SCOALA NATIONALA DE

ANTRENORI

COMPENDIU
Prof. ANTON MURARU

2000
0
 PREFATA

Dezbaterile actuale asupra sistemului mondial

al invatamantului sportiv ca unul dintre cele mai
semnificative procese si fenomene ale vietii
sportive si sociale moderne au reusit instituirea
unui dialog in cadrul Resortului de Stiinta a
Sportului in termeni cu o mare incarcatura practica,
teoretica, metodica si de cercetare aplicativa,
pentru definirea conditiei umane a personalului
care deserveste domeniul sport.
In stiinta sportului, rezultat al conexiunilor
interdisciplinare intre paradigmele promovate de
subdisciplinele sale: pedegogie, psihologie,
sociologie, medicina, istorie, biomecanica, teoria
antrenamentului, teoria competitiei, informatica si
politica a sportului, se contureaza tot mai pregnant
un nou camp de cunoastere, de actiune cu modele,
principii si concepte integratoare, ale fenomenului
sport, inscris intr-o structura disciplinara numita
Didactica Sportiva a Invatarii.
Conceptul ei central, invatarea, poate fi
examinat ca un proces dirijat care se afla in
responsabilitatea organizatiilor specializate ale
structurilor administratiei centrale si ale structurilor
sportului.
Sub-disciplina a Stiintei Sportului – Pedagogia,
prin insasi denumirea ei evidentiaza simbioza intre
pedagogie si sport, si cuprinde achizitionarea si
practicarea de noi metodologii, noi principii, noi
atitudini si noi valori necesare pentru a face fata

1
noilor cerinte ale sportului, intr-o lume in continua
schimbare.
Pedagogia este stiinta educatiei; iar pedagogia
sportului constituie stiinta formarii si perfectionarii
fortei de munca a sportului, antrenorul si profesorul
de sport.
In viata sociala a antrenorilor si sportivilor si
cea a societatii pot aparea unele decalaje, deoarece
preceptele pedagogiei ajuta la intelegerea
fenomenelor si prin educatie.
Prin prezentul manual se doreste a veni in
ajutorul oamenilor domeniului sport, antrenori si
sportivi, pentru ca acestia sa poata aplana unele
decalaje care apar in viata sociala, in societate.
Prin preceptele sale, pedagogia sportului ajuta
la intelegerea fenomenelor, iar prin educatie vor
defini caile prin care se reduc efectele negative
care pot aparea.
In ultimii 25 de ani principiile sportului de
performanta si cele a pedagogiei sportului s-au
dezvoltat pe diferite cai, in ideea interpretarii
urmatoarelor intrebari:
1. Antrenamentul este un proces pedagogic?
Antrenorii au folosit intotdeauna pedagogia,
chiar daca unii practicieni nu pot formula cu
usurinta acest lucru in cadrul unor discutii
teoretice.
2. Antrenorul poate sau nu renunta usor la
aplicarea in procesul de antrenament la
unele metode ale pedagogiei?
3. Unor pedagogi sportivi le-ar fi de mare
ajutor mai multe cunostinte din teoria
antrenamentului sportiv sau chiar din
practica antrenamentului?

2
 Sportul de performanta, prin rezultatele si
recordurile sportivilor, da un raspuns clar acestor
semne de intrebare.
Cartea informeaza, in special, despre
elementele importante ale procesului didactic de
predare si educare a sportivilor.
Lucrarea se adreseaza tuturor celor interesati
de performanta sportiva, in special antrenorilor,
instructurilor si animatorilor sportivi cat si
personalului din domeniul sportului, conducatorilor,
managerilor sportului angajati in procesul
perfectionarii fortei de munca a domeniului sport.

AUTORUL

CUPRINS

CAPITOL INTRODUCTIV
- Pedagogia sportului - ramura a stiintei
sportului
- Educatia sportiva - obiectul de cercetare al
pedagogiei sportive

3
CAPITOLUL I
LOCUL SI ROLUL PEDAGOGIEI SPORTULUI
- Sportul fenomen al vietii sociale
- Stiinta sportului
- Pedagogia sportului, sub diviziune a Stiintei
sportului
- Obiectul de cercetare si studiu al pedagogiei
sportului

CAPITOLUL II
DIDACTICA SPORTIVA
- Etapele insusirii cunostintelor
- Tehnologia procesului instructiv educativ
- Programe de instruire
- Climatul psihomoral al pregatirii
- Metodologia didactica

CAPITOLUL III
MODELAREA PREGATIRII
- Teoria si modelele predarii
- Notiunea de model in domeniul sport
- Evolutia modelelor in sport

CAPITOLUL IV
MOTIVATIA SI PRACTICA SPORTIVA
- Nevoia de contact social
- Competenta, autodeterminare
- Rolul antrenorului in motivatia sportiva

4
CAPITOLUL V
PERSONALITATEA IN PRACTICA SPORTIVA
- Persoana, personalitate
- Personalitatea in practica sportiva
- Locul si rolul personalitatii in dezvoltarea
sportului

CAPITOLUL VI
ANTRENORUL - CONDUCATOR -
EDUCATOR
- Particularitati ale profesiei de antrenor
sportiv
- Dubla profesionalizare a antrenorilor
- Rationalizarea si organizarea sistemului de
invatamant sportiv
- Activitatea manageriala a antrenorului

CAPITOLUL VII
SISTEMUL SPORTIV
- Structura sistemului de invatamant sportiv
in conformitate cu legile si directivele
comunitare (Uniunea Europeana)
conventiile, rezolutiile si recomandarile
europene (Consiliul Europei).
- Formarea si pregatirea continua a
antrenorilor in Romania.

5
PEDAGOGIA SPORTULUI

CAPITOL INTRODUCTIV

6
 Prin insasi denumirea disciplinei se evidentiaza
simbioza intre pedagogie si sport.
Cercetarile moderne au conturat conexiunea
dintre ele, dand o semnificatie aparte acestei noi
discipline.
Sportul, ca o activitate complexa organizata,
sistematica, orientata spre un anumit scop -
competitia, nu isi poate atinge obiectivele decat cu
ajutorul fiziologiei, biomecanicii, psihologiei,
pedagogiei, etc.
Se pune intrebarea: de ce sportul are nevoie
de pedagogie ?
Deoarece pedagogia este stiinta educatiei.
Educatia este o activitate constienta si sistematica,
orientata spre un anumit scop, pentru formarea si
dezvoltarea omului, mai ales a tinerei generatii.
Omul pe tot parcursul vietii sale se educa, in
special in perioada copilariei si a tineretii. Deci
pedagogia este stiinta formarii si perfectionarii
omului, este stiinta care studiaza legile educatiei si
inarmeaza pe cei pe care-i educa cu principii,
norme, reguli, legi ce trebuie cunoscute si
respectate in procesul educatiei.
Cadrul didactic sau antrenorul, educator care
se ocupa de pregatirea sportiva a tinerilor, trebuie
sa cunoasca si sa rezolve probleme educative, atat
in procesul instructiv-educativ, cat si in afara lui. In
acelasi timp el trebuie sa aiba o buna pregatire
profesionala si cultura generala, sa fie un pedagog
desavarsit.
Din diversitatea problemelor ivite in munca
desfasurata cu sportivii antrenorul poate, pe baza
experientei acumulate, sa generalizeze elementele
de baza din procesul sportiv prin prisma
pedagogiei, sa le transforme in cunostinte,

7
priceperi, deprinderi si sa le sintetizeze in noua
teorie pedagogica.
Aceasta noua teorie pedagogica, izvorata din
activitatea sportiva si confirmata de ea si de
practica in general, a devenit o noua disciplina,
aceea a pedagogiei sportului.

Pedagogia sportului - ramura a stiintei

sportului

Pedagogia sportului - sau pedagogia

antrenamentului sportiv iata ce preocupa azi
cercetatorii din domeniul procesului educativ.
Este pedagogia sportului o ramura a
pedagogiei generale, sau o componenta de baza a
“stiintei sportului” ?
Ca ramura a pedagogiei generale, pedagogia
sportului raspunde prezent, deoarece ea cuprinde
in continutul ei componentele educatiei: notiunea
de educatie, functiile educatiei, trasaturile
caracteristice, metodele de cercetare pedagogice,
elementele constitutive ale procesului educatiei,
cat si principiile metodico-organizatorice ale
procesului educativ.
De asemeni, pedagogia sportului este si o
ramura distincta in stiinta sportului, deoarece
pentru a constitui o stiinta de sine statatoare
indeplineste cerinta de baza, aceea “de-a avea un
domeniu de cercetare (un aspect al realitatii pe
care nu-l mai cerceteaza alte stiinte sau il
cerceteaza din alte puncte de vedere), sa
foloseasca metode stiintifice in investigarea
obiectului sau si sa ajunga la “adevaruri cu caracter
general”, la o teorie prin care sa explice mai adanc
realitatea cercetata sau sa ajute practica. Aceste
cerinte le indeplineste si pedagogia sportului.

8
 In cursul din primul semestru al Scolii
Nationale de Antrenori vom prezenta care este
obiectul, care sunt metodele folosite in cercetare si
in ce masura rezultatele la care s-a ajuns au definit
o problematica vie asupra fenomenului sportiv
modern cercetat.

Educatia sportiva - obiectul de cercetare al

pedagogiei sportive

Cuvantul “educatie” este de origine latina si

are semnificatia de “ingrijire”, “cultivare”, de
indrumare si cultivare a omului.
In lumea contemporana sportivul a trait
totodata in societate, laolalta cu ceilalti oameni,
beneficiind de experienta lor sociala, care i-a
invatat cum sa munceasca si cum sa se comporte.
Sportul, activitatea sportiva, este recunoscuta
ca o componenta a activitatii sociale - Jocuri
Olimpice, Campionate Mondiale, Campionate
Europene - intr-un cuvant competitia sportiva este
un proces viu, care angajeaza in practica sociala
sute de milioane de oameni, practicanti (antrenori,
medici, pedagogi, psihologi si nu in ultimul rand
sportivi) si iubitori ai fenomenului sportiv
(spectatori, suporteri).
Educarea, indeosebi formarea viitorilor
sportivi, are la baza principiile si metodele
pedagogiei sportive. De educatie sportiva au nevoie
in primul rand copiii; ei trebuie invatati cum sa se
antreneze si sa se comporte pe terenul sau in sala
de sport, cum sa-si ingrijeasca sanatatea, cum sa-si
organizeze timpul necesar formarii.
Semnificatia etimologica a cuvantului
pedagogie indruma spre o asemenea acceptie -
pais = copil, agoge = conducere-indrumare.

9
 Viata sociala a sportului este intr-o continua
dezvoltare si-i obliga pe oameni sa invete
necontenit. Introducerea noutatilor stiintei moderne
in practica sportiva impune ca educatia sa nu se
limiteze doar la varsta copilariei si tineretii, ci sa fie
necesara in tot timpul vietii, in general, si a vietii
sportive in particular.
Numai ca in timp ce pentru educatia sportiva a
copiilor rolul este deosebit de important, in
educarea marilor performeuri apare ca o necesitate
canalizarea si directionarea eforturilor spre o
autoeducare a acestora, cu respectarea
regulamentelor de concurs si in special a
respectului fata de spectator, mass-media, a eticii
de concurs.
Rezulta ca multe din informatiile pe care le
vom da sportivilor astazi, vor fi uzate peste cativa
ani deci va fi necesara o permanenta preocupare a
antrenorului, o viziune clara asupra viitorului
ramurei sportive.
Intre viata sociala a sportivului, a antrenorului
si cea a societatii pot aparea unele decalaje,
deoarece perceptele pedagogiei ajuta la
intelegerea fenomenelor si prin educatie sa se
devanseze sau sa se reduca din efectele negative
pot aparea.
In incheiere precizam: educatia nu se poate
reduce la o perioada restransa din viata sportivului
si a antrenorului; ea incepe din leagan si dureaza
toata viata. Ea nu este exercitata numai in sala de
sport (antrenament si concurs) ci de un numar tot
mai mare de institutii si factori din societate.
Educatia este ansamblul de actiuni si influente
intentionate, constiente exercitate de un om
(antrenor) sau un grup uman (federatie) asupra

10
altui om sau grup uman (echipe) spre a-l forma si a-
l dezvolta.
Sportivul are nevoie de indrumare, de
activitatea de conducere din partea antrenorului,
pentru a-si insusi tainele ramurii de sport, dar si
pentru a invinge dificultatile cu care se confrunta in
formarea sa in drumul spre performanta sportiva.

Caracterul permanent al educatiei in

formarea sportiva
1. “Tutela permanenta” - copii,
juniori
2. “Activitatea dirijata” - educatie
3. “Pregatirea pentru prezent - selectie;
selectie primara; pregatire pentru viitor
instruire - formare
4. “Activitatea comuna de conceptie” -
tineret, seniori; performeri

Competitia constituie pentru antrenori si

sportivi Examenul de Absolvire si Promovarea
de trecere dintr-un nivel de valoare intr-altul
superior.
Corespunzator normelor de clasificare
sportiva, competitia poate fi asimilata normelor
didactice ale procesului de invatamant si se
realizeaza prin performante de nivel national:
- primar: campionatele de copii si cadeti
- secundar: campionatele juniori si tineret
- superior: campionatele de seniori
si internationale:
- de nivel primar: competitiile internationale
balcanice, europene si mondiale pentru copii,
cadeti si juniori
- secundar: competitiile balcanice, europene si
mondiale pentru tineret

11
 - superior: campionatele balcanice si
campionatele europene - seniori
- de licenta: pe viata sunt campionatele
mondiale si Jocurile Olimpice

CAPITOLUL I

LOCUL SI ROLUL PEDAGOGIEI SPORTULUI

SPORTUL - FENOMEN AL VIETII SOCIALE

In ultimele decenii activitatea sportiva a
cunoscut o dezvoltare exploziva, impresionanta,
cantitativ dar si calitativ, impunandu-se ca un
factor de mare interes in viata sociala a lumii
contemporane.
La o cercetare mai apropriata, constatam ca
Sportul este creator de istorie si sursa de mituri, se
sprijina pe traditie si creeaza simboluri, instiga la
activitati de masa si angreneaza un mod de viata
(fair-play, disciplina, etc), naste elemente de folclor
si constituie un mod estetic de expresie.
Sportul inseamna efect de mare intensitate
motrica, psihica si intelectuala, mereu in schimbare
a structurilor de continut tehnic, proband cele mai
neasteptate si imprevizibile atitudini.
Sportul a modificat perceptia oamenilor, care
astazi apreciaza miscarea corpului sportivului, in
toata plenitudinea si maiestria lui, competitia si

12
introducerea sportiva, au devenit o bucurie a
tuturor.
In privinta mostenirii, ca o contributie la
zestrea societatii, sportul lasa in urma dincolo de
trecatoarea aminitire a marilor ispravi
(performante) mai mult sau mai putin dramatice, in
primul rand “recordul” ca expresie memorabila a
perfectiunii atinse, a posibilitatii de a masura
limitele capacitatilor fizice umane si de a facilita
progresul in aceasta directie.
Activitatea sportiva si eroii ei, ca oglindiri ale
realitatii si expresiei de intrecere ca surse ale
idealului de frumusete umana, au determinat
sociologi, scriitori, arhitecti si constructori, sa
realizeze inestimabile opere de arhitectura sportiva,
bucati memorabile de literatura sportiva, nepretuite
piese de arta plastica, cu subiect sportiv,
impresionante filme sportive.
Dinamismul sportului se alatura, dinamismului
dansului si teatrului, diferenta subtila aparand doar
in modul de exploatare a calitatilor motrice (forta,
viteza, rezistenta) si a altor extreme ale
potentialului fizic uman.
Aceste, cateva enuntari, prezinta “SPORTUL”
ca un “FENOMEN” al vietii sociale moderne,
practicat de catre sute de milioane de sportivi si
vizionat ca spectacol pe marile arene sportive de
miliarde de spectatori.
Ca fenomen social, sportul, si-a dezvoltat un
grandios spatiu de activitate, nu exista in lume,
localitate care sa nu puna la dispozitia sportivilor,
locuri, spatii si arene pentru pregatire si concurs.
Marea performanta, rezultatele de exceptie,
numarul mereu mai crescut al practicantilor, au
condamnat sportul de inalt nivel sa paraseasca

13
practicarea in natura si sa se afiseze in sofisticate
complexe din beton si sticla.
De la impunatorul stadion olimpic de la Atena
construit in anul 1896, pana la sofisticatele
complexe sportive de la Munchen 1972, Montreal
1976, Moscova 1980, Atlanta, Barcelona, Seul si Los
Angeles, vadesc un progres extraordinar, cu
ansambluri spatioase si aratoase. Cu geniul lor
specific, aceste constructii au folosit cele mai noi
cuceriri ale tehnicii, s-au bazat pe geniul unor mari
arhitecti, devenind elemente de necesitate pentru
populatia marilor orase.
Fenomenul sportiv, determina o noua viziune
socila, asupra rolului miscarii sportive in viata si
activitatea omului modern.
Se impune, deci ca acest fenomen social sa si
precizeze scopul social, caile si mijloacele de
satisfacere a necesitatilor umane, de practicare a
sportului de inalt nivel.
Numerosi oameni de stiinta, initial prin
cercetari izolate Stranzy 1962, Gabiler 1965, mai
recent Erbah, Schimtz, apoi prin organizarea de
consfatuiri si congrese internationale, au reusit sa
precizeze si sa concretizeze faptul ca Fenomenul
sportiv are la baza o stiinta proprie denumita
STIINTA SPORTULUI.
Aceasta in ansamblul ei trebuie sa uneasca
eforturile tuturor specialistilor ce activeaza in
domeniul “sport” pentru definirea legilor si
legalitatilor, care stau la baza schimbarilor si a
dezvoltarii fenomenului sportiv in general si pe
ramuri de sport in particular, in scopul de a le
stapani si folosi in interesul progresului uman.

STIINTA SPORTULUI

14
 Prin insasi denumirea sa, se evidentiaza
simbioza intre “stiinta” si “sport”.
Sportul ca o activitate complexa organizata si
sistematica, orientata spre un anumit scop
competitia si performanta sportiva, nu isi poate
atinge obiectivele decat cu ajutorul datelor
furnizate de Stiinta Sportului.
Un aspect esential al Stiintei Sportului il
reprezinta carecterul sau teoretic.
Aparuta relativ recent in stiinta sportului,
structura datelor, conceptelor si teoremelor
capabile sa-i asigure consensul, sunt inca echivoce,
datorate multelor discipline sportive care concura la
procurarea informatiilor si a domeniilor de studiu.
Institutul Federal de Stiinta a Sportului din
Koln, Germania a editat in anul 1992 si a completat
in 1994 cu sprijinul unei echipe internationale,
primul dictionar de terminologie prin care se cauta
definirea si continutul Stiintei Sportului.
In istoria inca tanara, a disciplinei, diferitele
aspecte specifice sau agregate nu au putut fi
amalgamate decat foarte rar, pentru a constitui un
ansamblu functional in sensul unei cercetari
integrative, interdisciplinare. Se simte nevoia de
regrupare nationala si internationala, sub forma
insumarii subdisciplinare care o compun, pentru a
reprezenta expresia vizibila a acestei situatii.
Congresul Resortului European de Stiinta a
Sportului organizat la Koln in anul 1994 la care au
participat specialisti din cadrul C.I.O., Federatiilor
Internationale, A.C.N.O. si oameni de stiinta din
diferite domenii ale cercetarii sportive, au cazut la
un consens de acceptare a prevederilor
Dictionarului S.S. pentru a satisface nevoile impuse
de cercetarea fenomenului sportiv.

15
 Stiinta Sportului este interpretata ca o stiinta
tranversala, o stiinta compozita, o stiinta aplicata,
interdisciplinara, multidisciplinara.
Criteriile care o definesc sunt:
a) obiect de cercetare autonom determinat de
fenomenul “Sport” ca obiect formal;
b) sistematizarea cunostintelor noi care are loc
in interiorul subdisciplinelor stiintei sportului;
c) concepte si metode de cercetare specifice,
acestea devenind de obicei din stiintele mama;
d) terminologia stiintifica intr-o foarte mare
dependenta cu a disciplinelor mama;
Ca subdiscipline ale Stiintei Sportului sunt:
Pedagogia, Psihologia, Sociologia, Medicina, Istoria,
Filozofia, Informatica si Politica sportului,
Biomecanica, Teoria anttrenamentului, Teoria
Competitiei, Jurnalism sportiv, Instalatii si
Echipament sportiv.
A creeat multe discutii daca Teoria
antrenamentului sa fie trecuta ca subdiviziune a
Stiintei Sportului sau ca o componenta inclusa in
cadrul Stiintei Antrenamentului, considerandu-se
antrenamentul ca un fenomen al pregatirii sportive,
complexe si indreptate spre scopul performantei
sportive.
Profesionalizarea masiva a activitatii sportive,
aparitia problemei de “sportiv de inalt nivel”,
statutarea codului de conduita in activitatea
“profanista de performanta”, castigurile materiale
de neconceput cu ani in urma, au determinat ca in
preocuparile din ce in ce mai multor oameni de
stiinta sa se indrepte spre studiul componentelor
Stiintei Sportului, Sportul a beneficiat de transferul
celei mai recente si moderne cuceriri din inalte
stiinte de sine statatoare, acestora adaugandu-li-se
in coada denumirea fenomenului studiat “sport”.

16
 In intreaga lume, nu mai surprinde pe nimeni
cand se vorbeste de “medicina sportiva”,
“pedagogia sportiva”, “sociologia sportului”.
Putem defini, fara emotia de a gresi Stiinta
Sportului: “Totalitatea conceptelor, discutiilor
si metodelor care au ca obiect in conformitate
cu regulile stiintifice fundamentale,
problemele si manifestarile fenomenului
(domeniului) “Sport”
Dorinta de intrecere, se pierde in istoria
umanitatii, totusi sapaturile arheologice de la
Olimpia, au scos la iveala placile de marmura pe
care se aflau numele campionilor jocurilor olimpice
antice.
Primul invingator, Korebas, bucatar si negustor
din Elada, apare consemnat ca cel mai vechi
campion olimpic, anul 776 i.e.n. Din acest moment,
in galeria de veacuri a sportului olimpic organizat
se paseste ferm, pe taramul cunoasterii intrecerii
intre sportivi, cel care a generat obiectul de studiu
al istoriei sportive, asupra olimpismului ca fenomen,
in care isi afla geneza obiectul stiintei sportului,
aparitia fenomenului sportiv.

PEDAGOGIA SPORTULUI
Subdiviziune a Stiintei Sportului prin insasi
denumirea disciplinei se evidentiaza simbioza intre
pedagogie si sport.
Cercetarile moderne au conturat conexiunea
dintre ele, dand o semnificatie aparte acestei noi
discipline.
Se pune intrebarea de ce sportul are nevoie de
o pedagogie proprie?

17
 Deoarece, pedagogia este Stiinta Educatiei.
Educatia, este o activitate constienta si sistematica,
orientata spre un anumit scop, pentru formarea si
dezvoltarea omului.
Omul pe tot parcursul vietii sale se educa, in
special in perioada copilariei si a tineretii.
Pedagogia este stiinta formarii si perfectionarii
umane, este stiinta care studiaza legile educatiei,
si-i inarmeaza pe cei ce constituie obiect al
educatiei cu principii, norme, reguli, legi ce trebuie
cunoscute si respectate in activitatea socio-
profesionala. Antrenorul sportiv, profesorul de sport
sunt si educatori ai colectivelor de sportivi, ceea ce
impune din partea acestora sa rezolve si aspectul
educativ in procesul formativ al viitorului performer.
Antrenamentul sportiv ca “proces de actiune
compex, al carui obiectiv il reprezinta dezvoltarea
performantei sportive, intr-o maniera sistematica si
orientata spre scop”, constituie totodata si un
proces de educare al practicantilor.
Pedagogia sportiva, a aparut din necesitatea
sociala impusa de fenomenul sportiv pentru a da o
orientare si o indrumare asupra continutului
educativ al antrenamentului si competitiei sportive.
Aparitia si dezvoltarea ideilor pedagogiei
sportive nu este intamplatoare. Necesitatea de a
cunoaste cerintele fenomenului sportiv, de a
explica si generaliza experienta acumulata in
practicarea sportului, a determinat aparitia si
dezvoltarea gandirii pedagogice, iar apoi a teoriei
pedagogice, care are menirea sa asigure
antrenorilor o pregatire profesionala compexa,
necesara pentru realizarea pregatirii sportivilor.
Este pedagogia sportului o ramura a
Pedagogiei Generale, sau o componenta a Stiintei
Sportului ?

18
 Ce ramura a pedagogiei generale, pedagogia
sportului raspunde prezent, deoarece cuprinde in
continut componentele educatiei, notiunea de
educatie; functiile educatiei, trasaturile
caracteristice, metodele de cercetare, elementele
constitutive ale procesului educatiei, cat si
principiile metodico-organizatorice ale
procesului educativ.
De asemeni, Pedagogia Sportului este si o
ramura distincta in Stiinta Sportului, deoarece este
construita ca o stiinta de sine statatoare, pentru ca
indeplineste cerinta de baza, avand un domeniu
vast si propriu de cercetare.
Fenomenul sportiv constituie un aspect
concret al realitatii vietii sociale pe care nu-l mai
cerceteaza alte stiinte, sau il cerceteaza din alte
puncte de vedere.
Pedagogia sportiva foloseste metode stiintifice
in investigarea obiectului sau de studiu “Sportul” si
ajunge la adevaruri cu caracter general, dezvolta o
teorie proprie prin care aprofundeaza mai adanc
realitatea cercetata, emite teze si directii prin care
ajuta practica sportiva.
Aceste cerinte sunt indeplinite de catre
pedagogia sportului, global si diferentiat pe ramuri
de sport.

EDUCATIA SPORTIVA - OBIECTUL DE

CERCETARE AL PEDAGOGIEI SPORTIVE

Cuvantul “educatie” este de origine latina si

are semnificatia de “ingrijire”, “cultivare”.
Deci, pedagogia sportiva emite adevaruri
pentru indrumarea si cultivarea personalului
angajat in realizarea performantelor sportive.

19
 In lumea contemporana, subiectii implicati in
fenomenul sportiv, isi desfasoara activitatea in
societate, laolalta cu ceilalti oameni, beneficiind de
experienta lor sociala, care ii invata cum sa
munceasca si se impun cerinte sociale de
comportament.
Sportul, activitatea sportiva este cunoscuta ca
o componenta a vietii sociale.
Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale,
Campionatele Europene, intr-un cuvant competitia
sportiva, este un proces viu, care angajeaza in
practica sociala sute de milioane de oameni,
impartiti in doua categorii:
- practicanti: antrenori, medici, metodisti,
pedagogi, psihologi si nu in ultimul rand sportivi.
- iubitori ai fenomenului sportiv: spectatori,
suporteri, sponsori, organizatori de competitii.
Fenomenul sportiv traseaza ca o directie de
cercetare si studiu pedagogiei sportive stabilite de
cai si mijloace de educare a acestora in ideea
stabilirii unui climat civilizat de derulare a
activitatilor sportive.
In formarea viitorilor sportivi de inalt nivel,
educarea are la baza principiile si metodele
pedagogiei sportive, prin care sunt precizate caile si
mijloacele de comportament in antrenament si in
competitia de catre antrenori si sportivi.
Sunt definite si prezentate spre aplicare, cai si
metode prin care se directioneaza stilul si formele
de munca in antrenament, modalitatile de
prezentare si participare in competitiile, rolul
instituirii unui program de organizare a timpului
necesar formarii, un cod igienico-sanitar pentru
mentinerea unei stari de sanatate, toate in ideea
obtinerii unui randament optim al pregatirii.

20
 In concluzie, Pedagogia Sportului are
fenomenul sportiv ca “obiect de cercetare
autonom” si se bazeaza pe terminologia stiintifica a
pedagogiei generale in eliberarea conceptelor si
metodelor de cercetare specifica, general si
diferentiat pe ramuri sportive.
Componentele care definesc fenomenul
sportiv si care impun o aplicare spre “studiu a
specialistilor pedagogiei sportive, sunt precizate
prin cerintele Competitiei sportive,
Antrenamentului, Motivatia si nivelul performantei,
Capacitatea de performanta, coroborate cu
necesitatile de pregatire ale subiectilor impusi de
practica sportiva, antrenor-sportiv.

COMPETITIA SPORTIVA
Termenul “competitie” este deseori utilizat ca
sinonim cu termenul “concurs”. Cerintele impuse
prin regulamentele de concurs definesc competitia
astfe:”Confruntare aranjata in prealabil, pe baza
principiului egalitatii sanselor, intre indivizi echipe
sau notiuni, pentru o miza abstracta, simbolica sau
materiala, care ca o regula poate fi obtinuta de
numai una din partile angajate”.
Valoarea competitiei, consta in precizarea
regulamentara a naturii scopului in care se
organizeaza dupa care acestea sunt:
- natura abstracta, concursuri amicale, de
verificare in care accentul este pus pe o confruntare
pentru verificarea performantelor;
- natura simbolica in care rezultatul
competitiei este recompensat prin premii simbolice,
cupe, medalii, diplome, ierarhizari si calificari
valorice.

21
 - natura materiala in care rezultatul sportiv
este recompensat prin numeroase forme, cadouri
personale, prime in bani, bunuri materiale.
Competitia indiferent de natura premiilor,
impune antrenamentului sportiv sa-si modeleze
continutul in vederea cresterii constiintei propriilor
valori a sportivilor, prin rationalizarea actiunilor
celor doi factori, antrenor-sportiv.
Deci, competitia sportiva, determina
organizarea procesului de pregatire sportiva in
directia aplicarii practice a deprinderilor tehnice si
capacitatilor motrice.

ANTRENAMENTUL SPORTIV
Este definit: “Proces de actiune complex, al
carui obiectiv il reprezinta dezvoltarea
performantei sportive, intr-o maniera
sistematica si orientata spre scop.
- Procesul de actiune complex este constituit
din toate activitatile, efectuate de catre antrenor si
sportiv in scopul realizarii cerintelor ce determina
performanta unui sportiv;
- Aspectul sistematic cuprinde: planul de
antrenament, continutul, metodele de antrenament
si obiectivele intermediale evaluate prin probe si
norme de control;
- Orientarea spre scop reprezinta toate
masurile definite de catre antrenor, prin care se
realizeaza nivelul de performanta determinat.
Antrenamentul trebuie condus dupa criterii
stiintific stabilite si dirijat prin planuri si programe
de scurta, medie si lunga durata, corespunzatoare
obiectivelor instructiv-educative standardizate,
conform modelului competitional stabilit.
Performanta sportiva se afla intr-o continua
dezvoltare, ceea ce-i obliga pe antrenori si sportivi

22
sa-si perfectioneze necontenit stilul si metodele de
munca.

MOTIVATIA IN SPORT
Practicarea sportului este apanajul unor
sportivi, care cunoscand cerintele si efectele
pozitive ale performantei sportive, devin de la
inceput motivati pentru practicarea unei discipline
sportive .
Motivatia reprezinta ansamblul dinamic,
structurat ierarhic, al trebuintelor, dorintelor,
intereselor, inclinatiilor, tendintelor, aspiratiilor,
asteptarilor, nazuintelor, intentiilor, care toate
impreuna reprezinta moto-ul primar al conduitei,
viitorului sportiv de performanta.
Pe langa aceste componente, antrenorul mai
trebuie sa ia in calcul si convingerile si atitudinile
morale ale sportivului, deoarece acestea joaca un
rol important in orientarea conduitei sale pe timpul
pregatirii.
De asemenea conduita sportivilor este
influentata si de obisnuite devenite trebuinte
functionale, nevoia de a citi, de a informa, de a
fuma cat si alte trebuinte care pot crea stari
afective placute sau neplacute in procesul de
antrenament.
Motivatia de reusita consta in educarea la
sportivi a: Dorintei pentru ameliorarea si
mentinerea propriilor capacitati, la un nivel cat mai
inalt posibil tehnic, tactic, fizic, moral-volitiv, in asa
fel ca performanta sportiva sa poata fi condusa spre
un succes sau o performanta valorica superioara.
Dezvoltarea motivatiei pentru performanta,
depinde de maiestria antrenorului, de a aprecia cat
mai aproape de adevar rezultatul sportiv. Procesele
de moment ale motivatiei sportive, pentru

23
performanta sunt, deci, asimilate procesele
cognitive si emotionale si se bazeaza pe experienta
individuala a antrenorului si a sportivilor din alte
situatii in care au fost realizate alte succese de
valoare.

CAPACITATEA DE PERFORMANTA
SPORTIVA
Printre factorii susceptibili sa determine
performanta sportiva se pot distinge: conditia fizica,
tehnica sportiva, tipul biologic si componentele
psiho-sociale.
In baza modelului de performanta, cu ajutorul
normelor pentru reusita, antrenorul poate sa
regularizeze procesele de antrenament, privitoare
la factorii individuali ce determina performanta.
Acest proces, se bazeaza pe calcule statistice
si pe analize exacte ale structurii exigentelor unei
discipline sportive, constituie caile spre optimizare.
Principiul optimizarii este utilizat in stiinta
antrenamentului modern si vizeaza performanta din
competitiile de inalt nivel, deoarece au la baza
dezvoltarea de teste si norme, apropriate de
cerintele concursului de obiectiv.
Deci, capacitatea de performanta a unui
sportiv este definita ca “performanta maxima
posibila” dintr-o disciplina sau proba sportiva.
Fenomenul sportiv mai cuprinde Teoria
Antrenamentului, Antrenor, Teoria miscarii, Teoria
Actiuni, Diagnoza Performantei, Norme probe si
cerinte pentru reusita, Dezvoltarea performantei,
Norme si Probe pentru Selectie si Dezvoltare etc.,
toate evidetiind un spectru larg de studiu pentru
definirea principiilor didactice si educative creind
astfel sfera de studiu si cercetare pentru Pedagogia
Sportiva.

24
 Introducerea noutatilor stiintei moderne in
practica sportiva, impune ca didactica si educatia
sa nu se limiteze doar la varsta colipariei si tineretii,
ci sa fie prezenta pe parcursul vietii sportive.
Numai ca in timp ce pentru educatia sportiva a
copiilor, rolul antrenorului are un caracter didactic
(de invatare) de mare importanta in educarea
sportivilor consacrati de valoare, apare doar ca o
necesitate importanta in canalizarea si
directionarea factorilor de educatie spre
respectarea regulamentelor, a eticii de concurs si a
respectului fata de spectator.
S-a aratat mai sus ca pedagogia sportului a
aparut din necesitatea practica de a se da o
explicatie stiintifica, o indrumare teoretica activitatii
educative, pe care o reclama activitatea sportiva.
Deci, izvorul principal al stiintei pedagogiei
sportive il constituie practica instructiv educativa
din domeniul sport.
Activitatea educativa a sportivilor, ridica in
fata pedagogiei sportive, probleme noi, care sunt
solutionate, oferind in acelasi timp material pe baza
caruia se pot stabili anumite generalizari stiintifice.
Sportivul are nevoie permanenta de indrumare
pe parcursul etapelor, formarii ceea ce impune din
partea antrenorului desfasurarea unei activitati
complexe in procesul de predare a cunostintelor
tehnice si de dezvoltare motrica, de invingere a
dificultatilor cu care se confrunta in formarea
acestuia, in drumul sinuos spre performanta
sportiva.
Deci, educatia este ansamblul de actiuni si
influente intentionate, constiente, exercitate de
antrenor asupra unui sportiv sau grup de sportivi in
scopul de a-l (a-i) dezvolta si forma ca performeri.

25
 CAPITOLUL II
DIDACTICA SPORTIVA

In activitatea sportiva transformarea

sportivului de la nivelul de incepator, spre marea
performanta se obtine ca urmare a unui proces
indelungat de invatare.
26
 Parte a pedagogiei sportive care studiaza
problemele invatarii unei discipline sportive, este
fundamentala in didactica sportului.
Obiectul invatarii sportive il constituie achizitia
de “cunostinte”, “priceperi”, “deprinderi
profesionale si de comportament”, precum si
cresterea performantelor fizice, biologice,
senzoriale si intelectuale.
Pentru a face fata cerintelor mai mari, atinse
de performanta sportiva, se impune antrenorilor sa
imbunatateasca permanent randamentul procesului
de transmitere, insusire a bagajului de cunostinte
tehnice si deprinderi motrice, prin modernizari
metodologice didactice. Astfel, esentializarea
programelor de invatare, trebuie sa realizeze o
modelare a antrenamentelor cu cerintele intrecerii,
printr-o motivare superioara a sportivilor.
In ultimii ani s-au purtat discutii ample, la noi
si in lumea sportiva, cu privire la prioritatea ce ar
trebui data, nu atat a achizitionarii unui volum mare
de cunostinte, ci formarii deprinderilor de munca
fizica si intelectuala in scopul dezvoltarii
capacitatilor la nivelul solicitat de sportul de inalt
nivel, pe toata durata vietii spotive.
Privita in ansamblu problema este pusa corect,
cu sublinierea ca sportivul trebuie, totusi sa
inmagazineze un anumit volum de cunostinte si
deprinderi, pe care sa le poata utiliza in orice
competitie, in functie de orice adversar.
Din asemenea considerente, numeroasele
cunostinte acumulate pentru a fi eficiente
competitional, trebuie transformate prin exersare si
antrenare, in princeperi, deprinderi si obisnuinte.
Pornindu-se de la cerintele competitionale ale
fiecarei discipline sportive, ale modelului de
concurs, volumul de cunostiinte ce trebuie insusite

27
ca atare, precum si cele care trebuie transformate
in priceperi si deprinderi, se stabilesc de regula de
catre antrenori.
In baza Strategiilor de dezvoltare a
disciplinelor sportive, elaborate de catre federatiile
nationale, antrenorii isi formuleaza si programeaza,
obiectivele didactice generale si operationale,
programele de instruire, continutul concret de lectii
pe micro, mezo si macro-cicluri. Cunostintele, pe
langa menirea lor ca obiective didactice, stabilite ca
puncte de plecare pentru formarea priceperilor si a
deprinderilor, joaca un rol foarte important in
geneza si dezvoltarea calitatilor morale.
Convingerile morale, joaca un rol deosebit de
important deoarece ele se reflecta direct in
conduita sportiva, in directia de-a ajunge la nivelul
maxim al posibilitatilor de performanta, printr-o
motivare superioara a sportivilor.
Pentru aceasta se solicita sportivilor sa
indeplineasca urmatoarele cerinte:
- sa accepte scopul urmarit in antrenamente si
obiectivele de performanta stabilite;
- sa arate interes, sa fie receptivi, cooperanti,
sa manifeste spirit de disciplina pe parcursul
instruirii;
- sa depuna eforturi fizice si intelectuale la
nivelul impus de procesul de antrenament;
- sa manifeste tenacitate, incredere in fortele
proprii, sa nu se sperie de greutati si esecuri;
- sa urmareasca permanent, sa se
autodepaseasca, sa castige noi capacitati fizice si
intelectuale;
Cerintele puse in fata sportivilor, vor fi
interiorizate, acceptate, se va adera intim la ele si
prin aceasta vor fi respectate, in raport direct cu

28
priceperea antrenorului de a influenta constiinta
colectivelor de sportivi.

ETAPELE INSUSIRII CUNOSTINTELOR

Sportivii selectionati pentru practicarea
sportului de inalt nivel trebuie sa urmeze un proces
continuu si indelungat de invatare a tehnicii si
tacticii, aplicate conform cerintelor regulamentare,
ale fiecarei ramuri de sport.
Fiziologia si Psihologia sportului, Teoria
antrenamentului sportiv, explica transformarile de
natura electrochimica ce se produc in organism,
modalitatile si metodele de educare a calitatilor
motrice si intelectuale, pedagogice sportive,
aplicandu-se doar asupra didacticii.
Pentru complexitatea datelor noi ale sportului,
menite sa devina cunostinte, sa se transforme in
achizitii durabile, in procesul de invatare se solicita
ca sportivii sa parcurga urmatoarele etape:
- perceptia,
- intelegerea,
- memorarea,
- generalizarea (transferul)
Fiecare dintre aceste etape prezinta un
specific in ceea ce priveste obiectivul urmarit,
precizandu-se directivele de actiune ale
antrenorului si sportivilor, modul de organizare,
metodele si procedeele utilizate, mijloacele si
materialele ajutatoare folosite.
Perceptia constituie in acceptie pedagogica,
prima etapa a insusirii cunostintelor, constituie
procesul psihic de cunoastere senzoriala prin care
obiectele din lumea inconjuratoare, care actioneaza
nemijlocit asupra organelor de simt, sunt reflectate
in constiinta in mod unitar, ca un ansamblu de
insusiri, ca imagini cu sens, inteles.

29
 Imaginea vizualizata a unui aparat de
gimnastica, a unei executii tehnice a unui exercitiu,
a asezarii in teren a unei echipe, creeaza prin
organele de simt senzatii simple prin prelucrarea lor
de catre scoarta celebrala.
Simpla privire constituie doar o reprezentare, o
amintire, exersare, angajarea mai multor organe de
simt, conduc la o perceptie complexa a fenomenului
studiat.
Cu cat percepem mai bine, mai complet, prin
mai multe simturi si se executa de mai multe ori un
exercitiu se cheama ca il invatam, il cunoastem mai
bine din notele lui caracteristice.
Devine clar de ce invatarea necesita
repetarea, reluarea, aprecierea cu materialul, cu
ideile ce urmeaza sa fie insusite.
Perceptia nu trebuie realizata la intamplare ci
orientata planificata placuta cu scop, respectiv
condusa (autocondusa) printr-o permanenta
observare de catre antrenor.
Pe timpul predarii, antrenorul este cel care
dirijeaza atentia sportivilor, asupra aspectelor de
retinut, cu ajutorul cuvintelor, intonatiei vocii,
schimbarii ritmului vorbirii, formand intrebari
orientative, etc.
Folosind asemenea artificii, perceperea si
fixarea in memorie a materialului, este mult mai
rapida si totodata, mai durabila.
Intelegerea reprezinta descoperirea
esentialului, a firului conducator, intr-un noian de
stimuli, a legaturilor dintre partile componente ale
unui procedeu tehnic si este de obicei rezultatul
eforturilor antrenorului indreptate in acest sens.
Intelegerea constituie stabilirea legaturilor ce
exista intre fazele executiei unui procedeu tehnic.

30
 Pentru a realiza intelegerea de catre sportivi a
importantei executiei unui procedeu, antrenorul
trebuie sa elimine explicatiile stufoase care curg
fara incetare, ideile nu sunt organizate logic, nu
sunt sistematizate.
Intelegerea sustine, in general la capatul unei
complexe activitati de “analiza” si de “sinteza”.
Analiza se refera la separarea practica sau
mintala in parti componente a procedeului tehnic
sau a fenomenului tactic, la explorarea succesiva a
notatiilor specifice.
Sinteza inseamna reunirea mintala sau
practica a partilor intr-un tot coerent cu sesizarea
raporturilor dintre aceste parti, a modului de
actiune.
In procesul de antrenament analiza este un
mijloc iar sinteza un scop.
Francezii spun foarte frumos: “o viata de
analiza pentru o ora de sinteza”.
Din cauza particularitatilor individuale,
descoperirea legaturilor dintre componentele unui
procedeu tehnic nu survine in acelasi moment
pentru toti sportivii.
Sportivii mai inteligenti, ajung mai repede la
momentul intelegerii. Antrenorul trebuie sa
conduca gandirea sportivilor spre obiectul stabilit,
intelegerea este favorizata de explicatiile date de
catre acesta in procesul de invatare.
Prezentam in continuare cateva criterii pe
baza carora antrenorul si sportivii isi pot da seama
daca s-a realizat intelegerea:
- posibilitatea formarii in cuvinte proprii a celor
studiate si executate;
- redarea pe scurt a continutului tehnicii;
- exemplificarea, concretizarea, argumentarea
cu ajutorul cunostiintelor acumulate prin studiu;

31
 - imaginarea aplicarii executiei in functie de
diferiti adversari;
- capacitatea de a formula intrebari inteligente
in legatura cu variante ale executarilor.
Memorarea constituie o etapa de insemnatate
deosebita a invatarii, constand din intiparirea
materialului studiat, repetat si perceput, cu
posibilitatea de a fi recunoscut (executat de alti
sportivi) sau reprodus (executare proprie).
Ca proces psihic de stocare in scoarta
celebrala a informatiei motrice, memorarea se
realizeaza in doua faze, cuprinzand: fazele intiparirii
si ale conservarii.
Pentru realizarea memorarii antrenorii tebuie
sa urmareasca ca aceasta sa se realizeze logic,
stabilindu-i un caracter intentionat, voluntar si
orientat spre un scop final.
Memorarea voluntara detine rolul principal in
procesul de antrenament, randamentul acesteia
creste daca antrenorul realizeaza:
- procedeaza la impartirea continutului tehnic
de memorat in “parti” de marimi adecvate;
- lucreaza cu sportivii din grupe valorice
apropriate;
- depune o activitate continua, sustinuta,
constienta;
- sportivii sunt realmente interesati si stiu ca
materialul de memorat urmeaza a fi verificat prin
norme si probe de control, cu aplicativitatea in
concusuri;
- antrenorii cunosc posibilitatile fizice si
bagajul tehnic al sportivilor;
Memorarea castiga in volum si calitate daca
sportivii sunt motivati de performantele obtinute de
alti componenti din colectiv.

32
 Antrenorul trebuie sa cunosca si sa dozeze cu
grija factorii favorizanti ai memoriei, sa motiveze
moderat sportivii, structurand in mod logic
materialul tehnic si fizic, prezentandu-l in forme
atractive, motivatii, printr-o repetare sistematica si
esalonata stiintific a cunostintelor, urmarind
integrarea lor ulterioara in sisteme tot mai
complexe.
Generalizarea (transferul, aplicarea in
practica).
Notiunea de generalizare in acceptie
pedagogica, se refera la dobandirea de catre
sportivi a capacitatii de folosire a procedeelor
tehnice insusite in conditiile variate, complexe,
adesea noi in comparatie cu cele in care s-a produs
invatarea, impuse de activitatea competitionala.
Principiul didactic al accesibilitatii, al gradarii
cerintelor il obliga pe antrenor sa-si organizeze
activitatea incat sportivii sa avanseze de la simplu
la complex, de la cunoscut la necunoscut, de la usor
la dificil.
Pentru a realiza obiectivul generalizarii in
antrenamentul sportiv se vor crea situatii de
instruire cumulative, adaugandu-se sistematic
dificultati noi.
Cresterea gradului de dificultate a procedeelor
tehnice, se obtine prin sporirea progresiva a
distantelor de parcurs, prin cresterea intensitatii si
complexitatii executiei, prin cresterea sau scaderea
timpului de executie.
Adevarata aplicare in practica a generalizarii
are loc in timpul competitiilor sportive, atunci cand
sportivii trebuie sa-si depaseasca adversarii care li
se expun si care il solicita fizic, tehnic si intelectual.
Pentru a deveni eficace in concurs, sportivul
trebuie supus in timpul lectiilor de antrenament

33
gradual la eforturi maximale, asemanatoare celei
din concurs.
Transferul deprinderilor, semnifica influenta
pozitiva a vechilor actiuni automatizate asupra
celor in curs de insusire. Fenomenul intervine cand
deprinderile noi au unele elemente apropriate sau
comune cu cele vechi.
Desi in realitate etapa la care ne referim,
incepe odata cu participarea sportivilor in
competitii, generalizarea si transferul se realizeaza
partial chiar pe timpul perceperii si intelegerii, prin
referire la situatiile cand se aplica cele ce se invata,
prin comparatii, prin exemplificari, prin modificarea
datelor elementelor tehnice.

TEHNOLOGIA PROCESULUI DE INSTRUIRE

Instruirea sportiva, reprezinta o activitate
umana cu un scop precis, intrunind caracteristicile
oricarui proces de formare, cu deosebirea ca viitorul
produs, sportivul de inalt nivel, participa activ,
constient la propria lui pregatire, la dobandirea de
cunostinte, priceperi, deprinderi profesionale si de
conduita intr-o ramura sportiva motiv pentru care i
se spune subiect al formarii.
In materie de instruire, obiectivul de baza
consta, in dobandirea de componente noi, in acord
cu cerintele sociale ale fenomenului sportiv, sau
mai restrans cu specificul strategiei sportului
practicat.
Teoria Antrenamentului Sportiv elaboreaza un
ansamblu de teorii bazate pe legi, principii si reguli,
concretizate cu ajutorul metodelor si procedeelor
aplicate in cadrul diferitelor forme ale
antrenamentului si ale competitiei sportive.
Asadar, tehnologia didactica nu se reduce,
cum gresit se considera, uneori, la mijloacele

34
tehnice utilizate pentru indeplinirea obiectivelor, ci
se refera la mai multi factori implicati in acest
proces.
Factorii implicati in procesul de instruire
sportiva
In procesul didactic sunt angajati urmatorii
factori:
- SPORTIVUL numit si subiect al invatarii,
daca nu s-ar fi stabilit fara echivoc, faptul ca in
ultima instanta, sportivul este cel care se
pregateste, antrenorul nefacand decat sa creeze
conditii pentru desfasurarea procesului de
antrenament in mod eficient. Ca urmare, in
antrenamentul modern, sportivul este figura
centrala a procesului didactic, spre deosebire de
trecutul apropriat cand totul era centrat spre
antrenor.
Sportivul intereseaza mai ales sub raportul
nivelului de pregatire, al posibilitatilor fizice si al
integritatii biologice si al functiilor psihice, a
capacitatii de asimilare si “aspect esential” sub
raport motivational, a dorintei de a invata si a
promovarii pe scara valorii sportive.
Aceste cerinte sunt urmarite cu mare atentie
pe timpul testarii celor ce vor urca treptele
performantei sportive.
- ANTRENORUL constituie tehnicianul,
organizatorul, evaluatorul, caracterul procesului,
indrumatorul sportivului. In cazul nostru antrenorul
este elementul care conduce activitatea, care
detine informatia de specialitate, precum si
competenta organizatorica si psihopedagogica
necesara.
In plus si pe langa cunostintele si aptitudinile
necesare oricarui profesor de educatie fizica,
antrenorul trebuie sa posede cunostinte speciale,

35
tehnice, specifice domeniului sau de specialitate
(disciplina sportiva) si in special totul din metodica
“coaching”.
De obicei la baza acestor cunostinte sta
suplimentar unei educatii formele adecvate,
experienta personala din antrenamente si
competitii, ca fost sportiv de inalt nivel.
Antrenorul este conducator si indrumator al
sportivilor in competitii, oferind sportivilor indicatii
tactice si motivandu-i.
Posibilitatile de interventie variaza in functie
de disciplinele sportive, contract verbal pe
parcursul pauzelor, in timpul derularii competitiei,
in timpul intreruperilor intre reprize, sau doar
probele unei competitii.
-PROGRAMUL DE INDEPLINIT
Pornind de la cerintele modelului
competitional, vom constata ca principala rezerva
de progres o constituie dirijarea stiintifica a
intregului proces de pregatire care trebuie sa se
desfasoare sub forma unui sistem unitar.
Programul de indeplinit cuprinde respectiv
cerintele de invatat, volumul de cunostiinte tehnice,
priceperi, deprinderi, obisnuinte, convingeri,
sentimente si mentalitati sunt planificate viguros pe
ani, saptamani, zile si chiar au in cadrul (macro,
mezo, micro) ciclurilor de pregatire si al lectiilor de
antrenament.
Antrenamentul sportiv, ca proces continu de
invatare se caracterizeaza ca:
- proces structurat pe mai multi ani, cu efect
cumulativ maxim, specializat in functie de
trasaturile specifice ale sportului respectiv;
- lectiile de antrenament lasa “urme” pe care
se suprapun lectiile viitoare, pentru consolidarea
acestora;

36
 - stabilirea unei limite intre valorile de
activitate si odihna intre partile lectiei, intre macro
si mezociclului, pentru garantarea refacerii
capacitatilor functionale.
Cerinta principala a programarii
antrenamentului sportiv o constituie, asigurarea ca
Forma Sportiva sa cada pe perioada stabilita pentru
realizarea obiectivelor de performanta.
- TIMPUL corespunde numarului de ore
stabilit in program pentru indeplinirea celei doua
obiective de instruire si de performanta.
Stabilirea bugetului total de ore destinate
activitatilor didactice, se prezinta ca un sistem
complex a carui perfectionare logica este
conditionata in stransa legatura cu activitatea
competitionala.
Ca urmare, este deosebit de important sa
cunoastem relatiile dintre structura pregatirii
(modelul de pregatire) si cea a competitiei (modelul
de concurs). Raportul dintre cerintele concursului si
cele ale pregatirii, definesc volumul de mijloace pe
care antrenorul trebuie sa le planifice si sa le
programeze in timp, in lectii si ciclului de pregatire,
existand de regula un numar de ani intre
obiectivele de performanta 4 pentru Jocurile
Olimpice, 2 pentru Campionatele Mondiale si 1
pentru Campionatele Europene si Nationale, de
lumi intre turnee si concursuri de verificare.
Totdeauna trebuie sa se realizeze o corelare
stricta intre obiectivele de performanta si cele
didactice, un raport optim, deoarece timpul nu se
poate comprima, inmagazina, cel mult poate fi
utilizat in mod eficient si intensiv.
Fixarea de obiective disproportionate, aproape
totdeauna mai mari, fata de timpul disponibil duce

37
la suprasolicitarea sportivilor, la sarirea peste unele
etape ale invatarii.
Realizarea unor volume mai mari de munca in
procesul de antrenament constituie o conditie
esentiala in obtinerea maiestriei sportive.
Numarul orelor de antrenament s-a dublat fata
de anii 1980, ajungand la majoritatea ramurilor
sportive la peste 1200 de ore anual si chiar la 1400
ore la sporturile care implica un inalt nivel de
maiestrie.
Economii de timp se pot realiza doar prin
rationalizarea si standardizarea principalelor
mijloace ale antrenamentului.
Rationalizarea si standardizarea mijloacelor au
dus catre modelarea procesului de antrenament,
prin metoda corelatiei statistice, exercitii
pregatitoare si performanta in concurs.
Standardizarea mijloacelor de antrenament
presupune si implementarea lor in toate structurile
antrenamentului, ceea ce obliga antrenorii sa
utilizeze mijloace didactice mai productive si
metode de lucru mai eficiente, deoarece exista
motivarea performanta a sportivilor spre obiectivul
de performanta.
- MIJLOACELE MATERIALE
Baza tehnico-materiala a sportului reprezinta o
conditie esentiala a pregatirii sportive si din acest
motiv, antrenorii, impreuna cu factorii responsabili
din unitatile sportive, trebuie sa actioneze in
permanenta pentru imbunatatirea si modernizarea
acesteia, in consecinta cu cerintele mondiale.
Progresele remarcabile facute in ultimele
decenii in directia crearii si perfectionarii de
aparatura si instalatii pentru antrenamente si
concurs, conceperea si realizarea unor materiale
sportive performante au creat posibilitati multiple

38
pentru cresterea generala a valorii performantelor
sportive.
- CLIMATUL PSIHOMORAL in care se
desfasoara procesul de antrenament, influenteaza
puternic rezultatele obtinute.
Nivelul inalt al motivatiei sportivilor au darul
de a face mai suportabile greutatile si privatiunile la
care sunt supusi acestia in procesul de
antrenament.
Marirea treptata a volumului de antrenamente
a devenit o cerinta a procesului de instruire care
coroborata cu cresterea intensitatii si complexitatii
efortului sunt factori de progres ai performantei
sportive.
Profesionalizarea rapida a cat mai multor
discipline sportive, au creat conditii noi, prin faptul
ca activitatea de pregatire este total sau partial
renumerata, motivand material participarea la
antrenament si premial in competitii si concursuri.
Pentru realizarea performantelor sportive,
antrenorul trebuie sa realizeze un climat si o
atmosfera de inalta tinuta morala, prin care sa fie
stimulate neancetat initiativele pozitive ale
sportivilor.
Sportivii sa isi desfasoare procesul de invatare
intr-un climat constructiv, deschis sa gaseasca cele
mai indicate solutii teoretice si practice pentru
viitor.
- METODOLOGIA DIDACTICA se refera la
metodele si procedeele metodice cele mai avansate
prin care personalitatile sportive au obtinut
recorduri de exceptie in activitatea sportiva si care
sunt aplicate de catre antrenori in procesul de
antrenament.
Metodologia este elementul de progres de
care depinde in foarte mare masura eficienta

39
fiecarei ore din programul de antrenament, de
folosul tras din utilizarea bazei materiale existente
si de randamentul activitatii sportivilor in munca de
invatare.
Metodologia didactica a antrenamentului
sportiv este fondata pe experimente din practica
sportiva si pe rezultate ale studiilor stiintifice ale
domeniilor Stiintei Sportului, predominat din
rezultatele cercetarilor din medicina sportului,
fiziologia efortului, biochimie, biomecanica, teoria
miscarii, psihologia si sociologia sportului.
Viata sociala a sportului se afla intr-o continua
dezvoltare si-i obliga pe antrenori sa-si
perfectioneze necontenit metodele didactice ale
antrenamentului sportiv.
Numai ca in timp ce pentru educatia sportiva a
copiilor, rolul antrenamentului este deosebit de
important, in educarea marilor performeri ce
canalizeaza si directioneaza eforturile sportivilor
spre o auto-educare, solicitand respectarea
normelor si a regulamentelor de concurs, a
respectului fata de spectatori, mass-media si a eticii
de concurs.
Sportivul are nevoie de indrumarea si
conducerea antrenorului, pentru a-si insusi tainele
ramurii de sport, dar si pentru a invinge dificultatile
cu care se confrunta in formarea sa in drumul spre
maiestria sportiva.
In alegerea metodelor de invatare, antrenorii
vor respecta urmatoarele etape (caracterul
promovat al educatiei) in formarea sportivului de
performanta.
1. Tutela permanenta in invatarea la copii
2. Activitatea dirijata in activitatea cu juniorii
si cadetii

40
 3. Activitatea comuna de conceptie: seniori,
tineret, marea performanta.
Pentru a mentine o atmosfera de interes in
pregatirea sportivilor, se impune ca informatiile pe
care antrenorul le foloseste in antrenament sa le
ofere o viziune clara asupra viitorului sau in
conjunctura evolutiilor performantelor sportive.

CAPITOLUL III
MODELAREA PREGATIRII

Teoria si metodele predarii

A vorbi despre structura instruirii (sau a

predarii in sens mai reatrans) presupune, mai
intai, sa precizam din ce punct de vedere
abordam problema.
Raspunsul la aceasta intrebare il situam
atat in zona tentativelor de a desprinde
aspectele structurale cat si a surprinderii
caracterului “secventional-continuu” al
instruirii sportive astfel incat legile dezvoltarii
“biologice si morfofunctionale” si ale invatarii
“motrico-tehnico-tactice” sa poata sprijini
legile instruirii, toate valorificate spre a da
valabilitate ideii de optimizare a procesului
instructiv-educativ.

41
 Antrenamentul sportiv constituie garantia
complementaritatii logice, psihologice si
pedagogice, asupra structurii predarii tehnice
si a dezvoltarii motrice, care iau in
consideratie atat specificitatea proceselor
psihice implicate cat si continutul lectiilor de
pregatire care trebuie invatat.
Invatarea, se realizeaza in procesul de
antrenament si se regaseste intre scopurile,
metodele si mijloacele predarii, cu cerinta
respectarii implicatiilor logice ale fiecarei
discipline sportive.
Din analiza sumara a acestor enunturi
desprindem, pentru inceput, trei constatari:
Prima: exista mai multe sensuri ale
verbului a preda; daca in primele trei enunturi,
cel care invata este obiectul direct al actiunii,
in celelalte trei obiectul direct al actiunii il
constituie elementele de continut cum sunt
cunostintele, conceptele, operatiile,
interpretarile, etc..
A doua: se contureaza cel putin
doua implicatii logice, anume ca primele
solicitari vizeaza producerea unor rezultate
(deci invatare-produs) prin actul de instruire,
sau, in sens larg, predare-invatare a unor
comportamente deschise/observabile si
masurabile.
A treia: activitatea de predare
depaseste cadrul restrictiv al interactiunii
directe a antrenorului cu sportivii incluzand si
seria de actiuni sau operatii destinate
pregatirii si organizarii lectiei de antrenament.
Desigur ca din toate aceste constatari
exista relatii de interdependenta, iar dialectica

42
celor trei concepte - predare, invatare si
evaluare -, este una naturala si necesara.
Predarea ne apare in desfasurarea
procesului de antrenament, ca un lant de
interactiuni intre antrenor si sportiv, ca un
proces de transmitere de la primul, a unui
bogat continut de cunostinte tehnice, motrice,
psihice si intelectuale, din care sportivul iese
cu un castig in performanta, cu o experienta
personala si sociala certa.
Din acest punct de vedere predarea
capata statutul unei “activitati de initiere” a
sportivului in universul mondial al fiecarei
discipline sportive, iar prin lectiile de
antrenament sportiv, antrenorul
fundamenteaza teoretic si optimizeaza practic
performanta, modeland viitorul campion.
Modelul avansat ca punct de plecare
pentru o teorie sintetic-generatoare a predarii
ia in discutie sintagma predare-invatare-
evaluare ca sistem a carui operativitate
specifica este dependenta, intre altele, de
interactiunea elementelor, pasilor si efectelor
posibile la nivelul urmatoarelor structuri
complexe: cerintele procesului de instruire,
obiectivele educationale, conditiile restrictive
ale profesionalizarii, alternativele
organizatorice, selectia si implementarea
continuturilor, evaluarea rezultatelor si ciclul
de modificare sau reiterare a efectelor acestor
elemente asupra personalitatii sportivilor.
Studiul variabilelor implicate in
activitatea de predare, ca sistem operational
profesionalizat al antrenorului, precum si al
conditiilor optime in care acestea pot capata
eficienta, trebuie sa se intemeieze atat pe

43
elemente descriptiv-explicative (cum sa se
comporte antrenorul in interactiunea lui cu
sportivul), cat si pe elemente prescriptiv-
normative (cum poate fi invatarea mai bine
indusa si realizata).
Acesta este si unul dintre motivele pentru
care orice teorie a predarii are, intre anumite
limite, si un caracter ipotetic, poate fi descrisa
partial in termeni comportamentali, dar nu
poate fi impusa ca standard. Arta predarii in
antrenamentul sportiv nu se opune stiintei
sistematicii predarii, ci o completeaza, ii da
deschidere si semnificatie axiologica. In acest
sens, se poate spune ca o teorie a predarii va
fi asimilata de antrenori ca practicieni, in
masura in care:
-i se va contura un corp de elemente cu
stabilitate structurala si functionala;
-i se va asigura o fundamentare
interdisciplinara (logica, epistemologica,
praxiologica, psihologica, pedagogica);
-va oferi antrenorilor date relevante cu
privire la efectele ei posibile;
-va contribui prin strategii alternative la o
dezvoltare armonioasa a personalitatii;
-va permite o crestere a capacitatii de
autocontrol si autoreglare practica a
antrenorului asupra mecanismelor de
dirijare a invatarii;
-va permite o dimensionare adecvata,
reala si consistenta a activitatilor
didactice cu particularitatiile individuale
si de varsta ale subiectiilor implicati;
-va oferi antrenorilor o mai mare putere
de stapanire si prelucrare a continutului,
de pozitivare a influentelor si

44
 consecintelor asupra predarii, invatarii,
evaluarii si aplicarii cunostintelor.
In afara preocuparilor de modelare a
procesului de invatare si perfectionare tehnicii
sportive si de dezvoltare a capacitatiilor
motrice si biologice, antrenorii vor planifica si
vor realiza:
a) Definirea sarcinilor de invatare – ca
activitate, actiune, operatie sau
asteptare prin care sportivul trece de
la o stare de necunoastere la o stare
de cunoastere, de la o stare potentiala
la una reala de performanta;
b) Timpul de invatare – este definit prin
cantitatea reala de timp, prin care
sportivul invata si se perfectioneaza
intr-o ramura de sport, trecand gradual
de la studiul de incepator la cel de
mare performer; timpul procesului de
invatare necesar unui sportiv pentru a
parcurge etapele formarii: - alegerea
sau depistarea;
-formarea sportivului de
performanta;
-tranzitia spre inalta
performanta;
-inalta performanta;
(ultimele trei corespund
celor trei stadii ale
antrenamentului
sportiv).
Desigur acest sistem piramidal de
construire a procesului de anternament
situeaza intr-o pozitie centrala personalitatea
antrenorilor care prin competenta si cunostinte
folosesc judicios timpul corespunzator

45
 modelelor de pregatire prin respectarea
urmatorilor trei factori :
- Aptitudinea de invatare conditioneaza durata
timpului de realizare a sarcinilor, in
dependenta cu cantitatea de invatare
anterioara, de talentul si personalitatea
sportivilor;
- Capacitatea de a intelege programul de
instruire reprezinta o combinatie intre
inteligenta generala, talentul si dezvoltarea
motrica si biologica;
- Calitatea instruirii reprezinta un alt factor
care influenteaza timpul de invatare si este
asigurata prin personalitatea si
cunostiintele antrenorului, conditiile
organizatorico-materiale, programarea si
planificarea instruirii, aplicarea de
metodologii si tehnologii moderne
corespunzatoare principiilor instruirii prin
respectarea particularitatilor de varsta si
individuale.
Acest mod de a vedea problema, simplu, dupa
unii chiar simplificator, presupune o analiza mult
mai complexa si centrata pe interactiunile si
implicatiile celor trei variabile fundamentale:
predare, invatare si evaluare prin modele:

Modele bazate pe programare si simulare

In sfera preocuparilor de invatare a

comportamentelor de predare nu se poate vorbi de
evolutii liniare si uniforme.
Dintre strategiile utilizate in constructia
modelelor de predare, incepand de la cele de
instruire programata simpla pana la complexele

46
modele cibernetice, cele bazate pe abordarea de tip
sistemic, altgoritmic, informational sau pe procese
simulative, ocupa un loc aparte.
Pentru a intelegte mai bine esenta acestor
modele, mentionam ca in proiectarea si realizarea
lor se iau in considerare definirea clara a
obiectivelor (subordonate scopurilor generale);
elaborarea instrumentelor de masura a nivelului de
atingere a obiectivelor; analiza caracteristicilor
sportivilor pentru care se proiecteaza modelul de
instruire; stabilirea strategiilor si a continutului ce
va fi predat; elaborarea materialelor si
echipamentelor necesare instruirii; determinarea
valorilor si parametrilor de evaluare – tehnic si
motric – evidentiati prin “norme si probe de control”
si coroborarea lor cu modelele internationale.

Modele ale predarii bazate pe programare

Din categoria modelelor de acest gen retinem

pe cele cunoscute sub numele de programare
lineara (B.F. Skinner), programarea ramificata (N.A.
Crowder) si programarea criteriala.
Dispunand de o intemeiere psihologica si
informationala, riguroasa, modelele programate de
predare-invatare pleaca de la ideea conform careia
predarea, mai precis modul in care antrenorul
organizeaza si prezinta programul este conditionat
de legile specifice ale procesului de invatare, a
caror respectare poate conduce la atingerea
parametrilor de eficienta si pregatire proiectati.
Specificitatea structurala a acestor modele
rezida intr-un set de elemente sau principii
specifice, a caror aplicatie este insa particulara
dupa autor si, mai ales, dupa domeniul vizat. Intre

47
acestea se mentioneaza: obiectivele instruirii sunt
descrise explicit; comportamentul final se analizaza
si se defineste operational; divizarea materialului se
face in raport de posibilitatile reale ale sportivului;
programele sunt verificate experimental; sportivului
i se ofera posibilitatea cunoasterii gradului de
corectitudine a rezultatelor obtinute; fiecare sportiv
lucreaza in ritmul sau, putand reveni si asupra
unitatilor de instruire; programele pot si trbuie sa
fie revazute la anumite intervale de timp.

Modele ale predarii bazate pe altgoritmi si

semialtgoritmi

Unul din intemeietorii acestor tipuri de modele

poate fi socotit psihopedagogul rus L.N. Landa, ale
carui lucrari sunt de referinta pentru cei ce au
adoptat sau dezvoltat modele de tip altgoritmic.
Care sunt elementele principale in constructia
modelului?
Din perspectiva abordarii altgoritmice,
predarea reprezinta un proces de
rezolvare/solutionare a unor probleme didactice, de
transformare a datelor initiale ale problemei intr-o
structura finala definita de scopurile instruirii
scolare.
Cum se configureaza metodic, in etape
generale, modelul altgoritmului programului de
predare?
Raspunsul il gasim intr-o varianta oferita de
L.N. Landa, dupa cum urmeaza:
a) stabilirea continutului si a scopului instruirii
(sub forma starilor si a elementelor
calitative);

48
 b) elaborarea mijloacelor de recunoastere
(diagnoza) a proceselor psihice (prin analiza
comportamentului ca structura de stari
observabile);
c) determinarea valorilor obiective (numerice)
de iesire ale starii finale;
d) determinarea valorilor obiective (numerice)
ale variabilelor starii initiale;
e) stabilirea succesiunii etapelor de trecere din
starea initiala in cea finala;
f) determinarea tipurilor de activitate a
sportivului pentru trecerea dintr-o stare in
alta (aici apar probleme de organizare
activitatii sportivului pentru prelucrarea si
insusirea acestei informatii);
g) determinarea tipurilor de teme care asigura
indeplinirea de catre sportivi a formelor de
activitati necesare;
h) determinarea mijloacelor de raspuns
(reactie) la actiunile sportivilor si la
rezultatele acestora.
Retinem ca elemente pozitive, incercarea de a
proiecta riguros valorile de intrare si iesire, de a
stabili relatii si conexiuni intre variabile si de a mari
controlul antrenorului asupra activitatii sportivului.
Este evident ca initiativa, independenta,
spontaneitatea, si creativitatea sportivilor si
antrenorului raman tot atatea deziderate ce vor fi
realizate prin alte modele si strategii de predare-
invatare.
Mai evident, retinem ca intr-un model bazat pe
semialtgoritm este posibila o conducere eficienta si
o dirijare buna a procesului predarii, o inducere
planificata a invatarii aproape simultan cu
predarea, un control marit al mecanismelor care

49
produc transformarile in planul continuturilor si o
relationare mai buna a intrarilor cu iesirile.
Aplicarea modelului ridica si probleme, unele
de nedepasit, in special pe linia structurarii si
etapizarii riguroase, mai ales a elementelor ce
contin informatii abstracte sau puternic
generalizate.

Model de predare bazat pe simulare

Modelele din acest tip au fost concepute in

ideea de a simplifica predarea in situatii in care
sportivul are unele particularitati ce nu-l fac
abordabil in mod direct si autentic.
Se bazeaza pe principiul analogiei. In
conformitate cu acest principiu antrenorul
selectioneaza pentru antrenamentul sportiv un
model de pregatire al unui campion sau al unei
echipe valoroase, prin care se realizeaza
corespondente biunivoce intre elementele de
structura cele tehnice si asemanari biomotrice.
Aceste similitudini vor desemna metodologia
programarii lectiilor de antrenament, prin
orientarea procesului de invatare cat mai aproape
de modelul orientativ definit.
Urmarirea atenta a structurii si functionalitatii
modelului, ne conduce la formularea catorva
judecati de valoare care definesc lectia de
antrenament ca unitate didactica constituita dintr-

50
un lant de situatii si activitati prin care se realizeaza
formarea si perfectionarea viitorilor performeri.
Toate modelele si teoriile prezentate sunt
numai cateva care evidentiaza multitudinea
eforturilor specialistilor de a sintetiza teoretic si de
a modela predarea. Putem socoti, asadar, ca nici un
efort in acesta directie nu epuizeaza sensurile si
semnificatiile pe care viata sportiva le confera
acestei realitati.
Procesul instruirii, in sensul lui restrictiv de
predare, este proiectat, se desfasoara si se
evalueaza intr-un camp pedagogic extrem de
complex.
Progresul in cunoasterea matricilor predarii
trebuie sa constituie unul dintre obiectivele studiilor
noastre explicative. Raporturile intre variabile pot
deveni contingente in spatiul decizional al
antrenorului. Ne putem astfel mai usor implica in
promovarea unei actiuni de optimizare a tehnologiei
predarii, in definirea unor modele coerente si
echilibrate in optiunea pentru o predare integrata,
dinamica si eficienta. Avem astfel deschise porti
spre un program ce contureaza o posibila gramatica
a predarii.

Notiunea de model in domeniul sport

In antrenamentul modern, - modelarea

aparuta la inceputul deceniului 8, a fost imbratisata
relativ repede, ceea ce a facut ca termenul de
model si cei derivati sa fie utilizati atat in teorie cat
si in practica , de un numar cat mai mare de
specialisti ai domeniului.

51
 Pentru a putea opera eficient cu notiunea de
model in domeniul sportiv si mai ales pentru a
putea realiza schimbul de informatii pe acest
subiect, vom preciza elementele de legatura cu:
 Modelul operational - constituit din intreaga
gama de modele formulate in scopul
aprofundarii cunoasterii fenomenului, cum
ar fi modelul mecanic al tehnicii vaslitului;
modelul matematic al sariturii in lungime;
modelul multilamelar al aruncarilor in
atletism; modelul biomotric al lucrului
mecanic al membrelor superioare si
inferioare in judo, box, lupte, etc.
 Modele de antrenament (normative) –
cuprind intreaga gama de modele utilizate
curent in miscarea sportiva : model de
pregatire, de selectie, psihologica, biologic,
de reactivitate, biochimic, fiziologic, etc.

Evolutia modelelor in sport

In intregul sau, fenomenul sportiv mondial

cuprinde un numar foarte mare de modele cu
denumiri specifice corespunzatoare domeniilor,
conceptelor si a disciplinelor pe care le defineste
medical, de antrenament sau competitional.
Gradul de elaborare al unui model al
performerului de un anumit nivel (national,
international, recordmen mondial) din orice
disciplina sportiva solicita celor implicati un mare
grad de obiectivitate in cuantificarea elementelor
care opereaza in procesul de pregatire al
performantei.

52
 De asemeni, se impune atragerea unui corp de
specialisti din domeniile stiintei sportului care sa
defineasca o viziune metodico-stiitifica asupra
etapizarii, modelarii in conformitate cu structura
generala a modelului.
Modelul structural - in sport a aparut pornind
de la criteriul de performanta prin precizarea:
- parametrilor capacitatii psihice, motrice si
ale tipului somatic;
- ai datelor calitatilor motrice, tehnici si
tactici;
Modelele multidisciplinare – aparute recent pe
masura cresterii nivelului performantelor sportive,
prin implicarea tuturor substiintelor ce compun
stiinta sportului. Astfel au fost materializate
eforturile din domeniile de cercetare implicate prin
elaborarea unor modele unidisciplinare.
Modelele unidisciplinare – create si initiate de
catre marii antrenori, inca din deceniul 7, prin
eforturi considerabile in directia optimizarii
procesului de pregatire, aceste modele constituie
motorul, in antrenamentele sportive pentru marea
performanta.
Aceste modele se folosesc la nivelul sectiilor
de copii si juniori, la nivelul de initiere deoarece
sunt simple si folosesc pentru a masura efortul,
instrumente simple, ruleta, cronometrul si cantarul.
Chiar daca in unele cazuri, tinandu-se cont de
conditiile materiale ale momentului actual de
dezvoltare a sportului romanesc, la nivelul de
initiere, se impune totusi folosirea de modele
structurale in care parametrii pot fi masurati direct.
In felul acesta, conceptul de model va continua sa
se dezvolte iar antrenorii se vor apleca asupra
studierii noutatilor aparute in stiinta sportului, ca
rezultat al dezvoltarii fenomenului sportiv in lume.

53
 CAPITOLUL IV

MOTIVATIA SI PRACTICA SPORTIVA

In sportul de inalt nivel, motivatia constituie

un factor de mare importanta, deoarece ajuta
antrenorul in definirea strategiei de pregatire a
viitorului sportiv de performanta.
Numeroase studii, elaborate de cei mai de
seama specialisti, au demonstrat ca mari valori ale
sportului mondial, sub influenta antrenorilor si au
schimbat motivele initiale, indeosebi determinati de
aura celebritatii sau a unor castiguri materiale pe
care nu le anticipasera la debutul in activitatea
sportiva.
Pentru a aprecia corect motivatia sportivilor in
timpul pregatirii, antrenorii trebuie sa analizeze
comportamentul acestora sub doua aspecte:
a) aspectul selectiv care cuprinde modul de
invatare a tehnicii, de dezvoltare motrica si a
interesului vis a vis de ceilalti sportivi, rezultatul in
concurs.
b) aspectul cantitativ prin care se determina
interesul in rezolvarea sarcinilor antrenamentului,
prezenta la lectii, rezistenta de durata in efort,
intensitatea cu care lucreaza etc.
In activitatea de mare performanta esential
este primul aspect, deoarece el evidentiaza
comportarea selectiva, intensitatea, rezultatul si
motivatia.
Analiza statistica, analiza factoriala a
motivelor ce stau la baza practicarii sportului au

54
evidentiat mai multe motive: pentru dezvoltarea
fizica, pentru distractie, pentru a cunoaste ceva
nou, pentru a cheltui energie, pentru dorinta
parintilor sau a prietenilor, pentru recuperarea unor
handicapuri fizice sau psihice si pentru a deveni
celebru.
Ierarhizarea motivarilor sufera modificari in
functie de varsta, sexul, durata si sportul practicat,
deoarece este dificil de prezentat o esalonare
graduala a acestora.
O statistica alcatuita de catre C.I.O. pe baza
raspunsurilor a 35 % din participantii la Jocurile
Olimpice de la Barcelona, au evidentiat urmatoarele
opt laturi.
Comisia de statistica a C.I.O. la care au
raspuns 35 % dintre participanti la Jcurile Olimpice
de la Bacelona, au evidentiat opt factori care au
stat la baza motivarii de a practica sportul, acestia
sunt:
1. dorinta de succes pentru a castiga; pentru a
deveni celebru; pentru a primi recompense.
2. dezvoltare a personalitatii, pentru a-mi
ameliora capacitatile fizice si morale, pentru a
ajunge la un bun nivel tehnico-tactic;
3. cautarea unei activitati asociative pentru a
muncii in echipe, pentru a-mi satisface spiritul de
echipa.
4. dezvoltarea unui corp armonios si atingerea
unei forme fizice perfecta, pentru a fi in forma,
pentru a practica o forma de miscare.
5. placerea de intrecere pentru a-mi verifica
potentialul fizic, pentru a utiliza echipament sportiv.
6. necesitatea cheltuielii excesului de energie
pentru a-mi regla tensiunile interioare , pentru a-mi
cheltui util energia.

55
 7. ajutor “familial” pentru a-mi sprijini material
familia, pentru a satisface dorinta familiei.
8. pentru a avea prieteni, pentru a face noi
cunostinte.
Aceste motive, nu sunt exact simetrice, dar ele
justifica, explicand momentul de debut intr-o
activitate practica.
Practicarea sportului, interventia
antrenamentului rezultatul sportiv modifica
motivatia de debut apropriind-o de cerintele
performantei sportive.

NEVOIA DE CONTRACT SOCIAL

Sportul de inalt nivel cunoaste o dezvoltare
impetuoasa, devenind astazi o forma sociala de
manifestare a talentului motric al unei natiuni, ceea
ce a deteminat o schimbare radicala a
preocuparilor factorilor de decizie, guvernamentali
si neguvernamentali pentru satisfacerea cerintelor
mereu crescande pentru actul sportiv.
Personalitati ale sportului, persoane prin a
caror performante de exceptie, au devenit eroi
nationali, celebritati in lumea internationala,
numele si figura acestora au fost imortalizate prin
statut, denumiri de localitati, astazi si arene
sportive.
Si totusi, ce i-a determinat pe acestia sa si
dedice viata fenomenului sportiv, care impune un
regim auster de viata, plin de privatiuni si care
supun organismul unor solicitari intense si continue,
la limita posibilitatilor umane?
Care este locul si rolul antrenamentului in
dirijarea efortului pentru materializarea talentului si
a potentialului biologic al sportivilor?
Motivele care-i determina pe antrenori si pe
sportivi, pentru a se angaja in acest travaliu de

56
lunga durata, se gasesc in trei aspecte
corespunzatoare motivatiei umane:
- necesitatea de a se simti competent si a se
autodetermina.
- necesitatea de stimulare.
- necesitatea contractului social.

COMPETENTA SI
AUTODETERMINAREA
Dupa diferite si multiple cautari si studii
asupra conduitei umane a sportivilor si antrenorilor,
competenta si autoeducarea acestora este
motivata de: “stima de sine”, “aprofundarea teoriei
si practicii”, “studiul si activitatea promotionala”,
notiuni care se manifesta cu intensitate si
sentimente pozitive de incredere in propria
persoana.
Pentru realizarea acestei motivari, antrenorii
vor urmari continu realizarea urmatorilor factori:
- cautarea dezvoltarii multilateralitatii
profesionale si personale;
- cautarea succesului;
- cercetarii in domeniul de specialitate si in
stiintele ajutatoare, pentru modelarea biologica a
organismului uman, la cerintele ramurii de sport.
Din aceasta perspectiva, antrenorul si
sportivul cauta cai si mijloace pentru a deveni
competitiv si a se mentine la un nivel superior in
elita performantelor sportive.

NEVOIA DE STIMULARE SI CONTRACTELE

SOCIALE

57
 Antrenorul si sportivul de inalt nivel isi
desfasoara pregatirea intr-o sfera de activitate
proprie, in locuri special amenajate, pe baza unor
norme si cerinte precis programate, de multe ori
fiind lipsiti de elementarele preocupari ale vietii
socio-economice.
Informatii din activitatea socio-economica
patrund pe diferite canale si in viata sportivului de
performanta, stimulandu-l pentru a deveni activ si
in planul activitatii civice.
Prin forme diferite se impune ca sportivul sa
fie atras permanent in viata de zi cu zi, sa fie
integrat in preocuparile sociale, sa fie integrat cu
unele facilitati impuse de programul pregatirii in
sistemul de invatamant, pentru a nu deveni un
“neintegrat social”, in momentul retragerii din
activitatea de performanta.
Pentru stimularea pregatirii, se impune
recunoasterea permanenta a eforturilor depuse in
procesul de antrenament si nu in ultimul rand,
acordarea unor recompense materiale prin care sa
fie recompensate pentru pierderile si sacrificiile la
care sunt supusi antrenorii si sportivii.
In rezumat, pentru desfasurarea unei activitati
motivate, trebuie urmarit permanent satisfacerea
nevoilor fundamentale: nevoile de recunoastere a
eforturilor valorii si competentei; nevoile de
stimulare a activitatii si a rezultatului sportiv si
nevoile de integrare in relatiile sociale.

ROLUL ANTRENORULUI IN MOTIVAREA

SPORTIVILOR
Antrenorul trebuie sa priveasca cu atentie
elementele motivationale ale sportivilor, sa stie sa
le moduleze si sa le orienteze spre scopul

58
performantei printr-o organizare adecvata a
intregului program de antrenament.
Antrenorul are cateva posibilitati la indemana
pentru a influenta (intari sau diminua) motivatia
initiala a sportivilor.
Cunoscand motivul initial, cu grija si atentie
antrenorul poate interveni si schimba, prin
argumente, in functie de obiectivele pregatirii, sau
prin transmiterea de sarcini noi pe parcursul
lectiilor de antrenament, motivatia (intrinseca sau
extrinseca) de inceput, prin convingerea acceptarii
noilor orientari, ce vor conduce in final la acceptul
unei noi motivatii prin care se realizeaza cresterea
randamentului si a eficacitatii procesului de
invatare.
Cu siguranta ca textul pedagogic cu care
actioneaza in acest sens antrenorul este esential,
depinde de maiestria sa in folosirea unor mijloace
care si-au demonstrat o eficienta crescuta in
atingerea scopurilor selectiei si a motivarii
sportivilor pentru atingerea marii performante.
Se evidentiaza cateva procedee de actiune in
dezvoltarea motivatiei debutantilor si inscrierea lor
in circuitul practicii sportive durabile, care si-au
demonstrat viabilitate si eficienta.

RECOMPENSAREA ACTIVITATII
SPORTIVILOR
In mod frecvent organizatorii activitatilor de
performanta, indiferent de valoarea concursului,
trebuie sa remita participantilor medalii, cupe,
trofee, diplome, prin care sa se evidentieze
valoarea concurentilor.
De asemeni, antrenorii trebuie sa alcatuiasca
un sistem propriu de recompensare a pregatirii, prin

59
acordarea graduala a unor categorii de clasificare
corespunzator valorii sportive.
Sportivii manifesta interes si sunt motivati prin
recompensarea (recunoasterea) publica de catre
antrenor a salturilor valorice acumulate in procesul
de antrenament.
Organizarea periodica a unor lectii publice de
verificare a nivelului pregatirii prin trecerea unor
probe si norme de control si recompensarea celor
cu rezultate pozitive.

ORGANIZAREA SI PARTICIPAREA LA
CONCURS
In general competitia, creeaza o puternica
motivare a sportivilor, dar un efect negativ il poate
constitui lipsa recompenselor. Inainte de a decide
inscrierea la concursuri, antrenorul trebuie sa
colaboreze si sa coopereze cu organizatorii pentru a
definitiva cerintele, valoarea si modul de
desfasurare a intrecerilor.
Competitia daca este bine organizata, iar
rezultatele pozitive sunt recompensate, localizeaza
interesul si participarea pentru pregatirea
sportivilor.
Antrenorii trebuie sa militeze pentru instituirea
unor sisteme asociative, locale, regionale,
divizionare si nationale pe grupe de varsta si sex,
care sa asigure si un sistem de recompensa valorica
prin acordarea unor categorii de clasificare sportiva
(copii, cadeti, juniori, tineret, seniori) cat si valorica
(cat.a-III-a, cat.a-II-a, cat. I, maestru al sportului,
maestru emerit).

MODULAREA PREGATIRII (SARCINILOR)

Procesul de antrenament trebuie sa conduca
sportivul printr-o etapizare a instruirii de la initiere

60
la performanta, cu sarcini in timp pentru invatare,
perfectionare si automatizare.
Antrenorul va fixa sarcini individuale si
colective pe nivele si dificultati adecvate, facile si
accesibile, prin care sa se stimuleze interesul
sportivilor.
Sarcini foarte usoare sau din contra grele si
dificile de realizat, conduc la dezinteresul fata de
executie, corespunzator cu refuzul de realizare a
programului propus.
Mijloacele pregatirii, trebuie sa fie accesibile,
stimulative si motivante pentru a trezi interesul
realizarii acestora de catre sportivi.

PROPUNERI DE SARCINI NOI

In practica sportiva, astazi se aprecieaza ca
interesul pentru realizarea obiectivelor de
performanta, selectia incepe de timpuriu, marile
performante devin accesibile sportivilor de la varsta
junioratului.
Cum la aceasta varsta, interesul pentru nou se
manifesta plenar, se impune ca in fiecare lectie de
antrenament, in programul de invatare, alaturi de
temele deja cunoscute sa apara si elemente noi,
recunoscute.
Antrenorii trebuie sa incerce si sa includa in
mijloacele pregatirii, elemente noi, deoarece
acestea creeaza senzatii inedite, reactualizeaza
interesul si conduc la o noua motivare.
Elementele noi trebuie sa nu fie foarte dificile,
dar sa solicite imaginatia si sa rupa monotonia din
cadrul instruirii.
Fie ca este procedeu tehnic, exercitiu fizic,
combinatie de elemente tactice, trebuie sa fie
recunoscut sportivilor, pentru a contribui astfel la
trezirea interesului.

61
 FOLOSIREA FEEDBACK-ULUI POZITIV
Fiecare antrenor trebuie sa reactioneze vis a
vis de prestatiile sportivilor intr-o maniera pozitiva.
Folosirea “feedback-ul pozitiv”, pentru o
nereusita motiveaza activitatea viitoare a
sportivului, (iti lipsesc cativa centrimetrii, secunde
pentru a castiga) devenind un motiv de mobilizare
in pregatire, intarind increderea in posibilitatile
sportivului.
De asemeni, dupa realizarea unei
performante, antrenorul cu tact, trebuie sa
precizeze unele din lacunele constatate in timpul
concursului.
Cu moderatie se va stimula activitatea
viitoare, prin evidentierea valorii rezultatului (astazi
am castigat, dar echipa intalnita avea o valoare
modesta si a comportarii pozitive a sportivilor, fara
a uita de-a-i motiva pentru pregatirea viitoare.

DEZVOLTAREA ANATOMIEI
SPORTIVILOR
Tot pentru motivarea activitatii sportivilor, se
foloseste de catre antrenori, transferarea unor
sarcini din cadrul lectiilor de antrenament in
responsabilitatea acestora.
Prin transferul initiativei individuale direct
sportivilor, antrenorii realizeaza o crestere a
responsabilitatii acestora in pregatire, a auto-
evaluare a executiilor si un autocontrol in vederea
participarii in concursuri si competitii.
Totusi, antrenorul trebuie sa se implice in
mentinerea unei intensitati si a unei dozari corecte
a efortului impus de sarcinile lectiilor, fara a

62
interveni brutal, mentinand o atitudine de
participant (nu de conducator).

MODIFICAREA CAUZALA A ATRIBUTIILOR

Dupa o intalnire, sau un meci pierdut,
antrenorul pentru a salva coeziunea echipei si
motivatia sa, va analiza comportarea sportivilor cu
realism, fermitate, precis si real cauzele care au
determinat esecul. Aceasta interventie trebuie sa
demonstreze competenta antrenorului, in a
evidentia valoarea individuala a sportivilor, vis avis
de greselile comise de jucatori, in ideea folosirii
insuccesului ca o noua posibilitate de motivatie
pentru intalnirile urmatoare.
Pentru a realiza o motivatie pozitiva, se vor
prezenta noi atributii tehnico-tactice, noi scheme
de joc, in functie de calitatile pozitive ale jucatorilor
solicitandu-le totodata angajarea in pregatire, in
vederea realizarii acestora.
In sporturile individuale, se vor prezenta
calitatile si componentele tehnico-tactice, care sunt
deficitare, caile, mijloacele si metodele prin care
acestea se pot remedia. De obicei, se vor prezenta
“extra-sarcini” individuale, pe care sportivii trebuie
sa le recunoasca si sa le rezolve individual.
Continuu, in timpul procesului de pregatire,
antrenorul trebuie sa mentina interesul sportivilor,
sa constientizeze importanta activitatii depuse, prin
prezentarea de noi sarcini, in scopul dezvoltarii
fizice si perfectionarii tehnico-tactice.

FAVORIZAREA VIETII DE GRUP

Antrenamentul sportiv este caracterizat printr-
o activitate in grup, pe niveluri de varsta, sex, sau
valoare, ceea ce impune antrenorilor sa realizeze o

63
ambianta de camaradenie, din partea sportivilor,
relatii amiabile, de colaborare si ajutor.
Importanta acestui aspect, nu trebuie sa fie
neglijata de catre antrenor.
Intr-un colectiv organizat si disciplinat,
sportivul se obisnuieste sa respecte ordinea, sa se
supuna cerintelor si regulamentelor impuse de
practicarea unei discipline sportive.
O atentie deosebita trebuie sa acorde
antrenorul activitatii de educare a sportivilor in
primii ani de instruire, ani in care se fundamenteaza
motivatia practicarii sportului de performanta.
Lectiile de antrenament capata valoare
educativa in momentul in care antrenorul va reusi
sa dezvolte interesul sportivilor, prin cunoasterea
tehnicii si a regulamentului de organizare si
concurs, intr-un cuvant cu castigurile impuse de
fiecare ramura sportiva.
Practicarea sportului, impune antrenorilor si
sportivilor restrictii permanente, atat in procesul de
invatare a tehnicii, cat si pentru evitarea cauzelor
ce pot conduce la producerea de accidente.
Cum instruirea se realizeaza in cadrul sectiilor
pe ramura de sport, o sarcina a antrenorului o
constituie si o buna organizare a grupelor de
sportivi.
Inca de la inceputul practicarii sportului,
elevilor trebuie sa li se repartizeze sarcini si
responsabilitati precise, sa-si subordoneze
interesele individuale celor colective.
Antrenorul trebuie sa creeze legaturi de
independenta (cat. de greutate, posturi in echipa,
s.a.m.d).
Intre sportivii, se formeaza grupe unite si
realizeaza o dezvoltare morala a membrilor sectiei.

64
 Organizarea ajutorului reciproc sub principiul
“succes pentru mine dar si pentru (adversar)
coechipier” in timpul antrenamentului, dar mai ales
in timpul intrecerilor, contribuie la formarea unor
relatii de intrajutorare si amicitie intre sportivi.
Actiuni repetate ale sportivilor pe baza
convingerilor sentimentale si deprinderilor de
munca, au ca rezultat dezvoltarea acestora si
transformarea lor in trasaturi de caracter, necesare
viitorului sportiv de performanta.
In ultimii ani, societatea umana s-a confruntat
cu mari schimbari in motivatia privitoare la
practicarea sportului.
Evolutia spectaculoasa a performantelor, a
reliefat motivatia profesionalizarii practicarii
sportului de inalt nivel in scopul realizarii unor
beneficii materiale atat de catre practicantii
(sportivi si antrenori) cat si de catre organizatorii
competitiilor interne si internationale.
De asemeni sportul pentru toti a devenit o
cerinta obligatorie, ca motivatie pentru instituirea
sanatatii si a unei conditii fizice indispensabile
eliminarii stresului intelectual si asigurarii
capacitatilor fizice, ca raspuns la solicitarile
activitatilor umane.

65
 CAPITOLUL V

PERSONALITATEA IN PRACTICA
SPORTIVA

PERSOANA, PERSONALITATE
La nastere, fiinta umana, copilul este doar un
candidat la umanitate. Singura inzestrare initiala
este aptitudinea de a invata. El devine realmente
om in masura in care isi insuseste prin instruire si
prin educatie cunostintele, priceperile, deprinderile,
obisnuintele, opiniile, convingerile, sentimentele,
aptitudinile, mentalitatile pe care societatea le
promoveaza in etapa respectiva.
Persoana evalueaza in sensul dorit si cu
randamentul cerut numai daca asupra ei se
exercita, de la cea mai frageda varsta un “sistem
concentrat, unitarde influente” de catre familie,
scoala, unitati sportive, mediu social in general,
pentru atingerea unor obiective definite cat mai
clar cu putinta.
Persoana constituie omul, cu nume si stare
civila, cu drepturi si indatoriri, indiferent de
calitatile fizice si intelectuale, cu care este
inzestrat.
In prezent, exista peste 150 de definitii
psihologice ale personalitatii, fiecare dintre ele

66
surprinzand anumite laturi ale acestuia. Toate
aceste definitii prezinta personalitatea doar prin
atributiile psihice amintind corpul “capacitatile
fizice”, limitandu-se la insusiri si trasaturi, de
temperament, de motivatie si de caracter.
Numerosi autori, nu includ aptitudinile in
structura personalitatii, desi acestea sunt foarte
diferite de la om la om, ele reprezintand un element
de individualizare.
Pentru persoanele angajate in procesul de
instruire si educare fenomenul “Sport” din viata
sociala moderna, apare ca necesitate indiferent de
treapta pe care se afla in procesul de organizare a
sportului conducator, antrenor, sportiv, obligatia sa
se preocupe de dezvoltarea capacitatilor fizice si
perfectionarea tehnico-tactica a persoanelor incluse
in sistem.
Aceasta componenta nu mai poate fi neglijata,
mai ales ca fiind vorba de sportivi, zestrea fizica,
starea de antrenament a corpului, reflecta profund
insusirile si trasaturile lor, in calitatile psihomorale
specifice fiecarui practicant al sportului.
In sens “filozofic”, personalitatea, exprima
persoana inzestrata cu o serie de insusiri si
trasaturi de nivel calitativ superior, in virtutea
carora contribuie decisiv (in timpul activitatii ca
sportiv) prin creatii si rezultate deosebite, la
dezvoltarea sportului, a unor discipline sportive.
De exemplu, cu referire la trecut, sunt privite
ca mari personalitati ai sportului: Clesius Clay, Mark
Spetz, Pele, Frantz Bekembauer, Nadia Comaneci,
Carl Lewis, Bob Beuman, Teofilo Stiwenson,
Yamashita Y, Iolanda Balas, Gheorghe Hagi si multe
alte valori.

67
 Din punct de vedere “moral” sunt socotiti
personalitati, deoarece au jucat roluri benefice in
viata colectivitatilor pe ramura de sport.
Personalitatile se afirma prin influenta pe care
o exercita asupra celor din jur.

Forta autoritatii lor depinde de rezultatele

sportive, obtinute, ca urmare a cunostintelor
acumulate de inteligenta si talentul dovedit pe
terenul de intrecere, de iscusinta in rezolvarea
problemelor complexe pe care le solicita
antrenamentul si competitia sportiva.
In sens “psihologic”, personalitatea reprezinta
sistemul hipercomplex, organizat, structurat,
dinamic format din totalitatea insusirilor si
trasaturilor relativ constante, caracteristice fiecarei
ramuri sportive din punct de vedere psihic, in baza
carora sportivul se adapteaza la cerintele specifice
ale antrenamentului si competitiei sportive.
In concluzie, evitand polemicile diferitilor
autori in legatura definirea si cu componentele
personalitatii in sport, (mai nou se vorbeste si de
personalitate locala scoli nationale de sport)
credem ca pentru succesul activitatii de instruire si
de educare a sportivilor, este util sa se accepte
existenta urmatoarelor componente, concomitent
distincte si intrepatrunse intim, ale fiintei umane:
- sano (corpul), intelectual (aptitudinile),
temperamentul (afectivitatea, motivatia,
caracterul).
Toate se reflecta nemijlocit in activitatea
sportiva si intrucat aceasta trebuie sa devina tot
mai performanta, cele de mai sus urmeaza sa
constituie pentru antrenor, obiectul preocuparilor
sale constante, in scopul dezvoltarii armonioase a
tuturor structurilor de personalitate ale sportivilor,

68
prin intermediul antrenamentului si al competitiei
sportive.

PERSONALITATEA SI PRACTICA SPORTIVA

Pentru a forma si educa personalitatea unui
sportiv, antrenorul trebuie sa-si demonstreze
propriile calitati de competenta tehnica, sa fie un
nume, o personalitate, in ramura de sport
practicata.
De regula antrenorii cu rezultate de exceptie
provin din randurile fostilor sportivi de inalt nivel
caliti in practica sportului, cu o cultura pedagogica
si o pregatire profesionala adecvata, cu deprinderi
si principii pentru instruirea tehnica si dezvoltarea
motrica, cu calitati de vointa si sentimente morale
superioare.
In concluzie, un antrenor trebuie sa
stapaneasca temeinic numeroase si variate
cunostinte de specialitate, de pedagogie si
psihologie, intr-un cuvant sa aiba o solida cultura
pedagogica si o inalta competenta profesionala.
Maiestria pedagogica fiind un rezultat al unei
indelungate activitati de pregatire teoretica si
practica se concretizeaza si se exprima in faptul ca
dupa ce au devenit stapani pe variate metode si
procedee, antrenorul le explica adecvat diferitelor
situatii pedagogice care se creeaza in procesul de
antrenament.
Antrenorul trebuie sa se ridice pana la
capacitatea de a analiza si generaliza propria sa
experienta de a adopta creator experientele
pozitive din munca si rezultatele altor colegi din
domeniul activitatii sportive.
O parte componenta foarte importanta a
maiestriei pedagogice care dezvaluie mai ales

69
“atitudinea si relatiile” antrenorului cu sportivii, o
constituie “tactul pedagogic”.
Numarul elementelor care concura la formarea
unei competente profesionale ale antrenamentului
este mult mai mare. Fara cunosterea lor, a modului
in care ele ii influenteaza comportamentul, este
putin probabil ca antrenorul sa se miste in chip
firesc in domeniul sau deosebit de stufos al
structurilor psihomorale pe care este chemat sa le
modeleze, in anumite limite, din ce in ce mai
complexe pe care le solicita specificul performantei
sportive.
Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale,
Continentele si Turneele dotate cu premii materiale
importante, creeaza o puternica motivatie pentru
pregatire, atat factorilor de decizie in sport,
antrenorilor dar in mod deosebit sportivilor.
Pentru a raspunde acestor solicitari, sportivul
si antrenorul isi pun in valoare toate structurile
personalitatilor si anume:
a) sano, corpul cu aptitudinile sau resursele lui
fizice si senzoriale: forta, viteza, indemanare,
agilitate, rezistenta, randamentul organelor de
simt.
b) aptitudinile intelectuale caracterizate prin
calitatea proceselor mentale, tot ce s-a acumulat in
memorie, inclusiv capacitatea de a folosi creator,
gandit materialul teoretico-tactic respectiv.
c) afectivitatea si temperamentul: totalitatea
emotiilor, factor care tine in mare masura de
temperamentul mostenit (ereditar) de catre sportiv,
corelat, potentat sau amplificat de experienta
competitionala.
d) motivatia: totalitatea intereselor,
necesitatilor mai mult sau mai putin constientizate;

70
 e) caracterul: componenta morala a
personalitatii.
In linii mari, structurile personalitatii sportive
cunosc diferentieri generale de experienta
anterioara si se resimt in raport cu particularitatile
fiziologice si cu structurile intelectuale si morale.
Personalitatea sportivului este conditionata de
asigurarea unei vieti firesti, decente, ferita de
lipsuri, ceea ce impune sa fie indeplinite doua
conditii:
- sa existe o reprezentare corecta asupra
importantei necesitatilor;
- sportivului sa i se dezvolte capacitatea de a
nu da curs trebuintelor secundare, cu posibile
urmari negative.
Nevoile sportivilor, justificate sau nu, trebuie
cunoscute de catre antrenori. Inainte de toate,
sportivul este un ghem de trebuinte de toate
felurile. Relatiile sociale vin numai dupa aceea.
Cu timpul, rezultatele obtinute in activitatea
sportiva prin care se asigura satisfacerea acestor
necesitati, devine ea insasi o trebuinta.
Pentru acest motiv, antrenorul este obligat sa-I
ajute pe sportivii sa-si ierarhizeze corect interesele,
sa-i invete sa acorde prioritate celor cu adevarat
importante din punct de vedere al importantei
performantei, sa le trieze cu grija, sa le cenzureze
pe cele secundare, blocandu-le, amanandu-le.
Totodata, nu se poate trece peste datoria
antrenorului de-a crea conditii pentru satisfacerea
trebuintelor normale ale sportivilor in procesul de
antrenament.

LOCUL SI ROLUL PERSONALITATILOR IN

DEZVOLTAREA MISCARII SPORTIVE

71
 Ar fi o iluzie sa se creada ca toti sportivii ce
parcurg pasii enumerati mai sus, au o evolutie
pozitiva, care ii propulseaza in elita de performanta
in ramura de sport practicata.
In realitate, cerintele performantei, triaza si
cern printr-o sita foarte deasa, sportivii si antrenorii,
asezandu-i intr-un clasament real al valorii atinse in
procesul de antrenament.
Filtrul competitional, fiind foarte dur si devine
din ce in ce mai sever, il trec doar acei sportivi
carora mecanismele intime ale personalitatii le
confera postura de lider.
De initiat sunt aceia care in antrenament trec
totul prin filtrul necrutator al ratiunii si al cerintelor
de ordin moral (caracterizat) care stiu sa-si
ierarhizeze interesele, sa-si trieze, sa-si controleze
reactiile emotionale, sa-si eficientizeze corect
posibilitatile fizice, psihice, tehnico-tactice, morale
si de vointa, precum si mijloacele materiale in
situatiile concrete cu care sunt confruntati in
activitatea de performanta.
Studiul autobiografic al personalitatilor celebre
din miscarea sportiva demonstreaza ca pentru a
cuceri laurii celebritatii, antrenorii si-au dedicat
viata cu pasiune si talent, performantei sportive.
Acestia au dublat talentul, supunandu-se
constient rigorilor uneori supranaturale, pe care le
reclama pregatirea in sportul de inalt nivel.
Reflectand asupra componentei de
“personalitate sportiva”, aceasta precizeaza:
“persoana cu o serie de insusiri si trasaturi de nivel
calitativ superior, in virtutea carora contribuie
decisiv in timpul practicarii sportului, prin rezultate
si creatii deosebite, la dezvoltarea unor ramuri
sportive, exercitand influente semnificative asupra
dezvoltarii sportului.

72
 De exemplu, cu referire la trecut si prezent,
sunt privite ce mari posibilitati, ale vietii sportive
din tara noastra, oameni care au creat adevarate
scoli pe ramuri de sport: Ion Cornianu, Radu Hutan,
Nicolae Navaret, Ioan-Kunst-Ghermanescu, Nicolae
Nedef, Stefan Covaci, Constantin Nour, Ion Popa, Ilie
Oana, Stefan Petrescu, Lascar Pana, Ioan Puica,
Nicolae Marasescu, Maria Simionescu, Bella Karoli si
multi altii, ce au constituit exemple de daruire si
devotament pentru sportul romanesc si
international.
Forta autoritatii lor a avut la baza nivelul inalt
al cunostiintelor acumulate, inteligenta si talentul
dovedit, in folosirea acestora, in iscusinta cu care
au rezolvat problemele ridicate de dezvoltarea
sportului national si mondial, confirmate prin
rezultatele de exceptie obtinute de catre sportivii
selectionati si pregatiti pentru noua performanta.
Forta lor a fost dublata de capacitatea prin
care au pus totul in slujba ideii de performanta, au
mobilizat toti factorii de decizie din ramura de sport
antrenori, sportivi, federatii pentru finalizarea
obiectivelor, au demonstrat pricepere in sesizarea
directiilor de dezvoltare a sportului, dar au si oferit
solutii in concordanta cu exigentele marilor
confruntari internationale Jocurile Olimpice,
Campionatele Mondiale, Campionatele Europene.
Recordurile si perfectiunea tehnica au atins in
ultimele decenii culmi nebanuite. De aceea nu orice
sportiv isi poate permite sa se prezinte la Jocurile
Olimpice fara un anumit nivel de pregatire.
Bineinteles, orice tanar sportiv viseaza sa
participe la marile competitii mondiale cu punct
final Jocurile Olimpice, considerand ca acesta este
cel mai important moment din viata sportiva si
chiar din existenta lui.

73
 In momentul selectionarii sau a cuceririi
dreptului de participare, sportivul este motivat si
viseaza cucerirea locurilor olimpice, sa se claseze
cat mai sus in ierarhia olimpica, in ultima instanta
sa se depaseasca pe sine, sa obtina cea mai buna
performanta personala.
Intors acasa cu o medalie olimpica, sportivul
respectiv se afla in centrul atentiei generale a
opiniei publice, iar numele sau ramane inscris in
istoria sportului national si mondial.
Avem atatea personalitati care au revolutionat
sportul, care si-au adus contributia la devenirea
miscarii sportive intr-un fenomen social cu
reverberatii in viata sociala a natiunilor lumii, care
au devenit eroi nationali si figuri ce si-au imortalizat
numele in marea carte a lumii moderne, devenind
legende umane: Paule Nurmi, Jeny Owens, Emil
Zetopek, Bikila Abebe, John Weismulei, Mark Spitz,
Anton Gesing, spre cinstea natiei romane: Iosif
Sirbu, Nicolae Sinea, Iolanda Balas, Lia Manoliu,
Nadia Comaneci, Ilie Nastase, Nicu Vlad, Ecaterina
Szabo, Ivan Pazachin, Aurel Vunescu, Leon Rotman,
Gheorghe Berceanu, Dumitru Pirvulescu, Ion Draica
si multe alte personalitati, care si-au inscris numele
in cartea de aur a Jocurilor Olimpice.
Personalitatea acestor antrenori si a sportivilor
a constituit motorul, inima miscarii sportive,
exemplul lor a insufletit disciplinele sportive in care
au activat prin atragerea a zeci, sute si mii de noi
performeri, dornici de a cuceri gloria sportiva.

74
 CAPITOLUL VI

ANTRENORUL - CONDUCATOR
EDUCATOR

1. PARTICULARITATI ALE MUNCII

ANTRENORILOR
2. RATIONALIZAREA ACTIVITATII DE
CONDUCERE
3. STILURI ALE ACTIVITATII DE CONDUCERE

1. PARTICULARITATI ALE MUNCII

ANTRENORILOR
Conditiile social-economice ale fiecarei tari,
determina interventia statului pentru dezvoltarea
sportului, ca fenomen social cu implicatii directe in
dezvoltarea fizica a unei natiuni.
Sportul, indeosebi cel de performanta, a
devenit o componenta reprezentativa a societatii
contemporane, de la “sportivul din tribuna” pana la
cel din stadion, demonstreaza cu claritate
personalitatea si vitalitatea fiintei umane angajate
in practica si dezvoltarea diferitelor discipline
sportive.
75
 Dictionarul Stiintei Sportului editat in
Germania in anul 1992 defineste si precizeaza rolul
social al antrenorului astfel: “Persoana competenta
(expert) care dirijeaza (trains) sportivii in
antrenament si ii calauzeste in competitie”. Spre
deosebire de cunostintele profesorului de educatie
fizica, antrenorul trebuie sa posede cunostinte
tehnice acumulate prin practicarea sportului de
inalt nivel in domeniul sau de activitate si in special
sa cunoasca totul din metodica antrenamentului
sportiv.
Sociologii domeniului sport au definit aceasta
noua orientare aparuta in multe tari ale lumii, la
inceputul deceniului sapte al secolului nostru, clasa
“intelectualului tehnician”, cea care a determinat
progresul rapid al performantelor sportive.
In sportul mondial performanta sportiva
apartine acestei noi clase “antrenorul -sportiv”,
selectionat din randul marilor performeri, inarmati
cu cunostintele Stiintei Sportului printr-un sistem de
pregatire “teoretico - practic” si redati arenelor
sportive.
Din randul acestora s-a impus noua generatie
de elita, la nivelul practicii in tumultoasa viata a
arenelor sportive, dar au patruns si in organele de
decizie ale federatiilor, ministerelor si
departamentelor de conducere a fenomenului
sportiv.
Performanta sportiva impune antrenorilor sa si
desfasoare activitatea intr-un inalt grad de
incertitudine, analizand trecutul, muncind in
prezent pentru rezultatul sportiv si anticipand
evolutia viitoare a rezultatelor.
Activitatea in domeniu, lasa o falsa impresie
de nesiguranta, ca se dibuie drumul, datorita
numeroaselor schimbari de directie si de decizie in

76
procesul de instruire sportiva, datorate modului
diferit in care este prognozata strategia de viitor a
fiecarei discipline sportive.
In conditiile impuse de dezvoltarea sportului,
functia de conducere a antrenorilor devine tot mai
complexa, iar activitatea de conducere capata
caracterul unei profesii reale, de vreme ce se
intalnesc caracteristici comune, tehnici, metode,
mijloace si cunostiinte teoretico-practice
asemanatoare, la aceste persoane, indiferent de
disciplina sportiva pe care o practica.
Aceasta face preocuparile de selectie,
promovare si pregatire specifica, sa fie tot mai
importante, inclusiv acelea de precizare a
calitatiilor psihologice absolut necesare antrenorului
pentru a deveni un cadru de conducere eficient.
Din momentul in care este angajat intr-o
unitate sportiva, indiferent de nivelul ierarhic la
care activeaza, acesta capata si a doua profesiune,
aceea de conducator.
Explozia performantelor sportive in general si
cu atat mai mult in conditiile social-economice din
tara noastra, sportul cunoaste ritmuri diferite si
orientari specifice de la o disciplina sportiva la alta,
ceea ce face ca functia de conducator a antrenorilor
sa devina tot mai diferentiata si mai complexa.
Antrenorul conducator, trebuie sa foloseasca
in practica, teoriile, principiile, normele, metodele si
tehnicile ramurii de sport, intr-un cuvant exact
cunostiintele care formeaza stiinta
antrenamentului.
Aplicarea acestora in procesul de selectie si
pregatire a sportivilor, deci in practica, impun ca in
functie de experienta anterior acumulata ca sportiv,
antrenorul sa le alature talent si pasiune, dragoste

77
fata de sportivi, pe scurt aceasta constitie “arta de
a conduce”.
Avand un profil psiho-socio-profesional de
conducator, antrenorul demonstreaza cu prisosinta
calitati si veleitati de competenta in orientarea
procesului de formare a noii generatii de sportivi.
a) Influentarea mediata a antrenamentului.
Antrenamentul sportiv constituie un proces de
actiune complex, al carui obiectiv il reprezinta
dezvoltarea performantei sportive, intr-o maniera
sistematica si orientata spre un scop propus. In
acest context, numit “complex”, un conglomerat de
actiuni, efectuate in scopul de a obtine efecte
precise in raport cu toate caracteristicile, ce
determina performanta unui sportiv sau a unei
echipe.
Aspectul sistematic al procedurilor de
antrenament este evidentiat intr-un plan de
pregatire, ce consta nu numai din continuturile
antrenamentului si metodele de antrenament ci si
din obiectivele intermediare ale pregatirii, a caror
rezultate pot fi evaluate prin metode de verificare si
control.
Aspectul de orientare spre scop al
antrenamentului, necesita ca toate masurile sa
contribuie direct, la realizarea obiectivului vizat (de
pregatire sau performanta) determinat intr-o
unitate de timp.
Pentru medicina sportiva, antrenamentul este
definit, deseori, ca “suma tuturor masurilor stabilite
de antrenor si care conduc la ameliorarea
capacitatii performantelor biologice ale sportivului.
Antrenamentul difera de educatia fizica si
scolara structurata similar, prin accentele puse pe
obiectivele diferite (pregatire si performanta),
obiectivele de invatare (tehnica) prin alta structura

78
institutionala (unitati, sectii sportive), care conduce
la diferite abordari, mai ales in ceea ce priveste
incarcaturile si volumul de lucru.
In procesul de antrenament colectivul se
imparte in doua categorii distincte: executantii si
cadrele de conducere care actioneaza asupra
obiectivului muncii in mod diferit. Astfel, prima
categorie, sportivii, actioneaza constient in
conformitate cu obiectivele de pregatire si
performanta care le-au fost stabilite, in functie cu
nivelul valorii sportive, iar cea de a doua antrenorul
actioneaza asupra acelorasi obiective pe care le
realizeaza prin intermediul executantilor, pe care-i
indruma si mai ales ii influenteaza direct.
In antrenament, teoriile, principiile, metodele
si normele tehnice intr-un cuvant cunostiintele
exacte formeaza Stiinta Sportului, in vreme ce
aplicarea lor in practica se realizeaza in functie de
experienta si mai ales de talent, ceea ce constituie
arta de a conduce.
Acest punct de vedere pe care-l impartasim
fara rezerve are implicatii deosebite asupra
preocuparilor de selectie si formare a antrenorilor.
Cunoasterea profilului psiho-socio-profesional
al conducatorilor este o cale sigura care orienteaza
activitatea de selectie al unor viitori buni antrenori.
b) Dubla profesionalizare a antrenorilor
Din momentul in care un antrenor este numit
la conducerea unei sectii pe ramura de sport,
indiferent de nivelul ierarhic la care se situeaza
acesta ca urmare a calificarii dobandite absolvind o
institutie de invatamant, facultate, scoala de
antrenori, curs de formare, etc, capata si o a doua
profesiune, aceea de conducator.

79
 In aceste conditii, sunt doua probleme ce se
ridica in legatura cu dubla profesionalizare a
antrenorului si anume:
1. care trebuie sa fie raportul intre cele doua
profesii de specialist si de conducator?
2. care este specialitatea de baza
recomandata pentru aceasta profesie?
In legatura cu prima problema, punctele de
vedere ale unor specialisti converg spre aprecierea
ca in pregatirea antrenorilor, raportul dintre cele
doua laturi ale profesiei, este determinat de treapta
ierarhica pe care se afla in procesul de
antrenament. Cu cat coboram mai mult pe scara
ierarhica cu atat cunostiintele de specialitate
trebuie sa fie mai bogate, raportul se schimba in
favoarea cunostiintelor de conducere odata cu
promovarea valorica in cadrul organizatiilor
sportive.
In ceea ce priveste raspunsul la cea de a doua
intrebare, antrenorul trebuie sa fie in primul rand un
bun cunoscator al tehnicii si metodicii ramurei de
sport, selectionat de regula din randul sportivilor de
inalt nivel, inzestrat cu personalitate, capacitatea
de actiune, initiativa si decizie, intr-un cuvant sa
posede “talentul” de conducator.
In selectia unor antrenori pentru loturile
nationale, federatiile sportive apeleaza la buni
specialisti in conducerea si dirijarea procesului de
antrenament, dublat de solide cunostiinte de
specialitate, din sportul respectiv.
c) Raspunderea juridica si morala
In ceea ce priveste raspunderea juridica, ea
poate parea nespecifica, totusi activitatea sportiva
este guvernata de prevederile Regulamentelor,
Statutelor si a Normelor de organizare si

80
desfasurare a campionatelor si competitiilor interne
si internationale.
Antrenorul raspunde direct de respectarea
acestor prevederi, cu care trebuie sa-i instruiasca
permanent si pe sportivi, pentru ca el raspunde de
faptele acestora pe toata perioada pregatirii si
participarii in concursuri.
Exista o deosebire esentiala intre
responsabilitatea unui sportiv si cea a unui
antrenor, in timp ce primul raspunde numai pentru
faptele si actiunile sale, antrenorul are
responsabilitatea juridica (obisnuita) pentru
actiunile sportivilor din subordinea sa, indiferent
daca a fost sau nu implicat direct.
Raspunderea morala o fundamenteaza pe cea
juridica si trebuie plasata, din punct de vedere a
importantei sale, cel putin la acelasi nivel. Cu toate
ca nu este strict reglementala, ea este totusi
asumata de antrenor fata de conducerea unitatilor
sportive si nu in ultimul rand fata de sportivi.
Antrenorul prin mijloace specifice, teoretico-
educationale trebuie sa previna, sa fereasca
sportivii din subordinea sa de actiuni care vin in
contradictie cu regulamentele ce guverneaza
fenomenul sportiv.
Raspunderea se constituie intr-un factor
psihologic stresant, manifestat sub forma unei griji
continue in procesul de antrenament care oboseste
si uzeaza.
Din acest punct de vedere, antrenorul se afla
“in priza”, indeosebi pe durata participarii
sportivilor in concursuri, cand trebuie sa-i conduca
si sa-i educe pentru respectarea prevederilor
regulamentelor si normelor impuse de catre
organizatori.

81
 Spre deosebire de antrenori, sportivii traiesc
doar cu grija respectarii regulamentelor coroborat
cu comportamentul in concurs.
d) Autoritatea
Autoritatea constituie o alta particularitate a
muncii de conducere si se defineste ca o “notiune
complexa de ascendenta a antrenorului asupra
sportivilor” si se manifesta prin demnitate,
competenta, influenta si autoritate in fata
organizatorilor si responsabililor din ramura de
sport.
Valoarea psihologica a autoritatii antrenorului
este perceputa de catre sportivii, ca urmare a
justetei deciziilor pe care acesta le stabileste in
procesul de antrenament si concurs.
Autoritatea isi are izvorul intr-o serie de factori
obiectivi si subiectivi. Latura obiectiva a autoritatii
antrenorului o constituie pregatirea generala si de
specialitate, buna cunoastere a tehnicii si a
principiilor metodice ale pregatirii in ramura de
sport. Nu pe ultimul loc se situeaza valoarea
performantelor si numele castigat in activitatea
anterioara ca fost sportiv de inalt nivel.
Buna cunostere a procesului de pregatire,
independenta in gandire, initiava, curajul, tactul,
principialitatea, umanismul, exigenta fata de sine si
fata de altii, stapanirea de sine, farmecul personal
si nu i-am epuizat pe toti sunt doar o parte din
factorii subiectivi care confera autoritatea reala a
antrenorului.
Comportamentul antrenorului, exemplul lui
personal, are un rol important in pastrarea
autoritatii.
RATIONALIZAREA ACTIVITATII DE CONDUCERE
Antrenamentul sportiv ca proces de actiune
complex, al carui obiectiv il reprezinta dezvoltarea

82
performantei sportive are la baza “Teoria
Antrenamentului” prin care se descrie si se
sistematizeaza toate obiectivele, principiile, tipurile,
continuturile, metodele de antrenament precum si
cerintele competitiei, in vederea aplicarii lor in
practica.
Analiza temeinica a perceptelor teoriei
antrenamentului sportiv, pe cele ale teoriei
competitiei, a directionat activitatea antrenorilor in
conducerea procesului de pregatire a sportivilor.
Rationalizarea muncii antrenorilor, vizeaza
rezolvarea cu bune rezultate a tuturor sarcinilor
pregatirii sportive, urmarindu-se in acest sens,
desfasurarea unei munci planificate, sistematice si
continue. “Aceasta impune cunoasterea de catre
antrenor, a necesarului de timp pentru invatarea,
repetarea, perfectionarea si automatizarea
procedeelor tehnice, precum si pentru dezvoltarea
morfofunctionala a organismului si a calitatii
motrice impuse de modelul competitional.
Sistematizarea materialului de predat pentru
invatarea tehnica si de dezvoltare a calitatilor fizice
impun antrenorilor, in concordanta cu nivelul de
performanta al sectiei, selectionarea mijloacelor
pregatirii si planificarea lor in micro, mezo si
macrociclului de instruire.
Continuitatea, cerinta greu de realizat in
practica, presupune desfasurarea lectiilor de
antrenament conform planificarii fara intreruperi,
stiindu-se ca in munca antrenorilor, procesul de
pregatire sportiva cunoaste dese intreruperi,
datorate unor probleme familiale, scolare,
accidentari ale sportivilor, ceea ce conduce la
scaderea randamentului.
Depinde de maiestria antrenorului recuperarea
pierderilor datorate lipsei de continuitate, prin

83
organizarea unui sistem special de reprogramare a
mijloacelor pregatirii nerealizate datorate
absentelor.
Antrenorul actioneaza asupra sportivilor prin
activitatea de predare, conform macrociclurilor
anuale, a mezociclurilor semestriale, trimestriale, a
microciclurilor saptamanale si a planurilor zilnice de
antrenament.
Din perspectiva psihopedagogiei, complexul
“predare-invatare”, reprezinta latura esentiala de
antrenament (instruire-educare).
Sub acest aspect putem defini antrenamentul
sportiv, ca pe o activitate comuna a
antrenamentului sportivilor, activitate ce cuprinde
doua componente: predarea de catre antrenor si
insusirea cunostiintelor si formarea deprinderilor
motrice de catre sportiv.
Antrenorul actioneaza asupra sportivilor prin
activitatea de predare.
Sportivii participa activ la acest proces de
insusire de cunostiinte si deprinderi, punand in
actiune toate sistemele psihice: perceptii, gandire,
memorie, atentie, interese, afectivitate, vointa,
precum si calitati fizice native sau dobandite.

2.1. Indrumarea invataturii

Este considerata principala veriga a instruirii
practice. A indruma invatarea inseamna a ajuta
sportivul a-l incuraja sa lucreze si independent, a-l
conduce astfel incat sa evite greselile si sa-si
indrepte atentia spre acele elemente care-i asigura
succesul.
Din acest punct de vedere, in conducerea
procesului de antrenament, antrenorul trebuie sa-si
dovedeasca competenta sa pedagogica (tact-

84
pedagogic) in formarea stilului de munca, pentru
formarea personalitatii sportivilor, tinand seama de
particularitatile lor.
Pentru stimularea participarii constiente si
active, in stabilirea scopurilor si obiectivelor,
antrenorul poate colabora cu sportivii, in sensul
comunicarii progreselor realizate in creerea si
dezvoltarea capacitatilor fizice si tehnice a intregirii
personalitatii de performer. Privitor la instruirea
(invatarea) propriu-zisa este necesar ca antrenorul
sa realizeze in mintea sportivului, o imagine exacta
a sarcinii de invatat, utilizand pentru aceasta
metode si tehnici, ca: descrierea, explicarea,
demonstrarea, prezentarea, filmul, convingerea,
video-casete, etc.
Formarea deprinderilor “perceptiv-motrice” are
la baza intelectualizarea invatarii motrice, care
include in practica un volum mare de activitate
cognitiva. Formarea oricarei deprinderi
complexe trece prin trei faze succesive: cognitiva,
de consolidare si de automatizare.
In aplicarea practica a invatarii cognitive se
stabilesc cateva principii: motivatia, cunoasterea si
aprecierea rezultatelor si prognoza “setului
anticipativ”, ca cerinte in activitatea antrenorului
de intelectualizare a invataturii motrice.
Conditiile temporare ale invatarii definesc
doua modalitati de exersare: “invatarea masata”
(grupata) si invatarea distribuita, ambele tipuri
exprima numai cerintele de organizare a exersarii.
Jost care a facut primele experiente in aceasta
directie a formulat legea care ii poarta numele:
Daca din doua asocieri de intensitate egala, doar
una este mai veche, o noua repetitie va favoriza in
mod deosebit asociatia mai veche, nu pe cea noua.

85
 Activitatea practica, in sportul de inalt nivel a
confirmat eficienta invatarii distribuite,
performantele, de organizare temporare a
exersarilor si de continutul exercitiului. Cu cat
sarcina este mai dificila, invatarea distributiva
sporeste eficacitatea insusirii continutului lectiilor
de antenament.
Eficacitatea invatarii distributive este data de
faptul ca in cursul pauzelor (la originea metodei pe
intervale) in intervalele dintre repetari se produce
un proces de reactivare si consolidare a
raspunsurilor, printr-o revizuire mentala a sarcinilor
de invatat, coroborate cu eliminarea oboselii
acumulate in efort.
Privitor la rationalizarea conducerii de catre
antrenor a procesului de invatare, in cautarea
performantei el trebuie sa apeleze la mijloacele
pedagogice de stimulare a interesului si a efectului
voluntar; la intarirea increderii in propriile
capacitati, la dezvoltarea initiativei si a imaginatiei
creatoare a sportivilor.

CONTROLUL GESTULUI SPORTIV

1. CARACTERISTICILE GESTULUI SPORTIV

2. ENERGIE SI COMANDA MOTRICA
3. ETAPELE MATURIZARII
4. DEPRINDERILE SPORTIVE

Ceea ce caracterizeaza sportivul de mare

performanta este calitatea controlului gestual din
disciplina / proba pe care o practica. Succesiunile
de invatare propuse de federatii il scutesc adesea
pe instructorul sportiv sa incerce sa inteleaga ceea
ce implica aparitia deprinderii sportive. Este de
ajuns ca acesta sa aplice exercitiile standard pentru
86
a avea sentimentul ca munca sa este eficienta.
Este regretabil ca el nu poseda in acest caz
suficienta autonomie pentru a cauta sa analizeze
ceea ce se intampla in controlul gestului sportivului.
Desigur, nu e cazul sa pretindem ca este
posibil, in prezent, sa se explice clar toate
elementele care participa la perfectionarea treptata
a gestului sportiv, dar o serie de observatii
provenite din experienta de pe teren sau oferite de
stiintele care se ocupa de motricitate pot permite o
“trasare” a “caii instructorului”.
Aceasta “calatorie a educatorului sportiv” in
domeniul deprinderii motrice nu trebuie sa se
opreasca brusc sub pretext ca sportivul ar poseda
niste ipotetice “haruri” ereditare. Pe de alta parte,
aceasta nu inseamna ca factorii genetici nu joaca
un rol important, ci ei participa la o alchimie
“natura - cultura”, “ereditar - dobandit”, care scapa
inca, aproape in totalitate, investigatii stiintifice.
Educatorul trebuie sa se straduiasca sa joace un rol
activ in dobandirea deprinderii motrice si nu sa se
multumeasca “sa trieze” pasiv pe cei care ar fi
dotati generos de natura la nivelul calitatilor fizice.
Prin ce mijloace educatorul isi poate ameliora
calitativ si cantitativ actiunea in planul motricitatii?
Aceasta este, de fapt, principala chestiune.

1. CARACTERISTICILE GESTULUI SPORTIV

In toate gesturile sportive din marea
performanta se regasesc trei caracteristici.
Acestea sunt independente si exprima un nivel
excelent de control.

87
 Eficacitatea
Sportivul urmareste un obiectiv care este, in
general, succesul de varf intr-o disciplina sportiva la
alegerea sa: a marca un cos in baschet tine de
eficacitate.
Rentabilitatea
Reluand exemplul din baschet, rentablitatea ar
fi sa se utilizeze energia corecta necesara pentru ca
aruncarea sa fie eficienta. Eficacitatea trebuie
obtinuta cu minimum de consum energetic. Aceasta
rentabilitate a gestului, tinand cont de obiectivul
urmarit, este o conditie pentru ca efiacitatea
performantei sa se prelungeasca in timp.

Permanenta
Un gest sportiv de mare performanta trebuie
sa fie suficient de consolidat pentru ca in situatia de
competitie, sportivul sa-l poata realiza de cate ori
este necesar. Aceata a treia caracteristica este o
consecinta a primelor doua. Baschetul necesita, de
exemplu, sa ramai ager in ciuda oboselii datorate
timpului de joc scurs.
Inzestrat cu aceste trei caracteristici,
educatorului ii ramane sa ajunga la o cunoastere
aprofundata a disciplinei sale (sarcina), singura care
ii va permite sa gaseasca situatiile pedagogice
corespunzatoare care duc la ameliorarea conditiei
sportivului avand drept obiectiv un nivel inalt al
practicii.
O prima cerinta: analizarea sarcinii. Realizarea
unui gest sportiv este un fenomen complex in care
interactioneaza factori anatomo-fiziologici,
sociologici, psihologici. Controlul gestului sportiv
necesita interogatii la aceste diferite niveluri.

2. ENERGIE SI COMANDA MOTRICA

88
 Din punct de vedere fiziologic nu poate fi
reluat aici ansamblul datelor, trebuind insa sa se
retina faptul ca sarcina sportiva necesita din partea
fibrelor musculare care mobilizeaza parghiile
osoase doua functii: aceste fibre trebuie sa
gaseasca energie si sa fie comandate de sistemul
nervos, in conditii de eficacitate si rentabilitate
maxima. Daca, in plan energetic, cele trei mari
procese metabolice furnizoare de energie sunt bine
cunoscute in prezent, ceea ce permite o clasificare
autentica a sarcinilor in intensitate si durata
(sarcina de tip anaerob alactacid, sarcina de tip
anaero lactacid, sarcina de tip aerob), in ceea ce
priveste functionarea sistemului nervos, suntem
departe de a cunoaste ceea ce permite, in plan
tehnic, finetea, precizia, fluiditatea.
Din acest punct de vedere, orientarea actuala
este orientata spre recunoasterea unei foarte mari
specificitati a sarcinilor motrice. In sport, ele sunt
definite de regulament, punand, in consecinta,
organismului sportivului probleme precise si
specifice. Baschetul nu se invata decat jucand
baschet in asa masura cerinta de a nu face pasi, de
a arunca la cos este de o complexitate care nu
poate fi tradusa decat in termeni de baschet. In
acest caz, este firesc sa se examineze ce
favorizeaza, in plan pedagogic, aparitia progresiva
a acestei deprinderi si experientele necesare
diferitelor varste ale vietii pentru a-i garanta
permanenta.
Organismul nu gaseste mijloacele de a
satisface cerintele energetice importante la nivel
muscular, dupa trecerea perioadei pubertare.
Copilul mic poate realiza indeosebi exercitii intense
si scurte sau exercitii mai lungi in ritm moderat,
forta utilizata fiind mereu mai mica decat cea pe

89
care o va putea dezvolta mai tarziu. Lucrul
sistematic al functiilor care livreaza muschiului
energie ramane, prin urmare, un obiectiv secundar
intre trei si unsprezece ani, desi se poate incepe
dezvoltarea capacitatii aerobe spre varsta de 9-10
ani.

UN ACT REUSIT NU ESTE UN PRODUS FINIT

Daca utilizarea eficienta a energiei de catre
muschi se instaleaza destul de tarziu la om, nu
acelasi lucru se intampla cu comanda aparatului
muscular de catre sistemul nervos, care capata
foarte devreme o importanta capitala, astfel incat
trebuie sa se inteleaga ca in planul actiunilor
prezente si viitoare ale unui individ, intre 0-12 ani,
exista o adevarata “miza” a carei consecinte se vor
prelungi pe toata durata carierei sportivului.
Datele neurofiziologice actuale sunt prezente
in domeniul activitatilor fizice si sportive, dar
trebuie sa credem ca in ceea ce priveste reteaua
nervoasa, detaliile sunt inca departe de a putea
explica normalul, educatorului. Pot fi retinute insa o
serie de puncte importante suficiente pentru a
structura oarecum aceasta aventura care ramane
pregatirea sportivului.
Actul reusit nu este un produs finit, realizat cu
usurinta de un “creier dotat”.
Sistemul nervos nu reuseste sa comande
“just” aparatul muscular, deoarece a facut incercari
si si-a modificat treptat functionarea in urmarirea
unui obiectiv. Prezenta acestui obiectiv, care implica
interventie si motivatie, este indispensabila.
Sistemul nervos al individului percepe, analizeaza,
comanda exersandu-se; erorile survenite in

90
urmarirea obiectivului alimenteaza, in acest caz,
niste bucle senzori-motrice care permit adaptarea
progresiva. Fără scop, fara eroare, adica fara
inchidere a buclelor de reglare, actiunea subiectului
nu poate capata forma, iar urmarirea obiectivului
ramane in acest caz, costisitoare si imprecisa.
Aceasta prima observatie asupra functionarii
nervoase implica faptul ca subiectul sa fie
responsabil de actiunea sa, sa fie activ si sa aiba
timp la dispozitie.
Cucerirea gestului corect necesita sa se
capete totusi incredere (fara sa incercam sa
intelegem prea mult) in capacitatile extraordinare
de a produce invarianta pe care le poseda sistemul
nervos al unui subiect care realizeaza o sarcina la
modul motivat.

3. ETAPELE MATURIZARII
Sistemul nervos al copilului prezinta la nastere
o mare imaturitate, ceea ce face copilul foarte
dependent de mediul fizic si social in care traieste.
In acelasi timp, aceasta imaturitate constituie o
sansa considerabila pentru el, deoarece
experientele acumulate pe masura dezvoltarii sale
sunt memorizate, triate, servind drept fundal
pentru tot ceea ce este si va fi copilul; ele
corespund acelei cuceriri despre care am pomenit
mai inainte. Creierul unul copil atinge la varsta de 6
ani 90 % din greutatea pe care o va avea adult si,
fara sa ne extindem la modul naiv de la greutate la
functie, exista totusi aici o indicatie asupra a ceea
ce se dezvolta in primii ani de viata.
O serie de experiente de privare senzoriala la
animale, prezentate in numeroase lucrari, indeosebi
in aceea a lui M. Jeannerod “Creierul-masina”, au
aratat ca exercitiul, functionarea, au un rol

91
structurat in cadrul sistemului nervos. Elaborarea si
stabilizarea circuitelor neuronice de catre
experienta nu pot decat sa ne incite sa respectam,
ca parinti si educatori, primii ani de viata in cursul
carora se constata dezvoltarea timpurie a
sistemului nervos in raport cu cresterea morfologica
si organica. J.P. Changeux adauga: “invelisul
genetic ofera la nivelul sistemului nervos o retea
schitata vag, activitatea ii defineste unghiurile,
variabilitatea dintre indivizi provenind mai putin din
capacitatile de invatare decat din invatarile
specifice realizate”.
Ar fi zadarnic si oarecum ridicol sa se
precizeze la ce varsta se poate invata mersul pe
bicicleta sau orice alta tehnica. In planul
deprinderilor motrice, copilul poate sa invete la
diferite varste ceea ce ii permite maturizarea sa
nervoasa. Aceasta se dezvolta progresiv in copilarie
si adolescenta, permitand aparitia unor deprinderi
cu conditia ca aceste deprinderi sa fie exersate de
catre copil.
Nerespectarea acestei lungi perioade de
maturizare, privand copilul de experientele
necesare, inseamna sa i se refuze dezvoltarea. Este
regretabil ca limitarea experientelor motrice
necesare este mai putin vizibila decat o suprimare
de hrana pentru organism, caci deseori s-ar putea
masura mai bine importanta si gravitatea
pagubelor.
Copilaria este o imensa “perioada critica” in
care este interesant sa faca un raport intre ceea ce
face copilul si ceea ce potential poate sa faca.
Notiunea de exercitiu, in sensul strict de a exersa,
de a se pregati, capata aici intreaga sa importanta.
Culcat, pana la varsta de 4-5 luni, copilul isi pune in
legatura ochii si mainile, ceea ce o va face cu atat

92
mai bine cu cat se va afla intr-un mediu stimulant
(obiect colorat pe care sa-l apuce). Avand
posibilitatea neuromusculara sa stea asezat (6
luni), privirea orizontala si pozitia corpului vor
dezvolta considerabil captarile de informatii si
experientele sale in cadrul mediului inconjurator.
Mersul va contribui ulterior la largirea campului
“posibilelor”, cu conditia ca aceste “posibile” sa fie
actualizate prin exercitiul copilului. Daca la nastere
spatiul vizual si cel tactil apar ca relativ
diferentiate, actiunea le va coordona implicandu-le
si perfectionand interrelatiile lor in proportie de
experientele acumulate. Problema varstei la care se
propune copilului o activitate, devine in acest caz,
relativa.
Toate activitatile fizice ale adultului iau nastere
din primele activitati ale copilului. Nu se poate
spune ca un copil de 4 ani care, cu ajutorul
picioarelor, trimite o minge tatalui sau aflat la
cativa metri de el, practica fotbalul. Este insa clar
ca daca acest copil vrea mai tarziu sa devina
fotbalist, coordonarile necesare pentru o buna
stapanire a balonului rotund, pregatite cand
maturizarea a permis, vor constitui un factor
determinant de reusita. Desigur, nu se pune
problema ca aventura motrica sa se limiteze numai
la aceasta practica. Un copil trebuie sa alerge, sa
inoate, sa sara, sa se catere, sa se agate, sa se
joace cu instrumente intinzand mana (racheta), sa
se dea pe gheata, sa transporte, sa prinda, sa se
joace cu mingea, cu cercul, cu arsicele, daca o face
avand un scop.
De la nastere pana la 11 ani, pot fi deosebite
patru mari faze in cursul carora actiunea este
determinanta.

93
 De la nastere la 2-3 ani
O data cu invatarea mersului, cele solicitate
vor fi, in special, coordonarile ochi-mana. Ele stau la
baza aparitiei manipularilor mai complexe,
netrebuind in nici un caz neglijate; jocurile care le
stimuleaza nu lipsesc, iar materialele marunte pot fi
utilizate in voie.

Intre 3 si 6 ani
Dupa ce a invatat bine sa mearga, activitatea
copilului se va putea diversifica extraordinar.
Receptivitatea fata de proiectele/intentiile copiilor,
respectarea limitei lor de atentie permit
educatorului sa aleaga activitati fizice diverse, in
principal de ordin individual: dat pe gheata,
rostogolit, catarat, tarat, echilibrat, repetare si
inceperea adaptarii la noi medii (de exemplu, apa).
In toate aceste practici trebuie prezervat aspectul
ludic. Copilul de 6 ani ajunge la o stare de echilibru
atat morfologica, cat si psihologica. Daca este greu
sa se precizeze mai mult continutul respectiv al
deprinderilor motrice, paleta experientelor sale
motrice trebuie sa fie insa considerabila. La aceasta
varsta, copilul trebuie sa aiba un plan/scop, sa
incerce “sa-si masoare puterile” fata de acest scop
care, indiferent ce se intampla, trebuie sa ramana
pe termen scurt, acestea reprezinta punctele de
reper esentiale. In felul acesta se vizeaza
achizitionarea unei baze foarte largi a deprinderii
motrice.

Intre 6 si 8-9 ani

Deprinderile continua sa fie foarte importante
atat in plan cantitativ, cat si calitativ. Controlul
gestual se afirma cu conditia ca respectivul copil sa

94
exerseze suficient: sa jongleze, sa prinda din
miscare, sa dribleze, sa tinteasca, sa mearga pe
bicicleta sunt tot atatea ocazii de prelungire a
aventurii motrice. La aceasta varsta, trebuie
privilegiate activitatile multi-sporturi, pur si simplu
pentru ca solicita toate fatetele motricitatii. Fara
indoiala, in acest moment multe lucruri se fac cu
usurinta. Nu s-ar intelege ca acest lucru sa fie
adevarat pentru invatarea pianului, de exemplu si
fals pentru alte tehnici care implica si ele
motricitatea; pur si simplu, copilul nu trebuie
constrans sa exerseze numai una singura si aceasta
la modul permanent.
Practicile abordate, desi isi pastreza caracterul
individual, sunt mai complexe decat la varsta
precedenta, implicand coordonari mai elaborate.

Intre 9 si 11 ani
Contrar parerilor generale, la aceasta varsta
pot fi abordate deprinderile motrice cele mai
complexe, cu conditia sa se limiteze costul energic
al acestora. Desigur, aceasta implica faptul ca
nimic sa nu se fi neglijat inainte. Daca ameliorarile
si confirmarile s-au realizat mai tarziu, se pare ca
dupa trecerea acestei perioade, miza neuro-
motoare nu mai este total aceeasi. In aceasta
situatie, binenteles, este posibila dobandirea de noi
deprinderi motrice, cu coeficienti de rentabilitate si
eficacitate mai redusi. Dupa 11 ani este mai mult o
faza de alegere a unei discipline sportive decat
vremea explorarilor motrice, atat de importante, de
altfel, pentru dobandirea deprinderilor sportive
viitoare.

95
 DEPRINDERILE SPORTIVE
Ulterior, pubertatea va perturba, mai intai,
echilibrul dobandit in perioada precedenta.
Cresterea in greutate si in inaltime distruge
oarecum coordonarile dobandite anterior. Un lucru
sistematic al deprinderilor, permite totusi
dezvoltarea acestora, dar mai ales la terminarea
perioadei pubertare, eficacitatea deprinderilor
motrice devine din nou optima, permitand
manifestarea individuala deplina intr-o anumita
tehnica sportiva. Aceste diferite faze ar trebui
regasite in planul carierei sportivului, stiind ca
trebuie sa se ajunga la un lucru sistematic al
disciplinei sportive alese.
Prima faza in invatarea deprinderii se va
caracteriza printr-o activitate polivalenta cat mai
larg posibila. “Faza de explorare” dupa Le Boulch,
“Faza de remodelare a logicii cablate” pentru
Paillard, “etapa dezvoltarii polivalente” pentru
Weineck, reprezinta intotdeauna “o largire a
capacitatilor coordonatoare, a repertoriului gestual,
a experientei traite si a dobandirii unor deprinderi
tehnice de baza”. Alegerea definitiva a unei tehnici
sportive nu se va efectua decat dupa o faza de
concentrare progresiva printre disciplinele care ar
putea fi practicate de catre subiect. O alegere fara
graba este permisa in acest caz, gratie vastei
educatii fizice din copilarie.
S-a insistat asupra rolului determinant al
experientelor motrice anterioare in aparitia
deprinderii. Tehnica anumitor sportivi atinge uneori
un platou maximal care nu poate fi depasit tocmai
datorita lipsei experientei motrice. Un sportiv
incepator, indiferent de varsta, trebuie mai intai sa
se informeze asupra sarcinii motrice, daca are de
gand sa o realizeze. “Lectura” pe care o face legat

96
de aceasta sarcina depinde de numerosi factori,
printre care cei mai importanti sunt: nivelul de
maturizare, intentiile, experientele sale anterioare
si sprijinul acordat de educator. Acesta din urma va
trebui, in prealabil, sa analizeze sarcina, adica sa
stie cum se realizeaza corect si eficient.
Curiozitatea practicantului, daca este totusi
importanta in dobandirea deprinderii, in aceasta
prima faza ea este cu totul decisiva. Este elaborat
un plan de actiune, permitand prima incercare.
Aceasta prima incercare este un adevarat “pariu” al
subiectului legat de cea mai buna modalitate de
executie a sarcinii. “Pariul” acesta corespunde unei
veritabile modelari a sarcinii. Ceea ce
caracterizeaza aceasta etapa a controlului gestual,
este decalajul existent intre posibilitatile subiectului
si existenta specifica a sarcinii de realizat. Subiectul
va reduce acest decalaj pe masura ce inainteaza cu
invatarea, pentru a se contopi in cele din urma cu
sarcina, exprimand-o in stilul sau.
Atunci cand realizeaza sarcina, subiectul va
primi numeroase sarcini luand nastere la nivelul
tuturor modalitatilor senzitivo-senzoriale pe care le
poseda organismul. Aceste reaferente vor permite
controlul gestului. Se pot prezenta trei cazuri:

Primul caz
Sarcina de realizat necesita o actiune prea
rapida pentru ca subiectul sa poata fi in stare sa-si
modifice comportamentul in cursul realizarii. In
acest caz, la sfarsitul incercarii, profitand de
mecanismele memoriei pe termen scurt,
neelucidate deocamdata, subiectul incearca o a
doua incercare pentru a se adapta si a cauta sa
realizeze scopul urmarit. In aceste conditii,
subiectul lucreaza in bucla deschisa.

97
 Al doilea caz
Sarcina de realizat permite un control al
gestului in curs de realizare. Subiectul profita, prin
urmare, de informatiile in “feedback” pentru
atingerea scopului. El lucreaza in bucla inchisa.
Daca in general, scopul este in acest caz atins,
gestul nu prezinta putin mai mari insuficiente in
plan energetic si senzorimotric. Sunt solicitati
numerosi muschi, desi pentru realizarea sarcinii nu
ar fi necesari decat cativa; consecinta este
cresterea insemnata a costului energetic al gestului
si a timpului afectat realizarii sale.
Orientarea vizuala, este in acest stadiu, foarte
preponderenta. Daca acesta orientare este
necesara la inceputul invatarii, ea va putea fi
repede inlocuita cu alte modalitati senzoriale
(proprioceptive si kinestezice). Gestul care se
automatizeaza va elibera treptat functia vizuala a
rolului sau exclusiv de control, aceasta putand fi
utilizata in alte scopuri. Este interesant aici
notiunea de canal unic introdusa de Welford si
reluata de Paillard. Acest canal caracterizeaza
“operatiile de prelucrare a nivelului controlului
constient”. El are o capacitate limitata si “restrange
posibilitatile de prelucrare simultan a informatiilor
supuse operatiilor de control constient”. Sarcina
acestui canal este susceptibila de o definire
operationala. Actul nou invatat incarca mult mai
mult canalul decat actul automatizat. Automatismul
tinde deci sa elibereze canalul de prelucrarea
constienta si sa-l faca disponibil pentru niste
controale mai fine care contribuie la ameliorarea
performantei. De-a lungul evolutiei performantei,
automatizarea progresiva a gestului va permite
sportivului sa-si observe diferit prestatia si, mai

98
ales, sa tina seama de succesiunile si de detaliile
gestului pe care nu le percepea in primele faze ale
invatarii.
Automatizarea gestului este un proces care
necesita incercari repartizate in mod optim. In
unele discipline sportive, se poate observa ca
deseori lucrul tehnic este reprezentat de doua sau
trei repetari ale unei deprinderi alese spre a fi
lucrate. In cazul lectiei acest lucru este insuficient
pentru “ a hrani “ sistemul nervos si a-i permite sa
pastreze urma eficienta a ceea ce s-a realizat.
Lectura “ Lectiilor de golf “ a lui Jack Niclaus poate
oferi informatii asupra a ceea ce reprezinta
maiestria gestuala ca investitie si ca munca.
Multe lucruri raman de observat pe teren din
lipsa elementelor mai precise pentru a realiza
aceasta distribuire. Se impune ca o regula sa se
lucreze pe o anumita prospetime neuromotrica de
cel putin trei ori pe saptamana.

Al treilea caz
Sarcina este prea dificila pentru subiect.
Educatorul trebuie sa o simplifice si sa organizeze
niste exercitii care sa nu o afecteze. Aceste
subsarcini permit reducerea decalajului existent
intre posibilitatile subiectului si sarcina definita de
regulament. Exercitiile trebuie sa simplifice fara
sa limiteze. In felul acesta, chiar si la inceput, nu se
poate invata tenisul fara racheta si minge, dar daca
“actorul” intampina dificultati, va fi posibil sa se
joace pe anumiti factori, ca de exemplu, viteza
mingiei, punand un partener sa o arunce cu mana.
Controlul gestului poate deveni treptat mai
putin important, daca se efectueaza in conditii
standardizate. De la un lucru in bucla inchisa,
subiectul care si-a alcatuit adevarate programe

99
motrice, lucreaza tot mai mult in bucla deschisa.
Toate acestea sunt permise datorita unor fenomene
de memorizare pe termen lung.
Nu se dobandeste nimic definitiv, iar sportivul
trebuie sa continue sa lucreze mult pentru a
intretine si dezvolta calitatile pe care le exprima in
disciplina sa. El va trebui sa tina cont indeosebi de
factorii energetici (forta) care trebuie intotdeauna
sa se dezvolte, in cele din urma, in acelasi timp cu
componentele neuromotrice ale gestului. Tinand
seama de importanta controlului nervos in
dobandirea maiestriei gestuale, educatorul,
indiferent de competentele sale, nu se va putea
substitui actiunii subiectului care doreste sa invete
un gest.
Niciodata nu se va repeta destul ca la varsta
gradinitei si a scolii primare activitatea fizica este
esentiala pentru dezvoltarea neuromotrica a
copilului. Controlul gestului sportiv inceteaza, in
acest caz, sa se mai puna doar din punctul de
vedere al specialistului marii performante. Trebuie
sa ne dam seama ca a conduce o masina, a merge
pe munte, a realiza o performanta depind in parte,
la adult, de coordonari si calcule opticomotrice a
caror organizare eficienta isi are radacinile in
experienta motrica a copilului mic. Din pacate, in
prezent, pentru multe persoane aceasta constituie
o grija minora, capacitatilor sistemului nervos
neacordandu-li-se atentia cuvenita in primii ani de
viata, fie ca este vorba de invatarea limbilor straine
sau de controlul gestului.

CONDITIILE INVATARII

100
 A invata inseamna ceva, a stabili conditiile
acestei invatari inseamna altceva. Articolele
anterioare se raporteaza la prima afirmatie,
expunand diferitele procese si modalitati de
functionare a subiectului, care survin in cazul
invatarii. A doua este o sarcina care revine
educatorilor, profesorilor si antrenorilor, deoarece
rolul acestora consta in a ajuta sportivul in invatare.
Prin intermediul acestui articol, urmarim sa
inventariem parametrii cei mai importanti de care
antrenorul trebuie sa tina seama daca vrea sa ii
inlesneasca subiectului invatarea.
Una din primele probleme puse formatorului,
este structurarea continutului pe care il are de pus
la dispozitie. De aceea, vom examina avantajele si
dezavantajele respective ale invatarii globale si ale
celei fractionate. Pentru a ajunge la o anumita
eficacitate, invatarea trebuie sa fie, de asemenea,
planificata in timp: vom studia deci efectele
invatarii “masate” si “distribuite”.
In enuntarea problemelor puse antrenorului,
trebuie retinute, de asemenea, si cele puse de
forma de invatare aleasa: vom propune, asadar, o
serie de elemente de gandire privind invatarea
ghidata, locul si importanta eventualei utilizari a
unor modele, a unor demonstratii etc. Vom mai
aborda succint interesul pentru invatarea
constientizarii rezultatelor de catre sportivi. Va fi
necesar sa determinam care este avantajul
variabilitatii (sau invariabilitatii) conditiilor de
invatare propuse.

PLANIFICAREA INVATARII IN TIMP

Pentru a spera sa ajunga la o anumita
eficacitate, invatarea trebuie sa fie planificata in
timp. Invatarea masata este metoda care consta in

101
invatarea de catre sportivi a unei deprinderi
sportive oarecare, prin practica, fara pauze
intermediare. Spre deosebire de aceasta,
invatarea distribuita este metoda care consta
invatarea unei deprinderi pe perioade mai scurte,
spatiate de niste intervale, in cursul carora sunt
invatate alte deprinderi diferite de primul. De fapt,
nici o demarcare in sensul strict nu desparte
exercitiul masat de cel distribuit: conditia
“distribuit” cu pauze foarte scurte intr-o situatie,
putand corespunde conditiei “masat” din alta
situatie. Totul depinde de lungimea sarcinii. Astfel
relativitatea conceptelor trebuie sa fie compensata
printr-o definire sistematica a tipului de conditii
urmarita, in cazul oricarei situatii de antrenament.
Toata problema este de a stii care din aceste
doua metode se dovedeste cea mai eficienta si in
ce ? Invatarea masata permite oare o mai buna
retinere (pastrare) a deprinderii ? Invatarea
distribuita, prin prezenta pauzelor, este mai
benefica pentru performanta si, daca este cazul
care este intervalul favorabil de stabilit intre doua
secvente de invatare ?
Numeroase experiente, efectuate in anii 1950,
au condus invariabil la acelasi rezultat: limitarea
pauzelor intre incercari in conditii de invatare
masata tinde sa minimalizeze performantele
subiectilor, comparativ cu conditiile de invatare
distribuita. Se pare totusi ca aceste rezultate pot fi
sensibil nuantate in lumina cercetarilor mai recente
si in functie de sarcinile care trebuie realizate.

INVATAREA DISTRIBUITA S-A DOVEDIT

MAI FAVORABILA PENTRU PERFORMANTA

La nivelul sarcinilor motrice elementare

102
 In sarcinile motrice elementare Pubols (1960)
arata ca intr-o sarcina de scris inversat,
performanta creste o data cu distribuirea
exercitiului. Intr-o sarcina in care trebuie invartita o
manivela, Bilodeau (1954) constata ca existenta
unor perioade scurte de repaus permite
ameliorarea performantei.

La nivelul sarcinilor de adaptare

In cazul realizarii unor “sarcini de continuare”
(constand in mentinerea in contact a unui obiect -
stilet pe o tinta mobila), Adams si Raynolds (1954)
observa ca performanta se amelioreaza daca
perioada de repaus atinge o durata optimala de 30
secunde, dar ca peste aceasta durata nu se mai
obtine nici un beneficiu.

Dupa invatarea masata

In cazul in care subiectii, lucrand in conditii de
invatare masata, trec, dupa o perioada de repaus,
la o practica distribuita, se evidentiaza o neta
ameliorare a performantei lor (sarcini de
continuare), dar numai in toate primele incercari
urmatoare.

INVATAREA MASATA S-A DOVEDIT MAI

FAVORABILA

In cazul sarcinilor motrice complexe

Cand trebuie testata o pluralitate de strategii,
cand, in fata unei situatii problema, sunt posibile
mai multe alternative de raspunsuri, este necesar

103
ca subiectul sa se antreneze pe o perioada de timp
continua pentru a rezolva problema pusa.

CELE DOUA CONDITII PAR A FI

ECHIVALENTE

Fata de retinerea deprinderii invatate

Aplicand niste teste de retinere/memorare la
doua grupe de subiecti avand fiecare o deprindere
de dobandit (foot tracking) urmand una din cele
doua conditii de invatare, Withlei (1970) arata ca
rezultatele obtinute sunt sensibil identice si nu
permit in nici un fel sa se traga concluzia
superioritatii uneia dintre conditii fata de cealalta.
Fenomenul unei mai bune “reminiscente”, invocat
adesea pentru a justifica eficacitatea mai mare a
invatarii distribuite, nu este deci nimerit (figura 1).

PROBLEMA PAUZELOR IN CADRUL

INVATARII
Tocmai am constatat ca nu ne putem pronunta
clar in favoarea invatarii masate sau a celei
distribuite. Fara indoiala, trebuie luati in
consideratie si alti parametrii: in functie de tipul
sarcinii de efectuat, de tipul deprinderii de dobandit
sau de natura lucrului de efectuat, se pune
problema timpului afectat pauzei: de exemplu, niste
sarcini motrice, foarte solicitante in plan energetic
sau informational, vor necesita privilegierea unei
invatari distribuite, spatiata cu pauze mai lungi
pentru a favoriza refacerea musculara si / sau a
atentiei.
Pe de alta parte, este evident ca utilizarea
celor doua conditii de invatare amintite si problema
lungimii pauzelor stabilite trebuie raportate la

104
nivelurile periodice de motivare a sportivilor
respectivi.

Performante (in secunde)

18

16
masata
distribuita

14

12

10

Incercari
5 10 15 20 25

Figura 1

INVATAREA TREBUIE SA FIE GLOBALA SAU

ANALITICA?

105
 Aceasta problema a structurarii continutului
constituie, la randul ei, obiectul a numeroase
controverse istorice. Sa ne amintim ca metoda de
invatare analitica a gesturilor sportive a fost foarte
multa vreme singura cale preconizata: decuparea
deprinderii de dobandit in diferite parti si invatarea
“in afara de situatie” (cum ar fi invatarea miscarilor
de bras pe un taburet in afara din apa etc.). Din
pacate, se cunosc bine dezavantajele acesteia:
deprinderea in ansamblu nu este egala cu suma
partilor care o alcatuiesc, iar executia unei
deprinderi sportive necesita coordonarea spatiala si
temporala a diferitelor sale componente, ceea ce
nu permite metoda analitica.
In schimb, metoda, daca prezinta avantajul ca
plaseaza subiectul in fata constrangerilor spatio-
temporale reale ale deprinderii, prezinta, de
asemenea, o serie de inconveniente, in cazul in
care sarcina de realizat este complexa si alcatuita
din mai multe sarcini secundare.
Decat sa se transeze arbitrar intre o metoda
sau alta, este mai bine sa se examineze problema
in raport cu complexitatea sarcinii, pe de o parte si
nivelul de organizare cerut in sarcina, pe de alta
parte.
Complexitatea sarcinii poate fi definita ca
ansamblul constrangerilor obiective pe care il
prezinta sarcina, insemnand caracteristicile sale
morfologice (lucrarile lui J.P.Famose). Nivelul de
organizare in sarcina poate fi considerat ca fiind
ansamblul resurselor de organizare pe care
subiectul trebuie sa le mobilizeze fata de
constrangerile obiective ale sarcinii pentru a le
depasi pe fiecare dintre ele, si ansamblul
interactiunilor pe care este obligat sa le stabileasca
intre diferitele parti ale sarcinii.

106
 Singer (1975) avanseaza ideea ca este
preferabil sa se utilizeze metoda globala de
invatare daca nivelul de complexitate a sarcinii nu
este foarte ridicat, in timp ce nivelul de organizare
este invers, o sarcina mai complexa va putea fi
decupata in diferite secvente cu conditia ca nivelul
de organizare cerut intre diferitele sale componente
sa nu fie prea ridicat (figura 2).

Pe langa aceste consideratii, utilizarea uneia

sau alteia dintre metode este determinata de
posibilitatea sau nu de a “decupa” sarcina: daca
aceasta are o durata foarte scurta (sarcina
discreta), de ordinul unei secunde (o aruncare in
baschet, de exemplu), prin forta lucrurilor este
imposibil sa se utilizeze metoda analitica. Daca insa
sarcina este mai lunga (sarcina continua) sau daca
este alcatuita dintr-o suita secventiala de sarcini
secundare (sarcina seriala), devine posibil sa se ia
in consideratie o invatare fractionata, avand in
acelasi timp grija sa nu “extragem” gesturile de
invatat din contextul lor spatio-temporar. In fine,
este necesar sa amintim natura deprinderii de
dobandit, dupa cum e vorba despre o deprindere
inchisa sau deschisa.

Nivel de organizare SCAZUT

RIDICAT

METODA
in vederea sarcinii

GLOBALA

Nivel
SCAZUTde organizare RIDICAT

a sarcinii

107
 FIGURA 2

Caracterizate de un mediu stabil si de niste

constrangeri unic spatiale, deprinderile inchise
necesita niste tipare de raspunsuri rigide (serviciul
in tenis) a caror obtinere poate, daca este nevoit, sa
se faca prin intermediul unei abordari analitice: de
fapt, mediul fiind previzibil, necesitatea de control
este virtual nula, in sensul ca inceteaza imediat ce
jucatorul a analizat caracteristicile spatiale si poate
determina in libertate deplina viteza, ritmul, pe
scurt desfasurarea temporara a miscarii.
In schimb, caracteristicile instabile ale
mediului in cazul deprinderilor deschise
(constrangeri spatiale si temporare) (o lovitura
dreapta de retur in tenis) necesita pregatirea a
numeroase tipare de raspunsuri astfel incat sa
permita o adaptare permanenta la perturbatiile
survenind de la o incercare la alta. In acest caz,
invatarea unei lovituri de drepta de retur decupata
in diferite faze, echivaleaza cu achizitionarea unui
tipar de raspuns rigid care nu va ajuta probabil
niciodata, deoarece, in situatia respectiva, lovitura
de dreapta de efectuat va trebui modulata in
functie de caracteristicile spatio-temporale ale
mediului. In acest caz, metoda globala, in situatie
reala, se dovedeste cea mai adecvata.

INDRUMAREA INVATARII
In general, autorii opun doua tendinte:
- Prima, dupa care subiectul, pentru a intelege
mai bine si a invata mai bine o deprindere sportiva,
trebuie in prealabil sa comita greseli.

108
 Acest demers de “descoperire” prin incercari si
greseli recunoaste valoarea pedagogica a greselii,
considerand ca invatarea consta in activitatea
condusa si desfasurata de subiect pentru
rezolvarea sarcinii.
O serie de cercetari in neurofiziologie confirma
acest punct de vedere, evidetiind importanta,
pentru invatare, a fenomenelor de auto-adaptare si
auto-organizare a subiectului in mediul inconjurator.
- Alternativ, a doua tendinta preconizeaza
utilizarea, prin educatie, a procedeelor de “ghidare”
pentru a evita ca sportivul sa comita greseli in
dobandirea si realizarea deprinderilor sportive. Ne
vom ocupa acum de acestea din urma.

AJUTORUL
Cel mai clasic consta, la nivelul educatorului,
din a ajuta fizic subiectul in realizarea deprinderii,
astfel incat subiectul sa reuseasca sa perceapa
desfasurarea spatiala si temporala a gestului. Se
poate deosebi raspunsul provocat al restrictiei
(impins manual bazinul/soldurile si picioarele pentru
a ajuta gimnastul sa realizeze o indreptare la bara
fixa joasa) sau eliminarea unor deprinderi care
consta, de exemplu, in blocarea anumitor segmente
in momentul realizarii unei sarcini (in felul acesta se
evita ca bratele sa se indoaie din cot la indreptare).

DEMONSTRATIA
Invatarea poate fi facilitata, de asemenea, prin
observare (ghidare vizuala). Demonstratiile,
prezentarea de modele, fac parte din aceasta
procedura de ghidare; se stie ca invatarea unui gest
nou necesita, pe de o parte, intelegerea sarcinii si a
obiectivului ei, pe de alta parte, identificarea
miscarilor necesare realizarii acesteia. Se stie, de

109
asemenea, ca stabilirea acestui plan de executie
permite un raspuns motric cu atat mai adaptat cu
cat se bazeaza mai mult pe niste modele vizuale
interiorizate de catre subiect. Acesta teorie de
modeling ne trimite la ideea ca, in faza cognitiva
pentru dobandirea unei deprinderi motrice,
prezentarea de modele va facilita aceasta
dobandire, procurand subiectului imaginea
strategiei de desfasurat si a miscarii de realizat.
Acestea nu inseamna insa sa tragem concluzia ca
demonstratia este “atotputernica”: o serie de
cercetari arata ca “modelingul” nu afecteaza cu
nimic performanta sportivului (realizarea sa), ci,
dimpotriva, modifica in acelasi timp (mai ales in
timpul fazelor initiale de invatare) calitatea si
eficacitatea strategiilor utilizate si amelioreaza
viteza de executie a sarcinii de catre sportiv.
Ca procedura, demonstratia este mai mult un
model de imitat strict decat un element de ghidare
contribuind la constituirea unor referentiale
cognitive, necesare oricarei realizari motrice.
De asemenea, trebuie sa se insiste:
- pe oportunitatea temporara pe care trebuie
sa o prezinte demonstratia, adica sa se produca
atunci cand sportivul are nevoie de ea;
- pe faptul ca o demonstratie trebuie sa aiba o
valoare de sursa maximala de informatii pentru
subiect;
- pe cea mai mare eficacitate a demonstratiilor
repetate comparativ cu o demonstratie unica;
- pe echivalenta pentru invatare a
demonstratiilor concrete sau video.
Printre celelalte proceduri destinate sa
favorizeze invatarea vom mai mentiona:

110
 - antrenamentul verbal prealabil executiei
(descriere verbala de catre subiect a diferitelor
parti ale sarcinii);
- consolidarea motivatiei;
- clarificarea obiectivelor sarcinii;
- aportul consemnelor verbale si al criteriilor
comportamentale urmarite.

CUNOASTEREA REZULTATELOR
Este vorba de o variabila considerata atat de
esentiala in invatare incat ea justifica principiul
amintit de Leplat (1970): “Nu practica este cea care
ne invata, ci practica ale carei rezultate sunt
cunoscute”. Diversitatea formelor pe care le poate
capata cunoasterea rezultatelor este reprezentata
in figura 3.
Data fiind amploarea lucrarilor legate de acest
subiect, ne vom limita la studierea feedback-ului ca
ghidare in invatare.
In prealabil, e necesar sa distingem doua
notiuni:
- cunoasterea performantei (CP) (1): adica
informatiile pe care sportivul le obtine din realizarea
motrica respectiva;
- cunoasterea rezultatelor (CR): adica gradul
de concordanta intre ceea ce s-a urmarit si ceea ce
s-a efectuat (obiectiv atins sau nu).
Daca informatiile privind rezultatul atins sunt
destul de usor accesibile sportivului, cunoasterea
performantei este, in schimb, mai dificila. Desigur,
educatorul poate descrie sportivul ceea ce acesta a
facut in termeni de spatiu, timp etc, dar nimic nu se
poate substitui “senzatiei” data de miscare, adica
retroactiunilor chinestezice proprioceptive. Se
considera ca dobandirea si controlul miscarii vor fi
cu atat mai eficiente cu cat vor fi sprijinite mai mult

111
de infomatii de acest ordin, de preferat informatiilor
vizuale.
Ele sunt capitale in masura in care ele sunt
cele care vor determina sportivul sa modifice, in caz
de esec, sau sa reproduca, in caz de reusita, pentru
incercarea urmatoare, planul de actiune prevazut
initial.
CP
CR

INTRINSECA EXTRINSECA

SIMULTANA FINALA

IMEDIATA DECALATA

NON VERBALA VERBALA

NON VERBALA

TOTALA PARTIALA
PARTIALA TOTALA

FIGURA 3

Doua cazuri de figura se prezinta:

- sportivul apreciaza dupa aceste informatii ca
miscarea nu a fost executata conform prevederilor
sale, desi i-au permis atingerea obiectivului
prevazut. Educatorul poate, in aceasta situatie, sa
analizeze caracteristicile raspunsului neprevazut,
dar eficient, astfel incat acestea sa poata fi
reprodus ulterior.

112
 - el apreciaza ca nici miscarea produsa, nici
obiectivul atins nu sunt satisfacatoare: in acest caz,
educatorul trebuie sa ajute sportivul sa reconsidere
intreaga problema si in special constrangerile
ambientale impuse, pentru a ajunge la un plan de
actiune eficient.
Este necesar sa fie luati in consideratie ca
factori importanti:
- timpul scurs intre incheierea sarcinii si
aflarea rezultatelor, pe de o parte, intervalul inter-
incercari, pe de alta parte, (figura 4).
- efectul unor activitati intermediare diferite
realizate in timpul intervalului inter-incercari.
Se pare ca timpul nu afecteaza dobandirea
deprinderilor motrice. Cu toate acestea, niste
intervale intre incercari foarte scurte (1-2 secunde)
se dovedesc ineficiente.

C.
R.
INTERVAL DE TIMP NTERVAL.POST C.R

NOU RASPUNS
RASPUNS INITIAL
MOTRIC MOTRIC

FIGURA 4

Pe de alta parte, introducerea de activitati

interpolate in timpul intervalului dupa aflarea
rezultatelor se dovedeste daunator pentru
realizarea motrica, neafectand insa invatarea
propriu-zisa. Pentru a incheia, vom mentiona in fine

113
importanta CR-CP asupra motivatiei sportivului
(feedback de consolidare).

VARIABILITATEA IN PRACTICA
Este o chestiune care se pune deseori
educatorului: sarcinile trebuie variate sistematic
pentru a optimiza performanta sau, dimpotriva,
trebuie sa se continue constant si pana la
dobandirea invatarii unei deprinderi motrice?
Daca sarcina inchisa (mediul stabil), invatarea
pare putin sensibila la o variatie de la o incercare la
alta. Nu se observa decat usoare efecte datorate
unei practici constante la adulti, ceva mai
accentuate la copii in situatie de invatare.
Variatia sarcinilor de la o incercare la alta,
apare insa mult mai eficienta cand este vorba
pentru sportiv sa dobandeasca o sarcina deschisa.
Intr-adevar, asa cum am amintit mai inainte,
caracteristicile spatio-temporale ale unei deprinderi
deschise sunt atat de schimbatoare incat este
necesar ca subiectul sa fie plasat succesiv in fata
diversitatii conditiilor concrete in care se desfasoara
deprinderea; aceasta variatie a conditiilor in care se
va efectua sarcina permite subiectului sa se
adapteze la toate conditiile de mediu posibile si sa
dezvolte o intrega gama de tipare motrice de
raspunsuri.
Cu toate acestea insa, indeosebi pentru
subiectul incepator, mediul va putea fi sensibil
simplificat astfel incat sa nu se supraincarce
sistemul de prelucrare a informatiei subiectului,
astfel:
-in tenis invatarea loviturii de dreapta pe minge
inalta, pe minge joasa, pe retur incrucisat, pe retur
in ax, dar pe teren redus.

114
-in sporturi colective: recurgerea la “mini-jocuri”,
apropiate de specialitatea concreta, pentru a regasi
intacte conditiile ambientale, dar pe spatii si cu
reguli adaptate.

ACTIVITATEA MANAGERIALA A ANTRENORULUI

Din punct de vedere etimologic, denumirea de

“management” deriva din verbul englezesc “to
manage” = a reusi (a conduce, a dirija, a
administra).
Ca teorie si practica sistemul de management
este de sorginte economica si a cunoscut mai multe
etape de dezvoltare.
a) La inceput proprietarul, detinatorul de
capital avea un dublu rol si statut; el era
proprietarul capitalului si exercita in aceasta
calitate si functie de conducere a
intreprinderii (organizarea productiei,
aprovizionarea tehnico-materiala,
desfacerea), rezolvand practic toate
problemele. Managementul acestei etape
se baza in principal pe intentie, bun simt,
fler, traditie si experienta, avand un
predominant caracter empiric.
b) Pe masura cresterii complexitatii productiei,
in perioada de avant a capitalismului
monopolist s-a produs un proces de
dedublare: conducerea laturii tehnico-
organizatorice a productiei este lasata tot
mai mult pe seama unor “functionari ai
capitalului” care nu detin de regula sub nici
un titlu capitalul, in timp ce proprietarul de
capital ramane antrenat in conducerea

115
 directa a laturii social-economice a
productiei. In aceasta etapa apar primele
incercari in domeniul managementului pe
baze stiintifice.
c) In etapa actuala de centralizare si
concentrare intr-un grad extrem de inalt a
capitalului, de dezvoltare accelerata a
tehnologiilor si a informaticii, a aparut in
mod treptat institutia organizatorilor si
conducatorilor profesionisti ai productiei, a
managerilor care conduc toate procesele si
activitatile.
“Managerismul” s-a dezvoltat ca teorie si
practica in primul rand in SUA si s-a extins apoi in
toate tarile dezvoltate, devenind un factor
important de crestere a eficientei, o “stiinta si o
arta a actiunii practice”.
Intr-o exprimare plastica, economistul
american Richard Farmer considera ca
“managementul este unul din factorii esentiali care
explica de ce o tara este bogata sau saraca”.
Teoria manageriala porneste de la ipoteza
organizatiei (economice) conceputa ca un sistem
deschis, in care mediul intern si cel extern,
actioneaza in sensul dezorganizarii sistemului,
potrivit principiului entropiei.
De aici necesitatea interventiei sistemului
managerial si a managerului care asigura existenta
si eficacitatea organizatiei.
Treptat, datorita eficientei din sfera
economica, sistemul managerial a inceput sa fie
adoptat si in alte segmente ale activitatilor sociale
intre care si sportul si activitatile recreative. A
aparut conceptul de "piata a sportului”, atata timp
cat exista “consumatori” si “produse” ale sportului.

116
 Produsele sportului sunt o parte a productiei
pietei globale, formata din produse corporale si
incorporale, fiind deopotriva un important factor de
cultura.
In multe tari dezvoltate, impactul economic al
sportului este deosebit. Spre exemplu, in Marea
Britanie, in anul 1992, peste 470.000 de persoane
au fost angajate in reteaua sportiva si aproximativ
12 miliarde de lire sterline sunt angrenate in
circuitul economic global prin intermediul
produselor si serviciilor sportive.
Managementul sportului consta in
coordonarea tehnicilor, proceselor, a resurselor
financiare, materiale, umane, informationale si de
timp precum si a situatiilor, problemelor si
aspectelor contingente, in scopul cresterii eficientei
productiei si schimbului de produse si servicii
sportive, precum si maximizarii rezultatelor –
performantelor in sport.
Domeniul de cuprindere a managementului
sportului este foarte larg:
- sport de placere – activitati recreative
- sport de intretinere si conditie fizica
- sport in scoala
- sport in cluburi
- sport de elita, sport la nivelul federatiilor si
confederatiilor
- sport pentru categorii sociale defavorizate
(tineri, varstnici, someri, femei, handicapati)
- promovarea sportului
- marketingul sportului
La toate aceste niveluri, procesele de
management specifice, sunt conduse de persoane
care poseda competente, cunostinte si calitati in
organizarea si dirijarea activitatilor – managerii.
Metodele, tehnicile si procedeele utilizate in

117
procesul managerial insumeaza cunostinte foarte
variate din domenii ca: domeniul de specialitate,
sociologia, psihologia, economia, pedagogica,
marketingul, ergonomia, informatica.
Gama managerilor din sport este larga, ea
cuprinzand conducatorii diferitelor organizatii
sportive (secretari federali, presedinti si secretari
de cluburi sportive, directori de complexe si baze
sportive) conducatorii proceselor de pregatire –
antrenorii de la diferite nivele – antrenori federali,
antrenori ai loturilor nationale, ai selectionatelor
regionale sau locale, antrenori din cluburi si
asociatii, profesori specializati in instruirea sportiva
a copiilor si juniorilor din scoli etc.
Functiile managementului sunt: previziunea,
organizarea, coordonarea, antrenarea si control-
evaluarea.
a) Previziunea consta din totalitatea proceselor
si actiunilor prin care managerul stabileste
obiectivele esentiale ale organizatiei (grupului)
precum si resursele si mijloacele necesare realizarii
acestora.
Previziunea implica o analiza atenta si
profunda a resurselor disponibile, a rezultatelor
activitatii trecute, situatii actuale si a scopurilor
activitatii.
Scopurile stabilite trebuie sa fie precise,
pozitive, masurabile, realiste, sa cuprinda termene
de realizare si responsabilitati.
In functie de durata pe care o vizeaza
previziunea se materializeaza in prognoze (planuri
de perspectiva), planuri si programe.
In fundamentarea planurilor si programelor un
rol important il joaca analiza – diagnostic a mediului
intern si extern al grupului (organizatiei) si
indeosebi a mediului concurential.

118
 b) Organizarea reprezinta combinarea
resurselor umane, materiale si financiare in cadrul
organizatiei, ceea ce conduce la structura
organizatiei. Se stabilesc activitati necesare pentru
indeplinirea scopurilor, standardele de randament,
exigentele de calificare, sarcinile si continutul
compartimentelor si posturilor.
c) Coordonarea este organizarea “in
dinamica”, ca urmarind sa armonizeze deciziile si
actiunile individuale si de grup, pe baza
previziunilor si sistemului organizatoric stabilite
anterior.
Necesitatea acestei functii manageriale deriva
din dinamismul grup – mediu extern si din
complexitatea reactiilor individuale (diverse,
inedite), din acest punct de vedere managerul fiind
confruntat in circa 80 % din cazuri cu situatii noi.
Practica manageriala recomanda urmatoarele
modalitati de realizare a functiei la coordonare:
- stabilirea unui sistem eficient de comunicare
in cadrul grupului (organizatiei) care sa incurajeze
feed-back-ul.
In acest fel managerul se face inteles de catre
membrii grupului si in acelasi timp poate intelege
mai bine pe fiecare.
- utilizarea motivatiei in general si in
special in sistemul decizional cu efecte
asupra calitatii deciziei si preocuparilor
privind realizarea practica a acesteia;
- utilizarea delegarii de autoritate
(competenta) sub forma unui raport
personal intre manager si membrii
grupului;
- definirea clara a opiniilor, atitudinilor si
programelor in scopul asigurarii
eficacitatii coordonarii si creearii bazelor

119
 practice pentru managementul prin
consultare.
d) Antrenarea cuprinde totalitatea activitatilor
manageriale prin care indivizii sunt atrasi si
determinati sa participe la stabilirea si realizarea
obiectivelor planificate.
Baza psihosociologica a antrenarii o reprezinta
motivarea, care consta din satisfacerea
necesitatilor si intereselor individuale ale membrilor
grupului in procesul realizarii obiectivelor.
Exista 3 tipuri principale de motivatii:
- motivatiile economice, de ordin material,
mijloace de trai, confort, consum;
- motivatiile psihologico-afective care includ
climatul favorabil de activitate, lipsa
tensiunilor si incordarilor, aprecierea data
de conducator;
- motivatiile sociale – necesitati de
manifestare, exprimare si recunostere
sociala
- apartenenta la grup, statut social.
Pentru ca functia de antrenare sa actioneze
eficient este necesar ca motivarea pe care o
fundamenteaza sa fie complexa, diferentiata si
graduala.
e) Controlul si evaluarea consta in masurarea
performantelor si compararea cu obiectivele
stabilite, determinand cauzele abaterilor si
corectarea lor.
Compararea rezultatelor si activitatii
desfasurate trebuie sa se faca in functie de un
etalon sau criteriu de evaluare. Pentru a fi eficient,
controlul trebuie sa fie continu, preventiv si corectiv.
Cerintele unui control eficient sunt:
- existenta unui sistem informational cu
conexiuni inverse (feed-back);

120
 - practicarea de catre manager a inspectiei
personale si autocontrolului;
- efectuarea controlului direct la locul actiunii;
- analiza cauzelor abaterilor si tratarea
diferentiata a acestora;
- existenta unui sistem de control care sa
stabileasca in detaliu modul de desfasurare
a controlului, obiectul, competenta,
procedurile, punctele de control, elementele
de evaluare, caile de corectie.

Instrumente si mijloace manageriale

Conceperea si realizarea unui management
eficient, implica folosirea unui ansamblu de
sisteme, metode si tehnici manageriale.
Metoda manageriala reprezinta modalitatea in
care managerul realizeaza procesul managerial,
transformand informatiile in actiune cu ajutorul
deciziilor, prin armonizarea resurselor cu cerintele si
urmarind rezultatele maximale.
Prezentam in continuare, pe scurt, cele mai
raspandite metode, aplicabile in activitatea
sportiva.

Managementul pe baza de plan - se stabilesc

obiectivele generale si specifice in concordanta cu
prognoza evolutiei mediului (intern si extern) si
resursele disponibile.

Managementul prin rezultate – se stabilesc

obiectivele de catre manager si apoi tot el le
compara rezultatele obtinute, alertandu-se cand se
produc abateri si intervenind cu masurile corective
necesare.

121
Managementul prin exceptii – abordeaza procesul
managerial ca pe un proces distinct ca sistem cu
intrari si iesiri avand ca element de forta tehnologia
informationala. Managerul primeste numai acele
informatii care au caracter de exceptie,
reprezentand abateri (pozitive sau negative) de la
planuri, programe, norme sau obiective prestabilite.

Managementul prin obiective – este cel mai

frecvent utilizat. Se bazeaza pe determinarea
riguroasa a obiectivelor pana la nivelul
executantilor care participa nemijlocit la stabilirea
lor.
Metoda mai are in vedere corelarea stransa a
recompenselor si a sanctiunilor cu nivelul realizarii
obiectivelor stabilite.

Managementul participativ – consta in organizarea

metodica a activitatii fiecarui component al
grupului, pe baza unei puternice motivari realizate
in special prin stimularea initiativei, creativitatii si
aptitudinilor indivizilor si mai putin prin mijloace
corective.
Managerul repartizeaza colaboratorilor
obiective de atins si nu sarcini de executat,
oferindu-le posibilitatea de a-si manifesta initiativa
si creativitatea.

Mangementul prin delegare – “Modelul Harzburg”

consta in promovarea relatiilor de colaborare
folosind delegarea raspunderii si a competentei,
fara desfiintarea ordinii ierarhice. Metoda considera
ca cea mai buna cale de a transforma un executant
in colaborator independent si interesat in buna
desfasurare a activitatii este prin delegare de
raspundere.

122
 Prin delegare se urmareste atribuirea
temporara de catre manager a uneia din sarcinile
sale unui colaborator, insotita si de autoritatea si
responsabilitatea corespunzatoare, precum si de
conditiile necesare pentru a putea actiona cu un
anume grad de libertate.
Conditii de aplicare:
- sa existe incredere in colaboratori;
- sarcinile, autoritatea si responsabilitatea
delegate sa fie formulate clar si complet;
- sa se foloseasca criterii clare si
comensurabile in definirea rezultatelor;
- sa nu se delege sarcini de importanta
deosebita;
- controlul sa fie axat pe verificarea
rezultatelor si nu pe modul cum sunt
realizate sarcinile delegate.

Comunicarea in activitatea manageriala

Managementul inseamna mai presus de orice,
relatii inter-personale, pentru ca a conduce
inseamna a comunica, a transmite idei, sentimente,
decizii, executantelor si deopotriva a le recepta
reactiile, simtamintele, interesele si aspiratiile.
Trasatura fundamentala a comunicarii este
reciprocitatea bazata pe reactiune – feed-back.
Cerintele unei comunicari eficiente sunt:
- managerul trebuie sa-si precizeze ceea ce
vrea sa comunice, sa fie stapan pe sine, sa
nu o faca sub imperiul unei emotii
puternice;
- sa foloseasca o exprimare clara, sistematica
prin cuvinte simple, usor de inteles, sa evite
vorbaria;

123
 - sa cunoasca bine auditoriul si sa-si
adapteze exprimarea nivelului acestuia;
- sa creeze o atmosfera favorabila
comunicarii, caracterizata prin interes,
atentie;
- sa verifice daca cei care asculta au inteles
ceea ce li s-a expus, incurajandu-i sa
discute, sa puna intrebari intr-o atmosfera
degajata;
- comunicarea sa reflecte activ practicile
managerului pentru ca indivizii sunt
influentati nu de ce spune managerul ci in
special de ceea ce face el;
- comunicarea sa fie tratata ca proces, sa
aiba caracter continuu, fiind o indatorire
principala a managerului.
Deficiente ale comunicarii:
- distorsiunea cauzata de interferente ca pot
insoti informatia sau de minusuri ale
limbajului utilizat;
- filtrajul inteles ca o triere a comunicarilor
prin prisma intereselor celui care primeste
mesajul;
- redundanta, ca efect a supraincarcarii
comunicarilor rezultata ca urmare a punerii
in circulatie a unui volum foarte mare de
informatii.

Managerul si echipa manageriala.

Echipa manageriala reprezinta un grup de
lucru ce se constituie de regula cu caracter
permanent, conexat activitatii managerului.
In practica sportiva, asemenea echipe
manageriale sunt colectivele tehnice ale loturilor,
birourilor executive ale federatiilor sau cluburilor
sportive, colegiile si comisiile federale.

124
 Aparuta ca raspuns la nevoia pe care o
resimte managerul de a folosi competenta
deosebita a anumitor colaboratori, echipa
manageriala indeplineste sarcini de analiza,
planificare, organizare sau urmarire a realizarii unor
obiective fundamentale ale organizatiei.
Avanatajele managementului in echipa:
- cresterea competentei in tratarea unor
probleme deosebite si adoptarea deciziilor;
- perfectionarea sistemului de comunicare
manageriala;
- motivarea eficienta a colaboratorilor prin
incurajarea participarii la decizii;
- economisirea timpului managerului.
In activitatea practica impreuna cu echipa,
managerul nu are obligatia sa adopte toate
punctele de vedere ale echipei, ci, pe baza unei
analize profunde si critice, el este chemat sa le
contureze utilitatea si eficacitatea. El trebuie sa
abordeze cu luciditate propunerile si opiniile
exprimate si sa le adopte sau sa le respinga numai
dupa ce le-a analizat in profunzime.

Profilul general al managerului

Profesiunea de manager (conducator) reclama
un ansamblu de trasaturi de personalitate,
aptitudini, competenta profesionala, temperament,
caracter si calitati intelectuale, cuprinse intr-un
sumum de cerinte de gandire, actiune si
comportament care trebuie sa-l conduca la
succesul in activitate. Deosebit de important in
exercitarea rolului managerului este stilul de lucru
al acestuia. Stilul de lucru exprima modul specific,
personal de a gandi, a actiona si a se comporta al
managerului in procesul de conducere.

125
 Pentru a putea actiona eficace, managerul
trebuie sa dispuna de o gama intreaga de mijloace
economice, juridice si morale precum si de un
sistem de metode de convingere sau de
constrangere.
Este esential insa, ca activitatea sa,
managerul sa manifeste spirit de angajare
personala si de colaborare.
Pornind de la aceste 2 trasaturi fundamentale,
in teoria si practica manageriala sunt recunoscute 5
titluri de conducere eficace:

Organizatorul stabileste relatii ierarhice corecte

bazate pe definirea clara a atributiilor. Insista ca
totul sa fie bine organizat si asigura un grad ridicat
de interventie a colaboratorilor, influentandu-i pe
acestia numai in limite discrete.
Evita sa-si manifeste dezacordul si nu se
implica in conflicte.

Participativul concepe conducerea sub forma unei

echipe in care toti se simt solidari cu rezultatele
obtinute, colaboratorii avand in permanenta canale
deschise pentru a-si exprima liber opiniile.
Accepta sa fie influentat si recomanda
interinfluentarea, stie sa dea sfaturi utile si in
situatii conflictuale se implica si analizeaza cauzele.

Intreprinzatorul considera ca rolul sau consta in

principal in a conduce pe fiecare colaborator in
scopul ca acesta sa obtina cele mai bune rezultate;
are o mare influenta asupra colaboratorilor. Accepta
competitia si abordeaza cu curaj starile conflictuale.
Stabileste relatii ierarhice clare, bazate pe
competenta.

126
Realistul stabileste relatii ierarhice bazate pe
incredere si respect mutual, adoptand decizii
importante numai dupa ce a consultat colaboratorii.
Da ordine precise preocupandu-se si de conditiile
de aplicare a lor. Nu este agresiv si considera ca
influentele reciproce pot asigura autoreglarea
sistemului; intervine rar, deoarece aceasta nu i se
pare util.

Maximalistul considera ca ierarhia trebuie sa faca

dovada utilitatii sale.
Este convins ca divergentele, influentele
reciproce pot genera idei si solutii eficiente, accepta
influentele nonformale.
Isi gandeste cariera incercand sa obtina
rezultate durabile.
In opozitie cu aceste stiluri de conducere,
exista urmatoarele stiluri de conducere neeficienta
– birocratul, demagogul, autocratul, oportunistul si
utopistul modernist.
Toate aceste informatii si date au un caracter
general, ele putand fi preluate si adaptate la
procesul managerial al sportului, in scopul
optimizarii si cresterii eficientei activitatii
federatiilor de specialitate, cluburilor si asociatiilor
sportive, loturilor nationale si olimpice, precum si a
altor organisme sportive din tara noastra.

127
 CAPITOLUL VII
STRUCTURA SISTEMULUI DE
INVATAMANT SPORTIV IN
CONFORMITATE CU LEGILE SI
DIRECTIVELE COMUNITARE (UNIUNEA
EUROPEANA)

128
 CONVENTII, REZOLUTII SI
RECOMANDARI EUROPENE (CONSILIUL
EUROPEI)

Explozia gigantica a performantelor sportive

din ultimii 15 ani, a constituit un punct de cotitura
in definirea unor strategii nationale si internationale
privitoare la obiectul si continutul fenomenului
social pe care il reprezinta “SPORTUL” in societatea
moderna contemporana.
Eforturile si interesul unor cercetatori izolati in
prima faza, au fost sustinute de forurile
internationale de specialitate C.I.O., federatii
internationale, centre si institutii de resort
nationale, urmarindu-se clarificarea problematicii
pentru dezvoltarea teoriilor si integrarea stiintelor
care au ca obiect “activitatea sportiva” intr-o stiinta
unitara cu obiect de sine statator “stiinta sportului”.
Stiinta sportului are in prezent “obiect de
cercetare autonoma”, (fenomenul sport – obiect
formal); “concepte si metode de cercetare
specifice, (derivate din criteriile stiintifice ale altor
stiinte) si o terminologie stiintifica proprie.
Teoria antrenamentului, medicina sportiva,
pedagogia, psihologia, sociologia, biomecanica,
informatica, journalism sportiv, instalatii si
echipament sportiv – au constituit centrul de
greutate al cercetarilor, continutul acestora cazand
sub incidenta restructurarii si modernizarii, in
concordanta cu evolutia performantelor sportive.
Stiinta antrenamentului, teoria
antrenamentului, antrenamentul sportiv,
antrenoriatul, antrenorul, competitia, sportul de
performanta, sportul de inalta performanta,
performanta, motivatia de reusita, medicina
129
sportului sunt doar unele din componentele care fac
obiectul de studiu al celor care se apleaca cu
pasiune pentru reglementarea nationala si
internationala a “Fenomenului Sport”.
Aceste preocupari si idei noi din viata sportiva
internationala au patruns greu in tara noastra unde
se manifesta inca un conservatorism greu de
inteles, care are rezultate nefaste in perfectionarea
sistemului national privitor la formarea noilor
generatii de specialisti, cu precadere antrenorilor
pe ramuri de sport.
Pornindu-se de la locul central de decizie si
conceptie pe care il are antrenorul in cadrul Stiintei
sportului ca “ Persoana competenta (expert) care
dirijeaza (trains) sportivii in antrenament si ii
conduce (coaches) in competitie “ formarea
acestora impune: in plus, pe langa cunostintele si
aptitudinile necesare oricarui profesor de educatie
fizica, antrenorul trebuie sa posede cunostinte
tehnice specifice domeniului sau de specialitate pe
baza unei educatii adecvate, (sportivi de inalt nivel)
experienta personala in antrenamente si competitii.
Pornindu-se de la aceste precizari, coroborate
cu cerintele “Antrenamentului Sportiv”, la baza
formarii si atestarii acestora, se afla prevederile
federatiilor sportive in concordanta cu strategia
generala a fiecarei discipline sportive, definitivata
de catre M.T.S.
Formarea se realizeaza prin selectia celor mai
valorosi sportivi care urmeaza un proces de
pregatire universitar si nonuniversitar.
In formarea universitara federatiile se implica
si impun cerintele teoriei, metodicii si practicii
antrenamentului sportiv, iar in formarea
“nonuniversitara” dirijeaza si conduc, prin cei mai
valorosi anternori, procesul de invatamant.

130
 Sistemul de invatamant sportiv este
configurat in conformitate cu Legile si Directivele
Comunitare (Uniunea Europeana) cu Conventiile,
Rezolutiile si Recomandarile Europene (Consiliul
Europei) si cu intentia de conservare a
caracteristicilor nationale ale sistemului ce
functioneaza in prezent in Romania.
El reprezinta o structura noua pentru
pregatirea specialistilor domeniului sport asa cum
este el utilizat in sistemele sociale ce se bazeaza pe
economia de piata.
Proiectul de Sistem National al Stiintei
Sportului se doreste a constitui un cadru general
deschis de formare a “activistilor” (termenul
considerat in sensul de “a fi activ/ participativ/
implicat/ responsabil”) domeniului sport, prin care
sa poata fi asigurata alternativa profesionala
(oferta) care sa corespuna cu tot mai larga
varietate a solicitarii, (comanda sociala) venita din
partea individului sau a grupurilor de indivizi
interesati de a face investitii financiare si de timp
intr-un domeniu al sportului ce asigura o
perspectiva socio-culturala-economica vasta.
Sunt incluse in acest sistem progresiv atat
pregatirea non-universitara cat si formarea
universitara, cu obiectivul declarat al accesibilitatii
la nivelul cel mai inalt de calificare profesionala, dar
si a colaborarii voluntare neretribuite.
Pentru a fi credibil, acest proiect a luat in
considerare cele mai noi evolutii si studii, ce ar
trebui sa stea la baza actiunilor organismelor,
organizatiilor si institutiilor de la nivel local, regional
si central al domeniului sport.
La nivel European se constata o preocupare
crescanda pentru obtinerea consensului privitor la
luarea deciziei privind aparitia unei Directive

131
dedicate exclusiv ocupatiilor (meseriilor) in relatie
cu sportul.
La nivel National se constata o sporire a
interesului pentru formarea si perfectionarea
persoanelor care muncesc in interiorul domeniului
sport, chiar daca acesta este denumit sub mai
multe moduri. In ultimii ani s-au manifestat tot mai
multe tipuri de astfel de actiuni, in principal din
partea sectorului non-guvernamental NGO (public si
particular), fapt care a condus la o reactie pozitiva a
organismelor guvernamentale (GO), ce trebuie
sustinuta sub toate formele.
Consideram ca este necesara adaptarea grilei
nationale, in prezent in vigoare, in sensul
respectarii continutului si denumirilor utilizate in
Documentele Europene, pentru a facilita
demersurile facute, sau care se vor face, pentru
recunoasterea inter-state a diplomelor atestand
calificarea profesionala.
Consideram ca este necesara asumarea
responsabilitatii organismelor de la nivel central
pentru sustinerea initiativelor (inca izolate) venite
din partea unor persoane publice sau private
privind stabilirea unei viziuni general comune
asupra domeniului sport si pentru completarea
“spatiilor goale” din formele de manifestare ale
activitatilor sportive, lasate mostenire de conceptia
pedagogista - unilaterala - a “formarii omului nou”
-supus si docil. Mesajul lansat fiind “unitate prin
diversitate conceptuala” si “subsidiaritate” in
relatiile dintre structurile guvernamentale si cele
non-guvernamentale.
La baza elaborarii structurii invatamantului
sportiv stau:

132
 Documentele oficiale emise de Uniunea
Europeana si Consiliul Europei referitoare la
formarea personalului care desfasoara o
activitate permanenta sau periodica in
domeniul sport.

Documente au fost elaborate si difuzate

prin Reteaua Institutiilor Europene de Stiinta
Sportului (ENSSHE / REISS) a Uniunii Europene
(Londra, Marea Britanie).
a) European Structure for the 5 levels of
Coaches’ Training.
1. (Proposition presented by the
European Network of Sport Sciences
Institutes, Reiss)
b) European Net
1. University Institutes in Sport
Sciences in Europe
2. Non - University in Sport Sciences in
Europe
c) European Doc
1. Doctoral Students in Sport Sciences in
Europe

Documente difuzate prin Reteaua

Ofiterilor cu Informatia Sportiva (SIONET) a
Comitetului Director pentru Dezvoltarea Sportului,
Divizia Sport a Consiliului Europei si de Centru
pentru Informatia Sportiva al Consiliului Europei,
“Clearing House”, (Bruxelles, Belgia).
a) The Council of Europe’s Work on Sport
1967-1991 (vol 1& 2)
b) The Council of Europe’s Work of Sport
1992-1996

133
 c) Commitet for the Development of Sport
(CDDS)
(Annual report of the CDDS for 1997.
Strasbourg, March 1998)

1. Natura sistemului de pregatire:

Sistemul de pregatire al antrenorilor este
diferit in fiecare stat al U.E.
In unele dintre ele predarea se
transforma intr-o abordare teoretica si / sau
academica, dar in oricare predarea se bazeaza pe
experienta profesionala.
2. Structura Europeana sugerata pentru
pregatirea antrenorilor.

Se bazeaza pe:
- defineste diferite nivele de pregatire, in
raport cu starea de fapt curenta a cursurilor
de pregatire relevante din Europa si cu
textele legislative ale Comunitatii Europene
(Directivele 89/48/CEE, 95/51/CEE si Decizia
85/368/CEE).
- stabileste standardele europene pentru
conditionarea admiterii la pregatire, durata
minima si recunoasterea,
- defineste profilul profesional al unui
antrenor in diferitele nivele ale pregatirii,
prin descrierea “sarcinilor” si a principalelor
“campuri de activitate” pentru fiecare nivel.
- defineste competentele si campurile de
cunostinte potrivit sarcinilor si activitatilor
antrenorului;
- subliniaza liniile delimitative ale modulelor
europene ce corespund profilului

134
 profesional, asa cum acesta a fost definit
pentru fiecare nivel de pregatire.
 Progresia si abordarea pentru pregatirea
antrenorilor:
Campul de actiune al pregatirii antrenorilor,
care sunt insarcinati in primul rand cu
performanta de inalt nivel, trebuie sa ia in
consideratie faptul ca exista abordari diferite,
dar complementare, ce tin cont de varietatea
campurilor antrenamentului, cum ar fi:
- antrenor instruit pentru conducerea
antrenamentului tehnic
- antrenor instruit in stiintele si teoriile
antrenamentului sportiv
- antrenor care va fi responsabil cu
managementul sistemelor de antrenament
si al structurilor
 Recunoasterea si certificarea calificarii si
atestarii in meseria de antrenor este de
competenta organizatiilor guvernamentale
definite cu responsabilitatea si conducerea
domeniului sport:
- Recunoasterea reciproca a rolurilor
importante jucate de sectoatrele
universitare si non-universitare in formarea
antrenorilor, revin in responsabilitatea
federatiilor sportive nationale;
- Unitatile de specialitate aflate in
componenta organismelor guvernamental
mandatate, au responsabilitatea
reprezentarii si implementarii deciziilor
emise Resortului European de Stiinte a
Sportului pentru tarile comunitare si
extracomunitare.
 Campul de activitate a fost formulat pentru
a:

135
 - stabili mijloacele pentru analizarea
variatelor sisteme de instruire a antrenorilor
din fiecare stat al U.E.
- usura convergenta diferitelor sisteme de
pregatire.
- usura mobilitatea antrenorilor in interiorul
diferitelor state ale U.E.

ORGANIZAREA STRUCTURILOR DE CALIFICARE

 In statele U.E., sistemul de calificare

construieste gradat competenta si
responsabilitatea profesionala, datorita unui
sistem cu nivele evoluand de la 1 la 5.
 Calificarea corespunzatoare fiecaruia dintre
cele 5 nivele de pregatire este acordata in
cooperare cu autoritatile sportive competente,
in fiecare stat.
 Persoanele calificate au permisiunea de a
trece de la un nivel la altul
 Diferitele institutii implicate in pregatirea
(instruirea) antrenorilor trebuie sa coopereze.
 Admiterea la nivelele 3,4 si 5 este deschisa
oricarui antrenor, pe baza urmatoarelor
proceduri:
a) confirmarea experintei si/sau profesionala in
antrenorat.
b) recunoasterea cursurilor de pregatire
parcurse anterior (calificare, durata
continut)
c) test de admitere bazat pe cerinte standard
specifice pentru fiecare nivel.
 Instruirea este continua de la nivelul 1 pana la 4.
Nivelul 5 incepe o data cu inmatricularea in
universitate, fara a avea obligatia de a completa

136
 nivelele inferioare. Totusi, anumite state pot lua
in considerare in scopul determinarii criteriilor de
admitere si nivelele 3 sau 4.
 Trebuie planificate legaturi de la nivelele 4 la 5, si
de 5 la nivelele 4 si 3 (pentru candidatii care nu
urmeaza un curs specializat in sport, pe durata
studiilor universitare). Universitatile si Academiile
de Sport ce acorda diploma de nivel 5 pot oferi
credite si exceptari candidatilor ce trec de la
nivelul 4 la nivelul 5.
 Cerintele de durata minima, pentru diferitele
nivele de pregatire, nu sunt reprezentate doar
prin ore in contact direct (cursuri de clasa ci si
prin invatamantul practic efectuat de regula
pentru sportivii de inalt nivel la locul de
pregatire, lot-club).
- invatamant modular (Open Univesity, Scoli,
Academii) Nationale de Antrenori.
- invatamantul la distanta, pentru structura
federala
- validarea si recunoasterea experientei
practice/profesionale in antrenorat pot fi
luate, de asemenea, in considerare, pentru
scurtarea timpului practic.
 Campul de activitate al structurii:
In ideea de a asigura anumite
orientari, campul de lucru a fost determinat pentru
nivelele 3,4 si 5, prin specificarea urmatoarelor
puncte:
- Rolul antrenorului: este nivelul sau de
autonomie si responsabilitate (contract).
- Sarcini: este definirea rolului principal al
antrenorului.
- Sfera de activitate: actiunile realizate de
catre antrenor.

137
 - Campul de competenta: principalele
campuri de investigare necesare functiei de
antrenor.
- Competente specifice: reductia unui camp
larg de competente.
- Conditii de admitere: conditiile cerute unui
candidat pentru a se inregistra la un anumit
nivel.
- Durata pregatirii: trebuie sa includa:
 instruire teoretica si practica
 cursuri de instruire urmate “pe
teren”
 experienta profesionala:
a) antecedente sportive
b) experienta anterioara
- Evaluare si certificare:
In acest moment nu exista nici un punct de
referinta in structura campurilor de cunostinte
cerute fiecarui nivel, totusi definirea
competentelor specifice ofera un ghid cam
cum ar trebui sa fie aceste campuri. Pe durata
medie, activitatea REISS poate fi considerata
ca ajuta la convergenta cursurilor de pregatire
europene. In prezent, se accepta ca fiecare
stat isi va determina modul in care se vor
stabili disciplinele care sa sprijine campul de
activitate.

SISTEM DE DEZVOLTARE SI MONITORIZARE

Se propune sa fie pus la punct un sistem de

dezvoltare si monitorizare pentru a urmari
implementarea campului de activitate sugerat de
U.E. Un asemenea sistem va fi coordonat de
Institutele de Stiinta Sportului ale Comitetului

138
European pentru Antrenorat, si va avea
urmatoarele functii:
1. Sa urmareasca eficienta campului de
activitate sugerat in contextul implementarii
acestuia in U.E. si sa asigure amendamente ori de
cate ori este nevoie;
2. Sa urmareasca nivelul si progresele
tuturor cursurilor si initiativelor declansate de catre
Institutele de Stiinta Sportului ale Retelei Europene.
3. Sa asigure organelor competente
mijloace pentru a face mai usoara recunoasterea
diplomelor, avand in minte in permanenta ideea
mobilitatii fortei de munca.
LEGISLATIA UNIUNII EUROPENE

A. Ordinele privind sistemul general de

recunoastere a pregatirii profesionale.

Prima Directiva (89/48/CEE) acopera

diplomele de studii inalte, acordate dupa
completarea unei perioade minime de trei ani de
pregatire profesionala.

A doua Directiva (92/51/CEE) se ocupa de

nivelele de pregatire care nu au fost acoperite prin
sistemul initial general. Acesta este sistemul care
corespunde invatamantului superior de scurta
durata, invatamantul post-liceal (forma scurta sau
forma lunga) fiind posibil de a se completa prin
pregatire profesionala sau experienta practica.

Cele doua Directive divid perioada de

pregatire pentru “ocupatii” (profesii, meserii)
permanente, in trei nivele :

139
 Nivelul 3: Diploma - incepand dupa 1
(primul) sistem general; este acordata ca o
completare a pregatirii post-liceale si are o durata
de cel putin 2 ani.
Nivelul 2: Diploma - incepand dupa 2 (al
doilea) sistem general; este acordata ca o
completare a pregatirii post-liceale si are o durata
de cel putin 2 ani.

Nivelul 1: Certificat - incepand dupa 2

(al doilea) sistem general; este acordata ca o
completare a pregatirii liceale (curs de minimum 1
an).
- categoria a 5 a (1 in sistem european).
B. Structura europeana pe 5 nivele a pregatirii
profesionale (85/368 CEE)

In scopul de a oferi o structura de pregatire

pentru ocupatiile in relatie cu sportul, a fost luata o
decizie a Consiliului Ministrilor Europeni pentru
Educatie (16 iulie 1985), in legatura cu
recunoasterea calificarii prin pregatire profesionala
in interiorul statelor membre ale Comunitatii
Europene.

Dorind recunoasterea varietatii de sisteme de

pregatire din statele membre, aceasta decizie a
Consiliului stabileste nevoia de convergenta a
politicilor privind pregatirea profesionala.

A fost stabilita, ca punct de referinta, o

structura a nivelelor pregatirii profesionale, care
constituie primul pas spre acordarea intre diferitele
state membre a calificarii profesionale, inaintea
oricarei schimbari a statutului muncitorilor (vezi
anexa 1).

140
 SISTEMUL GENERAL DE RECUNOASTERE A
DIPLOMELOR SI CERINTELE DE ADMITERE LA
PREGATIRE, DURATA MINIMA SI
CONFIRMAREA CURSURILOR DE INSTRUIRE A
ANTRENORILOR PE
5 NIVELE
Directiva 89/48/EEC si nivelul V (I si II in Romania) al
instruirii antrenorilor:
Pregatirea pentru
antrenorat
Nivelul V (I-III in Romania)
Evaluarea si titlul acordat:
-examinarea cunostintelor
teoretice si capacitatilor
practice in antrenorat;
- diploma (acordata de
autoritatile competente).
Cerinte pentru admitere:
- diploma a invatamantului
secundar sau certificat ce
permite accesul la studii
superioare;
- experienta practica in sportul
ales.
Durata minima:
a) 8 semestre, 2400 de ore (4
ani de studii universitare;
postliceale; 7 ani - activitate ca
antrenor)
** 1200 ore de pregatire de
baza in stiintele sportului;
** 1200 ore de pregatire
specifica in sportul ales.
b) 2 ani de experienta practica
141
Directiva
89/48/EEC
“ In contextul acestei
Directive trebuie aplicata
urmatoarea definitie:
Diploma, orice diploma,
certificat sau alta evidenta a
unei calificari formale sau
orice seturi
de astfel de diplome,
certificate sau evidente:
- care este acordata de catre o
autoritate competenta a unui
stat membru, desemnat in
concordanta cu propriile legi,
reglementari sau hotarari
administrative;
- care dovedeste ca
detinatorul a finalizat cu
succes un curs postliceal cu o
durata de cel putin 3 ani, sau
echivalentul unei parti din
aceasta durata, la o
universitate sau institutie de
invatamant superior sau alta
institutie de nivel similar si,
unde este cazul, ca a
finalizat cu succes pregatirea
in antrenorat (validata de
autoritatile competente)
profesionala ceruta
suplimentar de catre cursul
postliceal, si care dovedeste
ca detinatorul are calificarea
profesionala ceruta pentru
inceperea sau continuarea
unei profesiuni regulate in
acel stat membru.

NOTA:
Cerintele Directivei au fost amplificate pentru
a asigura natura specifica a antrenoratului ca
ocupatie:
* conditiile de admitere:
- experienta practica in sportul ales, este
esentiala pentru a putea profesa cu succes.
* durata minima:
- ca regula generala, pregatirea de nivel
universitar in stiinta sportului implica 4 ani; este
logic ca durata minima de referinta sa fie de 4 ani.
- experienta profesionala, este un aspect
important al antrenamentului; textul stipuleaza, in
acord cu acesta, necesitatea unei experiente
practice in antrenament la toate nivelele de
pregatire.
Directiva 92/51/EEC si nivelul IV al instruirii
antrenorilor:

Pregatirea pentru Directiva 92/51/EEC

antrenament
Nivelul 4
Evaluarea si titlul acordat: “ In contextul acestei Directive
-examinarea cunostintelor trebuie aplicata urmatoarea
teoretice si capacitatilor definitie:
practice in antrenament; Diploma, orice diploma,
-diploma (acordata de certificat sau alta evidenta a
autoritatile competente). unei calificari formale sau orice
seturi

142
 de astfel de diplome,
Cerinte pentru admitere: certificate sau evidente:
- care este acordata de catre o
autoritate competenta a unui
-certificat pentru nivelul III; stat membru, desemnat in
concordanta cu propriile legi,
reglementari sau hotarari
administrative;
- care dovedeste ca
detinatorul a finalizat cu
succes un curs postliceal cu o
Durata minima: durata de cel putin 1 an, sau
a) 600 de ore (800 de ore in echivalentul unei parti din
Romania); aceasta durata;
b) 2 ani de experienta practica Printre conditiile de admitere,
in antrenament (validata de ca regula generala, este si
autoritatile competente); finalizarea cu succes a
c) 800 de ore pe an in Romania; invatamantului liceal-conditie
d) 3 ani experienta in Romania. de admitere la universitate sau
invatamantul superior si
pregatirea profesionala care
poate fi o conditie
suplimentara la acel curs
postliceal.

NOTA:
Cerintele Directivei au fost amplificate pentru
a asigura natura specifica a antrenoratului, ca
ocupatie:
* conditiile de admitere:
- certificatul de nivel III este propus sa
completeze/inlocuiasca diploma/certificatul
invatamantului liceal;
* durata minima:
- durata minima de referinta este
considerata: 1(un) an pregatire teoretica si practica
a fost suplimentat cu 2 (doi) ani de pregatire
practica vocationala (ocupationala), ce urmeaza a fi

143
completati inainte sau, partial, pe timpul
desfasurarii cursului.

Directiva 92/51/EEC si nivelele 1-3 ale instruirii

antrenorilor

Pregatirea pentru antrenorat Directiva

Nivelele 1-3 (3-5 in Romania) 92/51/EEC
Evaluarea si titlul acordat: “In contextul acestei Directive
-examinarea cunostintelor trebuie aplicata urmatoarea
teoretice si capacitatilor practice definitie:
in antrenorat; Diploma sau certificat:
-certificat nivelele 3-5 (in evidenta de invatamant si
Romania) pregatire sau orice seturi de
(acordata de autoritatile astfel de evidente:
competente). -sunt acordate de catre o
autoritate competenta a
Cerinte pentru admitere: unui stat membru, desemnat
-experienta practica in sportul in concordanta cu propriile
ales; legi, reglementari sau hotarari
-certificate de nivelul 1 si 2 administrative.
(acolo unde sunt incluse in -care dovedeste ca
sistemul national de formare a detinatorul, dupa ce a urmat
cadrelor). invatamantul liceal, a finalizat
cu succes un curs de formare
sau pregatire urmat la o
institutie
Durata minima: educationala sau practica sau
la locul de munca, sau
a) 300 de ore; combinat, institutie de
invatamant si locul de munca
b) 2 ani de experienta practica si, complementar unde este
in antrenorat (validata de cazul, pe baza probelor
autoritatile competente). (testari) sau a practicii
profesionale cerute
suplimentar la acest curs sau
probelor (testelor) si practicii
profesionale cerute
suplimentar la acest curs
secundar.

144
 In loc de concluzii:
Trebuie notat faptul ca Directiva nu ofera
detalii pentru conditiile de admitere la pregatire si
nici durata minima pentru nivelul 3.
In concordanta, referirile la nivelul 3, a Scalei
Europene propuse, au fost formulate in lumina
situatiei “europene” in ceea ce priveste cursurile de
formare a antrenorilor din diferitele state membre.

SCHEMA EUROPEANA PENTRU ACREDITAREA

FORMARII CONTINUE A ANTRENORILOR

“Europenizarea” programelor de formare

poate fi obtinuta in mai multe moduri:
a) Standardele europene trebuie luate ca
punct comun de referinta.
b) Trebuie sa fie asigurata mobilitatea
personalului de formare si a antrenorilor ce sunt
parte a programelor nationale de formare existente.
c) Este necesara introducerea “Cursurilor
Europene de Formare”.

1. Primul aspect, a carei importanta este

unanim recunoscuta, trebuie sa favorizeze atat
procesul cat si pregatirea “Manualelor pentru
Antrenorat”.
2. Al doilea aspect, (mobilitatea) este realizata
prin intelegeri bi-(multi)-laterale intre organizatiile
responsabile cu formarea, cu sprijinul organelor
responsabile pentru recunoasterea calificariilor in
domeniul interesat. Aceasta mobilitate este
esentiala, deoarece nu exista nici un substitut
pentru contractul direct.

145
 3. In ceea ce priveste cel de al treilea punct,
trebuie facute eforturi pentru organizarea de
cursuri de formare integrate la diferite nivele.
Sistemul formarii continue a antrenorilor

- Diploma europeana nivel B = categoriile 5 si

4 in Romania (categoriile 1 si a 2 a in sistem
european); Directivele CCE 89/48 pentru nivelul 5,
Directivele CCE 92/51.
- Diploma europeana nivel A = categoria 3 in
Romania (categoria a 3a in sistem european);
Directivele CCE 92/51
- Diploma europeana Pro = categoriile 1 si 2 in
Romania (categoriile a 4a si a 5a in sistem
european); Directivele CCE 92/51.

Directivele CCE si sistemul general de

recunoastere a diplomelor (l.fr. anexa 2 si anexa 2a
adresa lb. engleza U.E.F.A.)

FORMAREA SI PREGATIREA
CONTINUA
A ANTRENORILOR

Formarea si perfectionarea corespunzatoare a

antrenorilor, alaturi de informarea lor continua,
reprezinta conditii de baza pentru ca ei sa-si poata
indeplini cu profesionalism (competenta si
competitivitate) misiunea incredintata de societate.
Componenta formativa se impune ca un
element hotarator in “trinomul de aur” (vocatie,
motivatie, educatie) al reusitei profesionale.

146
 Problemele formarii si perfectionarii
permanente profesionale, recunoscute ca o suita
formata din trei trepte - pregatirea de initiere,
pregatirea de formare si pregatirea de exercitare -
sunt larg dezbatute pe plan mondial, de unde
preocupari sustinute pentru a gasi cele mai
potrivite cai si mijloace de solutionare a lor.
Infiintarea unor societati stiintifice
internationale cu preocupari si responsabilitati in
domeniul stiintei sportului precum Comisia de Sport
(Directia X a C.E.) si Resortul European a Institutelor
Stiintei Sportului - Uniunea Europeana alaturi de
institutionalizarea unor societati nationale de stiinta
a sportului - cu permis in cadrul unor congrese,
simpozioane, reuniuni, etc - formularea unor idei ce
s-au materializat intr-o serie de documente
elaborate prin Directive Comunitare ale Uniunii
Europene si Conventii si Rezolutii ale C.E.
Recomandarile forurilor europene, urmaresc
elaborarea unor structuri unitare cu intentia de
conservare a caracteristicilor nationale ale
sistemelor de formare continua a antrenorilor ce
functionau in tarile europei.
In conformitate cu Recomandarile C.E. si
Directivele Uniunii Europene emise in baza ideilor
formulate si materializate printr-o serie de actiuni
organizate de catre comitete de experti, intruniri si
conventii interguvernamentale si intre organizatiile
profesional constituite in domeniul sportului, au
condus la elaborarea unor planuri corespunzatoare
de formare, perfectionare si pregatire continua a
antrenorilor si a specialistilor domeniului sport.
Aceste documente cuprind o serie de linii
directoare pentru recunoasterea internationala a
calificarii si promovarii antrenorilor dintre care
mentionam:

147
 - calificarea in meseria de antrenor are ca
punct de plecare componenta vocationala impusa
de selectia viitorilor specialisti din randul
practicantilor sportului;
- perfectionarea are sarcini concrete si se
organizeaza prin programe anuale de catre unitatile
sportive;
- guvernele prin organizatiile mandatate cu
responsabilitatea domeniului sport vor creea
infrastructura necesara pentru perfectionare,
inclusiv finantarea ei;
- organizatiile centrale, minister,
departamente, federatii nationale, cat si cele locale
D.T.S.J. si a municipiului Bucuresti si conducerile
cluburilor si asociatiilor sportive definesc continutul,
durata, responsabilitatile si controlul perfectionarii.
In finalul directivelor Uniunii Europene se fac
urmatoarele recomandari:
- in interesul dezvoltarii domeniului sport,
statele membre sunt invitate sa recunoasca sportul
ca o multitudine de discipline in care antrenorii
trebuie formati si instruiti pentru a se familiariza cu
cele mai importante obiecte ale stiintei sportului,
pentru a li se oferi posibilitatea de a se orienta in
viitoarea lor activitate;
- tarile membre sunt invitate sa raspunda de
formarea specifica a antrenorilor;
- tarile membre sunt invitate sa recunoasca
ocupatia de antrenor ca o componenta specifica
domeniului sport;
- tarile membre sunt invitate sa informeze la
cerere Directia Generala X a Comisiei
Europene si Resortul European al Institutelor
de Stiinta a Sportului, despre programele si
progresele realizate in perfectionarea
antrenorilor.

148
 Aceste preocupari si idei noi care conduc viata
sportiva internationala, au patruns greu si in tara
noastra, unde s-a manifestat un conservatorism de
neinteles in special sistemul invatamantului de
educatie fizica si sport universitar.
Totusi, perfectionarea sistemului national,
privitor la formarea noilor generatii de antrenori,
care a stat in centrul preocuparilor unor specialisti
din Ministerul Tineretului si Sportului si din
federatiile pe ramuri de sport, a fost realizat si
aprobat in congresul Resortului European al Stiintei
Sportului din anul 1993, la Koln Germania si aplicat
dupa reuniunea de atestare tinuta la Paris in anul
1994.
In conceptia actuala cuprinsa in prevederile
legii 69/2000 – Legea educatiei fizice si sportului –
structura prin care se va realiza formarea,
avansarea si perfectionarea fortei de munca a
miscarii sportive, este cuprinsa in noul sistem care
a adoptat denumirea internationala de: “Formarea
Continua a Antrenorilor”.

BIBLIOGRAFIE

1. Victor Tarcovnicu - Pedagogia generala, 1975

2. Moreno I.P. - Fondements de la

sociometrie, 1981

3. Ioan Neacsu - Instruire si invatare, 1999

4. Titone R. - Il modetta a la dinamica

come ipotesi integrata
dell’appredimento educativo,
1974

149
5. Allen D., - Le micro-enseignement.
Une methode rattionelle de
Ryan K. formation des enseignant,
1972

6. Ministerul - Memento de l’educateur

-e
sportiv; 2 Degre, Formation Tineretului si Sportului
commune 1999,
- I.N.S.E.P.-

7. Marian Niculescu - Elemente de psihologia

sportului de performanta si
mare performanta, 1999

8. Academia - Corso di lezioni-per il

conseguimento delle qualifica di Nationale Italiana
insegnante tecnico, 1977

150