Sunteți pe pagina 1din 12

Dimensiunile profesiei de antrenor

Conf. univ. dr. CHIRILĂ Mihai


Iulie 2010
Dacă pentru Andre Malreau
„Sportul este nimicul cel mai
însemnat al acestui secol”,
Pentru noi
„Sportul este religia universală
a noului secol, iar antrenorii sunt
preoţii acestei religii în temple care se
numesc stadioane şi săli”.(Chirila
Mihai)

Această prelegere nu a fost scrisă pentru a genera controverse şi confruntări. Este o încercare
sinceră de a transpune ceea ce se cunoaşte despre antrenori într-o formă lizibilă şi, în acelaşi timp,
conformă cu descoperirile ştiinţifice referitoare la modul în care se comportă.
Am fost speriat la început de complexitatea temei şi într-o măsură mai mare de lipsa
înformaţiei de specialitate în limba română. Se pare că acest subiect nu a interesat decât tangenţial şi
pasager sfera de activitate presupusă de procesul instructiv şi educativ care stă la baza obţinerii
performanţei sportive. Ce-i drept, există unele prevederi în cursurile de pedagogie, dar un punct de
vedere fundamentat şi relativ la modelul de antrenor nu este delimitat decât indirect şi cu
aproximaţie prin conţinutul programelor care au în vedere formarea antrenorilor. Odată rămaşi
prizonieri în cadrul delimitat de acest conţinut, fără o perfecţionare continuă la niveluri din ce în ce
mai înalte ale cunoaşteri, noii antrenori vor rămâne tributari exerciţiului repetat al iniţierii de la un
interval la altul şi numai întâmplarea va face ca indivizi supradotaţi selecţionaţi de acei antrenori să-
şi împlinească destinul.
Natura a lucrat zeci de milioane de ani la desăvârşirea fiinţei umane într-un tot unitar,
delimitându-i potenţialul biologic şi psihologic, iar antrenorilor le revine o sarcină complexă de a-i
potenţa acest datum pentru obţinerea performanţei de vârf.
De aceea, în etapa actuală, profesia de antrenor este o profesie extrem de complexă prin
conţinutul cunoaşterii fiinţei umane în toate tipurile de reactivitate.
Profesia de antrenor este atât de complexă, încât puţine sfere de ocupaţie pot fi comparate cu
aceasta. De exemplu, între profesia de antrenor şi cea de medic xistă foarte multe asemănări. Fiecare
dintre aceste profesii are ca obiect de activitate şi sferă de acţiune OMUL. Diferenţa constă în aceea
că medicul tratează omul bolnav pentru a-l însănătoşi, iar antrenorul se ocupă de omul dotat superior
fizic şi psihic pentru a-l face supraom sau mai binezis performer. Performanţa este competenţa în
acţiune.
Pentru Hillerin,
 „Performanţa Umană, în extenso, implică răspunsul fiinţei umane în condiţii pentru care nu
a fost programată ontologic, fiziologic, şi uneori, social şi mental.
 Performanţa Umană, în sensul de mai sus, înseamnă control(-ul constrângerilor) bio-,
neuro-, şi mental.
 Performanţa Umană poate fi evaluată, ameliorată şi/sau recuperată prin antrenare.

1
 Modelarea Performanţei Umane este un efort interdisciplinar cu impact decisiv asupra
proiectării VIITORULUI.”1
Performanţa care se constituie ca urmare a antrenamentelor şi a competiţiilor este asemenea
unui cub Rubik. Pentru a orienta fiecare faţetă de aceiaşi culoare pentru fiecare dintre cele 6 faţete
ale cubului este nevoie de studiu pentru fixarea unei scheme operaţionale (algoritm). Orice pas greşit
de la această schemă duce la eşec, iar pentru rezolvarea cubului, trebuie reluată schema din locul
erorii. Obţinerea performanţei în sport este cu mult mai dificilă, deoarece cubul reprezentat de
individul (grupul) uman are mult mai multe suprafeţe, cu mult mai multe culori şi nuanţe care
trebuie ordonate în acord cu cerinţele generate de solicitările competiţiei la cel mai înalt nivel.
Oceastă ordonare în armonie şi în consonanţă cu realitatea competiţiei la orice ramură/probă
sportivă şi de orice nivel are la bază cunoaşterea conceptului de performanţă de către antrenori,
adică a notelor de pe partitura care trebuie interpretată. Pentru a înţelege şi mai bine complexitatea
acestei sarcini, printr-o licenţă personală voi echivala rolul antrenorului cu acela al dirijorului care
armonizează într-un tot unitar 100 de instrumentişti ce cântă în acelaşi timp într-o orchestră partituri
de cele mai multe ori diferite, rezultând o linie melodică armonioasă şi coerentă.
În acest moment, performanţa sportului românesc se confruntă cu o scădere a trendului
performanţial. Această scădere nu se datorează factorului economic, cât mai ales a creşterii
competitivităţii performanţiale pe plan internaţional, a faptului că, fără să ne dăm seama, pe plan
internaţional performanţa obţinută reprezintă rezultatul aplicării unor tehnologii informaţionale noi
în deplină concordanţă cu legile care o guvernează.

În România este nevoie de o revoluţie la nivelul antrenoriatului în general şi în special la


nivelul conducerii loturilor reprezentative la orice nivel. La momentul actual, noi traversăm o criză
a rezultatelor de notorietate, a performanţelor sportive. Această criză este a sistemului organizatoric
dar mai ales o criză a informaţiei şi a oamenilor care să ştie să opereze cu această informaţie
complexă multifactorială şi ierarhizată sistemic şi generată de sportivi în antrenamente şi competiţii.
Performanţa umană este un subiect serios, care poate fi explicat ştiinţific, dar ştiinţa care stă
la baza tuturor comportamentelor şi, prin urmare, a tuturor performanţelor sportive este, în general,
necunoscută în mare parte lumii comune a antrenorilor. S-a dezvoltat din cercetări şi aplicaţii în
domeniul sportului (şi nu numai) este utilizată de mai bine de 40 de ani.

Deşi există mai multe definiţii pentru profesia de antrenor voi cita câteva interpretări ale
termenului din DICTIONARY of SPORT SCIENCE.
„Antrenorul2 este o persoană competentă (expert), care antrenează (trains) sportivii şi (îi)
călăuzeşte în competiţie. În plus, faţă de cunoştiinţele şi aptitudinile necesare oricărui profesor de
educaţie fizică, antrenorul trebuie să posede cunoştinţele tehnice specifice ale domeniului său de
specialitate (disciplina sportivă) şi, în special, ale teoriei antrenamentului. De obicei, la baza
acestor cunoştinţe stă, împreună cu o educaţie formală adecvată, experienţa personală din
antrenamente şi competiţii. Termenul "trainer" are un înţeles mult mai limitat în U.S.A. decât în
Europa. El este aplicat antrenorilor cu responsabilităţi asupra stării de sănătate şi prevenirii
accidentelor şi, persoanelor însărcinate cu "condiţionarea" sportivilor (Ex. .- antrenor pentru
forţă). Persoanele care conduc antrenamentele tehnico-tactice sunt numite, în U.S.A., "coaches" (v.
Head Coach)”.

1
Hillerin, P., Locul si rolul informatiei in dezvoltarea si exprimarea potentialului de performanta al
sportivilor de elita, Revista Ştiinţa Sportului, nr.2 (57), 2007
2
DICTIONARY of SPORT SCIENCE, Erich BEYER (Editor), Verlag Karl Hofmann, Shorndorf, Germany,
2, unverűnderte. Auflage, 1992, P.820

2
În S.U.A.: COACH, persoană care îndrumă, în timpul unei competiţii, sportivi (sau echipe)
expunându-le (oferind) sfaturi (consilieri) tactice şi motivându-i. Activitatea sa este limitată la
acele momente din competiţie în cursul cărora este permis contactul dintre sportiv şi coach..
Posibilităţile de intervenţie variază în funcţie de disciplina sportivă: contact verbal pe parcursul
întreruperilor de joc sau in pauze (sporturi colective, box) sau, doar, între probele unei competiţii
(gimnastică, atletism).
În limba franceză, termenul "entraineur" are un sens mult mai larg. in plus fajă de funcţia
de direcţionare a sportivilor (manageriat) pe parcursul competiţiei (definită mai sus), el preia, de
manieră explicită, şi funcţii din antrenament, in sensul pregătirii competiţiei.
În România definiţia antrenorului este foarte apropiată de cea franceză.

Complexitatea acestei profesii poate fi subliniată de cel mai şocant aspect din activitatea unui
antrenor contemporan care este acela de a face faţă exploziei informaţionale, deseori de un înalt
nivel tehnic, în special în domenii precum fiziologia şi biochimia exerciţiului şi psihologia
sportului. Astfel preocuparea asupra acestor aspecte profesionale, cum ar fi asimilarea de informaţii
"la zi", pare să diminueze dimensiunea, de o importantă vitală, a eficacităţii antrenoratului.
Acest fapt prefaţează o dificultate în dezvoltarea cursurilor de antrenori, respectiv de a
asigura pentru antrenori posibilitatea de a pune în practică ceea ce ei au învăţat în aceste cursuri.
O asemenea sferă din educaţia antrenorilor se află la începuturile sale. În vreme ce partea scrisă
de la cursurile de antrenori este uşor de asigurat, cu mult mai greu se rezolvă pregătirea practică a
antrenorilor.
Cele mai moderne programe de antrenoriat cuprind două zone cheie:
(a) componentele legate de aptitudini, tehnici şi strategii ale sportului, şi
(b) module de studiu în Ştiinţa Sportului.
Amîndouă ariile devin tot mai avansate, şi mai integrate, pe măsură ce un antrenor
progresează prin diferitele niveluri. Componentele comune ale Ştiinţei Sportului din aceste cursuri,
includ biomecanică, psihologiea sportului, fiziologia exerciţiului, tratamentul accidentărilor,
creşterea şi dezvoltarea, nutriţie şi planificarea programului.

Am structurat această prelegere pe câteva direcţii de acţiune ale profesiei de antrenor după
cum urmează:
1. Antrenorul ca pedagog
2. Antrenorul ca integrator şi constructor
3. Antrenorul psiholog
4. Antrenorul mentor
5. Antrenorul manager
6. Antrenorul ca brand

1. Antrenorul ca pedagog
Ceea ce caracterizează în cel mai înalt grad profesia de antrenor este aceea că antrenamentul
ca activitate de bază a antrenorului se constituie în cel mai înalt grad ca „un proces de acţiune
complex, al cărui obiectiv este de a influenţa dezvoltarea performanţei sportive, într-o manieră
sistematică şi orientată spre scop. Antrenamentul este un conglomerat de scopuri de a obţine efecte
precise în raport cu toate caracteristicile ce determină performanţa unui sportiv (ca şi interrelaţiile
dintre efectele reciproce). Aspectul sistematic al procedurilor antrenamentului este evidenţiat unui
plan de antrenament, ce constă nu numai în conţinuturile antrenamentului şi metodele de

3
antrenament, ci şi din obiectivele intermediare ale antrenamentului, a căror realizare poate fi
evidenţiată prin metodele de control”3.
Deci activitatea antrenorului este eminamente pedagogică. De aceea ceea ce exprimă în cel
mai înalt grad această activitate este ceea ce pedagogia denumeşte competenţa didactică.
Competenţa reprezintă capacitatea dovedită de a selecta, combina şi utiliza adecvat cunoştinţe,
abilităţi şi alte achiziţii (valori şi atitudini), în vederea rezolvării cu succes a unei anumite categorii de situaţii
de muncă sau de învăţare, precum şi pentru dezvoltarea profesională sau personală în condiţii de eficacitate şi
eficienţă.
Competenta, la modul general, consta în capacitatea de a desfasura cu succes anumite
sarcini. Când vorbim de competenta didactica avem în vedere cunostintele de specialitate ale
antrenorului, priceperile, deprinderile si abilitatile de a lucra cu sportivii, aptitudinile
pedagogice pe care le poseda, caracterul lui etc., adica trasaturile lui personale, dar si
contextul în care acestea sunt implicate. Trebuie luate, de asemenea, în consideratie relatiile cu
sportivii, capacitatea de a conduce grupul sportiv, abilităţile pedagogice necesare. Este necesară
apoi diferentierea acestor trasaturi si capacitati, ca stare de potentialitate, de manifestarea lor
efectiva în comportamentul profesional. Un antrenor poate sa fie competent, dar competenţa lui este
doar latentă, nemanifestată. Dupa cum, bineînteles, sunt antrenorii competenti, dar şi activi, care îşi
exprimă competenţa în rezultate palpabile. Reflectată în comportamente active, competenţa
antrenorului este implicată în procesul instructiv şi în cel educativ, în activitatea de conducere şi
organizare a învaţării, în formarea şi dezvoltarea personalităţii sportivilor. De aceea, eficienta
antrenamentelor se află în relaţie nemijlocită cu competenţa didactică manifestată. Rezultatele
pozitive şi eficienţa acestor comportamente active constituie şi indicatorii fundamentali pentru
evaluarea corecta a activitatii antrenorilor.
Prin competenţa didactică, considera Jinga (1998), „am putea înţelege acel ansamblu de
capacităţi cognitive, afective, motivaţionale şi manageriale de personalitate ale educatorului,
conferindu-i acestuia calităţile necesare efectuării unei prestaţii didactice care să asigure
îndeplinirea obiectivelor proiectate de catre majoritatea sportivilor, iar performanţele obţinute să se
situeze aproape de nivelul maxim al potenţialului fizic şi psihic al fiecaruia”.4
Antrenorul este figura centrală a procesului performanţial. Printre calităţile care i se cer
este, în primul rând, aceea a unei solide pregătiri de specialitate. Dar cunoştinţele pe care antrenorii
trebuie să le posede la cel mai înalt grad derivă din toate tipurile de reactivitate pe care sportivii le
generează în procesul de antrenament şi competiţional mai ales în condiţii de efort specific. De
aceea antrenorii trebuie să cunoască la detaliu conceptul de performanţă care stă la baza obţinerii
marilor performanţe în competiţii. Conceptul de performanţă este acel fundament quasitotal
care cuprinde toate modelele de reactivitate fiziologică, biochimică, psihologică, modelele de
selecţie, de pregătire, competiţionale, de pregătire, competiţionale etc.
Trăsăturile aptitudinilor pedagogice sunt incluse în următoarele două componente esenţiale
ale competenţei psihopedagogice: a - educarea proceselor şi fenomenelor psihice ale antrenorului
(în special, a celor cognitive) şi b - măiestria pedagogică.

1.1. Educarea proceselor şi fenomenelor psihice ale antrenorului


a. Spiritul de observaţie
Ca orice fiinţă umana antrenorul dispune de percepţie, memorie, gândire etc. Dar capacităţile
lui perceptive, de exemplu spiritul de observaţie, forma superioară de perceptie, nu se manifestă şi
3
DICTIONARY of SPORT SCIENSC, Erich BEYER (Editor), Verlag Karl Hofmann, Shorndorf, Germany, 2,
unverűnderte. Auflage, 1992, P.821
4
Jinga, I., Istrate, E., (coord.) Manual de pedagogie, Editura All, Bucuresti, 1998, p.78

4
nu se dezvoltă în general, ci în diferite ipostaze ale activităţii sportivilor: în contextul lecţiilor de
antrenament surprinzând particularităţi de reactivitate, în procesul de refacere, în competiţii, etc., dar
şi urmărind activităţile din afara antrenamentelor sportivilor, produsele activităţii şcolare, nivelul
integrării profesionale etc.
De asemenea, spiritul de observaţie al antrenorilor nu se reduce la observaţii sporadice, ci la
un complex de observaţii, exersate pe etape de timp şi pe o practică îndelungată. De aceea, spiritul
de observaţie devine el însuşi o aptitudine educaţionalizată, care îi permite antrenorului să fie,
„permanent gata de observare”.

b. Atenţia
O desfăşurare similară se constată şi în educaţionalizarea atenţiei. Practica de antrenoriat
impune distribuţia specifică a acestui fenomen psihic, plasarea lui asupra mai multor aspecte ale
activităţii de instruire şi educare. Astfel, este necesar ca antrenorul să fie atent la conţinutul
mijloacelor de antrenament corelat cu obiectivele şi cu nivelul pregătirii pe categorii de vârsă şi sex,
ţinând cont de toate particularităţile generate de aceşti factori. Experienta de antrenoriat este aceea
care face posibilă educarea atenţiei şi sub aspectul comutativitatii ei, al deplasarii ei cu usurinţă de la
un aspect pedagogic la altul.

c. Memoria
Memoria este solicitată de necesitatea ca antrenorul să păstreze şi să reproducă o cantitate
mare de informaţii din specialitatea sa şi din domenii conexe, precum şi din cultura generală.
Educarea memoriei este impusă şi de necesitatea promptă, de nevoia de a găsi cu uşurinţă
informaţiile, de a le reproduce cât mai exact când situaţia pedagogică impune acest lucru

d. Creativitatea
Formarea competenţei cuprinde si sfera gândirii şi a imaginatiei, implicate profund în
creativitatea didactica. Întelesuri, interpretari creative, punerea de noi probleme stau în atentia
cadrelor didactice. Se apeleaza astfel la problematizare euristica prin care elevul sa-si puna mereu
noi întrebari în legatura cu o tema saualta. Acest gen de activitate educaţionalizeaza însăşi
creativitatea profesorilor. La idei creatoare, noi si de valoare, se ajunge prin prelucrari, transformari
şi recombinari ale datelor existente în structurile cognitive ale subiectului. Antrenoratul este
fenomen cu particularitati specifice. Educaţionalizarea creativităţii decurge în direcţiile menţionate .
Practica antrenoratului şi cercetările ştiinţifice vor dezvalui multe alte direcţii ale acestui proces. În
antrenorat produsele creatoare este necesar sa însemne o desprindere de rutina, un prilej de a regândi
idei, teme, proiecte didactice obişnuite într-un mod nou.

e. Empatia
Se considera că empatia este capacitatea unei persoane de a patrunde sau de a se transpune
în lumea interioara a altei persoane. Prin empatie „emotionala” se are în vedere, de exemplu,
participarea antrenorului la emotiile si sentimentele elevilor, la trairea acestor emotii si sentimente
alaturi de ei. Ea semnifica apropierea fata de sportivi si patrunderea în lumea lor interioara,
subiectivă.
O alta forma a empatiei, cea „predictivă” este, cum subliniaza Stroe Marcus (1977),
capacitatea profesorului de a se transpune în „rolul” elevului si de a-i prevedea comportamentul
ulterior. „Prin intermediul empatiei individul cunoaste si prezice comportamentul altuia, fără acea

5
precizie ştiinţifică, proprie relevarii legitatii, însa suficient de probabila pentru a-si putea formula o
strategie de comunicare eficienta”.
Capacitatea empatica contribuie şi la cautarea si gasirea modalitatilor de a menţine
concentrata atentia sportivilor la lectii, de a-i determina sa fie activi, participativi la buna desfasurare
a procesului de predare-învatare. Empatia nu este o capacitate fundamentala numai a talentului
artistic, ci si a talentului didactic. La antrenor se dobândeste, de asemenea, „valoarea aptitudinilor si
se actualizeaza sub forma comportamentala manifesta”.
Un stil empatic si un stil cognitiv, adecvate si bine structurate tot sub influenta procesului de
antrenament, potenteaza nu numai activitatea de predare-învatare, ci si relatiile comunicative
interpersonale. „Stilul empatic alaturi de stilul cognitiv se constituie, asadar, ca un criteriu
definitoriu al competentei didactice”.

1.2. Măiestria pedagogică


Maiestria pedagogica exprima nivelul superior al competentei didactice. Maiestria
pedagogica consta în priceperea de a actiona permanent si adecvat în orice situatie didactica în
spiritul obiectivelor educationale. Este capacitatea profesorului de a gândi, proiecta, organiza si
conduce în spirit creator si cu mare eficienta procesul de instruire si educare (I. Bontas, 1995, p.
261).
Prin maiestria pedagogica se manifesta un complex de însusiri ale personalitatii, cum sunt
atractia pentru activitatea cu elevii, calmul, rabdarea, simtul masurii, supletea, fermitatea, spiritul de
inventivitate si creativitate.
a. Capacitatea de instruire
Capacitatea de instruire este componenta esentiala a maiestriei pedagogice şi consta, în
general, în priceperea de a organiza materialul de învatat si de a-l preda într-o forma accesibila si
atractiva. Aceasta capacitate este corelata cu inteligenta antrenorului, implicata nemijlocit în
selectarea materialului din ramura /proba sportivă si în organizarea si sistematizarea lui pentru a
putea fi transmis în conditii optime.
Aceasta vizeaza cunoasterea capacitatilor personale de catre fiecare profesor în parte.
Supraestimarea calitatilor proprii, infatuarea, dispretul fata de elevi si fata de alte persoane cu care
intra în relatie provoaca incompatibilitate si desconsiderare. Se releva ca astfel de trasaturi negative
de personalitate dau nastere
la numeroase conflicte între profesor si elev si între profesor si colegii din institutia de învatamânt
respectiva.
O corecta evaluare a calitatilor personale, si îndeosebi modestia, dimpotriva, atrag pretuirea
si respectul atât din partea sportivilor, cât si din partea celorlalti antrenori.

b. Cunoasterea sportivilor
Cunoasterea sportivilor este absolut necesara întrucât procesul de antrenare nu se desfasoara
la întâmplare, ci avându-se în vedere cunoasterea particularitatilor de vârsta si individuale ale
acestora. Antrenorul are datoria de a-si adapta strategiile si metodele de predare-învatare în raport cu
aceste particularitati. De asemenea, este necesar ca el sa posede informatii referitoare la interesele si
aptitudinile sportivilor pentru a le potenta în mod corespunzator si a le directiona spre a fi dezvoltate
si valorificate în favoarea sportivului.

c. Ataşamentul faţă de sportiv

6
Competenta didactica si, totodata, maiestria pedagogica sunt de neconceput fara atasamentul
sau iubirea fata de sportivi. sportivul simte când este iubit si când nu este iubit. El traieste intens
trebuinta de afectiune, de prietenie, de ata sament, de atitudine plina de caldura si întelegere din
partea antrenorului. Atitudinea rece, distanta este daunatoare relatiilor antrenorului ale profesorului
cu sportivii sai.
Desigur, atasamentul, dragostea, iubirea fata de elev nu trebuie confundata cu slabiciunea si
cu excluderea exigentei. Iubirea fata de elev se împleteste armonios cu respectul fata de
personalitatea lui în formare. Pavelcu considera ca „Adevarata iubire pedagogică se deosebeşte de
cea părintească, adesea oarbă şi exclusivă; ea este îmbinată cu exigenţa, echilibrată de simţul
dreptăţii si al respectului reciproc, luminata de constiinta demnitatii si a raspunderii, despuiata de
interesul personal al educatorului...”5. Iubirea pedagogica este dirijata de raţiune, este echilibrata nu
pentru a-i face favoruri elevului si nu pentru a-i satisface unele slabiciuni, ci pentru a-l educa si a-i
dezvolta personalitatea.
Numerosi oameni ai sportului au subliniat ca fara atasamentul, fara iubirea fata de sportivi
nu poate fi practicata meseria de antrenor.

d. Autoritatea şi exigenţa
Autoritatea îsi are izvorul în competenta si prestigiul antrenorului si exclude atitudinea de a
ofensa sportivul. Ea nu se bazeaza pe interdictii, ci pe sprijin si stimulente de mobilizare a energiilor.
Nu înseamna nici tiranie si nici intimidare, ci atitudine ferma si respect fata de sportivi. De
asemenea, autoritatea nu duce la distantarea, ci dimpotriva, la apropierea fata de sportivi, la
întelegerea nevoilor si a problemelor care îi framânta. Autoritatea se îmbina cu exigenta. Un
antrenor exigent cu sportivii este exigent, mai întâi, cu el însusi. Exigenta, ca si autoritatea, întareste
climatul de întelegere reciproca, în beneficiul întregii activitati instructiv-educativa.
e. Tactul pedagogic
Tactul pedagogic este o componenta esentiala si specifica a maiestriei si competentei
didactice. El consta în capacitatea antrenorului de a actiona adecvat si suplu în diverse situatii ale
procesului de antrenament. Antrenorii concep tactul pedagogic ca o abilitate de a întelege sportivii,
de a fi omenos, de a evalua corect, de a da dovada de exigenta si severitate moderate, de a sprijini si
îndruma sportivul, de a-i ierta greselile minore, de a fi drept în acordarea recompenselor si a
pedepselor, de a nu-l persecuta pe sportiv, de a nu-i aminti mereu de o greseala. Sportivii, la rândul
lor, mentioneaza: omenia, însusirea de bun psiholog, întelegerea sentimentelor de prietenie si
dragoste la tineri, ignorarea micilor abateri, renuntarea la pedeapsa când sportivul si-a recunoscut
vina, discretie în problemele personale sau de familie ale sportivului, evaluarea si notarea obiective,
de a nu fi prea sever, „a sti de gluma” (simtul umorului) etc. Tactul pedagogic solicita inteligenta,
ingeniozitate si afectivitate pentru a se actiona adecvat, suplu si creator în vederea reusitei depline
a actului performanţial.

f. Aptitudinile educative
Aptitudinile educative se diferentiaza de cele „didactice”, ele referindu-se la capacitatea
profesorului de a forma convingerile morale, civice, estetice etc. ale elevilor; de a exercita influente
pozitive asupra vietii lor afective (provocare de emotii si sentimente pozitive puternice); de a forma
si dezvolta deprinderile si obisnuintele de conduita morala, civilizata, patriotica; de a exersa si educa

5
Pavelcu, A., Personalitatea profesorului, în Psihologie Pedagogică, Bucuresti, Editura Didactica şi
Pedagogica, 1967, p. 203

7
trasaturile pozitive de vointa si caracter; de a organiza si desfasura activitati educative; de a evalua si
autoevalua activitatile educative
Se releva ca a educa, alaturi de a instrui, înseamna totodata a dezvolta la sportivi virtuti
sociale, a le forma respectul pentru antrenori si colegi prin metode si procedee pedagogice în cadrul
carora sa fie eliminate abuzurile de disciplinare. Măiestria pedagogică înseamna deci, nu numai a
instrui, ci si a educa. Ea coreleaza pe deplin cu cerintele formulate de stiintele educatiei si psihologia
scolara referitoare la formarea si dezvoltarea adecvata a personalitatii sportivilor.

2. Antrenorul ca psiholog
Antrenorii au de multe ori senzaţia că nu pot obţine un răspuns exact din partea psihologiei,
deşi procesul de antrenament are multiple conotaţii şi implicaţii psihologice la nivelul sportivilor. În
mod practic toţi factorii antrenamentului sportiv au conotaţii psihologice.
Cea mai simplă definiţie pe care antrenorul trebuie s-o cunoască şi s-o aplice din domeniul
psihologiei, este definiţia învăţării şi anume: modificarea comportamentului unui individ, ca
urmare a confruntării repetate cu un stimul sau o anumită situaţie. Efectele acestor „expuneri”
repetate a sportivilor la diverşi stimuli şi diverse situaţii produce multiple ecouri la nivelul psihicului
producând multiple efecte la nivelul funcţiilor şi proceselor psihice, pe care le influenţează şi le
modelează selectiv, rezultând o diversitate de profile psihologice specifice ramurilor şi probelor
sportive. La fel de adevărat este că la nivelul sporivilor de performanţă, Antrenorii trebuie să
transforme învăţarea în supraînvăţare, acest fenomen fiind singurul capabil în a creşte gradul de
autonomie al sportivilor prin automatizarea comportamentelor.
Antrenorii trebuie să conştientizeze că sunt primii psihologi ai sportivilor lor şi pe lângă
factorul energetic al capacităţii de performanţă, factorul psihologic vine şi dă stabilitate răpunsurilor
la situaţiile problematice, ducând la raţionalizarea eforturilor cu randamente superioare. Pe lângă
biologice fiziologice şi biochimice Antrenorii trebuie să cunoască foarte bine şi nivelul solicitării
psihice şi măsura în care se dezvoltă o trăsătură sau alta.

3. Antrenorul ca integrator şi constructor


În activitatea sa principalele dimensiuni care caracterizează antrenamentul sportiv sunt
construirea premiselor care generează performanţa sportivă prin integrarea informaţiei
multidimensionale, polimorfe, multistratificate, ierarhizate şi de natură interdisciplinară la nivelul
sportivilor.
Conform Dicţionarului limbii române integrarea este o acţiune de „reunirea în același loc, în
cadrul uneia și aceleiași unități de producție, a activităților de producție succesive, începând cu
obținerea materiei prime și până la fabricarea produsului finit”.
Rolul de integartor al antrenorului este unul dentre cel mai complexe roluri, deoarece, acesta
manipulează o informaţie extrem de complexă privitor la toate tipurile de reactivitate a sportivilor pe
care îi pregăteşte în antrenamente şi competiţii pentru marea performanţă. De aceea antrenorul
trebuie să aibă o concepţie sistemică despre ceea ce presupune performanţa ca şi concept, şi mai ales
despre căile prin care aceasta poate fi obţinută în condiţii reproductibile. Principiul fundamental care
stă la baza obţinerii capacităţii de performanţă este: „fiecare efort fizic produce modificări în
organismul omului, pe care Volkov le-a definit ca fiind nemijlocite, succesive şi cumulative” [6],
fiind raportate la volumul, intensitatea, densitatea şi durata de acţiune a stimulului.

6
VOLKOV citat de WITT, A., în: Modificările forţei în funcţie de sport, tradus în: Sportul de Performanţă, Nr.281,
CCEFS, Bucureşti, 1988, p.83

8
La nivelul individului ca sportiv de performanţă, antrenorul integrează o multitudine de
informaţii cu valoare de parametri definitorii sub forma modelelor: de selecţie, de pregătire,
competiţionale, de reactivitate etc. Cheia principală pentru a obţine marea performanţă este chiar
performanţa însăşi, pe care antrenorul trebuie s-o înţeleagă ca pe un concept extrem de complex.

4. Antrenorul ca mentor
Mentoratul este un concept vechi îmbrăcat într-un nou sens. Dicționarul Webster definește
mentorul ca pe “o persoana de la care aștepți sfaturi înțelepte și îndrumare.” Un mentor are
abilitatea de a încuraja alta persoana pentru a-i reduce din pasivitatea acesteia. Un mentor spune,
“Sunt aici pentru tine”.
Deși un mentor poate fi un model de urmat, un mentor adevarat nu îi cere altei persoane “ sa
fi ca mine.” Un mentor spune, “Te voi ajuta sa devii cine vrei .” Mentoratul e dificil de definit.
Dintre definitiile existente noi am selectat urmatoarele două.
 Un mentor este “ individul care ajuta o alta persoana pentru a-și atinge aspirațiile “ (Montreal
CEGEP, 1988)
De aceea un mentor sprijină o persoană să parcurgă un proces de tranziţie pentru a face
faţă unor situaţii noi precum cea în care devine voluntar sau o schimbare majoră în
circumstanţele personale, în cariera sau în dezvoltarea personală. Persoana care este ajutată
deseori este numită "cel ce învaţă" în cazul nostru, sportivul.
Un mentor de succes este caracterizat ca:
• Persoana de sprijin: Un mentor este persoana care sprijina nevoile și aspirațiile
voluntarului.
Aceasta atitudine de a oferi sprijin este esențiala pentru dezvoltarea cu succes a voluntarului. Un
mentor trebuie sa încurajeze voluntarul sa accepte provocarile și sa depașeasca dificultațile.
• Rabdator: Mentorul este rabdator și dornic sa petreaca timp pentru a realiza
responsabilitațile
de mentor. Un mentor îsi asigura timp suficient în agenda pentru interacțiunea cu voluntarul.
Necesarul de timp pentru întâlniri este stabilit împreuna de cei doi : mentor și voluntar.
• Persoana respectata: Un mentor este o persoana care și-a caștigat respectul colegilor din
organizație, al comunitații și respectul la nivel profesional.
• Persoana orientata spre oameni: Un mentor este o persoana cu adevarat interesata în
oameni și care dorește sa îi ajute pe ceilalți. Mentorul de succes este cineva cu " abilitați bune de
lucru
cu oamenii," care știe cum sa comunice eficient și sa asculte activ. Mentorul trebuie deasemenea
sa fie capabil sa rezolve conflicte și sa ofere feedbackul potrivit .
• Bun Motivator: Un mentor este cineva care inspira voluntarul sa devina mai bun.
Mentorul
trebuie sa știe sa motiveze prin încurajari, oferirea de feedback și oferirea de sprijin voluntarului
pentru a se implica în sarcini provocatoare (unde este cazul).
• Profesor eficient: Un mentor trebuie sa cunoasca foarte bine abilitațile pe care trebuie sa le
posede voluntarul la locul de munca și sa fie capabil sa îl învețe pe voluntar eficient aceste
abilitați. Un mentor trebuie sa urmareasca și sa organizeze procesul de învațare al voluntarului.
Altfel spus mentorul trebuie sa identifice și sa utilizeze orice oportunitate de învațare pentru
voluntar.

9
• Sigur de sine: Un mentor trebuie sa fie încrezator în cariera sa astfel încât sa își poata
sincer exprima mândria pentru rezultatele voluntarului. Un mentor ar trebui sa aprecieze abilitațile
și
punctele tari ale voluntarului fara sa vada în realizarile acestuia o amenințare la adresa lui.
Mentorul care este sigur pe poziția lui/ ei se va bucura de fiecare reușita a voluntarului si va
capabil sa se bucure sa fie parte a procesului de dezvoltare a acestuia.
• Orientat spre rezultate: Un mentor este de obicei o persoana care a reușit sa obțina
rezultate
profesionale, o persoana care stabilește obiective îndraznețe de cariera, în mod constant evalueaza
aceste obiective, și depune eforturi sa le atinga.

5. Antrenorul manager
Componenta managerială a profesiei de antrenor este, de asemenea, definitorie. În
antrenamente antrenorul se constituie în lider de necontestat, ale cărei decizii fundamentate pe
cunoaştere şi orientate spre un scop bine determinat sunt urmate neabătut. Antrenorul
„administrează şi eficientizează” toate resursele sportivilor în concordanţă cu principiile
antrenamentului sportiv şi cu toate legităţile de funcţionare a organismului uman. În acest sens
indicaţiile şi deciziile antrenorilor de cel mai înalt nivel trebuie să poarte girul cunoaşterii
ştiinţifice şi nu al bunului simţ generat în cele mai multe cazuri de experienţa personală.

Bunul-simt versus cunoaşterea ştiinţifică sau „Dacă nu ştii încotro te îndrepţi, orice drum te va
duce acolo”. Anonim

1. Cunoaşterea bazată pe bun-simţ este empirică şi se bazează pe experienţa personală de cele


mai multe ori, în timp ce cunoaşterea ştiinţifică trebuie urmărită deliberat şi sistematic.
Nu se cere vreun efort special pentru a avea bun-simţ. De fapt, el nu poate fi împiedicat. El există
la orice fiinţă umană vie. Nu e de mirare că există din abundenţă. În schimb, cunoaşterea
ştiinţifică necesită un efort special pentru a fi dobândită.
2. Cunoaşterea bazată pe bun-simţ este individuală; cunoaşterea ştiinţifică este universală.
Cea mai mare problemă cu aşa-numitul bun-simţ este aceea că nu înseamnă acelaşi lucru pentru
toţi oamenii. El rezultă din experienţa personală şi, ca atare, este la fel de diferit ca şi vieţile noastre.
Când cineva întreabă: „De ce nu ai apelat la bun-simţ ?", întreabă de fapt: „De ce nu ai făcut ce aş fi
făcut eu?". Adevărul este că, atunci când îţi foloseşti bunul-simţ, întotdeauna recurgi la ceea ce are
sens pentru tine.
Cunoaşterea ştiinţifică depăşeşte nivelul individual pentru a stabili ceea ce este aplicabil în
toate situaţiile.

3. Cunoaşterea bazată pe bun-simţ acceptă ceea ce este evident; cunoaşterea ştiinţifică pune sub
semnul întrebării ceea ce este evident.
Aceasta este, probabil, cea mai distinctivă trăsătură a mentalităţii ştiinţifice faţă de mentalitatea
obişnuită. Bunul-simţ spune întotdeauna : „Bineînţeles", în timp ce ştiinţa întreabă : „De ce?". Cu
alte cuvinte, bunul-simţ are întotdeauna un răspuns. Înainte ca ştiinţa să intre în scenă, bunul-simţ
spunea oamenilor că soarele răsare, stelele apar noaptea şi Pământul este plat. Ştiinţa ne-a învăţat
până la urmă că nimic din toate acestea nu era adevărat, chiar dacă de secole oamenii şi-au rezolvat

10
problemele în funcţie de credinţe. Omul de ştiinţă a început căutarea adevărului pornind de la aceste
soluţii bazate pe bun-simţ.
4. Cunoaşterea bazată pe bun-simţ este vagă; cunoaşterea ştiinţifică este precisă.
Ca şi iubitor al sportului, unul dintre lucrurile ce mă supără este modul în care comentatorii
sportivi explică motivaţia unui sportiv. Când un sportiv îl întrece pe altul într-un concurs, de
exemplu, comentatorul afirmă ceva de genul: „Acest sportiv şi-a dorit să câştige mai mult decât
celălalt". Ce înseamnă asta? Cum îi spui celuilalt sportiv să reuşească data viitoare? „Trebuie să îţi
doreşti să câştigi mai mult decât şi-o doreşte celălalt"?
Psihologii ar vrea să ştie exact ce măsuri poate lua antrenorul pentru a genera performanţe
remarcabile din partea acestor atleţi, în ciuda faptului că de fiecare dată învingătorul ia totul!

5. Nu se poate conta pe faptul că bunul-simţ va da naştere unor rezultate consecvente;


aplicarea cunoaşterii ştiinţifice conduce la aceleaşi rezultate de fiecare dată.
Acesta este cel mai convingător motiv pentru ca persoanele antrenorii să renunţe la bunul-simţ şi
să caute explicaţii ştiinţifice pentru problemele lor legate de performanţa umană generată de
antrenamente. Nici un om de ştiinţă nu va accepta un singur argument drept dovadă de tip cauză-
efect a faptului că data viitoare vor fi obţinute aceleaşi rezultate. Cu toate acestea, antrenorii adoptă
în mod constant proceduri, acceptând doar o explicaţie de bun-simţ cu privire la motivul pentru care
aceste metode au funcţionat. Pe urmă, când soluţiile nu funcţionează într-un nou cadru, ei agravează
eroarea, adoptând alte strategii neverificate.
Ţinând cont de competiţia acerbă din mediul performanţial din zilele noastre, au trecut vremurile
în care ne puteam baza pe încercări şi erori pentru a produce o performanţă sportivă. Trebuie să ştim
că tot ceea ce facem va conduce la performanţa dorită de fiecare dată.
6. Bunul-simţ se bazează pe experienţa neverificată; cunoaşterea ştiinţifică se bazează pe
experimente verificate.
Aceasta este, probabil, trăsătura care îi face pe mulţi dintre oamenii de afaceri să creadă că
utilizarea ştiinţei comportamentale în management este nerealistă. Cartea de faţă vă va arăta nu
numai că acest lucru este posibil, ci şi că e modul cel mai eficient de a vă conduce afacerea din
punctul de vedere al costurilor.

6. Antrenorul ca brand
În urmă cu foarte mulţi ani Maria Şerban a scris o carte care se numea „În umbra campionului”
şi care definea antrenorului ca fiind umbra nevăzută a sportivului de valoare incontestabilă. Există şi
în prezent asemenea antrenori, care nu vor ajunge să fie cunoscuţi de media, deoarece strădaniile lor
nu fac decât să alimenteze convergent pepinierele loturilor reprezentative indiferent de categoria de
vârstă. Există însă o categorie restrânsă de antrenori a căror activitate reprezintă o garanţie de
progres şi afirmare pentru mulţi sportivi de elită. Sunt mai puţin cunoscute numele sportivilor pwe
care aceştia îi antrenează decât figura lor centrală care tinde să monopolizeze scena, de cele mai
multe ori doar prin mediatizare şi nu prin eforturile lor personale. Dacă aşi încerca să caracterizez
personalitatea antrenorilor brand nu ar trebui decât să repet tot ceea ce s-a spus la punctele
anterioare şi chiar mai mult. Aşa că nu mă voi repeta.

Bibliografie
Jinga, I., Istrate, E., (coord.) Manual de pedagogie, Editura All, Bucuresti, 1998

11
Hillerin, P., Locul si rolul informatiei in dezvoltarea si exprimarea potentialului de performanta al
sportivilor de elita, Revista Ştiinţa Sportului, nr.2 (57), 2007
WITT, A., Modificările forţei în funcţie de sport, tradus în: Sportul de Performanţă, Nr.281,
CCEFS, Bucureşti, 1988, p.83
*** DICTIONARY of SPORT SCIENCE, Erich BEYER (Editor), Verlag Karl Hofmann, Shorndorf,
Germany, 2, unverűnderte. Auflage, 1992, P.820

Antrenorul de „timpul liber” → Antrenorul de viaţă


Obţinerea performanţei într-un domeniu de activitate, oricare ar fi acela, presupune o
hiperdezvoltare a competenţelor individuale într-o anumită direcţie, urmată de regulă, de o
privare (decompensare) informaţională a individului care duce uneori la periferizarea socială
prin lipsa unei integrări.

12