UNIVERSITATEA ”BABEŞ-BOLYAI”

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

TEORIA COMPETIȚIEI SPORTIVE

SUPORT DE CURS PENTRU UZ INTERN

PROF.DR. LEON GOMBOȘ

1
 Cuvânt Înainte

Respectând orientarea tradiţională a Centrului de Cercetări pentru Problemele Sportului,

de a asigura permanent suportul ştiinţific concret şi de nivel calitativ înalt necesar
eficientizării proceselor de dezvoltare în relaţie cu performanţa umană - particularizată la
performanţa sportivă de înalt nivel, prezenta culegere de texte editată în cadrul publicaţiei
seriale "Sportul de Performanţă" prezintă tematica cea mai actuală apărută în literatura
internaţională de Ştiinţa Sportului, Este vorba de abordarea Teoriei Competiţiei ca o
componentă independentă a Ştiinţei Antrenamentului.
Se pune întrebarea de ce a fost necesară apariţia unui nou tip de abordare a performanţei
sportive de înalt nivel? Răspunsul este dat, ca întotdeauna în ultimii 30 de ani, de nevoile
practicii sportive şi de solicitările tehnicienilor angajaţi în obţinerea performanţelor sportive
înalte. Practicienii au întrebat: "De ce sportivul meu, dotat la fel, selecţionat la fel, motivat la
fel, antrenat la fel (... sau chiar mai bine) nu reuşeşte să-şi manifeste complet, în timpul
competiţiei, potenţialul său performanţial ca şi sportivul ...x... ? Ce se întâmplă atunci, acolo?
De ce în momentele de desfăşurare a competiţiei sportivul "meu" nu se comportă la fel ca în
antrenamente ? Cum pot "eu" să-1 conduc mai bine în timpul competiţiei? Ce trebuie să fac
"eu" atunci, acolo ... ? etc". Plecând de la aceste realităţi teoreticienii au declanşat un întreg
proces ştiinţific de căutări şi interpretări pentru a oferi răspunsuri solide, confirmate ştiinţific.
Teoreticienii "clasici" au constatat, printre altele, că în afara spaţiului cultural european,
mai exact în SUA şi în Marea Britanic, funcţiile de Coach şi Head Coach şi procesul pe care
aceştia îl conduc (coaching) fac referire doar la evenimentele "din timpul desfăşurării
competiţiei" şi că, persoanele care deţin aceste funcţii au un "curriculum" specializat în
probleme de "competiţie" (management) şi nu de "antrenament" (condiţionare), cum este
"tipicul" european. Teoreticienii europeni au constatat, deasemenea, că în sportul de înaltă
performanţă american principiul (est-german) al "modelului competiţional" nu este utilizat.
Aceasta datorită faptului că termenul de "model" semnificând "... o reducere la scară a realului
...", întreaga activitate de selecţionare (pentru necesităţile modelului) a elementelor limitative
ale performanţei competiţionale (mod de gîndire "dialectic-raţionalizant", caracteristic
reprezentanţilor şcolii est-europene) conduce la eliminarea a prea multor elemente favorizante
manifestării complete a potenţialului competiţional al sportivului. Drept urmare, în
"coaching"-ul american sunt abordate simultan şi individualizat, toate componentele specifice
momentului "Competiţie". Trebuie făcută specificarea că în sportul de înaltă performanţa
american (şi britanic) lipseşte şi o altă abordare "particulară" a teoriei "clasice" a
antrenamentului. Este vorba de principiul piramidal al "bazei de selecţie". Totul fiind raportat
la competiţie, ca moment de "comercializare a unei producţii (umane)", singurul criteriu care
face posibil accesul unei persoane în structura sportului de înaltă performanţă este "victoria în
competiţie". Victoria în "miile" de mini-competiţii, organizate pentru persoanele "de la 7 la 17
de ani" şi nu existenţa unui sistem centralizat de identificare, selecţionare şi pregătire a unor
"probabile" talente, în raport cu "numărul mare / mic al populaţiei naţionale".
Prezenta culegere de texte oferă doar o mică parte din rezultatele - publicate - a
teoreticienilor europeni, referitoare la o necesară apropiere de "Competiţie" din punctul de
vedere al unei abordări ştiinţifice (teoretice) şi nu numai a empirismului (experienţei
cumulative) a practicienilor.

2
 CUPRINS
1. ESENŢA, CARACTERISTICILE ŞI FUNCŢIILE COMPETIŢIILOR SPORTIVE
Dagmar LUHNENSCHLOSS. Institutul de Ştiinţa Sportului, Universitatea din Magdeburg

2. "MODURILE" COMPETIŢIONALE. DETERMINANŢI PENTRU PREGĂTIREA ŞI

DESFĂŞURAREA COMPETIŢIILOR. Uîrieh WILLE. Confederaţia Germană a Sportului,

3. PLURALITATEA COMPETITIONA LA SI ADAPTAREA. Peter TSCHIENE. Frankfurt.

4. ASPECTELE ADAPTATIVE ALE COMPETIŢIEI Peter TSCHIENE. Frankfurt

5. PREGATIREA COMPETIŢIILOR IMPORTANTE.

Alfons LEHNERT. Institutul,deStiinţa Sportului, Leipzig.

6. PREGĂTIREA PENTRU COMPETIŢIE PRIN UTILIZAREA ÎNCĂRCĂTURILOR

COMPLEXE ÎN ANTRENAMENTELE CONDIŢIONALE ŞI ÎN CELE TEHNICE.
Horst SASS Universitatea din Rostock pag. 79-90

7. PREGĂTIREA PENTRU COMPETIŢIE PRINTR-UN ANTRENAMENT STRATEGICO

- TACTIC COMPLEX.
Berndt BARTH. Colegiul german pentru Educaţie fizică, Leipzig.

8. UNELE PARTICULARITĂŢI PRIVIND ORGANIZAREA; COMPETIŢIILOR LA

ALTITUDINE MEDIE
Alfons LEHNERT. Institutul de Ştiinţa Sportului, Leipzig.

9. COMPETIŢIILE DIN SPORTURILE DE REZISTENŢĂ DE LUNGĂ DURATĂ,

DESFĂŞURATE ÎN CONDIŢII DE TEMPERATURĂ RIDICATĂ.
Siegfried ISRAEL, Facultatea de Ştiinţa Sportului, Universitatea din Leipzig.

10. CONDIŢIILE PREALABILE PENTRU O GÎNDIRE POZITIVĂ ÎN CURSUL

ANTRENAMENTULUI PENTRU COMPETIŢIE.
Otto HUG. Confederaţia Germană a Sportului

11. ANTRENORULE, AJUTĂ-MĂ !, Consideraţii privind autonomia sportivilor în

antrenamentul de tehnica şi în competiţie
Josef WIEMEYER,Universitatea Westfalică "Wilhlems" din Miinster.

12. DEPĂŞIREA STRESS-ului ŞI SUCCESUL SPORTIV ÎN ALERGĂRILE DE FOND

Oliver STOLL. Institutul de Ştiinţa Sportului, Universitatea Giessen.
Petra Wagner-STOLL. Institutul de Ştiinţa Sportului, Universitatea tehnică din Darmstadt

13. CONTROLUL "PROFITABILITĂŢII TEHNICE" ÎN , VEDEREA PREGĂTIRII

ÎNOTĂTOARELOR (-RILOR) PENTRU COMPETIŢIILE SPORTIVE
Peter BLASER, C. STUCKE, Kerstin WITTE., Universitatea Otto-von-Gtiericke, Magdeburg

14. SOCIALIZAREA ŞI CULTURALIZAREA PRIN SPORTUL COMPETIŢIONAL ŞI

"DEZBATERILE LEGATE DE ACESTA.
Arnd KRUGER Institutul de Ştiinţă Sportului, Universitatea din Gottingen. Pag.197-210

15, ÎNVINGEREA CĂLDURII LA ATLANTA. David E. MARTIN "Sport Science Review"

3
 INTRODUCERE

În discuţiile actuale pro şi contra optimizării competiţiilor sportive se invocă argumente

sociale istorice şi parţial, chiar politice.
Criticii aduc ca argumente împotriva activităţii sportive competiţionale consecinţele
concurenţei şi rivalităţii, a presiunii succesului şi tendinţa spre performanţă maximă iar, în
ultimul timp din ce în ce mai mult, problema, dopingului. Se prognozează, chiar, dispariţia
Jocurilor Olimpice.
Susţinătorii sportului îl descriu pe acestă ca: "pe cel mai frumos fleac din lume" şi îl
aşează pe aceaşi treaptă cu competiţia inter-umană în favoarea activităţii competiţionale
sportive se pun în cumpănă caracterul de "tratament" şi mişcare, creşterea sentimentului
propriei valorii a individului, a eficienţei acţiunii, dezvoltarea şi îmbunătăţirea "spiritului de
echipă", capacitatea de depăşire a stress-ului.
Ambele poziţii reflectă distanţarea, respectiv ataşamentul, faţă de sport şi pot aduce destule
argumente pentru a convinge partea adversă, în măsura în care aceasta este dispusă să accepte
argumentele respective.
Există, totuşi, un acord general în sensul că performanţa sportivă reprezintă categoria centrală,
în ideea că pregătirea şi manifestarea completă se află în centrul activităţii sportive
competiţionale. Dezvoltarea acesteia, prin antrenament şi competiţie, poate fi considerată ca
obiectivul fundamental al pregătirii sportive. Acest principiu este valabil în condiţiile unor
obiective diferite, în relaţie cu activitatea competiţională sportivă, fiindcă nu prezintă
importanţă din ce motiv sau cu ce motivaţie are loc competiţia inter-umană.
Cu toate acestea, exigenţa faţă de nivelul realizării performanţei sportive este foarte diferit în
diferitele domenii, în funcţie de obiectivele propuse. Problematica specifică performanţei şi,
în special, a formelor de manifestare ale acesteia se bazează pe relaţia între solicitările privind
spaţiul, timpul, dinamica şi aspectele sociale determinate de o anumită disciplina sportivă şi
posibilităţile motorii individuale ale sportivului. De exemplu, sportivul poate ridica o anumită
greutate, alerga sau înota o anumită distanţă, poate coopera cu / sau acţiona împotriva altor
sportivi cu mijloace sportive, adică să îndeplinească - în cadrul unor factori limitativi interni
şi externi - sarcini de acţiune sportivă. Posibilităţile individuale sunt diferite şi depind de
vârstă, numărul anilor de când, se antrenează, sex, mediul social, experienţele dobândite în
activităţi, dar şi de motivaţie şi atitudine. Diferitele condiţii cadru confirmă că bazele
morfologice ale organismului, precum şi latura socială a performanţei joacă un rol în
activitatea competiţională. Activitatea competiţională este însoţită de caracterul de proces şi
de dezvoltare, care se reflectă atât în schimbarea formelor de dispunere a competiţiilor cât şi
în premisele acestora.
Rămâne însă evident că, competiţiile sportive însoţesc ca fenomen dezvoltarea istorică a
omenirii şi s-au manifestat în diferite perioade cu un grad diferit de importanţă.
Pentru abordarea competiţiei din punct de vedere al ştiinţei despre antrenament: este
necesară o viziune integratoare căreia ar trebui să fie precedată, de o clarificare privind esenţa,
caracteristicile, formele, funcţiile şi manifestările. în continuare, vom prezenta, pe baza
cunoştiinţelor actuale, punctele de vedere privind esenţa şi funcţiile competiţiei care ţin seama
atât de definirea teoretică a noţiunii cât şi de poziţia şi rolul său în procesul social.
Pentru a putea prezenta funcţiile generale şi specifice ale competiţiilor este necesar ca, în
primul rând, să determinăm caracteristicile competiţiilor.

4
 ESENŢA ŞI CARACTERISTICILE COMPETIŢIILOR SPORTIVE
DEFINIREA NOŢIUNII DE COMPETITIE
Dagmar LUHNENSCHLOSS, "Leistungssport" nr. 1, 1995,

Necesitatea unei definiri a noţiunii, chiar de la începutul expunerii, rezultă din diferitele
concepţii, foarte deosebite între ele, precum şi faptului că până în prezent problemele legate
de teoria competiţiei nu au fost suficient clarificate.
Competiţiile sportive pot fi, pe drept cuvânt considerate ca forţe motrice în dezvoltarea
istorică a sportului, ale căror funcţii şi forme de manifestere s-au diferenţiat pe parcursul
modificărilor sociale şi în opinia noastră, reflectă calitatea convieţuirii sociale ( KRUGER
1994 ).
Termenul competiţie este derivat din noţiunile întrecere şi luptă, în care după KLUGE
(1967), termenul a derivat din latinul "campus" ("câmp de bătălie"), în mod sinomim
competiţia se foloseşte şi în domeniul economic. Competiţiile sportive dovedesc dezvoltarea
istorică a disciplinelinelor sportive, se conformează regulamentelor şi informează despre
sensul şi obiectivele activităţilor sportive.
Activitatea competiţională sportivă se exprimă foarte diferit prin caracteristicile,
funcţiile şi formele lor de manifestare. Ea este supusă unui proces de dezvoltare care se
exprimă prin parametrii esenţiali şi poate fi recunoscută, de exemplu, prin materialele,
regulamentele sau comportamentul din cadrul competiţiei.

CARE SUNT FACTORII FUNDAMENTALI CE INFLUENŢEAZĂ COMPETIŢIA SPORTIVĂ ?

Majoritatea opiniilor teoretice se referă la competiţia sportivă sub aspectul rolului şi

importanţei acesteia în raport cu antrenamentul sportiv, diferitele aspecte fiind prezentate din
punct de vedere al sportului de performanţă. Pentru definirea noţiunii este însă necesar, pe
baza cunoştinţelor actuale, şi de abordări istorice şi sociale, pe lângă clasificarea fiziologică
de bază unanim acceptată.
In general, există unanimitate în concepţia că competiţiile sportive includ
comportamentul activ de performanţă al sportivilor şi întruchipează ca acţiuni sportive ale
sportului, unitatea bio-psiho-socială a personalităţii ca autoexprimare a omului. Ponderea
factorilor psihici, fizici şi sociali diferă între competiţii în funcţie de specificul disciplinelor şi
probelor sportive.
Abnegaţia sportivului este supusă unor criterii de autoapreciere şi se desfăşoară sub
presiunea performanţei. Solicitările externe şi interne induc stimuli de înaltă intensitate care
trebuie consideraţi ca situaţii de stress. Cauzele acestor stimuli deosebit de intenşi raportat la
antrenamentul sportiv şi prin acesta, faţă de particularităţile activităţii complexe sunt
repezentaţi, în principal, de factorii exteriori ca, de exemplu: obligaţia de a obţine performanţa
la un anumit moment stabilit ca dată a competiţiei, adversarii, spectatorii, arbitrii, factorii care
limitează performanţa etc. În majoritatea disciplinelor sportive activităţile competiţionale sunt
coordonate de arbitrii - care se folosesc de regulamente - ceea ce asigură desfăşurarea
competiţiei în condiţii obiective şi de sportivitate. Nu putem însă să trecem cu vederea faptul
că prin decizii greşite desfăşurarea întrecerilor poate fi influenţată.
Motivaţia performanţei este o caracteristică esenţială a activităţii competiţionale.
Determinarea socială a acesteia este din această cauză accentuată, deoarece statutul simultan
de coechipier şi adversar influenţează comportamentul sportivilor.

5
 Pentru o definire a noţiunii de competiţie care să fie valabilă ca generalizare trebuie să
alegem cea de fenomen social complex ce se desfăşoară în condiţiile principiului
performanţei. Participanţii la competiţie tind totdeauna, mai devreme sau mai târziu, chiar şi
în domeniile sportului care nu se încadrează în noţiunea de performanţă, spre îmbunătăţirea
performanţelor lor individuale.
Majoritatea definiţiilor de mai sus neglijează abordarea complexă al cărei punct de
plecare este sportul de performanţă cu obiectivele sale.
THIESS şi alţii ( 1978, pag. 258 ) caracterizează competiţia sportivă ca o comparaţie a
performanţelor sportive între persoane individuale, respectiv echipe, după regului şi norme
stabilite şi ca un fenomen social. Ei neglijează determinarea istorică a acestuia şi caracterul
diferit al obiectivelor ce există în diferitele discipline sportive. Activităţile ce fac parte din
competiţie ca, de exemplu, arbitrajul, organizarea, planificarea, conducerea rămân
deasemenea neluate în considerare. Caracterizarea competiţiei ca o comparare a
performanţelor scoate însă în evidenţă ideea de bază.
HARRE şi alţii ( 1986, pag. 263 ) subliniază importanţa deosebită a compeiţiei pentru
formarea şi accentuarea performanţei competiţionale şi a aptitudinilor şi îndenânărilor ce
determină performanţa, precum şi a însuşirior psihice. Competiţia, ca obiectiv şi mijloc al
antrenamentului, se află centrul descrierii. Competiţia este definită ca o formă importantă de
solicitare pentru dezvoltarea performanţei sportive. Predomină interpretarea metodicii de
antrenament. Competiţiile sportive se află însă, acelaşi timp, în centrul dirijării performanţei
sportive. Ele nu se reprezintă numai forme importante ale efortului, ci si obiectivul
antrenamentului, în care calitate le determină şi conţinutul acestuia. Autorii se limitează să
descrie doar caracteristicile competiţiei.
GUNDLACH, THIESS / SCHNABEL, şi SIEGER se ocupă de performanţa
competiţională şi structura acesteia. SIEGER / GRAF deosebesc întrecerea de competiţie
( după HARRE 1986, THIESS / SCHNABEL 1986, PHAMBUV 1982, SIEGER 1982 ).
RASCH ( 1978 ), ca şi THIESS şi alţii definesc competiţia sportivă ca o comparaţie a
performanţelor sportive între diferite persoane care are drept scop victoria asupra
adversarului. Acest punct de vedere este însuşit, în linii mari şi de THIESS / SCHNABEL
(1986). GROSSER / BRUGGEMANN / ZINTL (1986 ) privesc competiţia din punct de
vedere al dirijării performanţei sportive. HAGERDORN se ocupă cu noţiunile de dirijare a
antrenamentului şi competiţiei.
Din exemplele menţionate rezultă în mod clar că, competiţia sportivă este apreciată în
special exclusiv specific şi nu suficient în mod de sine stătător sub aspectul complexităţii sale.
Este îndoielnic dacă, în fiecare caz, comparaţia performanţei sportive trebuie să reprezinte
esenţa competiţiilor sportive, deoarece acestea pot urmării şi alte scopuri. În această situaţie în
prim plan se află elementele sociale, constatarea în comun a capacităţii de performanţă,
contacte şi întâlniri. În acest caz adversarii sportivi se întrec fără ca, caracterul de concurenţă
sa fie dominat şi activitatea competiţională să fie esenţială. Un exemplu în acest caz îl
reprezintă mişcarea dc alergare.
MATVEEV (1982) afirmă că sportul, în sens restrâns este reprezentat de activitatea
competiţională a cărei formă specifică este sistemul competiţional. Această poziţie conduce în
mod fortuit la legătura şi includerea pregătirii sportive în activitatea competiţională. Mulţi
sportivi nu participă însă la activitatea competiţională, deşi se antrenează şi exersează o
anumită practică sportivă. După opinia iui MATVEEV ei nu practică deci în sens restrâns,
nici un fel de sport.
O predominanţă a competiţiei faţă de antrenament nu poate fi acceptată. Ambele
categorii dispun de o autonomie relativă dar, în acelaşi timp, sunt în egală măsură îmbinate.
SIEGER (1982) constată că, competiţia reprezintă esenţa sportului . Rămâne deschisă
problema ce înţeleg prin sport cei care-i practică numai pentru a-şi menţine sănătatea, a
întreţine contacte sociale şi a avea o ocupaţie plăcută în timpul liber. Acest mod de abordare
este foarte îngust. Competiţiile sportive se planifică adesea în sportul pentru timpul liber ca

6
manifestări de motivare şi stimulare care se adresează unei categorii largi de participanţi.
Confruntarea performanţei sportive cu adversarul, stabilirea performanţei sportive ca rezultat
al confruntării sportive cu adversarii şi stabilirea victoriei devine un factor secundar.
Obiectivul îl constituie partieparea activă a unui număr cât mai mare de sportivi. Premisele
fizice diferite au drept consecinţă pentru aceşti participanţi la competiţie moduri diferite de
antrenament. Anumite grupuri ale populaţiei nu sunt, în mod obiectiv în situaţia de a obţine
performanţe sportive înalte (BERGER 1985).
Prin urmare, de competiţia sportivă sunt legate noi obiective care corespund
necesităţilor persoanelor ce practică sportul. Astfel de obiective considerate ca obligatorii
sunt, de exemplu, contacte sociale prin intermediul competiţiei sportive, practicarea în comun
a sportului, combaterea fenomenelor legate de insuficienţa mişcării, depăşirea problemelor
psihice sau depăşirea unor limite concrete ale trupului. Necesitatea de a organiza competiţii
sportive decurge din motive dominante, ca bucuria de a fi în mijlocul naturii, tendinţa spre
mişcare sportivă în comun, necesitatea frumuseţii corpului, cerinţa de a avea o stare stabilă de
sănătate şi dorinţa de comunicare.
CE TREBUIE ÎNŢELES, după această argumentare, PRIN CATEGORIA DE
COMPETIŢIE SPORTIVĂ ?
Este o realitate că, competiţia s-a dezvoltat sub aspect istoric în cursul vieţii sub forma
unui joc prin care se compară performanţele fizice ale diferiţilor concurenţi, respectiv echipe.
Majoritatea exerciţiilor specifice unei competiţii sunt deduse din mişcări simple din
activitatea cotidiană a omului şi a jocului. Dezvoltarea tehnică şi ştiinţifică a societăţii a
influenţat activitatea competiţională prin aceea că au fost modificate condiţiile de desfăşurare
a competiţiilor, metodica antrenamentului a evoluat continuu, au apărut noi discipline
sportive. Toate acestea se efectuază ca un proces, în general bine conturat, specific fiecărei
discipline sportive care însă poate să ofere pe parcursul desfăşurării sale multe posibilităţi şi
variante motorii de dezvoltare.
Elementul central al competiţiei, ce se află totdeauna în centrul organizării unei
competiţii sportive, se consideră a fi compararea performanţelor sportive. Obiectivul şi
conţinutul competiţiilor se stabilesc pe baza unor prevederi comportamentale (care limitează
acţiunile de mişcare) moştenite şi perfecţionate, moduri de disputare şi reguli specifice
diferitelor discipline sportive. Baza activităţii competiţionale o reprezintă egalitatea în
drepturi a tuturor participanţilor şi principiul de a creea, pe cât posibil, condiţii egale pentru
toţi concurenţii în scopul asigurării, astfel, a unor comparaţii obiective.
Deoarece compararea performanţelor nu poate fi aşezată pe aceeaşi treaptă cu
organizarea competiţiilor (prin organizare se înţelege planificarea, evaluarea dar şi încălzirea,
înscrierea etc.), o abordare strictă a comparării performanţelor sportive nu se poate reflecta ca
eficientă, în suficientă măsură, doar prin compararea performanţelor realizate în cadrul unei
competiţii (GOD1K 1980, 359).
Rezumând, se poate afirma că, competiţiile sportive pot fi definite ca manifestări
sportive organizate în mod planificat în centrul cărora se află stabilirea unor performanţe
sportive în scopul realizării unei comparaţii a performanţelor între indivizi, grupe sau echipe,
pe baza unor reguli formale stabilite în prealabil sub deviza egalităţii şanselor şi egalităţii în
drepturi pentru obţinerea unor valori simbolice şi / sau materiale deoarece, de regulă, numai
ele pot convinge concurenţii care participă la competiţii (v. ROTHIG şi alţii 1992, 452).
Egalitatea şanselor şi a drepturilor participanţilor la competiţii se realizează prin
sistemul regulamentelor şi normelor de comportament moral, garantate prin activitatea
arbitrilor. Acest lucru se bazează prin reguli şi norme competiţionale care sunt cunoscute şi
recunoscute şi au deci valabilitate. Egalitatea şanselor nu există în mod obiectiv, ea poate fi
periclitată prin condiţii mai bune de antrenament, un material superior, o mai bună cunoaştere
a condiţiilor locale, dar şi prin manipulări, doping etc. Şi influienţa arbitrajului în condiţiile
unor interpretări diferite ale regulilor are ca urmare apariţia de condiţii subiective de
desfăşurare a competiţiilor. Regulile de desfăşurare a competiţiilor ce se consideră a fi

7
limitative prin fixarea unui spectru de comportament care ţine de specificul disciplinei
sportive, se referă la persoane, la structura interacţiunii şi organizării şi include desfăşurarea
competiţiei sportive, inclusiv aparatele necesare conform regulamentului. Trebuie să facem
deosebirea între regulile constitutive (structura interacţiunii şi organizării) şi regulile
normative (comportamentul, acţiunile permise sau interzise etc.). Ca rezultat al modurilor de
comportament au apărut, ulterior, regulile morale ca, de exemplu, fair-play-ul şi respectul faţă
de adversar.
Evaluarea competiţiei are numai o bază abstractă, atunci când participarea era motivată
de plăcerea de a se întrece cu alţii şi de a fi împreună cu coechipierii în a practica mişcarea în
respectul unor regulilor sportive. Competiţiile au căpătat o importanţă simbolică atunci când
prestigiul personal sau politic a reprezintat motivaţia. Influenţa materială asupra competiţiilor
(de azi) este urmarea orientărilor exclusive spre obţinerea de rezultate maxime şi spre
comercializare. In prezent, în sportul de înaltă performanţă se întâlnesc toate cele trei forme,
cu tendinţă crescută spre profesionalism.
Pe baza diferitelor definiţii şi ţinând scama de diversitatea condiţiilor cadru ca, de
exemplu, planificarea, organizarea, evaluarea, desfăşurarea competiţiilor, acţiunile arbitrilor,
spectatorilor, antrenorilor şi participanţilor la competiţii în timpul pregătirii, desfăşurării şi
după efectuarea comparaţiei performanţelor spotive, se pot distinge competiţii în sensul
restrâns sau larg. Competiţiile, în sens restrâns, se referă al compararea performanţelor
sportive (competiţie, concurs) pentru stabilirea performanţei şi rezultatelor competiţiei.
Competiţiile, în sens larg, cuprind manifestările sportive în centrul cărora, deşi se află
compararea performanţelor sportive, predomină manifestările competiţionale.

COMPETIŢIA SPORTIVĂ ÎN SENS RESTRlNS

Compararea performanţelor sportive, stabilirea şi evaluarea acestora reprezintă, sub cele

inai variate forme, punctul central al competiţiei sportive în sens restrâns. Compararea
performanţelor sportive între diferiţii sportivi are loc în sporturile individuale, în disciplinele
sportive bazate pe lupte şi în meciurile între parteneri. După opinia lui IVOILOV ( 1973 )
deosebirile specifice diferitelor discipline sportive depind de faptul în ce măsură adversarii se
concentrează asupra depăşirii unor rezistenţe naturale sau trebuie să ţină seama în planificarea
lor şi de intenţiile de acţiune ale adversarului. Din aceste motive pot fi predominante
motricitatea, tehnica, fizică, şi/sau cea dirijată tactic. În comparaţiile între grupe sau echipe
performanţele individuale se însumează pe baza unor linii directoare şi se adună sub forma
unor performanţe de ansamblu. În sporturile de echipă comparaţia performanţelor se
determină pe baza interacţiunii între echipele adverse a căror desfăşurare este independentă
atât în spaţiu şi timp, cât şi semantic. Competiţia sportivă în sens restrâns include deasemenea
deciziile arbitrilor. Compararea performanţelor sportive ca atare, în cadrul acestui spectru de
activităţi, îl reprezintă în exclusivitate, acţiunile participanţilor la competiţie.
Compararea performanţelor sportive diferă în fond sub aspectul obiectivului care
depinde de specificul disciplinei sportive. Folosirea sinomimă a diferiţilor termeni ca, de
exemplu, start, alergare, cursă, meci caracterizează specificul şi în acelaşi timp lămureşte
neclarităţile în ce priveşte folosirea acestor termeni. Competiţia sportivă în sens restrâns
include atât compararea acţiunilor de mişcare sportiva individuală şi/sau colectivă din partea
participanţilor la competiţii pentru stabilirea rezultatelor, a învingătorului şi a clasamentelor
individuale şi/sau colective cât şi pentru determinarea regulamentelor şi a activităţii arbitrilor.
Noţiunea de "comparare a rezultatelor" nu implică exigenţe calitative. Ea include
compararea exerciţiilor fizice în succesiunea acestora într-un spirit de fair-play faţă de
adversarii şi /sau coechipierii sau acţiuni sportive, precum şi compararea altor activităţi
(probleme din domeniul jocurilor minţii, sporturi cu motiv, cu eforturi psihice şi sematice). Ca
rezultat al comparării performanţelor sportive rezultă învingătorul, clasamentul, recordul,
rezultatul pe echipe, toate exprimate sub formă de puncte, golaveraj sau evaluarea punctelor

8
rezultate ce pot fi măsurate în secunde, minute, ore, greutăţi etc., şi care se consemnează prin
afişarea lor la terminarea competiţiei. Regulamentele şi prevederile privind modul de
desfăşurare reprezintă prescripţiile de bază pentru evaluarea unei competiţii, în sens restrâns.
Cu condiţia respectării caracteristicilor prezentate mai sus, competiţia în sens restrâns
satisface, după părerea noastră exigenţele ce le ridică teoria cunoaşterii faţă de o categorie
bazată pe rezultate (v. PETERSEIN 1985).
Competiţiile sportive în sens restrâns reprezintă o activitate sportivă ce se desfăşoară în
cadrul unor manifestări sportive organizate în mod planificat în care compararea
performanţelor între diferiţii sportivi(-tive), grape şi echipe sportive reprezintă elementul
esenţial în stabilirea şi evaluarea pe baza unor reguli şi moduri de comportament specific unei
discipline sau probe sportive.
Ele se desfăşoară ca o relaţie culturală specifică între însuşi participanţi, între aceştia şi
arbitrii, antrenori, instructori, precum şi între sportivi şi spectatori.
Competiţiile sportive în sens restrâns se dispută la nivel naţional şi internaţional, se
defaşoară sub formă de competiţii individuale sau un ansamblu de competiţii pe parcursul mai
multor zile. Aceastea sunt fie manifestări individuale sau / şi competiţii care fac parte din
sisteme competiţionale. În cadrul uneia sau mai multor reuniuni pot fi necesare mai multe
comparaţii ale performanţelor pentru stabilirea rezultatelor competiţiei.

Compararea performanţelor specifice se bazază pe :

 compararea directă a performantelor sportive prin procedee de evaluare.
Sportivi iau startul simultan şi sunt evaluaţi;
 compararea indirectă a performanţelor sportive prin proce.dc de evaluare.
Sportivii iau startul succesiv şi sunt evaluaţi.
Competiţiile se organizează pe echipe, grupe şi individual, pe discipline sau ramuri,
poliatloane şi comparaţii directe între echipe. Modul de desfăşurare şi evaluare este supus
unor reguli şi prevederi precise care prezintă o "anumită" limită de libertate a
comportamentului şi permit o evaluare relativ obiectivă.
Anunţarea competiţiilor se publică într-un calendar anual ce se editează de
federaţii, înscrierile la competiţii se fac în anumite perioade de timp stabilite care
preced manifestarea. Prescripţiile prvind modul de anunţare sunt cuprinse în
regulamentul competiţiei. Prescripţiile privind evaluarea si regulile de desfăşurare a
competiţiei reprezintă cunoştiinţe de bază pentru fiecare din participanţii la competiţii.
Participarea la competiţii este condiţionată de respectarea regulilor după care aceasta se
desfăşoară. Regulamentele competiţiilor pentru fiecare disciplina şi probă sportivă se
stabilesc de către forurile internaţionale. În spiritul evoluţiei sistemului competiţional aceste
reguli se actualizează şi se modifică la intervale regulate. Modalităţile de desfăşurare şi,
parţial, prescripţiile privind comportamentul pot diferii de la o competiţie la alta. Alegerea
sistemelor competiţionale depinde de numărul participanţilor, obiectivele competiţiei şi
parţial, de condiţiile concrete existente la locul de diputare a competiţiei.
La disciplinele sportive apărute recent modalităţile, inclusiv regulile de desfăşurare ale
competiţiilor se modifică mai frecvent. O reacţie faţă de problemele nelămurite şi de deciziile
luate în cursul competiţiilor face ca la noile disciplinele sportive să fie necesară o optimizare a
desfăşurării competiţiilor se introduc şi în cazul când se constată o stagnare a evoluţiei
performanţelor, când se extind, posibilităţile tehnice sau când se modifică premisele fizice. Ca
exemplu putem menţiona că la atletism a fost necesară modificarea suliţei deoarece recordul
mondial de 110 m a depăşit dimensiunile stadionului şi a creat pericolul ca suliţa să lovească
spectatorii, respectiv ca stadioanele să devină prea mici pentru această probă. Prescripţiile
privind construcţia suliţei au fost coectate prin noile reguli de desfăşurare ale competiţiilor.
Categoriile: "sistem competiţional" şi "modul de desfăşurare a competiţiilor" fac parte din
competiţia în sens restrâns. Odată cu stabilirea sistemului competiţional se indică modul de
desfăşurare a competiţiilor care reprezintă elemente ale sistemelor competiţionale sau ale

9
competiţiilor individuale. Prin sistem competiţional se înţelege: ansamblu si coordonarea
comparării performantelor sportive într-o anumită disciplină sportivă ţinând seama seama de
regulamentările necesare privind modul de desfăşurare. Ca părţi integrante ale sistemului

Competițional se disting următoarele:

 sistemul de clasificare:
 sistemul de punctai:
 sistemul de categorii.
 sistemul K.O, (eliminatorul);
 sisteme mixte;

Aspectul Felul competiţiei (selectiv)

Istoric Agon, pentatlonul de la Dessauer, ludic, olimpic, pentatlon,

turniruri cavalereşti, serbări ale arcaşilor, hăituirea animalelor,
cursele de atelaje, întrecerile de alergări, jocurile cu mingea.

Internaţional Campinateie europene şi mondiale (în general sisteme

competiţionale) comparaţii internaţionale, Jocurile Olimpice,
întâlniri internaţionale, jocuri internaţionale, Cupe europene şi
mondiale. Campionate internaţionale.
Naţional Manifestări de seară, stabilirea celui mai bun sportiv, campionate
naţionale. Cupe naţionale, jocuri naţionale ale tineretului
(juniorilor) festivaluri pentru stabilirea unei clasificări, competiţii
în cadrul cluburilor. "Jocurile olimpice ale tineretului".

Organizatoric Opţiuni de finală, competiţii eliminatorii, competiţii pe bază de

invitaţii, finală, semifinală, competiţii principale, calificări,
eliminatorii, ture preeliminatorii, serii, etape intermediare.

Metodica Competiţii pregătitoare , competiţii de bază, competiţii de

antrenamentului verificare, competiţii de testare, competiţii de antrenament şi
control, competiţii la cel mai înalt nivel, competiţii pentru
clasificare.

TABELUL 1. Clasificarea competiţiilor din diferite puncte de vedere.

Baza desfăşurării competiţiilor mixte o reprezintă regulamentul competiţional care

stabileşte, printre altele, hotărâri privind repartizarea după vârstă, sex şi categorii de
performanţe modalităţile de desfăşurare, condiţiile preliminare de participare ( dreptul de
participare şi de joc, normele de performanţa, aptitudinea de a participa la competiţii)
anunţarea drepturilor, financiare ale participanţilor, preţurile, planificarea competiţiilor,
modul de evaluare şi desfăşurare.
Pentru a asigura egalitatea şanselor se constituie categorii competiţionale care se
stabilesc fie în funcţie de performanţe sau după vârstă şi sex. În prezent competiţiile prezintă
o diversifitate foarte mare de forme. Ele pot fi clasificate şi diferenţiate în ce priveşte
conţinutul, din diferite unghiuri de vedere, după cum se prezintă în TABELUL 1.
Competiţiile sportive au atins un asemenea nivel internaţional şi supranaţional cum
nu există aproape în nici un alt domeniu cultural, politic sau economic în centrul conpetiţiei în
sens restrâns se află obţinerea unor performanţe sportive care rezultă dintr-o acţiune sportivă
individuală, una individual aditivă, una colectiv individuală şi una colectiv aditivă.

10
 Condiţii tehnico Condiţii de Constituţia Condiţia Caracteristici
materiale desfăşurare fizică psihice
- modul şi - înălţimea
-baza sportivă reglementările - gretatea - rezistenţa
-echipament - clima - talentul, - forţa
-aparate - competitorii, vocaţia - viteza
antrenorii, - alte - mobilitatea
spectatorii caracteristici
- arbitrii

Performanţa sportivă competiţională

Strategia / Tehnică / Aptitudini psihice de

tactica coordonare dirijare şi comportament

- cunoştinţe - aptitudini - încrederea în sine

- aptitudini coordinative - capacitatea de decizie
- abilităţi - abilităţi privind
- starea de pregătire pentru
mişcarea risc
- calităţi volitive
- cunoştinţe tehnice
- capacitate de rezistenţă
privind modelul de
- autoreglarea
urmat
- tehnică

FIGURA 1: Modelul simplificat al structurii performanţelor competiţionale sportive (după HARRE 1986).

Factorii care condiţionează performanţele competiţionale se formează cu ajutorul

antrenamentului sportiv. Pe lângă aceasta, în cursul competiţiei, există unele condiţii cadru
care determină realizarea performanţelor sportive (FIGURA I).
Din caracteristicile diferenţiate ale activităţii competiţionale pot fi deduse atât funcţii
determinate istoric cât şi actuale. Funcţiile sau rolurile competiţiilor în viaţa socială pot fi
prezentate cel puţin sub trei aspecte care se referă la participanţii la competiţii. Astfel, nu se
pot face interpretări care să stabilească influenţa asupra competiţiilor a sportivilor participanţi,
rezultatelor şi asupra organizării tehnice a arbitrilor şi oficialilor, asupra spctatorilor, precum
şi a influienţei indirecte asupra efectului social. Majoritatea afirmaţiilor privind funcţiile
trebuie să integreze cerinţe individuale şi sociale pe care le pretinde competiţia. Într-o teorie
care mai trebuie încă dezvoltată competiţia ţinând seama de autonomia sa relativă va trebui
privită şi ca situaţie de aplicare şi confirmare în raport cu evoluţia istorică şi perspectivele
acestuia.
CARE „SUNT FUNCŢIILE COMPETIŢIILOR?”
Funcţiile competiţiilor sportive constau din problemele şi efectele ca s-au cristalizat
din dezvoltarea socială, au fost sistematizate tematic şi pot fi demonstrate pentru domeniile
conexe. In funcţie de modul de abordare pot fi concentrte fenomene pozitive şi negative ca
funcţii ale activităţii competiţionale. Persoanele ce nu sunt interesate de sport vor considera că
urmările "negative" menţionate ale activităţii competiţionale sunt esenţiale şi vor considera că
acestea sunt dependente de sarcinile activităţii competiţionale. Funcţiile competiţiilor sportive
s-au adaptat condiţiilor sociale. Caracterul lor istoric este inevitabil fundanental pentru
determinarea lor. O diferenţiere între funcţiile generale şi cele speciale apare ca fiind

11
necesară, datorită diversităţii manifestărilor acestora, pentru a putea realiza V o clasificae
teoretică. Funcţiile generale sunt:
 funcţia culturală
 funcţia comercială
 funcţia de comunicare socială
 funcţia de politică sportivă (v.LUHNENSCHLOSS 1987, 1986; GR. 1993).
În funcţiile generale se încadrează acelea care sunt universal valabile şi generează toate
efectele şi cerinţele, indiferent de specificul disciplinei sportive şi care se includ în domniile,
respective. Ele se refera la sportivi, arbitrii, oficiali, jurnalişti şi spectatori.
În funcţia culturală includ toate aspectele competiţionale care servesc pentru relaxare activă şi
pasivă, refacere şi distracţie. Competiţiile sportive pot provoca şi dezinteres cultural. Funcţia
culturală este valabilă numai pentru oamenii care se ocupa de sport şi consideră că, conţinutul
de idei al acestuia este atractiv.
Funcţia comercială include măsurile care servesc comercializării comparaţiilor, Sportul
care este atractiv pentru mass-media este folosit ca suport publicitar şi susţine în acest caz,
dezvoltarea economică. Totodată, sportul este sprijinit şi promovat din punct de vedere
economic, prin sponsorizare. Comercializarea vine în contradicţie cu statutul amator, din care
cauză regulile şi prescripţiile după care se desfăşoară competiţiile au trebuit să fie modificate
şi adaptate în mod corespunzător.
Prin activitatea competiţională pot fi valorificate forme de conveţuire cu variante relaţii
sociale iar, în anumite împrejurări pot fi create altele noi. La nivel naţional şi internaţional
competiţiile capătă o funcţie de comunicare socială fiindcă, pe lăngă cele mai sus pot
contribui şi 1a înţelegerea intre popoare.
În perioada existenţei celor două blocuri de puteri rolul sportului de performanţă a avut
o încărcătură ideologică şi a prezentat o importanţă politică în cadrul confruntării acestora.
După KRUGER (1994, 38) caracterul ideologic a fost imprimat datorită existenţei societătii
bazate pe performanţă în general, se poate constata că în perioadele de confruntări politice
sportul de performanţă a jucat întotdeauna un rol în direcţia înţelegerii între popoare, în
aceiaşi măsură sportul este parţial folosit în mod abuziv în scopuri naţionale. În acest sens
competiţiile şi sistemele de competiţie internaţionale capătă, în special o funcţie politică.
Pentru, elaborarea unei teorii a competiţiei, în care să se evidenţiezeşi sarcinile sportiv-
pedagogice care se reflectă în funcţiile speciale ale competiţiilor, este necesară o subordonare
diferenţială şi o cercetare a funcţiilor generale ale competiţilor sportive. Sarcinile speciale ale
activităţii competiţionale pot fi deduse, pe de o parte, din obiectivele legate de competiţie. Din
funcţiile speciale fac parte:
 funcţia de instruire sportivă
 funcţia educativă
Funcţia de instruire sportivă include învăţarea şi perfecţionarea sportivă, precum şi
procesul pedagogic unitar al antrenamentului şi exersării, cu cel al competiţiei. Competiţia
sportivă reprezintă un factor esenţial pentru evoluţia perfomanţei sportive şi accentuarea
capacității de performanţă. Ea este folosită ca o formă de efort intensiv şi reprezintă în acelaşi
timp şi un obiectiv al activităţii de antrenament. Deasemenea, se poate considera că
transmiterea de cunoştinţe privind modul de comportament, tradiţiile, evoluţia istorică a
disciplinei sportive respective, precum şi regulile de desfăşurare a competiţiilor şi publicarea
lor au o funcţie de instruire sportivă. În cadrul acestei sarcini trebuie avută în vedere şi
motivarea oamenilor pentru practicarea regulată a sportului printr-o muncă corespunzătoare
de lămurire. În multe cazuri în prezent, prin discuţii cu caracter negativ se dezvoltă
prejudecăţi faţă de activitatea sportivă fapt care conduce la dezinteresul faţă de sport şi care
ignoră efectele pozitive multilaterale asupra stării de sănătate.
Funcţia educativă cuprinde posibilităţile educative deosebite ale competiţiilor sportive
pentru dezvoltarea personalităţii sportivilor şi pe baza efectului acesteia asupra maselor
pentru influenţarea publicului. Competiţia sportivă reprezintă un factor esenţial în ce priveşte

12
influenţarea educativă a sportivilor fiindcă obligă, prin norme prescrise de comportament
moral, la consolidarea şi chiar la corectarea comportamentului în sensul respectării acestora.
Astfel, a fost iniţiată acţiunea "CINE ESTE FAIR, PROGRESEAZĂ" pentru a se opune
tendinţelor care se conturează în ce priveşte lipsa de sportivitate, intoleranţa şi naţionalismul.

Pedagogiei sportive îi revine un rol deosebit, în special în privinţa acestor două domenii.
Printre aspectele specifice se mai pot enumera şi alte sarcini legate de activitatea
competiţională individuală, precum şi de rolul antrenorilor, instructorilor şi oficialilor, care
însă exercită funcţii de detaliu. Astfel, funcţiile privind obictivele, eforturile, performanţele şi
motivaţiile pot fi încadrate în principiul unităţii dintre antrenament şi competiţie. Funcţia de
selecţie reprezintă legătura cu teoria talentului şi a aptitudinii. Ea este orientată exclusiv spre
sportul de înaltă performanţă şi serveşte sprijinirii acestuia. Funcţiile privind sănătatea,
dezvoltarea ştiinţifică, estetică şi de promovare a tradiţiilor se referă la domenii specifice care
au o tangenţă directă sau indirectă cu sportul. Pentru sportivul ca atare, competiţiile au, pe
lângă funcţiile de obiectiv, motivare şi analiză a performanţelor şi funcţiile de orientare,
reprezentare şi acţiune. Aceste sarcini ale competiţiilor se reflectă în principiile stabilite
privind antrenamentul şi competiţia bazate pe experienţele din practică şi pe cunoştinţe
ştiinţifice. Interpretarea acestora ar trebui să se facă pe baza principiului unităţii între
antrenament şi competiţie. O diferenţiere asupra aspectului conţinutului diferitelor funcţii
prin abordări interdisciplinare apare ca urgent necesară deoarece, în acest domeniu, literatura
sportivă prezintă lacune.

CONCLUZII

Solicitarea lui THIESS privind necesitatea existenţei unei Teorii a Competiţiei este
legată, în primul rând, de clasificarea, din punct de vedere a Ştiinţei Sportului a categoriei
interdisciplinare "competiţie", de lămurirea caracteristicilor sale generale şi specifice
diferitelor discipline sportive, precum şi a funcţiilor sale. O Teorie a Competiţiei necesită o
preocupare serioasă partea specialiştilor în pedagogie, a guvernului, a federaţiilor sportive şi o
acceptare, implicită, a ideii de competiţie şi performanţă. Este evident că problema ridicată de
GRUPE, dacă toţi elevii trebuie să fie confruntaţi cu performanţa sportivă prezintă
importanţă, mai ales pentru cei mai puţin interesaţi de sport. Elevii talentaţi pentru sport sunt
interesaţi în măsura în care pot să-şi dezvolte talentul să-şi pună în evidenţă aptitudinile. Pe
de altă parte, rămâne actuală şi întrebarea dacă nu există consecinţe negative în cazul în care
elevii nu-şi vor cunoaşte nici o dată capacitatea lor de performanţă fizică şi limitele acesteia.
Competiţia sportivă este deci utilă pentru a transmite experienţe pozitive şi negative privind
potenţialul fizic. Pornind de la funcţiile care nu au fost pe deplin lămurite mai sus, cu efectele
lor pozitive şi negative, prin simpla determinare a categoriei competiţiei nu se poate clarifica
divergenţa între susţinătorii şi adversarii acesteia, deoarece este vorba despre cel mai frumos
"fleac" din lume care, tocmai din această cauză, a obţinut rezultate atât. de importante.

BIBLIOGRAFIE:
1. BERGER J.: Die Wettkampfbelastung - Vorausseizung und Problem der sportlichen
2. Leistungsentwicklung. Theorie und Praxis der KOrperkultur 34 (1985), 10, 772-778.
GEBAUER G.: "Leistung" als Aktion und als Prăsentation.Sportwissenschaft 2(1972),82-103 GOD1K J.:
Kontrol trenirovocnych i sorevnovatelnych nagruszok, Moskva 1980. GROSSER M., BRUGGEMANN P.,
ZINTL F.: Leistungssteuerung in Traning und
3. Wettkampf. MUnchen 1986. GROSSING G., ROTHIG P.(Hrsg.): Kursbuch 2 Trainingslehre.
Wiesbaderi 1990. GRUPE 0.:01impiches Menschenbild und olympische Erziehung.In: Prohl R.(hrsg.): Facetten
der Sportpădagogik.Prof.Dr. Peter RothigzurEmeritierung.Schorndorf 1993,31-38 HARRE G.(Hrsg):
Trainingslehre. Berlin 1986.
4. 1LJIN E.P.: Psychophysiologie der Korpereziehung. Bd. 1 und 2. Leningrad 1983. IVOILOV
A.W.:Theoretische Aspekteder sportlichen Taktik.Leistungssport 3(1973), 126-128 KLUGFJ F.: Etymologiches
Worterbuch der deutschen Sprache, Berlin 1972 KRUGER A.: Anfânge einer Pădagogik des Wettkampfs.

13
Leistunssport 24 (1994), 1, 38-42. LUHNENSCHLOSS D.: Der sportliche Wettkampf. Pădagogische Hochshule
Magdedurg.
5. Unveroffentlichtes Mariuskript 1986. LUHNENSCHLOSS D.: Wesen und Funktion
sportlicher Wettkămpfe. Wissenschaftliche
6. Zeitschrift der Pădagogischen Hochschule Magdedurg 24 (1987), 4. 355-365.
LUHNENSCHLOSS D.: Sportleraktivitâtcn wăhrend des leichtathletischen Laufs.
7. Leistunssport 24 (1994), 1, 24-27. MARTIN D., CARL K., LEHNERTZ K.: Handbuch
Trainingslehre. Schorndorf 1993. MATVEEV L.P.: Grundlagen des sportlichen Trainings. Berlin 1982
NOVICOV L.: Theorie der Korpereziehung. Moskau 1959.
8. PETERSEIN A.: Zur antxiebswirksamen Funktion der Selbstbewertung bei der
Anforderungsbewăltigunb in Training und Wettkampf. Theorie und Praxis der Korperkultur 34 (1985), 7, 519-
521." PHAMBUY T.M.: Der Sport in der Gesellschaft. Dissertation Leipzing 1982. RĂSCH W. :Dersportliche
Wettkampf-Studienmaterial zum Lehrgebiet ATMT. Leipzig 1978 ROTH1NG P. u.a.(hrsg):
Sportwissenschaftliches Lexikon. Sehorndorf 1992.; SCHNABELG., THIESS G.(hrsg):Lexikon der
Sportwissensehaft.Band 2.Berlin 1993,926. SIEGER. W. : Grundlagen einer allgemeinen Theorie des Sports.
Theorie und Praxis der
9. Korperkultur 31 (1982), 11, 846. THIESS G.: Wir brauchen eine Wettkampflehre!
Leistunssport 24 (1994), 1, 5-9. THIESS G., SCHNABEL G., BAUMANN G.: Training von A bis Z. Berlin
1978. THIESS G., SCHNABEL G.: Termeni des Trainings. Berlin 1986. • WÎLLE U. : Trainings termini.
Unveroflentlichtes Manuskript 1986.
10. Dr. Dagmar LUHNENSCHLOSS. Profesoară atestată la Institutul de Ştiinţa Sportului din
Magdeburg. Este specializată în aspectele competiţiei.
ADRESA:
Universităt Magdeburg. Institut tur Sportwissenschaft, iulius Brehmer-Str., 39188 Magdeburg, Germany.
Tradus din limba germană în limba română de Dagobert NACHT.
DICŢIONAR Y of SPORT SCIENCE German - English - French
Erich BEYER (Editor), Verlag Kart Hoftnann, Sehomdorf, Germany. 2., unverănderte Auflage 1992.

COMPETIŢIA Wettkampf Competitkm Comp&ition

Confruntare aranjată în prealabil, pe baza principiului egalităţii şanselor, între indivizi,
grupuri, echipe sau naţiuni, pentru o miză abstractă, simbolica sau materială, care, ca o regulă,
poate ti obţinută numai de una din părţile angajate. Noţiunea este întâlnită în toate domeniile
vieţii publice sau private, când performanţa este comparată şi este vorba de victorie sau
înfrîngere (putere, prestigiu, consideraţie, gratificaţii). Termenul "Competiţie" este deseori
utilizat ca sinonim cu termenul "Concurs"! Principiul egalităţii (şanselor) este aplicat prin
intermediul unor reguli, ce sunt valabile pentru toţi participanţii. Egalitatea şanselor este
compromisă, într-o competiţie, în cazul în care avantajele particulare de care beneficiază
anumiţi participanţi nu pot fi compensate,(ex.:condiţii mai favorabile de pregătire,
antrenament), cunoaşterii (familiarizării) cu locul de desfăşurare ("vedetă locală"),
diferenţelor de constituţie, vîrstă, sex, sau când arbitrii admit interpretări divergente ale
regulamentului. Regulile sunt aplicate structurii competiţiei, în respectul faţă de persoane,
interacţiuni şi organizaţii (r. constitutive) ele descriu (ca r. regulative) comportamentele şi
acţiunile permise sau nu şi determină consecinţele infracţiunilor (sancţiuni). Valoarea
competiţiei, constă în natura abstracta (idealistă) a acesteia, atunci când accentul este pus pe
acţiunea comună sau pe confruntare, sau când, în cadrul regulilor, predomină compararea
performanţelor şi a victoriei (sau înfrângerii), în natura simbolică când desfăşurarea şi
rezultatul competiţiei primesc o semnificaţie particulară (reînvierea unui model arhaic,
igienizarea conflictelor, ascunderea sau disimularea realităţii, prestigiul personal sau politic şi
este reprezentat printr-un simbol (cupă, obiect de artă). Valoarea materială depinde exclusiv
de rezultat (victorie) şi cuprinde numeroase forme (cadouri personale, prime, bunuri
imobiliare). Deseori, cele trei forme ale valorii se pot întâlni, simultan, în sportul de înaltă
performanţă modern (profesionalism). Criticii văzând în aceasta un semn al decadenţei,
similar momentului de declin al agonismului târziu din antichitate în istoria intelectuală a
occidentului, competiţia a avut oponenţi (Rousseau) sau proponenţi (Locke). Expresia sa
modernă derivând din curentele revoluţiei industriale engleze, fiind influenţată de idea

14
fundamentală a lui Adam Smith, prin care sistemele economice sunt dirijate prin "mina
invizibilă" a concurenţei care se bazează pe interesul personal. Tendinţele spre performanţa de
nivel tot mai înalt şi spre concurentă, ca şi "principiul egalităţii" sistemelor competiţionale
moderne, sau dezvoltat în acest context.
NOTA 1: In discuţiile actuale se reunesc argumente atît "pro" cît şi "contra". Criticii văzînd în
competiţie normele rigide şi modelele comportamentale unei lumii industriale "alienate",
renăscute, legalizate şi intensificate consecinţe, concurenţă, rivalitate, maximizarea
finalităţilor în scop exclusiv personal. Apărătorii atnbuindu-i caracterul de aventură
(experienţă) şi întîtaire (comuniune); consecinţe; creşterea conştinjes propriei valori,
raţionalitatea acţiunilor, cooperarea în atingerea unui obiectiv comun. Aceste două poziţii nu
se pot convinge între ele sau combate (empiric), prin argumentele părţii opuse. Din
perspectivă marxistă, competiţia sportivă capitalistă (ca jiarte a sportului burghez) reprezintă
reflectarea tuturor contradicţiilor acestei societăţi, în timp ce în regimurile ce se autodefinesc
"socialiste", ea serveşte la dezvoltarea "personalităţii socialiste universale". Din punct de
vedere sociologic, ea poate fi interpretată ca un conflict social cu două forme de interacţiune
posibile forme de asociere între oponenţi şi forme de cooperare dintre membrii aceluiaşi grup.
Din punct de vedere psihologic, starea de tensiune dintre expectaţiile competiţionale şi
eveniment sau rezultatul competiţional poate fi interpretată ca un conflict, deoarece
probabilitatea obiectivă de reuşită (ca raport între solicitările obiective ale competiţiei şi
dispoziţia pentru performanţă) deviază foarte puţin sau foarte mult de la probabilitatea
subiectivă de succes (ca evaluare internă a gradului de dificultate). Atâta timp cât competiţia
obligă la necesitatea de a crea, a aplica sau a verifica strategii de rezolvare a conflictelor (ex.;
sub forma sistemelor de reguli, de norme şi de acţiuni), ea poate avea, în acelaşi fel ca jocul,
efecte retroactive, într-o "dialectică adaptativă", ce conduc la inovaţii în realitatea
extrasportivă. Forme de competiţie propriii disciplinelor sportive: în cadrul unei "structuri
conflictuale" comune a competiţiei, apar forme specifice unei discipline sportive determinate.
Conform teoriei matematice a jocului, individul efectuează o competiţie contra naturii
(mediului ambiant) dacă este un joc de o persoană (ex.; schi, planşă cu vele, alpinism, sau în
atletism: probele de sărituri, şi de aruncări).
Criteriul de performanţă este atunci, între altele, capacitatea de menţinere a unui
echilibru stabil în situaţii de stres înalt(extrem) sau de utilizare, optima, a forţelor naturii
(gravitate, rezistenţa aerului). Această confruntare nu devine competiţie sportivă decît în
raport cu alţi participanţi care au efectuat anterior, în acelaşi timp sau în viitor, un set de
ştandarde comparabile. Pentru a compensa absenţa concurentului, se pot utiliza performanţe
obiectivabile (sistemul O-G-S). În caz de obiectivizare suficientă a solicitării (înălţimea
muntelui, adîncimea apei), condiţiile ambientale (externe)(echipament/ asistenţă, temperatură)
devin, deseori, criterii de performanţă. Există competiţie între practicanţi individuali în
disciplinele sportive individuale, în sporturile în contact direct (de luptă, combative), şi în
jocurile cu parteneri (dual game joc sportiv). Diferenţele specifice dintre disciplinele sportive
depind de măsura în care competitorul trebuie să concentreze pentru depăşirea obstacolului
natural sau sa ţină cont că trebuie să incorporeze intenţiile de acţiune ale adersarului în
propriul plan.
Din acest motiv domină tehno-motricitatea, în sporturi, în natură şi motricitatea condusă
prin tactică, în sporturile de contact (combative). In competiţiile între grupuri sau echipe,
performanţele individuale (victorii, locuri în clasament) sunt adiţionate conform unui sistem
de punctaj, dacă diferitele performanţe trebuie să fie reunite într-o performanţă totală (ex.
atletism, gimnastică artistică, tenis). In canotaj (bob, navigaţie cu pînze), performanţa
individuală se integrează la moduli sincron în performanţa grupei, ca o deviaţie minimă de la
optima acesteia (în termeni de angajare a energiei şi ritmului). În sporturile colective (jocuri
sportive), competiţia este determinată de interacţiunile ce se derulează între membri unei
echipe (cooperare) şi jucătorii adverşi (asociere). Aceste interacţiuni sunt în relaţie spaţio-
temporală şi sunt mediate semantic. Selecţia interacţiunilor apare în concordanţă cu

15
probabilitatea subiectivă (şi obiectivă) de reuşită între naţiuni competiţiile se dispuţiă în
cadrul întâlnirilor amicale, campionatelor continentale, mondiale, ca şi a Jocurilor Olimpice.
Desemnarea naţiunii învingătoare devine problematică, deoarece bărbaţii şi femeile
concurează, pentru ţara lor, în discipline sportive diferite în acest caz, numărul de medalii
acumulat serveşte drept criteriu de decizie (acest criteriu este discutabil şi, oricum, neoficial).
In sporturile colective, echipa unui continent întâlneşte, uneori, o echipă de club în
jocuri "in memoriam" sau "ÎS- beneficiu". Echipe naţionale sau continentale concurind la
Cupa Mondială de Atletism. Competiţia sportivă ajunge, în astftel de cazuri, la un nivel de
inter sau supra-naţionlitate, neatins încă de nici o altă instituţie culturală, politica sau
economică. Raportul dintre competiţie şi antrenament în teoriile de antrenament moderne,
antrenamentul este supraaccentuat iar competiţia subapreciată, datorită faptului că
antrenamentul poate fi condus din exterior în toate fazele şi un mare număr de factori poate fi,
în consecinţă, controlat. Această posibilitate este foarte limitată în cazul competiţiei datorită
factorilor situaţionali (variabilele perturbatoare, şansa). O viitoare "Teorie a Competiţiei"
trebuie să facă din competiţie o situaţie aplicare şi testare, o variabilă de referinţă a
antrenamentului (situaţie de testare). Acelaşi lucru este valabil şi pentru antrenament ca
echivalent, substitut şi simulare a competiţiei.
NOTA 2: Textul german menţionează că termenul "Competiţie" este, deseori, utilizat în
afaceri şi economie, unde termenul preferat este "Wettbewerb". In engleză, totuşi, nu există
un termen special şi, deci, Wettbewerb a trebuit să fie tradus competiţie (competitive trade).

16
 MODURILE COMPETIŢIONALE
FACTORII DETERMINANȚI PENTRU PREGĂTIREA ŞI
DESFĂŞURAREA COMPETIŢIILOR
Ulrich Wille"Leistungssport" nr.l, 1995, pag.40

1. COMPETIŢIILE - apariţia şi dezvoltarea - o scurtă privire istorică retrospectivă

De când lumea, folosirea aptitudinilor şi abilităţilor fizice joacă un rol fundamental în

desfăşurarea vieţii. Alergările, săriturile şi aruncările, precum şi activităţile specifice pentru
asigurarea supravieţuirii au fost deja în comuna primitivă cele mai importante exerciţii fizice.
Dintre acestea fac parte şi dansurile, care se desfăşurau în cadrul unor manifestări de cult.

Primele forme ale apariţiei unor comparaţii fizice în ce priveşte forţa sau viteza,
stăpânirea armelor de vânătoare şi în diferite jocuri de mişcare au fost la început cu precădere
spontane. Vestigiile din timpuri preistorice sub formă de descoperiri arheologice, desene
rupestre în stâncă sau în peşteri dovedesc că exerciţiile fizice se exprimau prin vanatoare,
pescuit, agricultură şi creşterea animalelor. Predominau aruncările cu diferite obiecte, la care
erau necesare distanţa şi atingerea ţintei. Se disputau întreceri sportive la alergări, sărituri,
aruncări, înot, biatlon (lupte, box), canotaj, călărie, diferite jocuri. Existau şi anumite reguli
pentru disputarea unor asemenea întreceri, a căror respectare era controlată de căpetenii sau
de vraci. O victorie, de exemplu, la un joc, ridica prestigiul tribului şi era recompensată cu
premii având o valoare materială.
În antichitate concursurile s-au dezvoltat ca amploare. Omiprezentă era maxima „Citius,
Altius, Fortius". Timp de secole, înainte şi după era noastră, dominau concursurile publice
(Agon), Jocurile Panelenice, care, de regulă, erau organizate în cicluri regulate, concomitent
cu serbările religioase. Dintre acestea făceau parte Jocurile Pethice, Islamice, Nenieice şi mai
ales, cele Olimpice în perioada Imperiului Roman aceste Jocuri se desfăşurau sub denumirea
de Jocuri Actice, iar Jocurile Capitoline şi cele Panatenice cunosc o dezvoltare importantă.
Cele mai importante şi constante Jocuri festive erau Jocurile Olimpice care s-au disputat
între anii 776 înainte de Cristos până la 393 după Cristos, deci într-un interval de 1150 de ani.
Jocurile Olimpice ale timpurilor moderne îşi vor serba "abia" curând (1996) centenarul
existenţei lor. La Jocurile antice s-a dezvoltat un program relativ stabil de întreceri care
constau din:
 alergări;
 sprint pe un tur de stadion reprezentând în medie 175 m;
 sprint dublu (două lungimi de stadion);
 fond (maxim 24 ture de stadion);
 alergare cu arme (două lungimi de stadion);
 pentatlon - compus din aruncarea discului, săritura în lungime, aruncarea
suliţei, alergare şi lupte;
 lupte;
 box;
 pankration (luptă completă);
 alergări cu "care" şi pe cai.
Manifestările erau organizate pe baza unui program strict. Aveau dreptul de a participa
numai grecii liberi de sex măsculin. Învigătorii primeau o simplă ramură de măslin, dar în
localităţile lor de origine li se acordau diferite avantaje materiale. Ca arbitrii funcţionau
"hellanodicii" care, în restul timpului, erau judecători.

17
 În statul roman însuşirea exerciţiilor fizice militare era importantă, in acest scop pe
câmpul lui Marte se desfăşurau cu regularitate jocuri războinice. La jocurile romanilor,
denumite Ludi, cele mai importante întreceri erau luptele de gladiatori, având în Spartacus pe
cel mai renumit sclav.
Pentru evul mediu erau caracteristice exerciţiile populare şi militare în special iscusinţa
fizică în domeniul militar reprezenta o necesitate vitală în aceste condiţii turnirurile
cavalerilor au câştigat în importanţă. Burgezii imitau aptitudinile militare şi au creat corporaţii
de tir sau societăţi de scrimă.
În timpurile moderne a crescut diversitatea activităţilor fizice şi sportive. Declaraţiile
multor personalităţi cunoscute (ROUSSEAU, filantropii etc.) erau orientate spre binefacerile
activităţilor fizice. Educaţia fizică a început să fie introdusă în învăţământul şcolar GUTS /
MUTHS şi apoi JAHN au creat premisele de bază pentru actuala mişcare sportivă.
"Gimnastica pe aparate" (Turnwegung) a prins rădăcini în întreaga Germanie, în
asociere cu cele mai diferite competiţii pentru tineri şi vârstnici. Totuşi ca patrie a sportului
modern trebuie să considerăn Anglia unde, începând din 1860 s-a introdus înregistrarea
performanţelor ce pot fi măsurate şi a recordurilor comparabile folosindu-se, pentru prima
dată, reguli.
Odată cu înfiinţarea federaţiilor sportive internaţionale, precum şi a Comitetului
Internaţional Olimpic (CIO) pe la începutul secolului nostru s-a pus piatra de temelie pentru
organizarea pe plan mondial a competiţiilor.

2. MODURILE "CLASICE"
- criterii hotărâtoare pentru disputarea competiţiilor –

În practica sportivă s-au format pe parcursul anilor reguli pentru fiecare disciplină
sportivă care se caracterizeaszâ în fiecare caz printr-o structură proprie. Exista următoarele
patru categorii de sisteme:
 sistemul pe baza locurilor ocupate;
 sistemul K.O.;
 sistemul pe puncte;
 sistemul pe bază de clasamente;
Este posibilă şi o combinaţie a sistemelor.

SISTEMUL "LOCUL OCUPAT"

Principiu de bază: Cei mai buni dintr-o competiţie (după stabilirea acestora) se
califică pentru întrecerea sportivă uimatoare.
Exemplu:
 sprintul în atletism cu:
 serii; :
 faze intermediare; ~ finală.
Pentru exemplificarea exemplului:
 şase serii de câte şase atleţi (36); cei mai buni din fiecare serie se clasifică
pentru fazele intermediare;
 trei faze intermediare de câte şase atleţi ( 18 ); primii doi din fiecare alergare
participă la finală;
 finala (şase participanţi).

Sistemul K.O.
Principiul de bază: Cel care pierde este eliminat.
Exemplu: tenisul de masă

18
Variante de organizare a exemplului:
Se realizează cel mai bine când iau startul 4, 8, 16, 32 sau 64 de participanţi; este
posibilă evident şi organizarea competiţiei şi cu un alt număr de participanţi. De regulă,
perechile se trag la sorţi. Numărul de jocuri se determină după formula:
x=n-1
Competiţie cu 16 participanţi.
In acest caz se dispută optimi, sferturi, semifinale şi finală. Conform formulei în acest caz
numărul de jocuri este de 15.
Competiţii cu 7 participanţi
După un tur preliminar - un jucător este liber pe bază de tragere la sorţi - se desfăşoară
semifinala şi finala. Se dispută 6 jocuri.

1 1
1
2
1
4 3
4 4 3
3 4
4 5
5
8 5
6 6
6 5
7
8
8

FIGURA 1. Exemplul pentru un sistem K.O. dublu,cu 8 participanţi.

Sistemul K.O Dublu

Sunt posibile cazuri în care participanţii să fie de torţe diferite.

Pentru stabilirea numărului de jocuri se aplică următoarea formulă:
x = 2n - 3
Sistemul K.O. dubilu se caracterizează prin aceea că, în mod suplimentar, pe lângă optimile,
sferturile, semifinalele şi finală, se mai desfăşoară jocuri finale şi între fiecare dintre învinşi.
În exemplul de mai jos cu 8 participanţi sunt necesare conform formulei 13 jocuri
(vezi FIGURA 1).
Rezultă următorul clasament:
1. locul 5
2. locul 4
3. locul 1
4. locul 6
5. locul 3 şi 8
6. locul 2 şi 7

19
 1 2 3 4 5 6 Puncte Goluri

1 X
2 X
3 X
4 X
5 X
6 x

FIGURA 2. Exemplul unui "sistem cu aducţiune de puncte" cu 6 participanţi.

SISTEMUL CU ADUCŢIUNE DE PUNCTE

Principiul de bază: Fiecare contra celuilalt (este posibil să existe şi jocuri tur - retur)
Exemplu: handbal
Pentru aplicarea exemplului (v. FIGURA 2): toate echipele dintr-o categorie
competiţională joacă una contra celeilalte. Cu această ocazie câştigătorului i se acordă de
fiecare dată câte 2 puncte în plus iar învinsului câte 2 puncte în minus în caz de meci nul
ambele echipe primesc câte un punct. Punctele se adună pe un tabel. Echipa care obţine cei
mai mare număr de puncte este declarată câştigătoare. De multe ori pentru stabilirea
clasamentului un rol decisiv revine numărului de goluri marcate, în cazul jocurilor tur - retur
numărul de meciuri se stabileşte după formula: x = n2 - n

SISTEMUL PE BÂZĂ Bl CLASAMENT

Principiul de bază: Se stabilesc locurile de la 1 la n.
Exemplu: schi fond, maraton.
Pentru aplicarea exemplului : toţi concurenţii iau startul câte unul - la anumite intervale
de timp - sau împreună. Învingătorul şi sportivii clasaţi pe următoarele locuri se stabilesc în
mod corespunzător pe bază clasamentului.
COMBINAŢIE A SISTEMELOR
În mod tipic se aplică la sistemele cu aducţiune de puncte şi K.O.
Exemplu: fotbal.
Pentru aplicarea exemplului: la un număr de 16 echipe participante se stabilesc prin
tragere la sorţi patru echipe a câte patru participanţi în acest caz în fiecare grupă, fiecare
echipă joacă împotriva tuturor celorlalte, deci se dispută câte trei meciuri de câte fiecare
echipă. Câştigătorii grupelor stabiliţi în acest fel, se împerechiază prin tragere la sorţi şi se
stabileşc câştigătorii care joacă apoi pentru desemnarea învingătorului. Echipele clasate pe
locul secund îşi dispută locurile 3 şi 4. Este posibil să se dispute şi jocuri între echipele clasate
pe locurile, următoare în grupe pentru întocmirea unui clasament general (loc. 5-16)

FORME DE APLICARE
A SISTEMELOR ÎN PRACTICA SPORTIVĂ
În legătură cu aplicarea regulilor în sporturile bazate pe competiţii.
Vom prezenta în continuare modul de aplicare a regulilor la competiţii ce se dispută în cadrai
unui sistem competiţional "organizat", adică la competiţii care reprezintă o parte componentă
a unui sistem competiţional din cadrul unei discipline sportive şi care se dispută pe baza unor
reguli şi prevederi corespunzătoare.
Din această categorie fac parte campionatele, cupele şi jocurile amicale care se desfăşoară la
nivel naţional - central sau local - ca şi la nivel internaţional. Trebuie însă să ţinem seama de
faptul că nu orice sistem competiţional poate fi aplicat în orice disciplină spori vă. Se poate
afirma că există reguli specifice fiecărei discipline sportive. Astfel, pentru multe jocuri
sportive este tipic sistemul pe puncte, iar pentru altele sistemul K.O. Pentru meciurile din

20
jocurile sportive care se desfăşoară în carul unui campionat se aplică sistemul pe puncte, în
timp ce pentru jocurile de cupă este caracteristic sistemul K.O.

Sistemul pe Sistemul pe Sistemul K.O. Sistemul de

locuri puncte clasament
Baschet xxxxxxxxx
Box xxxxxxxxx
xxxxxxxxx xxxxxxxxx
Scrimă Fotbal

Handbal xxxxxxxxx
Hochei xxxxxxxxx
Haltere xxxxxxxxx
Judo xxxxxxxxx
Canoe xxxxxxxxx
Atletism xxxxxxxxx xxxxxxxxx
Călărie xxxxxxxxx
Ciclism xxxxxxxxx xxxxxxxxx
Luptă xxxxxxxxx
Canotaj xxxxxxxxx
Tir xxxxxxxxx
înot xxxxxxxxx
Yachting xxxxxxxxx
Tenis xxxxxxxxx
Tenis de masă xxxxxxxxx
Gimnastică xxxxxxxxx
Volei xxxxxxxxx
Sărituri în apă xxxxxxxxx

TABELUL 1. Formele de aplicare a diferitelor moduri de disputare a competiţiilor în

practica sportiva ( notă: deoarece regulile de disputare a competiţiilor se află într-o
permanentă evoluție sunt posibile să apară, în unele cazuri, modificări)

În atletism predomină sistemele pe baza locurilor ocupate şi pe bază de clasament, în

sporturile bazate pe lupte predomină sistemul K.O. în măsura în care este vorba, de exemplu,
de campionate pe echipe.

21
În TABELUL 1 se prezintă modul predominant pentru disciplina sportivă respectiva
indiferent dacă este vorba de campionate, cupe sau jocuri amicale.

Date importante privind sportul german și internațional

Prima ediţie a regatei de pe Tamisa (1661);

Înfiinţarea primului club de yachting (1720, Irlanda)
Primul campion mondial de box (contestat) (1719, J. Figg, Anglia)
Prima lecţie de gimnastică într-un institut de învăţământ (1781 Guts-Maths, Schepfenthal)
Primul teren de gimsnastică
Înfiiţarea primului club de gimnastică în Germania (1816, Hamburg)
Primul concurs de atletism(1837, Elton)
Primul turneu demonstrativ şi concurs de gimnastică (1.10.1843, Hanan)
Înființarea federației germane de gimnastică ( 3.4.1848)
Înfiinţarea primului club de fotbal (1855, Shefftield)
Primul festival german de gimnastică (16-18.06.1860, Coburg)
Primul turneu german de şah (1865, Elberfeld)
Primul campionat englez de atletism(1866, Londra)
Primul meci internațional de fotbal(Anglia-Scoția 0-0, 1872)
Înființarea federației germane de șah(1877)
Primul campionat german de canotaj simplu (1882)
Înființarea primei federații sportive germane(1833, canotaj)
Înființarea primei federații sportive internaționale(1892, canotaj)
Primul campionat european( 1983, canotaj)
Primul campionat mondial(1893, ciclism pe șosea cu start lansat)
Primele Jocuri Olimpice moderne (1896, Atena)

BIBLIOGRAFIE:

SCHOBEL H.: Olympia und seine Spiele. Berlin 1964. Der SPORT - BROCKHAUS .
Mannheim 1989.
SCHNABEL G., TSCHIENE G.(Hrsg.): Lexikon der Sportwissenschaft. Berlin 1993.
AUTORUL

Dr. Ulrich WILLE. Colaborator al Confederaţiei Germane a Sportului; o lungă perioadă de

timp a răspuns, în DTSB (ex-RDG), de participarea la Spartachiadele
sportive şi de problematica referitoare la sistematizarea teoretică a competiţiei şportive.
ADRESA: Ruhlerring 2, 15738 Zeuthen.

Tradus din limba germană în limba română de Dagobert NACHT.

 PLURALITATEA COMPETIŢIILOR ȘI ADAPTAREA

Peter TSCHIENE
"Leistungssport", nr.5, 1994, p.9

1. DEFINIREA PROBLEMEI

Ca introducere vom începe cu un citat "antrenamentul este un proces de adaptare;

adaptarea însăşi reprezintă, în primul rând, o serie de procese de biosinteză adaptativă a unor
proteine enzimatice şi structurale" (N.N.1ACOVLEV 1976).
Numai cunoaşterea proceselor adaptative şi luarea în considerare a legităţilor acestora
ne pot ajuta să avansăm atât în teoria cât şi în metodologia antrenamentului. Calea strategică
tradiţională a creşterii volumului şi intensităţii efortului în antrenament a ajuns la capătul
drumului. Reacţiile organismului, respectiv efectele antrenamentului, nu pot fi obţinute numai
printr-un doping masiv sau prin "testări antiadaptative ale materialului funcţional", deoarece
acestea reprezintă un risc cu grad ridicat pentru sportiv.
În legătură cu aceasta este util să citim şi să respectăm avertismentul prof. 1ACOVLEV
din 1976: "Lupta pentru recorduri sportive atrage după sine o creştere neîntreruptă a
volumului şi intensităţii eforturilor în cursul antrenamentului. Această creştere nu este însă
nelimitată şi poate ajunge în conflict cu posibilităţile funcţionale ale organismului şi cu
sănătatea sportivului.
Pe lângă aceasta experienţele practice efectuate în cursul antrenamentelor, precum şi
multe cunoştinţe ştiinţifice dovedesc că datorită volumelor mari ale antrenamentelor şi
intensităţilor speciale (ridicate) ale acestora se instalează frecvent o monotonie a efortului. La
efectele negative asupra procesului de adaptare şi a rezultatelor legate de acesta se referă
printre altele, ISRAEL în numărul 5/1994 al revistei noastre.

2. CONDIŢIONAREA SISTEMULUI
- NECESITATEA UNUI MARE NUMĂR DE COMPETIŢII –

Adaptarea sportivului condiţionată de antrenament este în acelaşi timp un proces,

precum şi rezultatul acelui proces (vezi SOLODKOV 1994, TSCHIENE 1993 ş.a.).
Prin urmare, modul de desfăşurare a procesului va influenţa rezultatul adaptării, adică
performanţa obţinută în cadrul competiţiei. Trebuie să avem însă în vedere şi o relaţie inversă.
Rezultatul obţinut influenţează la rândul său desfăşurarea în continuare a procesului de
adaptare şi prelucrarea în organism a următoarelor stimulente ale antrenamentului.
Motivarea acestei situaţii constă în faptul că rezultatul procesului de adaptare se
prezintă ca un sistem funcţional specific (ANOHIN 1973, SOLODKOV 1990 ş.a.). în
condiţiile antrenamentului sportiv se dezvoltă, deci, un sistem funcţional de mişcare (BOIKO,
1987).
Este vorba, în acest caz, de un complex de componente neuro-hormonale de dirijare şi
energetice (de execuţie) existente în organism şi care aparţin diferitelor sisteme anatomice şi
fiziologice şi sunt integrate într-un sistem unitar. Acest "ansamblu sistemic" acţionează într-
un mod univoc şi este determinat de un anumit obiectiv final (vezi, ca sens, ANOHIN).
FIGURA 1 prezintă o privire schematică de ansamblu a unui astfel de sistem
funcţional. Pentru o disciplină sportivă concretă aceste enunţuri generale se pot concretiza sub
formă de exemple astfel: mecanismul sistemic se manifestă la aruncarea greutăţii, de
exemplu, printr-o anumită performanţă (20 m) cu toate caracteristicile fiziologice, chimice şi
biochimice corespunzătoare.

23
 Această realizare, adică funcţionarea sistemului de aruncare a greutăţii la distanţa de
20 m, de către aruncător nu era încă posibilă la acest nivel cu un anumit timp în urmă, atât la
antrenamente, cât şi în sezonul porecedent.
În condiţii specifice de competiţie se obţine acest rezultat, ca urmare a funcţionării
sistemului; acest, lucru este necesar din punct de vedere legic. Conform teoriei sistemice a lui
ANOHIN rezultatul, care trebuie repetat de mai multe ori pe baza unui program, este
considerat ca un factor ce creează sistemul. În acest sens IVOILOV şi colab. (1988) au
subliniat rolul competiţiilor asupra intensificării sistemului. Fără un număr suficient de
eforturi la nivel competiţional şi competiţie forma de vârf a sportivului nu se dezvoltă sau se
dezvoltă numai în mică măsură. Vîrf de forma nu este de altfel nimic altceva decât starea
optimă de funcţionare a sistemului unui "sportiv specializat", ce se obţine la un anumit
moment. De aici, IVOILOV şi colab. deduc necesitatea unui număr cât mai mare de
participări la competiţii pentru sportivii de performanţă introducâdu-se noţiunea de
"pluralitate a competiţiilor".

24
FIGURA 1. Schema fiziologică a sistemului funcţional (după MOTALIANSKAIA / KAPLAN / ARTAMONOV
1993), RA - înteroceptorul reaferenţei, TR - tiroidă, GSR - glanda suprarenală, GSEX - glandă sexuală, LAC -
acid lactic, 0 2 - rezervele de oxigen, N - nivelul scăzut a .... moleculei de azot.

Toate sistemele funcţionale de mişcare integrează elementele sistemului adaptate la

specificul disciplinei sportive şi pe această cale se obţine o conexiune biologică inversă
(biofeedback). Dacă acest semnal apare frecvent organismul (sistemul funcţional de mişcare)
se mobilizează în mod optim iar adaptarea continuă (v. VIRU 1993, ISRAEL 1994).
Dacă conexiunea biologică inversă lipseşte nu se produce nici mobilizarea sistemului.
Cu timpul această mobilizare se diminuează la un nivel calitativ inferior, iar performanţele
scad. In acest caz putem presupune că în sistemul însuşi există un paradox aparent care ridică
următoarele întrebări:
Există multe eforturi specifice care sunt, pe de o parte necesare din punct de vedere
adaptativ, iar pe de altă parte, încetineşte adaptarea?
Dacă în vederea creşterii performanţei sportive, precum şi pentru procesul de adaptare şi
rezultatul acestuia sunt obiectiv necesare la antrenament stimuli specifici, adică univoci din

25
punct de vedere funcţional, aceste eforturi inevitabil repetate nu ajung cumva în contradicţie
cu obiectivul propus?
Asemenea cazuri pot exista. "Stereotipiile eforturilor conduc la o inerţie de mobilizare
sau epigenetic-adaptativă de reacţie a sistemelor organismului", constată ISRAEL (1994).
Datorită unor efecte de monotonie a antrenamentului se ajunge în general la stagnare
sau chiar involuţie ale stării funcţionale a sportivului (în sistemul funcţional de mişcare) de
care sunt afectate în special mecanismele de mobilizare şi într-o mai mică măsură,
mecanismele de refacere ale organismului.
Această contradicţie aparentă se rezolvă, respectiv se evită, prin alternanţa eforturilor
(ISRAEL se referă la eforturi stereotipe intensive, inclusiv de tip competiţional). Pentru
prevenirea unei influenţe negative în cursul antrenamentului se foloseşte o "alternanţă a
activităţilor" prin care "integrarea sistemului" în sistemul funcţional de mişcare (sportivul)
este în permanenţă organizată din nou. Literatura de specialitate şi experienţele dovedesc că
această alternanţă a activităţilor nu trebuie însă, în general, să se îndepărteze de la obiectivul
adaptativ al sistemului funcţional de mişcare (BONDARCIUC 1984, VERHONSANSCBI
1988).
Astfel, BONDARCIUC (1989, 1990) a constatat că pentru disciplinele sportive din
atletism bazate pe viteză şi forţă (aruncări) atât în antrenament cu accentul bazat pe volume de
efort de mărimi diferite (într-o primă etapă a unui experiment de antrenament cu aruncători de
ciocan de înaltă performanţă şi într-o a doua etapă cu o creştere a volumului cu 50%), cât şi
un antrenament cu accentul bazat pe intensitatea efortului (în etapa a doua intensitatea a
sporit) nu au dus la atingerea unei forme de vârf (adaptare) a aruncătorilor. Exerciţiile au
trebuit să alterneze, dar să fie în acelaşi timp şi "specifice" pentru aruncători şi în primul rând,
să mobilizeze din nou adaptarea prin "potenţialul lor de antrenament". în structura eforturilor
disciplinele sportive bazate pe rezistenţă trebuie în principiu, să ne orientăm după "principiul
continuităţii şi discontinuităţii" (ISRAEL 1994), astfel încât conţinutul şi intensităţile
antrenamentului să alterneze pe termen scurt, mediu şi lung.
Pentru toate disciplinele sportive este valabilă recomandarea de a trece sporadic şi pe
termen scurt la alte forme de mişcare, alte părţi ale corpului şi cu accentul uşor modificat pe
aptitudinile de condiţie fizică. Pe de altă parte în special la eforturile dinamice de împingere
trebuie preîntâmpinată sau înlăturată o blocare a sistemului nervos central, respectiv a
adaptării, prin modificări trecătoare ale condiţiilor climaterice şi de mediu, alternanţa
regimului de alimentare, un program nou de activitate pe parcursul zilei etc. Asemenea măsuri
sunt deja cunoscute, în ce priveşte organizarea cantonamentelor.

CÎT DE NECESAR ESTE UN MJMĂR MARE DE

COMPETIŢII ?

Pornind de la concepţia noastră de fond, practica actuală ne obligă să răspundem la

următoarele întrebări:
 Cât de necesară este creşterea necontrolată de la an la an a numărului de
competiţii în sportul de performanţă?
 Cum se reflectă participarea a multe respectiv prea multe competiţii, asupra
creşterii performanţelor ?
 Dacă pluralitatea competiţiilor este în general avantajoasă din punct de vedere
adaptativ ?
În realitate în domeniu sportului de performanţă situaţia a devenit treptat dramatică.
Pentru exemplificare menţionăm că programul competiţional internaţional la gimnastică
artistică prevede următoarele puncte competiţionale de vârf: campionatele mondiale
individuale în aprilie, campionatele europene în iunie, campionatele mondiale în noiembrie; la
acestea se adaugă calificările, turneele internaţionale, meciurile interţări precum şi

26
campionatele naţionale. Despre jocurile sportive în domeniul profesionist nici nu mai este
cazul să vorbim.
Calendarul sportivilor de performanţă este deci complet încărcat. Necesitatea
participării la tot mai multe competiţii rezultă din următoarele motive:
Motive pentru creşterea numărului de participări la competiţii.
 Sistemele competiţionale naţionale pentru participarea la punctele de vârf ale
sezonului(Jocurile Olimpice, Campionatele mondiale şi europene), etapele de campionat,
participarea la cupe, turnee, Grand Prix-uri etc.;
 participarea la competiţiile reprezentative solicitate de sponsori;
 dispariţia caracterului tradiţional sezonier al multor discipline sportive: pentru
disciplinele sportive de vară sezonul de iarnă în sală a devenit aproape obligatoriu, iar pentru
sporturile de iarnă, respectiv de vară, participarea la competiţii în cealaltă emisferă a lumii a
devenit de asemenea tradiţională;
 "ferestrele" de timp care rămân în calendar sunt umplute adeseori prin
participări de nivel redus, dar cu premii foarte bune în "provincie".
Competiţii în actuala activitate a sportului de performanţă nu trebuie să se răspundă cu
întrebarea justificată asupra suportabilităţii acestuia pentru sănătate. Fără a părea că încercăm
să facem o critică socială trebuie să menţionăm caracterul specific sistemului capitalist (al
economiei libere de piaţă) al multitudinii de competiţii. Sportivul de performanţă nu mai este
de mult, în multe domeniu, un "mic întreprinzător" (KRUGER 1972).
Aici avem de-a face cu o problemă mult mai subtilă: "Cât timp" foloseşte adaptarea?
Atunci, când în sfârşit adaptarea biologică se transformă într-un model de antrenament
(TSCHIENE 1993, 2) nu este permis ca rezultatele potenţiale să fie împiedicate de către
factori perturbatori necontrolaţi (în sensul expunerilor lui ISRAEL) !.
Sportivul de performanţă se află într-un impas. El trebuie să participe la competiţii şi să
obţină cele mai înalte rezultate personale şi internaţionale. Participările planificate în mod
necontrolat şi nesistematic au însă un efect de blocare asupra aptitudinilor sale de mobilizare
pentru performanţe de vârf. Ce e de făcut?

4. POSIBILITĂŢI DE COORDONARE
A PLURARITĂŢII COMPETIŢIILOR ŞI A ADAPTĂRII

În principiu, sportivilor şi antrenorilor în domeniul sportului de înaltă performanţă

trebuie să le fie clar că o abatere de la caracterul sistematic şi planificat al organizării
antrenamentului nu are drept consecinţă o creştere a performanţelor. Tocmai în modelul de
antrenament motivat adaptativ şi cu obiective programate trebuie planificate, conform unui
vechi obicei, competiţiile. Acest lucru este necesar deoarece rolul acestora ca factor ce se află
la baza alcătuirii sistemului a fost recunoscut (vezi cap.2).
În timp ce vechile cifre de plan ale frecvenţei competiţiilor, aşa cum sunt cunoscute din
literatura de specialitate ale fostului sistem sportiv est-european (de exemplu, după
N.G.OZOLIN 1970; lupte şi judo: 10-12 competiţii cu câte 30-40 sportivi; scrimă: 22-25
competiţii cu şi mai multe întâlniri; sărituri cu schiurile: 20-30 competiţii cu 40-60 de sărituri;
decatlon: 4-5 competiţii; canotaj - 12 întâlniri; nataţie: 20 competiţii; polo pe apă: 32-36
meciuri etc.) nu mai sunt valabile în prezent (iar din cauza lipsei crescânde de planificare
cronicarul este înclinat să spună: din păcate!), programarea adaptativă a modelului de
antrenament nu poate avea loc fără o ordine a noii pluralităţi a competiţiilor. Pentru fiecare
participant este evident că:
Sportivul de performanţă trebuie să dispună de perioade suficiente de timp din punct
de vedere adaptativ şi individual pentru a face faţă atât eforturilor necesitate de
antrenamente cât şi pentru refacere.

27
 Participarea la competiţii şi concursuri trebuie corelată, cu strategia efortului în acest
scop pot fi aplicate parţial metode de mult cunoscute:
 Diferenţierea între competiţii şi concursuri importante şi cele lipsite de
importanţă.
 Curajul de a renunţa la participare - deşi există o mare tentaţie pecuniară - dacă
se are în vedere un obiectiv de performanţă mai important.
 Introducerea în plan a unei serii de competiţii în perioada de antrenament de
intensitate sporită, de exemplu, pentru îmbunătăţirea formei (LlOHATZ 1989).
 O nouă structurare a ciclului anual de antrenament, aproximativ în sensul: o
pluralitate suportabilă de competiţii îmbinată cu o pluralitate de cicluri de antrenament
admisibile din punct de vedere adaptativ (pluralitatea ciclurilor).
Abţinerea totală pe o anumită perioadă de la competiţii în vederea menţinerii
posibilităţilor de mobilizare şi reactivării sistemului funcţional de mişcare în perioadele de
antrenament ce urmează în continuare. Trebuie neapărat recunoscută necesitatea refacerii
după competiţii, în special sub aspect psihologic. Aceasta înseamnă şi că "eforturile ce apar la
antrenamente" trebuie evitate în competiţiile şi turneele ce se desfăşoară în continuare,
precum şi după terminarea acestora.
Controale frecvente privind modul de desfăşurare şi starea adaptării, fără aceasta nu este
posibilă o dirijare a antrenamentului. În legătură cu ultimul punct ar fi de adăugat
următoarele. Metodele de diagnosticare cu toată durata redusă a timpului în care se efectuează
şi se obţin rezultatele trebuie să fie cuprinzătoare şi sub aspect funcţional. Testele izolate şi
atât de îndrăgite privind acidul lactic tocmai că nu satisfac această condiţie ! Mulţi parametri
ai diagnosticului contribuie la faptul că diagnosticul devine greoi.
Din această cauză trebuie să considerăm ca fiind pozitive străduinţele de a găsi noi
abordări operative. OZOL1N şi alţii (1993) au obţinut rezultate bune la canotorii de elită
folosind caracteristici din domeniul fizico-chimic (de exemplu, temperatura corpului), în acest
caz fenomenele legate de homeostaza organismului sunt maximal determinate.
Termodinamica este folosită ca bază a explicării şi dirijării adaptării. Diferitele tendinţe
din ţesutul muscular şi adipos al corpului se iau în considerare în funcţie de ponderea masei
acestora, la fel cum se procedează cu unele substanţe biochimice. Cu ajutorul unor valori
măsurate şi prelucrate matematic ale raportului între entropie (descompunerea energiei) şi
anentropie (sinteza energici) autorii ajung la recomandări diagnostice şi noi modele de
structurare a antrenamentului în diferitele microcicluri în condiţiile unui regim de antrenament
foarte bine precizat.
O altă "abordare nouă pentru aprecierea stării de pregătire funcţională a sportivilor" o
prezintă DIBNER / BORODIANSCHI (1994). Ei descriu o metodă combinată de investigare
a dimensiunilor şi funcţiilor inimii, precum şi activitatea sistemului simpatic adrenalinic. În
legătură cu aceasta autorii atrag atenţia asupra diferitelor căi de dezvoltare a adaptării pe
termen lung a sistemelor cardio-vascular şi simpatic-adrenalinic în condiţiile unor regimuri
diferite de antrenament: eforturi cu precădere bazate pe rezistenţă, respectiv cu precădere pe
forţă în regim de viteză şi coordonare (în acest scop se testează schiori de fond, săritori cu
schiurile şi biatlonişti). În spiritul temei tratate concluziile rezultatelor lor sunt foarte
interesante (vezi FIGURILE 2 şi 3).

28
FIGURA 2. Modificarea dimensiunilor diastolice ale suprafeţei ventriculului stâng (DLFK) şi a grosimii
peretelui posterior al ventriculului stâng (HSLK) la diferite grupuri de sportivi în cele trei perioade ale anului de
antrenament (I - perioada de pregătire; II - perioada competiţională; III - perioada de tranziţie).
Legendă: _____ schiori finalişti; --------- săritori cu schiurile; ............biatlonişti.

1. Sportivii din disciplinele bazate pe rezistenţă prezintă o dată cu apropierea

perioadei competiţionale o dilatare fiziologică treptată a ventriculului stâng; totodată se
constată la aceştia o trecere de la tipul de reglare hormotonică la cel parasimpatic a ritmului
cardiac precum şi o scădere a eliminării de catecolarnine în urină.

Sportivii din disciplinele bazate pe forţă în regim de viteză cu un grad ridicat

2.
de încordare neuroemoţională prezintă, în condiţii de efort, o modificare a activităţii
decontracţie a miocardului, în perioada competiţională frecvenţa contracţiilor cardiace şi
intensitatea aritmiei sinusurilor scad, iar eliminarea adrenalinei, noradrenalinei şi dopaminei
în urină creşte. Aceasta reprezintă o dovadă a creşterii încordării neuro-emoţionale in perioada
competiţională.

FIGURA 3. Modificarea eliminării de adrenalină (A), noradrenalină (NA) şi dopamină (DA) în urină la diferite grupuri de sportivi în cele trei perioade ale anului de antrenament .

29
 3. Sportivii care depun eforturi în ambele direcţii (de exemplu, biatlonişti) nu
prezintă în schimb nici un fel de modificări esenţiale ale unei dilatări medii a ventriculului
stâng, a activităţii de contracţie a miocardului şi a activităţii sistemului simpatic adrenalinic la
tranziţia la perioada competiţională. În această perioadă de tranziţie este caracteristică o
creştere a dilatării şi o reducere a eliminării de catecolamine (adrenalină, noradrenalină,
dopamină) ca dovadă a unei relative diminuări a acestor elemente ale sistemului. Abateri
însemnate de la aceste rezultate reprezintă simptome ale unor tulburări de adaptare.
Aceste întrebări, răspunsuri si tendinţe incomplete trebuie elaborate într-o teorie a
competiţiei şi integrate într-o disciplină de sine stătătoare a competiţiei. Prin aceasta apare
printre altele, o "îmbinare" a unei teorii a competiţiei cu teoria în curs de formare a
antrenamentului. "Piesa de legătură" o reprezintă procesele şi legităţile de adaptare.

CONCLUZII

Participarea la multe competiţii este avantajoasă, fiind necesară şi din punct de vedere
adaptativ.
Interpretarea pluralităţii competiţiilor ca participare necontrolată la multe concursuri
aduce succes, bani şi satisfacţie personală. Dar acest lucru nu este de lungă durată. Formarea
şi progresul performanţei bazate pe adaptare sunt împiedicate. Probabilitatea apariţiei unor
traumatisme creşte. În felul acesta apare un câmp de folosire a dopingului. Noi procedee de
control nu sunt numai interesante, ci şi necesare.
Antrenamentul pe bază de model şi pluralitatea competiţiilor nu trebuie să ducă la
renunţarea la aspectul igienic al sportului. Si în concluzie: pe ordinea de zi se pare că se află o
despărţire de modelele cunoscute ale structurii antrenamentului ceea ce ar corespunde
pluralităţilor.

BIBLIOGRAFIE:

ANOCHIN P.K.: Theorie des funktionellen Systems (russ.). Moskau 1973. BOIKO V.: Die
gezielte Entwicklung der Bewegungsfâhigkeit des Sportles. DSB Frankfurt / M. 1990 (russ.
1987).

AUTORUL:
Prof.dr. Peter TSCHIENE. Redactor şef al revistei "Leistungssport"

Traducere din limba germană în limba română de Dagobert NACHT.

DICTIONARY of SPORT SCIENCE Germany - English - French

Erich BEYER (Editor), Verlag Karl Hofmann, Schorndorf, Germany. 2., unveranderte
Aullage 1992.
 PERFORMANŢA Leistung Performance Performance

Prin performanţă se înţeleg atât procesul cât şi rezultatul unei acţiuni. Deseori
exigentele cerute unei persoane, sunt denumite "performanţe". Dacă este, în sens general,
rezultatul unor acţiuni, realizări şi procese, dintr-un punct de vedere normativ reprezintă
desăvîrşirea măiestriei sau îndeplinirea unei sarcini cit mai bine posibil. Accepţiunea
termenului în ştiinţele sociale accentuează, înainte de toate, dependenţa rezultatului de
abilităţile prezente şi aptitudinile existente (talent), toate ca procese anterioare de învăţare şi
maturizare. În afara concepţiei sportive despre performanţă, pot fi reţinute următoarele
interpretări:

Din perspectivă antropologică: Comportamentul uman nu este nici regularizat printr-o

schemă instinctuală rigidă şi nici fixat într-un ambient închis. El este caracterizat printr-o
(mare) flexibilitate şi capacitate de adaptare (Piaget: acomodare şi asimilare). Astfel, "actorul"
însuşi determină în mare măsură care acţiuni şi ce rezultate sunt de luat în consideraţie şi
apreciate ca performanţe. Performanţă servind realizării de sine (emancipare, stil de viată) şi
auto-afirmării (prestigiu, rang social) în comunitate, depinde de: * (pre-) dispoziţiile de
personalitate (dispoziţii, talent, abilităţi, constituţie, capacitatea de performanţă); * procesele
de dezvoltare (maturizare, pubertate, acceleraţie, vîrstă, socializare); * caracteristicile
personalităţii (afectivitate, motivare, caracter, sentiment, ritm psihomotor, extraversiune,
inteligenţă, creativitate); * nivelul aspiraţiilor (motivaţie, interes, motivare pentru
performanţă); şi de * factori negativi (angoasă, frustrare, nevroza).

Din perspectiva filozofică şi culturală. În toate societăţile se dezvoltă o ierarhie a

valorilor bazate pe credinţă, concepte morale, filozofii, ideologii (ideologia performanţei) şi
tendinţe de întâietate. Această ierarhie determină care dintre performanţe au o valoare
culturală înaltă pentru a servi, astfel, la direcţionarea societăţii. Iată de ce, doar performanţele
realizate pentru atingerea obiectivelor acceptate de societate, sunt apreciate la modul pozitiv.
NOTA: Performanţă artistică este considerată ca expresia estetică a realitătii existente, a
propriei inferiorităţi sau a sarcinilor de desăvîrşit, Evaluarea acestor performanţe nu poate fi
decît calitativă, depinzînd de diferitele valori de apreciere, de normele culturale, de climatul
cultural şi de influenţa timpului. În sport, se poate aspira la realizarea de performanţe estetice
chiar în condiţii competiţionale (discipline sportive compoziţionale); cu finalităţi individuale
(gimnastică ritmică expresivă, dans); în condiţii de grup (balet, dans scenic); şi, deasemenea,
în context creativ (dans modern).

Din perspectiva teoriei învăţării: modificarea relativ durabilă a comportamentului,

uimind unui proces de învăţare, este descrisă ca fiind o performanţă realizată prin învăţare.
Mărimile ce infuenţează performanţele sunt: * variabilele din predare (informaţia, ajutor
pentru înţelegere, întărire, program de predare, metode de predare, personalitatea profesorului,
structura socială, input); * variabilele din învăţare (experienţă, memorie, ritm psiho-motor,
atenţie, dispoziţie pentru efort, conducere, talent, creativitate); * variabilele performanţei
(output, reuşită, mişcare, retroacţiune). NOTA: Se numeşte" performanţă de învăţare senzo-
motrică, raportul dintre intrarea informaţiei (input) şi ieşirea informaţiei (output).

Din perspectivă biologică: Medicina măsoară performanţa în mkp/sec sau în Watt (1

mkp/sec = 9.81 W), Această performanţă fizică este pusă în raport cu parametrii fiziologici.
Criteriul brut, denumit "capacitate de performanţă organici* (cardiacă, circulatorie,
respiratorie şi metabolică) este definit prin absorbţia maximă de oxigen pe minut. Alţi
parametrii de performanţă ai sistemului cardio-respirator, sunt: * volumul respirator
per/minut;

31
 * echivalentul respirator; * frecvenţa cardiacă; * pulsul de oxigen; * nivelul acidului
lactic; * valoarea pH sanguin. Performanţa musculaturii scheletice este- măsurată în "putere
exercitată" sau "lucru consumat" (încărcătură /unitate de timp). Aceste date sunt utilizate
pentru apreciarea capacitătii de performanţă a scheletului sau organelor, în raport cu valorile
normative; * evaluarea efectelor medicamentelor; * evaluarea efectelor unui antrenament
(după completarea diferitelor programe de antrenament, după răniri); * evaluarea capacităţii
de performanţă specifică unei discipline sportive. NOTA: Conform opiniei lui Franke,
"sănătatea poate fi considerată ca o performanţă psiho-fizică în realitatea vieţii".

Din perspectivă pedagogică: Utilizarea termenului implică faptul că performanţa,

obiectiv realizată, a fost relativizată în raport cu factorii operaţionali ai sistemului de predare-
învăţare, care acţionează subiectiv. Accentul este pus pe procesul de învăţare şi nu pe
rezultatul acestuia. Pot fi considerate criterii ale procesului de învăţare, pentru problemele şi
subiectele (conţinutul) învăţării, următoarele: * gradul de dificultate al sarcinii (informaţie,
metode de predare, programe de predare, curriculum); * procesul de interacţiune din şcoală;
* capacitatea de performanţă a subiectului (talent, aptitudine, experienţă, concentrare);
* disponibilitatea la performanţă (efortul, motivaţia, atitudinea, nivelul aspiraţiilor, interesul);
* cunoştiinţete despre performanţă (înţelegerea sarciniilor, obiectivelor, mijloacelor, căilor şi
limitelor performanţei).

Din perspectivă sociologică: Societatea în care sunt realizate performanţele determină

valoarea şi importanţa relativă (clasamentul) anumitor performanţe prin intermediul unui
sistem de valori imanent (sistem social, norme sociale, rang social). În plus, factorii
ambientali (socializare, stratificare şi structură socială) contribuie, într-o mare măsură, la
ajustarea performanţelor prin medierea anumitor factori sociali [comportament, internalizare
("discurs intern"), integrare socială]. Performanţa este determinată, deasemenea, prin
integrarea individului în grup (rol social, statut, dinamica de grup).

Pin perspectiva ştiinţelor economice: Performanţa este definită prin toate formele de
servicii şi producţie de bununior, dar şi producerea sau vînzarea de bunuri, într-o unitate de
timp determinată, ca şi valoarea acestor bunuri. În acest context economic, valoarea
performanţei este determinată de valoarea sa "de piaţă" (sport profesionist, profesionalism).
NOTA: Termenul german "Leistung" poate fi tradus atît prin "performance" cit şi prin
"achievement" în limba engleză, există o suprapunere considerabilă în înţelesul acestor două
cuvinte. Performanţa se referă, în general, la procesele de acţiune: în timp ce "achivement"
cuprinde realizarea acţiunii dintr-un punct de vedere normativ. În gimnastică, de exemplu, se
vorbeşte de performanţa la paralele inegale sau la cal, punctajul acordat pentru aceste
performanţe semnifică "achivement' (realizare). Traducerea cuvintelor combinate cu Leistung,
reflectă această diferenţă. Ast fel, "Leistungsdiagnosis" este tradus ca "performance
diagnosis" (diagnoza performanţei), dar "Leistungsmotivation" ca "achivement motivation"
(v. motivația de reuşita) (487).

32
 ASPECTELE ADAPTATIVE ALE COMPETIŢIEI

Peter TSCHIENE
"Leistungssport" 1, 1995, pag. 16

ASPECTELE ADAPTĂRII

În prezent folosirea noţiunii de "adaptare" devine tot mai actuală în teoria şi practica
antrenamentului. După toate aparenţele acest lucru are la bază două motive:
1. Legităţile cunoscute până în prezent, ale adaptării biologice pe termen lung,
oferă un excelent punct de plecare pentru o Teorie a Antrenamentului în cadrul căreia a
început a se aborda şi problematica competiţiei, ca o "Teorie a Competiţiei".
2. In practica antrenamentului se poate - în sfârşit ! - să se treacă de la
planificarea abstractă, respectiv speculativă, la programarea (aproape) sigură a
antrenamentului (începând de la VERCOŞANSCHI 1985, 1988), prin aceasta se înţelege o
formă mai perfecţionată de planificare şi pregătire, a antrenamentului. Aceasta se bazează pe
principiul program obiectiv și presupune modelarea activităţii competiţionale în condiţii de
antrenament. Datorită cunoştinţelor noi şi ample, acest lucru a devenit posibil.
În felul acesta se poate obţine şi îmbinarea abordărilor empirice (experienţă practicii)
necesare, cu liniile directoare biologice şi cti cadrul actual.

PRINCIPALELE ASPECTE ALE ADAPTĂRII

ÎN PROCESUL DE ANTRENAMENT

Pe lângă stadiul cunoscut al cercetărilor şi cunoştinţelor din domeniul vitezei - forţei -

rezistenţei - motricităţii, noţiunea de adaptare la efortul de antrenament şi competiţie prezintă
următoarele aspecte interdependente (TSCHIENE 1993):
- Adaptarea, ca proces bazat exclusiv pe transmiterea de informaţii asupra
aparatului genetic al celulei prin repetarea şi intensitatea influienţelor stresului. Pe această
cale devine evidentă interacţiunea între funcţie şi aparatul genetic (MEERSON 1981 1986)
- Adaptarea, ca produs sau rezultat al acestui proces. Apare un sistem funcţional
specific (ANOHIN 1973) care în domeniul perfecţionării programate ale activităţii de mişcare
specifice sportului trebuie interpretat ca un " sistem funcţional de mişcare " (FBS după
BOIKO 1987). Ea îşi propune să realizeze un obiectiv univoc o performanţă sportivă
specifică, definită calitativ.
- Adaptarea ca anticipare a eforturilor ulterioare ale sportivului. Eforturile la
antrenamente (stressurii) trebuie să conţină totdeauna. In spiritul unei adaptări anticipative
(ANOHIM 1973) a sistemului funţional de mişcare ce trebuie îmbunătăţit, unele elemente ale
obiectivelor performanţei (modelul).
- Adaptarea ca structură exactă a fazelor care reprezintă baza structurii în timp a
ciclurilor de antrenament şi competiţii (VERHOŞANSCHI / VIRU 1990, NEUMANN 1988,
VERHOŞANSCHI, 1992)
- Adaptarea ca proces specific în sensul unei adaptări extreme (ISRAEL 1992) al
cărei rezultat este necesar ca un factor de formare a sistemului. Aici este abordată noua
viziune asupra frecvenţei foarte mari a competiţiilor şi a antrenamentelor care se desfăşoară în
condiţii foarte apropiate de cele din cadrul competiţiilor. Efortul trebuie modelat în mod
corespunzător pentru a dirija sistemul funcţional de mişcare în perfecţionarea acestuia.
- Adaptarea ca proces individual ridică în antrenamentul pe termen lung o
condiţie esenţială. Trebuie colectate şi folosite cunoştinţele privind tipurile de reacţii sau
grupele tipologice de sportivi potenţiali şi avansaţi. Aceasta înseamnă că depistarea talentelor
trebuie fundamentată altfel decât până acum, adică, pe baza predispoziţiilor pentru viteză,

33
elasticitate sau rezistenţă a copiilor şi adoleşcenţilor pentru a putea avea o orietare adecvată. O
selecţie corespunzătoare se face pe bază de criterii biologice.
Noţiunea de "antrenament special" ar trebui interpretată, din această cauză, adaptativ, adică
orientată cu prioritate spre predispoziţiile genetice specifice ale sportivului şi nu exclusiv spre
disciplina sau proba sportivă respectivă deoarece antrenamentul ar însemna, pe lângă o
specializare sportivă ( corespunzător aspectului expus mai sus ), o abatere de la sistemul
funcţional de mişcare. Având în vedere importanţa acestui aspect ( adaptarea ca proces
individual) el ar fi trebuit, de fapt, să fie prezentat la începutul acestei enumerări.
- Adaptarea ca proces de economisire care reduce consumul de timp şi energie la
antrenament şi ajută la depăşirea predominării gândirii cantitative în cursul antrenamentului
(TSCHIENE 1988, 1990).
Ţinând seama de această prezentare, chiar incompletă, devine deja evident că teza lui
VERHOŞANSCHI poate să fie corectă.

În teoria şi metodica antrenamentului există oare o prioritate a aspectului biologic?

Aceasta nu înseamnă însă că procesele legate de antrenamente şi competiţii se pot

explica numai pe baza ştiinţelor naturale şi ale metodelor acestora. în spiritul aspectelor
adaptării prezentate mai sus, după părerea mea, există şi afirmaţia privint esenţa, importanţa şi
clasificarea programatică (organizatorică) a competiţiilor în domeniul " antrenamentului ca
sistem".

ROLUL COMPETIŢIILOR ÎN DIFERITE ETAPE A PREGĂTIRII PE TERMEN

LUNG A PERFORMANŢELOR SPORTIVE

Orice disciplină sportivă ce se desfăşoară sub aspect de performanţă are ca principal

punct de reper - competiţia. Înainte de a analiza esenţa şi importanţa competiţiilor din punct
de vedere adaptativ trebuie să diferenţiem sub aspect metodic şi sistematic rolul competiţiilor
în procesul de pregătire pe termen lung a performanţei.
În actualul sistem sportiv rolul competiţiei reprezintă un criteriu principal de
diferenţiere între antrenamentul juniorilor şi cel de înaltă performanţă.
Deoarece activitatea de antrenament şi cea competiţională trebuie să fie corelată
reciproc, în cursul pregătirii unui sportiv pentru performanţă este necesar să se modifice şi
caracterul activităţii competiţionale (HQFFMAMN 1988) în paralel cu schimbarea stadiului
actual al sistemului sportiv apare si posibilitatea tratării în continuare a avantajului unei
orientări concrete.

Antrenamentul de bază
În antrenamentul de bază (care în majoritatea disciplinelor sportive se desfaşoară cel
mult până la vârsta de 13 - 14 ani) care cuprinde, în sensul cel mai larg "începătorii în sport"
şi în sensul mai restrâns "începătorii în specialitatea sportivă", competiţia reprezintă o formă
de antrenament şi efort cu un puternic efect motivaţiorial.
Rolul acestui antrenament se caracterizează prin următoarele ;
- În comparaţie cu toate celelalte etape ale pregătirii pe termen lung a
performanţei se desfăşoară cel mai frecvent competiţii.
- Conţinutul competiţiilor este multilateral dar orientat spre un anumit obiectiv
( deci este totuşi relativ restrâns, fiind orientat spre o anumită disciplină sportivă )

34
 Pe lângă exerciţiile " generale " şi cele de pregătire specială pentru disciplina respectivă,
inclusiv exerciţiile " brute " de pregătire pentru competiţii se folosesc şi exerciţii pregătitoare,
asemănătoare funcţional, specifice altor discipline sportive, precum şi jocuri de mişcare.
Modul de disputare a competiţiilor este simplificat, regulamentul este mai complicat şi
deci adaptat vârstei participanţilor. Formele de jocuri, competiţiile pe grupe şi echipe, precum
şi diferitele forme de probe combinate se includ în cadrul antrenamentelor, pe cât posibil iară
caracter eliminatoriu. Competiţiile şi jocurilor pe puncte, cu caracter oficial care se desfăşoară
în concordanţă cu prescripţiile în vigoare ale federaţiilor sportive adoptă din ce în ce mai mult
caracterul unor competiţii complexe, combinate cu exerciţii fizice elementare.
Competiţiile (sau mai corect spus, formele de competiţii) sunt repartizate uniform
dealurigul întregului an competiţional, deoarece reprezintă elemente componente ale
antrenamentului.
Pornind de la afirmaţiile lui HOFFMANN (1988), în cadrul antrenamentului de bază, se
desfăşoară competiţii în mai multe discipline sportive (dacă se încadrează în orientarea
adaptativă). Se oferă cel mai frecvent probe combinate (poliatloane). în cursul competiţiilor
trebuie verificate aptitudinile privind condiţia fizică şi coordonarea, precum şi nivelul de
dezvoltare al tehnicii. Competiţiile nu trebuie pregătite cu mijloace sau metode de
antrenament.

Concluzie.
În antrenamentul de bază, competiţia se desfăşoară pe parcursul întregului an. Din
această cauză funcţia acestuia este predominant cea de principală formă de motivare a
efortului, fâră a neglija celelalte funcţii ale sale.
Evident că performanţele obţinute în cadrul competiţiilor din perioada antrenamentului de
bază oferă, în amunite condiţii şi informaţii despre înclinaţiile şi perspectivele tinerilor
sportivi (funcţia de selecţie).

ANTRENAMENTUL DE PREGĂTIRE
În antrenamentul de pregătire al tinerilor sportivi această etapă se întinde cam până la
vârsta de 16 - 18 ani rolul competiţiilor se modifică, după cum urmează :
- Competiţia cunoaşte o evidentă dedublare a funcţiilor. Ea este în egală măsură
o formă de antrenament şi o dovadă ( respectiv comparaţie ) oficială a performanţelor.
- Ambele forme se remarcă printr-o concentrare precisă pe anumite şi diferite
perioade de timp ale anului de antrenament. în această situaţie folosirea "formei de
antrenament competiţia" se orientează în funcţie de dată "competiţie oficială de demonstrare a
performanţelor".
- Frecvenţa folosirii ambelor forme este mai redusă în comparaţie cu
antrenamentul de bază datorită volumului mai mic de tirnp pe parcursul anului. Despre
creşterea absolută a frecvenţei datorită faptului că extinderea în timp a antrenamentului de
pregătire pe întreaga durată a anului care este, atât necesară cât şi dorită, se mai poate discuta,
chiar dacă, de fapt, ea a ajuns să devină deja adesea o regulă.
- Conţinutul competiţional al competiţiilor oficiale ale federaţiilor spotive este
aproape identic cu cel al sportivilor sau se apropie de acesta. Acelaşi lucru este valabil şi în ce
priveşte regulanemtul şi modul de desfăşurare.
Facilităţile specifice vârstei sunt retrase în mare măsură. în cursul antrenamentelor se
folosesc încă diferite forme de competiţii cu intenţii diferenţiate în ce priveşte efortul şi
motivarea. Competiţiile de testare şi control reprezintă o formă mixtă a celorlalte două forme.

35
Concluzie:
Antrenamentul de pregătire (inclusiv competiţiile din cadrul antrenamentului) care devine tot
mai specializat şi final complet specializat şi pariciparea la competiţiile oficiale reprezintă
factori egali ca importanţă pentru dirijarea în cursul pregătirii a I nivelului funcţional (a
sistemului de mişcare) al tinerilor sportivi. Ele se condiţionează reciproc.

Acest rol al competiţiilor în cadrul antrenamentului de pregătire trebuie atribuit şi altor

două motive :
1. intensificării efortului în condiţiile specifice ale disciplinei, respectiv probei
sportive.
2. abordării tipice şi prin aceasta, unei consolidări corespunzătoare a aptitudinilor
de mişcare, a tehnicilor şi a modurilor de comportament cu ocazia angajării în condiţii
specific competiţionale a capacităţii de condiţie fizică, după cum se ştie acest lucru poate fi
atins numai în condiţii reale de competiţie.

ANTRENAMENTUL DE ÎNALTĂ PERFORMANŢĂ

Antrenamentul de înaltă performanţă nu reprezintă un segment omogen de evoluţie a

pregătirii performanţei, ci prezintă zone absolut diferite.
Zona 1
Antrenamentul de tranziţie reprezintă veriga, respectiv zona de trecere între
antrenamentul juniorilor şi cel de înaltă performanţă care, în mod obişnuit poartă denumirea
de categoria juniorilor şi în care se obţin primele succese internaţionale.
Zona 2
Zona celei mai bune performanţe personale sau a performanţei optime.
Zona 3
Zona de menţinere a unui nivel ridicat, respectiv a celui mai ridicat nivel de
performanţă. Normele folosite, în funcţie de vărstă şi durata, diferă foarte puţin de la o
Olimpiadă la alta, ele diferă însă enorm de la o disciplină sportivă la alta.
În ansamblul antrenamentului de înaltă performanţă competiţia joacă un rol conducător
şi ocupă o funcţie de dirijare centrală :
- pentru dirijarea performanţelor şi a nivelului specific al funcţiilor (sistemul
funcţional de mişcare) sportivului care se referă la capacitatea maximă individuală a acestuia,
- pentru obţinerea performanţelor la un anumit termen determinat, Ca motivaţie
pot fi menţionate :
Deoarece volumul efortului aproape nu mai poate fi mărit, intensitatea ia locul
parametrilor de care depinde evoluţia, aceasta nu înseamnă însă exclusiv o intensitate egală cu
cea folosită la competiţii sau cea maximă.
O parte hotărâtoare a efortului de la antrenamente este totuşi corelată cu specificul
competiţiilor şi atinge deci un nivel de intensivitate specifică înaltă până la foarte înaltă.
Tocmai datorită funcţiei de dirijare în vederea performanţei numărul competiţiilor
importante prezintă o însemnătate deosebită. Deşi în prezent se constată o creştere a
numărului de competiţii participarea la acestea trebuie totuşi planificată.
Competiţiile se diferenţiază după categorii şi din punct de vedere al importanţei lor
pentru realizarea unor performanţe maxime a sportivilor, depinde de disputarea lor la anumite
termene.
Trebuie stabilită o anumită ordine metodică în ce priveşte participarea la acestea
fiindcă, în funcţie de orientarea sportivilor de performanţă spre un anumit vărf, rezultă că,
competiţiile prevăzute în prealabil pentru anul în curs trebuie subordonate vârfului de formă.
Din această cauză, din punct de vedere al metodicii antrenamentului ele se încadrează în
categoria competiţiilor de pregătire.

36
 Concluzie:
În antrenamentul de înaltă performanţă, competiţia determină întreaga desfăşurare a
antrenamentului, precum şi structura efortului, atât din punct de vedere al termenului cât şi
funcţional.

ASPECTELE ADAPTATIVE ALE COMPETIŢIEI

În prezent este necesar şi de actualitate ca, competiţia să fie studiată sub aspectul
adaptărilor organice (inclusiv motorii, coordinative şi comportamentale). După cum s-a arătat
mai sus în ce priveşte rolul competiţiei, aceasta nu poate fi considerată numai ca o acţiune
pentru realizarea de performanţe în condiţii de concurenţă. Pentru înţelegerea argumentării
vom începe cu prezentarea competiţiei în cadrul antremamentului de înaltă performanţă.
Aspecte adaptative ale competiţiei în antrenamentul de înaltă performanţă.
Dupa cum rezultă din enumerarea succintă a aspectelor adaptării (v. capitolul
"Principalele aspecte ale adaptării In procesul de antrenament") rezultatul adaptării organice
în cursul antrenamentului îi reprezintă un sistem funcţional specific de mişcare. Pentru ca
sistemul funcţional de mişcare să poată fi realizat trebuie create anumite condiţii concrete,
care constau din competiţii respectiv eforturi apropiate de cele din cadrul competiţiilor,
fiindcă numai aceasta declanşează o calitate originală şi specifică a sistemului. După teoria
sistemelor (ANOHIM 1973) rezultatul, adică performanţa unui sistem funcţional de mişcare,
reprezintă un factor de formare a sistemului, al cărui randament este cu atât mai bun cu cât el
se referă mai frecvent pe baza unui program.
În sens adaptativ, competiţia joacă un rol de formare a sistemului. În legătură cu
aceasta, se defineşte noţiunea de "pluralitate a competiţiilor" (NOILOV 1988). Motivarea
constă în biofeedbackul elementelor specifice sistemului diferitelor discipline sportive prin
intermediul unor semnale endogene în timpul activităţii competiţionale.
Sportivilor din categoriile superioare ale performanţei nu le rămâne deci, din punct de
vedere logic, altă soluţie decât să participe la multe competiţii. Creşterea performanţelor se va
baza într-o măsură tot mai mare pe o optimizare calitativă a sistemului funcţional de mişcare.
Aceste procese se desfăşoară la nivelurile individuale (aproape) cele mai înalte ce pot fi
atinse. O extindere cantitativă a elementelor sistemului cum ar fi, de exeplu, creşterea
absorbţiei maxime de 0; sau a masei musculare specifice este inutila, respectiv imposibilă
(adaptarea poate fi interpretată în acest caz, cu certitudine, numai din punct de vedere
calitativ, desi nu trebuie să anticipăm părerile specialiştilor ). Această interpretare se referă
atât la antrenament cât şi la competiţie, în condiţiile în care aceasta din urmă reprezintă un
factor de declanşare la care nu se poate renunţa.

Aspecte adaptative ale competiţiei în antrenamentul juniorilor

În antrenamentul juniorilor ne confruntam cu câteva particularităţi importante în ce

priveşte situaţia adaptativă a sportivilor.
Sistemul biologic al organismului în sensul cel mai larg al cuvântului este inclus în
dezvoltare, în timpul activităţii sportive a tinerilor chiar fără existenţa unor stimuli de efort
sportiv. Procesele ontogenice şi predispoziţiile genetice sunt dirijate într-o direcţie fenotipică
în care se includ şi mecanismele de dirijare şi reglare. Acest sistem este foarte sensibil.
Direcţia fenotipică a dezvoltării unui tânăr sportiv este şi ea influienţată în mod durabil
de eforturile specifice ale disciplinei sale sportive. În această situaţie el nu-şi abandonează
însă potenţialul de adaptare determinat genetic decât, cel mult, în sens negativ, ca exemplu,
putem menţiona influenţa inhibitorie asupra dezvoltării a unor eforturi aerobe
disproporţionate (deoarece sunt "moderne") la tipurile de sportivi " rapizi". Acest lucru
produce şi o influienţă de durată asupra metabolismului şi anabolismului fibrelor lor
musculare rapide care deţin preponderenţa numerică.

37
 Aceste particularităţi de natură endogenă (ontogenetică) şi exogenă (debutul şi
specializarea în sport) caracterizează şi aspectele adaptative ale competiţiilor din perioada
antrenamentului juniorilor. În funcţie de relaţiile obiective, respectiv complexul de influienţe
ale celor două particularităţi ele acţionează în sensul sprijinirii, întârzierii sau inhibiţiei.

O dilemă a antrenamentului juniorilor

În afară de diferenţierea rolurilor între competiţiile din timpul antrenamentelor de bază
şi de pregătire, din punctul de vedere al adaptării apare mereu o dilemă care se referă cu
precădere atât în ce priveşte antrenamentul cât şi rolul competiţiilor.

Pe de o parte, este necesar ca la alegerea solicitărilor în cursul etapelor antrenamentului

juniorilor să respectăm procesele de dezvoltare biologica a tinerilor sportivi. În această
privinţă nu mai este posibil de schimbat ceva.
Pe de altă parte, nu se poate practica pregătirea pe termen mediu şi lung a
performanţei (sau mai exact formarea unui sistem funcţional de mişcare de înaltă calitate) cu
ajutorul câtorva motivări de direcţie a adaptării, respectiv prin noile modificări de atitudine în
sistemul funcţional de mişcare în curs de formare.
În cele din urmă, există evident căi diferenţiate individual pentru o pregătire specifică a
performanţei în disciplinele sportive care ar trebui practic urmate.
Sub aceste premise actualul sistem competiţional ar trebui oare să sprijine prin
conţinutul, modul, regulamentul şi oferta la stimularea pregătirii performanţei pe termen lung
la copii şi juniori.
Primele două premize provoacă adesea greutăţi antrenorilor în evaluarea priorităţilor. Ar
fi ruptă de realitate afirmaţia că ar trebui să ne orientăm cu precădere numai în funcţie de
premisa ontogenică. În realitate, cea de a doua prioritate se bucură, ca şi în trecut, de mai
multă prioritate. Mai de mult o asemenea decizie ar fi purtat denumire de "specializare
timpurie" a tinerilor sportivi şi s-ar fi referit, în special, la conţinutul eforturtului.
În prezent ne-am putea justifica, în această situaţie, cu următoarele argumente
adaptative. Nici un fel de abordări ocolite ale adaptării! De exemplu, este justificată întrebarea
dacă şi în ce măsură pregătirea cu precădere a capacităţii aerobe poate fi susţinută mai ales pe
distanţe scurte (0.40 - 2 min) şi medii (2 - 8 min). O influenţă asupra sistemului de ansamblu
al fibrelor musculare scurte (tip I) este de necontestat. Este însă oare acest lucru în interesul
unei dezvoltări pe termen lung a unui sistem funcţional de mişcare de mare valoare pentru
"alergări de semifond" de nivel calitativ al unui timp de 1,40 minute ?

Soluţia: abordarea individualizată.

În opinia mea soluţia dilemei poate fi găsită numai dacă pentru pregătirea specifică se
acordă cea mai înaltă prioritate luării în considerare a deosebirilor individuale. Aceasta ar
insemna (din nou) o serioasă "selecţie a talentelor" după care nu anumite cunoştinţe parţiale
ontogenetice sau, chiar mai rău, performanţele motorii timpurii după ce au fost o simgură dată
testate să fie declarate criterii absolute. Apare necesitatea unui sistem de tipologizare
adaptativă a copiilor şi tinerilor în funcţie de predispoziţia lor genetică.
De exemplu, sistemul neuromuscular se apreciază în funcţie de metabolismul
predominant. În această direcţie există deja unele abordări (TABELUL 1). în funcţie de
aceasta se pot determina apoi, în continuare, aptitudinea şi direcţia principală a efortului la
antrenament (v. PLATONOV / BULATOVA 1993 exemplificând prin înot).
Ce înseamnă aceasta mai concret?
Adaptările indirecte prin eforturi predominant atipice vor trebui evitate. în nici un caz
nu se poate aplica în antrenamentul juniorilor însă o concentrare metodică a unor eforturi
îndreptate într-o singură direcţie (după VERHOŞANSCHI 1985, 1988).

38
 Raportul între efortul general şi cel specific nu se rezolvă, de regulă, în favoarea celui
din urmă, ci în funcţie de situaţia tipologică, adică, în cele din urmă, se stabileşte cantitativ şi
se interpretează, în final, din nou pe baza dispoziţiei adaptative.

Tipul de Caracteristici Aptitudini adaptative

metabolism
Oxidativ "tipul de Acid laetic - 4 mmol/1, rezistenţă Rezistenţă la eforturi aerobe în
rezistenţă" musculară statică mare, hipoxie slabă, condiţiile unei hemodinamici
dezvoltare fizică lentă stabile.
Glicolitic "tipul de Acid lactic - 8 mmol/1 forţă explozivă Eforturi anaerobe în condiţiile
sprinter" şi viteză, dezvoltare fizică rapidă unei abateri însemnate ale
homeostazei
Mixt Acid lactic 4 - 8 mmol/1, Predispoziţii individuale
caracteristici parţiale ale celorlalte oxidative" sau "glicolitice"
două tipuri

TABELUL 1: Tipurile genetice de copii (în vârstă de 9 - 16 ani). Intr-un test intensiv pe 300 m pentru fete şi
băieţi (întocmit de HARITOVA 1991). Testul de intensitate maximă a inclus, pe lângă testări şi exerciţii speciale
şi o cursă de 300m. Independent de confirmarea sportivă, caracterul reacţiilor metabolice este predominant
genetic şi este ferm îmbinat cu timpul de adaptare a organismului copiilor şi tinerilor la condiţiile de mediu, ca şi
la eforturile fizice.

Nu se poate renunţa la o pregătire generală, în sensul sprijinirii unei dezvoltări şi

maturizări armonice a tuturor sistemelor organismului şi a întăririi sănătăţii, în raport cu
specificul vârstei.
Alte avantaje importante se referă la o evidentă ecomonisire a timpului de antrenament în
domeniul social. O asemenea abordare este avantajoasă pentru sistemul nostru sportiv şi dintr-
un alt motiv. Cu puţine excepţii, federaţiile sportive se plâng de scăderea sensibilă şi uneori
chiar dramatică a numărului tinerilor sportivi. Societatea "pluralistă", cu imensele ei influienţe
publicitare puternic mediatizate trezeşte în rândurile copiilor şi tinerilor multiple interese şi
preocupări care îi abat de la oferta sportului organizat (orientat spre performanţă).
Tot mai intens se manifestă "imaginea urâtă" a sportului de performanţă, datorită
diferitelor aspecte negative şi o adversiune generală a generaţiei aflate în curs de maturizare
faţă de disciplină (care este necesară la antrenamente).
Pentru cei care îşi menţin interesul ar trebui să se facă o selecţie după criterii adaptativ -
tipologice.

Primele concluzii

Care sunt primele concluzii ce se pot trage în ce priveşte aspectele adaptative ale
competiţiei în antrenamentul juniorilor ?
În antrenamentul de bază, ca şi în cel de pregătire, sistemul competiţional trebuie să ţină
seama într-o măsură mult mai mare de particularităţile tipologice ale tinerilor sportivi. Mai
ales în disciplinele sportive individuale oferta ar trebui să fie mult mai diferenţiată decât este
în prezent. Prin aceasta sportivii şi antrenorii pol respecta indicaţiile individuale privind
adaptarea în cursul formării unui sistem funcţional de mişcare. Aceasta nu ar fi o provocare ia
adresa vechii concepţii a specializării timpurii într-o nouă prezentare! Hotărâtoare sunt o
abordare corespunzătoare tipologic, o pregătire generală şi specifică la antrenamente şi
stabilirea de către federaţiile sportive a unor modalităţi şi regulamente de desfăşurare a
competiţiilor care să prevină abuzurile.

39
 Conţinutul competiţiilor nu trebuie, în nici un caz, să includă numai disciplina sau și
proba de specialitate, ci ar fi necesar după cum se practică deja în unele discipline sportive să
se includă şi exerciţii potrivite din punct de vedere adaptativ tipologic din alte discipline sau
probe sportive (în special, în domeniul concordanţei funcţionale, resectiv a structurii
efortului).

Deoarece, mai ales în antrenamentul de bază şi la sportivii din grupele corespunzătoare

de vârstă, se poate presupune că există o îmbinare complexă a aptitudini lor de condiţie fizică,
rezută şi conţinuturi ale competiţiilor care includ şi elemente din disciplinele sau probele
"înrudite". Întrucât, din diferite motive, competiţia se îmbină cu procesul de antrenament,
acesta trebuie să se adapteze şi la obiectivele adaptative ale competiţiei. În spiritul
multilateralităţii ar fi necesară, cum a fost cazul şi în trecut, o participare a tinerilor sportivi
care fac parte dintr-un anumit tip adaptativ la competiţii cu conţinut diferit. Multilateralitatea
poate fi însă interpretată numai ca fiind îndreptată spre activitatea sportivă, deci oarecum
limitată din punct de vedere adaptativ, în antrenamentul de pregătire această interpretare
urmează să fie în continuare limitată la mişcări asemănătoare din punct de vedere structural şi
funcțional respectiv la eforturile în direcţia specializării în sport.

PLURALITATEA COMPETIŢIONALĂ ŞI ADAPTAREA

Participarea unor sportivi de performanţă mai înaltă la numeroase competiţii a fost

deja fundamentată (TSCHIENE 1994). Aici ne vom referii numai pe scurt la folosirea abuzivă
a noţiunii de "pluralitate a competiţiilor" deoarece din această rezultă unele abateri
serioase faţă de legităţile adaptative aie creşterii performanţei sportive (TABELUL 2).

Disciplina sportivă Numărul zilelor de Numărul participanţilor

competiţie
Gimnastică artistică 25 - 35 210 - 250
Sărituri în apă 25 - 35 275 -360;
Scrimă . 30-40 415 - 480
Fotbal 70-85 70- 85
Tenis de masă 75 - 80 380 - 420
Polo 60-65 60 - 65

TABELUL 2: Numărul zilelor de competiţii şi al participărilor sportivilor de înaltă performanţă în cursul unui
cliclu anual (PLATONOV 1987).

Se pune următoarea întrebare de fond: care este numărul de competiţii util pentru
adaptare ?
Un răspuns "academic" ar putea fi următorul: Atâtea, câte să nu dăuneze procesul de
adaptare în cursul antrenamentului necesar, adică să nu ducă la reducerea timpului necesar
acestuia, nu mai puţine deci decât sunt necesare pentru conexiunea inversă care formează şi
întăreşte sistemul. Acest răspuns nu este utilizabil pentru sportivi. Din păcate întâlnim în mod
frecvent asemenea recomandări.
Pentru a putea găsi un răspuns satisfăcător din punct de vedere practic pentru condiţiile
extrem de diferite ale disciplinelor sportive şi ale obligaţiilor comerciale ale celor mai valoroşi
perfomeri trebuie să pornim de la următoarea constatare: Sportivii şi antrenorii care activează
în domeniul performanţei, dar chiar şi în atrenamentul de tranziţie să fie conştienţi că abaterile
frecvente de la caracterul sistematic şi planificat în desfăşurarea antrenamentului nu pot

40
contribui deloc sau într-o mică măsură foarte redusă la creşterea performanţelor. Acest lucru
devine foarte evident pe baza unui model de antrenament fundamental în mod adaptativ
având la bază un obiectiv programat. Din această cauză toate competiţiile trebuie planificate
pe baza următoarelor indicaţii:
Sportul de performanţă trebuie să dispună de suficiente perioade individuale şi
adaptative necesare atât pentru efoturile legate de antrenamente şi competiţii cât şi pentru
refacere
Pentru realizarea acestei exigenţe dispunem de procedee de care, parţial, sunt de mult
cunoscute (TSCHIENE 1994).
Diferenţierea între participări la competiţii importante şi neimportante.
Curaj pentru obţinerea chiar atunci când există însemnate tentaţii pecuniare atunci când
se tinde către un obiectiv mai inportant de performanţă.
Închiderea unor serii de competiţii în perioade de antrenament de mare intensitate, de
exemplu, pentru perfecţionarea formei sportive (LICHATZ 1989).
O nouă planificare a ciclului anual de antrenament în sensul că pluralitatea competiţiilor
condiţionează adaptiv pluralitatea ciclurilor de antrenament (pluralitatea ciclurilor).
Abţinerea totală pentru anumite perioade de timp de la competiţii în scopul menţinerii
capacităţii de mobilizare şi a reactivării sistemului funcţional de mişcare în perioadele
următoare de antrenament.
Necesitatea refacerii mai ales sub aspect psihologic este unanim recunoscută. Aceasta
înseamnă şi că "eforturile ce se dezvoltă în timpul antrenamentelor" trebuie evitate în timpul
seriilor de competiţii şi concursuri şi în perioadele imediat următoare.
Controale frecvente privind modul cum decurge şi stadiul adaptării. Fără acest lucru nu
este posibilă dirijarea antrenamentului, iar participările la competiţii ar avea un succes
îndoielnic şi ar fi însoţite de efecte nefavorabile.
Ţinând seama de aceste indicaţii, precum şi de altele privind programarea, pluralitatea
competiţiilor nu poate veni în contradicţie cu adaptarea decât cazul când năzuinţele spre
victorie şi tentaţiile la care sunt supuşi sportivii, antrenorii şi managerii devin prea puternice.
Atunci, în ultimă analiză, se recurge la doping, dar biologia şi fenomenul adaptativ al acestuia
nu se lasă manipulate timp îndelungat şi fără a produce efecte dăunătoare.

ANOCHIN P.K..: Theorie des funktioneilen Systems (russ.). Moskau 1973.

BOIKO V.: Die gezielte Entwicklung der Bewegungsfâhigkeit des Sportles. DSB Frankfurt /
M. 1990 (russ. 1987).
CHARITONOVA L.G.: Theoretiche und experimentelle Begrundung von Adapta tionstypen
im Sport. Leistunssport 23 (1993), 3, 11-12,
HOFFMÂNN L.G.: Zur Planung und Gestaltung sportlicher Wettkămpfe im
Grundlagentraining. Medizm und Sport 28 (1988), 5. 157-160.
IVOILOV A. V., SCHUBIN J.K.. LEVITAN P.G.: Die Vorbereitung det Sportler durch
Wettkampfpluralităt. Leistunssport 23 (1993), 3, 11-12.
ISRAEL S.: Spitzensport - hochgradige Adaptation - Spezialnorm. Leistunssport 22 (1992), 1,
17-22.
PLATO NOV V.: Vorbereitung qualifizierter Sportler. Theorie des Sports(rus).Kiev, 1987
PLATONOV V., BULATOVA M.: Die Orieptierung des mehrjâhrigen Trainngs junger
Schwimmer nach ihren Veranlagtingen fur Sprint - oder Dauerarbeit. Leistunssport 23 (1993),
1, 40-47.
VERCHOSHANSKI J.: Effektiv trainieren. Berlin 1988 (russ. 1985)
TSCHIENE P.: Transformation von Trainingseffekten oder langfristig gezelte Anpassung
durch Belastung. Leistunssport 23 (1993), 6, 4-6.
TSCHIENE P.: Wettkampfpluralităt und Adaptation. Leistunssport 24 (1994), 5, 9-12.
AUTORUL
Peter TSCHIENE. Redactor şef al revistei "Leistungssport".

41
 Formă a practicii sportive al cărei obiectiv îl constituie compararea performantei. Acest
criteriu, al comparării performanţelor, necesită o standardizare a echipamentului şi
instalaţiilor sportive, precum şi existenţa unor proceduri cantitative de comparare. Sportul
competiţional este sport de performanţă, deoarece compararea implică o performanţă obţinută
prin angajarea voinţei şi emulaţiei. Sportul competiţional nu trebuie, în mod necesar, să fie
Top Sport (sport de înaltă performanţă), deoarece standardele de comparare a performanţei
pot fi măsurate atît prin criterii absolute cit şi prin criterii relative. În cadrul cercetăriilor din
Ştiinţă Sportului, Sportul competiţional este studiat, de exemplu, în raporturile sale cu
fenomenele de agresiune. Stadiul actual al cercetăriilor demonstrează că există modele
explicative foarte diverse pentru multitudinea de situaţii sportive specifice în care
comportamentele agresive nu sunt tipice doar sportivilor, ci şi spectatorilor. Practica Sportului
competiţional presupune un antrenament adecvat şi o pregătire sistematică, dacă se doreşte
considerarea Sportului competiţional ca o formă de practică sportivă acceptabilă din punctul
de vedere al sănătăţii. Sportul competiţional poate fi analizat în funcţie de diferitele sale
contexte: (l) grupurile de participanţi (S.C, în şcoală, pentru femei/bărbaţi), (2) diferite
discipline sportive (s. individuale, s. cu opoziţia a două persoane sau s. cu opoziţia a două
echipe), (3) diferite nivele de competiţie (locale, regionale, naţionale, internaționale). Extrem
de importante sunt experienţele și datele ştiinţifice, privitoare la Sportul competiţional, mai
ales cele internaţionale, în special din S.U.A., unde a luat naştere o formă specifică: "S.C.
integrat în programa şcolară". în S.U.A. de un interes particular se bucură cercetările asupra
comportamentului, motivaţiei, personalităţii şi performanţei sportivilor competiţionali.
NOTĂ: In Marea Britanie, termenul „Athletics” este utilizat numai pentru " atletism" (track
and fietd). În Marea Britanie, termenul general corespunzător termenilor francezi şi germani
este: "Competitive Sport".

SPORT de PERFORMANŢĂ Leistungssport PerformanceSport Sport de competitionion

Sport practicat în scopul atingerii priorotații.Dacă performanţa este considerată în

valoare absolută sau relativă. Sportul de performanţă poate primii o semnificaţie mai largă sau
mai restrînsă în sensul cel mai restrîns. Sportul de performanţă devine Sport de înaltă
performanţă, distingîndu-se prin faptul că persoana trebuie să atingă un grad maxim de
angajament (timpi, abilităţi, dispoziţie pentru performanţă), pentru a ajunge cît mai aproape
posibil de normele absolute existente, sub formă de record sau titlu de campion sau pentru a
stabili noi norme de acest gen (campionate mondiale, Jocuri Olimpice). Pentru a realiza aceste
obiective, se procedează la încurajarea sistematică a performanţelor, incepînd din copilărie
(promovarea talentelor) până la diferite nivele, în aşa numitele "centre de antrenament".
Sportul de performanţă, în sens restrâns, presupune specializarea şi antrenamentul sistematic,
considerate ca pregătire pentru sportul de înalt nivel (competitive athletics). În sens larg,
întrega practică sportivă aparţine Sportului de performanţă, deoarece realizarea unei
performanţe este un element constitutiv de bază a comportamentului motor, caracteristic
diferitelor forme şi tipuri de sport. Criteriul decisiv pentru Sportul de performanţă, în sens
larg, îl reprezintă nivelul aspiraţiilor, ce este determinat de limitele personale şi relative ale
performanţei individului. O întregă serie de interpretări filozofice încearcă să stabilească
relaţiile între acest fenomen uman de bază, care este performanţa, şi sport. De un special
interes, în discuţiile despre sport şi performanţă, sunt contribuţiile din "Teoria critică a
sportului" (criticai sport theory), în care Sportul de performant este pus într-o relaţie foarte
strînsă cu "munca", fiind considerat ca "rezultat" al structurii societăţii capitaliste.
NOTA: Termenul "Sport", în limba engleză, presupune performanţă. Sport de performanţă
reprezintă, totuşi, o tautologie. Conceptele de performanţă absolută şi relativă sunt
recunoscute şi incluse în teoria educaţiei fizice. Confuziile apar pentru că interpretarea

42
germană a termenului "sport" este mult mai largă decît conceptul anglo-american în Marea
Britanie, sinonimul este "top level sport".

SPORT DE ÎNALTĂ PERFORMANŢA

Sport competiţional practicat la nivel regional, naţional şi internaţional. El poate fi

diferenţiat de termenul sport de performanţă utilizat deseori ca sinonim prin criteriul său de
aspiraţie la performanţa maximă absoluta (de vîrf). Sportul de performanţă (Performance
Sport) definit mai sus, nu este limitat doar la Sportul de înalţi performanţa, el putînd fi definit
ca o formă a sportului în care este vizată performanţa personală maximă în perspectiva unei
comparări a performanţelor. Criteriile principale pentru Sportul de înalţă performanţă sunt
recordurile şi succesele internaţionale. Precondiţia principală a Sportului de înalţă
performanţă ce a fost difuzată în lume pornind din Anglia (şf.sec. 18, pînă la începutul sec.20)
în special prin mişcarea olimpică, este măsurarea cantitativă a performanţei. In raport cu alte
epoci istorice trecute şi cu alte domenii ale culturii, performanţa în Sportul de înaltă
performanţă al erei industriale moderne se caracterizează prin: raţionalizare (antrenament),
cantitîcare (competiţie) şi abstractizare (recorduri, prezentare în mass media).
Datorită stresului extrem pe care îl exercită asupra corpului uman, Sportul de înaltă
performanţă a devenit obiect de interes major pentru cercetarea ştiinfică. El demonstrează
principiile performanţei şi succesului şi intră şi în sfera divertismentului prin prezentările
mass media ale marilor momente sportive. Ca obiect de divertisment pentru spectatori el
devine "spectacol" şi deci, factor de dezvoltare economică ca atare prin acţiune directă (sport
profesionist); sau prin acţiune indirectă (promotor de publicitate). Datorită acestor funcţii
Sportul de înaltă performanţă a cîştigat greutate politică şi a devenit obiect al dezbaterilor
politice (Ex: Jocurile Olimpice).

43
 PREGĂTIREA COMPETIŢIILOR IMPORTANTE
Indicaţii şi principii ale pregătirii imediate pentru competiţiile cele mai importante din
sportul de înaltă performanţă
44
Alfons LEHNERT, Institutul de Cercetare pentru Sport, Leipzig, Germania.
"Scuola dello Sport", Roma, XIII, 1994, 30, iul-sept., p.26 .
O evaluare a dinamicii rezultatelor obţinute de participanţii la Jocurile Olimpice, în
disciplinele sportive în care exista o evaluare obiectivă a performanţei, demonstrează că
numai un procentaj mic al sportivilor obţine cel mai bun rezultat în momentul decisiv al
competiţiilor. Confruntarea strategiilor de pregătire a sportivilor care au obţinut cele mai bune
rezultate în cel mai important concurs (finala olimpică) şi cei care nu reuşesc aceste
performanţe, a condus la punerea la punct a unei perioade sau secţiuni specifice a pregătirii
anuale numită "pregătirea imediată pentru concurs" (Pic). Sunt ilustrate problemele şi
sarcinile de natură metodologică, psihologică, medico-sportivă, tehnico-organizatorică şi
materială, puse de elaborarea PIC, şi sunt propuse, în formă sintetizată şi generalizată, sub
forma unor recomandări utile în vederea aplicării practice, noţiunile şi experienţele realizate
în organizarea acestei secţiuni a structurii anuale a antrenamentului.

INTRODUCERE

Dacă se analizează dinamica rezultatelor în anul olimpic ale participanţilor la Jocurile

Olimpice, în sporturile în care există o evaluare obiectivă a performanţelor în kg, metri,
secunde şi puncte (atletism, înot, haltere, tir etc.), se evidenţiază că numai un procentaj mic
circa 20% - a obţinut cel mai bun rezultat personal anual exact în concursurile olimpice.
Tipic pentru evoluţia rezultatelor acestor sportivi este o creştere aproape sistematică a
performanţei în timpul perioadei (pre) competiţionale, care atinge vârful în momentul
Jocurilor Olimpice. Urmează apoi o diminuare semnificativă a rezultatelor.

Conform cercetărilor noastre privind evoluţia randamentului sportivilor care nu au

obţinut cele mai bune rezultate ale lor, la Jocurile Olimpice, pot fi individualizate două
tendinţe:
Vârful rezultatelor este atins deja la începutul sezonului competiţional. Urmează apoi o
înrăutăţire aproape sistematică în timpul perioadei competiţionale şi rezultate relativ scăzute
în momentul concursurilor olimpice (FIG.2);
O creştere aproape continuă a rezultatelor la începutul sezonului, căreia îi urmează
atingerea, vârfului cu 6-4; săptămâni înaintea Jocurilor, şi o cădere însemnată a lor în timpul
competiţiilor olimpice (FIG. 3).
Această diferenţă între momentul în care este obţinută cea mai bună performanţă anuală
şi competiţia decisivă, nu permite utilizarea în cele mai avantajoase condiţii, în locul şi în
momentul cel mai important, al capacităţilor reale ale sportivului. Pentru a ilustra mai bine
acest fenomen am inclus ţinând cont de diferenţele pozitive sau negative din respectivul
concurs cele mai bune performanţe anuale ale tuturor sportivilor luaţi în consideraţie şi
analizaţi, în ceea ce priveşte rezultatele din probele Jocurilor Olimpice.
Rezultatul a fost un procentaj de medalii de două - trei ori mai mare, clasificări decisiv
mai bune în probele sportive respective şi ale echipei olimpice, in general.
Deşi rezultatele acestei analize nu sunt de data foarte recentă, o simplă tratare generală a
competiţiilor actuale ne lămureşte că lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Sportivi de
prestigiu "s-au prăbuşit", fiind eliminaţi după probele de calificare sau după ce s-au calificat,
în finală au fost autorii unor performanţe mult sub nivelul rezultatelor lor precedente.
Obţinerea celor mai bune performanţe personale în momentul concursurilor decisive
rămâne o problemă pentru mulţi sportivi, din care cauză este necesar sa se răspundă la o serie
de întrebări:

44
  care sunt cauzele pentru care nu sunt obţinute cele mai bune performante în
concursurile decisive;
 care sunt posibilităţile creşterii procentajului de sportivi care realizează cele
mai bune performanţe în aceste concursuri.
45

EVALUARE GENERALĂ

Am supus unei analize critice metodologia pregătirii tuturor sportivilor care au consituit
obiectul cercetării. Am obţinut de aici următoarea evaluare generală:
1. pregătirea sportivilor din grupa I - cel mai bun rezultat al anului în concursul
decisiv a corespuns obiectivului şi prin urmare, în linii mari, a fost corectă;
2. în pregătirea sportivilor din grupa II - cel mai bun rezultat încă de la începutul
sezonului olimpic structura anuală a antrenamentului a fost fundamental greşită, daca este
considerată din punct de vedere al performantei maxime în momentul jocurilor Olimpice,
plasate la sfârşitul perioadei competiţionale;
3. pregătirea sportivilor din grupa III - cele mai bune performanţe cu 4-6
săptămâni înaintea vârfului decisiv al sezonului - a demonstrat o structură anuală corectă
esenţial. Au fost făcute totuşi greşeli în timpul perioadei competiţionale imediat precedentă
celei decisive, ducând astfel la o cădere şi nicidecum la o creştere ulterioară a performanţei
sau la o consolidare a nivelului ridicat al rezultatelor.
Din aceasta cauză, sportivii din grupa III dintre care unii recordmeni mondiali, europeni
sau naţionali au pierdut clar posibilităţile pe care le aveau de a participa cu succes tocmai la
competiţia decisivă. De aceea, am căutat să înţelegem, din mărturiile respectivilor interesaţi,
care sunt cauzele acestei înrăutăţiri a rezultatelor cu puţin înaintea competiţiei decisive.
Rezultatul analizei pregătirii lor a evidenţiat, în principal, urmatoarele cauze :
 o solicitare prea timpurie a antrenamentului specific de concurs, impusă de
decizii ale Federaţiei şi de efortul sportivului de a obţine cât mai repede minimum de
calificare, efort legat de imposibilitatea (sau incapacitatea) menţinerii rezultatului la acel nivel
sau a reconstruirii acestuia;
 un nivel de performanţă nu foarte ridicat pe plan internaţional. Pentru aceşti
sportivi, obiectivul maxim a fost reprezentat de un loc în selecţionata olimpică sau cel mai
mult, de o calificare în concursurile Olimpice.
Pentru aceasta, nu au reuşit dintr-un punct de vedere psihologic şi metodologic să-şi
stabilizeze rezultatele obţinute şi cu atât mai puţin să le amelioreze ulterior. Din aceasta
cauză, ei au participat la Jocurile Olimpice în calitate de turişti !
În ultima parte a pregătirii, cu câteva săptămâni înainte de concurs, atât în structura
antrenamentului, cât şi în organizarea şi pregătirea concursului, au fost tolerate carenţe în
măsură să afecteze construirea sistematică a rezultatului sau manifestarea sa specifică de
concurs în momentul dorit. Dintre aceste carenţe amintim:
 un procentaj prea ridicat, ca timp şi volum, a încărcăturilor specifice,
competiţionale;
 participarea la multe competiţii în exclusivitate din raţiuni de prestigiu sau
câştig;
 "goana" pentru obţinerea haremurilor minime de participare;
 deficiente în organizarea performantei;
 insuficientă pregătire psihică, metodologică şi organizatorică a sportivilor în
vederea condiţiilor concrete, complexe,, ale locului de desfăşurare a competiţiei.
În unele cazuri, au existat chiar sportivi care au realizat rezultate ridicate în calificări, de
care însă s-au îndepărtat mult, la puţină vreme, în finală. Cu toate acestea, nici capacităţile
fizice, nici deprinderile tehnice nu se pot înrăutăţi atât de mult într-un timp atât de scurt. De
aceea, cauzele acestei diminuări trebuie căutate în acţiunea negativă a unor factori fizici şi
psihici.

45
 O IPOTEZĂ DE CONCEPERE A ANTRENAMENTULUI

Pornind de la noţiunile obţinute atât din cercetările şi experienţele pozitive de la grupa

de sportivi, care au obţinut sau şi-au repetat cele mai bune rezultate în concursul decisiv, cât şi
din cele negative de la grupa II, cu cei 46 care nu au reuşit să obţină sau să-şi repete cele mai
bune rezultate în concursul decisiv, am elaborat un model ipotetic al antrenamentului pentru
ultima secţiune a pregătirii în vederea concursurilor decisive.
În punerea la punct a acestuia, ne-am orientat în funcţie de următoarele poziţii
fundamentale :
factorul decisiv care determină dinamica performantei sportive este reprezentat de
antrenament cu unitatea sa între exerciţii, organizare metodologică şi sarcină de lucru.
 Elementele respective ale antrenamentului exercită o acţiune diferită asupra
factorilor limitativi ai performanţei, ca şi asupra performanţei globale competiţionale, atât în
ceea ce priveşte caracterul lor, cât şi succesiunea lor cronologică timpul lor de transformare
este diferit.
 Organele şi sistemele funcţionale biologice de la baza performanţei sportive au
o dinamică diferită de adaptare la stimuli de antrenament.
 In cazul pregătirii dirijate spre obţinerea celei mai bune performanţe sportive
exact în concursul decisiv trebuie găsită calea optimă a adaptării în interacţiunea acestor
factori.
 Realizarea în concurs a performantei sportive se face întotdeauna în condiţii
foarte concrete, de fiecare dată extrem de diferite din punct de vedere geografic, climatic, al
solicitărilor psihice şi emoţionale, ca şi din punct de vedere tehnico-organizatoric.
Toate acestea pot influenţa pozitiv sau negativ randamentul sportivului. Adaptarea
optimă la aceste condiţii reprezintă premisă pentru obţinerea celor mai bune rezultate în
concursurile decisive.
Eficacitatea acestei concepţii de structurare a antrenamentului în sporturile amintite a fost
experimentată deja în pregătirea pentru Campionatele Europene şi Mondiale.
Cercetările efectuate şi punerea în practică a indicaţiilor oferite de acestea au permis sa
se ajungă la un procentaj de 60-80 % al sportivilor care au obţinut cele mai bune performante
anuale în concursurile decisive.
În continuare, propunem, în formă sintetizată şi generalizată, o serie de noţiuni şi
experienţe privind organizarea antrenamentului pentru pregătirea imediată în vederea
concursurilor decisive. Acestea vor fi expuse îndeosebi sub formă de recomandări, uşor de
utilizat din punct de vedere practic.

46
 NATURA PREGĂTIRII IMEDIATE PENTRU COMPETIŢIE (PIC)

Fixarea ultimei secţiuni a pregătirii pentru concursurile decisive ca etapă de

antrenament autonom, de sine stătătoare (un ciclu de antrenament), atribuindu-i o sarcină a sa
specifică şi exclusivă, a avut un efect semnificativ pozitiv asupra unui procentaj mare de
sportivi. Am denumit această secţiune v a pregătirii ca pregătire imediată pentru concurs (Pic).
Din punct de vedere terminologic,
68 în unele cazuri, cu referire tocmai la pregătirea
pentru competiţii, mai sunt încă utilizaţi termenii de pregătire generală şi specifică de concurs.
Aceşti termeni caracterizează însă mai mult conţinutul antrenamentului exerciţiile şi
metodele utilizate decât ansamblul complex al unei anumite secţiuni (sau etape) a
antrenamentului. Antrenamentul în vederea pregătirii pentru concursuri, independent de faptul
că aceasta este imediată sau pe termen lung, conţine întotdeauna elemente atât generale, cât şi
specifice. Conceptul de "pregătire imediată pentru concurs" exprimă , într-un mod mai precis
şi adecvat, natura, conţinutul şi complexitatea acestei pregătiri decât expresia "pregătire
specifică pentru concurs".
Prin "Pregătire imediată pentru concurs" (Pic) înţelegem ultima secţiune a
antrenamentului, în care legile specifice ale adaptării sunt aplicate pregătirii condiţiilor
concrete şi complexe ale concursului decisiv. Obiectivul este acela de al face pe sportiv
capabil să transforme, la modul optim şi la momentul oportun, cu cel mai mare randament
posibil:
1. calităţile psiho-moralc, aptitudinile motrice, abilităţile tehnice, capacităţile,
cunoştinţele şi experienţele tactice dobândite printr-un antrenament adecvat pe termen lung;
2. condiţiile organizatorice, climatice şi temporale (orarul competiţiei) ale locului
unde se desfăşoară competiţia.
Conţinutul pregătirii imediate pentru concurs prevede soluţionarea problemelor cu
caracter:
 de metodologie a antrenamentului;
 psiho - pedagogic;
 medico - sportiv;
 tehnico – material;
 organizatoric.

Conţinutul şi durata sa depind de:

Importanța concursului;
 obiectivele personale ale fiecărui sportiv sau ale echipei;
 forţa adversarilor în special a favoriţilor în lupta pentru medalii;
 calendarul competiţional de desfăşurarea şi ritmul concursului;
 poziţia geografică a locului unde se desfăşoară competiţia;
 particularitățile instalaţiilor de concurs;
 momentul în care este plasată această parte a pregătirii în, ansamblul sezonului
competiţional.

Din finalităţile şi conţinuturile sale derivă două ansambluri de sarcini, legate între ele:
1. obţinerea disponibilităţii şi capacităţii performanţiale maxime sau forma sportivă
în momentul viitoarei competiţii;
2. acomodarea optimă la condiţiile specifice şi complexe ale locului de
desfăşurare a competiţiei şi la modul de desfăşurare a acesteia.
Pic începe prin selectarea sportivilor sau a echipei şi se încheie odată cu începerea
concursului. De aceea, durata sa este influenţată :
De importanţa sau de caracterul concursului:
Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale, Campionatele continentale, Cupele necesită
o pregătire cu o durată mai mare decât, de exemplu, Campionatele naţionale;

69
 De poziţia geografică în care se desfăşoară competiţiile:
Toate competiţiile care se desfăşoară în condiţii neobişnuite şi care necesită o adaptare
la un nou ritm al ciclului circadian, la factorii climatici, ca temperatură, umiditatea aerului,
presiunea barometrică (altitudine), necesită o durată mai mare a pregătirii decât cele care se
desfăşoară în condiţii normale;
De poziţia avută de pregătirea
v specifică în timpul anului competiţional :
Dacă această parte a pregătirii 68 este plasată la sfârşitul unui sezon cu solicitare foarte
intensă, conţinuturile sale vor fi stabilite la modul global şi fundamental, faţa de o Pic plasată
la începutul sezonului. Consecinţa este, aşadar, o durată mai mare ;
De dimensiunea şi de nivelul experienţei sportivilor:
Sportivii cu o experienţă competiţională mai bogată şi care au călătorit mai mult, se
adaptează mai rapid şi cu mai puţine complicaţii la condiţiile neobişnuite (pe care, în parte, le
cunosc deja) decât începătorii. În practica actuală, cele mai bune rezultate au fost obţinute cu
o durata a Pic de 5-7 săpt.

SARCINILE METODOLOGIEI ANTRENAMENTULUI

În ceea ce priveşte metodologia antrenamentului, sarcinile pe care trebuie să le

îndeplinească Pic sunt următoarele :
Parcini condiţionale :
Crearea sau stabilizarea depinde de poziţia acestei părţi a pregătirii în cadrul sezonului
competiţional unui nivel optim al premiselor condiţionale necesare pentru aplicarea eficientă a
tehnicii şi tacticii, precum şi pentru a reuşi să se facă faţă solicitărilor globale înalte din timpul
competiţiei;
Pregătire tehnică:
Perfecţionarea tehnicii personale; corectarea micilor greşeli tehnice; stabilizarea/adaptarea
dinamică a execuţiei exerciţiilor la condiţiile concrete ale concursului;
Pregătire tactică:
Precizarea şi stabilizarea organizării tacticii personale de concurs, ţinând cont de condiţiile
propri ale locului de concurs şi de momentul în care se desfăşoară acesta; dobândirea de
informaţii privind comportamentul tactic al adversarului sau al adversarilor;
Elaborarea performantei complexe de concurs :
În timp ce, la începutul Pic, sarcinile condiţionale şi tehnico-tactice mai pot fi realizate fiecare
în parte şi izolat, pe măsură ce ne apropiem de data competiţiei, performanţa complexă de
concurs trebuie construită şi stabilizată în ansamblul său (cu puţine excepţii) şi, dacă este
posibil, în condiţiile de concurs prestabilite.
Pregătirea psihică şi psihologică pentru competiţie a sportivilor are o importanţă egală cu
cea a antrenamentului, fiind strâns legată de acesta. Iată care sunt sarcinile care revin
antrenorului şi responsabililor de echipă:
 formarea unei echipe unite şi compacte; crearea unui climat general care să
favorizeze performanţa;
 creşterea motivaţiei şi a mobilizării tuturor forţelor psihice şi emoţionale care
permit abordarea cu succes a concursului;
 consolidarea încrederii de sine, în propriile capacităţi de performanţă şi în
propria concepţie privind comportamentul competiţional ;
 pregătirea pentru unele particularităţi ale comportamentului psihologic
competiţional din partea adversarului;
 pregătirea pentru unele particularitaţi ale atmosferei generale care precedă şi
însoţeşte competiţiile importante (comportamentul spectatorilor, al mass mediei, al
judecătorilor de concurs şi al arbitrilor, etc.).

70
 STRUCTURA SI ELABORAREA PIC
Dacă se urmăreşte atingerea obiectivelor stabilite performanţa sportivă maximă intr-un
anumit moment, adică la data concursului
v decisiv este importantă alegerea succesiunii corecte
a mijloacelor şi a unei dinamici corespunzătoare a sarcinilor de antrenament.
68
Elaborarea antrenamentului, înţeleasă ca o unitate între mijloacele de antrenarment şi
sarcina competiţională (interrelaţi între efort şi refacere, între volmu și intensitate etc.), aşa
cum ara arătat în introducere, se bazează pe:
* noţiunile şi pe experienţele dobândite, referitor la diferentele de acţunee şi la
perioade (timpul) da transformare a complexelor antrenante a diverşilor factori performanţiali;
* dinamici adaptative diferite ale organelor şi sistemelor biologice care determină
performanța.
Ceea ce determină durata acestei perioade (sau timp) de transformare este caracterul
stimulilor de antrenament, exercitaţi de componentele încărcăturii asupra organismului
sportivului. Rezultatele cercetărilor arată că aceste componente ale încărcăturii, care
acţionează în mod general şi global asupra organismului sportivului necesită un timp mai lung
de transformare.
În vreme ce acelea care prezintă un caracter adecvat specificităţii performantei sportive
sunt transformate mai rapid într-o creştere a capacitătii de performanţă (supracompensaţie).
De aceea, pentru a realiza rezultatul maxim la momentul oportun, este necesară o succesiune
cronologică corectă a elementelor esenţiale ale antrenamentului. Un efort maxim eficient este
obţinut numai printr-o succesiune corespunzătoare în dominanţa cronologică a complexelor
esenţiale ale antrenamentului în raport cu experienţele noastre, vârfurile de încărcătură ale
componentelor se planifică:
 pentru mijloacele generala de antrenament,
din sâptămâna 5 până în a 4-a;
 pentru volumul de antrenament,
din săptămâna 4 pâiă în a 3-a;
 pentru mijloacele speciale de antrenament,
din săptămâna 3 până în a 2-a;
* pentru intensitatea antrenamentului,
din săptămâna 2 până la 1-a săptămână înaintea începerii competiţiei.
Valoarea maximă a încărcăturii este plasată în a treia şi a doua săptămână înaintea
concursului (F1G 4). În felul acesta, se aplică timp de 2-4 săptămâni o încărcătură ridicată de
antrenament, realizată prin mijloace diferite; dacă planificarea a fost corectă, prin
suprapunerea sau însumarea lor temporală se obţine o performanţa maximă într-un moment
determinat, adică în concursul decisiv.
Structura globală care a dat rezultatele cele mai bune într-o Pic de mai multe săptămâni
este următoarea:
Faza de refacere: durată de circa 1 săptămână :
Scurtă refacere activă, îndeosebi psihică, mai ales dacă Pic se află la sfârşitul unui sezon cu
solicitare intensă.
Mijloace: mijloace generale de antrenament, sporturi compensatorii, fizioterapie, încărcătură
moderată: volum mediu de antrenament cu intensitate redusă.
Faza de construcţie: durată circa 2-3 săptămâni:
În cadrul acesteia sunt soluţionate mai ales problemele condiţionale, tehnice şi tactice.
Mijloace: exerciţii speciale condiţionale, exerciţii tehnice şi tactice. încărcătură: volum ridicat
de antrenament cu intensitate medie.

71
 Faza de formare 3 rezultatului: durată 1-2 săptămâni:
Formarea performantei complexe de concurs, la începutul şedinţei obişnuite de antrenament a
sportivului, şi, prin urmare, în condiţiile specifice locului de concurs.
Mijloace: sunt utilizate predominant exerciţiile de concurs şi cele generale, compensator.
Încărcătura: intensitatea exerciţiilor de concurs este apropiată de cea din concursul respectiv,
încărcătura exerciţiilor compensatorii v este redusă - medie.
In timpul Pic, în funcţie de structura
68 performantei de concurs în sporturile şi probele
sportive respective, competiţiile constituie un important mijloc de pregătire. Dacă se
urmăreşte realizarea sarcinilor respective ale antrenamentului, nu se poate renunţa la
competiţii. Ele au însă caracterul unor concursuri de control şi testare, deoarece servesc la:
 determinarea nivelului factorilor respectivi, relevanţi pentru performanţă;
 stabilizarea tehnicii;
 studierea concepţiei tactice de comportament competiţional;
 formarea performanţei complexe de concurs, ca şi la adaptarea la ritmul de
concurs prevăzut.

FIGURA 4. Evoluţia componentelor respective ale efortului în grupa I în cadrul Pic la atletism (linia întreruptă,
groasă); la înot (linia continuă); la tir (linia întreruptă, subţire)

72
 Reprezintă deci, o componentă a antrenamentului şi trebuie programate pornind de la
acesta. In general, în aceasta etapă, competiţiile cu obiective majore privind rezultatul
obţinerea întârziata a "minimelor" de calificare, competiţii de prestigiu etc. Au o acţiune
negativă asupra obţinerii performanţelor maxime în concursul decisiv, afectând atât pregătirea
psihică şi mobilizarea în vederea concursului principal, cât şi structura planificată a
antrenamentului. De asemenea, deseori implică eforturi ulterioare de organizare. De aceea, în
timpul Pic, acest tip de competiţii trebuie absolut evitat.

PREGATIREA / ADAPTAREA PENTRU CONDIŢIILE CONCRETE ALE

CONCURSULUI

Progresul tehnico-ştiinţific, îndeosebi posibilitatea deplasării pe tot globul, rapiditate;

legăturilor, transformarea tot mai mare a sportului de mare performanţă într-un spectacol,
împreună cu progresele ştiinţelor sportului au făcut ca Jocurile Olimpice, Campionatele
mondiale şi continentale să se desfăşoare în cele patru colţuri ale globului pământesc : la nord
(Montreal), la sud (Sidney), in Extremul orient (Seul), la sud (Los Angeles), la nivelul mării
(Barcellona) sau la altitudine (Mexic). Pentru obţinerea unei clasificări sau a unei victorii, este
necesar ca performanţele maxime personale să fie realizate în condiţii diferite şi foarte variate.
Pentru a reduce sau elimina complet influenţa negativă a unui mediu neobişnuit, este
necesară o pregătire adecvată având drept obiectiv adaptarea maximă posibilă la acest mediu.
Toate acestea implică probleme care privesc desigur metodologia antrenamentului, medicina
sportivă, ştiinţele biologice, dar şi aspecte tehnico-organizatorice.
De aceea, este indispensabilă o abordare interdisciplinară. In această fază sunt extrem de
importante supravegherea medicală şi controlul permanent al proceselor de adaptare şi de
antrenament.
Din acest punct de vedere, în Pic sunt integrate următoarele sarcini. Adaptarea la
modificarea ritmului circadian dupa locul de desfăşurare a concursului.
Dacă deplasarea şi şederea la locul de desfăşurare a concursului implică o modificare a
orarelor zilnice într-o masura mai mare de 5-6 ore, se produce o alterare a ritmului circadian
obişnuit. Pentru sportivii solicitaţi în aceste condiţii, concursurile "pică" într-o fază
nefavorabilă din punct de vedere biologic. Este necesară adaptarea la noile orare ale locului de
concurs. Reacţiile biologice de adaptare necesită circa 4-5 zile.
Posibilităţile existente de adaptare la noul ritm circadian sunt:
 Sosirea cu 4-5 zile înaintea începerii concursului și adaptare imediată a
regimului cotidian de viaţă la orarul locului. În organizarea sarcinii, în primele 3-4 zile,
trebuie să se ţină cont de reacţiile de adaptare. Până acum, aceasta s-a dovedit a fi varianta cea
mai bună;
 Adaptare treptată, cu etape intermediare în deplasarea spre locul de concurs.
Riscul major întâmpinat este acela de a nu reuşi să se garanteze condiţiile speciale optime de
antrenament, indispensabile tocmai în această perioadă.
Limitarea la modificarea orarelor corespunzătoare ţării fiecăruia nu are prea mult sens.
De fapt, ritmul biologic circadian nu depinde doar de orar, ci şi de momentul răsăritului şi
apusului soarelui, de momentul când se luminează şi când începe să se întunece. Sportivii care
au experimentat deja această modificare a ritmului ziuă-noapte reuşesc să se adapteze mai
bine decât cei care tfăiesc această experienţă pentru prima dată.
Este vorba de doi factori climatici care depind de poziţia geografică a locului de concurs şi de
sezonul, din an.
Tipologia condiţiilor în care se pot desfăşura concursurile este următoarea :
 temperatură şi umiditate crescute (regiuni de coastă în zonele calde);
 temperaturi ridicate şi umiditate redusă (climă continentală şi clima de
altitudine în zonele calde);
 temperaturi joase şi umiditate redusă în regiune (climă în zone reci).

73
 Dacă temperaturile extrem de ridicate se prezintă aproape exclusiv în sporturile estivale,
ridicând probleme îndeosebi în probele de rezistenţă şi în unele jocuri sportive, temperaturile
scăzute pot interesa nu numai sporturile de iarnă, ci şi sporturi estivale, în cazul unor perioade
neprevăzute de frig şi al unor competiţii sau traseuri care se desfşoară la o altitudine medie.
Acest ansamblu de condiţii climatice influenţează reglarea termică a organismului şi
deci conţinutul de apă şi electroliti din acesta. Dacă nu se ţine cont de aceasta, se pot produce
şocuri de căldură, arsuri cutanate, fenomene de răceală sau de degerare, iritaţii şi inflamaţii ale
căilor respiratorii.
Din toate acestea, în funcţie de factorii climatici, derivă o serie de cerinţe în ceea ce
priveşte îmbrăcămintea, organizarea concursului, igiena şi comportamentul personal al
sportivului, înainte, în timpul şi după competiţie.
Posibilităţile de adaptare sunt:
 simularea, în localitatea obişnuită de antrenament, a situaţiilor climatice
prevăzute; saună, metode specifice de călire, şedere şi antrenament în camere climatice
speciale;
 efectuarea unei părţi a pregătirii în condiţii de concurs sau foarte asemănătoare
acestora;
 sosirea din timp la locul de desfăşurare a concursului.
Adaptarea la altitudini medii (de la 2000 pînă la 3000 m). Clima la altitudine este
caracterizată de un ansamblu complex de factori. Cel mai important pentru sportul de mare
performanţă este reducerea presiuniii barometrice a aerului şi prin urmare, diminuarea
volumului total de oxigen prezent. Conţinutul atmosferic mai mic de oxigen are o influenţă
negativă asupra producţiei de energie, reprezentând un factor care îşi lasă amprenta asupra
performantei în acele sporturi încarc metabolismul aerob se numără printre elementele
determinante ale rezultatului, aşa cum este cazul sporturilor de rezistenţă, jocurilor sportive şi
sporturilor de luptă. Cu cât nivelul intensităţii proceselor aerobe este mai ridicat, cu atât mai
mare va fi efectul negativ. Aceasta reduce, de fapt, capacitatea de rezistenţă în aceste sporturi,
influenţând stabilitatea tehnicii şi tacticii în comportamentul competiţional. În sporturile de
forţă în care performanţa se bazează predominant pe metabolismul anaerob, nu ar trebui să se
înregistreze diminuări ale performanţei, dimpotrivă pot exista efecte pozitive datorate
rezistenţei mai mici a aerului ( probe de viteză în atletism; săritura în lungime şi în înălţime;
ciclism pe pistă). În disciplinele tehnice, ca sărituri înot, gimnastică artistică, gimnastică
ritmică-sportivă etc., diminuarea presiunii parţiale a oxigenului influenţează în mod foarte
redus randamentul sportivilor.
Posibilităţile de pregătire şi adaptare la condiţiile de altitudine medie sunt următoarele:
 un antrenament accentuat, intensiv al rezistenţei în condiţii normale. Un
antrenament care provoacă o carenţă de oxigen în condiţii normale acţionează în aceeaşi
direcţie ca antrenamentul Ia altitudine: creşterea rezistentei la hipoxie şi utilizarea eficientă a
oxigenului disponibil;
 antrenament în condiţii simulate de carenţă de oxigen, în camere hipobance, cu
măşti speciale şi cu sisteme cu amestecuri reglabile de aer;
 antrenament în condiţii de altitudine similare celor din concurs;
 sosire din timp la locul de desfăşurare a concursului.
Antrenamentul în condiţii de altitudine medie (hipoxie) prin însumarea stimulilor de
antrenament cu aclimatizarea reprezintă o sarcină mai ridicată decât aceea din condiţii
normale. Trebuie să se ţină cont de aceasta, mai ales în faza de aclimatizare acută primele 10
zile printr-o diminuare a sarcinii de antrenament. În sporturile de rezistenţă, se va reduce
intensitatea antrenamentului, în timp ce în celelalte sporturi vor fi introduse pauze mai lungi
între încercările sau exerciţiile respective. Durata optimă pentru o adaptare la condiţiile de
altitudine se face printr-un cantonament la altitudine sau la locul de desfăşurare a concursului,
fiind întotdeauna un compromis între gradul de adaptare fiziologică şi capacitatea de a suporta
noile condiţii, din punct de vedere psihic. Capacitatea individuală de adaptare a sportivului la

74
condiţiile de altitudine are o marjă de ± 500 m. Recomandarea noastră este să se facă o probă,
ţinând cont că adaptarea sportivilor cu experienţe la altitudine este mai uşoară decât a celor
aflaţi la prima lor experienţă.
Cu foarte mici excepţii, în Europa nu existstă localităţi de concurs care să se afle la
înălţimi între 2000 şi 3000m. Prin urmare, pentru sportivii europeni, concursurile importante
la altitudine sunt legate de deplasările în Africa, America sau Asia, adică implică
adaptarea *t
la diferiţi factori, pe lângă cel al altitudinii. În aceste condiţii, varianta Pic cu cele mai bune
rezultate pentru sporturile care au rezistenţa drept componenta principală a performantei, este
cea care prevede această organizare:
 preaclimatizare: din săptămâna 7 la săptămâna 4;
 şedere intermediară în ţară din săptămâna 4 la săptămâna 3;
 sosire la locul concursului cu 3-2 săptămâni înaintea concursului (FIG. 5).
Pregătirea pentru ritmul / ciclul de concurs este greu ca competiţiile importante să se
finalizeze cu un singur concurs. In general, ele prevăd o serie întreaga de competiţii (serii,
semifinale, finale; meciuri de calificare, sferturi de finală, semifinală, finală etc.) care sunt
disputate într-un ritm diferit între sporturile respective, dar şi între probele respective. Astfel,
in unele sporturi, sportivii trebuie să dispute mai multe probe în aceeaşi zi, în vreme ce în alte
sporturi există o probă la 3-4 zile iar concursul se poate extinde până la 2-3 săptămâni, O
pregătire/predispunere la acest ritm global de desfăşurare a competiţiei decisive, este o
condiţie importantă pentru a obţine şi garanta un nivel înalt al performanţei pe toată durata de
desfăşurare a concursului, din calificări până în finale. Această adaptare poate fi obţinută
repetându-se de mai multe ori ritmurile cronologice de concurs prevăzute în etapa pregătirii
imediate.
Pregătirea / adaptarea la cerinţele speciale ale instalaţiilor de concurs
Altimetria distanţelor de concurs în disciplinele de resistenţă şi în cele în care se
folosesc mijloace tehnice (de exemplu, ciclism): caracteristicile calitative ale instalaţiilor de
concurs, îndeosebi în disciplinele tehnice ; condiţiile externe, ca vizibilitatea şi vântul în
sporturile cu vele şi în concursurile de tir, pot varia foarte mult de la un teren la altul.
Posibilităţile oferite pentru pregătirea condiţiilor speciale ale viitoarei competiţii sunt:
 desfăşurarea antrenamentului şi a competiţiilor pregătitoare sau de antrenament
în ţară, în condiţii naturale asemănătoare sau care simulează pe cele de la locul concursului;
 plasarea unei părţi a pregătirii speciale într-o localitate cu condiţii
asemănătoare celor de la locul concursului;
 recunoaşterea imediată a condiţiilor specifice ale locului de concurs,
participând la concursuri desfăşurate aici (de exemplu, jocuri preolimpice) şi sosire din timp
acolo unde se desfăşoară competiţia.
Predispoziţia pentru atmosfera generala a concursului
Comportamentul spectatorilor, al mass mediei, ca şi al arbitrilor şi judecătorilor de
concurs poate fi influenţat de o serie de factori particulari, cum ar fi naţionalismul local,
cunoaşterea limitată a regulamentelor din unele sporturi, problemele politice etc. Toate pot
fi situaţii neobişnuite pentru sportiv. Pentru o pregătire în vederea acestor situaţii se poate

recurge la:
 proiecţii de filme şi înregistrări video, care să informeze şi să ofere cadrul
atmosferei din locul respectiv;
 imitarea în antrenament a unor concursuri în care sunt reproduse aceste condiţii
(introducerea, în timpul antrenamentelor la sală, a zgomotului făcut de public; obişnuinţa cu
deciziile îndoielnice ale arbitrilor şi judecătorilor de concurs) ;
 cunoaşterea directă a climei de la locul prevăzut pentru concurs, participând
anterior la nişte competiţii în acest loc.

75
 CÂTEVA INDICAŢII ORGANIZATORICE

Sosirea la locul concursului

Momentul sosirii la locul competiţiei importante variază şi depinde de numeorase
împrejurări, pe care le-am amintit deja.
În cazul unor competiţii desfăşurate în ţară, acolo unde sunt cunoscute deja toate
condiţiile, şi în localităţi nu foarte îndepărtate, se poate ajunge în ziua respectivă sau cu o zi
înaintea concursului, cu condiţia ca regulamentele să-permită acest lucru.
În localităţile de concurs care nu necesită nici o adaptare la ritmurile circadiene şi / sau
la condiţiile climatice, nici o călătorie foarte obositoare, se poate ajunge cu 3-4 zile înainte. In
general, sunt suficiente câteva zile pentru familiarizarea cu condiţiile în care se desfăşoară
concursul.
In schimb, trebuie să se ajungă cu 5-7 zile înaintea începerii competiţiei în acele
localităţi care necesită o adaptare a ritmurilor circadiene sau la condiţiile climatice.
Pentru acele localităţi aflate la altitudine medie şi care necesită, de asemenea, adaptarea
la un ritm circadian diferit, trebuie să se ia în consideraţie o sosire cu 7 zile (sporturile de forţă
şi cele tehnice) până la 14-18 zile (sporturile de rezistenţă, de luptă, jocurile sportive) înaintea
începerii concursului. Experienţele precedente de aclimatizare pot facilita acest proces şi
durata adaptării.
În multe localităţi, sportivii, în special cei foarte tineri şi cu puţină experienţă
internaţională, trebuie să facă faţă unor moduri de viaţă şi unor regimuri alimentare pe care nu
le cunosc, proprii ţării care îi găzduieşte. De aici şi o serie de dificultăţi personale. Sarcina
antrenorilor, medicilor şi conducătorilor sportivi va fi ca:
 impresiile generale ale sportivilor să nu constituie o suprasarcină psihică
ulterioară, care să le afecteze concentrarea asupra desfăşurării concursului;
 în regimul zilnic să fie menţinute normele igienice necesare şi să se evite până
şi cele mai mărunte tulburări şi necazuri;
 alimentaţia să rămână, pe cât posibil, cea obişnuită şi să corespundă cerinţelor
concursurilor şi antrenamentului.
Perioada pregătirii imediate pentru concurs este perioada cea mai delicată şi complicată
a întregului proces de pregătire pentru competiţiile sportive, în care se decide dacă pregătirea
pe termen lung realizată se va concretiza într-un rezultat maxim sau dacă posibilităţile
existente nu vor fi utilizate din cauza unor greşeli făcute în această parte a pregătirii. In Pic
care are drept obiectiv performanţele maxime în momentul concursului decisiv, sunt clar
prioritare antrenamentul, cu conţinutul său, şi dinamica încărcăturii. Tot restul, chiar dacă este
necesar, trebuie integrat sau subordonat acestui proces. De aici deriva exigenţe foarte înalte în
ceea ce priveşte aspectele organizatorice şi de conducere. Sarcinile esenţiale sunt:
 Garantarea antrenamentului planificat în condiții optime necesare
 Crearea unui mediu liniștit și pozitiv pentru desfășurarea atât a antrenamentului
cât și a competițiilor
 Reducerea până la indispensabil , a soliecitărilor organizatorice și a
deplasărilor

Prezentul aricol se bazează pe rezultatele următoarelor lucrări ale autorului.

76
 PREGĂTIREA PENTRU COMPETIŢIE PRIN UTILIZAREA ÎNCĂRCĂTURILOR
COMPLEXE ÎN ANTRENAMENTELE CONDIŢIONALE ŞI TEHNICE

Horst SASS "Leistungssport" nr 1, !995, pag. 28

INTRODUCERE

Ştiinţa antrenamentului, ca disciplină ştiinţifică integratoare şi aplicativă, are sarcina de

a prelua cunoştinţele dobândite prin practica sportivă şi prin experienţele de laborator şi să
ajungă, prin cercetări şi prin raţionamente de amploare, la o dezvoltare a Teoriei, precum şi la
rezultate preliminare pentru practica antrenamentului. Într-o măsură tot mai mare pregătirea
de lungă durată pentru o participare în vederea obţinerii de rezultate bune şi de succese în
competiţii este legată de accentuarea aptitudinilor în raport cu condiţionarea fizică şi
abilităţile sportive specializate, în intercondiţionarea lor inseparabilă.
Deoarece aptitudinile în ce priveşte condiţionarea fizică (exprimată în mod specific
fiecărei discipline sportive) reprezintă ansamblul potenţialului de mişcare necesar pentru
obţinerea succesului într-o competiţie, aceastea trebuie să se exprime în abilităţile specifice
disciplinei sportive respective (adică, în stabilirea tehnicii sportive), deci în performanţa
sportivă scontată. Cu ajutorul tehnicii sportive potenţialul de mişcare existent (aptitudinile de
condiţionare fizică) se transformă în performanţă sportivă. Performanţa sportivă trebuie
obţinută în cadrul competiţiei în mod stabil împotriva adversarului sportiv, pe cât posibil fără
apariţia unor prelucrări. Acest lucru impune, fără indoială, antrenarea factorilor determinanţi
ai performanţei (în primul rând condiţionarea fizică şi tehnica sportivă) în interdependenţa lor
directă.
In acest context, trebuie avută în vedere necesitatea unei modificări a metodicii şi
practicii antrenamentului, deoarece actuala prioritate acordată aspectului biologic, precum şi
"orientarea cu precădere cantitativă" în paralel cu neluarea în seamă, în suficientă măsură, a
"orientării adaptative", au avut un efect nefavorabil asupra perfecţionării teoriei
antrenamentului (TSCHIENE 1993, 5). Astfel, de exemplu, putem considera că structura
efortului în antrenamentul tehnicii şi la îmbinrea dezvoltării aptitudinilor de condiţie fizică şi
tehnică nu au fost suficient studiate, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ.
Această constatare cu caracter general este valabilă, în mod deosebit, pentru disciplinele
sportive cu o structură complexă a performanţei (de exemplu, jocurile sportive, jocurile bazate
pe lupte) şi într-o măsură mai redusă pentru disciplinele sportive în care predomină anumiţi
factori particulari ai performanţei (anumite probe bazate pe rezistenţă, precum şi pe forţă şi pe
forţă în regim de viteză).
Afirmaţiile care concordă parţial, dar care se şi contrazic, privind structurarea şi efectele
efortului în condiţiile unor procese informaţionale şi de condiţie fizică atrag în mod insistent
atenţia asupra necesităţii unor cercetări aprofundate în donemiul de limită între a informaţie şi
energie şi sprijină opinia lui POHLMANN ( 1987, 251 ), după care activitatea a
interdisciplinară prea redusă în acest domeniu limită a afectat în mod nefavorabil practica a
sportivă. Ar fi de adăugat că, în mod evident cunoştinţele actuale, dobândite cu precădere în
experienţe de laborator nu prezintă suficientă certitudine pentru antrenamentul tehnicii în
diferite discipline şi probe sportive, în timp ce formarea aptitudinilor generale şi specifice
diferitelor discipline sportive în ce priveşte condiţionarea fizică par să fie în mare măsură
lămurite pentru practica sportivă.
Punctele slabe în metodica antrenamentului ar trebui să se afle în realitate mai ales în
structurarea orientată individual a efortului şi în antrenamentul tehnico - tactic, precum şi în
îmbinarea antrenamentului tehnic cu cel de condiţie fizică , deşi, pe bună dreptate, se solicită
ca antrenamentul sportiv să se realizeze ca o unitate între educarea personalităţii şi instruirea
condiţiei fizice, a tehnicii sportive şi a tacticii. în acest context factorii performanţei reprezintă
o intercondiţionare inseparabilă (THIESS 1991,10). Nerespecta acestui principiu amplu
conduce adesea la acea ca disciplolul deşi dispune de premise necesare. În ce priveşte condiţia
fizică, are totuşi dificultăţi de coordonare în cazul când trebuie să efectueze mişcări rapide şi
cu viteză sau dinamică mare. În cazul invers dobândirea unui model de bază al mişcării
eşuază din cauza lipsei premiselor de condiţionare fizică (ROTH 1991,8).

POZIŢII TEORETICE INIŢIALE

Înainte de a aborda mai aprofundat diferitele situaţii legate de problematica expusă şi a

prezenta un procedeu posibil pentru cercetări în domeniul practicii sportive este necesar să
expunem în prealabil câteva concepţii teoretice de bază.
Conform teoriei identităţii, dedusă din poziţiile monistice de bază, se porneşte de la
ideea unităţii funcţionale a proceselor fizice şi psihice pe baza căreia toate activităţile şi
acţiunile trebuie considerate ca fiind o unitate dialectică. Aceasta concepţie filozofică îşi
găseşte reflectarea în unitatea bio-psiho-socială a omului şi prin aceasta, în conceptul
materialist al activităţii şi acţiuni. Unitatea bio-psiho-socială a omului indică unicitatea
fiecărei persoane, individualitatea acesteia şi, în acelaşi timp complexitatea şi caracterul
sistemic al omului. Nici unuia din aspectele acestei trinităţi nu ar trebui să i se acorde un
caracter prioritar, deoarece fiecare din el reprezintă un sistem "în sine" care include însuşiri,
funcţii şi valenţe ce se intercondiţionează dialectic. Unitatea dintre biotic, psihic şi social se
realizează prin apariţia şi rezolvarea unor contradicţii între condiţiile şi solicitările interne şi
cele externe. Cele trei aspecte formează totdeauna un tot sistemic care trebuie avut în vedere
în toate procesele de activitate, deci şi în cele ce au loc în cadrul activităţii sportive.
Activitatea ca formă tipică de existenţă a omului trebuie înţeleasă ca un poces realizat în
mod conştient, îndreptat spre un obiectiv determinat ce se înfăptuieşte sub forma unor
independenţe între subiect şi mediul său natural şi social între activitatea omului şi
dezvoltarea individualităţii sale există o interdependenţă strictă. POHLMANN aninteşte, în
considerările sale în legătură cu activitatea si acţiunea despre afirmaţia făcută de MEINEL
(1961, 541) la începutul anilor '60, că: "pedagogii în domeniul sportului trebuie să considere
procesele reale de mişcare ca funcţii raţionale ale omului în ansablu, ca acţiuni umane finite"
şi, împreună cu KUNATH, ajunge la concluzia că performanţa sportivă reprezintă, în ultimă
analiză, rezultatul unei personalităţi care acţionează în mod unitar (POHLMANN 1983, 339).
Din această cauză, trebuie să considerăm sistemele parţiale orientare/ cunoaştere, impuls
/ motivare şi coordonare / condiţionare fizică într-o strânsă relaţie reciprocă. Deasemenea, se
stabileşte că, de exemplu, dimensiunea de acţiune coordonare / energie, este determinată prin
procesele, relativ independente, ale efortului şi refacerii (POHLMANN 1983,339).
Aptitudinea motorie individuală de acţiune către care se tinde, este considerată de
KUNATH (1988, 8) ca unitate a componentelor coordinative, fizice şi energetice, cognitive şi
emoţional motivaţionale de reglare a activităţilor motorii. El subliniază, prin aceasta, viziunea
unitară asupra proceselor legate de activitatea sportivă. Concepţia celor patru componente,
elaborată de HIRTZ/ HUMEL (1989, 9 şi urm.), în vederea atingerii capacităţii motorii
individuale conţine deasemenea intercondiţionarea indiscutabilă între condiţionarea fizică,
coordonare / cunoaştere şi motivare/ emoţie. Chiar şi GUNDLA.CH (1987) a evidenţiat
intercondiţionarea stânsă a celor patru niveluri, ale funcţiilor: reglarea acţiunilor şi
comportamentului, reglarea mişcării, transformarea şi punerea la dispoziţie a energiei, precum
şi folosirea energiei şi transformarea acesteia pentru realizarea unor procese ale practicii
sportive.
Abordările prezentate mai sus sub formă de exemple care ilustrează unitatea
biopsihosocială a omlui şi concepţia activităţii pentru dezvoltarea capacităţii motorii
individuale de acţiune susţin, fără îndoială, necesitatea unui mod unitar de cercetare a
proceselor de instruire sportivă.

78
 În practica sportivă apar însă dificultăţi importante la transpunerea în viaţă a acestor
concepţii teoretice. Ele trebuie căutate atât în opiniile diferite privind bazele teoretice, ca de
exemplu, în definiţiile unor noţiuni, precum şi obiectiv, în premisele psihofizice diferite ale
diferitelor sisteme parţiale şi conduc, în mod corespunzător, la orientări diferite ale acţiunii în
ce priveşte practica sportivă.
Din punct de vedere unitar se dezvoltă, printre altele, necesitatea de a se pune de acord
şi a ajunge la o concepţie pe cât de posibil concordantă în ce priveşte noţiuni importante
pentru practica sportivă ca efort, solicitare şi adaptare sportivă. Deoarece efortul de
antrenament reprezintă o categorie centrală iar performanţa sportiva complexă trebuie privită
ca o realizare a sportului în unitatea sa biopsihosocială, diferitele restrângeri, absolutizări,
respectiv unilateralităţi din punctul de vedere al ştiinţei antrenamentului trebuie depăşite
(LEHNERT 1988, 2.42). Din această cauză, LEHNERT defineşte efortul de antrenament în
sensul larg al cuvântului ca "proces al învingerii conştiente de către sportiv a solicitărilor
antrenamentului a căror rezultate produc în mod voit modificări ale capacităţii de performanţă
sportivă şi adaptării organelor şi sistemelor de funcţii deosebit de solicitate". Această
concepţie este susţinută în mod evident şi de MARTIN / CARL / LEHNERTZ (1991, 30)
atunci când definesc efortul de antrenament ca totalitate a formelor de antrenament realizate
de un sportiv. Şi KRUGER (1989, 209) susţine o formulare extinsă a noţiunii de efort fiindcă
aceasta corespunde mai adecvat particularităţilor instruirii în domeniul tehnicii sportive.
THQRHAUER (1991, 137) preia afirmaţia lui MATVEEV care caracterizeză dinamica
performanţei sportive ca o reflectare a dinamicii efortului de la antrenament şi solicită o
înţelegere mai cuprinzătoare a noţiunii de efort, în acest context el indică, printre altele,
neclarităţile existente în ce priveşte raportul dintre procesele energetice şi cele informaţionale.
Dacă rezumăm definiţiile, punctele de vedere şi opiniile în ce priveşte efortul, noţiunea
devine foarte diferenţiată. Componentele şi elementele efortului se reflectă în primul rând la:
 formarea aptitudinilor condiţionale(care se subdivid în forţă, viteză, şi
rezistenţă);
 formarea tehnicii sportive.

Cu ocazia acestei diferenţieri se ajunge mai târziu la o dilemă ştiinţifică şi de practică

sportivă deoarece există procese diferite de efort. Deasemenea şi SCHNABEL / HARRE/
BORDE (v. pag. 269 şi urm.) lasă impresia că efortul este îndreptat în special spre
accentuarea aptitudinilor condiţionale. În opinia lui KRUGER efortul sportiv în procesul
instruirii tehnicii sportive este considerat aproape exclusiv ca fiind în centrul activităţii de
instruire. Dacă se recunoaşte că trebuie să fie vorba de instruirea unitară a aptitudinilor fizice
şi a celor de tehnică sportivă, pentru a putea realiza în competiţia sportivă această unitate sub
forma performanţei fizice solicitate, atunci trebuie să tragem şi concluziile corespunzătoare
priviind relaţiile între toţi factorii efortului.
Prin folosirea noţiunii de încărcătură de antrenament, MARTIN / CARL / LEHNERTZ
(1991, 31) au înţeles reacţiile psiho-fizice diferite ale unui individ la formele de antrenament
realizate, iar OLIVIER (1991, 27) recomandă să se deosebească între "încărcătura musculară"
şi "solicitarea sistemului nervos central", care poate anula tendinţa unilaterală a unei influenţe
în general negative, de exemplu, al antrenamentului pentru tehnică printr-un efort fizic.
În raport cu o altă noţiune privind efortul trebuie să-1 urmărim pe KRUGER (1989.
209) care se întreaba în mod critic dacă noţiunea de adaptare reflectă în suficientă măsură
extinderea funcţiunii, respectiv organizarea superioară a sistemului nervos central şi a celui
neuromuscular. STARK (1984, 110) a atras atenţia că legităţile adaptării la stimuli şi
fenomenele supracompensării legate de acestea ca bază a creşterii performaţei în ce priveşte
condiţia fizică nu reprezintă o explicaţie suficientă pentru antrenamentul tehnicii sportive ci,
cel mult, sunt esenţiale pentru procesele de organizare a informaţiei necesare pentru
perfecţionarea tehnicii sporive. Intre cele două sisteme există intercondiţionari reciproce
strânse.

79
 Organizarea informaţiei este legată de premisele care au fost create pe baza adaptării la
stimuli. Aceste legităţi pot fi însă absolut eficiente numai în caz dacă antrenamentul tehnicii
sportive asigură organizarea informaţiei. SCHNABEL (1991, 127) preia această idee şi
consideră că teza a două mecanisme de bază a funcţiilor este bine venită pentru a putea
susţine mai puternic dezvoltarea efectelor antrenamentului. În legătură cu aceasta el propune
să se facă o diferenţiere între "adaptarea funcţională" şi "instruirea unei organizări funcţionale
superioare", în acelaşi timp , dânsul subliniază şi îmbinarea reciprocă necesară a ambelor
sisteme funcţionale. Şi MARTIN / CARL / LEHNERTZ (1991, 71) accentuază că bazele
metodice ale antrenamentului de condiţie fizică au o valabilitate redusă sau trebuie să li se
acorde cu precădere credibilitate, atât din punct de vedere al teoriei, cât şi al practicii
sportului. Deoarece noţiunea de adaptare în sensul de efect al antrenamentului şi a unei
capacităţi sporite de performanţă se foloseşte în primul rând şi în mod tradiţional la
perfecţionarea condiţiei fizice, ar urma ca, în mod corespunzător, definiţia lărgită , favorizată
de noi, a efortului ca o extindere a noţiunii de adaptare, să se refere şi la procesele de
informaţie, cu atât mai mult cu cât autorii menţionaţi mai sus susţin în mod insistent relaţia
strânsă a ambelor sisteme parţiale în procesele practice de antrenament competiţionale şi în
peformanţele sportive. Prin aceasta nu trebuie, în nici un caz, să facem să dispară diferenţele
dintre principalele două sisteme funcţionale. După opinia noastră, pentru a cădea de acord cea
mai mare importanţă prezintă întrebarea dacă se poate accepta, în mod principal, o noţiune
mai cuprinzătoare despre efort, ceea ce ar avea drept consecinţă logică şi extinderea noţiunii
de adaptare asupra sistemelor parţiale energetic şi informaţional. Printre alte afirmaţii,
SCHNABEL (1991, 130) susţine că există lacune, mai ales în ceea ce priveşte
interdependenţa şi condiţionarea reciprocă a sistemelor funcţionale şi a orientărilor în ce
priveşte acţiunile corespunzătoare în metodica antrenamentului.
O cauză a acestei situaţii poate consta în faptul că bazele fiziologice indiscutabil diferite
necesari pentru formarea factorilor performanţei coordonare / tehnică şi condiţionare fizică în
practica antrenamentului nu au drept consecinţă optimizarea intenţionată a capacităţii de
perfomanţă sportivă ci, într-o măsură mai mare, se manifestă printr un efort şi o structură a
antrenamentului care sunt parţial excesiv diferenţiate şi separate între ele.
Ca rezultat al fundamentării teoretice şi în interesul unei perfecţionări a practicii
antrenamentului în special, în condiţiile parţial limitate în timp este indicat să recomandăm o
altă noţiune privind efortul.
Prin efort de antrenament se înţelege depăşirea unor solicitări pentru perfecţionarea
fizică, pentru atingerea unui nivel tehnic şi tactic superior de instruire, precum şi pentru
accentuarea factorilor psihici şi intelectuali ai performanţei. în acesta accepţiune, efortul
cuprinde factorii fizici şi energetici, coordinativi, de informaţie şi cei cognitivi-emoţionali.
In această accepţiune noţiunea de efort este o consecinţă a unităţii bio-psiho-sociale a
omului şi a conceptului de activitate şi acţiune (SASS 1991). în ce priveşte solicitarea trebuie
să distingem "solicitarea musculară" şi "solicitarea sistemului nervos central" (OLIVTER
1991), în timp ce noţiunea de adaptare trebuie folosită atât pentru procesele energetice cât şi
pentru cele informaţionale. In legătură cu aceasta trebuie să ţinem seama se subîmpărţirea
făcută de SCHNABEL (1991). Respectând deosebirile existente în sistemele de funcţiuni
acest lucru ar putea să ducă la o viziune mai complexă şi mai unitară a structurării procesului
de antrenament, fără a pune sub semnul întrebării diferenţierile necesare.

80
 CUNOAŞTEREA PROBLEMATICII EFORTULUI
ÎN ANTRENAMENTUL TEHNIC

MECHLINE (1988, 42) constată, pe 81 baza unei priviri de ansamblu asupra problematicii
antrenamentului tehnic, că în cadrul acestui antrenament se desfăşoară procese adaptative
organice, muscular-motorii, perceptiv-cognitive şi emoţionale şi consideră că aproape nu
există indicaţii aplicabile asupra calitaţii şi frecvenţei execuţiilor. Într-un articol referitor la
numărul de repetări în cadrul instruirii tehnice s-a arătat că datele ce se găsesc frecvent în
literatură în ce priveşţe numărul de repetări folosesc noţiuni relativ nedeterminate ca:
"suficiente" , "multe", "medii", "puţine" şi durate diferite ale pauzelor, ceea ce nu oferă
indicaţii metodice utile pentru practica antrenamentului (SASS 1991, 121).
ROTH (1987,257) atrage atenţia că în domeniul problematicii învăţării motrice avem de
a face cu afirmaţii contradictorii iar rezultatele obţinute pot fi generalizate numai cu un grad
limitat de credibilitate. Acest lucru se referă, de exemplu la probleme ca: exersarea în mod
concentrat sau distribuit, variat sau monoton, instruire unitară sau parţială, pentru care nu
dispunem de răspunsuri univoce. Chiar dacă facem abstracţie de faptul că unele lucruri nu
sunt încă lămurite nici în ce priveşte antrenamentul tehnicii "pure", diferitele opinii referitoare
la premisele necesare ale condiţionării fizice pentru instruirea motorie necesită o precizare în
continuare în funcţie de specificul disciplinei sportive (MECHLING 1988, 42).
Î n prima fază a procesului de instruire, respectiv la antrenamentul pentru dobândirea
tehnicii, îndemânările ce trebuie perfecţionate prin antrenament vor fi repetate cât mai
frecvent posibil în condiţii externe favorabile, după starea de repaus şi în funcţie de disciplina
sportivă în condiţii biomecanice optime(MARTIN / LEHNERTZ 1989). Repetări care conduc
la depresii simpatice trebuie, în orice caz , evitate pentru a nu se produce o programare greşită
(LEHNERTZ 1990, 32) în acelaşi timp însă antrenamentul pentru dobândirea tehnicii trebuie
să conducă până la obosirea sistemului nervos central pentru ca, în felul acesta, procese de
mişcare, deja în prealabil automatizate, să redevină sub formă de obligaţii conştiente
(MARTIN / CARL / LEHNERTZ 1991, 73). Aceste cunoştinţe de bază oferă răspunsuri într-
o formă generală şi, din această cauză, limitată la problemele ce se ridică în diferitele
discipline şi probe sportive ca de exemplu, stabilirea mai exactă a numărului de repetări
pentru prima etapă de instruire.
In a doua, şi mai ales, în a treia fază a procesului de instruire, respectiv la antrenamentul
de aplicare şi complectare a tehnicii în stare nerecuperată trebuie, dimpotrivă, aplicat un astfel
de antrenament care să corespundă modelelor de efort ale fiecărei performanţe sportive
complexe. Trebuie să acordăm atenţie constatărilor lui OLIVIER (1991, 24) bazate pe
cercetări proprii şi de mare amploare efectuate în laboratoare americane, din care rezultă că nu
s-a putut constata o tendinţă univocă, pozitivă sau negativă, a oboselii asupra instruirii
motorii. Cercetări privind corelaţia interdependentei între antrenamentul fizic şi
antrenamentul tehnicii dovedesc aceste afirmaţii şi indică direcţiile în vederea unei optimizări
a antrenamentului complex. Astfel, LEHNERTZ / MARTIN (1989, 45 şi urm.) constată că
capacitatea de performanţă coordonativă rapidă după o unitate de antrenament de rezistenţă,
forţa de regim de viteză şi forţa maximă rămâne aproape nemodificată şi că, capacitatea de
muncă a musculaturii în aceste condiţii de efort la valori ale acidului lactic de 5 - 6 mmol/1 nu
va fi influienţată în mod considerabil. OLIVIER (1991, 27) consideră ca efect pozitiv
creşterea temperaturii musculare eliberate pentru performanţa de mişcare sportivă. În aceste
condiţii concentrarea de acid lactic în sânge, ca expresie a efortului energetic, demonstrrează
atât efectele pozitive cât şi cele, negative asupra performanţei tehnice. În ansamblu, el ajunge
la concluzia că eforturile fizice la intensităţi medii şi ridicate pot avea drept consecinţa
îmbunătăţirea rezultatelor antrenamnentului pentru tehnică în timp ce eforturile musculare
maxime, în special ale musculaturii solicitate în mod deosebit în antrenamentul pentru tehnică
trebuie evitate.

81
 Antrenamentul de condiţie fizică şi cel pentru tehnică pot fi profitabile atunci când se
îmbină reciproc, când nu sunt induse în muşchiul respectiv coeficienţi de energie anaerobă
extrem de lipsiţi de acid lactic şi nu se produc acidoze metabolice ridicate ( OL1VIER 1991,
30 ).
Cu ocazia cercetărilor privind randamentul
82 aruncărilor la coş a unor jucători de baschet
cu orientarea în situaţie sau de acţiune, SAHRE ( 1991, 116 ) constată că la eforturi mari, care
se caracterizează printr-o concentraţie de acid lactic de 8.23 mmol/1 şi un puls de 187.6
bătăi/minut, performanţele scad vizibil, în timp ce la eforturi medii, de 4.04 mmol/1 şi 169
bătăi/minut se ating încă performanţe stabile în ce priveşte aruncările la coş. Căteva cercetări
nepublicate dovedesc că la fotbal abia valori de acid lactic de 6 -- 7 mmol/1 şi frecvenţe
cardiace de 170 - 180 bătăi/minut influienţează în mod negativ numărul de goluri marcate şi
viteza şuturilor la poartă. Corelaţia indicată de BOSCH ( 1991, 59 ) între frecvenţa cardiacă şi
nivelul general al activităţii central nervoase oferă criterii importante de orientare pentru
structurarea practică a efortului. Pe această bază frecvenţa cardiacă de 75-85% din cea
maximă prezintă o asemenea creştere a nivelului activităţii central nervoase care se reflectă
evident pozitiv asupra instruirii motorii (OL1VIER 1991, 29). După opinia lui GUNZ (1983,
610 şi urm.) trebuie avut în vedere că sportivii cu performanţe mai slabe reacţionează în
condiţiile unor eforturi la antrenament cu o creştere mai însemnată a valorilor de contopire a
sclipirilor în comparaţie cu sportivii cu performanţe mai ridicate, pe lângă faptul că prima
categori oboseşte şi mai repede. Explicaţia constă în aceea că activitatea se îmbină parţial cu
îmbunătăţirea resimţită subiectiv a stării de sănătate.

PERSPECTIVE

Respectând cu stricteţe o privire unitară şi individuală în procesul de antrenament

trebuie să se pornească de la o noţiune extinsă a efortului sportiv care cuprinde factorii fizici,
energetici de coordonare, informaţionali şi cognitivi emoţionali şi care respectă diferenţierea
existentă între procesele de solicitare şi cele de adaptare.
Solicitările fizice şi cele tehnice trebuie îmbinate într-o mai mare măsură printr-un efort
specific la antrenament în a doua şi a treia fază de instruire, pentru a atinge o epuizare optimă
a potenţialului de aptitudini şi îndemânări sportive. Situaţia relativ favorabilă, dar, în parte şi
contradictorie în ce priveşte procesul de efort în a doua şi a treia fază de instruire necesită o
clasificare mai cuprizătoare în funcţie de specificul disciplinei sportive şi, mai ales, de
continuitatea rezultatelor datorită efortului sportiv îmbinat cu antrenamentul de condiţie fizică
şi tehnică. Această afirmaţie, deşi pare a avea, fără îndoială, un caracter general, este valabilă,
în primul rând pentru disciplinele sportive cu o structură complexă a performanţei.
Performanţă sportivă se formează în cursul antrenamentului pentru a putea fi
demonstrată, în mod stabil şi pe cât posibil, fară eşecuri în cadrul competiţiei sportive.
Deoarece activitatea principală în cursul antrenamentului constă în realizarea de eforturi
sportive, în cazul acceptării unei instruiri unitare a aptitudinilor fizice şi, în majoritatea
cazurilor a unor îndemânări specifice anumitor discipine sportive, procesul de solicitare la
efort, precum şi realizarea sa metodică trebie să fie îndreptate tocmai spre formarea acestui
proces unitar de instruire.
Pentru cercetări cu caracter aplicativ şi care se pot efectua pe teren se recomandă:
 testarea unor programe alternative de antrenament specific disciplinelor
sportive cu solicitări variate de efort pe o unitate de diferiţi factori ai performanţei în
domeniul condiţiei fizice şi a factorului performanţei tenice;
 stabilirea unor parametrii de efort pe baza valorilor rezultate din experienţele
practice aplicând cunoştiinţele ştiinţifice rezultate din cercetări de laborator şi preliminare:
 pregătirea şi aplicarea unor criterii tehnice cantitative şi calitative, precum şi de
cataloage de greşeli pentru fiecare fel de tehnică;

82
  înţelegerea solicitării cognitive, a stadiului performanţei specifice disciplinei
sportive respective şi a evoluţiei performanţei, precum şi a frecvenţei cardiace şi a senzaţiei
subiective de efort.

BIBLIOGRAFIE: 83
BUSCH D.: Zum EinfluB von Ausdauerbelastungen auf das allgemein zentralnervose
Aktivierungsniveau (AZAN) In : OLIVIER, N. / DAUGS. R. (Hrsg.) : Sportliche Bewegung
und Motorik unter Belastung, dvs-Protokolle Nr.44, Clausthal-Zellerfeld 1991, 56-59.
GUNDLACH H.: Personlichkeit und Leistungsstruktur. Theorie und Praxis der Korperkultur
36 (1987), 4, 265-272.
GUNZ D.: Grundstandpunkte und ausgewăhklte Ergebnisse zum Einsatz der
Flimmerverschmelzungsfrequenzbestimmung als Verfahren der Zustands - und
Ermudungsanaly.se bei Sporlern. Theorie und Praxis der Korperkultur32(1983),8,607-613
HARRE D.: Trainingbelastung aus trainingmethodischer Sieht. Theorie und Praxis der
Korperkultur 36 (1987), 129-133.
HIRTZ P., HUMEL A.: Lernen im Schuisport als pâdagogiscfa gefuhrter AneignungspozeB.
Aneignungsportforschung, Ergebnisse - Beriehte - Materialien, Teii I. Berlin 1989,4-48.
KRUGER H.: Zum Problem der Traningsbelastung aus der Sicht des motorischen Lernens.
Theorie und Praxis der Korperkultur 38 (1989), 3, 209 212. KUNATH P.: Die Einheit von
Kognition, Motivation und Emotion in der Regulation sportlcher Tătigkeiten bzw.
Handlaungen. Theorie und Praxis der Korperkultur 37 (1988),1, 2-11.
LEHNERT A.: Trai ning und Trainingbelastung - Gegenstand, Wechselbeziehungen,
Probleme. Theorie und Praxis der Korperkultur 37 (1988), 4, 239-246.
LEHNERTZ K.: Molekulare Grundlagen der Informationsverbeitung im Nervensystem.
Leistunssport 20 (1990), 27-33.
LEHNERTZ K., MARTIN D.: Regenation des schnellkoordinativen Leistungsvermogens
nach Ausdaur Schnellkraft - und Maximal krattrainingseiheiten. Leistunssport 15, (1985), 6,
39-46.
MARTIN D., CARL K., LEHNERTZ K.: Handbuch Trainingslehre. Schorndorf 1991.
MARTIN D., LEHNERTZ K.; Probleme des Techniktrainings im Sport (2.Teii).
Leistunssport 19 (1989), 2, 10-17.
MECHELING H.: Zur Theorie und Praxis des Tehniktrainings : ProblemaufriB und Thesen.
Leistunssport 18 (1988), 1, 39-42.
ME1NEL K.: Bewegungslehre. Berlin 1961.
OLIVIER N.: Techniktrainings und konditionelle Belastungen. Sportpsyhologie 5, (1991),
2, 1. Teii, 21-26; 4, 2, Teii, 26-30.
POHLMANN R.: Das Tătigkeitsproblem - Beginn oder Scheiderweg fiir
sportwissenschaftlichen Lernkonzeptionen. Theorie und Praxis der Korperkultur 36 (1987), 5,
337-346.
POHLMANN R.. Die Lernspiraie als psycholomotorisches Rekonstruktionsmodell. Theorie
und Praxis der Korperkultur 36 (1987), 4. 245-255.
ROTH K.: Motorisches Lernen. In EBERSPĂCHER, H. (Hrsg) : Handlexikon
Sportwiessnschaft. Reinbek 1987.
ROTH K.: Erst das Leichte, dann das Schwere - Stufenweise richting lehren!
Sportpsyhologie 5, (1991), 1, 5-10.
SAHRE E.: Zum EinfluB psysischer Beansruchung und psychischer Belastung auf die
Korbwurfleistung im Basketball unter Beriicksichtigung der Făhigkeit zur
Handlungskontrolle. In: OLIVIER, N. / DAUGS. R. (Hrsg): Sportliche Bewegung und
Motorik under Belastung, dvs-Protokolle Nr. 44, Clausthal - Zellerfeld - 1991, dvs- Protokolle
Nr. 44. 144-121.

83
SASS H.: Zur Problematik der Wiederholungszahlen in der Technikschulung In: OLIVIER
N., DAUGS R. (Hrsg) : Sportliche Bewegung und Motorik under Belastung, dvs- Protokolle
Nr. 44, Clausthal - Zellerfeld - 1991, 121-125.
SCHNABEL G.: Beansruchung, Belastung, Anpasrung, lernen - zur einen motorisch-
84
trainingwissen-schaftlichen Funktionsschema. In : OLIVIER. N. / DAUGS, R. (Hrsg):
Sportliche Bewegung und Motorik under Belastung, dvs-Protokolle Nr. 44. Clausthal -
Zellerfeld - 1991, 126430.
SCHNABEL G., HARRE D., BORDE A. (Hrsg): Trainingwissenschaft. Kapitel 5.4 von
BERGER J.: Belastung und Beansruchung als Grundkonzept der Herasbuildung der
korperlichen und sportlichen Leistungsfâhigkeit (268 ff.) 1994.
STARK G.: Sporttchnisches Training und zwei grundlegende Prinzipien der
Leistungsenwicklung. Theorie und Praxis des Leistunssport 22 (1984), 12, 3-12.
THIESS G.: Allegmeine Rcgeln fur die effektive Gestaltung des Anfăngertrainings von
Kinder und Jungendlichen. Leistunssport 21 (1991), 5, 9-11.
THORHAUER H.A.: Belastung als Kategorie des Trainingsporzesses. In: OLIVIER, N. /
DAUGS R. (Hrsg) : Sportliche Bewegung und Motorik under Belastung, dvs- Protokolle Nr.
44, Clausthal - Zellerfeld - 1991, 136-142.
TSCHIENE P.: Transformation von Trainingseffekten oder langfristing gezielte Anpassung
durch Belastung ? Leistunssport 23 (1993), 6, 4-6.

AUTORUL:
Prof.dr. Horst SASS. Profesor ordinal pentru Teoria şi Metodologia Antrenamentului la
Universitatea din Rostock.

ADRESA:
Univesităt Rostock, Institut fur Sportwisenschaft. Schwaansche Str. 3, 18055 Rostock.

Traducere din limba germană în limba română de Dagobert NACHT.

84
 PREGĂTIREA PENTRU COMPETIŢIE PRINTR-UN ANTRENAMENT
STRATEGICO - TACTIC COMPLEX
Berndt BARTH
"Leistungssport" 1, 1995, pag. 20
85
INTRODUCERE

Sunt expuse orientări specifice pentru anumite discipline sportive, nu doar prin exemple
particulare ci şi prin argumentări generale pentru antrenamentul tactic şi cei strategic.
Suplimentar modelului acţiunilor strategice şi tactice şi a componentelor performanţei,
articolul conţine direcţii asupra transmiterii de cunoştinţe, asupra formării capacitătii
strategice şi tactice şi asupra formelor metodologice de bază a antrenamentului.
"Nemţii nu au nici o ideie despre tactică" . Sub acest titlu revista "SPORTS" din august 1994
a publicat un interviu cu Matthias Sammer referitor la situaţia din fotbalul german după
Campionatul Mondial din SUA (SPORTS 1994,36).
"SPORTS": ... în SUA a devenit din nou evident că nemţii practică un stil învechit în
ce priveşte tactica. Sammer: Acest lucru nu este valabil, în contextul în care ... nemţii nu au
nici o ideie despre tactică.
Explicaţiile care urmează întăresc această afirmaţie prin presiunea succesului care îi
apasă pe antrenori şi care nu le permite aproape deloc să încerce şi să experimenteze în
antrenamente ceva nou. Se riscă prea puţin şi se preferă să se cramponeze de tacticile care au
fost deja "confirmate" sau după cum se constată din exemplul lui Bayern Munchen, se
importă din Italia un "Trapattoni", un antrenor recunoscut ca "măiestru al tacticii" (FAZ 1994
177,24).
Ar trebui, cel puţin să ne gândim dacă, respectiv, de ce ? situaţia se prezintă astfel, sau
dacă ea se referă numai ia fotbal şi de ce despre "tactică" se vorbeşte numai atunci când nu se
obţin succese scontate ? Este, de exemplu, suficient volumul de cunoştiinţe despre strategie şi
tactică oferit viitorilor antrenori din categoriile C, B, A şi antrenorilor diplomaţi, la cursurile
de pregătire ale acestora ?. Oare Ştiinţa Sportului satisface pe deplin sarcinile ce-i stau în faţă
şi creează teorii ştiinţifice şi progres faţă de problemele multilaterale ale strategiei şi tacticii?
Articolul de faţă nu-şi propune să dea un răspuns corect la aceste întrebări. El
intenţionează mai curând să stimuleze specialiştii din diferite discipline sportive şi din
domeniul ştiinţei antrenamentului să mediteze asupra acestor probleme. Intenţionăm ca
reflecţiile teoretice şi direcţiile de gândire în curs de continuare privind "Strategia şi tactica în
sportul competiţional" (BARTH 1994) să le complectăm cu o selecţie de generalizări şi
indicaţii privind metodica antrenamentului şi să încurajăm antrenorii care se orientează spre
problemele de strategie şi tactică să consacre mai mult timp acestor aspcte în cursul
antrenamentelor. Succesele ce le vor obţine pe termen lung vor justifica această preocupare.

PREMIZELE STRATEGICE ŞI TACTICE ALE PERFORMANŢEI

Cum se explică însă că anumiţi sportivi, în general dintre cei mai "experimentaţi", ştiu,
în aproape orice situaţie să ia decizii şi să acţioneze corect ?. Dispun aceştia de mai multe
cunoştiinţe sau ei văd, aud şi simt mai bine decât alţii ?. Observă cu mai multă precizie şi din
această cauză iau decizii mai rapide şi mai corecte ?. Acest lucru poate fi învăţat sau este
înnăscut ?.
Depăşirea solicitărilor strategice şi tactice de către sportiv presupune existenţa unei serii
de sisteme reciproc integrate, în primul rând modele, procese şi stări psihice şi psihomotorii.
Pentru a putea avea la dispoziţie un model clar al proceselor şi premizelor strategice şi tactice
ale performanţei au fost alese şi prezentate în special cele care prezintă importanţă pentru
capacitatea de a acţiona. Ele pot fi clasificate în modul cel mai clar din punctul de vedere al

85
diferitelor trepte de prelucrare a informaţiei. În mod simplificat procesele care în realitate se
află totdeauna în interdependenţă cu motivaţiile şi emoţiile sunt reprezentate în FIGURA 1.
Care din "profilurile de aptitudine" influenţează apoi concret acţiunea şi
comportamentul depinde, atât de solicitările prea intense ale domeniului de acţiune, cât şi de
obiectivele şi de rezultatele nemijlocite86pe care le admite o anumită situaţie concretă de
solicitare şi către care sportivul tinde în mod real.
In acest model sistemic domeniile funcţionale stategie şi tactică au fost " disociate" din
modelul complex al structurii performanţei. Interacţiunile premizelor performanţiale
avute în vedere sunt indicate prin cercurile încolăcite între ele în raport cu competenţa de a
acţiona strategic şi tactic în acţiuni şi comportamente corespunzătoare anumitor situaţii.
Odată cu procesele legate de percepţie (recepţionarea informaţiei) sportivul îşi creează
un "model" subiectiv al situaţiei concrete de solicitare şi conferă informaţiilor recepţionate un
sens personal pentru acţiunea sa.
Acţionare în funcţie de situaţie
Competenţa de a acţiona strategic şi tactic
Recepţionarea Prelucrarea
informaţia informaţiei
Aptitudini pentru; -reprezentare
-percepţie -comparare
-selecţie DESENINCOMPLET -anticipare
PG 93
-diferenţiere -planificare
-observare -decizie
-recunoaştere
Stocarea informaţiei
-întipSrire
-reţinere
-cunoaştere
-experienţă

FIGURA 1. Modelul proceselor şi componentelor stategico-tactice ale performanţei.

De exemplu, un parametru ce poate fi măsurat obiectiv şi cu exacticitate în fracţiuni de

secundă sau în centimetrii, ce reprezenta distanţa faţă de un coechipier, adversar sau aparat
sportiv, se reflectă subiectiv diferenţiat, în funcţie de sentimentul propriu de timp, de viteza şi
a distanţei propriilor elemente de mişcare sau de capacitate de performanţă a adversarului.
Vitezele şi distanţele capătă un sens subiectiv prin noţiunile de "favorabile",
"acceptabile" sau "periculoase". Acest lucru poate fi puternic influenţat de stare psihică, de
exemplu, sub forma senzaţiei de siguranţă sau nesiguranţă şi să producă, din această cauză,
efecte asupra acţiunii sportive (v. KUNATSCH/ SCHELLENBERGER 1994, 49),
Proceselor intelectuale (prelucrarea şi stocarea informaţiilor) le revine sarcina de a
analiza fiecare situaţie, de a o corela cu propiile posibilităţi, de a acţiona, de a chibzui asupra
intenţiilor adversarului, de a găsii soluţii, respectiv de a lua decizii, de a-şi însuşi cunoştinţele
necesare şi de a sesiza atât rezultatele proprii cât şi cele ale adversarului ( memorie de scurtă
durată).
Toate aceste procese au în grad diferit de conştientizare şi se in tind de la "absolut
conştient" (observare unui adversar, întocmire unui plan de acţiune) până la "inconştient"
(simţul spaţiului şi ritmului, aptitudinea de a acţiona).
Cantitatea acţiunii strategice-tactice depinde de viteza, precizia, finalitatea,
variabilitatea şi stabilitatea acestor procese. întrucât aceste procese sunt predominant
hotărâtoare pentru acţiune, se efectuează cercetări ştiinţifice pentru a determina indicaţii
individuale referitoare la punctele forte şi cele slabe, la capacitatea specifică a

86
comportamentului şi modului de acţiune individual (BITEHT1NA şi al. 1976, SAND 1985,
BINDTE 1987).
În aceeaşi măsură apar, evoluează şi se modifică aceste componente în cursul procesului
de dezvoltare şi antrenament din care cauză ele reprezintă obictul antrenamentului strategic
tactic. 87

ÎN LEGĂTURĂ CU ANTRENAMENTUL STRATEGICO-TACTIC

O acţiune sportivă reuşită se bazează pe o organizare complexă a comportamentului

pentru stăpânirea multiplelor condiţii ale situaţiei. Cunoştinţele, aptitudinile,acţiunile şi
modelele complexe de comportament necesare în acest scop se dobândesc, perfecţionează şi
stabilizează în cursul unor antrenamente şi competiţii sistematice şi având un obiectiv
corespunzător.
Prin trimitere la concepţiile teoretice de bază (BARTH 1994) se încearcă să se deducă,
consecinţele metodice pentru antrenamentul determinant din punct de vedere strategic şi
tactic. În aceste situaţii se face numai o referire sub forma de exemplu la anumite discipline,
respectiv grupe de discipline sportive concrete.
O caracteristică esenţială a antrenamentului modern în domeniul strategiei şi tacticii
constă în faptul că acesta se desfăşoară în strânsă interdependenţa, atăt cu componentele
emoţional-motivaţionale, cât şi cu cel motorii ale performanţei. în antrenamentul strategic-
tactic intercondiţionarea complicată a efectului reglării impulsului, mişcării, acţiunii şi
comportamentului trebuie dirijată în mod hotărât şi metodic. Antrenamentul strategic-tactic
complex este totdeauna un antrenament unitar şi care îşi "organizează" procesele de
autoreglare în cursul optimizării pentru a obţine acţiuni şi comportări reuşite în cursul
competiţiei.
Trăsătura metodică principală a antrenamentului strategic-tactic urmează să fie plănuită
pentru început cu ajutorul unui exemplu clar: deoarece aproape orice instructor şi antrenor a
învăţat să conducă automobilul, pentru lămurirea fundamentului metodic se poate folosi
comparaţia între antrenamentul strategic-tactic şi învăţarea conducerii auto.
Pentru început se dobândesc cunoştinţele
Conducătorul auto învaţă regulile şi semnele de circulaţie, semnificaţia acestora şi
comportamentul adecvat fiecărei situaţii. El ia la cunoştinţă importanţa caracte-risticilor
fiecărei situaţii (partea carosabilă, indicatoarele de direcţie, semafoarele, participanţii la
trafic).
Acelaşi lucru îl face şi sportivul, însă numai în ce priveşte disciplina sportivă respectivă.
El ia cunoştinţă de regulile după care se desfaşoară disciplina sa sportivă şi învaţă
intercondiţionarea importanţei între diferitele informaţii (poziţia, direcţia de mîşcăre,
adversar, coechipier) şi situaţia dată.
Apoi se stabilesc obiectivele şi se pregătesc diferitele aptitudini în situaţia unei
intersecţii semaforizate, de exemplu, pentru conducătorul auto este hotărâtor dacă vrea sau
trebuie să o ia la dreapta, înainte sau la stânga, cum trebuie să se concentreze şi cât de repede
şi de corect apreciază situaţia. În mod asemănator se petrec lucrurile cu sportivul. Cu cât mai
corect şi mai repede îşi dă seama dacă situaţia este indicată pentru atac sau apărare, un sprint
intermediar sau o lovitură liberă, cu atât mai repede el poate să inceapă o contra măsură.
Sportivul trebuie să ştie deci ce vrea sau ce trebuie să vrea! Atitudini, interese, motive şi
necesităţi reprezintă elemente importante de reglare care pot influienţa percepţia în mod
pozitiv, dar şi negativ. Apoi trebuie să exersăm, să exersăm şi iarăşi să exersăm şi aceasta, în
cea mai mare măsură, în condiţiile unei situaţii reale.
Conducătorul auto trebuie să meargă cu automobilul prin oraş, pe autostradă, pe lumină
sau în întuneric, pe ploaie sau soare, în stadiul cel mai avansat, chiar şi în condiţiile extreme
cănd este polei. Cel ce exersează totdeauna numai în poligon nu va reuşi în condiţiile unui
trafic obişnuit, în disciplina sa sportivă sportivul trebuie să se antreneze în condiţii "cât mai

87
apropiate de cele din cadrul competiţiilor şi să participe la competiţii împotriva unor adversari
diferiţi şi din ce în ce mai puternici, precum şi în condiţii tot mai dificile.
Dacă la început caracteristicile situaţiilor şi situaţiile însuşi sunt percepute şi controlate
încă în mod conştient, în mod progresiv apar asocieri (legături) între caracteristicile care
forează un singur tot în situaţia dată şi depăşirea
88 lor. Percepţia multor situaţii a căror apreciere
poate fi făcută dintr-o "privire", iar acţiunea şi comportamentul în funcţie de situaţie, devin un
lucru de la sine înţeles.
Cu toate acestea, există conducători auto care, chiar după o "experienţă de conducere"
de 20 de ani, deşi ştiu să schimbe viteza şi să se concentreze, conduc totuşi ca nişte începători.
Poate că aceasta reprezintă totuşi o explicaţie pentru sportivii care, cu toate că se
antrenează intens şi dispun de o bună condiţie fizică şi tehnică, nu reuşesc să câştige o
competiţie.

DOBÎNDIREA CUNOŞTINŢELOR STRATEGICO – TACTICE

O importantă parte componentă a pregătirii strategico-tactie constă în transmiterea şi

însuşirea cunoştinţelor. Corespunzător funcţiei şi importanţei lor, cunoştinţele pentru acţiunile
şi comportamentul din cadrul competiţiilor se deosebesc de cunoştinţele privind faptele,
procedeele şi valorile.
Cunoştinţele privind faptele
Cunoştinţele privind faptele reprezintă cele mai importante cunoştiinţe în legătură cu strategia
competiţiei şi sunt cuprinse în regulamentele disciplinelor şi probelor sportive. Regulamentele
competiţiilor explică modul cum se practică un anumit sport. Ele definesc invarianţele,
caracterizează "ideia" sportului respectiv şi prevederile privind aplicarea regulilor. Sportivul
ia la cunoştinţă ce este permis prin regulament. El învaţă că la handbal mingea nu poate fi
jucată cu piciorul, el se înţelege la floretă prin prioritatea de a ataca sau cum decurge un start
la yachting.Cine încalcă regulile competiţiei riscă o pedeapsă.
In scopuri pedagogico-metodice, în procesul de instruire regulile se modifică, respectiv
variază, în mod conştient ( se simplifică, se complică, se limitează etc, )
 pentru adaptarea la situaţiile individuale ale instruirii, în procesul de lungă durată al
dezvoltării (vârsta, interesele, sexul, aptitudinile şi abilitătile)
 pentru uşurarea sau îngreunarea condiţiilor de a acţiona, respectiv pentru a restabili
egalitatea şanselor (handicap).
 pentru a satisface evoluţia generală (creşterea atractivităţii şi tensiunii) Regulile
strategice explică ce este mai avantajos într-o anumită situaţie, cum trebuie
 să te comporţi ca să obţi succese. Ele se caracterizează prin alternative ale
acţiunii, diferite faze sau principii de comportament. Ele sunt prezentate, de exemplu,
sub formă de tabele de tipuri (probe de rezistenţă) sau complexe de( acţiuni (sporturi
de luptă).
Cine încalcă o regulă statregică riscă un eşec, presupunând că nu alege o strategie
paradoxală. Regulile strategice se bazează pe anumite norme privind frecvenţa şi posibilitatea
participărilor şi timpul mediu de aşteptare a rezultatelor, respectiv avantajul scontat al
anumitor decizii strategice. Ele reprezintă recomandări raţionale (logice) de acţiune şi se
bazează pe experienţe generalizate, respectiv evaluări matematico-statistice ale participărilor
la competiţii ale unor sportivi sau echipe de valoare şi constituie baza instruirii. În fiecare
disciplină sportivă există în acest scop forme foarte variate. În scrimă se folosesc, printre
altele, asemenea reguli care includ consecinţele acţiunilor ce rezultă din tendinţele de bază ale
strategiei şi tacticii (v. FIG. 2).

88
 DIGEL (1987,328) scoate în evidenţă în ce priveşte posibilităţile de însuşire a regulilor
trei situaţii:
1. " Regulile se pot învăţa, fără orice formulare mentală a regulii pe baza căreia, de fapt,
se acţionează."
2. " Regulile se pot însă învăţa89 şi în sensul unei folosiri conştiente a unor
propoziţii care induc sensul de tipul "după X urmează Y". Această formă este probabil cea
mai eficientă."
3. Regulile pot fi întipărite şi printr-o simplă imitaţie, urmând ca, în continuare, pe baza
unei experienţe ulterioare, să fie dezvoltată ca urmare a propriei meditaţii".
Pentru practicarea antrenamentului trebuie respectate următoarele indicaţii:
" Comportamentul regulamentar" şi " disponibilitatea de a respecta regulile de comportament"
nu sunt identice cu cunoaşterea regulilor în sensul examinării cunoştinţelor respective.
În practicarea antrenamentului și competiţiilor regulile pot fi însuşite şi respectate
inconştient prin imitaţie, fară ca ele să fie exprimate prin viu grai. În sensul strategic
cunoaşterea se manifestă ca "memorie plastică şi cinestetică" şi ca experienţă.

Tendință Tendință Comportamentul Element Comportarea Continuare

strategică tactică de adversarului strategic adversarului strategică
de bază bază
Ofensiv Evită Atac lung Parada pasivă, Fenta de atac
Parada ripostă Contra-riposta
contraatac Atac scurt
Atac Creatoare direct
de ocazii
Paradă
Impinngând Fentă de atac
Se opune Atac scurt Paradă ripostă
Înainte contra-ripostă
Atac simultan
fortând de a doua
intenție

FIGURA 2. Consecinţele acţiunilor tendinţei de bază " atac" în scrimă (extras).

Însuşirea spontană a cunoştinţelor şi modurilor de comportare poate conduce la situaţia

că regulile de comportament practicate se absolutizează şi se consideră invariabile, în această
situaţie schimbările de comportamet pot fi foarte greu realizate. În cunoaşterea acestor
realităţi antrenorilor, instructorilor, arbitrilor, mai ales în domeniul copiilor şi juniorilor, le
revine o importanţă foarte mare în sprijinirea educaţiei şi instruirii.
Funcţia normativă obţine cunoaşterea prin legătură cu conexiunile inverse din propia
activitate. Numai realitatea obiectivă a activităţii competiţionale şi evaluarea în funcţie de
criteriile reale ale sucsesului în disciplina sportivă respectivă sunt hotărâtoare pentru
exactitatea acţiunii. Unitatea între cunoaştere, acţiune şi evaluare prezintă o importanţă
deosebită în antrenamentul strategico-tactic.
Cunoaşterea trebuie imbinată cu activitatea sportivă practică. Instruirile teoretice, testele
privind regulile, lecţiile, filmele şi videocasetele didactice au întotdeauna numai o funcţie de
pregătire şi completare.

89
 Cunoştinţe privind comportamentul
Cunoştinţele despre comportament transmit, de exemplu, cunoaşterea privind
deşfaşurarea competiţiilor, despre apariţia sau modificările unor situaţii, despre posibilităţile
unei influienţări tactice a unor situaţii, şi despre reacţii şi comportamente în curs de
modificare ale adversarilor în condiţiile unor
90 anumite influienţe.
Cunoştinţele despre comportament reprezintă elemente de bază pentru concentrarea
atenţiei ("la ce trebuie să fiu atent"), pentru obţinerea de informaţii privind desfăşurarea în
momentul de faţă a competiţiei, pentru planificarea unor măsuri tactice ("ce trebuie să fac ca
situaţia să evolueze sau să se schimbe în favoarea mea ?") şi pentru anticiparea obiectivului
acţiunilor.
Cunoştinţele despre comportament, considerate ca reguli tactice, reprezintă reguli de
activitate bazate pe experienţă prin intermediul unor măsuri adecvate în vederea explorării,
derutării, manipulării sau fentării adversarului. În acestea se includ şi cunoştinţele privind
posibilităţile de a spori nesiguranţa tactică şi modificarea posibilităţilor de apariţie a unor
conflicte.
Cunoştinţe privind valoarea
Deşi cunoştinţele privind valoarea nu reprezintă un subiect de prim plan al instruirii
strategice-tactice, ele au un caracter universal ca reguli "nescrise" ale comportamentului
pentru o comportare sportivă (fair play).

Cunoştinţe privind valorile

- reguli morale -

DESFĂŞURAREA COMPETIŢIEI

Cunoştinţe procedurale privind Percepţia privind desfăşurarea

regulile tactice competiţiei

Cunoştiinţe Imagine
faptice privind operativă
regulile asupra COMPARAŢIE
strategice situaţiei
competiţionale

Decizii /Măsuri

FIGURA 3 Reprezentarea schematică a principalelor grupe strategice-tactice de cunoaştere în procesul de

decizie.

90
 În procesul de antrenament al sportivilor, în special al copiilor şi juniorilor trebuie să
acordăm o atenţie deosebită dobândirii unor modele eficiente de comportament pentru
însuşirea unor eforturi competiţionale viitoare. În acest scop, analizele detaliate privind
eforturile specifice diferitelor discipline sportive sunt tot atât de necesare ca şi indicaţiile ce
decurg din regulile strategice, tactice şi morale.
În cazul unui proces de instruire sportivii, mai ales în condiţiile unor forme de
antrenament apropiate de cele competiţionale, îşi însuşesc un repertoriu de moduri de
comportare necesare pentru a putea influenţa diferite situaţii. În acelaşi timp el îşi însuşeşte un
sistem de criterii de evaluare care sunt totdeauna corelate cu nivelul de aptitudini şi
îndemânări atins, în raport cu adversarul şi cu respectarea reguiuilor de desfăşurare a
competiţiei. Sub acest aspect antranementui orientat de strategie şi tactică devine în acelaşi
timp un antrenament al comportamentului în sportul fair play-ului, cu condiţia ca sportivii şi
antrenorii să-1 înţeleagă şi să-1 stăpânească în acest spirit. În condiţiile unei orientări axate
exclusiv pe victorie şi tară stabilirea unor norme normale în cadrul unor concepţii de instruire
pe termen lung, de multe ori această intenţie dispare.
În FIGURA 3 se încearcă să se prezinte schematic corelaţia ce există în cadrul proceselor
de decizie între principalele cunoştinţe strategice-tactice.

FORMAREA APTITUDINILOR STRATEGICO-TACTICE

În competiţia sportivă învinge, în cele din urmă, acela care este în stare, în orice situaţie,
să adopte şi sa realizeze foarte repede decizia corectă. În această situaţie termenii "repede" şi
"corect" trebuie consideraţi ca fiind relativi, în funcţie de solicitările în care participanţii
trebuie să le depăşească.
Viteza necesară depinde de caracterul disciplinei sportive, de presiunea timpului şi de
numărul de alternative din care trebuie să aleagă. Ea este influienţată de informaţiile
prealabile şi experienţele de care dispune sportivul şi, binenţeles, de nivelul de dezvoltare şi
de instruire al acestuia. Dacă este vorba de înbunătăţirea capacităţii de decizie, atunci trebuie
dezvoltate cu precădere acele aptitudini şi funcţii care participă mod deosebit la găsirea
deciziilor. Acestea sunt cu precădere asemenea componente ale capacităţii de performanţă
sportivă care se caracterizează printr-o pondere ridicată a însuşirilor unei personalităţi
intelectuale.
Atenţia, capacitate de concentrare, capacitatea de percepţie, capacitatea de orientare,
capacitatea de reacţie, capacitatea de observare şi anticipare, capacitatea de gândire,
luciditate şi puterea de decizie sunt printre caracteristicile cele mai frecvent enunţate
(SCHELLENBERGER 1980, RODIONOV 1982, SCHUBERT 1988),

Îmbunătăţirea proceselor de percepţie

Percepţia reprezintă un proces foarte complex. Diferitele domenii ştiinţifice s-au ocupat
de semnale, stimuli, informaţii etc., care toate influienţează viteza şi precizia percepţiei.
Problema centrală a antenamentului strategic-tactic este să descopere de ce depinde modul în
care spotivii descoperă repede şi cât se poate de corect o intenţie de acţiune a adversarului sau
o situaţie favorabilă pentru o acţiune proprie.
Pe cât de variate sunt diferitele elemente componente, cărora li se atribuie o anumită
influienţă, pe atăt de diferite sunt şi indicaţiile în ce priveşte dezvoltarea lor accentuată.
Acestea sunt conduse în special de psihologi şi orientate spre principalii "analizatori", sau
spre "semnalele care declanşează acţiunea" în diferitele discipline sportive pentru a putea
recunoaşte univoc o anumită situaţie. Antrenorul ar trebui să aplice cu precauţie această
orientare.
Premisa de bază a recepţiei fiecărui model de situaţie compus din semnale parţiale
constă în simultaneitatea şi conlucrarea diferitelor însuşiri legate de stimulare.

91
 Reprezintă eficienţă pentru acţiune şi memorie percepţia "dintr-o privire" a multor
semnale şi modele care, apar, în mod regulat simultan şi se corelează reciproc. Prin repetarea
aceloraşi structuri multiple ale stimulilor modelele de percepţie sunt întărite şi consolidate.
Desfăşurarea instruirii poate fi reprezentată prin cele patru trepte de măsuri expuse la
sfârşitul acestui articol.
O particularitate a disciplinelor sportive care necesită cooperare constă în faptul că este
avantajos dacă partenerii care cooperează în anumite componente ale performanţei ce
determină structurile prezintă un grad cât mai mare de asemănare. Astfel de asemănări se pot
distinge şi dezvolta.
 în condiţiile perceperii şi evaluării condiţiilor obiective de acţiune printr-un
antrenament la obiect al percepţiei şi deciziei,
 în condiţiile perceperii şi evaluării condiţiilor subiective de acţiune, printr-un
antrenament social privind imaginea despre sine şi al capacităţii de decizie în condiţii de
cooperare.

Îmbunătăţirea proceselor de gândire şi memorizare

În ce priveşte "Nivelul cognitiv în reglarea psihică a acţiunilor sportive"

(SCHELLENBERGER 1980), "Activitatea de recunoaştere şi capacitatea tactică de
performanţă" (SCHUBERT 1988), " Bazele psihologice ale dezvoltării tactice" (RODIONOV
1982) sau "Percepţia şi acţiunea tactică" (SONNENSCHEIN 1987), pentru a nu menţiona
decât câteva, acestea se ocupă, în principal şi pe larg, de psihologia sportivă. Din păcate,
procedurile predominant analitice îngreunează adesea aplicarea lor directă în practica
antrenamentului.
Specificul gândirii stategic-tactice constă în faptul că este marcată de un puternic
caracter concret şi plastic. Înţelegerea "dintr-o singura privire" şi deciziile intuitive au o mare
importanţă. Deşi gândirea strategic-tactică este asemănatoare cu aşa-zisa gândire operativă,
dar datorită presiunii timpului omite, în majoritatea decizilor sportive, treptele intermediare
operetive şi trece direct la decizia pe baza căreia se declanşează imediat acţiunea. În acest
scop sportivul foloseşte experienţele stocate anterior. Acest lucru nu exclude evident ca şi pe
parcursul unei competiţii să gândească "totalmente" operativ, respectiv ca decizia să devină
ulterior conştientă. Acest lucru se referă şi la asemenea situaţie în care sportivul are suficient
timp la dispoziţie, de exemplu, în special, şahistul, dar şi la toate disciplinele bazate pe
rezistenţă, la jocurile sportive în care nu există contact direct cu adversarul, sau la scrimă
afara distanţei critice. în aceste situaţii se pregătesc, pas cu pas decizii şi prin "discuţii" cu
sine însuşi sau cu voce tare .
Din multitudinea de indicaţii legate de înbunătăţirea performanţelor de gândire şi de
memorie strategico-tactică trei direcţii reprezintă o impotanţă deosebită.
1. Extinderea " memoriei situative"
Memoria situativa se exprimă în aptitudinea unui sportiv de a fixa situaţii din trecut şi a le
îmbina cu acţiuni ulterioare. În această situaţie caracteristicile unei situaţii se recunosc şi se
stochează în interdependenţă şi succesiunea lor în timp. Ele stau apoi la dispoziţie pentru
deciziile viitoare sub ormă de informaţii complecte.
Caracterizarea privind interdependenţa completă a trăsăturilor definitorii ale situaţiilor şi
a succesiunii lor în timp indică, că în sport, memoria situativă este o combinaţie de memorii
ale imaginii şi ale mişcării, deoarece, în special percepţiile optice şi cinestetice ale unui
fenomen şi a apariţiei acestuia trebuie să fie disponibile ca modele complecte. Cu un anumit
număr de experienţe privind situaţiile prezentă impotanţă şi operaţiile pur intelectuale în
domeniul modelelor. Prin aceasta, cercetările şi cunoştinţele pot fi prelucrate (indicaţii ale
antrenorilor etc.) pe baza unor noţiuni sigure (convenite), îmbinate cu un conţinut specific
(caracteristici ale situaţilor).

92
 2.Formarea unor aptitudini pentru înţelegerea probabilităţilor.

Decizia unui sportiv aflat sub presiunea timpului este influienţată în special de
reprezăntările subiective despre comportarea probabilă a adversarului. În acest context
gândirea stategică poate fi considerată ca un proces de valorificare a caracteristicilor
probabilităţii. Sportivul poate să înveţe să recunoască aceste probabilităţile procedurilor unor
evenimente. În această privinţă hotărâtoare nu este succesiunea stohastică a unor întămplări,
ci caracterul relativ probabil al comportamentului adversarilor care trebuie aparent ţinând
seama de situaţiile reale. În legătură cu aceasta orientările metodice de bază sunt următoarele :
Indicaţii legătură cu executaca unor acţiuni proprii pe baza acţiounilor prognozate ale
adversarului. Acest lucru începe odată cu identificarea consecinţelor stohastie ale acţiunilor
(de exemplu, în cazul unor decizii alternative), continuă în cursul antrenamentului privind cu
precădere acţiunile anticipate şi urmările deciziilor şi capătă cea mai puternică accentuare prin
promovarea tactică conştientă a adversarului faţă de modul anticipat de comportament;
Efectuarea de jocuri ale minţii, jocuri mici, jocuri sportive, exerciţii și dueluri sau forme
de exerciţii cu caracter de reacţie. Deoarece comportamentul probabil se maifestă şi în
condiţiile generale în care deciziile trebuie luate în situaţii stohastice, în înţelegerea unui
comportament probabil specific şi apltitudinea de a evalua în mod conştient riscul poate fi
formată şi prin jocuri ale minţii, efectuate fară presiunea timpului sau sub această presiune.
Participarea la un număr mare de competiţii împotriva unor adversari diferiţi şi condiţii
diferite. De o importanţă hotărâtoare pentru formare unui comportament probabil specific este
înţelegerea faptului că comportamentul probabil specific se poate forma numai în cadrul
activităţii specifice.

3.Formarea de asocieri

Deducţiile metodice ale antrenamentului pentru soluţiile asociative se referă în sport de

multe ori la o schemă propusă deja în 1965 de MAHLO în ce priveşte jocurile sportive.
Prin aceasta el a imprimat o orientare spre o aşa-zisă "aptitudine senzomotorie de
acţiune" care se formează pe bază îmbinării unor conjuncturi ale jocului cu soluţii motorii
corespunzătoare printr-o repetare frecventă. ROTH (1989) denumeşte astfel de asocieri ca
"aptitudini tactice" şi le caracterizează ca o capacitate pentru selecţia pe bază de parametrii, în
legătură cu aceasta, se pare însă, cel puţin aşa rezultă din cercetările efectuate în acest scop, că
selecţiei conştiente și se atribuie prea multă importanţă. Pentru formarea aptitudinilor
coordinative acest lucru poate fi indicat dar, în antrenamentul strategico-tactic de formare de
asocieri din sporturile bazate pe luptă sau în jocurile sportive acest lucru nu este
recomandabil. În acest scop sunt necesare analize mai exacte privind solicitările.
Pentru înţelegerea acestei probleme, foarte importantă, a interdependenţei între
aprecierea situaţiei si realizarea motorie se foloseşte exemplul scrisului la "maşina de scris"
din psihologia muncii, în care activitatea aparent identică a dactilografierii se explică sub
aspectul diferenţelor de îndemânare. HACKER (1973, 68) citează în legătură cu aceasta pe
Lewis şi face o distincţie între "căutări exersate" şi "scriere însuşită". în această realitate
munca unei dactilografe experimentate nu este un procedeu identic cu cel al unei începătoare
fiind diferit de cel al acesteia nu doar printr-o mare experienţă, ci este un procedeu cu totul de
altă natură din punct de vedere psihologic. Munca dactilografei începătoare constă în cea mai
mare parte, în căutarea fiecărei litere. Ar fi însă complet greşit să încercăm să caracterizăm
acţiunile dactilografei experimentate ca o asemenea căutare. Chiar dacă vrem să tragem din
acest exemplu concluzii teoretice, în sensul că un proces de căutare ar fi necesar, în cazul de
faţă, acest proces a devenit un moment absolut dependent în cadrul unui proces de amsamblu,
a cărui structură este dominată de cu totul alţi factori. Este aproape imposibil să schimbi ceea

93
ce ai învăţat. Pentru a putea bate fară a te uita la claviatura maşinii de scris trebuie s-o iei de la
început.
Selecţia pe bază de parametrii pare foarte asemănătoare cu exersarea căutării.
Dimpotrivă, se poate considera, cu o certitudine relativă mare, că majoritatea acţiunilor
realizate de sportivi în cadrul competiţiilor sunt soluţii asociative. Tocmai prin aceasta se
explică viteza cu care se iau deciziile privind acţiunile. În acelaşi timp devine explicabil şi de
ce fentele, inducerea în eroare a adversarului, acţiunile înşelătoare reuşesc chiar atunci când
adversarul este pregătit pentru asemenea intenţie indirectă.
Din punct de vedere metodic însă, formarea acestor asocieri nu a fost încă suficient de
bine clasificată. Pe lângă principiile similitudinii unor complexe de semnale caracteristice
perceptibile şi a simultaneităţii unor semnale care formează un tot unitar, (KOLLER 1988,
75) afirmă că asocierile şi structurile asociative depind împreună cu altele de interesele,
înclinaţiile şi necesităţile celor ce desfăşoară acţiunile. Chiar şi emoţiile, în toată diversitatea
lor extraordinară fac parte din asemenea asocieri şi "oscilează" subconştient atunci când sunt
rechemate. Folosirea tezei principale a teoriei experimentării prin care KOLLER (1989)
scoate evidenţă faptul că creierul dispune şi de posibilitatea de a îmbina şi realiza prin
acţiunile sale complexe desemnale pentru corelaţii care nu pot fi observate nemijlocit şi rămân
nesezizate de cel ce desfăşoară acţiunea. Prin aceasta el explică, în ultimă analiză, capacitatea
mai bună de acţiune a sportivilor de performanţă ce dispun de o mai mare experienţă, chiar şi
în situaţiile surprinzătoare pentru aceştia.
Repetarea "mecanică", chiar parţială a unor anumite situaţii fără o intenţie din partea
sportivului nu va face decât să fixeze această corelaţie. Acest pericol există şi în cazul folosirii
pe scară mare a unor asemenea forme metodice de bază ale antrenamentului strategic tactic
care diferă relativ în mare măsură de situaţiile reale ce apar pe parcursul unei competiţii. Pe de
altă parte, participarea prea frecventă la competii, avănd multe acţiuni se încheie cu eşecuri,
prezintă pericolul de a se forma asocieri nedorite.
În ce priveşte frecvenţa repetărilor de "complexe asociative" şi a distribuţiei lor în timp,
fixarea acestora, procesele de "dispariţie" sau "uitare" a unor asocieri fixate, nu prea există
puncte de vedere - demonstrate empirice - ce pot fi folosite şi acceptate.
Nivelul de accentuare şi fixare se află într-un raport evident de interdependenţă cu
nivelul capacităţii de anticipare a sportivului respectiv.
Până la clarificarea definitivă a acestor procese, antrenorul ar trebui să se bazeze pe
faptul că creierul omenesc ca "sistem ce se organizează" (PICKNMAIN 1992) "clasifică" şi
"stochează" în mod independent diferitele obiecte ale observării, în funcţie de obictivul
urmări, pe baza unor caracteristici, atât comune cât şi diferenţiate, presupunând că modele
(situaţiile) se repetă de suficiente ori şi corespund solicitărilor reale din timpul competiţiei.
În condiţiile unor asocieri fixate, situaţile pot fi recunoscute mai repede, iar, abaterile de
la modelul stocat în memorie vor fi imediat semnalizate.
Printr-o formă de antrenament denumită antrenament în funcţie de situaţii a
antrenamentului strategic-tactic se intenţionează formarea unor asemenea asocieri.
Scopul antrenamentului funcţie de situaţie orientat strategic, constă în dezvoltarea în
continuare a diferitelor asocieri între situaţie şi acţiune, la asemenea asocieri însă există
pericolul ca adversarul să recunoască această particularitate şi mai ales prin fente şi alte
acţiuni înşelătoare, să provoace acţiuni asociative şi să acţioneze cu o intenţie ulteroară sau
indirectă.

94
 FORME DE BAZÃ ªI OBIECTIVE SELECŢIONATE ALE PREGĂTIRII
STRATEGICO - TACTICE COMPLEXE

Forme metodice fundamentale

În TABELUL 1 sunt prezentate în mod concentrat principalele fome metodice de bază

şi indicaţiile didactic-metodice respective pentru antrenamentul strategico-tactic.
Acest repertoriu al formelor de bază se foloseşte în funcţie de disciplina sportivă,
obiectivul antrenamentului şi condiţiile concrete.
În ciclismul pe şosea obiectivul antrenamentului îl reprezintă, de exemplu, cările de
evadare, urmează abia după iniţierea primară în cursul antrenamentlui prin indicaţii clare şi
folosirea acestora diferite condiţii în cursul antrenamentului şi a competiţiei. Se imită
diferitele moduri de comportament ale adversarului, solicitările se îngreunează suplimentar cu
handicapuri şi cu variante extreme (vânt, ploaie), se stimulează dificultăţile, în condiţiile
improvizării sunt necesare iniţiative creatoare. În antrenament se formează grupe diferite de
sportivi care îşi schimbă şi rolurile (sarcinile) ca atacanţi (sprinteri) şi apărători (urmăritori).
Alte sarcini la antrenament pot să conteze din efectuarea de sprinturi finale sau
alergarea în diferite poziţii. În sporturile bazate pe lupte se constată o tendinţă de a orienta
antrenamentul strategic-tactic spre calităţile generale privind comportamentul.
KIRCHGĂSSNER (1983) a caracterizat prin adaptarea la situaţie, originalitate,
stabilitate şi comportare fără menajamente cele patru obiective şi a atribuit, de exemplu,
adaptări la situaţie, în special, metodele indicaţiilor, aplicării şi antrenamentului pe bază de
programe de comportament, iar originalităţile metodele de imitare şi improvizare. Pentru
clasificarea formelor metodice de bază în jocurile sportive o importanţă hotărâtoare revine
alegerii stilului general de joc al echipelor.

Forma de bază Indicaţii didactic-metodice

Iniţierea primară Explicarea importanţei acţiunii / comportamentului, definirea şi lămurirea
situaţiilor, demonstrarea acestora în condiţii cât mai apropiate de cele din cadrul
competiţiilor
Perfecţionarea Repetarea controlul şi evaluarea în condiţii standardizate sau variate;
îngreunierea condiţiilor (de exemplu, reducerea, informaţiilor).
Aplicarea Repetări în confruntarea cu diverşi adversari, extinderea repertoriului,
valorificarea permanentă a rezultatelor antrenamentului
Indicarea Sarcini pentru toate tipurile posibile de decizii, aplicarea în practică a
modelelor stabilite, studierea / manipularea adversarilor, derularea acestora.
Improvizarea Descoperirea, de către însuşi sportivul, a unor acţiuni adaptate situaţiei -
delimitate - evaluarea diferenţiată a soluţiilor.
Imitarea "Jocuri cu schimbări de roluri" în ce priveşte modul de comportare tipic /
previzibil a adversarilor principali sau a celor de care "îi este frică".

Handicap Creşterea solicitărilor prin folosirea unui teren cu dimensiuni mai reduse,
împiedicarea unor acţiuni. îngreunieri suplimentare.

Competiţia Controlul performanţei, teste, verificări suplimentare, competiţii de

amtrenarnent, pregătire şi control suplimentar.

Programeprivind Indicarea verbală a unor dificultăţi de orientare, formarea unor modele de

comportamentul planuri şi autocontrol.

Antrenament Solicitările extreme ţinând seama de premizele unor performante

individuale.
TABELUL 1. Formele metodice de bază ale antrenamentului stategico-tactic.

95
 Dacă se joacă cu precădere cu combinaţii precis stabilite atunci predomină indicaţiile,
aplicarea, perfecţionarea, handicapul, antrenamentul extrem şi competiţia. Dacă se preferă
jocul "liber" în care deciziile se iau pe teren în funcţie de situaţie şi în mod variat, predomină
metodele de improvizare, aplicare şi competiţie. Raportul între improvizare şi schemele
prestabilite de acţiune reprezintă o problemă de apreciere din partea antrenorului şi a
jucătorilor. În jocurile decisive principalii "improvizatori" (conducători de joc) trebuie evident
să cunoască cu exactitate limitele riscului "admisibil" şi să se pună de acord cu antrenorul,
astfel încât, caz de înfrângere, să nu existe acuzaţii nemeritate de învinovăţire.

Pregătirea pentru întilnirea cu diferiţi adversari

În FIGURA 4 se prezintă un model general de pregătire propus de PETROV (1967)
pentru o competiţie cu un adversar probabil. In acest caz "adversarul" poate fi, atât un
sportiv individual, cât şi o parte a unei echipe sau chiar o echipă.

FIGURA 4. Model de pregătire pentru competiţii cu adversari probabili (după PETROV 1967).

În acest caz pregătirea trebuie să fie diferenţiată în funcţie de solicitare. Pentru

pregătirea unui campionat mondial de box profesionist, de exemplu, adversarul se cunoaşte cu
mult timp înainte. În alte discipline sportive, ca şi în cazul sporturilor pe echipe, trebuie să ne
limităm la principalii adversari.
Relaţiile între modelarea propriei stategii, a concepţiei generale de antrenament şi a
concepţiei de pregătire pentru o competiţie specială se stabilesc aşa numitele "planuri de
regie". Cum arată un astfel de plan de regie se prezintă la sfârşitul articolului.
Pe lângă fixarea modului de desfăşurare, competenţelor şi sarcinilor de îndrumare
trebuie stabilite cu claritate şi modul şi conţinutul procesului prin care antrenorul poate
influenţa desfăşurarea competiţiei şi comportarea sportivului. Dacă el nu poate face acest
lucru singur atunci el trebuie ajutat şi de alte persoane specializate (care trebuie să-1
însoţească). Domeniul dificil al convorbirilor dinaintea competiţiilor, intervenţiile din timpul
acestora sau în timpul pauzelor au devenit tot mai mult un subiect de cercetare şi analiză
(KUCHENBECKER 1990, HOTZ 1994).
 Atenţie asupra faptului că indicaţiile, sfaturile şi aprecierile din timpul competiţiei, şi în
legătură cu aceasta, sunt mult mai numeroase decăt tehnicile de motivare, ce trebuiesc
pregătite şi exersate în timpul antrenamentului.
În sportul de performanţă realizarea acestor "planuri de regie" au căpătat o importanţă
deosebită, prin formarea unor echipe speciale de cercetători şi prin dotarea tehnică cu
computere, cu sisteme video interactive şi cu sisteme de diagnosticare complexă a
performanţei (v.PERL şi al. 1991). Bănci de date specializate, fişe de analiză ale adversarilor,
videoteci, informaţii simultane şi în timp real de analiză a greşelilor şi a comparaţiilor îl ajută
pe antrenor şi pe sportivi să se pregăteasca în cele mai bune condiţii pentru competiţiile
decisive şi pentru adversarii deosebiţi.

Instruirea tactică

Majoritatea definiţiilor existente clasifică instruirea tactică în funcţie de obiectivele

propuse în raport cu măsurile tactice respective. Totuşi, acţiunile respective nu pot fi
clasificate în mod formal, cu acest scop, deoarece ele acţionează într-un mod extrem de
diferit. Aceeaşi acţiune sau măsură tactică poate soluţiona diferite sarcini tactice şi pot
provoca efecte diferite asupra aceluiaşi adversar, într-o altă situaţie. Aceeaşi fentă efectuată
succesiv nu mai prezintă aproape nici un pericol după ce este repetată succesiv de trei ori.
învăţarea tacticii în antrenament este deci posibilă întotdeauna numai în conexiune cu sarcina
ce trebuie rezolvată în competiţia respectivă. Structurarea conţinutului tacticii se referă la cele
trei sarcini de bază: investigarea, camuflarea şi manipularea.
Investigarea este un fel de "detectare a semnalelor" prin care sportivii încearcă, prin
influenţarea comportamentului competiţional pentru îndeplinirea unui obiectiv precis, să
extragă informaţii esenţiale din comportamentul adversarului. Deoarece la identificarea şi
prelucrarea informaţiilor (semnalelor) precizia acestora depinde de două condiţii interne,
influenţarea este posibilă prin obiective metodice de antrenament orientate pe două direcţii:
Identificarea semnalului. In legătură cu acesta, pentru fiecare disciplină sportivă,
trebuie sensibilizaţi cei mai importanţi analizatorii, încât să se afle într-o situaţie cât mai bună
pentru a identifica şi diferenţia semnalele.
Aşteptarea subiectivă a semnalului în funcţie de intenţia strategică se aşteaptă o
situaţie bine conturată (avantajoasă pentru acţiune). Pentru instruire se oferă aşa zisele "reguli
de integrare" cu ajutorul cărora se pot orienta, în special, sportivii mai tineri. Investigarea se
întinde de la observarea pasivă până la recunoaşterea activă prin măsuri tactice. Camuflarea
urmăreşte un obiectiv opus, adică, intenţia de a crea adversarului idei greşite despre strategia
proprie, despre posibilităţile şi premizele tehnice şi ale potenţialului fizic. Sportivii ar trebui
să fie în măsură să nu permită în nici un fel adversarului să recunoască datele personale, să-şi
"deghizeze" informaţiile ce nu pot fi evitate sau să furnizeze în mod conştient informaţii false.
Camuflarea şi deghizarea se întind de la aşteptarea pasivă până la o distragere activă.
Manipulările reprezintă acţiuni tactice prin care se încearcă să se obţină, în mod
conştient, situaţia favorabilă acţiunii propri. Prin sprinturi intermediare adversarul este
ademenit să-şi consume propriile forţe, printr-o fentă un sistem de apărare este deplasat într-o
altă direcţie, iar printr-o încercare de oprire la ciclismul pe şosea, adversarul este obligat să
treacă în fruntea plutonului.
Manipularea include influenţarea situaţiei, a adversarului, arbitrilor şi a condiţiilor.

97
 RELAŢIA DINTRE ANTRENAMENTUL STRATEGICO-TACTIC ŞI CEL
COODINATIV – TEHNIC

Antrenamentul strategico-tehnic este întotdeauna un antrenament complex în care se

accentuează obiectivul strategico-tactic. El necesită formarea, în prealabil / respectiv în
paralel, a aptitudinilor motorii şi determină formarea de "îndemânări" tehnice.
ROTH (1989, 1990) vorbeşte despre îndemânări tactice şi le consideră ca ". . . premise
ale performanţei, din punct de vedere al mişcării sau al tehnicii specifice" şi apreciază că
nivelul lor de intensitate depinde de precizia şi viteza percepţiei situaţiei raportat la detaliile
de execuţie a tehnicii alese şi la calitatea raporturilor între percepţii şi selecţia elementelor
variabile ale tehnicii. Totuşi, noţiunea de îndemânare atunci când se foloseşte ca atare poate
fi extinsă şi la strategia şi tactica şi putând să se refere la asocieri de acţiuni şi de deprinderi
comportamentale.
Ca şi asocierile şi abilităţile, deprinderile reprezintă nişte procese consolidate şi în
calitate de impulsuri pentru acţiune au o tendinţă aproape necesară de realizare. În evoluţia
procesului de adaptare creşte gradul de siguranţă în execuţia anumitor acţiuni şi moduri de
comportament în spiritul unui model automatizat de comportare. Prin repetarea acţiunilor se
creează deprinderea unui comportament oportun şi valoros şi în acelaşi timp, spotivul se
dezvaţă de un comportament neadecvat şi mai puţin avantajos.
Care sunt modalităţile de acţiune şi compotament ce prezintă o "tendinţă necesară"
depinde, atât de importanţa şi valoarea subiectivă a obiectivului acţiunii, cât şi de atitudinea
de apreciere şi evaluare a mediului ambiant. În acest caz apare din nou o relaţie cu valorile
morale.
În antrenamentul pentru tehnică orientat pe tactică variabilitate specifică tehnicii se
extinde şi se precizează. Obiectivul instruirii constă în acea că, încă înainte de a exista o
relaţie directă cu tehnica, să transmită modelele de bază ale tehnicii şi să înveţe variantele
acestora.
Este evident că nu există o concepţie unitară printre cercetătorii problemelor motorii în
ce priveşte structurile şi conţinuturile concrete ale programelor motorii. Diferite constatări ne
fac să presupunem că un rol hotărâtor revine:
 caracteristicii sarcinilor,
 stabilirea obiectivelor
 particularităţilor individuale a le sportivilor.
Necesitatea de a dispune de afirmaţii sigure în scopuri strategic-tactice în legătură cu
aceste probleme va fi ilustrată în concluzie cu două probleme ce au rol de exemple.
Cercetările biomecanice au oferit indicaţii că, canotorii avansaţi dispun de o desfăşurare tipic
individuală a forţei care îi deosebesc în mod evident de ceilalţi canotori. În legătură cu aceasta
există două alternative de alcătuire a echipajelor ambarcaţiunilor:
 De a găsi, prin cercetări de diagnosticare a performanţelor canotorilor care să
fie corespunzători din punct de vedere al structurii forţei (dacă dispunem de canotori instruiţi
şi considerăm că structurile tipic individuale ale forţei pot fi în prea mică măsură influenţate),
 Echipajele ambarcaţiunilor să fie instruite (împreună) simultan.
Concepţia de a căuta cei mai buni canotori pentru a forma din aceştia echipajul
ambarcaţiunii, pe bază de teste efectuate împreună, ar merita cel puţin să fie regândită.
Dacă în antrenamentul pentru tehnică ne abatem prea mult de la viteza mare de acţiune
necesară în mod obişnuit la competiţii este "posibil" ca programul cadru care stă la baza
acestui antremament să fi fost elaborat greşit sau că programul elaborat corect a fost perturbat
şi trebuie modificat. Deoarece amplitudinea unei mişcări poate fi modificată independent de
ritm, FETZ (1980) consideră că exersarea lentă în cazul învăţării anumitor forme de mişcare

98
sportivă este considerată ca o greşeală metodică. în acest caz. parametrii frecvenţa şi ritm
necesari ulterior trebuie să fie parametrii tehnici hotărâtori.
Determinarea capacității proprii de performanța.
Pentru aceasta sunt necesare cunoașterea stadiului de pregătire a premizelor de condiționare
fizică și celor tehnice iar, in cazul echipelor, sportivii de care dispunem și particularitățiile
acestora.
Determincarea condițiilor de deșfășurare a competițiilor
Dintre acestea fac parte:
-felul, data și locul de desfășurare,
- numărul participanțiilor și principalii adversari,
- condițiile materiale(baza de desfășurare a competiției, aparate, profilul traseelor,materiale
din care sunt construite terenurile sau pistele),
-condițiile de solicitare pe parcursul zilei și întregii competiții (orele de disputare,pauzele
pentru refacere,posibilitatea de antrenament și pentru fizioterapie),
- arbitrii( particularități în interpretarea regulamentelor),
-particularitățiilen privind alimentația (gustări între mese, aprovizionarea cu lichide),
- comportarea previzibilă a spectatorilor, a presei și a organizatorilor
Analiza adversarilor
-datele personale(vârstă, particularități)
- studiu performanțelor ( ultimele rezultate,comportamentul tipic și strategiile de
bază,formațiile aliniate, punctele forte și cele slabe, particularitățile tehnice, particularitățile
psihice și de caracter)
Strategia proprie
(tabelele cu timpi, alcătuirea echipei, fazele tipice ale jocului, comportamentului tactic,
alternative etc.)
Planul de măsuri pentru asistenţa ce urmează a fi acordată sportivilor în timpul
competiţiei.

Patru trepte pentru îmbunătăţirea capacităţii de percepţie

Acţiunile se transmit şi se perfecţionează de fiecare dată in situaţia deciziei optime.

Fiecare acţiune este corelată cu o anumită situaţie având caracteristici tipice. Sportivul
dispune de premizele necesare realizării obiectivelor propuse (tehnica) şi este în cunoştinţă de
cauza. Obiectivul constă în cunoaşterea de către sportiv a unei acţiuni pe care contează şi o
cunoaşte, o deosebeşte de altele, o poate identifica şi se poate decide tot mai rapid pentru
realizarea acestei acţiuni. Antrenamentul este orientat univoc strategic. Măsurile tactice
suplimentare nu ar face decât să prelungească procesul de instruire.

Formele metodice de bază sunt: iniţierea primară, perfecţionarea, aplicarea.

Acţiunile se diferenţiază în funcţie de situaţia apăruta. Sportivii sunt într-o măsură tot
mai mare în stare să clasifice diferitele acţiuni corespunzătoare situaţiilor respective. Pe această
treaptă, de exemplu, la jocurile sportive şi în sporturile bazate pe luptă, partenerului de
antrenament i se indică sarcinile tactice, prin care el "interpretează / imită" situaţiile stabilite
şi prin care aceasta învaţă indirect modurile de a se comporta în mod înşelător.

Formele metodice de bază sunt: aplicarea împotriva partenerilor de antrenament şi a

adversarilor, indicarea, imitarea, programe privind comportamentul.

99
 Situaţiile se anticipează. Sportivii sunt puşi în situaţia de a-şi folosi cunoştinţele privind
comportamentul pentru a anticipa dezvoltarea situaţiei şi a determina caracterul probabil al
evoluţiei lor. Sportivul care exersează învaţă un comportament care să-i permită să "obţină
informaţii" (exploreze). Partenerul intensifică solicitările în executarea exerciţiilor prin aceea
că el restrânge accesul la informaţii şi că învaţă să mascheze şi să camufleze apariţia unei
anumite.

Formele metodice de bază sunt: indicarea, imitarea, improvizarea, programe privind

comportamentul, handicapul, aplicarea, competiţia.

Sportivul capătă aptitudinea de a identifica în mod univoc chiar şi in situaţiile

surprinzătoare, ce apar pe neaşteptate şi să se decidă pentru acţiunile care să-i aducă succesul.
Repertoriul acţiunilor strategice şi a măsurătorilor tactice se extinde pas cu pas şt se adaptează
premiselor şi înclinaţiilor individuale.

Formele metodice de bază sunt: improvizarea, handicapul, competiţia, antrenamentul

Cerinţele privind cooperarea trebuie realizate în toate cele patru trepte în mod adecvat.

BIBLIOGRAFIE:

BARTH B. : Strategie und Taktik im Wettkampfsport Leistunssport 24 (1994), 3, 4-12.

B1NDING M. : Zur Untersuchung ausgewăhlter Komponenten der Erkenntnistătigkein im
Nachwuchs - und Hochleistungsbereich Fragestellungen im Handball. Diss. an der DHfK,
Leipzig 1987.
BITECHTINA L.T.. TYSLER D.A., DASKEVIC O.V,: Psychologische Âspekte der
Kampfaktivităt von Fechtern. Teor. i prakt. fizkul't 39 (1976), 5, 8-11.
DIGEL H.: Regeln. In:EBERSPĂCHER H.(Hrsg): Handlexikon Sportwiessnschaft. 1987,
321-330.
PETZ F.: Bewegungslehre der Leibesiibungen. Bad Homburg 1980.
HACKER W.: Allgemeine Arbeits - und Ingenieurpsyhologie. Berlin 1973.
HENREL D.: Mit dem Meister der Taktik kâmpft Bayern ura neues Renommee. Franjfurter
Allgemeine (1994), 177, 24.
KIRCHGĂSSNER H.: Personlichkeitspsychologische Grundlagenund trainingsmethodisches
Vorgehen bei der Herausbuildung des Zweikampfverhaltens. Diss. B an der DHfK Leipzig,
KOLLER S.: Das Gehirn als Statistikorgan. Dt. Ărzteblatt 88 (1991), 37, 57-65.
KUCHENBECKER R.: Taktische Vorbereitung im Sportapiel. Bundesinstitut fiir
Sportwiessnschaft Koln : Berichte und Materialen 1990.
PF.RL J.(Hrsg): Sport und Informatik II. Bundersinstitut fur Sportwiessnschaft Koln 1991.
PETROV R.: Strategija i taktika na borbata. (Strategie und Taktik des Riengens). Sofia,
Medizina i fizkultura 1967.
PICKENHA1N L.: Psychophysiologische Aspekte von Belastung unei Beanspruchung. In:
JANSSEN J.-P. u.a. (Hrsg.) : Belastung und Beanspruchung. Berichte und Materialien des
Bundersinstitut fiir Sportwiessnschaft Koln 1992.
RODIONOV A.W.: Psychoiogie in Training und Wettkarnpf. Berlin 1982., 176.
ROTH K.: Taktik im Sportspiel. Schorndorf 1989.
SCHELLENBERGER, B. : Die Bedeutung der kognitiven und sensomotorischen Ebene in
der psychischen Regulation sportlicher Handlungen. Wissenschaftliche Zeitschrift der DHfK^
21 (1980), 1, 43-52.
SCHUBERT F.(Red): Erkenntnistătigkein und taktische Leistungsfâhibkeit im Sportspiel.
Wissenschaftliche Zeitschrift der DHfK. 29 (1988), Sonderheft 4.
STUTZER P.: "Die Deutschen haben von Taktik keine Ahnung", SPORTS August 1994,34

100
 UNELE PARTICULARITĂŢI PRIVIND ORGANIZAREA
COMPETIŢIILOR LA ALTITUDINE MEDIE

Alfons LEHNERT
"Leistungssport" 1, 1995, pag. 32

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ COMPETIŢIA

Conducerea, respectiv organizarea unei competiţii sportive este determinată, în

principiu, de specificul și structura competiţiei, precum şi de regulamentul pe care se bazează
fiecare disciplină sportivă. Posibilităţile de a diversifica în cadrul acestor indicaţii, organizarea
concretă a desfăşurării unei competiţii sunt foarte variate. Ele se întind de la invariabilitatea
desfăşurării în probele de sprint din atletism şi nataţie până la întreruperile regulamentare ale
competiţiilor şi schimbarea sportivilor în jocurile sportive. În afara acestei situaţii
fundamentale, următorii factori influenţează organizarea concretă a oricărei competiţii.
SPORTIVUL, respectiv ECHIPA
Organizarea concretă a oricărei competiţii se bazează pe aptitudinile îndemânările şi
cunoştinţele precum şi pe experienţa competiţională care se manifestă prin tactică - în cazul
alergărilor în disciplinele sportive bazate pe rezistenţă, prin concepţia de luptă în disciplinele
sportive bazate pe luptă prin concepţia de joc în jocurile sportive.
ANTRENORUL
În multe discipline sportive antrenorul are posibilitatea de a interveni în desfăşurarea
competiţiei şi prin aceasta să influenţeze performanţa. El are posibilitatea ca prin informaţii
imediat obţinute pe parcursul desfăşurării competiţiei timpi intermediari, distanţe faţă de
adversari, locul ocupat la momentul respectiv la maraton, marş, ciclism, schi fond, triatlon, în
pauzele dintre reprize la box şi în pauzele de la jocurile sportive să dea indicaţii privind
greşelile tactice respectiv rezervele şi să influenţeze astfel desfăşurarea în continuare. În unele
jocuri sportive el poate să întrerupă jocul în situaţii critice şi independent de aceasta să
efectueze schimbări de jucători. El este totodată şi cel care poate stimula sportivii în timpul
competiţiei.
ADVERSARUL
Şi adversarul se prezintă la fiecare competiţie cu o concepţie adecvată acesteia şi poate,
în funcţie de capacitatea sa actuală de performanţă şi de starea sa psihică să-şi determine
rivalul la abateri sau chiar la renunţare la propria sa concepţie.

CONDIŢIILE EXTERNE - CONCRETE - ale desfăşurării COMPETIŢIEI

Specificul locului de desfăşurare a competiţiei felul aparatelor în disciplinele tehnice,

profilul traseului pe care se desfăşoară competiţia în disciplinele bazate pe rezistenţă, calitatea
materialelor, respectiv gazonului pe care se desfăşoară jocurile sportive, comportartea
spectatorilor şi, nu în ultimul rând condiţiile de climă şi geografice, ca temperatura,
luminozitatea vântul influenţează într-o măsură mai mare sau mai mică organizarea concretă a
desfăşurării unei competiţii.
FACTORII DE CLIMĂ, la altitudine medie
Altitudinea medie este un factor climatic extrem care în unele discipline sportive, are o
influenţă importantă asupra performanţelor în cadrul unei competiţii, şi din cauza condiţiilor
respective are şi consecinţe asupra organizării competiţiei. În prezent organizarea
competiţiilor importante Jocurile Olimpice, campionatele mondiale şi competiţiile de tip cupă
fac parte din realitatea cotidiană: Campionatul mondial de fotbal din 1970 în Mexic (jocuri
preliminare la Toluca - 3000 m, finala la Mexico City - 2240 m altitudine), Campionatele

101
mondiale de ciclism din 1986 de la Colorado Springs /1900 m altitudine). Campionatele
mondiale de canoe din 1994 de la Mexico City. Campionatele mondiale de atletism din 1997
disputate la Mexico City. Disputarea deja "cotidiană" a acestor competiţii la medie altitudine
conduce parţial la faptul subaprecierii, respectiv neglijării factorilor care acţionează în aceste
condiţii. Acest lucru are drept consecinţă faptul că la aceste competiţii sportivii "dau greş" şi
nu ating performanţele scontate.
Acesta nu este însă cel mai mare necaz. Riscurile şi accidentele legate de sănătate ce pot
apare în condiţiile unei organizări greşite a competiţiilor sunt mult mai grave. Factorii legaţi
de altitudinea medie au fost studiaţi de către ştiinţa sportului în mod aprofundat cu ocazia
pregătirii celei de a XIX-a ediţii a Jocurile Olimpice şi există, în special în domeniul medical
şi biologic un număr mare de publicaţii. Şi în ce priveşte posibilităţile pregătirii de lungă
durată şi nemijlocite a acestor competiţii ne stau la dispoziţie multe cunoştinţe şi experienţe,
în ce priveşte însă organizarea directă a competiţiilor în aceste condiţii există mult mai puţine
materiale. Articolul de faţă îşi propune să încerce ca pornind de la factorii ce acţionează în
mod obiectiv în condiţiile climei la altitudine să atragă atenţia asupra câtorva particularităţi
ale organizării şi conducerii competiţiilor.
Numai în scopul de a reaminti cititorului vom recapitula pe scurt principalii factori de
climă a zonelor de medie altitudine: Presiunea atmosferică scăzută care se caracterizează prin:
 conţinut mai redus în oxigen al aerului respirat, o saturaţie mai scăzută a
sângelui cu oxigen şi, ca urmare a acestora, o capacitate limitată de performanţă în probele de
rezistenţă cu intensitate maximă şi parţial chiar submaximă (v. FIG. 1).
 o densitate mai scăzută a aerului şi o rezistenţă mai scăzută a aerului la viteze
mari.

Factorul presiunii atmosferice scăzute acţionează în permanenţă.

Temperatura
Pentru condiţiile de altitudine sunt caracteristice oscilaţii temporare mari ale
temperaturii diferenţe între zi şi noapte. Acestea sunt provocate prin scăderile temperaturii o
dată cu creşterea altitudinii câte 0,7 - 0,9 grade Celsius pentru fiecare 100 m altitudine şi prin
intensitatea mai mare a radiaţiei solare în condiţiile unui cer senin. În aceste condiţii
diferenţele între zi şi noapte pot depăşi în unele cazuri 25°C.
 intensitate mai mare a radiaţiei solare
 umiditate scăzută a aerului ca urmare a radiaţiei solare.
În unele cazuri valorile pot să scadeă sub 30% umiditate relativă a aerului ceea ce în
condiţiile unei activităţi intense de ventilare a plămânilor poate să ducă la o uscare rapida a
căilor respiratorii.Atracţia gravitaţională scăzută.

FIGURA 1. Procentul de hemoglobina saturata cu oxigen, din sânge, la diferite presiuni atmosferice. Cifrele din paranteze
indică presiunea atmosferică la diferite altitudini (aceasta figură, precum şi următoarele se bazează pe sursele din: SALTIN,
GROEVER I REEVES, D1CKINSON şi aiţii, precum şi pe rezultatele proprii).

102
 PARTICULARITĂȚIILE ORGANIZĂRILOR COMPETIȚIILOR

Sporturile de rezistență

La începuturile cercetării privind influenţa climei la înaltă altitudine asupra

performanţei la competiţii la sporturile bazate pe rezistenţă mulţi autori au susţinut teoria că
între durata competiţiei, lungimea distanţei şi scăderea performanţei ar exista o relaţie directă
(vezi FIG. 2).

FIGURA 2. Dinamica influentei negative a altitudinii medii asupra

performanţei alergări (reprezentare întocmită pe baza raportului între
durata alergării şi lungimea traseului).

Propria noastră analiză a rezultatelor competiţiilor preolimpice de la Mexico City şi a

celor mai bune performanţe în condiţiile de la nivelul mării în probele atletice de alergări şi la
înot ne-au condus la următoarele concluzii: în probele de alergări cele mai însemnate abateri
negative au fost constatate la probele de 3000 m plat şi obstacole, precum şi pe distanţa de
5000 m. O dată cu creşterea în continuare a distanţelor alergării diferenţele între condiţiile la
joasă altitudine şi cele de la medie altitudine devin tot mai reduse (vezi FIG.3).

Fig. 3 Raportul între timp și diferența performanței.( cel mai bun timp în condiții de altitudine joasă și timpul de
alergare din Mexic)

Gradul de dominare a performanţei în probele sportive bazate pe rezistenţă în condiţii

de altitudine depinde în mod direct de viteza de alergare (m/s) şi prin aceasta de intensitatea
proceselor aerobe ale metabolismului. Cu cât este mai intensiv şi mai ridicat nivelul
proceselor aerobe, chiar la nivelul altitudinii joase cu atât mai mare este scăderea
performanţei la medie altitudine. Performanţa la probele sportive bazate pe rezistenţă a căror
mod negativ prin complexul de cauze legate de clima la altitudine.

103
 Această constatare principială trebuie însă tratată în continuare în mod diferenţiat:
 este relativ "simplu" pentru acele probe bazate pe rezistenţă în care nu exisată o
dependenţă directă între desfăşurarea mişcării şi ritmicitatea respiraţiei (alergările din
atletism, ciclismul, schi fond) în care frecvenţa respiraţiei poate să varieze;
 mai complicată este situaţia în probele şi disciplinele în care desfăşurarea
mişcării şi respiraţia sunt dependente una de cealaltă (înot canotaj). La înot se recomandă ca,
la medie altitudine, la fiecare mişcare a braţelor să se respire deoarece reţinerea respiraţiei
timp de două mişcări la braţelor duce la o creştere mai rapidă a lipsei de oxigen şi datorită
acestui lucru la scăderea ritmului;
 altă problemă este caracteristică pentru acele prober şi discipline sportive care
se dispută pe echipe (canotaj, canoe, 100 km pe echipe la ciclism). Mai ales Ia canotaj fiecare
sportiv aflat în ambarcaţiune este obligat să aibă acelaşi randament în aceeaşi desfăşurare a
mişcării şi respiraţiei. El nu are posibilitatea de a abandona cum este cazul la ciclism. în
această disciplină sportivă se înregistrează de altfel şi cele mai frecvente cazuri de colaps, în
aceste sporturi este indicat ca deja la alcătuirea echipelor în condiţii de joasă altitudine să se
testeze rezistenţa individuală la hipoxie a fiecărui sportiv şi să se alcătuiască componenţa
echipei parţial şi în funcţie de acest rezultat.

Indicaţii pentru conducerea, respectiv organizarea competiţiilor la altitudine medie

Presiunea atmosferică.

Trebuie să avem în vedere din capul locul că există o abatere negativă a performanţei
(timpului) în comparaţie cu condiţiile de la altitudine normală şi să se întocmească un plan
corespunzător acestor condiţii, atât în ce priveşte ritmul cât şi timpii, ca fir conducător pentru
alergarea respectivă. Varianta cea mai favorabilă pentru desfăşurarea unei curse constă într-un
ritm uniform, adaptat nivelului performanţei, pe parcursul întregii distanţe cu un posibil sprint
final. Pentru a respecta acest principiu şi a nu se lăsa derutat de manebrele tactice ale
adversarilor este necesară experienţa competiţională şi stabilitate psihică. În acelaşi timp
trebuie să remarcăm că, la început, la altitudine simţul ritmului este perturbat. Pentru
specialistul rus în fiziologia sportivă FARFEEL simţul ritmului este o valoare dobândită, timp
şi gradul de efort. La medie altitudine se realizează cu acelaşi efort, o performanţă maiscăzută
în ce priveşte timpul sau distanţa parcursă. Din această cauză o importanţă deosebită revine
informaţiei de care dispune sportivul în ce priveşte desfăşurarea alergării (maraton, marş,
ciclism, schi fond). Mişcările în domeniile legate de un consum intensiv de energie ating
foarte repede în condiţii de medie altitudine, limita capacităţii de observaţie a oxigenului şi
duc mai repede la o lipsă de oxigen. Din această cauză trebuie evitate, pe cât posibil,
sprinturile şi accelerările de ritm în timpul alergărilor. Acest lucru este valabil şi pentru
încălzirea ce se efectuează înainte de începerea competiţiei.
Radiaţia solară, temperatura, umiditatea aerului.

Aceşti factori exercită o influenţă deosebită mai ales în probele bazate pe rezistenţă de
lungă durată ale căror competiţii se desfăşoară în aer liber. Faza critică a influenţelor
succesive şi decalate în timp a radiaţiei solare, temperaturii şi umidităţii aerului se situează
între orele 10 şi 16, adică în intervalul care se desfăşoară majoritatea competiţiilor. Acest
lucru poate fi preîntâmpinat după cum urmează:
 folosirea unui echipament care reflectă razele solare şi absoarbe puţină căldură
solară, protecţia capului şi ochilor;
 consumul crescut de lichide şi electroliţi printr-o bună alimentare pe parcursul
traseului;
 folosirea de mijloace pentru activarea producerii de salivă în timpul competiţiei
 (gumă de mestecat).

104
 Deoarece în cazul absenţei radiaţiei solare temperaturile pot scădea destul de mult
trebuie să fie pregătit şi pentru astfel de situaţii un echipament corespunzător pentru
competiţie.O densitate mai redusă a aerului şi forţa de gravitaţie mai scăzută nu au aproape
nici o importantă în sporturile bazate pe rezistenţă şi din această cauză pot fi neglijate.
jocurile sportive. Climatul de altitudine influenţează sub următoarele aspecte performanţa în
jocurile sportive.

Presiunea atmosferică

Conţinutul mai redus în oxigen al aerului influenţează direct în mod negativ capacitatea
de rezistenţă care reprezintă în această categorie de sporturi unul din numeroşii factori ce
limitează performanţa. Ritmul de joc obişnuit la joasă altitudine nu poate fi menţinut în
condiţii de altitudine pe parcursul întregii durate a meciului.
Presiunea parţial scăzută a oxigenului influenţează indirect în mod negativ asupra
oboselii ce apare mai repede şi poate fi abservată în mod evident în ce priveşte tehnica,
concentrarea şi precizia acţiunilor tehnico-tactice pe parcursul desfăşurării jocului.
Aceste consecinţe se constată în special în acele jocuri sportive ale căror competiţii se
desfăşoară în aer liber şi pe terenuri de dimensiuni mari ca de exemplu, fotbalul şi hocheiul pe
iarbă. Un fotbalist parcurge, de regulă, până la 10 km în cursul unui meci. Pauzele scurte după
sprinturi sunt mai lungi decât în condiţiile unei altitudini normale în timp ce în jocurile pe
echipe fiecare sportiv poate să se odihnească din când în când, în jocurile individuale ca, de
exemplu, tenisul, aceste posibilităţi nu există. Nivelul de rezistenţă generală şi la hipoxie
poate deveni, în aceste condiţii, un factor decisiv pentru rezultatul jocului.

Radiaţia solară, temperatura, umiditatea aerului

Aceşti factori de climă sunt deosebit de semnificativi în special pentru jocurile sportive
ce se desfăşoară în aer liber. Pentru fotbal, hochei pe iarbă, rugby şi altele sunt valabile în
această privinţă indicaţiile prezentate mai sus pentru probele sportive de rezistenţă cu o durată
lungă de desfăşurare în legătură cu aceasta trebuie avut în vedere că pe un stadion temperatura
poate fi chiar mai ridicată decât pe un traseu în aer liber, cum este cazul alergărilor şi al
ciclismului. Pentru jocurile ce se desfăşoară în săli aceşti factori nu prezintă aproape nici o
importanţă deoarece sălile de spori moderne sunt dotate cu instalaţii de aer condiţionat şi
jocurile încep, de regulă seara.

Densitatea aerului, atracţia gravitaţională

Ambii factori ar trebui, în mod obiectiv, să mărească în condiţiile de altitudine, viteza
obiectului cu care se joacă - minge, puc.
Indicaţii pentru organizarea jocului la altitudine medie
De la bun început nivelul ritmului de joc trebuie organizat la un nivel mai scăzut decât
cel obişnuit la altitudine şi mai economic din punct de vedere al consumului de oxigen, în
special în condiţii de altitudine câştigă în importanţă vechea regulă a jocurilor şi anume cea de
a lăsa balonul să alerge. Echipele tehnice sunt, în această situaţie, avantajate faţă de echipele
care practică un joc cu precădere atletic.
Ritmul desfăşurării luptei ar trebui să fie ceva mai redus la începutul competiţiei pentru
a evita o scădere a condiţiei fizice către sfârşitul acesteia.Din motive legate de necesitatea
unui consum economic de energie, mai ales In condiţiile unei altitudini medii, sunt de preferat
elemente tehnico-tactice stabile şi implicit mai eficiente ale acţiunilor de luptă.

105
 DISCIPLINE SPORTIVE TEHNICE

Presiunea aerului.

În disciplinele sportive tehnice durata fiecărui exerciţiu în cadrul unei competiţii de

gimnastică artistică sau ritmică şi sărituri în apă este în jur de un minut, iar la patinajul artistic
de 2½ - 4½ minute.
Performanţele competiţionale cu o durată de 1-2 minute în această grupă de discipline
sportive se bazează cu precădere pe procese metabolice anaerobe. Conţinutul scăzut de oxigen
în aer la altitudini medii nu influenţează aceste performanţe şi nici nu trebuie luat în
considerare. În patinajul aeristic exerciţiile liber alese durează 4 - 4½ minute şi deci se
încadrează în intervalul în care se resimte hipoxia. În mod deosebit sunt afectate exerciţiile
liber alese executate în ritm susţinut şi care includ multe sărituri şi combinaţii de sărituri.
În ultimul minut sportivii "îşi pierd suflul" ceea ce se repercutează negativ asupra
preciziei execuţiei mişcării, înălţimii săriturilor şi forţei de exprimare a mişcărilor.
Radiaţia solară, temperatura, umiditatea aerului.
Disciplinele sportive tehnice sunt exclusiv discipline ce se dispută în săli de sport, din
care cauză, factorii menţionaţi mai sus nu exercită nici o influenţă asupra performanţelor
competiţionale.
Densitatea aerului, atracţia gravitaţională.
Până în prezent influenţa acestor factori asupra performanţelor competiţionale nu a fost
încă analizată. Din punct de vedere pur teoretic ar putea fi constatate unele influenţe la
săriturile în apă de pe trambulină.

Indicaţii pentru organizarea de competiţii la altitudine medie

În cazul unor exerciţii liber alese care solicită eforturi considerabile deja în condiţiile
existente la joasă altitudine şi ridică deci exigenţe înalte în ce priveşte capacitatea de
rezistenţă, ar trebui ca la altitudini medii să se reducă intensitatea ritmului. La sportivi cu o
condiţie fizică mai slabă este indicat ca săriturile şi combinaţiile de sărituri dificile să fie
executate la începutul exerciţiilor.

DISCIPLINE SPORTIVE DE VITEZĂ / FORŢĂ

Presiunea aerului

În disciplinele bazate pe viteză / forţă - sprint, sărituri, aruncări, haltere - performanţa se

realizează exclusiv sau în cea mai mare măsură în mod anaerob. Conţinutul redus în O2 a
aerului nu are nici o influenţă în competiţiile disputate la probele şi disciplinele din această
categorie.
Radiaţia solară, temperatura, umiditatea aerului nu au, datorită duratei reduse a execuţiei
performanţei nici o influenţă remarcabilă asupra acesteia.
Densitatea aerului, atracţia gravitaţională.
Densitatea mai scăzută a aerului are drept urmare o rezistenţă mai redusă a aerului care
se face simţită la viteze mai mari. În probele de sprint la atletism şi la ciclism se poate aprecia
că acest factor are un efect pozitiv.
E.R.DICKINSON şi alţii au constatat într-o experienţă pe bază de modele că la o
altitudine de 2400 m datorită forţei de gravitaţie mai reduse aparatele de aruncare trebuie să
"zboare" mai departe şi anume: greutatea cu 5,8 cm, ciocanul cu 5,3 cm, suliţa cu 69 cm şi
discul cu 162 cm.

106
 Aceste abateri, mai ales la aruncarea greutăţii şi ciocanului, sunt prea mici pentru a se
putea constata o îmbunătăţire semnificativă a performanţelor în condiţii de altitudine. La
aceste reflecţii trebuie să se ţină seama că, de exemplu, o suliţă aruncată perfect sau un disc
lansat excelent planează pe o pernă de aer în condiţiile unei densităţi mai scăzute a aerului şi
capacitatea portantă a acestuia este mai redusă. După toate probabilităţele, influenţa densităţii
reduse a aerului şi a forţei de gravitaţie asupra aparatelor de aruncare îşi anulează reciproc
efectul.
Rezultatele competiţiilor la săriturile în lungime dovedesc însă că în aceste cazuri
factorii privind densitatea mai redusă a aerului, viteza mai mare a elanului, forţa de gravitaţie
mai scăzută şi o greutate mai mică în momentul bătăii joacă un rol pozitiv. În disciplinele
sportive bazate pe viteză şi forţă fiecare competiţie se compune din mai multe încercări la care
parţial numărul este prestabilit (haltere, aruncări, săritura în lungime, triplu salt) respectiv
nedeterminat (săritura în înălţime,săritura cu prăjina). Deşi fiecare încercare nu durează decât
câteva secunde competiţia în ansamblu se poate desfăşura timp de mai multe ore.
Indicaţii pentru organizarea de competiţii la altitudine medie
 în cazurile în care sportivul, după o încercare nereuşită este solicitat s-o repete
imediat (săritura în înălţime, săritura cu prăjina, haltere) este indicat ca timpul acordat
conform regulamentului până la începerea arumătoarei încercări să fie folosit în întregime
pentru concentrarea psihico-mentală, precum şi pentru refacerea fizică.
 în condiţiile unei şederi de câteva ore pe un stadion se resimte şi influenţa
factorilor de radiaţie solară, temperatură şi umiditate a aerului. Sportivii trebuie îndrumaţi ca
în pauzele între încercări să se protejeze împotriva acestor influenţe negative în modul
menţionat mai sus.

COMPORTAMENTUL INTER – PROBE

Concursurile de amploare se compun numai în câteva cazuri de excepţie (maraton, marş,

curse de ciclism pe şosea, haltere şi altele) dintr-o singură competiţie. În majoritatea
disciplinelor sportive acestea se desfăşoară sub forma unei serii întregi de probe eliminatorii
şi de calificare până a se ajunge în finală. în aceste cazuri se pot disputa două sau trei probe
într-o zi sau o dată ia trei zile, iar durata totală poate ajunge la 1.4 zile.
În timpul dintre aceste probe se ridică următoarele probleme:
 refacerea capacităţii de performanţă după eforturile precedente,
 pregătirea specială pentru proba ce urmează printr-o atitudine corespunzătoare
în ce priveşte următorul adversar,
 mobilizarea psihică şi emoţională a sportivului pentru următoarea probă.
În condiţiile existente la medie altitudine trebuie sâ se ţină seama, la rezolvarea acestor
probleme legate de presiunea parţial scăzută a oxigenului, de următoarele aspecte:
 antrenamentul pentru menţinerea formei la sporturile bazate pe rezistenţă, în
jocurile sportive şi sporturile de luptă ar trebui efectuat în condiţii mai reduse de intensitate în
comparaţie cu condiţiile existente la joasă altitudine;
 la disciplinele sportive bazate pe viteză / forţă pauzele necesare pentru refacere
după exerciţiile scurte, dar foarte intense, trebuie să fie prelungite.

AUTORUL
Prof.dr. Alfons LEHNERT. Profesor asociat la Institutul de Ştiinţa Sportului din
Leopzig. Specializat în: Competiţie, Pregătirea pentru participare şi aclimatizarea sportivului
la condiţiile concrete ale competiţiei .

107
 DISPOZIŢIA PENTRU PERFORMANŢĂ
Leistungsbereitschaft Reacfness for Disposhtan â la Performance performance

Desemnează factorii psihici (mentali) care, complementar potenţialului de performantă,

influenţează performanţa din antrenament şi competiţie. Dispoziţia pentru performanţă este
consecinţa experienţelor anterioare, a succeselor şi eşecurilor şi poate fi modificată prin
factorii cognitivi (inteligenţa, talent) şi factori afectivi (sentimente, afectivitate, angoasă,
agresiune, motiv, interes, motivaţie, voinţă). În acest context, factorii relativ durabili
(personalitate, caracter, temperament), factorii de termen mediu (atitudine în raport cu
competiţia, comportament în situaţii-problemă), dar şi factorii situaţionali (oboseala, teama de
adversar, spectatorii) pot juca un rol decisiv în acest proces. Dispoziţia pentru performanţă
este o experienţă parţial conştientă şi poate perturba considerabil realizarea performanţei.
Gradul de eficacitate al dispoziţiei pentru performanţă, într-o situaţie de moment,
depinde de nivelul de aspiraţie şi de evaluarea subiectivă a performanţei. Pe timpul
antrenamentului, dispoziţia pentru performanţă depinde, foarte mult, de stilul de direcţionare
al antrenorului, de progresele realizate în învăţare şi de climatul social al grupului. În starea de
pre-start, anumite emoţii şi impulsuri volitive, produse de atitudinea specifică referitoare
situaţiei competiţionale concrete, determină mobilizări psiho-vegetative (involuntare).
Sinonim: dispoziţie pentru efort, dispoziţie pentru antrenament.

DIAGNOZA PERFORMANŢEI Leistungsdiagnose Performance Diagnostic

Diagnosis performance sportivei

Identificarea și desemnarea componentelor unei performanţe sportive sau a stării de

performanţă sportivă, la nivelul fiecărui individ, o diagnoză a performanţei extrem de
detaliata şi cât mai precisă cu putinţă reprezintă condiţia prelabilă pentru direcţionarea şi
regularizarea antrenamentului între procedeele utilizate ca diagnoză a performanţei, în sportul
competiţional, se pot distinge:
 observaţia (în antrenament şi competiţie);
 teste (teste motrice şi psihologice sportive);
 cercetări "în teren* şi "în laborator" (examinări medicale şi biomecanice);
 competiţii de control. NOTA: Pentru discuţii despre "performanţă / realizare"
(vezi "Performanţa") (478).

DEZVOLTAREA Leistungsentwicklung Developemont of Devenir de la

PERFORMANTEI sportliche Performance performance

Modificarea profilului motric ai performanţei sau al performanţei sportive individuale,

pe parcursul perioadei de antrenament (dezvoltare) sau pentru întreaga viaţă. Următoarele
aspecte, ce influenţează dezvoltarea performanţei, ocupă un loc important fn analizele
ştiinţifice:
 ontogeneza abilităţilor motrice pe timpul copilăriei;
 modificare parametrilor relativi la condiţionarea fizică, de la tinereţe pînă la
senectute;
 vîrsta optimă pentru învăţarea de sarcini motrice;
 posibilitatea de stabilizare a performanţelor odată cu înaintarea în vîrsta;
 influenţa vîrstei;
 influenţa factorilor socio-economiei;
 impedimentele (întîrzierea) dezvoltării performantei;
 efectele solicitărilor pentru performanţa prea timpurie;

108
  influenţele experienţelor de succes şi a eşecurilor.
NOTA: Conceptul de "dezvoltare" are o semnificaţie mai restrinsă în sportul de înaltă
performanţă, sensul fiind doar de "modificare a performanţei în cursul perioadei
competiţionale".

POTENŢIAL DE PERFORMANŢĂ Performance Capability Leistungsfihîgkeit

Capaciti de performance

Potenţialul de performanţă a unui sportiv este definit ca performanța maximă posibilă

(prin epuizarea tuturor rezervelor), într-o disciplină sau probă sportivă particulară.
Aptitudinea pentru performanţă determină până în ce punct un sportiv poate utiliza toate
posibilităţile sale când se angajează în realizarea unei performanţe efective (nivel de
performanţă).
NOTA1: Pentru a sublinia că este vorba de domeniul sportiv, este mai corect de a se folosi
potenţial de performanţă "sportivă" sau potenţial de performanţă "motrieă sportivă".
NOTA2: Deoarece performanţa maximă este în relaţie cu potenţialul individual, utilizarea
termenului "performance capability" pare a fi mai corectă decât "achivement capability"
(capacitatea de reuşită) (vezi "performanţă") (478).

NIVELUL DE PERFORMANŢĂ Leistungszustand sportfieher State of Niveau de

Performance performance sportive

Nivelul de performanţă a unui individ este caracterizat prin performanţa realizabilă la un

moment dat într-o disciplină sportivă. Printre factorii susceptibili să determine această
performanţă, se pot distinge: condiţia fizică, tehnica sportivă, tactica sportivă şi componentele
psiho-sociale.

109
 COMPETIŢIILE DIN SPORTURILE DE REZISTENTĂ
DESFĂȘURATE ÎN CONDIŢII DE TEMPERATURĂ
RIDICATĂ

Probleme şi recomandări cu caracter practic.

Siegfried ISRAEL, Institutul de medicină sportivă, Facultatea de Ştiinţa
Sportului, Universitatea din Leipzig, Germania "Scuola dello Sport", Roma, XIII,
1994, 30, iul-sept., p.67
Competiţiile din sporturile de lungă durată, disputate în condiţii climatice cu
temperaturi ridicate, duc la o creştere însemnată a temperaturii interne (peste 41° C), ca şi la o
deshidratare puternică, prin transpiraţie. Combinarea acestor doi factori are un rol
semnificativ în procesul de oboseală, putând duce chiar la tulburări care pot afecta
performanţa. Sunt explicate principalele mecanisme ale diminuării randamentului sportivului
datorate hipertermiei şi deshidratării şi sunt descrise fenomenele de alterare a reglării, precum
şi tulburările cu caracter patologic legate de acestea. De asemenea, sunt. furnizate
recomandări cu caracter practic privind măsurile vizând prevenirea efectelor negative ale
căldurii în timpul competiţiilor.

INTRODUCERE

Din energia chimică folosită de organismul uman pentru efectaurea lucrului muscular
numai un procentaj egal cu maximum 30% poate fi efectiv exploatat. Aceasta înseamnă că cel
puţin 70% din această energie se transformă în căldură (randament termic). Nu există nişte
transformări enrgetice "la rece", adică fără producere de căldură. Cantitatea de energie
termică produsă (energia pierdută sub formă de căldură, "rezidu termic") este proporţională cu
intensitatea metabolismului. Încărcături sportive intense de lungă durată duc la o alterare a
echilibrului între producţia şi dispersia căldurii. Solicitarea la care este supus organismul în
cursul unor competiţii sportive de rezistenţă reprezintă sarcina maximă de căldură internă
căreia trebuie să-i facă faţă organismul. În probele de rezistenţă, corpul "se supraîncălzeşte" în
adevăratul sens al cuvântului. În astfel de condiţii, temperatura poate creşte net peste 40°C.
Valori atăt de ridicate pot fi atinse deja dupa 15 minute (circa 5 km de alergare).
Efectul acumulării uriaşe de căldură din interiorul organismului poate fi considerat sub trei
aspecte:
1. contribuie la apariţia oboselii;
2. implică punerea în acţiune a unor mecanisme de compensaţie care au
consecinţe asupra performantei;
3. provoacă apariţia unor tulburări cu caracter patologic.
De aceea, într-o competiţie de lungă durată, îndeosebi în condiţii meteorologice de cald
sau cald umed, este necesar să fie activate toate măsurile posibile pentru a preveni apariţia în
cadrul organismului a unor sindroame provocate de căldură. Cele ce urmează se leagă,
completând-o, de o lucrare a lui F. BROUNS (1992), publicată în Leistungsport.

CONSECINŢELE CREŞTERII PUTERNICE A TEMPERATURII CORPORALE

O creştere puternică a temperaturii corporale ( > 39 grade Celsius) înrăutăţeşte

condiţiile generale de lucru ale organismului, îndeosebi cele musculare. Este bine cunoscut
faptul că atunci când maratoanele sunt efectuate la temperaturi ambiante ridicate, se
înregistrează timpi relativ mai slabi chiar şi fotbaliştii, în astfel de condiţii, se mişcă mai greu.

132
 Mecanismele care pot afecta performanţa sportivă de rezistenţă sunt multiple. Vom
menţiona aici numai acele mecanisme cărora li se pot atribui anumite efecte - relevante pentru
practica sportivă de foarte mare performanţă - interesante în tratarea temei noastre:
1. subactivare enzimatică: enzime importante pentru performanţă nu mai au
nivelul optim de temperatură pentru activitatea lor;
2. variaţia districtuală a irigaţiei sanguine: măreşte perfuzia (irigaţia sanguină) a
suprafeţei corporale (piele) în detrimentul celei a muşchiului;
3. inhibiţia sintezei de ATP: este limitată eliberarea de energie direct disponibilă
pentru lucrul muscular;
4. decuplarea reacţiilor fosforilazei oxidative: reducerea randamentului
metabolismului oxidativ şi creşterea în consecinţă a producţiei de căldură Ia egalitate cu
consumul de oxigen;
5. înrăutăţirea comportamentului neuro-muscular: tulburări de coordonare;
6. hiperventilaţia extremă ("suflu scurt") fi o mai mare eliminare respiratorie de
CO,: ridicarea temperaturii, creşterea metabolismului musculaturii respiratorii, alcaloza
respiratorie, scăderea presiunii sanguine, predispoziţie pentru apariţia crampelor;
7. creşterea sau diminuarea tonusului muscular;
8. creşterea gradului de dilatabilitate a vaselor venoase: disfuncţie ulterioară a
returului hematie de la periferie Ia inimă;
9. eliminarea lactatului din sânge inferioară normei;
10. reducerea perfuzării ficatului: încetinirea funcţiei hepatice.
11. deshidratarea ţesuturilor corporale;
12. creşterea concentraţiei hematice: înrăutăţirea caracteristicilor de scurgere
(irigaţie) a sângelui în vase;
13. reducerea proceselor anabolice;
14. multiple modificări hormonale: reacţii la stresul specific al competiţiilor de
rezistenţă pe distante lungi.
Ansamblul reacţiilor termice înregistrate în corpul sportivului, afectându-i performanţa,
este denumit sindrom de hiperterinie. Senzaţia subiectivă de suferinţă derivă din
supraîncălzire şi din consecinţele ei. Organismul dispune de patru strategii pentru dispersia
căldurii produse : conducţie, convecţie, iradiere şi transpiraţie. Dintre aceasta, ultima (cedarea
"umeda" a căldurii, adică prin intermediul evaporării) este cea mai importantă în competiţiile
caracterizate de sarcinile de tip extensiv.

PIERDEREA DE LICHIDE DATORATĂ SECREŢIEI SUDORIFICE

Dintre diferite condiţii care provoacă apariţia efectelor negative de mai sus este
determinantă valoarea pierderii de lichide, care trebuie să fie peste 1,51. De aceea, procesele
care răspund de alterarea mediului intern în cursul probelor de rezistenţă de lungă durată sunt
următoarele două: hipertermia şi deshidratarea.

133
 Organismul individului antrenat reacţionează adaptându-se la pierderile repetate de
lichide datorate transpiraţiei. El este în stare să dubleze cantitatea de transpiraţie secretată în
unitatea de timp printr-o activare majoră a glandelor sudoripare. Transpiraţia sa are, de
asemenea, o concentraţie de minerale relativ redusă. La sportivii solicitaţi în probele de
rezistenţă de lungă durată s-a evidenţiat o pierdere de lichide (scăderea greutăţii corporale)
mai mare chiar de 5,1. Prin natura condiţiilor descrise aici, importanţa pierderii de lichide este
superioară exigenţelor termoreglării: numai transpiraţia care se evaporă determină scăderea
temperaturii, cea în picături, în schimb, nu produce efecte de termoreglare.

REACŢII PSIHICE

Hipertermia şi deshidratarea, ca şi efortul şi oboseala, influenţează în mod persistent

funcţiile psihice. Este posibil ca un comportament să devină agresiv sau isteric, dar şi apatic.
Pragul peste care se manifestă reacţii imprevizibile şi incontrolabile coboară. Autocontrolul
devine mai dificil (sportivul nu mai are "o minte rece", "sufletul i se încălzeşte"). Raportul
mediu-realitate se poate reduce ("sărăceşte"). De asemenea, graniţele dintre corect / just şi
incorect / injust pot apărea neclare, confuze. Capacităţile de gândire şi judecată ale sportivului
se pot reduce. Din observaţiile şi experienţele descrise mai sus, pot fi trase următoarele
concluzii: este necesar să se ţină seama de faptul ca sportivii manifestă reacţii
comportamentale deviante; "comportamentului lor asocial" trebuie să i se acorde circumstanţe
atenuante.

DISFUNCŢIA PROCESELOR DE REGLARE ȘI CAZURILE PATOLOGICE

Cazuri de alterare patologică şi nu a proceselor de reglare se înregistrează datorită

complexului hipertermie-deshidratare. Se vorbeşte despre un complex, întrucât nu este posibil
să se definească proporţional în ce măsură fiecare din aceste trei cauze concură la
determinarea unei anumite tulburări (ISRAEL 1982).

"SINDROMUL PIELII DE GĂINĂ"

Ca urmare a unei centralizări a circulaţiei sanguine se produce o vasoconstricţie a

nivelul pielii. Această modificare în distribuirea volumului de sânge circulatoriu nu este însă
funcţională situaţiei: paradoxal printr-o reacţie, sunt activaţi receptorii frigului, din care cauză
persoana simte tremurături. În aceste condiţii, intervine o grupă (bloc) al glandelor sudoripare
şi, în consecinţă, o creştere a temperaturii superficiale (epuizare anhidrotică)

SINCOPA DE CĂLDURĂ (leşin)

Frecvenţa cardiacă şi presiunea sanguină scad. Această disfuncţie a proceselor de

reglare a aparatului circulator, mediată de nervul vag, reprezintă adesea stadiul care precedă
colapsul de căldură,

CRAMPA DE CĂLDURĂ

Atât pierderea de apă, cât şi hipertermia predispun persoana respectivă la crampe.

Musculatura afectată este cea solicitată în lucru. Iritaţiile mecanice, cum ar fi contuziile,
favorizează apariţia crampelor musculare. Riscul apariţiei de crampe musculare devine
considerabil mai ridicat dacă pielea care acoperă musculatura activă este imediată răcită, de
exemplu, cu un burete îmbibat în apă rece. Crampă înseamnă întotdeauna întreruperea
efortului.
 Împotriva crampelor trebuie să se intervină cu promptitudine (de exemplu, prin
întinderea musculaturii interesate), deoarece musculatura afectată constituie o sursă însemnată
de căldură.

ŞOCUL CALORIC

Socul caloric este un caz înregistrat rar şi o consecinţă fatală a acumulării de energie
termică în corp (temperatura corporală la 43° C). Stresul fizic provocat de căldură depăşeşte
inevitabil limitele mecanismelor de compensaţie şi duce la colapsul termoreglării. Pericolul
este vital.
Cazul patologic se manifestă iniţial prin instabilitate emoţională (persoana este excitată,
agresivă), puternică disfuncţie coordonativă, dezorientare, scăderea nivelului de conştiinţă;
persoana este mai uşor supusă crampelor, pulsul său este mai rapid şi plat. Vârful şocului
decăldurăse manifestă prin pierderea conştiinţei şi comă. Noţiunile principale ale primului
ajutor pot fi sintetizate prin adjectivele întins, ud, rece. Pacientul trebuie să fie transportat la
timp la spital pentru a fi supus unei terapii intensive. Pentru responsabilii cu organizarea unor
manifestări sportive există, aşadar, următoarele principii operative :

 pe cât posibil, să nu organizeze desfăşurarea în condiţii climatice de căldură-

umiditate.
 competiţii cu o durată mai mare de 30 minute (să fie alese, eventual, orc ale
dimineţii sau serii);
 să pună la dispoziţie, în cantitate mare, băuturi răcoritoare;
 să fie pregătiţi să aplice o terapie în caz de şoc caloric (program de protecţie
contra accidentelor provocate de căldură).

REACŢII INDIVIDUALE

Există diferenţe interindividuale de toleranţă la căldură întrucât există diferente

înnăscute în modul de a reacţiona al organismului. Sportivii care prin experienţă ştiu că au o
toleranţă limitată la căldură, prezintă adesea o anxietate faţă de aceasta iar această sarcină
psihică le înrăutăţeşte ulterior situaţia generală, şi aşa negativă în sine. În acest caz, trebuie să
se ţină seama cu mare atenţie de toate mijloacele posibile de prevenire a tulburărilor
provocate de căldură şi să se activeze intervenţii vizând reglarea psihică.
Toleranţa la căldură este supusă, de asemenea, unor variaţii intra-individuale. Dacă
sportivul nu are o stare suficient de bună a formei, el prezintă şi o toleranţă mai slabă la
căldură, pragul de sete ai său este mai coborât ("a bea este un semn de slăbiciune") şi adesea
are o hipersecreţie de transpiraţie. Dacă însă, starea de formă a sa este optimă, senzaţia de sete
nu este foarte apăsătoare iar sportivul suportă niveluri ridicate ale temperaturii corporale
interne şi ale deshidratării, manifestând reacţii relativ limitate. În acest caz, se recomandă
insistent moderarea intenţionată a alterărilor termice şi hidrice interne, deoarece, în caz
contrar, epuizarea şi o serie de accidente pot interveni fară să fie recunoscut nici un simptom
preliminar, de asemenea, faza de refacere după efort se prelungeşte excesiv.

ABSOBŢIA DE LICHIDE

Despre necesitatea de a consuma lichide în cantitate adecvata s-a scris mult (de
exemplu, ISRAEL 1982; BROUNS 1992). Este aproape imposibil să avem o viziune de
ansamblu asupra a ceea ce s-a scris în legătură cu administrarea de substraturi energetice şi
substanţe adiţionale în băuturi (SARIS şi colab. 1992; MARRAY 1992; SCHUERCH 1993).

135
 În această privinţa, trebuie să se considere faptul că, în mod normal, obiectivul principal
îl consituie consumul de apă, cu cât mai ridicata este concentraţia de aditive în băutură, cu atât
mai lent are loc absorbţia apei în tubul digestiv. Prin urmare, în ceea ce priveşte adausul de
substanţe energetice şi de minerale în băuturi este valabil principiul minimului indispensabil.
În legătură cu această tematică există însă nenumărate păreri iar indicaţiile din cadrul
literaturii sunt contradictorii (BARR şi colab. 1991; GISOLFI, DUCHMANN 1991; SOWKA
1991; BROUNS 1992, BOEHMER 1992).
Necesitatea absolută de a consuma lichide este indiscutabilă, în schimb, în ceea ce
priveşte consumul de substraturi energetice, de minerale (îndeosebi sare de bucătărie) şi al
altor adiţionale, fiecare sportiv trebuie să-şi alcătuiască propriul bagaj de exeperienţe,
bazându-se pe principii general valabile (în special, în ciclism este cunoscut faptul ca există o
serie de reţete secrete).
Trei sunt aspectele care trebuie luate în consideraţie în raport cu lichidele care trebuie
consumate în situatii de efort :
 volumul
 temperatura
 presiunea osmotică.
Prin consumul de băuturi, se compensează pierderea de lichide. Este bine să se bea
mult, pe cât posibil mai des, în cantităţi mici. De asemenea, nu trebuie să se aştepte până când
se face simţită setea (băutul serveşte şi la reducerea sarcinilor psihice, ca gâtul uscat, salivaţie
insuficientă, gură "încleiată").
Temperatura băuturii influenţează doar limitat temperatura corporală internă, 250ml
dintr-o băutură având o temperatură de 17° C sustrag corpului 5 kcal, în timp ce aceeaşi
cantitate la o temperatură de 42° C aduce corpului 2 kcal. În orice caz, băuturile reci trebuie
preferate pentru efectul lor răcoritor şi tonifiant, în plus, trecerea prin stomac se face în mod
relativ rapid. Orice sportiv trebuie să se regleze şi pe baza propriilor experienţe personale.
Trebuie evitate însă băuturile execsiv de reci: consumul lor, ca şi băutul în grabă sau cu mare
poftă, poate produce crampe la stomac sau alte tulburări pe termen scurt ale funcţiei digestive;
în unele cazuri au fost observate chiar cazuri de şoc.
Dacă transpiraţia unui subiect antrenat este hipolonică faţă de sânge ( are o presiune
osmotică mai mică), atunci când acesta este supus unor sarcini de lucru care stimulează
secreţia de transpiraţie, pierderea de lichide este proporţional mai mare decât cea de săruri.
Acest lucru pare incredibil, dacă ne gândim la crustele de sare ce se pot vedea uneori pe faţa
unui sportiv foarte transpirat. Prin urmare, pentru cei care practică un sport este bine să bea
lichide cu un conţinut redus de electroliţi, astfel încât să limiteze şi hiperpresiunea osmotică
cauzată în interiorul organismului în decursul unui efort.

IMBRACĂMINTEA

Dictonul: "Nu vremea este rea, ci îmbrăcămintea este cea care neadecvată" este valabil
doar parţial în cazul competiţiilor desfăşurate la temperaturi externe ridicate. Dacă se iau în
consideraţie problemele relative la termoreglare, foarte puţin trebuie schimbat în
îmbrăcămintea sportivă obişnuită. Este de preferat cea de culoare deschsă (datorită puterii sale
de reflexie a culorii radiante de natură exogenă). Ţesăturile nu trebuie să fie din cele care
resping apa ("impermeabile"): fibrele sintetice transpirante moderne sunt în conformitate cu
aceste exigenţe. Poate fi utilă umezirea îmbrăcămintei cu apă rece.
O situaţie deosebită este aceea în care îmbrăcămintea sportivă trebuie să fie şi
protectoare, ca, de exemplu, în fotbalul american; în aceste împrejurări, au fost observate şi
descrise în repetate rânduri tulburări provocate de căldură, ajungându-se până la şocul caloric
propriu-zis. În aceste cazuri, trebuie aplicate strategii corespunzătoare. Purtarea în competiţie
a unei şepci sau a unei bendiţe pentru frunte nu face altceva decât să tulbure termoreglarea,
întrucât poate împiedica dispersia căldurii prin suprafaţa corpului.

136
 După nişte indicaţii recente, şepcile şi bentiţele exercită chiar o anumită presiune, care,
la rândul său, poate provoca o umflare şi împiedica astfel secreţia transpiraţiei (Rasch,
Cabanac 1993). Cu toate acestea, dupa parerea noastră, dacă respectiva competiţie se
desfăşoară în condiţii de iradiere solară directă, se recomandă purtarea unei şepci albe, dar şi
aceasta umezită corespunzător.

TERMORAGLAREA COMPORTAMENTALĂ

Chiar şi în competiţie, dacă vremea este caldă şi însorită, trebuie căutată umbra
(exemplul maratonului: partea umbroasă a străzii, umbra copacilor etc.). De asemenea, nu este
bine să se evite total vântul, chiar dacă este vorba de vânt contrar : efectul răcoritor al
acestuia, în termeni de performanţă sportivă, poate depăşi efectul negativ de frânare mecanică.

DESPRE NECESITATEA ANTRENAMENTULUI "LA CALD" ÎN FAZA DE

PREGĂTIRE PENTRU CONCURS

Fiinţa umană are posibilitatea de a se aclimatiza la căldură. Multiple procese de adaptare

fac astfel încât temperaturile externe foarte ridicate să poată fi suportate mai bine. Antrenarea
sistematică în condiţii care determină o stagnare a căldurii constituie o stimulare pentru
organism, care îi ameliorează capacitatea de rezistenţă la stresul termic. Sa ne punem însă
întrebarea dacă ne putem aştepta la un efect pozitiv pentru randamentul în concurs, dacă, în
mod serios, este practicat un antrenament la temperaturi externe foarte ridicate. În cazul lui
Frank Shorter, maratonist, câştigător la Olimpiada din 1972, acest antrenament a fost, în
definitiv, încununat de succes. În faza de pregătire pentru concurs, acest atlet s-a antrenat în
deşertul din New Mexico (cald uscat)!. Cu toate acestea, este bine să se păstreze nişte distanţe
faţă de un experiment de acest gen. Într-adevăr, dacă este adevărat că stresul termic are efecte
antrenante asupra termoreglării, tot aşa de adevărat este că el nu duce la dezvoltarea suficientă
a altor sisteme, tot atât de determinante în vederea performantei sportive. O temperatură
externă ridicată constituie deja în sine o sarcină, obligând, în general, sportivul care practică
discipline de rezistenţă să reducă antrenamentul, în primul rând pentru că timpii de refacere
devin mai lungi. Un antrenament ia temperaturi externe foarte ridicate necesită, oarecum, o
foarte mare sensibilitate din partea sportivului şi a antrenorului, din moment ce ciclul efort-
refacere pare să sufere modificări. Antrenamentul are o eficacitate redusă.

TEMPERATURA AMBIANTĂ

Daca, să presupunem, maratonistul ar putea să-şi aleagă clima pentru competiţie, el şi-ar
dori ca aceasta să fie de + 14° C, şi să plouă mărunt. Pentru schiorul de fond, în schimb,
temperaturile peste zero grade sunt deja "foarte ridicate". Acesta din urmă atinge o
temperatură corporală internă de peste 40° C, chiar atunci când cea externă este sub zero
grade, putând avea o pierdere considerabilă de lichide prin transpiraţie. Pentru toate
competiţiile de rezistenţă, făcând abstracţie de faptul că temperatura externă este favorabilă
sau ridicată, sunt valabile aceleaşi principii de fond. În primul caz însă, probabilitatea
producerii de accidente este foarte scăzută, deoarece gradientul ridicat de temperatură dintre
corp şi mediu nu permite o acumulare extremă de căldură în corp.

DESPRE NECESITATEA DE ANTRENARE PROVOCÂND DESHIDRATAREA ÎN

FAZA DE PREGĂTIRE PENTRU CONCURS

137
 Dacă se prevede ca o competiţie să aibă loc la temperaturi externe înalte, poate părea
oarecum logic sa se provoace hipertermia şi deshidratarea (transpiraţie puternică) în
antrenament. În scopul obişnuirii organismului la nişte condiţii de acest tip. Un astfel de mod
de a gândi este necorespunzător. În realitate, din punct de vedere al termoreglării, pentru
atingerea formei sportive au prioritate reducerea temperaturii şi echilibrul hidric.
Antrenamentul implică însa alterări ale temperaturii şi lichidelor corporale interne, care
provoacă adaptarea.
Cu toate acestea, dacă sunt provocate repetat alterări puternice şi de durată ale
echilibrului termic şi hidric al organismului, antrenamentul îşi pierde din eficacitate şi, prin
urmare, pregătirea pentru concurs rezultă compromisă. Alterări continue ale homeostazei şi
numai de puternică însemnătate comportă riscul instaurării oboselii cronice şi provoacă
senzaţii anormale, psihic negative.

INDICAŢII OPERATIVE ULTERIOARE

Energia termică în exces este cedată în exterior aproape în exclusivitate prin suprafaţa
corporală. În particular, mâinile au o proporţie ridicata de suprafaţă (faţă de volumul lor)
atunci când sportivul este supus unei sarcini termice, el nu trebuie să închidă pumnul (şi, prin
urmare, să reducă suprafaţa mâinii), ci să destindă şi să deschidă degetele, exploatând astfel
întreaga suprafaţă pentru eliminarea căldurii.
De asemenea, se pune întrebarea dacă se recomandă sau nu spălarea rapidă a peliculei
de sare formata pe piele ca urmare a unei transpiraţii prelungite. Acest strat de sare măreşte
concentraţia ionică a transpiraţiei secretate ulterior, împiedicăndu-i evaporarea. De aceea, este
necesară îndepărtarea acestuia.
Dacă totuşi sportivul, ca în cazul ciclistului, are la dispoziţie numai o cantitate limitată
de apă (cea conţinută în bidon), atunci el trebuie să o bea, în loc să şi-o verse pe cap (aşa cum
însă se întâmplă deseori). Pentru a şterge transpiraţia în concurs nu trebuie folosite niciodată
şerveţele parfumate: în astfel de condiţii, pielea devine sensibilă, tinzând să fie supusă unor
reacţii alergice.
Deseori, se pune întrebarea dacă la temperaturi externe ridicate se recomandă ca
sportivul, într-o cursă, de exemplu, de lOOOOm, să alerge - dacă îi permite tactica - întreaga
distanţă cu o viteză constantă sau ar fi mai bine ca el sa adopte un ritm de cursă iniţial sau
final cu varierea vitezei.
Din punct de vedere al termoreglării răspunsul este pozitiv, dacă, la începutul cursei,
intensitatea sarcinii este redusă. La o viteză de alergare ridicată, temperatura corporală internă
poate atinge 40° C deja numai dupa 5 km, continuând apoi să crească treptat în mod
exponenţial; o astfel de temperatură provoacă tulburări în organism iar sportivul este silit să
"să o ducă în cârcă" - ca pe un adevărat handicap - până la sfârşitul cursei.O temperatură
corporala internă egala cu circa 39,5° C poate fi atinsă limitând viteza iniţială şi poate provoca
o situaţie internă mai avantajoasă, în ansamblu. Este bine de observat că orice mişcare inutilă
sporeşte supraîncălzirea organismului.
Un alt principiu este acela al menţinerii calmului. Nu există nişte obiecţii împotriva
aplicării unor comprese răcoritoare la încheietura mâiniilor: într-adevăr, în această zonă există
vase venoase mari relativ superficiale, utile pentru schimburile de căldură cu exteriorul. De
asemenea, trebuie să se ia în consideraţie şi efectul psihologic ( răcorire/ calmare) rezultat de
aici, precum şi rolul diferenţiat pe care îl are capul în procesele de reglare (RASCH şi colab.
1991). Capul, cu "proeminanțele" sale (nas, urechi), dispune de o suprafaţă relativ amplă. De
asemenea, craniul conţine creierul, organ foarte sensibil la variaţiile de temperatură. Răcorind
(cu un burete) capul şi gâtul, se obţin selectiv efecte pozitive asupra "sistemului de
termodispersie" a creierului, împiedicând astfel o serie de reacţii negative care îşi au originea
la nivelul cerebral. RECUPERAREA

138
 Comportamentul avut în timpul concursului are un efect proactiv asupra proceselor
ulterioare de refacere. Dacă, ţinând cont de cerinţele termoreglării, se reuşeşte menţinerea în
anumite limite a creşterii temperaturii şi deshidratarea, este dovedit faptul că efectele asupra
proceselor de refacere, care urinează după efort, sunt pozitive. Dacă importanţa şi durata
alterărilor nu au fost excesiv de ridicate, echilibrul intern poate fi refăcut cu o rapiditate
relativă. În acest context, ne referim la refacerea rapidă a homeostazei lichidelor şi a
temperaturii interne. La sfârşitul competiţiei, trebuie să se bea imediat şi mult ( băuturi care
nu conţin CO,, nici alcool, nici de la gheaţă).
Este impresionant cât de mult beau uneori sportivii deshidrataţi, trebuie însă să avem în
vedere că 3 litri de transpiraţie corespund conţinutului a 6 sticluţe cu cantitatea utilizată, în
general, pentru băuturile răcoritoare.
Alimentaţia tradiţională nu are nevoie de adaosuri de electroliţi pentru reintegrarea
concentraţiei acestora în organism. Sportivul trebuie să consume carbohidraţi în vederea unei
resinteze rapide a glicogenului. Revenirea la temperatura bazală. puternic ridicată în cursul
efortului, poate fi accelerată făcând baie într-o apă ceva mai rece şi terminând mereu cu un
duş rece. Rezistenţa generală a organismului şi în special, sistemul imuni dar, sunt
considerabil slăbite în starea de epuizare provocată de activitatea sportivă desfăşurată la
temperaturi înalte. De aceea, pe lângă susţinerea proceselor de refacere, este bine să fie evitate
situaţiile care pot predispune organismul la îmbolnăvire ( de exemplu, curenţi de aer).

COMPETIŢII ÎN MAI MULTE ETAPE

Dacă aceste competiţii constau în mai multe sarcini alternative la intervale scurte ( de
exemplu, o cursă ciclistă pe etape) şi sunt desfăşurate la temperaturi externe ridicate, trebuie
respectate coerent următoarele recomandări şi îndeosebi, aceea a "cool down". Dacă
sportivul nu are apetitul prea mare şi consuma alimente în cantităţi limitate, alimentaţia
trebuie să fie corespunzător integrată cu minerale.
În decatlon, se întâmplă regulat ca sportivii să nu aibă poftă mare de mâncare. Si în
acest caz, din punct de vedere al termoreglării, este vorba de optimizarea încălzirii şi relaxării,
precum şi de reglarea echilibrului hidric şi al mineralelor.
Dintre diferitele băuturi se recomandă chiar şi supa. Cantitatea de urină excretată zilnic de
persoana care practică un sport, utilizabilă ca indice pentru a evalua dacă este suficient
consumul de lichide, trebuie să fie egală cu circa 1,5 litri, neputând fi în nici un caz sub 1 litru
(aşa cum, în schimb, se observă deseori .'). ÎNCĂLZIREA (warm up) şi RELAXAREA (cool
down)
Exceptând cazul în care, din motive tactice, o încălzire bună poate fi convenabilă, dacă
temperatura externă este ridicată, faza de încălzire trebuie limitată la strictul necesar. De fapt,
trebuie activate mecanismele de cedare a căldurii, dar nu trebuie să existe încă nici o
acumulare de căldură in interiorul organismului. În timpul procedurii de pregătire care
precedă competiţia, nu este necesar să se imbrace un trening. Sunt indicate relaxarea şi
stretchingul. Este bine să se consume lichide încă o dată, imediat înainte de start.
"Cool down" ajută la eliminarea rapidă a excesului de căldură acumulată în organism,
care reprezintă un factor de tulburare pentru procesele de refacere Este vorba de a determina
revenirea rapidă a temperaturii corporale interne la valorile bazale. În primul rând, este bine
să fie relaxată musculatura (mild stretch): o musculatură relaxată produce mai puţină căldură
decât o stare de hipertonie. Trebuie evitată orice expunere ulterioară la căldură (termoreglare
comportamentală). Aşa cum am arătat deja, se recomandă baia în apă relativ rece şi încheierea
acesteia cu un duş rece (dar nu în manieră drastică, fără tremurători sau "piele de găină"). Este
necesar să fie controlate greutatea corporală şi consumul de lichide. Chiar şi în cazul în care
temperatura a suferit puternice alterări, în interval de 2-3 ore (de la încheierea efortului), ea
revine la normal. Acest proces de normalizare poate fi activ accelerat de asemenea, aplicând
recomandările de mai sus, poate fi redusă reactivitatea organismului la variaţiile de

139
temperatură (reactivitate care se manifestă, de exemplu, în faptul că după două ore încă
sprtivul transpiră, daca bea o supă caldă).

OBSERVAŢII FINALE

Dictonul dupa care "zeii au decis ca nu există succes fără transpiraţie" este absolut
adevărat pentru sport, mai mult decât pentru orice alt sector al activităţii umane. Deseori,
chiar şi adepţii la lucrări nu ştiu ca un atlet care aleargă 10.000 m, la sosire are o temperatură
corporală internă peste 40° C sau că, la sfârşitul unui maraton sau al unei curse de 100 km pe
stradă pe echipe, au fost înregistrate cazuri de temepratură corporală internă peste 42° C, fără
simptome manifeste de şoc caloric. Temperaturile ambientale au o influneţă considerabilă
asupra termoreglării. Aşa cum s-a arătat deja, în cazul schiorilor fondişti, ale căror competiţii
se desfăşoară sub zero grade, au fost înregistrate temperaturi interne care ating 40° C. În
sporturile de iarnă, nici până azi nu au fost încă descrise patologii grave datorate termoreglării
chiar şi în caz de transpiraţie foarte puternică, organismul face faţă creşterii temperaturii fără
o dificultate subiectivă puternică. Un procentaj crescut de umiditate în aer constituie
întotdeauna o încărcătură pentru organism. Dacă sarcina fizică este intensă şi prelungită iar
comportamentul sportivului nu este corespunzător acestor condiţii meteorologice, se poate
produce şocul caloric cu pericol vital, chiar de la temperaturi ale mediului de numai 20° C.
Deshidratarea succesivă transpiraţiei şi hipertermia sunt factori care limitează
performanţa şi impiedică procesele ulterioare de terrnoreglare.
Copiii, persoanele în vârstă şi, probabil, femeile au o toleranţă mai redusă la căldură
decât bărbaţii "la vârsta optimă" (ISRAEL 1988; GREENLAF 1992; MEYER şi colab. 1992);
există, de asemenea, şi diferenţe etnice. Anumite medicamente limitează potenţialul de
termoreglare. Trebuie evitat consumul de băuturi alcoolice chiar din seara dinaintea
competiţiei, datorită faptului că alcoolul stimulează considerabil eliminarea hidrică renală,
având deci un efect deshidratam şi limitând funcţionalitatea proceselor de producere a
transpiraţiei.
Uriaşe pierderi de lichide datorate transpiraţiei declanşează în organism procese de
reglare cu feedback: cu alte cuvinte, sunt activate mecanisme hormonale de retenţie hidrică.
Dat fiind că aceste mecanisme se prelungesc peste normalizarea corespunzătoare, este posibil
ca în următoarei 2-3 zile să se înregistreze temporar o retenţie hidrică excesivă, care provoacă
o creştere a greutăţii corporale cu 1-2 kg.
Încărcături competiţionale de tip intens declanşează producerea de opioide endogene;
dintre acestea, endorfinele se manifestă în mod deosebit printr-un efect euforizant şi
analgezic. Aceasta presupune că senzaţiile negative datorate hipertermiei, deshidratării şi
oboselii nu mai sunt percepute la adevărata lor dimensiune şi că, prin urmare, nu există o
reacţie comportamentală adecvată. Acest fenomen trimite la necesitatea de a înfrunta
conştient condiţiile amintite aici, în vederea prevenirii patologiilor despre care am discutat şi,
ori de câte ori se ivesc simptome ale acestora, să fie înfruntate psihic la modul corect şi, de
asemenea, să se activeze un comportament adecvat.
Cei care antrenează sau practică discipline de rezistenţă de lungă durată trebuie să
şi deshidratării, precum şi ale scăderii randamentului asociat acestora. Analiza succeselor şi a
eşecurilor, schimbul de experienţe, perfecţionarea la zi, informaţia şi educaţia constituie o
bază pentru reducerea 1a minimum, in cadrul acestui tip de practică sportivă, a efectelor
negative care deriva din complexul hipertermism <-> deshidratare <-> oboseală.

BIBLIOGRAFIE:

140
BARR S.I., COSTILL D.L., FINK W.J.: Fluid replacemenî during prolonged exercise:
effects of water, saline, or no fluid, Med. sci. sports exerc., 1991, 28 811-817.
BOHMER D.: Was, wann und wie trin ken?, Artz + Sport, 3, 1992,, 52-56. BROUNS F.:
Sport - Wărme - Schwefi - Dehydratation - Rehydratation, Leistungssport, 22., 1992, 5, 57-
61.
BROUNS F.: Wider diese pseudowissenschaftliche Meinungen, Artz+Sport, 19922, 26-35.
GISOLFI C.V., DUCHMANN S.M.: Guidelines for optial replaccent beverages for
different athletic events Med.sci.sport exercise 1992, 24, 679-687.
GREENNLEAF J.E.: Problem: thrist, drinking behavior, and irivoiontary dehvdratatiou.
Med. sci.sport exercise, 1992. 24, 645-656. ISRAEL S.: Die physiologische Auswirkungen
einer scheweifinedingten Dehydratation. Med. und Sport, 20, 1980, 300-306.
ISRAEL S.: Organismische Storungen infolge Wărmewirkungen beîm Sport, Med. und '
Sport, 22, 1982, 257-263.
ISRAEL S.: Wasser und Elektrolytsubslitution bei scheweifibedingter Dehydratation Med.
und Sport, 22, 1982, 2-7.
MEYER F., BAR-Or.O.. McDOUGALL D., HEILGENHAUSER G.J.: Sweat electrolyte loss
during exercise in the heat: effects of gender and maturation. Med. sci. sports exercise, 1992,
24, 776-781.
MURRA R.: Nutrition for the marathon and ther endurance sports: environmental stress and
dehyydratation Med. sci. sports exercise, 1992, 24, 319-323
RASCH W., CABANA C.H.: Selective brain cooling is affected by wearing headgear during
exercise, J.appl. physiol., 1993 74, 1229-1223.
SARIS W.H.M., BROUNS F., BECKERS E.J., REHRER N.J.: Flussigkeits- und
Năhrstoffverfiigbarkeit wăhrend korperlliche Belastung. Ernăhrungs-Umschau 1992, 39, 355-
361 şi 410-412.
SAWKA M.M.: Physiological consequences of hypohydratation: exercise performane and
thermoregulation, Med. sci. sports exercise, 199ţ, 24,, 657-670,
SCHORCII B.: Wasserhaushalt, Mirenalien, Vortrag, Tagung Sportmedizin und FuBball,
Francoforte sul Meno 1993.

AUTORUL:

Prof.dr. Siegfied ISRAEI^. Instituts fiir Sportmedizin der Fakultăt Sportwissenschaft,

Universităt Leipzig, fahnalle 59, 04109, Leipzig, Germania.
Traducere din limba germană în limba italiană de C. Pesce, din "Leistungssport" 1, 1994, 45-
48; titlul original: Wettkarnpf in Langzeitausdauerdisziplienen bei Hitze. Autorul, prof.dr. în
medicină, dr. în pedagogic, S. Israel, este directorul Institutului de Medicină Sportivă al
Facultăţii de Ştiinţa Sportului a Universităţii din Leipzig.

Tradus din limba italiană în limba română de Laura MARINCA (CCPS); titlul în limba
italiană: "Le gare degli sport di resistenza in condizioni di temperatura elevata".

141
 ANTRENAMENT

Prooces de acţiune complex, al cărui obiectiv îl reprezintă dezvoltarea performantei

sportive, într-o manieră sistematică şi orientată spre scop. În acest context, numim complex
un conglomerat de acţiuni (proces de acţiune), efectuat în scopul de a obţine efecte precise în
raport cu toate caracteristicile ce determină performanţa unui sportiv (ca şi interrelaţiile dintre
efectele lor reciproce).
Aspectul sistematic al procedurilor de antrenament este evident într-un plan de
antrenament, ce constă nu numai din conţinuturile antrenamentului şi metodele de
antrenament, ci şi din obiectivele intermediare ale antrenamentului, a căror finalizare poate fi
evaluată prin metodele de control a antrenamentului.
Aspectul de orientare spre scop al antrenamentului, implică ca toate masurile să
contribuie direct la obiectivul vizat pentru o performanţă determinată sau la un nivel de
performanţă determinat. Un antrenament condus după criterii ştiinţifice implică, ca necesitate
prealabilă, planuri de antrenament scrise, obiective operaţionale şi controale standardizate ale
performanţei (teste speciale) ce servesc la dirijarea antrenamentului (ghidare, direcţionare). În
funcţie de obiectivele antrenamentului, nivelul performanţei sportivului poate fi ameliorat,
menţinut sau, uneori, redus. în antrenament persoanele se pot antrena singure (ca sportivi) sau
îi pot antrena pe alţii (ca antrenor).
NOTE: (1). Termenii "Antrenament" şi "Antrenament sportiv" pot fi utilizaţi în sport ca
sinonimi, în conformitate cu uzanţa din practica curentă. Adjectivul "sportiv" devine necesar
dacă antrenamentul trebuie să fie delimitat în raport cu forme de antrenament din alte domenii
ale vieţii,
(2). Antrenamentul are o importanţă care va depăşii domeniul îngust al sportului de înaltă
performantă, dacă este să luăm în calcul creşterea numărului maladiilor hipokinetice, cele care
influenţează activitatea motrică. El serveşte la conservarea, restabilirea şi ameliorarea
capacităţii performanţiale corporale şi a sănătăţii omului. Antrenamentul de prevenite şi de
reabilitare s-au dezvoltat pînă au devenit domenii de aplicaţie specifică a antrenamentului
sportiv (obiective de antrenament).
(3). Conform diferitelor finalităţi şi nivelului obiectivelor, antrenamentul poate fi realizat prin
intermediul diferitelor tipuri, antrenament condiţional, antrenament coordinativ, antrenament
tehnic.
(4). Pentru medicina sportivă, antrenamentul este, deseori, definit ca suma tuturor măsurilor
care conduc la ameliorarea capacităţii performanţiale corporale (văzut pornind de la
solicitarea musculară: repetarea sistematică a unei solicitări musculare, sub pragul de
excitabilitate, în scopul ameliorării performanţei, acompaniată de procese de adaptare
morfologică).
(5). Antrenamentul se distinge de educaţia fizică şi sportivă structurată similar, prin accentele
puse pe obiective diferite, obictive de învăţare, prin altă structură instituţională, care conduc la
diferite abordări, mai ales în ceea ce priveşte încărcăturile de lucra.

ANTRENORAT Coaching Coaching Managerat

1. Termen pentru ansamblul activităţilor de consiliere şi îndrumare, efectuate de
Coach, ce conduc, la optimizarea performantelor din antrenamentele pre-competiţionale şi din
competiţie.
2. Asistenţă specifică pentru obţinerea configuraţiei optime a condiţiilor interne şi
externe ale competiţiei.
Conform regulilor, coachingul ia în consideraţie atît caracteristicile individuale ale
sportivului (personalitatea) cât şi condiţiile specifice situaţiei competiţionale. El se bazează pe
un sistem codificat (cuvinte, semnale), elaborat în perioada de pregătire, necesar pentru o

130
intervenţie rapidă şi eficienta. Obiectivul coachingului îl constituie stabilizarea
comportamentului, sau modificarea sa în cazul unei atitudini greşite, când situaţia condiţiilor
competiţionale se schimbă, sau când se adoptă o altă tactică.
Coachingul conţine atît elemente cognitive (instrucţiuni, sarcini), cît şi afective
(consolidarea încrederii, spirit de luptă). Forme de coaching pe timpul competiţiei:
 optimizarea condiţiilor externe (cazare, deplasare, întreţinere echipament si
materiale),
 asistenta în etapa de pre-start fpsiho-reglare).
 feedback imediat pe timpul competiţiei (sistemul codificat).
 analiza şi modificare la nivel acţiunilor tehnico-tactice (instrucţiuni în pauza
dintre reprize).
 consiliere pe timpul întreruperilor din probă (refacere corectă, concentrare la
momentul oportun).
 îndrumare post-coropetltie ("tratarea" eşecurilor),
 coachingul pe timpul competiţiei trebuie. întotdeauna, să fie orientat spre scop
si nu să consolideze grejefile.
NOTA: v. Coach pentru comentariile asupra diferenţelor dintre Coach şi Trainer.

CONSULTANŢĂ Counselling Gounse ling Assistance-conseil

Termen pentru ansamblul măsurilor de consiliere şi supervizare (asistenţă) care, în

termenii procedurilor de coaching, sunt luate în scopul prevenirii sau reabilitării, pe planul
comportamentului sportiv şi/sau extrasportiv, fiind considerate ca măsuri complementare de
antrenament.
Consultanta este considerată ca o misiune de rutină a activităţii coach-ului (discuţii cu
sportivi, părinţii, educatorii); iar, în cazul unor manifestări problematice, trebuie să se recurgă
la un specialist. Consultanţa este esenţială pentru o abordare corectă în faza de construcţie a
performanţei sportive.
Ghidare în caz de:
 probleme personale, şcolare sau profesionale - consiliere personală;
 comportamente eronate sau probleme personale - consiliere corectivă;
 conflicte cu grupul de antrenament - terapie de grup; şi, pentru, alte evoluţii
indezirabile - consiliere psihologică.
Sinonom: Consultanţă social-sportivă.

131
 CONDIŢIILE PREALABILE PENTRU O GÎNDIRE POZITIVA ÎN CURSUL
ANTRENAMENTULUI PENTRU COMPETIŢIE

"Curajul constă în a nu lăsa ca frica să-ţi dicteze propria ta acţiune"

Otto HUG, "Leistungssport" 1, 1995» pag. 55

OBSERVAŢII PRELIMINARE

Competiţia este un punct de întâlnire şi o platformă pentru o gândire pozitivă, pentru că

aceasta este necesară în cursul competiţiei. Obiectul acestei gândiri este constituit, din:
încrederea în depăşirea riscului, concentrarea asupra celor convenite cu sine însuşi şi cu alţii,
eliberarea de energie, şi sinceritate. Deoarece gândirea pozitivă este un factor hotărâtor -
determinativ pentru performanţa - merită să medităm atît asupra premiselor ce trebuie create
în acest scop în cursul pregătirii de lungă durată cît şi, asupra fazelor pe care trebuie să le
parcurgă această pregătire.
Lucrările unor şcoli "pozitiviste" tipice - ca cea a lui OSCAR SCHELLBACH (1978) şi,
nu de mult, încercările de a face pe antrenori şi sportivi să înţeleagă mai bine bagajul de idei
al "Programării Neuro Lingvistice" (v. BIRKENBIHI. şi al., 1987) au dus în practică la
rezultate foarte contradictorii. Dacă instruirea în domeniul gândirii pozitive către care tindem
nu sunt adesea însoţite de succesul aşteptat, acest lucru se datorează conform ipotezei
articolului de faţă faptului că premisele hotărâtoare care constau în trăirea individuală şi
prelucrarea emoţională a competiţiei şi a situaţiilor critice ce apar în acest cadru sunt trecute
cu vederea prea repede şi fără răbdarea necesară. "Curajul constă în a nu permite ca propria
acţiune să fie dictată de frică" am extras în mod liber un citat dintr-o cuvântare a lui Pericle
către ateniei (vezi FLASHAR 1987) este o premisă importantă a gândirii pozitive ce
reprezintă conştientizarea "fricii", precum şi a manevrelor noastre foarte individuale cu care,
de regulă, evităm frica.
Criticii gândirii pozitive au considerat mult prea repede această frică şi blocare ca un
fenomen "negativ" şi deplâng dacă această acuzaţie se adevereşte, pe drept cuvânt, predicarea,
după modelul unor guru a unor formule goale, a unor comportamente despre care se bârfeşte
mult sau chiar a unor rituale aplicate în mod forţat care distrug autoîncrederea şi plăcerea de a
practica sportul.
Pasul care a fost omis, respectiv de care au făcut abstracţie criteii, pe drumul ce duce la
gândirea pozitivă este conştiinţa de sine. Maxima "curajul constă în aceea că acţiunea să nu
fie dictată de frică" exemplifică acest lucru prin înfrângerea fricii. Trebuie să cunoaştem frica
şi "dictatele" acesteia; conştiinţa existenţei fricii eliberează de "dictatele" ei şi o transformă
într-o sursă hotărâtoare a forţei. În acest sens, pentru Marc Girardelli confruntarea cu frica şi
actualizarea acesteia în cursul pregătirilor pentru competiţii constituie o motivare pentru a
practica sportul de performanţă.
După o convorbire mai îndelungată cu un jurnalist în legătură cu pericolele probelor
de coborâre la ultima întrebare privind sfârşitul carierei sale pline de succese, Girardelli a dat
următorul răspuns: "atunci când nu o să-mi mai fie frică, atunci vor pune capăt activităţii".
înfrângerea fricii este de fapt principala provocare şi motivul de a te pregăti pentru fiecare
concurs cu răbdare, concentrare şi autodisciplină.
Cum e cazul în ce priveşte multe probleme legate de starea spirituală a oamenilor şi
dintre acestea face parte şi atitudinea faţă de competiţie ultimii paşi spre atingerea
obiectivului pot fi foarte greu explicaţi. Pasul hotărâtor fiecare trebuie să îl facă singur tocmai
în această situaţie este un mare noroc să poţi convieţui cu un om curajos. În special în cazul
redactării unui articol privind un subiect atât de dificil va trebui să ne limităm la primii paşi.

132
Aceştia sunt adevăraţi după cum se va arăta in continuare, în sensul maximei "curajul constă
în aceea că acţiunea să nu fie dictată de frică".

CARACTERUL COMPLEX AL CURAJULUI

La exersarea curajului se pot distinge trei procese. Probe de curaj sunt deci acele situaţii în
care:
 simţi tendinţa de a te apăra, de a evita frica, în loc de a concentra ce, de fapt,
vrei să taci (curajul cu înţelegere a comportamentului personal de evitare a pericolelor);
 simţi intens frica (curajul ca luarea în considerare şi depăşirea fricii);
 foloseşti libertatea dobândită prin primele două procese ("eliberarea") pentru
"propria" spontaneitate (curajul ca acţiune conform reprezentărilor şi ideilor de a face mai
accesibilă persoana şi mediul curajul ca depăşire a obişnuitului).
Asistenţa în timpul competiţiei constă de fapt, în a insufla curajul. Din această cauză
comportarea antrenorului depinde cu precădere de modul în care acesta recunoaşte care din
cele trei procese le constată la sportiv şi cărora din acestea doreşte să li se adreseze şi să îl
atingă. Baza comportamentului antrenorului constă în transpunerea în dinamică psihică a
situaţiei sportivului (de exemplu, la prima săritură în patinajul artistic, la situaţia de 19-19 la
tenis de masă, în situaţia aparent sigură că o echipă se desprinde în câştigătoare, la sporturile
pe echipe), adică în starea sa interioară compusă, pe de o parte, din dorinţă emoţie, ambiţie,
iar, pe de altă parte, din autoobservare, autoevaluare şi control.
"Curajul" sportivului care participă la o competiţie descrie ce face acesta, având în
vedere încrederea în spontaneitatea sa, în fiecare din aceste situaţii contradictorii între emoţie
şi control. Prin ce mijloace împacă el aceste forţe ce fac parte din diferitele aspecte ale
personalităţii sale şi capătă, în acest fel, acces la potenţialul de energie al persoanei şi
mediului ?.
Maxima din titlul prezentului articol consideră drept premisă a unghiului eliberarea de
frică. Tendinţa ca frica să-ţi dicteze ceva există în permanenţă curajul constă însă în a folosi
spaţiul disponibil care declanşează frica luată în calcul, suportată, trăită şi acceptată
(rezolvată). Curajul se dovedeşte în acţiuni care "nu sunt dictate" şi al căror rezultat nu este
dinainte cunoscut. Rădăcinile curajului (vezi WISCHMANN 1989) îl reprezintă cunoaşterea
şi trăirea rezistenţelor faţă de propria "spontaneitate" şi "originalitate" (BALLAUF 1962,
ARENDT 1992), precum şi accesul la propria frică.
În sfârşit, frica este, după cum o defineşte maxima, "acţiunea proprie" adică depăşirea
situaţiilor "dictate", formulate, cu alte cuvinte atacarea unor niveluri mereu noi şi
necunoscute, aflate tocmai în domeniul limită al acţiunii sportive în care personalitatea iese în
relief din obscuritatea ei cotidiană (vezzi ARENDT 1992). Acest proces, în care se dezvoltă
percepţii acute privind obiectivul are un rol hotărâtor pentru sportivul de performanţă. Calea
cea mai potrivită în această direcţie este adesea descrisă ca " gândire pozitivă" sau
"concentrare asupra ce este corect" şi exprimată prin formula:
a proceda corect = succesul
Maxima "curajul constă în a nu lăsa ca frica să-ţi dicteze propria ta acţiune" include
trei teze hotărâtoare pentru comportamentul antrenorilor şi sportivilor. În articolul de faţă
aceste teze vor fi tratate în aceeaşi succesiune ca şi cea care trebuie avută în vedere la
formarea personalităţii competiţionale în spiritul încurajării şi dezvoltării curajului.

133
TEZA nr.l

Curajul nu constă în a cunoaşte şi a trăi dictatul fricii. Teza afirmă că un sportiv curajos
înregistrează tot atât de multe dictate ca un sportiv fricos, dar nu devine independent de ele.
Acţiunea sa nu reprezintă o copie a dictatului fricii. Curajul constă în a observa, de fapt,
dictatul fricii, dar a nu i se supune.
Este foarte greu sa suporţi frica. Puterea unei personalităţi care în situaţiile concrete ale
unei competiţii se exprimă prin "curaj" se măsoară prin câtă frică poate suporta sportivul sau
sportivii respectivi fară a evita şi aici se constată aplicarea primei teze situaţiile ce generează
frica. Comportamentele care conduc la evitarea fricii poartă denumirea de "comportamente de
evitare". Maxima consideră astfel tematica generală a unor asemenea comportamente totul
este la fel de bun dacă diminuează frica, indiferent dacă încercarea curajului (de exemplu.
încercare nereuşită în situaţia ultimei şanse) a fost încununată de succes sau nu.
Comportamente mai concrete se constată dacă ascultăm monologurile unor sportivi:
 "în situaţia de 19-19 pierd totdeauna".
 "în situaţia de faţă de 19-19 nu am voie să risc".
 "Azi nu sunt în formă".
 "La acest adversar am pierdut totdeauna când ne aflam la acest scor".
 "Acum trebuie să joc repede".
Ultimul exemplu ilustrează cel mai bine dictatul fricii. Cu cât mai repede joci cu atât
mai repede îţi trece frica, indiferent de ce ai de gând şi de ce este corect.
Comportamentele evidente de evitare ale sportivului pot fi:
 Jucătorul practică alt joc.
 Jucătorul se necăjeşte pentru mingi pe care este imposibil să le ajungă.
încălzirea se face în stare de agitaţie sau deloc.
 Un comportament "teatral" faţă de spectatori.
 Pretexte.
Antrenorul îl sprijină pe sportiv prin aceea că ii convinge să considere asemenea
comportamente de evitare ca încercări de a ocoli cât mai mult frica adică pe sine însuşi.
Printr-o abordare îndreptată asupra persoanei, sportivul lipsit de curaj şi care a fost descris
mai sus poate fi, în general, considerat ca un sportiv blocat. O privire de ansamblu mai
concretă asupra dinamicii pshice a sportivului care permite şi pregătirea posibilităţilor de
influenţare a antrenorului se obţine atunci când este posibilă cunoaşterea comportamentului
concret de evitare a sportivului respectiv.
Un comportament de evitare foarte general îl reprezintă orientarea orientarea spre "a
avea" introdusă de FROMM (1989). Sportivul recepţionează în cadrul competiţiei
incertitudinea, nesiguranţa rezultatului ceea ce provoacă, de fapt, frica prin aceea că el se
"agaţă" de nişte lucruri nesemnificative ca, de exemplu situaţia din tribune, acceptă
prevestirile (de exemplu, după un anumit număr de succese va înregistra cu siguranţă un eşec)
cărora li se supune sau nu suportă noul rol de a trebui să iasă în evidenţă care i se pare incert
şi neobişnuit (de exemplu, în primul sezon ca jucător profesionist). Din aceste exemple se
constată în mod evident că orientarea spre "a avea" anulează competiţia ca încercare a
curajului, în timp ce, în cazul fericit orientarea spre "a fi" descătuşează ambiţia sportivului
curajos spre libertate şi spontaneitate.
Comportamentele de evitare pot fi declanşate şi prin interacţiunea cu antrenorul sau cu
alţi sportivi. Ca exemple pot servi identificarea propriei identităţi cu cea a antrenorului ridicat
la rangul de idol şi care îl subjugă atunci când sportivul consideră sfaturile antrenorului ca
fiind mai importante pentru succesul în competiţii decât propria sa comportare sau modul în
care recepţionează victoria sau înfrângerea (raţionalizarea, pretextele, atribuirea victoriei altor
factori în special punctelor slabe ale adversarului etc).
Pe lângă o falsă concentrare (de exemplu, o concentrare asupra unor execuţii greşite,
atunci când se doreşte să se evite greşeli) sau pe de exemplu deprinderi greşite, frica care, de

134
multe ori, nu este stăpânită, reprezintă cauza unor comportamente de evitare: frica care este
eliminată cu nerăbdare produce blocare. Acest lucru 1-a exprimat deja Pericle în cuvântarea
sa către atenieni. El i-a îndemnat pe aceştia să nu cedeze în cele mai neînsemnate probleme.
Dacă te supui o dată fricii ajungi să fi supus unei presiuni şi în situaţiile importante.
"Căci acest fleac reprezintă o piatră de încercare şi o întărire a întregii voastre stări de spirit
dacă îi cedaţi acum veţi primi imediat un ordin nou mai dificil fiindcă voi aţi dat ascultare
doar fricii".
În sport se cunoaşte fenomenul emoţiei generate de presiunea aşteptării, deşi se ştie că
există şi o asemenea presiune care este favorabilă pentru obţinerea performanţei. Presiunea
aşteptării favoritului, de exemplu, care nu crede el însuşi în victorie sau a mijlocaşului care a
fost achiziţionat plătindu-se o sumă mare de bani şi care se gândeşte mai mult la spectatori
decât la propria sa prestaţie este o consecinţă a unui comportament de evitare şi blochează
spontaneitatea şi energia. Pentru eliminarea stresului de aşteptare care produce blocarea
trebuie să se ţină seama de faptul că se pot obţine succese numai dacă se concentrează atenţiei
asupra motivelor esenţiale. De exemplu, jucătorul de rezervă, care suferă de pe urma unui
stres enorm atunci când trebuie să intre din nou în joc, este necesar să-şi pună următoarele
întrebări: de ce trebuie să par atât de nerăbdător că pot încă să joc? Ce sentimente îmi
provoacă, faptul că depind de antrenor? Din ce se compune, de fapt, pierderea de prestigiu de
care îmi este frică? Ce trebuie să fac ca să recâştig plăcerea de a juca? Fără această
autocunoaştere a cauzelor şi fără o introspecţie în propriile gânduri, adică eliminarea directă a
stresului nu se produce decât o agitaţie inutilă.
Dinamica psihică a curajului este ilustrată în modul cel mai pregnant de renumita pildă
a lui Platon privind caverna. Să ne închipuim o cavernă în care oamenii stau pe scaune aşezaţi
în câteva rânduri ca în zilele noastre la cinema ei sunt legaţi de mâini şi de picioare şi, din
această cauză, sunt obligaţi să se uite la peretele întunecos al cavernei. În spatele lor se află,
ca într-un teatru de marionete, o scenă în spatele căreia scamatori mişcă nişte obiecte de colo
până colo. Ca soarele sau ca nişte reflectoare, ideile adevărata spontaneitate şi originalitate a
omului luminează caverna. Oamenii sunt obişnuiţi, fiind imobilizaţi, să vadă numai umbrele
acelor obiecte pe care scamatorii le mişcă de colo până colo în spatele lor. Ei văd deci numai
umbrele obiectelor care sunt proiectele de lumina ideilor.Acest tablou reprezintă foarte
sugestiv ce înseamnă a da curaj. Noi pretindem că sportivul să se elibereze în mod conştient
de lanţurile sale (adică de comportamentul său de evitare şi să se îndrepte apoi spre idei, deşi
el este la început orbit şi apoi ajunge în frica lipsei de orientare.
Antrenorul de atletism Bertl Sumser a emis teoria "însoţitorului" care, în limbajul
psihoanalizei a super EU-lui EU-1 ca valoare sau EU 4 ca control - oferă o privire de
ansamblu, foarte practică, în dinamica psihică a sportivilor şi antrenorilor. Însoţitorul'
(interior) caracterizează pe fiecare om. Tocmai in situaţiile de stres din timpul competiţiei se
întâmplă adesea că cineva aleargă, sare, joacă lângă noi şi care ne observă, ne evaluează şi ne
judecă. După cum spune Bertl Sumser acest însoţitor îl caracterizează pe om, pe sportiv şi pe
antrenor. O voce bine cunoscută tuturor antrenorilor şi sportivilor, cea a însoţitorului
reprezintă tendinţa tematică exprimată în maximă de a evita frica şi de a se apăra împotriva
acesteia.
INFLUENŢAREA SPORTIVULUI "BLOCAT"

Toţi antrenorii sunt de acord că cel mai greu lucru este să îl asiste pe sportiv în situaţiile
ce apar în timpul competiţiei în care aceştia sunt "blocaţi". După părerea noastră
comportamentele "negative" de evitare din care se compun blocările sportivului nu sunt
altceva decât programe receptate în memorie în primii ani de viaţă şi care mai sunt încă până
azi stocate în creier. Ele au fost utile în timpul când individul resimţea o nevoie mare de a fi
protejat (de exemplu, in copilărie) şi erau necesare datorită funcţiei lor de a contribui la
depăşirea unor dificultăţi. Din această cauză antrenorul care asistă un sportiv ce manifestă o
frică nedepăşită din care motiv este blocat, se asflă într-o situaţie asemănătoare cu cea în care

135
se găseşte atunci când efectuează un antrenament prevenind tehnica nu cu un sportiv care în
fazele timpurii ale instruirii a deprins programe greşite privind mişcările (de exemplu, datorită
faptului că atunci se putea proteja împotriva unei căderi). În ambele cazuri antrenorul iniţiază
o "recalificare".
Pe termen scurt adică într-o competiţie concretă care se deasfaşoară în prezent
antrenorul este un abservator atent şi sincer. El trebuie să fie, de regulă, însă şi rezervat în
aprecierile sale a nu putea face nimic şi a aştepta totuşi cu multă atenţie posibilitatea unor
intervenţii este adesea foarte stresant pentru un antrenor. Blocajele ("azi nu voi reuşi să ating
balonul, pur şi simplu m-am antrenat prea puţin, totdeauna lucrurile merg la fel când dau de
greu") prezintă particularitatea că acţionează în mod foarte general în tenis, de exemplu, pe
parcursul mai multor mingi. Din această cauză antrenorul ar trebui să pregătească sportivul în
această privinţă. Chiar şi asemenea strategii ca tragerea de timp (numărarea paşilor la
pregătirea pentru executarea serviciului), acordarea unei atenţii deosdebite celor mai mici
amănunte în comportarea adversarului, răbdarea, pot să-1 ajute pe sportiv, deşi va resimţi
senzaţia de frică, însă nu i se va supune.
Analiza şi înţelegerea propriului comportament de evitare reprezintă teme pe termen
lung pentru instruirea în vederea competiţiilor. De regulă, la începutul acestei instruiri se află
cunoaşterea şt familiarizarea cu propriul însoţitor. În sistematizarea ce am elaborat-o privind
antrenamentul mental care a fost efectuat cu sportivi de performanţă la toate nivelurile
clarificarea problemei însoţitorului a fost totdeauna un subiect pe care începătorul trebuia să îl
înveţe acasă şi la care era examinat la lecţia următoare.
Antrenamentul de relaxare care îşi propune ca obiectiv să determine o mai bună
capacitate de refacere după eforturi mari provoacă de multe ori la începători reacţii puternice
de "însoţitor" ("la ce foloseşte asta?" acest lucru nu are nici un efect decât să stau degeaba").
Aceste reacţii pot fi considerate ca posibilităţi ale unei autocunoaşteri. Este evident că unii îşi
inhibă pentru moment "relaxarea" pe care încă nu o cunosc, din care cauză le produce frică.
Cum poate un antrenor să-1 sprijine pe sportiv să-şi considere comportamentele de evitare ca
încercări şi prin aceasta să se autodepăşească într-o anumită măsură? În legătură cu aceasta
prezintă importanţă situaţia în timp a procesului de ansamblu al dinamicii psihice.
Comportamentul de evitare reprezintă totdeauna o reacţie la ceva niciodată însă faţă de
primul impuls iniţial. Obiectivul influenţei exercitate de antrenor constă în a-l pune pe sportiv
în situaţia în care acesta observă gândurile care îi tulbură echilibrul şi alte feluri de
comportamente de evitare înainte de a putea reacţiona la acestea printr-o comportare
echilibrată. Astfel de situaţii le reprezintă "încercarea fără repetare", "efectul de corectare" sau
reducerea asistenţei (vezi HUG 1991).
Exemplul ce urmează este menit să clarifice încă o dată sarcina antrenorului de a
insufla sportivului răbdare. Un jucător "se manifestă în permanenţă printr-o comportare
haotic-agresivă (loveşte plasa, aruncă racheta, urlă şi insultă) după care înregistrează
înfrângeri. În situaţia când i se prezintă, după joc înregistrarea video comite înaintea acestor
"ieşiri" două manifestări succesive dovedind lipsda de seriozitate. Ideea că "azi nu simt deloc
în stare să mă concentrez" este evidentă. Acum el salută această ideea ca pe un vechi prieten
şi joacă cu ea şi nu împotriva ei. Jucătorul care posedă experienţa competiţională deşi
înregistrează această idee, dar nu permite ca ea să influenţeze (conform punctelor formulate la
modul pozitiv în TEZA nr.3) în mod efectiv concentrarea şi comportarea sa lipsa de răbdare a
acestui jucător îl împiedică însă să "reziste" faţă de această idee. În continuare, comportarea
haotic-agresivă care îi serveşte drept "descărcare" îl împiedică definitiv să facă ceea ce este
corect (de exemplu, să facă o pauză şi cu această ocazie să-şi ridice moralul, să se concentreze
pentru următoarea minge). Chiar şi pentru dezvoltarea pe termen lung a personalităţii sale
competiţionale, sportivul, datorită "ieşiri" sale pierde o şansă pentru autocunoaştere.
Antrenorul care vrea să-i insufle sportivului spiritul de emulaţie se află şi el totdeauna
într-o situaţie morală. Din punct de vedere al dinamicii psihice raporturile corecte cu superEu-
ul nu sunt altceva decât raporturile corecte cu valorile proprii. Clarificarea problemei naturii

136
valorilor reprezintă obiectivul instruirii pentru fair-play. Prin fair-play şi valorile personalităţii
competiţionale mature sportivul descoperă cadru de orientare în care competiţia se poate
desfăşura, iar libertatea necesară pentru a-şi manifesta curajul se poate dezvolta. În
comportamentul de evitare al începătorului se manifestă de multe ori viaţa sa morală pe care o
aduce cu sine din alte domenii ale vieţii (de exemplu, cea profesională sau familiară). O dată
cu descoperirea ambiţiei se dezvoltă şi o nouă morală competiţională corespunzătoare. Pentru
un sportiv curajos este important să-şi cunoască şi propriile limite personale.

TEZA nr.2

Această teză este deosebit de importanţa deoarece noi ne-am obişnuit că nu ne este
permis să ne fie frică. "Numai să nu ţi fie frică" este o afirmaţie pe care ne-o facem frecvent
sau o auzim de la alţii şi care în mod greşit este -înţeleasă ca o încurajare. Articolul de faţă,
dimpotrivă, subliniază, prin maxima din titlul său "caracterul fricii, de a fi"; ea nu este, ca şi
alte sentimente, un fel de "proprietate" pe care poţi să o ai sau să nu o ai.
Maxima "curajul constă în a nu lăsa ca frica să-ţi dicteze propria ta acţiune" nu exprimă
ideea că frica ar putea lipsi sau lipseşte. Fenomenele de bază ale fricii sunt încordarea, stresul
îngrijorarea, nervozitatea, neliniştea interioară. În această situaţie omul are simultan
sentimentul că i se va întâmpla ceva rău, este îngrijorat în ce priveşte orice problemă şi este
influenţat de toţi, se îndoieşte că, în general, va reuşi cândva ceva. Frica este comparată cu
teama. În caz de teamă se poate totdeauna spune care este motivul. Teama este o formă de
prelucrare a fricii şi nu un prim impuls. De regulă, deci, privită în timp, frica precede teama,
deşi frica este mai apropiată de spontaneitate.
Din această cauză se vorbeşte de "frica nudă" prin care se înţelege necunoscutul, adică
tot ce e negru, profund. Fenomenele de frică sub forma unor monologuri sunt, de exemplu: nu
pot rezista acestui stres, acum am ajuns la capătul puterilor, nu pot mai mult, nu pot rezista la
această încordare, eu pierd şi toţi vor vedea acest lucru.

INFLUENŢAREA SPORTIVULUI "FRICOS"

Curajul constă în a confirma incertitudinea, sinceritatea, dinamismul şi energia. În

concordanţă cu dinamica psihică a firii omului suntem convinşi că clarificarea şi eliberarea de
comportamentul de evitare scoate la suprafaţă fenomenele iniţiale, originare, existente
anterior sau vorbind din punct de vedere psihologic reprezintă energie de care dispunea în
prezent sportivul. Frica confirmată, trăită, deschide, exprimându-ne în mod figurat, poarta
spre curaj. A transmite acest lucru este probabil cel mai important punct în sensul că frica
confirmată reprezintă energie Frica dimpotrivă reprezintă o energie greşit îndrumată.
Este important să îl aducem pe sportiv în asemenea situaţii în care frica să nu fie atât de
mare încât acesta va trebui să apelez la ajutorul comportamentului de evitare. După cum este
cunoscut fiecărui antrenor care obţine succese, în practica instruirii competiţionale aceasta
înseamnă că necunoscutul, adică rezultatul competiţiei, trebuie dozat.
Asistenţa şi sprijinul antrenorului au ca premisă câştigarea încrederii sportivului numai în
aceste condiţii sportivul se va adresa antrenorului în ce priveşte frica, i-o va arăta sau chiar i-o
va descrie verbal. Frica este ceva foarte intim şi personal. Relaţia cu antrenorul oferă spaţiul
necesar pentru prezentarea sentimentului de frică. Din punct de vedere metodic antrenorul
trebuie să dispună de simpatie reciprocă şi aptitudini de "comunicare excluzând aprecierea"
(HUG 1991). Se pot pune în discuţie toate metodele de confruntare ale antrenorului
enumerate de HUG (1991). Pentru a scăpa de sub dictatul fricii nu există altă soluţie decât
căutarea activă, spontană şi de bună voie a situaţiilor critice. Sportivul seamănă cu cineva care
porneşte să înveţe ce este teama, iar antrenorul îl sprijină în această direcţie. Antrenorul îl
învaţă pe sportiv ce este teama prin aceea că îl însoţeşte un timp în frica sa. El nu îi reproşează
comportamentul său de evitare, ci îl cercetează împreună cu acesta. în cazul când sportivul a

137
însuşit antrenamentul psihologic el va face progrese foarte mari şi se va confrunta în stare de
relaxare cu situaţiile clare de frică.
Privită din punctul de vedere că frica este de fapt energie, "confirmarea fricii"
înseamnă, în ultimă analiză, să confirmi "energia". Antrenorul îl va stimula deci pe sportiv în
impulsurile sale in autonomia sa. El trebuie să-şi spună deci mereu: a te elibera de
comportamentul de evitare nu înseamnă să înlături sau să controlezi ceva, cu în momentul de
faţă că există energiile necesare pentru curaj •care au fost până acum reprimate. Frica a fost
înainte cauza comportamentului de evitare. Dacă ea este confirmată atunci se eliberează
potenţialul de energie. Jucătorul dispune acum de posibilitatea să transforme aceste energii
într-un factor pozitiv, să se concentreze asupra aspectelor corecte.
A doua teză a acestui articol a. provocat, în mod regulat, la seminarele antrenorilor,
controverse aprig disputate. În aceste seminare principalul punct constă în clarificarea faptului
că în preajma unei competiţii sportivul trebuie să dea dovadă de răbdarea necesară pentru a-şi
învinge frica. Principalul argument al multor antrenori este că în pregătirea unei competiţii
antrenorul şi sportivul trebuie să facă totul pentru ca frica nici măcar să nu apară. Acest lucru
se situează exact la polul opus al concepţiei expuse în articolul de faţă. Teza ar fi bineînţeles
greşită dacă ar exista sportivi care prin firea lor nu ar avea iniţial nici un fel de frică, clar acest
lucru este contrazis de toate cunoştinţele acumulate de psihologie şi de practică cercetărilor
efectuate prin consultaţiile psihologice acordate sportivilor. După părerea mea, numai cineva
care este atent ca ceva care îl caracterizează şi este esenţial (în cazul de faţă o emoţie foarte
puternică) să nu se manifeste, se află pe calea spre eşec. El devine superprudent, este
preocupat să nu vrea să recunoască ceva şi Doamne fereşte, să nu facă vreo greşeală (vezi
GUGGENBERGER 1987) sau ceva care nu-i reuşeşte. El se concentrează asupra greşelilor şi
conform formuleia proceda greşit = eşec nu-şi va putea dovedi posibilităţile în cadrul
competiţiei respective. Această teză nu-şi propune să dovedească, de exemplu, că unui
luptător de categoria grea care, după salut, se află faţă în faţă (pe saltea) cu adversarul care
este tot atât de puternic, îi este frică şi că acest lucru îi va asigura succesul.
Teza noastră afirmă totuşi că luptătorul experimental resimte în acel moment numai
frica "rezolvată", adică transformatorii energie; confruntarea cu frica având loc înaintea
competiţiei. În exemplul ce urmează Reinhold MESSNER (1991) a descris foarte plastic
"rezolvarea" fricii,
"Din experienţa mea pe Nauga Parbat, când am făcut prima ascensiune pe un pisc de
8000 m, ara constatat că înainte de a vrea să încep ascensiunea am observat timp de două
săptămâni foarte atent peretele stâncii, am ştiut foarte exact încotro mă îndrept, mi-a fost atât
de frică noaptea încât nu puteam dormi şi stăteam întins scăldat în sudori reci. Aveam
posibilitatea să mă hotărăsc dacă voi întreprinde escaladarea sau voi abandona. Şi m-am decis
să n-o fac.
Mi-am spus că dacă-mi este atât de frică n-am voie s-o fac, mi-am acordat încă patru-
cinci zile şi în tot acest timp nu am făcut decât să mă gândesc cât ţin la viaţa mea şi
plimbându-mă sub acest perete arumeditat de ce îmi este, de fapt, firică. Doar nu trebuie să-mi
fie frică aflându-mă în tabăra de bază unde nu există pericol de avalanşe, nu este necesar nici
un efort, nu trebuie să construiesc un cort şi să nu fac nimic. Şi, încetul cu încetul, mi-am
impus un culm astfel încât înainte de a porni la drum am avut un somn foarte liniştit Apoi, m-
am sculat la ora cinci şi am pornit la drum.
Aceasta înseamnă că, la plecare, frica a dispărut. Mi-am spus în prealabil că mi-e frică
de ceva care nu există, doar de o închipuire. Pe urmă am început să urc şi am reuşit foarte
repede să parcurg jumătate din traseu, mi-am instalat acolo bivuacul şi mi-am spus: să vedem
cum o să fie noaptea aceasta. Ştiam că numai noaptea este periculoasă, in noaptea aceea am
dormit excepţional, m-am simţit bine pe peretele acela şi a doua zi mi-am spus că voi face
ceea ce cred că este indicat să fac".
Exemplul lui Reinhold Messncr ilustrează foarte clar cele trei procese ale curajului, în
primul rând, el vorbeşte despre stresul de a porni la drum, în spiritul maximei din titlul

138
articolului de faţă el nu se supune acestui dictat. In al doilea rând, el descrie în continuare
confruntarea cu frica şi eforturile sale de a le stăpâni în mod conştient şi, prin aceasta, de a le
manipula. În al treilea rând, Reinhold Messrier descrie, în ultima frază, eliberarea sa prin
gândirea pozitivă.

TEZA nr.3

Curajul constă în a avea încredere în propriile aptitudini şi propria spontanteitate. Curajul

constă în a accepta provocarea, a-ţi dovedi propria valoare şi a-ţi planifica comportamentul
după criteriul corectitudinii.

Maxima "curajul constă în a nu lăsa ca frica să-ţi dicteze propria ta acţiune" exprimă în
mod clar că numai împrietenirea cu "propriul tău însoţitor" şi învingerea fricii prin răbdare nu
sunt suficiente pentru a căpăta curaj. Este nevoie ca la acestea să se adauge "propria acţiune".
Poate că în această privinţă se poate folosi termenul de "formare" utilizat de antrenori. A-l
forma pe sportiv în ce priveşte personalitatea sa competiţională înseamnă să-1 scoţi din
punctul în care se află, după ce a făcvut cunoştinţă cu comportamentul de evitare şi cu frica.
Acest sportiv eliberat reprezintă modelul pe care şi-t doreşte orice antrenor. Acum
începe abia pentru antrenor activitatea esenţială în sport: provocarea şi dorinţa de a depăşi
mereu limitele propriilor posibilităţi de a căuta noi situaţii competiţionale de a se întrece cu
adversari tot mai puternici.

INFLUENŢAREA SPORTIVULUI CURAJOS ("ELIBERAT")

Începând cu ARENDT (1992) se poate, de fapt, vorbi despre fragilitatea acţiunii omului
şi, în special, a curajului. În cadrul celor trei procese descrise în articolul de faţă privind
dezvoltarea curajului există în permanenţă pericolul ca tendinţa de "evadare" sau frica şi
teama să nu obţină câştig de cauză. Comportamentul sportivului în timpul competiţiei este ca
o melodie ce se compune din aceste trei procese şi important este ca curajul să fie cel care dă
tonul.
În faţa antrenorului se ridică următoarele întrebări: Este situaţia exterioară a acestei
competiţii pentru sportivul respectiv astfel structurată încât el poate să reprezinte "scena"
(ARENDT 1992) pe care să-şi poată desfăşura ambiţia şi să-şi realizeze planurile de victorie?
Au făcut oare antrenorul şi sportivii la antrenamente şi în cursul competiţiilor de pregătire tot
ce trebuie pentru ca în momentul unei îndoieli de sine a sportivului, acesta să nu-şi piardă
linia directoare a ideilor sale pozitive şi obiectivul preconizat?
Cum îşi ridică moralul,însuşi sportivul? Cunoaşte el oare situaţiile în care acest lucru poate fi
realizat? Foloseşte sportivul, de exemplu, anumite formule pentru a consolida întâmplări,
percepţii şi senzaţii pozitive ("aceasta va fi aruncarea mea cea bună", "aceasta este buna
dispoziţie de care am nevoie", "eu simt energia mea").
Ce posibilităţi de a-şi ridica moralul au fost trecute cu vederea de sportiv în această
competiţie? În ce situaţie i-a dispărut curajul? Pierderea curajului poate fi o urmare a
"recidivei unor deprinderi mai vechi". Această recidivă a deprinderilor greşite este un
fenomen cunoscut care în psihologie se cheamă "regresie". În lumina eduaţiei cavernei pe
sportivul curajos îl apucă frica de libertate; el preferă să fie din nou încătuşat de locul său
din totdeauna. De ce posibilităţi suplimentare de ridicare a moralului dispune antrenorul?
În acţiunea de a da curaj antrenorul aplică metodele explicării, evaluării, stimulării şi urmăririi
obiectivului (vezi HUG 1991).
Criteriul justeţei acestei activităţi conform formulei a proceda corect = succes pretinde
antrenorului şi sportivului o atitudine pozitivă faţă de antrenamentele privind condiţionarea
fizică, tehnica, tactica şi faţă de competiţia ca atare. în antrenamentul privind tehnica acest

139
lucru se referă la trăirea, deja menţionată, a încercării optime, pe care sportivul experimentat
în ce priveşte antrenamentul psihologic o consolidează suplimentar cu ajutorul
antrenamentului ideomotor.
Sportivul experimentat cunoaşte atmosfera în care se poate antrena în mod optim şi ce
are de făcut pentru a o realiza. În cadrul unui antrenament sistematic sportivul află mereu noi
posibilităţi de a-şi verifica forma şi prin aceasta, de a-şi consolida obiectivele formulate în
mod pozitiv. Sportivul îşi aminteşte, de exemplu, de competiţii în scop de testare pentru a-şi
impune obiectivele faţă de propriile sale îndoieli în această, a treia fază a dezvoltării curajului,
are loc planificarea consecventă a succesului.
Cu această ocazie antrenorul şi sportivul stabilesc măsuri realizabile şi controlabile, de
exemplu, pentru perfecţionarea jucătorului de rezervă astfel încât acesta să poată deveni titular
(să câştige la antrenament două din cinci dueluri, la convorbirile din cadrul echipei să-şi
susţină în mod ofensiv propriile opinii să se preocupe de mediul ambiant şi să folosească
activitatea cu mass-media pentru a-şi forma o concepţie mentală pozitivă), în provocarea din
timpul desfăşurării competiţiei atenţia nu mai depinde de deconectări interioare sau
exterioare.
Jucătorul poate decide singur asupra cui urmează să-şi îndrepte atenţia. După legea
gândirii pozitive rezultă că atenţia consolidează atingerea obiectivelor, iar nerespectarea duce
la faptul că evenimentele îşi pierd din forţa lor, din care cauză în cursul unor exerciţii
sistematice obiectivele pozitive vor putea să se afirme şi să se extindă tot mai mult.

BIBLIOGRAFIE:
ARENDT H.: Vita aktiva oder tâtigen Leben. Munchen 1992,
BALLAUFF Th.: Systematische Pâdagogic. Heidelberg 1962.
BECK E.; Motivation + Mut = Sieg. Leistunssport 17 (1987), 1, 12-16.
BIRKENBIHL F., BL1CKHAN C., ULSAMER B.: Eisting in das Neuro - Linguistische
Programmieren. Speyer 1987. FLASHAR H.(Hrsg.): Griechisches Lesebuch. Frankfiirt 1987.
FROMM E.: Haben oder Sien. Die seelischen Grundlagen einer neuen Gesellschaft. Munchen
1989.
GUGGENBERGER B.: Das Menschenrecht auf Irrtum. Anieitung zur Unvollkommenjieit.
Munchen / Wien 1987. HUG O.: Menschenfuhrung und Gruppenprozesse. Situative Fuhrung
fiir Trainer.
Schorndorf 1991. MESSNER R.: Wie bist Du, wenn Du mit Dir aliem bist? Miinchen.
SCHELLBACH O.: Mein Erfolgssytem. Positive Lebensfiihrung in Theorie und Praxis.
Freiburg 1978.
WISCHMANN B.: Uber den Mut im Sport und seine Ubertragbarkeit (I) und (II).
Leistunssport 15 (1985), 2, 45-48 bzw. 3 37-38.

AUTORUL
Dr. Otîo HUG. Diplomat în psihologie. Diplomat în sport. Colaborator al Comitetului pentru
Sportul de Performanţă al Confederaţiei Germane a Sportului.
ADRESA
Deutscher Sportbund, Otto-Fleck-Schneise 12, 60528 Frankfiirt.

Tradus din limba germană în limba română de Dagobert NACHT.

140
 ANTRENORULE, AJUTĂ-MĂ !

Consideraţii privind autonomia sportivilor în antrenamentul de tehnica şi

în competiţie

Josef WIEMEYER,
"Leistungssporî" 1, 1995, pag. 5.

În competiţiile diferitelor tipuri de sporturi se poate observa că sportivul nu este în

măsură, adesea, să-şi recunoască propriile greşeli de mişcare sau de acţiune, dar că el depinde
de ajutorul antrenorului (coach-ului) său. Se presupune că aceste probleme rezultă din faptul
că sportivii dezvoltă o atitudine de autonomie foarte slabă pe timpul II antrenamentelor. Pe
baza rezultatelor din "Teoria învăţării"(') şi luînd în consideraţie modelele "Ştiinţei
motricităţii"('1), autorul analizează cauzele posibile propunînd, totodată, soluţii.

DOUĂ AFIRMAŢII ALE ANTRENORILOR: un antrenament neautonom al tehnicii?

Două afirmaţii ale unor antrenori au reprezentat prilejul pentru a scrie acest articol.
Un antrenor de înot s-a exprimat textual:
"Dacă înotătorii mei nu sunt în permanenţă corectaţi ei repetă mereu vechile lor greşeli".
Un antrenor de juniori la atletism s-a exprimat şi el textual:
"Am observat o dată la un concurs de săritură cu prăjina pentru juniori următoarele: tinerii
săritori tocmai trecuseră peste ştachetă când au început deja să se uite la antrenorii lor
pentru a primi indicaţii".
Aceste anecdote nu reprezintă cazuri izolate, chiar şi la sportivi de elita mondială s-a
putut observa la competiţii internaţionale (de exemplu, la tenis, săritura în lungime.
aruncarea discului) că antrenorii (2) lor - uneori prin intermediul unor semne-interogative în
timpul competiţiilor, dau indicaţii şi fac corecturi sportivilor.
înseamnă aceasta oare că antrenamentul tehnic din sportul de performanţă este prea puţin
orientat spre îmbunătăţirea autonomiei sportivilor ?
în materialul de faţă urmează să se dezbată modele didactice teoretice şi constatările empirice
ale cercetării motorii pentru a discuta problemele legate de autonomia, din procesul de
antrenament, privind instruirea şi tehnica.
ÎN LEGĂTURĂ CU NOŢIUNEA DE "AUTONOMIE"
În multe discipline sportive (de exemplu, tenisul, înotul sau atletismul) nu este, de
regulă, permis ca antrenorul să intervină în timpul competiţiei prin corecturi sau indicaţii
asemănătoare. Sportivii sunt deci obligaţi să-şi aprecieze calitatea mişcărilor fără sprijinul
antrenorilor lor şi îti cazul când este necesar, să-şi le îmbunătăţească pe baza corectărilor
efectuate din proprie iniţiativă.
Din această cauză, în articolul de faţă, prin "autonomie" trebuie să se înţeleagă aptitudinea
sportivilor de a putea să aprecieze propria lor coordonare senzomotorică în timpul competiţiei,
fără ajutor din afară şi, atunci când este cazul, să efectuezc corectările necesare.
DISCUŢIE TEORETICĂ DESPRE ÎNVĂŢARE
Care sunt problemele ce pot apare în cursul formării unei autonomii astfel înţelese (după
cum a fost prezentat anterior) în timpul antrenamentului tehnic ? în sport, antrenamentul
tehnic cuprinde trei subdomenii: antrenamentul pentru însuşirea tehnicii, antrenamentul
pentru aplicarea tehnicii şi antrenamentul suplimentar pentru perfecţionarea tehnicii (vezi
MARTINI 1991; ELHNERTZ 1991).
1
Ibidem
2 In textul următor termenii de "antrenori" şi "sportivi" se referă totdeauna şi la colegele lor de sex feminin.
 Pentru aceste trei domenii apar ca semnificative trei aspecte care se referă la modelele
teoretice şi constatările empirice:
 modelul conceptual de instruire şi coordonare, elaborat de SCHMIDT (1991a),
 abordarea prelucrării pe baza unui transfer adecvat, după LEE (1988) şi
 ipoteza "ghidări" din cercetarea CR (cunoaşterea rezultatului).

MODELUL CONCEPTUAL A LUI SCHMIDT

Deşi modelul lui SCHMIDT (1991 v. FIGURA 2) nu poate fi susţinut în amănunt (de
exemplu, diferenţierea între identificarea stimulilor alegerea mişcărilor şi programarea
mişcărilor HQDDMANN 1993; critica generală făcută de WIEMEYER 1994 a şi b) el explică
totuşi că trebuie acceptate trei feluri de surse de informaţii.
Conexiuni inverse proprioceptive intrinsece (feed-back). Toþi propriosenzorii (pivoþii
muºchilor, senzorii articulaþiilor, tendoanele senzorii tactili ºi vestibulari) contribuie la
aceastã conexiune inversã. Conexiunile inverse musculare proprioceptive cuprind forþa
muscularã, lungimea muºchilor, poziþia articulaþiilor ºi a corpului. Acest mod de conexiune
inversã pare sã prezinte importanþã abia într-un moment mai avansat al procesului de
antrenament pentru tehnicã (vezi, de exemplu, FLELSHMAN, RICH 1963). Se pare cã
premisa pentru folosirea conexiunilor inverse proprioceptive constã în verificarea lor faþã de
informaþiile necunoscute. Conexiunile inverse proprioceptive trebuie deci sã fie confruntate
în prealabil în mod sistematic cu informaþiile necunoscute pentru a putea sã ne facem pãreri
proprioceptive adecvate.

Feedback-ul exteroceptiv intrinsec

La acest feedback contribuie sistemele vizual şi acustic pe care SCHMIDT (1991) le

defineşte ca modalităţi senzoriale ce pot fi delimitate relativ uşor.
Acestui punct de vedere trebuie să i se opună părerea că, de exemplu, percepţia vizuală
se compune prin integrare cel puţin din senzaţii vizuale, vestibulare şi cinestezice (vezi de
exemplu, PRQBST 1991). Delimitarea feedbackului exteroceptiv de cel proprioceptiv este
deci formală şi lipită de o fundamentare funcţională.
Feedbackul intrinsec se foloseşte la efectuarea de mişcări în special pentru a compara
reaferenţele ce apar în realitate în timpul mişcărilor cu reaferenţele senzoriale (reaferenţele)
aşteptate o dată ce mişcarea corectă (FIG. 2). Din discrepanţa între aferenţele aşteptate şi cele
reale rezultă un semnal privind o greşeală care arată fie că ceva nu a fost prelucrat sau că a
fost considerat ca fiind prelucrat în procesele de corectare a propriilor mişcări (de exemplu,
SCHMIDT 1975). Sistemul senzomotor este deci, în principiu, în stare ca, pe baza acestor
mecanisme interne de comparare să recunoască, fără nici o informaţie din exterior, dacă
mişcarea respectivă a fost executată corect adică corespunde cu mişcarea planificată respectiv
intenţionată. Regulile privind mecanismele respective de comparaţie (de exemplu, schema de
recunoaştere) trebuie dobândită prin instruire senzomotorie, respectiv prin antrenamentul
pentru tehnică.

Feedback-ul extrinsec
Acest feedback este comandat dinspre exterior de profesor / antrenor / instructor sau un
aparat de măsură. Acest feedback de pregătire îmbogăţeşte feedbackul intrinsec şi, din această
cauză, se mai numeşte şi "informaţie îmbogăţită" (NEWELL 1991),
Acest, feedback poate fi comandat ca o cunoaştere momentană a rezultatelor
(Knowledge of results", adică CR) sau un rezultat referitor la desfăşurare (" Knowledge of
performance". adică CP).

142
 Dacă urmărim acest model atunci ar trebui folosite, în principiu, toate, procesele de
feedback prezentate pentru a se putea asigura un antrenament eficient pentru tehnică. Este
evident că în spiritul noţiunii de autonomie avut aici in vedere trebuie să ţinem seama să nu se
producă o dependenţă prea puternică de conexiunile inverse extrinsece fiindcă acest lucru ar
avea drept consecinţă ca sportivul, în timpul competiţiei, datorită dispariţiei acestei surse de
informaţii să fie în pericol de a înregistra o diminuare a performanţei.
în cercetarea privind aspectele motorii au fost stabiliţi următorii factori care pot împiedica o
folosire egală a celor trei surse ale feedbackului, respectiv să intensifice dependenţa nedorită
de feedbackuri extrinsece.
Dacă există o relaţie corespunzătoare de încredere între cel ce predă şi discipolul
să'Jjatunci se poate dovedi statistic tendinţa semnificativă de a se bizui mai curând pe
feedbackul extrinsec chiar atunci când acesta - cum este în cazul de faţă unde este vorba de o
problemă de anticipare a unei coincidenţe - este evident fals (vezi BUEKERC / MAGILL /
HALL 1992). Există deci tendinţa de a se concentra^ cu pfe-cădere; asupra sursei de
informaţie care, de regulă, nu este disponibilă în timpul competiţiei.
HANKE / WOERMANN (1993, 4) se îndoiesc că această situaţie categorică este
reprezentativă pentru practică. Citatele menţionate în introducere şi observaţiile ulterioare din
practica competiţională dovedesc însă că este posibil să se găsească neapărat relaţii de
dependenţă.
Feedbackul imediat poate - de exemplu, în cazul învăţării unui exerciţiu de răsucire - să
întrerupă prelucrarea feedbackului intrinsec (vezi SWINNEN / SCHMIDT ! NICHOLSON /
SHAPIRQ 1990). Şi în acest caz are loc o neglijare a surselor de informaţii care de regulă,
trebuie aplicate în exclusivitate în timpul competiţiilor.
Următoarele măsuri par importante în antrenamentul pentru tehnică sub aspectul autonomiei:
1. Informaţiile extrinseci din partea antrenorului, instructorului etc., ar trebui
obiectivate, de exemplu, cu ajutorul înregistrărilor video sau de către o altă persoană.
2. Feedbackurile extrinseci nu ar trebui aplicate nemijlocit asupra mişcărilor. Ar
trebui prevăzută, în prealabil, o fază de autoevaluare.
Constatările prezentate indică de ce autonomia sportivilor în timpul antrenamentului şi
competiţiilor reprezintă o problemă importantă. Tocmai surselofde feedback care nu sunt
disponibile de regulă în timpul competiţiilor li se acordă'cu precădere atenţia în cursul
proceselor de instruire motorie şi, în consecinţă şi în procesele de antrenament motor pentru
tehnică, în timp ce feedbackurile intrinsece pot fi folosite şi în timpul competiţiilor. Aceste
experienţe au fost confirmate de propriile mele experimente în ce priveşte instruirea sportivă
motorie.
Procese de prelucrare pe baza unui transfer adecvat după LEE
LEE (1988) porneşte de la teza că mişcările pot fi transferate fără probleme în alte contexte,
de exemplu, de la antrenament la competiţie, dacă în ambele contexte acţionează aceleaşi
procese de prelucrarte a informaţiilor. în sprijinul ipotezei sale, LEE prezintă cinci argumente
(vezi şi WIEMEYER 1993a, 189 şi urm.).
În cercetarea "interferenţei contextuale" ("contextual interference") rezultate bune
realizează în special grupele experimentale care deja din timpul procesului de învăţare a
mişcării au fost confruntate în permanenţă cu contexte noi şi necunoscute, în timp ce grupele
experimentale care învaţă în mod continuu în acelaşi context tind spre automatizarea unei
mişcări stereotipe.
Condiţiile variabile ale desfăşurării exerciţiilor conduc la formarea de reguli privind raportul
între condiţiile de învăţare şi execuţia mişcării (de exemplu, SCHMIDT 1975, critica lui
WIEMEYER 1992b). Aceasta formare de reguli permite transferul variabil al mişcărilor în
alte contexte. Situaţiile privind învăţarea şi aplicarea se deosebesc frecvent prin aceea că în
cazul învăţării sau în antrenamentul de dobândire a tehnicii prin persoana care instruieşte se
transmite rezultatul unui feedback extrinsec, care mai târziu, în situaţia aplicării, nu mai are
loc. Cei ce învaţă şi care au primit mai rar în cursul procesului de învăţământ feedbackuri

143
extrinsece realizează, în contexte fără feedback extrinsec, de regulă, performanţe mai bune.
Acest aspect va fi tratat în mod mai amănunţit în continuare.
Un alt aspect important se referă la precizia fedbackurilor extrinseci. Este mai
avantajos să fie nominalizate chiar cele mai mici abateri sau greşeli ale elevilor? în această
privinţă experienţele efectuate de cercetarea psihologică a sistemului motoriu indică că nu
este cazul să se facă acest lucru. Mişcările simple analizate par să fie mai bine transferate în
noile contexte în cazurile când feedbaekurile extrinsece sunt date numai atunci când se
depăşesc anumite limite de toleranţă.
În fine, prezintă interes pentru practică o altă constatare prezentată de LEE (1988):
mişcările ritmice pot fi transferate mai bine în noi contexte atunci când ele sunt însuşite în
prealabil printr-o indicaţie simultană ritmică pe cale acustică. Ritmul prescris din exterior pare
să devină deci o parte integrantă a reprezentării interne a mişcării şi ar putea fi transferat în
mod flexibil în alte contexte. De exemplu, el nu-şi pierde calităţile sale caracteristice pe
măsură trecerii timpului. Se pare că tocmai ritmul joacă un rol central în ce priveşte însuşirea
mişcării şi antrenamentul privind tehnica ca urmare a funcţiei sale unitar-integratoare (vezi şi
RIEDER i BALSCHBACH / PAYER 1991; HERRMANN 1992; în ce priveşte funcţia şi
importanţa limbii şi proceselor de vorbire vezi B O R N / M UNZERT 1992). Din aceste
argumente se desprind următoarele indicaţii practice:
Elemente ale situaţiilor competiţionale ar trebui să fie integrate de timpuriu şi sistematic în
antrenamentul privind tehnica:
 alternarea sistematică a modului de punere a problemelor şi a situaţiilor în
jocurile sportive, dar şi în disciplinele sportive "închise", ca gimnastica şi atletismul, deoarece
şi în aceste cazuri contextele nu sunt niciodată identice (în ce priveşte săritura cu prăjina vezi
WIEMEYER / SPIEGELBURG 1994). în aceasta se include şi simularea unor aspecte de
culise ale competiţiilor, cum ar fi zgomotul produs de spectatori (pentru alergările de ştafetă
vezi OBERSTE / WIEMEYER 1991).
 antrenamentul privind tehnica în condiţiile excluderii conexiunilor inverse
extrinseci şi/sau celor intrinseci, de exemplu, în lipsa antrenorului, cu ochii închişi etc.
 antrenamentul privind tehnica cu conexiuni inverse cu lăţime mare de bandă
sau sintetic, adică numai în condiţiile depăşirii unor toleranţe sau a unor conexiuni inverse
care se fac simultan pentru mai multe încercări.
Elementele care nu apar în situaţie competiţională ar trebui folosite rar atunci când pot
avea un efect negativ, şi anume:
 o conducere prin informaţie cu ajutorul unor conexiuni inverse extrinsece prea
frecvente sau
 o conducere fizică prin acordarea de sprijin sau altele asemănătoare.
 Elementele care deşi nu apar în situaţii competiţionale, dar care ar putea avea
 totuşi efecte pozitive ar trebui folosite sistematic, cum este de exemplu,
asistenţa ritmică acustică.

Ipoteza "ghidării" in cercetarea CR

Ipoteza "ghidării" considerată de MARSCIIALL (1992, 63) ca descrierea primară a

efectului, a fost formulată pentru prima dată de SALMONI / SCHMIDT / WALTER (1984,
364) şi publicată în numeroase lucrări ale grupului condus de RICHARD A. SCHMIDT. Este
vorba de realitatea deja suficient de demonstrată în mod empiric şi care a mai fost evocată că
o frecvenţă mai redusă a conexiunilor inverse extrinsece are drept urmare rezultate mai bune
în însuşire decât o conexiune inversă după fiecare încercare. SCHMIDT (1991b, 67-72)
porneşte de la ipoteza unei "teorii a operaţiei de feedback bazate pe doi factori".
Feedbackul extrinsec are efecte pozitive în faza de învăţare.

144
 Feedbackul oferă informaţii despre greşeli care pot fi folosite mental pentru efectuarea
unor corecturi necesare, fireşte numai în cazul unei relaţii specifice între feedback şi sarcina
ce trebuie executată (vezi, de exemplu, MANKE / WOERMANN 1993, WIEMEYER 1994b).
Principala dificultate constă în acest caz, în cerinţa ca feedbackul extrinsec să indice nu numai
greşeala ci, în aceiaşi îimp şi posibilităţile pentru înlăturarea acesteia. în caz contrar
feedbackul extrinsec este prea puţin eficient (vezi şi PHOLMANN 1994).
Feedbackul serveşte motivării sportivilor de a-şi îmbunătăţi performanţele. Acest efect
motivaţional trebuie apreciat, din două puncte de vedere: pe de o parte feedbackul extrinsec
indică faptul că performanţa mişcării nu corespunde încă sută lasută cerinţelor. De aici rezultă
motivarea de a-şi îmbunătăţi propria performanţă. Pe de altă partte, feedbackul extrinsec ar
trebui de regulă, să indice că performanţa mişcării se îmbunătăţeşte continuu, deci ca
antrenamentul a fost util. Acest lucru duce la o intensificare a motivării de a se supune în
continuare unor eforturi la antrenament.
Feedbackul extrinsec prezintă însă şi efecte negative.
După câte un feedback la fiecare execuţie a unei mişcări apare o "dependenţă de
feedback", ceea ce înseamnă că feedbackul extrinsec devine o parte a sarcinii ce trebuie
executată. Prezentarea feedbackului extrinsec se include deja în planificarea acţiunii iar
feedbacul devine de-a dreptul aşteptat. Experienţe proprii au condus la indicaţii sigure în
această direcţie.
Feedbackul extrinsec solicită atenţia din care cauză se produc interferenţe sau blocarea
altor informaţii importantre. În măsura în care se acordă feedbackului extrinseca atenţie
selectivă, se neglijează conexiunile intrinsece. Această neglijare poate să conducă la situaţia
ca feedbackul intrinsec să fie "îngrijorat" şi să nu mai poată fi folosit ulterior în timpului
competiţiei.
O reprezentare stabilă este împiedicată fiindcă au loc prea multe corecturi ("maladaptive
short-term corrections"). Prin feedbackul intrinsec se obţin, in anumite împrejurări în
permanenţă, informaţii că ceva nu este încă executat în mod corect. Este posibil să se execute
mereu anumite mişcări fără a reuşi să le stabilizeze, MARSCHALL (1992) a reuşit să
demonstreze că toate grupule experimentale la execuţia unei sarcini de optimizare tactil-
cinestezic (reproducerea unei sarcini, de sărituri în înălţime), realizează, imediat după
primirea unei conexiuni inverse extrinsece, o diversitate mult mai mare a rezultatelor la
sărituri, decât în cazul execuţiei Iară conexiuni inverse extrinsece.
WULF (1992) limitează eficienţa instruirii unei frecvenţe relativ reduse a feedbaekului
CR asupra instruirii unei categorii de mişcări (Programul Motor Generalizat), nu însă şi
asupra unei măsurări exacte a parametrilor. Fără îndoială delimitarea categoriilor de mişcări
reprezintă o problemă importantă. Criteriile pe care mi ie pune la dispoziţie teoria PMG
(timpul relativ egal, succesiunea identică a activării muşchilor, forţe relativ egale (vezi
SCHMIDT 1985; RGTH 1989 critica lui WIEMEYER 1992a, 1994a 54-66) par
nesemnificative pentru activitatea practica. Ar fi de dorit sa existe criterii mult mai puţin
restrictive ca, de exemplude exemplu, criterii calitative (vezi MUNZERT 1989).
Daca este deci vorba de învăţarea unei categorii de mişcare şi nu de stabilirea exactă a
parametrilor mişcării nu ar trebui să se execute câte un feedback extrinse după fiecare
încercare. Dacă ţinem seama, în continuare, de avantajele instruirii în grupe care au sarcina
să-şi facă autoevaluarea (vezi WIEMEYER 1993b, 1994a 25-27) această tehnică ar trebui
aplicată, în orice caz, după fiecare mişcare înainte de a apare feedbackul extrinsec.
"Ghidarea" în sensul conducerii cu ajutorul unei asistenţe vizuale acustice sau fizice pare de
asemenea, să aibă o eficienţă didactică redusă (vezi SCHMIDT 1991a) cu excepţia situaţiei
când se menţine caracterul unitar al mişcării - ca de exemplu, în cazul ritmicizării acustice.
în concluzie se pot deduce următoarele aspecte practice;
"Ghidarea" este un lucru bun, dar ea nu trebuie să fie prea restrictivă şi trebuie aplicată cu
chibzuinţă, astfel încât să conducă la autonomie.

145
 Ar trebui să se renunţe la corecturi, respectiv conexiuni inverse extrinseci, după fiecare
execuţie a unei mişcări. După cum rezultă din constatările lui MARSCHALL (1992) numărul
conexiunilor inverse ar trebui redus, repartizat neapărat pe timpul unei unităţi de antrenament
şi să nu fie blocat.
Sportivii ar trebui să se antreneze autonom pe parcursul unei faze chiar dacă - mai ales în faza
de dobândire a tehnicii - este posibil să apară şi efecte negative (de exemplu HĂNYES /
LIPPENS / FUNKEEINECKE 1994; LIPPENS 1990).
În antrenamentul privind tehnica ar trebui să li se solicite sportivilor să efectueze, în
mod sistematic, autoevaluări în funcţie de anumite criterii (vezi şi DAUGS / BLISCHKE /
MARSCHALL / MULLER 1991,51).
Situaţiile în care se acordă asistenţă nu ar trebui să fie continue. Dacă siguranţa
sportivilor o permite, acestea ar trebui repede reduse.

DESPRE APLICAREA CONCRETĂ

Înainte de a menţiona câteva exemple concrete despre modul în care poate fi

îmbunătăţită cu certitudine autonomia sportivilor, este necesar să recapitulăm pe scurt
principiile generale ale antrenamentului privind tehnica. Aceste principii nu trebuie înţelese ca
afirmaţii universal valabile, ci ca aspecte orientative (vezi ultimul capitol).
Primele trei aspecte pot fi, de exemplu, integrate, după cum urmează, în antrenamentul
aruncării discului. După o pregătire prealabilă (încălzirea generală şi specifică) sportivul
execută mai multe aruncări ale discului având anumite sarcini specifice (de exemplu,
pretensionarea semnificativă a musculaturii pentru aruncare). Aruncările se înregistrează cu
ajutorul unei camere video a cărei poziţie depinde în fiecare caz de criteriul tehnic respectiv.
După executarea fiecărei mişcări sportivul îşi autoevaluează mai întâi singur execuţia mişcării
în funcţie de criteriul respectiv, iar după aceea antrenorul îşi exprima părerea. Dacă între
aprecierile antrenorului şi ale sportivului există discrepanţe se recurge la ajutorul înregistrării
video.
Pentru o structurare variabilă a proceselor de antrenament s-au făcut mai multe
propuneri privind executarea exemţiilor legate de acţiunea de rotire şi întindere la săritura cu
prăjina (vezi WIEMEYER / SPIEGELBUNG - 1994) care necesită, printre altele, execuţia
acţiunii în diferite contexte (la bară fixă, paralele, sol funie) pentru a permite posibilitatea unei
transpuneri asupra complexului de mişcări care intervine în execuţia săriturii cu prăjina.
Un exemplu de folosire economicoasă a informaţiilor extrinsece şi de reducere sistematică sau
chiar eliminare a diferitelor surse de informaţii este executanta unui antrenament privind
tehnica în fotbal (de exemplu, exerciţiile pentru execuţia lovirii mingii) în condiţiile în care
loviturile se execută cu ochii deschişi şi închişi şi cu diferite strategii în ce priveşte atenţia şi
privirea. în continuare, s-ar putea evalua extrinsec numai flecare a cincea încercare iar o
corectură a unei terţe persoane se va face numai în cazul depăşirii anumitor toleranţe ca, de
exemplu, a unor greşeli grave, cum ar fi o poziţie greşită faţă de minge.
Folosirea unor exerciţii asistate de ritmicizare de exemplu, la schiul alpin poate include
ritmuri oscilante, indicate din exterior sau autodeterminate, care devin prin muzică sau
vorbire, obiectul unor procese de antrenament mental sau de realizări motorii (vezi RIEDER /
BALSCHBACH / PAYER 1991, 33-40). În aceste condiţii ritmicizarea poate urmări trei
obiective (vezi BQRN / MIJNZF.RT 1994, 2) şi anume:
 Prescrierea de timpi pentru acţiuni de mişcare specifice (de exemplu, "lung-scurt").
 Indicarea unor accente dinamice (de exemplu, prin vorbire cu glas scăzut sau voce
tare) şi
 alegerea, respectiv iniţierea unor acţiuni specifice (de exemplu, "băţul - întinde -
întoarce" ca formule prescurtate pentru declanşarea şi dirijarea elanului).

146
 CONCLUZII

Nu se poate da un răspuns general în legătură cu întrebarea privind autonomia

sportivilor în antrenamentul pentru tehnică. Nu s-au putut deduce decât cerinţe relativ
generale din modelele didactice teoretice şi constatările empirice cărira le revine un rol de
orientare şi care trebuie să ajute la creşterea autonomiei în cursul antrenamentului privind
tehnica, atunci când aceasta nu se află încă la un nivel suficient de ridicat. Prezentul articol
trebuie considerat mai ales ca o modestă contribuţie la o acţiune raţională în cursul
antrenamentului privind tehnica.
Problemele de detaliu apar cu certitudine atunci când antrenamentul privind tehnica
trebuie efectuat în anumite discipline sportive, având în vederea atingerea unor obiective
specifice, precum şi un anumit conţinut dinainte stabilit. Numai experienţa poate să ne arate
cu ce frecvenţă a conexiunilor inverse cu ce repartizare şi variaţie se poate lucra cu succes
şi eficient in antrenamentul privind tehnica. In această privinţă nu există reţete brevetate, ci
numai nişte puncte de sprijin care au fost enunţate în mod sumar în materialul de faţă.
Aspecte generale de orientare pentru îmbunatățirea autonomiei sportivilor în antrenamentul
de tehnică și în competiții:
 Impresiile subiective ale antrenorilor ar trebui obiectivizate
 Sportivii ar trbui în primul rand să-și autoevalueze mișcăriile înainte de a se
efectua o evaluare din exterior
 Autoevaluările și autocorecturile în funcție de anumite criterii ar trebui aplicate
în mod sistematic și regulat în cursul antrenamentului privind tehnica
 Instrucțiunile corecturile și asistența din exterior ar trebui aplicate în proporții
reduse și repartizate uniform.
 Asistența pentru ritmicizarea muzical-acustică și verbală ar trebui aplicată
sistematic în antrenamentul pentru tehnică.

BIBLIOGRAFIE:
BORN A., MUNZERT J.: Bewergungsrhythmisierung und Sprachgenbrauch. Poster aufder
ASP - Jahrestagung vom 8.-10. Scptember 1994 in Koln.
BUEKERS VI.. MAGILL R.A.. HAL.L K.J.: The Effect of Erroncous Knowledge of Rezults
on Skill Acquisition when Aumented Information is Redundant. Quarterly Journal of
Experinental Psychology 44 (199/). 105-117.
DAUGS R., BLISCHKE K., MARSCHALL F., MULLER H.: Videotehnologien fiir den
Spitzensport. 2. Teii : Praktische Erfahnmgen und konzeptionelle Uberlegungen zur
Videoausstattung und Videoarbeit. an Spitznsportzentren.Leistunssport21 (1991), 1,50-55.
FLEISHMAN E.A.. RICH S.: Role of Kinesthetic and Spatia! - Visual Abilities in
Perceptual - Motor Learning. Journal of Experimental Psychology 66 (1963), 1, 6-11.
HANKE IJ., WOERMQNN S.: Lernerzentriertes Techniktraining - zum EinfluR
selbstgewăhlter Lembedingungen. Unveroffentlichtes Manuskript.Erlangen/Niirnberg 1993
HĂNYES B.. LIPPENS y., FUNKE - WIENECKE J.: "Was man weiB, was man machen
solite!" Experintelle Uberpriifung von Lehrstrateigien. Unveroffentlichter Projekt - Bericht.
Hamburg 1994.
HERRMANN K.: Rhythmus als methodische Hilfe im Gerâtturnen. Unvcroffentliehte
Magister - Zulassungsarbeit. Heidelberg 1992.
HOFFMANN J.: Vorhersage und Erkenntnis. Gottingen 1993,
LEE T.D.: Transfer - Appropriate Processing : A Framework for Conceptulizing Practice
Effects in Motor Learning. In: MEIJER O.G. / ROTH K.(Hrsg.): Complex Movement
Behavior, Amsterdam 1988, 201-215.
LEHNERTZ K.: Technktraining. In: RIEDER 11.. LEHNERTZ K.: Bewegungslernen und
Techniktraining. Schorndorf 1991, 107-195.

147
LIPPENS V.: Die Aufiensicht der Innensicht. Sportpădagogik 14 (1990), 1, 54-59.
MARSCHALL F.: Informationsfrequenz und motorusches Lernen. Frankfurt / M. 1992.
MARTIN D.: Merkmale einer trainingswissenschaftlichen Theorie des Techniktrainings. In:
DAUGS R., MECHLING H., BLISCHKE K., OLIVIER N.: Sportmotorisches Lernen und
Techniktraining. Bd. 1. Schorndorf 1991, 53-77.
MUNZERT J.: Flexibiiităt des Handelnes.Koln 1989.
NEWELL K.M.: Augmcnted Information and Âcquisition of skill. In: DAUGS R.,
MECHLING H., BLISCHKE K., OLIVIER N.: Sportmotorisches Lernen und
Techniktraining. Bd.l. Schorndorf 1991, 96-116.
OBERSTE W., WIEMEYER J.: The regulation of manual aiming movements using the
example of baton pasing in the 4x100 metres relay.New studies in Athletics 6(1991), 1,53-66
POHLMANN R.: Motorisches Lernen. Bewegungslernen, Psvchomotorik, Rehabilitation.
Reinbek 1994.
PROBST T.: Intersensoriche Interaktion beim Menschen. Munster 1991.
REIDER H., BALSCHBACH R., PAYER B.: Lerner durch. Rythmus. Koln 1991.
ROTH K.: Taktik im Sportspiel. Schorndorf 1989.
SALOMONI A., SCHMIDT R.A., WALTER C.B.: Knowledge of Results and Motor
Learning: A Review and Criticai Reappraisal. Psychological Bulletin 95,(1984),3,355-386
SCHMIDT R.A.: A Schema Theory of Discrete Motor Skill Learning. Psychological Review
82 (1975),4 225-260.
SCHMIDT R.A.: The Search for Invariance in Skilled Movement Behavior. Research
Quarterly for Exercise and Sport 56, (1985), 2, 188-200.
SCHMIDT R.A.: Motor Learning and Performance. From Principles to Practice. Champaing
1991a.
STELMACH G.E., REQUIN J.(Hrsg.): Tutorials in motor neuroscience. Dordrecht 1991b,
59-75.
SWINNEN S.P., SCHMIDT R.A., NICHOLSON D.E., SHAPIRO D.C.: Information
Feedback for Skill Âcquisition. Instantaneous Knowledge of Rezults Degrades Learning.
Journal of Experimental Ps vhology: Learning, Memory and Cognition 16(1990),4,706-716
WIEMEYER J.: Motorische Kontrolle und motorisches Lernen im Sport. Grundlagen und
Programme. 1 Teii : Motorische Kontrolle. Sportpsychologie 6 (1992a), 1,5-11, 2.Teii:
Motorisches Lernen. Sportpsychologie 6 (1992b), 2, 5-12.
WIEMEYER J.: Hic Rhodus, hic salta! Zum Lern - und Anwendungskontext von
Bewegungsreprăsentation. Sportunterricht 42 (1993a), 5, 187-198.
WIEMEYER J.: Interne Bewegungsreprăsentation. Zur Publikation in "Sportwissenschaft"
angenommenes Manuskript. Munster 1993b.
WIEMEYER J.: Perspektiven der Motorikforschung. Kritische Reflexion zentraler Positionen
und ausgewăhlter Probleme der psychologisch akzentuierten Motorikforschung. Spectrum der
Sportwiessenschaften 6 (1994a), 1, 5-26.
WIEMEYER J.: Interne Bewegungsreprăsentation. Grundlagen, Probleme, Perspektiven.
Koln 1994b.
WIEMEYER L, SPIEGELBURG A.: Hic Rhodus, hic salta! Ausgcwăhlte Beispiele zum
Motto "Lerne das Springen anwendungsgerecht", Sportunterricht 43 (1994), 1, 21-32. WUI..F
G.: Neuerc Befunde zur Effektivierung des Bewegungslernens. Sportpsychologie 6 (1992), 1,
12-16.

148
 DEPĂŞIREA STRESS-ului
Şl SUCCESUL SPORTIV ÎN ALERGĂRILE DE FOND

Oiiver STOLL / Petra Wagner

"STC31LJL "Leistungssport" 1, 1995, pag. 60

INTRODUCERE ŞI FUNDAMENTĂM TEORETICE

În sportul de performanţă depăşirea situaţiilor critice reprezintă unul din principalele

obiective de cercetare în ce priveşte optimizarea performanţei. După ce HINDEL / KROHNE
(1988, 1989) au studiat depăşirea situaţiilor critice în tenisul de masă, iar SCHLICHT şi al.
(1970) şi WELSCH / HĂUSER (1991) au cercetat . aceeaşi problemă pentru triatlon, a apărut
problema dacă rezultatele acestor studii pot fi extinse şi asupra altor discipline sportive. în
acest context HINDEL ajunge la o concluzie, mai curând pesimistă şi precaută: "transpunerea
rezultatelor cercetărilor de psihologie sportivă dintr-o disciplină sportivă în alta, este posibilă
numai cu importante restricţii, deoarece fiecare disciplină sportivă prezintă condiţii specifice
diferite în ce priveşte roiul depăşirii stresului" (HINDEL 1989, 18). El indică, în legătură cu
aceasta, condiţiile diferite (de exemplu sporturi de echipă sau individuale) influenţa mediului
(condiţii meteorologice, traseul, condiţii de sală), respectiv nivelul mereu diferit al excitaţiei
optime pentru un succes sportiv al unui sportiv sau al unei sportive. (HINDEL 1989, 19). Toţi
autorii menţionaţi mai sus au ajuns însă la concluzii interesante care, reflectă, pe de o parte,
specificul disciplinei sportive iar pe de altă parte, caracterul unitar al rezultatelor pe care le
vom trata în mod detaliat, însă abia în finalul discuţiei.
Bazându-ne pe aceaste consideraţii am iniţiat un proiect de cercetare pe durată a doi ani
în problema modului cum, în special, fondistele şi fondiştii se descurcă în situaţiile critice şi
în ce măsură se poate demonstra o corelaţie între depăfirea stresului şi succesele sportive în
probele de fond. Din motive organizatorice şi metodice cercetările s-au limitat la distanţe de
5000 şi 10000 metri. Proiectul nostru şi-a propus în primmul rând, să stabilească stresorii
existenţi în alergările de fond şi să le facă operaţionali. Pornind de la aceste rezultate ar trebui
ca într-o a doua etapă să studiem în funcţie de specificul situaţiei, depăşirea acestor stresori, în
condiţii cât mai apropiate de cele din cadrul competiţiei, pentru ca într-o a treia etapă să se
evaluieze eficienţa aplicării acestor strategii de depăşire.
Baza teoretică a studiului nostru efectuat pe teren II formează teoria lui LAZARUS
(1966), LAZARUS / FOLKMANN (1984), precum şi expunerile referitoare la reglarea
psihică naivă (de exemplu, NITSCH, / HACKFORTH 1979). Pentru determinarea eficientei
strategiilor de depăşire aplicate ne bazăm pe propunerile Iui HINDEL / KRGHNE (1989) şi
pe afirmaţiile lui KRATZHR (1992) privind seriozitatea acţiunii.
În continuare vom prezenta şi discuta modul de a înţelege şi evalua strategiile de
depăşire. Pentru înţelegerea şi operaţionalizarea în amănunt a stresorilor specifici disciplinei
sportive respective ne vom referi Ia STOLL (lucrare în curs de tipărie).
Principalul mod de punere a problemei în cadrul studiului nostru se referea la strategiile de
depăşire a anumitor situaţii critice, precum şi a eficienţei aplicării acestora. Pentru înţelegerea
strategiilor de depăşire ne-am folosit de metoda "autoconfruntării prin video" (KALBERM
ATTEN. 1986) şi am dezvoltat-o în continuare în conexiune cu modul nostru de a pune
problema.
Marele avantaj metodic al aplicării acestui mijloc ajutător constă în aceea că sportivul
adoptă într-o situaţie de solicitare "rolul de observator" şi astfel retrăieşte încă o dată acţiunea

149
în mod " activ", îşi consolidează modelele interne ale execuţiei acţiunii şi îşi poate aminti mai
bine condiţiile care au precedat execuţia acţiunii. Inteviurile amintite privind confruntările au
fost analizate şi evolute cu ajutorul unei analize a structurii conţinutului (MAYRING, 1988).
Pentru determinarea eficienţei strategiilor de depăşire aplicate ne-am bazat pe conceptul
de seriozitate a acţiunii (KRATZER 1991 b), precum şi, din punctul de vedere metodic, pe
propunerile lui HINDEL / KRGHNE (1988). Baza a constituit-o studiul unei "linii de bază" a
sportivilor şi sportivelor care vor fi analizate în continuare combinate cu strategiile de
depăşire aplicate.

REZULTATELE CERCETĂRII

În total am analizat 323 situaţii critice (semnificative eompetiţional) în 17 competiţii

studiate. în aceste cercetări cele mai frecvente solicitări au fost reprezentate de situaţiile
"program tactic eşalonat în timp" şi "contactul cu adversarul" (TABELUL 1). Dacă observăm
aplicarea strategiilor de depăşire în toate situaţiile critice caracteristice unor competiţii se
constată că au fost folosite cu precădere trei forme de depăşire.

1. Căutarea de mijloace de informare / aplicare,

2. Concentrarea, şi
3. Resemnarea.

Siuaţia Frecvenţa Procentul Procent

cumulat
Contactul cu adversarul 127 39.0 39.0
Probleme privind programul 133 41.6 80.5
eşalonat în timp
Crearea unei breşe 30, 9.5 90.0
Probleme fiziologice 23 7.0 97.0
Temperatura 5 1.5 98.5
Singurătatea (izolarea) 5 1.5 100.0
323 100.0
TABELUL 1. Repartizarea situaţiilor critice (relevante competiţional) în cele 17 competiţii studiate.

FIGURA I. Repartizarea strategiilor de depăşire din totalul situaţiilor critice.

Daca analizăm frecvenţa apariţiei strategiilor de depăşire, defalcate în funcţie de
situaţiile critice, surprinde că strategiile "căutarea informaţiilor / folosirea unor mijloace
tactice", "concentrarea" şi "resemnarea" joacă în toate cazurile un rol însemnat. Dacă
observăm toate situaţiile critice constatăm că, în general, cu 16% în medie nici o aplicare nu
rezultă dintr-o strategie naivă de depăşire. Nivelul ridicat al "nedepăşirii" situaţiilor critice ar
putea fi explicat printr-o lipsă de disponibilitate a strategiilor de depăşire, în aceste situaţii
analizate. în continuare, surprinde că diferitele situaţii critice au fost depăşite pe deplin şi prin
mijloace specifice situaţiilor respective. Astei, în situaţiile "programul tactic eşalonat în timp"
şi "contactul cu adversarul" strategiile de depăşire "căutarea informaţiilor / folosirea
mijloacelor tactice" şi "tehnici de concentrare" le revine un rol de frunte. In situaţiile "creerea
unei breşe" predomină "tehnicile de motivare şi concentrare". Dimpotrivă, în situaţiile
"probleme fiziologice" strategiilor "motivare" şi "calmare" le revine cea mai mare parte din
totalul strategiilor folosite

150
 ÎN LEGĂTURĂ CU DETERMINAREA EFICIENŢEI

Problematica care are drept consecinţă aplicarea metodei din studiul efectuat pe teren,
adică dependenţa apariţiei unor anumite situaţii critice pe parcursul desfăşurării alergării a
permis efectuarea unei cercetări empirice a aplicării unor strategii de depăşire care sprijină,
respectiv reduc şansele de succes, numai pentru următoarele două situaţii critice: "respectarea
/ nercspectarea unui program tactic" şi "contactul cu adversarul".
În acest context a fost identificată aplicarea unor strategii de resemnare (de exemplu,
"toate acestea nu au nici un sens" sau "oricum nu se mai poate obţine calificarea, eu
abandonez") care evident reprezintă, în ambele cazuri expuse mai sus, strategii de depăşire ce
se opun succesului. în situaţia "respectarea / nerespectarea unui program tactic" strategia de
depăşire "căutarea informaţiilor / aplicarea mijloacelor tactice" a putut fi identificată ca cea
care sprijină succesul (de exemplu "la kilometrul trei eram deja mai rapid cu 10 secunde faţă
de programul meu. Eu prefer să reduc acum puţin nivelul ritmului pentru a putea să îl cresc
mai târziu din nou").
Cu ajutorul unor exemple individuale concrete, efectele aplicării unor tehnici de
depăşire ce sprijină / respectiv reduc / şansele de, succes, putănd demonstra validitatea
afirmaţiilor noastre şi, prin aceasta, implicit, putând confirma rezultatele respective.
CAZUL 1
În exemplul care urmează este vorba despre un fondist care şi-a propus să-şi
îmbunătăţească cel mai bun timp personal şi să se califice astfel pentru campiontele de land.
Situaţiile 3, 5 şi 11 se află în prim planul observaţiilor noastre (vezi FIGURA 3). Prin
aplicarea de încercări de depăşire care spijină succesul (căutarea informaţiilor / aplicarea
mijloacelor tehnice) în situaţia "programul tactic de timp" alergătorul reuşeşte să-şi realizeze
obiectivul. In continuare surprinde că sportivul respectiv a renunţat complet la strategiile de
depăşire care "reduc şansele de succes" (resemnarea).
secunde

FIGURA 3. Reprezentare interdependentă a desfăşurării alergării, a situaţiilor critice

apărute şi tentativele de depăşire pentru sportivul 03ES într-o cursă pe 5 km (abrevieri: 5
- adversar (G); 2 - breşă (L); 4 - program de timp (Z); 9 - singurătate (E);)

CAZUL 2
În FIGURA 4 se prezintă faza de finiş a alergării atletei 09PL, în acest caz este vorba
de finala unui campionat naţional. Obiectivul alergătoarei a fost să se situeze pe un loc bun la
mijlocul clasamentului şi totodată să-fi îmbunătăţească recordul personal. Un loc pe podium
1-a exclus de la bun început din cauza lipsei de experienţă şi a unei premise insuficiente sub
aspectul posibilităţilor fizice.

151
FIGU RA 4. Reprezentare interdependentă a desfăşurării alergării, a situaţiilor critice apărute
şi tentativele de depăşire pentru sportiva 09PL într-o cursă pe 10 km (abrevieri: 9 - programul
de timp (Z); 8 - adversar (G); 4 - câştig; 6 - pierdere).
Reprezentarea începe cu desfăşurarea cursei cam de pe la kilometrul şase. Se observă că
ea se află încă pe o poziţie corespunzătoare "recordului personal". între kilometrii 6 şi 10 ea
pierde total contactul cu patru adversare, deşi este vorba de adversare pe care le cunoaşte
personal şi pe care, după cum declară într-un interviu "de regulă le învinge". După ce aplică
tentative de depăşire prin resemnare ea pierde legătura cu adversarele trei şi patru.
Desfăşurarea alergării "se răstoarnă" în defavoarea ei. Ea pierde timp faţă de "programul
ei tactic"". între kilometrii opt şi nouă au loc alte contacte cu adversare. Acum atleta noastră
este din nou depăşită de un grup de patru sportive.
Şi iarăşi apar la dânsa tentativele de depăşire prin "resemnare" care îi diminuiază
şansele de succes. în continuare, desfăşurarea alergării reprezintă o consecinţă logică a acestui
mod de depăşire a efortului : tentativa de record personal eşuază, şi sportiva trece ultima linie
de sosire. în interviul ce 1-a acordat atleta confirmă că nu se simte epuizată din punct de veder
fizic, se copleşeşte cu reproşuri şi nu poate nici ea însăşi să-'şi explice eşecul.

CONCLUZII

Specificul situaţiilor In care se aplică în diferite situaţii critice anumite stategii de

depăşire devine evident prin frecvenţa apariţiilor diferitelor strategii de depăşire în anumite
situaţii critice. în situaţiile "respectarea / nerespectarea unui program tactic de timp ",
"contactul cu adversarul" şi "se crează o breşă ce nu poate fi acoperită" se aplică mai frecvent
strategii care permit o acţiune activă şi deci o modificarea acestei situaţii ( căutarea
informaţiilor / folosirea mijloacelor tactice şi a strategiilor de concentrare ). Situaţia
"probleme fiziologice" poate fi depăşită printr-o autoinstruire pozitivă , respectiv calmarea
sau reevaluarea acestei situaţii. Acest rezultat vine în susţinerea indicaţiilor generale de
acţiune elaborate de SCHLICHT (1989) pentru sportivi de performanţă pe care le-a putut
confirma ulterior într-un studiu efectuat pe teren" asupra unor sportive şi sportivi care practică
triatlonul (SCH1LICHT şi alţii 1990a, 1990b). Alergătoarele şi alergătorii studiaţi folosesc în
mod evident o formă activă de depăşire atunci când consideră că situaţia poate fi ţinută sub
control ("programul tactic de timp" şi "contactul cu adversarul"). în schimb, atunci când se
apreciază că situaţia nu mai poate fi ţinută deloc sub control, sau numai într-o mică măsură, se
recurge la aplicarea unor strategii mai curând pasive (de exemplu, "probleme fiziologice").

CONSECINŢE PRACTICE ŞI PERSPECTIVE

În studiul de mai sus s-au trecut în revistă strategiile de depăşire folosite de sportivi
folosind o metodă de analiză calitativă. Pe lângă aceasta s-a folosit şi metoda autoconfruntării
prin video. Am ales această metodă pentru a putea să cuprindem un număr cât mai mare de
stategii de depăşire, de durată, specifice unor anumite situaţii ce intervin în activitatea
atleţilor,pe cât posibil în condiţii cât mai variate şi ami apropiate de cele ce se desfăşoară în

152
realitate. în continuare, folosirea acestei metode de cercetare în ce priveşte cunoaşterea
desfăşurării proceselor de depăşire a efortului s-a dovedit a fi justificată.
Dacă un antrenor sau instructor foloseşte unul din procedeele descrise în această lucrare
el poate să-şi dea seama despre strategiile de depăşire folosite de fondistele sau fondiştii săi în
diferitele situaţii de efort. în acest caz, el poate diagnostica repede dacă atleţii săi folosesc în
toate situaţile critice aproape exclusiv aceleaşi strategii de depăşire sau un anumit alergător se
dovedeşte în comportamentul său de depăşire ca fiind relativ labil, respectiv dacă el aplică în
mod nesistematic eforturile de depăşire.
Din rezultatele prezentate mai sus se poate deasemenea constata căf într-un număr
relativ mare de cazuri, atleţii studiaţi nu aplică în unele situaţii nici un fel de strategie de
depăşire, din care cauză în unele cazuri se trezesc neajutoraţi în faţa acestor situaţii critice, în
mod special, în procesul de antrenament aceşti atleţi trebuie să fie pregătiţi pentru a putea
înfrunta situaţiile specifice ce apar în cursul unei competiţii. în acest scop ar trebui însă
elaborat în prealabil un program de antrenament prin care se face instruirea în domeniul
strategiilor de depăşire care s-au dovedit că asigură succesul în cursele de fond.

ANTRENAMENTUL PENTRU DEPĂŞIREA STRESS-uIui

Noi am elaborat un asemenea program de depăşire a stress-uiui care în prezent se află în

faza de testare. în cadrul acestui program se folosesc procedee de intervenţie psihologică de
foarte mare amploare, după cum le-a descris recent STEFFGEN (1993), care le-a aplicat şi
evaluat în corelare cu un program de depăşire a supărărilor. Metoda centrală de intervenţie
pentru dezvoltarea unui antrenament de depăşire a stress-ului la fondiste şi fondişti, bazat pe
rezultatele studiului nostru, îi oferă antrenamentul pentru o nouă evaluare sau reevaluare
(STEFFGEN 1993, 45) care, în esenţă, are origineaîn programul de intervenţie a lui
NOVACO (1978). Obiectivul acestui antrenament constă în aceea că, pe baza unor experienţe
învăţate să se perceapă în mod conştient situaţiile de stres, precum şi de a controla reacţiile la
aceste situaţii, prin folosirea în mod adecvat a unor strategii de depăşire. Prin aceasta se poate
obţine şi o creştere a toleranţei la stres. Acest antrenament, bazându-se pe studiul lui
STEFFGEN (1993), poate fi defalcat în trei faze principale.
Faza de informare, ca un prim pas serveşte sportivului să-şi conştientizeze apariţia şi
trăirea unor situaţii critice şi să aplice strategiile de depăşire în mod conştient, respectiv să le
înţeleagă. In această situaţie este cazul să revenim din nou la metoda confruntării prin video.
Competiţiile înregistrate sunt analizate şi evaluate împreună de atlet şi antrenor în ce
priveşte situaţiile critice determinante pentru rezultatul competiţiei. Acestui obiectiv îi pot fi
de folosşi înregistrările suplimentare Ia documentaţiile de antrenament care se referă în mod
special la aplicarea strategiilor de depăşire în cursul antrenamentului şi competiţiei,
în faza următoare - denumită de exersare, se învaţă diferite strategii alternative de depăşire (în
special autoindicaţiile).
Aceste autoinstrucţiuni pot fi exersate cu ajutorul unor procedee de vizualizare şi
confruntare. In această activitate sportivul trebuie să verbalizeze cu voce tare, prin
autoinstrucţie strategiile de depăşire care aduc succesul (de exemplu, "la timpul intermediar
de la kilometrul cinci eu îmi spun: aleargă acum fiecare tur în 80 de secunde şi vei reuşi în
final un timp de 32 de minute").
În faza de aplicare aceste îndemnuri trebuie exersate în situaţii de stres asemănătoare
celor din cadrul competiţiilor. în acest scop se pot folosi competiţii pregătitoare pentru
punctele de vârf ale sezonului, respectiv să se ia contact cu locurile de desfăşurare a acestora.
în prezent se efectuază în continuare cercetări în domeniul depăşirii stresului şi a performanţei
sportive în triatlon. precum şi verificarea antrenamentului nostru de depăşire a stressului în
cursele de fond şi triatlon.

153
BIBLIOGRAFIE:
HINDEL €.: Die Bewâltigung kritischer Situationen im Tischtennis. Sportpsychologie 3
(1989), 3, 18-25.
HINDEL C., KRGHNE W.: Leistimgsfordernede und - mindernde Bewăltigungstechniken in
unterschiedlichen kritischen Situation im Tischtennis. Mainzer Berichte zur
Personlichkeitsforschung, Nr. 21. Johannes - Gutenberg - IJniversităt Mainz 1988.
KALBERMATTEN I.J.: Selbstkonfrontation. Eine Methode zur Erhebung kognitiver
Handlungsreprăsentation. In : LENK, H. (Hrsg.): Handlungstheorien - interdisziplinăr (voi. 3,
II.). Miinchen 1986, 659-679.
KRATZER H.: Psychische Belastung und Belastbarkeit im Sport. In : KUNATH P.,
SCHELLENBERGER H.: Tătigkeitsorientierte Sportpsychologie - Eine Etnfiihrung fur
Sportstudenten und Praktiker. Frankfurt! Main 1991a, 235-264.
KRATZER FI.: Die Analyse der Handlungszuverlăssgkeit als Voraussetzung fur die
Ableitung psychologischer Interventionsmafinahmen. Vortrag zum 8. Europăischen KongreB
der Sportpsychologie in Koln 1991b.
LAZARUS R.S., LAUNIER R.: Streflbezogene Transktionen zwischen Personen und
Umwelt. In : NITSCH, R. (Hrsg.) : Strefi, Theorien, Untersuchungen, MaBnahmen, Bern /
Stuttgatt / Wien 1981.
MAYRING P.: Qualitative Auswertung im Rahmen des Belastungs - Bewâltigung -
Paradigmas. In: BRUDERL L. (Hrsg.) : Theorienn und Methoden der Bewăltigungsforschung
Wienhein / Miinchen 1988, 200-207.
NITSCH J.R., HACKFORT D.: Nive Techniken der Psychoregulation. In : GABLER H.,
EBERSPĂCHER H., KERN J.. SCHILLING G.(Hrsg.) : Praxis der Psyhologie im
Leistunssport. Berlin 1979, 299-311.
NOVACO R.W.: Anger and coping with stress. In: FOREYT J., RATHJEN D. (Hrsg).:
Cognitive behavior therapy. New York, 1978, 135-173.
SCHLICHT W.: Belastung. Beanspruchung und Bewăltigung, 1. Teii : Theoritische
Grundlagen. Sportpsychologie 3 (1989), 3, 10-17,
SCHLICHT W.: Komentar zum Interview von Axei BeBlichmit Jorg Ullmann : "Ich will
mein Rennen laufen". Sportpsychologie 4 (1990b), 2, 14.
SCHLICHT W., MEYER N., JANSSEN J.P.: Ich will mein Rennen laufen - Bewăltigung
belastenderEreignisseimTriathlon-EinePilotstudie.Sportpsychologie4(1990a), 1,5-13.
SCHLICHT W., MEYER N., JANSSEN J.P.: Ich will mein Rennen laufen - Bewăltigung
belastender Ereignisse im Triathlon-Eine Pilotstudie. Sportpsychologie 4(1990b),2,5-9.
STEFFGEN G.: Arger und Ărgerbewăltigung. Empirische Priifung von Modellannhmen und
Evaluation eines Argerbewăltigungstrainings. Miisnter / New York 1993.
STOLL O.: Kritische Sitaation im Langstreckelauf und ihre Bewăltigung. Dissertation am
Fachbereich 05 der Justus - L.iebig - Universitât Gieflen 1994.
WELSCH P., HĂUSERP.: Psychische Bewăltigung eines Ultrsatriahlon. In: BREMERD.,
ENGELHARDT M., NEUMANN G., WODICK R.: Triathlon: Schwimmen, Langtriathlon,
Trainingssteuerung. Ahrensburg 1992, 89-94.

AUTORII:
Dr.phil. Oliver STOLL M.A.. Colaborator ştiinţific la Institutul de Ştiinţa Sportului în
colectivul de psihologie sportivă a Universităţii din Giessen. Petra WAGNER-STOLL.
Licenţiată în sport. Colaborator ştiinţific la Institutul de Ştiinţă a Sportului a Şcolii Tehnice
Superioare din Darmstadt.
ADRESA:
Institutul de Ştiinţa Sportului, Universitatea din Giessen, Colectivul de psihologie sportivă,
Kugelbergstr. 62, 35394 Giessen.
Tradus din limba germană în limba română de Dagobert NACHT.

154
 Controlul "profitabilităţii tehnice" în vederea pregătirii Înotătoarelor (-ilor) pentru
competiţiile sportive

Peter BLASER, Christine STUCKE, Kerstin WITTE

"Leistungssport" 1, 1995, pag. 36

Opinii privind nivelul actual de dezvoltare a tehnicii sportive.

Deja la începutul anilor '70 DIACICOV a indicat, în cadrul expunerii sale
"Perfecţionarea tehnicii sportului" că atingerea măiestriei sportive depinde în mod hotărâtor
de nivelul tehnic al sportivului, care este, la rândul său, determinat de gradul de folosire
eficientă a potenţialului fizic (DIACICOV 1973, 15). El considera că între nivelul tehnic şi
gradul de efort (consumul de forţe fizice raportate la unitatea de rezultat sportiv obţinut)
există un raport invers proporţional care se reflectă în eficienţa mişcării. Eficienţa mişcării
sportivului depinde deci, în opinia lui DIACICOV, în primul rând, de calitatea stăpânirii
tehnicii de mişcare folosite. Din această cauză problema eficienţei tehnicii prezintă o
importanţă esenţială pentru pregătirea pe termen lung a performanţelor sportivilor. Din punct
de vedere biomecanic eficienţa tehnică se reflectă în modul în care organismul foloseşte
forţele reactive şi exterioare în sensul rezolvării problemei mişcării, cu o folosire cât mai
redusă a muşchilor. Cercetările privind particularităţile caracteristicilor cinematice şi
dinamice ale mişcărilor sportivului permit, într-o anumită măsură, să apreciem nivelul de
eficienţă a tehnicii.
Verificarea eficienţei tehnicii a jucat un rol foarte însemnat în ştiinţa sportului în ultimii
20 de ani mai aales din punctul de vedere al pregătirii sportivilor în vederea unor competiţii
de mare importanţă. Au fost publicate numeroase lucrări care au exercitat o influienfă
deosebită asupra teoriei şi diagnosticului antrenamentului. Astfel, de exemplu, GROPLER /
THIESS (1975, 1976, 1979) s-au referit în ani '70 într-o serie de lucrări privimnd capacitatea
de efort fizic, ca corelaţia strânsă ce există între aptitudinile fizice şi îndemânările fizice
sportive. Pe baza concepţiilor lui DIACICOV, KOPPLIN (1979) şi OLFERT (1981) au
dezvoltat criterii obiective ce pot fi aplicate pe scară largă pentru verificarea eficienţei tehnicii
sportive luând ca exemplu înotul şi canoea, respectiv săritura în lungime, KOPPLIN (1979),
in special, a studiat raportul între propulsie şi frecvenţă şi influienţa acestora asupra realizării
vitezei, ddn punct de vedere al disciplinelor şi probelor de rezistenţă arătate mai sus. în timp
ce KOPPLIN (1979) pentru a determina eficienţa tehnicii a renunţat la o analiză cinematică cu
ajutorai unor filmări şi s-a limitat la trei variabile extraciclice, în continuare vom discuta pe
baza variabilelor cinematice intraciclice, două metode de eterminare a eficienţei tehnicii pe
care le vom verifica pe exemplul unei sportive din cadrul unui club, din punct de vedere al
posibilităţilor lor de aplicare.
PROCEDEE METODICE

Persoana testată şi planul de efectuare a cercetării

Pe baza considerentelor expuse mai sus şi cu ajutorul unei analize de proces a unui
antrenament (stilul "bras"), înotătoare de club, a fost urmărit de mai multe luni.
La începutul, pe parcursul şi la sfârşitul perioadei de antrenament s-a efectuat un test în cinci
trepte într-un canal cu viteză reglabilă a curentului de apă conceput de PANSOLD
(TABELUL 1). Cercetările prezentate se bazează pe un test la începutul (test 1) şi la sfârşitul -
(test 3) perioadei de antrenament. Intervalul între primul şi cel de al treilea test au fost de trei
Huni. Toate ciclurile de înot realizate în cursul fiecărui test au fost analizatrte în sensul
reprezentării unei serii de timpi. Pentru evaluarea testului nr. 1 am avut la dispoziţie 201, iar
pentru cel de al treilea test 186 cicluri de înot.
TABELUL 1. Structura solicitărilor la testul pentru treptele 1 şi 3

155
 Treapta de solicitare Intensitatea Durata Pauza
(referinţă timpul cel (viteza în canalul (minute)
mai bun) de scugere)
Treapta 1 (80 %) 3 X 0.85 m/s 3 X 1 min 1 min între intervalele de
solicitare şi 3 min între
treptele 1 şi 2
Treapta 2 (85 %) 2 X0.90 m/s 2 X. 1 min idem treapta 1
Treapta 3 (90 %) 1 x 0.95 m/s 1 X 1 min 3 min între treptele 3 şi 4
Treapta 4 (95 %) 1 X 1.00 m/s 1 X 1 min 20 min între treptele 4 şi 5
Treapta 5 (100%) 1 X 1.06 m/s 1 X 1 min

COLECTAREA DATELOR
Ca indicatori pentru determinarea eficienţei tehnicii au fost folosiţi 57 indicatori
biomecanici (unghiuri, spaţii, timpi şi viteze) pentru fiecare ciclu de înot şi caracteristicile
biomecanice corespunzătoare (diagramele spaţiu - timp, unghiuri- timp, viteză- timp,
chinograme cu simboluri). Analiza cinematică se bazează pe o înregistrare video
bidimesională care se valorifică cu ajutorul computerului (v. BLASER / GRAEFE / STUCKE
1992).
Ca indicatori ai aspectelor condiţionale şi energetice se folosesc concentraţia de acid
lactic în sângele venos *şi frecvenţa cardiacă. înregistrarea se ef'ectuază în pauzele între
diferitele trepte de efort. '
Pentru verificarea stării emoţionale şi de motivare a sportivului analizat, în timpul şi după
solicitare se face cu ajutorul profilului de polaritate care, după opinia lui MATHESIUS
(KUNATH 1972) include "forţa fizică", "activitatea" şi "dispoziţia".
VALORIFICAREA DATELOR: criterii pentru eficienţa tehnicii. Eficienţa mecanică a
impulsurilor ("factorul de accelerare")
Pentru a putea clarifica problema determinării eficinţei tehnicii s-a pornit de la premisa
că viteza orizontală medie vş a şoldurilor în timpul unui ciclu (care poartă şi denumirea de
viteză de înot) reprezintă indicatorul de performanţă ce trebuie optimizat. în acest scop s-a
încercat să se determine influienţa fiecărei mărimi a mişcării asupra vitezei de înot.
Punctul de plecare a optimului ce urmează a fost modelul pe faze pentru înotul bras (JĂHNÎG
/ WUNSCH /WEGAND 1973) care a fost întocmit sub fortna caracteristicilor vitezei
orizontale - timpi pentru şolduri, braţe şi picioare. în legătură cu aceasta trebuie să remarcăm
că prin viteza braţelor şi picioarelor se înţelege viteza relativă a ticulaţiei piciorului, respectiv
a mâinii în raport cu şoldurile.
Pentru a putea determina cu mai mare precizie impulsul total al corpului, au fost
examinate în mod separat impulsurile ce efect de propulsie ale mişcării braţelor şi picioarelor.
Impulsurile care sunt produse de mişcări fără efect de propulsie sau mişcări ale trunchiului nu
au fost luate în considerare. De aici au rezultat următoarele relaţii corelative.

156
 REPREZENTAREA Şl INTERPRETAREA CERCETĂRILOR

"FACTORUL DE ACCELERARE"

Corespunzător concepţiei iniţiale, a fost calculat pentru toate ciclurile de înot ale testelor
1 şi 3 atât pentru mişcarea braţelor cât şi a picioarelor "factorul de accelerare". La acest calcul
a fost totuşi neglijată ponderea relativă a masei mB/mx, respectiv mP/mT, deoarece acestea au
fost considerate a fi constante. în primul rând, trebuie stabilit dacă la sportiva testată "valorile
accelerării" la picioare sunt în mod semnificativ mai mari decât cele de la braţe. în continuare
există diferente dovedite între testul 1 şi 3 ( tabelul 2 ),
În timp ce pentru picioare valorile în testul 3 sunt superioare celor din testul 1, pentru
braţe situaţia se prezintă invers. Acest lucru poate fi considerat ca o premiză indicaţie că
eficienţă mişcării braţelor şi a picioarelor în timpul antrenamentului este structurată şi se
modifică în mod diferit.

TABELUL 2. "Factorii de accelerare" ( m/s2 ) ai picioarelor şi braţelor în testele 1 şi 3

Factorul de accelerare n X s Semnificaţie

PICIOARE testul 1 201 8.30 1.60 seinnif.
testul 3 186 8.69 1.58 ( a = 0.01 )
BRAŢE testul 1 201 5.55 1.25 seinnif.
testul 3 186 5.06 0.89 ( a = 0.001 )

Interesante sunt deasemenea modificările "factorului de accelerare" în funcţie de

structura solicitărilor (FIGURILE 1 şi 2 ). Atât pentru mişcarea braţelor, cât şi a picioarelor,
valorile cresc în ambele teste. Rata de creştere diferă însă între testele 1 şi 3. în timp ce pentru
picioare "rata de accelerare" este în mod semnificativ mai mare în ultima treaptă de solicitare
la sfârşitul perioadei de antrenament faţă de cea de la început, pentru mişcarea braţelor se
constată din nou o tendinţă inversă. "Valorile accelerării" sunt în mod semnificativ mai reduse
la sfârşitul perioadei de antrenament în domeniul vitezelor maxime şi medii.
Pentru evaluarea eficienţei mişcării prezintă importanţă nu numai valoarea "factorului
de accelerare" ci, în primul rând, corelaţia între "factorii de accelerare" ai extremităţilor şi şi
vitezele realizate de înotători. TABELUL 3 prezintă coeficienţii de corelaţie constanţi şi
rezultatele regresiei liniare. Surprinde că tipul de corelaţie între viteza de înot şi "valorile
factorului de accelerare", pe parcursul perioadei de antrenament se modifică foarte puţin sau
chiar deloc. Aceasta se reflectă în ecuaţiile de regresie corespunzătoare. Modelarea liniara
este relevantă din punct de vedere statistic.

157
 Coeficientul de corelaţie Ecuaţia de regresie
Raportul între viteza de înot şi: y = a+b*x
y - viteza de înot
x - "factorul de
accelerare"
" Factorul de accelerare" r = 0.38 (semn.) y - 0.78 + 0.02 x
Picioare testul nr. 1
Picioare testul nr.3 r = 0.42 (semn.) y = 0.78 4- 0.02 x
"Factorul de accelerare" Braţe r = 0.57 (semn.) y = 0.74 + 0.03 x
testul nr. 1
Braţe testul nr.3 r = 0.31 (semn.) y = 0.80 4- 0.02 x
TABELUL 3. Corelaţia între viteza de înot şi "factorii de accelerare"

GRAFIC PG 188

apa (m/s) semnificaţie la 0.85 şi 1.06 m/s.

FIGURA 1. "Factorul de accelerare" al picioarelor în testele 1 şi 3;

Altfel stau lucrurile în' ce priveşte intensitatea interdependenţei exprimată prin

coeficienţii de corelaţie. în timp ce pentru mişcările picioarelor se constată la sfârşitul
perioadei de antrenament o interdependenţă mai mare decât la începutul perioadei, pentru
mişcările braţelor aceasta scade. În concordanţă cu opiniile noastre teoretice iniţiale,pornim de
la concepţia că prin antrenament eficienţa mişcării picioarelor a crescut lucru care nu se poate
confirma în ce priveşte mişcarea braţelor.

Grafic pg 189
apa (m/s) semnificaţie la 0.90, 0.95 şi 1.06 m/s;
FIGURA 2. "Factorul de accelerare" al braţelor^în testele 1 şi 3.

158
 În concluzie, se poate spune că, la sfârşitul perioadei de antrenament, sportiva a fost în
stare atât să-şi mărească "accelerarea" picioarelor, cât şi să-şi transforme, într-o măsură mai
mare această "accelerare" în viteză de înot. în schimb, mişcarea braţelor pare la sfârşitul
perioade de antrenament mai puţin eficientă. "Valorile accelerării" se reduc în mod
semnificativ iar influenţa asupra vitezei de înot scade.
Aceste rezultate se confirmă deasemenea prin analiza "pauzelor" între mişcările
eficiente de propulsie ale braţelor şi ale picioarelor. Astfel, se confirmă din nou o corelaţie
mai puternică între viteza de înot şi "pauzele de propulsie" între mişcarea braţelor şi a
picioarelor în cel de al treilea test (r=0.89) în comparaţie cu primul test (r=0.77). La "pauza de
propulsie" care începe cu mişcarea braţelor această corelaţie scade din nou la sfârşitul
perioadei de antrenament. în timp ce la primul test s-a putut demonstra încă un coeficient de
corelaţie de r-~-0.74, în al treilea test se constată numai un coeficient de r = -0.46. Cu toate
acestea, în cercetările efectuate nu am putut dovedi nici un nivel optim accceptat teoretic al
pauzelor de propulsie.

COEFICIENTUL STRUCTURII FAZELOR

În mod analog cu " factorul de accelerares-a încercat să se analizeze eficienţa mişcării,

sub aspectul timpului, cu ajutorul coeficientului structurii fazelor. în TABELUL4 se prezintă
coeficienţii medii pentru mişcarea braţelor şi picioarelor la începutul şi sfârşitul perioadei de
antrenament. Se constată din nou că se pot dovedi diferenţe determinate statistic, atât între
mişcările braţelor şi picioarelor, cât şi între primul şi cel de al treilea test.
În general braţele necesită un timp relativ mai lung al fazei eficiente de propulsie pentru
asigurarea vitezei de înot decât picioarele. Pe lângă aceasta ponderea procentuală a fazei
principale a picioarelor scade pe parcursul perioadei de antrenament în comparaţie cu "fazele
auxiliare", în timp ce la mişcarea braţelor, dimpotrivă, coeficientul structurii fazelor creşte în
cel de al treilea test în comparaţie cu primul.

TABELUL 4. Coeficientul fazelor de accelerare (în %) la nivelul picioarelor şi braţelor.

Coeficientul structurii n x s Semnificaţia

fazelor
Picioare test nr. I 201 12.67 3.49 semnif.
test nr.3 186 12.03 2.55 a = 0.001
Braţe test nr.l 201 17.19 4.41 semnif.
test nr.3 186 18.16 4.73 a = 0.001

Noi apreciem că un coeficient mai redus al structurii fazelor este mai eficient deoarece
printr-o fază principală mai "scurtă" dar mai eficientă se asigură o propulsie corespunzătoare.
Din punct de vedere al timpului eficienţa mişcării picioarelor se îmbunătăţeşte pe parcursul
antrenamentului, în timp ce eficienţa mişcării braţelor scade.

antrenamentului, în timp ce eficienţa mişcării braţelor scade.

apa (m/s) semnificaţie la 0.9, 1.00 şi 1.06 m/s.
FIGURA 3. Coeficientul structurii fazelor - picioare - în testele 1 şi 3;

Aceste rezultate se confirmă prin analiza coeficientului structurii fazelor funcţie de

trepte de solicitare (v. FIGURILE 3 şi 4 ). în special, în fazele de solicitare (90 % -100 % din

159
performanţa maximă) pentru mişcarea picioarelor din cel de al treilea test în comparaţie cu
primul, s-a putut demonstra un coeficient mai redus al structurii fazelor.
Decelarea procentuală a timpului de propulsie în condiţiile menţinerii vitezei de înot se
consideră ca fiind un proces de economisire. Dimpotrivă, sportiva testată a avut nevoie în
treapta superioară de solicitare de o fază principală relativ mai lungă a braţelor la sfârşitul
perioadei de antrenament pentru asigurarea vitezei de înot. Cu alte cuvinte, mişcarea braţelor
a fost ineficientă din punct de vedere al timpului.

FIGURA 4. Coeficientul structurii fazelor - braţe - în testele 1 şi 3.

TABELUL 5. Interdependenţa corelativă între coeficientul structurii fazelor şi
caracteristicile biotnecanice selecţionate

Raportul între coeficientul Picioare Braţe

structurii fazelor şi: test 1 test 3 test 1 test 3
- frecvenţa mişcărilor 0.97 0.97 0.91 0.92
- viteza de înot 0.69 0.79 0.70 0.67
- lungimea ciclului -0.94 -0.95 -0.84 -0.89
- viteza maximă a şoldurilor pe 0.46 0.71 0.4 0.59
durata unui ciclu

Pentru confirmarea coeficientului fazelor s-au calculat interdependenţe corelative ale

coeficienţilor privind frecvenţa mişcărilor, viteza de înot, lungimea ciclului şi viteza maximă
a şoldurilor pe parcursul unui ciclu (v. TABELUL 5).
Există corelaţii foarte importante între coeficientul structurii fazelor şi caracteristicile
biomecanice care pot fi considerate ca esenţiale pentru structurarea eficientă a mişcării de
înot.
Din această cauză pornim de la ipoteza că coeficientul structurii fazelor poate reflecta
eficienţa unei mişcări de înot din punct de vedere al timpului.

Aspecte condițional energetice

"Factorii de accelerare" şi "coeficienţii structurii fazelor" oferă informaţii privind eficienţa

extremităţilor din punct de vedere a vitezei de înot ce trebuie realizată.
Rămâne acum deschisă problema relaţiilor ce apar între o mişcare îmbunătăţită a
picioarelor simultan cu o mişcare mai puţin eficientă a braţelor sportivei testate şi mărimile ce
pot fi măsurate pe parcursul perioadei de antrenament. în acest scop s-au utilizat concentraţia
de acid lactic în sângele venos şi frecvenţa cardiacă. S-a determinat aşa-zisa curbă acid lactic-
performanţă care perniţe să se tragconcluzii privind evoluţia capacităţii aerobe de
performanţă.
Constatăm o creştere a capacităţii aerobe de performanţă atunci când la intensităţi
(respectiv viteze) mai mari se obţin valori mai reduse ale acidului lactic; cu alte cuvinte,
atunci când curba acid lactic- performanţă prezintă "o deplasare spre dreapta o aplatizare a
curbei".

160
Repaus 80 85 încărcătura în
FIGURA 5. Curba lactat - performanţă pentru testele 1 şi 3.

În al treilea test valorile acidului lactic scad în mod considerabil faţă de primul test, în
condiţiile unor trepte superioare de solicitare (FIGURA 5 ). Curba acid lactic- performanţă
prezintă în mod sugestiv "deplasarea spre dreapta". În consecinţă, sportiva testată a fost în
stare la sfârşitul perioadei de antrenament să realizeze aceleaşi viteze cu un "efort" mai redus.
în opinia lui DIACICOV (1973) se poate admite o creştere a eficienţei mişcării deoarece se
realizază solicitări externe identice cu un efort fizic mai redus.

"PROFILUL POLARITĂŢII"
Pentru structurarea antrenamentului sunt necesare cunoştinţe privind evaluarea subiectivă a
solicitărilor la care este supus sportivul. Noi am analizat dispoziţia subiectivă a sportivei
testate cu ajutorul unui profil de polaritate. În FIGURA 6 sunt prezentate rezultatele
chestionării după terminarea solicitării în cadrul testelor nr.l şi 3.

Scala de punctaj a testului: 1 = stare foarte bună / 7 = stare foarte proastă. FIGURA 6. Profilul
de polaritate pentru testele 1 şi 3 în raport cu încărcătura.

În caracteristicile "forţă fizică", "activitate" şi "dispoziţie",s-a putut demonstra în al

treilea test un număr mai redus de puncte. Sportiva testată a resimţit, la sfârşitul perioadei de
antremament,.solicitarea ca mult mai "plăcută". Rezultă deci o concordant ridicată între
rezultatele "criteriilor de eficienţă" şi nivelul acidului lactic, precum şi al evaluărilor
subiective ale sportivei.

CONCLUZII

Punctul de pornire al cercetărilor noastre l -au reprezentat criteriile ce caracterizează

gradul de eficienţă a unei mişcări de înot. Pebaza indicatorilor de determinare a mărimilor
cinematice am elaborat "factourl de accelerare" şi coeficientul structurii fazelor.
Factorul de accelerare oferă informaţii despre nivelul vitezei maxime a extremităţilor în
funcţie de apariţia în timp în cadrul fiecărei faze efciente din punct de vedere al propulsiei. S-
a putut demonstra că, cu ajutorul interdependenţei corelative între "factorii de accelerare" şi
viteza de înot se poate evalua eficienţa structurii propulsiei.
Cu cât această interdependenţă este mai mare cu atât mai eficint mişcarea extremităţilor
se transformă în viteză de înot. Pentru determinarea acestor interdependenţe trebuie însă
evaluate un număr mare de cicluri de înot. Din acest punct de vedere "factorul de accelerare"
ar putea să reprezinte un mijloc de selecţie pentru cercetări ştiinţifice. Pentru un diagnostic
"rapid" în timpul antrenamentului această metodă necesită însă preamult timp din care cauză
este aproape inaplicabilă.

161
 Pentru diagnosticul "zilnic" care însoţeşte antrenamentul este potrivit "coeficientul
structurii fazelor". Aceasta oferă informaţii privind eficienţa referitoare la structurarea în timp
a fazei eficiente pentru propulsie în raport cu fazele auxiliare. O structurare eficicntă în timp a
mişcării extremităţilor are loc atunci când în condiţiile unei durate relativ reduse a fazei
principale se poate obţine o vitezămare de înot. Coeficientul structurii fazelor prezintă
corelaţii ridicate faţă de asemenea indicatori biomecanica care, de regulă, prezintă o influienţă
importantă asupra vitezei de înot. Spre deosebire de aceastea coeficientul structurii fazelor
poate fi determinat relativ simplu şi rapid şi deci este indicat pentru practica antrenamentului.
Se constată în continuare că ambele "criterii de profitabilitate" reacţionează în mod
sensibil la dependenţa de structură solicitării. Datorită acestui fapt eficienţa unei mişcări de
înot poate diagnosticată în diferite domenii de viteză şi solicitare.
Totodată, cercetările noastre privind diferitele cazuri individuale dovedesc că pe baza curbei
acid lactic-performanţă nu se pot trage suficiente concluzii privind eficienţa mişcării. Sportiva
testată de noi şi-a îmbunătăţit capacitatea aerobă pe parcursul perioadei de antrenament
studiată. Eficienţa sporită a mişcării se datorează însă, în exclusivitate,
îmbunătăţirii mişcării picioarelor. Mişcarea braţelor s-a îmbunătăţit în măsura în care aceastea
au participat într-o măsură mai mică şi mai puţin eficient la propulsie.
Se pare că, prin aceasta, se manifestă asimetrii ale coordonării extremităţilor în cadrul
mişcării în ansamblu care, printr-un cotient al structurii propulsiei cu ajutorul mişcării braţelor
pot fi eliminate. Aceasta poate că reprezintă şi o abordare nouă a metodicii antrenamentului în
vederea îmbunătăţirii în continuare a eficienţei tehnicii în cadrul următoarei perioade de
antrenament.

BIBLIOGRAFIE:
BLASER P., GRAEFE D., STUCKE Ch.: Die %ewegungsanalyse im Sport mit Hilfe des
video- und computergestiltzten Bildauswertrsystems MOTOD1AG. Leipziger
Sportwiesswenschaftliche Beitrăge, Academia XXXIII (1992), 1.
DJACKOV V. M.: Die Vcrvollkommunng der Tech ni k der Sportler. Theorie und Praxis der
Korperkultur 22 (1973), Beiheft 1.
GROPLER H.. THJESS G.: Elemente der korperlichen Leistungsfăhigkeit. Theorie und
Praxis der Korperkultur 28 (1979), 6.
GROPLER H., THIESS G.: Problem, der Technikausbildung in Sportunterricht und
Anfângerrausbuildung. Theorie und Praxis der Korperkultur 28 (1979), 2.
GROPLER H., THIESS G.: Zur einheitlichen Herausbildung von Făhigkeiten im Prozefi der
koperlichen Grundausbildung. Theorie und Praxis der Korperkultur 15 (1975), 2.
GROPLER H., THIESS G.: Zur Prozefîgestaltung der koperlichen Grundausbildung unter
Beachtung des wechselseitigen Zusammenhanges von koperlichen Făhigkeiten und
koperlichen - sportlichen Fertigkeiten. Theorie und Praxis der Kdrperkultur 25 (1976),5.
JÂHNIG G.W., WUNSCH D.. WIEGAND K.: Untersuchwimmarten zur Optimerung der
Tecniken der Sportschwimmarten Brust-, Ruckenschwimmen des DDR -
Leistungskaders. Dissertation A. Halle Wittenberg 1973.
KOPPLIN W,: Objective und auf breiter Basis anwendbare Kriterien zur Beurteilung der
Effektivităt der sportlichen Technik in lokomotorischen Ausdauresportarten. Darstellung am
Beispiel der Sportarten Sportschwimmen und Kanurennsport. Inauguraldissertation an der
Pădagogischen Hochschule Magdeburg, 1979.
KUNATH P.(Hrsg,): Beitrăge zur Sportpsychologie 1. Berlin 1972.
OLFERT M.: Objective und auf breiter Basis anwendbare Kriterien zur Beurteilung der
Effekîivităt der sportlichen Technik - Dargestlt am Beispiel des Weitsprungs.
Inauguraldissertation an der Pădagogischen Hochschule Magdeburg, 1981.

162
AUTORII:
Prof.dr. Peter BLASER. Profesor universitar pentru performanţa motrică la Universitatea
Otto-von-Guericke,
Christine STUCKE. Colaboratoare ştiinţifică la aceeaşi universitate. Kersin WITTE.
Colaboratoare ştiinţifică la aceeaşi universitate.

SOCIALIZAREA Şl CULTURALIZAREA PRIN SPORTUL COMPETIŢIONAL ŞI

DEZBATERILE LEGATE DEACESTA

Arnd KRUGER
"Leistungssport" nr. 1, 1995, pag. 12

Introducere
În cadrul elaborării unei Teorii a Competiţiei se ridică problema cum trebuie organizat
sportul competiţional, mai ales la vârsta copilăriei şi adolescenţei pentru a obţine, pentru cât
mai mulţi, rezultate justificate din punct, de vedere pedagogic. In timp ce această realitate a
sportului poate fi de o mare importanţă pentru fiecare practicant al sportului luat în parte,
socializarea sa şi transpunerea ei mediatizată influenţează nu numai pe practicanţii sportului.
Influenţa nu este doar asupra hiper- realităţii - caracterizată prin realitatea sportivă ci şi asupra
întregii societăţi care participă la dezbaterile legate de sportul de performanţă. Pentru a putea
diferenţia mai bine şi din punct de vedere lingvistic acest proces de interacţiune facem o
distincţie între cele două fenomene, au fost introduse noţiunile de socializare (KLEIN 1983;
HURRELMANN, PRIEBE 1972; HEINEMANN 1992), şi de aculturalizare pozitivă (WEIS
1992; KRUGER 1993).
În timp ce organizaţiile sportive şi membrii acestora se influenţează reciproc într-o
anumită măsură, ca instanţă de socializare a procesului pedagogic direct, dezbaterile legate de
acesta sunt numai parţial sub influenţa acestora. Din această cauză voi prezenta în continuare:
 definirea, pe scurt a noţiunilor esenţiale;
 rezultatele cercetărilor privind socializarea în legătură cu sportul competiţional;
 analiza pe bază de criterii, a cercetării culturale a dezbaterilor pe tema sportului
competiţional din Republica Federală Germania;
 câteva consideraţii privind direcţiile în care ar trebui luate iniţiative pentru a asigura
pe un termen cât mai lung efectul sportului de performanţă în spiritul descris de IIOLZ
(1994), adică în favoarea atât a unei socializări cât şi a unei aculturalizări pozitive.

FUNDAMENTĂRILE TEORETICE

Prin socializare înţelegem procesul direct de instruirii sociale al adolescentului, al

învăţării treptate a acelor modalităţi de acţiune care îl fac apt pe acesta să interacţioneze cu
alţii în situaţii care trebuie să acţioneze. în acest scop este necesar, în primul rând, ca
importanţa normelor, valorilor, simbolurilor şi tehnicilor culturale să fie acceptată fără ca, prin
aceasta, propria identitate să fie lezată (BETTE, 1993), ca rolurile şi conflictele între roluri să
fie stăpânite şi, cu toată identitatea şi "puterea Eu-lui", solidaritatea împotriva altora să fie
exercitată selectiv. Educaţia reprezintă partea intenţională a socializării, dar tocmai în cursul
antrenamentului sportiv se exersează modalităţi de acţiune care nu sunt supuse în mod direct
unui obiectiv pedagogic şi totuşi provoacă un proces de adaptare.
în legătură cu sportul competiţional se ridică apoi, în al doilea rând, întrebarea privind
problema transferului, adică, în ce măsură socializarea dobândită în sistemul sportiv poate fi
transferată integral sau parţial în afara sportului ( EGGER 1975; COAKLEY 1993)

163
 Acuituralizarea este procesul de modificare culturală, adică a modificării normelor,
valorilor, simbolurilor şi tehnicilor culturale printr-un contact frecvent cu purtătorii unei alte
culturi (BRQSKAMP. 1994). Aceasta se referă şi la interacţiunea între o cultură dominantă şi
o subcultură şi, din această cauză, nu se manifestă numai în raport, de exemplu, cu copiii
muncitorilor imigranţi, care se îndepărtează de cultura patriei lor şi se reculturalizează în cea a
ţării adoptive, ci şi contactul între cultura tineretului şi cultura dominantă a societăţii.
Şi în raport cu sportul competiţional se ridică problema în ce măsură subculturile
specifice diferitelor discipline sportive sau ale sportului competiţional în ansamblu se
influenţează reciproc şi, prin mediatizare, influenţează societatea / respectiv invers, în ce
măsură tendinţele sociale, de exemplu, comercializarea, modifică şi culturile sportive. Şi în
cazul acul tura ii zării este deci vorba despre adaptare şi rezistenţă (STOREY 1993).

SOCIALIZAREA PRIN SPORTUL COMPETIŢIONAL

Nu am intenţia de a mă referi la stadiul cercetării privind socializarea în sport. Deoarece

această problemă reprezintă tema centrală a sociologiei sportului există diferite concepţii la
care ne vom referi în continuare (printre alţii BECKER 1982; GREENDOFER / BRUCE
1991; McPHERSON 1986). încă din antichitatea greacă, se considera cu certitudine că
sportivii participanţi la competiţii vor deveni buni cetăţeni şi politicieni. De când Wellington a
afirmat că victoria asupra lui Napoleon a fost pregătită pe terenurile de joc de la Eton, s-a
postulat în performanţă până în zilele noastre socializarea prin sportul competiţional. întreg
sistemul educaţional al şcolilor publice britanice se bazează pe acest lucru (MANGAN 1981),
din care cauză timp îndelungat această ipoteză a devenit ideologia educaţiei pozitive prin
sportul de performanţă. Abia în anii '50 ai secolului nostru a început o avalanşă de cercetări
empirice sistematice prin care s-a încercat să se fundamenteze felul şi modul acestei
socializări.
McCGRMACK / CHALIP ( 1981 ) au arătat că majoritatea acestor cercetări privind
socializarea prin sport pornesc de la două premise greşite şi anume că:
 sportul (competiţia) permite tuturor participanţilor să aibă aceleaşi experienţe, care
sunt suficient de puternice pentru a-i influenţa,
 experienţele dobândite prin sport sunt atât de unice şi de măsurabile încât socializarea
are loc prin intermediul sportului (competiţional), şi că
 participanţii la competiţii nu pot obţine aceleaşi experienţe în alte domenii ale vieţii.
Datorită acestor defecte fundamentale cercetătorii care, au folosit, de cele mai multe
ori, tehnici simple de cercetare pentru a demonstra existenţa unor corelaţii în sute de cercetări,
au scăpat din vedere că sportul competiţional - chiar şi în cadrul aceloraşi discipline sportive -
nu este decât o structură socială, care poate să transmită un număr nelimitat de experienţe din
cele mai variate privind socilizarea. Participarea activă la competiţii prezintă o importanţă
diferită pentru fiecare din participanţii la aceeaşi competiţie. Cu toate acestea, nu putem trece
cu vederea faptul că, cu toată importanţa emoţională a competiţiilor mult mai mult timp este
folosit pentru antrenament şi că tocmai aceasta pune la dispoziţie şanse importante pentru
socializare. în final, socializarea fiecărei persoane în parte este inclusă în procesul de
culturalizare, adică în acţiunea de adaptare la normele dominante sau de rezistenţă faţă de
acestea - căreia i se supune întreaga cultură sportivă.
Datorită acestei probleme metodice, în majoritatea cercetărilor privind socializarea în
domeniul sportului se obţin rezultate foarte diferite şi parţial chiar contradictorii care
dovedesc în mod frecvent că socializarea prin sportul competiţional practic nici nu are loc. Pe
de altă parte, aceste cercetări nu au dus decât la colectarea unui volum imens de date din care
putem să aflăm foarte muite elemente despre comportamentul şi caracteristicile
personalităţii sportivilor din diferitele categorii de performanţă şi discipline / probe.
Deosebit de importantă în legătură cu cele de mai sus mi se pare studiul voluminos a lui
FINE (1987) care a însoţit timp de peste trei ani zece echipe de baseball copii şi antrenorii

164
acestora, colectând date prin observare şi interviuri. El scoate în evidenţă că procesul de
socializare, constând în relaţia dintre fair-play şi competenţa morală de decizie, decurge cu
mult mai multe probleme decât s-a descris în majoritatea cazurilor şi nu corespunde unor
reţete prefabricate. Fiecare din oficiali, antrenori, şi copii interpretează aceleaşi situaţii în mod
diferit, iar copii nu interiorizează pur şi simplu comportamentele anterioare deoarece, pe de o
parte, vor şi trebuie să se comporte ca adevăraţi profesionişti ca să poată şi să fie acceptaţi de
colegii lor de aceeaşi vârstă şi de aceeaşi concepţie. VAZ (1982) a demonstrat pe baza
exemplului jucătorilor echipei de juniori la hochei pe gheaţă ce forţe "brutale" sunt eliberate
printr-un astfel de efect de model. Nivelul ridicat al abuzului de anabolizante la juniori
dovedeşte deasernenea că tineretul nu este socializat numai prin aspectele pozitive ale
sportului de performanţă, ci şi prin cele negative şi că, pentru socializare sunt necesare şi
modele de mişcare, conformaţie şi tehnicii ale corpului (KOMORSKI şi al. 1992) şi că tinerii
nu pot fi chiar atât de uşor convinşi prin intenţii pedagogice (GOLDBERG şi al. 1991) să
renunţe la astfel de modele.
ADLER / ADLER (1991) au analizat timp de peste zece ani evoluţia unor echipe de
baschet fruntaşe din campionatul colegiilor americane. Ei au analizat structura unor procese
dinamice ce se suprapun şi la care diferitele roluri, mai ales având o valoare egală au fost
destul de repede comprimate rezultând foarte repede o nouă imagine, Ia care a predominat în
mod evident conştiinţa de sine, de a fi, în primul rând, un sportiv. In cadrul acestei subcultiiri
jucătorii şi-au propus obiective esenţiale, nu ca student, ci ca prieten, ca amator. Jucătorii de
baschet au învăţat să se concentreze asupra unor sarcini şi să-şi amâne satisfacerea celorlalte
nevoi. ALDER / ALDER nu au constatat însă că jucătorii ar fi reuşit să-şi extindă aceste
aptitudini asupra altor domenii de activitate, în timpul şi după "încheierea carierei de
baschetbalist.
KLEIN (1993), MESSNER (1992) şi PALZKILL (1989) au abordat cu diferite ocazii
importanţa sexualităţii şi accentuarea şi dezvoltarea acesteia în subculturile diferitelor
discipline sportive. Pentru găsirea identităţii fiecăruia o importanţă deosebită prezintă relaţia
cu propriul său corp deoarece tocmai în aceasta, după cum se manifestă în timpul pubertăţii şi,
prin aceasta, in sportul practicat de sportivi "adevăraţi" cu forme de antrenament, adolescenţii
mai vârstnici se delimitează ca bărbaţi şi femei de copii. Sportul, ca vis al tineţei veşnice, este
totdeauna legat de sexualitate, cu simbolica şi limbajul acesteia.
Aceste cercetări, precum şi altele pun clar în evidenţă că experienţele din sportul
competiţional însuşi reprezintă procese sociale, în care caracteristicile personalităţii şi
interesele respectivilor sportivi, antrenori şi oficiali se desfăşoară într-un anumit context
social.
Din această cauză socializarea ar trebui discutată în raport cu activitatea, practicile
actuale relaţiile de putere, lupta pentru hegemonie şi creerea unor condiţii sociale, adică
tocmai a culturalizării şi mai puţin în raport cu modificările măsurabile ale unor însuşiri ale
caracterului sau moduri de comportament ale unor (foşti) sportivi/sportive. După opinia mea,
cercetarea privind efectul participării la sportul competiţional este foarte importantă fiincă
sportul se află în prezent, mai mult decât oricând, în centrul atenţiei interesului public şi prin
aceasta, conflictele care se dezbat acolo în public reflectă problemele de bază ale societăţii. In
subcultura sportului care parţial nu acceptă cu fermitate să devină o parte a unei culturi
generale de consum se regăsesc atât tehnici de individualizare şi de combatere a
egalitarismului, tot atât de evident ca şi încercarea de a se opune tendinţelor de hegemonie ale
societăţii .industriale. Posibilităţile acestor tehnici sunt difuzate prin mass media.
Dacă în sportul competiţional nu are ioc o socializare în sine, ci el oferă doar cadrul de
acţiune în interiorul căruia se desfăşoară socializarea, antrenorului îi revine o răspundere cu
atât mai mare pentru ca aceasta să decurgă cât se poate de pozitiv la fiecare din sportivele şi
sportivii de care se ocupă. Antrenorii poartă însă şi o răspundere faţă de societate asupra
căreia subsistemul sportului competiţional are un efect retroactiv tocmai în domeniul sportului
de performanţă care este deosebit de reflectat în mass media. Relaţiile de schimburi reciproce

165
între societate şi subsistemul sportului de performanţă (KRUGER 1976) pot fi descrise drept
aculturalizare.

ACULTURALIZAREA SISTEMULUI SPORTIV COMPETIŢIONAL

Nu este cazul să intreprindem în acest articol o discuţie prea lungă privind diferitele
noţiuni legate de cultură (GRUPE 1987), ci este mai indicat să lămurim problema culturii
sportive prin câteva exemple din anul 1994. Nu vreau să vorbesc-acum despre entuziasmul
Norvegiei, ţara sporturilor de iarnă, care ne-a transmis propria sa cultură sportivă. Aici s-a
putut vedea de ce este capabilă cultura sportivă atunci când este recepţionată mod identic de
aproape întreaga populaţie. Mai curând aş alege, în primul rând un exemplu tipic german care
mai mult ca orice alt eveniment, ne-a atins sufletele deoarece cultura fotbalistică se află cel
mai puternic în câmpul vizual al opiniei publice.
Presiunea opiniei publice asupra antrenorilor a crescut, mai ales datorită faptului că,
prezent, mass media acordă sportului de performanţă un spaţiu mult mai mare şi dispune de
posibilităţi de analiză detaliată a ficărci comportări publice a sportivilor şi antrenorilor
(KRUGER 1983). Faptul că Ştefan Effenberg a ridicat, la jocul împotriva Coreei de Sud,
disputat în cadrul Campionatului mondial de fotbal la Dallas, degetul mijlociu, făcând un gest
binecunoscut pe plan internaţional, probabil nici nu ar fi fost observat de antrenorul federal
Vogts fără ajutorul imaginilor televizate. Ce a urmat se cunoaşte. Antrenorul 1-a exclus pe
jucător, cu acordul preşedintelui Federaţiei Germane de Fotbal din echipă şi a spus: " Cât timp
eu voi fi antrenor federal ei nu va mai juca în echipa Germaniei". A procedat oare corect sau
greşit ? Această întrebare a divizat naţiunea fotbalistică germană. La întrebarea "ar trebui
Ştefan Effenberg, dacă se remarcă printr-un joc bun, să capete din nou şansa de a juca în
echipa naţională ?", la un sondaj reprezentativ, 56 la sută din populaţia ce se interesează de
fotbal a răspuns prin "da", iar 44 la sută prin "nu" ( "SPORTBILD" 10.08.1994 ).
Din acest exemplu devine evident că nu este vorba în acest caz numai de socializarea
fiecărui jucător sau echipe în parte, ci şi de o interacţiune între cultura sportului, în cazul de
faţă a fotbalului şi cultura consumatorului, în această situaţie a consumatorului de sport, în
această privinţă este important ca acţiunile din cadrul celor două sisteme culturale să fie
corect înţelese, respectiv interpretate ( HALL 1994 ).
Exemplul cu Vogts şi Effengerb ilustrează deasemenea că în prezent se înfruntă cel
puţin două culturi contrarii: antrenorul Vogts i-a reproşat jucătorului Effenberg că, în calitate
de profesionist nu avea voie sa reacţioneze la provocările spectatorilor. Prin aceasta se face
apel la atitudinea faţă de muncă a jucătorilor profesionişti. Profesionismul presupune însă
tocmai şi interacţiunea jucătorilor cu spectatorii. După fiecare gol marcat jucătorii jubilează
pentru suporteri, după joc ei caută să strângă mâinile suporterilor, tricourile sunt aruncate în
tribuna spectatorilor. Despre ce profesionism este deci vorba ?
Preşedintele federaţiei a considerat că imaginea disciplinei sale sportive este periclitată
deoarece dânsul - după cum a menţionat la o conferinţă de presă - fără aplicarea unei sancţiuni
nu va mai putea explica părinţilor de ce este indicat să-şi trimită copii la fotbal. Pentru dânsul
deci aceasta este o problemă a atitudinii faţă de muncă care face parte din ideologia culturii
sportului ( HERINGER 1990 ). Ulterior, preşedintele federaţiei a recunoscut că, în cazul
prezentării unor scuze corespunzătoare, bineînţeles, jucătorul va putea fi reprimit.
în cele din urmă, din descrierea cazului Efferberg nu poate lipsi şi soţia jucătorului care a
considerat că excluderea soţului ei ar reprezenta o intenţie de a-l "distruge " pe soţul ei pe
criteriul banilor, ceea ce a pus în discuţie un ait aspect al profesionismului.

166
 De ce antrenorul nu a reuşit să stăpânească, în mod corespunzător situaţia? Dacă am da
crezare interviurilor acordate de jucători în situaţii asemănătoare, acest lucru se explică prin
faptul că antrenorul nu da indicaţii clare în ce priveşte cultura jocului şi a sportului. Acest
lucru s-a dovedit, de exemplu, în relaţiile jucătorilor, cu jucătorii de rezervă, cu presa. Nu
trebuie sa omitem aici nici dificultăţile pe care le întâmpină antrenorul care a preluat de la
predecentul antrenor federal o echipă ce obţine succese, dar în relaţiile cu jucătorii practică
alte forme şi deci caută să înlocuiască o anumită cultură sportivă existentă cu alta, fără să fie
conştient de toate problemele ce pot. apare în această situaţie. Un semn al acestor neînţelegeri
poate fi sesizat cu claritate atunci când jucătorii, în cazul unor situaţii critice se adresează
antrenorului secund, care a rămas acelaşi de pe timpul fostului antrenor principal, sau unor
jucători mai experimentaţi care au făcut parte din echipă ce a înregistrat succese. Bazele unei
noi culturi nu au fost definite cu claritate şi fiecare înţelegea altceva prin noţiunea de cultură a
echipei.
Nimeni nu s-a îndoit în mod serios de experimentul făcut de antrenor chiar dacă, după
eliminarea echipei Germaniei, au apărut critici care susţineau că antrenorul a reacţionat cu
prea multă întârziere în anumite situaţii deoarece nu avea suficientă experienţă în conducerea
unor cluburi de nivel internaţional. Pentru ca un antrenor să obţină succese nu este suficient să
aibă numai experieţă, ci el trebuie ca orice manager de succes să controleze şi cultura
întreprinderii şi tocmai aici a greşit Bem Vogts.
După acţiunea Întreprinsă de postul de radio din Germania de nord denumită "cetăţenii
pentru Berti". s-ar putea considera că antrenorul, sau probabil şi preşedintele federaţiei, s-au
hotărât, în cazul situaţiei de criză, pe care ei însuşi au provocat-o, pentru tradiţia burgheză şi
împotriva celei proletare a jocului de fotbal. Deşi antrenorul i-a reproşat sportivului lipsa de
profesionalism, nici el nu s-a comportat, în ansamblul situaţiei ca un adevărat profesionism,
în timp ce la multe discipline sportive putem urmării calea parcursă de la o subcultură
definită relativ clar de o anumită pătură a societăţii la actuala cultură a consumatorului, în
cazul fotbalului acest lucru este foarte dificil. Atunci când Hamburger SV joacă contra lui
Saukt Pauli acest meci este considerat ca Şoseaua Rothembau contra portului, partea de sus
contra părţii de jos a oraşului. Şi 1a meciurile lui FC Bayern împotriva lui 1860 Munchen se
pot constata pe stadion elemente ale luptei de clasă. Din această cauză, pentru antrenorul
echipelor naţionale, este foarte important să definească o cultură acceptabilă pentru toţi, tară a
lăsa pe cei neiniţiaţi să-şi impună regurile. Aceste tradiţii ne permit sa înţelegem de ce tocmai
în fotbal patriotismele locale în formele lor cele rnai concentrate din punct de vedere cultural
se pot manifesta atât de evident. Deşi, pe ansamblu, cercetările privind aplanarea diferenţelor
sociale în sport au demonstrat un anumit progres din partea sportivilor, dar din datele obţinute
a rezultat în mod evident şi o anumită diferenţiere socială în majoritatea disciplinelor sportive.
Cu cât mai diferite sunt originea şi modul de viaţă al sportivilor în afara activităţii
sportive, cu atât este mai necesară definirea univocă a culturilor specifice diferitelor discipline
sportive, pentru ca, printr-o coeziune internă şi o împărţire univocă a rolurilor, pierderile
provocate de neînţelegeri să fie menţinute în anumite limite.
Aş vrea să prezint câteva probleme de profesionism pe baza altor exemple: Profesionismul se
identifică adesea în opinia publică cu "distrugerea pe criteriul banilor". Aceasta reprezintă
însă numai o parte a problemei. Cu puţin timp înainte de Campionatele europene de atletism
preşedintele Federaţiei Germane de Atletism a constatat că va întâmpina dificultăţi în a putea
conta la Cupa mondială pe cele două vedete ale sale, Heike Drechsler şi Dieter Baumann,
deoarece amândoi s-au hotârât cu mult timp înainte să participe la alte competiţii, iar federaţia
nu a luat în considerare, posibilitatea de a se califica pentru Cupa mondială. Preşedintele a
criticat în mod public pe cei doi sportivi şi a susţinut - ca altfel şi aproape întreaga presă
sportivă gernamă - că cei doi sportivi nu urmăresc decât să-şi "distrugă pe criteriul banilor"
popularitatea şi că nu îşi înţeleg răspunderea faţă de federaţie, deşi aceasta i-a stimulat cu mult
timp înainte şi acum nu dispune de posibilitea de a le plăti, în comparaţie cu alţii, premii
corespunzătoare. Deoarece Baumann, ca purtător de cuvânt al sportivilor, a negociat pentru

167
prima oară, pentru echipa participantă Ia Cupa mondială şi premii, chiar modeste, în cazul
unor victorii, presa şi o mare parte a opiniei publice nu a înţeles diferenţa între rolurile
deţinute în cadrul culturii sportive şi a sugerat din această cauză "distrugere pe criteriul
banilor".
Făcând abstracţie de faptul că nu este prea p'otrivit pentru un preşedinte de federaţie ca,
cu o săptămână înaintea Campionatelor europene, să creieze în felul acesta agitaţie în cadrul
echipei, antrenorii celor doi sportivi s-au dovedit mai discreţi şi mai eficienţi decât a fost
cazul în exemplul menţionat din fotbal. De fapt, cei doi spotivi aveau o planificare pe termen
lung pentru întreg sezonul care tiu putea fi dată peste cap, pur şi simplu, fără nici un motiv.
Periodizarea lui MATVEEV (1982) ţine în acest caz, de o atitudine de profesionalism.
în cazul de faţă, periodizarea face parte din profesionalism. In comportamentul diferit al
antrenoarei şi antrenorului Federaţiei Germane de Atletism se poate însă observa cu claritate
şi o altă problema. Antrenorul care avea experienţa fostei RDG a obţinut din timp în scris
aprobarea pentru a participa la concursul de heptatlon din Franţa. Prin aceasta nu s-a
manifestat numai neîncrederea provocată după schimbarea de sistem pe baza unificării
Germaniei, ci şi a unei noi culturi sportive, cu care trebuie abia să se obişnuiască şi care este
necesară, în primul rând, deoarece pentru o participare în stăinătate Federaţia Germană de
Atletism ar fi avut oricum un drept de veto, cu atât mai mult cu cât era vorba de performanţă
de vârf a unei sportive a acestei federaţii. Pentru o participare în ţară la o alegere pe şosea
vestgermenul Dieter Baumann şi antrenoarea sa nu au luat această aprobare scris. între colegii
pe linie de activitate sportivă, din punct de vedere al culturii, ca şi între bancheri, avântul dat
are sau ar trebui cel puţin să aibă, aceeaşi valoare ca şi o confirmare în scris.
Din ambele exemple reiese în mod clar că antrenorii, ca şi oficialii federaţiilor, pe de o
parte şi sportivii, pe de altă parte, întâmpină dificultăţi în a recunoaşte şi a transmite celor
implicaţi o cultură unitară într-o anumită disciplină sportivă sau chiar în cadrul unei anumite
echipe. Aceasta reprezintă situaţia de tranziţie în care se află societatea, inclusiv sportul şi
care nu este neobişnuită, dar pretinde antrenorului aptitudini deosebite ca personalitate de
conducere şi ca responsabil pentru cultura sportivă (WEESE şi alţii 1993).
în teoria modernă a managementului i se recunoaşte managerului sarcina de a crea şi menţine
o cultură pozitivă a organizării. în cazul ideal cultura organizării dovedeşte o atitudine
colectivă a membrilor organizaţiei ( SCHIN 1990 ) şi evidenţiază identitatea unică în felul ei a
unui asemenea grup mai mult sau mai puţin numeros pe baza unor anumite situaţii tipice
(DEAL \ KENNEDY 1982). Într-o întreprindere, ca şi în sport, se reflectă în cultură
totalitatea elementelor importante pentru organizaţia respectivă, lucru care se bucură de
încrederea membrilor şi se consideră de către întregul grup că un cod de conduită pentru o
comportare acceptabilă şi de la sine înţeleasă (CHANEY 1994). Din cultura organizatorică a
sportului nu fac parte numai valorile şi atitudinile sportivilor şi antrenorilor, ci şi regulile care
trebuie respectate în privinţa comportamentelor acceptabile şi inacceptabile, atât pe terenul de
sport, cât şi în întregul "ambientul" sportului.
Cu cât o disciplină sportivă se află mai mult în atenţia opiniei publice, cu atât mai mult
trebuie avută vedere, mai ales în prezent, în ce priveşte cultura sportivă reală şi reprezentarea
ei mediatizată. Ca şi în cazul unor reprezentaţii folclorice estinate turiştilor, spectatorilor dar
şi actorilor nu le este uşor să deosebească în mod corespunzător diferitele aspecte ale realităţii
(MacCANELL 1973). în această privinţă, o importanţă deosebită revine ritualurilor prin care
se demonstrează, atât în înterior, cât şi în exterior, ordinea, unitatea şi tradiţia (KRUGER
1990, 1991).
Culturii organizatorice îi revine pe o durată îndelungată răspunderea pentru succesul
organizării, culturii întreprinderii pentru cel al acestuia şi culturii sportului pentru succesul
sportului (BUONO / NICHOLS 1985 ). Dar tocmai în acest domeniu, după cum s-a văzut clar
din cele două exemple de mai sus în prezent, treaba merge foarte greu. Cultura sportivă
germană este scindată, vechile tradiţii sunt parţial date uitării, iar altele noi încă nu s-au
format. Ca şi în alte domenii ale vieţii sociale se gândeşte mereu în cadrul unor categorii, că

168
"distrugem pe criteriul banilor", în loc ca o anumită problemă să fie considerată "în sine" şi în
tradiţia acesteia.
Chiar şi în acţiunea desfăşurată cu o mare amploare, "fair-playul are prioritate" are
contingenţă numai cu o parte a problemei, deoarece deşi stimulează conştiinţa importanţei
culturii sportive, stabileşte numai punct cu punct diferitele decizii cheie, în loc să se ocupe de
problemă în ansamblu.
In ultimul timp, problema culturii în cadrul unei intrepriruleri a devenit una dintre cele
mai importante teme ale ştiinţei organizării şi a teoriei managementului. Cine vrea, în calitate
de conducător, să sporească succesul Întreprinderii sale nu trebuie numai să creeze o
"corporate identity" (Ci - identitate corporativă) în afară, ci şi să o completeze cu o cultură
unitară în interiorul întreprinderii.
Cultura sportivă şi cea a diferitelor discipline sportive s-a dezvoltat pe parcursul a
peste o sută de ani (KRUGER 1975). Tocmai în sportul internaţional care a fost
considerat ca un fel de nostalgie organizată şi ca valoare importantă pentru identificarea
socială şi naţională (GIULIÂNOTTI 1994) se fac în permanenţă referiri ia eroii pozitivi şi
negativi din domeniul sportului, dar şi la antrenorii renumiţi din trecut. Cultura unei echipe
naţionale îşi are propriile ei legităţi, dar ea este deosebit de importantă atunci când este vorba
să se integreze jucători noi. Tocmai în sport, unde durata de viaţă a echipelor şi
performantelor de vârf este scurtă, cultura la nivelul întreprinderii prezintă o importanţă
deosebită, deoarece numai prin aceasta se vor putea exersa şi repartiza rolurile în interior şi
exterior cu un minim de fricţiuni. Datorită unei culturi unitare, sportivii noi veniţi vor putea fi
relativ repede integraţi într-o echipă, deoarece adaptarea lor va putea fi tematizată ( "lucrul
acesta l-am făcut întotdeauna aşa").
Printr-o cultură a organizării corespunzătoare se poate obţine o atitudine pozitivă faţă de
muncă şi poate fi îndepărtată încercarea de a obţine cele mai. bune rezultate doar prin
întrebări de genul "dacă arn executat totul bine" (DONNELLY 1993). Dacă în cadrul unei
întreprinderi - în care în tr.od frecvent avem de a face cu o prezentă îndelungată în aceasta -,
cultura întreprinderii este considerată ca fiind foarte importantă, cât de importantă este, oare
acest caz, cultura sportivă pentru domeniul sportului în care apartenenţa la o echipă este
considerabil de mai scurtă durată ?
În acest domeniu, tocmai în Germania, antrenorii depind foarte mult de cunoştiinţele şi
aptitudinile lor. Datorită concentrării forţelor prin intermediul Centrelor de pregătire olimpică
s-a încercat, în mai multe locuri, să se formeze o cultură sportivă proprie sau chiar să se
renunţe întregime la aceasta, Acolo unde Centrele de pregătire s-au bazat pe o tradiţie locală,
pe care au putut s-o dezvolte, au apărut cele mai puţine probleme. Acolo unde printr- o
tradiţie de durată a disciplinei sportive respective au existat timp îndelungat anumite
comportamente subculturale precise care au fost cultivate într-un mod relativ unitar - şi aici
am în vedere, de exemplu, hocheiul pe iarbă sau canotajul - sau au fost importate - cum este
cazul hocheiului pe ghiaţă sau a baschetului - care au putut să se adapteze în cadrul centrelor
de pregătire, există foarte puţine probleme, ăici antrenorii care provin ei însuşi din această
cultură se pot adapta relativ uşor la aceste structuri. Acolo însă, unde acesta nu este cazul,
antrenorii nu sunt suficient de bine pregătiţi pentru această situaţie.
Datorită unificării Germaniei aceste probleme s-au amplificat deoarece în comparaţie cu
formarea conştientă a tradiţiei In sportul din RDG, nu exista nimic similar în vechea republică
federală. Acum însă vechile tradiţii din răsărit au dispărut în mare măsură, în timp ce în apus
ele s-au dezintegrat tot mai mult. Integrarea sportivilor din fosta RDG într-o cultură sportivă
vest- germană reprezintă mai mult decât depăşirea unui sistem bazat pe cluburi şi federaţii.
în legătură cu aceasta trebuie să luăm în considerare şi faptul că actualele tradiţii din partea
apuseană a Germaniei au fost "descoperite" cândva (HOBSBAWM /RANGER 1983).
Participanţii nu sunt pur şi simplu obligaţi să se supună, din ce în ce mai mult, comercializării
şi brutalizării culturii (cotidiene) a consumului, ci dimpotrivă. Tocmai datorită influenţei

169
sportului asupra opiniei publice există, în acest domeniu, posibilitatea ca în special sportivii
care obţin venituri mari - să se opună nivelării şi "determinismului".
Accentul pus de C.I.O. cu ocazia anizersării centenarului de la înfiinţarea sa asupra
faptului că în prezent ca şi pe timpul lui Coubertin, fiecare sportiv, iar acum şi sportivele,'
trebuie să se afle în prim plan, oferă deasemenea o şansă în această privinţă. Prin aceasta,
Academia pentru Antrenori şi Institutul Olimpic German sunt deosebit de solicitate să
fundamenteze şi să difuzeze valorile demne de a fi apărate ale culturilor sportive şi
transformările, în concordanţă cu actualitatea, a simbolurilor şi ritualurilor acestora
(KRUGER 1994). Dacă se va reuşi ca tradiţiile fundamentale ale sportului şi regulile sale,
cavalerismul şi camaderia sportivă, căutarea unor noi provocări şi năzuinţa spre reflecţie să fie
cultivate şi adaptate la împrejurările actuale, atunci nu va exista numai un sens unic al
culturalizării, prin elementele culturii nivelatoare de consumatori care vrea să domine totul pe
criteriul "distrugerii pe criteriul banilor". Atunci va exista şansa ca numai tradiţiile sportive să
fie transmise în, mod subcultural, ci şi tocmai ceea ce este cel mai frumos şi mai demn de a fi
dorit în sport să se reflecte şi în întreaga societate. Sub acest aspect comercializarea reprezintă
simultan o şansă şi un risc căci, pe de o parte există pericolul ca tradiţiile actuale să fie
corupte şi distruse iar, pe de altă parte, cultura sportivă, dacă nu se va lăsa coruptă esenţa ei,
tocmai prin mediatizarea globală, ar obţine şansa de a-şi demonstra în faţa întregii lumi
formele ei specifice, de exemplu, solidaritatea.
Din această perspectivă devine clar şi de ce socializarea şi culturalizare formează un tot
unitar. Nu sportul ca atare produce socializarea, ci cei care activează în domeniul sportului.
Prin influenţa sportului asupra mass media acesta are posibilitatea nu numai să influenţeze alti
sportivi, ci şi restul societăţii. Numai dacă se reuşeşte să se menţină, respectiv să se
restabilească cultura sportivă ca o cultură populară mai bună şi către care trebuie sa năzuim,
sportul va reuşi să-şi menţină pe o lungă durată nivelul său relativ ridicat de importanţă.

BIBLIOGRAFIE:
ALDER P.A., ALDER P.: Blackbords and Blackboards. College Athletes and Role
Engulfment. New Yorg 1991. BECKER P.(Hrsg.): Sport und Sozialisation. Reinbek 1982.
BEŢTE K.-H.: Sport und Individualisierung. Spectrum Sportwiss. 5 (1993), 34-55.
BROSKAMP B.: Kdrperliche Frerndheit. Zum Problem der interkuiturellen Begegnung im
Sport. St. Augustin 1994. BIJONO F., N1CHOLS L.: Corporale Policy, Values and Social
Responsibility. New York 1985.
CHANEY D.: The Cultural Turn. London 1994.
COAKLEY i.: Sport And Socialization. Exercise and Sport Sciences Review. 21 (1993) 169-
200
DEAL T.E., KENNEDY A.: Corporate Cultures. TheRites and Rituals of Corporale Life.
Reading MA 1982.
DONNELLY P.: Subcultures in Sport : Resilience and Transformation. In: INGHAM A.G.,
LOY J.W.(Hrsg.) Sport in Social Development. Traditions, Traditions and Transformations.
Champaign, III, 1993, 119-145. EGGER K.: Lerniibertragungen in der Sportpădagogik. Basel
1975. GIULIANOTT R., BONNEY N., HEPWORTH M. (Hrsg.): Football, Violence and
Social
Identity. London 1994. GOLDBERG L., BENTS R„ BOSWORTH E. u. a. : Anabolic Steroid
Education and
Adolescents : Do Scare Tactics Work ? Pedriadcs 87 (1991), 283-286. GREENDORFER
S.L., BRUCE T.: Rejuvenating Sport Socialization Research. J. Sport
& Soc. Issues 15 (1991), 2, 129-144. GRUPE O.: Sport als Kultur. Osnabriick 1987.
HALL S.: Encoding, Decoding. In : DUR1NG, S. (Hrsg.) : The Cultural Studies Reader.

170
London 1994 90-103 HEINEMANN K.: Sozialisation. in : ROTHING. P. (Hrsg.) :
Sportwissenschafliches
Lextkon. Schorndorf 1992, 404-405. HERINGER H.J.: Regeln und Fairness. Woher bezieht
der Sport seine Moral ? In: GRUPE
O. (Hrsg.) : Kulturgut oder Korperkult. Tubigen 1991, 157-17!. HOBSBAWN E., RANGER
T.(Hrsg.): The Invention of Tradition, Cambrigde 1983. 1-10LZ P.: Sieben Thesen sur
Nachwucs- und Spitzenspotrforderung. Leistunssport 24 (1994), 4, 32.
HURRELMANN A.K., PRIEBE B.L.: Sozialisation. In : Worterbuch der Pădagogik. Freiburg
1977, Bd. 3, 175-179
KLEIN A.M.: Litle Big Meri. Bodybuilding Subculture and Gender Construction. Albany,
New York 1993.
KLEIN M.: Sozialisation im Sport. In : SCHULTE, H.J.lHrsg.) : Kntische Stichwortcr
zum Sport. Miinchen 1983, 320-328. KOMORSKI E.M., RICKERT V.T.: Adolecent Body
Image and Atitudes to Anabolic Steroid Use. Am. J, Dis. Child 146 (1992), 823-24.
KRUGER, A. : Sport und Politik. Vom Turnvater Jahn zum Staatsamateur. Hannover 1975.
KRUGER A.: Der Leistunssport als Subsystem der Gesellschaft. Leistunssport 6(1976), 1.4-
11 KROGER A.: Ritual und Rekord im Sport. In : LUH, A. / BECKERS, E. (Hrsg.):
Umbruch und Kontinuităt im Sport - Festschrift fiir Horst Ueberehorst. Bochum 1991,
854-897.
KRUGER A. : The Ritual in Modern Sport. A Sociobiological Approach. In: CARTER J.M.
KRUGER A. (Hrsg.): Ritual und Record. Westoort. Conn 1990. 135-152. .. KRUGER A.: Cui
bono ? Die Rolle des Sports in den Massenmedien. In: KRUGER A., SCHARENBERG S.
(Hrsg.) : Wie Medien den Sport aufbereiten. Berlin 1993, 24-63. KRUGER A.: Die Rolle des
Trainers in der Gesellschaft. Unveroffentlichter Vortrag beim
Symposium 20 Jahre Trainerakademie. Koln 1994. MacLEAN J.C.: Coaches as Leaders and
Culture Builders. Appl. Res. Coaching & Atletics 8 (1993), 93-108.
MANGAN J.A.: Athleticcism in the Victorian and Edwardian Public School. Cambridge
1981.
M ATVEEV L.P.: Die Periodisierung des sportlichen Trainings. Berlin 1982.
MACCANNELL D.: Staged Authenticity: Arrangeinents of Social Space in Tourist Settings.
Am. J. Social 79 (1973), 3, 589-603. McCORMACK J.B., CHALIP L.: Sport as Socialization
: A Critique of Methodologieal
Premise. Social Science Journal 25 (1988), 83-92. McPHERSON : Socialization Theory and
Research : Toward a "New Wave" of Scholarly Inquiry in a Sport Context. In: REES C.R.,
MIRACLE A.W.(Hrsg): Sport and Social Theory. Champaign, III. 1986. MESSNER M.A.:
Power at Play : Sports and the Problem of Masculinit. Boston 1992. PALZKILL B.:
Zwischen Turnsehuh und Stockelschuh. Bielefeld 1989. SCHEIN E.H.: Organizational
Culture and Leadership. San Francisco 1990, SPORTBILD 10. 8". 1994, S. 17.
STOREY J.: An Introduction Guide to Cultural Theory arid Popular Culture. London 1993.
VAZ E.W.: The Profesionalization of Young Hochey Players, Lincoln 1982. WEIS K.: Akk-
ulturation. In: ROTHING P.fHrsg.) : SportwiessenschafUiches Lexikon. Schorndorf 1992,
23-24.

AUTORUL
Prof.Dr. Arnd KRUGER.

ADRESA
Institut fur Sportwissenschften, Georg-August-Universităt Gottingen, Sprangerweg 2, 37075
Gottingen. ;

171
 ÎNVINGEREA CĂLDURII LA ATLANTA

O privire către '96, prin prisma participării la competiţia de atletism din

cadrul J.O.

David E. MARTIN, Editor,

"Sport Science Review"

E normal ca odată cu trecerea timpului să ne gândim la aerul tare al curselor de cros.

Dar este de asemenea timpul, cât încă amintirile sunt proaspete, să ne gândim la viitor, la
pregătirea alergătorilor de fond pentru '96, prin prisma marelui val de căldură din '93 în sud-
estul Statelor Unite.
Cât de cald a fost în realitate în perioada în care se vor desfăşura J.O. de la Atlanta în
1996 (19 iulie-04 august) ? A fost doar o exagerare sau căldura deosebit de înaltă s-a datorat
revărsării combinate a curenţilor de aer cald din vestul mijlociu şi a aerului rece din Pacificul
de NV. Astfel, prognoza pentru "vremea" din timpul J.O. '96 a devenit subiectul principal de
discuţie ! A fost mai rău decât la Barcelona ? A fost doar temperatura, sau au contribuit şi alţi
factori la stresul termic ? Ar trebui oare ca probele olimpice de marş şi maraton să se dispute
dimineaţa sau seara ? Alegerea este confirmată de date sigure ? Este oare antrenamentul în
căldură şi umiditate înaltă cea mai bună soluţie metodologică pentru pregătirea în vederea
unor condiţii de concurs similare ? Pregătirea corectă cere o planificare pe termen lung şi
având în vedere că ne apropiem de intrarea în ultimile zile dinaintea ceremoniei de
deschidere, iată o privire anticipativă asupra dinamicii planificării pentru o competiţie atletică
de un bun nivel, în '96, la Atlanta cea fierbinte.
Cât de cald a fost ? în iulie a fost într-adevăr arşiţă. Ziua temperatura medie a fost de
36°C (96.6°F), faţă de cea normală de 31 °C (88°F). Nopţile au fost şi ele calde: în medie
23°C (73.4°F), faţă de 21 °C (70°F) în mod normal. Timp de 13 zile din iulie, temperatura a
fost de 35°C (95°F) sau mai mare, din care în 6 zile a atins cel puţin 38°C (100°F). Prin
comparaţie, 1992 a fost normal, cu o medie a maximelor de 31 °C (87.8°F) [fără a depăşi
32.8°C (91°F)j, cu o medie a minimelor de 21 °C (70°F). în 1993 temperatura s-a menţinut la
peste 32,2°C (90°F) timp de 34 de zile, pe locul doi după recordul de 38 de zile. Valul de
căldură s-a terminat cu 2 zile înaintea perioadei de desfăşurare proiectate, fiind urmat de
temperaturi mai scăzute, ploi frecvente. în rest, a fost mult soare, cu excepţia unor averse
izolate, locale, (dar nu în zona stadionului olimpic) iar umiditatea a fost variabilă. Cum se
compară aceste două veri cu perioada J.O. de la Barcelona ? In Spania, perioada 25 iulie - 09
august a avut o medie a maximelor de 30.5 °C (86.9°F), cuprinsă în intervalul 28.3-31.7°C
(83-89°F); media minimelor a fost de 21,7°C (71.1°F). Astfel, temperaturile de la Barcelona
'92 au fost comparabile cu cele măsurate, de obicei, în Atlanta.

CELE PATRU VARIABILE CARE INFLUENŢEAZĂ STRESS-ul TERMIC

Temperaturile de mai sus provin din rapoartele staţiilor meteo "de aeroport", citite pe un
aşa-numit "Termometru cu bulb uscat", plasat la umbră. Atleţii ştiu foarte bine că temperatura
ia umbră este ea însăşi o variabilă a vremii printre altele care afectează modul în care facem
faţă stresului termic.
O alta este umiditate. Evaporarea umezelii produce o putermică răcire. Umiditatea
locală scăzută măreşte vitezza de evaporare, deci răcirea este mai pronunţată. Oricine coboară
dintr-un avion, în august, la Denver sau la Baton Rouge, ambele cu o temperatură de 32.2°C
(90°F) îşi dă seama de modul în care umiditatea afectează confortul. La Denver simţi mai

172
multă răcoare şi eşti mai uscat - transpiraţia se evaporă repede datorită umidităţii scăzute. Şi la
Baton Rouge transpirăm, dar umiditatea ridicată reduce la minim senzaţia de "răcorire"
determinată de evaporarea transpiraţiei. Hainele îmbibate de transpiraţie se lipesc de corp,
dând o senzaţie neplăcută.
O a treia variabilă este radiaţia solară si terestră. Să presupunem că prognoza meteo ne
anunţă că sunt 90°F la umbră. în plin soare şi pe o stradă de beton de culoare deschisă va fi
mult mai cald. La fel şi pe o stradă de asfalt negru. în sfârşit, pe o autostradă de asfalt negru,
însorită, la câţiva metri de un bloc de cărămizi luminat de soare, ai impresia că eşti într-un
cuptor cu microunde. Influenţa acestei energii radiante - de la pavaj, soare, ziduri este
evidentă.
Dacă încă nu te-ai ofilit mai poţi spera încă la o adiere ! Şi iată şi cea de a patra variabilă
meteo - vântul. Un vânticel uşurează scurgerea prin convecţie a energiei sub formă de căldură
radiantă din corp şi din aceste suprafeţe fierbinţi şi, de asemenea, măreşte evaporarea.

COMBINAŢIA TUTUROR VARIABILELOR -

INDEXUL STRESS-ului TERMIC (IST)
De aproape 30 de ani? un instrument este folosit pe scară largă de personalul din
medicina militară şi sportivă pentru a cuantifica efectul combinat al tuturor acestor variabile
de stres termic. Este denumit. în mod logic, Monitorul Stresului Termic (MST) - o combinaţie
de trei termometre, dintre care două au modificări speciale pentru a înregistra influenţa
vântului, umidităţii şi a energiei radiante. Combinând influenţa efectivă a fiecăreia din aceste
variabile, se obţine valoarea Indexului Stresului Termic (IST). măsurată de asemenea în
grade. Cu cât IST este mai mare, cu atât este mai dificil pentru corp să-şi menţină temperatura
normală iar senzaţia este mai neplăcută.
Alergătorii şi mărşăluitori ar trebui să fie la curent cu aceste probleme, ele fiiridu-le
utile pentru evaluarea probabilităţii stresului termic în locurile de desfăşurare a competiţiilor.
Unul dintre aceste trei termometre este acoperit cu un manşon de bunbac umezit. O
combinaţie cu un vânt predominant şi umiditate determină cât de mult se va evapora din
această umiditate. Aceasta aşa-numită Temperatură a Bulbului Umed (TBU) este de obicei
cea mai mică dintre cele trei valori obţinute. Un alt termometru e închis într-un glob negru şi
măsoară energia radiantă a soarelui şi a suprafeţelor calde din apropiere. într-o zi caldă,
însorită, această Temperatură a Globului Negru (TGN) are cea mai mare valoare. Al treilea
termometru indică temperatura standard al umbră: este protejat de lumia directă a soarelui şi
înregistrează Temperatura Bulbului Sec (uscat) - TBS. Formula IST combină procentele
diferite ale celor trei temperaturi, reprezentând contribuţia fiecăreia la sarcina termică totală.
Umiditatea şi cele mai importante, deci TBU are o pondere de 70 % din IST total. TGN
are o pondere dc 20 %. Este interesant că temperatura standard, la umbră TBS, atât de
familiară tuturor, are o pondere de numai 10 %.
Colegiul American de Medicină Sportivă a întocmit un tabel sugestiv - TAB. 1 - cu
termenii descriptivi pentru indicarea intervalelor de temperatură ale IST. Se face chiar şi o
sugestie pentru un cod de culori şi un steag ce ar urma să fie abordat la locul competiţiei
pentru a semnala dacă sunt necesare precauţii speciale.

MĂSURAREA STRESS-ului TERMIC LA J.O. DE LA BARCELONA

Se pot folosi aceste temperaturi ale IST ?. Da, iar bazele folosirii lor în atletism au fost
perfecţionate pe parcursul J.O. de la Barcelona.

173
 Am făcut parte dintr-o echipă internaţională de cercetători însărcinată cu documentarea
stresului termic al climei pe durata J.O.. Proiectul a fost unul din alte câteva aprobate de
Comisia Medicală a CIO. Am avut descurajatoarea sarcină de a măsura TBS, TBU şi TGN la
intervale de 5 minute în anumite locuri, atât în interiorul cât şi în exteriorul stadionului,
precum şi în anumite puncte de pe traseele de marş şi maraton.
Pornind de la aceste date am calculat IST. De ce intervalele sunt de 5 minute ?.
Deoarece influenţa norilor trecători şi a brizelor susţinute cauzează schimbări măsurabile ale
stresului termic şi concurenţii sunt influenţaţi pe durata cursei de totalitatea acestor uşoare
schimbări. După analizarea a peste 4000 de biţi de informaţie, s-a concluzionat că două
aspecte merită să fie luate în discuţie. Primul, că într-adevăr a fost un stress termic
considerabil pe durata principalelor probe de fond. TABELUL 2 prezintă valorile IST.
Al doilea, că în ciuda desfăşurării probelor în condiţii de vreme caldă şi umedă, numărul
accidentelor datorate stresului termic a fost deosebit de mic, dar timpii realizaţi nu au fost
buni, probele de fond fiind considerate mai degrabă ca o luptă între capacitatea de rezistenţă a
fiecărui concurent şi nu curse rapide pentru timpi mai buni. în ciuda obişnuitelor comentarii
că "toţi au alergat în aceleaşi condiţii", sub nici o formă nu se poate spune că toţi atleţii au fost
în mod egal antrenaţi în căldură sau au experimentat deopotrivă menţinerea ritmului în astfel
de condiţii. Abandonurile au fost frecvente.
Încă nu ştim dacă cele două probe de maraton ar fi fost preferabil să se fi disputat
dimineaţa, în loc de seara. Evident, nu am putea "recrea" probele de maraton, cu aceiaşi
sportivi care să alerge din nou şi dimineaţa şi apoi să comparăm rezultatele. De asemenea, la
Barcelona nu am obţinut valori ale IST în intervalul de timp 06:30 am - 09:30 am (dimineaţa)
pentru a le compara cu cele din intervalul de seara programat între 06:30 pm - 09:30 pm.

COLECŢIA DE DATE DESPRE STRESS-ul TERMIC DIN ATLANTA

Pentru a uşura înţelegerea acestor probleme, vara trecută mi-am extins aceste studii în
Atlanta, în perioada proiectă a J.O. în intervaluri de 4 ore fiecare, au fost efectuate măsurători
ale IST la fiecare 5 minute. Unele dintre ele au avut loc la jumătatea zilei, pentru a fi folosite
la analiza concursurilor cu mai multe probe. Altele au avut loc dimineaţa şi seara, de la
07:00am la 10:00 am. respectiv de la 06:00pm la 10:00pm, reprezentând intervalele probabile
de desfăşurare ale curselor de fond. începerrea lor mai devreme s-ar suprapune cu programul
somn / masă al sportivilor. începerea lor mult mai târziu ar prelungi cursele seara. Din datele
înregistrate la interval de 5 minute în aceste două intervale de timp de câteva ore fiecare,
perioadele de timp specifice probei de maraton ar putea fi alese din aceste date comparative
ale stresului termic principal. Pentru ilustrare, sa luăm o anumită zi şi să comparăm mediile
IST înregistrate la trei alergări de maraton, fiecare pe durata a 02:15:00. Prima începe la
07:00am, a doua la 06:00pm şi a treia a 07:00pm. Vom utiliza datele dintr-o zi mai
"răcoroasă" dintre cele fierbinţi - când maxima TBS a atins 94"F (34.4°C) la jumătatea după-
amiezii. TABELUL 3 rezumă condiţiile climaterice, ce au avut de înfruntat atleţii.

INDEX TERMIC START INDEX TERMIC F I N I Ş MEDIA

07:00am, 75 (23.9) înalt - Q9:15am, 86 (30.0) extrem 80 (26.7) înalt4-

06:00pm, 87 (30.6) extrem 08:15pm, 79 (26,1) înalt 83 (28.3) extrem

07:00pm, 84 (28.9) extrem - 09:15pm, 78 (25.6) înalt 80 (26.7) înalt

174
TABELUL 3. IST: Disputarea probelor de maraton dimineaţa / seara: argumente pro şi
contra.
Ce ne spun aceste date despre probele de maraton disputate vara la Atlanta? în primul
rând, un start la 07:00 dimineaţa şi un altul Ia 07:00 seara furnizează imagini în oglindă, unul
despre celălalt, referitoare la valorile IST - cel puţin în zilele cu "val de căldură", când soarele
străluceşte de la răsărit la apus. Dimineaţa devreme umiditatea este mai ridicată, dar străzile
sunt mai răcoroase. Oricum, pe măsură ce distanţa parcursă creşte, sporivii se confruntă
gradat cu condiţii ce măresc stresul; uşoara scădere a umidiţăţii nu contrabalansează creşterea
permanentă a încărcării energiei radiante. Seara, cursa începe cu umiditate mai scăzută şi
vreme foarte caldă, datorate atât temperaturii cât şi energiei radiante - dar condiţiile se
înbunătăţasc treptat, pe măsura ce soarele apune. Ce este mai bine din perspectiva fiziologiei
sportive - alergare cu creşterea stresului termic ca urmare a continuării deshidratării, sau
îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de alergare? La această întrebare nu a răspuns încă nici
un studiu.
Steve Stence îşi împărtăşeşte experienţa
Momentan trebuie să învăţăm din experienţa sportivilor. Steve Spence a alergat, în
02:15:36, pe o vreme fierbinte / umedă la C.M. de la Tokyo, dimineaţa devreme şi 02:15:21,
seara, la Barcelona. "Dacă este atât de cald şi umed încât să-i preocupe pe organizatori, atunci
alegerea între dimineaţa şi seara este o problemă de a decide care variantă este mai puţin rea -
deoarece fiecare dintre ele influenţează negativ timpii obţinuţi.
Şansele de a păstra un ritm de alergare optim se micşorează, doar câţiva reuşind să o
facă în acea zi. Acest lucru dezamăgeşte. Deoarece cele mai bune curse pe şosea se ţin
dimineaţa devreme, eu prefer strartul de dimineaţă deoarece pentru mine este cel mai adecvat
mod. De asemenea, mulţi atleţi nu au un somn prea liniştit în noaptea dinaintea unei
competiţii importante, iar a aştepta o zi întreagă până la startul de seara sporeşte tensiunea".
Alţii ar putea de asemenea să sugereze ca la Atlanta ar fi preferabil un start matinal, în
primul rând, calitatea aerului ar trebui să fie mai bună, datorită circulaţiei nocturne reduse. în
al doilea rând, spre deosebire de zilele cu "valuri de căldură", e normal ca numai ceaţa
matinală de la nivelul solului să blocheze influenţa soarelui până la jumătatea dimineţii.
Aceasta Împiedică creşterea valorilor TGN şi TGS atât de rapid cum s-a întâmplat vara
trecută. S -au obţinut informaţii prin termometrie în infraroşu despre stresul asupra pantofilor
de alerare. Am măsurat temperaturi de 113°F (45.0°C) până la 117°F (47.2°C) la startul celor
două curse de maraton de seara. Decalajul de timp în încălzirea suprafeţei străzilor minimiza
astfel stresul la desfăşurarea alergării de diminimeaţă. Desigur, aceste influenţe ale TGN/TBS
trebuie compensate cu valorile mai ridicate dimineaţa devreme ale TBU, datorate umidităţii
mai mari. care afectează negativ performanţa.
În al treile a rând, incidenţa furtunilor însoţite de fulgere este mai mare seara decât
dimineaţa, datorită încălzirii din timpul zilei. Seara, probele atletice ar pute fi amânate, pe
durta cât furtuna (însoţită de efecte "pirotehnice") face cursa impracticabilă, dar ce se
întâmplă cu proba de maraton în curs de desfăşurare ?. S-ar putea ca atleţilor să le placă
efectele răcoritoare ale ploii. Dar vor putea oare elicopterele purtătoare de semnale să se
menţină în aer ?. Ar fi oare periculos pentru sportivi să continue alergarea pe străzi în timpul
unei furtuni cu fulgere ?. Nu este practic să se anuleze proba şi să fie reprogramaiă a doua zi ?

175
 Ce putem deci concluziona din toate aceste ?. Pe lângă căldura şi umiditatea aşteptate,
cel mai important aspect în analizarea condiţiilor meteo de la Atlanta este caracterul lor
imprevizibil - adică exact contrariul stabilităţii climatice observate pe perioada precedentelor
trei ediţii ale J.O. de la Los Angeles, Seotil şi Barcelona, unde nu a existat nici o probă în aer
liber care să fie amânată din cauza vremii rele. în timp ce câteva zile calde au încetinit câteva
probe de fond, ploaia şi-a făcut apariţia de două ori, o dată la Seoul, seara târziu şi o dată la
Barcelona, înaintea zorilor. în rest, zilele au fost însorite, timpul fiind minunat pentru
transmisia TV şi pentru spectatori. La Atlanta căldura nu este mai mare decât la Barcelona,
dar de regulă este mai puţin vânt şi o varietate mai mare a condiţiilor meteo. Zilele cu "val de
căldură", cu soare strălucitor şi umiditate scăzută vor menţine programarea probelor, dar vor
influenţa negativ timpii realizaţi. Furtunile de la începutul serii ar putea cauza amânări,
determinând comutarea transmisiunilor TV la probele de sală până ia reluarea cursei,
reducând astfel timpul de prezentare destinat alergărilor.
împărtăşiţi gândurile dumneavoastră d-nei Emmons Atleţii de elită (şi antrenorii lor) care
parcurg acest material ar trebui să-şi aştearnă, pe hârtie, comentariile / sugestiile referitoare la
startul dimineaţa / seara în probele de fond pe şosea şi să le trimită d-nei Julia Emmons,
Preşedinta Curselor Feminine de Fond. Adresa ei este: Julia Emmons, Chair of Women's
LDR, 3097 B. Shadowlawn Ave. NE, Atlanta, GA. Dânsa va conduce aceste probe în '96.
Acesta este un subiect permanent, de discuţie printre organizatorii J.O. Decizia finală nu a fost
încă luată.

PREGĂTIREA ATLEŢIILOR PENTRU CĂLDURĂ ŞI UMIDITATE

Cum se pot pregăti cel mai bine atleţii pentru timpul de concurs cald/umed de la
Atlanta? Îmbucurător este faptul dovedit, că cele mai multe dintre adaptările fiziologice
necesare performanţei sportive au loc după un antrenament intens, chiar în cazul în care acesta
se desfăşoară pe vreme răcoroasă şi este urmat (după o perioadă scurtă de timp) pe vreme
caldă.
Antrenamentul în condiţii de căldură şi umezeală înalte, măreşte pur şi simplu nivelul
acestor adaptări. Ele includ:
1. volum mărit al plasmei sanguine;
2. coeficient mărit de transpiraţie;
3. micşorarea pierderii de electrolit prin transpiraţie;
4. iniţierea procesului de transpiraţie la o temperatură mai mică a corpului şi
5. o percepţie mai puţin accentuată a stresului termic.
Informaţia rea este că nici calitatea şi nici cantitatea de lucru necesară pentru adaptare
nu pot fi realizate cu un singur antrenament pe termen lung - vara, în ambient fierbinte /
umed. Atleţii care suportă luni de antrenamente în condiţii de căldură ridicată trebuie să-şi
modereze "senzaţiile psihologice negative de saturaţie" datorită faptului că ceilalţi concurenţi
acumulează mai mult - din punct de vedere cantitativ şi calitativ, antrenându-se în altă parte,
în condiţii ideale. Cercetări recente au arătat că după două săptămâni de antrenament intens în
ambient fierbinte / umed, la un nivel de intensitate de 40 % până la 95 % din VO,max, se
produc 95% din maximul transformărilor legate de adaptare.
încă două semnale; primul: antrenamentul în ambient fierbinte / uscat nu produce atâtea
adaptări ca acela în ambient fierbinte / umed; şi
Al doilea, "intrarea în forma competiţională" trebuie inclusă cu grijă în procesul de
aclimatizare cu locul de desfăşurare a concursului. Cercetările indică faptul că scăderea
timpului de răspuns adaptativ la căldură este rapidă, de ordinul zilelor, după încetarea
antrenamentului de aclimatizare.
Iată în încheiere câteva sfaturi pentru fondiştii care se pregătesc pentru '96:

176
  Faceţi serii compacte de antrenamente în condiţii de căldură - pe perioade
determinate -, de acum şi până în '96, incluzând şi alergări pe căldură, pentru a optimiza
"conducerea" ritmului / tempoului de alergare.
 A se lua în considerare hiperhidratarea glicemică ca mijloc de mărire a
capacităţii de stocare a lichidelor înaintea probei (v. On the Roads, mai / iunie '93).
 în '96 trebuie cel mai bine este să vă pregătiţi în condiţii meteo optime şi în
confortul psihologic al mediului înconjurător de acasă.
 Apoi veniţi la Atlanta, dar nu mai devreme de perioada necesară pentru
adaptarea
 finală.
 Organizaţi totul pentru obţinerea formei sportive maxime la J.O., dar fiţi
pregătiţi pentru situaţiile neprevăzute din punct de vedere meteo.
Tradus din limba engleză în limba română de Mihai CONSTANTINESCU.

177