CUVÎNT ÎNAINTE

Monografia „Antropologie motrică" se înscrie pe coordonatele tradiţiei valoroase lăsate

antropologiei 'şi învăţămîntuiui de educaţie fizică şi sport de marele savant Fr. I. Rainer, care a
funcţionat în paralel atît la facultatea de medicină cît şi în calitate de rector şi conducător al
catedrei de anatomie, biomecanica şi antropologie la Academia Naţională de Educaţie Fizică,
una din primele instituţii cu acest profil din Europa. Valorificînd şi dezvoltînd în raport cu actua-
lele cuceriri# ale ştiinţei, cercetările profesorului Fr. I. Rainer în domeniul antropologiei aplicate
în sport şi în medicina omului sănătos, continuate apoi de acad. Ştefan Milcu, am încercat să
fundamentăm şi să sintetizăm domeniul antropologiei motrice pornind de la faptul că unul din
elementele princeps definitorii ale fenomenului om este mişcarea, de natură să influenţeze şi
condiţioneze activitatea psiho- intelectuală şi caracterele somatofiziologice, realizîndu-se astfel
integralitatea fiinţei umane, exprimată de antichitatea elenă _în cuvintele ..mens sana in corpore
sano .
Termenul de antropologie motrică aparţine rectorului prof. univ. Elena Firea, care ne-a pus la
dispoziţie o valoroasă experienţă teoretică şi practică în elaborarea acestei lucrări, creindu-ne
ceie mai bune condiţii de muncă, fapt pentru care îi aducem cele mai alese mulţumiri.
Exprimăm, de asemenea, gratitudinea noastră prof. dr. Mihai Epurări pentru îndrumarea de înaltă
rigurozitate ştiinţifică acordată.
Monografia prezentă s-a cristalizat într-un permanent dialog cu specialiştii domeniului în cadrul
cursurilor organizate de Centrul de perfecţionare a cadrelor din mişcarea sportivă şi al
cercetărilor efectuate asupra unor loturi de sportivi, motiv pentru care exprimăm recunoştinţa
noastră Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, specialiştilor din cadrul centrului de
perfecţionare şi secţiei de performanţă şi, în rnod deosebit, preşedintelui Haralambie Alexa şi
directorului centrului de perfecţionare Nicu Alexe, şefului de secţie V. Constandache, care ne-au
acordat în permanenţă un generos sprijin. Mulţumim colectivului Centrului de Medicina Sportiva
(conf. doctor 1. Drăgan, dr. Carmen Dumitru) şi Centrului de Cercetări Antropologice din cadrul
institutului de genetică „Victor Babeş" condus de prof. dr. doc. Ion Moraru, pentru materialul
iconografic pus ia dispoziţie. Mulţumim pentru solicitudinea în elucidarea unor aspecte pe
ramuri de sport profesorilor joan Kunst Ghermănescu. Tatu Titus, Ti- beriu Ardelean şi totodată
aducem un ultim omagiu pe această cale prof. univ. ion Şiclovan. Deosebite mulţumiri exprimăm
acad. Ştefan Milcu pentru ajutorul acordat în elaborarea lucrării, pentru riguroasa revizie
ştiinţifică şi pentru însăşi formarea mea profesională. Mulţumim totodată prof. Napoleon
Wolansky, B. A. Nikitjuk, Jan Szopa, V. Klissouras, R. Malina, W. Starosta, R. Kovar, Z.
Wyznikiewicz- Kopp pentru materialul ştiinţific pus la dispoziţie.
Lucrarea contribuie la fundamentarea unei viziuni ştiinţifice asupra sportului, care devine ştiinţă
doar în măsura în care, prin inter- disciplinaritate, suferă implementarea antropologiei, geneticii,
anatomiei, biomecanicii, fiziologiei, psihologiei, metodicii etc., fără acestea rămînînd doar o
practică limitativă 'lipsită de reale perspective de dezvoltare pe noi trepte ale performanţei. In
acest context, antropologia motrică abordează multiplele aspecte ale omului în mişcare. Se
subliniază necesitatea cunoaşterii -aprofundate a complexităţii bio- psihomotrice a fiinţei umane
de către antrenor, acesta avînd drept unic instrument de lucru corpul uman sănătos şi fiind astfel
foarte apropiat de medic, al cărui obiect de activitate este tot omul sănătos şi bolnav.
Am abordat atît aspecte fundamentale antropologice, precum procesul de creştere şi dezvoltare,
substratul tipologiei constituţionale şi
ol eredităţii, cît şi aplicative, de importanţă pentru antrenor, biolog, antropolog, demograf şi
pentru activitatea umană în general, precum snlocţia antropologică şi genetică în sport, dirijarea
pe baze cmlropologlrn a antrenamentului, parametrii constituţionali psiho- .nmiili>[|/|nl(M|lr:l vi
molrlcl, bloritmurilo umane, condiţionarea de iln ni •!111 IIhIm a Intrnţjll fllnţ© umano po
parcursul tuturor peri-
....11»l• >i ui'- ......... 'Il<n, subliniind laptul că potenţialul biomotric
■ un .tllul»' un Indicator valoros al stării do sănătate, ai calităţii fondului dnmocjral'lc:, coca ce
justifică pe deplin existenţa, alături de an- liopolorjlu fizică, culturală şi a antropologiei motrice,
ca disciplină dMIm tâ. De asemenea cunoaşterea nemijlocită a unor realităţi privind biologia
fiinţei umane în cadrul activităţii la Comisia Naţională do Demografie ne-a permis introducerea
în monografie a unor elemente cu valoare aplicativă şi teoretică pentru antropologie şi pentru
îmbunătăţirea indicatorilor demografici la noi în ţară fapt pentru caro mulţumim în mod deosebit
preşedintei Comisiei Naţionale de Demografie dr. Olimpia Solomonescu, secretarului comisiei
ing. iosef
lO
fonescu, specialistului dr. Ion Copil şi factorilor de răspundere judeţeni cu care colaborăm.
Exprimam, în final, mulţumiri graficienilor Emil Pâtrâşcuţâ şi Lucia Florescu şi distinşilor
documentarişti poeta Maria Urbanovici, prof. Areşteanu Elena şi psihologul Nicola Grigore care
au un aport meritoriu în realizarea lucrării. Subliniem totodată meritul deosebit al Editurii
Ştiinţifice şi Enciclopedice şi a Tipografiei din Oradea în editarea lucrării.
Convinşi de faptul că lucrarea poate fi îmbunătăţită, domeniul fiind nou, în continuă
transformare şi de mare perspectivă, exprimăm recunoştinţă tuturor specialiştilor care ne vor da
sugestii constructive de îmbunătăţire a conţinutului monografiei în viitor.
Conf. Dr. MIRCEA IFR1M
1. OBIECTUL ANTROPOLOGIE! MOTRICE
Antropologia, aşa după cum o defineşte Blumenbach, este o ştiinţa de sinteză care studiază omul
ca fenomen biologic şi social, avînd două direcţii importante de investigare: antropologia fizică
şi antropologia culturală (Keiter).
Antropologia fizică este, de fapt, o ramură a morfofiziologiei (Mac Canaill) care studiază
originea, evoluţia şi densitatea morfofiziologică a omului. în cadrul ei deosebim
paleoantropologia (care se ocupă cu evoluţia omului, avînd multiple tangenţe cu anatomia
comparată, embriolcgia, genetica, arheologia ş.a.), morfoantropologia (alcătuită din neurologie,
care studiază ţesuturile şi organele şi sornatologie, care abordează organismul cu un tot unitar,
sub raportul tipologic constituţional somatic), fizic antropolog ia (care studiază caracterele
fiziologice atît sub raportul adaptabilităţii lor ia diferitele condiţii de mediu, cît şi privind
tipologia constituţională fiziologică), eredoantro- pologia (care studiază determinismul ereditar
al tipologiei constituţionale umane, genetica populaţiilor prin prisma unităţii în diversitate a
fiinţei umane, evoluţia fiinţei umane condiţionată de interacţiunea fondului ereditar şi a factorilor
de mediu), antropo.demografia (care abordează aspectele legate de tendinţele demografice ale
populaţiilor, de particularităţile de vîrstă ale organismelor condiţionate de procesele de creştere şi
dezvoltare, de corelaţiile dintre determinismul sexual ai fiinţei umane şi evoluţia fenomenelor
demografice.
Antropologia culturală abordează aspecte din sfera suprastructurii fiinţei umane, privită ca
fenomen social, omul fiind singura fiinţă biologică ce, în afară de mediul biologic, are şi un
mediu social şi la care, în afară de transmiterea informaţiei ereditare pe calea genelor, există şi o
transmitere din generaţie în generaţie a informaţiei intelectuale pe calea limbajului -articulat şi a
scrisului. Antropologia culturală cuprinde, în principal, arheologia (istoria culturilor vechi),
etnologia (teoria culturii), lingvistica (studiu! vorbirii şi al limbajului) ş.a.
17
2 — Antropologie motrică

Acad. Ştefan Milcu consideră că „antropologia este o ramură a ştiinţelor naturii, situată la
frontiera dintre biologie şi ştiinţele sociale, care se ocupă, ţinînd seama de linte-rrelaţiMe cu
factorii de mediu, geografici şi istorici, cu studiul variabiIităţii omului, a originii şi raselor sale".
Sub raport istoric, antropologia are o veche evoluţie, care s-a făcut în strînsă legătură cu genetica
(ce constituie, de fapt, după unii cercetători, parte componentă a antropologiei), ea definind la-
tura ereditară atît a tipologiei constituţionale somatice, funcţionale şi psihice a omului, cît şi a
complexelor procese de creştere şi dezvoltare ale individului uman şi a multiplelor fenomene
care condiţionează caracteristicile şi dinamica populaţiilor etno- şi filogenetic.
începuturile antropologiei şi geneticii datează încă de la Aristotel. In Istoria animalelor, Aristotel
plasează omul printre animale, consi- derîndu-l fiinţa superior organizată, introduce termenul de
antropologie şi face primele referiri de genetică, arătînd că din părinţi mal- formaţi se nasc copii
malformaţi, iar malformaţiile pot fi ereditare sau determinate de factorii mediului ambiant.
De asemenea, în cărţile indiene care datează din mileniul II înaintea erei noastre există însemnări
privind consecinţele nefavorabile ale căsătoriilor consanghine. Pe tăbliţele babiloniene din
Ninive era însemnat pedigriul unor cai.
Herodot, în operele sale, descrie caractere antropologice diferenţiate ale popoarelor
mediteraneene, caucaziene şi scitice. Isidorus arată că înfăţişarea omului variază cu zona
geografică din cane provine.
Hipocrate — părintele medicinii — face o serie de referiri de genetică, arătînd că din părinţi cu
ochi albaştri se nasc copii cu ochi albaştri şi dă astfel primele referiri privind transmiterea
caracterelor homozigote recesive. Albertus Magnus arată pentru, prima oară, că fiinţa umană este
alcătuită dintr-o parte ereditară şi o parte determinată de factorii de mediu exterior şi arată
posibilitatea transmiterii ereditare a caracterelor dobîndite. El evidenţiază existenţa unor mal-
formaţii transmise ereditar, precum polidactilia, hermafroditismul, si- tusul invers şi arată că
alimentaţia poate modifica ereditatea.
Urmează, după perioada 'antedatată, o lungă stagnare în domeniul cuceririlor antropologice şi
genetice, la fel ca în domeniul anatomiei, pentru oa, în epoca Renaşterii, să se înregistreze un
nou salt calitativ în aceste domenii.
Astfel, Leonardo da Vinci arată existenţa asemănărilor dintre om şi aniimal; Bernier (1620) face
prima clasificare a raselor umane, iar Galen arată legătura dintre tipul constituţional şi starea de
boală.
Mai tîrziu, Linne plasează omul în ordinul primatelor, arătînd existenţa unor tipuri
constituţionale, precum cel gotic — înalt, depig- mentat, finic — blond şi Icponic; de asemenea,
consideră specia actuală drept Horii o sapiens sapiens (înţelept), cu variantele europeus,
americanus, asiaticus şi africanus, după zona geografică în care se găseşte.
Lamark a susţinut că evoluţia lumii animale este rezultatul adaptării la mediu şi a transmiterii
caracterelor dobîndite, iar Darwin, pe baza selecţiei, naturale şi a variabiiităţii, fundamentează
originea speciilor, inclusiv a omului. Mai tîrziu, Regnier de Graff descoperă folicului ovarian, iar
L. Hamm, spermatozoizii.
Ulterior, Gregor Mendel evidenţiază procesele fundamentale ale eredităţii prin: cercetări
experimentale pe plante aducînd, corolar, explicaţii asupra substratului ereditar al tipologiei
antropologice. Astfel, el a încrucişat soiuri de plante şi a analizat matematic rezultatele obţinute,
fundamentînd noţiunile de dominanţă, recesivitate, ho- mozigctism şi heterozigotism, La acestea
se adaugă cuceririle lui Fleming, Strassburger, Waldeyer (1875), Mac Ciung (1902) privind cro-
mozomii de sex, urmate în 1910 de cele ale lui Morgan, care fundamentează teoria
cromozomială a eredităţii. Aceste descoperiri culminează în 1953 prin cercetările lui Watson şi
Crick care demonstrează existenţa DNA şi a codului genetic, ca substrat material biochimic al
genelor şi, respectiv, al eredităţii, urmate de studiile de antropologie şi genetică ale populaţiilor,
de genetică moleculară, 'medicală, radiobiologică, irnunitară, citoiogică, de farmacologie
dermatoglifică ş.a., care au luat un avînt deosebit în ultimul timp.
La noi în ţară începuturile antropologiei le găsim în opera lui Dimitrie Cantemir, Descriptio
Moldaviae, în care se menţionează influenţa aşezării geografice asupra populaţiilor. Mai tîrziu,
Nicolae şi Mina Minovici, personalităţi de talie mondială, care organizează primul institut de
medicină legală din Europa la Bucureşti, introduc, pentru prima oară în lume, metodele
antropologice în medicina legală.
Ulterior, C. /. Parhon, autorul primului tratai de endocrinologie din lume (1909), face studii de
pionierat în biotipologie, aducînd contribuţii originale, de valoare mondială, în interpretarea
endocrină a constituţiei, demonstrînd rolul glandelor endocrine în apariţia^ şi evoluţia raselor şi
în determinismul tipului constituţional individual.
Fr. I. Rainer face primele anchete medicoantropologice, începînd elaborarea Atlasului
antropologic al României, organizează primul Institut de Antropologie din Sud-Estul Europei,
unul din primele din lume, prezidează primul Congres Internaţional de Antropologie, care are loc
la Bucureşti în' 1940, face primele cercetări de biotipoiogie antropologică sportivă în primul
laborator cu acest profil din Europa, pe care-i fondează, în calitate de prim rector a! Academiei
Naţionale de Educaţie Fizică, iniţiază şi ţine cursul de antropologie sportivă ia studenţii anului III
ai Academiei Naţionale de Educaţie Fizică. Contribuţiile sale în domeniul antropologiei îl
situează pe Fr. I. Rainer
printre cele mai marcante personalităţi ale antropologiei pe plan mondial.
Cercetările lui Fr. I. Rainer sînt continuate de acad, Ştefan Milcu, care dezvoltă studiile
antropologice la noi în ţară privind structura poporului român, tipul endocrin şi constituţia,
corelaţiile dintre tipologia constituţională şi performanţa sportivă, calităţile somatofiziolo- gice
ale unor grupe de populaţii, determinismul genetic al unor caractere biologice etc., aducînd
contribuţii originale recunoscute pe plan internaţional. Ele îi conferă o notorietate mondială de
natură să ridice pe cele mai înalte culmi prestigiul antropologiei şi geneticii româneşti.
în acest context, din cadrul antropologiei s-a desprins antropologia sportivă. Ea a fost
fundamentată, la noi în ţară, de savanţii Fr. I. Rainer şi acad. Ştefan Milcu. în prezent, reluînd,
tradiţia profesorului Fr. 1. Rainer, oare preda, la Academia Naţională de Educaţie Fizică, în anul
III, cursul de antropologie, după cel de anatomie de ia anul I şi cel de biomecanica de la anul il,
cu ajutorul rectorilor
i. Şiclovan, Ipan Kunst Ghermănescu şi Elena Firea s-a reînfiinţat cursul de antropologie ia anul
1VT”
Antropologia sportivă, al cărui conţinut considerăm că este mai bine exprimat în terminologia de
Antropologie motrică, care aparţine rectorului conf. univ. Elena Firea, are ca obiect o
complexitate de elemente, care se ‘implică în întreaga activitate sportivă şi, îndeosebi, în
procesul de selecţie şi antrenament, condiţionînd din ce în ce mai mult obţinerea performanţei
sportive.
Cuceririle antropologice pe bază de programe computerizate (încep să fie din ce în ce mai
eficiente în dobîndirea performanţei.
Legile simple ale fizicii explică cum se transmit forţele de ia un punct la altul. Pentru fiecare
atlet se poate stabili o diagramă antropologică 'ideală corespunzînd caracteristicilor sale fizice.
Compa- rînd acest traseu-model cu mişcările reale ale sportivului în acţiune, este posibilă
depistarea gesturilor inutile, a deplasărilor neadecvate, a falselor impulsuri şi a atitudinilor care
dispersează forţa sau diminuează puterea. în afară de aceasta, computerul, programat pe para-
metrii antropologiei, permite determinarea valorii unghiurilor fiecărei articulaţii în cursul unei
performanţe, precum şi a poziţiilor centrului de gravitate.
Prezentăm cazul unui tînâr săritor în înălţime olandez, Rucld Wie- lart, pe care l-a analizat
antropologic Gideon Ariei. Examinînd schemele săriturilor sale se poate afirma că el este capabil
să atingă fără probleme 5 cm în plus; poziţia centrului său de gravitate este excelentă, dar în
momentul trecerii peste bară, el desface prea devreme piciorul. Pentru a ridica bine piciorul, el
este obligat să-şi cipiece spatele şi atinge bara. Dacă ar aştepta o fracţiune de secundă în plus
pentru <a ridica membrele sale inferioare, tot corpul său ar fi deja dincolo de bară şi ei ar putea
să se aplece uşor. în schimb, posedă o tehnică bună: ei îşi opreşte acceleraţia chior înainte de a se
desprinde de soi, ceea ce este excelent, deoarece recuperează astfel maximum de putere pentru a
se ridica. Pe de altă parte, s-a constatat că Rudd Wielart este puţin lipsit de forţă şi că trebuie să-
şi dezvolte anumiţi muşchi: forţa cu care el se sprijină pe sol imediat înainte de săritură ar trebui
să fie egală cu o valoare aproximativ de 8 ori mai mare decît propria sa greutate, ca la cei mai
buni săritori. Ea este însă mult mai mică. Acest defect poate fi însă uşor corectat printr-un
antrenament adecvat.
Cazul aruncătorului de disc american McWilkins, care a cîştigat medalia de aur la Jocurile
Olimpice de la Montrea! în 1976, constituie, de asemenea, un exemplu de analiză antropologică.
Cu cîteva luni înainte de jocuri, Gideon Ariei a analizat tehnica campionului. In acea perioadă,
McWilkins arunca discul la 66 metri, ceea ce reprezenta o performanţă bună, dar el era departe de
cei 69 metri ai recordului mondial. Caiculînd forţele diferitelor membre în raport cu tipul
constituţional antropologic şi studiind schemele aruncărilor, Dr. Ariei a observat că atletul
american, chiar înainte de a da drumul discului, mişca genunchiul oarecum ca un resort, în loc
să-l blocheze. Prin aceasta el pierdea o parte din forţa care ar fi trebuit să lie transmisă
discului. ,,Ca atare" — comentează Gideon Ariei — ,,s-a simulat, pe computer, aruncarea
efectuată de un McWilkins fictiv, care nu ar mişca genunchiul. Previziunea a fost spectaculară: el
putea cîştiga 3 metri".
Trei zile mai tîrziu, după ce şi-a blocat genunchiul cu un aparat ortopedic, McWilkins depăşea
recordul mondial, sting înd 70,86 rn.
Un alt atlet american a făcut o greşeală asemănătoare: aruncătorul de greutăţi Terry Albritton.
După ce a analizat antropologic mişcările acestuia, Gideon Ariei i-a sfătuit să nu mai îndoaie
genunchiul înainte de a proiecta greutatea, pentru ca o forţă maximă să fie transmisă braţului. El
i-a prezis chiar că, dacă ar reuşi să corecteze acest defect, ar deveni campion mondial. După o
lună, această previziune se realizase.
Analiza antropologică a tehnicii aruncătorului de suliţă FJill Schmidt a dat, de asemenea,
rezultate considerabile. Doctorul Ar/el a descoperit că el pierdea din forţa sa lăsînd să cadă şoldul
în momentul aruncării. Schmidt şi-a corectat rapid poziţia şi a aruncat suliţa la mai mult de 92
metri, deci la 2 metri de recordul mondial.
Cuplarea computerului programat pe parametrii antropologici nu serveşte numai la ameliorarea
performanţelor, ci permite, de asemenea, eliminarea eforturilor inutile şi a greşelilor tehnice. De
exemplu: din timpuri vechi, săritorii în lungime erau convinşi că trebuie să posede rnolete de oţel
pentru a apăsa la maximum pe planul de sări- lură. Gideon Ariei a descoperit însă că, în
momentul săriturii, piciorul, în contact cu soiul, împinge mai puţin decît se realizează prin
accelerarea celuilalt membru inferior lansat înainte şi prin aceea a torsului.
în teorie, Gideon Ariei consideră că putem analiza orice performanţă sportivă. Totuşi, anumite
discipline sînt mai greu -de disecat. Aşa este, de exemplu, notaţia, deoarece trebuie să ţinem
seama de un element suplimentar: apa. Sîntem în curs de construire o unei piscine-acvariu unde
vom putea filma înotătorii în timpul antrenamentului. Săritura cu prăjina ridică, de asemenea,
probleme, în măsura în care nu se pot neglija caracteristicile prăjinii utilizate. în linii generale, în
toate disciplinele în care estetica ore un rol important, abordarea este delicată. Putem ameliora o
mişcare de gimnastică, dar nu este sigur că estetica ar cîştiga prin aceasta. în ceea ce priveşte
patinajul artistic, s-a încercat să se afle cum au apreciat arbitrii figurile impuse, de ce au favorizat
un anumit patinator şi nu pe un altul. Oare mişcarea mîinilor a determinat alegerea lor sau
mişcarea gambelor, a capului, a braţelor? Noi am sfîrşit prin a stabili că, în realitate, poziţia
trunchiului a determinat hotârîrea: acesta trebuie să rărrwnă totdeauna foarte drept, 'indiferent
care ar fi mişcările gambelor şi braţelor. Dacă sporturile de echipă rezistă ia asemenea analize —
deoarece strategia ocupă un loc capital —, este totuşi posibilă ameliorarea modului în care
fiecare jucător de rugby sau fiecare fotbalist loveşte mingea? în realitate, metoda antropologică a
Dr. Ariei este aplicabilă ori de cîte ori există mişcare.
Ce se întîmplă însă cînd la un atlet nu se descoperă nici un defect, nici o greşeală de mişcare? I
se spune că el a atins maximul şi că nu mai poate spera, să facă nici un progres?
Este destul de rar să întîlnim sportivi fără defect. Deseori, cînd mişcările se apropie de
perfecţiune, atletul poate fi încă lipsit de putere. Analiza antropologică depistează aceste
deficienţe şi, în> acest caz, este posibil să se elaboreze un program de antrenament cores-
punzător. Cînd şi acest element este realizat ne aflăm în condiţiile fenomenului de plafonare,
caracterizat prin atingerea limitei superioare de adaptabilitate genetică.
Pentru Gideon Ariei, sprinterul ideal, de exempiu, trebuie să posede, în primul rînd, o mişcare
ultrarapidă a gambelor. Rapiditatea acestei mişcări este însă legată de sistemul neuromuscular.
Pentru selecţionarea celor mai buni alergători pe 100 sau pe 200 metri, antrenorii sînt deci
interesaţi să măsoare timpul reflexului de extensie a gambelor. La un timp egal, alergătorul
înzestrat cu membrele inferioare cele mai lungi şi cu torsul cei mai scurt va avea toate şansele să-
şi întreacă concurenţii.
Pentru anumite sporturi, specialistul american antropolog a încercat să calculeze limitele umane,
aceste recorduri absolute pe care sportivul nu le poate depăşi fără să-şi pericliteze viaţa. La 100
de metri, limita posibilului trebuie să se situeze în jurul a 9,6 secunde (actualul record mondial
este de 9,9 secunde); dincolo de această limită, există riscul ca muşchii să se rupă şi anumite oase
să se fractureze. La săritura în lungime, recordul mondial deţinut de americanul Bob Beamcn
(8,90 m) nu este departe de limita ultimă, care trebuie să fie de 8,96 m. De altfel, Beomon este
destul de apropiat de atletul ideal: alergarea sa este extrem de rapidă şi mişcările sale sînt perfect
sincronizate, tipul său antropologic se apropie de opti- mum pentru această probă. în 'momentul
săriturii, ei dezvoltă o forţă de 770 kg în. articulaţia şoldului, ceea ce este la limita rupturii mus-
culare.
La săritura în înălţime se vor atinge, probabil, într-o zi, 2,70 m, în timp ce recordul mondial este
actualmente de 2,38 m.
La cererea unui producător de televiziune care a vrut să realizeze 'un film serial privind
campionii olimpici de ieri şi de astăzi, doctorul Ariei a comparat performanţa unuia din actualii
campioni la 100 metri, Eddie Hart (9,9 secunde), cu aceea a campionului mondial din 1936,
Jesse Owens (10,2 secunde). Primul a alergat pe o pistă de poîiuretan, al doilea pe o pistă
presărată cu cenuşă şi fără blocuri de starting. „Datorită filmelor'', explică Dr. Ariei, „am putut
calcula deplasările unghiulare ale fiecărei articulaţii. Cunoscînd lungimea oaselor şi numărul de
imagini pe secundă, am fost în măsură să stabilesc distanţa parcursă pe secundă. învingătorul
acestei competiţii prin computer interpus este Jesse Owens".
în acelaşi mod, doctorul Ariei a comparat săritura lui Dick Fosbury (Medalia de aur la Jocurile
Olimpice din Mexic în 1968, unde el a inaugurat metoda aşa-numită „rostogolire dorsală") cu
săritura lui Valery Brumei, cînd acesta a bătut recordul mondial prin „rostogolire ventrală". El a
simulat pe computer înălţimea pe care ar fi putut s-o atingă Brumei dacă ar fi folosit „Fosbury
flop", care are o componentă verticală mai mare. Sovieticul ar fi depăşit recordul mondial: în
teorie, el era capabil să atingă 2,41 'metri!
Numai anumiţi antrenori mai au încă reticenţe: ei se tem ca antropologia şi biomecanica să nu
ameninţe profesia lor. „Nicidecum", răspunde doctorul Ariei: „antropologia motrică nu este decît
un instrument nou, menit să îmbunătăţească cunoaşterea de către noi a efortului sportiv, precum
şi performanţele atleţilor. Relaţiile psihologice între antrenori şi sportivi au un rol primordial în
competiţie şi JIU aş putea în nici un caz să Ie înlocuiesc".
Tot în acest cadru menţionăm că antropologia sportivă abordează :
— relaţia dintre forma ideală şi forma reală;
— modul de folosirea exerciţiului fizic pentru competiţie, respectiv problematica
antropologiei motrice, în scopul obţinerii unei efi- cienţe maxime;
— relaţia dintre biotipoiogia constituţională şi performanţă;
— conceptul de sănătate în lumina activităţii sportive; atît sportul de masă cît şi cel
competiţional obligă la 'reconsiderarea conceptului de normalitate antropologică (de ex.: gradul
de gigantism o! baschetbal'iştilor, greutatea halterofililor etc.);
— efectele morfofiziologice şi culturale ale educaţiei fizice şi sportului asupra populaţiilor;
— aspecte etnologice ale educaţiei fizice şi sportului;
— aspecte de foarte complexă interdisciplinaritate (sportul implică modele fizice, culturale,
sociale);
— investigarea ştiinţifică a situaţiilor motrice concrete şi studii antropologice individualizate
Ia sportivii de mare performanţă;
— incidenţa noilor ştiinţe în investigaţia sportivă: teoria sistemelor, cibernetica, semiotica,
analiza structurală, axiologia, praxiologia, futurologia, auxologia, biotipoiogia, biostatistica,
biomatematica, bio- ntmologia, psihosomatica, ergonomia ş.a.;
-- perspectivele deschise de sport pentru antropologia filozofica;
— relaţia dintre determinarea genetică şi sport.
Antropologia sportivă este o disciplină globală, o ştiinţă a no- mosferei, care nu este identică cu
noosfera, dar este inclusă în ec.
Antropologia prezintă implicaţii majore şi în formarea concepţiei m a teriali st- di a 1 ecti ce a
studenţilor, a conceptului de progres biologic în lumina determinismului materialist, a spiritului
revoluţionar în gîn- dire, fiind una din disciplinele cu puternic caracter social, oare se înscrie pe
coordonatele majore ale Programului Partidului Comunist Român de făurire a conştiinţei omului
nou, făuritor al societăţii socialiste şi comuniste.
în esenţă, această multitudine de aspecte, care alcătuiesc obiectul antropologiei motrice, poate fi
rezumată în cîteva repere esenţiale, după cum urmează:
— procesele de creştere şi dezvoltare cu implicaţiile lor asupra motri citaţi i;
— tipologia constituţională samatofiziologică, motrică şi psihicăr condiţionată de ritmurile
biologice genetic determinate şi corelaţiile dintre tipul constituţional în ansamblul său şi cerinţele
activităţii sportive de performanţă; interrelaţiile dintre genotip şi paraţip în edificarea tipului
constituţional (fenotipului);
— determinarea genetică şi antropologică a unor caractere cu semnificaţie majoră în obţinerea
performanţei sportive;
— metodologia antropologică şi genetică de evaluare a potenţialului şi randamentului sportiv.
In ultimă instanţă antropologia sportivă se -implică în activitatea sportivă de performanţă în două
laturi esenţiale, respectiv în:
— selecţia sportivă care, făcută pe baze antropologice şi genetice, are o eficienţă considerabil
superioară celei care nu ţine cont de a-ceste criterii, singurele în măsură a putea previziona
ştiinţific evoluţia biobipului şi a măsurii în care acesta va deveni tip antropologic optim pentru
ramura de spori: în care a fost selectat;
— dirijarea antrenamentului pe baza cunoaşterii particularităţilor individuale antropologice
ale fiecărui subiect, ceea ce permite ca randamentul sportiv să fie considerabil mărit, ştiută fiind
condiţionarea atingerii limitei superioare de adaptabilitate genetică a motri- cităţii de o dozare
optimă şi individualizată a efortului la care este supus organismul.
De asemenea, antropologia motrică, prin descifrarea proceselor de creştere şi dezvoltare, a
particularităţilor de vîrstă ale organismului şi a dozării efortului fizic privit ca factor de mediu, în
raport cu aceste caracteristici morfofiziopsihice ale organismului - determinate genotipic şi
paratipic —, se implică major în dirijarea întregii activităţii de educaţie fizică şi sport, pe
parcursul întregii ontogenii a fiinţei umane, de la naştere -la maturitate şi senesoenţă, astfel încît
solicitarea fizică, realizată în mod ştiinţific, pe baze antropologice şi genetice, să constituie
realmente un factor de realizare a creşterii şi dezvoltării armonioase a organismului în perioada
sa de edificare, iar apoi un factor de promovare şi menţinere a stării de sănătate pe tot parcursul
existenţei umane.
Rezultă deci că, antropologia motrică, ştiinţa interdiisci plin ară, desprinsă în urmă cu cîteva
decenii din antropologie, avînd o bogată tradiţie în ţara noastră prin lucrările de pionierat ale
marelui savant Fr. I. Rainer, are o valoare deosebită atît pentru sportul de performanţă, cît şi
pentru dirijarea educaţiei fizice şi sportului în concordanţă cu cerinţele ce i se impun, de a
constitui unul din factorii esenţiali ai dezvoltării armonioase şi păstrării stării de sănătate a
populaţiei, obiective esenţiale pentru progresul naţiunii noastre socialiste.
SI. QNTOGENEZĂ UMANĂ - CONSIDERENTE DE ANTROPOLOGIE MOTRICĂ
Ontogeneza organismului uman, respectiv viabilitatea din momentul concepţiei pînă la exit,
recunoaşte trei perioade importante:
— perioada de creştere şi dezvoltare;
— perioada de maturitate şi reproducere;
— perioada de involuţie (senescenţa) (termenul de senilitate indica o involuţie timpurie).
Privind durata normală a acestor etape menţionăm faptul că perioada de creştere şi dezvoltare
acoperă 22-23 ani, iar după şcoala americană s-a demonstrat, prin cercetări efectuate asupra unor
multitudini de specii din lumea animală, că durata totală a vieţii, în mod normal, trebuie să fie de
5 ori mai mare decît perioada de creştere şi dezvoltare; deci, pentru om, în jurul a 120-125 ani.
Datorită însă unor factori artificiali ai mediului înconjurător, factori în bună măsură creaţi voit
sau fortuit de fiinţa umană, această durată medie a vieţii a scăzut considerabil. Printre aceşti
factori nocivi menţionăm alimentaţia excesivă (mai ales după 45 de ani, cînd metabolismul scade
la 70% din valoarea Iui iniţială), sedentarismul, stresul nervos, situaţi pe prim plan.
Vom aborda în mod deosebit perioada de creştere şi dezvoltare, fără a ne referi la perioada de
maturitate şi reproducere, care face obiectul anatomiei şi fiziologiei şi la perioada de senescenţă
(începe, conform clasificării făcută de şcoala americană, la 75 de ani), care constituie obiectul
gerontologiei.
De asemenea, vom corela perioadele constitutive ale creşterii şi dezvoltării cu influenţa efortului
sportiv, care reprezintă unul din factorii de mediu esenţiali atît în realizarea dezvoltării
armonioase a organismului cît şi în păstrarea stării de sănătate şi edificare a unui organism cît
mai puternic, apt la parametrii morfofiziologici cît mai înalţi pentru perioadele următoare de
maturitate şi senescenţă. Este o realitate ştiinţific dovedită că senescenţa începe odată cu con-
cepţia şi este condiţionată — 'Ia fel ca şi maturitatea - sub toate aspectele, de perioada de creştere
şi dezvoltare, esenţială pentru întreaga evoluţie ulterioară a organismului. Totodată ne vom referi
şi l-a corelarea şi dozarea efortului cu particularităţile antropologice de vîrstă, în raport cu cerm-
ţele sportului de înaltă performanţă.
Creştere şi dezvoltare — legi şi perioade
Prin creştere şi dezvoltare înţelegem un complex dinamic de procese biologice prin car-e trece
organismul omenesc în evoluţia sa pîn-â la maturitate.
Creşterea este -un proces cantitativ de înmulţire celulară privind sporirea în greutate, volum şi
dimensiuni a corpului, iar dezvoltarea este un proces calitativ de diferenţiere celulară, care se
traduce
prin modificări funcţionale şi îmbunătăţiri calitative, ce marchează o perfecţionare şi o adaptare a
aparatelor şi sistemelor din organism, o evoluţie complexă şi o integrare coordonată a lor într-un
tot unitar (fig. 1).
Aceste procese sînt condiţionate de acţiunea unor factori interni reprezentaţi de ereditate, de
mecanismele neuroendocrine genetic determinate şi de a unor serii de factori externi printre care
cităm: în perioada intrauterină — starea de sănătate a mamei şi evoluţia normală a sarcinii, apoi
factorii geoclimatici, alimentaţia, noxele din mediul ambiant ş.a. Printre factorii externi,
activitatea motrică, exerciţiul fizic, efortul fizic şi psihic (deoarece aceste două tipuri de so-
licitare în sporf- nu pot fi disociate), prin fenomenele de adaptare, compensare şi
supracompensare pe care le declanşează, stimulează şi, în unele împrejurări, chiar dirijează
creşterea şi dezvoltarea.
Exerciţiul fizic şi orice activitate motrică dezvoltă în mod evident elementele componente ale
aparatului 'locomotor. Prin intermediu! acestora sînt angajate în lucru, Ia un nivel înalt de
solicitare, respiraţia şi circulaţia, schimburile nutritive şi procesele de regenerare, sistemele de
reglare neuroendocrine.
Exercitarea lor desăvîrşeşte structura funcţională a ţesuturilor, stimulează creşterea şi dezvoltarea
şi duce la o mai bună integrare a elementelor care alcătuiesc organismul.
Antrenarea aparatelor, sistemelor şi funcţiilor organismului, utilizarea lor dincolo de nivelul
moderat al solicitărilor curente, determină reacţii de răspuns cu caracter de supraadaptare şi
supracompensare, fenomene care explică efectele utile ale exerciţiului fizic asupra întregii
evoluţii indiviidua'le.
Procesele de creştere şi dezvoltare recunosc reglări neuroendocrine complexe.
Reglarea procesului de creştere. In această reglare intervine o mare complexitate de structuri şi
circuite nervoase după cum urmează :
1. Existenţa extrahipotalainică a unor secreţii de somatosta- tină (STH):
— la nivel central, în amigdală, în organele periventriculare şi mezencefal;
— Ia periferie, la nivelul fundului stomacului, centrului piioric şi pancreasului, unde este
secretată de celule delta. Se pare că somatostatina este implicată şi în reglările digestive.
2. La nivelul hipotalamusului:
— condiţionarea secreţiei de somatostatina este realizată de nucleii ventromedian şi arcuat ai
hipotalamusului şi de intervenţia neuronilor noradrenergici, dopaminergici şi se- rotoninergici;
— o multitudine de neurohormoni cu rol neurotransmiţător sînt puşi în joc; acţiunea lor
finală asupra eliberării hormonului de creştere variază; dintre aceşti neurohormoni menţionăm:
— hormonul nucleului arcuat, care duce ia secreţia sornatc-
statinei ce, în concentraţie mare periferică, prin meca-
roisme de feed-back, inhibă nucleul arcuat în această acţiune;
— neuronii dopaminergici hipotalamici, situaţi în zona tu- bero-infundibulară, care au atît
acţiune pozitivă cît şi negativă asupra secreţiei de somatostatină, în funcţie de nivelul
concentraţiei acesteia;
— neuronii serotoninergici hipotalamici au o acţiune exclusiv pozitivă asupra secreţiei de
STH.
Se consideră că sporirea secreţiei de STH în exerciţiile fizice, unde scade glicemia şi creşte
concentraţia argininei, se face prin intermediu! mecanismelor hipotalamice serotoninergice.
Glucoreceptorii nucleului ventromedian talamic, care sînt sensibilii la tulburările de utilizare a
glucozei intra celulare, 'intervin de asemenea:
— acetilcolina inhibă secreţia de STH;
— betaendorf inele au o acţiune pozitivă asupra secreţiei de STH. Ele acţionează atît priin
stimularea neuronilor norandrenergici, cît şi prin diminuarea acţiunii vegetative a neuronilor
dopaminergici la creşterea concentraţiei de STH;
3. Receptorii hormonilor adrenergici stimulează secreţia de STH, iar cei noradrenergici o
inhibă;
4. Acizii graşi liberi, prin intermediul nucleului ventromedian au o acţiune negativă asupra
secreţiei de STH;
5. Substanţele pirogene au o acţiune pozitivă prin intermediu! nucleilor hipotalamici
termoreglatori.
Legi
Procesele de creştere şi dezvoltare se desfăşoară după anumite norme stricte, care pot fi
sistematizate în următoarele cinci îegi (citate din Adrian lonescu).
1. Legea creşterii inegale şi asimetrice a ţesuturilor şi organelor
Ţesuturile şi organele constitutive aie organismului cresc şi se dezvoltă inegal şi în perioade
variate de timp, pe parcursul evoluţiei.
De exemplu, de la naştere şi pînă la maturitate, creierul creşte de 4 ori, ficatul de 9 ori, splina de
13 ori, rinichii de 14 ori, inima de 20 ori, iar intestinul de 30 de ori.
Ţesuturile şi organele pot creşte mai repede sau mai lent; unele se dezvoltă continuu, aiteie
cunosc perioade de staţionare sau pot chiar involua.
Printre cele care cresc rapid putem enumera unele componente ale sistemului nervos. în decursul
primului an de viaţă, sistemul nervos centra!, dar mai ales ochiul şi urechea internă, ajung la
dimensiuni şi proporţii apropiate de cele definitive. Organele sexuale au o dezvoltare aproape
explozivă 'Io pubertate. Tot atunci, timusul şi organele Iirnfoide încep să 'invoiueze.
Deşi se dezvoltă inegal, ţesuturile şi organele păstrează un anumit grad şi anumite limite de
proporţionalitate, care nu tulbură prea mult armonia formelor şi echilibrul funcţiilor.
De asemenea, între cele două jumătăţi verticale ale corpului se produc asimetrii în forma şi
dispoziţia organelor sau în lungimea şi grosimea segmentelor, mai ales la nivelul membrelor
superioare şi inferioare (Kucera).
Această asimetrie se caracterizează prin:
a) între organele perechi există o asimetrie funcţională; de exemplu, la dreptaci, membrul
superior drept este mai lung, mai gros, umărul drept mai coborît şi invers pentru cei stîngaei;
b) Asimetria normală a organelor perechi şi a trunchiului evoluează progresiv cu vîrsta, în
sens invers creşterii şi în acelaşi sens cu funcţia;
c) La dreptaci, superioritatea de lungime şi grosime a membrului superior drept faţă de cel sting,
de cele mai multe ori se însoţeşte de o superioritate funcţională încrucişată.
Elementele de moi sus au o .importanţa deosebită în sport, deoarece s-a dovedit că există sporturi
simetrice şi asimetrii ce, m sensul că în sporturile simetrice dau rezultate sportivii care au un cît
mai mare grad de simetrie dreapta-stînga, în timp ce în cele asimetrice, obţin performanţe
subiecţiii cu o marcată asimetrie dreapta- stînga.
2. Legea ritmului diferit de creştere şi dezvoltare
La nivelul fiecăruii organ şi ţesut, condiţionat de factori ereditari şi de mediu există un anumit
sistem de creştere şi dezvoltare.
Cele mai multe dintre elementele somatice urmează ritmul de creştere al taliei şi greutăţii
corpului, care devin pentru noi etaloane sau termeni de comparaţie. Organele păstrează, în
general, un ritm propriu de creştere şi diferenţiere structurală şi de perfecţionare funcţională (fig.
2, 3).
importante variaţii de ritm se constată şi în creşterea diferitelor părţi sau regiuni ale corpului.
Astfel, în timp ce capul îşi dublează înălţimea de la naştere şi pînă la maturitate, trunchiul ere ştie
în acest răstimp aproximativ de trei ori, membrele superioare de patru ori; lo doisprezece ani de 7
ori.
Ca urmare a ritmului diferit de creştere şi dezvoltare, pot să apară discordanţe şi chiar disociaţii
fiziologice între diferite părţi ale organismului (Variot).
adult dolicoctfaf adu!f brahicefat
organismului, schimbarea raporturilor dintre înălţimea capului şi a taliei, constatăm că, la
embrionul de două luni, înălţimea capului este cît jumătate din lungimea corpului întreg, După
Stratz, ia naştere, lungimea corpului reprezintă de 4 ori înălţimea capului; la un an, de 41/2 ori;
ia doi ani, de 5 ori; la trei ani, de 51/4 ori; la patru ani, ele 51/2 ori; la cinci ani, de 51/4 ori; la
şase ani, de 6 ori; la opt ani, de 6 1//i ori; la zece ani; de 61/2 ori; la unsprezece ani, de o3/4 ori; la
doisprezece ani, de 7 ori.
în ceea ce priveşte raportul dintre membrele superioare şi cele inferioare, se constată că, în
timpui vieţii intrauterine, membrele superioare sînt ceva mai lungi decît cele inferioare; la
puţin timp după naştere lungimea lor devine egală; după 10 ani membrele inferioare devin mai
lungi decît cele superioare.
De asemenea, centrul de greutate se deplasează în jos, pe măsură ce copilul creşte.
Răcind o sistematizare remarcăm următoarele:
■a) Există trei perioade în evoluţia variaţiilor de proporţie dintre lungimea şi lăţimea corpului:
de la 4 la 6 ani, de la 6 la 15 ani şi de ia 15 ani în sus;
b) De la naştere şi pînă la vîrsta adultă, fiecare segment al corpului are felul său propriu de
ia se comporta faţă de înălţime. în antropologie şi în medicina judiciară această lege dă
posibilitatea de a aprecia cu exactitate talia unui individ după dimensiunile unuia dintre oasele
membrelor;
c) Dacă un segment al corpului are o creştere proporţională superioară celei staturale,
segmentele imediat superioare sau i feri oare celui considerat vor avea o creştere proporţional
inferioc ă celei staturale.
Bartels şi Stratz au împărţit vîrsta de la 1 an pînă ia 20 de ani în perioade alternante de
„împlinire" sau creştere în greutate şi de „întindere" (a lungi re) sau creştere în înălţime.
Perioada primei împliniri durează de la 1 an la 4 ani, iar a primei întinderi de la 5 la 7 anii;
perioada celei de a doua împliniri durează de la 8 la 10 ani, iar a doua întindere, de la 11 la 15
ani; perioada celei de a treia împliniri şi întindere durează de la 15 la 20 de ani.
Fig. 4. Apariţia curburilor coloanei vertebrale la copil.
Creşterea în înălţime alternează cu creşterea în lăţime sau în grosime a corpului. Oasele îşi
alternează creşterea în lungime cu îngroşarea lor.
La membrele superioare, creşterea în lungime a braţului (hume rus) alternează cu a
antebraţului (radius şi cubitus); Ia membrele inferioare creşterea coapsei (femurul) alternează
cu a gambei (ti- bia şi peroneul).
Cea mai importantă alternanţă se produce între creşterea în lungime a membrelor inferioare şi
creşterea în înălţime a bustului (marea alternanţă a lui Godin) la pubertate.

1Legea proporţiilor
Ritmui diferit de creştere şi dezvoltare atrage după sine modificări permanente privind proporţiile dintre
diferitele părţi constitutive ale organismului, copilul nef'iind deci un adult în miniatură.
Schimbarea proporţiilor dintre părţi începe din viaţa intrauterină şi se continuă pînă după pubertate.
Urmărind, în timpul evoluţiei
5. Legea maturaţiei pubertare
Conform acestei legităţi, pubertatea, prin care înţelegem totalitatea modificărilor
morfofuncţionale care au loc în organism odată cu intrare în acţiune a gonadelor, determină
creşterea şi dezvoltarea diferenţiată pe sexe. Vom 'reveni asupra acestui aspect odată cu
descrierea perioadei pubertare.
Criteriile pentru aprecierea creşterii se bazează, în principal, pe examinarea biometrică.
Examinarea biometrică de bază constă în măsurarea taliei (distanţa dintre vertex şi plante),
greutăţii perimetrului toracic şi a capacităţii vitale. Aceste date sînt corelate, ma- terial;izîndu-
se în indicii Broca, Pignet, Gourtner, Speel şi cardiac, care ne indică gradul de dezvoltare.
Vom reveni pe larg asupra acestor elemente în capitolul de Metodologie antropologică.
33
3 - Antropologie motricâ

Perioade
în ceea ce priveşte periodizarea creşterii, diatele din literatura oferă o mare varietate de puncte
de vedere. Faptul este justificat întrucît nu se pot delimita net diferitele etape de creştere, ele
fiind strîns întrepătrunse. Mai mult motive de ordin didactic reclamă existenţa unor asemenea
împărţiri, în faze distincte, ale procesului de creştere.
Vom prezenta particularităţile de vîrstă anatamofiziologice, aie organismului uman, pe bazo
'următoarei clasificări a perioadelor cronologice pe care le parcurge în evoluţie ontogenetică
fiinţa umană:
1) Perioada embniofetală, de la concepţie ia naştere.
2) Prima copilărie, cuprinsă de la naştere pînă la 3 ani, cînd apariţia dentiţiei de lapte este
terminată. Ea cuprinde:
a) perioada de nou-născut (primele 30 de zile);
b) perioada de sugar (30 de zile — 1 an);
c) perioada de copil mic (antepreşcolar, 1—3 ani).
3) Perioada de preşcolar (3-6 ani). începe o dată cu momentul în care dentiţia de lapte este
apărută şi se încheie o dată cu apariţia primii lor dinţi permanenţi.
4) Perioada de şcolar (6-1o ani). Această perioadă, în funcţie de apariţia pubertăţii (12—14
ani la fete, 14—16 ani la băieţi) se împarte în:
a) perioada şcolară mică (antepubertară): 6—11 ani;
b) perioada şcolara mijlocie (pubertară): 11 — 13 anii la fete; 12—14 ani la băieţi;
c) perioada şcolara mare (postpubertară): 14—18 ani.
Vom prezenta doar perioadele antepubertară, pubertară şi postpubertară, deoarece numai
acestea interesează, în mod deosebit,
/' /
Fig, 6. Ovogeneza (după J. Langman).
A - Secţiune prin ţesutul ovarian al embrionului de 3 luni; 1 — Epiteliu ovarian; 2 —
Ovogoniile; 3 — Ovociiul de ordinul 1 (stadiu leptotem) ; 4 — Ovocitul de ordinul 1 (stadiu
zigotem) ; B — Foliculul primordial: 5 — Celule epiteliale aplatizate; 6 — Nucleul ovocitului
de ordinul 1; C — Ovocit de ordinul 1 într-un stadiu avansat de dezvoltare; 7 — Membrană
bazalâ; 8 — Ţesut conjunctiv ovarian; 9 — Membrana pellucida pe cale de formare; D —
Ovocit de ordinul 1 cu cavitatea foliculară dezvoltată: 10 — Cavitatea foliculară; 11 —
Membrana pelucidă; E — Foliculul de Graaf; 12 — Teaca externă; 13 — Toaca internă; 14 —
Cumulus ooforus.
Fig. 7. Evoluţia ouiui în prima săptdmînâ de dezvoltare.
1 — Ovulul înconjurat de spermatozoizi; 2 — Fecundaţia; 3 — Zigotul în stadiul de 2
blastomere (după 30 ore de la fecundaţie) ; 4 - Trompa uterinăi 5 - Zigotul în stadiu de 4
blastomere (după 40-50 de ore de fecundaţie); 6 — Stadiu de 8 blastomere (după 60 de ore); 7
— Stadiu de 16 blastomere (a 4-a zi) ; 8 — Blastocist liber (a 5-a zi); 9 — Implantaţia (între 6
şi 20 zile de la începutul ultimei menstruaţii); 10 — Cavitatea uterină; 11 — Mucoasa uterină.
Fig. 8. Blastocistul la sfîrşitul celei de a 2-a săptâmîni.
 1 — Somatopleura (me- zenchimul care dublea- ză amniosul) ; 2 — Splanhnopleura (rnezen-
chimul care dublează ectoblastul lecitocelu- lui); 3 — Sinciţiotrofo- blastul; 4 — Citotrofo-
blastul; 5 — Pedicului embrionar; 6 — Cavitatea amniotică); 7 — Ec- toblast; 8 — Entoblast;
9 — Lecitocelul; 10 — Celamul.
•m
Fig. 9. Vedere dorsală a discului embrionar (după J. Langman).
A — Embrion uman de 22 de zile; B — Embrion uman de 23 de zile;
—
1 ?anţ natural; 2 — Placodă oticâ; 3 — Plafonul tubului neural; 4 — So- mite pe cale de
formare; 5 — Marginea amniosului secţionată; 6 — Marginea şanţului neural; 7 — Zona
pericardică; 8 — Prima somită; 9 — Cea de-a 7-a somită; 10 — Neuroporul posterior.
J ţesufnert/as | tegumente
schelet muşchi mezenchim aparat renat, circ ui3 for.,
ap arat digestiv si glande anexe
3parat respirator
Fig. 10. Derivotele foiţelor embrionare (după Tuchman-Duplesis)
Fjcforic^ Hipoxie
0

! tub
neural
pimt&a I" lembrul
i/cliţ sap.
s '■ ' ptetvtla
optici
pSSmifi
i
pvrtcres
s.
membru
l tnf.
4f
[nidjNA
15 11W 21
problematica antropologiei motrice, ilustrînd numai perioada embrio- f etala.
Perioada embrio-fetală (fig. 5-14; pentru explicaţii detailate vezi Riscul malformativ în
reproducerea umană, M. ifrim, Ed. Medicală).
Perioada nou-născut (primele 30 zile după naştere);
— creştere rapidă staturală;
— slaba dezvoltare a sistemului nervos cu predominanţă centrilor subcorticali;
— coloana vertebrală rectilinie.
Fig. 12. A. — Aspectul unui embrion de 7 sâptâmîni; B. - Aspectul unui embrion
de 8 sâptâmîni.
Perioada de sugar (30 zile—1 an):
- creştere staturo-ponderală rapidă;
- apariţia dentiţiei;
- la 3 luni apare lordoza cervicală, la 6 luni cifoza dorsală, la 9-12 luni lordoza lombară;
Fig. 14. Stadiile de dezvoltare ale produsului de concepţie (după Tuchman Duplesis).
— toracele prezintă diametrul antero-posterior mai mic decît cel transversal;
— masa musculară redusă;
— ,sistemul nervos slab dezvoltat.
Periooclo de copil mic (antepreşcolar 1—3 ani):
— încetinirea ritmului de creştere;
— modificarea proporţiilor dintre cap, trunchi şi membre;
— completarea primei dentiţii;
— oasele prezintă sisteme haversiene neregulate, periost gros;
— spaţii articulare largi între segmentele osoase constitutive;
— circuinvoluţii şi scizuri cerebrale puţin accentuate, celule corti- cale nediferenţiate, fibre
nervoase incomplet mielinizate.
Perioada de preşcolar (3—6 ani)
— Sistemul nervos: creierul, ca volum, este dezvoltat, însă aria motrică este încă departe de
maturizare.
— Aparatul locomotor. Oasele se pot deforma uşor în urma unor solicitări ,mari şi
îndelungate.
Muşchii sînt puţin dezvoltaţi, fibra musculară este bogată în sarco- plasmă; conţine mai multă apă
şi mai puţine proteine, mai mult ţesut conjunctiv interstiţial şi mai puţin ţesut elastic.
— Aparatul respirator. Plăminii sînt foarte mani faţă de cutia toracică; inima, organele med ia
ştii na le ocupă şi ele un spaţiu proporţional mai mare ca la adult.
— Metabolismul este foarte activ; consumul de energie pe kilo- corp este mai mare ca la
adult.
— Gonadele sînt slab dezvoltate.
Perioada de şcolar
A. Perioada de şcolar mic (6-11 ani fete şi 6-12 ani băieţi) -
antepubertară
Creşterea este în generai uniformă, accelerîndu-se către sfîr- şitul perioadei; ea se face mai ales pe
seama a lung ini membrelor inferioare, ceea ce determină o accentuată gracilizare a corpului co-
pilului. Pînă io 10 ani, diferenţele de creştere ale copiilor de sex opus nu sînt mari; la fete începe,
de la această vîrstă, o accelerare a creşterii datorită apariţiei pubertăţii.
— Sistemul nervos. Creierul este în greutate aproape ca la adult, însă, din punct de vedere
funcţional, dezvoltarea nu este completă; se constată o mai bună dezvoltare a primului sistem de
semnalizare; aria motrică corticală se apropie de maturaţie (este completă abia la 13—14 ani).
Neuronii din cornul anterior al măduvei sînt mari şi nepigmentaţi pînă ;la vîrsta de 8 ani, cînd
începe pigmentarea. La nivelul intu- mescenţelor se grupează în special neuronii voluminoşi, însă
la această vîrstă nu se pot distinge încă nucleii specifici adultului, Formaţiunea reticulată şi
substanţa neagră sînt bine diferenţiate, dar nu conţin încă pigmentul caracteristic pînă la vîrsta
pubertară.
zoo %
\ fesului limfatic
Fig. 15. Dinamica de creştere şi dezvoltare a unor componente ale organismului.
Fig. 16. Dinamica de creştere a extremitătii cefalice.
în privinţa structurii histologice, emisferele cerebrale ale şcolarului antepubertar se aseamănă cu
cele ale adultului, dar Între cîm- purile corticale limitele nu sînt încă întotdeauna clare şi precise.
în substanţa albă a emisferelor, pînă la etatea de 10 ani se găsesc celule gangiionare 'izolate, al
căror număr creşte după această vîrstă. Celulele piramidale mari (celule gigantice Betz) prezintă
variaţii în privinţa dimensiunilor dendritelor bazale, precum şi a dimensiunilor corpilor celulari.
Diferenţierea scoarţei cerebrale se face de la pro-
lunzime spre suprafaţă, prin apariţia unor zone mielinizate, de la care procesul se întinde în toate
direcţiile.
Din punct cve vedere funcţional, fenomenul cel mai izbitor este lipsa echilibrului dintre procesele
corticale fundamentale, remarcîn- du-se o netă ^predominanţă a excitaţiei. Dintre diferitele forme
ale inhibiţiei, mai ales inhibiţia de diferenţiere (una dintre formele principale ale inhibiţiei interne,
condiţionate) este slab dezvoltată şi îngreuiază fixarea corticală a elementelor (cuvintelor,
noţiunilor, mişcărilor) ‘nou recepţionate.
Plasticitatea accentuată a sistemului nervos central la această vîrstă asigură o receptivitate
deosebită, dar slaba dezvoltare a 'inhibiţiei de diferenţiere îngreuiază fixarea stabilă a noţiunilor
-noi.
Activitatea nervoasă superioară se perfecţionează în sensul că spre sfîrşitul acestei perioade se
dezvoltă capacitatea de inhibiţie corticală, fără însă a echilibra excitaţia.
Activitatea glandelor cu secreţie internă este insuficientă în această perioadă.
Hipofiza gonadotropă este lipsită de activitate, în timp ce partea bazofiilă a adenohipofizei
produce hormonul somatotrop din abundenţă (Şt. M. Milcu). Glanda tiroidă are un număr mai
redus de foliculi. Corticosuprarenală are zonele fcisciculată şi reticuiată mali puţin dezvoltate.
Timusul este dezvoltat cu numeroşi corpusculi Hossall în plină activitate, involuţia sa începînd
abea la jumătatea perioadei. Gonaaele au o activitate secretorie extrem de redusă.
Partea periferică a analizatorului cinestezic, odată cu analizatorii vestibular şi vizual, se
perfecţionează, mişcările devin mai precise, coordonarea mai bună, contracţiile inutile,
neeconomice, se exclud treptat. Timpul şi spaţiul sînt apreciate mai just.
— Aparatul locomotor. Oasele sînt mai dure prin consolidarea sistemelor funcţionale iameiare,
ceea ce determină o uşoară creştere a rezistenţei acestora la solicitările de tracţiune, presiune şi
răsucire.
La începutul perioadei (6—7 ani), ritmul general de creştere este mal rapid decît pînă la această
vîrstă, urmînd ca ulterior (8—11 ani) să asistăm la încetinirea lui marcată, mai ales în sfera
somatică (creşterea taliei) (Andronescu, A., 1966).
între 7—9 ani, la fete şi 7—11 ani, la băieţi, scade ritmul de osi- ficare şi de creştere, faţă de etapa
precedentă. în această etapă nu mai apar centre noi de osifica re.
Intre 9—11 ani, ia fete şi 11 — 12 ani, la băieţi, este o etapă de proliferare activă, care duce la
apariţia apofizeior, a oaselor sesa- moide şi la definitivarea cavităţilor medulare, etapa ce continuă
odată cu pubertatea.
Definitivarea cifozei toracice are loc la etatea de 6-7 ani.
Musculatura ajunge să reprezinte la 6 ani, 21,7% din greutatea corpului (faţă de peste 35% la
adult).
Fibrele musculare, la copiii de vîrstâ antepubertară, sînt relativ mai lungi decît la adult, iar
porţiunile tendinaase sînt mai scurte. La începutul perioadei sînt încă subţiri, au nucleele mari şi
sînt relativ bogate în sarcoplasmă şi apă. Printre ele se găseşte o cantitate mare de ţesut conjunctiv.
•
Tonusul muscular este mai scăzut la copiii de vîrstă antepubertară, faţă de adult, ceea ce
favorizează efectuarea mai amplă a mişcărilor în articulaţii, dar îngreuiază realizarea unor mişcări
fine, diferenţiate, de precizie.
Excitabilitatea •neuromusculară este mai scăzută la şcolarii de această vîrstă, decît la adulţi,
valorile cronaximetrice fiind mai mari. Viteza de reacţie şi de execuţie este mai bună, însă forţa
este încă slabă, din cauza masei musculare încă reduse.
— Aparatul cardiovascular. Cordul reacţionează puternic, însă neeconomic la efort; irigaţia
coronariană este bogată; mecanismele de reglare sînt încă slabe pînă la 7 ani, nu sînt bine
dezvoltate, sînt mai adecvate la solicitările uşoare.
Diametrul transversal al inimii este proporţional mai mare decît ia adult. Creşterea diametrului
longitudinal se produce într-un ritm ient, pînă la pubertate. Circumferinţa ventriculului drept ia 7
ani este mai mare cu 2 cm decît a ventriculului stîng.
Reţeaua vasculară, ia şcolarii antepubertari, este relativ bine dezvoltată. Dezvoltarea mai rapidă a
arterelor de tip elastic uşurează sarcina miocardului.
Frecvenţa cardiacă în repaus este în medie de 100/minut la copii de 6 ani, 90/minut Ia 7 ani,
84/minut la 8 ani şi 80/-minut la 12 ani. Această tahicardie din primii ani ai vîrstei şcolare
reprezintă o povară destul de însemnată a miocardului, dată fiind cheltuiala energetică relativ
importantă pentru menţinerea unui ritm cardiac de repaus a cît de ridicat şi slaba eficienţă
economică (metabolică) a acestui gen de lucru în ritm susţinut. In efort situaţia este şi .mai
precară, deoarece volumul inimii fiind mic, orice plus de irigaţie cu sînge a muşchilor solicitaţi
reclamă o sporire considerabilă a frecvenţei cardiace, ceea ce se răsfrînge negativ asupra eficienţei
funcţionale a miocardului, care face faţă cu greu solicitărilor intense timp mai îndelungat
(Demeter A.).
Voiumul sistolic, în repaus, la elevii de vîrstă antepubertară are valori în jur de 20 ml la 6 ani şi 30
ml către sfîrşixul perioadei.
Debitul cardiac este mare la elevii de vîrstă antepubertară >—
2- 2,5 litri/minut în repaus, iar în efort creşte de aproximativ 4—5 ori —, ajungînd la valori
maxime de 8—9 litri/minut Ia 6—8 ani şi 10-12 litri/minut la 10—12 ani.
Tensiunea arterială la elevii de vîrstă antepubertară este mică la începutul şcolarizării, prezentînd
însă tendinţă de creştere.
Demeter, în cercetările sale, a găsit o valoare medie a tensiunii arteriale sistolice de 71,3 mm Hg,
tensiunea diastolică avînd ca valoare medie 39,6 mm Hg. La 8 ani valorile s-au ridiioat la
75,4/43,8 mm Hg, la 9 ani la 79,2/47 mm Hg, iar la 10 ani Io 83,4/49,8 mm Hg.
Amaratul respirator. Cavităţile nazale sînt mai mici şi mai înguste decît la adult.
La ring ele este situat cu trei vertebre mai sus decît la adult şi numai la 13 ani ocupă poziţia
definitivă.
Fibrele elastice ole bronhiilor sînt rare la început şi abia ia 12 ani se dezvoltă rapid. Bronhiile
respiratorii sînt la început puţine la număr, iar ţesutul interstiţial slab dezvoltat conţine puţine fibre
elastice.
Toracele devine asemănător celui al adultului ca formă, nu însă şi ca dimensiuni; diametrul
transversal este mai mare, ca şi cel ante ro- posterior; apertura toracică devine oblică, coastele iau
o direcţie descendentă, nemaifiind atît de orizontalizate. Totuşi toracele rămîne în urma dezvoltării
membrelor. Plămîrrii încep să fie asemănători ca structură cu plămînul adult, încă de la 7 ani, dar
volumul este încă mic; datorită acestui fapt, capacitatea de efort creşte, însă neîndestulător.
Toracele, analizat în ansamblu, se dezvo!ită lent la copii de vîrstă antepubertară. indicele de
proporţionalitate, apreciat după formula •lui Erismann (perimetrul toracic — 1/2 talia) prezintă
valori pozitive pînă la 5 ani ia fete şi 6 ani ia băieţi, and valorile scad sub zero şi devin negative pe
toată durata perioadei antepubertare şi pubertare („vîrstă toracelui îngust") (lonescu, A. N., 1963).
Capacitatea vitală creşte aproape paralel cu capacitatea anatomică a plămînilor, marcînd un sait
important între 6—8 ani. La sfîr- şitul perioadei antepubertare, capacitatea vitală ajunge la valori
medii de 1 800—2 000 rnl la elevii care participă în mod sistematic la lecţiile de educaţie fizică în
ciclul I şi la 2 200-2 400 ml la cei care participă şi la activităţile sportive din şcoală (Demeter, A.,
Ga- gea, A. şi colab., 1973).
în timpul efortului fizic posibilităţile de mărire a volumului cutiei toracice într-o respiraţie amplă a
copiilor sînt reduse. De aceea, la cel mai mic efort, aceşti copii recurg la accelerarea frecvenţei
respiraţiilor, posibilitate şi ea limitată.
Muşchii respiratori accesorii (abdominali, marele dinţat, scalenii, pectoralii,
sternocleidomastoidienii etc.) insuficient dezvoltaţi, nu pot asigura mărirea corespunzătoare a
volumului toracelui în efort, amplitudinea mişcărilor respiratorii fiind din această cauză relativ
mică; aceasta limitează atingerea unor valori ridicate a minut volumului (debitului) respirator.
Astfel, la vîrstă de 6 ani, minut volumul sau debitul respirator în repaus este de 2,5—2,8
litri/minut, iar în efort
Fig. 19. Poligonul de frecvenţă privind performanţele realizate, la o probă de îndemînare (lovirea
unei ţinte cu mingea) de către băieţi antepubertari (după Nicu A. şi colab.).
Fig. 20. Poligonul de frecvenţă privind performanţele realizate, la o probă de viteză, de către
băieţii antepubertari (după Demeter).
nM Prs*cenle tub M PH3 Procente peste ,1
Fig. 21. Poligonul de frecvenţă privind forţa musculaturii spatelui la băieţii de vîrstă
antepubertară (după Nicu A. şi colab.).
Fig. 22. Poligonul de frecvenţă privind rezultatele obţinute de băieţii antepubertari într-o probă
de rezistenţă — parcurgerea unor distanţe ceva mai lungi (după Nicu A. şi colab.).
ajunge la 18-20 litri/minut, ceea ce reprezintă doar 8—10% din valoarea debitului respirator a!
unui sportiv adult (Demeter).
Nu există, substratul morfofuncţional pentru eforturi mari şi îndelungate.
Asigurarea echilibrului corpului în repaus, dar mai ales în timpul efortului, întîmpină dificultăţi
din cauza analizatorului cinestezic, care ei$te insuficient dezvoltat, precum şi datorită faptului că
centru! general de greutate al corpului este mai ridicat faţă de sol.
Eforturile se vor îndrepta spre însuşirea unei motricităţi corecte, eliminarea legănăriii şi a altor
mişcări de prisos în mers şi alergare. Trebuie insistat asupra unei ţinute corecte şi însuşirii unui
ritm corect al mişcărilor, acord înd o mare atenţie dezvoltării mai accentuate a muşchilor
extensoni ai spatelui şi gîtului, precum şi a altor grupe musculare extensoare, urmărind să se
stabilească treptat asigurarea unui echilibru funcţional între marile grupe musculare antagoniste.
Rezistenţa la efort static a copilului !a această vîrstă este mică, în schimb activitatea dinamică de
contracţii şi relaxări succesive este moi puţin obositoare. Efortul dinamic este favorizat şi de
gradul crescut de excitabilitate corticală şi asigură condiţii favorabile pentru circulaţie şi
respiraţie.
Eforturile de forţă, care reclamă încordăm musculare mari şi cele de rezistenţă nu sînt
recomandabile la această vîrstă.
O mare atenţie se va acorda ţinutei corecte în bancă a elevilor pentru a preveni deformaţii ale
coloanei vertebrale.
Regimul de viaţă echilibrat, alternarea judicioasă a efortului fizic, intelectual, şi al odihnei,
alimentaţia raţională, bogată în proteine şi vitamine (A, D2, B complex), mişcarea în aer liber,
vor contribui la dezvoltarea armonioasă a organismului copiilor (fig. 15—22).
B. Perioada de şcolar mijlociu (17 — 73 ani, fete;
12—14 ani, bâieţi) — pubertară
în această categorie se includ fete şi băieţi avînd o vîrstă cronologică diferită. Există însă un
criteriu principal care-i uneşte într-o singură categorie şi anume: pubertatea, cu marile
transformări pe care le produce în întreg organismul copilului.
Fenomenul centrai al pubertăţii este maturaţia sexuală produsă de fluxul crescut al hormonilor
sexuali, care determină apariţia ca- ractelor sexuale secundare concomitent cu profunde
modificări so- matovegetative şi psihice. Dacă pînă în jurul vîrstei de 11 ani secreţiile endocrine
abundau în hormoni de creştere, după această vîrstă sistemul endocrin se caracterizează printr-o
activitate secretorie intensă a ovarului şi, respectiv, testiculului, care prin hormonii sexuali
determină modificări morfologice şi funcţionale importante ale organismului. Evenimentul este
mai precis marcat la fete prin apariţia
/
primei menstruaţii, iar la băieţi prin apariţia ejaculaţiei. Se produce sexuaiizarea corpului,
fenomenele de maturizare sexuală împletin- du-se cu acelea de maturizare neunopsihică (Şt.
Milţu). în prin-
\7/>y \ \
lungimea-./mitnwr u \
Fig. 23. Expresia saltului pubertar prin diferite mărimi ale corpului.
L\ \—O
11-14 j
saltul pubertar al .
înălţimii ,*w
punctul maximal dl saltului forţei
IC Z1ILUIC K? w ■’.« i <•. .
fO-134
pilozitatea
«J-f5
14-f8
vfrsta
1° 11 <3 14 15 15 17 18 ani
Fig. 24. Diagrama succesiunii transformărilor la pubertate (băieţi) (după Tanner).
ci pal, apar caracterele sexuale primare care constau în maturizarea şi dezvoltarea organelor
genitale ce capătă forma anatomică de la adult, devenind în acelaşi timp funcţionale.
Odată cu pubertatea se evidenţiază caracterele sexuale secundare. La băieţi, dezvoltarea
laringelui şi schimbarea vocii, apariţia pilozităţii axilare şi pubiene (de tip rombic), creşterea
masei mus-
saltul pubertar al /
fnălpmn I 9j-i4j
menstruatia
unu
mugu,
8-13
0-/4
3 — 4'
pilozifaji
vîrstă
culare ş.a., iar Ia fete — dezvoltarea glandelor mama re, apariţia pilozităţii axilare şi pubiene (de
tip rombic), creşterea caracteristică a panicul'ulu'i adipos ş.a. Scheletul, îndeosebi al bazinului,

49
prezintă diferenţieri între cele două sexe. La femei, diametrele ^înt mai mari, bazinul fiind astfel
adaptat pentru parturiţie. în aoâlaşi timp şi celelalte organe şi sisteme care alcătuiesc corpul
uman' prezintă diferenţieri morfologice la cele două sexe (fig. 23—26).
Pubertatea este marcată de două fenomene extrem de Importante: acceleraţia şi neotenia.
| Procente sub ti [ Procente peste fl
M--95 ' f~ A i
..o—n_.-O-
5 5 § ^ ^ “s ^ ^
^ os » Oi ~a-o>
vi »î S oi o> «d ţţ; tc
Fig. 27. Poligonul de frecvenţă privind performanţele obţinute la proba de viteză de către băieţi
pubertari (Nicu A. şi colab.).
////
1600 1500 \ 1400-1 1300 <}00 1100 1000- 900- 800- 700- 600- 500 A00\ 300 200A 100 \
\ Procente sub M (jjjj Procente peste tf
1100 1100- 1000 900- 800- 700- 600- 500 400] 300 100 100
VIII
M--21.50
\
î | 03 Procente sub H j j ^Procente peste ti
\ M-.I2.30 \
V
\
«SS§§1§§§
C3 S & «3 (ţ, Cj !5> <S> ^ -
ci ca
S5 î<a&
^ Ca ^ ^ S ^
C\j rv5 sOIfi ^ K !ţ
C3*V.-V,^K'V* V, V, <
ţa W ty *51 'ÎJ Q
» <V) <r)v> <*0 C-*
Fig. 28. Poligonul de frecvenţă privind performanţele obţinute la proba de rezistenţă de către
băieţi pubertari (Nicu A. şi colab.).
Fig. 29. Poligonul de frecvenţă privind performanţele realizate de fete, la vîrsta pubertară, la
alergarea de rezistenţă (Nicu A. şi colab.).
Acceleraţia este fenomenul biologic constant în prezent, conform căruia, generaţia actuală,
comparativ cu generaţiile trecute, înregistrează \un spor în înălţime şi greutate. Astfel, la noi în
ţară, comparativ cu perioada 1930-1940, se constată o creştere medie a înălţimi băieţilor^
cuprinsă între 12—14 cm, iar a fetelor, între 10—12 cm. Explicaţii acestui fenomen este încă
destul de controversată, dar
m
1000 900
m-
100
690
500-
<00-
soo
200-
iOO
$125%
*6.657.
I ig. 30. Poligonul de frecvenţa privind îndemînarea (lovirea unei ţinte cu mingea) la fete
pubertare (Nicu A. colab.).
fjTil Procente sub ti §1 Procente peste ti
M--20.9 ' \
V» «>> (\j fvi
cs Nr
majoritatea autorilor admit 'implicarea a 3 factori: alimentaţia calitativ superioară mai bogată în
proteine, urbanizarea, cu tot contextul de influenţe pe care-i atrage şi factorii genetici. în ultimul
timp s-a dovedit că melatonina secretată de epifiză şi cu rol în creştere este produsă în cantitate
ma'i mare în condiţiile influenţei, pe o perioadă mai lungă de timp, a luminii; corelînd aceasta cu
timpul activ din 24 ore, care incontestabil a sporit comparativ cu deceniile trecute, rezultă o
posibilă condiţionare o unei secreţii de melatonină mai mari sub incidenţa radiaţiilor luminoase
artificiale şi naturale şi, implicit, corolar, o creştere a înălţimii generaţiei actuale.
Neotenia este fenomenul biologic de accelerare a maturizării sa- matosexuale şi de întîrziere a
maturizării psihointelectuale, odată cu întîrz'ierea maturizării sociale (integrarea
socioprofesională mai tardivă, urmare a creşterii perioadelor de şcolarizare legat de sporirea
volumului informaţional necesar specializării în diferite domenii).
Accelerarea maturizării somatosexuaie reprezintă o realitate, vîrstă pubertăţii coborînd,
comparativ cu deceniile trecute. Astfei, •.pre exemplu în Norvegia, în jurul anului 1830,
pubertatea la fete (ipărea la 17 ani, pentru ca acum să apară la vîrstă de 13—14 ani;:
prezintă diferenţieri între cele două sexe. La femei, diametrele Aînt mai mari, bazinul fiind astfel
adaptat pentru parturiţie. în acelaşi timp şi celelalte organe şi sisteme care alcătuiesc corpul
uman/prezintă diferenţieri morfologice la cele două sexe (fig. 23—26).
Pubertatea este marcată de două fenomene extrem de /mpor-
acceleraţia şi neotenia.
1000 (JJJ Procente sub M VI!t ~ 60 m A
mas n
gg| Procente peste fl
900 S5A%
800- ii V--9G i| p- •<: 1'
700-, /\
600 "I ' V
500- I ' 33} / \
wa- I aBj / \
300- IJjJl tHB / V>
200- J <
\
100- sf' \
/
b
55 v, <sj
«V Uf) Psj W
^ 1:3 ti ti W> K
Fig. 27. Poligonul de frecvenţă privind performanţele obţinute la proba de viteză de către băieţi
pubertari (Nicu A. şi colab.).
vm
1600
1500
1400-
1300
1J00
U00
4000-
900
SSO
700
600-
soo-
400-
300
200-
100
03 Procente subM PD Procente peste ti
1200 1100- 1000 900- 800- 700 600- 500 J,00- 300- 200 \ 100
VIII
, Mi 12 30
V
Procente sub N Procente peste tf
Şi tj K «i «i
S si
■o =3 *3 <3
<\l «1 *<1
a fci
^ CM «S
53 «
Fig. 28. Poligonul de frecvenţă privind performanţele obţinute Ia proba de rezistenţă de către
băieţi pubertari (Nicu A. şi colab.).
Fig. 29. Poligonul de frecvenţă privind performanţele realizate de fete, la vîrsta pubertară, la
alergarea de rezistenţă (Nicu A. şi colab.).
Acceleraţia este fenomenul biologic constant în prezent, conform căruiox generaţia actuală,
comparativ cu generaţiile trecute, înregistrează \un spor în înălţime şi greutate. Astfel, la 'noi în
ţară, comparativ cu, perioada 1930-1940, se constată o creştere medie a înălţimi băieţilon
cuprinsă între 12—14 cm, iar a fetelor, între 10—12 cm. Cxpl'icaţici acestui fenomen este încă
destul de controversată, dar
mo. ■ţ. mo-
5 1000-

băieţi 'fete
2 800. X
Ci 600- 3" 400- 200-
0.8 0.9 i.O (.1 1.2 1.3 IA 151.61718 Suprafaţă corpului
Fig. 31. Liniile de regres pentru capacitatea de efort (PWC — 170, ia băieţi şi fete, în raport cu
vîrsta şi suprafaţa corpului; după Hebbeiinck),
majoritatea autorilor admit 'implicarea a 3 factori: alimentaţia calitativ superioară mai bogată în
proteine, urbanizarea, cu tot contextul de influenţe pe care-i atrage şi factorii genetici. în ultimul
timp s-a dovedit că melatonina secretată de epifiză şi cu rol în creştere este produsă în cantitate
ma'i mare în condiţiile influenţei, pe o perioadă mai lungă de timp, a luminii; corelînd aceasta cu
timpul activ din 24 ore, care incontestabil a sporit comparativ cu deceniile trecute, rezultă o
posibilă condiţionare a unei secreţii de melatomnă mai mari sub incidenţa radiaţiilor luminoase
artificiale şi naturale şi, implicit, corolar, o creştere a înălţimii generaţiei actuale.
Neotenia este fenomenul biologic de accelerare a maturizării so- matosexuale şi de întîrziere a
maturizării p&ihointelectuale, odată cu intîrz'ierea maturizării sociale (integrarea
socioprofesională mai tardivă, urmare a creşterii perioadelor de şcolarizare legat de sporirea
volumului informaţional necesar specializării în diferite domenii).
Accelerarea maturizării somatosexuaie reprezintă o realitate, vîrsta pubertăţii coborînd,
comparativ cu deceniile trecute. Astfel, ••l>re exemplu în Norvegia, în jurul anului 1830,
pubertatea la fete tipărea la 17 ani, pentru ca acum să apară la vîrsta de 13—14 ani;:
/
/
la noi în ţară, faţă de perioada 1930-1940, pubertatea la fete şi băieţi apare cu 1,5 ani mai repede.
Maturizarea psihointelectuală, care în urmă cu cîteva decenii se încheia la vîrstă de 19—20 ani,
în prezent continuă pînă la 22-23 ani. Această maturizare constă în continuarea procesului de
permea- bi'lizare a sinapselor în sistemul nervos central, ceea ce conferă o funcţionalitate şi o
plasticitate sporită a structurilor nervoase. Menţionăm că cercetările neurologice au dovedit că
odată cu încheierea maturizării psihointelectuale începe un proces de destruoţie neuronală în
S.M.C. (aproximativ 1 000-2 000 neuroni zilnic), care se continuă pînă ia moarte şi care este cu
atît mai redus cu cît activităţile psihică şi fizică sînt mai intense.
Fenomenul de neotonie prezintă atît avantaje cît şi dezavantaje.
Avantajul major este marea plasticitate a sistemului nervos, de unde decurge capacitatea
psihointelectuală, la parametrii mult mai înalţi, a generaţiei actuale.
Consecinţa negativă mai este crearea, în aceste condiţii, a unui conflict biologic între nivelul de
maturizare psihointelectuală în devenire şi maturizarea sexuală încheiată timpuriu, conflict ce se
traduce într-un grad de efervescenţă sporit a! generaţiei actuale. în acest cadru, activitatea de
educaţie fizică şi sport capătă valenţe noi şi de maximă importanţă în realizarea echilibrului
necesar pentru soluţionarea optimă a acestui conflict biologic.
Atît acceleraţia cît şi neotenia dovedesc faptul că specia umană actuală, Homo sapiens sapiens,
este în continuă evoluţie spre alte forme hominiene mai evoluate. în acest sens, marele
antropolog Theilhard du Chardin prefigurează, în viitor, o nouă formă umană, Horn o
sopientissimus, cu calităţi net superioare, de natură să dovedească dialectica evoluţiei şi
materialitatea minusului în care se aflăm.
Menţionăm, de asemenea, că pubertatea variază ca durată de la individ la 'individ. în afara
caracterelor sexuale primare şi secundare care devin evidente are loc o serie de modificări în
întreg organismul, precum: oasele cresc în grosime, se dezvoltă sistemul vascular, laringele la
băieţi creşte exploziv, trunchiul creşte mai mare decît membrele astfel încît secreţiile gonadice şi
transformările din sfera genitală se răsfrîng în întreg organismul (Roussellet), iar cele două sexe
se diferenţiază tot mai mult. Subliniem, de asemenea, că fac-
> «V
tari'i ereditari şi cei de mediu (alimentari, geoclimatici, urbanizare etc.) influenţează momentul
Instalării şi durata pubertăţii, astfei încît individualizarea perioadei pubertare şi diferenţierea
vîrstei cronologice de cea biologică constituie elemente de maximă importanţă în investigarea
ştiinţifică a acestei etape de dezvoltare a organismului.
Referitor ia caracteristicile morfologice ale celorlalte aparate menţionăm următoarele elemente
cu importanţă în practica sportivă. \
— Aparatul locomotor. Oasele se dezvoltă la această vîrstă mai ales pe seama creşterii lor în
grosime, prin depunerea de săruri minerale (calciu şi fosfor) şi prin consolidarea structurii
funcţionale intime. Ele devin mai rezistente Ia acţiunea factorilor mecanici, de presiune,
tracţiune şi răsucire, în detrimentul elasticităţii lor anterioare.
La nivelul coloanei vertebrale, între 13—15 ani are loc închiderea canalului sacrat; la 13 ani se
termină procesul de sinostozare a pediculilor corpurilor vertebrale.
Dezvoltarea toracelui, în prima parte a vîrstei pubertare, este len'tă (vîrstă toracelui îngust), după
care urmează o dezvoltare mai accentuată.
Capul humeral se sudează cu restul epifizei între 13—16 ani la fete şi 14—17 ani la băieţi.
Trohleea humerală se osifică printr-un centru dublu, ce apare la fete la 11 ani, iar la băieţi ia 13
ani.
La osul coxal remarcăm dispariţia cartilajului în Y şi sudarea definitivă, ia nivelul acetabulului, a
odor 3 oase componente (i!ion, ischion şi pubis), la 12—16 ani ia fete şi 13—18 ani la băieţi.
Articulaţiile, în schimb, sînt slab dezvoltate, iar ligamentele nu asigură în suficientă măsură
rezistenţa fa tracţiune, la răsucire.
Muşchii se dezvoltă mai ales prin alungirea fibrelor şi nu în grosime. Din această cauză
suprafaţa lor de secţiune fiziologică este încă mică şi, în consecinţă, şi forţa lor este mică.
Lungimea fibrelor musculare are şi un avantaj în sensul că determină creşterea valorii lucrului
mecanic, cu obligaţia ca să nu existe îngreuiere peste forţa globală a muşchiului.
Forţa relativă (forţa raportată la kg/corp), în această etapă nu numai că stagnează, ci arată chiar
un regres considerabil, atît la nivelul flexorilor, cît şi la al extensorilor. lotuşi, ritmul de creştere
a forţei absolute şi a celei relative a extensorilor este ceva mai mare decît cel al flexorilor. De
aceea, apare necesitatea folosirii intr-o măsură mai mare a exerciţiilor de forţă la această vîrstă,
îndeosebi pentru muşchii flexori, prevenind scăderea activităţii motrice generale, tendinţă
accentuată la fete către sfîrşitul perioadei puberta re.
Revizuirea concepţiilor vechi, care contraindicau folosirea exer- ciţiilor de forţă la devii de
vîrstă pubertară, invocînd argumente de ordin morfologic şi funcţional, este absolut necesară.
Sînt contraindicate eforturile maximale de forţă şi marile Încordări neuromusculare, care
prezintă pericolul suprasolicitării aparatului musculoiigamentar. în schimb, exerciţiile de forţă
bine dozate, bazate pe lucrul cu haltere mici şi cu gantere, cu mărirea treptată
/
a intensităţii, conform principiului fiziologic de creştere gradata a efortului, nu sînt de ioc
contraindicate.
Viteza de reacţie şi de repetiţie este dezvoltată, însă forţa şi rezistenţa sînt mult rămase în urmă
faţă de adult. De aceea nu sînt permise antrenamentele în vederea obţinerii performanţelor la
eforturile de forţă şi de rezistenţă; orice folosire nejudicioasă a mijloacelor care dezvoltă forţa şi
rezistenţa are urmări negative asupra creşterii.
Creşterea în 'lungime a oaselor şi alungirea muşchilor dau aspectul caracteristic al puberului:
înalt şi slab, cu toracele îngust, indicele Erissmann negativ (valori minime la 14—15 ani),
plămîni cu volum mic (pericol de tuberculoză), vocea schimbată la băieţi datorită creşterii rapide
a laringelui, tonus muscular scăzut predispu- nînd la deformări ale coloanei vertebrale, apariţia
sau accentuarea piciorului plat, apariţia acneii juvenile etc.
— Sistemul nervos se dezvoltă rapid şi se încheie, practic, maturizarea ariei corticale a
analizatorului motor. Funcţia de analiză şi sinteză a scoarţei se dezvoltă, creşte procesul
inhibiţiei interne. Pe această bază viteza realizării diferenţierilor creşte, iar reflexele condiţionate
formate se sting mai lent. Funcţia celui de al doilea sistem de semnalizare domină asupra
primului sistem.
Trebuie arătat că, la pubertate, mai persistă încă, într-o oarecare măsură, insuficienţa proceselor
de inhibiţie condiţionată faţă de puterea proceselor de excitaţie. Datorită acestui fapt, mişcările
copiilor fa această vîrstă au un caracter brusc, cu precizie scăzută.
Excitabilitatea şi mobilitatea ridicată a sistemului nervos, în perioada pubertară, explică
rapiditatea reacţiilor motrice în general, însă întrucît echilibrul proceselor nervoase este instabil,
coordonarea nu beneficiază de condiţii favorabile de dezvoltare.
Tendinţa spre iradiere a procesului de excitaţie are la bază tot slăbirea relativă a procesului de
inhibiţie corticală la şcolarii de vîrstă pubertară, de unde rezultă caracterul neuniform şi chiar
brusc al mişcărilor, activitatea motrică a acestor elevi fiind în general exagerată, excesivă.
— Aparatul cardiovascular. Cordul este voluminos, comparativ cu toracele; mecanismele de
reglare a circulaţiei sînt frecvent tulburate (predominanţă simpatică), şi ele se exagerează la
efort. Se în- tîlnesc frecvent la inimă sufluri funcţionale, aritmii şi crize de hipertensiune.
Aparatul cardiovascular se dezvoltă lent în etapa pubertară. Arterele au un diametru proporţional
mai mare decît la adult, iar venele şi sistemul limfatic sînt bine reprezentate. Frecvenţa cardiacă
înregistrează la începutul perioadei pubertare 90-100 pulsaţii pe minut şi scade la finele
pubertăţii la 82—88 pulsaţii pe minut.
Volumul sistolic creşte de ia 30 ml, ajungînd la 13 ani sâ aibă valori de 40-45 ml, iar la 14
ani, 45-60 ml.
Debitul cardiac creşte de asemenea.
Cu toate acestea, inotropismul cardiac fiind scăzut, eforturile cardiorespiratorii de durată
scurtă şi intense nu sînt indicate, soli- citînci prea mult cordul.
Concludem asupra faptului că aparatul cardiovascular prezintă o adaptare mai dificilă la
eforturile intense, fapt evidenţiat prin aceea că, oxigen-pulsul maxim, obţinut în valori
absolute sau pe kgcorp, este mai mic, iar volumul sistolic şi debitul cardiac maxim sînt
departe de valorile de la adult, băieţii înregistrînd valori superioare faţă de fete.
— Aparatul respirator se dezvoltă (intens în etapa pubertară.
Nasul capătă forma definitivă, laringele coboară luînd topografia de la adult, traheea şi
bronhiile cresc, plămînii sporesc marcat în greutate şi volum, capacitatea lor anatomică
mărindu-se cu peste 50°/0, cantitatea de fibre elastice din plămîn sporeşte considerabil.
Funcţia 'respiratorie se ameliorează net. Creşte amplitudinea mişcărilor respiratorii (de la
230 ml volum curent la 11 ani la 350 ml la 15 ani), scade frecvenţa respiratorie (de la 22 la
18 respiraţii pe minut în medie), creşte capacitatea vitală, iar respiraţia tisulară — apreciată
după consumul maxim de O2 pe minut — creşte considerabil (cu toate acestea nu sînt atinse
limitele maxime ale capacităţii aerobe de efort, astfel încît în eforturile de rezistenţă nu se
pot obţine rezultate maxime).
Deşi aparatul cardiovascular şi pulmonar sînt mult solicitate din cauza creşterii rapide a
masei corporale, efortul fizic nu este contraindicat decît în cazul unor leziuni organice.
Experienţa a arătat că tulburările funcţionale dispar prin practicarea raţională a sportului.
— Cea mai izbitoare diferenţă faţă de vîrsta de şcolar mic este dezvoltarea intensă a
glandelor endocrine şi îndeosebi a gonade- lor, care devin funcţionale. Secreţia de
testosteron a testiculului şi de foliculină şi progesteron a ovarului determină atît caracterele
sexuale primare şi secundare cît şi toate celelalte modificări morfologice ale celorlalte
sisteme şi aparate. Maturizarea sexuală duce la apariţia libidoului şi la capacitatea de
procreare, — elemente care vor influenţa întreg comportamentul tînărului. Activitatea ner-
voasă superioară suferă modificări importante. Glanda hipofiză şi în special lobul său
anterior îşi intensifică activitatea, se măreşte secreţia de TSH, ACTH şi hormoni
gonadotropi. Creşte activitatea tiroidei şi a suprarenalei, determinînd o hiperreactivare a
sistemului nervos şi o instabilitate sau labilitate neurovegetativă accentuată.
Observaţiile clinice şi experimentale fac distincţie între determinarea sexului şi realizarea
diferenţierii sexuale, proces ontogenetic ce durează rnulţi ani, cu etape decisive în viaţa
embriofetală. în procesul diferenţierii sexuale intervin ca unelte ale determinismului genetic,
hormonii sau alte substanţe de tip hormonal (C. Guja).
Informaţia genetică, mai ales a heterozomilor, determină formarea de gonade unisexuate.
Aceasta este etapa gonadică a procesului de sexualizare, care la om ţine pînă în a 60-a zi de
dezvoltare embrionară. Procesul de sexualizare masculină este continuat apoi cu ajutorul
hormonilor endogeni, elaboraţi de testiculul embrionar (principiul antimullerian şi cel
virilizant), în timp ce procesul de sexualizare feminină se continuă ,,pasiv“, fără a necesita
astfei de hormoni. Un argument important că lucrurile stau astfel îl constituie castrarea
embrionilor în perioada în care organele genitale sînt nediferenţiate sexual 1 şi care —
indiferent de sexul genetic - duce la sexualizarea feminină. Apariţia organelor genitale
mascule şi femele constituie astfel o nouă etapă în procesul de sexualizare a organismelor,
etapa hormonală.
în procesul diferenţierii sexuale, importantă este şi o bună „colonizare'' a prim ord iilor
gonadale de către gonociteie primitive. O ,,pauperitate" a acestora în gonocite stă la originea
multor tulburări în dezvoltarea şi funcţionarea gonadelor, a multor disgenezii gonadale.
Dezvoltarea tractului genital este condiţionată de buna funcţionare endocrină a gonadelor
embriofetale. Testiculul activ se opune evoluţiei tractului către feminizare.
In dezvoltarea normală a gonadelor şi organelor sexuale anexe intervin şi autosomii.
Participarea lor la funcţionarea unor organe de care depinde endoerinia gonadelor (hipofiză,
centrii nervoşi etc.) explică apariţia disgeneziilor gonadice în tulburări autosomale, asociate
de obicei cu malformaţii somatice.
Stabilirea sexului genetic şi crearea structurilor sexuale bazale sînt numai două etape ale
diferenţierii sexuale. Urmează „sexualizarea" unor structuri nervoase, necesară funcţionării
complexului hipotala- mo-hipofizo-gonadal şi „maturaţiei sexuale", apoi pubertatea, care
realizează dezvoltarea caracterelor sexuale secundare exterioare, a instinctului genezic, a
capacităţii de procreaţie etc.
Pubertatea este indusă de creşterea steroizilor androgenici şi es- trogenici. Nu este suficient
studiat dacă în apariţia caracteristicilor pubertale joacă un rol şi creşterea răspunsului
organelor ţintă.
Estrogenii controlează dezvoltarea sînilor, creşterea şi maturarea uterului, vaginului,
menstruaţia. în plus, progesteronul este de asemenea răspunzător de ciclul ovulator.
Androgenii promovează creşterea organelor sexuale externe la băieţi şi a clitorisului şi
labiilor mari, la fete. Ei răspund şi de îngroşarea vocii la băieţi şi de părui sexual la ambele
sexe.
Puseul de creştere din timpul pubertăţii nu a fost încă complet explicat. Atît testosteronul cît
şi STH au efecte anabolice ce pro- inovează creşterea. Concentraţia STH în sînge poate fi
ridicată experimental cu testosteroni şi estrogeni după inducţia hipogiicemiei cu insulina. De
fapt, la ambele sexe, la pubertate se găsesc valori mai mari ale STH decît înainte de
pubertate. Apare astfel că androgenii şi estrogenii conlucrează cu STH pentru a induce
puseul de creştere al pubertăţii. Puseul de creştere mai marcat la băieţi poate fi explicat prin
concentraţia mai mare de testosteroni Ia aceştia. Fuziunea epifizeior şi prin aceasta
 terminarea creşterii se datorează probabil acţiunii testosteronului şi estrogenilor. Deficitul de
STH nu previne fuziunea epifizeior, în timp ce un deficit al hormonilor sexuali face ca
fuziunea epifizeior să nu aibă loc.
Pentru clasificarea gradului de diferenţiere sexuală s-au propus mai multe scheme. Tipul
obişnuit, android sau ginoid este tipul mediu al populaţiei studiate. El constituie o realitate
doar pentru o populaţie dată. Tipul sexual diferă de la o rasă la alta. Dar tipul obişnuit nu
înseamnă tipul perfect. Aşa cum remarcă Vague (1953), tipul perfect sexualizat reprezintă un
ideal întîlnit doar excepţional de rar. fot acest autor considera că în axarea tipului mediu se
pot diferenţia mai multe tipuri anormale.
Prima grupă cuprinde indivizii cu mici anomalii somatice la care diferenţierea sexuală este
normală. în această grupă, Vague distinge mai multe subgrupe.
Diferenţierea excesivă a caracterelor sexuale normale dă naştere la bărbaţi hiperandroizi şi
femei hiperginoide. La bărbaţi, musculatura este puternică, adipozitatea se depune în
regiunea superioară a corpului, centura scapulară este puternic dezvoltată şi pilozitatea
abundentă. Femeia hiperginoidă se caracterizează prin depunerea adipozităţii în regiunile
inferioare, musculatură slabă şi cubitus valgus accentuat.
Diferenţierea sexuală deficitară creează o mare diversitate de forme. Aceste tipuri sînt
denumite de Vague bărbatul ginoid şi femeia androidă. Bărbatul ginoid prezintă adipozitate
în partea inferioară a corpului, rotunjirea formelor, musculatură deficientă, pilozitate redusă,
uşor cubitus valgus. Femeia androidă se caracterizează prin depunerea adipozităţii în partea
superioară a corpului şi dezvoltarea moderată a umerilor.
în altă subgrupă sînt cuprinse variaţiile neregulate, reprezentate de deficienţe limitate. Astfel,
unii bărbaţi prezintă tendinţă de depunere a adipozităţii în regiunea inferioară, iar Ia femei se
dezvoltă excesiv centura scapulară.
Vague include în a doua şi a treia grupă indivizii cu malformaţii gonadele sau de tract
genital. Sînt afectate şi caractere sexuale secundare. Aceste grupe aparţin patologicului.
Modifică rlle endocrine, nervoase şi neuropsihice accentuează discrepanţa dintre dezvoltarea
fizică şi capacitatea funcţională reală
a organismului, lucru care se manifestă prin mişcări nesigure, stîn- gace, greoaie sau chiar
tulburări neurovegetative vasomotorii (tendinţă la transpiraţie, la li poţi mie, roşeaţă a feţei
etc.), irascibilitate, emotivitate, cu unele stări de timiditate excesivă sau de frondă, atitudini
explozive, tendinţă spre jocurile competiţionale zgomotoase etc.
Cu toate acestea, la această vîrstă, există substratul nervos şi locomotor necesar învăţării
deprinderilor motrice complexe (perfecţionarea tehnicii) şi pentru eforturile de viteză. Tinînd
seama însă de faptul că fiecare copil îşi face propria lui pubertate, trebuie avut grijă deosebită
pentru individualizarea efortului.
Diferenţele de sex sînt mari în această perioadă. Fetele depăşesc iniţial băieţii în ritmul de
creştere a înălţimii şi greutăţii. Apare dezvoltarea bazinului, depunerile specifice de panicul
adipos, sînii se dezvoltă etc. Datorită deosebirilor somatice şi vegetative dintre cele două sexe,
este necesar să se elaboreze programe separate şi să se lucreze individualizat.
în această perioadă de vîrstă sînt permise, în programele de educaţie fizică: alergările pe
distanţă scurtă, săriturile, aruncările cu materiale sportive corespunzătoare (mingi de oină,
greutăţi mici, disc şi suliţă la juniori), jocuri sportive alternate cu pauze de odihnă relativ lungi,
gimnastică, înot etc.
Sporturile care impun cerinţe crescute în ceea ce priveşte rezistenţa — alergări pe distanţe
medii, patinaj-viteză, ciclism pe şosea —, pot fi incluse în programul de pregătire, cu condiţia
ca ele să fie introduse treptat, sub controlul medical, limitînd strict efortul în concordanţă cu
nivelul dezvoltării fizice şi capacitatea funcţională a organismului copiilor de această vîrstă.
Nu sînt recomandate eforturile maxime cu încordări mari ale aparatului locomotor. în pregătirea
copiilor de această vîrstă se poate folosi însă un număr mare de exerciţii fizice cu o structură
diferită a mişcărilor şi cu un caracter variat al efortului neuromuscular. Ele contribuie la
dezvoltarea stereotipurilor dinamice, la obţinerea unui bagaj bogat şi Ia dezvoltarea capacităţii
funcţionale a organismului (fig. 27—31).
în concluzie, Ia vîrsta pubertară, modelele de pregătire fizică trebuie aplicate în mod diferenţiat,
în funcţie de natura eforturilor şi de solicitările specifice fiecărei ramuri sportive. Faptul că
vîrsta cronologică nu este identică cu vîrsta biologică, impune, de asemenea., înlăturarea
aplicării rigide a indicaţiilor şi contraindicaţiHor arătate mai sus.
Cunoaşterea aprofundată a particularităţilor morfofuncţionale şi psihice ale fiecărui copil cu
care lucrăm, este singura cale care permite evitarea celor două greşeli mai frecvent întîlnite în
viaţa spor-
58
tivă: suprasolicitarea organismului prin eforturile exagerate şi excesul de prudenţa, din cauza
căruia pregătirea este menţinută la un nivel inferior posibilităţilor copilului.
C. Perioada de şcolar mare (postpubertarâ)
Odată pubertatea încheiată, copilul s-a transformat în tînăr (junior), care, atît din punct de
vedere al dezvoltării m o rfofu ncţionale cît şi al capacităţii de efort şi caracteristicilor psihice,
se apropie tot mai mult de adult. Studiile au arătat că, la vîrsta de 16—17 ani,
cm na
165 ISO 155
Fig. 32. Curba înălţimii şi greutăţii cor- /50 pului la fete în perioada maturizării.
/45 M)
135 130
unii indici ai dezvoltării fizice, ca înălţimea, greutatea şi perimetru! toracic, se apropie, iar Ia 18
—19 ani ating aproape complet nivelul indicilor morfologici similari ai adulţilor (fig. 32).
în etapa postpubertarâ se constată o încetinire a ritmului dezvoltării somatice.
Durata perioadei de creştere şi dezvoltarea postpubertarâ sînt destul de lungi, ajungînd pînă la
6-8 ani, uneori chiar mai mult, mai ales dacă ne orientăm după criteriul încheierii complete a
creşterii în înălţime.
Prin prisma vîrstei cronologice, etapa postpubertarâ a creşterii şi dezvoltării se întinde pînă la
20—22 de ani la fete şi 23—25 de ani la băieţi (Albu, /., 1971) (fig. 33).
— Aparatul locomotor. La nivelul coloanei vertebrale notăm doar închiderea canalului
sacral, între 15—18 ani.
Oasele membrelor prezintă şi ele un ritm lent de creştere şi definitivare a procesului de
osificare.
Osificarea scheletului se produce diferit la nivelul segmentelor corpului, şi se continuă de-a
lungul perioadei postpubertare. în cele mai multe cazuri, oasele şi-au dobîndit forma şi
dimensiunile lor
Fig. 33. Creşterea în greutate a testiculului, vezicii seminale, ovarului si uterului.
definitive la sfîrşitul perioadei postpubertare, iar sudarea centrilor de osificare primari cu cei
secundari are loc mai tîrziu, între 20—25 de ani.
Fig. 36.
Toracele se dezvoltă ca volum şi mai mult decît membrele, ceea ce face să crească indicele de
proporţionalitate (Erissmann).
Muşchii cresc în volum. Prin creşterea suprafeţei secţiunii fiziologice, forţa se dezvoltă
proporţional cu valoarea acestei suprafeţe.
Fig. 35.
kg
60
Oasele se apropie de structura şi rezistenţa osului adult; cartilajele de conjugare se subţiază,
marcînd începutul osificării lor şi a încetării creşterii în înălţime.
Este cunoscut din literatura de specialitate că un centimetru pătrat de suprafaţă dezvoltă la
această vîrstă cca 10 kgf. Fac excepţie de la această regulă femeile de aceeaşi vîrstă, care
dezvoltă pe aceeaşi suprafaţă de secţiune circa 7—8 kgf şi tinerii antrenaţi, la care valoarea pe
cm2 depăşeşte valoarea medie (în funcţie de gradul de antrenament). Cu toate acestea trebuie să
subliniem că, în această perioadă de vîrstă, forţa rămîne în urmă ca valoare faţă de calitatea de
viteză şi coordonare, care este aproape ca la adult. Tonusul muscular şi capacitatea de rezistenţă
la efortul static cresc (fig. 35, 36).
— Sistemul nervos se caracterizează prin faptul că îşi continuă dezvoltarea, îndeosebi prin
permeabilizarea sinapselor. Există un echi'libru între excitaţie şi inhibiţie, între iradiere şi
concentrare. Plasticitatea şi receptivitatea sînt mari, engramele fixîndu-se cu uşurinţă, ceea ce
explică facilitatea însuşirii deprinderilor motrice în această etapă.
Analizatorii se găsesc, de asemenea, Ia un grad de maturizare apropiat de adult, pe plan
morfologic, dar inferior sub raport funcţional.
Menţionăm că mobilitatea funcţională a proceselor nervoase fundamentale favorizează
dezvoltarea vitezei şi a îndemînării. Cu toate acestea rezistenţa S.N.C. şi a analizatorilor este
mai scăzută, fapt pentru care instalarea oboselii e mai rapidă comparativ cu adultul.
— Aparatul cardiovascular îşi accelerează dezvoltarea.
Voi umul şi greutatea miocardului cresc, mai ales cordul stîng. Suprafaţa de secţiune a fibrelor
miocardice sporeşte şi, în consecinţă, creşte şi amplitudinea de contracţie.
Arterele şi venele mari ating aproape dimensiunile de la adult.
Volumul sistolic creşte, atingînd, în jurul vîrstei de 18 ani, aproape valorile de la adult (75 ml la
băieţi şi 55 ml la fete la 18 ani).
Debitul cardiac sporeşte asemănător (4,7 litri/minut ia băieţi la 19 ani şi 3,7 litri/minut la fete).
Frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială au valori apropiate de cele de ia adult.
in privinţa economiei cardiovasculatorii în efortul fizic maxima!, remarcăm faptul că indicele
oxigen-puls maxim înregistrează în această etapă o îmbunătăţire netă (Demeter).
— Aparatul respirator, morfologic, se apropie de situaţia de la adult, dar funcţional este încă
departe şi îşi continuă dezvoltarea.
în această perioadă, sub raport morfolog'ic se constată lărgirea cavităţii nazale, dezvoltarea
laringelu'i, sporirea numărului de fibre elastice pulmonare.
Sub raport funcţional, parametrii ventilaţiei pulmonare se îmbunătăţesc, frecvenţa respiratorie
scade în timp ce amplitudinea mişcărilor respiratorii creşte, capacitatea v.italâ sporeşte,
consumul maxim de oxigen se ridică în mod considerabil.
Se poate conclude că funcţia respiratorie atinge normele superioare atît prin o dezvoltare
morfologică cît şi prin sporirea capacităţilor funcţionale. Capacitatea aerobă permite efectuarea
efortului de rezistenţă care are un efect inotrop pozitiv (îmbunătăţirea capila- rizării şi nutriţiei
organelor).
Cu toate acestea, consumul maxim de 02 pe minut/kg corp şi oxigen-puisul maxim nu ating
valori foarte înalte decît prin antrenament, etapa postpubertarâ fiind favorabilă efortului de
rezistenţă.
Menţionăm, de asemenea, că în această perioadă are loc stabilizarea secreţiei interne şi a
reglărilor vegetative simpatice şi para simpatice.
La această vîrstă, pe lîngă eforturile bazate pe exerciţii de viteză, în programul de pregătire se
pot include, treptat, şi eforturile de rezistenţă şi cele de forţă. Ponderea acestor exerciţii va fi
stabilită de la caz la caz, strict individualizat, bazîndu-se pe nivelul de dezvoltare morfologic şi
funcţional şi pe capacitatea reală de efort îa care a ajuns tînărul prin pregătirea sa fizică
anterioară. Eforturile care reclamă încordări musculare foarte mari şi repetate (contracţii
izometrice funcţionale, ridicarea halterelor etc.) trebuie foarte corect şi atent dozate, iar cei care
efectuează asemenea eforturi trebuie supuşi unor controale medicale, diferenţiate în mod
repetat.
*
**
Prezentînd didactic principalele perioade de creştere şi particularităţile morfologice aferente,
trebuie să subliniem că există o mare valabilitate individuală a acestor caractere somato-
funcţionale şi psihice la indivizii de aceeaşi vîrstă cronologică. Fiecare individ reprezintă un
unicat determinat genetic şi paratipic, fapt care impune o individualizare marcată a activităţii
 sportive.
Capacitatea de efort diferită a copiilor de aceeaşi vîrstă cronologică (aceeaşi clasă) se menţine şi
la adult, dar în timpul copilăriei aceste diferenţe sînt mai ample; mai mult, ceea ce este foarte
important, această capacitate de efort la copii este instabilă şi nesigură, fapt explicabil prin
marea 'labilitate neurovegetativă a acestora, datorită îndeosebi pubertăţii, care lasă o amprentă
de mare va reabilitate individuală.
mai curînd, totuşi dimensiunile definitive ale adultului sînt mai mari; viaţa sexuală s-a prelungit
nu numai printr-o pubertate mai timpurie, dar şi printr-un climacteriu (menopauză) mai tardiv;
longevitatea omului a devenit mai mare. Din datele obţinute pe plan mondial se poate trage
concluzia că ,,secular trend-u-1" are loc în toate ţările lumii dezvoltate economico-social,
independent de poziţia geografică, climă, componenţa etnică, atît la oraşe cît şi la sate; în
diverse grade el poate atinge toate păturile sociale. în ţara noastră, datorită îmbunătăţirii
condiţiilor de trai fenomenul acesta este deosebit de accentuat.
Tot în acest context trebuie să menţionăm şi fenomenul de neo- tonie, respectiv de întîrziere a
maturităţii psihointelectuale şi accelerarea maturizării sexuale, constatat în ultimul timp pe
întreg globul pămîntesc.
50
30 25
Referitor la ritmul individual de creştere, trebuie să menţionăm că în ultimul secol, dar mai ales
în ultimele decenii, s-a văzut, îa copiii şi tinerii din majoritatea ţărilor europene şi din alte conti-
nente, un important fenomen biologic, denumit de G. Roberts (1876) şi E. W. Koch (1953)
„secular trend" (tendinţă seculară), caracterizat printr-o creştere accelerată a unor indici de
dezvoltare. Astfel, valorile medii ale înălţimii şi greutăţii copiilor şi adolescenţilor de azi sînt
mai mari decît în secolul trecut, iar maturitatea sexuală apare mai timpuriu. Deşi încheierea
procesului de creştere are loc
Studiul condiţiilor şi factorilor, care determina fenomenele de acceleraţie şi neotenie, scoate în
evidenţă influenţa vieţii civilizate, a îmbunătăţirii alimentaţiei, progresele în profilaxia şi
tratamentul bolilor, precum şi a beneficiilor unei organizări mai raţionale a activităţii şi timpului
liber al tineretului.
în 'legătură cu acest ultim punct de vedere, se discută pe larg importanţa deosebită o educaţiei
fizice şi sportului asupra creşterii şi dezvoltării tineretului. Cercetările dovedesc eficacitatea
practicării metodice a exeroiţiilor fizice atît asupra creşterii normale şi dezvoltării armonioase a
tineretului, cît şi asupra diminuării efectelor negative ale fenomenului de neotenie.
65
5 - Antropologie motrică
Fig. 41. Raportul dintre talie, trunchi, membrele superioare şi inferioare (după
A. lonescu).
cm.
â
7
5
'H
3
2
I
O
^ 4 5 6 7 8 9 10 Iil2 13 ti 15 16 17
Fig. 42. Creşterea nivelului mediu al înălţimii fetelor din mediul urban în perioada 1950-1971.
Fig. 43. Creşterea nivelului mediu a! înălţimii băieţilor din mediul urban în perioada 1950-1971.
cm
cm
7 T
6
5
H3
2]
/
g -i _________________________
4- 5 6 7 d 9 10 11 12 13 1k 15 16 1715Ani Fig. 45. Creşterea nivelului mediu al înălţimii la fete
din mediul rural î:i perioada 1950-1971.
«9
10
9
87
654
3
2
11 0
4 5 6 7 8 9 1011 12 13 H 15 15 1718 Ani Fig. 46. Creşterea nivelului de dezvoltare în
comparaţie cu datele din 1950 urban - greutate băieţi.
Fig. 47. Creşterea nivelului de dezvoltare în comparaţie cu datele din 1950 urban — greutate
fete.
Kg
Fig. 43. Creşterea nivelului de dezvoltare în comparaţie cu datele din 1950 rural — greutate
băieţi.
Sintetizînd, conform dotelor enunţate de Adrian lonescu, principalii parametri somatici şi
viscerali ai creşterii, pe parcursul întregii evoluţii ontogenetice a fiinţei umane, subliniem
următoarele: urmărind cu atenţie evoluţia dimensiunilor corpului de la naştere şi pînă
Fig. 49. Creşterea nivelului de dezvoltare în comparaţie cu datele din 1950 rural — greutate fete.
7-i
6-
5h-32
la 18 ani, se remarcă o dispersiune progresivă a valorilor înălţimii şi greutăţii. Variaţia valorilor
este mai mică pentru talie şi mult mai mare pentru greutate, atît la fete, cît şi la băieţi (fig. 37-
49).
în perioada pubertară, Ia 12—13 ani la fete şi la 14—15 ani la băieţi, variaţia maximă şi
dispersiunea cea mai largă a valorilor se constată atît pentru ta>lie, cît şi pentru greutate. După
acestea, valorile se apropie din ce în ce mai mult de valoarea medie.
Ritmul şi viteza creşterii în înălţime şi greutate, ca şi succesiunea perioadelor mai active sau mai
lente, nu corespund cu exactitate la cele două sexe.
Fetele au o creştere mai grăbită în perioada prepubertară şi pubertară, cînd depăşesc pe băieţi
pentru scurt timp, atît în înălţime cît şi în greutate, după care creşterea se încetineşte, oprindu-se
înaintea băieţilor. La băieţi pubertatea se desfăşoară mai tîrziu şi moi încet, dar pe o durată mai
lungă de timp, care permite creşterea în continuare în înălţime şi greutate. După 15 ani băieţii
ajung din urmă fetele şi le depăşesc, realizînd creşteri uneori destul de ridicate (fig. 42-49).
Datele statistice arată că atît talia cît şi greutatea continuă să crească din ce în ce mai puţin la
băieţi, pînă la 25—26 ani.
Creşterea globală a înălţimii şi greutăţii corpului este rezultatul creşterii segmentelor care îl
compun: cap, gît, trunchi, membre superioare şi inferioare.
Ritmul inegal al creşterii acestor segmente determină schimbări continue în proporţiile corpului.
Cele mai spectaculoase faze ale evoluţiei au loc în viaţa intrauterină şi în primii ani de după naş-
tere. A doua perioadă de mari schimbări este pubertatea, în timpul căreia se produce maturizarea
sexuală.
Creşterea craniului se face în mai multe etape: în primul an, creşterea la ambele sexe este
uniformă şi egală. între 2 şi 6 ani creşte cu predominanţă partea frontală şi occipitală, iar între 6
şi 7 ani se alungeşte baza craniului. Pînă la 10 ani capul băieţilor este mai înalt decît al fetelor;
între 11 şi 16 ani creşterea este egală; după 16—18 ani dimensiunile capului băieţilor depăşesc
din nou pe cele ale fetelor, în toate sensurile.
Trunchiul este segmentul corpului cuprins între gît şi membrele inferioare. El constituie partea
cea mai voluminoasă a corpului. în viaţa intrauterină trunchiul creşte foarte mult, ajungînd să
reprezinte 32—35% din înălţimea corpului. Pînă la 13 ani la fete şi 15 ani la băieţi, creşterea este
lentă, devenind apoi din ce în ce mai intensă pînă la maturitate. Trunchiul creşte în lungime
aproape de trei ori, de la 18-20 cm cît are la naştere, la 50—55 cm la vîrstă adultă.
Pînă ;la 10-14 ani, fetele au trunchiul mai scurt decît băieţii. După pubertate acest segment creşte
mai repede, la fete întrecînd în lungime trunchiul băieţilor de aceeaşi vîrstă. El capătă o formă
definitivă la femei între 20—25 ani, cînd măsoară cca 50 cm, iar la bărbaţi între 30—35 ani, cînd
măsoară în medie 54 cm.
Diametrul biacromial măsoară la naştere cca 12 cm; se dublează la 6 ani şi se triplează abia la
maturitate. Diametrul bihumeraî sau lăţimea umerilor este cu cîţiva cm mai mare decît diametrul
biacromial. La copiii şi tinerii bine dezvoltaţi, lărgimea umerilor reprezintă o pătrime din
înălţimea corpului. Fetele au întotdeauna umerii mai înguşti decît băieţii.
Trunchiul este împărţit prin diafragm în două mari cavităţi: toracele şi abdomenul.
Creşterea toracelui se urmăreşte măsurînd perimetrul toracic şi raportîndu-l la înălţimea corpului.
Analizînd creşterea perimetrului toracic şi a înălţimii corpului pe vîrste şi făcînd un raport între
ele după formula lui Erissmann (perimetrul toracic minus jumătatea taliei), s-a putut trage o serie
dei concluzii cu privire la creşterea toracelui de la 0-18 ani (datele Institutului de Igienă obţinute
în 1957 pe 310 000 de copii şi tineri d'in toată ţara).
După ce a atins un maximum egal la ambele sexe (în jurul vîr- stei de 6—9 luni), indicele
Erissmann scade pînă la pubertate. El atinge valoarea 0 la fetele de 5 ani şi la băieţii de 6 ani,
cînd continuă să scadă, căpătînd valori negative: 4,42 ia fetele de 12 ani şi 4,01 Ia băieţi'i de 14
ani. Aceste valori scăzute au o importantă semnificaţie în ceea ce priveşte capacitatea funcţională
a aparatului respirator la această vîrstă. După ce atinge limita inferioară, indicele Erissmann
începe din nou să crească, trecînd la valori pozitive la fetele de 17 ani şi la băieţii de 18 ani.
Perioada dintre 5—17 ani la fete şi 6—18 la băieţi, în care valorile indicelui Erissmann sînt
negative, este cunoscută sub numele de „perioada toracelui îngust" şi reprezintă o fază lungă de
evoluţie deficitară a dimensiunilor toracelui şi a funcţiunii respiratorii.
Ritmul cu care creşte perimetrul toracic în această perioadă este mai lent decît ritmul creşterii în
lungime a corpului întreg.
Creşterea perimetrului toracic se consideră terminată în jurul vîrstei de 20 de ani, cînd ajunge în
medie la 85 cm la bărbaţi şi 80 cm la femei. Se observă uneori o creştere lentă a toracelui pînă
aproape de 50 de ani, datorită mai ales dezvoltării masei musculare sau depunerilor grăsoase în
ţesuturile subcutanate.
Abdomenul constituie etajul inferior al trunchiului şi se împarte în abdomen propriu-zis şi bazin.
Perimetrul abdominal este la naştere în medie de 24—25 cm şi variază între 20 şi 28 cm. Acest
perimetru creşte pînă la 5 ani, ajun- gînd la băieţi la 47—59 cm şi la fete la 44-57 cm; Ia 10 ani
ajunge la băieţi la 50-67 cm şi la fete la 47—64 cm.
Bazinul este ia naştere foarte mic şi pare ridicat spre abdomen; diametrul său anteroposterior este
mai mare decît cel transversal. Cînd copilul se ridică în picioare şi merge, bazinul se lărgeşte şi
se înclină înainte şi în jos.
Diametrul bi ori sta l, care la naştere măsoară circa 10 cm, ajunge la sfîrşitul creşterii la 27 cm.
Diametrele bazinului se dublează la 6 ani şi se triplează la maturitate.
Lăţimea şoldurilor la nivelul marilor trohantere este la noul născut de 7,5 cm, deci mai mică
decît lărgimea bazinului. Această dimensiune se măreşte destul de repede, dublîndu-se la 3 ani,
trip- iîndu-se ia 11 ani şi ajungînd la vîrstă adultă de 4 ori mai mare.
începînd de Ia 7 ani, dimensiunile bazinului şi în special diametrul şoldurilor sînt mai mari la fete
decît la băieţi. Există un raport direct între creşterea trunchiului şi a corpului întreg în înălţime şi
creşterea în lungime a membrelor superioare. La naştere membrele superioare sînt egale în
lungime cu trunchiul, pe care îl depăşesc la 2 ani cu 114—116% şi la 6 ani cu 123—124%.
La adulţi, raportul dintre lungimea membrelor superioare şi înălţimea corpului variază după
dimensiunile taliei astfel: Ia 150 cm înălţime, lungimea membrelor superioare este Ia bărbaţi de
64- 71 cm, iar Ia femei de 61-68 cm; la 160 cm, la bărbaţi de 66—76 cm, la femei de 65-75 cm;
ia 170 cm, ia bărbaţi de 69-83 cm, la femei de 70—79 cm (Martin).
Membrele inferioare cresc şi se dezvoltă mai mult decît cele superioare, atît în grosime cît şi în
lungime, mai ales după naştere.
Lungimea membrelor inferioare se dublează pînă la 3 ani, se triplează la 6 ani, creşte de patru ori
Ia 12 ani şi de cinci ori la vîrsta adultă. Ele ajung în medie la 88 cm la bărbat şi la 82 cm la femei
(Martin).
Între segmentele corpului se stabilesc raporturi de proporţiona- litate.
Aruncînd o privire generală asupra schimbării proporţiilor corpului, constatăm că la noul născut
bustul şi trunchiu-l sînt relativ mai lungi decît membrele inferioare, membrele superioare sînt
mai lungi decît cele inferioare. La adult, bustul şi trunchiul sînt relativ mai scurte decît
membrele; membrele superioare sînt mai scurte decît cele inferioare.
La fete, proporţiile corpului se stabilesc mai de timpuriu decît la băieţi. Diferenţele dintre cele
două sexe nu sînt destul de concludente Ia naştere, dar se accentuează progresiv pînă Ia sfîrşitul
creşterii. în comparaţie cu bărbatul adult, femeia are un bust mai îung, membre 'inferioare mai
scurte, bazin şi şolduri mai largi.
Atît Ia băieţi cît şi la fete înălţimea giobală a corpului determină şi proporţiile dintre segmente.
La cei scunzi vor predomina proporţiile infantile şi anume trunchiul lung şi membrele scurte, iar
la cei înalţi, proporţiile juvenile, trunchiul mai scurt şi membrele mai lungi.
Raportul de proporţionalitatS dintre membrele superioare şi inferioare se supune la rîndul său
■influenţelor vîrstei şi diferenţierilor sexuale.
în ceea ce priveşte raportul dintre cele două jumătăţi laterale ale corpului, nu putem vorbi decît
de o simetrie relativă a lor. La asimetriile de aşezare şi volum ale organelor interne se adaugă cu
timpul şi unele asimetrii funcţionale ale acestora.
Astfel membrele superioare sînt egale între ele numai în 18% din cazuri; membrele din dreapta
sînt mai lungi în 75%, cele din stînga în 7% din cazuri (Hasse şi Dehner). Diferenţele de lungime
variază între 8—10 şi 20—22 mm. Membrele superioare din dreapta sînt mai groase şi au o forţă
musculară mai mare decît cele din stînga, din cauza folosirii predominante a mîinii drepte.
Aceste diferenţe nu sînt constatate la naştere.
în legătură cu asimetriile membrelor se pun în evidenţă asimetriile toracelui şi mai ales ale
coloanei vertebrale, ale centurii sca- pulare, ale bazinului.
Creşterea şi dezvoltarea somatoviscerală recunoaşte de asemenea o dinamică proprie fiecărui
aparat şi sistem din organismul uman.
Creşterea şi dezvoltarea muşchilor încep încă din viaţa intrauterină şi se termină după vîrsta de
40 de ani. La naştere, musculatura reprezintă 23,3% din întreaga greutate a corpului; la 9 ani
ajunge Ia 27,2%; la 15-16 ani — la 32,6%; la 17-18 ani la 44,8% (Sovetovj.
Repartiţia masei musculare pe regiuni şi segmente corporale diferă după vîrstă. La nou-născut,
muşchii trunchiului reprezintă 40% din întreaga musculatură a corpului; la vîrsta adultă — numai
25- 35%; muşchii membrelor superioare — 27% la nou-născut şi 28% la adult; muşchii
membrelor 'inferioare — 38% la nou-născut şi 54% la adult.
Modificările de ordin cantitativ ale muşchilor se însoţesc şi de modificări în compoziţia lor
chimică. Astfel, în timp ce muşchii nou- născutului conţin multă apă şi puţine substanţe solide,
procentul de substanţe proteice şi de săruri minerale creşte cu vîrsta.
Forma, mărimea, structura şi compoziţia chimică a oaselor variază în raport cu vîrsta. La nou-
născut greutatea cartilajelor şi a părţilor osificate reprezintă 15—20% din întreaga greutate a
copilului. După terminarea os(ificării, acestea reprezintă 27,2% din greutatea corpului. La naştere
sînt osificate numai diafizele unor oase lungi şi epifizeie oaselor mai mari ale membrelor
superioare şi inferioare. în prima copilărie, oasele conţin o mare cantitate de apă (pînă la 69%) şi
foarte puţine săruri minerale (13%). Ţesutul osos, ia această vîrstă, are o structură fibrilară, bogat
vascularizată, care asigură osului o creştere şi o osificare rapidă. Masa cartilaginoasă, dominantă
la această vîrstă, dă oaselor o mare supleţe şi fereşte scheletul de fracturi.
în copilăria medie, structura fibrilară a oaselor este înlocuită cu o structură lameiară; procentul de
apă scade pînă la 45%, cres- cînd în schimb sărurile minerale pînă la 22%.
în primul an de viaţă plămînii cresc foarte intens, mârindu-şi volumul de aproape patru ori.
Creşterea lor devine însă din ce în ce mai înceată pînă la pubertate, după care se accelerează din
nou, treptat, pînă la maturitate.
De la naştere şi pînă la 20 de am cordul creşte în greutate de
12 ori. Greutatea cordului raportată la greutatea întregului corp este mai mare la naştere şi
variază între 0,44% şi 0,52%. Creşteri apreciabile în greutatea absolută a cordului se constată în
primii doi ani de viaţă şi la pubertate. Volumul inimii este de 19 cm 3 'la naştere, de 50 cm3 la 2
ani, de 98,5 cm3 la 5 ani, de 250 cm3 la 13 ani şi de 250—300 cm3 la adult.
Segmentele tubului digestiv se adaptează treptat la necesităţile funcţionale.
Ficatul cîntăreşte îa naştere 125-210 g şi reprezintă a 23-a parte din greutatea corpului; la 5 ani
cîntăreşte 500-600 g. La adult ajunge la 1 400-1 500 g, reprezentînd a 34-a parte din greutatea
corpului (Sappey).
Cele mai multe dintre glandele endocrine apar încă din viaţa 'intrauterină. Evoluţia lor este
condiţionată de rolul pe care îl au de îndeplinit în diferitele perioade de viaţă.
Hipofiza, care îşi exercita influenţa multilaterală şi conducătoare asupra tuturor proceselor de
creştere şi dezvoltare, creşte încet, du- blîndu-şi volumul de la naştere pînă la maturitate.
Epifiza se dezvoltă pînă la 7 ani şi apoi regresează lent, o dată cu dezvoltarea glandelor sexuale.
Tiroida prezintă în timpul evoluţiei mari variaţii individuale. La nou-născut glanda are o greutate
de 1—5 g. După naştere scade puţin în primele luni, pentru ca apoi să crească intens pînă la 5
ani. Scade iar pînă la 6—7 ani, creşte intens la pubertate şi apoi lent pînă la vîrstă adultă, cînd
cîntăreşte 18—30 g.
Paratiroidele cresc şi se dezvoltă pînă la pubertate şi scad foarte lent pînă la sfîrşitul creşterii.
Timusul se măreşte 'lent în timpul copilăriei, ajungînd la o greutate de 5—6 g la 7 ani, creşte
intens pînă la 14 ani, ajungînd să cîn- tărească 30—35 g, după care se atrofiază progresiv.
Suprarenalele sînt bine dezvoltate !a naştere, scad puţin în primele 6 luni şi apoi cresc intens în
primii 3 ani; pînă la 8 ani ajung la dimensiunile glandelor adulte.
Glandele genitale se dezvoltă diferenţiat, pe sexe, încă din luna a treia de viaţă intrauterină.
Testiculele coboară din regiunea lombară a abdomenului, se angajează pe canalul inghinal în
lunile a 6-a sau a 7-a şi termină coborîrea în luna a 8-a intrauterină. în cazuri patologice, unul sau
ambele testicule pot rămîne în abdomen (cr.iptorhidie) sau în canalul inghinal (ectopie
testiculară).
Pînă la pubertate, testiculele cresc foarte puţin (0,5-2 cm3), dar după pubertate creşterea lor se
accelerează, ajungînd în cîţiva ani de 10 ori mai mari (15-20 cm3).
Ovarele coboară după naştere din abdomen în bazin, stabrlin- du-se la locul lor definitiv între 1 şi
4 ani. Greutatea ovarului este la naştere de 0,5-0,6 g, ajunge la pubertate la 4—5 g şi la vîrstă
adultă la 6—8 g.
Scoarţă cerebrală ă nou-născutului este foorte puţin dezvoltată din punct de vedere funcţional,
procesele vitale fiind reglate la această vîrstă de către centrii nervoşi subcorticali. Funcţiile supe-
rioare ale scoarţei cerebrale se dezvoltă sub ‘impulsul analizori- lor. Primele .reflexe condiţionate
se formează după luna a 2-a şi a
3- a, o dată cu dezvoltarea văzului şi auzului, iar funcţiile de relaţie la 1—3 ani, o dată cu
dezvoltarea limbajului. Desăvîrşirea funcţiilor corticale se produce către vîrstă de 16—18 ani.
Funcţiile neurovegetative se dezvoltă parolei cu cele corticale.
Procesele de diferenţiere ale celulelor nervoase, de mielinizore a fibrelor şi de înmulţire a
ramificaţi'ilor dendritice se desfăşoară intens pînă la 3 oni şi se desăvîrşesc pînă la 8 ani.
Nervii periferici, puţin dezvoltaţi la naştere, sporesc în greutate de 4 ori pînă 'la 3 ani şi de 15
ori pînă la vîrsta adulta.
Conchizînd asupra tuturor acestor aspecte, subliniem faptul că
o bună cunoaştere a particularităţilor individuale, de vîrstă, somato- morfologice ale
organismului uman constituie o condiţie esenţială pentru obţinerea unui randament sportiv
corespunzător, pentru dirijarea ştiinţifică a tuturor programelor de educaţie fizică şi sport, astfel
încît acestea să contribuie pe deplin la dezvoltarea armonioasă a organismului şi la păstrarea
stării de sănătate a populaţiei,
Corelaţii între activitatea sportiva, şi dinamica maturizării şi a fenomenelor ciclice sexuale
Sportul la copii şi tineret înscrie cercuri cît mai largi. Vîrsta începerii antrenamentului
comportă o permanentă scădere (micşorare).
Trezirea pretimpurie a interesului pentru sport la copii are ca scop mărirea limitelor de adaptare
sistematică a organismului la eforturi cît mai mari şi la intensitatea exerciţiilor.
în condiţiile începerii pretimpurii a antrenamentului unii copii dobîndesc rezultate
excepţionale.
Din nenumărate exemple pot fi enumerate: australianca de 13 ani, Jenny Turrol — recordmenă
mondială la înot pe 800 m stil liber — şi Kornelia Guder — reprezentanta R.D.G. (cea mai
rapidă concurentă ia proba de craul şi delfin, care la vîrsta de 14 ani a obţinut, la Munchen, 3
medalii de argint, iar peste un an mai tîrziu nu a mai avui rivale nici în Europa, Australia şi nici
în S.U.A.).
JBl B 1 M T Ac
lip U
13,66.X / ....., / .......
t , ... .
H,66.. li "f El U l ic
M LP
.X-I2.es s" LP SUI El O-
M/
LP El M Bl T GC U
întreg materialul
.a
-

virşia GC
calendaristica
3 ’O II !2 13 14
Lp . laba piciorului i . înălţime
Ei - extremitatea inferiodră r „trunchi
u „ umeri GC . greutatea corpului
a . bazin m . mina
Fig. 51. S ecvenţele salturilor pubertare ale însuşirilor somatice Ia fete în raport cu ciclul
menstrual (LB — planta; extremitatea inferioară; U— umeri; B — bazin; I - înălţime; T -
trunchi; GC — greutatea corpului; M — mînă).
m
ÎG.50 -
W/iO - 18,30 - 18.20 -
wo -
/'8.00' 17.90' /7.8D'
Zi fele ciclului
f-5 8-13 fv-IS Î7-Î8 19-25 Pf-Xf
Fig. 52. Rezultatele exprimînd mediile artimetice Ia aruncarea cu greutatea în
cursul ciclului menstrual.
Fig. 53. Rezultate sportive la săritura in lungime în cursul ciclului menstrual.
capa ci tete fazele ciclului
aruncă forţă 1 II III IV
ri (3
coş
62,00 81.00
61.50 80.50
61.00 80.00
60.50 19,50
60.00 7900
38.50 18.50 i i
63.00 13.00
S8p0 17,50 / /
50.00 7700 / /
5750 76,50 / /
57.00 76.00 //
56,50 75.50 3 /
56.00 75.00 //
55.50 7/,.50 r
55.00 7W 0
51.50 73,50
»»«-=-«» aruncări te coş forţa * jalt
Fig. 54. Capacitatea fizică în timpul ciclului menstrual.
dinamome arun
iru c.
pr Ir ming
ii
medi
cin.
A0,8 35.5 9.95
0 0
40,1 35A 9.90
0 0
4060 35.3 9.85
0
, 39,2 9.80
40,5 0
0
40,4 35,1 9.75
0 0
40,3 35.0 970
0 0
40.2 3‘i. .
0 QO 9,65
40,1 34.3 9.60
0 0
40,0 34.1 9.55
0 0
33.9 34.6 9.50
0 0
3980 34,5 9.45
0
'39.7 34.4 940
0 0
39.6 34.3 9.35
0 0
30.5 34.2 9.30
0 0
- 34.1 9.25
39,< 0
0
' 34.0 9.20
39.3 0
0
' '33,9 9.15
39,2 0
0
■■3 ■33. 9.10
9, 80
<0
39,9 33.7 9.05
0 0
38.9 33,6 9.00
0 0
'38.3 33,5 8,95
0 0
. '33.4 6.90
3370 0
y8,6 33.3 8.85
0 0
1385 33.? 8£Q
0 0
38.4 33,1 8.75
0 0
38.3 33.0 8.70
0 0
38.2 82.9 8.80
0 0
fazele ciclului
aruncarea cu mingia medicina fă
—-------------------dinamometria mfinii drepte
________________dinamorneiria mîfnu stmg/
55. Capacitatea fizică în cursul ciclului menstrual la sportivele care practică
atletica uşoară.
Va/parca (indice convenţional)
Cu cicluri de ovufafie Cu cicluri fard ovufafio
60
55
50-
U0-
Perioadele
I II III IV 1 J£ IU 1/ cercetării Fort-a
----------------- — Viteza
Fig. 56. Forţa şi viteza în raport cu perioadele ciclului menstrual.
Cauzele acestui fenomen sînt multiple.
Fetele, în momentul maturizării sexuale, pierd motivaţia pentru exerciţii.
4
Construcţia lor, ca urmare a măririi secreţiei hormonilor sexuali, se schimbă: creşte startul de
ţesut adipos. Aceasta împiedică dez-
________^perioadele
II IU IV I tt m IV cercetării
Fig. 57. Capacitatea fizică testată global în periadele ciclului la studentele In- stitului de
cducaţie Fizică din Gdansk.
voi tarea capacităţii fizice. Unii psihologi interpretează renunţul fetelor de a mai practica
sportul prin prisma perioadei dificile de adaptare socială.
Mărirea perioadei de antrenament în sportul pentru copii generează întrebarea: ce influenţă
exercită eforturile făcute asupra dezvoltării fizice, pentru un organism tînăr?
în legătură cu această problemă, mai multe grupe de specialişti au efectuat o serie de cercetări
(fig. 50—57).
Influenţa binefăcătoare ci practicării înotului asupra dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a
fost arătată de Milionowa. Cele mai bune tinere înotătoare maghiare se caracterizează printr-o
rapidă dezvoltare fizică (evaluată prin metoda vîrstei scheletice). Janowski a confirmat acest
lucru urmărind evoluţia băieţilor de 11-14 ani, care au fost supuşi unui experiment de 3 ani,
efectuînd un program de antrenament în gimnastica de performanţă. S-a obţinut un înalt nivel
de capacitate motrică şi o justă, corectă, dezvoltare fizică.
Din observaţiile de mai sus se poate concluziona că reacţia organismului la antrenament
depinde de mărimea eforturilor depuse.
Analizînd vîrstă apariţiei primei menstruaţii la fetele care practică sportul, nu trebuie ornişi
factorii esenţiali care influenţează tem- po-ul maturizării — mediul şi construcţia corpului.
Sportul, prin influenţa sa asupra organismului, sub multitudinea-i specifică de aspecte, este
considerat un factor de mediu.
Specificul antrenamentului la diversele concursuri modifică silueta sportivilor, o modelează
potrivit caracteristicilor disciplinei sportive practicate.
Factorii ereditari, pe de o parte şi cei de mediu, pe de alta parte, decid asupra mersului
proceselor de maturizare a organismului şi desemnează vîrsta apariţiei menstruaţie!.
Influenţa activităţii de mişcare (dinamice) asupra vîrstei apariţiei primei menstruaţii nu este
uşor de stabilit, din punct de vedere al caracterului complexa! acestei probleme.
Pe de o parte, antrenamentul sportiv modifică cursul maturizării, pe de altă parte antrenorii,
efectuînd selecţia pentru grupele de-antrenament aflate în diverse stadii de avansare sportivă,
aleg întotdeauna fetele cu cele mai bune atribute fizice, cu o dezvoltare fizică accelerată. Astfel
ele au un ascendent faţă de fetele de aceeaşi vîrstă. Factori'i enumeraţi impietează evaluarea
influenţei practicării sportului asupra maturizării sexuale.
O serie întreagă de lucrări au fost dedicate raportului de condiţionare reciprocă între construcţia
corpului şi termenul primei menstruaţii.
S-a observat că fetele care se maturizează mai tîrziu se caracterizează printr-o construcţie
corporală leptosomatică, 'iar cele care se maturizează mai devreme au însuşirile construcţiei
corporale de tip picnic, in lumina metodologiei moderne de cercetare, evaluarea vîrstei apariţiei
primei menstruaţii trebuie să se bazeze pe metoda anamnezei exacte (întrebînd dacă a început
sau nu ciclui menstrual).
Corelaţiile negative, din punct de vedere statistic dovedesc că, pe cît maturizarea începe la o
vîrstă mai tînără, cu atît creşterea înălţimii corpului este mai mică (la fel şi pentru celelalte
particularităţi). Un salt pubertar pretimpuriu al înălţimii corpului indică începerea unei
maturizări pretimpurii.
Cu cît indivizii se maturizează mai repede, cu atît mai mari sînt şi particularităţile construcţiei
feminine şi masculine.
Vîrsta primei menstruaţii poate fi considerată ca un criteriu al selecţiei în sport.
Dar aceste succese nu sînt întotdeauna de lungă durată. Maeştri din categoria juniorilor sfîrşesc
destul de frecvent cariera lor sportivă în această etapă. Progresul pe mai departe este îngreuiat
datorită ineficienţei unor anumite caracteristici.
Metodele previziunii dimensiunilor corporale există; totuşi, în practica sportului, ele sînt puţin
valorificate.
Cea mai mare dificultate o ridică evaluarea tempo-ului dezvoltării şi calificării copiilor pentru
una din grupele sportive: dezvoitaţi pretimpuriu, normal, sau tîrziu maturizaţi, acest lucru este
necesar în folosirea metodei previziunii.
în prezent poate fi propusă folosirea vîrstei primei menstruaţii ca un criteriu suplimentar în
selecţia fetelor pentru şcolile profilate pe baschet. Printre fetele cu înălţime mare, se cuvine a fi
selecţionate acele fete care nu au început încă ciclul menstrual.
Sînt evitate în felul acesta multe erori, legate de selecţia acelor sportive mai înalte aflate într-o
perioadă tranzitorie (saltul pubertar), precum şi de decepţiile survenite ca urmare a neîndeplin-
iri.i acestui parametru fizic (înălţimea).
Pe baza rezultatelor cercetărilor noastre, precum şi din datele furnizate de literatura de
specialitate, se poate afirma că acele concurente de înaltă calificare, care practică jocurile
sportive şi atletica uşoară, sînt selecţionate din rîndul fetelor cu apariţie tîrzie a primei
menstruaţii. Sportivele de înaltă performanţă din Polonia se caracterizează printr-un proces
întîrziat de maturizare. Acest fenomen poate fi interpretat într-o strînsă legătură cu construcţia
corpului şi cu înălţimea mare, caracteristică sportmenelor, precum şi cu silueta îa băieţi.
Vîrsta medie a primei menstruaţii în echipa de baschet a .Iugoslaviei se ridică la 14,30 ani, iar
în grupa aruncătoarelor cu ciocanul poloneze, la 14,43 ani.
în ce priveşte influenţa activităţii motrice (dinamice) asupra cursului menstrual, menţionăm
următoarele.
S-a observat că schimbările, care se referă ia durata menstrua- ţiei şi la cantitatea ei sub
influenţa antrenamentului, au apărut cel mai frecvent la concurentele cu vîrsta cea mai mică,
pînă în 20 de ani de viaţă, în schimb aceste schimbări apar foarte rar Ia sportivele trecute de 30
de ani.
Efortul fizic fără măsură şi o iraţională practicare a sportului provoacă tulburări menstruale şi o
insuficienţă în dezvoltarea aparatului genital. Cea mai mare primejdie care ameninţă sănătatea
sportivelor este frigul, care însoţeşte sporturile nautice şi de iarnă.
în cercetările efectuate de ginecologi asupra fetelor s-a subliniat dependenţa existentă între
apariţia tulburărilor menstruale, caracterul şi intensitatea efortului.
Un element esenţial în analizarea capacităţii femeilor pentru exerciţii trebuie să fie vîrsta şi
maturizarea fiziologică. Surescitarea nervoasă apărută în perioada menstruaţiei împiedică
atingerea maximei concentraţii, necesară înainte de start, în timpul întrecerilor. Medicii
americani manifestă o mare toleranţă în problema exerciţiilor din timpul ciclului menstrual. Se
apreciază că nu sînt motive pentru întreruperea activităţii de mişcare în niciuna din fazele
ciclului menstrual, dacă participarea la antrenamente şi întreceri nu provoacă tulburări în cursul
menstruaţiei.
Bulska afirmă că o dozare corespunzătoare a exerciţiilor nu provoacă tulburări de ciclu, iar în
anul 1973 ajunge la concluzia că în perioada copilăriei (la fete) şi înainte de pubertate nu există
interdicţii pentru practicarea exerciţiilor, deoarece bolile ginecologice la fete sînt foarte rare, în
acest răstimp. Numai femeile mature trebuie sâ evite eforturile fizice în perioada menstruaţiei,
în cazurile cînd ea este foarte dureroasă sau cantitatea de sînge este prea mare.
Hoyme, la fel, consideră că nu pot exista probleme în practicarea exerciţiilor fizice în această
perioadă, cu excepţia înotătoarelor, în primele zile ale menstruaţiei.
Medicul suedez Astrand a efectuat cercetări asupra a 114 înotătoare şi nu a observat la nici una
dintre ele schimbări 'legate de influenţa ciclului menstrual, deşi ele nu şi-au scăzut ritmul de
antrenament.
Nu s-au semnalat complicaţii ginecologice şi, mai tîrziu, sarcinile au fost normale.
Aceste observaţii sînt susţinute şi de rezultatele obţinute din cercetările efectuate asupra a 729
de atlete (atletica uşoară) maghiare, stabilindu-se că practicarea sportului nu are nici-o
influenţă negativă asupra menstruaţiei şi asupra naşterilor viitoare, dacă dozarea efortului în
timpul ciclului este corespunzătoare.
La sportive, naşterea durează mai puţin şi, în comparaţie cu populaţia majoritară, numărul
cezarienelor este redus la jumătate. în timpul Olimpiadei de la Melbourne s-a confirmat că 6
medalii la alergări şi înot au fost obţinute de concurentele aflate 'la ciclu menstrual.
Durerile legate de ciclurile menstruale se întîmpiă mai rar în comparaţie cu tulburările
asemănătoare care apar la femeile care nu practică sportul.
Un punct de vedere asemănător îl are şi Hay, care, în decurs de 20 de ani de activitate cu
sportivele, nu a observat nici-o tulburare ginecologică provocată de activitatea fizică.
După acest autor, se poate întîmpla ca unele concurente să sufere de dureri menstruale - atunci
trebuie stabilită cauza şi afecţiunea vindecată.
Un punct de vedere asemănător susţine şi Kiss care afirmă că, la marea majoritate a
concurentelor, efortul fizic intensiv nu influenţează cursul ciclului menstrual. 90% din femei se
antrenează normal în perioada menstruaţiei, Ia 85% dintre ele nu s-au înregistrat schimbări în
cursul ciclului menstrual, la 9% dintre femei au fost înregistrate schimbări negative şi 6% din
ele — schimbări binefăcătoare.
Kiss conchide că menstruaţie şi primele 3 luni ale sarcinii nu ridică nici-o problemă pentru
antrenamentul sportiv şi întreceri. Neal afirmă că diversele situaţii dificile legate de
menstruaţie, cu care se întîlnesc antrenorii în munca cu femeile au, în mod mijlocit sau ne-
mijlocit, cauze de natură socioeducativă.
Din lucrările şi opiniile prezentate se poate concluziona că folosirea raţională a exerciţiilor
fizice nu provoacă tulburări menstruale.
Din majoritatea lucrărilor diverşilor autori rezultă că la 60% din femei (50-90%) efortul fizic
nu are influenţă asupra menstruaţiei.
81
6 — Antropologie motrică

Influenţa favorabila a exerciţiilor fizice poate fi utilizată în vindecarea primelor tulburări

menstruale şi a sîngerărilor aciclice. Doar 20% din femei au observat că exerciţiile fizice
acţionează defavorabil asupra menstruaţiei. Durerile menstruale au fost observate mai frecvent
la tinerele femei, la studentele primilor ani. Avînd în vedere acest lucru, unii autori afirmă că
tulburările menstruale nu sînt cauzate implicit de exerciţiile fizice ci de faptul că organismul
femeii este foarte sensibil la schimbările sociale, care se răsfrîng asupra aspectului ciclic, a
marii cantităţi de sînge şi duratei ciclului menstrual.
Situaţia cercetărilor contemporane despre influenţa multilaterală a sportului asupra
organismului formulează diverse întrebări, care necesită o aprofundare a studierii problemelor.
Referitor la capacitatea fizică în cursul ciclului menstrual remarcăm următoarele.
Mensiruaţiile dureroase şi bogate sau cele legate de o anumită indispoziţie nu permit
întotdeauna concurentelor să-şi realizeze în întregime sarcinile de antrenament. în multe
discipline înseşi fetele îşi stabilesc programul de antrenament, evitînd anumite exerciţii în
timpul menstruaţiei sau renunţînd să mai participe la antrenament în general (înotătoarele evită
antrenamentul în apă).
Ziwnowaraja a arătat că în funcţiile sistemului circulator şi respirator se produc, în timpul
menstruaţiei, schimbări nefavorabile, care dezvăluie condiţiile neprielnice pentru practicarea
sportului, a exerciţiilor fizice.
Ea a demonstrat apariţia unei reacţii nefavorabile, psihomotrice, deci o slăbire a activităţii
sistemului nervos prin micşorarea forţei musculare (evidentă în măsurătorile dinamometrice).
Pentru evaluarea influenţei schimbărilor fiziologice în cursul ciclului menstrual la nivelul
 capacităţii fizice, s-a împărţit ciclul în patru perioade corespunzătoare următoarelor faze ale
ciclului: menstruaţia (sîngerarea), faza foliculinică, faza de ovulaţie şi faza Iuţeală.
Cel mai înalt nivel al capacităţii este notat în perioada de ovulaţie şi de funcţionare a corpului
galben. în zilele următoare capacitatea comportă o uşoară scădere, ca să se ridice, apoi, de abia
în ziua a 22—24-a a ciclului.
Pe baza rezultatelor obţinute în cursul cercetărilor poate fi luată în consideraţie dependenţa
dintre rezultatele în sport şi fenomenul de ovulaţie a ciclului.
Remarcăm faptul că cercetările dovedesc valoarea scăzută la testele de capacitate fizică în
prima perioadă şi în a IV-a perioadă, cu o creştere remarcabilă în cea de-a lll-a perioadă.
Subiectele cu valori 17—KS, indicate în urină, au obţinut rezultate foarte ridicate la capacitatea
fizică pentru testul de forţă, în comparaţie cu rezultatele celor cu valori scăzute în eliminarea
17-KS.
După Mihail şi colaboratorii, trebuie să ne aşteptăm la următoarele oscilaţii ale nivelului de
substanţe hormonale din sînge: în zilele 1-3, un nivel foarte scăzut al estrogenului şi
progesteronului; în zilele 8-12, o cantitate mai mare de estrogen în sînge; în zilele 14-18, un
nivel foarte înalt al estrogenulu'i de dinaintea perioadei de ovulaţie, un înalt nivel ai
hormonului luteinizant (LH) şi al hormonilor estro- geni (FSM), o creştere a progesteronului;
în zilele 20—23, un nivel destul de 'ridicat al estrogenului, un nivel înalt de progesteron.
Se pare că în perioada ovulaţiei o parte interstiţială a ovarului elimina mai mulţi androgeni şi
testosteron decît în alte perioade. Testosteronul, asemeni estrogenului, este un hormon anabolic
şi influenţează pozitiv fixarea azotului.
Este dificil să sugerăm astăzi, cum aceşti hormoni pot influenţa asupra creşterii capacităţii
fizice. Ei acţionează indirect, -reglînd activitatea altor glande cu secreţie internă şi, în primul
rînd, zona anterioară a hipofizei, şi, uneori, pot influenţa în mod nemijlocit intensitatea
transformărilor biochimice.
în timpul analizei cercetărilor efectuate s-a observat că, la unele sportive, apare o vizibilă
scădere a rezultatelor în ultimele zile ale ciclului menstrual, precum şi înainte de ciclu.
O parte din sportive au afirmat că perioada menstruaţiei decurge foarte greu şi ie
influenţează starea de bună dispoziţie. Apar adeseori dureri în sfera sistemului circulator şi
nervos.
Ele au confirmat o ritmicitate a pulsului, bătăi accelerate ale inimii, creşterea nervozităţii,
creşterea sensibilităţii nervoase şi a reflexelor, oboseala fizică şi nervoasă rapidă.
în limitele acestei patologii stă aşa-numitul complex al tensiunii antemenstruale, care apare
destul de puternic la unele femei. El se caracterizează printr-un sentiment de tensiune, o
excitabilitate crescută, dureri abdominale, dureri de cap, o dureroasă tensiune a sîni- lor,
insomnie, tulburări de vedere şi o schimbare a vocii.
Durerile antemenstruale sînt resimţite uneori timp de 1—3 pînă la 5-7 zile înaintea
menstruaţiei.
Pe baza datelor expuse rezultă că, printre numeroasele cauze ale insuccesului în sport, un rol
însemnat îl ocupă şi caracterul ciclic ai activităţii hormonale a ovarului.
De aici explicaţia dependenţei dintre rezultatele sportive şi ciclul menstrual.
Cercetîndu-se capacitatea organismului s-a afirmat că, în repaus, consumul maximal de oxigen
este cel mai ridicat în faza Iuţeală.
Cel mai înalt grad de oxigenare în perioada precedentă menstruaţiei s-a înregistrat (la
canotoare; el se ridică la 14,28 ml şi ce! mai scăzut în timpul menstruaţiei, 13,18 ml.
Diferenţa dintre ritmul de oxigenare a fazei luteale şi menstruale, precum şi a celei foliculinare
este esenţială din punct de vedere statistic.
în cercetările făcute la cicloenergometru s-a arătat că toate sporturile au depus cel mai mare efort
în perioada Iuţeală. Cel mai mic efort l-au depus în perioada ovulaţiei, între a 13 şi a 16-a zi a
ciclului menstrual.
Pentru evaluarea capacităţii fizice în timpul ciclului menstrual au fost folosite diverse teste
motrice.
Klaus şi Noack au efectuat măsurătorile forţei diverselor grupe de muşchi cu ajutorul a 5 teste. în
toate testele, cele mai înalte rezultate le-au înregistrat în perioada de după menstruaţie.
Rezultatele cele mai slabe sînt semnalate în timpul ciclului şi înainte de ciclu.
Rezultate asemănătoare au obţinut în cercetările psihomotrice, folosind testul O'Connor, Noack,
Kretschmer şi Hindersdorf.
în perioada precedentă menstruaţiei apar evident stări depresive, nervozitate, care pot constitui o
cauză a creşterii numărului de accidente în sport. în lumina acestor observaţii s-a afirmat că în
perioada de după menstruaţie starea psihică, cerebrală şi somatică a femeii este cea mai prielnică.
Cea mai mare capacitate fizică din faza folicuIinicâ este pusă în legătură cu estrogenii.
Rezultate diferite ou obţinut în cercetările lor Hildebrandt şi Witzenrath. în cercetările efectuate
de-a lungul ciclului menstruaJ, privind timpul de reacţie la semnalul optic şi acustic, la 37 de fete
s-au notat importante diferenţe între faza Iuţeală şi faza foliculinică.
în timpul menstruaţiei rezultatele înregistrează o scădere evidentă şi se ridică abia spre sfîrşitul
fazei folicuIinice; în acelaşi timp s-a observat că timpul de reacţie în faza foliculinică este cu atît
mai scurt, cu cît se încetineşte frecvenţa ritmului.
în cercetările efectuate în principalele faze şi chiar în zilele ciclului menstrual, cu ajutorul
testelor pentru capacitatea fizică, cele mai înalte rezultate au fost 'notate în a doua jumătate a
ciclului.
Martius, urmărind să elucideze multe din problemele expuse a remarcat că, la sportivi,
capacitatea motrică poate fi în strînsă legătură cu tipul de construcţie a corpului.
După opinia lui Martius, la femeile eu o construcţie leptosoma- tică, măsura cea mai înaltă a
impulsurilor motrice şi a capacităţii de coordonare se petrece în prima jumătate a ciclului.
Bousenwein a studiat osci'laţia formei sportive. Ea a ajuns la concluzia că oscilaţia nivelului
capacităţii motrice în legătură cu ciclul menstrual trebuie corelată cu starea de antrenament.
Din cercetările întreprinse pînă astăzi încă nu s-au elucidat problemele privind nivelul capacităţii
fizice din timpul ciclului menstrual.
Procesele de creştere şi dezvoltare precum şi celelalte perioade de viaţă se desfăşoară în mod
diferit la fiecare individ uman, în funcţie de factorii genotipici şi paratipici existenţi. în
ilikiologie se face deosebire între vîrsta calendaristică, măsurată prin timpul astronomic (ani,
luni, zile) scurs de ia naştere - numită şi vîrsta cronologică — şi vîrsta biologică, stabilită după
criterii biologice. Pentru o anumită populaţie (şi pentru o anumită epocă istorică) se poate stabili
un orariu mediu la care raportăm tempo-ul bioreuticii unui anumit individ. Criteriile de vîrstă nu
au însă precizia normelor de sănătate fizice (cum ar fi temperatura axilară) sau a celor chimice
(cum ar fi concentraţia glucozei în sînge). Vîrsta biologică poate fi un bilanţ (în care se iau în
considerare atît semnele de „bătrîneţe pretimpurie" cît şi cele de „tinereţe prelungită sau
întîrziată") - sau se ţine seama de unele criterii sintetice şi expresive. Un astfel de criteriu
expresiv ar fi viteza de cicatrizare. De fapt, vîrsta biologică a unui organism este o rezultantă a
vîrstelor biologice ale diferitelor componente ale organismului: ţesuturi, organe, umori.
Modificările de vîrstă ale alcătuirii şi structurii ţesuturilor şi organelor definesc vîrsta
morfologică, cele caracterizate prin slăbirea activităţii unor organe definesc vîrsta fiziologică
(sau funcţională), cele reflectate în compoziţia chimică a ţesuturilor şi sîngelui — vîrsta
biochimică. Printre modificări de vîrstă relativ bine studiate se găsesc cele din fibra de colagen
— substanţă importantă din ţesutul conjunctiv şi care este proteina cea mai răs- pîndită din
organism.
Nu orice modificare cu vîrsta este un bun criteriu de diagnostic al ,.vîrstei" analizate; se aleg
acelea care permit o mai bună diferenţiere între „tineri" şi „bătrîni". Unele criterii sînt mai
comode, altele mai precise; unele sînt teste de laborator, altele se pot stabili prin examene
medicale sau asemănătoare celor medicale (examen clinic). Pornind de la aplicarea diferitelor
criterii şi teste se poate stabili un indice global care, comparat cu standardele populaţiei, pune
diagnosticul de ,,îm bătrîni re" cu orar normal (ortogeră) sau cu orar anormal („îmbătrînire"
accelerată sau întîrziată).
După cercetările efectuate de către F. Verzar (Basel) cele mai constante modificări semnalînd o
involuţie sînt: creşterea tensiunii arteriale (a presiunii sistolice şi diastolice), scăderea capacităţii
vitale a pîămînului, scăderea acomodării ochiului, creşterea perimetrului toracic şi abdominal
(dar ultimele perimetre scad abia de la 67 ani înainte). După datele Institutului de Geriatrie din
Bucureşti (Cecilia Enăchescu şi C. David), modificările psihice involutive principale sînt, în
ordinea frecvenţei: scăderea memoriei, atenţiei şi capacităţii de învăţare, diminuarea libidoului,
accentuarea emotivităţii, încetinirea ritmului ideativ, nervozismul, astenia, anxietatea,
irascibilitatea şi reducerea sociabilităţii.
Dorinţa de a găsi expresii matematice (sau grafice „matematiza- bi!e“) pentru procesele de
creştere şi de involuţie, a dus la multe rezultate remarcabile. Este uşor de înţeles că cea mai
simplă reprezentare se face în funcţie de timpul calendaristic (=de vîrstă calendaristică), după
cum cea mai simplă expresie este privită a fi funcţia liniară (ecuaţia de ordinul 1), corespunzînd
dreptei.1
1 impui calendaristic este timpul orologiilor reglate după mişcările astrelor (sau, în ultima
vreme, după desfăşurarea unor procese fizice atomice): este, aşadar, timpul fizic şi-l putem
accepta ca atare, eventual cu „corecţiile" aduse conceptului de timp uniform şi absolut (timp
newtonian) de către relativitatea einsteiniană.
Or, reprezentarea procesului de creştere biologică în funcţie de timpul calendaristic nu duce
(pentru organismele evoluate) la curbe a căror eleganţă geometrică să sugereze o expresie
analitică corespunzătoare, îndeajuns de simplă. Pe de altă parte, în ipoteza după care creşterea
organică se face, la fiecare moment, proporţional cu masa vie atinsă:
dm .
— —km, d /
relaţia descriptivă este o lege exponenţială:
mt—m0ekt
şi nicidecum o dreaptă. Fireşte, în natură trebuie să presupunem existenţa unor factori limitativi
ai creşterii; efectiv constatăm că creşterea organismului are un plafon caracteristic pentru
specie, de aceea ecuaţia diferenţială mai plauzibilă devine:
— =k (M-m), dt
care duce la o lege de tip logistic (Verhulst, Pearl):
A
, wt— ----------------------------------kt.
l+e
Putem admite (ca L. v. Bertalanffy) că limitarea creşterii rezultă din dialectica asimilaţiei
(proporţională cu suprafaţa de schimb metabolic) şi a dezasimilaţiei (proporţională cu volumul
masei vii):
î?+fc,S-fc2V.
ceea ce, prin integrare, duce la un alt fel de ,.curbă în S" decît curba logistică. Oricum, se
presupune că plafonul coincide cu dimensiunile atinse în momentul „deplinei maturizări",
noţiune relativ confuză în ce priveşte omul, dar specificată aproximativ prin adăogirea - la
maturizarea somatică sexuală —, a încetării creşterii în înălţime
Este de subliniat faptul că, pentru organismele superioare (printre care se numără şi omul), o
singură relaţie de tip logistic nu este capabilă să descrie adecvat procesul creşterii. Pentru a
ajusta la datele empirice este nevoie să „complicăm" relaţia analitică, fie în forma:
tVt
~ B + Cef<(>*
unde f(t) este un polinom —, fie să suprapunem mai multe relaţii de tip logistic (adăogîndu-i,
eventual, şi termenii unei relaţii liniare!), ceea ce ar corespunde, teoretic, la existenţa mai
multor cicluri de creştere. în plus, fiecare specie (sau, cel puţin fiecare grup de specii animale
ori vegetale) pare să-şi aibă expresiile analitice particulare, nu numai în ceea ce priveşte
coeficienţii numerici, dar şi tipul de ecuaţie folosit. în aceste condiţii, tratarea matematică a
unor probleme particulare de creştere (cum ar fi relaţia reciprocă dintre creşterea unor anumite
1 După V. Sâhleanu, „dinamica antropologică a perioadei adulte".
organe, sau dintre creşterea în greutate şi creşterea în înălţime etc.) este extrem de dificilă. Se
poate ocoli dificultatea introdusa prin folosirea timpului fizic eliminînd variabila „timp", de
exemplu aplicînd analiza alometrică.
în ceea ce priveşte reprezentarea grafică şi matematică a fenomenelor involutive, a fenomenelor
de „declin", înregistrate în cursul vîrstelor (de la 20 ani înainte), folosirea timpului fizic se arată
a fi mai adecvată. Cailoway, care a cercetat (1966) peste 100 astfel de procese de declin, găseşte
că sînt suficiente trei tipuri de reprezentări: liniară (cea mai rară), exponenţială şi funcţia putere:
y=atb
(întîlnită în analiza alometrică). După cum se ştie, funcţia exponenţială poate fi Jiniarizată"
folosind o scară logaritmică pe ordonată, iar funcţia putere poate fi „liniarizată" prin scări
funcţionale (loga- ritmice) atît pe axa absciselor cît şi pe axa ordonatelor:
a) y=ex, lny=x;
b
b) y=ax ,
log y=log a-)-b log x.
Faptul că timpul fizic se prezintă ca o variabilă maniabilă, în descrierea unor fenomene de
îmbătrînire este, pentru Cailoway, un argument în favoarea unei teorii fizico-chimice a
îmbătrînirii. însă Cailoway nu ţine seama de caracterul „complezent" al funcţiei putere (în fond,
ea subsumează atît relaţia liniară cît şi relaţia hiperbolică, de proporţionalitate inversa), nici de
faptul că descreşterile liniare au un caracter mai puţin „natural" decît descreşterile (sau
creşterile) exponenţiale.
O investigaţie mai veche a Iui Lecomte du Nouy, privind cicatrizarea plăgilor în funcţie de
vîrstâ, a pus în evidenţă un coeficient dependent de vîrstă, invers proporţional cu vîrstă
calendaristică. Cu alte cuvinte, legea de cicatrizare e diferită la diferite vîrste calendaristice, dar
poate fi reprezentantă prin aceleaşi simboluri dacă se ţine seama de o „corecţie" care transformă
timpul fizic într-o variabilă, funcţie hiperbolică de acest timp. Totul se petrece ca şi cum pentru
un om mai vîrstnic, timpul fizic „trece" mai repede; ca şi cum pentru un om de 50 ani, un an
(care reprezintă 1/50 din viaţă să) are altă valoare temporală decît pentru un copil de 5 ani
(pentru care un an reprezintă doar 1/5 din viaţa sa).
Simplificînd termenii problemei, ne întrebăm dacă este mai adecvat să reprezentăm decursul
unui proces biologic în unităţi de timp fizic, sau în unităţi de timp „propice", care ar putea fi
numit „timp organic" sau „timp biologic". Sugestia care rezultă din rîndurile precedente ar fi că
legile temporale biologice (cronomia biologică) s-ar putea unifica dacă, în loc de timpul fizic,
s-ar folosi un „timp organic".
încercarea cea mai vastă (şi mai temerară) de a realiza o astfel de transpunere o datorăm lui G.
Backman (1942). Vom expune pe scurt raţionamentul şi rezultatele sale. Ideea de bază este
următoarea: timpul organic este o funcţie logaritmică de timpul fizic.
Se pleacă de la vitezele de creştere ale organismelor, şi anume de la viteza maximă de creştere
(privită ca fiind „viteza normală") şi de la momentul în care se realizează această viteză. Primul
postulat se notează prin:
log H=k2 log2T
(unde l<2<0). Unitatea de timp este tm şi unitatea de viteză este hm; T şi H fiind mărimile
respective exprimate în aceste unităţi: H=h/hm şi T—t/tm. Se ajunge, într-o primă etapă, la
expresia:
log h=ic0+/<i log t+/c2 log2t care leagă viteza de creştere de timpul fizic, şi la relaţia:
[ 9tm=
° 2k,’
Atunci legea de creştere diferenţială este de forma:
__eSp—ţ—Si !nt—{—S2 ln2t
dt
(spre deosebire de legile integrale de creştere, clasice, care erau legi exponenţiale!). Prin
diferite transformări de variabilă, asupra cărora nu putem insista, legea se rescrie prin folosirea
integralei de probabilitate:
y=A ^ e~xi dx,
---------------------------------------00
t T
unde x=c-j log \-\-C2~C\ log — =c-j log “ -*
Valoarea constantelor c-i nu este chiar aşa de uşor de obţinut. Prin to.5 s-a notat timpul la care
se atinge jumătate din valoarea finală.
Ce poate fi „valoarea finală"? în ce priveşte creşterea umană, Backman preferă să se folosească
de greutate — şi nu de înălţime, pe motivul că înălţimea este afectată de curburile coloanei
vertebrale (curburi fiziologice sau „de vîrstă"). Iar greutatea medie creşte şi dincolo de
încheierea adolescenţei, deci în cursul perioadei tinereţii şi a perioadei adulte. în felul acesta
ecuaţia de creştere a lui Backman acoperă şi perioada adultă, „unificînd" sub conceptul de
onto- geneză şi ceea ce, pentru alţi autori, este debutul gerontogenezei. De remarcat că pentru
Cailoway şi pentru toţi autorii care, înaintea lui, au trasat curbe de declin, „racordarea" acestora
la curbele de creştere n-a constituit o problemă suficient de serioasă.
în forma sa finită, folosind „timpul organic" şi nu „timpul fizic", ecuaţia lui Backman se
adaptează satisfăcător la datele empirice, fiind egal de valabilă pentru numeroase specii
animale şi vegetale. Acest avantaj ar putea fi pus pe socoteala numeroaselor constante arbitrare
intervenind în expresia analitică (supleţea unei expresii analitice este dată de numărul unor
asemenea constante!), ca şi pe seama faptului că autorul, ca şi predecesorii săi, se vede nevoit
să admită că dezvoltarea unui organism superior este rezultanta mai multor cicluri de creştere.
Dar el ar putea să traducă, aşa cum crede autorul — şi „prinderea" unei semnificaţii biologice.
Un argument pentru ultima interpretare este identificarea, prin calcul, a unor momente
importante ale ciclului vital. Astfel, maturizarea sexuală survine atunci cînd:
x=c-| log t—(—C2=0,
deci în punctul de simetrie al funcţiei de creştere. Structura pătratică a acestei funcţii l-a dus la
constatarea că, realmente, valorile:
2__O . J_, 2_, 3 _ _n
X i«•t*
2 2222
joacă un rol biologic însemnat. Diferenţa dintre ele este constantă şi are valoare 1/2, care poate
fi privită ca o „cuantă vitală". Limitele cuantice x= Vo/2, Vl/2, V2/2. V3/2 pot fi „combinate"
cu manifestări biologice determinate, care sînt, principal, identice — Ia toate organismele.
Funcţia continuă:
d(^)dt= 2^1°gc^I°gt+cs)
este considerată ca o expresie a desfăşurării vitalităţii. Atunci ft=e-t0,5 este măsura timpului în
care viaţa este la apogeu şi Ia care începe îmbătrînirea rapidă, care la ta=4,43-t0,5 trece într-o
îmbătrînire mai lentă. Funcţiunea:
dx/dt=^lMfL
t
reprezintă realizarea „în timp fizic" a mărimii de acţiune vitală.
Backman observă că există o analogie între timpul organic, aşa cum este definit de el, şi
„timpul dinamic" introdus în cosmologie de către Mi Ine:
T=t0!n -—f-f0 *0
x=c-\ log e-In — •
tfl)5
Aşadar, conchide Backman, organismele vii se desfăşoară într-o „lume iogaritmică". Această
desfăşurare explică şi de ce, cu trecerea anilor, timpul calendaristic ne pare „comprimat", adică
„accelerat". Calculele îi arată că „accelerarea absolută a timpului fizic" este o funcţie
crescătoare în tot cursul vieţii, cu panta egală cu
tg a=0,1/ci • log e.
Astfel, la 50 ani ea este de cinci ori mai mare ca Ia zece ani. Relaţia este liniară:
a=0,18301 t
(Backman atrage atenţia că „adevărata vîrstă calendaristică" a omului nu trebuie socotită din
momentul naşterii, ci din momentul concepţiei). Dacă „lungimea biologică" a unităţii de „timp
fizic" de la vîrsta de zece ani este luată drept unitate, la începutul dezvoitării embrionare ea este
de 13,8 ori mai lungă, iar la vîrsta de 65 ani este de 6,5 ori mai scurtă.
„Cuantele de timp" organic înseamnă: a) existenţa unei structuri în timp a desfăşurării vieţii; b)
posibilitatea de a distinge — şi dincolo de momentul maturizării sexuale, sau al încetării
creşterii în lungime, etape ale vieţii (adulte). (Aceasta, în contrast cu ceea ce susţine — cu
satisfacţie -- Calloway, constatînd caracterul „neted" al curbelor trasate în funcţie de timp fizic).
La x=w\J'\/2 în ciclu! IM de creştere (ciclu de creştere fundamentală), situat pe la 35-40 ani,
găsim, după Backman, capacitatea vitală maximă a pîămînilor. începe încetinirea duratei
relative a si stol ei, scăderea acomodării cristalinului şi o scădere rapidă a fertilităţii. Creşte
mult fercvenţa litiazei veziculare.
La x=V2/2, situat la 50 (sau 60) ani, apar climacteriul, hipertrofia de prostată; creşte frecvenţa
cancerului gastric (şi se înrăutăţeşte prognoza).
La x—V3/2 se încheie ciclul de creştere fundamental (60 sau 85 ani?) — ceea ce ar însemna
(discutabil!) şi ,,încheierea vieţii".
Ciclu! al !V-!ea, suprapus acestuia, se întinde de la începutul pubertăţii pînă la sfîrşitul
adolescenţei. Aşadar, perioada de tinereţe şi de vîrstă adultă corespunde unei etape ,,postciclice"
(după cum „ciclul primordial" se încheie odată cu completarea dentiţiei de lapte).
Calculele Iui Backman ne prezintă procesu! de dezvoltare şi momentele esenţiale ale
procesului de „involuţie", dependente de un timp organic, propriu nu numai fiecărei specii, dar
şi fiecărui individ. Punerea în concordanţă cu curbele prezentate de Calloway se poate obţine în
ipoteza că variaţiile interindividuale ale involuţiei organice sînt repartizate aleator, dar
dependente (în interiorul fiecărei etape a vieţii, etapă conturată prin valori ale timpului organic)
de procese ce depind nemijlocit de timpul fizic. Argumentarea acestei presupuneri va face apel
la cercetări mai noi (1968) ale lui Ph. Burch, referitoare la unele boli — şi mai ales la unele
boii rare.
Burch propune şi el un model matematic. Prin ipoteză, el admite că unele boli apar în urma
acumulării unor mutaţii somatice. Mutaţiile sînt evenimente pur aleatoare (random events),
survenite adică ,,ia întîmplare", prin „hazard". Dacă mutaţiile au loc în anumite celule de
origină a clonelor imunocompetente, se poate ajunge la o boală prin autogresiune imunologică.
Oricum, se conturează un grup de boli a căror distribuţie după vîrstă calendaristica ascultă de o
lege exponenţială. Prevalenţa după vîrstă în raport cu populaţia generală este dată de:
P<=S{ 1-exp (-/ct)},
şi rata de apariţie în populaţia generală de vîrstă t este dată de derivata expresiei:
— =kS exp (-kt), dt
O corecţie trebuie făcută pentru perioada de latenţă. Cînd modelul presupune cel puţin o
mutaţie în fiecare din n celule, ecuaţia se scrie
Pt=S{ 1—exp (~kt)}n.
Cînd este nevoie de r mutaţii somatice, ecuaţia se scrie:
P*=S{ 1—exp (—ktr)}n,
unde l< este definit ca Lmr: L este numărul celulelor supuse riscului mutaţional, m este rata
mutaţiei pe genă şi pe an. La aceste modele se potrivesc remarcabil de bine datele statistice
privind boli ca: lupus sistemic eritematos, osteoartroza articulaţiilor interfalangiene, con-
tractura Dupuytren, sindromul tunelului carpal, maladia Wilson, diabetul zaharat, urticaria
pigmentosa, psihoza maniaco-depresivă, schizofrenia etc. Ceea ce este ciudat, este faptul că
modelul se „verifică" şi pentru căderea dinţilor, apariţia caniţiei, psihozele de involuţie etc. —
adică pentru manifestări tipice ,,de bătrîneţe".
în reprezentări log/log, curbele care prezintă pe dP/a't în funcţie de vîrstă au o formă parabolică,
în general asimetrică, cu convexîta- tea în sus. Cu titlu de exemplificare, dăm parametrii
statistici referitori la diabetul zaharat: corecţia de latenţă=5 ani, r=5, S—6,7X102 pentru femeie,
lc=109 ani-5. Mai menţionăm că, la compararea seriilor provenind din medii geografice
deosebite, se întîmplă ca parametrii statistici să difere; nu diferă, însă, tipul de curbă care ajus-
 tează aceste date. Toate au un maximum la o anumită vîrstă calendaristică, care corespunde la
maximum de probabilitate a completării constelaţiei factorilor patogenici.
III. INTERRELATII GENOTIPICE Şl PARATIPICE CU IMPORTANŢĂ ÎN
ACTIVITATEA SPORTIVĂ
Substratul material al eredităţii este localizat pe cromozomi, care îşi au sediul în nucleu şi care
reprezintă structuri moleculare de material nuclear în activitatea specifică de diviziune, în afara
reproducerii ei neputînd fi puşi în evidenţă, deoarece îşi pierd aspectul morfologic, fără a-şi
pierde structura moleculară.
Cromozomii, după forma şi numărul lor, sînt constanţi, caracteristici pentru fiecare specie,
determinînd cariotipul ei.
Celulele corpului omenesc au un număr dublu (diploid) de cromozomi, care provin din
diviziunea oului diploid rezultat din fecundarea unui gamet mascul cu unul femei, fiecare cu
garnitură cromozo- mială haploidă. Deosebirile de sex se materializează în principal în funcţie de
prezenţa în celula femelă a unei perechi de cromozomi omologi (XX), iar la bărbat a unei perechi
de cromozomi neomologi (XY). Aceşti cromozomi sînt sexuali sau heterozomi, spre deosebire
de restul care sînt autozomi. Sexul feminin este homogametic (simetric), la reproducere
producînd gameţi de acelaşi sex (X-j-X), iar sexul masculin este heterogametic, producînd
gameţi de sex diferit (X-j-Y). De remarcat că nu numai helerocromozomii determină sexul ci şi
genele responsabile de caracterele sexuale. Organismul trece printr-o fază bisexuată, care se
finalizează printr-un proces complicat ajungîn- du-se, în final, la cariotipul XX sau XY, cu
prelevarea unui sex.
Rezultă că fiecare celulă somatică reprezintă 22 perechi cromozomi autozomi şi o pereche de
cromozomi sexuali şi fiecare gamet posedă 22 cromozomi autozomi şi un cromozom sexual X
sau Y.
Fiecare cromozom are numeroase gene aşezate 'liniar, fiecare genă ocupînd o anumită poziţie,
denumită „locus". Cromozomii omului sînt în număr de 46, dispuşi sub formă de perechi.
Celulele care conţin cîte 2 din fiecare cromozom se numesc diploide, cele sexuale ce au un
singur set, se numesc haploide. Cromozomii unei perechi sînt omologi şi fiecare locus este
reprezentat pe ambii cromozomi ai unei perechi.
In ultimele decenii s-a arătat că ereditatea nu este materializată numai în nucleu, ci ea există şi
extra nuclear (citoplasmatică), localizată pe epizomi, constituiţi tot din lanţuri de acizi nucleici.
între epizomi şi cromozomi există relaţii complexe de influenţare reciprocă. Structura chimică a
informaţiei genetice este reprezentată de acizii nucleici: acidul dezoxiribonucleic (DNA) şi
acidul ribonucleic (RNA).
DNA este alcătuit din două lanţuri de poiinucleotide paralele, înfăşurate helicoidal în jurul unui
ax comun; între nucleotide se stabilesc legături fosfodiesterice.
RNA este format dintr-un singur lanţ de poiinucleotide. Se cunosc trei feluri de RNA:
— RNAm (mesager) duce informaţia sintezei de proteine din nucleu în citoplasmă;
— RNAr (ribozomal) se află în ribozomi, locul de sinteză a proteinelor;
— RNAt (de transfer), care transportă acizii aminaţi la locul de sinteză a proteinelor.
Materialul cromozomic transmis prin cei doi gârneţi este înjumătăţit înainte de fecundaţie prin
procesul diviziunilor de maturaţie (meiosis sau haplosis), asigurînd astfel constanţa garniturii de
cromozomi care, în generai, sînt totdeauna mai numeroşi la speciile organizate; specia umană
dispune de 46 de cromozomi, dintre care 22 de perechi de autozomi şi 2 heterocromozomi
(cromozomi sexuali), şi anume XX pentru sexul feminin şi XV' pentru sexul masculin (Pairi-
ter, Tjio şi Levan, 1956), denumiţi şi gonozomi (fig. 58).
Mecanismul biochimic a! realizării formelor implică în primui rînd modul de acţiune a genelor,
care au capacitatea de a sintetiza proteinele specifice fiecărui organism, proteine care, aşa după
cum arată Engels, reprezintă însăşi esenţa materiei vii, definită de el ca „modul de existenţă a
substanţelor albuminoide".
Această problemă cheie a genezei normale şi patologice a putut fi clarificată graţie a trei
descoperiri majore:
— demonstraţia Iui Sânger că o proteina, insulina, are o structum specifică chimică bine
definită, exprimată de secvenţa aminoaci/i lor săi,
— elucidarea, în 1953, a structurii DNA de către Watson şi Ciick,
— lucrarea lui Benzer, în 1955, asupra structurii genice fine.
Nu insistăm asupra structurii RNA, ci menţionăm doar atît — ca gena reprezintă, morfologic, un
fragment de cromozom, iar biochimic, o porţiune a lanţului DNA, ce constituie substratul chimic
cromozo mial. întreaga morfogeneză specifică şi individuală este determinatei de structura
leptonică şi compoziţia chimică a zigotuiui, a cărei pcir> esenţială este zestrea dublă
cromozomică a nucleului şi difeiitolo părţi constitutive ale citoplasmei. întreaga specificitate
biochimică ci dezvoltării şi funcţiei fiinţei umane este, în interrelaţia sa cu mediul, fixată în
mostra genetică preformată — a nucleului — şi în capacitu tea de reacţie a citoplasmei zigotuiui.
întregul organism individual, in forma şi funcţia sa complexă, este realizat prin întrepătrunderea
<i numeroase ,,lanţuri de acţiuni genice" în o veritabilă „reţea de ac. ţiuni genice" (Kuhn, 1955).
întrebarea care se pune este în ce mod gena reuşeşte să trans mită informaţia genetică conducînd
la sintezele proteice. Răspunsul la aceasta ni-l dau sistemele cod care ne explică modul în care
sec venţa bazelor constituente ale DNA induc o anume ordine în a*;*' zarea aminoaciziior în
lanţul polipeptidic, ordine responsabilă de spe cificitatea proteinei. Faptul că o aranjare
unidimensională a bazelor nucleotidice poate controla plisarea complexă a lanţurilor polipopli
dice este explicat de teoria secvenţei a lui Crick (1968), care arată că nu este necesară o altă
informaţie ce să determine plisarea în afară de specificarea secvenţei de aminoacizi din lanţul
polipep tidic.
Realizarea efectivă a sintezei proteice de către gene este un proces complex.
DNA ce constituie gena, la un moment dat, îşi separă colo doini filamente. Unul din filamente
duce la replicarea unei moloculo d< RNA mesager (m-RNA), caro ulterior se desprinde de
filamentul d DNA care l-a codificat şi, trecînd prin porii membranei nuc Imn , ajunge în
citoplasmă unde se fixează pe ribozom. Filamentul do DNA se reuneşte apoi cu corespondentul
său, reconstituind mol*' cula de DNA. Faptul că cele două lanţuri de DNA au secvenţa d< baze
complementare, ridică problema în care lanţ se găseşte codul pentru RNA şi deci pentru proteine,
deoarece nu poate fi în amb ! \ ele avînd polaritate chimică deosebită. Există numeroase
explicaţii printre care cităm: existenţa cu exclusivitate pe unul din lanţuri a tripletelor non-sens
(Brenner), existenţa cvadrupletelor, faptul că DNA nu numai codifică pentru aminoacizi, dar are
şi secvenţe nucleotidice' ce controlează elementele structurale.
în citoplasmă, m-RNA este fixat pe ribozom, ce conţine în interior RNA-ribozomial, considerat a
avea roiul de a fixa amincaoizii, ce intră în componenţa •ribozonrvului şi care determină fixarea
unui anumit RNA mesager pe ribozom.
în citoplasmă se mai găseşte RNA solubil (s-ARN), ce prezintă o formă spirală, unul din capete
avînd o buclă pe care se găseşte un triplet variabil, iar celălalt capăt avînd fixat, pentru toţi s-
RNA, tripletul ACC (adenină, citozină, citozină). Prin intermediul buclei, s-RNA se fixează
complementar pe tripleţii m-RNA, în timp ce prin gruparea ACC el se combină cu diferiţii
aminoacizi (există 20 s-RNA, cîte unul pentru fiecare aminoacid). Problema dificilă este cum
poate gruparea ACC să se combine în mod diferit cu cei 20 de aminoacizi, ea fiind aceeaşi? Se
pare că ar fi vorba de o enzimă specifică pentru fiecare aminoacid, ce catalizează această unire
sau că ar exista o specificitate în mijlocul lanţului spiral de s-RNA.
Odată realizată această fixare, prin intermediul s-RNA, a ami- noacizilor de m-RNA, intervine o
enzimă, ce catalizează ‘legăturile NH—CO dintre aminoacizi, iar apoi o altă enzimă desface
lanţul po- lipeptidic astfel format.
Mecanismul este însă mai complex, existînd şi posibilitatea controlului sintezei proteice şi a
vitezei acesteia.
Sistemele genetice sînt alcătuite din R (genă reglator), O (operator), S (structurală), existînd o
interrelaţie directă între O şi S şi o interrelaţie inversă între R şi O, prin o substanţă represoare.
Faptul este ilustrat de sistemul genetic de degradare a lactozei. Apariţia unui bloc genetic, de
diferite cauze, duce la apariţia unei dismeta- bolii a galactozuriei. R influenţează cantitatea, în
timp ce O, calitatea.
Lucrurile sînt mai complexe, prin intervenţia mecanismului de trigger. Acest mecanism
presupune existenţa într-un sistem genetic (R2O2S2), mai precis în operatorul acestuia, a genei
reglator a altui sistem genetic (R1O1S1). în aceste condiţii, blocarea funcţionării sistemului
genetic 2 va atrage activitatea operonului 1 şi invers.
Acest fapt a dus la enunţarea de către Deibruck a „'legii echilibrelor de flux", care arată că, în
dezvoltarea organismelor, se produc echilibre dinamice între diversele sisteme genetice aflate în
interrelaţie, astfel încît, în condiţiile funcţionării anormale a unuia, apar tulburări în altele,
tulburări în mecansimele chimice ce, în final, se traduc prin apariţia de dismorfii. în acelaşi sens
pledează şi „teoria dezvoltării axiale" a lui Waddington, care arată că procesul de dezvoltare
craniocaudală a embrionului (gradient axial) sau dorsoven- trală (gradient corticai) este rezultatul
echilibrelor şi interrelaţiiîor între diferite sisteme enzimatice şi diferiţi gradienţi cu acţiune induc-
toare.
Controlul vitezei de sinteză a proteinelor este efectuat de inductor şi represori, ce realizează
cercuri funcţionale, asemănătoare cu cele descrise de Hoff şi responsabile pentru menţinerea
homeostaziei. în fiecare stadiu ai sintezei, moleculele proteice plisate alcătuiesc o configuraţie
particulară, ce blochează ediţia următorului aminoacid. Viteza sintezei depinde de probabilitatea
prin care sistemul poate să scape de această configuraţie. O moleculă represor, prin combinare cu
un lanţ parţial sintetizat, poate să o forţeze spre o asemenea configuraţie; o moleculă inductor
poate să ia locul fie competitiv repre- soruîui, fie să acţioneze direct asupra proteinei. Importanţa
configuraţiei proteinei ne face să concludem că viteza sintezei este o funcţie a secvenţei
aminoacizilor săi şi este sub control genetic mutaţio- nal. Mai menţionăm că unitatea funcţională,
ce duce la sinteza unei proteine, se numeşte cistron.
Trebuie să relevăm că, în afară de capacitatea de sinteză proteică, ce stă la baza structurilor
întregului organism, materialul gen io are capacitatea esenţială de a se reproduce 'identic, adică
acelaşi model specific se realizează din generaţie în generaţie prin diviziunea celulară a
zigotului. Edificarea ţesuturilor şi organelor unui 'individ, prin multiplicarea blastomerelor
zigotului şi diferenţierea lor, este stabilizată în baza ereditară a speciei umane prin îndelungata sa
evoluţie, care se prelungeşte, prin biogeneză, pînă în precambrium.
Totuşi există o mare variabilitate, care îşi găseşte explicaţia în capacitatea materialului genetic de
a se modifica sub influenţa mediului şi în însăşi actul fecundaţiei, care aduce zestrea
cromozomică felurită a două linii, maternă şi paternă. Deosebit de această variabilitate a tipului
biologic normal, pot apărea şi o serie de schimbări ereditare ale bazei genetice numite mutaţii, ce
pot interesa geno- mul în totalitate, cromozomii ca număr şi structură, şi genele. După Brenner,
din punct de vedere biochimic, mutaţiile reprezintă modificarea secvenţei nucleotizilor dintr-o
anume poziţie a acidului nucleic, ducînd la producerea de proteine anormale şi, consecutiv
acestui proces, la apariţia dismetabol'iilor şi dismorfiilor. Acestea recunosc, în esenţă, tulburarea
mecanismului amintit, prin ivirea, de obicei, a blocurilor genetice parţiale, ce deranjează
secvenţa normală a stadiilor intermediare în lanţul reacţiilor de sinteză proteică.
întreaga activitate morfo- şi fiziogenetică este astfel dirijată, în suita proceselor biofizicochimice,
de sinteze proteice, marcată de particularităţile individuale ale lanţurilor polipeptidice.
în fond, această 'individualizare biochimică este concretizată într-o mare variabilitate intra- şi
interspecifică.
Această infinită variabilitate a organismelor a fost sesizată încă de Hipocrate acum aproape 2
500 de ani, cînd afirma că bolile nu sînt posibile în afara acestei variabilităţi a organismelor. De
asemenea, Calen, la circa 600 de ani după Hipocrate, considera că,
97
7 — Antropologia motrică

pentru apariţia bolilor, este nevoie de o receptivitate individuală, în timpurile apropiate de noi,
Osler William afirmă că „este mai important pentru medic ce fel de pacient are o anumită boală,
decît a şti ce fel de boală are un pacient". Droper Georges a scris, în 1944, o monografie,
Constituţia umană în clinica medicală, din care extragem următoarele aprecieri privind
individualizarea bioti puri lor umane în raportul 'lor cu anumite predispoziţii la boală şi capacităţi
sportive:
— împărţirea oamenilor în două mari grupe: marea majoritate, 95%, cu însuşiri în cadrul
normalului, şi o mică minoritate, 5%, care poate fi considerată ca deviată de la normal;
— fiecare fiinţă umană prezintă totuşi practic unele deviaţii, unele mai evidente şi mai
importante decît altele, decelabile sau mascate ia naştere, care mai tîrziu pot fi substratul
susceptibilităţii la boli;
— există o variabilitate a oamenilor în raport cu nevoile nutritive, braditrofe sau tahitrofe,
care pot fi manifestarea unei receptivităţi individuale faţă de noxe.
Rogcr J. Williams, într-o monografie recentă (1974), studiază individualitatea biochimică,
determinată genetic, şi implicaţiile sale în producerea maladiilor congenitale şi dobîndite. Vom
reverii asupra acestei lucrări, din care vom folosi numeroase exemple, pentru demonstrarea
teoriei individualităţii biochimice a organismului uman.
Această individualitate, întîi specifică şi apoi tipologică, este produsul unei îndelungate evoluţii,
care străbate întîi lumea nevertebratelor şi apoi lumea vertebratelor, culminînd cu specia umană.
Ea constă în individualizarea a numeroase procese enzimatice, morfc- genetice şi funcţionale,
care fac ca, cu toate progresele realizate,m acest domeniu, limita dintre normal şi patologic să
rămînă nedefinită. Este o sarcină a geneticii umane şi a medicinii să deceleze în viitor
predispoziţiile endogene ale variabilităţii individuale în raport cu reactivitatea faţă de diferite
noxe sau medicamente, condiţionate în ultima instanţă genetic şi, implicit, biochimic. Din acest
punct de vedere, deosebim genotipul, materializat în cromozomii gârneţilor, care rezumă întreaga
evoluţie biochimică a ascendenţilor, şi parati- pul, care concentrează toate influenţele mediului
extern. Genotipul şi paratipul constituie împreună întregul material biochimic al feno- tipului.
Sinonime folosite pentru aceşti determinanţi: pentru genotip: genom şi homeostază; pentru para
tip: plastidom (plasmon şi plas- tom) şi peristază; iar pentru fenotip: biotip.
^ Dacă tipul specific şi chiar individual este condiţionat genetic, influenţa mediului ambiant nu
trebuie neglijată, ea putînd modifica cursul dezvoltării ontogenetice.
Rezu'ită din cele expuse că ereditatea este un proces de transmitere a informaţiei genetice, care
se desfăşoară conform unor legi - taţi conducînd ia edificarea unor însuşiri genetic determinate,
aflate într-un strîns raport cu condiţiile exterioare, de mediu.
în absenţa acestei informaţii genetice corespunzătoare, aceste însuşiri nu vor putea evolua nici
chiar în cele mai optime condiţii exterioare. „Legile obiective ale geneticii" — scrie cunoscutul
genetician S. L. Astourow — ,,ne spun că exerciţiile şi dezvoltarea organismului sînt
condiţionate de constituţia ereditară (genotip) a fiecărei persoane.
în ultimă instanţă, fiecare trăsătură a organismului depinde de însuşirile ereditare şi de cele aflate
sub puternica influenţă a mediului înconjurător.
Un mediu neprielnic exterior ascunde posibilităţi nebănuite ereditare şi conduce la apariţia unei
forme sensibile şi nedezvoltate, în schimb mediul prielnic deschide uşile tuturor posibilităţilor
potenţiale unei constituţii ereditare, dezvoltîndu-se pînă la cel mai înalt nivel. Există totuşi o
limită superioară şi una inferioară în posibilităţile ereditare ale persoanei şi ceea ce este foarte
important este faptul că, nici un exerciţiu, nici-o condiţie prielnică sau neprielnică în dezvoltarea
umană, nu schimbă fundamentul ereditar a! organismului, asupra căruia acţionează".
Multe informaţii despre influenţa factorilor ereditari şi influenţa factorilor de mediu asupra
dezvoltării organismului au fost obţinute în timpul cercetărilor efectuate asupra gemenilor.
S-a stabi'lit astfel că, influenţa ereditară se răsfrînge mai puternic asupra înălţimii corpului în
comparaţie cu greutatea lor. S-a arătat că, gemenii monoovulari, chiar şi în cazul separării lor
pretimpurii, înregistrează concordanţa între înălţime, circumferinţa capului, lungimea m îi ni lor,
a feţei.
Sergienko şi Aleksiejeva, bazîndu-se pe rezultatele cercetărilor unui număr mare de oameni de
ştiinţă, au clasificat însuşirile, care caracterizează corpul şi motricitatea, în raport de strînsă
dependenţă cu factorii genetici şi de mediu, stabilind ordinea în care se manifestă gradul de
dependenţă faţă de factorii genetici sau de mediu, însuşirile aflate sub puternica influenţă a
factorilor ereditari sînt:
1. însuşiri morfologice — înălţimea corpului, lungimea extremităţilor inferioare, lungimea
trunchiului, circumferinţa extremităţilor superioare, inferioare şi a cutiei toracice şi lungimea
extremităţilor superioare;
2. Mobilitatea articulaţiilor;
3. Timpul de reacţie;
4. Rezistenţa specială (anaerobă) şi rezistenţa generală (aerobă);
5. însuşirile de motricitate şi forţă;
6. Forţa muşchilor;
7. Viteza mişcării elementare — îndemînarea.
Toate caracteristicile enumerate au fost stabilite în timpul selecţionării candidaţilor în vederea
practicării unei discipline sportive.
în grupul însuşirilor care depind într-o mare măsură şi de factorii de mediu, apte pentru
antrenament, se pot enumera:
1. Greutatea corpului;
2. Frecvenţa mişcărilor;
3. Forţa în regim de viteză.
La baza însuşirilor motrice sportive stă folosirea corespunzătoare a sistemului de însuşiri
somatice şi fiziologice ale aparatului locomotor şi a altor sisteme, precum şi predispoziţii psihice
corespunzătoare.
Cu aceste predispoziţii genetice, se cuvine ,,să se creeze şansa" evidenţierii şi formării lor.
Galton, observînd caiaciştii din institutele superioare, a confirmat predispoziţia genetică la
rezultatul sportiv.
Grebe şi Gedda, între anii 1954-1963, au susţinut că deosebirile între gemeni MZ şi BZ sînt mai
mici pentru activitatea sportivă în întregime, decît pentru o disciplină anumită şi pentru
rezultatele obţinute.
Gradui de condiţionare genetică a predispoziţiilor pentru o anumită disciplină sportivă este
variat, de la o persoană la alta.
Un coeficient înalt de condiţionare genetică, pe linia practicării aceleiaşi discipline la diverse
generaţii (cercetare genealogică) o dovedesc: scrima, boxul, tirul; cel mai mic coeficient îl
prezintă: fotbalul, gimnastica şi atletica uşoară (Szworz, 1976).
Rezultă de aici că se poate vorbi despre existenţa unei înzestrări motrice determinate genetic, pe
fondul căreia există şansa obţinerii unor rezultate înalte sportive.
Există reticenţe fundamentate faţă de teza privind acel „homo olimpicus": teza face trimiteri în
mod special Ia predispoziţiile pentru o disciplină sportivă, concretă. Acest fapt poate fi comparat
cu fenomenul capacităţii pentru studiu.
Succesul în fiecare domeniu depinde de talentul, priceperea şi deprinderile aflate sub influenţa
mediului înconjurător.
Pentru ca talentul să apară trebuie să existe nu numai predispoziţii genetice (în cazul sportului:
morfofiziopsihice), dar şi condiţii sociale corespunzătoare. Se poate afirma, că rezultatele
sportive sînt condiţionate genetic şi din alte puncte de vedere, astfel observînd progresul în
obţinerea .rezultatelor sportive Ia diverse probe. Dacă comparăm creşterea procentuală a
rezultatelor sportive, cu rezultatele de acum 80 de ani, obţinute ia Jocurile Olimpice, obţinem ur-
mătoarele date (tab. 1):
Disciplina Creşterea după Creşterea medie
80 ani în % în 10 ani în %

Aruncarea discului 56,81 7,10

Săritura cu prăjina 40,00 5,00
Alergare pe 800 m 26,57 3,32
Alergare pe 1 500 m 24,65 3,08
Săritura în lungime 23,95 2,99
Triplu salt 20,71 2,59
Săritura în înălţime 19,56 2,45
Alergare pe 100 m 19,28 2,41
Alergare pe 400 m 5,51 0,69
Se observă că ultimele probe din tabel sînt cele care presupun viteza în mişcare, ele sînt
condiţionate într-un grad înalt din punct de vedere genetic, dar progresul înregistrat este cel mai
mic.
La cealaltă extremitate a tabelului se află aruncarea cu discul. Forţa explozivă a extremităţilor
superioare este un exemplu al însuşirilor motrice moştenite într-o proporţie redusă.
Desigur, poate apare întrebarea, care însuşire trebuie să fie preferată în cadrul selecţiei pentru
principalele discipline sportive?
Se cuvine să fie considerate calităţile care sînt moştenite într-un grad înalt şi care constituie
atribute de bază pentru disciplina dată. Trebuie să amintim, vorbind despre rezultatul sportiv, că
însuşirile puternic condiţionate genetic sînt însuşirile elementare motrice şi nu cele complexe.
Anaiiza matematică a efectelor factorilor de mediu şi a factorilor ereditari în procesul dezvoltării
arată că, în cazul înălţimii, contribuţia eredităţii se ridică la 81%, iar în cazul greutăţii corpului,
la 78%.
Din cercetările întreprinse asupra sportivilor-gemeni şi din observaţiile asupra familiei
(observaţii genealogice) sportivilor de frunte, rezultă că aptitudinile sportive sînt ereditare.
Există date, care indică faptul că, Ia copiii sportivilor celebri, în medie de 50% din cazuri este
posibil talentul sportiv. Din datele Iui Cedda rezuită că, peste 70% din gemenii rnonoovulari
dobîndesc rezultate sportive asemănătoare, pe cînd la gemenii biovulari, fenomenul apare în
proporţie de 25% din cazuri.
Zociorski şi Sergienko, definind influenţa eredităţii şi a factorilor de mediu asupra dezvoltării
însuşirilor motrice ale omului, au evidenţiat condiţionarea esenţială ereditară în timpul latent al
reacţiei motrice, în testele de forţă şi viteză (săritura în lungime de pe loc,
alergarea pe distanţa de 30 m), în funcţie de forţa muşchilor şi de pulsul maxim.
Condiţionarea predominantă a factorilor de mediu apare în cazul forţei absolute a muşchilor, în
frecvenţa mişcărilor, a indicilor de
agilitate.
Pe baza acestor constatări, autorii au ajuns la concluzia că acţiunile mai simple din punct de
vedere al coordonării pornesc de la premise ereditare într-o măsură mai mare decît mişcările
complexe.
Din cercetările întreprinse rezultă că indicele 'integrai al capacităţii respiratorii este condiţionat,
în primul rînd, de factorii genetici.
Analiza comparativă a acestui indice la gemenii mono- şi biovu- lari a stabilit condiţionarea
ereditară în proporţie de 79%, iar condiţionarea factorilor de mediu în proporţie numai de 21%.
Date asemănătoare au obţinut şi alţi oameni de ştiinţa (tab. 2).
Tabelul 2
Condiţionarea genetică a capacităţii respiratorii la gemeni
Autori Indicele de ereditate %

Szwarz, 1970 79
Klissouras, 1971 93
Gedda, 1972 66
Zaciorskj, Sergienko, 1975 73
Szwarz a dezvăluit existenţa unor deosebiri esenţiale între gemeni monoovulari, schiori fondişti
pe distanţa de 2—3 km, şi a ajuns la concluzia că indicele capacităţii respiratorii este determinat
genetic.
Alte cercetări au stabilit că influenţa factorilor genetici, într-o mare măsură, se manifestă -mai
mult în funcţiile sistemului cardiovascular decît în cazul aparatului respirator (intensitatea,
capacitatea respiratorie, ventilaţia maximă a plămînilor depind de factorii externi ai mediului
înconjurător).
S-a stabilit, de asemenea, că indicii transformărilor anaerobe, ca şi nivelul acidului
adenozintrifosforic şi al acidului lactic depind de factorii genetici. Factorii genetici definesc nu
numai nivelul de dezvoltare a însuşirilor organismului, ci şi norma ereditară a reacţiei ca răspuns
ia condiţiile mediului înconjurător sau „limita superioară şi inferioară a posibilităţilor ereditare
ale unei persoane", precum şi posibilităţile de instruire, pregătire şi perfecţionare sportivă.
în cercetările iui Klisscuras s-a arătat că, sub influenţa unui antrenament special, la unul din
gemenii monoovulari s-a înregistrat o creştere maximă a consumului de oxigen, neîntîlnită la
fratele său, care nu s-a antrenat.
Din punct de vedere al premiselor ereditare, antrenamentul nu conduce ia o creştere esenţială a
indicelui capacităţii respiratorii.
Pe parcursu'! observaţiilor asupra a 32 de perechi de gemeni de acelaşi gen (5 perechi de studenţi
la institutele de cultură fizică în vîrstă de 18—21 ani şi 27 de elevi din Smolensk în vîrstă de 9—
16 ani), s-au stabilit importante condiţionări ereditare a indicilor însuşirilor motrice, capacităţii
respiratorii şi a funcţiilor vegetative (V'/oikow).
Cei mai apropiaţi indici au fost obţinuţi în cazul consumului maxim de oxigen, 89,4%.
Condiţionarea genetică a fost semnalată în cazul reacţiei simple (84,2%) şi 'reacţiei motrice
complexe (80,8%), precum şi în executarea testelor de forţă şi viteză (săritura în lungime,
săritura în înălţime, alergarea pe 30 m), 76,1, 79,4, 77,1%.
De factorii genetici se leagă, de asemenea, indicii duratei de oprire a respiraţiei (82%) şi gradul
de saturaţie cu oxigen a sângelui arteria! (76,9%).
Indicii ereditari ai măsurătorilor dinamometrice ai forţei mîinii drepte şi ai celei stîngi s-au
ridicat la 61,4 şi 59,2%, iar indicii forţei spatelui au fost de 64,3%.
Din cercetările efectuate asupra gemenilor s-au emis opinii contradictorii, privind condiţionarea
genetică a forţei şi vitezei.
Unii autori au ajuns Ia concluzia că forţa şi viteza sînt !a fel condiţionate genetic (Eysenk şi
Prell, 1951), iar alţii afirmă că viteza este mai mult determinată genetic decît forţa (Sklad, 1973;
Szwarz, 1976). Există, de asemenea, opinia, că forţa este mai mult determinată genetic decît
viteza - aceasta stabiiindu-se tot pe baza studierii gemenilor.
Osaio şi A^vano afirmă că cele mai mari deosebiri între perechile de gemeni MZ şi BZ apar în
aruncarea mingii, apoi în forţa spatelui şi umerilor şi ce!e mai mici pentru viteza de alergare.
Craîty susţine existenţa unei corelaţii puternice pentru forţa dinamică şi apoi pentru viteză.
După cum se ştie, principalele însuşiri comportă cei mai înalţi coeficienţi de corelaţie între
părinţi-copii.
în testele de viteză s-a consemnat că cel mai înalt grad de ereditate se manifestă în alergările pe
10 m (Nikitjuk, 1973) apoi în ajergările pe 20 m, pe 30 m (Zaciors/kj şi Sergienko, 1976).
în privinţa forţei, gradul de ereditate ce! mai pronunţat se manifestă în forţa mîinilor şi pentru
forţa muşchilor spatelui, iar cel mai mic pentru forţa explozivă, în cazul aruncării discului şi
mingii.
Se poate spune că, cea mai puternică determinare genetică se manifestă în cazul forţei mîinilor,
în cazul vitezei de reacţie, a vitezei în alergările pe distanţele foarte mici.
Forţa explozivă măsurată în căzui săriturii cu prăjina este puternic condiţionată genetic, în
schimb, forţa explozivă a extremităţilor superioare, măsurată prin distanţa aruncării cu mingea
sau cu discul indică un grad scăzut al eredităţii.
Aceste rezultate obţinute din cercetările efectuate pe gemeni necesită totuşi confirmarea altor
metode.
Un rezultat interesant a! cercetărilor prin metoda gemenilor a fost obţinut, analizîndu-se
mişcările rapide a şa-nu mite „tapping" ale extremităţilor inferioare şi superioare. Majoritatea
autorilor afirmă că aceste mişcări sînt foarte puternic influenţate genetic.
Coeficienţii de ereditate ridicaţi se mai referă la flexibilitate şi la mişcările articulaţiilor
umărului; ei sînt mai mici la coloana vertebrală şi foarte mici ia sistemul articular a! şoldurilor.
Aceşti trei coeficienţi genetici se diminuează în perioada de ia
12 la 17 ani.
Conform rezultatelor cercetărilor Iui WoJanski, coordonarea vizu- al-motrică este puternic
condiţionată genetic, coeficienţi înalţi de corelaţie se observă între 9 şi 12 ani, precum şi la
persoanele mature.
Date foarte .importante furnizează analiza biografiilor sportivilor gemeni. Din ele rezultă
următoarele: maeştrii ai sportului în judo, I. şi O. Pierminow (anul naşterii 1959), în prezent au
aceeaşi înălţime, 1,82 cm, iar greutatea corpului este de 84 şi 82 kg.
Primul a început antrenamentul Igor (în clasa a Vl-a — aruncarea discului), după un an a început
antrenamentul în atletism, în alergări de semifond, Gleg. în clasa a Vîll-a Igor a trecut la secţia
de judo, un an mai tîrziu şi Oleg a trecut la aceeaşi secţie.
Cu toată influenţa deosebită a factorilor de mediu, cei doi fraţi au aproape acelaşi indice al
consumului maxim de oxigen; Igor —
4 867 ntrl, Oleg — 4 612 ml, proporţia fiind de 94,8% (Wotkovs).
Foarte asemănători sînt parametrii reacţiei motrice, simple şi complexe (respectiv 172 şi 179 ms
— 96%, 286 şi 302 ms — 91,8%).
în anul 1979 ambii fraţi au obţinut categoria de maeştri în judo. Se poate afirma că factorul
ereditar defineşte dezvoltarea fizică într-o măsură considerabilă, defineşte formarea aptitudinilor
de mişcare, capacitatea aerobă şi anaerobă a organismului.
Din acest punct de vedere sînt interesante datele obţinute din analiza caracteristicilor familiilor
de sportivi. Pot fi prezentate multe exemple în care copiii foştilor sportivi au obţinut aceleaşi
rezultate remarcabile în sport, de exemplu: tatăl şi fiul, Ter — Owanesjon, Diacz- kow,
Liachowov/, Tarmaki, Anisimow, Nikiforow (atletism), Fiedwtow, Czanowow (fotbal), Bure
(înot), Lopatinow (haltere) etc.
S'nt cunoscute, de asemenea, rezultatele înalte ale fraţilor ş( surorilor: (Majorow, Ragulin,
Golikov, Holik, Stiasny, Lebiediewow). Fără îndoială că, în afara informaţiei genetice, un rol
important în formarea acestor sportivi celebri l-au avut şi alţi factori - opiniile familiei, tradiţiile
educaţiei la o vîrstă tînără, practicarea pretimpurie a sportului etc. Recunoscînd importanţa
factorilor genetici, nu trebuie să diminuăm rolul mediului înconjurător.
S-a arătat că informaţia genetică poate fi realizată atunci cînd ea va fi asociată cu condiţiile de
mediu, care pot avea o mare influenţă în această etapă a ontogenezei. în diferite etape de
dezvoltare a organismului, influenţa factorilor externi ai mediului înconjurător, în colaborare cu
informaţia genetică şi cu schimbările care au avut loc în etapele precedente, au efecte diferite.
Dar nu toţi factorii de mediu corespunde dezvoltării organismului şi peimit exploatarea
rezervelor acumulate. Despre marele rol al mediului exterior asupra formării sportivului vorbesc
faptele culese în cursul a multiple cercetări. Anchete întreprinse asupra unor loturi semnificative
de sportivi de înaltă clasă arată că subiecţii care au obţinut rezultate înalte în disciplinele sportive
de rezistenţă provin din familiile cu mulţi copii (\A/otkow). în aceste condiţii se formează
rezistenţa, dorinţa de atingere a unui scop, angajarea în muncă, precum şi priceperea de a-şi
organiza timpul liber.
Factorii de mediu şi, în primul rînd, condiţiile de educaţie a copiilor, joacă un rol important în
acele discipline sportive, în care este esenţia/ă rezistenţa, efortul, deprinderea de a înfrînge
dificultăţile, în general, se poate spune că, numai un raport strîns cu mediul exterior şi cu
influenţele corespunzătoare ereditare asigură atingerea limitei superioare de adaptabilitate
genetică. Mijloacele folosite şi metodele de antrenament trebuie să favorizeze întreţinerea
permanentă a aptitudinilor, condiţionate ereditar, ale tinerilor sportivi.
De asemenea există unele corelaţii ereditare între vîrsta părinţilor şi calităţile descendenţilor.
Este întîlnită opinia că părinţii gînditorilor celebri, savanţilor şi artiştilor au fost persoane în
vîrstă. Wolcinski, pornind de la cercetările lui Steckel, a atras atenţia asupra existenţei unui
raport între vîrsta părinţilor, diferenţa de vîrstă dintre ei şi gradul de inteligenţă al copiilor.
El a arătat că acei copii născuţi din mame în vîrstă de 25-31 ani şi taţi în vîrstă de «=*31 ani,
precum şi din părinţi a căror diferenţă de vîrstă depăşeşte 1 an (tatăl mai în vîrstă), sînt mai
inteligenţi decît copiii părinţilor de alte vîrste, otît tineri cît şi bătrîni. Din cercetă- iile lui
Wolanski rezultă că vîrsta părinţilor în momentul naşterii copilului exercită o influenţă asupra
dezvoltării lui. Cercetătorul nu reuşeşte totuşi să elucideze în mod satisfăcător mecanismul
genetic. Autorul atrage atenţia asupra raportului evident dintre lungimea corpului nou-născutuiui
şi vîrstă tatălui, precum şi asupra corelaţiei dintre vîrstă părinţilor şi stadiul dezvoltării noului
născut. Wolanski subliniază că există un raport esenţial (stabilit pe baza datelor statistice) între
vîrstă părinţilor şi dezvoltarea copiilor (în vîrstă de 4— 14 ani), şi semnalează existenţa
deosebirilor de mediu.
Astfel, în mediul urban, cei mai bine se dezvoltă copiii născuţi din mame în vîrstă de 25-32 ani şi
taţi în vîrstă de 30—35 ani, cînd tatăl este măi în vîrstă decît mama cu 3 ani său cu mai mulţi.
La sat, vîrstă optimă a părinţilor cînd se nasc copii se ridică la 20-25 ani pentru mamă şi peste 40
de ani — pentru tată (Wolanski).
în literatura de specialitate nu există pînă acum informaţii pe tema relaţiilor dintre vîrstă
părinţilor şi nivelul de dezvoltare o înzestrării fizice şi al succeselor sportive ale copiilor lor.
Cercetări efectuate pe un grup de 100 de sprinteri arată că (Wot- kow) toţii celor moi buni
reprezentanţi din grup (15) au avut, în momentul naşterii copiilor lor, 32 ani, iar mama 27 ani.
Părinţii sportivilor din cea mai slabă grupă de 15 au fost mai tineri — taţii cu 3,38 ani, mamele
cu 2,04 ani. Trebuie subliniat, de asemenea, că părinţii cei mai în vîrstă au avut fii-sportivi din
primii 10 (taţii de 35,9, mama de 29,9, diferenţa de vîrstă 6 ani), al doilea grup de 10 sprinteri
aveau taţii de 32,6 an'i şi mamele de 28,7 (diferenţa de vîrstă 6 ani) şi în a treia grupă de 10 —
taţii aveau 31,5 ani şi mamele 27,8 (diferenţa de vîrstă, 3,7 ani).
Cei mai tineri părinţi au avut fii-sportivi în ultima grupă de 10 (taţii de 28,7 ani, mamele 25,3
ani, diferenţa de vîrstă 3,4 ani).
Cea mai mare diferenţă de vîrstă între mame şi taţi (6 ani) apare la părinţii celei mai bune grupe
de 10 sprinteri. Datele prezentate mai sus sînt într-o oarecare măsură apropiate de cele pe care
'le-a obţinut N. Wolanski. Coeficientul corelaţiei între vîrstă taţilor şi timpul efectuat în alergările
pe distanţa de 100 m s-a ridicat la 0,26, iar corelaţia între vîrstă mamei cu acelaşi timp este de
0,24. în ambele cazuri rezultatele provin din aceleaşi surse statistice.
Vîrstă taţilor şi a mamelor se corelează cu timpii efectuaţi pe distanţa de 200 m parcursă de fiii
lor şi în ambele cazuri aceasta dependenţă exprimă acelaşi coeficient de corelaţie.
Se cuvine să subliniem că vîrstă părinţilor influenţează nivelul sportiv al fiilor, dar, în general, nu
putem afirma cu certitudine existenţa acestui raport.
Pentru înţelegerea colaborării factorilor genetici şi a factorilor de mediu o mare 'importanţă o au
aşa-numitele „perioade critice de dezvoltare". Vorbind despre acestea, avem în vedere o etapă
precis definită în dezvoltarea individuală (vîrstă copilului, tînărului etc.) şi perioada caracterizată
prin cea mai mare apetenţă pentru acţiunea factorilor din mediul înconjurător, factori prielnici
sau neprielnici acţiunii. Aceasta este perioada în care consensul dintre factorii genetici şi cei de
mediu este plenar.
Cunoscînd perioadele critice şi perioada optimă de influenţă se pot conduce, în mod deliberat,
principalele însuşiri ale organismului, se poate stabili un program 'individual de dezvoltare.
Faptul că există o perioadă foarte „rentabilă" în dezvoltarea însuşirilor motrice o confirmă
dinamica dezvoltării 'inegale a acestor însuşiri, precum şi efectele instruirii şi antrenamentului în
diverse perioade.
S-a stabilit, de exemplu, că pentru formarea îndemînării, vîrsta cea mai potrivită este de la 9 'la
14 ani. S-a observat că mari progrese în evoluţia îndemînării se înregistrează de la 8-9 ani şi de la
10—12 ani.
Conform datelor lui D. P. Bukriejewej (1955), cea mai mare creştere anuală în tempoul maxim al
mişcărilor are loc la 7-9 şi 10—
11 ani, iar mai tîrziu de 11 — 13 ani.
A. W. Korobkow (1958, 1962) a furnizat informaţia că o mare creştere a timpului latent a!
reacţiei de mişcare se observă de la vîrsta de
6— 7 ani pînă la 9—11 ani.
Analiza pe vîrste în dezvoltarea dinamicii forţei muşchilor confirmă temeinicia celor spuse.
Potrivit datelor lui A. W. Korobkow, la 16—17 ani se dezvoltă, în condiţii optime, forţa
musculară maximală, în strînsă legătură cu masa musculară.
Pentru elucidarea rolului perioadelor critice o importanţă deosebită o au cercetările efectuate de
G. L. Obrazcowej, care subliniază, pe baza experienţelor făcute asupra animalelor, existenţa peri-
oadelor de înaltă reactivitate. Acestea se caracterizează printr-o maturizare intensivă a proceselor
morfofiziologice şi biochimice în ţesuturile nervoase.
Este ştiut faptul că succesul instrucţiei şi antrenamentului depind, într-o mare măsură, de
capacitatea sistemului nervos central. Fenomenul accelerării dezvoltării ia generaţia aflată în
plină ascensiune comportă unele corecturi privind limita perioadelor critice. De aceea, pentru
asigurarea pe cît este posibil a valorificării cît mai eficiente a acestor perioade, este necesar să se
ia în consideraţie schimbările factorilor de mediu, care pot conduce Ia importante transformări
morfofuncţionale în dezvoltarea organismului.
Trebuie amintit faptul că, acest caracter, neuniform, al maturizării structurilor morfologice, în
principalul sistem de funcţii ale organismului, se leagă de transformările survenite în colaborarea
dintre organism şi complexul factorilor naturali şi sociali.
Scara influenţei fiecărui factor de mediu este definită nu numai: de parametrii caracteristici de
cantitate şi calitate, dar şi de speci-
/
J
ficul respectivei perioade de dezvoltare, în cadrul căreia se desfăşoară acest fenomen.
în caracterizarea limitelor de vîrstă critică trebuie să ne sprijinim nu pe vîrsta calendaristică, ci pe
cea biologică.
în aprecierea vîrstei biologice a copiilor şi tineretului se porneşte de la stadiul dezvoltării dinţilor,
de la perioada osificării scheletului, de la maturizarea sexuală etc.
în practica sportivă, analiza incompletă a raporturilor dintre vîrsta biologică şi rezultatele
sportive înşeală adeseori antrenorul în aprecierea advăratului stadiu de dezvoltare a sportivului.
în concluzie, se poate aprecia că o cunoaştere a tipului constituţional (fenotipui), a
componentelor sale genotipice şi paratipice, are o însemnătate deosebită pentru activitatea
sportivă, întrucît, de cultivarea anumitor calităţi înnăscute sau dobîndite depinde succesul
practicării unor discipline sportive. De asemenea, selecţia sportivă trebuie efectuată pe baza unor
criterii ştiinţifice, în cadrul cărora investigaţia genetică trebuie să ocupe o pondere însemnată.
însăşi întreaga metodologie şi desfăşurare a antrenamentului trebuie să se bazeze pe o profundă
cunoaştere a tipului constituţional, a potenţialului genetic al organismului, astfel încît, prin
acţiunea convergentă şi dirijată a factorilor de mediu (efort fizic, alimentaţie, climă ş.a.), să se
obţină randamentul sportiv maxim.
IV. TIPOLOGIE CONSTITUŢIONALA
(Xenofon, parafrazînd un enunţ din Socrate):
„. . . Cel care este un minunat luptător, nu se aseamănă cu un minunat alergător... pentru că tot
ceea ce este frumos pentru alergare, este urît pentru lupte, iar ceea ce este frumos pentru lupte,
este urît pentru alergare."
Prin tip constituţional se înţelege totalitatea caracterelor morfologice, funcţionale şi psihice
care definesc o anumită fiinţă umană. Această împărţire în trei categorii este făcută, se
înţelege, din motive didactice, fiinţa umană fiind însă un tot unitar, ceea ce explică limitele
acestei viziuni, care contravine adevărului formulat încă de Aristotel, după care, în biologie,
întregul nu este egal cu suma părţiloi componente. Luînd în considerare adevărul aristotelic,
vom analiza aspectele de tipologie constituţională prin prisma acestor trei grupe principale de
caractere definitorii, dar avînd permanent în vedere posibilitatea ca rezultanta tipologică să se
realizeze printr-o compensare funcţională a diferitelor componente ale organismului, fără a
absolutiza, prin sumare aritmetică, valoarea oricărei părţi constitutive.
Interesîndu-ne în mod deosebit problematica tipologiei constituţionale şi corelarea acesteia cu
valoarea performanţei — atît în scopul unei selecţii sportive judicioase, cît şi a unui
antrenament individualizat — vom urmări, în definirea tipului constituţional, aspectele
morfologice şi fiziologice principale (tipul somatic), aspectele privind calităţile şi deprinderile
biomotrice, condiţionate unele în mare măsură şi de ortostatism (tipul motric), unele aspecte
din sfera activităţilor psihice (tipul psihic), condiţionările existente între nivelul acestor
caractere şi bioritmurile individuale şi, atît în fi nai cît şi pe parcursul fiecărei secţiuni
analizate, corelaţiile existente între tipul constituţional şi performanţa sportivă. în întreaga
prezentare se va sublinia elementul esenţial, şi anume, că tipul constituţional (fenotipul) este
alcătuit, la nivelul tuturor componentelor sole, din genotip, respectiv, moştenirea ereditară şi
paratip, respectiv ceea ce se dobîn- deşte sub influenţa acţiunii mediului exterior.
Istoric, evoluţie, concepte
/
/
Conceptul de tip constituţional datează încă din antichitate şi a evoluat pînă în zilele noastre.
Pentru unii cercetători această noţiune se raportează în exclusivitate la genotip, pentru alţii
noţiunea se referă la fenotip, aşa cum de altfel este şi mai util, întrucît investigaţia noastră
vizează atît genotipul cît şi paratipul. De asemenea, conţinutul noţiunii de tip constituţional a
evoluat, iniţial ea înglobînd doar morfologia corpului uman, apoi cuprinzînd şi sfera
funcţionalului, a fiziologiei, pentru ca, în viziunea modernă a lui Tanner, ea să conţină atît
morfo- fiziologicul cît şi psihicul (personalitate şi intelect).
Interpretarea lui Tanner este modernă şi precisă, fapt pentru care o vom adopta în prezentarea
conţinutului noţiunii de tip constituţional, ea fiind conformă cu cerinţele unei tipologii utile
sportului de performanţă.
Prezentăm în continuare, cronologic, evoluţia şi istoricul noţiunii de tip constituţional, urmînd
ca în final să facem cîteva consideraţii generale.
Apariţia primelor concepţii constituţionaliste s-a făcut sub influenţa ideilor promovate de
filozofii hinduşi şi greci. Conform ideilor din Ayurveda, Universul se compune din trei
elemente: aerul, focu; şi apa. Aceleaşi elemente compun şi organismul uman. Din îmbinarea
lor se naşte starea de sănătate sau de boală şi mai ales individualitatea umană.
- ------Prin noţiunea de constituţie înţelegem un ansamblu de proprietăţi psihice şi fizice,
specific fiecărui 'individ, avînd un caracter permanent pe parcursul întregii vieţi, modificîndu-
se doar datorită factorilor externi.
Omul nu se naşte cu o constituţie definitiv determinată, ci doar cu predispoziţii pentru
dezvoltarea ei în diferite direcţii complexe, care se realizează pe parcursul ontogenezei.
Constituţia se referă Ia atributele omului, considerate ca un tot unitar, de o coeziune
psihosomatică, avînd în acelaşi timp particularităţi caracteristice morfologice, fiziologice şi
psihice.
în viziunea ştiinţelor moderne organismul uman funcţionează ca o unitate şi, în legătură cu
această afirmaţie, distingerea aspectelor esenţiale ale individualităţii nu este justă; cu toate
acestea, clasificarea pe tipuri este folosită în continuare, deoarece reprezintă o schemă comodă
pentru conducerea cercetărilor şi experimentărilor.
Constituţia sau biotipul, cum spun unii autori (Pende, 1955; Tanner, 1964) depinde de leg'ile
biologice ale eredităţii, în primul rînd; depinde, de asemenea, de influenţa mediului care
acţionează asupra bazei genetice.
Naţiunea ele constituţie este divers interpretată. Pentru unii cercetători- această noţiune se
raportează în exclusivitate ia genotip (m uiţi din medicii şi antropologii şcolii germane),
pentru alţii noţiunea de constituţie se referă -la fenotip, deoarece numai fenotipul poate fi
observat şi descris.
O altă problemă este aceea de a stabili sfera noţiunii de constituţie. Unii autori înţeleg
prin această noţiune numai construcţia corpului, deci morfologia (Bunak, Poire, Pende). Alţii,
ca Vida, Mar- tiny, în noţiunea de constituţie includ însuşirile morfologice şi fiziologice,
separînd noţiunea de personalitate sau intelect; Tanner şi alţi cercetători consideră ca această
noţiune include întreaga individualitate umană. Interpretarea lui este una dintre cele mai
moderne şi mai precise, din punct de vedere al educaţiei fizice şi a sportului.
„Aspectul construcţiei, al funcţiei şi al comportamentului, care se schimbă din zi în zi sau
chiar de la an la an, într-o măsură destul de mare la majoritatea indivizilor, le vom denumi
caracteristici constituţionale" (Tanner, 1964).
Din punct de vedere medical „constituţia reprezintă ansamblul caracteristicilor fizice şi
psihice înnăscute, de care depinde tendinţa, dispoziţia individului către anumite maladii sau
rezistenţa faţă de anumiţi factori patologici" (Konopka, 1948).
Prin noţiunea de tipologie a construcţiei corpului se înţelege sistematizarea diferitelor genuri
şi tipuri de construcţie corporală din punct de vedere al asemănărilor şi deosebirilor
individuale. Tipul de construcţie corporală ca şi întreaga constituţie sînt condiţionate genetic.
Particularităţile constituţionale nu se moştenesc în med nemijlocit, ci doar predispoziţiile, în
vederea dezvoltării lor.
Asupra condiţionării genetice o construcţiei influenţează mediul extern, clima, condiţiile
sociale, modul de viaţă, alimentaţia şi — foarte important din punct de vedere al educaţiei
fizice — factorul de mişcare.
Anumite trăsături ale construcţiei sînt mai mult sau mai puţin! supuse acţiunii stimulilor
externi, iar aceasta depinde de plasticitatea lor.
Trăsăturile construcţiei puternic condiţionate genetic sînt acelea care se referă la mărimea
generală a corpului, Ia înălţime, la dezvoltarea oaselor lungi şi a întregului schelet.
Factorul de mişcare poate avea şi un roi negativ în evoluţia constituţiei corpului.
Astfel, supraantrenamentul, exerciţiile de forţă, pot avea influenţe nefaste asupra dezvoltării
excesive a oaselor sau pot stagna evoluţia lor.
Istoric, evoluţie, concepte
/
/
Conceptul de tip constituţional datează încă din antichitate şi a evoluat pînă în zilele noastre.
Pentru unii cercetători această noţiune se raportează în exclusivitate la genotip, pentru alţii
noţiunea se referă la fenotip, aşa cum de altfel este şi mai util, întrucît investigaţia noastră
vizează atît genotipul cît şi paratipul. De asemenea, conţinutul noţiunii de tip constituţional a
evoluat, iniţial ea înglobînd doar morfologia corpului uman, apoi cuprinzînd şi sfera
funcţionalului, a fiziologiei, pentru ca, în viziunea modernă a lui Tanner, ea să conţină atît
morfo- fiziologicul cît şi psihicul (personalitate şi intelect).
interpretarea Iui Tanner este modernă şi precisă, fapt pentru care
o vom adopta în prezentarea conţinutului noţiunii de tip constituţional, ea fiind conformă cu
cerinţele unei ti polog i i utile sportului de performanţă.
Prezentăm în continuare, cronologic, evoluţia şi istoricul noţiunii de tip constituţional, urmînd
ca în final să facem cîteva consideraţii generale.
Apariţia primelor concepţii constituţionaliste s-a făcut sub influenţa ideilor promovate de
filozofii hinduşi şi greci. Conform ideilor din Ayurveda, Universul se compune din trei
elemente: aerul, focii! şi apa. Aceleaşi elemente compun şi organismul uman. Din îmbinarea
lor se naşte starea de sănătate sau de boală şi mai ales individualitatea umană.
-----Prin noţiunea de constituţie înţelegem un ansamblu de proprietăţi psihice şi fizice,
specific fiecărui 'individ, avînd un caracter permanent pe parcursul întregii vieţi, modificîndu-
se doar datorită factorilor externi.
Omul nu se naşte cu o constituţie definitiv determinată, ci doar cu predispoziţii pentru
dezvoltarea ei în diferite direcţii complexe, care se realizează pe parcursul ontogenezei.
Constituţia se referă la atributele omului, considerate ca un tot unitar, de o coeziune
psihosomatică, avînd în acelaşi timp particularităţi caracteristice morfologice, fiziologice şi
psihice.
în viziunea ştiinţelor moderne organismul uman funcţionează ca
o unitate şi, în legătură cu această afirmaţie, distingerea aspectelor esenţiale ale
individualităţii nu este justă; cu toate acestea, clasificarea pe tipuri este folosită în continuare,
deoarece reprezintă o schemă comodă pentru conducerea cercetărilor şi experimentărilor.
Constituţia sau biotipul, cum spun unii autori (Pende, 1955; Tanner, 1964) depinde de leg'ile
biologice ale eredităţii, în primu! rînd; depinde, de asemenea, de influenţa mediului care
acţionează asupra bazei genetice.
Naţiunea de constituţie este divers interpretată. Pentru unii cercetători această noţiune se
raportează în exclusivitate la genotip (mulţi din medicii şi antropologii şcolii germane), pentru
alţii noţiunea de constituţie se referă 'la fenotip, deoarece numai fenotipul poate fi observat şi
descris.
O altă problemă este aceea de a stabili sfera noţiunii de constituţie. Unii autori înţeleg
prin această noţiune numai construcţia corpului, deci morfologia (Bunak, Poire, Pende). Alţii,
ca Vida, Mar- tiny, în noţiunea de constituţie includ însuşirile morfologice şi fiziologice,
separînd noţiunea de personalitate sau intelect; Tanner şi alţi cercetători consideră ca această
noţiune include întreaga individualitate umană. Interpretarea lui este una dintre cele mai
moderne şi mai precise, din punct de vedere al educaţiei fizice şi a sportului.
„Aspectul construcţiei, al funcţiei şi al comportamentului, care se schimbă din zi în zi sau
chiar de la an la an, într-o măsură destul de mare la majoritatea indivizilor, le vom denumi
caracteristici constituţionale" (Tanner, 1964).
Din punct de vedere medical „constituţia reprezintă ansamblul caracteristicilor fizice şi
psihice înnăscute, de care depinde tendinţa, dispoziţia individului către anumite maladii sau
rezistenţa faţă de anumiţi factori patologici" (Konopka, 1948).
Prin noţiunea de tipologie a construcţiei corpului se înţelege sistematizarea diferitelor genuri
şi tipuri de construcţie corporală din punct de vedere al asemănărilor şi deosebirilor
individuale. Tipul de construcţie corporală ca şi întreaga constituţie sînt condiţionate genetic.
Particularităţile constituţionale nu se moştenesc în med nemijlocit, ci doar predispoziţiile, în
vederea dezvoltării lor.
Asupra condiţionării genetice o construcţiei influenţează mediul extern, clima, condiţiile
sociale, modul de viaţă, alimentaţia şi — foarte important din punct de vedere al educaţiei
fizice — factorul de mişcare.
Anumite trăsături ale construcţiei sînt mai mult sau mai puţin! supuse acţiunii stimulilor
externi, iar aceasta depinde de plasticitatea lor.
Trăsăturile construcţiei puternic condiţionate genetic sînt acelea care se referă la mărimea
generală a corpului, Ia înălţime, la dezvoltarea oaselor lungi şi a întregului schelet.
Factorul de mişcare poate avea şi un rol negativ în evoluţia constituţiei corpului.
Astfel, supraantrenamentul, exerciţiile de forţă, pot avea influenţe nefaste asupra dezvoltării
excesive a oaselor sau pot stagna evoluţia lor.
Din aceasta cauză se impune o deosebită atenţie în foj/sirea exerciţiilor de forţă, mai aies la
tineri, adepţi ai sportului.
/
Folosirea raţională a exerciţiilor poate stimula o dezvoltare corectă şi poate grăbi saltul
pubertar al unor particularităţi, fără să influenţeze totuşi mărimea corporală terminală
(Milicerowa, 1964). înălţimea individului se definitivează după perioada de maturizare şi,
teoretic, nu se schimbă în următoarele etape ale vieţii.
Foarte sensibilă la influenţa mediului înconjurător este dezvoltarea ţesuturilor moi. Sub
influenţa unei alimentaţii intensive şi a exerciţiilor fizice se dezvoltă fibrele musculare, iar
ţesuturile adipoase comportă variaţii diferite în funcţie de aceşti factori, pe tot parcursul vieţii.
Cantitatea fibrelor musculare este definită genetic şi se presupune că rămîne neschimbată în
cursul ontogenezei.
Cantitatea ţesutului adipos se măreşte fie prin creşterea dimensiunilor celulare adipoase
existente şi acest proces este reversibil, fie prin creşterea numărului de celule adipoase, iar
acest proces este ■ireversibil şi puternic condiţionat genetic. Intensificarea procesului apare
(după cum rezultă din unele cercetări) în ultimele luni ale vieţii embrionare, în primele stadii
ale copilăriei şi în perioada care ^precede saltul pubertar.
Predispoziţiile genetice adîncesc deosebirile tipologice şi după maturizare.
Astfel, dacă analizăm cele 3 tipuri de construcţie — a individului ,,gras“ cu un înalt anabolism
adipos, a opusului său, a individului ,,zvelt", a tipului „atletic" — rezultă că fiecare
reacţionează altfel la
o alimentaţie intensivă.
Aici intervine şi factorul psihologic, care influenţează şi adîn- ceşte reacţia.
Tipul atletic este activ, acţiunea intensifică şi întăreşte dezvoltarea muşchilor. Acest individ
poate dobîndi o siluetă de „culturist".
Tipul „gras" - slab muscuiarizat datorită marii cantităţi a celulelor adipoase — poate să-şi
mărească masa ţesutului adipos, devenind din ce în ce mai greu, refuzînd efortul, iar în situaţii
extreme poate atinge dimensiuni monstruoase.
Individul zvelt, care posedă puţine fibre musculare şi puţine celule adipoase, sub influenţa
unor alimentaţii intensive şi a exerciţiilor fizice va cîştiga puţin în greutate.
Civilizaţia şi mediul înconjurător acţionează asupra modificării fenotipului, iar predispoziţiile
genetice joacă un rol esenţial în formarea lui.
Construcţia corpului uman o putem defini variat în funcţie de aspectul pe care îl luăm în
considerare. Astfel, putem folosi:
a) criteriul mărimii generale (masa corpului), înălţimea şi greutatea corpului;
b\criteriul proporţiilor exterioare, în sensul măsurării proporţiilor segmentelor corporale sub
raport de evaluare biomecanică;
c) criteriul compoziţiei tisulare a corpului, care prezintă importanţă din punct de vedere al
greutăţii ţesutului adipos, a! ţesutului activ.
Aceste aspecte diverse, privind construcţia corpului, îşi găsesc expresia în diferite sisteme
tipologice create de diverşi cercetători ai problemelor constituţionale.
în această viziune a unei tipologii constituţionale complexe, în care noi am subliniat existenţa
unor caracteristici tipologice somatofizio- logice, motrice şi psihice se înscrie şi modelul de
personalitate rnor- fo-fizio-psiho-cibernetic propus de Dr. Mircea Râzuş care poate prezenta
valoare mare de aplicabilitate în sport, în condiţiile computerizării sale. Se porneşte, în
stabilirea acestui model, de la cercetările acad. Manea Mânescu care arată că, în genera!, într-
un proces de modelare apare următorul triplet, A, S, M, în care A reprezintă sistemul de studiat
de către subiectul S cu ajutorul modelului M. Acelaşi autor arată că procesul de modelare
începe cu analiza sistemului original şi 'identificarea pe această cale a proprietăţilor (A), P2
(A). . . Pn (A) care îl caracterizează. în modelul propus distingem caracteristici morfologice,
funcţiona'le, psihiatrico-psihologice şi cibernetice, din care rezultă, implicit, cel puţin 4
categorii de proprietăţi:
PÎ(A), P5(A). P5(A).....PÎ(A).
PÎ(A), Pi(A), Pl(A)......P„2(A).
Pi(A), Pl(A), Pf(A)......Pn(A).
PÎ(A), P24(A), PÎCA).. .Pn(A).
Ţinîna cont de complexitatea sistemului abordat, se impune tabelarea acestor proprietăţi pe o
matrice de bază, ale cărei coloane se formează după criterii de structură (neuron, joncţiune bi-
neuronală, joncţiune multi-neuronală, ganglion, centru, . . . .ansamblu), iar liniile se formează
după criterii topografice-organice (periferie, măduvă, bulb, .... cortex), proprietăţile
simbolizate mai sus fiind ordonate pe planul de bază sub forma unor coloane care modelează
sistemul, nivelele orizontale aparţinînd categoriilor de proprietăţi.
Şcoli antropologice şi tipologii constituţionale
Hipokrates a fost primul constituţionalist, în sensul larg al acestei noţiuni (veacul al IV-lea,
î.e.n.). El considera individualitatea umană ansamblu de particularităţi morfologice,
fiziologice şi psihice. Opiniile lui ne-au fost transmise prin intermediul lui Ga/en şi nu se
113
8 — Antropologie motrică ştie cu precizie care din ele reprezintă enunţurile gîndirii lui Hipo-

krates si care din ele au fost introduse de Galen.

Fundamentul criteriilor constituţionale ale lui Hipokrates este reprezentat prin umori şi
temperamente - aceste noţiuni au rezistat pînâ în vremurile moderne.
Hipokrates vorbea despre existenţa a 4 temperamente:
a) sangvin — activ, senin, cu reacţii vii;
b) coleric — exploziv, excitabLI;
c) melancolic — apatic, cu mobilitate redusă; f
d) flegmatic — echilibrat, puţin excitabil.
în domeniul construcţiei corpului acesta deosebea două tipuri extreme:
— habitus phtisicus — cu o construcţie zveltă;
— habitus apoplecticus — cu o construcţie masivă.
în concepţiile lui Hipokrates găsim constatări care pot fi considerate începutul observaţiilor
ştiinţifice pe tema reacţiilor individuale ale organismului fiecărui om, în funcţie de
temperatmentul său, pe tema influenţei acţiunii mediului şi a reacţiei individuale la acest
mediu.
în veacul al ll-lea al e.n. Filostrates s-a ocupat de studierea raportului de interdependenţă
dintre construcţia corpului şi exerciţiile fizice.
El a studiat particularităţile atleţilor din punct de vedere al proporţiei corpului, al
temperamentelor după viziunea lui Hipokrates, Indicînd metodele specifice de antrenament în
funcţie de concurenţă.
în evul mediu interesul pentru constituţia corpului uman dispare.
Fn perioada incipientă a istoriei moderne apar curente interesate de fizionomie, care nu au
constituit o bază ştiinţifică pentru cercetările ştiinţifice ale problemelor constituţiei.
Sînt cunoscute încercările false de tipologie ale Iui Lombroso şi ale şcolii sale, care au condus
la rasism în cel mai rău sens a! cu- vîntuîui.
Secolul al XlX-lea aduce un suflu nou în dezvoltarea ştiinţelor naturale şi a interesului faţă de
om, din punct de vedere al locului pe care îl ocupă în lumea fiinţelor vii, al evoluţiei sale.
Se dezvoltă antropologia în sensul larg al acestei noţiuni, care se preocupă, printre altele, şi de
tipologia construcţiei corpului.
Goethe creează cuvîntul morfologie; în acelaşi timp apar emulii şcolii tipologice: şcoala
franceza de morfologie descriptivă, bazată pe observaţie construcţiei corpului; se dezvoltă
şcoala italiană, care se preocupă de antropometrie şi şcoala constituţională germană, care
studiază influenţa şi acţiunea glandelor cu secreţie internă.
Şcoala franceza. Precursorii şcolii franceze sînt J. N. Haile, F. N. de Troisvevre şi L.
Rostan.
Primii doi se sprijină încă pe noţiunea temperamentelor; Halle defineşti temperamentele în
genere: activ, muscular şi nervos.
In concepţiile lui de Troisvevre se resimt influenţele lui Lamarck (dacă organul sau o parte a
corpului este folosită, se dezvoltă, dacă nu se foloseşte, dispare).
Adevăratul întemeietor al şcolii franceze este C. Sigaud (la sfîr- şitul sec. XIX).
El distinge 4 sisteme anatomice ale organismului, care se formează sub influenţa mediului:
sistemul respirator, digestiv, muscular şi nervos.
Fiecare din aceste sisteme râmîne într-un contact permanent cu factorii externi astfel:
1) condiţiile atmosferice acţionează asupra respiraţiei;
2) alimentaţia influenţează sistem ui digestiv;
3) lumea obiectelor fizice produce reacţii musculare;
4) mediul social generează necesităţile vieţii psihice.
Din punct de vedere al construcţiei corpului, tipul muscular se caracterizează printr-o
puternică dezvoltare a extremităţilor şi a musculaturii, cutia toracică este bine dezvoltată, în
formă de trapez, dezvoltarea cutiei toracice şi a abdomenului este proporţională, extremităţile
relativ lungi, pilozitatea este accentuată. Faţa este dreptunghiulară.
Tipul respirator se caracterizează prin preponderenţa părţii superioare a trunchiului asupra
celei inferioare. Cutia toracică este în formă de trapez dar mai lungă, faţa are formă
romboidală.
Tipul digestiv se caracterizează printr-un abdomen mare, linia taliei uşor conturată, umeri
înguşţi, extremităţile scurte şi slab muscu- larizate, faţa în formă de triunghi cu maxilarele
puternic dezvoltate, gîtul scurt şi gros.
Tipul cerebral-nervos se distinge printr-un cap mare, iar partea inferioară a feţei, slab
dezvoltată, îi dă formă de triunghi în poziţie opusă faţă de tipul digestiv. Construcţia generală
este zveltă, delicată, trunchiul şi bazinul înguste, extremităţile relativ lungi.
Aceste tipuri enunţate nu rămîn definitive, ele se pot schimba în decursul vieţii.
La copii este întîi nit tipul respirator, la tineretul maturizat — tipul muscular. Individul
maturizat în floarea vîrstei se întoarce la tipul digestiv al nou-născutului.
Sigaud subliniază puternica influenţă a mediului înconjurător în formarea acestor tipuri, iar
succesorul său, Mac Auliffe (1925), dezvoltă această concepţie, ilustrînd-o cu exemple.
Astfel, tipul respirator este întîlnit mai ales la nomazi, care trăiesc în spaţii deschise, sub cerul
liber.
Tipul digestiv se întîlneşte în mijlocul clasei sociale privilegiate şi în zonele agricole.
/
Tipul muscular caracterizează mediul muncitorilor fizici, iar tipul cerebral nervos este specific
intelectualilor.
Succesorii lui Sigoud au fost L Mac Auliffe şi A. Thopris. Ambii autori vehiculează noţiunile
de ton ici ta te şi atonicitate în construcţia corpului. Aceste noţiuni Ie întîlnim şi Ia alţi
cercetători (construcţia stenică şi construcţia astenică).
Thooris a realizat un model de sinteză o morfologiei clinice a lui Sigaud, a morfologiei
tehnice a lui Baron şi a fiziologiei lui Pavlov.
El arată în lucrarea sa, La vie par le strade, dependenţa dintre construcţia corpului şi
îndemînarea fizică, exemplificînd cu date culese din întrecerile sportive franceze.
Thooris subliniază importanţa lungimii extremităţilor inferioare pentru unele sporturi din
atletica uşoară şi se foloseşte de nomenclatura lui Manouvrier.
Construcţia corpului ,,în patru labe", în viziunea lui Thooris, comportă 3 tipuri;
a) brahischelic;
b) mezoschelic;
c) macroschelic.
De asemenea, Mac Auliffe (1926) şi Thooris (1923) împart indivizii, după aspectul lor
fenotipic, în tipuri uniforme sau ondulate, plate şi rotunde. Ei cred că aceste tipuri sînt
determinate de capacitatea gelului protoplasmatic de a se îmbiba diferenţial cu apă. Tipul plat
este îngust şi înalt, cu gel turtit, puţin avid de lichide. Tipul rotund, brevilin, scurt şi cu
membrele voluminoase, este determinat de calitatea diametral opusă a gelului.
Şcoala italiana. în timp ce şcoala tipologică franceză se sprijină, în primul rînd, pe morfologie
şi cercetări chimice, şcoala italiană se bazează pe măsurătorile antropometrice, care constituie
fundamentul sistematicii tipologice.
Precursorul şcolii italiene a fost francezul Manouvrier. El clasifică tipul construcţiei corpului
în funcţie de raportul existent între lungimea extremităţilor inferioare şi înălţimea corpului.
Indicele lui schelic, foarte cunoscut, înălţimea — înălţimea din poziţie şezîndă — clasifică
indivizii în: brahischelici (cu picioare scurte)
—j valoarea indicelui este de pînă Ia - 35; mezoschelici — valoarea indicelui este între 85—
90; şi macroschelici (cu picioare lungi), la care indicele trece de valoarea 90.
Giovanni (după Verdun, 1955; Comas, 1960) este primul şi adevăratul reprezentant al şcolii
italiene. Foiosindu-se de metoda tehnicii antropometrice a stabilit cîteva proporţii ideale.
Proporţiile ideale ale construcţiei corpului, după Giovanni, sînt următoa rele:
talia = lungimea umerilor;
\
circumferinţa cavităţii toracice — 1/2din înălţime;
înălţimea abdomenului = 1/5 din circumferinţa cavităţii toracice;
lungimea bazinului = 4/5 din înălţimea abdomenului.
Cel mai cunoscut reprezentant al şcolii italiene este G. Viola — care şi-a adus un mare aport
în folosirea măsurătorilor antropologice de mare precizie. El introduce noţiunea de volum,
prin determinarea tridimensională a unor componente ale corpului (lungime, lăţime, înălţime).
Tipologia >lui Viola se bazează pe 10 măsurători antropologice, foarte încîicite (greoaie) şi
imposibil de folosit în practică.
Totuşi, aportul Iui Viola în dezvoltarea antropometriei este foarte mare.
Ei a introdus:
a) noţiunea de normă medie;
b) tridimensionarea măsurătorilor, noţiunea de volum;
c) o tehnică foarte precisă a măsurătorilor;
d) o nouă tipologie;
e) o concepţie nouă privind deosebirile morfologice dintre formă şi volum.
Opiniile antropologilor şi medicilor privind tipologia lui Viola sînt împărţite şi chiar
paradoxale.
Unii autori o apreciază ca fiind precisă şi valoroasă din punct de vedere ştiinţific, pe de altă
parte aceiaşi cercetători recunosc că tipologia aceasta este în exclusivitate teoretică şi
imposibil de folosit în practică.
De aceea, tipologia Iui Viola rămîne doar în sfera cuceririlor teoriei şi nu practicii.
Şcoala germană. A format, în primul rînd, medici dinicieni şi, din acest punct de vedere,
noţiunea de constituţie se sprijină în primul rînd pe acţiunea glandelor.
Constituţia este condiţionată genetic.
Bauer — cel mai de seamă reprezentant al şcolii germane — defineşte componentele
constituţionale ca fiind predispoziţiile spre dezvoltare a unor sisteme şi organe. El pune un
mare accent pe rolul pe care îl joacă glandele în formarea şi în constituţia componentelor.
Tipologia lui Kretschmer. Este primul care a abordat problema constituţiei de pe poziţiile
psihiatriei. El a încercat să demonstreze existenţa unei corelaţii între structura somatică şi cea
psihică, între constituţie şi patologia psihică. Pe baza observaţiilor empirice, Kretschmer a
stabilit trei tipuri principale care corespund, în linii mari, clasificărilor clasice.
Leptozomul se distinge prin predominenţa lungimilor. Pielea subţire şi palidă acoperă o masă
scheletică fragilă şi un sistem muscu-
/
Iar slab. Toracele este turtit şi are coastele proeminente. Abdomenul este mic şi retras, capul
mic şi faţa ovală.
Atleticul se distinge printr-o dezvoltare armonioasă şi puternică a întregului corp. Capul este
înalt, faţa ovală, alungită, cu relief bine conturat.
Picnicul se caracterizează printr-o mare dezvoltare a diametre- lor circulare — al capului, a1!
toracelui şi al abdomenului. Depunerile de grăsime sînt excesive.
Kretschmer a descris şi o variantă mai rară, displazică, în care a încadrat cîteva forme
patologice; eunucoizii, giganţii, infantilii şi cretinii. între tipuriie morfologice şi psihoze există
afinităţi biologice nete.
Pe plan clinic, Kretschmer ajunge ia concluzia că există o afinitate puternică între picnici şi
sindromul maniaco-depresiv, între lep- tozomi şi atletici şi schizofrenie. Dimpotrivă, între
picnici şi schizofrenie şi între leptozomi şi sindromul maniaco-depresiv afinitatea lipseşte.
Alte cercetări au arătat că există o corelaţie între atletici, displazici şi epilepsie.
Şcoala sovietică. în Uniunea Sovietică W. Bunek a creat o tipologie personală, interesantă.
Bunek enumeră 7 caracteristici ale tipului de constituţie morfologică şi defineşte 4 tipuri de
construcţii:
— stenoplastic;
— mezo plastic;
— europlastic;
— subplastic.
Pavlov a studiat tipurile de sistem nervos la cîine. Folosind condiţii experimentale variate, el a
diferenţiat patru tipuri de sistem nervos central: slab; puternic, neechilibrat şi excitabil;
puternic, echilibrat, mobil; puternic, echilibrat, inert.
Fiecare tip se distinge prin anumite caracteristici. Astfel, la animalele de tip slab, reflexele
condiţionate se fixează greu şi sînt inconstante. A doua caracteristică a acestui tip este lipsa
echilibrului dintre excitaţie şi inhibiţie. Predominenţa excitaţiei are însă un caracter relativ. La
animalele excitabile pot fi diferenţiate procese cu un grad mai mare de stabilitate.
La tipul puternic echilibrat există o echivalenţă între excitaţie şî inhibiţie. Dar aceste animale
puse în condiţii variate de mediu au viteze de adaptare diferite. în funcţie de această
mobilitate, tipurile puternice au fost împărţite în mobile şi inerte. La primele, reflexele
condiţionate se fixează rapid şi la fel de iute se modifică în funcţie de mediu. La tipul inert,
schimbarea reflexelor condiţionate este o problemă dificilă, iar adaptarea la condiţii
experimentale noi se face greu.
118
După PavSov, aceleaşi tipuri se întîlnesc şi Ia om şi sînt cunoscute sub denumirea generică de
temperamente. Temperamenteie pavloviene sînt, în linii mari, superpozabile celor hipocratice.
Astfel, tipul siab corespunde temperamentului melancolic, tipul puternic neec'niiibrat şi
excitabil este sinonim cu cel coleric, tipul puternic echilibrat şi mobil corespunde
temperamentului sanguin, iar tipul puternic echilibrat inert corespunde flegmaticului.
Aceste tipuri se întîlnesc foarte rar la om în forma ior clasică: aproape întotdeauna oamenii
aparţin temperamentelor intermediare.
Şcoala anglosaxonâ şi americană. în S.U.A. au apărut cîteva concepţii tipologice
fundamentate, în special, pe noţiunile de construcţie stenică şi astenică.
După cel de-al doilea război mondial, în S.U.A, şi în ţările an- glosaxone s-a răspîndit o nouă
tipologie, fondată pe principii total diferite faţă de celelalte — somatotipologia lui Sheldon.
W. H. Sheldon — psiholog şi psihiatru, făcînd o analiză a tipologiei lui Kretschmer, afirma că
numai o parte din populaţia umană, 20%, cu particularităţi extreme, poate fi definită prin
această metodă, restul rămînînd tipologic nedefinită. Sheldon impune o nouă concepţie a
individualităţii somatice şi susţine că, în fiecare individ, apar 3 elemente ale construcţiei (fig.
59).
El creează în felul acesta o varietate de tipuri somatice întîlnite în rîndul populaţiei umane; nu
există numai 3 tipuri diferite ci o desfăşurare continuă de tipuri de construcţie a corpului.
Denumirile celor 3 elemente (componente) ale construcţiei, pe care Sheldon le 'leagă de
dezvoltarea foiţelor embrionare — endomorfia, mezomorfia, ectomorfia — au generat multe
rezerve în rîndul morfo-
1 ogilor, din punct de vedere al caracterului lor imprecis, deoarece
nu toate ţesuturile care intra în alcătuirea componenteior provin din aceeaşi foiţă embrionară.
Endomorfia reprezintă moliciunea şi rotunjimea formelor, dominaţia ţesuturilor grase,
adipoase şi a viscerelor, capacitatea de depozitare a grăsimii, preponderenţa mărimii
trunchiului asupra extremităţilor. Dimensiunile profunzimilor trunchiului sînt mari în raport cu
cele transversale, şolduri late, faţa cu linii calme, mîini şi tălpi mici.
Tipul endomorf se poate identifica în tipul digestiv al şcolii franceze.
Mezomorfia este construcţia atletică: schelet puternic, musculari za re puternică. Articulaţiile
sînt bine legate, în special cele ale extremităţilor, forma feţii este pătrată, epiderma groasă.
Mezomorful extrem corespunde tipului atletic din tipologia altor autori, chiar dacă Sheldon
precizează că nu fiecare mezomorf poate fi un atlet.
Ectomorfia reprezintă preponderenţa supleţei şi a delicateţei construcţiei.
Suprafaţa corpului este mare în raport cu. masa, creier mare, un sistem nervos centra! bine
dezvoltat, dominaţia ţesuturilor de provenienţă ectodermală. Apar, deci, similitudini cu tipul
cerebral din clasificările altor autori.
Sheldon ia în considerare şi noţiunea de ginandromorfie, prin care defineşte prezenţa
caracterelor sexuale contradictorii existente în fiecare individ. Un grad înalt de
ginandromorfie este întîînit la bărbaţii cu preponderenţă endomorfi şi la femeile cu preponde-
renţă mezomorfe.
Sheldon, în principiile sale, subliniază marea interdependenţă dintre construcţia corpului şi
psihicul individului. Această parte a concepţiei sale este foarte aspru criticată, în special de
psihologi, şi ea nu s-a răspîndit la fel cum a fost cunoscută tipologia construcţiei corpului.
Metoda Iui constă în evaluarea fiecărui individ pe baza componentelor construcţiei estimate în
imaginile fotografice.
Iniţial, Sheldon intenţiona să facă pe fotografii măsurătorile necesare pentru o evaluare
sintetică a valorii unui component dat Ia scara de 1 — pînă la 7. Sistemul de măsurare nu a
fost totuşi folosit şi evaluarea celor 3 componente se face „din ochi", la scara 1, mai întîi, apoi
la scara 1/2.
Din valorile apropiate a reieşit indicele de înălţime-greutate:
înălţimea corpului greutatea corpului
Valoarea acestui indice la indivizii ectomorfi se schimbă minimal în cursul vieţii, în schimb la
indivizii endomorfici se micşorează cu vîrstă, pe măsura creşterii straturilor adipoase, în
special Ia femei.
Somatotipul fiecărui individ este indicat printr-un cod „de individualitate biologică" alcătuit
din 3 cifre, din care prima defineşte valoarea endomorfiei, a doua -- valoarea mezomorfiei, a
treia — pe cea a ectomorfiei.
Astfel, tipurile extreme vor fi prezentate în ordine: 711, 171, 117.
Tipul cei mai comun şi construit armonios este exprimat prin somatotipul 444, cu un echilibru
ai tuturor componentelor.
Procedeul evaluării celor 3 componente pe baza fotografiilor luate din spate, lateral, din faţă,
este prezentat în amănunt de Sheldon. în primul moment apreciem silueta în întregime (prima
impresie), apoi stabilim valoarea componentelor pentru fiecare parte a corpului: capul şi gîtul,
trunchiul şi extremităţile, pe baza proporţiilor şi mărimii părţilor componente ale corpului,
schiţa muscularizării, gradul de depunere a straturilor adipoase etc.
Această determinare o facem pe baza modelelor (Atlas, Shel- don, 1954) şi a scalei indicelui
supieţii, care defineşte gradul ectomorfiei şi ale cărei valori sînt, pentru somatotipurile
individuale, trecute în atlasul lui Sheldon, ţinîndu-se cont de vîrstă.
El presupune că somatotipul este condiţionat genetic şi este neschimbat în cursul vieţii; el
semnifică nu numai ceea ce vedem şi măsurăm într-un moment dat, ci şi expresia unei
anumite tendinţe spre transformare, care apare odată cu vîrsta.
în tipologia Sheldon se ia în consideraţie vîrsta individului. Astfel, el afirmă că, în cazul unui
individ tînăr, stratul de ţesut adipos va exprima un grad mai înalt endomorfic decît la un
individ mai în vîrstă. Endomorful înfometat, pierzînd ţesuturile adipoase, va fi întotdeauna un
endomorf, schimbîndu-şi doar aspectul într-un ecto- rnorf.
Numărul celulelor adipoase va rămîne acelaşi, numai că ele vor fi mai mici.
Graficul somatotipurilor se poate reprezenta printr-o somato- gramă, sub forma unui triunghi
echilateral. Fiecare vîrf al acestei somatograme exprimă stadiul extrem (maximal) al unuia
dintre cele
3 componente, stadiu care se micşorează treptat pe măsura îndepărtării de vîrf, iar valorile
celor două componente rămase cresc {de la 1 la 7).
în mijlocul somatogramei, cifra 444 exprimă construcţia cea mai armonioasă.
Acestei metode i se reproşează următoarele elemente:
1 — denumirile componentelor sînt inadecvate;
2 — metoda somatoscopică este neobiectivă;
3 — somatotipul nu este egal cu genotipul, pentru că putem aprecia numai ceea ce vedem,
deci fenotipul, în care există şi caractere genotipice, de care nu putem face abstracţie în
exclusivitate;
4 - somatotipul în accepţia lui Sheldon nu ne informează despre mărimea absolută a
individului, sînt prezentate doar proporţiile sale;
5 — Sheldon propune aceeaşi scală de evaluare atît pentru femei cît şi pentru bărbaţi, ceea
ce provoacă o desfăşurare incomensurabilă a somatotipuri lor feminine pe somatogramă.
Continuatorii metodei lui Sheldon, R. W. Parnell, Barbara Heath, L. Carter o modifică şi
chiar o corectează.
Dorinţa lui Parnell este de a obiectiviza metoda lui Sheldon cu ajutorul caracteristicilor
supuse măsurătorilor.
Pe baza mediilor aritmetice şi a devierilor de standard a măsurătorilor antropometrice
efectuate pe o grupă de studenţi, el construieşte „carta Mh", reprezentînd scala evaluării celor
3 factori ar construcţiei.
Factorul care exprimă fenomenul de depunere a grăsimii este dat de suma grăsimii celor 3
straturi epiteliale adipoase, factorul greutăţii (musculatura şi construcţia sistemului osos) şi
factorul su- pleţii exprimat prin indicele:
înălţimea corpului ’yj greutatea corpului
Analizînd materialele obţinute în urma cercetărilor efectuate asupra femeilor, Parnell propune
folosirea somatogramei din punctul central al valorii 433, ca fiind cel mai apropiat de media
construcţiei feminine.
Parnell renunţă Ia întregul balast de natură psihologică şi afirmă că putem defini doar
momentan situaţia construcţiei corpului şi nu fundamentul lui genetic, remarcînd faptul că
somatotipul nu este neschimbat.
El a folosit noţiunea de fenotip în locul noţiunii de somatotip. Asistenta lui Sheldon, B.
h'eaih, nu împărtăşeşte aceeaşi concepţie, observînd că acest termen are deja o valoare mai
largă în biologie şi nu trebuie folosit pentru a defini construcţia corpului.
B. Heath (1963) întreprinde şi ea schimbări în transformarea so- matotipologiei clasice,
modificînd „carta Mh" a Iui Parnell. Carta Iui Heath foloseşte pentru stabilirea construcţiei
persoanelor mature, indiferent de vîrstă şi sex. Astfel, imaginea evaluării unui somatotip, în
marea majoritate a cazurilor, se va transforma cu vîrsta.
O altă schimbare principală făcută de Heath şi Carter (1968) constă în extinderea scalei 7
în ambele direcţii, de Ia 1/2 la 20.
Scala prelucrată de Sheldon asupra studenţilor americani nu cu prinde toate somatotipurile şi
posibilităţile şi a acelor grupuri care pot atinge, probabil, va lori (referitoare la factorii
individuali) în afara acestei scale. [Astfel sînt grupurile Nilot — care au supleţea evaluată Ia 9
în ectomorfie, grupurile (triburile) din insulele Admiraliţia, a căror mlezomorfie depăşeşte
valoarea lui 7, iar femeile grase ating o valoare de 12—13 în endomorfie].
De aici intervine necesitatea extinderii scalei.
Deşi au fost necesare uneie modificări în somatotipologia lui Sheldon, ei îşi aduce o
contribuţie valoroasă introducînd noţiunea de componente ale construcţiei în locul termenului
de tip, fiind astfel în acord cu fundamentele geneticii moderne.
Toţi tipologii care au urmat după Sheldon definesc construcţia corpului ţinînd cont de
continuitatea formelor la diverse grupuri de indivizi.
Biotipoiogia modernă. Dezvoltarea ştiinţei în primele decenii ale secolului al XX-lea a avut
ecou şi asupra antropologiei constituţionale. Cea mai puternică influenţă au exercitat-o,
desigur, endocrinologia şi genetica. Datorită acestor influenţe se renunţă la schemele atît de
simple şi de mult folosite de antropologie, în secolul al XiX-lea. Noile realizări ale medicinii
constituie baza sistemelor de clasificare a variabiîitâţii umane. Aşa se naşte biotipoiogia
modernă.
Cea mai largă descriere a biotipurilor moderne aparţine lui Mart/n/ (1948). Pentru el,
explicaţia diferenţelor de formă între indivizi rezidă în dezvoltarea inegală a celor trei foiţe
embrionare, ectoblast, cordomezoblast şi endoblast. Se formează astfel tipuri care se ca-
racterizează prin predominenţa unui ţesut sau a unor organe derivate din ţesutul primordial, cu
participarea normală sau deficitară a celorlalte două ţesuturi. Astfel, tipul endoblastic este
hiperendo- blastic, cu mezoblast normai sau deficient şi cu ectoblast totdeauna redus.
Mezoblasticul are ectoblastul deficient, iar ectoblasticui se caracterizează printr-o lipsă
importantă a celorlalte două ţesuturi. Singurul tip ia care ţesuturile sînt echilibrate este
cordoblasticul. Aceste patru tipuri corespund clasificaţiilor mai vechi ale morfolo- g i lor
francezi.
Endoblasticul, tipul digestiv al lui Sigaud, sau brevilinul astenic al iui Pende, are o talie
variabilă, uneori înaltă, alteori deficitară, este greoi, cu tendinţă la obezitate. Membrele
inferioare sînt scurte, mîinile mici şi largi. Faţa este pală, cu aspect infantil, cu relief osos
puţin dezvoltat, datorită unei carenţe mezoblastice. Mandibulele sînt larg1!, din caro cauză
etajul inferior al feţei este proeminent. Acest ansamblu de caractere apropie endoblasticul de
limfaticii! vechilor constituţionalişti. Endocrin se constată o insuficienţă suprarenală, tradusă
printr-o scădere a tensiunii arteriale şi o reducere a pilozităţii corporale. Endobiasticii au, de
asemenea, o hiposecreţie hipofizară şi tiroidiană. Insuficienţei tiroiaiene i se datoreşte
scăderea metabolismului bazai şi tendinţa la hidrofilie tisulară.
Martin/ afirmă că endoblasticul este hipoevoluat, pseudoinfan- til, cu hidrofilie tisulară
puternică. Sub raport biochimic, el se distinge printr-un anabolism azotat redus şi un
anabolism lipido-giu- cidic puternic. Endoblasticii sînt astfel frecvent hipercolesteroîemici. Ei
au însă şi multe note psihice particulare. Sînt calmi, sedentari, cu multă răbdare şi multă
fantezie. Se presupune că endoblasticui ar avea o putere de concentrare mai mică decît a
celorlalte tipuri.
Mezoblasticul, echivalent cu tipul respirator al lui Sigaud şi cu brevilinul stenic al lui Pende,
se distinge printr-o talie adesea sub- mijlocie şi greutate relativ mare. Trunchiul este larg şi
puternic, cu membre lungi şi musculoase. Craniul este mare, cu faţa hexagonală. Predomină
etajul mijlociu respirator. Toracele este puternic şi acoperit cu o pilozitate abundentă. Din
punct de vedere endocrin, mezoblasticul este un hipercorticosuprarenal, element care gene-
rează o musculatură puternică, şi un hiperhipofizar, element care favorizează dezvoltarea
puternică a bărbiei şi a muşchHor. Numai tiroida prezintă uneori semne de insuficienţă.
Datorită hiperfuncţiei endocrine, acest tip este puternic, permanent activ.
Cordomezoblasticul corespunde nomenclaturii mai vechi de tip muscular (Sigaud) sau
longilin stenic (Pende). întreaga lui dezvoltare este armonioasă. Are talie înaltă şi suplă, mîini
lungi, musculoase, cu degete subţiri şi fine. Craniul este puternic, fruntea dreaptă. Faţa este
rectangulară, cu reliefuri osoase bine modelate. Nasul proeminent este rectilin sau concav, cu
vîrf rotund. Sub raport endocrin, cordo- blasticul este expresia unui echilibru glandular. El are
un metabolism puternic şi este echilibrat şi din punct de vedere psihic. Ca şi mezoblasticul,
cordobîasticul este violent, dar un violent rece.
Ectoblasticul, tipul cerebral al lui Sigaud sau longilinul stenic aS lui Pende, este un individ de
înălţime mijlocie, gracil, cu trunchi strîmt şi aplatizat. Frecvent se întîlnese deformaţii ale
coloanei vertebrale: scolioză, cifoză şi lordoză. Mîinile sînt lungi şi subţiri, hipo- trofice. Faţa
este slab dezvoltată, triunghiulară, datorita predominen- ţei etajului superior şi insuficienţei
etajelor subjacente, respirator şi digestiv. Sub raport endocrin,ectoblasticul este hipertiroidian,
hiper- medulosuprarenal, hipohipofizar, hipocorticosuprarenal, hipogonada! şi
hipoparatiroidian.
Slăbiciunea caracteristică a acestui biotip se explică prin deficienţa hormonului somatotrop,
iar deficienţa paratiroidiană explică spasmofilia, obişnuită printre ectoblastici.
Ectoblasticul este un catabolic cu gîicernie coborîtă, cu hipoco- lesteroiemie şi hipocalcemie.
El este un emotiv cu o imaginaţie întotdeauna vie şi abstractă.
Biotipul cuprinde întreaga fiinţă, cu toate aspectele ei somatice şi psihice; el este prezentat
grafic ca o piramidă patrulateră susţinută de o bază genetică. Fiecare dintre cele patru feţe
cuprinde unul dintre aspectle fundamentale ale individualităţii. Faţa morfologică este identică
cu morfotipul, aspectul cel mai evident al biotipu- lui. Ea cuprinde raporturile şi segmentele
 organismului. Faţa fiziologică este expresia modernă a ceea ce vechii constituţionalişti nu-
meau temperament. Pende crede că ultimele două feţe, caracterologică şi intelectuală, sînt
distincte. Prima se referă la instinct şi la afectivitate, a doua — la inteligenţă.
Biotipul astfel conceput este o rezultantă a interacţiunii dintre ereditate şi mediu. El este un
proces care se desfăşoară în ritmuri inegale. Ca atare se pot diferenţia biotipuri ale copiilor, ale
adolescenţilor şi ale adulţilor, in cursul procesului de creştere şi de diferenţiere sexuală,
biotipul poate suferi modificări importante, de aceea în antropologia clinică cele mai
numeroase şi mai utilizate scheme sînt cele ale adulţilor.
Cea mai cunoscută este biotipologia lui Pende, care se ocupă cu „studiul arhitecturii şi
ingineriei corpului uman 'individual". Scopul ei este practic. Pentru stabilirea biotipuri lor,
Pende foloseşte două criterii. Primul îl constituie proporţiile corpului, masa lui şi caracterele
stenice sau astenice ale organismului. El diferenţiază un tip mediu, caracterizat printr-o
constituţie armonioasă, în jurul căruia se dispun morfotipurile heterotipice: longilin, norrnolin,
brevilin, hiper- som, normosom, hiposom, stenic şi hipostenic. Al doilea criteriu îl constituie
aspectele funcţionale ale organismului: tonusul nervos vagosimpatic, endocrin, gradul de
reactivitate.
Cu ajutorul acestor elemente, Pende împarte oamenii în patru tipuri fundamentale, fiecare tip
fiind caracterizat printr-o anumită structură morfofuncţională:
1 — longilini stenici, tonici, sînt indivizi hiperhipofizari sau hiper- tiroidieni, cu bună
activitate a suprarenalelor şi a gonadelor;
2 — longilini astenici, hipotonici, sînt hipertiroidieni cu un deficit constituţional
suprarenal, gonadic sau paratiroidian;
3 — brevilini stenici, tonici,, sînt hipergonadali sau hipercortico- suprareriali. Toate
organele lor sînt bine dezvoltate.
4 — brevi lini astenici, hipotonici, sînt hipohipofizari, hipotiroidi- eni, hipogenitali şi
hiperinsulinici. Se disting printr-o predominenţă a depunerilor adipoase.
Tipologie bioelectrică. O tipologie constituţională de perspectivă este cea bioelectrică,
dezvoltată la noi în ţară de Cornelia Guja.
Electronografia realizează transpoziţia în imagini a unor caracteristici electrice ale unui corp.
Primele înregistrări electronografice s-au făcut în 1877 de Lichienberg, prin mobilizarea unor
pulberi foarte fine între doi electrozi cu sarcini diferite. Ulterior, imaginea grafică a fost
produsă prin înregistrare fotografică. La sfîrşitul secolului al XlX-lea Tesla arată că în jurul
organismului uman, expus cîmpurilor electromagnetice, apăreau radiaţii luminoase. Primele
imagini electronografice prin luminescenţă au fost obţinute în 1892, de medicul

Fig. 61. Electronograme diferite ale regiunii palmare.

polonez Markiewich. în 1939, sovieticul Kirlian observă că organismul uman, expus în cîmpuri
electromagnetice de unde ultrascurte, poate provoca apariţia de imagini luminoase pe filmele
fotografice. în cursul
aceluiaşi an sînt menţionate cercetările polonezilor Prat şi Schlemer (1939), care au folosit
metode similare celor ale lui Kirlian.
în 1961 este depus primul brevet de invenţie al lui Kirlian. Fenomenele de electroluminescenţă
au preocupat, în cursul deceniilor următoare, diferite echipe de cercetători sovietici, ea şi
americani, polonezi, francezi etc.
Plecînd de la cercetările electrofiziologice asupra structurilor învelişului cutanat uman şi de la
tehnica efectului Kirlian, medicul român Dumitrescu pune la punct, în 1975, o nouă metodă:
electro- nografia. Caracteristica esenţială a acestei metode rezidă în contro-
Iul emisiei, propagării şi conversiei de -energie a electronilor eliberaţi de un singur impuls, într-
un dispozitiv de expunere a organismului viu. La noi în ţară, Cornelia Guja a investigat
suprafeţele palmare.
procent greut
suprapandere corporala înălţime
+ 25
procent suprapon- corporală Oere
menţine-te in /imite normală
b2530 140
• 10 35
bărbaţi

Fig. 63. Nomograma proporţiei fnălţime-greutate la subiecţii maturi. (Se uneş'.e înălţimea cu
greutatea şi se observă în ce zonă, pe bază de suprapondere, se situează subiectul cercetat).
Tehnica de înregistrare este realizată după o metodă originală, brevetată în mai multe ţări şi
înregistrată la Institutul Naţional al proprietăţii industriale a Franţei sub nr. 7628301
(Dumitrescu, 1975, nr. publ. 2325352).
Ea constă în obţinerea unei imagini în electroluminescenţă într-un impuls unic cuantificabil şi în
conversia electronooptică, de-a lungul unei pături convertoare plasată în interiorul dielectricului.
Efectul de electroluminescenţă a fost înregistrat pe un clişeu radiologie. Dintre cele trei aspecte
distincte ce caracterizează o astfel de imagine, s-a examinat în mod deosebit efectul pelicular
(descărcarea marginală), ca şi aspectele mediului dielectric proximal. Aspectul electronomorf
este mai puţin evident în investigaţiile noastre.
S-au stabilit următorii indicatori, utili în clasificarea materialului.
A) Densitatea medie a descărcărilor de-a lungul conturului palmar în funcţie de acest criteriu,
am observat trei mari categorii pe care le-am numit tipuri bioelectrici fundamentale (fig. 60,
61).
1. tipul Dmax, cu densitatea medie maximă a descărcărilor. Este uşor de apreciat dată fiind
continuitatea descărcărilor de-a lungul
129
9 — Antropologie motrică

întregului parcurs; conturul imaginii este bine delimitat de „streamuri"; a fost numit de noi şi
tipul P (puternic);
2. tipul Dmin, cu densitatea medie minimă; imaginea este caracterizată printr-o serie de
puncte sau de pete, fără „streamuri" (fascicule, efluvii luminescente); imaginea nu sugerează
nici un contur precis; este numit şi tipul S (slab);
3. tipul Dmfdiu, cu densitatea medie intermediară, dată de intermitenţa descărcărilor de-a
lungul conturului palmei, sau tipul M (mediu).
Analiza seriilor de electronografii realizate pentru acelaşi individ, de-a lungul unui interval mare
de timp (ziie, luni, ani), a permis să se constate, în ciuda tuturor variaţiilor calitative semnalate,
menţinerea individului în cadrul aceluiaşi tip fundamental, în proporţie de peste 80o/0> ceea ce
duce la concluzia că aprecierea făcută constituie un aspect de bază permanent al individului.
B) Elementele structurale ale fenomenului de electroluminiscenţă
(structura ,,streamur"-ilor)
C) Combinatorica celor două polarităţi
D) Gradul de „polarizare" a două imagini electronografice
E) Simetria dreapta/stînga între imagini cu polaritate similară a celor
două mîini
F) Omogenitatea sau heterogenitatea descărcărilor elementare
Analiza rezultatelor relevă o importantă variaţie a distribuţiei tipurilor fundamentale, începînd
de la vîrsta tînără (6—7 ani), unde procentajul corespunzător tipului Dmill depăşeşte 50%, şi pînă
la vîrsta adultă, unde scade sensibil, putînd ajunge, în medie, la 19%. Este posibil ca acest
aspect să întovărăşească procesul de dezvoltare şi maturare a copilului. Descreşterea are loc mai
ales în favoarea tipului Dmed, care atinge valoarea medie de 39,4%.
Din cercetările efectuate de Cornelia Guja rezultă că:
— există condiţii de explorare standard ce permit să se surprindă tipurile caracteristice
dominante ale in diviziilor;
— este posibil ca tipurile bioelectrice puse în evidenţă să fie expresia unei tipologii a funcţiei
neuroendocrine a diferitelor grupuri umane;
— este posibil să se stabilească un model codificat caracteristic, corespunzînd anumitor
categorii de maladii determinate de modificări metabolice specifice.
Metoda poate fi utilizată cu succes în selecţia sportivă, avînd «în vedere corelaţiile dintre tipul
lui electric şi endocrin.
Această interesantă tipologie bioelectrică este corelată cu cea androgină, stabilită prin metoda
Bailey-Bayer dovedindu-se existenţa unor corespondenţe bioelectrice palmare la fiecare tip
androgin (Cornelia Guja). De asemenea, efectuîndu-se o comparaţie între tipul de creştere, tipul
androgin (Bailey-Bayer) şi cel bioelectric, eviden ţiat electronografic printr-o cercetare
longitudinală pe un eşantion de subiecţi urmăriţi de la 8—10 ani pînă la 18—20 ani, se constată
existenţa unei stabilităţi, a unei constanţe de structură tipologică, care justifică a fi considerată,
încă de la vîrsta antepubertară, variantă antropologică.
Aceste concluzii au o însemnătate deosebită pentru activitatea sportivă şi îndeosebi pentru
selecţie, dînd posibilitatea ca în faza de selecţie iniţială, în etapa antepubertară, prin metoda
Bailey — Bayer corelată cu cea electronografică, să estimăm gradul de androginitate
(masculinitate) sau ginoiditate (feminitate) în perspectivă, fapt esenţial pentru performanţa în o
serie de ramuri sportive.
Se impune, de asemenea, completarea criteriilor, pentru statutarea tipului antropologic optim pe
ramuri de sport, cu elemente care revin din tipologia gradului de sexualizare Bailey-Bayer şi a
investigaţiei electronografice. Menţionăm totodată că, din cercetările efectuate de Cornelia
Guja, rezultă, pe o serie de sportivi, că există imagini electronografice specifice performerilor în
diferite discipline sportive, ceea ce deschide mari perspective pentru selecţie.
Tipologia lui Lindegard. B. Lindegard a valorificat noţiunea de factor (componente) introdus de
Sheldon în tipologia somatică. El a pus accent, în primul rînd, pe proporţiile tisulare ale
corpului, care condiţionează tipul construcţiei.
Lindegard caută o metodă obiectivă, bazîndu-se pe măsurători concrete antropometrice,
remarcînd faptul că somatotipofogia lui Sheldon permite cercetătorului o prea mare libertate de
interpretare.
Dezvoltarea a 3 componenţi de bază defineşte construcţia corpului: ţesutul osos, muscular,
adipos.
Dezvoltarea cantitativă a acestor componenţi este dependentă de acţiunea a 4 factori:
1 — factorul de lungime (oasele) duce la formarea oaselor lungi şi subţiri;
2 — factorul de greutate (oasele) influenţează dezvoltarea scheletului masiv cu oase scurte
şi groase, prin stratificarea ţesuturilor osoase;
3 — factorul de musculatură defineşte dezvoltarea musculaturii;
4 — factorul de îngrăşare decide asupra cantităţii ţesuturilor «jrase.
Lindegard evaluează acţiunea acestor 4 factori pe baza cîtorva măsurători antropometrice, prin
care musculatura se defineşte cu ajutorul forţei musculare, măsurată cu un dinamometru de
mînă, iar cantitatea de grăsime rezuită din ecuaţia regresivă, ca un rest rămas, după scăderea din
masa generală a corpului, a greutăţii ţesutului osos şi muscular.
Pe baza valorilor cu devieri standard de la media aritmetică, Lindegard construieşte profilul
construcţiei corporale definită prin cei
4 factori.
Tipologia lui Skerlj. Skerlj introduce noţiunea de vectori ai construcţiei corporale. Sensul lor se
apropie într-o oarecare măsură de noţiunea componentelor lui Sheldon (fig. 64).
M C?
Fig. 64. Vectorii caracteristici după Skerlj
A — Bărbat cu multe însuşiri feminine; B — Tip masculin şi feminin.
în extremităţile opuse ale fiecărui vector se găseşte tipul construcţiei, „ideal, abstract".
De-a lungul vectorilor sînt desfăşurate valorile intermediare dintre tipurile extreme.
Skerlj propune 4 aspecte ale construcţiei:
1 — aspectul dimorfismului sexual, al cărui vector se desfăşoară între construcţia extremă
masculină M şi cea extremă feminină F;
2 — aspectul proporţiei corpului — bazat pe noţiunea tipurilor (după Weidenreich):
eurisomic (E) şi leptosomic (L);
3 — aspectul plastic — care vizează formarea ţesuturilor moi; vectorul său trece de la tipul
hiperplazic (H) la tipul hipoplazic (fi). Autorul propune cîteva metode de definire a gradului
plasticităţii corpului ;
4 — aspectul distributiv defineşte desfăşurarea ţesutului adipos. El este exprimat prin 2
vectori care definesc depunerea adipozită- ţilor părţii superioare a corpului (S) în comparaţie cu
partea inferioară (I), precum şi îngrăşarea trunchiului (Tr) în contrast cu extremităţile (Ex).
Tipurile extreme, ca şi în celelalte sisteme tipologice, se întîlnesc cît mai rar.
în reprezentarea grafică, vectorii tuturor aspectelor constituie diametrul unui cerc, în care, sub
forma unui poligon, se poate reprezenta construcţia fiecărui individ; unind, pe vectorii separaţi,
punctele care definesc deosebirile, fiecare vector este împărţit în 10 segmente.
Tipologic* lui Ccnrcid. Printre metodele moderne, publicate în 1941 în Germania, se cuvine a fi
enumerată şi metoda tipologică a lui Conrad, care s-a folosit de caracteristicile construcţiei
corpului grupurilor de sportivi.
Această metodă utilizează două noţiuni, legate de definirea construcţiei corpului: cea de
proporţie, privind lungimea-Iăţimea corpului şi noţiunea de plasticitate a construcţiei.
Prima defineşte aşa-numitul metrix index, un indice care reprezintă raportul dintre înălţimea
corpului faţă de lăţimea şi adîncimea cuti'ei toracice.
Valorile acestui indice variază între -[-2 pînă la —2 şi sînt împărţite în 9 clase, după alfabet, de
la A la I. în această clasificare tipurile extreme sînt: într-o extremă picnomorf (clasa A, cu
valorile indicelui de la —{— 1,7 şi mai mult), în cealaltă extremă tipul leptomorf (clasa I, cu
valori de la —1,7 şi mai jos).
Ele corespund tipurilor leptosomic şi picnic ale lui Kretschmer.
Plasticitatea construcţiei, masivitatea ei (plastic index) este exprimată prin suma a 3 măsurători
antropometrice: lărgimea umerilor (a-a), circumferinţa palmei şi a antebraţelor, în locul cel mai
masiv.
Valorile indicelui de plasticitate se desfăşoară pe scala de la
1 la 9; cele mai mici sînt pentru tipul hipoplastic (clasa 1) şi cele mai mari sînt pentru tipul
hiperplastic (clasa 9). Ambii indici au valori diferite pentru bărbaţi şi femei.
Desfăşurarea tipurilor de construcţie corporală este reprezentată grafic sub forma unui pătrat; pe
vertical se citeşte tipul hipoplas- tic-hiperplascic, iar pe orizontal: picnomorf-leptomorf.
Această reprezentare grafică a tipurilor lui Conrad poate fi comparată cu somatograma lui
Sheldon, cu singura deosebire că, la Conrad, se deosebesc 4 combinaţii ale extremelor
construcţiei, iar la Sheldon doar 3.
în afară de aceasta, datorită punctelor diferite de referinţă pentru bărbaţi şi femei, sistemul grafic
al lui Conrad permite o citire mai uşoară a asemănărilor şi deosebirilor în cadrul sexului
feminin, deoarece răspîndirea medie a populaţiei feminine este egală, iar concentrările de
indivizi apar abia în cazul grupelor selecţionate din punct de vedere al construcţiei, pe cînd în
somatograma lui Sheldon, femeile, de obicei, sînt concentrate mai mult în cadrul suprafeţei en-
domorfiei.
Tipologia Iui Wanke. Pînă la al doilea război mondial, în Polonia nu a apărut nici o concepţie
tipologică originală.
Se folosea în mod special tipologia lui Kretschmer, care a fost cca mai populară în Europa în
perioada interbelică, avînd un fundament puternic ştiinţific.
Abia după cei de-al doilea război mondial, în anii '50, a apărut şi în Polonia prima metodă şi
sistematică tipologică propusă de
A. Wanke (1954), care a dorit să creeze o metodă taxonomică, eli- minînd toate aprecierile
subiective.
Autorul a extras dintr-un şir de caracteristici doar pe acelea care, intuitiv, le-a recunoscut ca
fiind cele mai importante pentru a defini construcţia corpului şi pe baza lor a stabilit 5 indici
taxonomici ai construcţiei, lucrînd pe un lot de 3 000 bărbaţi.
Wanke îşi defineşte astfel tipurile sale:
— primul tip are trunchiul scurt, umeri largi, bazin îngust, cutia toracică plată, o greutate a
corpului destul de mare în raport cu înălţimea;
— al doilea tip are umeri înguşti, bazin larg, cutia toracică puţin curbată şi greutate mijlocie;
— al treilea tip se caracterizează printr-un trunchi scurt, umeri largi, bazin larg, cutia curbată
toracică şi greutate mijlocie;
— al patrulea tip este de o construcţie slabă: trunchi lung, umeri înguşti, cutia toracică plată
şi greutate mică.
Siluetele acestor tipuri sînt asemănătoare literelor V, A, H, I.
Fiecare subiect a cărui construcţie este exprimată prin cei 5 indici ocupă un loc bine definit în
spaţiul lor tipologic.
Distanţa faţă de fiecare din cele 4 elemente somatice permite definirea structurii somatice.
Cu cît este mai mică distanţa faţă de unul din cele 4 elemente, cu atît este mai mare asemănarea
sa cu acest element — şi invers.
Asemănarea subiectului cu elementul somatic este deci invers proporţională faţă de pătratul
distanţei aşezării sale. Suma inversului pătratelor distanţei — faţă de toate elementele somatice
— defineşte structura somatică a subiectului, aportul fiecărui element în construcţia corpului.
Această sumă se exprimă printr-o unitate şi aportul principalelor elemente somatice este
exprimat în procente.
Metoda lui Wanke poate defini tipologic fiecare individ, grupe şi populaţii întregi, luînd 'în
considerare mediile aritmetice ale unui grup dat, normîndu-le în acelaşi mod ca şi indicii
aşezării elementelor.
E. Kolasa (1969), folosind aceeaşi metodă, a definit elementele somatice pentru populaţia
feminină poloneză, pe baza cercetărilor întreprinse asupra a 3 162 de femei — efectuate de
Comisia de an- tropometrie din 1955—1956.
Numeroase grupe de tineri sportivi au fost testaţi pe baza acestei metode.
Tipologia lui Wanke se sprijină în primul rînd pe măsurătorile făcute asupra sistemului osos.
Singurul indice care se referă la formarea ţesutului moale este indicele Rohrer, care nu spune
nimic despre proporţiile interne tisulare şi nici despre silueta construcţiei. Se pare că, această
metodă tipologică, în pofida gradului înalt de matematizare, este puţin precisă şi nu dezvăluie
esenţele deosebirilor tipologice într-o măsură satisfăcătoare.
Tipologia pe baza indicilor naturali. A fost propusă de Perkal (1953) şi folosită pentru prima
oară pentru definirea construcţiei corpului de Milicerowa (1956); constituie nu numai un nou
sistem de clasificare tipologică, dar şi o nouă metodă statistică, permiţînd o caracterizare a
proporţiilor interne ale construcţiei corpului fiecărui -individ sau a grupelor de indivizi.
Indicii naturali, rezultaţi din calcularea valorilor caracteristicilor normale, în statistică se numesc
indici standardizaţi (Guilford, 1960).
Această metodă statistică este considerată ca una dintre cele mai bune pentru definirea tipului de
construcţie a corpului, sub diversele iui aspecte şi de aceea a fost pe larg dezbătută.
1. Caracteristicile normate. Caracteristicile construcţiei corpului au diverse denumiri (kg,
cm etc.) şi valori numerice; astfel, diferenţa de 2 cm în înălţimea corpului nu reprezintă o
abatere mare, pe cînd diferenţa de 2 cm în lăţimea cotului dă eroare mare de interpretare, pentru
că măsurătorile acestor caracteristici sînt exprimate în valori stricte şi nu pot fi comparate.
Pentru a elimina aceste dificultăţi şi a exprima toate caracteristicile în valori comparative,
folosim un calcul statistic, aşa-nurnita normare în media aritmetică 0 şi devierea de standard 1:
7 — x*ryi
17
Si
Z{j — valoarea caracteristicii normate la individul j;
Xjj — valoarea caracteristicii şi individul j;
Xj — media aritmetică a caracteristicii i;
Si — devierea de standard a caracteristicii i.
Obţinem în felul acesta valoarea caracteristicii şi a individului j, exprimată în numărul unităţilor
cu devierea standard. Valorile ca- lacteristiclor exprimate le putem compara între ele şi le putem
folosi în calculele matematice.
Mediile aritmetice ale caracteristicilor pe care le normăm reprezintă pentru noi un punct de
referinţă; semnul -|- sau -, înaintea caracteristicii normate, informează dacă valoarea ei este mai
mare •au mai mică faţă de punctul de referinţă, tar valoarea numerică defineşte mărimea acestei
diferenţe.
Cînd vrem să verificăm care sînt proporţiile de înălţime-greutate ■ale unui copil în raport cu alţi
copii de aceeaşi vîrstă (12, 25 ani), normăm caracteristicile lui în grupa medie de referinţă.
De exemplu: înălţimea corpului unui băiat xt„=158,7 cm, iar greutatea corpului x0=37,8 kg.
Media aritmetică a înălţimii corpului din grupul de referinţă xVy=147I3 m, iar media aritmetică a
greutăţii corpului xc=37,9 kg, devierea de standard pentru înălţimea corpului Sw=6,6 cm, iar
pentru greutatea corpului kg.
După folosirea procedeului (modelului) obţinem ambele caracteristici normate:
*«»—xur 158,7 cm—147,3 cm
Zw= -2-*- =---------------------=1,73;
Sw 6,6 cm
Sr 37,3 kg-37,9 kg
Z c= ——=---------------- =0,02.
x
c~xC 6,3

Observăm că acest băiat este mai înalt decît medio celor de vîrsta lui, dar în acelaşi timp este
mai uşor decît ceilalţi cu 0,02 unităţi cu deviere de standard. Aceste valori, comparate între ele,
exprimate în unităţi de acelaşi fel, ne premit să afirmăm că băiatul, studiat de noi, se
caracterizează printr-o construcţie foarte zveltă.
Ca punct de referinţă, pe baza căruia normăm, putem lua fie media aritmetică a grupei specifice
ca în exemplul dat, fie media aritmetică a altei grupe.
Astfel, pentru sportivii loturilor olimpice vor fi grupuri-etalon, iar cele ale tineretului universitar
nepracticînd un antrenament intensiv vor fi grupe de referinţă, pe fundalul cărora se va desena
silueta construcţiei sportivului. în felul acesta primim răspunsul la întrebarea: prin ce trăsături şi
în ce grad un individ se deosebeşte de media grupului său şi de media grupului de referinţă?
•în mod analog putem trata caracteristicile normate ale unei grupe de indivizi şi face calcule, pe
baza mediei aritmetice ale grupei — aşa cum am procedat cu indivizii luaţi separat.
Caracteristicile normate sînt prezentate grafic sub forma aşa-nu- mitelor profile ale construcţiei,
unde, pe o singură axă, notăm caracteristicile specifice, individuale ale construcţiei, iiar pe
cealaltă axă notăm scala caracteristicilor normate.
Marcăm cu puncte valorile normate pe liniile caracteristicilor respective, unim aceste puncte
între ele şi astfel apare profilul construcţiei corpului.
De metoda indicilor naturali se leagă adeseori noţiunea de factori ai construcţiei corpului —
care a fost folosită pentru prima oară de Milicerowa în 1959, în vederea definirii construcţiei
corpului la copii şi tineret.
Din păcate această noţiune nu este întotdeauna precis definită şi stabilită.
Folosind noţiunea factorilor în descrierea construcţiei corpului prin metoda factorilor naturali,
ne vom servi de caracteristicile normate şi Ie înglobăm în factori — care calculează indicele m
în comparaţia cu M - pentru întreaga construcţie a corpului, pentru fiecare factor în parte, de
exemplu: pentru factorul supleţii, masivităţii construcţiei — am calculat indicele M pentru toate
caracteristici le- împreună.
Media aritmetică a valorii factorilor construcţiei ne dă valoarea indicelui construcţiei generale
M a individului j:
Mj—mtj-j-mj2-J-mj3-j- . . . rn re/, unde -^cantitatea factorilor.
în cazurile în care, cu ajutorul factorilor construcţiei dorim să exprimăm modelele tipologice, în
vederea simplificării putem folosi scala tipologică a lui Sheldon (cu cele 7 elemente) şi
transferăm pe ea valorile (cu devierile de standard) în care sînt exprimaţi factori m, aşa cum a
procedat Milicerowa în lucrarea sa din 1959, folosind clasificarea conform tabelelor statistice,
în aşa fel încît pentru fiecare grad să corespundă aceeaşi fracţie.
în practică acest exemplu arată astfel (tab. 3):
Tabelul 3
Puncte Valori cu devieri
standard
1 X pîn la -1,07
ă
2 -1,06 pin la -0,57 — valori mai decî va mijlocii
a mici t l.
3 -0,56 pin la -0,18
a
4 -0,17 pîn la +0,18 — valoare
ă medie
5 -0,19 pin la 0,57
a
6 0,53 pin la 1,06 - valori mai decî va mijlocii
a mari t i.
7 1,07 pin la X
a
Metoda normalizării şi metoda indicilor naturali sînt binevenite în cazul analizării construcţiei
corpului grupurilor aflate în curs de creştere (dezvoltare), deoarece permit accelerarea influenţei
asupra vîrstei cronologice prin normarea caracteristicilor individuale.
Metoda morfogramelor. în Franţa contemporană este foarte răspândită metoda definirii tipului
de construcţie cu ajutorul morfogramelor (Olivier şi Pimeau, 1961; Decourt şi Doumie, 1950);
pe baza lor, cîteva caracteristici antropometrice, exprimate în unităţi standard, sînt raportate la
înălţimea corpului (vezi fig. 52).
Liniile care unesc punctele semnificative pentru valoarea acestor caracteristici formează un
profil, permiţînd citirea tipului de construcţie al corpului. Aceste morfograme sînt construite
separat pentru bărbaţi şi pentru femei.
Olivier se foloseşte de această tehnică a morfogramelor.
Unităţile de măsură ale caracteristicilor se găsesc pe liniile paralele, verticale.
Prima linie indică înălţimea corpului, iar celelalte înălţimea şezînd, greutatea corpului, lăţimea
bazinului, lăţimea umerilor, exprimate în valori standard, înmulţite cu coeficientul corelaţiei
acestor caracteristici şi cu înălţimea corpului.
Punctele scalei sînt îmbinate transversal formînd nişte canale, care reprezintă normele
construcţiei corespunzătoare unei înălţimi date.
Olivier prezintă o concepţie tipologică foarte simplă şi foarte clară; el distinge 3 tipuri extreme
de construcţie:
1) tipul longiliniar, zvelt şi 2 tipuri b revii iniare masive;
2) tipul muscular — cu o construcţie puternic dezvoltată în partea superioară a trunchiului;
3) tipul digestiv — avînd puternic dezvoltate regiunea inferioară a trunchiului. (Acest tip
corespunde tipului endomorf.)
Olivier sublinia că, printre reprezentanţii acestor tipuri extreme se găseşte întreaga scală a
tipurilor care exprimă doar o tendinţă către o anumită extremă, iar în centru se află tipul
intermediar — normo- tipul.
Tipologia lui Ross. în anul 1974 a fost publicată o nouă concepţie privind evaluarea construcţiei
corpului, propusă de Ross, care observă că trebuie să existe un punct comun de referinţă, care
permite o comparaţie univocă o caracteristicilor variate ale construcţiei corpului pentru întreaga
populaţie. Astfel, Ross propune un model ge- neral-uman cu o construcţie simetrică, comună
pentru ambele sexe (vezi fig. 53).
Ca punct de plecare pentru măsurătorile acestor siluete, Ross ia în mod arbitrar înălţimea
corpului de 170,18 cm. Aceasta este valoarea care corespunde mediei înălţimii corpului în
concepţia somato- tipurilor lui Heaih şi Carter.
Devierile de la standard, ce corespund acestor valori, sînt calculate pe baza coeficienţilor vâri
abilităţii foarte mari a materialului an- tropometric, a lui Caulta şi Kennedy, din anul 1971.
Valorile devierilor medii de standard al altor particularităţi sînt adaptate acestor date prin
efectuarea corecturilor asupra înălţimii corpului. De exemplu, greutatea corpului este calculată
din datele lui Behnke, în felul următor:
greutatea corpului=greut. corp. (după Behnke), adică:
înălţimea corpului
X— — ...........-■. .•
170,18
Autorul consideră că toate măsurătorile antropometrice ale populaţiilor pot fi folosite după
următorul model:
I T (170,18)d
Z—— 1 ------------p
S h _
Z — valoarea proporţională a caracteristicii normate, variabile;
/ — valoarea variabilitâţii liber alese;
S — devierea de standard pentru variabilitatea dată, folosin-
du-se înălţimea corpului de 170,18;
h — înălţimea corpului pentru individul supus cercetării;
d — exponentul înălţimii, care se ridică la:
1) pentru măsurătorile înălţimii, lăţimii, a circumferinţelor şi a straturilor adipoase;
2) pentru măsurătorile suprafeţei;
3) pentru măsurătorile greutăţilor şi volumelor;
p — valoarea variabilităţii date.
Ross prezintă, pentru modelul său, valorile măsurătorilor tipice, lu- înd în consideraţie
înălţimea, lungimea, lăţimea, circumferinţele, ce- falometria, indicii construcţiei şi componenţii
esenţiali tisulari în accepţia antropometriei. Modelul său serveşte pentru evaluarea construcţiei
corpului la copii şi maturi.
170,18 6,29
64,58 8,60
52,45 6,14
12,13 3,25
18,78 5,20
1,056 0,0111
1,053 0,265
Prezentăm următoarele valori — obţinute în urma măsurătorilor efectuate:
— înălţimea corpului (cm)
— Greutatea corpului (kg)
— Greutatea corpului suplu (kg)
— Greutatea strat, de grăsime (kg)
— Procentajul strat, de grăsime (%)
— Densitatea corp [g/c.c.]
— Aerul care pătrunde în plămîni (e)
înălţimea corpului (cm) greutatea corpului (kg)
înălţimea corpului (totală) greutatea corpului (funzi)
23,58
greutatea corpului (kg) ^ 12g3
înălţimea corpului (cm)
Metoda analizelor pluricaracteriale. A fost folosită, iniţial, în rezolvarea problemelor
psihologice; spre sfîrşituI anilor '30 este utilizată în cercetările asupra construcţiei corpului şi s-a
răspîndit foarte mult după cel de-al doilea război mondial.
Această metodă aparţine sferei metodelor statistice, permiţînd măsurători cantitative obiective.
Tehnicile analizelor sînt diverse, dar în fiecare caz baza lor este reprezentată de o matrice de
corelaţii a unor ansamble de caracteristici, iar rezultatele obţinute depind în mare măsură de
selecţia caracteristicilor.
Una din aceste metode poate fi considerată analiza factorială — folosită de Tanner (1964) —
referindu-se 'la 15 caracteristici antropo- metrice.
Analiza distinge 4 factori ai construcţiei: dispunerea stratului de grăsime (adipozitatea),
muscularizarea, grosimea extremităţilor osoase şi lungimea extremităţilor inferioare.
O altă metodă este cea a componenţilor esenţiali a lui Hotelling
— distingînd factorii care caracterizează construcţia somatică.
Schreider (1963), folosind această analiză, a obţinut o mare similitudine de rezultate în grupe de
cîte 11 populaţii diferite, ceea ce confirmă permanenţa unor corelaţii şi legături în morfologia
genului uman — ca unitate.
Factorii şi componenţii metodelor pluricaracteristice sînt noţiuni abstracte — cfin această cauză
cu greu pot fi traduşi într-un limbaj biologic.
*
Făcînd un bilanţ al concepţiilor tipologice expuse pînă aici, trebuie să afirmăm că fiecare sistem
tipologic este condiţionat de preocupările creatorului său; endocrinologui îşi construieşte
sistemul dintr-un anumit punct de vedere, căutînd corelaţia dintre construcţia corpului şi
acţiunea glandelor cu secreţie internă, altul este punctul de vedere al antrenorului, care îşi caută
campionii printre tinerii cu o înălţime şi cu proporţiile corpului corespunzătoare concurenţei
sportive.
Altele sînt şi criteriile de clasificare ale artistului, care îşi caută modelul corespunzător pentru
sculptură sau pictură.
Chiar din vremea lui Hipokrates, în toate sistemele tipologice, fundamentate pe morfologie,
întîlnim concepţii asemănătoare despre modelul construcţiei corpului, indiferent dacă ele s-au
numit tipuri sau rezultatul acţiunii factorilor.
în tipologiile clasice de la sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX grupele au devenit
tipuri individuale cu o construcţie bine definită.
în aceste clasificări apar tipurile şi intertipurile (de ex.( la Kretschmer) şi dacă le tratăm ca grupe
individuale, o mare parte a populaţiei (de ex., în tipologia iui Viola — 40%) nu se încadrează în
nici
o tipologie, rămînînd în continuare nedefinite.
Noua viziune a factorilor sau a componentelor construcţiei se referă 'numai la intercorelaţiile
anumitor caracteristici şi nu 'Ia strînsa lor interdependenţă. Noţiunea componentelor în
concepţia lui Shel- clon ne permite să definim şi să conferim valori numerice fiecărui Individ.
Componetele construcţiei în accepţia lui Sheldon, precum şi factorii lui Lindegard, deşi
constituiţi în mod intuitiv, reprezintă un salt calitativ în raport cu noţiunea ,,tipurilor" autorilor
din perioadele anterioare, deoarece ele permit o caracterizare precisă a fiecărui individ.
Trecînd în revistă cîteva sisteme tipologice, în care punctele de referinţă sînt impuse de la
început, iar normotipurile stabilite de însuşi sistemul respectiv, ca de exemplu în
somatotipologia lui Sheldon
- prelucrată pe baza construcţiei corpului a 4 000 de studenţi din institutele superioare de
învăţămînt din U.S.A. — putem conchide, că acest punct de referinţă s-a dovedit a fi
nesatisfăcător pentru unele populaţii umane. Somatograma lui Sheldon a fost extinsă în aşa fel
încît să cuprindă în special tipurile extreme de îngrăşare, de muscularizare, de supleţe. Dacă
într-o somatogramă iniţială o anumită grupă cercetată din cadrul unei populaţii se dovedeşte a fi
foarte grasă, zveltă sau muscularizată, trebuie să ne amintim că ea se prezintă astfel în raport cu
populaţia studenţilor americani, care a fost luată drept punct de referinţă în această tipologie.
Decourt şi Doumie, care s-au ocupat cu diferenţierile dintre sexe, şi-au construit şi ei un tip de
morfograme şi au definit tipurile de construcţie masculine şi feminine pe baza construcţiei
corpului a 100 de pompieri din Paris şi a unui număr de 100 de modele pentru pictură.
Acestea sînt încercări puţin reprezentative pentru întreaga populaţie.
Wanke şi-a fundamentat tipologia sa pe baza cercetărilor întreprinse asupra unui număr de 3 000
de recruţi — ca punct de refe- linţă, asemănător cu studenţii lui Sheldon.
Folosirea unei astfel de metode implică o atitudine critică faţă de rezultatele obţinute.
Metodele statistice ca şi normarea sau metoda ades folosită în Polonia, aceea a indicilor naturali,
permit libera alegere a punctului de referinţă, în funcţie de problemele cercetătorului.
Cînd vrem să caracterizăm separat indivizii pe baza unei grupe proprii, le normăm
particularităţile în funcţie de media aritmetică a trăsăturilor acestei grupe şi un astfel de punct de
referinţă nu va genera 'nici îndoieli şi nici rezerve. Astfel, trebuie să ţinem cont de:
1) selecţia specifică sexului;
2) selecţia vîrstei corespunzătoare;
3) selecţia specifică populaţiei din punct de vedere genetic (în cadrul aceleiaşi rase) şi din
punct de vedere al mediului (rural; urban).
Revenind asupra noţiunii de tip constituţional trebuie să subliniem în final cîteva aspecte
importante.
1. Avînd în vedere numărul imens al variantelor de constituţie ale corpului uman, decurge
logic că acestea nu pot fi niciodată „închise" în cîteva tipuri constituţionale, ci există numeroase
forme intermediare. Rezultă deci că tipurile constituţionale pure sînt abateri de la medie, care,
corespunzător regulei variabilităţii biologice, sînt cu atît mai rare cu cît sînt mai exprimate
(Leng).
2. Determinările de tipuri constituţionale s-au făcut mai mult pe bărbaţi, aşa fel încît
tipologia feminină este mai puţin bine definită.
3. Se impune, de asemenea, o bună corelare a parametrilor morfologici cu cei fiziologici în
definirea tipului constituţional (Conrad).
4. Fiecare din tipologiile prezentate arată limite legate de modelul uman pe care a fost
realizată, sub acest raport avantaje nete avînd tipologia care foloseşte indicii naturali, ceea ce
permite o alegere în funcţie de necesităţi a grupurilor martore de referinţă.
*
**
Tipologia endocrină (C. I. Parhon — Şt. Milcu). Biotipologia a încercat să înţeleagă factorii
care generează diversitatea umană ape- iînd la toate explicaţiile pe care i le oferea ştiinţa
contemporană.
Una din explicaţiile fundamentale a fost proiecţia modelelor endocrine.
C. /. Parhon a subliniat pentru prima dată, în literatură, existenţa unor raporturi între sistemul
endocrin şi constituţia somatopsihică. El admitea că fiecare glandă contribuie direct la
dezvoltarea organismului. in funcţie de dezvoltarea uneia sau alteia dintre glande, organismul se
poate dezvolta în diferite sensuri. După Parhon, diferenţele dintre indivizi sînt realizate prin
funcţionarea în plus sau în minus a unei glande. Constituţia în sine capătă, în accepţia lui, limite
largi, care cuprind individul în întregime, pe planuri variate: somatice, fiziologice şi psihologice.
Echilibru! glandelor endocrine asigură o dezvoltare armonioasă a organismului. Apariţia unei
hipo- sau a unei hipersecreţii endocrine cta corpului o formă caracteristică. Se formează astfel
tipuri hipo- şi hipertiroidiene, hiper- şi hipofizare, hiper- şi hipogonadale şi hiper- sau
hipocorticosupra renale.
Tipul hipertiroidian se caracterizează prin predominanţa valorilor <le lungime asupra celor de
lăţime. Hipertiroidienii sînt înalţi şi supli, cu talia îngustă, cu muşchi subţiri şi lungi. Faţa
prezintă trăsături g raci le. Pielea este caldă, uşor hiperpigmentată, pilozitatea abundentă.
Metabolismul bazai este crescut şi deseori hipertiroidienii au tendinţă la tahicardie. Ei sînt
hiperexcitabili şi au o mare labilitate a sistemului nervos.
Pentru a diferenţia starea patologică de cea constituţională în funcţia unei glande s-a propus (Şt.
M. Milcu) termenul de hiper- sau hlpotonie. în acest sens, un bolnav poate fi hiper- sau
hipotiroidian, hiper- sau hipohipofizar, iar un individ sănătos poate avea numai o hiper- sau
hipotonie hipofizară, tiroidiană etc.
Tipul hipotiroidian este brevilin, cu talia scundă, deseori sub media populaţiei. Rapoartele
corporale traduc predominenţa valorilor de lăţime asupra celor de lungime şi a trunchiului
asupra membrelor. Capul este mare, cu faţa rotundă şi cu trăsături puţin proeminente. Ochii sînt
mici şi puţin expresivi. Pielea este aspră şi slab pigmentată. Tulburările dentare sînt frecvente,
dinţii sînt mici şi neregulaţi. Deseori se observă o tendinţă marcată la adipozitate, în special pe
faţă, pe gît şi pe abdomen. Procesele fiziologice sînt lente, fapt care explică apatia atît de
caracteristică a acestui tip.
Tipul hiperhipofizar este consecinţa unei secreţii în exces a hipo- fizei. Hiperhipofizarii sînt
înalţi, cu membrele relativ mai mari decît trunchiul. Părţile dista-Ie, mîinile, picioarele şi faţa
sînt masive. Mandibula este 'lungă şi groasă, împinsă înainte, cu dinţi puternici, adesea cu spaţii
mici între ei (diasteme). Pielea este groasă, cu pilozitate abundentă pe trunchi şi membre.
Muşchii sînt puternic dezvoltaţi. Adipozitatea este slabă. Hiperhipofizarii au frecvent hipertonie
şi hiperperistaltism intestinal. Acest tip corespunde însă unei forme incipiente de acromegalie.
De cele mai multe ori, tipurile hiperhipo- fizare se disting doar prin accentuarea trăsăturilor
faciaie şi prin dezvoltarea extremităţilor, a nasului şi a buzelor.
Tipul hipohipofizar se caracterizează printr-o dezvoltare somatică insuficientă şi deseori printr-
o adipozitate exagerată. La adolescent şi adult se menţin proporţiile infantile şi prepuberale,
membrele inferioare au o lungime relativ mare. Bărbaţii au faţa aplatizată sau uşor rotunjită.
Trăsăturile faciale sînt gracile. Mandibula este slab dezvoltată. Uneori prezintă şi unele
caractere feminine; inserţia părului pubian, dispoziţia zonelor adipoase, ginecomastie. La femei
se observă o slabă dezvoltare a sînilor.
Tipul hipergonadic se caracterizează prin apariţia precoce a pubertăţii. Din această cauză
adolescentul are un schelet cu înălţime relativ mare şi o musculatură puternică, hipertonică.
Caracterul particular al acestui tip îl formează discordanţa dintre abundenţa părului pe faţă,
trunchi şi membre şi raritatea lui pe cap. Hipergona- dioii adulţi sînt relativ scunzi, bine
dezvoltaţi somatic, cu musculatură abundentă şi puternică. Femeile au bazinul relativ larg, sînii
sînt însă mici.
"Tipul hipogonodic se caracterizează printr-o talie peste medie şi prin dezvoltarea moderată a
caracterelor sexuale. Craniul şi faţa au diametre mici. Mandibula este relativ proeminentă, dar g
racilă. Părul de pe cap este abundent, dar pilozitatea pubiană este rară şi cu dispoziţie feminină
la bărbaţi. La femei se observă uneori dezvoltarea unei slabe pilozităţi faciale. Bazinul feminin
păstrează însă caractere infantile.
Tipul hipercorticosuprarenal are un corp masiv, cu musculatură dezvoltată şi hipertrichoză
abundentă. La femei se remarcă adesea
o pilozitate abundentă de tip masculin.
Tipul hipocorticosuprarenal este înalt şi slab, cu musculatură slabă, piele hipotrofică şi
hiperpigmentată, mai ales pe părţile descoperite. Datorită slabei dezvoltări a musculaturii,
hipocorticosupra- renalii au frecvent ptoze viscerale.
S-au mai descris tipuri hipoparatiroidiene sau timice, dar caracterele lor somatice nu sînt bine
conturate.
Dintre tipurile endocrine mai des întîlnite sînt cele hiper- şi hipo- tiroidiene, asociate cu
influenţe secundare ale celorlalte glande. Astfel, tipul hipotiroidian-hiperhipofizar se distinge
printr-un schelet greoi, dezvoltat mai ales la extremităţi. Atunci cînd, pe lîngă hipo- tiroidie se
observă şi o hiperfuncţie suprarenală, musculatura este puternică şi pilozitatea abundentă. La
tipul hipotiroidion-hipergona- dal se adaugă caracterelor de insuficienţă tiroidiană şi o
dezvoltare marcată a aparatului sexual. Tipul hipertiroidian-hiperhipofizar se caracterizează
printr-o accentuare a caracterelor somatice, care poate să meargă uneori pînă la dezvoltarea unei
imagini acromegaloide.
Conţinutu! noţiunii de tip constituţional în viziunea antropologică — motricâ sportiva
în capitolul precedent am prezentat sfera noţiunii de tip constituţional, evoluţia conceptelor şi
unele aspecte practico-metodice a!e determinării parametrilor care o definesc.
Dfeiimitînd conţinutul noţiunii de tip constituţional prin prisma ce- rlnţeloXantropoIogiei
motrice, al cărui obiectiv principal este şi stabilirea tipului antropologic optim, specific fiecărei
ramuri de sport, rezultă următoarele trei secţiuni importante ale biotipului sportiv:
somatofiziologic, tipul motric şi tipul psihic, pe care ie vom prezenta în cele ce urmează.
Incontestabil că această delimitare a celor trei componente ale noţiunii de tip antropologic
sportiv este arbitrară şi
o facem din mptive didactice, organismul uman fiind un tot unitar, iar suma părţilor sale, aşa
după cum afirma încă din antichitate Aristotel, nefiind egală cu suma părţilor. De aici decurg şi
limitele atît ale acestei prezentări, cît şi ale aplicabilităţii noţiunilor pe care le posedăm la ora
actuală asupra organismului uman. Rămîne valabil faptul că fiecare organism reprezintă o
individualitate, iar tipologia constituţională, deşi ne ajută la realizarea unei mai bune cunoaşteri
a organismului, a potenţelor şi valenţelor sale, în scopul unei cît mai bune orientări
socioprofesionale, în cazul de faţă în alegerea unei discipline sportive în care să poată dobîndi
performanţa, ea totuşi prezintă limite foarte mari, iar interpretarea datelor trebuie efectuată în
mod strict individualizat.
Timpul somatofiziologic
Noţiunea de tip somatic este încetăţenită în lectura ae specialitate, referindu-se la totalitatea
parametrilor morfologici care definesc organismul uman. Noi considerăm însă că există, aşa
după cum a fundamentat profesorul rrancisc I. Rainer, rector al Academiei Naţionale de
Educaţie Fizică şi titular al Catedrei de anatomie-antro- pologie de la A.N.E.F. (1930—38), o
strînsă interdependenţă între formă şi funcţie, „anatomia fiind ştiinţa formei vii". Prin prisma
acestui concept morfofuncţional, fundamentat la noi în ţară de profesorul Rainer şi adoptat la
nivelul mondial, nu putem face o disociere între formă şi funcţie. Ca urmare, nu putem defini
tipul somatic, strict morfologic, făcînd abstracţie de funcţionalitatea sa. în acest context se
impune să introducem noţiunea de tip somatofiziologic, pentru sport această viziune fiind de
însemnătate majoră. Astfel, tipul somatofi- xiologic este definit de totalitatea parametrilor
morfologici şi fiziologici care intră în constituţia organismului uman. Dintre aceştia, ne vom
opri doar asupra parametrilor principali, cu importanţa pentru activitatea sportivă, după cum
urmează, fără a detalia conţinutul lor morfologic şi fiziologic, aceasta constituind obiectul
'lucrărilor de strictă morfologie şi fiziologie.
o) Parametrii morfologici. Aceşti parametri sînt reprezentaţi de înălţimea corpului,
anvergura dimensională a diferitelor segmente cor-
10 — Antropologie motrică 145
/
porale, proporţiile şi forma lor, greutatea, compoziţia chimică tisulară — din care, îndeosebi,
interesează masa corporală activă, masa musculară, cantitatea de apă liberă şi intracelulară,
structura histo- logică şi histochimică a fibrei viscerale, elemente care definesc tipul
constituţional somatic. Aceste elemente sînt prezentate pe larg în cadrul metodologiei
antropologice, constituind principalii7 indici structurali antropometrici pe baza cărora - prin
diferite metode detaliate, de asemenea, în acelaşi capitol — se defineşte tipul constituţional.
 Există corelaţii strînse între tipurile constituţionale somatice astfel delimitate şi activitatea
sportivă de performanţă.
b) Parametrii fiziologici. Aceşti parametri vizează nivelul funcţional al diferitelor structuri
evaluate prin parametrii morfologici. în esenţă, ei definesc întreaga funcţionalitate a
organismului.
Pentru activitatea de educaţie şi sport, îndeosebi pentru selecţia şi dirijarea antrenamentului
sportiv, dintre parametrii fiziologici cei mai importanţi cităm următorii, fără a detalia conţinutul
la acest capitol şi fără a-i enumera într-o ordine a importanţei lor.
aparatul ( — forţa diferitelor grupe funcţionale musculare şi a
osteoarti- j muşchilor individualizaţi
cular şi j - mobilitatea articulară
muscular l —tonusul muscular
acuitatea vizuală
organele de simţ
simţul cromatic
cîmpul vizual
acuitatea auditivă
simţul chinestezic (metoda We/V)
simţul echilibrului
- tipul de sistem nervos
- determinarea emisferei dominante prin testul Par- due-Pegboard
- determinarea excitabilităţii prin EEG, EMG, cro- naximetrie
- determinarea reactivităţii prin timpul de reacţie, ^ viteza de execuţie la o sarcină motrică
simplă sau
complexă (metoda Csinady), viteza de repetiţie prin testul Tapping
- determinarea coordonării neuromotorii prin tre- mometrie, testul trasaj etc.
- determinarea funcţionalităţii sinapselor prin măsurarea timpului de latenţa periferică
(placa neu- romotorie) şi reflexul Hoffman
X
sistemul
endocrin
— determinarea funcţionalităţii sistemului endocrin prin dozări hormonale corelate cu tipologia
endocrină prezentată (după Şt. M. Milcu). Dintre acestea cele mai importante vizează hormonul
de creştere dozat radioimunologic, ACTH-ul, hormonii tiroidieni, corelaţi cu metabolismul bazai,
re- flexograma achiliană şi variaţia raportului crea- tină-creatinină cu ser, hormonii cortico-
suprare- naii şi îndeosebi 17 cetosteroizii, hormonii medu- losuprarenali, respecţi catecolaminele,
prin metoda fluorometrică, hormonii androgeni, dintre care în special testosteronul şi hormonii
estrogeni, respectiv, estriolul, estradiolul şi progesteronul.
(Atenţie deosebită se acordă hormonilor principali solicitaţi la un efort, respectiv, tiroidieni —
cortizol şi catecolamine —, la care se adaugă androgeni şi esterogeni) (N.A.).
Tipul endocrin astfel determinat pe baza stabilirii dominanţei şi subdominanţei anumitor
glande endocrine (Şt. M. Milcu) se corelează cu tipul morfologic stabilindu-se normele
individuale de dozare a efortului şi corelarea cu cerinţele din diferite ramuri de sport, în ve-
derea obţinerii performanţei.)
f - mobilitatea toracică aparatul respirator j — frecvenţa respiratorie
l — capacitatea vitală
{— frecvenţa cardiacă
— tensiunea arterială
— debitul cardiac
.... f — capacitatea aerobă
parametru metabolici j _ capacitatea anaerobâ
Atît parametrii morfologici cît şi cei fiziologici recunosc un grad bun de condiţionare genetică,
aşa încît, la stabilirea lor se impune a se determina şi nivelul de condiţionare genetică. Aceasta
cu atît mai mult cu cît selecţia în sport, făcîndu-se la vîrste foarte timpurii, legat de necesitatea
însuşirii în timp a deprinderilor motrice şi a complexităţii diferitelor 'ramuri de sport, impune a
se stabili o tipologie constituţională pe grupe de vîrstă, în funcţie de stadiul de selecţie, iniţială,
secundară şi finală, tipologie în care descifrarea condiţionării genetice — în scopul precizării
măsurii în care subiectul va deveni sau nu tip antropologic optim pentru ramura de sport în
care se pregăteşte — este esenţială.
De asemenea, în afară de tipologia somatofiziologică globală care, în complexitatea sa, este tot
mai mult descifrată, în prezent se
/
acordă atenţie deosebită şi tipologiilor segmentare, cu importanţă în diferite ramuri de sport.
Astfel, spre exemplu, tipul morfofuncţiona! al boitei plantare are
o semnificaţie foarte mare în performanţa din diferite ramuri de sport (atletism, jocuri sportive
etc.), sau tipul cranian brah'icran este esenţial în fotbal pentru realizarea loviturilor eficiente cu
capul.
Privit sub raport morfologic şi tipologic, tipul somatofiziologic, definit de o complexitate de
caractere morfofuncţionale, este de o importanţă covîrşitoare în deţinerea performanţei
sportive.
Tipul motric
Pentru statutarea tipului antropologic optim pe ramură de sport de o mare însemnătate este
stabilirea nivelului calităţilor motrice.
Calităţile motrice sînt caracteristicile care definesc mişcarea. în esenţă, în conţinutul lor, ele
exprimă posibilităţile şi substratul efectuării actului motric. Multă vreme calităţile motrice au
fost privite drept apanaje ale aparatului locomotor, şi îndeosebi ale componentei sale
musculare. Odată cu evoluţia conceptelor biomecanice, care au străbătut etapele fizică-
mecanică, musculară şi funcţională, s-a văzut că mişcarea reprezintă o rezultantă fundamentală
a întregului organism, în ansamblul său. De fapt, mişcarea nu poate fi separată de materie, fiind
în strînsă interdependenţă astfel încît, pe de o parte, actul motric angrenează şi este expresia
activităţii tuturor sistemelor şi organelor componente ale fiinţei umane, iar pe de altă parte,
actul motric a evoluat pe parcursul filogenezei realizîndu-se, la om, în condiţii de ortostatism,
care au atras după sine o serie de modificări structurale, specifice poziţiei ortostatice existente
numai la om şi care permite o anumită structură biomecanică, de o mare complexitate, a actului
motric.
în această viziune trebuie subliniată importanţa mişcării pentru edificarea fiinţei umane în
decursul filogenezei, mişcarea fiind, de fapt, însăşi natura intimă a organismului viu, de unde şi
valoarea sa capitală pentru procesele vitale.
Dacă, în concluzie, mişcarea şi realizarea în decursul filogenezei a ortostatismului au dus, în
ultimă instanţă, la structurarea organismului uman, trebuie să subliniem faptul că, în acelaşi
timp, mişcarea este rezultatul funcţionării întregului organism. Astfel, dacă actul motric este
efectuat de către aparatul locomotor, acest efector funcţionează în baza comenzii sistemului
nervos şi antrenează funcţionalitatea tuturor sistemelor şi aparatelor (aparatul cardiocirculator,
respectiv, excretor, digestiv), care asigură astfel substratul metabolic general. în efectuarea
actului motric putem considera organismul în sistem biomecanic, în ansamblul său.
\
De'Saici şi faptul că denumirea de calităţi motrice este insuficienta, ea> exprimînd doar stricta
motricitate care aparţine de aparatul locomotor. La fel şi cea de calităţi fizice care exclude, prin
definiţie, activitatea sistemului nervos, respectiv activitatea psihică, fapt pentru care propunem
nomenclatura de calitate biornotricâ (sugerată de prof. antrenori Tacota Cheorghe, Petrişor
Costicâ şi Caraiosifoglu
I eonida şi de lucrarea privind potenţialul biomotric al populaţiei şcolare elaborată de conf. dr.
N/cu Alexe), de natură să exprime complexitatea acestor caractere, în viziunea integrată a
organismului privit ca un tot unitar.
Calităţile motrice considerate clasic sînt viteza, rezistenţa, forţa şi îndemînarea.
în cele ce urmează vom prezenta cîteva aspecte cu importanţă pentru antropologia motrică,
respectiv selecţie şi antrenament, privind aceste calităţi biometrice.
1) Viteza, înţelegem prin viteză capacitatea de a executa rapid mişcarea în condiţiile date.
Această calitate se manifestă sub patru forme importante: viteză de reacţie, de execuţie, de
repetiţie şi de deplasare.
Viteza de reacţie reprezintă timpul de realizare a unor procese fiziologice şi biochimice, care se
produc în urma acţiunii unui excitant şi conduc la o reacţie de răspuns simplă.
Fazele acestor procese comportă următoarele etape pe care, de altfel, le întîlnim la celelalte
tipuri de viteză:
— durata recepţionării stimulului, care determină depolarizarea membranei celulare a
receptorului căruia i se adresează stimulul, şi transformarea excitantului în influx nervos, timp
care durează în medie 3—5 secunde;
— transmiterea eferentă spre sistemul nervos central (durata este variabilă — pentru
impulsuri viziuale, acustice, olfactive 5—10 ms, iar pentru cele cutanate sau proprioceptive 20-
25 ms);
— timpul central în care se fac analiza, sinteza şi elaborarea comenzii la nivelul S.N.C.,
care durează, în medie, între 70-82 ms. Acest timp este îmbunătăţit prin antrenament, în urma
căruia se formează stereotipuri dinamice motrice, ce au timpul central mult mai redus.
Formarea rapidă a stereotipului depinde atît de determinarea genetic structurală a sistemului
nervos, cît şi de antrenament;
— transmiterea eferentă, care variază între 8—10 ms, de la cortex pe căile piramidale în
periferie;
— timpul efector, cu o durată de aproximativ 25-35 ms, constituit din depolarizarea plăcii
neuromotorii şi contracţia fibrelor musculare. Acest timp este cu atît mai lung cu cît actul
motric este mai complex.
Viteza de execuţie exprimă timpul pentru efectuarea unor acte motrice mai complexe sau cu un
grad sporit de dificultate, cînd sti-
/
mulul şi execuţia conţin elemente neaşteptate (de ex., stimulul este un obiect în mişcare, iar
momentul declanşării reacţiei celulare de execuţie se bazează pe alegerea unei variante din mai
muite posibile etc.).
Fazele sînt aceleaşi ca la viteza de reacţie, cu deosebirea că ele se măresc legat de
complexitatea mişcării, respectiv, de situaţiile apărute, spre exemplu, legat de schimbarea
neaşteptată a comportamentului partenerului. Formarea stereotipului în diminuarea valorii
timpului central are, în acest caz, o însemnătate esenţială.
Viteza de repetiţie este dată de frecvenţa maximă posibilă a mişcărilor repetate în mod
voluntar, avînd importanţă deosebită în actele motrice ciclice, simple sau complexe. Ea este
condiţionată de capacitatea sistemului nervos pentru a emite stimuli, repetaţi în succesiunea
fazelor menţionate şi de capacitatea energetico-metaboiică a efectorului muscular, dea realiza
actul motric.
Viteza de deplasare este o formă complexă de manifestare a vitezei, care exprimă timpul de
efectuare a unor acte motrice integrale, precum alergare, înot etc. şi se află într-o relaţie de
interdepen-i denţă dialectică faţă de formele elementare de manifestare a vitezei.
Astfel, o alergare cuprinde viteza de reacţie în momentul startului, de execuţie în deplasarea de
>la nivelul block-startului, de repetiţie în efectuarea ciclică a mişcării.
Acest tip de viteză este condiţionat atît de formele elementare ale vitezei anterior descrise, cît
şi de forţa musculaturii, forţa în regim de viteză, coordonarea neuromotorie, rezistenţa în regim
de viteză, unele caracteristici structural biomecanice ale segmentelor aflate în mişcare.
Biomecanic, viteza de deplasare are două faze: faza măririi vitezei pe baza accelerării după
start şi faza stabilizării relative a vitezei pe parcurs, prima fază fiind condiţionată de nivelul
forţei în regim de viteză, iar cea de a doua, de rezistenţa în regim de viteză, coordonarea
 mişcărilor fiind esenţială în ambele faze.
în aceste condiţii, sub raport funcţional, viteza este condiţionată, în principal, de două elemente
fundamentale:
1) activitatea sistemului nervos şi, în principal, a scoarţei cerebrale, unde se desfăşoară
timpul central, care realizează întreaga comandă, coordonare şi reglare a mişcării;
2) metabolismul de Ia nivelul muşchiului care asigură energia necesară contracţiilor
musculare în condiţii de anaerobioză.
Energia necesară furnizată, în cazul efortului de viteză în anaerobioză, rezultă din
descompunerea ATP în ADP şi acid fosforic în muşchi, asigurînd cerinţele realizării cuplajului
excitaţie-contracţie.
Refacerea legăturii fosfat-macroergice se face, iniţial, pe seama unei legături similare a
fosfocreatinei (C.P.), iar în continuare are loc glicoliza anaerobă, care conduce la eliberarea de
energie cu transformarea acidului piruvic în acid lactic, ce se acumulează în muşchi, ca urmare
a datoriei mari de oxigen (circulaţia şi respiraţia nu pot asigura 'necesarul de O2 într-un timp
atît de scurt cît se desfăşoară efortul), şi grevează negativ asupra capacităţii de contracţie a
muşchiului.
Rezultă deci clar că, în efortul de viteză, al doilea element esenţial, după nivelul funcţionalităţii
S.N.C., este capacitatea anaerobă.
De asemenea, subliniem că, sub raport morfologic, s-a dovedit că fibrele musculare care
asigură viteza sînt fibrele albe, bogate în mitocondrii şi echipament enzimatic oxidoreducător.
Proporţiile acestor fibre sînt genetic determinate şi pot fi stabilite pe baza biopsiei muscula re.
Pornind de la acest substrat morfofiziologic remarcăm că, în prog- nozarea perspectivei
sportive pentru viteză şi în urmărirea ratei de progres obţinut prin antrenament, au o valoare
deosebită următoarele determinări:
— timpul de reacţie (cercetările lui Demeter atestă următoarea clasificare sportivă: pînă la
180 ms - foarte bine, pînă la 190 ms -- bine, 210-230 ms — mediu, peste 230 ms, slab). Există
numeroase tipuri de aparate pentru aceste determinări printre care, unul din cele mai bune, este
cronograful electronic a! ing. Gagea A.
— cronaxia;
— testul maşinii de scris pentru viteza de repetiţie (rapiditatea apăsării a 85 clape ale
maşinei de scris);
— capacitatea anaerobă;
— biopsia musculară;
— testele tipologice, care stabilesc nivelul de funcţionalitate al S.N.C. şi analizatorilor
(prezentate în cadrul descrierii tipului somatofiziologic);
— probele sportive cuprinse în sistemul naţional de selecţie (Nicu Alexe şi colab.).
Avînd în vedere condiţionarea de către sistemul nervos, ori de către nivelul capacităţii
anaerobe, a vitezei, subliniem faptul că viteza este una din calităţile biomotrice cu cel mai înalt
nivel de determinare genetică.
1. Viteza mişcărilor picioarelor evidenţiază mai clar rolul factorului ereditar decît viteza
mişcărilor mîinilor. Deci, pentru aprecierea dezvoltării calităţilor de viteză este mai preferabil
testul Tapping pentru membrele inferioare.
2. Perioada de vîrstă de 9—14 ani, pentru mîini şi 9—12 ani, pentru picioare se
caracterizează prin reducerea controlului genetic asupra dezvoltării vitezei mişcărilor. Se poate
presupune că la această vîrstă, acţiunile pedagogice, corect organizate, să se dovedească mai
oficiente pentru perfecţionarea calităţilor de viteză (tab. 4).
/
Coeficienţii corelaţiei intrapereche şi indicatorul Holzinger pentru frecvenţa mişcării
mîinilor (!) şi picioarelor (II) la gemenii de 7-16 ani
Vîrstă 1 II
(ani) MZ DZ 1-1 MZ DZ 1-1
1. 7-8 0,640 0,373 0,425 0,683 0,455 0,512
2. 9-10 0,593 0,635 — 0,662 0,456 0,463
3. 11-12 0,380 0,584 — 0,705 0,500 0,410
4. 13-14 0,691 0,528 0,345 0,837 0,383 0,735
5. 15-16 0,734 0,272 0,634 0,436 0,274 0,223
2) Forţa. Forţa reprezintă proprietatea aparatului locomotor ca, prin deplasarea segmentelor
sale în urma contracţiei musculare, declanşate ca urmare a activităţii sistemului nervos, să
învingă diferite rezistenţe externe sau chiar greutatea şi inerţia unor părţi ale organismului.
Această definiţie biologică este completată de noţiunea mecanică-fizică a forţei, care reprezintă
valoarea produsului dintre masă şi acceleraţie (F=mXo — legea ll-a a mecanicii după Newton),
care, în esenţă, exprimă modificarea stării de mişcare a corpului şi chiar a formei sale anterioare.
Aceste aspecte de calcul şi definire a forţei se găsesc detaliate în monografia noastră de bio-
mecanica., aşa că nu le vom dezvolta. Privind clasificarea diferitelor aspecte ale forţei
menţionăm următoarele:
— forţa poate fi generală, exprimînd capacitatea grupelor musculare principale sau specială,
cu referire doar la anumite grupe musculare;
— forţa explozivă (detentă), exprimată prin forţa maximă realizată, în minim de timp, printr-o
contracţie bruscă a grupelor musculare (sărituri, aruncări etc.);
— forţa dinamică, realizată prin contracţie izotonică care poate fi în regim de învingere sau în
regim de cedare;
— forţa statică, care se evaluează în regim de contracţii izcrne- trice, esenţială în lupte, haltere
sau privită global, împreună cu viteza şi rezistenţa, în o multitudine de discipline sportive
precum: rugbi, canotaj, înot etc. în acest regim se evaluează forţa maximă;
— forţa în regim de rezistenţă sau în regim de viteză.
Sub raportul substratului morfofizioiogic care asigură realizarea forţei, recunoaştem două
segmente principale ale organismului, la care, bine înţeles, se adaugă activitatea tuturor celorlalte
sisteme şi aparate:
I — sistemul nervos;
II — sistemul muscular;
I. Sistemul nervos acţionează prin două mecanisme principale:
1) Punerea în acţiune a unui număr cît mai mare de unităţi motorii. Unitatea motorie este
formaţiunea alcătuită din neuronul motor periferic împreună cu prelungirile sale dendritice,
axonale, plăcile neuromotorii aferente împreună cu toate fibrele musculare pe care le inervează
(Sherington). Este cunoscut faptul că, în stare de repaus, sînt în contracţie 2-5% din unităţi, în
eforturi minime 10-30%, în eforturi intense 40-60%, iar în activitatea de performanţă sportivă,
70—75%. Există un procent de 30—35% unităţi motorii care constituie rezerva genetic
determinată, care poate fi chiar mai mică sau, mai mare, în cazurile de excepţie. Selecţie sportivă
pe bază genetică urmăreşte găsirea subiecţilor care, şi din acest punct de vedere, au o rezervă,
genetic determinată, de unităţi motorii, cît mai mică.
Acţionarea unui număr cît mai mare de unităţi motorii depinde de capacitatea scoarţei cerebrale
motorii, respectiv a zonei piramidale, de a trimite impulsuri nervoase cît mai multe şi mai
precise, care să determine depoiarizarea unităţilor motorii. Acest fapt este condiţionat atît de
antrenament: cît şi de determinarea genetică a sistemului nervos şi a valorii rezervei genetice
determinate de fibre motorii.
Desigur, menţionăm faptul că punerea în acţiune a unor mai multe unităţi motorii, odată cu
creşterea excitabilităţii scoarţei frontale, conduce la mărirea frecvenţei impulsurilor nervoase
eferente, esenţiale în realizarea contracţiilor fibrelor musculare, care, la un număr foarte mare de
impulsuri, pot intra chiar în contracţie teta- nică. Se cunoaşte astăzi că o contracţie musculară se
produce la 5-10 impulsuri pe secundă, iar valorile maxime ating 40-50 impulsuri/sec.
2) Asamblarea unitară a unităţilor motorii active. Sistemul nervos central, respectiv scoarţa
motorie, este cel care sincronizează funcţionalitatea unităţilor motorii deoarece, iniţial, ele intră
în acţiune în condiţii variate privind gradul lor de contracţie, iar ulterior, prin mărirea
impulsurilor nervoase care ating 45-50/sec, se ajunge la realizarea forţei maximale de contracţie.
Antrenamentul sporeşte această capacitate de sincronizare a sistemului nervos.
în realizarea acestor mecanisme nervoase care condiţionează forţa se implică, de asemenea,
formaţiunea reticulară a trunchiului cerebral, neuronii lui Renshaw din măduva spinală, care se
implică în mecanismele de feed-back — reaferentaţie cibernetică-rnotorie — ariile corticale
parapiramidale, zonele rinencefalice implicate în motivaţie etc. detaliile cuvenite se găsesc în
Atlasul de Anatomie Umană
- volumul III).
Pornind de la aceste mecanisme nervoase de acţionare a unităţilor motorii, rezultă clar că
încărcăturile medii şi mici au valoare
Coeficienţii corelaţiei intrapereche şi indicatorul Holzinger pentru frecvenţa mişcării
mîinilor (!) şi picioarelor (II) la gemenii de 7-16 ani
Vîrstă 1 II
(ani) MZ DZ 1-1 MZ DZ 1-1
1. 7-8 0,640 0,373 0,425 0,683 0,455 0,512
2. 9-10 0,593 0,635 — 0,662 0,456 0,463
3. 11-12 0,380 0,584 — 0,705 0,500 0,410
4. 13-14 0,691 0,528 0,345 0,837 0,383 0,735
5. 15-16 0,734 0,272 0,634 0,436 0,274 0,223
2) Forţa. Forţa reprezintă proprietatea aparatului locomotor ca, prin deplasarea segmentelor
sale în urma contracţiei musculare, declanşate ca urmare a activităţii sistemului nervos, să
învingă diferite rezistenţe externe sau chiar greutatea şi inerţia unor părţi ale organismului.
Această definiţie biologică este completată de noţiunea mecanică-fizică a forţei, care reprezintă
valoarea produsului dintre masă şi acceleraţie (F—mXa — legea îl-a a mecanicii după Newton),
care, în esenţă, exprimă modificarea stării de mişcare a corpului şi chiar a formei sale anterioare.
Aceste aspecte de calcul şi definire a forţei se găsesc detaliate în monografia noastră de bio-
mecanica, aşa că nu le vom dezvolta. Privind clasificarea diferitelor aspecte ale forţei menţionăm
următoarele:
— forţa poate fi generală, exprimînd capacitatea grupelor musculare principale sau specială,
cu referire doar la anumite grupe musculare;
— forţa explozivă (detentă), exprimată prin forţa maximă realizată, în minim de timp, printr-o
contracţie bruscă a grupelor musculare (sărituri, aruncări etc.);
— forţa dinamică, realizată prin contracţie izotonică care poate fi în regim de învingere sau în
regim de cedare;
— forţa statică, care se evaluează în regim de contracţii izome- trice, esenţială în lupte, haltere
sau privită global, împreună cu viteza şi rezistenţa, în o multitudine de discipline sportive
precum: rugbi, canotaj, înot etc. în acest regim se evaluează forţa maximă;
— forţa în regim de rezistenţă sau în -regim de viteză.
Sub raportul substratului morfofiziologic care asigură realizarea forţei, recunoaştem două
segmente principale ale organismului, la care, bine înţeles, se adaugă activitatea tuturor celorlalte
sisteme şi aparate:
I — sistemul nervos;
II — sistemul muscular;
I. Sistemul nervos acţionează prin două mecanisme principale:
1) Punerea în acţiune a unui număr cît mai mare de unităţi motorii. Unitatea motorie este
formaţiunea alcătuită din neuronul motor periferic împreună cu prelungirile sale dendritice,
axonale, plăcile neuromotorii aferente împreună eu toate fibrele musculare pe care le inervează
(Sherington). Este cunoscut faptul că, în stare de repaus, sînt în contracţie 2-5% din unităţi, în
eforturi minime 10-30%, în eforturi intense 40-60%, iar în activitatea de performanţă sportivă,
70-75%. Există un procent de 30—35% unităţi motorii care constituie rezerva genetic
determinată, care poate fi chiar mai mică sau, mai mare, în cazurile de excepţie. Selecţie sportivă
pe bază genetică urmăreşte găsirea subiecţilor care, şi din acest punct de vedere, au o rezervă,
genetic determinată, de unităţi motorii, cît mai mică.
Acţionarea unui număr cît mai mare de unităţi motorii depinde de capacitatea scoarţei cerebrale
motorii, respectiv a zonei piramidale, de a trimite impulsuri nervoase cît mai multe şi mai
precise, care să determine depolarizarea unităţilor motorii. Acest fapt este condiţionat atît de
antrenament cît şi de determinarea genetică a sistemului nervos şi a valorii rezervei genetice
determinate de fibre motorii.
Desigur, menţionăm faptul că punerea în acţiune a unor mai multe unităţi motorii, odată cu
creşterea excitabilităţii scoarţei frontale, conduce la mărirea frecvenţei impulsurilor nervoase
eferente, esenţiale în realizarea contracţiilor fibrelor musculare, care, la un număr foarte mare de
impulsuri, pot 'intra chiar în contracţie teta- nică. Se cunoaşte astăzi că o contracţie musculară se
produce la 5-10 impulsuri pe secundă, iar valorile maxime ating 40-50 impulsuri/sec.
2) Asamblarea unitară a unităţilor motorii active. Sistemul nervos central, respectiv scoarţa
motorie, este cel care sincronizează funcţionalitatea unităţilor motorii deoarece, iniţial, ele intră
în acţiune în condiţii variate privind gradul lor de contracţie, iar ulterior, prin mărirea
impulsurilor nervoase care ating 45—50/sec, se ajunge la realizarea forţei maximale de
contracţie. Antrenamentul sporeşte această capacitate de sincronizare a sistemului nervos.
în realizarea acestor mecanisme nervoase care condiţionează forţa se implică, de asemenea,
formaţiunea reticulară a trunchiului cerebral, neuronii lui Rensbaw din măduva spinală, care se
implică în mecanismele de feed-back — reaferentaţie cibernetică-motorie - ariile corticale
parapiramidale, zonele rinencefalice implicate în motivaţie etc. detaliile cuvenite se găsesc în
Atlasul de Anatomie Umană
— volumul III).
Pornind de la aceste mecanisme nervoase de acţionare a unităţilor motorii, rezultă clar că
încărcăturile medii şi mici au valoare
biologica mică, încărcăturile submaximale determină 15-25 impulsuri/sec, activitatea unităţilor
motorii este asincronă (unităţile motorii, în funcţie de apariţia oboselii, acţionează asincron şi va
creşte îndeosebi rezistenţa în regim de forţă), iar încărcăturile maximale vor avea o valoare
biologică maximă determinînd efectiv creşterea forţei. încărcăturile supramaximale pot induce
inhibiţie de protecţie, de refacere, urmată uneori de fazele de supracompensare.
II. Sistemul muscular este al doilea eiement principal care condiţionează forţa.
Subliniem, de ia început, faptul că forţa dezvoltată de un muşchi este direct proporţională cu
secţiunea lui fiziologică. Deci sporirea secţiunii fiziologice şi, respectiv, hipertrofia musculară
este una din căi'le principale de creştere a forţei.
Hipertrofia musculară se produce prin creşterea puterii de sinteză a muşchiului pentru esterii
hexozofosforici, care, ia rîndul ei, este condiţionată de starea coloidaiă a proteinelor musculare.
Este cunoscut faptul că în sistemele biologice şi, deci, şi în muşchi, după excitaţie urmează o
fază de inhibiţie, în care au loc procese de refacere care, prin anabolism, ridică nivelul funcţional
anterior excitaţiei, realizînd aşa-numita supracompensare. Cu cît este mai intensă excitaţia cu atît
mai mare este şi supracompensarea. De aici, necesitatea ca în antrenamentul de forţă să se
utilizeze încărcături aproape de valoarea maximală (încărcăturile maxime, deşi au valoare foarte
mare, se pot ridica doar odată, de obicei, dar nerepe- tîndu-se la intervale apropiate, valoarea lor
este totuşi mai mică decît a încărcăturilor puţin scăzute sub maxim, dar care pot fi repetate). De
asemenea, principiul creşterii gradate a efortului este esenţial.
Pornind de la aceste considerente morfofiziologice, metodele de realizare a hipertrofiei
musculare şi, implicit, ale creşterii forţei sînt de două categorii:
1) metode care folosesc contracţiile izometrice (statice);
2) metode care folosesc contracţiile izotonice (dinamice);
Forţa, avînd în vedere determinarea ei de către activitatea sistemului nervos central şi de către
calitatea fibrelor musculare, este considerată o calitate în care ponderea eredităţii este
substanţială, coeficientul de heritabilitate fiind peste 0,80. Deşi nu împărtăşim acest punct de
vedere, menţionăm că există autori care socotesc forţa ca avînd un determinism genetic mare
decît viteza.
3) Rezistenţa. Reprezintă calitatea organismului uman de a efectua
o anumită activitate, motrică, psihică, intelectuală etc., la un anumit nivel de intensitate, o
perioadă de timp cît mai lungă, fără scăderea eficienţei, fără apariţia oboselii sau în condiţiile de
oboseală compensată, pe care o putem depăşi.
După genul de solicitare 'la care este supus organismul sau luînd în considerare procesele
biochimice care constituie substratul activităţii, 'recunoaştem următoarele tipuri de rezistenţă:
— rezistenţa generală motrică, prin care înţelegem posibilitatea efectuării unui lucru mecanic
de o anumită valoare, cu participarea aproape a întregului sistem muscular;
— rezistenţa locală motrică, cînd lucrul mecanic este efectuat doar de anumite grupe sau
lanţuri musculare;
— rezistenţa intelectuală, cînd activitatea este predominant neu- ropsihică;
— rezistenţa senzorială, cînd solicitarea este la nivelul diferiţilor receptori un timp mai
îndelungat;
— rezistenţa vegetativă prin care înţelegem faptul că solicitarea maximă se situează la nivelul
diferitelor viscere şi funcţii vegetative care intră în constituţia organismului uman;
— rezistenţa aerobă, cînd necesităţile energetice sînt asigurate în timpul activităţii prin
procese aerobe, existînd un aport de oxigen suficient pentru rezistenţa moleculei de ATP;
— rezistenţa anaerobă, în care nivelul activităţii este atît de înalt încît nu se poate asigura
oxigenul necesar proceselor energetice, iar resinteza ATP se face iniţial pe seama fosfocreatinei
(10—20 sec), iar apoi se face pe calea glicolizei anaerobe (30-40 sec), cu acumulare de acid
lactic şi pierderi de cataboliţi.
De fapt, a considera aceste forme de rezistenţă nu reprezintă decît o viziune dictată de raţiuni
didactice. Intrucît activitatea nu este în exclusivitate motrică, sau intelectuală, ci doar
preponderentă, iar angrenarea organismului,, în ansamblul său, este o realitate pentru orice formă
de activitate, rezistenţa exprimă o ecuaţie complexă, în care participă toate sistemele şi aparatele
constitutive din organism, aşa încît această calitate biomotrică, la fel ca şi celelalte, este o
rezultantă a morfofuncţionalităţii organismului uman privit sistematic, în unitatea sa.
în activitatea de educaţie fizică şi sport ne vom referi îndeosebi la rezistenţa motrică generală
manifestată în condiţii de aerobioză. La începutul efortului, energia va fi furnizată pe cale
anaerobă (1-2 minute), apoi mixt, aerob-anaerob (2-5 minute), pentru ca apoi, peste 6 minute, să
fie aproape în totalitate provenită din procese aerobe. Deci, în condiţii de rezistenţă, factorul
hotărîtor al performanţei va fi consumul maxim de oxigen (V02 max) şi capacitatea aerobă.
Consumul maxim de 02 (V02 max) exprimat fie în litri/minut, fie raportat la kg corp (în
rnl/kg/min) - putere maximă aerobă (Mar- garia) — va fi condiţionat de două categorii de
factori:
1) factori anatomofuncţionali ce privesc îndeosebi aparatul car- diorespirator, care asigură
aportul de 02 la sărituri;
2) factori biochimici, care privesc sistemul muscular în special unde au loc transformările
metabolice cu eliberare de energie.
Factorii anatomofuncţionali sînt reprezentanţi de:
— volumul pulmonar şi suprafaţa alveolocapilară (informaţii corolare asupra acestor
elemente ne furnizează explorarea antropo- metrică a cutiei toracice, cu determinarea diametrelor
şi perimetreîor sale în expiraţie şi inspiraţie, cît şi măsurarea capacităţii pulmonare vitale, totale
şi rezicluaie);
— volumul cardiac determinat radiotelemetric (are valori de 700- 750 ml la adultul normal
ajungînd la sportivi pînă la 1 300-1 400 ml);
— concentraţia de hernoglobină în sînge (normal, la adult, între 14-16 g%) — la sportivi
valorile cresc pînă la 19—20 g% mai ales în condiţiile de antrenament la altitudine. După efort,
valorile scad prin hemoliză;
— volumul sanghin total;
— capacitatea respiratorie maximă (cantitatea maximă, deoarece poate fi inspirată pe unitatea
de timp — de obicei pe minut —, determinarea se face pe 15—20/sec pentru a nu produce
fenomene de aicaloză; valorile normale sînt 120-150 litri/minut).
Determinările se face cu ajutorul spirometrului şi a unor nomo- grame. Valoarea acestei
determinări este condiţionată şi de forţa musculaturii toracelui;
— volumul expirator maxim pe secundă (UPMS);
— debitul cardiac maxim, care ajunge la 40—45 l/minut şi este condiţionat atît de
amplitudinea de contracţie a fibrei cardiace, care determină, în principal, debitul sistolic, cît şi de
frecvenţa cardiacă.
Desigur că aceşti parametrii, îndeosebi cei funcţionali, nu sînt condiţionaţi numai de aparatul
cardiorespirator, ale cărui capacităţi le exprimă, ci şi de activitatea sistemului nervos care
coordonează funcţionalitatea acestor aparate, in aceeaşi măsură intervin şi aparatul digestiv, care
se implică în aportul principiilor nutritivi necesari proceselor metabolice energogenetice şi
aparatul de export al materiei (îndeosebi aparatul renal), care asigură eliminarea cataboli- ţilor, a
căror concentrare în organism, la nivelul diferitelor sectoare somatoviscerale, declanşează
mecanismul de feed-back, foarte important pentru întreaga funcţionalitate organică şi pentru
rezistenţă în special.
Factorii biochimici, in ultimul timp cercetările histochimice au dovedit că elementul princeps în
existenţa unui prag ridicat de rezistenţă motrică generală este capacitatea fibrelor musculare de a
utiliza o cantitate mai mare de O2 şi de a furniza energia necesară efectuării lucrului mecanic pe
calea proceselor aerobe de fosforilare oxidativă. Această capacitate o au, îndeosebi, fibrele roşii,
care conţin o cantitate sporită de mioglobină şi de mitocondrii mari cu capacitate oxidativă
ridicată. Cantitatea acestor fibre în muşchi este genetic determinată, de unde rezultă utilitatea
biopsiei musculare în momentul selecţiei şi dirijarea corespunzătoare a viitorului sportiv — în
funcţie de proporţia dintre fibrele roşii, care constituie substratul rezistenţei şi forţei, pe de o
parte, şi fibrele albe, care condiţionează viteza — spre ramurile de sport corespunzătoare
calităţilor biomotrice ale sportivului.
S-a dovedit, în ultimul timp, că efortul de rezistenţă conduce la biosinteza proteinelor
mitocondriale mari şi neoformarea de ribo- zomi citoplasmatici, respectiv, RNA mitocondrial.
Aceste procese au loc ia nivelul unor fibre numite intermediare, descoperite de curînd şi care au
o structură între cea a fibrelor roşii şi cea a fibrelor albe, efortul de rezistenţă transformîndu-le în
fibre roşii. De remarcat că efortul de rezistenţă trebuie să aibă o intensitate ridicată şi nu atît
numai un volum mare (Miron Georgescu — Demeter A.).
Intensitatea nu trebuie să fie prea ridicată şi să treacă în zona energetică anaerobă, deoarece,
atunci, declanşează alte mecanisme intracelulare, ci trebuie să se situeze Ia zona superioară a
aerobio- zei, la limita cu anaerobioza, atingînd acel prag aerob-anaerob, numit şi zona de
anduranţă a efortului (stare de steady-state). Intensitatea de efort, ce va situa organismul în zona
de anduranţă, este în funcţie de structura genetică musculară a fiecărui subiect şi se impune a fi
individualizată. Această zonă de anduranţă se caracterizează prin concentraţia acidului lactic în
sînge de 4 rn mol/litru. Cînd zona de anduranţă se situează la nivelul a 90% din consumul maxim
de oxigen, capacitatea aerobă este foarte bună; la valori de 80-85% deja situaţia este
defavorabilă.
în scop practic, întrucît dozarea acidului lactic în sînge şi chiar determinarea consumului maxim
de oxigen nu sînt posibile întotdeauna în- mod curent, se recurge la corelaţiile stabilite între
aceşti parametrii şi valoarea pulsului. Astfel, la 140—150 bătăi/minut se atinge 70—75% din
consumul maxim de 02 şi ne aflăm în zonă strict aerobă (Demeter), la 155—165 pulsaţii/min ne
aflăm la limita superioară a aerobiozei, cînd efortul începe să devină un excitant funcţional
pentru rezistenţă, iar între 165—175 pulsaţii/minut ne aflăm în zona de anduranţă.
Antrenamentul de rezistenţă se va desfăşura în această zonă pînă cînd pulsul va începe să scadă,
ceea ce va indica o adaptare mai bună la efort şi posibilitatea, în acelaşi timp, de creştere a
efortului. Aceasta, pentru a putea aplica un excitant funcţional de rezistenţă rnai mare, care să
constituie un excitant biologic în măsură să determine transformări biochimice la nivelul fibrei
musculare, de natură să ridice valoarea calităţii de rezistenţă motrică organismului.
Incontestabil că, alături de aceste mecanisme biochimice, în obţinerea unei rezistenţe sporite
intervin sinapsele neuromusculare, respectiv plăcile neuromotorii, care sînt puse în acţiune de
centrii nervoşi şi piramidali pe calea unităţilor motorii. De aici, importanţa deosebită a activităţii
sistemului nervos central şi, îndeosebi, a zonelor de comportament rinencef ali-ce unde, conform
ultimelor cercetări, se găsesc centrii voliţionali care — prin punerea în funcţiune a unor sisteme
de receptori endocrini intracerebrali — au un rol deosebit în menţinerea activităţilor plăcilor
neuromotorii, în ciuda stării de oboseală generată de acumularea acidului lactic în muşchi.
Rezultă deci că şi rezistenţa, deşi calitate biomotrică perfectibilă, prin transformarea pe calea
antrenamentului a fibrelor intermediare în fibre roşii, este genetic determinată atît prin existenţa
pe plan periferic a unui procent de fibre intermediare în muşchi şi a dimensiunilor anatomice ale
aparatului cardiorespirator (Williams), cît şi prin determinarea marcat genetică a funcţionalităţii
sistemului nervos cerebral şi îndeosebi a zonelor sale rinencefalice.
Coeficientul de heritabilitate pentru rezistenţă este de asemenea determinat de gradul de
heritabilitate destul de ridicat (peste 0,75) a capacităţii aerobe, care constituie substratul
funcţionai al acestei calităţi biomotrice,
în afară de probele sportive care indică obiectiv nivelul de rezistenţă şi ameliorarea ei, mai
indicăm, pentru măsurarea corolară a acestei calităţi, următoarele determinări:
— determinările somatofuneţionaie menţionate;
— capacitatea aerobă;
— indicele rezervei de viteză (Ozalin):
R\A
ta RV =rezerva de viteză
tem! , .
n ta =timp de parcurgere
unei distanţe
— coeficientul de rezistenţă (Lazarov): tem =timpul cel mai bun pe
porţiunea etalon
CR— *d ; n =lungimea distanţei in
tern tegrale lungimea etalon
— indicele de rezistenţă (Cunton):
em*
IR=td-nX t,
4) îndemînarea. Este considerată, în accepţiunea clasică şi adoptată chiar în prezent de
majoritatea specialiştilor în domeniul educaţiei fizice şi sportului (antrenori, medici, psihologi
ş.a.), drept o calitate motrică apanaj a aparatului locomotor, al cărei conţinut este exprimat de
precizia mişcărilor, respectiv, a contracţiilor musculare şi adaptarea lor la condiţiile impuse de
cerinţele victoriei sportive, îndeosebi de realizarea unei replici motrice cît mai eficiente la
acţiunile adversarului. Existenţa acestei calităţi este pe prim plan în jocurile sportive, în scrimă,
în box şi alte discipline sportive, în
i are răspunsul motric în faţa adversarului este esenţial.
Această calitate, după părerea şi experienţa noastră, este condiţionată în cea mai mare măsură de
activitatea corticală, respectiv, de comanda primită de muşchi pe căile motorii corticale şi în mă-
sură mult mai mică de musculatura însăşi, aceasta fiind importantă doar în măsura în care posedă
anumite proprietăţi de viteză, forţă >i chiar rezistenţă pentru a răspunde prompt la comanda
corticală primită.
Din acest considerent nu o vom socoti atît o calitate biomotrică în care există un echilibru relativ
proporţional de determinare a diferitelor sisteme şi aparate, inclusiv a sistemului nervos, ci îi
vom spune o calitate psihoneuromotrică, întrucît dominanta determinării sale nete este sistemul
nervos. în aceste condiţii o vom prezenta odată cu tipologia constituţională psihică, fiind strîns
corelată cu activitatea sistemului nervos şi cu inteligenţa generală a subiectului cercetat.
Tipul constituţional neuropsihic
Privind aspectele de tipologie constituţională care vizează sfera neuropsihică am făcut referirile
de rigoare cînd am prezentat evoluţia, conceptele şi diversele modalităţi de stabilire a tipurilor
antropologice în ansamblul lor.
Ne vom referi acum îndeosebi la aspectele care interesează antropologia sportivă, fără a aborda
întreaga complexitate pe care o ridică aspectele psihologice, care nu fac obiectul prezentei
lucrări.
Subliniem de la început faptul că activitatea motrică, ca de altfel întreaga morfofuncţionalitate a
organismului uman, stă sub controlul sistemului nervos central fiind, pe măsura complexităţii ei,
într-o proporţionalitate directă cu nivelul de eficienţă a activităţii nervoase superioare, a ;l cărui
coordonator suprem este scoarţa cerebrală. Rezultă deci că îndemînarea, privită sub unghiul de
calitate psihoneuromotrică, cît şi întreaga formare a deprinderilor motrice sînt major condiţionate
— alături de activitatea psihică — de către morfofunc- ţionalitatea encefalului (creierului).
Decurge deci că pentru activitatea sportivă -, îndeosebi în sporturile la care, pe prim plan, este
indemînarea sau este necesară însuşirea unor deprinderi motrice deosebit de complexe — şi tipul
de activitate nervoasă superioară, pragul ridicat de funcţionalitate corticală este esenţial. Nu
aparatul locomotor este cel care hotărăşte victoria sportivă în aceste cazuri, ci intelectul şi, de
aici, necesitatea unui nivel de inteligenţă cît mai lidicat.
Cortexul este rezultatul unui foarte complex proces de dezvoltare, în care factorii genetici şi de
mediu se intricâ foarte strîns.
S-a dovedit existenţa unui control genetic al dezvoltării creierului privind structurile macro- şi
microscopice constitutive.
Numărul, natura, poziţia şi principalele conexiuni ale celulelor reţelei nervoase rezultă din
exprimarea secvenţială a unui program genetic care se desfăşoară, în mod autonom, în cursul
vieţii embrionare1.
Rămîne însă de văzut dacă inegalităţile native între aptitudinile indivizilor normali se explică şi
ele prin deosebiri de structură aie cortexului cerebral, deosebiri care ar fi în acest caz mai subtile
şi s-ar situa Ia o altă scară.
Ar putea fi vorba de gradul de ramificaţie a prelungirilor celulare, al numărului de contacte pe
care ele le pot stabili cu alţi neuroni. Se ştie, de exemplu, că celulele cerebrale — al căror număr
total se cifrează la 14-18 miliarde .neuroni cortioali — încep să se diferenţieze la sfîrşitui vieţii
fetale şi această diferenţiere continuă în cursul primilor ani ai vieţii postnatale. Ele cresc, se
'ramifică şi intră în legătură unele cu altele la nivelul sinapselor, spre a constitui o reţea nervoasă
de o complexitate de neînchipuit. Există un număr de 1014— 1015 sinapse în cortexul uman
(Changeux) pe mm3, un neuron avînd între 1 000—10 000 sinapse. Celulele piramidale ale
scoarţei cerebrale, de exemplu, emit: spre interior, un axon care pătrunde în substanţa albă şi se
mielinizează în ea mai tîrziu2, iar spre suprafaţă, dendrite. Acestea se ramifică din ce în ce mai
abundent şi se acoperă cu un număr crescînd de spini, lungi de la 1 la 3 microni; în cele din urmă
ei ajung la cîteva mii pe neuron. La nivelul acestor spini dendritici, mai ales, celulele piramidale
se află în contact cu terminaţiile axonilor altor neuroni şi se înoaaă sinapsele (fiecare celulă
piramidală ar fi în conexiune cu cîteva mii de alţi neuroni).
Perfecţionărilor structurale le corespund progresele dezvoltării psihomotorii, apoi intelectuale ale
copilului. La naştere, puţine structuri nervoase sînt încheiate, atît în ceea ce priveşte stabilirea
conexiunilor între neuroni, cît şi mielinizarea fibrelor. Este vorba de acelea care permit primele
mişcări, primele reflexe (suptul, degluti- ţia). Apoi, puţin cîte puţin, pe măsură ce structurile
progresează, simţurile se ascut, gesturiie se diversifică şi se perfecţionează. Pe- vine posibilă
învăţarea mersului şi trezirea inteligenţei, însuşirea limbajului . . .*
în consecinţă, pe plan histologic, inegalitatea genotipurilor s-ar putea exprima printr-o inegală
densitate a conexiunilor nervoase în diferitele arii. ale cortexului, deci printr-un număr diferit de
spini (pe unitate de lungime) pe dendrite.
Totuşi, nu este exclus ca exprimarea unui genotip mai mult sau maî puţin favorabil să aibă loc la

1Experienţele iui Crain, Bornstein şi Peterson (Brain Res., 8, 363, 1968) pledează şi ele în favoarea acestei concluzii.
2 Se ştie că în substanţa albă a centrilor nervoşi, mielina, îmbracă cu un fel de teacă axonii numeroşilor neuroni. Multă vreme s-a crezut, conform
concepţiei lui Flechsig, că mielinizarea sfîrşea prin a face funcţionale fibrele în care ea se produce. Această concluzie însă — care nu este în întregime
infirmată — impune anumite rezerve.
nivelul ultrastructurilar: de exemplu, lărgimea contactelor sinoptice între butonul terminal al
axonu- lui, de o parte, şi corpul celular sau spinul dendritic, de altă parte, ar putea fi mai mare
sau mai mică.
Există un control genetic al metabolismului cerebral. Pe baza cercetărilor din ultimul timp s-a
dovedit că encefalul este o imensă glandă, endocrină, la nivelul căreia există o multitudine de
receptori.
Se presupune că o parte a genelor care controlează aptitudinile intelectuale şi motrice reglează
producerea acestor receptori şi a enzimelor existente în encefal. S-a dovedit, spre exemplu, că la
nivelul lobului temporal activitatea enzimei acetiltransferază, care sintetizează acetilcolina, este
determinată strict genetic (Manelei), existînd în acelaşi timp o corelaţie între comportament şi
această enzimă. începe să se descifreze tot mai mult substratul biochimic al unor tulburări psihice
genetic determinate.
De asemenea, există dovedite corelaţii între pragul concentraţiilor genetic determinate ale unor
hormoni, precum tiroxina sau hormonii sexuali şi capacitatea intelectuală.
S-a dovedit că prezenţa, în sîngele care irigă fetusul, a unei cantităţi superioare celei normale de
hormon androgen (testosteron) sau de hormon cu efect andragenic secundar (progesteron) — şi
aceasta în decursul unei anumite perioade a vieţii 'intrauterine — ar putea spori inteligenţa într-
un mod semnificativ (Money, 1971).
începe să se dovedească existenţa unor gene care condiţionează neurogeneza, ramificarea
dendritelor şi multiplicarea interconexiunilor >lor, fie pe toată întinderea cortexului, fie într-o
arie sau alta a lui Brodmann, altele care reglează producerea enzimelor metabolismului nervos
specific sau a reacţiilor metabolismului general; apoi altele care favorizează (sau împiedică)
dezvoltarea reţelei menin- qeale, aceea a glandelor endocrine sau secreţia lor etc. Şi fiindcă —
într-o primă aproximaţie — aceste gene, sau cel puţin o parte dintre ele, diferă de la un subiect la
altul, potenţiaIităţiIe intelectuale nu sînt aceleaşi la toţi.
Pleiotropia genelor, adică proprietatea lor de a controla nu un singur ci mai multe caractere,
complică şi mai mult tabloul. La fel
* O bună expunere de ansamblu a dezvoltării encefalului se poate găsi în Bossy, 1972.
161
11 — Antropologie motrică şi pluralitatea factorilor — acesta e un aspect complementar — care

condiţionează fiecare particularitate anatomică sau fiziologică.

Desigur, în privinţa determinării genetice a morfologiei şi funcţionalităţii creierului există încă
foarte multe necunoscute, aşa cum de altfel există pentru întreaga anatomie şi fiziologie a
encefalului, dar este certă existenţa unei eredităţi marcate la nivelul sistemului nervos central şi
de aici necesitatea de a ţine cont de această realitate în selecţia sportivă şi dirijarea
individualizată a antrenamentului. Vom aborda, în continuare, cîteva aspecte privind inteligenţa
şi îndemînarea, esenţiale pentru activitatea sportivă şi definirea tipului neuropsihic.
1) Inteligenţa. Termenul de inteligenţă este folosit tot mai mult pentru a desemna latura şi
valoarea operatorie a gîndirii.
Dicţionarul lui Pieron îi acordă patru accepţiuni: 1 — de facultate, care alături de sensibilitate şi
voinţă, constituie ansamblul vieţii mentale: 2 - de nivel mental privit în ansamblu, ca rezultat al
dezvoltării; 3 — de factor general aptitudinal, comun tuturor operaţiilor mentale şi înnăscut al
activităţilor cognitive; 4 — de capacitate de rezolvare de probleme, în psihologia comparată şi
diferenţială. După cum remarcă Ursula Şchiopu (1969), termenul de inteligenţă a servit pentru
tratarea gîndirii dintr-un punct diferit de vedere, altul decît al vechiului asociaţionism, care
reducea caracteristicile gîndirii la combinaţii simple de idei şi noţiuni. Considerată aptitudine
complexă mentală, inteligenţa este asimilată cu eficienţa operativă a gîndirii. Ea este privită ca o
capacitate relaţională sau activitate intelectuală, sau, şi mai scurt, drept capacitate sau facultate
bi- sau multifactorială.
Teoriile factoriale şi aptitudinile asupra inteligenţei au condus la încercările de a o evalua prin
coeficientul de inteligenţă (Q. 1.), termen introdus de Stern, în 1912, care exprimă raportul dintre
vîrsta mentală stabilită prin teste şi vîrsta biologică a subiectului
Modelul tridimensional al intelectului dat de J. P. Guilford (1966) dezvoltă teoria caracterului
tridimensional al intelectului, în care structura factorială a gîndirii este prezentată într-o viziune
unitară- sistemică. Cele trei dimensiuni principale sînt conţinutul, operaţiile şi rezultatele
gîndirii, din combinarea cărora rezultă, teoretic, factorii intelectivi.
în modelul propus de Guilford sînt cinci operaţii, patru tipuri de conţinuturi şi şase feluri de
produse, ceea ce duce, teoretic, la 5X4X6=120 aptitudini sau factori ai intelectului. Cercetările
curente nu au reuşit însă să depisteze decît 55 din aceştia, factorul comportamental fiind uneori
scos din calcul (fig. 65).
Procesele intelectuale prin care sînt discriminate informaţiile sînt:
C. Cunoaşterea este concepută ca proces de descoperire imediată a informaţiei, conştiinţă,
redescoperire sau recunoaştere a informaţiei aflată sub diferite forme: înţelegere şi perspicacitate;
M. Memoria reprezintă păstrarea sau stocarea, cu anumite grade de utilizare, a informaţiei, în
forma în care aceasta a fost reţinută şi ca răspuns la acelaşi tip de indicatori în legătură cu care s-
a produs învăţarea;
OPERAŢI I
1c_o
O U!_u
Fig. 65. Componentele inteligenţei (după Guilford).
D. Gîndirea divergentă, operaţie cuprinsă în aptitudinea creativă, în care principalul aspect
constă din varietatea şi cantitatea „'ieşirilor" sistemului;
N. Gîndirea convergentă, în care operaţia priveşte prelucrarea informaţiilor primite, vizînd un
singur şi cel mai acceptabil rezultat;
E. Evaluarea, aprecierea, cuprinde judecăţi sau hotărîri privitoare la caracterul satisfăcător al
informaţiilor primite (corecte, corespunzătoare, adecvate ş.a.).
Categoriile mari de tipuri de informaţii pe care individul le poate diferenţia sînt:
F. Figurai - forma concretă a informaţiei, percepută sau reactualizată ca imagine. Cuprinde
organizarea perceptivă, informaţia vi- zuală-spaţială, chinestezică ş.a.;

S. Simbolic, în care informaţia este sub forma semnelor descriptive, fără semnificaţie în ele
însele, cum sînt notele muzicale, codurile, notaţiile convenţionale etc.;
M. Semantic, reprezintă înţelesul sau semnificaţia unei anumite Informaţii şi se exprimă în
cuvinte rostite sau gîndite. Unele imagini (fotografii) pot, de asemenea, să conţină informaţie
semantică;
B. Comportament, care cuprinde informaţia preponderent neverbală, inclusă în interacţiunea
subiecţilor, în care se exprimă atitudinile, nevoile, dorinţele, intenţiile, gînduriîe altora sau ale
propriei persoane.
Forma pe care o iau informaţiile, ca urmare a activităţii individului., sînt:
U. Unităţi elemente ale informaţiei relativ izolate sau circumscrise, cu caracter „individual";
C. Clase, gruparea sub forma noţiunilor a informaţiilor, în virtutea proprietăţilor comune;
R. Relaţii, legături stabilite între elementele informaţiilor, pe baza variabilelor sau punctelor de
contact pe care acestea le au;
S. Sisteme, organizarea sau structurarea elementelor informaţionale în grupări, complexe de
părţi care interacţionează sau sînt legate între ele;
T. Transformări, schimbări de diferite tipuri (redefiniri, transferări sau modificări) ale
informaţiilor;
I. Implicaţii, extrapolarea informaţiei, în forme de expectaţii, pre- dicţii, antecedente,
concomitente sau consecinţe — cunoscute sau bănuite (Guilford, 1979).
Operaţiile, conţinutul şi produsele se corelează. Aplicarea operaţiilor duce la obţinerea
produselor (rezultatelor) mentale amintite, al căror conţinut se exprimă, de asemenea, în forme
diferite.
Tipologia conţinutului este asociată de Guiford cu tipurile de inteligenţă: inteligenţa concretă are
la bază aptitudinile figurate; 'inteligenţa abstractă ţine de conţinuturile simbolice şi semantice;
‘inteligenţa socială este asociată cu conţinutul comportamental, înţelegerea conduitei altora şi a
celei proprii (după M. Epuran) (fig. 66).
Ca expresie globală a funcţionalităţii nervoase, atît de importantă în sport şi îndeosebi în anumite
discipline sportive, se impune a se situa ia un nivel cît mai înalt la sportivii de performanţă. Acest
deziderat este condiţionat de două elemente:
a) determinarea coeficientului de inteligenţă la părinţi, întrucît, avînd un grad ridicat de
heritabilitate, ne dă posibilitatea să selectăm, pentru activitatea sportivă,subiecţi cu un nivel
ridicat de inteligenţă, ceea ce este o condiţie esenţială, mai ales în anumite ramuri sportive
precum jocurile, scrima, boxul, unde existenţa adversarului impune adoptarea rapidă a mişcărilor
la acţiunile acestuia;
b) întrucît mediul ambiant şi îndeosebi cel social cu o acţiune foarte mare asupra genotipului
intelectual, putînd duce la dezvoltarea intelectului pînâ la 'limita superioară de adaptabilitate
genetică, este foarte important ca, în cadrul pregătirii sportivului, chiar în cadrul
antrenamentelor, să se acorde o importanţă deosebită factorului educaţional sociocultural.
Aceste elemente, esenţiale pentru atingerea unor parametri cît mai înalţi ai intelectului, sînt
foarte importante, deoarece de activitatea la nivelul superior a encefalului depinde, pe de o parte,
pragul ce-l poate atinge calitatea psihoneuromotrică de îndemînare, iar pe de altă parte, uşurinţa
şi rapiditatea fixării unor deprinderi motrice complexe.
Asupra unor aspecte practice privind testarea inteligenţei şi a coeficientului său de heritabilitate
vom reveni într-un capitol următor privind determinarea antropologic genetică a unor caractere
tipologice, întrucît o considerăm un element de bază pentru obţinerea performanţei în sport.
Aceasta cu atît mai mult cu cît nu putem face o delimitare între inteligenţa generală intelectuală
şi cea motrică. Există o intercondi- ţionare reciprocă între aceste două forme de manifestare a
inteligenţei, astfel încît inteligenţa motrică este, în ultimă instanţă, un stereotip al inteligenţei
generale intelectuale. Făptui este atestat şi de noile modalităţi de antrenament, care încep să fie
tot mai mult fundamentate ştiinţific; antrenamentul începe cu însuşirea teoretică a unor aspecte
biomecanice, care implică o cunoaştere profundă a trigonomiei, matematicii, fizicii şi, după ce
raţionamentele intelectuale — pe baza cărora se prefigurează schemele tactice — au fost
însuşite, se trece în teren unde, prin antrenament, se formează deprinderile şi priceperile motrice,
a căror asimilare este cu atît mai bună cu cît sportivul este mai inteligent, avînd a funcţionalitate
corticală superioară. De fapt este dovedit că encefaiul acţionează, în ansamblul său, pe baza unor
conexiuni multiple între toate zonele sale, aşa după cum vom detalia această problematică odată
cu prezentarea calităţii de îndemînare.
2) Îndemînarea, Este o calitate psihoneuromotrică ale cărei definiţie şi conţinut le-am
prezentat în cadrul descrierii tipului motric. Remarcăm de la început faptul că majoritatea
cercetătorilor, printre care îi cităm pe Malina (S.U.A.), Nikitjuc şi Szw/arz (U.R.S.S.), Wo-
lonski şi Sjopo (Polonia), Eiben (R.P.U.) ş.a., consideră că există o relaţie de directă
proporţionalitate între această calitate şi inteligenţa generală. Faptul ne justifică pe deplin teza,
fundamentată mai sus, privind necesitatea testării gradului de inteligenţă, atît pentru selecţia
sportivă — punînd accentul pe caracterul ei de determinare genetică — cît şi pentru urmărirea
celei de progres în antrenament, întrucît, aşa după cum arătam, mediul are şi el un rol hotărîtor şi
major în atingerea limitei superioare de adaptabilitate genetică.
La recentul Congres al Federaţiei Internaţionale de Antropologie şi Genetică Aplicată în Sport s-
a conchis, de asemenea, asupra- faptului că îndemînarea, numită de alţi cercetători şi abilitate,
este condiţionată, în principal, de funcţionalitatea sistemului nervos şi se află, corolar, într-o
strînsă relaţie de dependenţă faţă de inteligenţă, socotiă ca orezultantă globală a activităţii
sistemului nervos, care reprezintă ,,Capacitatea de adaptare la diferite modificări survenite în
modul exterior" (Maliţa).
Privind structurile care determină îndemînarea, remarcăm sistemul nervos, sistemul
endocrin şi sistemul muscular. Vom urmări, în detaliu, modul în care aceste sisteme intervin în
dezvoltarea acestei calităţi.
i. Se observă preponderenţa absolută a sistemului nervos, care acţionează prin anumite
segmente, în principal.
1) Scoarţa cerebrală este fără îndoială elementul princeps în realizarea comenzilor motorii
fine şi a răspunsurilor motrice adecvate la acţiunile adversarului. Ea acţionează prin mai multe
zone.
— Aria prefrontală, de unde pleacă fasciculul piramidal, care conduce motilitatea voluntară
conştientă.
Regiunea motricităţii voluntare este formată de girul precentral şi se întinde şi pe girii
învecinaţi, aproape de şanţul cerebral lateral, pe pars opercularis a lobului frontal şi lobul
parietal. De asemenea se întinde şi peste marginea superioară a emisferei şi se termină în partea
posterioară a lobului paracentral. Din toată această regiune la naştere calea piramidală (tradus
corticobulbaris şi tradus corticospinalis).
— Ariile extrapiramidale corticale. înăfara sistemului efector piramidal cu două fascicule,
corticospirial şi corticonuclear, există sistemul extrapiramidal, ale cărui formaţiuni de comandă
se găsesc pe toată întinderea nevraxului, în etajele subcorticale: nucleii striaţi, subtalamici,
coliculii cvadrigemenii, nucleul roşu, substanţa neagră, nucleii vestibuluri, oliva, cerebelul —
organ reglator prin excelenţă, care primeşte influxurile vestibulare şi proprioceptive. Aceşti
centri funcţionează însă sub influenţa scoarţei, iar, la rîndul lor, prin circuite complicate,
influenţează activitatea corticală, sistemul extrapiramidal fiind un servomecanism ca re "regi ea
ză influxul motor la nivelul căii finale comune. In acest complex participă activ şi substanţa
reticulară, care prezintă — de la talamus — fibne ce urcă pînă la nivelul scoarţei, în timp ce
altele coboară în trunchiul cerebral şi măduvă.
— Arii inhibitorii, numite astfel, deoarece pot inhiba funcţionarea ariei motorii principale. Se
găsesc de o parte şi de alta a ariei pre- centrale (4s, 2 în lobul frontal, 8 în lobul occipital în jurul
ariei 19, 24 în girusul cingular pe faţa internă a emisferului). Influxul de la aceste zone ajunge la
nucleul caudac apoi la globus pallidum, de unde e retrimis în scoarţa precentrală (ariile 4 şi 6);
în acelaşi timp, influxul nervos de la pallidum e trimis Ia 'nucleul ventral lateral anterior al
talamusului şi apoi, prin fibre talamocortioale, la cortex. Sistemul acesta represiv este
corticostriocortical, talamusul avînd rolul de filtru.
— Ariile de integrare ale circuitelor neocerebeloase au rol motor. Neocerebelul realizează al
doilea mecanism al reglării influxului motor cortical. El comportă două mari fascicule aferente,
de la scoarţă la cerebel, frontopontin (Arnold) şi parietotemporopontin (Turk-Mey- nert).
în ultimul timp, în afară de această reperezentare piramidală şi parapiramidală a motilităţii pe
cortex, la nivelul neocortexului s-a descoperit o serie de arii de reprezentare la nivelul
arhipaliumului, de importanţă deosebită pentru realizarea preciziei, fineţei şi adaptării maxime a
actului motric la condiţiile de mediu, după cum urmează:
— Reprezentarea integrativă a ansamblului corporal propriu. Individul, uneori, ia
cunoştinţă de propriul său corp prin diferite moduri: palpate, ce ne permite de a simţi forma şi
consistenţa, prin influxuri proprioceptive, ce ne informează asupra atitudinii şi situaţiei în spaţiu,
prin influxuri vizuale, prin influxuri auditive ce ne permit recunoaşterea vocii etc. S-a dovedit că
ariile sensibilităţii (parietale), audiţiei (temporale), vizuale (occipitale) se conectează la nivelul
ariei proiecţiei corporale situată în circumvoluţiunile ce înconjoară extremitatea posterioară a
scizurii lui Sylvius şi primei scizuri temporale. Tot în această regiune se proiectează pulvinarul,
care, la riVidul său, primeşte influxuri de la corpii geniculaţi lateral şi medial şi de la nucleul
latero-ventral posterior, deci relee diencefalice ale căilor auditive, vizuale şi a tactului.
— Cimpuri corticale legate de capacitatea de previziune. Acţiunea necesită previziune.
Cercetările lui Penfield dovedesc legăturile cortexului prefrontal cu nucleul medial al
talamusului, cu cortexul motor, cu cel senzitiv, cu cel occipital şi temporal. Aceste elemente ana-
tomice asociate cu fapte clinice sugerează existenţa unor arii ale previziunii la nivelul porţiunii
anterioare a cortexului prefrontal, intervenţia regiunii prefrontale fiind dovedit că se realizează în
legătură cu procese mentale de natură să conducă la acţiuni ce sînt previzionate.
— Cîmpuri corticale ale emotivităţii. Cercetările din ultima perioadă, electrofiziologice şi
clinice, încep să permită descifrarea unor zone corticale ale emotivităţii.
Sentimentele afective şi emoţiile sînt cel mai adesea provocate pe baza văzului, auzului,
mirosului etc. Emoţiile declanşează manifestări motorii şi vegetative. Două regiuni ale cortexului
sînt legate direct cu centrii reglatori ai motricităţii şi cu nucleii hipotalamici,
respectiv cortexul prefrontal şi aria cingulară (limbice), ceea ce, pe baza unor cercetări
electrofiziologice şi fapte clinice, a condus la concluzia că aceste zone sînt cele ale reprezentării
emotivităţii.
De asemenea s-a descoperit o serie de receptori endocrini în creier şi substanţe care sînt
responsabile de comportament şi de funcţionalitatea globală a encefalului (cibernine etc.).
Se delimitează, deci, 4 zone (a-c).
a) Cortexul prefrontal e legat în dublu sens cu cortexul precentral şi nucleii posteriori ai
hipotaiamusului (ergotropi, ce produc hipertensiune, tahicardie şi reacţii de anabolism).
b) Cortexul ariei cingulare (lobul limbic a lui Broca), prin partea sa anterioară, este
inhibitor al activităţilor motrice prin acţiunea sa asupra nucleului caudat şi substanţei reticulare a
trunchiului cerebral.
De asemenea, aria cingulară primeşte aferenţe de la toate ariile supresive ale cortexului (frontal,
parietal, preoccipital) şi de la hipocamp, pe calea nucleului anterior al talamusului. Această
ultimă aferenţă arată că rinencefalul poate declanşa efecte vegetative atît prin fibrele sale de
proiectare pe nucleii hipotalamici anteriori (tro- fotropi — Hess, cît şi aşa cum am anunţat mai
sus, o acţiune directă prin intermediul cortexului cingular, asupra centrilor motori subcorticali.
Aria cingulară, activată astfel de neo- şi arhicortex trimite, la rîndul său, influxurile la centrii
inhibitori, fiind locul unde are loc ansamblarea mecanismelor ce traduc starea numită emoţie
(Papez).
e) Partea mijlocie a primei circumvoluţiuni temporale (înaintea zonei de proiecţie a fibrelor
cohleare) pentru surditatea verbală,
d) Zona angulară situată în jurul terminării primei circumvoluţii temporale, înaintea lobului
occipital pentru cecitatea verbală.
între cele 4 zone există fibre asociative a căror leziune determină se implică în procesele de
afazie.
Unii autori consideră că există o- zonă a ideaţiei, care asamblează activitatea acestor 4 zone
(Delmar). De asemenea, faptul că cele 4 zone există în ambele emisfere, dar că numai emisfera
stîngă la dreptaci şi cea dreaptă la stîngaci intervine în limbaj, asociat cu faptul că musculatura
fonatoare în întregime — cu reprezentări motorii pe ambele emisfere — participă sincron, ridică
o serie de probleme încă neelucidate.
Remarcăm, de asemenea, faptul că aceste arii acţionează în strînsă corelaţie atît între ele cît şi cu
zonele de comportament şi colelalte arii corticale, creierul constituind o unitate funcţională în
ansamblul său.
2) Sistemul extrapiramidal. Este alcătuit din totalitatea formaţiunilor nervoase care, în ultimă
instanţă, prin căi descendente, îşi liimit impulsurile la nivelul unităţii motorii (prin neuronul
motor periferic), asigurînd reglarea mişcărilor fine şi a tonusului muscular. Acest sistem, care se
află sub control cortical, constituie efectoru! pentru realizarea la un nivel cît mai ridicat a
îndemînării. El este alcătuit din fasciculele subrospinal, tectospinal, nigrospinal, olivospi- nal,
reticulospinal, vestibuiospinal (Atlas de Anatomie, volumul III).
3) Substanţa reticulară, care este o formaţiune nervoasă alcătuită dintr-o multitudine de
neuroni aflaţi îndeosebi în trunchiul cerebral, pe de o parte, prin zona sa numită sistem activator
ascendent, menţine tonusul cortical, inclusiv al zonelor motorii, iar printr-o altă zonă, numită
sistem inhibitor descendent reglează impulsurile motorii venite de la nivele superioare
adaptîndu-le cerinţelor mediului exterior şi conferindu-le precizia necesară.
4) Cerebelul, care se implică în mod deosebit pe circuitele motorii după cum urmează:
— neocerebelul reglează fineţea şi precizia;
— paleocerebelul reglează tonusul muscular;
— arhicerebelul reglează echilibrul.
între aceste segmente ale sistemului nervos central se realizează circuite integrate şi de
reaferentaţie cibernetică (feed-back), care constituie substratul anatomofuncţional al preciziei, al
fineţei şi adaptabilităţii actului motric; ele, în esenţă, exprimă coordonarea neuromotorie şi deci
îndemînarea (pentru detalii a se consulta Atlas de Anatomie Umană, volumul III — coordonator
Mircea Ifrim).
5) Analizatorul vestibular se implică de asemenea în realizarea îndemînării, deoarece, prin
segmentele sale de recepţie, conducere şi proiecţie corticală, el asigură menţinerea echilibrului
organismului, îndemînarea comportă, pentru om, menţinerea în poziţie ortostatică, un echilibru
necorespunzător făcînd imposibilă precizia mişcărilor. Din aceste motive, în îndemînare se
implică major, alături de structurile corticale, şi întreg analizatorul vestibular.
Incontestabil că şi ceilalţi analizatori, îndeosebi cei vizual, auditiv, chinestezic, prin informaţiile
pe care le furnizează scoarţei se implică în realizarea îndemînării, astfel încît integritatea lor
funcţională şi structurală — odată cu un grad cît mai ridicat de acuitate
- sînt foarte importante pentru atingerea parametrilor maximali ai îndemînării.
în ce priveşte mecanismele funcţionale corticale implicate în îndemînare nu vom repeta cele
cunoscute privind fiziologia creierului.
insistăm în mod deosebit asupra rolului echilibrului dintre procesele de excitaţie şi inhibiţie,
concentrare şi iradiere. Inhibiţia de diferenţiere este unul dintre mecanismele de bază din
sistemul nervos care condiţionează îndemînarea, în care contracţia selectivă a unor grupe
musculare, comandate cortical, este esenţială. De asemenea, formarea stereotipurilor dinamice,
care exprimă de fapt inteligenţa motrică, este esenţială pentru imprimarea deprinderilor motrice.
Totodată, procesul gîndirii şi cel al raţionamentului, la care începe să fie descifrate aspectele lor
morfofiziologice, dar care sînt departe de a fi elucidate, sînt esenţiale pentru formarea
priceperilor motrice care necesită raţionamente şi răspunsuri motrice rapide la acţiunea
adversarului.
Cunoaşterea pe baza unei testări a tipului de sistem nervos asupra cărora am insistat anterior este
esenţială pentru a avea informaţii asupra acestor procese şi asupra potenţialului de îndemînare
ale unui sportiv. Astfel, tipul echilibrat mobil este optim în scrimă, box, jocuri sportive şi alte
discipline sportive, în care îndemînarea este pe prim plan. Totodată, rezistenţa la oboseală a
celulei nervoase este esenţială, pentru îndemînare, odată cu capacitatea sa de refacere rapidă.
Numai în condiţii de prospeţime a celulei nervoase îndemînarea este maximă. De asemenea, s-a
dovedit că celula nervoasă, datorită barierei hematoencefalice, îşi desfăşoară metabolismul în
anaerobioză. Sînt interesante din acest punct de vedere cercetările lui Malino (S.U.A.), care
atestă faptul că sportivii care au o capacitate anaerobă crescută au şi un grad de îndemînare şi de
inteligenţă sporit. Faptul este cu atît mai interesant cu cît capacitatea anaerobă are un foarte mare
coeficient de heritabiIitate, ates- tînd astfel încă o dată, şi prin faptul că metabolismul celulei ner-
voase este anaerob, condiţionarea genetică puternică a activităţii cerebrale.
II. in al doilea rînd trebuie să avem în vedere corelaţiile neuro- endocrine foarte strînse,
implicate în funcţionalitatea sistemului nervos: hormonii tiroidieni şi gonadici îndeosebi, sînt
implicaţi în activitatea nervoasă superioară (vezi Atlas de Anatomie umană, voi. III); hipofiza şi
corelaţiile sale cu hipotalamusul sînt de asemenea foarte importante. De aici necesitatea stabilirii
tipului endocrin descris şi coroborarea cu ramura de sport practicată. Hipotalamusul reprezintă şi
regiunea din nevrax unde au loc importante fenomene secretorii cu rol deosebit în
funcţionalitatea sistemului nervos şi menţinerea ho- meostaziei organismului. Produşii de
secreţie sînt neurotrofici, neuro- reglatori şi psihoreglatori.
Fenomenele secretorii de la nivelul diencefalului sînt neurose- creţia, neurocrinia şi
ependimocrinia.
Neurosecreţia. Este dovedit că grupele magnoceluiare ale nudei- lor supraoptici şi
paraventriculari au o activitate endocrină. Aceşti neuroni elaborează o neurosecreţie care
descinde de-a lungul axo- nilor pînă în hipofiza posterioară (Scharrer). Neurosecreţia este acu-
mulată în hipofiză, iar apoi eliberată în sînge; se pare că ocitocina, vasopresina, adiuretina îşi au
locul de elaborare nu în hipofiză CF în hipotalamus.
De asemenea, nucleii hipotalamici secreta hormoni care trec în regiunea tuberiană, stimuiînd şi
reglînd activitatea hipofizei anterioare şi îndeosebi funcţia corticotropă.
în aceeaşi măsură se consideră că există o neurosecreţie hi pata - lamică ce merge pe fibre
nervoase dispersate în regiunea epifizei, mezencefalului şi nucleului -a migdal ian.
Neurocrinia. Se înţelege prin neurocrinie fenomenul de excreţie, în interiorul sistemului nervos,
a produşiîor elaboraţi de organele glandulare sau secretorii ca hipofiza, epifiza sau ependimul
(opus termenului de hemocrinie, prin care înţelegem deversarea produşiîor de secreţie glandulară
în sînge). Este un fenomen invers neurose- creţiei.
III. Abordînd problematica legată de îndemînare, subliniem faptul că această calitate
biopsihomotrică este condiţionată de două elemente esenţiale ale funcţionalităţii organismului.
1. Formarea deprinderii motrice, condiţionată de funcţionalitatea sistemului nervos central.
2. M ăsura în care aparatul muscular posedă celelalte calităţi bio- motrice, de viteză, forţă,
rezistenţa, care-i permit o recepţie corespunzătoare a comenzilor corticale şi, implicit, o execuţie
corectă. în cazul în care muşchiu1!, mai corect organismul în ansamblul său, nu posedă la
parametrii corespunzători aceste calităţi, precizia, promptitudinea şi gradul de 'adaptabilitate ale
mişcării, respectiv, în esenţa, realizarea îndemî nării, este grevată negativ.
A. Privind primul aspect în această viziune a îndemînării subliniem cîteva aspecte care
condiţionează şi definesc deprinderea motrică şi, corolar, au un grad mare de determinare asupra
dezvoltării îndemînării.
Deprinderile motrice sînt reflexe condiţionate complexe avînd la bază perfecţionarea 'legăturilor
dintre organele Interne (aparat car- diorespirator, digestiv, excretor, sistem endocrin etc.) şi
sistemul locomotor, fiind condiţionate în principal de funcţionalitatea sistemului nervos centrai
Procesul de antrenament perfecţionează aceste reflexe, asigurînd adaptabilitatea întregului
organism faţă de cerinţele efortului la oare este supus.
O definiţie clară a deprinderilor motrice este formulată de prof. M/ba/ Epuran, după oare
,,deprinderile sînt componente ale activităţii voluntare, care, prin exersare, ating un randament
înalt pe baza perfecţionării indicilor execuţiei (coordonare, precizie, viteză, automatizare etc.).
Mecanismul fiziologic al deprinderii constă în activitatea de asamblare a scoarţei cerebrale,
potrivit 'legilor interacţiunii celor două sisteme de semnalizare, a formării reflexelor condiţionate
complexe şi a mecanismelor de coordonare ale sistemului nervos centrar.
\
Privind conceptele care fundamentează noţiunea de deprindere motrică, remarcăm faptul că a
fost depăşită faza în care se consideră că deprinderea se realizează în exclusivitate prin legătura
dintre stimulul exterior şi declanşarea răspunsului adaptativ (Behavior). Astăzi se consideră, pe
baza teoriei nerviste, pavloviene, intriearea în formarea deprinderii a unor serii de variabile
intermediare, în care plasticitatea şi funcţionalitatea etajelor superioare ale S.N.C. joacă un rol
primordial.
Subliniem, de asemenea, că se utilizează curent noţiunile de pricepere şi de deprindere motrică,
crem du-se uneori confuzii.
Ne declarăm de acord cu M. Epuran care arată că: „activitatea voluntară a omului este deosebit
de complexă şi este alcătuită din priceperi şi deprinderi care se întrepătrund şi se completează
reciproc, în sensul că unele priceperi sînt alcătuite şi din deprinderi, iar deprinderile nu pot exista
în afara priceperii". La aceasta adăugăm faptul că Vanele „defineşte priceperea ca o treaptă
echivalentă cu stadiul de finisare, cu sfîrşitui fazei de diferenţiere a formării deprinderilor
motrice, fiind, de fapt, valorificarea superioară a stereotipului dinamic obţinut în faza de
automatizare primară".
Sintetizînd opiniile existente în literatură, noi apreciem că deprinderea motrică elementară sau
mai complexă reprezintă un prim stadiu de formare a stereotipului dinamic, pentru ca priceperea
să reprezinte o etapă superioară, în care subiectul, conştientizat pe deplin, are posibilitatea, graţie
funcţiei cognitiv-logice a S.N.C., să combine şi să folosească creativ şi adecvat deprinderile
'motrice formate.
De aici necesitatea ca în antrenament să acordăm o atenţie adecvată respectării particularităţilor
antropologice de vîrstă, în aşa fel ca să nu blocăm sistemul nervos în faza de stereotipie, de
formare doar a unor deprinderi, ei să dezvoltăm capacitatea creativă şi formarea priceperilor
motrice (spre exemplu: acţiunile tactice în jocuri după M. Epuran), care permit asamblări
complexe şi rapide ale neuronilor corticali, absolut indispensabile în realizarea !a parametrii
superiori a calităţii biopsihomotrice de îndemînare, care determină performanţa in o serie de
activităţi sportive.
Subliniem în acest context pericolul de a crea stereotipii în însuşirea deprinderilor motrice, mai
ales la copii şi juniori, unde o fixare foarte consolidată a deprinderii motrice poate constitui o
piedică sau o „barieră", netă, limitînd capacitatea de adaptare, condiţionată de formarea de acte
motrice noi din deprinderile elementare existente. Cităm astfel „bariera de viteză" ce poate apare
în condiţiile unui antrenament rău condus, la copii şi juniori.
Subliniem faptul că în formarea deprinderilor motrice un rol deosebit, alături de factorii de
mediu, educaţi o noii, de antrenament, revine determinării genetice ereditare a sistemului nervos
sub raportul structurii şi funcţionalităţii sale, fapt asupra căruia am mai insistat în capitolele
precedente. Completam însă cu faptul că cercetările din ultimul timp atestă că, pe lingă ereditatea
biologică — care constă în transmisia informaţiei genetice conform legilor mendeleene (ereditate
închisă) — există şi o transmisie ereditară a modelului de comportament numită şi ereditate
deschisă. S-a stabilit astfel o corelaţie strînsă între învăţarea motrică şi metabolismul acidului
ribonucleic (RNA) şi a altor proteine cerebrale. Este dovedit faptul că inhibarea sintezei de RNA
opreşte orice învăţare motrică. Primele molecule responsabile de transmiterea informaţiei
motrice au fost izolate experimental pe animale de O. Ungar şi au fost denumite scotofobine.
Aceste cercetări deschid noi perspective în elucidarea mecanismelor complexe care determină
genotipul, atît de important de cunoscut pentru selecţie. Făcîndu-se studii asupra calităţii genelor
se admite că, ,1a majoritatea subiecţilor, 68% sînt purtătoare de calităţi medii, 16% peste medie
şi 16% sub medie (A. Gagea). Posibilitatea combinării de la cei doi părinţi a genelor peste medie
creşte în măsura în care ei sînt posesorii unor calităţi deosebite, iar marele talent se naşte în
momentul cînd combinaţia genică se face din genele cu caractere peste medie. Acest fapt are însă
o raritate destul de mare, legat şi de faptul că Terman (S.U.A.) arată, pe baza experimentală, că
există o tendintă genetică de reîntoarcere către medie.
Apa re astfel că, în determinismul genetic al formării deprinderilor motrice şi, corolar, al
îndemînării, un rol deosebit revine atît eredităţii închise, genetice, cît şi celei deschise,
reprezentate de neuropepti- dete produse în encefal, în măsură de a facilita stabilirea conexiuni-
lor neuronale şi a engramelor motrice. Aceste fapte explică motricitatea superioară a subiecţilor
pomeniţi din familii de sportivi de mare valoare, cu un arbore genealogic cît mai adînc.
Desigur, la aceste mecanisme se adaugă informaţia intelectuală, proprie în exclusivitate fiinţei
umane, singura posesoare a celui de al doilea sistem de semna-lizare.
Programarea şi formarea deprinderii motrice, condiţionate sub raport potenţial de mecanismele
genetice expuse, depind sub raport morfologic şi neurofiziologic, în ultimă instanţă, de
funcţionalitatea integrală şi integratrvă a sistemului nervos, de capacitatea de engra- mare
corticală şi plasticitatea scoarţei cerebrale.
'în acest cadru sublinierea următoarele componente ale S.N.C. care concură la formarea
deprinderii motrice.
a) Componenta aferentă care recepţionează, pe caiea diferitelor analizări, mesajele externe
din mediul înconjurător sau cele stocate în anumite etape ale S.N.C. (îndeosebi în zonele
subcorticale) şi le transmite etajului cortical. Tot la acest nivel acţionează şi mecanismele de
reaferentaţie cibernetică (feed-back), care reglează în permanenţă răspunsurile centrale în funcţie
de modificările din periferie.
Menţionăm că această componentă aferentă, sub raportul subsistemelor care intră în compoziţia
ei, este solicitată diferenţial în funcţie de specificul ramurii de sport (de exemplu: analizatorul
vizual în tir, analizatorul proprioceptiv în gimnastică etc.).
b) Componenta centrală corticală, care realizează sinteza, anticiparea şi imaginea motrică
globală, răspunsul cognitiv-logic, de natură să elaborezi comanda adaptativă pentru periferia
locomotorie.
c) Componenta electoare, reprezentată de transmisia eferentă de la cortex şi cuplajul
excitaţie-contracţie musculară, condiţionat de calităţile biomotrice şi nivelul metabolic muscular
(stare de oboseală, etc).
La acestea se adaugă
d) Componenta vegetativă, care exprimă întreaga funcţionalitate a celorlalte sisteme şi
aparate ce asigură nivelele metabolice, ana- bolice şi cataboiice necesare funcţionalităţii
neuromusculare, sub raportul organismului uman privit unitar, ca un sistem biomecanic complex.
Desigur că ponderea de solicitare a acestor componente în formarea deprindeniîi motrice diferă
în funcţie de activitatea sportivă practicată.
Astfel, la un fotbalist, vor fi solicitate toate componentele şi este greu de spus care se situează pe
primul loc (după părerea noastră apreciem prioritară componentă centrală, urmată de cea
efectorie şi aferentă, condiţionate de cea vegetativă), în timp ce la un jucător de şah este net
dominantă componenta centrală. în funcţie de nivelul de selectare a componentelor se va face atît
selecţie, cît şi modalităţile de antrenament pe ramuri de sport.
De asemenea, apreciem că abordarea Prof. M. Epuran privind tipurile de deprinderi şi, corolar,
de îndemînare — după care deosebim deprinderi inteligent-motrice, în care, pe prim plan, în
dezvoltarea deprinderii motrice, implicit, a calităţii biopsihomotrice de îndemînare se situează
funcţionalitatea corticală (de exemplu: în jocurile sportive, scrimă, box etc.), deprinderi
proprioceptiv-motrice, în care coordonarea neuromusculară şi echilibrul sînt pe prim plan
(gimnastică, canotaj etc.), deprinderi senzorial-motrice, în care unii analizori sînt solicitaţi în
mod deosebit, precum analizatorul vizual în tir — este de un real folos în abordarea ştiinţifică a
selecţiei şi antrenamentului sportiv diferenţiat pe ramură de sport. La acestea am mai adăuga
deprinderi cu grad înalt de stereotipie şi solicitare majoră a componentei vegetative, care
condiţionează însuşi posibilitatea realizării stereotipiei în ritmul şi cu viteza impusă de obţinerea
performanţei, precum şi unele probe de atletism (alergări, aruncări, ciclism etc.). în această
categorie de deprinderi, calităţile biomotrice de viteză, forţă, rezistenţă —, în funcţie de
specificul probei - au un rol determinant in obţinerea performanţei, cu atît mai mult cu cît
complexitatea de- /
prinderii motrice corticale şi a cerinţei de creativitate în realizarea ei nu este chiar la un nivel
maximal de solicitare corticalâ. Desigur că se adaugă, în acest caz, ca de altfel şi în celelalte
tipuri de deprinderi, componentele personalităţii, ale tipului psihic, care sînt hotărîtoare pentru
performanţă.
B. în ce priveşte etapele de formare ale deprinderii motrice menţionăm următoarele stadii:
1) Etapa mişcărilor inutile sau a însuşirii preliminare - cognitivă (de generalizare a
excitaţiei), în care imaginea ideomotorie corticalâ cuprinde un număr mai mare de neuroni,
coordonarea este imperfectă atît îa nivel interneuromal cortieal cît şi îa nivelul cuplării neuromo-
tonil. Există pericolul formării unor stereotipi'i ca, spre exemplu, bariera de viteză, iar pauzele
prea lungi nu sînt indicate. Mişcările sînt nediferenţiate, grosiere.
Această etapă domină perioadele antepubertară şi pubertară, fiind explicată prin particularităţile
sistemului nervos la această vîrstă.
2) Etapa mişcărilor încordate, a însuşirii precizate a execuţiei — de organizare
(concentrării parţiale a excitaţiei), cînd, deşi avem de a face cu o concentrare corticală mai
mare, totuşi există arii suplimentare corticale care acţionează în realizarea mişcării. Sub raport
metabolic, biochimic, cheltuielile energetice sînt mari, chiar depăşind uneori prima etapă.
Oboseala survine rapid, iar stresul neuropsihic este mare.
Mişcarea se realizează rigid, crispat, cu intrarea în acţiune a unor grupe musculare suplimentare.
în această fază este nevoie să se lucreze analitic, individual, iar execuţiile corecte să fie imediat
consolidate prin repetiţie.
în cazul în care această etapă nu este depăşită cu rapiditate, avem de a face cu un subiect lipsit de
calităţile genetice necesare performanţei.
3) Etapa execuţiei corecte a mişcărilor — consolidării şi perfecţionării deprinderii (de
diferenţiere fină a mişcării). Se realizează concentrarea proceselor nervoase în ariile corticale
strict interesate, Iar economia de energie cu efect funcţional maxim caracterizează deprinderea.
Mişcarea se face în mod selectiv, în exclusivitate de grupele musculare necesare execuţiei
tehnice optime. în această etapă mărirea numărului de repetiţii se impune, iar accentul trebuie
pus pe eliminarea micilor imperfecţiuni. Această fază coincide cu etapa postpu- bertară şi se
explică prin particularităţile antropologice ale acestei vîrste.
4) Etapa însuşirii detaliate a mişcării (de automatizare a deprinderii). Este faza în care se
formează şi se consolidează stereotipul mo- tric, care este bazat pe un lanţ de reflexe
condiţionate şi necondiţionate ce se declanşează automat după un timp de repetare, respectiv,
\
antrenament. Această fază nu este obligatorie pentru toate actele motrice,
Formarea stereotipului corect poate fi grevată negativ de existenţa unor reacţii vesţigeale
cantonate în etajele subcorticale, îndeosebi în nucleul putamen şi pollidum din sistemul
extrapiramidal, reacţii care sînt fie înnăscute, fie dobîndite printr-o execuţie 'incorectă în primele
etape, fapt ce trebuie observat şi conectat eu multă răbdare, prin conştientizarea iniţială a lanţului
de acte motrice care formează stereotipul.
Odată stereotipul motric format, trebuie avut în vedere că dacă el începe să se declanşeze în
totalitatea lui, în afara conştientizării, deşi precis şi cu economie energetică, el constituie o frînă
asupra creativităţii atît de necesară în sport. De aici necesitatea menţinerii plasticităţii deprinderii
şi a execuţiei personale, fapt ce se realizează în antrenament prin execuţii variate, adversari
diferiţi şi dificultăţii suplimentare, pentru a solicita noi populaţii corticale şi, în consecinţă, a
stimula creativitatea sportivului. Faptul se impune chiar în etapa de performer de cea mai înaltă
clasă, pentru a evita plafonarea şi ru- tinarea. Cu atît mai mult evitarea stereotipului motric
consolidat se impune pe parcursul drumului spre înalta performanţă întrucît poate constitui o
frînă, o limită de netrecut în faţa procesului sportiv.
Menţionăm, de asemenea, faptul că formarea deprinderilor atrage după sine, ca urmare a
antrenamentului, o serie de modificări morfologice, dintre care cităm: sporirea reţelei capilare
cerebralie cu 20%, îmbogăţirea inervaţiei fibrelor musculare, creşterea suprafeţei buto- nilor
sinoptici, mărirea volumului neuronilor motori cu aproximativ 34%.
în ce priveşte stabilitatea deprinderilor motrice, remarcăm faptul că cele înnăscute, precum
mersul, alergarea, căţărarea, persistă toată viaţa, deşi nepracticate timp îndelungat (cazuri de
boală), scad în eficienţă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru unele deprinderi dobîndite, precum
mersul pe bicicletă, schiul, înotul, care, în cazul că nu mai sînt exersate timp îndelungat, ram în
doar în Geea ce priveşte structura de bază, coordonarea fină a mişcărilor pierzîndu-se.
în ce priveşte deprinderile motrice cu grad ridicat de tehnicitate din sportul de performanţă, după
o întrerupere în executarea 'lor, îşi pierd precizia, fineţea, gradul ridicat de coordonare
neuromotrică. Deşi este posibil ca o întrerupere să permită restructurarea deprinderii 1a un nivel
superior, în sensul pierderii a o serie de acte motrice şi facilitare a realizării unor acte motrice
noi, calitativ superioare, care se edifică pe structurile de bază rămase de la vechea deprindere. De
aici rezultă şi eficienţa unor pauze mai lungi în antrenament, strict individualizate la ramura de
sport şi subiectu'l antrenat.
Menţionăm, de asemenea, că în fixarea, dezvoltarea, consolidarea şi, în ultimă instanţă, execuţia
deprinderii motrice, un rol important îl
177
12 — Antropologie motricâ
prinderii motrice corticale şi a cerinţei de creativitate în realizarea ei nu este chiar la un nivel
maximal de solicitare corticalâ. Desigur că se adaugă, în acest caz, ca de altfel şi în celelalte
tipuri de deprinderi, componentele personalităţii, ale tipului psihic, care sînt hotărîtoare pentru
performanţă.
B. in ce priveşte etapele de formare ale deprinderii motrice menţionăm următoarele
stadii:
1) Etapa mişcărilor inutile sau a însuşirii preliminare - cognitivă (de generalizare a
excitaţiei), în care imaginea ideomotorie corticală cuprinde un număr mai mare de neuroni,
coordonarea este imperfectă atît la nivel interneuronal cortical cît şi la nivelul cuplării
neuromo- to-nii. Există pericolul formării unor stereotipii ca, spre exemplu, bariera de viteză,
iar pauzele prea lungi nu sînt indicate. Mişcările sînt nediferenţiate, grosiere.
Această etapă domină perioadele antepubertoră şi pubertară, fiind explicată prin
particularităţile sistemului nervos la această vîrstă.
2) Etapa mişcărilor încordate, a însuşirii precizate a execuţiei — de organizare
(concentrării parţiale a excitaţiei), cînd, deşi avem de a face cu o concentrare corticală mai
mare, totuşi există anii suplimentare corticale care acţionează în realizarea mişcării. Sub raport
metabolic, biochimic, cheltuielile energetice sînt mori, chiar depăşind uneori prima etapă.
Oboseala survine rapid, iar stresul neuropsihic este mare.
Mişcarea se realizează rigid, crispat, cu intrarea în acţiune a unor grupe musculare
suplimentare.
în această fază este nevoie să se lucreze analitic, individual, iar execuţiile corecte să fie
imediat consolidate prin repetiţie.
în cazul în care această etapă nu este depăşită cu rapiditate, avem de a face cu un subiect lipsit
de calităţile genetice necesare performanţei.
3) Etapa execuţiei corecte a mişcărilor — consolidării şi perfecţionării deprinderii (de
diferenţiere fină a mişcării). Se realizează concentrarea proceselor nervoase în ariile corticale
strict interesate, iar economia de energie cu efect funcţional maxim caracterizează deprinderea.
Mişcarea se face în mod selectiv, în exclusivitate de grupele musculare necesare execuţiei
tehnice optime. în această etapă mărirea numărului de repetiţii se impune, iar accentul trebuie
pus pe eliminarea micilor imperfecţiuni. Această fază coincide ou etapa postpu- bertară şi se
explică prin particularităţile antropologice ale acestei vîrste.
4) Etapa însuşirii detaliate a mişcării (de automatizare a deprinderii). Este faza în care
se formează şi se consolidează stereotipul mo- tri-c, care este bazat pe un lanţ de reflexe
condiţionate şi necondiţionate ce se declanşează automat după un timp de repetare, respectiv,
antrenament. Aceasta fază nu este obligatorie pentru toate actele motrice
Formarea stereotipului corect poate fi grevată negativ de existenţa unor reacţii vestigeale
cantonate în etajele subcorticale, îndeosebi în nucleul putamen şi pallidum din sistemul
extrapiramidal, reacţii care sînt fie înnăscute, fie dobîndite printr-o execuţie incorectă în
primele etape, fapt ce trebuie observat şi corectat cu multă răbdare, prin conştientizarea iniţială
a lanţului de acte motrice care formează stereotipul.
Odată stereotipul motric format, trebuie avut în vedere că dacă el începe să se declanşeze în
totalitatea lui, în afara conştientizării, deşi precis şi cu economie energetică, el constituie o
frînă asupra creativităţii atît de necesară în sport. De aici necesitatea menţinerii plasticităţii
deprinderii şi a execuţiei personale, fapt ce se realizează în antrenament prin execuţii variate,
adversari diferiţi şi dificultăţii suplimentare, pentru a solicita noi populaţii corticale şi, în
consecinţă, a stimula creativitatea sportivului. Faptul se impune chiar în etapa de performer de
cea mai înaltă clasă, pentru a evita plafonarea şi ru- ti narea. Cu atît mai mult evitarea
stereotipului motric consolidat se impune pe parcursul drumului spre înalta performanţă
întrucît poate constitui o frînă, o limită de netrecut în faţa procesului sportiv.
Menţionăm, de asemenea, faptul că formarea deprinderilor atrage după sine, ca urmare a
antrenamentului, o serie de modificări morfologice, dintre care cităm: sporirea reţelei capilare
cerebrale cu 20%, îmbogăţirea 'inervaţiei fibrelor musculare, creşterea suprafeţei buto- nilor
sinoptici, mărirea volumului neuronilor motori cu aproximativ 34%.
în ce priveşte stabilitatea deprinderilor motrice, remarcăm faptul că cele înnăscute, precum
mersul, alergarea, căţărarea, persistă toată viaţa, deşi nepracticate timp îndelungat (cazuri de
boală), scad în eficienţă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru unele deprinderi dobîndite,
precum mersul pe bicicletă, schiul, înotul, care, în cazul că nu mai sînt exersate timp
îndelungat, ram în doar în ceea ce priveşte structura de bază, coordonarea fină a mişcărilor
pierzîndu-se.
în ce priveşte deprinderile motrice cu grad ridicat de tehnicitate din sportul de performanţă,
după o întrerupere în executarea 'lor, îşi pierd precizia, fineţea, gradul ridicat de coordonare
neuromotrică. Deşi este posibil ca o întrerupere să permită restructurarea deprinderii la un
nivel superior, în sensul pierderii a o serie de acte motrice şi facilitare a realizării unor acte
motrice noi, calitativ superioare, care se edifică pe structurile de bază rămase de la vechea
deprindere. De aici rezu'ltă şi eficienţa unor pauze mai lungi în antrenament, strict
individualizate la ramura de sport şi subiectul antrenat.
Menţionăm, de asemenea, că în fixarea, dezvoltarea, consolidarea şi, în ultimă instanţă,
execuţia deprinderii motrice, un rol important îl
177
12 — Antropologie motricâ

“7
/
/
au toţi factorii de tip stress pozitiv sau negativ, ce acţionează asupra sistemului nervos.
Rezultă deci din cele expuse că îndemînarea, privită drept calitate biopsihomotrică, depinde,
pe de o parte, de formarea deprinderilor motrice condiţionate de funcţionalitatea complexă a
sistemului nervos, asupra căreia am mai insistat, cît şi de calităţile biomotrice ale organismului
care, în ultimă instanţă, constituie şi indicatori ai nivelului de funcţionalitate locomotorie de
care depinde măsura în care comanda corticală poate fi recepţionată şi executată corect. .
Din cele prezentate privind îndemînarea care, în ultimă instanţă, condiţionează învăţarea
motrică, rezultă cu claritate că învăţarea în domeniul activităţilor corporale comportă o
„învăţare inteligent construită, din însuşirea noţiunilor, conceptelor şi din învăţarea creatoare"
(M. Epuran).
învăţarea inteligentă utilizează mecanismele superioare ale intelectului uman, mecanismele
gîndirii ca proces de reflectare nemijlocită a realităţii, ca reflectare a relaţiilor logice şi
esenţelor fenomenelor, fiind o învăţare de tip cognitiv. Acest fapt justifică pe deplin, în
selecţie, testarea inteligenţei sportivului, iar în antrenament, cultivarea şi dezvoltarea ei.
Gîndirea condiţionată de inteligenţă, ca expresie globală a funcţionalităţii corticale, asigură
orientarea în mediul înconjurător, prin operaţiile sale de comparaţie, analiză, sinteză,
abstractizare, generalizare, fiind în măsură să aibă o serie de calităţi, printre care spiritul critic,
supleţea, rapiditatea, lărgimea, care conferă subiectului uman posibilitatea realizării unor
răspunsuri adaptate ia modificările mediului, respectiv, în cazul educaţiei fizice şi sportului,
acţiuni motrice cît mai eficiente şi adaptate variatelor situaţii din teren. în aceste condiţii,
rezultă clar că gîndirea condiţionează în mod esenţial îndemînarea privită drept calitate
biopsihomotrică. între inteligenţa şi capacitatea de învăţare motrică există o corelaţie pozitivă
cu atît mai mare cu cît exerciţiile sînt mai complexe. Unii autori au propus chiar un coeficient
motorie (M. Q.) pentru a desemna norma aptitudinală de învăţarea motrică a copiilor.
Rezultă deci o foarte strînsă corelaţie între formarea deprinderilor intelectuale şi a celor
motrice, ambele condiţionate de inteligenţă.
Deprinderile tactice în sport au, în conţinutul lor, atît componente mentale cît şi motorii, ele
constituind o unitate ce reflectă unitatea sructural fiziologică a organismului.
Deprinderile tactice sînt acte inteligente, tactica fiind un răspuns complet şi eficient, individual
sau colectiv, la o situaţie problematică (M. Epuran). Comportamentul tactic este de tip
inteligent, sportivul neputînd fi socotit un servomecanism programat, ci trebuie să aibă un
nivel ridicat de inteligenţă, respectiv de creativitate, care să-i permită
realegerea unui răspuns adecvat la multitudinea de situaţii ivite pe parcursul competiţiei.
C. îri al treilea rînd îndemînarea este determinată de măsura în care fibra musculară
este capabilă să răspundă la comenzile necesare, şi deci, de realizarea coordonării
neuromotorii.
In acest sens, în funcţie de condiţiile de mediu, îndemînarea necesită viteză de realizare a
actului motric (de ex.: lovirea mingii în- tr-un joc sportiv, rapid şi precis, înainte ca adversarul
 să ajungă la ea), forţă (o lovitură puternică şi precisă în box care să-l trîn- tească pe adversar la
podea) sau chiar rezistenţă (posibilitatea ca sistemul muscular să reziste pînă în ultimele
minute de joc, con- servîndu-şi precizia şi fineţea mişcărilor, ştiut fiind că, în condiţii de
oboseală musculară, răspunsul la comenzile corticale ale muşchiului este imprecis, o serie de
unităţi musculare fiind în stare de inhibiţie pentru compensarea rezervelor metabolice; însăşi
placa neuromo- torie nu mai are o permeabilitate corespunzătoare, depolarizarea sa făcîndu-se
mai greu).
în această concepţie, după părerea noastră, la nivel muscular, îndemînarea este condiţionată de
celelalte calităţi biomotrice, aşa fel în cît este necesar, pentru ca parametrii maximali ai acestei
calităţi să se dezvolte să se urmărească şi celelalte calităţi motrice, în funcţie de cerinţele
ramurii de sport practicate.
în ce priveşte posibilitatea de evaluare şi prognozare a îndemî- nării, în afară de probele
sportive făcute, bine stabilite în sistemul naţional de selecţie (Nicu A/exe), preconizăm
următoarele testări care privesc sistemul neuroendocrin, analizatorul vestibuîar şi sistemul
muscular:
— coordonarea neuromotorie care, în esenţă, exprimă îndemînarea, se testează prin:
— testul Pardue-Pegboard,
— testul ,,trasaj",
— tremometria,
— testul de coordonare şi disociere a mişcării mîinilor;
— capacitatea de inhibiţie de diferenţiere poate fi testată prin determinarea pragului de
fuziune, raportat la pragul de diferenţiere;
— mobilitatea proceselor nervoase se testează prin determinarea capacităţii de alternare
raportată la unitatea de timp;
— reactivitatea S.N.C. se testează prin:
— timp de reacţie,
— viteza de execuţie la o sarcină motrică simplă,
— viteza de repetiţie (testul „Tapping"),
— reflexograma achiliană, care dă informaţii şi asupra funcţiei tiroidiene;
— excitabilitatea S.N.C. poate fi testată prin:
— electroencefalografie,
/
/
au toţi factorii de tip stress pozitiv sau negativ, ce acţionează asupra sistemului nervos.
Rezultă deci din cele expuse că îndemînarea, privită drept calitate biopsihomotrică, depinde, pe
de o parte, de formarea deprinderilor motrice condiţionate de funcţionalitatea complexă a
sistemului nervos, asupra căreia am mai insistat, cît şi de calităţile biomotrice ale organismului
care, în ultimă instanţă, constituie şi .indicatori ai nivelului de funcţionalitate locomotorie de care
depinde măsura în care comanda corticală poate fi recepţionată şi executată corect.
Din cele prezentate privind îndemînarea care, în ultimă instanţă, condiţionează învăţarea motrică,
rezultă cu claritate că învăţarea în domeniul activităţilor corporale comportă o „învăţare
inteligent construită, din însuşirea noţiunilor, conceptelor şi din învăţarea creatoare" (M.
Epuron).
învăţarea inteligentă utilizează mecanismele superioare ale intelectului uman, mecanismele
gîndirii ca proces de reflectare nemijlocită a realităţii, ca reflectare a relaţiilor logice şi esenţelor
fenomenelor, fiind o învăţare de tip cognitiv. Acest fapt justifică pe deplin, în selecţie, testarea
inteligenţei sportivului, iar în antrenament, cultivarea şi dezvoltarea ei.
Gîndirea condiţionată de inteligenţă, ca expresie globală a funcţionalităţii corticale, asigură
orientarea în mediul înconjurător, prin operaţiile sale de comparaţie, analiză, sinteză,
abstractizare, generalizare, fiind în măsură să aibă o serie de calităţi, printre care spiritul critic,
supleţea, rapiditatea, lărgimea, care conferă subiectului uman posibilitatea realizării unor
răspunsuri adaptate 'la modificările mediului, respectiv, în cazul educaţiei fizice şi sportului,
acţiuni motrice cît mai eficiente şi adaptate variatelor situaţii din teren. în aceste condiţii, rezultă
clar că gîndirea condiţionează în mod esenţial îndemînarea privită drept calitate biopsihomotrică.
între inteligenţa şi capacitatea de învăţare motrică există o corelaţie pozitivă cu atît mai mare cu
cît exerciţiile sînt mai complexe. Unii autori au propus chiar un coeficient motric (M. Q.) pentru
a desemna norma aptitudinală de învăţarea motrică a copiilor.
Rezultă deci o foarte strînsă corelaţie între formarea deprinderilor intelectuale şi a celor motrice,
ambele condiţionate de inteligenţă.
Deprinderile tactice în sport au, în conţinutul lor, atît componente mentale cît şi motorii, ele
constituind o unitate ce reflectă unitatea sructural fiziologică a organismului.
Deprinderile tactice sînt acte inteligente, tactica fiind un răspuns complet şi eficient, individual
sau colectiv, la o situaţie problematică (M. Epuron). Comportamentul tactic este de tip
inteligent, sportivul neputînd fi socotit un servomecanism programat, ci trebuie să aibă un nivel
ridicat de inteligenţă, respectiv de creativitate, care să-i permită realegerea unul răspuns adecvat
la multitudinea de situaţii ivite pe parcursul competiţiei.
C. îrk al treilea rînd indeminarea este determinată de măsura în care fibra musculară
este capabilă să răspundă la comenzile necesare, şi deci, de realizarea coordonării
neuromotorii.
In acest sens, în funcţie de condiţiile de mediu, îndemînarea necesită viteză de realizare a actului
motric (de ex.: lovirea mingii într-un joc sportiv, rapid şi precis, înainte ca adversarul să ajungă
la ea), forţă (o lovitură puternică şi precisă în box care să-l trîn- tească pe adversar la podea) sau
chiar rezistenţă (posibilitatea ca sistemul muscular să reziste pînă în ultimele minute de joc, con-
servîndu-şi precizia şi fineţea mişcărilor, ştiut fiind că, în condiţii de oboseală musculară,
răspunsul la comenzile corticale ale muşchiului este imprecis, o serie de unităţi musculare fiind
în stare de inhibiţie pentru compensarea rezervelor metabolice; însăşi placa neuromo- torie nu
mai are o permeabilitate corespunzătoare, dep o lari zarea sa făcîndu-se mai greu).
în această concepţie, după părerea noastră, la nivel muscular, îndemînarea este condiţionată de
celelalte calităţi biomotrice, aşa fel încît este necesar, pentru ca parametrii maximali ai acestei
calităţi să se dezvolte să se urmărească şi celelalte calităţi motrice, în funcţie de cerinţele ramurii
de sport practicate.
în ce priveşte posibilitatea de evaluare şi prognozare a îndemî- nării, în afară de probele sportive
făcute, bine stabilite în sistemul naţional de selecţie (Nicu Alexe), preconizăm următoarele
testări care privesc sistemul neuroendocrin, analizatorul vestibular şi sistemul muscular:
— coordonarea neuromotorie care, în esenţă, exprimă îndemînarea, se testează prin:
— testul Pardue-Pegboard,
— testul „trasaj",
— tremometria,
— testul de coordonare şi disociere a mişcării mîinilor;
— capacitatea de inhibiţie de diferenţiere poate fi testată prin determinarea pragului de
fuziune, raportat la pragul de diferenţiere;
— mobilitatea proceselor nervoase se testează prin determinarea capacităţii de alternare
raportată la unitatea de timp;
— reactivitatea S.N.C. se testează prin:
— timp de reacţie,
— viteza de execuţie la o sarcină motrică simplă,
— viteza de repetiţie (testul „Tapping"),
— reflexograma achiliană, care dă informaţii şi asupra funcţiei tiroidiene;
— excitabilitatea S.N.C. poate fi testată prin:
— electroencefalografie,
/
/
au toţi factorii de tip stress pozitiv sau negativ, ce acţionează asupra sistemului nervos.
Rezultă deci din cele expuse că îndemînarea, privită drept calitate biopsihomotrică, depinde, pe
de o parte, de formarea deprinderilor motrice condiţionate de funcţionalitatea complexă a
sistemului nervos, asupra căreia am mai insistat, cît şi de calităţile biomotrice ale organismului
care, în ultimă instanţă, constituie şi ,indicatori ai nivelului de funcţionalitate locomotorie de care
depinde măsura în care comanda corticală poate fi recepţionată şi executată corect. .
Din cele prezentate privind îndemînarea care, în ultimă instanţă, condiţionează învăţarea motrică,
rezultă cu claritate că învăţarea în domeniul activităţilor corporale comportă o „învăţare
inteligent construită, din însuşirea noţiunilor, conceptelor şi din învăţarea creatoare" (M.
Epuran).
Învăţarea inteligentă utilizează mecanismele superioare ale 'intelectului uman, mecanismele
gîndirii ca proces de reflectare nemijlocită a realităţii, ca reflectare a relaţiilor logice şi esenţelor
fenomenelor, fiind o învăţare de tip cognitiv. Acest fapt justifică pe deplin, în selecţie, testarea
inteligenţei sportivului, iar în antrenament, cultivarea şi dezvoltarea ei.
Gîndirea condiţionată de inteligenţă, ca expresie globală a funcţionalităţii corticale, asigură
orientarea în mediul înconjurător, prin operaţiile sale de comparaţie, analiză, sinteză,
abstractizare, generalizare, fiind în măsură să aibă o serie de calităţi, printre care spiritul oritic,
supleţea, rapiditatea, lărgimea, care conferă subiectului uman posibilitatea realizării unor
răspunsuri adaptate 'la modificările mediului, respectiv, în cazul educaţiei fizice şi sportului,
acţiuni motrice cît mai eficiente şi adaptate variatelor situaţii din teren. în aceste condiţii, rezultă
clar că gîndirea condiţionează în mod esenţial îndemînarea privită drept calitate biopsihomotrică.
între inteligenţa şi capacitatea de învăţare motrică există o corelaţie pozitivă cu atît mai mare cu
cît exerciţiile sînt mai complexe. Unii autori au propus chiar un coeficient motorie (M. Q.)
pentru a desemna norma aptitudinală de învăţarea motrică a copiilor.
Rezultă deci o foarte strînsă corelaţie între formarea deprinderilor intelectuale şi a celor motrice,
ambele condiţionate de inteligenţă.
Deprinderile tactice în sport au, în conţinutul lor, atît componente mentale cît şi motorii, ele
constituind o unitate ce reflectă unitatea sructural fiziologică a organismului.
Deprinderile tactice sînt acte inteligente, tactica fiind un răspuns complet şi eficient, individual
sau colectiv, la o situaţie problematică (M. Epuran). Comportamentul tactic este de tip
inteligent, sportivul neputînd fi socotit un servomecanism programat, ci trebuie să aibă un nivel
ridicat de inteligenţă, respectiv de creativitate, care să-i permită
realegerea unui răspuns adecvat la multitudinea de situaţii ivite pe parcursul competiţiei.
C. îrK al treilea rînd îndemînarea este determinată de măsura în care fibra musculară
este capabilă să răspundă la comenzile necesare, şi aed, de realizarea coordonării
neuromotorii.
In acest sens, în funcţie de condiţiile de mediu, îndemînarea necesită viteză de realizare a actului
motric (de ex.: lovirea mingii într-un joc sportiv, rapid şi precis, înainte ca adversarul să ajungă
la ea), forţă (o lovitură puternică şi precisă în box care să-l trîn- tească pe adversar la podea) sau
chiar rezistenţă (posibilitatea ca sistemul muscular să reziste pînă în ultimele minute de joc, con-
servîndu-şi precizia şi fineţea mişcărilor, ştiut fiind că, în condiţii de oboseală musculară,
răspunsul la comenzile corticale ale muşchiului este imprecis, o serie de unităţi musculare fiind
în stare de inhibiţie pentru compensarea rezervelor metabolice; însăşi placa neuromo- torie nu
mai are o permeabilitate corespunzătoare, depo lari zarea sa făcîndu-se mai greu).
în această concepţie, după părerea noastră, la nivel muscular, îndemînarea este condiţionată de
celelalte calităţi biomotrice, aşa fel încît este necesar, pentru ca parametrii maximali ai acestei
calităţi să se dezvolte să se urmărească şi celelalte calităţi motrice, în funcţie de cerinţele ramurii
de sport practicate.
în ce priveşte posibilitatea de evaluare şi prognozare a îndemî- nării, în afară de probele sportive
făcute, bine stabilite în sistemul naţional de selecţie (Nicu Alexe), preconizăm următoarele
testări care privesc sistemul neuroendocrin, analizatorul vestibular şi sistemul muscular:
— coordonarea neuromotorie care, în esenţă, exprimă îndemînarea, se testează prin:
— testul Pardue-Pegboard,
— testul „trasaj",
— tremometria,
— testul de coordonare şi disociere a mişcării mîinilor;
— capacitatea de inhibiţie de diferenţiere poate fi testată prin determinarea pragului de
fuziune, raportat la pragul de diferenţiere;
— mobilitatea proceselor nervoase se testează prin determinarea capacităţii de alternare
raportată la unitatea de timp;
— reactivitatea S.N.C. se testează prin:
— timp de reacţie,
— viteza de execuţie la o sarcină motrică simplă,
— viteza de repetiţie (testul „Tapping"),
— reflexograma achiliană, care dă informaţii şi asupra funcţiei tiroidiene;
— excitabilitatea S.N.C. poate fi testată prin:
— electroencefalografie,
— electromiog rafie,
— cronaximetrie;
— tipul de sistem nervos se determină prin:
— observaţie medico-psiho-pedagogică,
— teste psihologice de personalitate;
— determinarea emisferei dominante se face prin:
— E.E.G., EMG şi testul Pardue-Pegboard;
— simţul echilibrului se testează prin:
— statokinezimetrie (Gogea A.),
— proba Romberg,
— determinarea centrului general de greutate (vezi Anatomia şi Biomecanica educaţiei
fizice şi sportului — M. Ifrim şi colab.);
— permeabilitatea sinapselor se determină prin:
— timpul de latenţă,
— reflexul Hoffmann;
— capacitatea anaerobă;
— explorarea clinică şi de 'laborator a glandelor endocrine, îndeosebi a tiroidei, hipofizei şi
gonadelor;
— pentru celelalte calităţi biomotrice care condiţionează îndemînarea, în funcţie de ramura
de sport se utilizează testele prezentate la fiecare din aceste calităţi;
— explorarea analizatorilor vizual, acustic şi chinestezic prin metodele curente.
Subliniem, de asemenea, diagnoza aptitudinilor psihomotrice care se face, în majoritatea
cazurilor, împreună cu cea a aptitudinilor motrice, autorii neoperînd diferenţieri între cele două
categorii de aptitudini (M. Epuran).
Fleishman (1964), cel mai cunoscut dintre cercetătorii capacităţii motrice şi psihomotrice,
foloseşte o amplă baterie de teste formată din probe practice şi probe de laborator. Dintre probele
de laborator folosite de Fleishman pot fi menţionate:
— proba de tragere şi împingere, pentru determinarea eficienţei motrice generale;
— probe de coordonare complexă, vizînd precizia autocontrol ui ui;
— proba de disociere a (mişcărilor, în vederea studierii ambi- dextriei;
— viteza de reacţie;
— topping, pentru măsurarea vitezei de repetiţie;
— probe de tip apăsare pe manetă, în scopul cunoaşterii vitezei de deplasare a braţului;
— test O'Connor de măsurare a dexterităţii degetelor;
— test tip tremometru pentru măsurarea preciziei mînă-braţ.
Herbert (1911) şi Denisiuc (1967) folosesc probe de teren în vederea cunoaşterii capacităţii
motrice a copiilor.
în cadrul cercetărilor destinate evacuării „aptitudinilor motrice fundamentale", Ludwig Deriisiuc
recomandă o baterie de probe care, de fapt, măsoară în mod global aptitudinile motrice,
aptitudinile psi- homafcrice şi nivelul de însuşire a unor deprinderi motrice, fără a putea însă
aprecia ponderea pe care fiecare din acestea o au asupra randamentului obţinut de subiect la
probă. Astfel:
— viteza — definită de autor ca facultatea de a efectua rapid mişcările — este măsurată prin
probe de alergare de 30, 40 şi 60 rn. Este evident că în acest caz, fiind vorba de probe pe o
distanţă foarte scurtă, elevul care ştie să ia corect startul va realiza un timp mult mai bun decît
altul cu o mai ridicată „facultate de a efectua rapid mişcări", dar cu un nivel de antrenament mai
scăzut;
— puterea (în engleză power), considerată facultatea subiectului de a executa acţiuni cu
maximum de forţă în minimum de timp, se măsoară prin săritură în înălţime cu extensia braţelor
(testul lui Sar- gent);
— forţa, prin probe de aruncare a mingii medicinale (de 1 sau
2 kg) de deasupra capului;
— flexibilitatea sau facultatea de a executa mişcări cu amplitudinea mare este pusă în
evidenţă prin aplecări ale trunchiului în faţă;
— rezistenţa, facultatea de a executa o activitate de lungă durată cu încărcătură maximală, se
măsoară prin numărul de execuţii (poziţia ghemuit, aruncarea picioarelor înapoi, revenire la
poziţia în picioare) efectuate în intervalul de timp acordat (30" pentru fete, Y pentru băieţi);
— agilitatea, considerată de autor ca facultate de integrare a diverselor mişcări într-un tot şi
capacitatea de a putea trece rapid de la un act rnotor la altui, se măsoară printr-o probă compusă
din mai multe elemente: cursă pe o distanţă de 5 m, cursă în jurul obstacolelor, rostogolirea
înainte şi mers în patru labe.
Cercetările catedrei prof. M/ha/ Epuran asupra capacităţii psiho- motrice la elevi de 6—18 an.i
au reliefat valoarea diagnostică a unei baterii restrînse de probe: tapping pentru măsurarea vitezei
de repe- liţie mînă şi picior; aprecierea distanţei pentru coordonare senzo- moitorie; kinezimetrie
pentru diagnoza sensibilităţii kinestezice (mînă şi picior), test Matorin pentru cunoaşterea
coordonării generale şi o probă de percuţie pentru diagnoza aptitudinilor ritmice. Cu ajutorul
■acestei baterii s-au putut aprecia particularităţile evoluţiei capacităţii psihomotrice între 6 şi 18
ani, la copii care nu practică în mod organizat nici o ramură de sport şi diferenţele existente între
aceştia şi cei ce practică o ramură de sport în mod organizat. Rezultatele obţinute de noi au fost
confirmate şi de cercetările efectuate sub. conducerea noastră de colaboratorii FI. Dumitru, El.
Badea, I. /miri ovici.
/
Rezultatele cercetărilor asupra aptitudinilor psihomotrice pot constitui un serios sprijin pentru
activitatea de selecţie în sport, pentru alcătuirea programelor de educaţie fizică şi pentru
individualizarea antrenamentului.
Avînd în vedere gradul mare de heritabilitate al îndemînării cît şi a acestor teste care explorează
îndemînarea sub raport analitic al elementelor sale determinante şi constitutive, este necesar şi
recomandat de către literatura de specialitate (Malina ş.a.) ca aceste determinări să se efectueze
şi la părinţi, constituind astfel o prognozare valoroasă pentru perspectiva sportivă a subiectului
selectat.
De asemenea, lucrările din ultimul timp atestă faptul că antrenarea ambidextriei în realizarea
actului motric atrage după sine un plus de îndemînare, fiind decisivă uneori în victoria sportivă.
2) Personalitatea1. Abordînd problematica tipului psihic este necesar să facem cîteva referiri
asupra personalităţii, care are rol hotă rîtor în obţinerea performanţei sportive şi constituie un
numitor comun pentru obţinerea marilor rezultate la toate disciplinele sportive.
Definiţiile personalităţii sînt numeroase, întrucît această noţiune este, în esenţă, o sinteză a
ansamblului trăsăturilor biopsihosociale care caracterizează un individ uman (Meili). Apreciem

1după Prof. Dr. Mihai Epuran: Psihologia educaţiei fizice şi sportului.

că definiţia emisă de Allport, după care personalitatea este „organizarea dinamică în cadrul
individului a acelor sisteme psihofizice care determina gîndirea şi comportamentul său
caracteristic este cît se poate de concludentă.
Componentele structurale ale personalităţii sînt, de asemenea, pri vite diferit în funcţie de autor,
unii înglobînd şi morfofiziologicul prin tre acestea. Majoritatea consideră însă definitorii pentru
personalitate: temperamentul, aptitudinile şi caracterul la care se adaugă atitudinile (M. Epuran).
Temperamentul este latura personalităţii care exprimă energia şi dinamica fiind caracterizat de
impresion abilitate, indicele impulsivităţii, ritmul trăirilor interioare, tempoul modificărilor
psihice şi expre sivitatea psihică (Ana Tucicov). Aceste caracteristici au un mare grad de
determinare ereditară fiind de o mare stabilitate.
Corelaţii între tipul somatic şi temperament întîlnim în tipologia lui Kretschmer şi mai ales în
cea a lui Sheldon.
Sheldon înţelege tipul temperamental ca un ansamblu de trăsături fizice şi psihice. El defineşte
dimensiunile fundamentale după care indivizii pot f>i ordonaţi.
Tipul somatic depinde ae valoarea celor trei componente fizice ale individului: endomorfismul
(gradul dezvoltării organelor digestive), mezomorfismul (gradul dezvoltării structurilor
somatice) şi ectomcr-
tismul (dezvoltarea sistemului nervos). Dacă fiecare trăsătură se notează cu valori cuprinse între
7 şi 1, teoretic sînt 343 de tipuri (7 3). In realitate, prin cercetări concrete, Sheldon găseşte numai
76 de somatotipuri diferite.
Tipul temperamental este stabilit pornind tot de la 3 dimensiuni: viscerotonia (relaxarea
generală, sociabilitatea, sociofilia, aviditatea de afecţiune şi aprobare, egalitatea fluxului
emoţional, comunicarea uşoară a sentimentelor, nevoia de altul în caz de conflict etc.); soma-
totonia (dorinţa de aventură fizică, energie, dorinţa de a domina, tendinţa spre risc, curaj fizic în
luptă, agresivitate competitivă, voce nereţinută, extraversiune, posibilitate de a acţiona singur
etc.) şi cerebrotonie (mişcări reţinute, tensiune mentală excesivă, anxietate, control în emoţii,
voce reţinută, oboseală cronică, introversiune, dorinţa de singurătate la insucces sau conflict
etc.).
Sheldon găseşte corelaţii semnificative (peste -j-90) între următoarele ti puri somatice şi
temperamentale:
— visoeroton.ie şi endomorfism;
— mezomorfism şi somatotonie;
— ectomarfism şi cerebrotonie.
Toate celelalte corelaţii fiind negative, se ajunge la afirmarea legăturii existente între tipurile
somatice şi temperamentale pentru care corelaţiile sînt pozitive şi puternic semnificative.
Ca orice tipologie şi cele discutate mai sus au multe elemente îndoielnice, arbitrare. Chiar
legarea directă a tipului temperamental de cei somatic nu are justificare.
Heymans şi Wiersma încearcă împărţirea temperamentelor pe baza unor criterii psihice. Pornind
de la îmbinarea a trei însuşiri fundamentale: activismul, emoţionalitatea şi repercursivitatea
(primaritate- secundaritate), stabilesc 8 tipuri temperamentale (tab. 5).
Tabelul 5
Temperamentul Criteriile
Emotivitate Activism Primar/secund
ar
amorf nonemotiv nonactiv primar
apatic nonemotiv nonactiv secundar
nervos emotiv nonactiv primar
sentimental emotiv nonactiv secundar
flegmatic nonemotiv activ secundar
sangvin nonemotiv activ primar
coleric emotiv activ primar
pasionat emotiv activ secundar
Principala lipsă a tuturor clasificărilor citate rezultă din ignorarea iolului activităţii sistemului
nervos şi, în special, a activităţii nervoase superioare, în determinarea tipului temperamental.
— Tipul de activitate nervoasă şi temperamental. înţelegerea ştiinţifică a temperamentelor
este tocmai legată de aplicarea criteriului fiziologic nervos. Păstrînd împărţirea şi terminologia
lui Hipokrates, Pavlov 'leagă tipul temperamental de particularităţile activităţii nervoase
superioare, de tipul de activitate 'nervoasă superioară. Aceste tipuri rezultă din îmbinarea
specifică a celor trei particularităţi de manifestare a. proceselor nervoase fundamentale (excitaţia
şi inhibiţia) şi anume: forţa, mobilitatea şi echilibrul acestora.
P. Popescu Neveanu (Tipurile de activitate nervoasă superioara la om, Ed. Acad. R.P.R., 1961)
dă indicaţii după care pot fi apreciate cele trei însuşiri tipologice, în' mod experimental.
1. Pentru intensitatea proceselor nervoase:
— Performanţele obţinute de subiecţi în sarcini grele şi într-un timp scurt {capacitatea de
lucru);
— Nivelul de solicitare la care apare inhibiţia de protecţie;
— Rezistenţa faţă de excitanţii perturbatori;
— Raportul concentrare-iradiere a proceselor nervoase cu intensitatea excitaţiilor care le
provoacă.
2. Pentru mobilitatea proceselor nervoase:
— viteza apariţiei, întreruperii sau desfăşurării proceselor nervoase;
— caracteristicile înlocuirii unui proces prin celălalt;
— particularităţile formării şi restructurării stereotipului dinamic.
3. Pentru echilibrul proceselor nervoase:
— compararea performanţelor subiecţilor în elaborarea reflexelor pozitive şi negative;
— aprecierea fenomenelor de inducţie (pozitivă şi negativă). Aceste fenomene apar cu mai
mare intensitate la tipul excitabiî;
— analiza fenomenelor de suprasolicitare, care la tipul neechilibrat duc la o intensă
supraexoitare.
Tipul de activitate nervoasă superioară constituie baza fiziologică a temperamentului, cu care
însă nu se confundă, căci temperamentul este în acelaşi timp produsul influenţelor social-
educative care au acţionat, în decursul vieţii, asupra individului.
Pavlov chiar arată că însuşirilor înnăscute ale tipului de activitate nervoasă superioară
(genotipul) li se adaugă însuşirile dobîndite în cursul vieţii individului (fenotipul).
El mai arată că, la oameni, aceste însuşiri sînt dependente şi do particularităţile relaţiilor dintre
cele două sisteme de semnalizare, ducînd îa constituirea tipurilor specific umane: gînditor,
artistic şi mediu.
— Caracteristicile temperamentelor după tipologia pavloviană. împărţirea în tipuri de
temperament este aproximativă, întrucît, în temperamentul fiecărei persoane, sînt prezentate
numeroase variaţii individuale, la rîndul lor influenţate de celelalte însuşiri ale personalităţii cum
sînt aptitudinile şi, în mod special, caracterul.
'Principatele caracteristici psihologice ale temperamentelor au fost arătate de diferiţi autori,
printre care şi Paul Popescu Neveanu (1978), a cărui formulare o reproducem.
Colericul se distinge prin relativa slăbiciune a inhibiţiei active, de unde tendinţa de nestăpînire
de sine, impulsivităţi, agitaţie, tu- multuozitate, nerăbdare, explozivitate emoţională, oscilaţie
între ac- tivism impetuos şi depresie, înclinaţie spre stări de alarmă şi spre exagerare etc.
Sangvinicul se caracterizează prin rapiditate, vioiciune, calm, .intensitate a emoţiilor şi
superficialitate a sentimentelor, năzuinţă spre schimbare, instabilitate a intereselor şi înclinaţiilor,
distribuţie şi concentrare uşoară a atenţiei, maximă adaptabilitate, rezistenţă prin restructurare
facilă la dificultăţi, relativ continuă menţinere a rezistenţei şi echilibrului psihic.
Flegmaticul are drept particularităţi 'relevante calmul, lentoarea, slaba reactivitate afectivă şi
durabilitatea sentimentelor, răbdarea naturală, înclinaţia spre rutină, refuzul schimbărilor,
compensat prin capacitatea de eforturi îndelungate şi tenace. Eysenck caracterizează tipul
flegmatic prin introversiune şi stabilitatea emoţională.
Melancolicul, temperament hlpotonic, se caracterizează prin redusă capacitate de lucru în
condiţii de suprasolicitare, slabă rezistenţă neuropsihică, dar şi printr-o acută sensibilitate.
Dificultăţile de adaptare la condiţiile vieţii sociale sînt compensate frecvent prin retrageri în sine,
trăiri profunde, reverii. El este capabil de acţiuni migăloase, ce implică analiză de fineţe şi multă
răbdare. Eysenck observă înalta corelaţie dintre acest temperament şi introversiune.
Spre sfîrşitul activităţii Pavlov a completat tipologia temperamentelor după modalitatea specială
a activităţii nervoase superioare a raportului dintre cele două sisteme de semnalizare:
— tipul artistic, la care prevalează primul sistem de semnalizare
reflectarea realităţii prin imagini intuitiv-conorete, cu încărcătură
afectiv-voIiţionaIă, atitudine sintetică faţă de lume;
— tipul mediu — egalitate a celor două sisteme de semnalizare;
— tipul gînditor, Ia care prevalează cel de al doilea sistem de semnalizare — reflectarea
realităţii prin legături de tip log ic-naţional; • ititudine analitică faţă de realitate.
Diagnoza temperamentului este esenţială pentru activitatea sportivă, fapt pentru care prezentăm
cîteva elemente care să ne uşureze .labilirea acestuia (Epuran) (tab. 6).
COLERIC (puternic, excitabil, SANGUIN (puternic, echilibrat,
mobil) P. mobil) P.
1. Fără astîmpăr, agitaţi. 1. Veseli şi optimişti.

2. Impulsivi, irascibili. 2. Energici şi întreprinzători.

3. Nerăbdători. 3. Nu duc un lucru la bun sfîrşit.

4. Asprii şi sinceri în relaţii 4. înclinaţi să se supraaprecieze.

cu oamenii. 5. Capabili să sesizeze noul.

5. Hotărîţi şi plini de 6. Nestatornici în interese şi

iniţiativă. înclinaţii.
6. Încăpăţînaţi. 7. Suportă uşor neplăcerile şi
7. Ingenioşi în discuţii. eşecurile.
8. Lucrează în salturi. 8. Se adaptează uşor Ia
9. înclinaţi spre risc. diferite împrejurări.
10. Neranehiunoşi şi 9. Manifestă receptivitate
nesupărăcioşi. faţă de nou.
11. Vorbesc repede, cu 10. Se calmează repede cînd le
pasiune şi intonaţie. scade interesul pentru activitate.
12. înclinaţi spre acţiuni 11. Se deprind repede cu o
hazardate. muncă nouă.
13. Scandalagii şi agresivi. 12. îi apasă monotonia,
14. Neîngăduitori faţă de munca cotidiană migăloasă.
lipsuri. 13. Comunicativi şi serioşi.
15. O mimică expresivă. 14. Răbdători şi muncitori.
16. Capabili să gîndească şi 15. Vorbesc cu glas tare,
să găsească soluţii. repede, gesticulînd cu intonaţie.
17. Năzuiesc spre nou. 16. îşi păstrează sîngele rece
18. Fac mişcări violente, în situaţii limită.
bruşte. 17. întotdeauna sînt plini de
19. Perseverenţi în realizarea viaţă.
scopului propus. 18. Adorm şi se trezesc uşor.
20. îşi schimbă brusc 19. Se pripesc cînd trebuie să
dispoziţia. ia o hotărîre. . .
TOTAL PUNCTE 20. Tratează lucrurile cu
superficiali; ta te.
TOTAL PUNCTE
Aptitudinile, definite de Rubinstein drept însuşiri sau calităţi ale omului oare-l fac apt pentru
îndeplinirea cu succes a Unor activităţi, recunosc o determinare genotipică şi paratipică. Ele pot
fi clasificate, după opinia noastră, în funcţie de nivelul de solicitare a unor sisteme şi aparate
constitutive ale organismului şi linteresul pentru activitatea sportivă, în psihice-intelectuale
(atenţie, memorie, inteligenţă etc.), psihobiomotrice (îndemînarea), biomotrice (rezistenţa, forţa,
viteza). Problematica acestor caracteristici tipologice antropologice, care, înglobate în conţinutul
noţiunii de personalitate, iau denumireo de aptitudini, a fost tratată în capitolele anterioare.
Caracterul, definit sintetic, reprezintă orientarea şi comporţamen tui semnificativ al individului
uman, exprimîndu-se îndeosebi prin ceeci ce face omul, cu valoarea pentru colectivitatea în care
trăieşte.
«i temperamentului
FLEGMATIC (puternic, MELANCOLIC (slab) P.
echilibrat, inert) P.
1. Calmi cu sînge rece. 1. Timizi.
2. Consecvenţi şi serioşi în 2. Se pierd cu firea în relaţiile
tot ce fac. cu necunoscuţii.
3. Prudenţi şi chibzuiţi. 3. Întîmpină dificultăţi în
4. Ştiu să aştepte. stabilirea relaţiilor.
5. Tăcuţi. 4. Neîncrezători în propriile
6. Vorbesc calm, cu opriri, forţe.
fără mimică. 5. Suportă uşor singurătatea.
7. Suportă ironiile la adresa 6. Deprimaţi şi dezorientaţi
lor. după un eşec.
8. Nu-şi cheltuiesc forţele în 7. Au tendinţa de a se închide în
zadar. ei.
9. Respectă cu stricteţe un 8. Obosesc repede.
anumit mod de viaţă. 9. Vorbesc domol, stins pînă la
10. Sînt puţin sensibili la şoaptă.
laude şi mustrări. 10. Se adaptează greu la
11. îşi reprimă uşor pornirile. caracterul interlocutorului.
12. Constanţi în relaţii şi 11. Foarte impresionabili.
interese. 12. Exagerat de receptivi la
13. Se încadrează lent într-o laude şi dojeni.
activitate nouă. 13. Exigenţi faţă de ei şi de cei
14. Egali în raporturile cu cei din jur.
din jur. 14. Predispuşi la suspiciune şi
15. Punctuali şi ordonaţi. neîncredere.
Foarte sensibili.
16. Se adaptează greu la o 15.
16. Foarte vulnerabili.
situaţie nouă.
17. închişi şi necomunicativi,
17. Sînt inerţi, greoi,
nu-şi împărtăşesc gîndurile.
indiferenţi.
18. Nu prea activi şi fricoşi.
18. Ştiu să se stăpînească
19. Foarte docili.
19. îşi controlează pornirile.
20. Tind să stîrnească
20. Duc pînă ia capăt o
compasiune în jurul lor.
treabă începută. TOTAL PUNCTE
TOTAL PUNCTE
Proprietăţile caracteriale fundamentale sînt emotivitatea (dependenţa subiectului de obiect),
activismul (influenţa subiectului asupra obiectului), repercusivitatea (rezonanţa unui eveniment
asupra sferei mentale a subiectului), atitudinile {idealuri, convingeri, atitudini de apreciere-
evaluare, atitudinea faţă de societate, muncă, oameni, faţă de sine), voinţa {orientarea spre scop,
consecvenţa, hotărîrea, stăpî- niirea de sine, curajul). .
Din cele expuse foarte succint rezultă că personalitatea, definită de temperament, aptitudini şi
caracter, este esenţială pentru activitatea sportivă de performanţă. Apare important în selecţie,
cunoaşterea îndeosebi a temperamentului şi aptitudinilor, iar în antrenament,
Corespondenţa deprinderilor şi capacităţilor sportive cu capacităţile intelectuale (după Cratty)
Capacităţi intelectuale Deprinderi sportive specifice

1. Memorare — de lungă Actualizarea componentelor

durată; deprinderii în vederea
— de scurtă durată încorporării lor într-o acţiune
totală.
Actualizarea regulilor, tacticii.
2. Evaluare; aprecierea eului Evaluarea capacităţilor proprii,
propriu şi a mediului, aprecierea aptitudinilor
discriminarea diferenţelor, coechipierilor şi adversarilor,
plasarea oamenilor, eveni- evaluarea antrenorului, tacticii,
mentelor şi obiectelor pe a componentelor regimului de
diferite scări de apreciere. antrenament, analiza
principiilor mecanice, ale
tehnicii sporturilor individuale
(de exemplu, în întrecerile
sportive).
3. Gîndire convergentă: Decizia cu privire la cea mai
capacitatea de a extrage cea mai bună alternativă în timpul
bună soluţie la o problemă, din jocului, decizia cu privire Ia
mai multe alternative posibile. .tactică etc.
4. Gîndire divergentă: Stabilirea tuturor posibilităţilor
perceperea tuturor în domeniul strategiilor viabile
posibilităţilor într-o anumită de joc.
situaţie.
5. Sinteză: a uni, a Decizia cu privire la tactica cea
combina părţile într-un întreg. mai bună în condiţiile date.
6. Analiză: capacitatea de a Analiza deprinderii, a
diseca, de a diferenţia. interacţiunilor din echipă,
deprinderilor adversarilor şi a
slăbiciunilor acestora.
7. Flexibilitate în rezolvarea Capacitatea de a schimba
problemelor: adaptarea rapidă tactica atunci cînd situaţia o
la nou, perceperea cere, de a folosi o varietate de
alternativelor şi acţionarea deprinderi şi de a modifica
asupra lor etc. deprinderile în conformitate cu
siiuaţia.
8. Inteligenţă socială: analiza Capacitatea de a analiza
interre- laţiilor din grup, a interacţiunile din echipă,
propriei integrări în grup, cît şi relaţiile personale cu echipa şi
a participării sociale proprii şi a antrenorul, perceperea ierarhiei
altora. sociale în echipă, pricepe- dea
de a analiza relaţiile intra şi in-
ter-echipe.
Etapele formării deprinderilor motrice (adaptat şi completat după Harre de M. Epuran)
Eta Fiziologic Morfofun Reglatorii Psihologice Meto
pe e c- (Cihaidze) (Rudik, Zapan, dice
(Krestov- ţionale Biomecanice Lopez)
nikov) (Meine) (Bernsteiri)
I Iradierea Mişcarea Neutraliza Formarea Forma-
proceselor în formă rea forţelor reprezentării rea
de excita- brută. reactive care mişcării şi exe- imaginii
ţii, care Coordon denaturează cuţia miş-
duce la area miş- des- preliminară. cării.
răspunsur cării e făşurarea Execuţia pe baza
i generali- încă mişcării. instructajului
zate. brută. verbal*
(pricepere
elementară).
Execuţia cu
încordări inutile,
greşeli.
II Diferen Corectare Descătuşare însuşirea însuşire
ţierea. a, a unor serii precizată aa
Dezvoltar finisarea de grade de mişcării; directă
ea şi diferen- libertate a adecvare la a miş-
inhibiţiei ţierea căror forţă sarcină cării.
de dife- mişcării. reactivă (pricepere
renţiere. Coordon deranjează evoluată).
area fină mai puţin Execuţie pe baza
a mişcă- desfăşurarea controlului vizual
rilor. mişcării. al mişcării*.
Eliminarea
gradată a
mişcărilor inutile,
selecţionare şi
folosire
judicioasă a celor
utile.
Jll Concentr Fixarea şi Descătuşare Mişcarea Perfec
area adaptarea a totală a învăţată se ţionarea
proceselor la condiţii gradelor de desfăşoară uşor, mişcării
nervoase. variate. libertate economic, .
Stabilizar necesare; adecvat sarcinii şi
ea pentru reali- cu automatizări
mişcării. zarea (deprindere).
mişcării se Execuţii pe baza
folosesc controlului
forţele reac- chinestezic*.
tive ale seg- Atenţie
mentelor ve- mişcărilor rea-
cine. lizate cu succes.
IV Formarea Mişcări bine
stereotip învăţate, cu
ului posibilităţi de
dinamic. adaptare la
Stabilizar schimbarea
ea şi condiţiilor (pri-
automa- cepere motrică
tizarea superioară).
recaţiilor.
* Pentru deprinderi care se automatizează complet.
Tabelul 9
Schema mijloacelor intuitive (Epuran, 1959)
A.
Exe
cuţia
pro
prie
1. Mijloacele intuitive directe
1. Percepţii pro- prioceptive.
2. Percepţii vizuale.
3. Percepţii mixte.
a) Experienţa motrică -f- execuţii de probă;
b) Execuţia cu îngrădire şi orientare specială;
c) Execuţia cu ajutorul pedagogului ;
d) Observarea propriilor mişcări;
e) Mişcările proprii în oglindă;
f) Execuţia cu ajutorul aparatelor şi al manechinelor;
g) Execuţia cu parteneri activi, semiactivi şi pasivi.
1. Percepţii neintenţionate care duc la formarea noţiunilor empirice.
2. Percepţii intenţionate.
B. Execuţia altora
A. Execuţia proprie
2. Mijloacele intuitive indirecte
B. Execuţia altora
a) Demonstraţia pedagogului;
b) Execuţia spontană a altora.
a) Fotografia;
b) Kinograma;
c) Filmul;
d) Videorecordingul.
a) Fotografia;
b) Kinograma;
c) Filmul;
d) Videorecordingul
3, Elementele intuitive
ca re fac , trecerea de la senzorial la logic
A. Schiţele sau desenele exerciţiului şi desenarea de către elev.

B. Manechinele miniaturi.

C. Imaginarea execuţiei.

dezvoltarea plenară, la limita superioară de adaptabilitate genetică, a acestor parametri

definitorii ai fiinţei umane şi mai ales educarea, pe parcursul drumului spre înalta
performanţă, a caracterului sportivului, care reprezintă latura cea mai perfectibilă,
paratipic determinată în special a personalităţii (tab. 7, 8, 9).
Corelaţia între tipul constituţional şi performanţa sportiva
Ideea corelaţiei dintre tipul constituţional şi performanţa sportivă datează de multă
vreme. Ea a înregistrat, într-o perioadă de timp, o acreditare mai mică în ochii
specialiştilor, deoarece sportivi care nu se încadrau în parametrii tipologici stabiliţi, au
obţinut totuşi performanţe remarcabile. Acest fapt s-a datorit atît viziunii strict mor-
fologice asupra tipului constituţional, cît şi utilizării în determinarea tipologică a unui
număr prea mic de parametri investigaţi. Astăzi se cunoaşte condiţionarea morfologică,
funcţională şi motrică a tipului constituţional şi, în acelaşi timp, se -realizează
corelarea — atît biologică cît şi tehnicosportivă — a multipli parametri cu performanţa
obţinută, astfel încît, mult complexificată, metodologic şi în conţinutul său, legătura
între tipul constituţional şi performanţa sportivă are o valoare deosebită atît în selecţie
cît şi în antrenamentul sportiv.
Se are în vedere, în mod deosebit, atît posibilitatea compensării între cele trei laturi
analitice ale tipului constituţional, morfofuncţio- nală, motrică şi psihică, cît şi
importanţa diferenţiată a acestora, în funcţie de specificul fiecărei ramuri sportive, în
care performanţa are o condiţionare diferenţiată în raport cu parametrii morfofunc-
ţionali, motrici şi psihici.
Vom prezenta în cele ce urmează cîteva corelaţii între tipul constituţional şi activitatea
sportivă, bazate pe cercetarea proprie cît şi pe date din literatura de specialitate, fără
însă a epuiza problema, deoarece, în sistemul naţional de selecţie elaborat de conf. dr.
N/cu Alexe şi în lucrarea Selecţia medico-biologică în sport, elaborată de conf. dr. Ion
Drăgan, problemele sînt foarte bine puse la punct. Fără a exagera cu nimic ne situăm,
graţie acestor lucruri, printre primele ţări din lume care are statutat, pe temeinice baze
ştiinţifice, un sistem de selecţie, fundamentat atît biologic cît şi^prin probe de evaluare
tehnicosportive.
Menţionăm că, în cercetările proprii am folosit: metoda Briant, de stabilire a tipului
constituţional, unghiul biiliac (Firea Elena — Ifrim Mircea) pentru nivelul de
estrogenitate sau androgenitate, complexele conformative corporale A, B, C, indicele
de substanţă corpo-
m
ra!â activă, nomograma (Milcu-Ciovîrnache), dermatoglifele palmare şi plantare,
normele de control tehnicosportive, stabilirea mobilităţii articulare, timpului de reacţie,
capacitatea aerobă şi anaerobă ş.a.
I. Gimnastică. Datele noastre conduc spre elementele de tipologie constituţională,
descrise în continuare, cu valoare în selecţia sportivă.
A. Probe (feminin)
1. Tipul antropologic optim pentru această ramură de sport, la vîrsta de 13—16
ani, este fractomicromorful armonic, parabrevilin, cu o statură situată între 140—155
cm, respectiv, cu 15—17 cm sub media indicată de graficele generale întocmite pentru
această vîrstă în ţara noastră. Valorile crescute ale lungimilor (de ex. sst.—xyf. etc.)
faţă de lăţimi şi adîncimi, comparativ cu graficele generale, sînt caracteristice. Aceleaşi
constatări sînt valabile şi pentru vîrsta cuprinsă între 9—13 ani, statura optimă
situîndu-se între 119 cm — 140 cm. Referitor la proporţia dintre membrele inferioare şi
trunchi remarcăm că, la vîrsta 13—16 ani, tipul optim are membrele inferioare mai
lungi decît trunchiul, diferenţa în procente fiind între 1,40—1,52%, iar membrele
superioare la fel, cu procente însă între 1,11 — 1,15%.
2. în ce priveşte unghiul biiliac (Firea Ifrim M.), apreciem că acesta este un
indicator de maximă însemnătate, întrucît de conformaţia bazinului depinde în mare
măsură performanţa, aceasta ju- cînd un rol deosebit în realizarea echilibrului. Multe
eşecuri, odată cu progresiunea în vîrstă a subiectului, sînt legate de mărirea dia-
metrelor bicostal şi biiliac, ca urmare a stabilirii unui tip endocrin hiperestrogen.
Din cercetarea subiecţilor care fac obiectul prezentei lucrări rezultă că unghiul optim se
situează între 55°—70°, unghiurile peste 70° relevînd existenţa unui bazin care
grevează negativ asupra performanţei. într-un număr de 10 cazuri s-a putut investiga
unghiul biiliac şi la mamele subiectelor, constatîndu-se un indice de concordanţă de
95,4%, ceea ce atestă valoarea parametrului pentru selecţie.
3. Complexele conformative corporale la subiectele cu randament sporit au
următoarele valori de semicerc:
pentru A=534,35-564,45, A=633,70-714,85l
B= 12,2 - 13,2, comparativ B= 129 _ 13>6>
C= 4,5 - 5,8, cu media: C= 6,2 - 7,5.
Corelat cu datele obţinute de la părinţi, în cazul cărora s-a putut efectua cercetarea, se
constată că datele confirmă gradul ridicat de determinare ereditară a acestor coeficienţi,
atestat de cercetă-
iile lui Tittel, ceea ce ne îndreptăţeşte să putem considera că ar puica fi incluşi în
cadrul parametrilor de selecţie.
4. Indicele de substanţă corporală activă denotă că subiecţii, care realizează
perfomanţe foarte bune, pentru grupa senioare, au
o cantitate de ţesut adipos între 7,5-8,5% din greutatea corporală.
5. Dermatoglifele palmare indică existenţa, la subiectele cercetate, situate în vîrful
piramidei performanţei, a 4-6 vîrtejuri comparativ cu 8—10, la subiecţii obişnuiţi.
Datele din 'literatură atestă existenţa unei corelaţii între aceste accidente şi talie, cît şi
gradul lor mare de determinare ereditară.
Dermatoglifele plantare indică dimensiuni ale plantei între 20-
23 cm, cu 2—3 cm deasupra mediei, iar unghiul dintre axul anatomic şi funcţional este
între 10—15°, comparativ cu media, situată între 15—20°. Tipul plantar optim este pes
cavus, de lungime mai mare şi lăţime mai redusă.
6. Indicii de heritabilitate, îndeosebi cei privind talia, utilizaţi în cercetare, se
dovedesc a avea o mare valoare prognostică, aşa încît cercetarea ascendenţilor,
respectiv a părinţilor, atestă că, pentru selecţie în gimnastica feminină, suma înălţimii
celor doi genitori trebuie să se situeze între 330—350 cm, unghiul biiliac al mamei
între 65°—80°, fiind optim cu o valoare cît mai scăzută, iar complexele conformative
corporale — A=710—740, B=16,5—18,5, C=8,2-9,3. De asemenea, unghiul dintre
axul funcţional şi cel anatomic ale plantei, la părinţi, trebuie să se situeze între 12°—
17°, configuraţia plantară avînd un grad ridicat de heritabilitate.
B. Probe (masculin)
1. Tipul antropologic optim este fractomicramorful armonios, pa- rabnevilin, cu o
statură între 1,58 cm — 1,72 cm, respectiv situată cu 20—30 cm sub media indicată de
graficele generale întocmite pentru grupa de vîrstă a performerilor olimpici pentru ţara
noastră. Valorile crescute ale lungimilor faţă de lăţimi şi adîncimi, comparativ cu
graficele generale, este caracteristică. Pentru vîrstă de 10—12 ani (selecţie secundară)
remarcăm faptul că statura optimă se situează între 125-145 cm, deci la valori cu 10—
15 cm mai mici decît media constatată pe graficele generale. Proporţia dintre membrele
inferioare şi trunchi indică o lungime mai mare a membrelor inferioare, faţă de cea a
trunchiului, procentual situată între 1,42—1,57%, iar la membrele superioare la fel, cu
procente situate între 1,20—1,35%.
Referitor la momentul apariţiei pubertăţii remarcăm, invers decît la fete, o apariţie mai
precoce a pubertăţii. La performerii de valoare am constatat că pubertatea apare la 11
— 12 sau cu 1—2 mai
193
13 - Antropologie motrică repede decît media pe ţară. Faptul se corelează, pentru

cazurile în care s-a putut afla, cu apariţia pubertăţii paterne mai devreme, pu- tînd
constitui un criteriu uşor abordabil în selecţie.
2. Valoarea complexelor conformative corporale la subiecţii care au depăşit etapa
selecţiei finale este:
A=620 -630, . A=650 -680,
B= 15,4- 17,5, comparativ B= u2_ 20>3j
C= 5,7- 7,3, cu media: C= 6,7- 7,3,
Gradul ridicat de determinare ereditară al acestor coeficienţi îndreptăţeşte, chiar pe
baza acestor cercetări preliminare, includerea lor în parametrii de selecţie.
3. Indicele de substanţă corporală activă indică, pentru etapa selecţiei finale, o
cantitate de ţesut adipos situată între 9—11,5%. din greutatea corporală, comparativ cu
subiecţii obişnuiţi, la care acest procent se situează între 12%—15%. Remarcăm şi
gradul de determinare ereditară ridicat al acestui indice, fapt ce justifică efortul de a-l
stabili şi la părinţi. In cazurile unde am putut efectua cercetări, procentul era între 15-
20%, nedepăşind aceste valori.
Pentru etapa selecţiei secundare (10—12%) procentul optim se situează între 8,5—
10% din greutatea corporală.
4. Dermatoglifele plantare indică dimensiuni ale plantei, pentru etapa selecţiei
finale, între 28—30 cm, cu 3—4 cm deasupra mediei, iar unghiul dintre axul funcţional
şi cel anatomic este de 15—17°, comparativ cu media situată între 18-20°.
Pentru selecţia secundară (10—12 ani), lungimea plantei se situează între 26—28 cm,
cu 2—3 cm deasupra mediei, iar ung'hiul dintre cele două axe de 13—15°, comparativ
cu media de 15—16°.
Şi acest indicator are un grad mare de determinare ereditară, putîndu-se folosi indicele
de heritabilitate prin determinarea acestor parametri la părinţi, conform formulei:
L ng pla t“ b“' t_____ lung, plantă mamăX'l>0Q3-[-lung. plantă tată
. , „ f „ lung. plantă tatăX0.817-f-luna. plantă mamă
Lung. planta tata—---------------------------------------------------------
5. Indicii de heritabilitate se dovedesc utili, cu mare valoare prognostică, pentru
selecţia în gimnastica masculină. Suma înălţimii celor 2 genitori trebuie să se situeze
între 350—380 cm, iar complexele conformative corporale — A=720—750, B=18,5—
20,5, C—9,5—
11, 5. De asemenea, unghiul dintre axul funcţional şi cel anatomic ale plantei, la
părinţi, trebuie să se situeze între 14°—18°, configuraţia plantară avînd un grad ridicat
de heritabilitate.
Menţionăm faptul că gimnastica se caracterizează prin solicitarea variată a tuturor
grupelor musculare, regim metabolic mixt — uerob-cmaerob, volum şi intensitate de
efort maximale şi submaxi- inale, solicitarea, în ordine prioritară, a sistemului nervos,
aparatului locomotor, sistemului cardiorespirator.
La acestea se adaugă datele din literatura privind dinamica selecţiei.
Selecţia iniţială se face la 5—7 ani la fete şi 6—7 ani la băieţi, înălţimea, la această
etapă, este între 106-112 cm Ia fete, 112—
124 cm, la băieţi; anvergura este egală cu înălţimea: a—a>tr—tr (diametrul biacromial
mai mare decît cel bitrohanterian); greutatea corporală la fete, 15,5-17,5 kg şi 18-24 kg
la băieţi. Se iau, de asemenea, testările menţionate privind îndemînarea, viteza, forţa,
rezistenţa în regim de forţă, inteligenţa, echilibrul, coordonarea neu- romusculară.
Selecţia secundară se face la 8-10 ani la fete şi 10-12 ani la băieţi. înălţimea este între
110-120 cm la fete, 120-135 cm la băieţi; anvergura 115—125 cm fete, 125—140 cm
băieţi; diametrul biacromial să fie mai mare decît diametrul bitrohanterian cu cel puţin
3 cm la fete şi 5 cm la băieţi; ţesutul adipos să nu fie mai mult de
12— 13% din greutatea corporală; capacităţile aerobă şi anaerobă să aibă valori
medii; echilibrul bun; îndemînarea, viteza, forţa, inteligenţă să fie la parametri cît mai
ridicaţi; testele, conform metodologiei menţionate.
La selecţia finală, în plus de cele reieşite din cercetările noastre, subliniem necesitatea
testării îndemînării, inteligenţei, coordonării motrice, echilibrului, vitezei, rezistenţei în
regim de forţă şi viteză, forţa (detenţa). Toţi aceşti parametri trebuie să se situeze la
nivele cît mai înalte: îndemînarea generală — test punctare 45—59 puncte; testul
Pardue-Pegboard pentru coordonarea motrică, 20— 43 puncte; reactivitatea motrică
prin testul de motricitate aritmetică, 58 puncte; percepţia spaţială prin test de
„combinare în spaţiu", 14 puncte; inteligenţa generală, test de „înţelegere verbală", 16
puncte etc.
li. Atletism
A. Alergări (masculin)
 I
în disciplinele de alergare (Tiitel) valorile medii ale înălţimii corporale variază între
170,5 cm (alergătorii de maraton) şi 184,2 cm (110 m garduri). Se constată că
înălţimea medie a alergătorilor de viteză creşte de la distanţa de 800 m la 1 500 m (174
cm pînă la 179 cm), apoi, cu creşterea distanţei, scade, astfel încît alergătorii de
maraton au înălţimea cea mai mică. în primul rînd se poate face constatarea că
alergătorii se situează printre sportivii cu înălţime medie. De !a aceasta se abat numai
alergătorii de distanţe medii şi, cu siguranţă, alergătorii de la probele cu garduri (cei de
la 110 m garduri, 184 cm; cei de Ia distanţe mai lungi, 182 cm). Dacă se face media la
cele 6 tipuri de alergări (cu excepţia alergătorilor de ia 800 m), inclusiv maratoniştii, se
constată următoarele: neaşteptat,
® ărvncsrv accsn ®&ar!tur3În
®msnc.dţ&cu!ui ®zrunc. grsuîiţfi
fî student!
«i 'E!
ts m -
radtergsre 5vo Fn mărşăluitorii
§ ‘ alergarţ 100 fn
1
jş Q2 - neratonişti
x valoare medie !o alergatori ds culoatv
90 82 9* 93 ŞŞ 100 f02 fC4 C.7J
lungimea trunchiului
Fig. 67. Corelaţia între lungimea trunchiului şi a membrelor inferioare la perfor-
meri în diferite discipline sportive.
talia alergătorilor de 200 m este cu circa 8 cm mai înaltă decît Ia restul. Deci se poate
trage concluzia că pentru alergătorii de 200, 400, 800, 1 500 m, înălţimea corporală
cea mai ridicată este î’n jur sau peste 180 cm (fig. 67).
Ccrenti şi Zauli (1964) au arătat cît de mult variază valorile la toate disciplinele. în
ceea ce priveşte înălţimea corporală, de exemplu, Ia alergătorii de maraton, la J.O. de
la Roma (1960) au luat
startul alergători cu o înălţime ce a variat în lim 30 cm. La alergătorii de 400 m,
valoarea a variat cu alergătorilor la probele cu garduri şi a mărşăluitor
te de pînă la 16 cm. în afara lor, nici o altă
grupă nu se delimitează de celelalte prin valori semnificative. In 196
aceeaşi măsura, pe loturile cercetate de Tittel (1963), de sprinteri, inălţimea corporală
şi greutatea corporală nu s-au repartizat uniform. Astfel, după excluderea celor cu
foarte puţine şanse, cei mai buni nu s-au diferenţiat de restul prin aceste două
caracteristici,
I Ig. 68. Tipul de construcţie corporală în sistemul Sheldon la cei mai buni aler-
gători albi, negri şi asiatici (Tanner).
«istfel că nu s-au putut stabili nişte valori optime pentru construcţia corporală.
Greutatea corporală a alergătorilor la 100, 200, 400 m a variat loarte puţin (70 kg). în
mod sincron cu creşterea lungimii de aler-
■ |tit ea scade. Excepţie fac alergătorii la garduri, care cîntăresc cu «irca 3-4 kg
mai mult. Deoarece greutatea corporală este strîns co-

Fig. 69. Tipurile de construcţie corporală a performerilor după Sheldon, în cîteva discipline
ale atletismului (probe masculine).
idatâ cu înălţimea corporală (Tittel, 1963, r=0,81), raporturile de masă pot fi mai bine evaluate
după ce înălţimea corporală diferenţiată a fost compensată. Valorile folosite de indicele Quetelet
explică relaţiile de greutate aproape identice ale alergătorilor de 100,
0,1608
0,1608 0,2592 0,1852 0,3148 0,1373 -0,13 0> 0 0*109 0.215 2 0,1626 0,2625 0.0901
0.0843
* o~ prestaţie *■/ ~ lungime antebraţ
x1 — inăiţime corporală *$ — " coapsă
xz=. greutate corporală #j> ~ »<■ gambă
x
*3 — lăţime umeri io~ cicumferinta braţ
— ” bazmxH = *>■ coapsă x5 — circumferinţă ta race X12— rr gamba K6 — lungime braţ
-------------------- - p « £££% ----— «,7 « 39.0% ........e Q107.
Fia. 70. Coeficienţi de corelaţie .la alergători de 100 m cercetaţi — băieţi (după
Tittel).
200 şi 400 m cu cele ale alergătorilor de la probele de garduri, 110 m şi 400 m. Prin aceasta,
înălţimea devine prima caracteristică corporală de diferenţiere pe distanţe scurte, la relaţii de
greutate aproximativ egale. Cum era de aşteptat, indicele Quetelet scade cu cît creşte distanţa
(între 800 m şi maraton), în mod continuu, astfel încît relaţiile deduse din greutatea corporală a
alergătorilor de distanţă medie şi lungă, în comparaţie cu a celor de distanţă scurtă, constituie
o nouă caracteristică diagnostică.
Tipul de construcţie corporală. Pe lîngă relaţiile de forţă-greu- tate (relaţii între înălţimea
corporală şi greutate), performanţa în alergare este în mod sigur influenţată şi de relaţiile forţă-
pîrghfi. In domeniul antropometric, ţinînd cont de acest fapt, proporţiile corporale
condiţionează reprezentarea tipului de construcţie individuală.
Constatări în ceea ce priveşte tipologia construcţiei corporale î. au făcut pe participanţii la J.O.
de ia Roma (1960) de către Tanner (1964), Correnti şi Zouli (1964) şi pe participanţii la J.O.
de la Tokio (1964), de către Hirata (1966).
Tanner a evaluat tipul de construcţie corporală după Sheldon (1960) (fig. 68, 69).
Tipul de construcţie corporală a alergătorilor, indiferent de distanţă, variază între cel ectomorf
şi mezomorf, iar dintre ei, sprinterii se apropie cel mai mult de polui mezomorf.
Alergătorii de distanţe lungi se caracterizează printr-o hipopla- zie accentuată. Tendinţa
hiperplazică a alergătorilor de la proba de 3 000 garduri, care constituie o caracteristică, se
bazează şi pe alte caracteristici corporale (substanţă corporală activă cu valoare ridicată).
Cercetările efectuate de Conrad şi Sheldon au arătat că tipurile cu tendinţă picnomorfă nu sînt
indicate pentru alergări, iar prin metoda lui Conrad s-a stabilit că, pentru alergări, nu au şanse
decît fie tipurile extrem leptomorfe, fie cele hipo- sau hiper- plazice. O uşoară hiperplazie este
avantajoasă pentru sprinteri şi pentru alergătorii la probele cu obstacole, în schimb, o uşoară
hipo- plazie este avantajoasă pentru alergătorii de distanţă lungă. Cu alte cuvinte: pentru
alergători corespunde o formă exterioară armonică, normală, medie pînă la suplă.
Analiza factorială arată că înălţimea corporală influenţează majoritatea caracteristicilor date,
astfel încît se poate spune că ar putea fi dezvoltată relaţia relativă între măsurile corporale
dependente de înălţime.
Reprezentarea grafică comparabilă, cu două variabile, arată diferenţele de construcţie corporală
ale atleţilor. Există proporţii care se exprimă în raportul trunchi/lungime membru inferior,
lungime picior/lungime braţ, lăţime umeri/lungime trunchi.
Sprinterii sînt caracterizaţi de Tanner, în comparaţie cu alergătorii de curse medii, ca avînd
membre scurte, trunchiul înalt şi membrele inferioare scurte. Musculatura extremităţilor este
foarte bine dezvoltată.
Alergătorii la proba 110 m garduri sînt sprinteri mari, cu membrele lungi, ia fei de musculoşi
ca sprinterii de la 100 m, dar fără membrele inferioare scurte. Proporţiile la membrele
inferioare corespund alergătorilor de la 400 m pînă la 1 500 m. Ei au însă musculatura
gambelor mai dezvoltată decît sprinterii de 100 m.
Alergătorii de la 400 m sînt caracterizaţi ca mari, cu extremităţi lungi, umeri largi şi musculoşi.
Alergătorii de distanţe lungi sînt caracterizaţi ca mici, cu umeri înguşti, cu extremităţi scurte şi
cu musculatura slab dezvoltată. Intre cele două grupe extreme (alergătorii de 400 m / cei de
maraton) nu
«'xistă suprapuneri în ceea ce priveşte înălţimea corporală, greutatea corporală sau dezvoltarea
musculaturii membrelor superioare, coapse sau gambe.
Diferenţele de înălţime corporală arată dimensionalitatea dife- iită, precum şi variabilitatea
proporţională (lungimea membrelor in- lorioare), în cazul comparării la aceeaşi înălţime (fig.
70).
Proporţiile extremităţilor, precum şi gradul de dezvoltare a musculaturii sînt deci două criterii,
pe care antrenorul le are la dispoziţie pentru evaluarea prognostică şi pentru măsurile
direcţionale tactice pe care le are de luat. Extremităţi relativ lungi arată o înclinare pentru
distanţe medii sau pentru probe cu obstacole, un grad de dezvoltare crescut al musculaturii poate
fi o predestinare pentru probele cu sprint scurt sau lung, respectiv 110 m garduri şi 3 000 m
obstacole.
Ca sportivii germami, Wutscher (1970) a calculat masa activă, după metoda lui Parizkova. în
aşa-numitul indice AKS,
substanţă activă corporală înălţimea corporală3
înălţimea corporală variabilă este compensată în sensul indicelui Kohrer.
Suma valorilor grosimii pliuri lor cutanate (şi astfel procentul de l<'sut adipos) Ia alergători este
de 51,1—55,2 mm=8,2—9,1%, (excepţie cei de la 3 000 m=45,6 mm — 6,9%), ceea ce arată
valori aproximativ egale între diferitele tipuri de alergători.
Substanţa activă corporală se micşorează — urmînd tendinţa de K adere a greutăţii corporale —
odată cu scăderea distanţei (70,3 l»ină la 55,3 kg). Din valorile medii ale indicelui AKS reiese o
altă
i uracteristică care arată diferenţele corporale între sprinterii de pe
• li stanţe scurte, 100—200 m) şi cei de pe distanţe mai lungi (400 m), i-iocum şi dintre
alergătorii de distanţe medii şi lungi. Primii se ca- lacterizează printr-un indice înalt (1,21), care
evidenţiază a musculatură bine dezvoltată în comparaţie cu alţi alergători (1,07—1,11), ilintre
care alergătorii de la 400 rn (1,11).
Din multitudinea de caracteristici corporale individuale, rezultatele obţinute prin analiză
factorială ne orientează asupra unor grupe ci»* caracteristici limitate şi concentrează deci
dependenţele, relaţiile ml ic construcţia corporală şi prestaţia fizică. în mod special, pen- 1111
copii şi tineri reies doi factori ca demni de a fi amintiţi.
Primul grup de factori, condiţionat de valorile de lungime şi ijioutate (de ex., înălţimea
corporală, lungimea extremităţilor, distanţa braţelor întinse, greutatea corporală, substanţa
corporală activă, circumferinţa etc.) arată că procesul de dezvoltare se caracterizează prin
dimensiuni de construcţie corporală mereu crescînde, şi arată dependenţa performanţei de
„vîrsta biologică".
Al 2-lea grup de factori, variabili independenţi de înălţimea corporală (de ex., lungimea relativă
a extremităţilor, indicele AKS) se caracterizează printr-o influenţă condiţionată, în bună măsură
limitată, a vîrstei asupra proporţiilor de construcţie corporală.
In acest mod, orice cercetare poate compensa, prin metode an- tropornetrice, gradul de
dezvoltare corporală diferit.
in acest sens, Gr/mm (1959) dă exemplul unui tînăr înotător cu multe succese şi arată cît de mult
depinde performanţa de dezvoltarea accelerată a construcţiei corporale în cadrul aceleiaşi clase
de vîrstă.
Ca rezultat al acestei experienţe s-a constatat că, totuşi, la diferenţe de performanţe (11,7 sec şi
13,3 sec) au corespuns înălţime corporală şi greutate corporală aproximativ asemănătoare (173,6
cm- 174,8 cm; 59,2—60,7 kg). Prin comparare directă cu alte măsuri corporale (tab. 10) au
reieşit atît variabilele cele mai reprezentative ale factorilor de proporţie, cît şi parametrii de
construcţie corporală stabiliţi de Tanner (1964 a) prin măsurători pe participanţii la J.O. (Roma,
1960).
B. Alergări (feminin)
Valorile medii ale înălţimii corporale la alergătoarele de pe distanţe diferite variază doar foarte
puţin (166—168 cm), totuşi se con stată, şi la femei ca şi la bărbaţi, că alergătoarele de la
probele cu obstacole sînt printre cele mai înalte (168 cm).
înălţimea celor mai bune alergătoare se situează în jurul valorii medii. La proba de 200 m ele au
avut cu circa 3 cm mai mult decît celelalte.
Şi valorile medii ale greutăţii corporale variază puţin la alergă toare (56—58 kg), constatîndu-se
însă că, în contradicţie cu bărba ţii, alergătoarele mai uşoare au obţinut rezultate bune. Această
ten dinţă se observă la grupa de la 200 m, pe baza înălţimii lor corpo rale mari, mai pregnantă
fiind la atletele de la 800 m, a căror mo die aritmetică a greutăţii a scăzut de ia 56,8 kg la 54,7
kg.
Corespunzător acestor date se grupează şi greutăţile corporali» relative, stabilite în raport de
înălţimea corporală (indice Quetelcl) Alergătoarele de la 100, 200 şi 400 m au, în general,
aceeaşi valoare ridicată. Cele mai bune 6 alergătoare de la 200 m se situează însă sub media
grupei lor. în acelaşi timp, alergătoarei" de la 800 m au greutatea cea mai mică, iar cele de la 80
m garduri, cea mai mare greutate relativă.
Pe baza tipologiei corporale stabilite de Conrad (1963) exista mai multe tipuri mezomorfe
printre alergătoarele pe distanţe medii decît printre sprintere. Klous (1961) a stabilit, pe baza
măsurătorilor efectuate pe studente, că, atît pentru cursele de distanţă scurtă cît şl pentru cele de
distanţă lungă, sînt potrivite atît sportivele cu corpul suplu cît şi femeile cu corp atletic.
Din datele prezentate corelate cu cele privind tipul motric rezultă cîteva concluzii.
La alergătorii de viteză. Vîrsta optimă pentru performanţă este între 23—25 ani; înălţimea este
mare, între 180—185 cm la bărbaţi, 170—172 cm la femei, cu anumite proporţii între
segmentele corporale; greutatea mai redusă (-7 kg la băieţi; -10 kg la femei); forţa musculaturii
membrelor inferioare şi forţa generală foarte bună; capacitatea anaerobă foarte ridicată, peste 52
la 75—70 kg, peste 56 pentru 85-60 kg; timp de reacţie scăzut.
La alergătorii de semifond vîrsta optimă a performanţei este 24—26 ani; înălţimea pentru
bărbaţi, 180 cm +2 cm, iar pentru femei 168 cm +2 cm; greutatea, cu 10—15 kg faţă de numărul
de centimetri peste 100; membre inferioare lungi şi trunchiul scurt; ţesut adipos maxim, 9—10%
din masa corporală; forţa globală supraunitară (lombară 200%, extensie şi flexie a coapsei
100%, extensia gambei şi coapsei 75% din greutatea corporală); consum maxim de oxigen — 78
ml — 84 ml (kg corp); capacitatea anaerobă, 55 kg m/ kg corp — 60 kgm/kgcorp.
Tabelul 10
Rezultatele analizei factoriale asupra relaţiei intre performanţa sportivă şi caracteristicile
corporale la alergători 800 m
Factor 1 (factor de dimensiune, încârcare=0,67)
Variabile încărca Coeficient de
re corelaţie
ifactori Perfor înălţim
ală manţă e
corpora
lă
1. Suma lungimii extremitătilor 0,99 -0,67 0,95
2. înălţimea corporală 0,98 -0,69 1,00
3. Lungime gambă 0,91 -0,57 0,88
4. Distanţă braţe desfăcute 0,96 -0,73 0,95
5. Complex caracteristici corporale A 0,85 -0,75 0,85
6. Substanţă corporală activă 0,84 -0,79 0,88
Tabelul 10 (continuare) Factor 2 (factor de proporţie, încărcare=0,46)
Variabile încărca Coeficient de
re corelaţie
 factoria Perfor înălţim
lă manţă e
corpora
lă
1. Indice AKS 0,77 -0,31 0,09
2. Indice metric 0,68 0,21 -0,15
3. Complex caracteristici corporale B 0,68 0,64 -0,62
4. Circumferinţă braţ 0,66 -0,70 0,65
5. Licdient lungime-circumferinţe 0,66 0,39 -0,17
Tabelul 11
Rezultatele analizei factoriale asupra relaţiei între performanţa sportivă şi caracteristicile
corporale, alergători 100 m
Factor 1 (factor de dimensiune, încărcare=0,54)
Variabile încărca Coeficienţi de
re corelaţie
factoria perfor- înălţim
lă imanţă e
corpora
lă
1. Suma lungimii extremităţilor 0,97 -0,47 0,91
2. înălţime corporală 0,97 -0,62 1,00
3. Distanţă braţe desfăcute 0,92 -0,56 0,89
4. Complex caracteristici corporale A 0,91 -0,66 0,90
5. Lungime gambă 0,88 -0,34 0,82
6. Greutate corporală 0,83 -0,69 0,86
7. Complex caracteristici corporale C 0,83 0,69 -0,83
8. Lungime coapsă 0,82 -0,34 0,73
9. Substanţă corporală activă 0,81 -0,72 0,85

Factor 2 (factor de proporţie, Încărcare=0,47)

Variabile încărca Coeficienţii de
re corelaţie
factoria Perfor înălţim
lă manţă e
corpor
ală
1. Gradient lungime circumferinţe 0,89 0,40 -0,12
2. Lungime relativă mem. inf. 0,81 0,46 -0,25
3. Indice AKS 0,80 -0,36 0,01
4. Suma lungimii extremităţilor 0,69 -0,64 0,69
5. Circumferinţa braţ 0,70 -0,68 0,71
Alergătorii de fond obţin performanţă maximă pentru bărbaţi la '.*4-27 ani, şi pentru femei la
25—26 ani. în majoritate, înălţimea so situează între 171 — 172 cm, la băieţi, iar la femei, 166
—168; ţesutul adipos, 8—9% din masa corporală; rezistenţa testată conform celor indicate, la
parametrii ridicaţi; rezistenţa în regim de viteză, la fel; consumul maxim de oxigen, între 78-82
ml C^/kgcorp (tab. 10-14).
Tabelul 12
Grosimea pliuiui cutanat şi depozitul de ţesut adipos Ia alergători (Tittel)
Caracteristici Alerga Alergar Alergar Alergar Obstac Alergar
corporală re e e e ole e
1. Înălţime cor- 177,5 184,3 176,9 174,7 175,8 173,1
porală (cm)
2. Greutatea 74,6 76,7 65,7 62,6 64,3 60,3
corporală (kg)
3. Ţesut adipos 9,1 8,1 9,1 8,2 6,9 8,2
%
(voi) 6,3...13, 4,8...10, 6,3...11, 4,1...17, 2,3...6,4 6,3...9,8
2 8 0 6
(kg) 6,8 6,2 6,0 5,1 4,5 5,0
4. Substanţă 61,8...7 70,5 59,7 57,5 59,8 55,3
corporală activă 8,6
(kg)
activă (voi) 67,8 62,7...7 50,3...6 50,4...6 56,3...6 52,7...5
6,5 6,1 3,0 3,2 9,9
5. Indice AKS 1,21 1,11 1,08 1,09 1,10 1,07
(limite val. 1,10...1, 0,91 ...1 0,99...1, 0,97...1, 0,97...1, 1,01...1,
AKS) 29 ,23 12 26 22 14
6. Val. pliurilor 54,8 50,1 55,2 50,8 45,6 50,1
1
cutanate (mm)
a. Tragus 6,0 5,5 5,3 5,4 5,3 5,6
b. Planşeu bucal 3,0 2,7 2,6 2,6 3,0 2,7
c. Axilă 1,2 1,0 1,2 1,1 1,1 1,2
d. Coasta 10 5,0 4,0 3,6 3,6 3,5 4,7
e. Abdomen 7,5 6,7 6,7 5,6 4,9 7,7
f. Plică 7,0 6,7 7,1 6,5 5,4 7,3
g. Spate 8,2 7,0 5,7 5,6 5,3 7,0
h. Braţ 5,4 4,7 5,6 7,0 5,4 5,3
i. Coapsă 7,5 7,6 9,6 8,3 8,0 6,1
j. Gambă 4,0 4,0 7,3 5,5 4,6 5,0
C. Sărituri (masculin)
Cei mai buni săritori ai lumii sînt mai mari decît alergătorii de distanţe scurte, medii sau lungi,
dar sînt egali cu cei de la probele de obstacole. Media aritmetică a înălţimii corporale a variat la
disciplinele de sărituri între 195 şi 181 cm. Săritorii de Ia probele de lungime, triplu salt şi cu
prăjina sînt cu circa 5 cm mai scunzi, la uceeaşi înălţime corporală, faţă de săritorii în înălţime.
Cei mai buni
Modelul biologic al sportivului de performanţa Grupa 1 (alergători de viteză şi garduri) (după 1.
Drăgan şi colab.)
Indici Bărbaţi Femei
biologici 100- 400 m 110 mg 400 mg 100- 400 m 100 mg
200 m 200 m
Vîrsta 23+4 23+3 24+2 24+3 22+4 23+3 24+2
Statura 180+6, 185+7,4186+5 180+4, 171+3 170+3, 172+3,5
4 5 5
Greutatea 73+6,2 76+3 79+3,5 77+3 60+3 55+3 60+3
Bustul 92+2,5 94+3,5 94+3 91+3 87+2 87+3 87+3
Anvergura 186 188 189 185 175 174 175
Diametrul 38+2
biacromial 41 + 1 42+1 42+2 41+2 38+1 38 + 1
Diametrul
bitrohanteria 32+2 34+2 34 + 1,8 33+1,6 32+2 32+2 32+2
n
Diametrul
toracic 87+4 86+3 93 + 4 92+4 85+3 85+2 87+3
Perimetrul
abdominal 72+4 71+5 72+4 71+4 67+4 68+4 67 + 4
Perimetrul
fesier 92+2 92+2 93 + 3 92+2 93 + 3 93+3 92,5+3
Perimetrul
braţului 28+2,9 28+3 29+3 29+3 24+2 25+2 25+2
Perimetrul
antebraţului 27+2 28+2 28+2 29+2 23 + 2 23+2 23+1
Perimetrul
coapsei 53+2 54+2 54+2 53+1,5 51+2 50+2 52+2
Perimetrul
gambei 38+2 39+1 39+1 38+1,5 35+2 35+1 35+2
Forţa
flexorilor de
la nuna
dreaptă 56+5 58+5 58+5 57+5 37+5 37+5 38+5
Forţa
flexorilor de
la mîna
stîngă 53+5 54+5 55+7 54+6 34+5 34+5 35+5
Forţa scapu 39+6
lară 52+6 53+5 53+6 54+7 38+5 38+5
Forţa 157+25 160+30 170+30 155+20 120+15 120+15 120+15
lombară
Talie/greutate 405 410 420 430 350 325 350
Proporţia 10- 1.1-6%
ţesu 6,5%
tului adipos 10- 10- 11- 11- 11-8%
7,3% 7,6% 7,9% 7,7%
Masa activă 62 kg 69 kg 72 kg 71 kg 54 kg 50 kg 54 kg
, talie Bust/ 2 3 2,5 1,5 2 2 «Sfe
2 3
Erissman 3 2 4 5 3 4 4
Modelul biologic al sportivului de performanţa Grupa a ţ'i-a (alergători de semifond, fond, marş)
(după 1. Drăgan şi colab.)
indici Bărbaţi Femei
800- 5 000- 3 000 42 195 m 800 m 1 500 m
m
1 500 10 000 obstaco marş
m m le
Vîrstă 24+2 25+2 24+2 26+3 27+2 25+2 26+3
Statura 180+2 170+5 182+2 175+3 175+3 168+2 168+2
Greutatea 70+5 55+5 68+2 60+3 65+3 54+2 54+2
Bustul 92+2 86+2 93+2 90+2 90+2 84+3 84+3
Anvergura 183+2 174+2 185+2 178+2 178+2 171+2 171+2
Diametru!
biacromia! 40+1 38+1 41 + 1 39+1 39+1 38+1 37+1
Diametrul
bitrohanteria 32+1 31 + 1 33+1 32+1 32+1 32+1 32+1
n
Perimetrul
toracic 87+4 85+3 88+4 86+3 86+3 83+2 82+2
Perimetrul
abdominal 72+5 71+3 72+5 70+3 76+3 68+5 67+5
Perimetrul
fesier 90+3 88+3 91+3 89+3 89+3 89+5 88+5
Perimetrul
braţului 27+1 26+1 27+1 25+1 25+1 22+1 22+1
Perimetrul
antebraţului 27+1 23 + 1 26+1 23+1 23+1 22+1 22+1
Perimetrul
coapsei 52+2 50+2 53+2 51+1 51+1 48+2 28+2
Perimetrul
gambei 38+1 35+1 39+1 37+1 37+1 35 + 1 35+1
Forţa
flexorilor
de la mîna
dreaptă 51+5 40+5 52 + 10 45+5 45+5 38+5 35+6
Forţa
flexorilor
de la mîna
stingă 50+5 40+5 52+10 40+5 40+5 34+5 36+6
Forţa scapu- 50+5 42+5
lară 54 + 10 40+5 40+5 32+5 36+6
Forţa 175+10 140+10 180+15 140+10 140+10 120+10 120+10
lombară
Talie/greutate 388 323 363 342 371 321 321
Proporţia 10% 9,5%
ţesu
tului adipos 11% 10% 10% 11% 11%
Proporţia ma 91,5%
sei active 90% 89% 90% 90% 89% 89%
Bust/statură/2
Perimetrul 2 1 2 2,5 2,5 1 1
torace — sta-
tură/2 -3 0 +7 -1 -1,5 -1 -2
6 atleţi de la fiecare concurs au arătat că o creştere în înălţime peste medie duce la o creştere a
performanţei, cu excepţia săritorilor cu prăjina. De asemenea, media greutăţii corporale a crescut
cei mai evident la săritorii în înălţime (77,4 kg - 78,1 kg) şi la cei de la triplu salt (72,6 kg - 75,0
kg). Exprimarea mai atletică a celor mai
*1 *2 | x3
*5
X6
X7
*8
x9
*10 X11
x12
-saso w tos m slen
•halferohh
x rîîKias te efef găforl
de wM&m
sa 82 es ep ktngmsa mfâbr&or infcno&rs
Fig. 72. Corelaţia între lungimea membrelor superioare şi inferioare la performeri în
diferite discipline sportive (după Tanner).
buni săritori s-a văzut şi prin performanţele lor mai ridicate, cu toate <ă au o înălţime şi o
greutate relativă mai mari. Foarte mult diferă •.(iritorii în înălţime cu performanţe ridicate
(indice Queteiet — 411), faţa de colegii lor cu performanţe mai slabe (indice Queteiet = 41a).
Greutatea relativă a săritorilor e£te egală şi chiar o depăşeşte pe cea (i sprinterilor de distanţe
scurte, deoarece, la săritori, creşterea greutăţii nu se bazează pe o creştere a ţesutului inactiv
(ţesut adipos), ci a celui activ. Nu raporturile de pîrghii singure, ci în special raporturile
forţă/pîrghii determină performanţe la săritori.
Aceasta este o concluzie ia care s-a ajuns prin metode statistico- matematice, prin prelucrarea
aditivo-factorială a grupelor de caractere, foiosindu-se, în primul rînd, factori de lungime —
lungimea braţului şi a gambei —, iar în ai 2-lea rînd, factori de circumferinţă — lăţimea
bazinului, circumferinţa toracelui şi circumferinţa braţului (Tittel) (fig. 71).
După Tanner (fciosind pe Sheldon, 1940) săritorii, ca toţi atleţii uşori, se găsesc răspîndiţi între
mezo- şi ectomorfi. Construcţia corporală a performerilor care ou fost cercetaţi (după Conrad,
1963) corespunde tipului metis-Ieptomorf. Convingătoare în mod deosebit este concentraţia
mare a săritorilor cu prăjina în cîmpuriie E6/F6, ceea ce arată că aceştia, ca şi săritorii în
înălţime, au o conformaţie atletică — hiperplazică.
Prin cercetările iui Tanner s-a dovedit importanţa factorului de lungime şi influenţa Iul asupra
performanţei la săritori, oare, în raport cu înălţimea trunchiului au cele mai lungi1 extremităţi
dintre atleţii uşori, astfel încît centrul de greutate este sus situat. în rest, ca alură atletică ei se
apropie de alergătorii de distanţe medii. Greutatea corporală relativ ridicată a celor mai bunî
săritori arată că aceşti atleţi, după părerea lui Tanner, sînt de tip muscular, aceasta bineînţeles
numai în cadrul grupei săritorilor.
Săritorii de Ia probele de lungime, triplu salt şi cu prăjina se identifică din punct de vedere al
construcţiei corporale, după părerea Iui Tanner. Pentru săritorii în lungime, Tittel a arătat, cu o
anumită probabilitate (95%), că există relaţii între lungimea săriturii,, greutatea corporală şi
circumferinţe, mai ales între circumferinţa toracelui şi a extremităţilor. Coeficienţi siguri de
regresie, care indica importanţa modificărilor proporţionale a acestor variabile, fundamentează
aceste rezultate.
Săritorii cu prăjina au, după părerea lui Tanner, musculatură mai dezvoltată la extremităţile
superioare, dar în rest măsurătorile corporale se aseamănă — ca şi săritorii în lungime şi cei de
la triplu salt -- cu alergătorii de la 400 m, astfel încît criteriile corporale pentru diagnosticarea
performanţei şi a înclinaţiei pentru o disciplina anume este reprezentată de înălţime corporală
(peste 180 cm), Iun-
209
14 — Antropologie motrică

gimed membrelor inferioare (relativ lungi) şi o exprimare atletico- muscularâ. Deci, ca tip de
baza pentru săritori, corespunde, la lungime, alergătorul de distanţe medii, iar ca formă atletică
— sprinterul (fig. 72).
La săritorii în lungime 2 pliurilorJegumentare este de 54,1 mm — ==8,9%, la cei de la triplu salt,
54,/ mm =9,1%, deci ambele apropiate de cele ale sprinterilor, iar la cei cu prăjina, 59,2 mm =
10,0%. Substanţa activă corporală la cei cu prăjina are la bază însă greutatea corporală mai mare
(74,5 kg). Prin aceasta, săritorii în lungime şi cei de triplu salt se diferenţiază de sprinteri, adică
prin indicele AKS (substanţă activă corporală raportată la înălţimea corporală), 1,08 la săritori şi
1,21 la sprinteri, cu toate că ar fi fost de aşteptat o apropiere a acestor valori, deoarece lungimea
săriturii depinde şi de avîntul luat. Totuşi, cei mai buni săritori au un indice AKS de circa 1,17,
fără a putea stabili însă relaţii liniare cu lungi-
Tabelul 15
Modelul biologic al sportivului de performanţă Grupa a lll-a (săritori) (după I. Drâgan şi colab.)
Indici Bărbaţi Femei
înălţim Lungi Triplu- Prăjină înălţim Lungi
e me salt e me
Vîrstă 23+2 25+2 26+3 26+2 23+2 23+2
Statura 195+3,5 187+2 188+2 181+2 178+2 170+2
Greutatea 83+2 74+2 77+2 73+2 65+4 59+1

Bustul 97+1 93+1 95+1 93+1 90 86

Anvergura 197+3 192+3 193+3 186 + 3 182+2 175+2
Diametrul
biacromial 42 40 42 40 38 37
Diametrul
bitrohanterian 34 32 33 31 32 31
Perimetrul
toracic 91 88 90 92 88 82
Perimetrul
abdominal 76 71 74 72 70 66
Perimetrul 96 94 97 90 95 89
fesier
Perimetrul
braţului 32 29 29 33 29 27
Perimetrul
antebraţului 26 25 26 27 24 23
Perimetrul 55 53 54 54 56 51
coapsei
Perimetrul 39 36 38 40 37 35
gambei Forţa
flexorilor de
la mîna dreaptă 60 50 58 59 43 40
Forţa flexorilor
de
la mîna stingă 53 48 55 55 41 38
Forţă scapulară 44 46 48 55 38 36
Forţa lombară 170 150 150 180 125 120
mea săriturii în aceste colective. La săritorii cu prăjina se observă o puternică concentrare a
indicelui AKS de la 1,10 la 1,13.
D. Sărituri (feminin)
Talia săritoarelor corespunde, în mare, taliei marilor alergătoare, deşi cele de la proba de înălţime
— (la care se constată aceeaşi tendinţă ca la bărbaţi) sînt totuşi ceva mai înalte decît acestea.
în ceea ce priveşte greutatea corporală, ea este mică la această grupă (—10—12 din centimetrii
peste 100). în ceea ce priveşte valoarea indicelui Queteiet, săritoarele performere au o greutate
relativă mai mare decît celelalte concurente 'la această probă (la săritură în lungime, 348,
respectiv, 355; săritura în înălţime, 351, respectiv, 365). Din aceste cifre reiese conformaţia
corporală mai puternică a săritoarelor (valori relative, 355—365) faţă de alergătoare (valori
relative, 314—338).
Trunchiul este mai scurt; torace îngust, membre inferioare mai lungi, coapsa mai scurta, centrul
de greutate mai sus situat, iar planta cavă (pes cavus), cu un unghi între axele anatomic şi
funcţional de
7- 10° grade; proporţia foarte redusă de ţesut adipos, 9-10%.
Indicele AKS este de 0,96, iar creşterea lui duce la rezultate mai bune, fapt deosebit de important
pentru antrenori, pentru medicul de medicină sportivă. Forţa globală are un indice supraunitar
(tab. 15).
E. Aruncări (masculin)
Datele cercetărilor noastre indică următoarele aspecte:
1) Tipul antropologic optim este fractomegamorful dizarmonic pa- ralongilin, cu o statură
între 185—200 cm, pentru bărbaţi şi 175—182 cm, pentru femei, respectiv, situată peste media
pe ţară, cu 20—25 cm pentru bărbaţi şi 10-20 cm, pentru femei. Deosebim faptul că, pentru
aruncarea ciocanului, statura se situează, fără a prejudicia proba, la limita inferioară (180—185
cm pentru bărbaţi şi 170—175 cm pentru femei), în timp ce pentru aruncarea discului, greutăţii şi
suliţei, statura se situează la limita superioară (fig. 73).
Valorile lăţimilor sînt mai mori decît media. Diametrul biacromial, pentru bărbaţi, este de 44-48
cm, iar la femei, 40-44 cm; iar cel bitrohanterian, 34—36 cm, la bărbaţi şi 35—36 cm, la femei.
Greutatea corporală, pentru bărbaţi, se situează între 104-114 kg, iar la femei, între 75—90 kg.
Proporţia dintre membrele inferioare şi trunchi indică o lungime mai mare a membrelor
inferioare faţă de trunchi, diferenţă situată procentual între 1,40-1,50% pentru proba de aruncarea
suliţei şi de 1,25—1,35% pentru celelalte probe; la fel în ceea ce priveşte membrele superioare,
cu procente situate între 1,25—1,35%, cu excepţia probei de aruncarea greutăţii, unde procentul
urcă între 1,30—1,40%.
în ce priveşte selecţia iniţială, apreciem că orientarea spre grupa de probe de aruncări trebuie
făcută Încă din perioada antepuber- tară (încă de la 7—8 ani), chiar dacă se face pregătire
generală pentru alte probe atletice, tipul constituţional fiind tot fractomoga- morful dizarmonic
paralongilin. Statura este între 140-160 cm, pentru băieţi, cu 15-20 cm peste media pe ţară şi
130-145 cm, pentru fetiţe, cu 10—15 cm peste media pe ţară; greutatea, între 45—55 kg pentru
băieţi (cu 5-10 kg peste medie) şi 35-45 kg pentru fetiţe (cu
5— 10 kg peste medie).
Referitor la indicii de determinare genetică apreciem, pe baza datelor preliminare, că suma
înălţimii genitorilor trebuie să se situeze, pentru băieţi, între 380—400 cm, iar pentru fete, întne
350—385 cm.
2) Momentul apariţiei pubertăţii este situat la limita superioară a perioadei, la băieţi în jurul
vîrstei de 14 ani, iar la fete în jurul vîrstei de 13 ani.
3) Complexele conformative corporale prezintă valori ridicate.
Astfel, pentru selecţia finală indicăm următoarele valori:
A=765 -820,
B= ST,5- 22,5,
C= 12 - 14,5;
iar pentru genitori:
A=770 -830,
B= 22,5- 23,
C= 13 - 15.
De asemenea, cercetarea întreprinsă indică unele deosebiri ce par semnificative în cadrul celor
patru probe de aruncări, dar care vor trebui confirmate în cercetările anterioare, motiv pentru
care nu le prezentăm încă.
4) Substanţa corporală activă trebuie să se situeze, pentru bărbaţi, la valori cuprinse între
83-87%.? iar Ia femei între 82-86%, pentru etapa selecţiei finale.
Pentru selecţie secundară, făcută în etapa pubertară, valorile cercetării noastre sînt de 81-85%,
pentru bărbaţi şi 80-84%, pentru femei.
5) Dermatoglifele plantare indică dimensiuni ale plantei, pentru selecţia finală, situate între
30—32 cm, pentru bărbaţi (cu 4—5 cm deasupra mediei) şi 24-26 cm, pentru femei. Unghiul
dintre axul anatomic şi funcţional este, pentru bărbaţi, între 20—22 grade, cu 1-2 grade deasupra
mediei, iar pentru femei, între 18—20°, la fel, cu 1—2 grade peste medie. Este edificator a se
folosi şi pentru acest parametru coeficientul de heritabilitate mai sus menţionat.
Dermatoglifele palmare indică existenţa unui număr de peste 7 vîrtejuri digitale încă din etapa
selecţiei iniţiale, constituind un indicator genetic preţios pentru o statură peste 190 cm, îa băieţi
şi peste 180 cm, la fete.
Suprafaţa palmară este mare, cu diametrul longitudinal de 24 cm
— 26 cm şi cel transversal de 10—12 cm, la bărbaţi, 25—23 cm şi
8- 10 cm, la femei. Indicatorul recunoaşte un grad mare de determinare genetică şi trebuie
testat şi la părinţi.
6) Testarea gradului de mobilitate articulară (Rostandt) indica valori ale abducţiei şi
adducţiei în articulaţia scapulo-humerală cu 20—30° mai ridicate decît media; ale flexiei şi
extensiei, cu 25—35° mai mari, Io aruncători de ciocan îndeosebi; ale rotaţiei trunchiului, cu 10
—15° mai mare.
7) Testarea forţei musculare indică valori, raportate !a greutate, îa bărbaţi de 50—65%
pentru flexori, 70-80% pentru centura scapulară, 220—230% pentru musculatura lombară, iar la
femei de 40-50% pentru flexori, 60—70% pentru 'musculatura centurii scapu- îare şi de 200—
180% pentru cea lombară.
Menţionăm de asemenea că, pe plan mondial, greutatea corporală a crescut din 1960 pînă în
prezent, la aruncătorii cu greutatea, de la 106,3 la 117,3 kg, la aruncătorii de disc de la 100,1 kg
—> 107,5 kg, la aruncătorii cu ciocanul de la 93,8 kg-» 101,4 kg, iar ia aruncătorii cu suliţa, de
la 84,8 kg la 86,2 kg (Tanner).
O problemă antropometrică de bază în disciplinele de aruncări este reprezentarea raportului
optim între forţa atletului şi greutatea lui corporală. Cei mai buni 6 participanţi la astfel de probe
se diferenţiază de ceilalţi concurenţi nu prin înălţime corporală mai mare ci prin greutate
corporală mai mare. De la aceasta se obat aruncătorii cu ciocanul, disciplină Io care cei mai buni
6 au o greutate corporală sub medie (101,4 kg, respectiv, 97,5 kg) şi la fel şi aruncătorii cu suliţa
(86,7 kg, respectiv, 86,2 kg).
Din această cauză, coeficienţii de corelaţie între înălţimea şi greutatea corporală, calculaţi de
Iwabucki numai la aruncarea greutăţii şi a discului, arată o independenţă a celor două măsuri
(p<95%, iar în toate celelalte discipline, p>99%).
Indicele Queteiet are următoarele valori: aruncătorii de greutate 615, cu circa 50% mai mare
decît la sprinteri şi aproape dublu decît la maratonişti (la aceşti sportivi are valoarea lui maximă);
aruncătorii de disc, 580; cei de ciocan, 550 şi cei de suliţă, 473.
Tanner (1964) a stabilit (după Sheldon, 1940) că aceşti sportivi se îndepărtează de polul
ectomorf şi se apropie de polul mezomorf. Tot el arată că aruncători, îndepărtîndu-se de polul
lepto- sau pic- nomorf se grupează în domeniul mezomorf.
Caracteristic pentru aruncători este faptul că, deşi între ei apar deosebiri multiple, le este comun
aspectul hiperplazic, de la care fac abatere doar aruncătorii de suliţă, care au o dezvoltare de la
extremhipoplazică în sus.
Tanner (1964) descrie aruncătorii ca atleţi cu extremităţi lungi, evidente la aruncătorii de ciocan
şi disc, în timp ce aruncătorii de greutate şi suliţă se încadrează în grupa cu extremităţi de
lungime medie. în raport cu lungimea membrelor inferioare, aruncătorii de disc au cele mai lungi
membre superioare, iar în raport cu lungi-
Fig. 73. Repartiţia tipurilor de construcţie corporală a aruncătorilor (Sheldon).
mea trunchiului, au cei mai largi umeri. După ei urmează aruncătorii de greutate, cei de suliţă şi
apoi cei de ciocan. Cu toate că, în medie, aruncătorii de greutate se încadrează şi ei în aceste
grupe de formă corporală, printre ei se întîlnesc şi atleţi cu membre scurte care obţin totuşi
rezultate de succes (Tanner).
Şi Tittel (1963, 1965), făcînd cercetări pe aruncătorii de disc — prin măsurarea diametrelor
biacromial, bicristal, „circumferinţei toracelui", „lungimii antebraţului", „lungimii coapsei", a
calculat coeficienţii de corelaţie şi de regresie. Pe baza analizei factoriale a stabilit factorii — în
care predomină înălţimea corporală, circumferinţa şi greutatea corporală — prin care se constată
exprimarea, proporţional accentuată, a construcţiei corporală a aruncătorilor de disc. Pentru
aruncătorii de greutate, cea mai importantă măsură este circumferinţa braţului (fig. 76, 77).
Greutatea corporală mare a acestor atleţi nu este avantajoasă decît atunci cînd acesta are
suficientă forţă pentru proiectarea masei lui totale. Valoarea substanţei active corporale este,
deci, un factor de condiţionare a performanţei. Suma pliurilor cutanate la aceşti sportivi întrece
cu mult pe cea de la toţi sportivii de pînă acum. Ea variază între 70,5 mm (=12,3% — aruncătorii
de suliţă) şi 94,8 mm (=16% — aruncătorii de greutate) (Tittel şi Wutscherk, 1970). Cu toată
proporţia mare de ţesut adipos, substanţa activă corporală este mult peste media alergători lor sau
a săritorilor (după Tanner). Greutatea corporală şi substanţa activă corporală sînt în funcţie de
înălţime, aşa după cum indică indicele AKS. Numai aruncătorii de ciocan ating valoarea de 1,26
a acestui indice, în timp ce aruncătorii de disc (1,18) o egalează pe cea a decatloniştilor (1,18) şi
a
f° o sub 21 ani
peste 21 ani
1,00 1,05 L<0 1.15 1,20 1,25
Fig. 74. Raportul între distanţa aruncării discului şi indicele AKS (Wutscherk).
*i0\ f *
Xy/.___I__I___J___I___1- -I- 1
1.05 1.10 1,15 (20 1,25 1.30 1.35 indice AKS
o posl puberală
® aruncători adulţi puternici
Fig. 75. Raportări între distanţa de aruncare cu ciocan şi indicele AKS băieţi.
sprinterilor (1,21). Aruncătorii de suliţă care au performanţe de 70 m au un indice AKS relativ
ridicat (1,17... 1,29), cei mai buni aruncători de greutate la fel (1,24). Cei mai buni aruncători de
ciocan sînt de tip hiperplazic atletic (1,19 . . . 1,24) (fig. 74, 75).
La femei, după Conrad (1963), aruncătoarele de greutate şi de disc au o exprimare hiperplazică.
în seria de variaţii picnolepto- morfe apar multe diferenţieri. Cele mai bune aruncătoare aveau o
conformaţie mezo-picnomorfă pînă la pur-picnomorf, fapt prin care, pe poziţia de coordonate,
pot fi puse alături de bărbaţi. Ele pot aparţine însă şi tipului leptomorf prin scăderea densităţii
corporale. Aruncătoarele de disc se repartizează între cîmpurile H9 (leptomorf- hiperplazic) şi
D8 (mezo-picnomorf-hiperplazic) ale acestei clasificări.
în contrast cu ele, aruncătoarele de suliţă se situează într-un domeniu bine delimitat, adică este
vorba de atlete cu conformaţie corporală lepto-mezomorfă-mezoplazică.
Tittel (1963, 1965) a stabilit, la aruncările de disc, coeficienţii de corelaţie între lăţimea umerilor,
respectiv, lungimea braţelor şi prestaţia sportivă.
\sm
*0
*1 [oji9
o\
x7 }
o,ms
\
** fam
oi
*4
X [oA
* o«*\
X 0,19
* 84
{o.3
S9Î\
*8 &16
20]
* ţo.iâ
<) if',
*1 mm
0
a?*
«3
x fO,3
n 87S)
Datele despre măsurile corporale evidenţiate pe participanţii la J.O, (1968) se limitează la vîrstă,
înălţime corporală şi greutate corporală. înălţimea corporală medie se diferenţiază.
Menţionăm, de asemenea, la aruncători, centura scapulară foarte puternică, cu diametrul
biacromial de 46 cm, la bărbaţi şi 40 cm la femei, forţa globală foarte mare (indici peste 420),
suprafaţa palmară mare, îndemînarea, coordonarea r.euromusculară şi echilibrul
Modelul biologic al sportivului de performanţă Grupa a 5V-a (aruncători) (după 3. Drâgan, A.
Popovici)
Indici Bărbaţi Femei
Disc Greuta Suliţă Ciocan Disc Greuta Suliţă
te te
Vîrsta 2S+2 26+2 26+2 26+2 25+2 25+2 24+2
Statura 193+3 194+3 187+3 135+2 179+2 178+2 176+2
Greutatea 114+2 117+3 98+3 115+2 38+2 89+2 74+4
Bustul 99-100 101 97 97 93 93 91
Anvergura 199 199 195 192 184 183 182
Diametrul
biacromial 45 46 45 45 40 40 39
Diametrul
bitrohanteria 36 36 35 34 35 34 33
n
Perimetrul
toracic 101 102 99 98 92 91 90
Perimetrul
abdominal 92 95 90 92 78 82 74
Perimetrul
fesier 99 99 97 99 98 98 97
Perimetrul
braţului 37 37 36 35 31 31 28
Perimetrul
antebraţului 31 32 30 30 27 28 25
Perimetrul
coapsei 64 65 60 65 67 66 65
Perimetrul
gambei 42 43 38 40 41 41 37
Forţa
flexorilor
de la mîna
dreaptă 74 70 67 70 50 50 49
Forţa
flexorilor
de la mîna
stîngă 69 65 63 65 48 48 46
Torţa scapu
lară 67 65 63 65 48 48 46
l orţa 220 200 200 220 180 180 145
lombară
Greutate/talie 590 603 524 621 491 500 420
Proporţia
ţesu
tului adipos
% 15 17 14 15 15 17 14
Troporţia
ma
sei active % 85 83 86 85 85 83 86
Bust------— +3,5 +4 +3,5 +4 +3 +4 •p w
2 +3
Perimetrul
to-
T

racic — +5 +5 +3 +2 +3 +2 +2
2
la parametrii superiori, conform testărilor indicate, capacitatea aerobă bună şi capacitatea
anaerobă la nivel foarte înalt (47 kgm/min/kg) (tab. 16) (vezi şi fig. 78-83).
E <D 1* nu 3 '5
E c
O) o. a> <u C "§ •o "5
c ia <0 D *■ o t»
pi pi O s? o ui
cn o
£ o 53 S fO fo <D n»
<o fo "f ro c C C D cu
D D D 1_
U
= 3 E e o § 5 H3 (5
> o 15 c c: O o
 c c
*r 5 o CJ o p 3 p Şk
a Q vâ- 03 ro fO fo
<
n
Fig. 78. Diagrama integrativă a înălţimii, greutăţii, substanţei corporale active şi
ţesutului adipos la performeri în cîteva discipline de atletism masculin (Tittel).
< tu
0
4- o
f fo o
O
? cr> 45
Cj 5
-Q
0) ro O
E £ E
8 o Q
o o O
lo io O
III. Notaţia
Privind rezultatele cercetărilor noastre remarcăm următoarele:
1) Tipul antropologic optim, rezultat prin metoda Briant, pentru notaţie, este
fractomegamorful, dizarmonic, longilin, la care predo mină lungimile asupra lăţimilor şi
adîncimilor.
Pentru fete, înălţimea se situează, la grupa de vîrstă 14—15 ani, între 165 şi 180 cm,
respectiv, cu 10—20 cm deasupra mediei pc ţară; anvergura, 104—105% faţă de înălţime,
bustul fiind întrec 45—55% din statură. La grupa de vîrstă 16-21 de ani statura trebuie să fie
între 167—190 cm, respectiv, cu 15—25 cm deasupra mo
I'ig. 79. Relaţii între înălţimea corporală, greutatea corporală a tuturor participanţilor
băieţi şi fete şi a finaliştilor băieţi şi fete la disciplinele: atletism uşor, înot, jocuri
sportive, canotaj, la jocurile olimipice.
I, (Atletism uşor - alergări)
17=10 000 m 18=maraton 19=80 m garduri 110 m
47=100 m spate 48=200 m spate
43=100 m bras 44=200 m bras 45=100 m delfin 46=200 m delfin
53=dublu 54=4 fără cîrmaci
=4 cu cîrmaci =8 cu cîrmaci
62=baschet
63=hochei
10— 400 m garduri 13=800 m 11=100 m 14=1 500 m 11=200 m 15=3 000 m
12 -:400 m 16=5 000 m (Atletism uşor - săritură)
20=lungime 24=10 — deceblanşti
21=înălţime 5 - pentatloniste
35=50 km mărşăluitori (Atletism uşor — aruncări)
30--greutate 33=ciocan
11— disc Inot

100 m — stil liber 400 m — „ ..

1 500 m - „
800 m — ,, ,,
Canotaj r.o 1
01 2 fără cîrmaci 52 **2 cu cîrmaci I arme sportive 00 fotbal
diei; anvergura, 102-104% faţă de înălţime, bustul raportat la statură fiind între 42—49%
(fig. 79).
Pentru băieţi, înălţimea pe loturile cercetate se situează, pentru grupa de vîrstă 13-16 ani,
între 158-185 cm, situaţie în care apreciem că acest parametru este corespunzător doar în
limita valorilor
5*
îs
AA
5 S2\ r»
! st ^
-t so
49 - 43 - 47
Proporţiile dintre Toăiţimea relativă si lungimea relativa
a membrului inferior
* Inantmearelativa sezmda d (Tiftel)
* »» »' ”■ d (Tanner)
O « r, ţfTitteU
7 Lungimea relativa a membru™în)\ d (Tîtiet J
o ;; » ;; ” " £ (Tanner)
x«^ ; »» v (Tittel)
77 77 77 ?
(Tanner)
Fig.
80. Proporţiile dintre înălţimea relativă şezîndă şi lungimea relativă a brului inferior la
performerii din diferite discipline sportive.
170-185 cm, numai astfel depăşindu-se media pe ţară cu valori între 15-25 cm. De
asemenea, pe lotul cercetat la această grupă de vîrstă, anvergura este între 158—188 cm, iar
noi concludem că, pentru a fi corespunzătoare, este necesar să se situeze între 178—189 cm,
deci, respectiv, 103-105% faţă de statură, mai ales pentru sprinteri.
Pentru grupa de vîrstă 16—22 ani înălţimea este între 170—186 cm. deci cu valori între 2-
16 cm deasupra mediei pe ţară, ceea ce im pune, în continuare, o selecţie care să realizeze
valori mai ridicate ale staturii, ce ar trebui să se situeze deasupra mediei cu 10-20 cm, mai
ales pentru sprinteri, la fondişti putînd fi uşor mai coborîte. Anvergura se situează la valori
procentuale între 101—104% din talie, fiind necesar, în continuare, în selecţie să se caute
sportivi cu anvergură cît mai ridicată, aceştia dînd rezultate bune în nataţie. în situaţiile în
care anvergura este egală cu statura rezultatele sînt mediocre. Bustul raportat la statură
indică valori ce se situează între 46—48%.
2) în cazurile în care s-a putut realiza cercetarea, a rezultat că şi părinţii reprezintă tot
o tipologie antropologică ce intră în categoria fractomegamorfului dizarmonic longilin, fapt
de mare însemnătate pentru selecţiile iniţială şi secundară.
Din cercetările întreprinse rezultă că suma înălţimii genitorilor pentru probele de nataţie
trebuie să se situeze între 340—380 cm, cu suma anvergurilor între 360—390 cm.
3) Pentru loturile feminine, cercetarea unghiului biiliac a relevat că acesta trebuie să
prezinte valori situate întne 45—65°, depăşirea lor fiind de natură să împieteze negativ
asupra tipologiei optime.
Apreciem că este foarte importantă testarea acestui parametru şi pe linia maternă, deoorece
dă informaţii importante asupra tipului endocrin, care, dacă este hiperestrogen, nu este
favorabil.
De asemenea, rezuită din cercetare că, pentru realizarea tipului antropologic optim la
nataţie, este favorabil, atît ia fete cît şi la băieţi, ca pubertatea să apară mai tîrziu cu 1—2
ani, respectiv,
13- 15 ani fete şi 14—16 ani băieţi, ceea ce favorizează procesele de creştere.
Cunoaşterea vîrstei pubertăţii la părinţi dă indicaţii de ordin ereditar foarte importante
 pentru selecţia iniţială şi secundară, îndeosebi.
4) Dermatoglifele palmare indică un număr de 7—9 vîrtejuri, respectiv cu 2-3 mai mult
decît media întîlnită Ia indivizii obişnuiţi.
Dermatoglifele plantare indică valori ale lungimii plantei, la fete, intre 35—39, iar la băieţi,
între 41—44, unghiurile dintre axele anatomic şi funcţional situîndu-se între 13—17°. Şi
acest indice se impune a fi cercetat la părinţi, deoarece gradul de determinare ere- dilară este
mare, indicînd corelaţii strînse pentru cazurile unde am HMjşit să le studiem.
5) Indicele de substanţă corporală activă indică faptul că masa
• i< l.ivă corporală trebuie să se situeze, pentru fete, Ia grupa de vîrstă
14- 15 ani, între 84—89%, iar la grupa 16—21 ani, între 81—88%. IM băieţi, la
grupa 13-16 ani, între 85-89%, iar la grupa 16-22 de rmi, între 84—88%, determinarea
ereditară a acestui indicator fiind l<Mirte importantă. în cazurile cercetate Ia părinţi s-a
constatat un mure coeficient de corelaţie privind masa corporală activă, urmînd
0 preciza acest fapt mai mult în cercetările ulterioare, în vederea .1 ibilirii unor valori
pentru genitori.
BARBAT!
greu
,
disc

aoca
n
solit
ă
iu ngt WO
trif. me m
Tlus
jlt

înălţime în cm
m-m m ••m mm
17 5-179
no-m
165-169 160■ 161, 155-159
Indice de substanţă corporj/j acfivj
Fig. 81. Corelaţii între înălţime şi indicele de substanţa corporală activă la unele
,probe de atletism (masculin).
[nitţimes
cm '
195-
190
185-
ISO
115
m
165-
Sdisc^greutate d
ciocan
</
greutate^
P %^jTocheid •înălţime £ disc ş
SOOm.piatş
^3 50 55 60 65 70 75 80 85 90kf
Greutate
• psrficipanfi o finalişti
Fia. 82. Corelaţii între înălţime şi greutate la unele probe din atletism (dupil
Tittel).
6) Complexele conformotive corporale evidenţiază următoarele valori preliminare ce pot
constitui parametrii de selecţie:
A—770 -840,
B= 23,2- 24,5,
C= 13,5— 15,5, pentru fete, urmînd ca pentru băieţi să fie mai bine precizate în cercetările
viitoare.
Datele prezentate justifică valoarea parametrilor antropologici şi
■ jonetici citaţi, determinaţi la subiecţii sportivi şi la părinţii acestora, Pentru realizarea
unei eficienţe sportive a selecţiei privită ca proces, îmbogăţind astfel cu noi date sistemul
naţional de selecţie existent.
Se poate conclude asupra faptului că antropologia şi genetica doschid perspective foarte mari
ridicării, pe un prag superior, a randamentului sportiv, prin obiectivarea în mai mare măsură a
selecţiei, diminuarea în consecinţă a fenomenului de plafonare, ceea <:e conduce la o eficienţă
sporită a activităţii, prin evitarea investirii unui capital de muncă şi material în subiecţi lipsiţi de
calităţile antropologice şi genetice necesare atingerii marei performanţe.
La acestea se adaugă următoarele date privind diferenţierea pe •.liluri de înot.
Reprezentanţii de la disciplinele de craul (stil liber şi era ui spate) sînt mai mari decît cei de la
stilul spate sau delfin.
Valorile medii ale înotătorilor pe distanţe lungi sînt mai mici decît cele ale înotătorilor pe distanţe
scurte.
Greutatea corporală se diferenţiază Io fel:
a) înotătorii de la stilul liber sînt cei mai grei; urmează cei de la spate, delfin şi bras;
b) greutatea corporală a înotătorilor de pe distanţe lungi (cu excepţia celor de la 200 m bras)
este redusă.
Aceste diferenţe de construcţie corporală se accentuează în spe-
<ial la stilul liber pe distanţe lungi, astfel încît indicele Queteiet al înotătorilor de pe distanţe
scurte este mai mare decît cel al celor pe distanţe lungi.
in ceea ce priveşte greutatea corporală relativă, înotătorii per- lormeri sînt cei mai grei (excepţie,
200 m — spate, 100 m delfin), astfel încît exprimarea atletică a corpului are influenţă asupra per
ii >rmanţei la înotători.
Valorile antropometrice obţinute (Tittel) arată că este necesară
o împărţire a înotătorilor în funcţie de stilurile de înot. Astfel, cei de la bras se apropie (176,7
cm), ca mărime corporală, de cei de la stilurile liber şi delfin (179,6 cm — 179,0 cm) (p>99,0%).
Greutatea corporală se grupează astfel încît reies valorile mari ale celor de l«i stilul bras (76,4
kg), în comparaţie cu cei de la stilurile liber (/2,9 kg) şi delfin (73,5 kg) [p>99,Oo/0], valori care
sînt evidenţiate
vi de greutatea relativă (indicele Queteiet) (406, 411, 433). Acestor mulţimi corporale
diferenţiate le corespund măsuri de lungime (înăI- ţime şezînd, lungime extremităţi, distanţa
braţe depărtate), iar diferenţelor între greutăţile absolută şi relativă le corespund circumferinţe ale
trunchiului şi extremităţilor, precum şi depozite de ţesut adipos. Aceste tendinţe de construcţie
corporală se corelează în special cu lăţimea umerilor la înotătorii delfin, şi cu diametrul sagital
to- racal al celor de la bras, astfel încît din ele pot fi extrase caracteristici tipologice
complementare.
înotătorii de Ic stilul liber 100 m sînt cei mai înalţi (181,6 cm). Greutatea corporală, măsurile de
lăţime şi cele de circumferinţe depăşesc media. înotătorii de ia 200 şi 400 m liber sînt ceva mai
mici (179,5 cm), ceea ce atrage scăderea şi a celorlalte lungimi (înălţime şezînd, lungime
extremităţi, depărtarea braţe întinse), lăţimi (lăţimea toracelui, lăţimea umerilor) şi, în măsură
mai mică, cu toată greutatea corporală uşor crescută, şi măsurile de circumferinţă, scăderea fiind
progresivă de Io grupa pentru 100 m la cea de Ia 400 m. înălţimea corporală a celor de la stilul
liber 1 500 m este aproximativ egală cu cea a celor mai sus amintiţi, greutatea corporală se
micşorează însă (1,0 kg). De aceea se accentuează modificarea 'raportului între trunchi (înălţimea
şezînd —[1,5 cm]) şi lungimea extremităţilor (lungime braţe [—|—2,2 cm], lungime membru
inferior [-{-1,5 cm]), care mai este evidenţiat şi de scăderea circumferinţei trunchiului (-1,6 cm)
şi a extremităţilor (—2,3 cm).
înotătorii delfin 100 m sînt mai mari şi mai grei decît cei de la delfin distanţe lungi [(182,2 cm —
179,1 cm) (77,2 kg — 73,7 kg)]. Din diferenţele de înălţime corporală reies diferenţele celorlalte
măsuri de lungime, iar din diferenţierea greutăţii corporale reiese micşorarea circumferinţelor. Pe
distanţele scurte se pare că predomină componenta de forţă în regim de viteză, ca determinantă
pentru performanţe. înotătorii de la 200 m bras au o înălţime uşor mai mare (-{-1 cm) decît cei
de la 100 m bras. De aceea, lungimea mai mare a extremităţii, distanţa mai mare a braţelor
întinse şi lăţimea mai mare a umerilor a celor de la 200 m bras capătă o deosebită importanţă.
în concluzie, se poate spune că, pe lîngă diferenţierea descrisă, funcţia de distanţă a înălţimii
corporale şi a greutăţii corporale (1 500 m — liber, 200 m — bras), modificarea proporţională
între înălţimea corporală (lungime trunchi) şi lungimea extremităţilor, pe toate distanţele scurte,
au la bază particularitatea corporală dată de aspectul puternic atletic al înotătorilor.
La o reprezentare proporţională, caracteristicile fiecărei discipline de înot rămîn păstrate. în timp
ce înotătorii de la stilurile liber şi delfin se aseamănă, în ceea ce priveşte lungimea extremităţilor,
extremităţile înotătorilor de la bras sînt mai scurte, iar înălţimea şezînd mai lungă. în ceea ce
priveşte măsurile de lăţime ale trunchiului, înotătorii de la stilul liber îi depăşesc pe ceilalţi cu
0,1%. Dife-
renţele cele mai vizibile sînt cele care privesc circumferinţele trunchiului şi extremităţilor,
valorile cele mai ridicate avîndu-ie cei de la stilul bras (pînă la -(-2%), iar valorile celor de la
stilul delfin fiind mai ridicate faţă de cele ale celor de la stilul 'liber (pînă la -[-0,8%). înotătorii
de la stilul liber apar ca cei mai puţin formaţi atletic, ceea ce se reflectă şi în raportul lăţime
umeri/lăţime bazin (indice 53).
Înotătorii de performanţă (stilurile liber, delfin şi bras) se situează intr-un domeniu limitat al
tipologiei corporale. Tipul corporal, după Conrod (1963), corespunde tipului mezo-leptomorf,
care nu se exprimă întotdeauna printr-o hiperplazie extremă. Succes însă pot să aibe şi înotătorii
cu conformaţie mezo-picnomorfă.
Depozitul de ţesut adipos subcutanat prezintă interes la înotători, ca şi la sprinteri (Kohlrouschi,
1927). Dar aşa cum aceşti sportivi nu se deosebesc ca greutate corporală deloc, iar ca înălţime
corpo- tală aproape deloc de sprinteri, săritori şi alergători de la probele cu garduri, nici în acest
sens nu există aproape deloc diferenţe. Sub- '.tanţa activă corporală corespunde valorilor
sprinterilor şi săritorilor cu prăjina. Ea este deci mare. Forma corpului lor este o formă atletică.
Calcularea indicelui AKS indică valori optime, de 1,15-1,18 (fig. 83).
200
195
190
în ceea ce priveşte înălţimea corporală la femei, datele din lite- ialură (Tittel) nu arată existenţa
unor deosebiri între înotătoarele de Io diferite stiluri, cu toate că cele de la stilul liber sînt mai
mici, co- tolat cu creşterea distanţei de parcurs. Acelaşi lucru se constată şi m privinţa greutăţii
corporale (excepţie cele de la stilul liber - dis- lanţe lungi).
1!) Antropologie motrică
225
substanţa corporală activă înălţime corporală 3
şi diferite grupe de sportivi (Tittel).
Indicelui AKS
180
Datorită diferenţelor mici de înălţime şi greutate corporală, indicele Guetelet (greutate relativă) a
variat interdisciplinar foarte puţin.
înotătoarele stil bras apar ca cele mai mici, iar cele la stilul spate ca cele mai mari (Tittel).
Greutatea corporală are aceeaşi ten dinţă şi numai înotătoarele la stilul delfin sînt mai grele.
înotătoarele la stilul spate au valorile cele mai apropiate de per formere, cele de la bras au
circumferinţele trunchiului şi extremită ţi lor cele mai mici; cele de la delfin, cele mai mari, iar în
ceea ce priveşte proporţiile lungimilor, micile înotătoare de la bras pot să se compare cu marile
înotătoare de 'la stilul spate. în acest fel, cele două tipuri de înotătoare pot forma două grupe
polare între care se situează cele de la stilurile liber şi delfin.
Procentul cel mai mare de ţesut adipos îl atinge stilul delfin (18,2%) şi variază în cadrul acestui
stil cu numai 1,9% (16,3-18,2%). Valoarea este mare, comparativ cu cea a alergătoarelor (7,3%
[80 m garduri] — 13,5% [80 m]), se apropie de cea a săritoarelor în înăl ţime (15,3%), dar nu
atinge valoarea aruncătoarelor (19,4-25,1%), a canotoarelor sau a altor sportive. Valorile relative
ale substanţei cor porale active (indice AKS 1,05—1,09) sînt mici, dar trebuie să se ţină cont de
procentul mare de tineri (Tittel).
în diferitele tipuri de înot, măsurile corporale au o acţiune diferită de stimulare a performanţei.
Pe baza influenţei calculată prin metode matematice superioare s-a constatat că şi la stilul bras
caracteristicile corporale influenţează hotărîtor performanţa sportivă, în timp ce la stilurile liber,
delfin şi spate această influenţă este mart*, dar nu singura hotărîre. în stilul spate nu se pot stabili
relaţii între construcţia corporală şi prestaţie. întrucît în toate disciplinele un factor se elimină, şi
anume măsurile de circumferinţă, dar în schimb complexele de caracteristici corporale şi indicii
care le corespund so adună, se poate spune că influenţa acestei grupe de caracteristic i este cea
mai mare.
Analiza factorială la stilul liber fete indică faptul că cea nuii importantă variabilă o constituie
circumferinţele, precum şi diferitei complexe de caracteristici corporale (Wutscherk, 1969)
(complexul d< caracteristici corporale C şi B). înălţimea corporală nu apare ca v<i riabilă
determinantă pentru prestaţie (r=0,06). Influenţa favorabile, asupra performanţei, a
circumferinţelor şi a greutăţii trebuie înţ<- leasă într-o creştere proporţională. De asemenea, la
acest stil c:n respunde tipologic, construcţia corporală mezo-leptomorfă (dup" Conrad, 1963), cu
o exprimare în speciai mezoplastică (fig, 84).
Pentru înotătoarele bras, prin analiza factorială se extrag 4 f<i< tori care influenţează prestaţia.
Primul factor are o încărcătură relativ ridicată (0,66). Cele mai importante variabile ale lui sînt
circumferinţele, greutate corporală şi
• omplexul de caracteristici corporale B şi C. El este definit ca un ,.factor de greutate şi
circumferinţe'. Urmează alţi 3 factori asemă-
leptomorf 3 4 5 6
12
I
H G F jg
Q.
D
C
B
A
o->
picnomorf
b
lepfomorf
3 4-56
I
II 0 ;* r
El
•}D
c
o
A
picnomorf
a
nători ca valoare (încărcătură 0,35-0,40), din care primul se caracterizează în special prin
distanţa dintre spinele iliace anterosupe- rioare (0,40), celălalt prin măsuri de lungime (0,35)
şi ultimul prin variabilele „indice metric", „diametru saaital al toracelui" (0,36). Stilul bras
este influenţat cel mai mult deci de circumferinţe mari, greutate corporală crescută şi
complexe de caracteristici corporale B şi C scăzute, şi, în mai mică măsură, de înălţimea
corporală, lungimea extremităţilor, lăţimea bazinului şi tipul de construcţie corporală (fig.
85).
Analiza factorială la înotătoarele delfin se aseamănă cu cea de la stilul liber. La o
reprezentare suficientă a relaţiilor apare o singură încărcătură factorială (0,49) în preajma
domeniului signifiant
Derfonnanp
(pr=950/0 Z 00=0,60). întrucît variabilele se ordonează în aceeaşi ordine (suma
circumferinţelor extremităţilor, complexul de caracteristici corporale C, greutate corporală)
este vorba de aceiaşi factor caro apare şi la celelalte două stiluri şi anume „factor de
circumferinţe şi areutate".
Interesante sînt măsurile pe care le conţine un al 2-lea factor (m signifiant), şi anume,
lăţimea mîinii, lăţimea piciorului, circumfe- ilnţa mîinii, nu numai datorită faptului că —
prin creşterea lor — influenţează negativ performanţele, ci şi pentru că sînt expresia unei
i onstrucţii corporale spre mezomorf, precum şi prin faptlil că influenţa asupra performanţei
devine negativă prin creşterea circumferinţelor şi a greutăţii (Tittel) (fig. 86).
Calculele de analiză factorială arată că, la înotătoarele stil spate, lectorul de „circumferinţe
şi greutate" are importanţă pentru forma-
i 'vi atletică a corpuiui. Al doilea factor arată că tendinţa spre o M nformaţie picnomorfă
este favorabilă pentru prestaţia sportivă, dar înotătorii la stiiul pe spate rămîn cei mai înalţi
pentru toate distanţele.
Privind selecţia pe bază tipologic constituţională, în nataţie remarcăm următoarele:
Selecţia iniţială se face la vîrstă preşcolară 5—7 ani, cea secundară la 10—12 ani şi cea
finală la 12—14 ani, la fete, şi 13—15 ani, Iu băieţi. Se urmăresc îndeosebi indicii
antropometrici morfologici menţionaţi (înălţimea, diametrul biacromial mai mare decît cel
bi- irohanterian, anvergura cu 3—4- cm peste înălţime, etc.), greutatea
înălţime
■ pecifică, volumul corporal, indicele hidrodinamic (/ ~ yy100 unde
diametrul biacromial-f-diam. bitrohanterian \
Y—-----------------------------------------j > capacitatea aerobă (cu
valori foarte bune), mobilitatea articulară, suprafeţele palmară şi plantară, capacitatea vitală
(peste 15-20% faţă de standard), coordonarea şi echilibrul dinamic prin testul Purdue-
Pegboard, indicii de lorţă, tipul de sistem nervos (testul Woodwarth-Mothewes), capacita-
tea anaerobă pentru sprinteri.
Modelul performerului se caracterizează prin: calităţi hia'rodina- mice (greutatea specifică
în expiraţie 1,08, iar cea medie 1,02 g/cmc, iar la fondişti poate fi sub 1), volumul corporal
mic cu formă hidro- rlinamică, capacitate maximă aerobă de 70—75 ml/kg, la băieţi şi 65—
70 ml/kg, la fete.
înălţimea: 174—178 cm la femei; 185—190 cm la bărbaţi — la sprint, iar Ia semifond cu
ceva mai puţin; mobilitatea articulară sca- pulo-umerală, tibio-tarsiană şi a coloanei, mari;
capacitate vitală mare (faţă de valorile standard cu —15 — -j-20%), anvergura cu '1-6 cm
peste înălţime, lungimea palmei mare (10,4% din înălţime); echilibrul foarte bun;
coordonarea neuromotorie respiratorie şi loco- motorie foarte bune; forţa în regim de
rezistenţă sau de viteză după specificul probei, îndeosebi la nivelul muşchilor centurii
scapulare; capacitate anaerobă foarte bună la sprinteri.
leptomorf
7a
leptomorf
456
12 3 4 56789
/
H
6
o
-k F 10
CLfc
O
•9-D
c
B
fi
hipopiastic hipaplastic
hipcrplâsfic hiperp! ostie biper plastic
I
H
G
o
Sp F io
O
.?-D
/
fi
C
54
78
/ 3 1
3 2 3 4
4 5 1f 7 7
3 7 3 f 2 ---
f 1 1 1

1 2 ■f
1 4 2
1 2 2 3 3 2
2 3 2 1

Fig. 87. Tipurile de construcţie corporală ale unor performeri în sistemul Conrad.
a — înotător stil liber; b — înotătoare stil liber; c — fotbalişti juniori; d — fotbalişti
seniori; e — înotători stil fluture finalişti.
picnomorf
c
picnomorf
a
leptomorf
•y-D
-c
-

2 1 2

1 1
5 4 3 2
3 2 3 1
3
1
1
1
: |
—
]
| 1 1
1 4 6 7 2
1 3 9 9 2 2
2 1 20 3
0
3 3 4

j
picnomorf d
leptomc.-f *234 5678 S
picnomorf
b
leptomorf
234567
picnomorf e
‘85.. f$9
i&o...m
175...179
170...m
165. .169
160...1M
155 ...153
.... -
 greut ''idis
^ c.____
v'â/e/ dcca cioc
basc &on an
het
smfy suirf /
ra a
copr _____
mna *
DOto
eoom stl! toam
3K®/ liber- ^
aobsf |
. delfi
ţârii. n
lung.
tn'ph
jsan.
iwom
500S
ftl

Fig. 88. Indicele AKS şi înălţimea corporală la performeri în jocurile sportive şi cîteva
discipline din atletismul masculin (Tittel).
0,90 0,95 1,00 1,05 1,10 1, fS 1,20 1,25 1,30
indice ax
icele AKS şi înălţimea corporală la performeri în jocurile sportive cîteva discipline din
atletismul masculin (Tittel).
Fotbaliştii nu reprezintă o populaţie omogenă ci diferă în ceea ce priveşte construcţia corporală
în funcţie de poziţia din joc. In mod special, portarii se deosebesc de restul jucătorilor.
1,20
înălţime$ corpului cm
în ce priveşte tipul de construcţie corporală după Conrad, majoritatea fotbaliştilor au o
construcţie mezomorfă, cu o exprimare hiperplazică. Tinerii fotbalişti au tendinţa spre polul
ieptomoitf şfl
195 . zoo
130 134
785. .189
180.. m
175.. 179
170 ,.174
165 . 169
160. ,f64
155...159
|
 1

' / greut
ăţi
s disc r-
Srjfu
ra in
înălţi
me
suliţă volei hand f
-*. bdi
spate siii —«» SCO
liber m
— gardu
delfin ri
_.
oocm glfnn -------
qst. 1
ârtist
ică
bras

0, g0 0,95 l,00 1,03 1,10 1,19

indice ax
1,25
1,30
Fig. 89. Indicele AKS şi înălţimea corporală la performeri în jocuri sportive şi cîteva
discipline din atletismul feminin (după Tittel).
hipoplazic. O poziţie tipologic deosebită o au numai portarii şi apărătorii care ou poziţia medie şi
deci parţial deviază spre polui pic- nomorf.
Fotbaliştii au deci un tip de construcţie corporală medie, normală, atletică (hiperplastică), care,
pentru calităţile cerute la jocul de fotbal (rezistenţă, viteză, forţă, îndemînare), corespunde.
Aceste elemente răspund efortului din înot caracterizat prin: con- Mim maxim de 02 mare; o
termoreglare dificilă, prin pierderea în apă <i unui număr mare de calorii; dependenţa de greutate
specifică datorită plutirii; solicitarea funcţiei renale datorită lipsei transpiraţiei; •.olicitarea
aparatului cardiorespirator; solicitarea sistemului nervos pentru perfecta coordonare a mişcărilor;
necesitatea existenţei la pa- lumetrii superiori - în funcţie de probă - a calităţilor motrice de
indemînare, forţă în regim de viteză sau forţă în regim de rezistenţă, lezistenţă sau viteză (fig.
87).
IV. Jocurile sporiive
' Ne vom opri doar asupra unora din ele, spre a exemplifica corelaţiile dintre tipul constituţional
şi performanţa sportivă (fig. 88-91).
înăttimeş _________________________________________________„
corpului ~Ţ- “ 1 * cm
195.200-------------------------------------------- —-----------------------
lipul antropologic optim se caracterizează printr-o înălţime mare (|>< -.te 176 cm), cu o greutate
cu 5 kg mai puţin decît numânul -ni i metri lor peste 100, capacitate aerobă 4800-5200 ml
C^/minut (respectiv, 65 ml/min/kgcorp), capacitatea anaerobă globală între '■ 000-3 200 kgm
(respectiv, 38-40 kgm/kgcorp), capacitate vitală <1800—5 000 cmc (respectiv, peste 65
cmc/kgcorp), musculatura trenului inferior avînd o forţă ce reprezintă valori peste 200% faţă de
• li* ■ u ta tea corporală, inteligenţă, îndemînare, viteză, rezistenţă, forţă In nivele ridicate.
Portarul este foarte înalt (peste 185 cm), cu anvergura 107-108%
I<iţ>â do înălţime, lungimea palmară 10-11% din înălţime, cu reactivi late foarte ridicată.
inafară de elementele legate de tipul somatofiziologic, selecţia iu fotbal trebuie să aibă în vedere
parametrii tipologici privind mo- iiicitatea şi activitatea psihică.
Calitatea motrică cea mai importantă, avînd în vedere că este numitor comun pe tot parcursul
celor 90 de minute de joc, este înde- mînarea, de natură psihobiomotrică. Aceasta cu atît mai
mult cu cît
• oncepţia privind conducătorul de joc s-a schimbat, în sensui că exigenţele tacticii şi tehnicii
moderne cer ca, în funcţie de situaţie, oricare dintre jucători să poată intra în rolul de conducător
de joc. Iu aceasta se adaugă cerinţa unei mari capacităţi de concentrare iilît la portari cît şi la
jucătorii de cîmp, un echilibru şi o coordonare nouromotorie cît mai perfecte, odată cu o mare
capacitate anticipativii (zona previziunii din rinencefal foarte dezvoltată) necesară prevederii şi
contracarării acţiunilor adversarului.
în aceste condiţii efectuarea testelor de inteligenţă de tipul l’urdve-Pegboard, a celor de
concentrare şi previziune, odată cu i* ‘.pectarea cu rigurozitate a punctajelor la probele de
îndemînare,
<uprinse în sistemul naţional de selecţie, devin obligatorii. La fotbal (• d de altfel şi la celelalte
jocuri sportive) nu pot obţine performanţe ilocît jucătorii inteligenţi. Menţionăm că în R.D.G.,
pentru a juca în divizia C, sînt obligatorii studii liceale, iar pentru diviziile superioare, *. luciii le
universitare terminate sau în curs de efectuare.
Alături de îndemînare, pentru jocul de fotbal sînt necesare vi- ti’/â, viteză în regim de rezistenţă,
rezistenţa şi forţa îndeosebi a trenului inferior, a musculaturii trunchiului, capului şi gîtului.
Probele «Io viteză (100 m alergare), rezistenţă (1 500 m şi 3 000 m) şi de forţă urni obligatorii
atît în selecţia cît şi în obiectivarea progresului în «mlrenamente.
Selecţia iniţială se face pentru fotbal la 10-14 ani.
Selecţia secundară, la 15—16 ani (juniori mici), trebuind să vizează înălţimea peste media
generală cu 15-20 cm, capacităţi aerobe şi anaerobe bune, forţă lombară de 180-200% faţă de
greutatea corporală, capacitate vitală 50-55 cmc aer/kg corp, inteligentă ridicată, coordonare
neuromotorie şi îndemînare la parametrii ridicaţi, testată prin metodele menţionate. Pentru portar,
menţionăm
Fig. 90. Indicele AKS la o serie de echipe de jocuri sportive (Tittel) T 189.
înălţimea de 178-180 cm, anvergura 8-10 cm peste înălţime, detentă mare (55-60 cm), lungimea
palmelor 23-25 cm, plus calităţile menţionate la jucători.
Selecţia finală impune talie peste 176 cm, capacitatea aerobă foarte bună - 60-65 ml C^/min/kg
—, capacitatea anaerobă 38-40 kgm/kg, detentă mare (peste 60 cm), forţă lombară 200% faţă de
6, capacitate vitală 65 cmc aer/kg corp, inteligenţă, îndemînare, vi teză, forţă, rezistenţă la
parametrii cît mai înalţi. La portar înălţimea ujunge la peste 185 cm, anvergura 108-110% faţă de
înălţime, lungimea palmară peste 7% din înălţime, reactivitate foarte bună, inteligenţă şi
îndemînane dublate de viteză la parametri foarte ridicaţi.
B. Baschetul
Tipul antropologic optim se caracterizează printr-o înălţime I'>orte mare (peste 190 cm la băieţi,
peste 182 cm la fete, cu variaţii intre pivoţi care sînt cei mai înalţi, urmaţi de extreme şi fundaşi),
-upacitatea aerobă foarte bună, capacitate anaerobă bună, reactivitate psihomotrică bună,
inteligenţă generală bună (test I4 peste «'■O puncte/80 minute maximum), coordonare motrică
bună (teste l'iudue-Pegboard cu valori ridicate).
Selecţia iniţială se face la 8—9 ani, secundară la 14—15 ani, ur- iiuirindu-se înălţimea (ia băieţi
între 185-200 cm, la fete 175— 195 cm), capacitatea aerobă bună, îndemînare foarte bună (test
l'urdue-Pegboard cu valori ridicate), inteligenţa generală bună (test
I3 peste 110 puncte), lungimea palmei de 20—21 cm, anvergură cu
6- 8 cm peste talie, capacitatea vitală bună (ta'b. 17, 18).
Selecţia finală se apropie, sub raportul exigenţelor performerilor, de valoarea tipului antropologic
optim.
Tabelul 17
Valori standard pentru interpretarea consumului maxim de oxigen,
!a sportivii de performanţă aduiţi (mi/kg) (după i. Drăgan)
Greutate (kg) Slab Medioc Bun Foarce Excelen
ru bun t
50,1- 55 52 52-63 63-74 74-86 86
55,1- 60 50 50-62 62-73 73-84 84
60,1- 65 49 49-60 60-71 71-82 82
65,1- 70 48 48-59 59-69 69-80 80
70,1- 75 47 47-57 57-68 68-73 78
75,1- 80 46 46-56 56-66 66-76 76
80,1- 85 44 44-54 54—64 64-74 74
85,1- 90 43 43-53 53-62 62-72 72
90,1- 95 42 42-51 51-61 61-70 70
95,1-100 41 41-50 50-59 69-68 63
Tabelul 18
Valori standard pentru interpretarea capacităţii anaerobe, la sportivii de performanţă
adulţi [pe bara ecuaţiei de regresie:
TTR/kg (kgrn/kg min—1)=71,33-9,268 greutate] (după Drăgan)
Greutate (kg) Slab Medioc Bine Foarte Excelen
ru bine t
50,1- 55 34 34-42 42-50 50-57 57
55,1-. 60 34 34-41 41-49 49-56 56
60,1- 65 33 33-40 40-47 47-55 55
65,1- 70 32 32-39 39-46 46-53 53
70,1- 75 31 31-38 33-45 45-52 52
75,1- 80 30 30-37 37-44 44-51 51
80,1- 85 30 30-36 36-43 43-49 49
85,1- 90 29 29-35 35-42 42-48 48
90,1- 95 28 2.3-34 34-40 40-47 47
95,1-100 27 27-33 33-39 39-45 45
Masa ţesutului adipos subcutanat ia bărbaţi nu se deosebeşte de ceilalţi sportivi. Ea are o valoare
de 9,9% din greutatea corporală, astfel încît substanţa corporală activă are în general, o valoare
de 71,3 kg. O diferenţă vizibilă a acestor valori nu apare decît după compensarea înălţimii
corporale (indice AKS), baschetbaliştii caraccerizîndu-se printr-un indice AKS scăzut (0,06), la
fel ca şi voleibaliştii, deci se dovedesc a fi nişte sportivi cu masă redusă.
Tipul antropologic optim se caracterizează, ia băieţi, prin TnâI- iime peste 190 cm, anvergură de
la -j-6 pînă la —j—10 cm peste talie, (orţă lombară peste 200% din greutate, lungime palmară de
26— 28 cm băieţi, 20—22 cm la fete, putere aerobă mare {67—70 ml 02/kg corp la băieţi, 55—
60 ml 02 la fete), capacitatea anaerobă la băieţi 40-46 kgm/kgcorp, iar la fete, 28-32 kgm/kgcorp,
02 (puls maxim de 28—30 ml la băieţi şi 18-20 ml/fete), inteligenţă generală, în-' demînare, forţă,
viteză, rezistenţă la parametrii ridicaţi.
Trunchiul este mai puternic la ha nd ba li şti (faţă de voleibalişti şi de baschetbaiişti, lăţimea
toracelui — 310 mm, circumferinţa toracelui — 1 006 mm). Avantajele unei exprimări mai
atletice reies din următoarea cercetare: la măsurători repetate s-a observat că, la valori medii,
identice, ale înălţimii corporale (183,3 cm) şi la o greutate corporală uşor crescută (81,4 kg=—j
— 1,6 kg), alte măsuri au crescut (circumferinţa braţ=—|—1,0 cm, circumferinţa coapsă=-[-1,7
cm, circumferinţa gambă=-j-1,9 cm).
Funcţional aceste modificări duc la îmbunătăţirea proprietăţilor de forţă (forţă de sărituri, de
aruncare) deoarece coeficienţii de corelaţie determinaţi statistic (p=95%, 0,48) dovedesc
influenţa pozitivă a creşterii circumferinţelor braţului (r=0,48) şi coapsei (r=0,55) asupra
prestaţiei de forţă. Dacă acest lucru este numai parţial valabil pentru gambă (r=0,22), nu trebuie
uitat că tendinţa de îngro- şare a gambei duce la o îmbunătăţire a forţei de sărire.
Ţesutul adipos subcutanat are repartiţie de circa 10,3%. Acestei valori îi corespunde o substanţă
activă de 71,3 kg, aşa cum arată valorile indicelui AKS (handbaIişti 1,16, poloişti — 1,18). Ju-
cătorii la care jocul este hotărît de aruncări puternice, faţă de cei la care de bază este jocul
corporal sau cel de luptă om la om în teren, au valori mai mari ale indicelui. Handbalul necesită
deci un corp atletic. în ultimii ani la jucătorii de handbal valoarea indicelui AKS a crescut. De
asemenea, se vede creşterea greutăţii corporale care ne indică şi o creştere a substanţei corporale
active.
Handbalistele au trunchi relativ scurt, deschidere a braţelor mai mică decît înălţimea corporală
(—19 mm), extremităţi scurte. Ca valori de lăţime şi circumferinţe corespund voleibalistelor.
Ţesutul adipos se aseamănă cu al voleibalistele în ceea ce priveşte proporţia de ţesut adipos,
substanţa corporală activă, indexul AKS precum şi din repartiţia acestor valori.
Selecţia iniţială se face ia 10—11 ani.
Selecţia secundară se face Ia 14—16 ani Ia băieţi şi 13—15 ani la fete, ţinîndu-se cont de
următorii parametri: înălţime mare, anvergura 5—6 cm peste talie, lungimea palmei 1/8—1/9 din
talie, oxigen puls maxim şi capacitate maximă aerobă bune, capacitate anaerobă
buna, coordonare neuro motorie foarte bună, îndemînarea şi inteligenţa la nivele ridicate,
precum şi viteza, forţa şi rezistenta.
Selecţia finală are parametrii apropiaţi de valoarea tipului antropologic optim pentru aceasta
ramură de sport.
V. Sporturile tehnico-apSicative
Facem o menţiune deosebită asupra acestor sporturi întrucît apreciem că ele trebuie dezvoltate,
deoarece, în condiţiile unei cooperări cu firmele producătoare de automobile, motociclete şi
biciclete, cîş- tigarea unor curse de nivel internaţional pe vehicule produse în ţara noastră poate
fi de natură să aducă beneficii considerabile atît industriei cît şi sportului. Avînd în vedere acest
fapt, o bună selecţie şi cunoaştere a tipului antropologic optim pentru aceste discipline sportive
au o importanţă majoră, fiind realmente un interes naţional.
Tipul antropologic pentru automobilism. Selecţia iniţială se face în jurul vîrstei de 16 ani.
Tipul somatic, exceptînd o pro porţi o na litote a organismului, nu este esenţial, avînd limite de
variaţie mari a parametrilor morfologici. Esenţial este tipul neuropsihic. Viteza de reacţie şi de
execuţie la parametri cît mai ridicaţi. Coordonarea vizual- motrică şi echilibru senzoriomotor
stabil, testul „trasaj" cu durata de 5 minute trebuie să releve un barem de minimum 171 puncte
(/. Dră- gan).
Reprezentarea spaţială să fie corectă — (test „relaţie de formă"
— 10,5 puncte), iar atenţia distributivă bine dezvoltată (test Ricossay
— 187 puncte). Temperamentul trebuie să fie echilibrat (test Wood- worth-Mathewes, barem
sub 120 puncte la fiecare din cele 8 trăsături de personalitate investigate).
Selecţia finală trebuie să releve reactivitate psihică generală bine dezvoltată, coordonare vizual
motrică foarte bună, capacitate de concentrare, o atenţie foarte bună (test Kraepelin durata 10
minute — viteză de execuţie 495 puncte şi exactitate de răspuns 980 puncte), atenţie
distributivă dezvoltată — (test Praga — 10 minute — 39 puncte), stabilitate emoţională bună,
temperament echilibrat.
Tipul somatotipologic şi motric, aşa după cum spuneam, rămîn în plan secund. Pe prim plan
este tipul neuropsihic şi în primul rînd calitatea biopsihomotrică de îndemînare, cu
predominanta unei în demînări perceptiv motrice şi inteligent motrice. Testul de inteligentă
trebuie să indice valori ridicate, iar statochinezimetria să demonstreze» un echilibru foarte bun.
Selecţia în ciclism diferă după cum este probă de velodrom, undo efortul este predominent
anaerob sau probă de şosea, unde efortul este în principal aerob.
 Tipul antropologic optim, care sub raportul vîrstei, în marea performanţa, este la 22-26 ani, este
sub raport somatic pentru probele <lo viteză 1,80—1,85 rn, iar pentru faul 1,70—1,75 m, cu o
greutate cu ’* / kg mai mică decît numărul de centimetri ce depăşeşte 100.
Membrele inferioare trebuie să fie lungi, cu centrul general de «noutate situat ma.i sus (L5—S-
j), cu lanţurile triplei flexii şi extensii de Id membrele inferioare bine dezvoltate, cu o boală
plantară cavă, cu unghiul dintre axul funcţional şi cel anatomic între 5—7 grade, cu o
«plasticitate toracica foarte ridicată.
Capacitatea anaerobă la probele de viteză trebuie să fie 45- •1)’. kgm/kg, iar cea aerobă 60—70
ml/kgmp (consumul maxim de oxigen 5 200-5 500 ml); oxigen pulsul, 25-28 ml; raportul
volum car- ■■ li ac/oxigen puls maxim sub 42. Calităţile motrice de viteză şi forţă stau pe prim
plan.
La probele de fond consumul maxim de oxigen trebuie să fie '<500—5 700 rnl (75-85 ml/kg/cu
oxigen-puls maxim de 30 ml); capacitatea anaerobă egaiă cu 45—50 kgm/kg (global 3 250
kgm). CaIi- lâţlle motrice de rezistenţă, forţă în regim de rezistenţă şi viteză în luncţie de
momentul cauzei sînt prioritare.
Selecţia iniţială se face la 8-11 ani, simţul echilibrului testat prin .tatochinezimetrie şi nivelul
vitezei fiind foarte importante; sub raport somatic proporţionalitatea corporală e importantă, cu
un centru 'Io greutate mai sus situat (L5-SO. Selecţia secundară se face la 15- 16 ani şi în
funcţie de coeficienţii de heritabilitate trebuie să se situ- ue la nivelele respective în raport cu
tipul antropologic optim descris. Ne acordă aceleaşi punctaje calităţilor motrice ca în selecţia
ini- ţlalâ şi se testează în mod deosebit anumite calităţi caracteriale (voinţă, tenacitate) şi
psihobiomotrice, precum îndemînarea, punîn- «lu-se accent deosebit pe coordonarea
neuromusculară şi simţul ochilibrului, în acest sport fiind îndeosebi impusă o îndemînare de ii|>
proproceptiv şi senzorial motric.
In antrenament se impune cunoaşterea structurii de efort în probă, «lupă modelul canotajului, şi
dirijarea pregătirii, în consecinţă, în cadrul ciclurilor anuale şi competiţia na le.
Deasemenea, corelaţii între tipologia constituţională şi performanţa sportivă s-au făcut şi pentru
alte sporturi. Printre acestea cităm '<1 s-au stabilit valori tipologice constituţionale pentru
înălţime, înăI- ţlmoa şezîndă, lungimea trunchiului, lungimea membrelor superioare, Inferioare,
plantelor, diametrele biacromial şi bicristal, lăţimea cotului, pumnului, genunchiului, gleznei şi
plantei la diferite categorii de
• jiudocani, fapt de mare interes pentru selecţie şi pentru corelarea mire tipologie şi procedeele
în care dau rezultate optime (M. Mar-
< hocka şi colab.).
Tipologia constituţionaîâ şi bioritmui
Organismul uman, definit ca tip constituţional (fenotip) somatic,, motric şi psihic, determinat
genetic (genotip) şi de factorii de mediu exterior (paratip), prezintă o varîabiiitate periodică a
unor serii de calităţi biologice, variabilitate care constituie conţinutul noţiunii de bioritm.
Bioritmul uman, la rîndul său, este alcătuit din o serie de astfel de variaţii, dintre care unele
exprimă parametrii globali (capacitatea fizică — bioritmul fizic; capacitatea emotivă —
bioritmul emoţional; capacitatea intelectuală — bioritmul intelectual), iar altele, parametrii
strict limitaţi la anumite constante homeostatice ale organismului (concentraţiile hormonale,
concentraţia adenozintrifos- fatului în muşchi etc.). Cunoaşterea bioritmurilor are o însemnătate
deosebită pentru activitatea sportivă, dîndu-ne unele indicaţii asupra perioadelor cînd sportivul
se află în culmea capacităţilor sale biologice sau, din contră, la un nivel inferior, ceea ce ne
permite a individualiza -atît antrenamentul cît şi mijloacele de refacere care ne stau la dispoziţie
în scopul obţinerii randamentului sportiv maxim.
Bioperiodicitaiea apore ca un fenomen de adaptare a individului şi speciei la variaţiile
previzibile ale anumitor factori de mediu1. Studiu! cantitativ al ritmurilor biologice arată că
orice fenomen biofizic sau biochimic variază în funcţie de timp în mod periodic şi previzibil:
(Aschoff, 1963; Bunning, 1963; Halberg, Reinberg, 1967). Se ştie astăzi că activitatea ritmică

1După A Reinberg.
este o proprietate fundamentală a materiei
vii (Reinberg, Ghata, 1957). Ritmuri biologice au fost evidenţiate la toate fiinţele vii, de la
formele unicelulare nucleate pînă Ia om, şi la toate nivelurile de organizare: individul în
totalitate, sistemele de organe, organele, ţesuturile, celulele şi substanţa subcelulară. Ritmurile
biologice posedă proprietăţi fundamentale similare Ia plante şi animale:
-- ele au o origine genetică;
— ele persistă în absenţa unor semnale şi informaţii temporale;
— ele pot fi caracterizate pentru o specie dată (de exemplu şobolanul, şoarecele, omul),
ţinînd însă seama că au fost puse în evidenţă diferenţe interindividuale [de ex., diferenţe între
tulpini genetice de şoarece (Halberg ş.a., 1978); diferenţe între gemeni d i zi goţi şi mo-
nozigoţi la om (Boreal, ş.a., 1968)];
— ele pot fi influenţate de variaţiile ciclice ale anumitor factori de mediu numiţi
sincronizatoare sau Zeitgeber („donatori de timp").
Cu alte cuvinte, sincronizatoarele naturale furnizează semnale pe perioade de ^24 de ore sau ^1
an care, interpretate de un orga nism sensibil, îi permit acestuia să adapteze aceste procese
biope riodice endogene la variaţiile ciclice ale mediului înconjurător.
lotul se petrece ca şi cum aceste modificări bioperiodice ar rezulta, cel puţin în parte, din
fenomene de adaptare ia variaţii previzibile ale unui ansamblu de factori, legaţi direct de rotaţia
pămîntu- lui în jurul axei sale (în aprox, 24 de ore) sau în jurul soarelui (în aprox. 365,25 de
zile). De fapt, exemplele care ilustrează organizarea temporală a vieţuitoarelor se referă în
special (dar nu exclusiv) la domeniile circadiene şi circanuale ale ritmurilor biologice.
[Fenomene bioperiodice hormonale şi altele, cu o perioadă de aprox. 7 zile, de aprox. 1 lună
etc., au fost puse în evidenţă atît la femeie, cît şi la bărbat (Halberg, 1969; Smolensky ş.a.,
1974), dar în măsură mai redusă decît ritmurile circadiene şi circanuale].
Cînd ritmicitatea biologică este privită ca un fenomen de adaptare la variaţiile previzibile ale
factorilor de mediu, trebuie să se ia în consideraţie două posibilităţi. Prima se referă la o specie
dată, la •.upravieţuirea acesteia de-a lungul a numeroase generaţii şi la evoluţia sa probabilă.
Cea de-a doua se referă la un individ dat al speciei considerate, subiectul respectiv fiind
confruntat cu manipulările ciclice şi neciclice ale unor factori de mediu, inclusiv ale sincroniza-
toareior. Ritmurile biologice pot fi mai bine înţeiese dacă, pe de o parte, se compară
proprietăţile ritmurilor Sa diversele specii (Edmunds, 1978, Biinning, 1978) şi, pe de alta, dacă
se studiază toleranţa individuală faţă de efectele manipulărilor sincronizatoarelor (Halberg,
Reinberg, 1967; Hayes, 1976; Aschoff, 1978; Reinberg, 1979).
Organizarea circadiană a omului (şi probabil organizările sale cir- camensuale şi circanuale)
reprezintă expresia unei populaţii de oscilatoare autoîntreţinute, care sînt interconectate (cu o
anumită ierarhie) şi influenţate de un ansamblu de sincronizatoare.
Variaţia bioperiodicâ şi parametrii săi. Modificarea ciclică regulată a oricărei variabile biologice
poate constitui obiectul unei aproximaţii printr-o funcţie sinusoidală. Aceasta se poate realiza în
linii mari raportînd rezultatele brute în funcţie de timp (cronogramă) sau se poate efectua cu
precizie, folosind metoda celor mai mici pătrate pentru a se obţine funcţia cosinus, care dă cea
mai bună aproximaţie a totalităţii rezultatelor brute ce constituie seria temporală: co- sinor.
Pentru aceasta din urmă, Haiberg ş.a. (1972) au propus utilizarea ecuaţiei clasice:
Y(f)=M-|-A cos (cot-j-^),
unde M este mezorul (media ajustată a sistemului), A este amplitudinea ritmului, o> este
frecvenţa unghiulară, t este timpul şi 0, acrofaza. Frecvenţa unghiulară (O=2TT/T, unde t este
perioada, iar 1/T frecvenţa.
Un exemplu care ilustrează caracterizarea unui ritm biologic este dat în figura 92.
241
16 — Antropologie motrică
Perioada x este durata unui ciclu complet al unei variaţii ritmice. T este de obicei exprimat într-
o unitate de timp (secunde, minute, ore, zile, luni, ani).
Amplitudinea A corespunde jumătăţii variaţiei totale a modificării ritmului pe perioada T
considerată. A poate fi exprimat în unităţi con-
Fig. 92. Exemplu de analiză a unui ritm biologic, acela al forţei musculare a mîinii drepte;
metoda cronogramei sus, metoda cosinoruiui jos.
detectarea ritmului P>o,oos T (perioada) =24/?
M (mezor) =4i,dkg forţă (p (acrofaza) =/6 h A (amplitudinea),2,7 kg fo/iă limite de încredere
de 35'/. fjt.^şiA
fui'fă musculară a mîinii drepte timpul in ore
03~ 07“ 11“ !5" 19" 23"
repaus activitate diurnă nocturn
Studiul se referă la 9 subiecţi tineri sănătoşi, sincronizaţi de o activitate diurnă de la ora 7
dimineaţa la miezul nopţii şi de un repaus nocturn. Ei îşi măsoară singuri (autometrie)
forţa musculară a mîinii drepte cu ajutorul unui dinamometru (Colin-Gentile, Paris), în
condiţii standardizate, la fiecare 4 ore în decurs de 24 de ore, ex- ceptind în timpul
somnului. Analiza acestui studiu transversal al unui ritm circadan (x = aprox. 24 de ore)
poată fi efectuată în două moduri: 1) Cronograma. Se raportează, în funcţie de timp,
mediile valorilor obţinute, cu limitele lor de încredere (pentru o eroare tip, de exemplu).
In aceste condiţii se constată că forţa musculară atinge valoarea sa maximă în jurul orei
15 şi valoarea sa minimă în jurul orei 7, diferenţa fiind statistic semnificativă (p >0,0005).
Se observă de asemenea că variaţia îmbracă, în decurs de 24 de ore, forma aproximativă a
unei sinusoide. 2) Metoda cosinoruiui. In exemplul ales, perioada este de 24 de ore, ceea ce
corespunde sincronizării subiecţilor. Acrofaza forţei musculare a mîinii drepte se situează
în acest caz la 16,11 (ora 16 şi 11 minute); dacă limitele de încredere se extind la 95%
siguranţă, această fază se poate situa între 12 h 36' şi 19 h 46'. Amplitudinea este de 2,7
kgf (între 1,1 şi 4,2 kgf pentru 95% siguranţă). Mezorul se situează la 41,8 kgfi1,8 kgf.
Aceasta înseamnă că forţa musculară poate atinge aproximativ 46 kgf în momentul
acrofa- zei şi se poate situa la aproximativ 37 kgf cu 12 ore mai cevreme sau 12 ore mai
tîrziu.
venţionale (Celsius pentru temperatură, mg/h pentru 17-OHCS urinari etc.) sau în procente din
M.
Mezorul M este media ajustată a ritmului pe perioada considerată sau este media aritmetică (din
24 ore, 1 lună, 1 an) cînd măsurătorile analizate s-au efectuat la intervale de timp egale între
ele.
Acrofaza 0 este localizarea în timp a vîrfului pe perioada considerată, deci 0 trebuie dat în
raport cu un punct de plecare sau cu o fază de referinţă. ^=0.
Cosinorul şi metodele asemănătoare sînt larg utilizate de crono- biologi. Ele pot fi programate
în prezent pentru mici calculatoare de birou. Ipoteza unei amplitudini A diferită de zero
(P<0,05) poate fi verificată prin metoda cosinoruiui, ceea ce permite să se ştie dacă un ritm este
detectat pe o perioadă t dată.
Spectrul ritmurilor biologice. Logica, precum şi metodologia cer ca analiza unui ritm decelabil
sa înceapă întotdeauna prin evaluarea perioadei sale. într-adevăr, cunoaşterea perioadei unui
ritm biologic este indispensabilă pentru evaluarea amplitudinii şi acrofazei sale.
Să luăm modificările periodice ale unei variabile fiziologice, de exemplu ale temperaturii la
om. Dacă seria temporală a măsurătorilor este suficient de lungă (mai multe zile, luni sau ani) şi
cu puncte <le măsurare făcute la intervale de timp scurte (mai multe secunde, minute sau ore),
se poate detecta un ritm cu un x de aproximativ un minut (ritm ultradian), un ritm cu un t de
aproximativ 24 de ore (ritm (ircadian), un ritm cu un t de aproximativ 7 zile, de aproximativ .
10 de zile, de aproximativ 1 an etc. (ritmuri infradiene). Cu alte cuvinte, pentru acelaşi proces
biologic pot fi evidenţiate mai multe variaţii ciclice, fiecare dintre ele avînd o perioadă diferită.
După cum r.e vede în tabelul 19, perioade ultradiene, circadiene şi infradiene există la copilul,
la femeia şi bărbatul sănătoşi pentru un ansamblu de variabile biologice. în domeniul
cronoendocrinologiei, oscilaţiile ultradiene cu perioadă scurtă (x<24 ore) sînt uneori denumite
secreţii pulsatile. Analiza spectrală a proceselor pulsatile arată că pe- lioada acestora poate fi
 cuantificată şi deci îşi poate găsi un loc precis în domeniul ritmurilor ultradiene (Copinschi
ş.a., 1977).
Tabelul 19
Analiza spectrală a ritmurilor biologice umane
Domeniile spectrului
Exemple de ritmuri Frecvenţă Frecvenţă Frecvenţă
■înaltă smedie joasă sau
sau sau infradian
ultradian circadian
(r<20 h) (r«24 h)
Puls radial....... «1 S «24 h «1 an
Temperatură (digitală=dig.; «1 mm «24 h «30 j (F) «
orală =or.; rectală=rec.) (dig.) (dig., or., 7 j et 1 an
rec.) (F et H)
(or., rec.)
Cortizol plasmatic « 45 et 90 «24 h «30 j (F)
mn «1 an (H)
Testosteron plasmatic «90 mn «24 h «1 an
Comportament sexual (H) «8 h «24 h «1 an
Comportament alimentar (E, F, 2 «24 h «1 mn
H)
r=perioadă în secunde (1) în minute (mn) în ore (h) în zile (j). frecvenţa f=1 /R• F=femeie
adultă. H—Bărbat adult. E=copil.
După rezultatele lui N. Kleitmann, F. Halberg, M. Gautherie, E. Van Cauter,, A Reinberg,
J. Girata, M. Lagoquey, G. Debry, E. Weitzman.
Perioada t este deseori considerată ca fiind cunoscută. Să luăm exemplul unui bărbat sincronizat
printr-o alternare stabilă de activitate diurnă şi repaus nocturn (ambele legate de constrîngerile
vieţii sociale şi ale „nişei” ecologice) cu o perioadă medie de 24 de ore. Este foarte probabil şi
deci de aşteptat ca, în aceste condiţii, ritmurile circadiene ale acestui subiect să aibă o perioadă
medie T de 24 de ore.
Organizarea temporala. Pentru oricare specie (inclusiv specia umană), cunoaşterea ritmurilor
diverselor variabile biologice permite o reprezentare precisă a organizării sale temporale pentru
un anumit domeniu spectral dat. Dar nici pentru speciile cel mai mult studiate (om, şoarece,
şobolan, Acetabuloria) nu avem încă decît o reprezentare insuficientă şi foarte incompletă a
acestei organizări temporale.
perioada de activitate perioada de
ACHT pldimatic coiiizcl plasmatic n-OHCS urinari potasin urinar eozinofilele sanguine forţa de
prehensiune flux expirator maxim
catecclamine urinare atdosteron urinar activii, reninei plasmalice pres. sanguină sistemică pres.
sanguină diastolicâ frecvenţa cardiacă cfectut unui vago/iiic
repaus
Fig. 93. Aspectul organizării temporale circadiene a omului adult sănătos Acrofaza 0, virf
al varic/iei circadiene, îşi are localizarea reprezentată printr-un punct. Bara orizontală
corespunde limitelor de încredere ale 0 pentru o siguranţă de 95%. Intervalele do timp de
activitate diurnă şi de repaus nocturn sînt reprezentate spre a permite cunoaşterea sin-
cronizării subiecţilor, pentru o perioadă de 24 de ore. Acrofazele diferitelor ritmuri
circadiene la subiecţii sincronizaţi nu sînt distribuite ia întîmplare pe scara celor 24 de ore;
dimpotrivă, această distribuire, la toate nivelurile de organizare, reprezintă o structură
temporală specifică. Relaţia cauzală clasică între diverse funcţii fiziologice trebuie
completată cu informaţii privind relaţiile lor temporale. Relaţiile de fază între fenomene
bioperiodice considerate astfel duc la descrierea unor sisteme circadiene coerente. Astfel,
vîrful ACTH plasmatic precedă în fază po acela al cortizolului plasmatic care, la rîndul
său, precedă în fază maximele forţei muscuiaro (forţei de prehensiune), libertăţii bronşice
(fluxul expirator maxim) şi excreţiilor urinare de po iasiu şi 17-OHCS. Vîrful eozinofilelor
circulante corespunde minimului cortizolului piasmatic şl
invers.
Pentru simplificarea prezentării acestei structuri temporale, a omului de exemplu, pot fi arătate
relaţiile aerofazelor a diferite ritmuri (şi umplitudinea respectivă) pentru periodicităţile
circadiene, circamen •iuale şi circanuale. Schematizarea anumitor aspecte ale organizării
temporale circadiene (fig. 93) a omului adult a fost efectuată pe baza rezultatelor obţinute (fig.
94) în condiţii experimentale controlate şi standardizate. în figura 95 este ilustrat un aspect ai
structurii tempo-
fig. 94. Cronograma ritmurilor cira- diene ale unor variabile fiziologice studiate la 7 adulţi
sănătoşi A: Activitate obişnuită şi regim spontan. I): repaus complet la pat (36 ore), regim
hipocaloric, mese la intervale egale (la fiecare 4 ore: apă=200 ml, K=7 mEq; cal. (glucide)
=56). Variaţia circadionă este exprimată in procente din media pe 24 ore (6 măsurători) a
fiecărui subiect, apoi este controlată statistic. Ritmurile circadiene persistă în aceste
condiţţii, cu modificări ale amplitudinii pentru anumite variabile. După A. Reinberg, J.
Chata, F. Halberg, P. Cer- vais, C/i. Abulker, J. Dupont şi CI. Caudeau (1970)—Ann.
Endocrinol, (Paris), 31,277—287.
rale circamensuale al femeii adulte tinere, menstruate spontan. Subliniem că toţi subiecţii studiaţi
erau sincronizaţi în mod asemănător în ceea ce priveşte ritmurile circadiene. Această necesitate
metodologică, oricît de elementară ar părea, este uneori neglijată, deşi este indispensabilă.
Se constată că acrofazele diferitelor variabile nu sînt distribuite la întîmplare. Astfel, vîrfuI
ACTH-ului plasmatic precedă în fază pe acela al cortizolului, care la rîndul său precedă în fază
acrofazele 17-OHCS urinari, ale forţei musculare, ale libertăţii bronşice etc. Vîrful eozino- filelor
din sînge corespunde minimului cortizolului plasmatic şi invers (fig. 93).
In afară de aceasta, la om, care este un animal cu activitate diurnă, orele care corespund valorilor
maxime ale cortizolului, catecolami-
Acrofaza circamensuală a mai multor van abile fiziologice 13 5 Femei sănătoase cu
menstruaţie regulată şi spontană
tfmp-zi
>0 >5___20___25 30
j<if—■t
urinar apă estrageni pregnandiol
17-OHCS
I7-H5
temperatura rec fală
autoevaluarea stării psihice
vigoarea fizică reacţia cutanată la histamină
timp -zi
Fig. 95. Ritmuri circamensuale la 5 femei tinere, menstruate spontan, studiate po
bază ciroadiană
Interferenţa posibilă a unui ritm circadian trebuie luată în consideraţie la studierea unui
ritm lunar şi viceversa. Această eventualitate a fost de obicei ignorată sau subestimată. La
5 femei menstruate spontan, cu o bună stare de sănătate aparentă, modificările lunare ale
mai multor variabile fiziologice au fost analizate pe baza rezultatelor studiului ritmurilor
circadiene ale acestor variabile, măsurate la fiecare 4 ore, în zilele 1 (prima zi de
menstruaţie), 8, 15, 22 şi 29 ale unui ciclu menstrual. Luînd ca referinţă nivelul mediu
circadian, următoarele ritmuri lunare au fost validate şi cuantificate (metoda cosinoruiui):
temperatura rectală (0=ziua 23), reactivitatea cutanată la histamină (0=ziua 30), excreţia
urinară de apă (0=ziua 21), de estro- geni (0=ziua 19), de pregnandiol (0=ziua 20), de 17-
OHCS (0=ziua 19) etc. Autoevaluarea stării psihice (mood) şi a formei fizice (physical
vigor) arată că ele au de asemenea ritmuri circadiene şi circamensuale, acestea din urmă
fiind ia limita semnificaţiei statistice. După A. Rein- berg, M. Smolensky, J. Chata, A. şi P.
Gervais (1974) — Ann. Endocrinol. (Paris), 35, 309-310.
nelor, forţei musculare, libertăţii bronşice etc. se situează în cadrul zilei. Dimpotrivă, la
animalele nocturne, cum sînt şobolanul şi şoarecele, se observă că maxime nocturne ale unor
variabile fiziologice intervin în adaptarea la mediu.
■
246
Sincronizcstoarele social-ecoiogice, Nu exagerăm cînd spunem câ ne-am născut cu o anumită
structură temporală exact aşa cum ne-am născut cu o anumită anatomie (structură spaţială). Un
ansamblu de argumente indirecte pledează în favoarea caracterului ereditar al ritmurilor
biologice la om. Argumente directe rezultă din experienţe făcute pe vegetale şi animale
(Bunning, 1963; Aschoff, 1963; Pittendrigh, 1960; Rensing, 1973; Hastings, 1976; Van den
Driessche 1971). De exemplu, ritmurile biologice persistă în cursul izolării omului, care trăieşte
astfel la adăpostul variaţiilor ritmice ale factorilor de mediu (Halberg, Reinberg, 1967; Aschoff,
1978 b; Reinberg, 1970; Mills, 1966); variaţiile circadiene sînt asemănătoare Sa gemenii
monozigoţi, dar nu la gemenii dizigoţi (Barcal ş.a., 1968).
Totuşi, ritmurile biologice sînt influenţate de variaţiile periodice ale unui ansamblu de factori de
mediu: sincronizatoare sau „donatori de timp" sau Zeitgeber (aceste denumiri sînt sinonime).
Termenul „sincronizatoare" se aplică la orice factor de mediu care prezintă variaţii ciclice
capabile să modifice unul sau mai mulţi din parametrii ce servesc la caracterizarea unui ritm
biologic (x, A, M). Pentru numeroase specii vegetale şi animale, alternarea periodică a luminii şi
întunericului în decursul unei perioade de aproximativ 24 de ore este unul din sincronizatoarele
cele mai puternice. Pe de altă parte, alternarea periodică a zgomotului şi liniştii, a căldurii şi
frigului etc. acţionează de asemenea ca un sincronizator circadian pentru anumite specii şi/sau în
anumite condiţii experimentale. La om. sincronizatorul cel mai eficient este de natură social-
ecologică (Halberg ş.a., 1967, 1969; Aschoff ş.a., 1971; Apfelbaum ş.a., 1969). Aceasta
înseamnă că alternarea ansamblului activitate—lumină—zgomot—căldură şi a ansamblului
repaus—întuneric—linişte—frig, amîndouă legate de viaţa noastră socială şi de „nişa" noastră
ecologică, au un rol preponderent în sincronizarea noastră.
Manipularea unui sincronizator preponderent se poate referi, de exemplu, la perioada sa. Este
posibil - în anumite limite înguste — să se impună ritmurilor circadiene ale omului o altă
perioadă decît
24 de ore, de exemplu 23 sau 25 de ore (Aschoff, 1978 a şi b). Nu a fost însă posibil să se
impună o perioadă de 21 de ore (Simpson, 1970) sau de 30 de ore (Gouars, 1977) prin
manipularea parametrului t al sincronizatoarelor social-ecologice.
Cînd manipularea unui sincronizator este axată în esenţă pe faza sa, se produce o deplasare a
acrofazei circadiene. Este ceea ce se întîmplă, de exemplu, după un zbor transmeridian de 6 ore
între Paris şi New York.
în ceea ce priveşte ritmurile circanuale ale omului, există foarte probabil un sincronizator. Natura
sa este încă necunoscută. S-a demonstrat prin experienţe pe animale: a) că ritmurile circanuaie
persistă în timpul izolării şi b) că variaţiile circanuale (sezoniere) aie fo- tofracţiunii circadiene
sînt capabile de a îndeplini rolul unui semnal (Bunning, 1963; Benoit şi Assenmacher, 1970;
Pengelley, 1974; Assen- macher şi Forner, 1978). Cu aite cuvinte, ora unui semnal, pe scara
celor 24 de ore, este interpretată de organismul sensibil pentru realizarea programului său de
funcţie circanuală. Aceasta din urmă este de cele mai multe ori un fenomen legat de reproducere:
înflorire la plante, dezvoltarea gonadelor la animale, anumite procese de migra- ţie la păsări şi
mamifere, manifestarea periodică a unor procese sexuale secundare (schimbarea penajului,
năpîrlire, creşterea coarnelor la cervidee etc.). Semnalul poate fi dat de lumină (intervin duratele
respective ale zilei şi nopţii), dar şi de temperatură sau de procesul unei secreţii endocrine.
Observaţii privitoare !a studiul organizării temporale circamensuale şi circanuale Ea om. Patru
observaţii pot fi utile:
a) Ritmurile circadiene, circamensuale şi circanuale trebuie studiate în cadrul aceleiaşi
experienţe. Faptul că bioperiodicitatea unei anumite variabile fiziologice se poate exprima în
cadrul mai multor domenii de frecvenţă a fost verificat ia mai multe specii animale, în specia! la
şoarece (Hans şi Halberg, 1970), broască (Duponi ş.a., 1979) şi om (Reinberg, 1974). Cînd
recoltările de eşantioane se efectuează o dată pe zi, de exemplu o dată la două zile, în fiecare
săpîămînă sau în fiecare lună, la ore diferite sau chiar la aceeaşi ară, valorile obţinute pot
reflecta o variaţie circadiană mai degrabă decît o variaţie circamensuală sau circanuală. într-
adevăr, nu numai nivelul mediu din 24 de ore, dar şi situarea în timp a acrofazei circadiene a unei
variabile fiziologice poate prezenta un ritm circamensual sau circanual (fig. 96).
b) Trebuie indicată situaţia geografică (oraş, stat) unde a fost efectuat studiul. La om,
acrofaza circanuală poate depinde de această situaţie, după cum au arătat pentru anumite
variabile Batschellet ş.a. (1973), Simpson şi Bohlen (1973), Ghata ş.a. (1977). Modificările
anuale ale duratei zilei în raport cu latitudinea par să fie unul din factorii preponderenţi (sau un
semnal) care trebuie luat în consideraţie la diverse specii animale. Rezultatele rezumate în
articolul de faţă s-au obţinut la subiecţi care trăiesc în emisfera nordică.
c) O relaţie temporală între două variabile nu demonstrează, prin ea însăşi, o relaţie cauzală
directă. Aceasta din urmă poate fi presupusă dacă, pe lîngă relaţia temporală, pot fi prezentate o
serie de alte argumente (Halberg, Reinberg, 1967; Reinberg, 1974).
d) în ceea ce priveşte în mod specific cronoendocrinologia şi fenomenele de reproducere, nu
trebuie să uităm că mai multe procese bioperiodice pot juca un rol. într-adevăr, bioperiodicitatea
(circadiană, circamensuală, circanuală) poate interesa (printre altele), pe de o parte, producerea
unui hormon şi, pe de alta, sensibilitatea organelor \au sistemelor ţintă la acest hormon. Cu alte
cuvinte, nu ne putem mulţumi să studiem ritmurile biologice ale valorilor plasmatice (sau
urinare) ale unui hormon. Trebuie de asemenea studiate variaţiile periodice ale sistemelor
capabile de a răspunde ia stimularea lor, in-
Modificări menstruale ale ritmului circadian al temperaturii Ia femei ciclu menstrual = zile
dusiv ale sistemelor celulare de receptori hormonali (Hughes ş.a., 1976; Spei'sberg ş.a., 1979).
Menţionăm, de asemenea, că bioritmu! este un parametru antropologic cu un foarte ridicat grad
de individualitate, fiind specific fiecărui organism umcn. Corelarea bioritmurilor globale (fizic,
emotiv şi intelectual) cu data naşterii se explică, pe baza unor recente cercetări, prin sinteza de
proteine genetic determinată. Astfel, s-a dovedit că momentul naşterii este realizat ca urmare a
creşterii în
organismul fătului a concentraţiei unor polipeptide sintetizate de ge- neie produsului de
concepţie. Aceste cercetări explică ştiinţific atît materialitatea cît şi componenta genetică
deosebită a bioritmurilor.
Ne vom ocupa în ceea ce urmează de bioritmurile globale, fizic, emotiv şi intelectual, urmînd
doar a aminti celelalte multiple bio- ritmuri care încep să fie din ce în ce mai mult cunoscute.
Tratăm, în principal, aceste bioritmuri globale, deoarece ele pot fi stabilite cu uşurinţă de către
antrenor, fi in du - i de un real folos în activitatea sa, în timp ce celelalte bioritmuri, deşi extrem
de importante, necesită, în majoritatea lor, o metodologie mai complexă de stabilire, în care
biochimia este pe prim plan şi, corolar, accesibilitatea folosirii în practica sportivă obişnuită este
mai redusă.
începutul studiilor de bioritmologie datează încă de la Hipo- crote, care indică discipolilor săi să
noteze „zilele bune", „zilele proaste" atît la bolnavii lor cît şi la sănătoşi şi să ţină cont de fluc-
tuaţiile acestora în tratamentul pacienţilor.
icpetă periodic, conform unei determinări genetice condiţionată de data naşterii, punînd la punct
o metodă de calcul pentru depistarea zilelor critice în funcţie de data naşterii.
în aceeaşi perioadă Wilhem FI'IQSS dezvoltă cercetări similare cu cile lui Swoboda, confirmînd
existenţa acestor bioritmuri. El co-
cidu de 33 zile
I î. 5 4 5 6 7 8 <? 10 II 12 13 1$ 15116 !7 18 11 U> li 22 21 Vi îi U, 11 U î? î» I 23 4 ? fe 7
\
-\r
/’
s
y-
H
ciclu de 28 zi/e
Fig. 98. Ciclul emotiv de 28 de zile cuprinde o perioadă de „plus" de 14 zile şi
o perioadă de „minus" de 14 zile, care se mai pot numi şi zile de recuperau;.
La sfîrşitul secolului XlX-lea H. Swoboda descoperă două ritmuri de bază la om, unul de 23 zile,
fizic şi altul de 28 zile, emotiv; de asemenea, arată că o serie de manifestări biologice la om se
relează bioritmurile cu faptul că ereditatea fiinţei umane este bisexuală, fiecare individ avînd
caracteristici atît feminine cît şi masculine, dar unele dintre ele sînt predominante. Sigmund
Freud, fondatorul psihanalizei, a atestat, de asemenea, existenţa bioritmurilor de 23 şi 28 zile la
om.
Ulterior, Alfred Teltsder Ia Innsbruck, prin cercetări pe un număr foarte mare de studenţi,
dovedeşte existenţa unui ritm intelectual de 33 zile, pe acest parcurs existînd intervale succesiv
regulate de capacitatea intelectuală maximă şi minimă, îa subiecţii cercetaţi.
în acelaşi timp Rexford Hersey în Pensylvania, făcînd o cercetare similară, descoperă şi el
existenţa ritmului intelectual. Pleiada cercetătorilor care s-au ocupat de aceste trei bioritmuri
(fizic, emotiv şi intelectual) este numeroasă. Cităm dintre aceştia pe: Schawing, Bochavs, Tope,
Pfeffer, W. Dements, Schlieper, Thornen ş.a. Toate
aceste cercetări şi multiple altele au adus dovezi de ordin biochimic, fiziologic, neurologic,
psihologic, privind existenţa acestor bioritmuri şi a utilităţii cunoaşterii lor în desfăşurarea a
multiple activităţi so cial umane, inclusiv sportul. Vom prezenta, în continuare, cele trei
Fig. 101. Primul ministru Winston Churchill. La 15 ianuarie 1966, un buletin medical
provenit din Londra anunţa că Sir Winston avusese un atac şi că se afia în comă. Era o
zi critică în ciclul său intelectual, ceea ce corespunde foarte rar cu o criză cardiacă.
Această enigmă a fost rezolvată mai tîrziu, cînd medicul său a dezvăluit că atacul
cardiac fusese ţinut secret timp de 4 zile şi că Sir Winston fusese do fapt doborît ia 11
ianuarie, care era o zi critică în ciclul său emotiv şi chiar o perioadă dublu critică.
Pulsul său a continuat să bată în ziua de 21, zi critică în ciclul său fizic, iar moartea a
survenit la 24 ianuarie, la sfîrşitul unei perioade a
ciclului său emotiv.
Fig. 102. Gamol Abdel Nasser a sucombat unei crize cardiace la 28 saptembrin 1970.
Nasser era născut la 15 ianuarie 1918. La moartea sa, ciclul său emotiv d 28 zile era
într-o poziţie critică, trecînd dintr-o fază înaltă într-una joasă.
cicluri globale, fizic, emotiv şi intelectual, arătînd fundamentai' i lor pe date ştiinţifice,
calculul celor trei cicluri şi aplicabilitatea lor în diferite domenii.
I. Ciclul fizic, Are o întindere de 23 de zile (fig. 97).
Prima jumătate a ciclului - cu o durată de 11 zile şi jumătate este perioada ascendenţă.
Aceasta sînt zilele în care omul se siml«- în plină formă şi în care vigoarea şi rezistenţa sa
sînt ia valoarm lor maximă, în care munca fizică pare cea mai uşoară. Atleţii aţinu
- în genera! — performanţele ior cele mai bune în decursul acestei perioade pozitive.
Cea de-a doua jumătate a ciclului de 23 de zile constituie perioada descendentă. în decursul a
11 zile şi jumătate omul are tendinţa să obosească mai uşor; de exemplu, atleţii sînt deseori în
formă scăzută, au rezerve fizice mai puţine, de asemenea, mai
puţină energie sau rezistenţă. Medicii consideră perioadele descendente ca propice pentru
vindecare., pentru că, prin temperament, în această perioadă pacientul este mai dispus să
accepte odihna.
Cele două puncte importante în acest ciclu sînt prima zi, cî>nd un ciclu nou începe şi punctul
de ,,semicursă" (de mijloc) (11 zile şi jumătate) cînd energia trece în perioada negativă.
Subliniem faptul că existenţa acestei ciclicităţi a fost fundamentată în ultimul timp şi prin
cercetări biochimice privind diferitele componente care alcătuiesc substratul contracţiei
 musculare. Astfel, s-a dovedit că ATP-u!, creatin-fosfatu!, unele enzime ce intervin în
contracţia musculară etc. au concentraţii mai ridicate în perioada ascendentă, ceea ce explică
forţa musculară crescută şi, de asemenea, capacitatea aerobă şi anaerobă au valori mai
ridicate (Wi- liams). Aceste elemente permit, în acelaşi timp, ca în faza negativă, pornind de
la cunoaşterea acestei ciclicităţi, să folosim mijloace de refacere adecvate şi mai energice, de
natură să permită evitarea declinului fizic, fiziologic şi obţinerea unor performanţe.
I!. Ciclul emoţional. Are o întindere de 28 zile (fig. 98).
Acest ciclu emotiv este împărţit în două perioade egale. Primele 14 zile constituie perioada
pozitivă, în timpul căreia omul este mai înclinat spre optimism. Această perioadă are o
influenţă favorabilă
asupra spiritului de creaţie, asupra sentimentelor, a activităţii sistemului nervos. Cea de-a
doua jumătate, de la ziua a 14-a pînă ia a 28-a, constituie perioada negativă, în timpul căreia
omul este predispus la iritare şi ia atitudine negativă. Persoanele emotive remarcă că
diferenţele lor de sensibilitate sînt mai perceptibile ca la oamenii calmi.
Ciclul emotiv de 28 de zile comportă zile critice, care sînt prima zi din ciclul nou şi ziua a
15-a, după care curba trece într-o perioadă de negaţie de 14 zile. Trebuie avut grijă de zilele
critice, în mod deosebit Ia conducătorii de mijloace de transport şi la toţi cei care se îndoiesc
de capacitatea lor de a reacţiona rapid şi de siguranţa judecăţii lor. Procentajul accidentelor,
de origine personală, care survin în zilele critice din punct de vedere emotiv, constituie o
dovadă suplimentară şi convingătoare privind influenţa acestor cicluri.
Cuceririle de neurofiziologie din ultimul timp aduc dovezi de ordin ştiinţific privind
substratul biochimic nervos al existenţei acestui ciclu.
Astfel, Weiss, de la institutul Rockefeiler din U.S.A. arăta faptul că, în perioada pozitivă,
celula nervoasă conţine o cantitate sporită de acid glutamic şi lecitină, funcţionalitatea ei
fiind superioară. De asemenea, procesele de polarizare şi depolarizare, care condiţionează
transportul influxului nervos, se desfăşoară mai intens. Totodată, tensiunea curentului
continuu transcerebral este mai mare,
permiţînd se pare un echilibru mai bun între procesele de excitaţie şi inhibiţie şi cele de iradiere
şi concentrare (Becker, Ch. Bochrnan şi
H. Friedrnan, New-York, S.U.A.).
Toate aceste elemente atestă, pe baze obiective, existenţa ciclului emoţional cu consecinţele sale
asupra organismului.
MI. Ciclul intelectual. Are o întindere de 33 zile (fig. 99).
fizic emotiv_______intelectual
Lsli6 UiiL LaLiLJa^ L? ;
în timpul primei jumătăţi (16 zile) a acestui ciclu omul este capabil să gîndească mai clar,
memoria funcţionează bine şi spontaneitatea mintală este mai vie. Această perioadă este
considerată ca
cea optimă pentru asimilarea problemelor noi, pentru studiu şi pentru gîndirea creatoare.
257
Următoarele 16 zile şi jumătate din ciclul de 33 constituie o perioadă în care capacitatea de
gîndire este redusă, în care noţiunile noi se asimilează greu şi în care materia studiată anterior
trebuie să fie revizuită şi revăzută. Aceasta este cea mai bună epocă pentru antrenamentul de
memorare (înmagazinare) a cunoştinţelor în subconştient şi în memorie.
Şi aici, zilele critice ale ciclului intelectual de 33 de zile sînt acelea care trebuie supravegheate
cel mai riguros. Acestea sînt a 1-a şi cea de-a 17-a zi, ele fiind începutul, respectiv semicursa
ciclului de 33 de zile. Este mai prudent să se ştie cînd se produc aceste zile, mai ales la
persoanele care trebuie să ia o decizie im-
portantă. Dacă este posibil, deciziile trebuie să fie amînate pentru mai tîrziu, pentru zilele mai
favorabile; dacă acest lucru însă nu se poate face trebuie concentrat un efort maxim pentru a se
gîndi bine faptele.
Menţionăm că şi existenţa acestui ciclu intelectual a fost obiectivată pe baza unor cercetări
neurologice şi psihologice. S-a dovedit prezenţa unor diferenţe între curenţii cerebrali înregistraţi
clectroencefalografic în perioadele pozitivă şi negativă; s-au constatat diferenţe nete în
randamentul memoriei, facilităţii verbale, gîndirii logice, pe baza unor testări în perioadele
negativă şi pozitivă care demonstrează capacitatea intelectuală superioară existentă în faza
ascendentă, respectiv în primele 16 zile ale acestui ciclu.
în ce priveşte zilele critice ale celor trei cicluri, respectiv prima zi dintr-un ciclu nou şi cea în
care un ciclu trece de la faza pozitivă
17 - Antropologie motrică

Ia cea negativă, ele pot fi considerate comutatorii ciclurilor, asemănător fenomenelor electrice
legate de intensitatea mai scăzută a luminozităţii unor surse de lumină în momentul comutării
lotj'. la reţea.
în aceste zile omul trebuie să fie mai prudent, pentru că, se pare că sistemul nervos este terenul
unor schimbări frecvente şi are
un foarte ridicat grad de instabilitate. Zilele critice în ele însele nu sînt periculoase. Acestea sînt
mai degrabă zilele în care reacţiile individului faţă de mediu pot antrena situaţii critice.
Avantajul mare al teoriei bioritmurilor este că schema configuraţiei zilelor critice poate fi uşor
determinată în avans. Cum aceste zile reprezintă mai puţin de 20% din viaţa unui individ, trebuie
să se ia, în aceste zile, măsuri de protecţie şi de precauţie. Proverbul „un om avertizat face cît
doi" se aplică în mod perfect la cei care îşi face calculele biofitmice.
Se estimează că ziua sau perioada critică au o durată de 24 de ore. întrucît nu dispunem de nici
un rezultat convingător de cercetări biologice, această estimare se face în mod empiric, bazîndu-
se pe analiza accidentelor.
Experienţa arată că şi cunoaşterea orei exacte a naşterii capătă o certă importanţă. Subiectul care
s-a născut imediat după miezul nop-
ţii sau Ia primele ore ale dimineţii va fi deja în vîrstă de aproape
o zi, cînd un alt sugar, născut în ultimele ore ale aceleiaşi zile va scoate primul său strigăt.
Cunoaşterea orei de naştere sau cel puţin a momentului aproximativ al zilei, permite trasarea
graficului bioritmic cu mai multă precizie. în general, persoanele născute în decursul orelor
dimineţii vor avea zilele lor critice la data din grafic care corespunde cu ziua reală a naşterii lor
şi invers, persoanele născute tîrziu, în aceeaşi zi, vor găsi situaţia lor bioritmică grafică bazîndu-
se pe ziua de după naştere.
Calcularea bioritmurilor
\
Metoda matematică bioritmică constă din numărarea numărului total de zile trăite, de un individ,
de la naşterea sa şi pînă la prima zi a lunii pe care dorim s-o studiem. După ce s-a determinat
această sumă, ea trebuie împărţită în 23, 28 şi 33 de zile; zilele care rămîn indică poziţia fiecărui
ciclu pentru prima zi a lunii care urmează să fie trecută pe grafic. Procedeul este de aritmetică
simplă dar plictisitoare, metodele bioritmice moderne permiţînd evitarea acestor calcule. Totuşi,
este bine să se revadă acest procedeu de calcul bioritmic pentru a înţelege metoda în ansamblul
ei.
Pentru a da un exemplu cît mai clar posibil, să luăm un exemplu precis: o persoană care s-a
născut în ziua de 10 august 1940 şi la care calculăm ciclurile bioritmice pentru ziua de 1
octombrie 1972. De la 10 august 1940 pînă la 9 august 1972 sînt:
32 ani de cîte 365 zile 11 680 zile
zile în plus pentru ani bisecţi 8 zile
. De la 10 august 1972 pînă la 1 octombrie 1972 inclusiv, mai sînt:
august 22 zile
septembrie 30 zile octombrie 1 zi
53 zile
Total 11741 zile
Urmărind calculul nostru, această persoană a trăit în total 11 741 zile între data naşterii sale, la 10
august 1940 şi 1 octombrie 1972 inclusiv. Acum vom diviza acest număr de 11741 zile cu
unităţile ciclurilor, respective, cu 23, 28 şi 33 zile. Scopul este stabilirea unităţilor complete de
ciclu pentru a obţine poziţia exactă a fiecărui ciclu la data de 1 octombrie 1972. Aceste împărţiri
dau următoarele rezultate:
11741 divizat cu 23=510 -unităţi complete de 23 zile şi un plus de
11 zile.
11741 divizat cu 28=419 unităţi complete de 28 zile şi un plus de
9 zile.
11741 divizat cu 33=355 unităţi complete de 33 zile şi un plus de
26 zile.
Aceste cifre de 11, 9 şi 26 indică faptul că persoana, ia 1 octombrie 1972, începe cea de-a 11-a zi
a unei perioade noi de ciclu fizic (23 zile). Ciclul său emotiv (28 zile) intră în a 9-a zi, o nouă
perioadă începîndu-se cu 8 zile înainte, iar ciclul său intelectual (33 zile) este la cea de-a 26-a zi
a sa, cu 7 zile înainte de terminarea sa.
Interpretarea cifrelor 11, 9 şi 26 arată că la 1 octombrie 1972 această persoană, născută la 10
august 1940, se apropie de sfîrşitul unei faze înalte în ciclul său fizic (23 zile), în ziua de 2
octombrie fiind o zi critică de semiperioadă. Ciclul emotiv (28 zile) a atins cea de-a 9-a zi şi este
la fel în fază înaltă, timp în care ciclul intelectual (33 zile) este în fază joasă. O examinare a
graficului bioritmic demonstrează cum se formează în fiecare zi o schemă compusă altfel (fiecare
ciclul are altă lungime).
interesul pentru studiile bioritmice a fost mult amplificat prin 'introducerea unei serii de tabele de
calcul, fiind vorba de un calcul de triangulaţie. Tabela A (tab. 23) indică un număr pentru fiecare
zi a anului şi pentru fiecare ciclu numerele sînt în corespundenţă cu toate zilele de naştere
posibile dintr-un an. Tabela B (tab. 24) indică un număr complementar pentru fiecare an de la
1887 la 1990; aceste numere sînt în referinţă cu anul naşterii. Combinînd numerele din tabelele A
şi B pentru oricare dată, putem să stabilim cifrele de bază începînd cu data naşterii. Odată
stabilite, aceste cifre nu se schimbă pentru o anume persoană şi vor fi utilizate în toate calculele
viitoare. Pentru a obţine coordonatele pentru o lună precisă, se adaugă numerele din tabela C
(tab. 25) la cifrele de bază. Utili- zînd aceeaşi dată de naştere ca în exemplul anterior, se va
proceda în felul următor (tab. 20):
Tabelul 20
Ciclul Ciclul Ciclul
fizic de 23 emotiv de intelectual
zile 28 zile de 33 zile
Tabela A: 10 august 9 3 10
+ 18 +0
Tabela B: 1940
27 3 39
Dacă unul din totale este mai
mare
decît, respectiv, 23, 28 sau 33,
atunci
se scade această cifră -23 (28) -33
Dacă este mai mic, faceţi-l să
figureze
asa cum este
4 3 6
Acestea sînt cifre de bază corespunzînd datei de naştere din 10 august 1940, aleasă în acest
exemplu. Numerele 4, 3 şi 6 pot fi utilizate pentru orice perioadă de viaţă a acestei persoane îjn
relaţie cu oricare din cifrele fig urînd în Tabela C, cum se arată mai departe. Cu alte cuvinte,
cifrele de bază obţinute, combinînd tabelele A şi B, sînt, în această metodă de caicul, evaluări
sigure, Adu- nînd cifra a treia, care va fi găsită în Tabela C, se poate obţine poziţia precisă a
fiecărui ciclu la începutul fiecărei luni căreia i s-a ales să i se facă releveul.
Pentru ca să terminăm cu acest exemplu, ne vom folosi de cifrele lui octombrie 1972 din tabela
C, după cum urmează (tab. 21):
Aceste rezultate finale — 11 pentru ciclul fizic, 9 pentru ciclul emotiv şi 26 pentru ciclul
intelectual — sînt identice cu cele obţinute în exemplul de ansamblul calculelor matematice
explicate în secţiunea precedentă. Este evident că utilizarea tabelelor permite nu numai să se
cîştige timp şi să se evite un efort, dar reduce şi riscurile de erori.
Ciclul Ciclul Ciclul
fizic de 23 emotiv de intelectual
zile 28 zile de 33 zile
Cifrele de bază după data 4 3 6
naşterii, astfel cum au fost
stabilite mai devreme
Cifre pentru octombrie 1972 din + 7 +6 +20
ta
bela C 11 9 26
Scădeţi din nou, respectiv 23, 28 (23) (28) (33)
sau 33 cînd totalurile sînt mai
mari deeî.t cele trei cifre
Dacă sînt mai mici lâsaţi-le aşa. 11 9 26
Cifre precise definitive pentru
graficul octombrie 1972
Există, în general, tendinţa de a privi faza pozitivă a bioritmu- !ui drept bună, iar cea negativă
drept rea. Cercetările şcolii japoneze arată încă că aceasta este o modalitate de viziune simplistă
şi chiar eronată. Investigaţiile întreprinse atestă faptul că, pentru cei care tind să trăiască mereu la
o fază înaltă, excesivă, faza joasă este o perioadă excelentă în care îşi desfăşoară activitatea în
mod optim.
Pentru interpretarea corectă a bior.itmului trebuie efectuat un test al cărui rezultat a condus spre
aplicarea optimă a calendaru- lui-bioritm. Laboratorul de bioritm condus de profesorul
Kichinosuke
Tatai, directorul Institutului de bioritmologie din Tokyo, a elaborat o fişe-test privind verificarea
aptitudinilor bioritm pentru ciclurile fizic, emoţional şi intelectual. Se relevă în fiecare ciclu
caracteristicile din test care se potrivesc cu individualitatea persoanei şi se văd dife-
renţele între notaţiile pozitive şi negative. In funcţie de numărul elementelor pozitive sau
negative înregistrate şi de diferenţele dintre acestea, se interpretează bioritmul conform
unei fişe de auto- antrenament-bioritm care indică ce conduită trebuie să adopte persoana
în cauză pentru a obţine un randament optimal atît în faza pozitivă, cît şi în faza negativă.
Fişa de autoantrenament-bio- ritm este un model sistematizat de planificare a aplicaţiei
bioritmu- lui la viaţa de fiecare zi şi de aflare a modalităţii celei mai fructuoase de
autoantrenament. De asemenea, japonezii au stabilit mijloace de ordin psihologic şi ro
bora n-t în vederea sporirii potenţialului individual în funcţie de faza de bioritm.
Pentru a întrebuinţa bine bioritmul în viaţa cotidiană trebuie făcut testul care urmează,
elaborat de şcoala japoneză de biorit- mologie, iar rezultatele să vă conducă spre
aplicarea optimă a calendaruiui-bioritm. Secretul succesului în această străduinţă constă
în combinarea rezultatelor de la test cu calendarul-bioriim şi cunoştinţele asupra propriei
personalităţi (introvertit sau extravertit).
FIŞĂ DE VERIFICARE A APTITUDINILOR - BIORITM Făcută de Laboratorul
japonez de bioritm
KICHINOSUKE TATA1
F (Ciclul fizic)
Predispus la răceli Predispus la constipaţie Suferiţi de ficat Refuzaţi să ascultaţi
sfaturile Vă plac mîncărurile grase
 Predispus la diaree Predispus la oboseală Tendinţă spre reumatism Deveniţi însetat
uşor înclinat spre mîncărurile simple, uşoare Nu puteţi să adormiţi repede noaptea
I (Ciclul intelectual)
Aveţi frecvent idei strălucitoare (bune)
Vă îngrijoraţi des Sînteţi deranjat uşor
Nefericit în cazul cînd ideile Dv. nu se realizează înclinat spre pictură şi artizanat
înclinat spre muzica modernă
IVo plac romanele de mister Planificaţi lucrurile bine Descurcăreţ, abil în munca
manuală Aveţi un scris frumos Vă place să ascultaţi muzică clasică Note bune la
şcoală
£ (Ciclu! emoţional)
{Vorbiţi des şi cu uşurinţa la conferinţe Suferiţi de migrene frecvente Aveţi mulţi
prieteni
Vă pierdeţi calmul şi în probleme mărunte Sînteţi atent la cheltuieli de bani
I Sensibil la mode
Puneţi cu atenţie lucrurile la o parte pentru păstrare
Suferiţi de o lipsă de maleabilitate
Sînteţi decepţionat uşor de oameni
Sînteţi sentimental şi romantic
Condiţie fizică perpetuu slabă
Vă place curăţenia.
încercuiţi în fiecare ciclu caracteristicile care vi se potrivesc. Daca există o diferenţă de
mai mult de trei între aspectele — încercuite în fiecare ciclu sau dacă este o diferenţă mai
mare de cinci între caracteristicile totale -j-/— încercuite adresa ţi-vă sfatului (indicaţiei)
de aptitudini-bioritm care se află în fişa de autoan- trenament.
FIŞA DE AUTOANTRENAMENTE BiORITM (Făcută de Laboratorul Japonez de
bioritm)
F (Ciclul fizic)
® Dacă aţi încercuit mai mult de 6 elemente pozitive şi negative, la zilele critice 0 fiţi
precauţi cu viteza, băutura sau alte activităţi ce vă pot dăuna fizic.
© Dacă aţi încercuit mai mult de trei caracteristici pozitive, fiţi atent să nu faceţi
ceva necugetat sau excesiv în timpul fazelor pozitive (înalte).
Dacă aţi încercuit mai mult de trei caracteristici negative, fiţi atent să vă odihniţi
corespunzător şi să mîncaţi consistent în perioada fazelor negative (joase).
Daca aţi încercuit mai muît de 6 caracteristici pozitive şi negative, în zilele critice 0
conservaţi-vâ: nu depăşiţi alte maşini dacă conduceţi şi nu vă pripiţi să vă exprimaţi
opiniile.
@ Dacă aţi încercuit mai mult de trei caracteristici pozitive, în fazele Dv. pozitive, fiţi
moderat în toate şi respectaţi sentimentele celorlalţi.
© Dacă aţi încercuit mai mult de trei caracteristici negative, luptaţi-vă să fiţi pozitiv şi să
nu creaţi neplăceri altora, în fazele Dv. negative.
I (Ciclul intelectual)
# Dacă aţi încercuit mai mult de şase caracteristici pozitive şi negative în momentele critice
0, fiţi mai ales atent la verificarea stopurilor înainte de a traversa strada şi feriţi-vă să nu
pierdeţi lucruri.
® Dacă aţi încercuit mai mult de trei caracteristici pozitive, în fazele Dv. pozitive, nu fiţi
pripit sau lacom; lucraţi cu atenţie piesă cu piesă.
® Dacă aţi încercuit mai mult de trei caracteristici negative, în fazele Dv. negative, dormiţi
suficient de mult şi planificaţi-vă lucrul în special dimineaţa.
Rezultă, de asemenea, că nu există valori absolute în bioritm, acesta realizînd mişcări ondulatorii
şi fluctuaţii care, din cauza valorii lor reduse, implică dificultăţi în evaluarea lor individuală,
comparativ cu ciclurile circadiene. Avînd în vedere acest fapt, savantul american Wiider a
formulat legea valorii iniţiale a bioritmului. Astfel, spre exemplu, un copil inteligent ereditar,
chiar şi în fazele lui joase este mai strălucitor decît un copil neinteligent, chiar şi atunci cînd
acesta este în faza sa înaltă. Similar, o persoană puternică fizic, chiar în fazele ei joase este
superioară unui om slab în forma sa cea mai bună.
Pe baza acestei legi s-au stabilit grafice care indică valoric pozitivitatea sau negativitatea fazelor
bioritmice.
Subliniem faptul că bioritmul nu trebuie privit în mod fatalist. Cunoaşterea lui poate conduce
la un autoantrenament şi o auto- educaţie corespunzătoare, asociate cu acţiunea dirijată a
unor factori de mediu exterior care conduc, în ultimă instanţă, la o optimizare substanţială a
activităţii sportive. Faptul este cu atît mai evident cu cît cercetările japoneze demonstrează
participarea marcată a hormonilor în determinarea bioritmului, prin variaţiile de concentraţii
pe care ie înregistrează pe parcursul diferitelor faze bioritmiee, variaţii care, fiind cunoscute,
pot fi corectate pe parcurs, în funcţie de cerinţele activităţii sportive.
Aspectele aplicative ale bioritmurilor sînt multiple (fig. 100--116).
Astfel, între bioritmuri şi randamentul unor cosmonauţi s-au stabilit corelaţii evidente.
Zborul locotenentului comandant M. Scott Carpenter, în ziua de 24 mai 1962 şi care a
descris trei orbite circumterestre, a fost pe punctul de a avea un sfîrşit tragic. în ziua zborului
său aventuros Carpenter a fost în poziţie critică emotiv, în poziţie de vîrf dm punct de vedere
intelectual şi în depresiune din punct de vedere fizic. După cum am remarcat mai înainte,
poziţiile de vîrf şi de depresiune nu au o influenţă atît de puternică cît zilele critice. Acest
lucru este deosebit de valabil în cazul în care două dintre cicluri sînt în opoziţie unul fdţă de
celălalt — adică unul este la vîrf, altul în depresiune — deoarece intră în joc un element de
ajustare sau de compensaţie. în cazul lui Carpenter este vorba de o perioadă critică a ciclului
emotiv, care putea să intre în discuţie. După rapoartele sale, el a greşit utilizînd prea mult
combustibil, lăsînd să funcţioneze sistemul de comandă automată, astfel că el a folosit
carburant şi pentru manevrele manuale, pentru stabilirea capsulei în timpul zborului său
orbital. De Ia reîntoarcere, nava spaţională n-a fost înclinată în unghi corect, astfel că timp de
cîteva minute s-a crezut că pilotul este pierdut. Erorile sale l-au făcut să depăşească punctul
de amerizare prevăzut cu aproximativ 250 mile. Mai tîrziu, într-un interviu apărut într-un
ziar, Carpenter s-a acuzat pentru „gafa sa monumentală'1. Graficele bioritmiee ale lui
Carpenter arată clar posibilităţile de eroare umană pentru perioada 24 mai 1962 (fig. 109).
Făcîndu-se o statistică asupra accidentelor aviatice de către Centrul pentru Securitatea
Aeriană a S.U.A. s-a constatat că, în 80% din cazuri, catastrofa a coincis cu cel puţin o zi
critică a pilotului (Wooham).
în domeniul medical ne putem referi la expunerea făcută de dr. F. Wehrli din Lucarno, în
Elveţia, în prefaţa cărţii ,,Bioritm", unde certifică că a folosit matematicile bioritmiee în
spitalul său pe un
Mistimp mai mare de 15 ani, în mod special pentru a determina zi- lele cele mai favorabile
pentru intervenţii chirurgicale, unde se puteau face amînări. A practicat astfel mai mult de 10
000 operaţii Iară nici un eşec sau cea mai mică complicaţie, Statisticile arată că alunei cînd
nu se ţine seama de ciclurile bioritmice se produc 30 pînă la 60% din cazurile de complicaţie.
Date asemănătoare sînt prezentate de Wehrli şi în S.U.A.
în Japonia, realizarea graficelor-bioritm şi aplicarea lor în transporturile rutiere, feroviare şi
aeriene sînt de domeniul practicii curente şi au condus la scăderea marcată a numărului de
accidente. Astfel, cităm divizia de transporturi Naga Hama, Compania de transport Seibu şi
căile ferate OM! care, aplicînd bioritmurile la conducătorii de mijloace de transport, au
scăzut accidentele cu 35-40%. Menţionăm că la Tokio există un institut de bioritmologie cu 5
000 de cercetători.
De asemenea există o serie de date privind legăturile dintre bioritm şi performanţa sportivă.
Motivele, care explică abundenţa materialului referitor la sport şi bioritm, este modul larg în
care au fost folosite metodele bioritm de către antrenorii echipelor germane la Olimpiada de
la Miinchen, în scopul îmbunătăţirii performanţelor. De mult timp antrenorii şi conducătorii
 unor echipe profesioniste au alcătuit hărţi-bioritm pe care le-au folosit în antrenamentul
membrilor echipelor respective pentru a-i face apţi să evolueze la nivelul maxim în timpul
întîlniri- lor. Antrenorii şi managerii continuă să folosească bioritmul.
Cităm cîteva exemple semnificative.
Interpretarea complexă a fazelor bioritmice pe baza fişei menţionate anterior atestă
valabilitatea bioritmurilor pentru performanţa sportivă.
Astfel, Nobunori Toguchi, care a stabilit un nou record mondial la bras şi a cucerit prima
medalie de aur a Japoniei la înot, a adaptat o atitudine calmă. A afirmat că va cîştiga în a
doua jumătate a cursei şi a făcut-o. Această atitudine, sprijinită de cele trei faze negative
joase din cele trei cicluri ale bioritmului a jucat un rol important în victoria sa.
Jocheii cîştigători din curse de cai importante din Japonia au avut deseori o condiţie bioritm
similară, demonstrînd caracterul eronat al credinţei simpliste că faza pozitivă este totdeauna
bună, iar cea negativă totdeauna rea.
Cercetările în studierea carierelor unor înotători celebri, precum Toiho şi Koshiwado, au
revelat faptul că cei doi au fost puternic influenţaţi de condiţiile-bioritm şi că influenţa este
mai puternică la
omului sînt destui de maleabile pentru ca, ştiind condiţiile contrare, să poată să le remedieze. De
asemenea, mijloacele de refacere şi pregătire psihologică, corect conduse într-o fază bioritmică
negativă, pot echilibra acest handicap.
Cercetări recente relevă existenţa unor corelaţii între perioadele bioritmice ale mamei şi sexul
produsului de concepţie.
Sexul unui copil este determinat în momentul concepţiei.
Factorul hotărîtor este organismul mascul, pentru că de acesta depinde fecundarea ovulei —
posesoare în exclusivitate a cromozomului X — de către o celulă seminală (spermatozoid)
posesoare, fie a unui cromozom de sex X (femelă), fie a unui cromozom de sex Y (mascul).
Mai există şi un alt factor de care trebuie să se ţină seama în stabilirea relaţiei dintre bioritmuri şi
determinarea sexului unui copil. Biologii afirmă că, în general, numai întîmplarea decide dacă
este o celulă X sau o celulă Y care va ajunge prima la ovuiă şi va fecunda. O altă teorie susţine că
ovula este, în anumite momente, mai predispusă să accepte o celulă X, şi în alte momente, o
celulă Y. Prin urmare, dacă, într-adevăr, prima celulă seminală care ajunge la ovulă şi produce
fecundarea, este şi cea care va fi acceptată de acest ovul, ar depinde de anumiţi factori fizici
feminini prezenţi în acel moment.
Din punct de vedere bioritmic aceasta presupune că atunci cînd ciclul fizic al mamei este pozitiv
în momentul concepţiei, ovula este predispusă să accepte celulele Y, ceea ce va da deci naştere
unui copil mascul. De asemenea, dacă ciclul emotiv este pozitiv la mamă,, în momentul
concepţiei, cercetătorii au credinţa că se va da naştere unei fete. Ceea ce face ca aceste ipoteze să
fie întemeiate este că ciclul fizic înalt (de 23 zile) antrenează o compoziţie alcalină în sînge, în
timp ce un ciclu emotiv (de 28 zile) are tendinţă să creeze un mediu acid.
De asemenea, studiul bioritmurilor ne furnizează, sub raport sociologic, date importante asupra
compatibilităţii unor persoane. Se constată astfel un înalt nivel de compatibilitate între cuplurile
care au caracteristici bioritmice asemănătoare sau apropiate.
Hugo Max Gross în cartea sa Biorhytmik. Das Auf und Ab Unse- rer Lebenskraft (Teoria
bioritmurilor. Fazele înalte şi joase în cursul vieţii noastre) consacră mai multe capitole pentru a
explica corespondenţele ciclice în sînui căsniciilor, al asociaţiilor, al lucrului în echipă şi în alte
multe situaţii sociologice. A avea aceeaşi dată de naştere, ar însemna o compatibilitate bioritmică
de 100% pentru toate cele trei cicluri. Există, totuşi, multe fluctuaţii care permit celor trei cicluri
să fie aproape unele de altele; cît pentru ciclurile fizic de 23 zile şi emotiv de 28 zile, ele se
armonizează pe de-a-ntregul cu fiecare multiplu de 644 zile (tab. 22).
Ciclul de 23 zile Ciclul de 28 zile Ciclul de 33 zile
Nr. de zile în Nr. de zile în Nr. de zile iln
procente procente procente
distanţă % distanţă % distanţă %
1 2 3 5 5 6
0 100 0 100 0 100
1 91,3 1 93 1 94
2 82,6 2 86 2 88
3 73,9 3 79 3 82
4 65,2 4 71 4 76
5 56,5 5 64 5 70
6 47,8 6 57 6 64
7 39,1 7 50 7 58
8 30,4 8 43 8 52
9 21,7 9 36 9 46
10 13 10 29 10 39
11 4,3 11 21 11 33
111/z 0 12 14 12 27
12 4,3 13 7 13 21
13 13 14 0 14 15
14 21,7 15 7 15 9
15 30,4 16 14 16 3
16 39,1 17 21 161/2 0
17 47,8 18 29 17 3
18 56,5 19 36 18 9
19 65,2 20 43 19 15
20 73,9 21 50 20 21
21 82,6 22 57 21 27
22 91,3 23 64 22 33
23 100 24 71 23 39
25 79 24 46
26 86 25 52
27 93 26 58
28 100 27 64
28 70
29 76
30 82
31 88
32 94
33 100

Observaţii: Procentele care corespund la calculele ciclurilor de 28 zile şi 33 zile au fost

rotunjite la numerele întregi cele mai apropiate
Calculele care permit găsirea procentului de compatibilitate bio- ritmică între două persoane sînt
într-adevăr simple. Se începe prin compararea ,,cifrelor de bază prin data naşterii" (totalurile
tabelelor A şi B) sau cifrele pentru luna în curs. Ideea este de a determina cu cîte zile fiecare
ciclu al unei persoane se îndepărtează de
y
ciclul corespunzător al altei persoane. Odată ce distanţa de zile de diferenţă a fost
stabilită, putem cunoaşte procentul corespunzător pe „Tabelul de compatibilitate".
Spre exemplu, D.J., născut la 6 ianuarie 1926 şi D.M., născută la 16 noiembrie 1928, vor
calcula compatibilitatea lor bioritmică după cum urmează:
D.J. D.M.
născut la 6.1.1926 născută la 16.XI. 1928
Tabela A 19 24 29 Tabela A 4 18 12
Tabela B 2 17 27 Tabela B 7 14 22
21 41 56 11 32 34
să se scadă fiecare ciclu complet; dacă e mai mic se înscrie astfel: 23 28 33 23 28
33
21 13 23 11 4 1
Cifrele de bază de la data naşterii pentru D.J.: 21 13 23 Cifrele de bază de la data naşterii
pentru D.M.: 11 4 1
se scad cifrele cele mai mici din cele mai mari 10 9 22 pentru a găsi numărul de zile
se consultă „Tabelul de compatibilitate" pentru a cunoaşte suma procentului
corespunzător:
10 zile diferenţă în ciclul de 23 zile = 12% compatibilitate
9 zile diferenţă în ciclu! de 28 zile = 36% compatibilitate
22 zile diferenţă în ciclul de 33 zile = 33% compatibilitate Total global = 82%.
Pentru a găsi compatibilitatea medie a Iui D.J. şi a D.M., se împarte totalul general al
celor trei procente cu trei (82 :3); compatibilitatea medie este deci de 27,3%.
Procentajul de compatibilitate de 27,3% a acestui cuplu constituie o medie relativ joasă şi
în mod fatal, reacţiile şi sentimentele lor vor fi adesea în contradicţie, dar şi
personalitatea lor contează mult.
Pentru a studia teoria compatibilităţii bioritmice, este important să se evalueze separat
procentul fiecărui ciclu. Un procent ridicat de compatibilitate a ciclului fizic de 23 de zile
este foarte important pentru cei ce fac parte dintr-o echipă sportivă sau pentru cei ce duc
o viaţă fizică foarte activă. într-adevăr, perioadele lor de vîrf şi depresiune se vor produce
aproximativ în aceleaşi zile. in Europa, anumite echipe de fotbal întrebuinţează aceste
indicaţii şi alcătuiesc liniile lor de înaintaşi în aşa fel încît să obţină cele mai bune
rezultate. Nu se prea face apel la jucătorii cheie în timpul zilelor lor de concediu, astfel
încît să le fie menajate forţele.
Ciclul de 28 de zile care priveşte reacţiile nervoase şi emotivitatea este acela care cere
cea mai multă atenţie pentru un cuplu şi în viaţa de familie.
Avînd în vedere că ciclul intelectual de 33 zile indică fluctuaţiile intelectului (capacitatea
pe care o are omul de a asimila subiecte noi şi de a şi le aminti), acest ciclu nu are decît o
influenţă minoră asupra capacităţii de înţelegere cu aproapele.
în ultimul timp, în afara acestor bioritmuri fizic, emotiv şi intelectual, sînt cercetate tot
mai mult ritmurile biologice ale unor constante homeostatice ale organismului şi
corelaţiile acestora cu bio- ritmurile globale pe care le-am prezentat.
Rolul hormonilor în bioritm
Din punctul de vedere al echilibrului fiinţei umane sistemul nervos autonom şi cel
endocrin, care este controlat de primul, sînt de cea mai mare importanţă. Centrul reglării
endocrine este sistemul hipotalamohipofizar. Este în mod special interesant din punct de
vedere al bioritmului faptul că C. I. Parhon a raportat eficacitatea hormonilor tiroidien<i
în tratamentul bolilor ciclice.
Studiul legăturii dintre sistemele nervos şi endocrin este fiziologic corelativ. Progresul în
studiul acesta a influenţat cercetarea în bioritm. Acţiunea ciclică a bioritmului este
activizată de hormoni. Ciclul menstrual pare a fi unul din factorii concludenţi ai acestei
ipoteze. Din păcate, chiar şi cele mai complicate cunoştinţe ştiinţifice moderne nu sînt în
stare să definească de ce ciclul menstrual este în medie de 29 de zile. Tot ce se poate
spune este că experienţa ne demonstrează acest lucru. De asemenea, nu putem explica de
ce ciclurile bioritmice sînt de 23, 28 şi 33 de zile.
Se cunoaşte că ciclul menstrual rezultă din balanţa dinamică a operaţiunilor a mai mult
de cinci hormoni: trei produşi de lobul
273
18 — Antropologie motrică

anterior al hipofizei plus extrogenii şi progesteronul, produşi de ovare. Mai mult,

procesul echilibrat al acestor hormoni influenţează starea nervoasă şi nenumăraţi alţi
factori.
/
Hormonul adrenocorticotrop, produs de lobul anterior al hipofj- zei, stimulează cortexul
adrenal să secrete hormonii corticoizi. Aceştia şi grupul catecolamine (adrenalina şi
nonadrenalina) furnizează surse importante de energie pentru ciclurile circadiiene.
Halberg demonstrează participarea glandei suprarenale, guvernată de hipofizâ, şi a
sistemului nervos autonom în bioritm.
Richter arată că nu numai în cazul fiinţelor umane, dar şi Ia animale, există multe date
care indică participarea importantă a hormonilor produşi de tiroidă: tiroxina şi
triiodotironina. Există însă un echilibru dinamic în cantităţile acestor hormoni produşi
datorită stimulării tiroidei de către hormonul tireostimulator secretat de hipofizâ. Reduce-
rea funcţionării tiroidei agravează acele boli descrise de Richter ca ciclice. Invers,
stimularea tiroidei poate duce la ameliorări în astfel de boli, atît la fiinţele umane cît şi la
animale.
Din datele prezentate este posibil să deducem următoarele: hi- pofiza şi sistemul adrenal
hormonal, acţionînd împreună sau separat, stabilesc bioritmul.
De asemenea, lucrările acad. Ştefan M. Milcu dovedesc că există un bioritm individual al
secreţiilor hormonale, care ating un maxim pe 24 de ore pentru fiecare individ. Studiind,
prin metode radio- imunologice, ritmul secreţiei principalilor hormoni care intervin în
efort, respectiv cortizolul, catecolaminele şi hormonii tiroidieni, se constată că randament
maxim în proba sportivă se obţine în momentul atingerii concentraţiei maxime în
organisme de către aceşti hormoni.
De aici posibilitatea administrării lor strict individualizate, fără a prejudicia organismul şi
a fi dopping, astfel încît să putem influenţa pozitiv rezultatul sportiv obţinut în cadrul
unor concursuri.
Concludem asupra faptului că bioritmurile reprezintă parametrii biologici genetic
determinaţi, care definesc global tipul constituţional, cunoaşterea lor avînd o importanţă
deosebită atît pentru atingerea formei sportive cît şi pentru dirijarea individualizată a
antrenamentelor şi utilizarea în mod adecvat a mijloacelor de refacere şi a pregătirii
psihologice.
Fazele negative bioritmice pot fi compensate. Astfel, ciclul fizic negativ beneficiază de
toate metodele biochimice şi roborante de refacere; ciclurile emoţional şi intelectual
negative pot fi echilibrate atît prin administrarea unor substanţe cu rol tonifiant asupra sis
ternului nervos cît şi printr-o pregătire psihologică adecvată.
Fârâ a reprezenta un panaceu universal, cunoaşterea ritmurilor biologice globale fizic,
emotiv şi intelectual şi homeostati-ce (hormonale, energetice, sexuale etc,) permite,
printr-o echilibrare adecvată ti organismului, în concordanţă cu situaţia fiziologică creată
de momentul bioritm ic, să conducă la o sporire a capacităţii fizice, emotive, intelectuale,
biochimice, energetice etc. a organismului, de na- lură să confere posibilitatea obţinerii
unor performanţe mai mari în diferite domenii de activitate, inclusiv în sport.
Ritmurile biologice, aşa după cum am mai subliniat, reflectă numai reacţia organismelor
la unele periodicităţi ale mediului, ce constituie probabil răspunsuri periodice fixate
genetic precum undele electrice produse de activitatea encefalului (ritmul
electroencefalografic), pulsul, ciclul menstrual, dar care sînt influenţate de mediul
înconjurător, ca, de exemplu, de ciclurile geofizice, cel astronomic zi-noapte, de
succesiune a anotimpurilor ş.a., şi aceste ritmuri biologice reflectînd, de fapt, interferenţa
dintre genotip şi paratip.
Cercetări valoroase în acest domeniu al cronobiologiei au fost întreprinse la noi în ţară la
Institutul de Endocrinologie (Ştefan M. Milcu şi apoi Grazziela Nicolaie) în colaborare
cu Universitatea din Minesota (S.U.A.), demonstrîndu-se frecvenţa cicardiană şi
circanuală a funcţiilor endocrine şi parametrilor biochimici cu importanţa clinică
deosebită, care caracterizează grupele de vîrstă din populaţia României. S-a dovedit că
fiecare componentă homeostatică hormonală sau biochimică are o sincronizare
caracteristică. Dintre acestea menţionăm ACTH-ul, insulina, progesteronul, testosteronul,
Ca, colesterolul, glucoza, proteinele serice, imunoglobinele, aciditatea gastrică etc.
Acelaşi fapt este valabil pentru componentele sanghine: hemoglobină, globulele roşii,
leucocite, reticulocite etc.
Sînt interesante, de asemenea, variaţiile diurne ale tensiunii arteriale. Astfel, la personalul
cu activitate diurnă tensiunea creşte după amiaza şi seara. Ea scade în primele ore ale
somnului şi creşte în ultimele ore şi la primele ore de dimineaţa. Asociat cu ritmurile hor-
monale s-a dovedit că valoarea maximă tensională coincide cu nivelul maxim de
concentraţie a aldosteronului, în timp ce maxima dias- tolică este legată de concentraţia
maximă a reninei plasmatice.
Faptul prezintă importanţa atît pentru patologia şi terapia bolii hipertensive cît şi pentru
programarea antrenamentului sportiv, la orele din zi cînd valorile tensionale sînt minime,
iar adaptarea se poate face în condiţii mai bune.
Ritmuri asemănătoare sînt cunoscute, fiind caracterizate printr-o loarte strictă
individualizare, pentru hematopoeză, puls, producţia de anticorpi, toate cu importanţa
deosebită atît în profilaxia unor îmbolnăviri, în patologie, în terapie, cît şi în periodizarea
ştiinţifică a antrenamentului sportiv.
Un domeniu important de aplicabilitate al acestor ritmuri biologice este
cronoformacologia, care are drept obiectiv studiul efectelor medicamentelor în funcţie de
sincronizarea biologică temporala, cît şi descifrarea efectelor agenţilor medicamentoşi
asupra înseşi acestor bioritmuri. Pe această bază s-a fundamentat principiul cro
noterapiei. Clench arăta pentru indometacin că rata de dispariţie cea mai rapidă şi timpul
cel mai scurt de obţinere a concentra ţiei plasmatice maxime se obţine făcînd
administrarea între orelo 7—11 dimineaţa, iar efectul contrar, la administrarea între orele
19-23. Efectul cel mai ridicat al administrării de acid acetilosalicilic (aspirină) este
dimineaţa iar al cafeinei în jurul orei 15,00, existînd desigur variaţii individuale, odată cu
stabilitatea fiecărui ritm biologic, genetic determinat, ce caracterizează fiecare subiect
uman.
Descifrarea acestor ritmuri deschide perspective deosebite în administrarea cît mai
eficientă, strict individualizată, a susţinătoarelor do efort la sportivi, şi aşa după cum ce
am mai subliniat, atît în dozarea sub raport de valoare şi intensitate a antrenamentului
sportiv cît şi în periodizarea lui zilnică, săptămînală şi anuală, astfel încît eficienţa
acestuia să fie maximă pentru randamentul şi măiestria sportivă.
Un ritm circadian deosebit de ompartant pentru sport este cel descoperit de Winker.
Se măsoară variaţiile temperaturii corporale după cum urmează: îa o oră de la sculare (I)
apoi din 4 în 4 ore (II, Iii, IV, V). Se obţin astfel 5 valori din care rezultă o a şasea (VI)
prin calculul următor (I—{—111—j—V)—(lI—}—IV)=VI care este considerată
temperatura de noapte. Se face apoi un grafic de reprezentare. Corelîndu-se acest grafic
cu capacitatea fizică şi intelectuală s-a constatat că fazele de creştere a temperaturii
reprezintă perioade circadiene în care receptivitatea structurilor şi randamentul în efortul
fizic este maxim, în timp ce fazelo de scădere ale temperaturii se caracterizează prin
capacitatea maxima de activitate intelectuală şi învăţare inteligent motrică.
Acest element prezintă o importanţă deosebită în programarea antrenamentelor în cursul
unei zile, astfel încît eficientă să fie maximii în formarea unor deprinderi motrice sau în
dezvoltarea calităţilor motrice necesare în ramura de sport în care se face pregătire.
Ziua Ianuarie Februarie Martie Aprilie

FEI FEI FEi FEI

1 00 00 00 15 25 02 10 25 07 02 22 09
2 22 27 32 14 24 01 09 24 06 01 21 08
3 21 26 31 13 23 00 08 23 05 00 20 07
4 20 25 30 12 22 32 07 22 04 22 19 06
5 19 24 29 11 21 31 06 21 03 21 18 05
6 18 23 28 10 20 30 05 20 02 20 17 04
7 17 22 27 09 19 29 04 19 01 19 16 03
8 16 21 26 08 18 28 03 18 00 18 15 02
9 15 20 25 07 17 27 02 17 32 17 14 01
10 14 19 24 06 16 26 01 16 31 16 13 00
11 13 18 23 05 15 25 00 15 30 15 12 32
12 12 17 22 04 14 24 22 14 29 14 11 31
13 11 16 21 03 13 23 21 13 28 13 10 30
14 10 15 20 02 12 22 20 12 27 12 09 29
15 09 14 19 01 11 21 19 11 26 11 08 28
16 08 13 18 00 10 20 18 10 25 10 07 27
17 07 12 17 22 09 19 17 09 24 09 06 26
18 06 11 16 21 08 18 16 08 23 08 05 25
19 05 10 15 19 06 16 15 07 22 07 04 24
20 04 09 14 20 07 17 14 06 21 06 03 23
21 03 08 13 18 05 15 13 05 20 05 02 22
22 02 07 12 17 04 14 12 04 19 04 01 21
23 01 06 11 16 03 13 11 03 18 03 00 20
24 00 05 10 15 02 12 10 02 17 02 27 19
25 22 04 09 14 01 11 09 01 16 01 26 18
26 21 03 08 13 00 10 08 00 15 00 25 17
27 20 02 07 12 27 09 07 27 14 22 24 16
28 19 01 06 11 26 08 06 26 13 21 23 15
29 18 00 05 10 25 07 05 25 12 20 22 14
30 17 27 04 04 24 11 19 21 13
31 16 26 03 03 23 10

Ziua Mai Iunie Iulie August

FEI FEI FEI FEI

1 18 20 12 10 17 14 03 15 17 18 12 19
2 17 19 11 09 16 13 02 14 16 17 11 18
3 16 18 10 08 15 12 01 13 15 16 10 17
4 15 17 09 07 14 11 00 12 14 15 09 16
5 14 16 08 06 13 10 22 11 13 14 08 15
6 13 15 07 05 12 09 21 10 12 13 07 14
7 12 14 06 04 11 08 20 09 11 12 06 13
8 11 13 05 03 10 07 19 08 10 11 05 12
9 10 12 04 02 09 06 18 07 09 10 04 11
10 09 11 03 01 08 05 17 06 08 09 03 10
11 08 10 02 00 07 04 16 05 07 08 02 09
12 '07 09 01 22 06 03 15 04 06 07 01 08
13 06 08 00 21 05 02 14 03 05 06 00 07
14 05 07 32 20 04 01 13 02 04 05 27 06
15 04 06 31 19 03 00 12 01 03 04 26 05
16 03 05 30 18 02 32 11 00 02 03 25 04
17 02 04 29 17 01 31 10 27 01 02 24 03
18 01 03 28 16 00 30 09 26 00 01 23 02
19 00 02 27 15 27 29 08 25 32 00 22 01
20 22 01 26 14 26 28 07 24 31 22 21 00
21 21 00 25 13 25 27 06 23 30 21 20 32
22 20 27 24 12 24 26 05 22 29 20 19 31
23 19 26 23 11 23 25 04 21 28 19 18 30
24 18 25 22 10 22 24 03 20 27 18 17 29
25 17 24 21 09 21 23 02 19 26 17 16 28
26 16 23 20 08 20 22 01 18 25 16 15 27
27 15 22 19 07 19 21 00 17 24 15 14 26
28 14 21 18 06 18 20 22 16 23 14 13 25
29 13 20 17 05 17 19 21 15 22 13 12 24
30 12 19 16 04 16 18 20 14 21 12 11 23
31 11 18 15 19 13 20 11 10 22
Ziua Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie

FEI FEI FEI FEI

im
1 10 09 21 03 07 24 18 04 26 11 02 29
2 09 08 20 02 06 23 17 03 25 10 01 28
3 08 07 19 01 05 22 16 02 24 09 00 27
4 07 06 18 00 04 21 15 01 23 08 27 26
5 06 05 17 22 03 20 14 00 22 07 26 25
6 05 04 16 21 02 19 13 27 21 06 25 24
7 04 03 15 20 01 18 12 26 20 05 24 23
8 03 02 14 19 00 17 11 25 19 04 23 22
9 02 01 13 18 27 16 10 24 18 03 22 21
10 01 00 12 17 26 15 09 23 17 02 21 20
11 00 27 11 16 25 14 08 22 16 01 20 19
12 22 26 10 15 24 13 07 21 15 00 19 18
13 21 25 09 14 23 12 06 20 14 22 18 17
14 20 24 08 13 22 11 05 19 13 21 17 16
15 19 23 07 12 21 10 04 18 12 20 16 15
16 18 22 06 11 20 09 03 17 11 19 15 14
17 17 21 05 10 19 08 02 16 10 18 14 13
18 16 20 04 09 18 07 01 15 09 17 13 12
19 15 19 03 08 17 06 00 14 08 16 12 11
20 14 18 02 07 16 05 22 13 07 15 11 10
21 13 17 01 06 15 04 21 12 06 14 10 09
22 12 16 00 05 14 03 20 11 05 13 09 08
23 11 15 32 04 13 02 19 10 04 12 08 07
24 10 14 31 03 12 01 18 09 03 11 07 06
25 09 13 30 02 11 00 17 08 02 10 06 05
26 08 12 29 01 10 32 16 07 01 09 05 04
27 07 11 28 00 09 31 15 06 00 08 04 03
28 06 10 27 22 08 30 14 05 32 07 03 02
29 05 09 26 21 07 29 13 04 31 06 02 01
 30 04 08 25 20 06 28 12 03 30 05 01 00
31 19 05 27 04 00 32

FE1
Luni ale naşterii
anul
FEI
anul
Luni ale naşterii
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie Martie—Decembrie
lanuarie-Februarie Marti e-Decem brie
lanuarie-Februarie Martie—Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
1873 17 2 1
7 4
74 20 2 1
6 2
75 00 2 1
5 0
76 03 2 0
4 8
76 02 2 0
3 7
1877 05 2 0
2 5
78 08 2 0
1 3
79 11 2 0
0 1
80 14 1 3
9 2
80 13 1 3
8 1
1881 16 1 2
7 9
82 19 1 2
6 7
83 22 1 2
5 5
84 02 1 2
4 3
84 01 1 2
3 2
1885 04 1 2
2 0
86 07 11 1
8
87 10 1 1
0 6
88 14 0 1
9 4
88 12 0 1
8 3
1889 15 0 1
7 1
90 18 0 0
6 9
91 21 0 0
5 7
92 01 0 0
4 5
92 00 0 0
3 4
1893 03 0 0
2 2
94 06 0 0
1 0
95 09 0 3
0 1
96 12 2 2
7 9
96 11 2 2
6 8
1897 14 2 2
5 6
98 17 2 2
4 4
99 20 2 2
3 2
1900 00 2 2
2 0
1901 03 2 1
1 8
02 06 2 1
0 6
03 09 1 1
9 4
04 12 1 1
8 2
04 11 1 1
7 1
1905 17 1 0
5 7
06 14 1 0
6 9
07 20 1 0
4 5
08 22 1 0
2 2
08 00 1 0
3 3

lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
1909 02 1 00
1
10 05 1 31
0
11 08 0 29
9
12 11 0 27
8
12 10 0 26
7

1913 13 0 24
6
14 16 0 22
5
15 19 0 20
4
16 22 0 18
3
16 21 0 17
2
1917 01 0 15
1
18 04 0 13
0
19 07 2 11
7
20 09 2 08
5
20 10 2 09
6
1921 12 2 06
4
22 15 2 04
3
23 18 2 02
2
24 21 2 00
1
24 20 2 32
0
-S»
1925 00 1 30
9
26 03 1 28
8
27 06 1 26
7
28 09 1 24
6
28 08 1 23
5
1929 11 1 21
4
30 14 1 19
3
31 17 1 17
2
32 20 1115
32 19 1 14
0
1933 22 0 12
9
34 02 0 10
8
35 05 0 08
7
36 08 0 06
6
36 07 0 05
5
1937 10 0 03
4
38 13 0 01
3
39 16 0 32
2
40 19 0 30
1
40 18 0 29
0
1941 21 2 27
7
42 01 2 25
6
43 04 2 23
5
44 07 2 21
4
44 i 06 2 20
3
Tabelul 24 (continuare)
i
anul FEI
anul F E I
l uni ale naşterii
Luni ale naşterii
|i in uarie—Februarie Martie-Decembrie
Ianuarie—Februarie Martie—Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
Ianuarie—Februarie Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
194 09 2 1
5 2 8
46 12 2 1
1 6
47 16 2 1
0 4
48 18 1 1
9 2
48 17 1 1
8 1
194 20 1 0
9 7 9
50 00 1 0
6 7
51 03 1 0
5 5
52 06 1 0
4 3
52 05 1 0
3 2
195 08 1 0
3 2 0
54 11 11 3
1
55 14 1 2
0 9
56 17 0 2
9 7
56 16 0 2
8 6
195 19 0 2
7 7 4
58 22 0 2
6 2
59 02 0 2
5 0
60 05 0 1
4 8
60 04 0 1
3 7
196 07 0 1
1 2 5
62 10 0 1
1 3
63 13 0 1
0 1
64 16 2 0
7 9
64 15 2 0
6 8
196 18 2 0
5 5 6
66 21 2 0
4 4
67 01 2 0
3 2
68 04 2 0
2 0
68 03 2 3
1 2
196 06 2 3
9 0 0
70 09 1 2
9 8
71 12 1 2
8 6
72 15 1 2
7 4
72 14 1 2
6 3
197 17 1 2
3 5 1
74 20 1 1
 4 9
75 00 1 1
3 7
76 03 1 1
2 5
76 02 11 1
4
197 05 1 1
7 0 2
78 OS 0 1
9 0
79 11 0 0
8 8

lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
lanuarie-Februarie
Martie-Decembrie
80 14 0 0
7 6
80 13 0 0
6 5
198 16 0 0
1 5 3
82 19 0 0
4 1
83 22 0 3
3 2
84 02 0 3
2 0
84 01 0 2
1 9
198 04 0 2
5 0 7
86 07 2 2
7 5
87 10 2 2
6 3
88 13 2 2
5 1
88 12 2 2
4 0
198 15 2 1
9 3 8
90 18 2 1
2 6
91 21 2 1
1 4
92 01 2 1
0 2
92 00 1 1
9 1
94 03 1 0
8 9
06 1 0
7 7
95 09 1 0
6 5
96 12 1 0
5 3
96 11 1 0
4 2
199 14 1 0
7 3 0
98 17 1 3
2 1
99 20 11 2
9
00 00 1 2
0 7
00 22 0 2
9 6
200 02 0 2
1 8 4
02 05 0 2
7 2
03 08 0 2
6 0
04 11 0 1
5 8
04 13 0 1
3 5
200 10 0 1
5 4 7
06 16 0 1
2 3
07 19 0 1
1 1
08 22 0 0
0 9
08 21 2 0
7 8
200 01 2 0
9 6 6
10 04 2 0
5 4
11 07 2 0
4 2
12 10 2 0
3 0
12 09 2 3
2 2
201 12 2 3
3 1 0
14 15 2 2
0 8
15 18 1 2
9 6
16 21 1 2
8 4
16 20 1 2
7 3
Luna 1961 1962 1963 1964

FEI FEI FEI FEI

1 16 26 18 13 27 20 10 00 22 07 01 24
2 01 01 16 21 03 18 18 03 20 15 04 22
3 06 01 11 03 02 13 00 03 15 21 05 18
4 14 04 09 11 05 11 08 06 13 06 08 16
5 21 06 06 18 07 08 15 08 10 13 10 13
6 06 09 04 03 10 06 00 11 08 21 13 11
7 13 11 01 10 12 03 07 13 05 05 15 03
8 21 14 32 18 15 01 15 16 03 13 18 06

9 06 17 30 03 18 32 00 19 01 21 21 04
10 13 19 27 10 20 29 07 21 31 05 23 01
11 21 22 25 18 23 27 15 24 29 13 26 32
12 05 24 22 02 25 24 22 26 26 20 00 29

Luna 1965 1966 1967 1968

FEI FEI FEI FEI

1 05 03 27 02 04 29 22 05 31 19 06 00
2 13 06 25 10 07 27 07 08 29 04 09 31
3 18 06 20 15 07 22 12 08 24 10 10 27
4 03 09 18 00 10 20 20 11 22 18 13 25
5 10 11 15 07 12 17 04 13 19 02 15 22
6 18 14 13 15 15 15 12 16 17 10 18 20
7 02 16 10 22 17 12 19 18 14 17 20 17
8 10 19 08 07 20 10 04 21 12 02 23 15
9 18 22 06 15 23 08 12 24 10 10 26 13
10 02 24 03 22 25 05 19 26 07 17 00 10
11 10 27 01 07 00 03 04 01 05 02 03 08
12 17 01 31 14 02 00 11 03 02 09 05 05
Luna 1969 1970 1971 1972

FEI FEI FEI FEi

1 17 08 03 14 09 05 11 10 07 08 11 09
2 02 11 01 22 12 03 19 13 05 16 14 07
3 07 11 29 14 12 31 01 13 00 22 15 03
4 15 14 27 12 15 29 09 16 31 07 18 01
5 22 16 24 19 17 26 16 18 28 14 20 31
6 07 19 22 04 20 24 01 21 26 22 23 29
7 14 21 19 11 22 21 08 23 23 Oo 25 26
8 22 24 17 19 25 19 16 26 21 14 00 24
9 07 27 15 04 00 17 01 01 19 22 03 22
10 14 01 12 11 02 14 08 03 16 06 05 19
11 22 04 10 19 05 12 16 06 14 14 08 17
12 06 06 07 03 07 09 00 08 11 21 10 14

Lujia 1973 1974 1975 1976

FEI FEI FEI FEi

1 06 13 12 03 14 14 00 15 16 20 16 18
2 14 \6 10 11 17 12 08 18 14 05 19 16
3 19 16 05 16 17 07 13 18 09 11 20 12
4 04 19 03 01 20 05 21 21 07 19 23 10
5 11 21 00 08 22 02 05 23 04 03 25 07
6 19 24 31 16 25 00 13 26 02 11 00 05
7 03 26 28 00 27 30 20 00 32 18 02 02
8 11 01 26 08 02 28 05 03 30 03 05 00
9 19 04 24 16 05 26 13 06 28 11 08 31
10 03 06 21 00 07 23 20 08 25 18 10 28
11 11 09 19 08 10 21 05 11 23 03 13 26
12 18 11 16 15 12 18 12 13 20 10 15 23
Luna 1977 1978 1979 1980

F EI F EI F E 1 FEi

1 18 1 21 15 1 23 12 2 25 09 21 27
8 9 0
2 03 2 19 00 2 21 20 2 23 17 24 25
1 2 3
3 18 2 14 05 2 16 02 2 18 00 25 21
1 2 3
4 16 2 12 13 2 14 10 2 16 08 00 19
4 5 6
5 00 2 09 20 2 11 17 0 13 15 02 16
6 7 0
6 08 0 07 05 0 09 02 0 11 00 05 14
1 2 3
7 15 0 04 12 0 06 09 0 08 07 07 11
3 4 5
8 00 0 02 20 0 04 17 0 06 15 10 09
6 7 8
9 08 0 00 05 1 02 02 11 04 00 13 07
9 0
10 15 1130 12 1 32 09 1 01 07 15 04
2 3
11 00 1 28 20 1 30 17 1 32 15 18 02
4 5 6
12 07 1 25 04 1 27 01 1 29 22 20 32
6 7 8

Luna 1981 1982 1983 1984

FE! FE! FE! FE1

1 07 23 30 04 24 32 01 25 01 21 26 03
2 15 26 28 12 27 30 09 00 32 06 01 01
3 20 26 23 17 27 25 14 00 27 12 02 30
4 05 01 21 02 02 23 22 03 25 20 05 28
5 12 03 18 09 04 20 06 05 22 04 07 25
6 20 06 16 17 07 18 14 08 20 12 10 23
7 04 08 13 01 09 15 21 10 17 19 12 20
8 12 11 11 09 12 13 06 13 15 04 15 18
9 20 14 09 17 15 11 14 16 13 12 18 16
10 04 16 06 01 17 03 21 18 10 19 20 13
11 12 19 04 09 20 06 06 21 08 04 23 11
12 19 21 01 16 22 03 13 23 05 11 25 08
Luna 1985 1986 1987 1983

FEI FEI FEI FEI

1 19 00 06 16 01 08 13 02 10 10 03 12
2 04 03 04 01 04 06 21 05 08 18 06 10
3 09 03 32 06 04 01 03 05 03 01 07 06
4 17 06 30 14 07 32 11 08 01 09 10 04
5 01 08 27 21 09 29 18 10 31 16 12 01
6 09 11 25 06 12 27 03 13 29 01 15 32
7 16 13 22 13 14 24 10 15 26 08 17 29
8 01 16 20 21 17 22 18 13 24 16 20 27
9 09 19 18 06 20 20 03 21 22 01 23 25
10 16 21 15 13 22 17 10 23 19 08 25 22
11 01 24 13 21 25 15 13 26 17 16 00 20
12 08 26 10 05 27 12 02 00 14 00 02 17

Luna 1989 1990 1991 1992

FEI FEI FEI FEI

1 08 05 15 05 06 17 02 07 19 22 08 21
2 16 08 13 13 09 15 10 10 17 07 11 19
3 21 08 08 18 09 10 15 10 12 13 12 15
4 06 11 06 03 12 08 00 13 10 21 15 13
5 13 13 03 10 14 05 07 15 07 05 17 10
6 21 16 01 18 17 03 15 18 05 13 20 08
7 05 18 31 02 19 00 22 20 02 20 22 05
8 13 21 29 10 22 31 07 23 00 05 25 03
9 21 24 27 18 25 29 15 26 31 13 00 01
10 05 26 24 02 27 26 22 00 28 20 02 31
11 13 01 22 10 02 24 07 03 26 05 05 29
12 20 03 19 17 04 21 14 05 23 12 07 26
Luna 1993 1994 1995 1996
FEI FEI FE1 FEI
1 20 10 24 17 11 26 14 12 28 11 13 30
2 05 13 22 02 14 24 22 15 26 19 16 28
3 ,10 13 17 07 14 19 04 15 21 02 17 24
4 18 16 15 15 17 17 12 18 19 10 20 22
5 02 18 12 22 19 14 19 20 16 17 22 19
6 10 21 10 07 22 12 04 23 14 02 25 17
7 17 23 07 14 24 09 11 25 11 09 27 14
8 02 26 05 22 27 07 19 00 09 17 02 12
9 10 01 03 07 02 05 04 03 07 02 05 10
10 17 03 00 14 04 02 11 05 04 09 07 07
11 02 06 31 22 07 00 19 08 02 17 10 05
12 09 08 28 06 09 30 03 10 32 01 12 02

Luna 1997 1998 1999 2000

FEI FEI FEl FEl
1 09 15 00 06 16 02 03 17 04 00 18 06
2 17 18 31 14 19 00 11 20 02 08 21 04
3 22 18 26 19 19 28 16 20 30 14 22 00
4 07 21 24 04 22 26 01 23 28 22 25 31
5 14 23 21 11 24 23 08 25 25 06 27 28
6 22 26 19 19 27 21 16 00 23 14 02 26
7 06 00 16 03 01 18 00 02 20 21 04 23
8 14 03 14 11 04 16 08 05 18 06 07 21
 9 22 06 12 19 07 14 “ 16 08 16 14 10 19
10 06 08 09 03 09 11 00 10 13 21 12 16
11 14 11 07 11 12 09 08 13 11 05 15 14
12 21 13 04 18 14 06 15 15 03 13 17 11

Luna 2001 2002 2003 2004

FEl FEI FEI FEI
1 21 20 09 18 21 11 15 22 13 12 23 15
2 06 23 07 03 24 09 00 25 11 20 26 13
3 11 23 02 08 24 04 05 25 06 03 27 09
4 19 26 00 16 27 02 13 00 04 11 02 07
5 03 00 30 08 04 30 20 02 01 18 04 04
o 11 03 28 00 01 32 05 05 32 03 07 02
7 18 05 25 15 06 27 12 07 29 10 09 32
8 03 08 23 08 12 23 20 10 27 18 12 30
9 11 11 21 00 09 25 05 13 25 03 15 28
10 18 13 18 15 14 20 12 15 22 10 17 25
11 03 16 16 00 17 18 20 18 20 18 20 23
12 10 18 13 07 19 15 04 20 17 02 22 20
dintre ele, elemente de bază în definirea tipologică constituţională, o‘prezintă investigaţii
fundamentale în antropologie, fapt pentru care !<• conferim o atenţie deosebită.
A. Prezentăm, iniţial, elementele de craniometrie.
1) Basion (Ba) este punctul situat pe linia mediană a marginii (interioare a găurii occipitale.
' (2i Bregma (B) reprezintă punctul de întîlnire a suturii coronare * ii cea sagitală.
. 3. Eurion (Eu) desemnează punctul situat pe partea cea - mai la- Iorală a peretelui extern al
craniului.
4. Glabella (G) este punctul anterior cel mai proeminent al craniului, situat deasupra suturii
nazofrontale, între cele două arcuri •.upraciliare.
5. Lambda (L) reprezintă punctul aflat la intersecţia suturii lamb- dutice cu sutura sagitală.
Cînd există oase wormiene, traseul suturilor se prelungeşte pînă cînd se intersectează pe linie
mediană.
6. Inion (I) marchează punctul aflat la locul de suprapunere a liniilor 'nucale superioare peste
planul mediosagital.
.• 7. Opisthokranion (Opj reprezintă punctul posterior cel mai îndepărtat situat pe planul sagital
al craniului.
8. Opistion (O) este punctul situat pe marginea mediană poste- tioară a foramenului magnum
al occipitalului.
9. Asterion (Ast) constituie locul de întîlnire a suturilor lambdoide, occipitalo-mastoidiene şi
parieto-mastoidiene.
10. Auriculare (Au) desemnează punctul situat la rădăcina apo- lizei zigomatice a osului
temporal, deasupra mijlocului marginii ori- liciului auditiv.
11. Porion (Po) este punctul situat la jumătatea regiunii superioare a limitei procesului
auditiv, punct care se află întotdeauna mai jos decît precedentul.
12. Fronto-temporale (Ft) marchează punctul situat pe marginea fosei temporale a
frontalului, pe locul celei mai mari îngustări a logunii superioare a apofizelor orbitare externe ale
frontalului.
13. Metopion (M) desemnează punctul situat la intersecţia liniilor care reunesc proeminenţele
frontale cu planul mediosagital.
. 14. Vertex (V) este punctul situat pe cea mai mare înălţime a c.raniului, orientat pe orizontala
Frankfurt.
* 1$> N asion (N) desemnează punctul situat la locul de întîlnire a .uturii nazofrontale cu linia
mediosagitaiă.
16. Nasospinale (Ns) marchează punctul situat pe spina nazală anterioară, adică în partea
inferioară a aperturii piriforme.
17. Prosthion {Pr) este un punct situat în planul median sagital, pe marginea alveolară a
maxilarului superior, între -cei doi incisivi mediani.
18. Rhinion (Rhi) desemnează punctul situat în regiunea cea mai proeminentă a oaselor
nazale, ia capătul terminal al suturii inter- nazale.
*19. Zygion (Zy) marchează punctul cel mai îndepărtat lateral a! arcadei zigomatice.
20. Ektoconchion (Ek) este punctul situat pe marginea externă a orbitei, în locul în care
aceasta se intersectează cu linia transversală, paralelă cu marginea superioară a orbitei, şi care
împarte orbita în două jumătăţi.
21. Maxilofrontale (Mf) reprezintă punctul aflat la intersecţia marginii interne a orbitei cu
sutura maxilofrontală.
22. Dakryon (D) marchează punctul situat pe peretele intern aî orbitei, la locul de întîlnire a
suturilor dintre oasele frontal, lacrimal şi apofiza frontală a osului maxilar.
23. Orbitale (Or), punctele situate în porţiunea cea mai de jos a marginii inferioare a orbitei,
puncte care servesc pentru orientarea craniului pe orizontala de la Frankfurt.
24. Zygomaxilare (Zm) reprezintă cel mai de jos punct de pe sutura maxilară.
25. Zygomaxilare (Zm-]) marchează punctul situat ceva mai sus decît Zm şi care rezultă din
intersecţia suturii zigomaxilare cu graniţa superioară a inserţiei muşchiului maseter pe osul
malar.
26. Frontomalare-temporale (Fmt) desemnează punctul cel mai extern de pe sutura
malarofrontală.
27. Frontomalare-orbitale (Fmo) marchează punctul situat pe marginea externă a orbitei, la
locul de intersecţie a acesteia cu sutura malarofrontală.
28. Orale (Ol) indică punctul situat în porţiunea anterioară a palatului osos, la intersecţia
liniei mediosagitale cu linia care uneşte marginea posterioară a alveolelor incisivilor mediani.
29. Staphylion (Sto) este punctul situat în porţiunea posterioare a palatului osos, la intersecţia
liniei mediosagitale cu reunirea punctelor celor mai adînci aie marginilor posterioare ale
incisivilor palatini.
30. Infradentale (Id) desemnează punctul situat în porţiunea superioară a marginii apofizei
alveolare a mandibulei, între cei doi incisivi mediani.
% ST. Gnathion (Cn) este punctul situat pe linia mediană a marginii inferioare a mandibulei.
*32. Gonion (Go) marchează punctul situat la nivelul unghiului mandibulei.
Cu ajutorul acestor repere osoase se pot măsura diametrele craniene şi faciale.
/
1. Diametrul antero-posterior maxim reprezintă distanta dintre
«llabella şi opisthokranion. în funcţie de valorile obtinute, craniile se
clasifica astfel:
Masculin Feminin
Foarte scurte x—169 x—161,
Scurte 170-177 162-169,
Mijlocii 178-185 170-176,
Lungi 186-193 177-184,
Foarte lungi 194—x 185—x.
' 2. Diametrul transvers maxim măsoară distanţa dintre cele două
eurioane. După valorile găsite, craniile se împart în:
’
Masculin Feminin
Foarte înguste x—139 x—134,
înguste 140-147 135-141,
Mijlocii 148-155 142-149,
Late 156-163 150-156,
Foarte late 164-x 158-x.
3. Diametrul ba si Io bregma tic reprezintă distanta dintre basion
şi
bregma.
4. Diametru! frontal minim este distanţa dintre cele două fronto-
temporale.
5. înălţimea totală a fetei este distanta cuprinsă între nasion si
gnathion. Pe baza valorilor găsite, feţele se împart în:
Masculin Feminin
Joase x-113 x—105,
Mijlocii 114-121 106-113,
înalte 122-129 114-121,
Foarte înalte 130—x 122—x.
6. înălţimea superioară a feţei corespunde diametrului nasion-
prosthion. Din acest punct de vedere, feţele se împart în:
•' r • Masculin Feminin
Joase x—68 x—64,
Mijlocii 69-73 65-69,
înalte 74-78 70-74,
Foarte înalte 79—x 75-x.
7. Diametru! bizigomatic reprezintă distanţa dintre cele două zi-
gioane.
8. Lărgimea maximă a aperturii piriforme este lăţimea orificiului
naza! dintre alare.
9. înălţimea nasului se măsoară de la nasion !a nasospinale.
Pe baza acestor diametre se pot calcula doi indici.
1. Indicele cranian, care caracterizează forma generală a craniului văzut din norma verticală
şi reprezintă raportul centezimal al lăţimii craniului faţă de lungimea sa:
eu-euXlOO
g-op
După acest indice, craniile se împart în dolico-, mezo- şi brahi- crane, scara de categorii de indici
fiind următoarea:
Ultradolicran -64,9
_ .. Dolicocran 65-69,9
o ocrane Hiperdolicocran 70-74,9
Mezocrane 75—79,9
Brahicran 80-84,9
Brahicrane Hiperbrahicran 85—89,9
Ultrabrahicran 90—x.
2. Indicele verticolongitudinal caracterizează dezvoltarea relativă a înălţimii craniului faţă de
lungimea sa, Formula lui este:
ba-bXiOO
g-op
Acest indice reflectă forma generală a craniului văzut din profil şi împarte craniile în:
Camecran x-69,9
Ortocran 70,0—74,9
Hipsicran 75,0-x,
B. Elemente de somatometrie
Pentru a avea posibilitatea de comparaţie cu datele obţinute mai înainte sau cu cele apărute
paralel, se recomandă o metodică unitară şi unică a măsurării, fiecare măsurătoare trebuind să se
facă exact şi conştiincios. Se impune un timp suficient pentru cercetarea antropornetrică a unui
sportiv şi trebuie controlată la anumita intervale propria exactitate a datelor obţinute şi pe alţi
subiecţi. Se recomandă să se caute întîi toate punctele pe schelet şi să se exerseze măsurarea aici,
înainte de a trece la omul viu, pentru a micşora cît mai mult posibilităţile de a greşi.
Toate măsurătorile se fac cu corpul dezbrăcat complet şi doar în unele împrejurări, în care sînt
condiţii de cabinet medical, subiectul are pe el doar un slip. 'Persoana examinată trebuie să ia o
poziţie aproximativă de drepţi, cu picioarele strînse, braţele întinse pa lîngă corp, palmele spre
interior. Este foarte important ca această
l«>/lţie să nu fie schimbată în timpul măsurătorii deoarece multe dinu Misiuni se pot lua
eronat. Ordinea în care se iau măsurile trebuie mi fie stabilită din punct de vedere practic,
încît, de exemplu, după lungime să se ia imediat diametrele, astfel încît se evită schimbarea
loarte frecventă a instrumentelor şi deci, în final, se face economie
de timp. Aceste măsurători se fac de regulă pe partea dreaptă, cu excepţia stîngacilor; a
măsura din rutină ambele părţi (cu precizarea care braţ serveşte la aruncare sau la
împingere sau care picior foloseşte la bătaie) înseamnă să consumăm timp prea mult, cu
toate că diferenţele dreapta-stînga la sportivi pun probleme deosebit de interesante.
Toate rezultatele vor fi dictate de către cercetător unei persoane ajutătoare, care le repetă cu
glas tare şi apoi Ie înscrie cu grijă într-un formular de testare sau de evaluare (formulare
care permit o recalculare ulterioară, matematică, din diferite puncte de vedere). Schema
recomandată de autori poate fi scurtată sau lungită, în funcţie de scopurile urmărite de
cercetători. Dacă vrem să facem o foaie de observaţie atunci trebuie să avem gri ie ca foile
pentru cele 2 sexe să fie diferite în ceea ce priveşte coloana, lucru care ne va uşura
mult munca ulterioară. Există diferite formulare, dintre care cităm: îba/a de observaţie
somatologica pentru cercetarea tipului şi a constituţiei (după Martin), foaia de observaţie
somatologica pentru anchetele şcolare (după Martin), foaia de observaţie craniologică (după
Martin), foi de observaţie pentru studiul paternităţii (după Sailer) precum şi testele antropologice
(după Eickstedt).
în amănunt, o măsurătoare comportă trei elemente esenţiale:
1) vîrstă, sub formă rotunjită de ani plini sau cu zecimala corespunzătoare iunilor sau cea
lunară.
De asemenea se apreciază, dacă e posibil, stadiu! de dezvoltare în sensul ,,vîrstei biologice".
Astfel Tittel întîlneşte, pe ancheta făcută la copii de 13 ani indiferent de sex, o dezvoltare
biologică care corespundea vîrstei de 10 ani sau de 15 ani. Pe baza relaţiilor dintre dezvoltarea
generală a corpului şi dezvoltarea separată a componentelor, este posibil să se calculeze ,,vîrstă
biologică" după criterii de osificaţie, după criterii ale maturizării sexuale sau după va- lori
antropornetrice.
2) greutatea corporală (în kg cu zecimale) se ia în mod ştiinţific în pielea geală. Trebuie avut
grijă ca şi cîntărirea să se facă pe cît posibil în aceleaşi condiţii (oră a zilei — în privinţa aceasta
există diferenţe de greutate în perioade diferite ale zilei alimentaţia, golire a intestinului şi a
vezicii), iar cei de cîntărit să fie aşezat pe mijlocul platanului.
3) înălţimea, lăţimea şi adîncimea care caracterizează corpul subiectului examinat (după
Martin-Saller).
Vom prezenta principalele puncte antropornetrice corporale, pentru a putea înţelege măsurătorile
ce trebuie efectuate (fig. 117).
1. Suprasternale (ssf), punctul median situat pe marginea superioară a sternului.
2. Symphizion (simf), punctul median de pe marginea superioară a simfizei pubiene.
3. 11iocristale (ic), punctul cel mai lateral ol crestei iliace.
4. Iliospinale (/s), punctul cel mai inferior a! spinei iliace antero- superioare.
5. Acromion (a), punctul tegumentar care corespunde punctului celui mai lateral al
acromionului omoplatului.
6. Rad ia le (ra), cei mai înalt punct al marginii superioare a capului radial.
7. Dactyiion (da), punctul situat Ia extremitatea distală a degetului mediu.
8. Stylion (sfy), punctul cel mai inferior al procesului stiloid radial.
9. Punctul epigastric este situat Ia încrucişarea liniei mediane a corpului cu orizontala care
trece la marginea inferioară a coastei a X-a.
10. Sphyrion (sphy), punctul corespunzător vîrfului maleolei ti- I»h ilo.
In continuare prezentăm tehnica efectuării principalelor măsură-
i 'il cu importanţa în activitatea sportivă.
• înălţimea corporală este reprezentată de distanţa de la vertex (■ i'uştetul capului) la planul
de sprijin al membrelor 'inferioare.
Ka trebuie măsurată foarte exact, întrucît se corelează cu alte mărimi corporale (de ex„ înălţimea
Ia umeri, distanţa între mîini cu membrele superioare depărtate — anvergura — şi, respectiv, alte
măsurători, se dau în procente faţă de înălţimea corporală).
Saller (1950) avansează ideea că nu ar fi posibile comparările
i li cît între indivizi de aceeaşi înălţime, întrucît astfel dispar corelările datorită diferenţelor de
înălţime care influenţează alte mărimi corporale.
Subiectul trebuie să se afle în poziţie de drepţi la un perete, la
o placă de măsurat pe care o atinge cu călcîiele, şezutul şi spatele, m limp ce capul este flectat şi
nu atinge placa. Cercetătorul este in partea dreaptă a subiectului, aşează antropometrul în planul
median al persoanei examinate, pune cu mîna dreaptă linia antropo- rnotrului pe vertex, iar cu
mîna stingă se convinge că nu alunecă de ucolo (la fete trebuie avut grijă să nu aibe pe cap cozi
sau coc care liobuie date la o parte). Diferenţele amintite la greutatea corporală Vi în ceea ce
priveşte perioada zilei apar şi la înălţime, între dimineaţă şi seară fiind o distanţă de circa 3 cm.
Din valorile greutăţii şi înălţimii se calculează suprafaţa corporală, pentru care ne folosim de
nomogramă (după Hannoh).
— înălţimea la umeri — depărtarea pe verticală între acromionul cirept şi planşeu.
Antropometrul va fi aşezat în dreptul extremităţii .superioare drepte a subiectului, mîna dreaptă
aduce linia în dreptul înălţimii umerilor, în timp ce mîna stîngă, fără a atinge extremitatea,
evidenţiază acromionul. Mîna stîngă împinge linia pînă cînd vîr- lul atinge acromionul. în timpul
măsurării subiectul nu trebuie să ridice sau să coboare umărul.
- înălţimea marginii superioare a capului radia! — distanţa verticală a capului radia! drept
faţă de planşeu (radiale — sol). Cu mîna •lîngă examinatorul evidenţiază marginea superioară a
capului radia! care se găseşte într-o fosetă bine delimitată în spatele muşchiului brahioradial.
— Calcularea lungimii braţului se face scăzînd înălţimea la ni- voIul umărului din înălţimea
la marginea superioară a corpului radia I.
- înălţimea la nivelul procesului stiloid radial - depărtarea pe vorticaiă de la procesul stilo-id
al radiusului (stil ion) la planşeu. An- Iropometrul este în aceeaşi poziţie. Se palpează cu policele
stilio- nul, situat între tendoanele muşchiului abductor lung al policelui şi al muşchiului extensor
scurt al poiicelui pe de o parte, iar, pe de altă parte, tendonul muşchiului extensor lung a!
policelui, unde se aşează vîrful liniei antTopometrului.
— Calcularea lungimii antebraţului se face scăzînd din înălţimea la marginea superioară a
corpului rad ia I, înălţimea la procesul sti-
loid radial.
— înălţimea la vîrful degetului medius (dactilion) - depărtarea pe verticală a vîrfului
rnediusului (dactilion) de la planşeu. Mîna este situată cu degetele întinse, în prelungirea
membrului superior, avînd grijă ca mîna să nu-şi schimbe poziţia în timpul măsurătorii. Vîrful
antropometruîui se fixează la vîrful med'iusului.
— Calcularea lungimii membrului superior se face scăzînd din înălţimea la procesul stiloid
a! radiusului, înălţimea la vîrful mediu- suiui.
— înălţimea la spina iliacă antero-superioară — depărtarea pe verticală de la spina iliacă
antero-superioară la planşeu. Antropo- metrul este în aceeaşi poziţie ca la măsurătoarea la
membrul superior. Cu mîna stîngă se palpează spina în următorul fel: cu cele 4 degete se
palpează marginea anterioară a canalului, iar cu po- licele se palpează pînă se evidenţiază
punctul de măsurat. Prin derularea tegumentului celui examinat, pe spină, ne convingem că sîn-
tem pe spina iliacă antero-superioară.
— Pentru calcularea lungimii membrului inferior există două posibilităţi (Martin, 1924):
a) lungimea membrului inferior - înălţimea la spina iliacă antero-superioară din care se scade un
indice de corelaţie, oare este, în funcţie de înălţimea corporală, astfel:
înălţime peste 190 cm — 15 mm
,, pînă la 130 cm — 20 mm
„ ,, ,, 131 —150 cm — 30 mm
„ 151 — 165 cm — 40 mm
„ ,, „ 166-175 cm — 50 mm
„ „ ,, 176—189 cm — 60 mm
V (b) lungimea membrului inferior - înălţimea corporală minus înălţimea în poziţie şezînd.
— înălţimea la nivelul genunchiului. Depărtarea pe verticală de la marginea superioară
medială a tibiei (platoului tibial) pînă la planşeu. Cercetatul sau un asistent preiau antropometrul,
care trebuie ţinut ca la măsurătorile de pînă acum. Policele şi indexul prind ligamentul pa te Iar.
Arătătorul împinge tegumentul în sus şi spre interior pînă cînd se palpează marginile superioară
şi medială a ti biei. Manevra se uşurează dacă se îndoaie puţin membrul inferior.
Calcularea înălţimii coapsei. înălţimea la spina iIiacă •antero- Miporioară minus înălţimea la
nivelul genunchiului, plus corectura >1" mai sus (Martin).
înălţimea la maleola tibială. Depărtarea pe verticală de la ma- l«'ula tibială dreaptă Ia planşeu.
■ Calcularea lungimii gambei. înălţimea Ia nivelul genunchiului minus înălţimea la maleola
tibială.
■ înălţimea plantei corespunde distanţei pe verticală de la maleola tibială la planşeu.
— înălţimea şezînd. Depărtarea pe verticală de la vertex la planul
• IM şedere, în poziţia şezînd, cu coloana în extensie. Subiectul stă I)t? un scaun înalt de circa 40
cm, cu suprafaţa de şedere orizontală, picioarele strînse şi genunchiul îndoit la 90°.
Antropometrul se aşează Iu spatele subiectului pe suprafaţa de şedere, după care măsurarea (l-
curge ca la dimensionarea înălţimii corporale, avînd grijă ca linia membrului să fie orizontală,
deci corpul să fie în poziţia de drepţi.
înălţimea şezînd este, faţă de înălţimea corporală, în raport de rirca 52%, bărbaţi, respectiv, 53%
femei, procentul mai mare la li'mei apărînd probabil datorită unei dezvoltări mai mari a trunchiu-
lui (SalIer, 1959).
în ansamblu, înălţimea şezînd nu reprezintă o măsură deosebită deoarece ea este foarte puţin
comparabilă cu înălţimea corporală (mai ales dacă se ţine seama de curburile fiziologice ale
coloanei în poziţia şezîndă şi în ortostatisrn).
— Lăţimea mîinii. Dreapta dusă între capul celui de al 2-Iea me- tacarpian şi cel de-al 5-lea,
cu degetele întinse.
— Lungimea piciorului. Dreapta dusă de Ia partea cea mai pos- terioară a călcîiului la punctul
cel mai anterior al halucelui, cu piciorul aşezat pe podea.
— Lăţimea piciorului. Dreapta dusă între capul primului metatar- sian şi cel de-al 5-lea, la
piciorul drept, cu piciorul aşezat pe podea.
— Unghiul orbital (unghiul pe care îl formează braţul cu antebraţul, cu deschidere radială).
Se măsoară cu membrul superior complet întins, cu antebraţul în supinaţie, cu ajutorul
măsurătorului de unghiuri al iui Moltgen, care va fi aşezat pe suprafaţă anterioară a braţului în
aşa fel încît jumătatea lamei în formă de arc de cerc (180°), prevăzută cu gradaţii, şi care
corespunde axei de rotaţie a celor 2 braţe metalice, să fie aşezată la nivelul articulaţiei cotului.
Unghiul cubital are, în medie, o valoare de circa 170° la bărbaţi şi 168°, la femei.
— Lungimea între braţele desfăcute (anvergura) cuprinde lungimea celor 2 braţe şi lăţimea
toracelui. Este reprezentată de distanţa între vîrfurile mediusurilor în poziţia cu braţele întinse
orizontal. Subiectul se aşează cu braţele în abducţie la înălţimea umerilor, cu spatele la un perete
şi braţele lipite de perete. Metoda cea mai simplă este de a marca pe zid locul celor două vîrfuri
ale rnedius- urilor şi apoi de a măsura cu banda distanţa dintre cele două puncte.
— Lăţimea umerilor (lăţimea biocromială). Depărtarea în linie dreaptă între cele 2
acromioane (acromion — Ia acromion), măsurată în aşa fel încît vîrf uri le compasului se aşează
la mijlocul marginii externe a ocromionuiui (policele examinatorului este situat între V3
anterioară şi cea medie a muşchiului deltoid). Trebuie avut grijă ca subiectul să menţină poziţia
normală a umerilor, întrucît o poziţie cu umerii spre anterior duce la o valoare mai mică.
— Lăţimea bispinală. Depărtarea în linie dreaptă între cele două spine iiiace antero-
superioare. Trebuie palpat cu grijă cu degetul ca să se stabilească foarte corect delimitarea
inferioară a părţii an- terosuperioare a osului iliac.
Determinarea lăţimii bispinale este mai corectă şi mai ştiinţifică decît măsurarea lăţimii bazinului
sau măsurarea distanţei între crestele osului iliac, prin care se înţelege depărtarea în linie dreaptă
a punctelor celor mai depărtate (punctul coxal) de pe marginile externe ale crestelor iliace
dreaptă şi stîngă. Dificultatea constă în delimitarea precisă a marginii extterne a osului iliac.
— Diametrul toracic transversal. Depărtarea în linie dreaptă între punctele cele mai depărtate
lateral de pe torace, măsurate cu compasul, pentru bazin, în poziţie medie între inspiraţie şi
expiraţie, la nivelul aproximativ al celei de-a 4-a articulaţii costosternale. Trebuie controlat ca
vîrfuriie compasului să fie situate pe coastă şi nu pe musculatura intercostală.
— Diametrul toracic sagital. Distanţa în linie dreaptă între porţiunea inferioară a sternului
(xifion) şi apofiza spinoasă situată la acelaşi nivel pe orizontală. Se măsoară în poziţie
intermediară între inspiraţie şi expiraţie, avînd grijă ca aparatul de măsurat să fie ţinut la
orizontală.
— Circumferinţa toracică (în poziţie intermediară respiratorie). O bandă de măsurat se trece
pe spate pe sub unghiul inferior al sca- pulei, apoi pe axile (ridicîndu-se uşor braţele) şi apoi
cercul se închide peste mameîoane. La femeile cu glanda mamară mai dezvoltată banda se aşează
anterior ceva mai sus (deasupra glandei).
La măsurarea circumferinţei toracice absolute trebuie ţinut cont de dezvoltarea stratului de
grăsime subcutanat, în special la sexul femeiesc, la care se măsoară şi o parte din sîn. Perimetrul
toracic nu poate fi comparat la cele două sexe din această cauză.
— Circumferinţa toracică (după inspiraţia maximală), Subiectul stă în ortostatism, cu braţele
atîrnînd lejer pe lîngă corp şi face o inspiraţie cît mai profundă. In acest timp banda de măsurat
se ţine moale (dar nu prea moale) pentru a permite expansiunea toracelui şi a se mula pe acesta.
Circumferinţa toracică (după expiraţie maximala). Aceeaşi .i mai sus, subiectul face o expiraţie
cît mai forţată. Banda de mă- unaf se trage uşor îndărăt pentru a se menţine mulată pe torace.
Spaţiul mişcărilor respiratorii (distanţa excursiilor toracice). Este » măsurătoare funcţional-
constituţională pentru respiraţie, calculată pi In diferenţe între perimetrul toracic în inspiraţie
maximă şi cel în
• "piraţie maximă.
■ Circumferinţa mare abdominală. Banda de măsurat se duce ni jurul abdomenului,
orizontal, la nivelul buricului.
— Arcul abdominal superior. Depărtarea în formă de arc de cerc uitre limita inferioară a
apendicelui xifoid (xifion) şi mijlocul ombilicului, măsurată cu banda de măsurat.
— Arcul abdominal inferior. Depărtarea în formă de arc de cerc intre mijlocul ombilicului şi
marginea superioară a simfizei pubiene, nas urată cu banda de măsurat.
Diferenţa ultimelor două măsurători poate servi ca punct de ori- Mitare pentru o eventuală
slăbire a ţesutului de susţinere, care se toate manifesta printr-o deformare sau bombare a
peretelui abdominal. Akaltin (1952) a stabilit 3 grade, peste 7 cm, între 5 şi 7 cm, intre 3 şi 5 cm.
— Circumferinţa taliei. Banda de măsurat se aşează la mijlocul listanţei între arcurile costale
şi osul coxal, la nivelul locului unde ibdomenul, privit din faţă, are cea mai mică lăţime. în
timpul măsurării subiectul va respira numai superficial, deoarece o respiraţie nrnplă de tip
abdominal poate duce la valori eronate.
— Marea circumferinţă brahială (cu braţul întins). Braţul drept iitîrnă pe lingă trunchi, banda
de măsurat se aşează în locul unde muşchiul biceps brahial are cea mai mare dezvoltare. Trebuie
avut
irijă, în acest timp, ca muşchii flexori ai antebraţului să fie con-
i lactaţi.
De asemenea se mai execută cu braţul îndoit la 90°. Măsurarea so face în poziţia cu membrul
superior îndoit în articulaţia cotului >i braţul ridicat la orizontală, în timpul contracţiei maximale
a fle- xorilor antebraţului.
Diferenţa dintre ultimele două măsurători ne dă o imagine despre dezvoltarea masei flexorilor
braţului.
— Marea circumferinţă a antebraţului. Banda de măsurat se pune orizontal la nivelul unde
muşchiul brahioradial atinge maximum de volum, puţin sub articulaţia cotului, în timp ce
membrul superior ■atîrnă liber pe lingă trunchi.
— Circumferinţa mîinii.
— Circumferinţa coapsei. Se măsoară la locul de dezvoltare me- lială maximă a musculaturii
(Martin). Tittel însă recomandă, pentru
o mai bună comparabilitate la cele două sexe, ca măsurătoarea să *;c facă la 20 cm deasupra
marginii superioare a rotulei, la piciorul drept, în poziţia şezînd. Acest lucru împiedică apariţia
unor diferenţe prea mari la cele două sexe datorită dezvoltării ţesutului adipos subcutanat.
— Marea circumferinţă a gambei. Banda de măsurat se trece la nivelul gambei după
măsurarea perimetrului coapsei, fără a mai fi scoasă. Se măsurară la nivelul celei mai mari
dezvoltări a musculaturii.
— Măsurarea grosimii pliurilor tegumentare se face cu ajutorul caliperului şi sînt
standardizate, în felul următor, în prezent:
1. La cap: pe obraz, la înălţimea tragusului;
2. Sub mandibulă: deasupra osului hioid;
3. Pe peretele toracic: la marginea axilară a marelui pectoral;
4. Pe peretele toracic: la nivelul coastei a 10-a pe linia axilară anterioară;
4. Pe peretele toracic: la nivelul coastei a 10-a, pe linia axilară, uneşte ombilicul cu spina
iIiacă antero-superioară;
6. La bazin: superior de spina iliacă antero-superioară;
7. Pe spate: sub unghiul inferior al scapuiei;
8. Pe braţ: pe tricepsul brahial, între înălţimea umărului şi olecran;
9. Pe coapsă: superior de rotulă cu genunchiul uşor îndoit;
10. Pe gambă: la limita inferioară a fosei poplitee.
Toate măsurătorile vor fi efectuate cu subiectul în ortostatism, pe jumătatea dreaptă a corpului.
Pliul cutanat va fi prins între police şi indexul mîinii stîngi, va fi depărtat de fascia musculară şi
va fi măsurat cu caiiperul.
— S-a stabilit că raportul „substanţei active corporale" faţă de depozitele de grăsime are
importanţă deosebită pentru capacitatea motrică a sportivilor. El va fi înregistrat ca logaritmul
valorii sumelor tuturor grosimilor pliurilor cutanate după formula lui Parizkova (1963), într-o
execuţie regresivă, după rezultatele cîntăririi hidrostatice:
Y=39,572 Ig x-, . . . Ia — 61,25 la Y=22,32 Ig x1 .. . Ia - 29,20 la
Din această valoare (care ne dă procentul de grăsime faţă de întreaga greutate corporală) poate fi
calculată — în kg şi scăzută din greutatea totală - greutatea „substanţei corporale active" (Israel,
1966; Novotny, 1964).
— Capacitatea vitală. Se realizează cu spirometrul umed sau uscat.
— Forţa de presiune sau tracţiune a mîinii. Va fi folosit dinamo- metrul lui Collin. Pentru
copii şi, parţial, pentru femei, pentru care acest aparat este prea mare (pentru a-l prinde în rnîn.ă),
se va folosi un model mai mic. înainte de probă, mîna şi aparatul se vor şterge bine cu o cîrpă. La
măsurare, care se face în picioare cu braţul
-Ii^pl deportat de corp (la dreptaci) indicatorul va arăta spre exte- 11<>i. De regulă, în intervalul
de 1 minut se fac două probe cu dina- momWrul eu toată forţa, luîndu-se în considerare cea mai
mare </< iloare.
La stabilirea forţei de tracţiune a extensorilor vertebrali aparului s<^ foloseşte (cu scala orientată
spre podea), în poziţia oblică lnţa de subiect. Acesta se prinde cu mediusurile de capetele dina-
mometrului şi tracţionează cu cea mai mare forţă. Desigur că dina- mometria este foarte
complexă cuprinzînd creşterea musculară pe
• arc? nu o detaliem, existînd în voi. I al Atlasului de Anatomie Umană.
Tehnicile sînt normate în funcţie de muşchi şi există, de asemenea, diferite prototipuri de
dinamometre.
IV. Evaluarea măsurătorilor antropomeirice
Măsurători corporale, care au fost făcute pe colective diferite, .înt de multe ori de necomparat
direct, întrucît relaţia lor corelativă .labileşte real şi mărimea absolută. Astfel, înălţimea
corporală şi ’/rcutatea corporală variază la populaţiile tinere şi în colectivele de adulţi
selecţionaţi din diferite puncte de vedere.
Compararea nu este din această cauză posibilă decît după găsi- ioa unei relaţii între diferitele
măsuri (indice de proporţionalitate). Această relaţie se realizează de obicei după formula:
mărimea mică X 100 mărimea mare
In acest fel pot fi exprimate toate dimensiunile corporale în procente faţă de înălţimea corporală.
Ca termen comun apare ,,măsura relativă", în timp ce pentru alte raportări de părţi corporale, ca
de ex.:
Lungimea braţului X 100 Lăţimea umerilor
sau
Lungimea membrului superior Lăţimea bazinului
poate fi mai bine folosit termenul de ,,Index".
Dintre indexuri cităm:
,■ greutate corporală ,, , ■ , ,.
Index Kaup — —-----------------(Index de construcţie corporala)
înălţime corporală2
Index Rohrer - greutate corporala (Index de corpolenţă)
înălţime corporală3
■, . V greutate corporală
Index (P) LIVI -—r-rr.-------------
'' înălţime corporala
Aceste indexuri au dus la stabilirea greutăţii corporale normale (Broca - înălţime corporală —
100) (Brugsch — pînă la 165 cm înăl-
ţimea corporală — 100; de la 166 cu pînă la 175 cm înălţime corporală — 105; peste 175 cm
înălţime corporală — 100). Există în continuare propuneri de specificare a acestor formule
(Beckert, 1966) care totuşi ţin în mică măsură cont de caracteristicile tipologiei corporale, de
vîrstă sau sex.
Jones (1947) ţinea cont la stabilirea greutăţii normale şi dfe vîrstă:
cor
6-14 ani=(înălţime corporală—100) — P°rala ~ 125 .
2
me corporală — 150
15—18 ani—(înălţime corporală—100)— |~—_'Lm..e ccrp0laia l2j
peste 18 ani=(înălţime corporala—100) — pn—'
în cadrul evaluărilor şi calculelor de antropornetrie sportivă au importanţă practică mai mulţi
indici.
1. Relaţia lăţimea umerilor — lăţimea între spinele iIiace antero-
i . CD lăţimea între spinale
superioare - Index 5B =•— -----------------•
lăţimea umerilor
n . , cor Index SB X (suma) circumferinţelor (extremitâtilor) (mm)
<L. index oct =---------------------------------;--------------1---------*
100
3. Substanţa corporală activă relativă — Index AKS=
substanţă corporală activă (kg) X 100
înălţimea corporală3 (cm3)
„rf î • s circumferinţelor extremităţii2
4. Evaluare lungime-peri metru =-----------:------------- —
E lungimii extremităţii
5. Lungimea relativă a extremităţilor — Index AB=
s lungimi extremităţi X 100
înălţime corporală
s\. i ,. - . . , . lungime piciorX'100
6. Lungimea relativa a piciorului =---;----1----—- -•
înălţime corporală
7. Index constituţional (sau de robusticitate) Pignet: =înălţime corporală (cm)—
circumferinţa toracică (cm)-j-greutate corporală (Kg).
8. Index constituţional Lorenz: =[înălţime corporală (cm)-greu- tate corporală (kg)]-
[(greutate corporală-150)X0,25]-grosimea pliu- lui cutanat abdominal.
De asemenea foarte importante sînt Complexele de caracteristici corporale A, B, C.
Abundenţa de indici morfologici a avut o importanţă redusă din punct de vedere practic pentru
alegerea şi îndrumarea sportivilor.
'Din această cauză, în ultimul timp s-a recurs la compararea se- purAţă o fiecărei caracteristici
corporale cu prestaţia sportivă, ţinîn- dii set cont de faptul că raporturile între caracteristicile
dobîndite nu pot fi\garantate statistic, chiar dacă la baza corelaţiilor stau valonii' medii obţinute
pe grupe. Indicaţii mai eficiente se obţin, pentru i<rlaţia 'dintre caracteristicile corporale şi
prestaţia sportivă, folosind uşa nufnitele ,,complexe de caracteristici corporale" (Srimis, 1958,
IV60 b, 1961 a; Kretschmer, 1967), cu ajutorul cărora se poate recunoaşte acţiunea unei
caracteristici în relaţia cu grupe mai: mari do caracteristici. Calcule de analiză factorială (Tanner,
1964 b; Titlul, 1967; Wutscherk 1968 a, 1969) au arătat că forma corporală poate fi exprimată
prin mai mulţi „factori": — un factor care conţine o măsură de lungime (Tanner — „tendinţă de
creştere în lungime"; V/utscherk — „factor de lungime") şi un factor care conţine in special
măsuri de circumferinţe şi greutate (Tanner - „tendinţă de creştere neliniară"; Wutscherk —
„factor de circumferinţă în greutate"; Tittel — „factor de circumferinţă şi lăţime"). în evaluarea
an- Iropometrică sportivă s-a dovedit necesară o nouă diferenţiere pentru tineri (Wutscherk,
1969), în care măsurile de lungime, circumfe- linţă şi greutate se concentrează într-un factor
dimensionai, care dă indicaţii în special asupra gradului de dezvoltare corporală (virata
biologică), iar măsurile relative, într-un factor proporţional care sumează proporţional tendinţele
de creştere liniare şi neliniare amintite mai sus, respectiv măsurile de lungime şi circumferinţe
(în raport cu gradul de dezvoltare corporală). Reprezentativi s-au dovedit aci factorii în care au
fost sumate caracteristici identice, ca, de exemplu, iungimea extremităţilor (lungimea membrului
superior [braţ |-antebraţ-(-mînă]-f-lungime membru inferior [coapsă-f-gambă]) şi, rcspectiv,
perimetre de extremităţi (braţ-[-antebraţ-{-coapsă-f-gambăX
Aşa sînt complexele de caracteristici A, B, C:
— Complex de caracteristici corporale A (caracteristici ale extremităţilor): (lungime
braţXcircumferinţă braţ)-|-(lungime coapsăX Xcircumferinţă coapsă) (dm2);
— Complex de caracteristici corporale B (caracteristici ale trun- . . , ,v (lăţimea umerilor 4-
lăţime bazin) X înălţime corporală / cnv \
chiului) —:-------------------------------------------------{----1 •
2X9reuta*e corporală V t<9 >
— Complexul de caracteristici corporale C („caracteristici totale" Wutscherk, 1966, 1968 a,
1970; Tittel şi Wutscherk, 1968 a);
0,5 X (lăţimea umerilor -|- lăţimea la spinele iliace X înălţ. corporală) / cm2 \ (lungime braţ
X circumferinţă braţ) + (lungime memb. inf. Xcircumf. coapsă) \dm2kg/
Pentru aceste caracteristici ar putea fi stabilite reiaţii mai strînse cu capacitatea de prestaţie decît
pentru caracteristici separate (Tit- lai 1963, 1965, 1967; Tittel şi Wutscherk 1968; V/utscherk,
1966, 1968, 1969). Limitările pentru aceste complexe de caracteristici
305
'M ■ ■ Antropologie motrică
/
corporale constau în faptul, câ determinarea lor internă poate fi Crescută prin multitudinea
variabilelor pe care le conţin şi, de asemenea, prin sumarea sau multiplicarea erorilor de la
măsurat. Structura complexului de caracteristici corporale C, care la bărbaţi se află normal între
0,80—1,20, iar la femei între 1,10 şi 1,40, ă putut fi lămurită prin analiză factorială (Wutscherk,
1968 a, 1968 b, 1968 c, 1969), şi anume, s-a ajuns la concluzia că ea reprezintă, în principal:
/
1 - mărimile dimensionale la populaţiile tinere;
2 — gradul de dezvoltare corporală (vîrstă biologică);
3 specificitatea tipologiei corporale.
în evaluarea eficienţei muncii fizice grele, respectiv a unui antrenament sportiv intensiv de lungă
durată, asupra structurii corporale umane s-au evidenţiat, printre alţii, 2 indicatori ca foarte
expresivi:
. diametrul toracic sagital X 100
1. Indicele toracal a»------------------- ----------;
diametrul toracic transversal
Diferenţa între circumferinţa maximă a musculaturii contractate a braţului cu braţul
o i i- r | îndoit si idem cu braţul întins X100
2. Indicele muscular =-----------:------------- --------—-------
circumferinţa maximă a musculaturii contractate a braţului întins
Exemplu de calcul pentru 'indicele muscular:
— circumferinţa maximă a braţului drept contractat, îndoit=33cm;
— circumferinţă maximă a braţului drept contractat, întins—28,5 cm;
— diferenţa între ele=4,5 cm. Reiese că:
, , 4,5X100 ...
Indicele muscular =---------«= 14,3.
28,5
Experienţa a dovedit că:
— Valori sub 5 — caracterizează o musculatură slab dezvoltată;
— Valori 5-12 — valori normele pentru persoane cu capacitate de prestaţie fizică uşoară;
— Valori peste 12 — caracterizează o musculatură flexoare la nivelul antebraţului foarte bine
dezvoltată.
într-o etapă superioară -aceste date se impun a fi prelucrate prin metode statistico-matematice.
Ca premise pentru introducerea de metode statistico-matematice sînt necesare:
— existenţa unor valori de măsurare şi în număr suficient de mare, obţinute prin evaluare în
diagonală şi în lungime;
— siguranţa că parametrii de prelucrat au fost obţinuţi printr-o metodică şi tehnică de
măsurare corecte. Experienţa a arătat că factorului „eroare de măsurare" şi rolului său nu i se
acordă suficientă atenţie.
'Erori de măsurare apar prin:
—\ instrumente de măsurat imprecise în sens absolut sau relativ;
— Vnetode imprecise (în antropometrie, măsurarea unor suprafeţe mai mWi sau mai mari în
loc de măsurarea unor puncte).
— n\ăsurare greşită sau imprecisă (eroare subiectivă).
Este ]de dorit ca erorile subiective să se apropie de cifra 0 (zero), (••ea ce poate fi atins prin
exersare. Numai astfel pot fi eliminate ororile datorate aparatelor şi metodei sau valoarea lor să
se apropie de cifra 0 (zero). Cu toate acestea nu sînt de ignorat erorile obiective de măsurare, ci
ele trebuiesc stabilite cantitativ, pentru a nu caracteriza astfel domeniul ca neinterpretabil. Foarte
importantă devine calcularea erorilor obiective de măsurare mai ales atunci cînd lucrează
colective, sau evaluarea se face în colectiv.
Cea mai corectă evaluare este posibilă numai prin statistică matematică. Fără cunoştinţe de
statistică cercetările proiective nu au forţă de expresie.
O pregătire corectă a grupelor de date, dobîndite prin măsurare, impune, în funcţie de numărul de
indivizi, calcularea valorii medii.
Iia este, de obicei, o medie matematică, deşi nu poate caracteriza niciodată singură esenţa acestei
populaţii. Pentru a caracteriza aceasta mai cuprinzător avem Ia dispoziţie posibilităţi grafice şi de
calcul. Din primele putem de multe ori observa ce hotărîre să iuărn, ce valoare medie să folosim
(medie aritmetică simplă, medie aritmetică favorabilă, medio de densitate, valoare centrală,
media geometrică).
La valoarea medie aleasă corespunde atunci şi măsura de răs- pîndire (deviere standard). Fără
calcule deosebite poate fi constatată limita de variaţie (valoare minimă ... valoare maximă), care
trebuie luată numai ca factor minimal pentru răspîndirea valorilor individuale, deoarece ea se
caracterizează prin valori extreme. Pătratul răs- pîndirii (S 2), necesar pentru compararea valorilor
medii sau a altor metode de corectare (de ex„ analiza variantei) se numeşte variantă.
Alte posibilităţi pentru prelucrarea statistică oferă compararea valorilor medii, respectiv
răspîndirile. Aceasta este necesar deoarece valori medii egale pot avea o răspîndire inegală, iar
valori medii inegale pot să aibe o răspîndire identică.
Din metodele statistice de pînă acum, folosite pentru studiul evaluării antropometrice şi al
diferenţelor care apar, cea mai expresivă pare să fie cea a lui Bravais, completată de Pearson, şi
anume, coeficientul de corelare, necesar pentru dovedirea unei relaţii între mai multe
caracteristici corporale şi performanţa sportivă.
Multele date din tabelele de corelare pot fi folosite cu succes şi în analiza multifactorială, în
scopul concentrării acestor complexe de caracteristici şi proprietăţi. Cu ajutorul lor este posibil
ca, (din coeficienţii de corelaţie, între multitudinea variabilelor, numărul şi felul
J
factorilor de bază (Petersen, 1961) sâ fie trase concluzii, cu alte/cuvinte: „extragerea factorilor"
dintre care se caracterizeazâ un factor de lungime (L), unul de lăţime (B) şi al treilea de greutate
sâu de circumferinţă. j
Pentru extracţia factorilor ar trebui folosită metoda centrului do greutate a lui Thurstone întrucît
ea este mai simplă şi irfai uşor de efectuat decît metodele de pînă acum, care necesitau calcula-
toare electronice în metoda axelor principale, şi metoda maximului a lui Likelihood. Asemenea
calcule se cer a fi făcute în centre do calcul care dispun de aparatura necesară.
Ţinînd cont de faptul că relaţia între performanţa sportivă şi diferitele măsuri corporale decurge
liniar, se va efectua calculul coeficienţilor liniari de regresie şi apoi aceştia vor fi transpuse în
diagramele de regresie, pentru a putea face o evaluare cantitativăJ în practica sportivă
interesează, de asemenea, influenţa caracteristicilor corporale în comun asupra performanţei,
pentru care vom face
o analiză regresională multiplă cu pînă la 12 variabile. Rezolvarea unui asemenea sistem de
egalitate cu atît de multe necunoscute presupune multe calcule, care vor putea fi făcute pe
calculator, în centre de calcul. Coeficienţii multifuncţionali de regresie obţinuţi în acest mod au
avantajul că ne dau posibilitatea de a obiectiva relaţia dintre influenţa caracteristicilor corporale
şi performanţe, cu condiţia ca toate celelalte caracteristici (care influenţează, de asemenea,
performanţa) să fie constante. în timp ce la regresia simplă, posibilitatea sportivă, măsurabilă
(exprimată cifric) este privită ca o funcţie a unei caracteristici corporale, Ia regresia multiplă se
ţine cont de dependenţa matematică a tuturor caracteristicilor corporale; şi aici se pleacă de la
premisa că raportul este liniar: toate variantele apar numai la puterea 1. La sfîrşit se poate cerceta
în ce măsură fiecare caracteristică corporală participă la regresia multiplă.
Formule statistico-matematice folosite mai curent sînt:
1. Repartiţie normală
TC = 3, 14159 ,,_______(I);
2 2
e = 2,71828 *'*' ~ ’
2. Egalitate cu 3 componente —-—— (Îl)î
£
3. Med pa aritmetică x= -—— (III);
\
(IV);
i=1
n-1
A. Deviaţie medie pătrată s—+
!J, Repartiţia valorilor medii (V);
6. Lăţimeq variaţiei V — xma<... xmill (VI);
10
7. Coeficient de variabilitate y — - °- (VII);
X
x x
8. Cercetarea diferenţelor valorilor_________ i~ 2 A/HIV
medii pentru colective mari /ii
V^f+^
BVr
9. Coeficient de regresie b= --------------——— (IX);
2x2-
n
10. Egalitate de regresie ^ h*x-f-a ^)Q.
a
a = y-b ■ x
11. Coeficient total de corelaţie liniară
Ex.Ey.
S/.y.—
(XI);
V(W-Şt)(«-Ş£)
12. Teoria factorială (egalitate de bază)
P
fa = J2 °iz°i* =Oi1ail+°i2°i2+ • • • %a/p (XII).
t=Z
Subliniem, de asemenea, importanţa posibilităţilor de reprezentare grafică a valorilor obţinute.
Pentru reprezentarea grafică, care se ştie că este mai expresivă ■locît o multitudine de cifre, sînt
foarte indicate curbele de densitate şi cele de repartiţie (benzi de variaţie, de răspîndire sau
elipse de Kîspîndire), coloanele de diagrame, diagramele de deviaţie, diagrame le profil (de ex.,
pentru caracterizarea ordonării ţesutului adipos subcutanat la cele două sexe la diferite vîrste —
Parizkova 1962, 1963) >i figurile proporţionale.
Măsurarea pliului cutanat (Gal i permetria) după Parizkova, 196^.
1. Definiţie
Grosimea pliului cutanat Ia nivelul unei regiuni corporale stabilite.
2. Descrierea punctelor de măsurat
(1) — la cap - proeminenţa situată în faţa conductului auditiv
extern (tragus)
(2) — pe podeaua cavităţii bucale, superior de osul hioid.
(3) — pe marginea laterală a axilei, la marginea muşchiului pec
toral mare.
(4) — pe torace — la înălţimea coastei 10 pe linia axilară ante-
ri oa ră.
(5) — pe abdomen — oblic sub cicatricea fiziologică a ombilicu
lui, după primul sfert pe l-inia care uneşte ombilicul cu spina iîiacă antero-superioară.
(6) - la nivelul şoldului, direct peste creasta iIiacă.
(7) — pe spate — sub unghiul inferior al scapulei.
(8) - pe braţ - pe faţa posterioară, la mijiocul ei, peste muş
chiul triceps brahial.
(9) — pe coapsă — superior de marginea superioară a patelei,
la nivelul trecerii muşchiului drept femural în ligamentul pa te lor.
(10) — pe gambă — peste muşchiul gastrocnemian pe faţa po- plitee.
3. Calcularea procentului de ţesut adipos subcutanat
După ce, la cele 10 locuri, a fost măsurată grosimea pliurilor cutanate, se face suma celor 10
valori. între această sumă şi partea procentuală a depozitului de ţesut adipos subcutanat există
relaţii de regresie care se exprimă astfel:
17—40 ani y = 22,32 log x—29,20,
17—40 ani y = 39,57 log x—61,25.
Aceste egalităţi au fost intabelate (tab. 30).
La rubrica pentru vîrstă şi sex se caută suma celor 10 măsurători de pliuri cutanate (mm), iar în
rubrica alăturată se citeşte procentul de ţesut adipos subcutanat.
Masa depozitului adipos (kg) reiese din:
masă corporalâX^procent ţesut adipos subcutanat kg°/0
—-----------------------------------------------------------------------------------
După scăderea masei depozitului adipos din masa corporală (kg) nt* râ^îne aşa-numita substanţă
corporală activă (AKS - sau în româneşte SCA), care este mai corect denumită aşa decît masa
corpo- r<r/ă fără ţesut adipos (esenţial body mass, lean body mass).
Din Substanţa corporală rezultă indicele AKS:
[substanţă corporală activă kg L (înălţime corporală3 X 10) 171- prin care se evaluează
exprimarea musculară (tab. 31).
Greutatea specifica
1. Definiţie
Greutatea specifică ne dă date despre modificarea proporţiei di-
I Iiţelor ţesuturi corporale faţă de masa corporală generală (de ex., ţesut osos sau de legătură,
ţesut muscular şi adipos) (tab. 32).
Greutatea specifică este definită prin G/Y în care:
G = nXg(^g— = 1 N) şi 9,806 N = 1 kg.
s2
Pentru G poate fi folosit cu aproximaţie m. Greutatea specifică corespunde deci raportului ——
n C( rporalâ
_ ? ., care, în mod obişnuit,
volum corporal (cm3)
este cunoscut sub numele de greutate corporală.
De aici reies mai multe posibilităţi de calculare a greutăţii spo cifice.
2. Forme de calculare
Conform egalităţii de mai sus:
— evaluare a masei corporale;
— evaluare a volumului corporal;
— calculare prin egalitatea de mai sus, masă corporală/volum corporal (kg/cm3).
Cîntârirea hidrostatica (principiul lui Archimede)
Tehnologia de măsurare cu ajutorul unui cîntar de persoane caro se aşază la marginea unui bazin
a fost pusă la punct de Brobny (1958). Metoda este îngreuiată de faptul că persoana trebuie să
sten mai mult timp sub apă; ea poate fi accelerată prin folosirea unui cîn tar cu ridicata (arc de
oţel).
Egcslifiâţile de regresie la ţesutul adipos subcutanat (măsurătorile
pliurilor cutanate)
Parizkova (1962) a stabilit, prin comparaţie cu rezultatele cîntă- ririi hidrostatice, egalităţile de
regresie între suma pliurilor cutanaio (10 puncte de mărime) şi greutatea specifică. Astfel avem:
y = greutate specifică, x = suma celor 10 pliuri cutanate,
tineri = 9—12 ani; y = 1,180—0,069 log x,
13-16 ani; y = 1,205—0,078 log x, tinere = 9—12 ani; y =1,60—0,061 log x,
13—16 ani; y = 1,205-0,078 log x. #
Nomograma — La calcularea greutăţii specifice, datele de mai sus sînt redate de autor în
nomograme, ceea ce arată că greutatea specifică poate fi stabilită şi pe baza a doar 2 locuri de
măsurat.
Stabilirea suprafeţei corporale şi a volumului corporal
A. Stabilirea suprafeţei corporale
Stabiliri de suprafeţe corporale vor fi găsite în literatura de cn- tropometrie sportivă mai greu.
Totuşi acest procedeu s-ar putea ca în viitor să se extindă.
O experienţă geometrică, efectuată de Pfaundler (1916) reprezintă corpul omenesc ca suma
suprafeţelor diferitelor forme geome-
iiico de tipul cilindrilor şi trunchiurilor de con. Din acest punct de vedere corpul uman poate fi
descompus în diferite corpuri geometri- « calculate suprafeţele la fiecare şi rezultatele sumate. O
descriere mai amănunţită la acest procedeu o dă Grimm (1966).
Mai simplu este de stabilit suprafaţa corporală în funcţie de înălţimea şi greutatea corporală. In
acest sens avem tabele efectuate de littel şi Wutscherk (1972), conform calculelor lui Du Bois şi
Nomo- i|ramele lui Hannon (tab. 35). Pentru aceste evaluări sînt necesare numai înălţimea şi
greutatea corporală.
B. Stabilirea volumului corporal
1. Procedeul cu tancul de scufundat
Principiul de măsurare se bazează pe compresiunea exercitată -isupra apei într-un tanc de
scufundat. Cantitatea de apă comparată va fi contractată într-o ţeavă comunicantă, care are o
scală gravată ciu pictată, prin trecerea apei şi ridicarea ei pînă la un anumit nivel .au prin trecerea
ei într-un vas de măsurat (Grimm, 1966).
2. Măsuri antropometrice
Volumul corporal variază în funcţie de gradul de umplere a pulmo- nului (capacitatea vitală,
volum rezidual). Pentru comparaţie dăm următoarele calcule după de Bugyi (1973).
1. Circumferinţa toracică Ia nivelul diafragmei (BU)
2. Lungimea sternului (ST)
Volumul toracic (VB) se calculează astfel:
Dacă VB este cunoscut, atunci reiese:
— Capacitatea vitală=057 V^—f—820 (ml).
— Volum rezidual = 0,213 VB—324- (ml);
— Capacitatea totală = 0,80 VB-f-400 (ml);
La stabilirea volumului corporal trebuie ca persoana de cercetat să fie sub suprafaţa apei. Atît
prea-plinul cît şi ţeava comunicantă iu un diametru relativ îngust, astfel încît egalanea celor 2
suprafeţe <le apă se produce lent. în acest sens persoana de cercetat trebuie •>ă se scufunde încet
în bazin pentru ca, în momentul cînd se scufundă şi corpul, să trebuiască să se egaleze numai
volumul corpului şi instalaţia de măsurat. Bineînţeles că tancul trebuie umplut cu apă la
temperatura corpului şi să respecte normele igienice (fig. 118).
3. Modalitatea de evaluare
Volumul corporal poate fi evaluat prin egalităţi care cuprind variabilele „înălţime corporală" şi
„greutate corporală". Este cunoscută formula lui Cowgill (1957) corectată de Wittig (1964)
pentru fi zio Io gie sportivă.
V. Stabilirea tipului de construcţie corporală
Tabloul de exprimare morfologică a omului este foarte variat [posibilitatea aceloraşi combinaţii
de gene este, după Bach (1965) de 1/7X1012].
Totuşi, caracteristicile de bază ale înfăţişării umane (dimensiuni şi proporţii de lungime, lăţime şi
adîncime) sînt relativ puţine. încercările de clasificare a tendinţelor de creştere şi tipurile de
construcţia corporală ajung pînă în antichitate (Hipokrates - 460-377 î.e.n.).
Acestor experienţe nenumărate le este comun faptul că toate pornesc de la aparenţe
(exteriorizare). Conceptul de „tip" este definit metodologic prin caracteristicile comune tipului,
alte caracteristici pu- tînd fi diferite. Totuşi, asemenea comunităţi (asemănări şi identităţi) trebuie
să se refere la caracteristicile de bază ale individului. Proprietăţile reies însă numai din acţiunea
reciprocă a două obiecte şi anume, proprietăţi invariabile, numai din tratarea lor cu sisteme
definite de elemente structurale. Ilustrarea formei corporale a sportivului prin folosirea
metodelor antropologice, care se referă verbal sau metric la tendinţa de creştere, are un caracter
pur descriptiv şi rămîne depen dentă de întîmplător ca ş; valorile medii ale fiecărei caracteristici
corporale (tab. 26).
De aceea şi tipologia corporală a sportivului trebuie să pornească de la relaţiile structurale şi
funcţionale, relaţii determinate de legi generale, relaţii dintre construcţia corporală şi aptitudinile
de prestaţie, adică să pornească de la scopul propus. Întrucît acest lucru nu a reuşit pînă în
prezent, antropometria sportivă foloseşte încă metode descriptive, care, din punct de vedere
teoretic, se supun legităţilor de mai sus, iar din punct de vedere metodic se bazează pe obiec-
tivitate şi pot fi reproduse în scopul unei prelavrări ulterioare.
De aceea este necesar ca întîi să reproducem cele 3 metode ale căror rezultate pot fi găsite încă în
literatura sportivă (Kretschmer, căror rezultate pot fi găsite încă în literatura sportivă.
1. Stabilirea tipului de construcţie corporală după Kretschmer. Această metodă s-a
răspîndit rapid deoarece autorul a încercat să combine forma morfologică cu caracteristicile
speciale şi cu predispoziţiile la îmbolnăvire.
Clasificarea şi cele trei tipuri (leptosom, atletic şi picnomorf) se face pe baza unor reprezentări
subiective (tab. 27).
Caracteristici de construcţie corporală ale tipurilor constituţionale
Bărbaţi Femei
jleptos atletic ipicnic îeptoso 'atletic picnic
om m
1. înălţime .168,4 170,0 167,8 153,8 ■163,1 156,5
corporală (cm)
2. Greutate 50,5 62,9 68,0 44,4 61,7 56,3
corporală (kg)
3. Lăţime umeri 35,5 39,1 36,9 32,8 37,4 34,3
(cm)
4. 84,1 91,7 94,5 77,7 86,0 86,0
Circumferinţă
torace (cm)
5. . 74,1 79,6 88,8 67,7 75,1 78,7
Circumferinţă
abdomen (cm)
6. 84,7 91,5 92,0 82,2 95,8 94,2
Circumferinţă
bazin (cm)
7. Lungimea 80,4 90,9 87,4 79,2 85,0 80,5
membr. Inferior
(cm)
Tabelul 27
Caracteristicile tipurilor corporale după Kretschmer
Tip — Proporţii Relief de Extremitate
trunchi suprafaţă
Picnic — scurt, torace •rotunde, forme moi, relativ scurte,
concav, unghi moi, datorită mîini şi picioare
costal obtuz ţesutuiui adipos osoase, scurte şi
bine format late
atletic — umeri largi, relief muscular membre, palme şi
puternici, puternic, plastic plante puternice, a-
trunchi în formă crocianoză
de trapez, cu un
bazin relativ
îngust
îeptosom — torace lung, slab, cu puţin ţe- extremităţi lungi,
plat, unghi costal sut adipos subţiri, cu mîini şi
ascuţit, bazin subcutanat picioare lungi şi
rela- tiv lat subţiri
Deosebirea diferenţelor metrice ale caracteristicilor corporale între aceste grupe de construcţie
corporală a reuşit numai parţial (Tittel şi Wutscherk, 1972).
2. Stabilirea tipului de construcţie corporală după Sheldon. Autorul a avut greutăţi
încercînd să încadreze 4 000 de studenţi americani în cele 3 grupe de mai sus.
în total au reieşit:
“ 9% — leptosomi
— 12% — atletici.
— 7% — picnici
72 din cei cercetaţi nu au putut fi încadraţi datorită amestecului de caracteristici picnice,
leptosome şi atletice.
Sheldon vede forma de exteriorizare a construcţiei corporale ca rezultat al dezvoltării accentuate
a uneia din cele 3 foiţe embrionare (endoderm, mezoderm şi ectoderm) şi împarte tipurile de
bază ca şi Kretschmer tot în 3 extreme (endomorf, mezomorf, ectomorf). Evaluarea s-a făcut
după impresii subiective, obţinute prin fotografiere totală. Caracteristicile cuprind 7 grade pe o
scală. Cifra 7 corespunde unei exprimări totale a unui tip, cifra 1 corespunde identităţii zero (0)
(neidentităţii). Valorile medii ale caracteristicilor evaluate în raport cu exprimarea endo- mezo- şi
ectomorfă ne redau tipul corporal în 3 cifre: 7.1.1. Tipul clar endomorf,
1.7.1. Tipul clar mezomorf,
1.1.7. Tipul clar ectomorf.
în cadrul unei scheme date există şi poziţiile valorilor intermediare (de ex., 3.5.3.) de recunoscut,
ceea ce corespunde cu un avantaj pentru experimentator, adică cele 72% din cazuri care nu au
putut fi încadrate după Kretschmer, au fost încadrate ca fenomene morfologice şi înţelese şi
diferenţiate ca legităţi, amestecuri şi variaţii de către Klous (1953).
3. Stabilirea tipului de construcţie corporala după Heath-Cprter. Această metodă
corespunde principiilor de bază ale metodei lui Sheldon. Ea o întregeşte pe aceasta, deoarece
autorii încearcă să înlăture unele critici care se referă în special la gradarea de pe scală (1—7) şi
reprezentarea lor în populaţie şi, de asemenea, încearcă să înlăture subiectivitatea autorului
(Meredith, 1940). Autorii dau corectări ale gradelor de pe scală, care, după metoda lui Parnel
(1954, 1957) pot fi cercetate şi metric.
Din acest punct de vedere corespunde:
— pentru exprimarea endomorfă avem ca măsură grosimea pliuri lor cutanate la braţ peste
muşchiul triceps (8), inferior de unghiul inferior al scapulei (7), superior de creasta iliacă (6)
(Scala F; f== fat);
— pentru exprimarea mezomorfă avem ca măsură raportul celor
4 măsuri de lăţime şi circumferinţe (lăţimea epicondiliană a humeru- sului şi a femurului;
circumferinţe ale braţului şi gambei corectate prin măsurări ale p!iuîui cutanat) faţă de înălţimea
corporală (Scala M; m = museularity);
— pentru exprimarea ecrtomorfă avem ca măsură raportul între înălţimea corporală şi
greutate corporală (înălţimea corporală/greutate corporală = În/Lb) (Scala L; I = linearity).
Se colculeazâ tipul de construcţie corporală în modul următor: poziţia de pe scala valorilor a
mărimii măsurate se trece pe scalele F şi
I. Pentru calcularea valorii de pe scala M trebuie calculat „punctul mediu" al celor 4 locuri de
măsurat. Abaterea lor de la vaioarea înălţimii corporale se transformă la aceeaşi valoare pe scala
M (tab. 28).
4. Stabilirea tipului de construcţie corporală după Conrad. După folosirea tipologiei lui
Kretschmer (Tittel, 1963; Wutscherk, 1966) actualmente se foloseşte metoda lui Conrod (1944,
1963) (Wutscherk, I968). Această schimbare este motivată de avantajele metodei. Caracteristica
pentru această metodă este:
— tipurile de construcţie corporală nu sînt înţelese ca tipuri polare, adică extreme, ci ca
apariţii logice în cadrul repartiţiei normale a ca- lacteristicilor. Media este deci cea mai
frecventă, este normalul;
— toate repartiţiile normale au 2 poli care se exclud reciproc. în sensul iui Conrad acestea
sînt tipurile leptcmorfe şi picnomorfe. De aceea tipul atletic nu poate fi identic cu media. Acest
tip deviază din punct de vedere al caracteristicilor tendinţelor din l'imitele repartiţiei
caracteristicilor, faţă de tipurile picnomorf şi leptomorf;
— forma corporală „atletică" trebuie înţeleasă ca o formă specifică de exprimare a
construcţiei corporale. Construcţiile corporale lep- tomorfe şi picnomorfe pot fi exprimate atletic
dar şi — de asemenea în cadrul limitelor normale — cu tendinţă inversă (ne-atletică). Conrad
foloseşte pentru exprimarea atletică termenul de hiperplazie, pentru polul opus termenul de
hipoplazie;
— tipologia lui Conrad se bazează pe două aspecte diferite, numite planurile de variaţie 1 şi
2;
— ordinea caracteristicilor în cadru! planului de variaţie decurge pe baza mărimilor metrice
ale caracteristicilor corporale. Caracteristicile sînt:
© Primul plan de variaţie: înălţime corporală, lăţime şi profunzime torace. Aceste măsuri sînt
reunite în cadrul index-ului metric (Stormgren, 1937) într-o unică valoare şi încorporează modul
de concepere proporţional;
© A! 2-lea plan de variaţie cuprinde: lăţime umeri, circumferinţă antebraţ, idem mînă. Ele sînt
reunite în index-ul plastic şi încorporează modul de concepere dimensional;
— valorile indicelui metric şi plastic vor fi transformate prin tabele (tab. 29) şi trecute într-o
schemă de coordonare formată din 81 de cîmpuri. Aceasta ne cere să împărţim spectrul de
repartiţie al celor
2 indici în 9 clase. Clasele indicelui metric vor fi notate cu litere mari (A — picnomorf, £ —
mezomorf, L — leptomorf), iar cele ale indicelui plastic cu cifre arabe (1 — hipoplazie; 5 —
mezopîazic; 9 — hiperpla- zic). Un sportiv care corespunde din punct de vedere ai construcţiei
Nume: Ocupaţia: Vîrstă: Data:
Proiect: Cercetător:
pliu cutanat mm: limita su- '12 14, •18 22, 26, 31, 35, : 46, 52,
triceps brahial perioară 9 ,9 9 9 2 8 40, 2 ^
=13,0 7
scapulă =15,3 valoare 8 , 17, 21, 25, 29, 33, 38, 43, 49,
creastă medie 'L 13, 0 0 0 0 5 0 5 0
0
iliacă = 9,9 limita 0'6 11, 15, 19, 23, 27, 31, 35, 40, 46,
inferioară 0 0 0 0 0 3 9 8 3
total =38,2 gambă = 1. prima 10, 1 A'2 2 2'2 3 3'2 4 4'2 5
9,8 compo- 9
nentă
Scala F

înălţimea
corporală
(in) =67,1 55,0 56,5 58,0 59,5 - 62,5 64,0 , 67,0 68,5 70,
61,0 65,5 0
lăţime
(cm) =6,84 5,19 5,34 5,49 5,64 5,78 5,93 6,07 6,22 6,37 6,51 6,6
Humerus
femur =9,27 7,41 7,62 7,83 8,04 8,24 8,45 8,66 8,87 9,08 9,28 9,4
Circumfe <
rinţă
braţ 33,0
pliu cu
tanat 1,3=31,7 23,7 24,4 25,0 25,7 {? 27,0 27,7 28,3 29,0 29,7 30,
6,3 3
Circumfe
rinţă
gambă =35,1
pliu cuta
nat (95)=34,1 27,7 28,5 29,3 30,1 30,8 31,6 32,4 33,2 33,9 34,7 35,
5
1. a 2-a
compo
nentă
Scala M h h 1 1 ’2 2 2'2 3 3'2
greutate
corporală
tipul de construcţie corporală antropo- metrică completat prin evaluare fotografică
V
Lb=147,0
înălţime
corporală
in= 12,76
Greutate
corporală
Lb
limita su
perioară 11,99 12,32. ■12, 12,9 13,15
12,53 74 5
Valoare
medie ’und 12,1612,4312,6412,8 13,05
5
limita V/en
infe i-
rioară ger 12,0012,3312,5412,7 >12,9
5 6
a 3-a
com
ponentă
Scala L I2 1 1 '2 2 <2'2 3
a 3-a com- a 2-a corn- a 3-a componentă Jponentă /ponentă
4 5 2 1/2
)
MHutrucţio corporală a lui Heath-Carter
Ml, 65, 73, 131 39, 98,9 108,9 ■119 1131, 143,7 157,2 171,9 187, 204.0
/ 7 2 ,2 7 P4, ; ,7 2 137,0 150,5 164,0 9 196.0
V), 62, . 77, 85, 0 104,0 1114. , , 143,8 157,3 180, 188.0
!> 0 69, 0 5 89,8 99,0 0 125, 131,3 0
w,:\ 68, 5 73, 81, 109.0 5 172,
0 65, 3 3 119,8 0
8
W2 6 tf'2 7 7'2 8 8'2 9 9'2 10 10'2 11 11 '2 12

71, 73,0 74,5 76,0 77,5 79,0 80,5 82,0 83,5 85,0 86,5 88,0 e9,5
5
6,80 6,95 7,09 7,2 7,38 7,53 7,67 7,82 7,97 8,11 8,25 8,40 8,55
4
y,70 9,91 , 10,3 10,5 10,7410,95 11,16 11,3711,58 >11, ;1 12,21
10,1 3 3 79 2,00
2
11,0 j31, 32,2 33,0 33,6 34,3 :35,0 35,6 36,3 37,1 37,8 38,5 39,3
6

16, 37,1 , 38,6 i39, 40,2 41,0 41,8 42,6 43,4 44,2 45,0 45,8
3 37,8 4
4 i4'2 5 6'2 5,2 6 6'2 7 7'2 8 8'2 9

, 13,56 13,77 13,9814,19, 14,59, 15,01 15,2215,42 fi

13,3 14,39 14,80 5,63
6
13,2 vl 3,67 [13,8 14,01'14,2 14,50114,7 •14,9 15,1215,33 15,53
6 3,46 8 9 0 1
13,1 i13,3 Si 13,78'13,9 14,20 14,4014,6014,81 15,0215,23 15,43
6 7 3,56 9
3'2 4 J4'2 5 i5'2 6 6'2 7 7'2 8 :8'2 9

Semnătura:
corporale normalului, mediei, va fi trecut în schema de coordonate prin poziţia ,,E5“, iar verbal
cu mezomorf-mezopiazic;
- stabilirea tipologiei corporale se bazează pe repartiţia normală a caracteristicilor corporale
în cadrul populaţiei. De aceea, prin această metodă pot fi evaluate tipurile de construcţie
corporală alo femeilor, copiilor şi tinerilor.
Cît de mult contribuie această metodă la reprezentarea proprietăţilor morfologice ale sportivilor
vor arăta cercetările care vor urma. Diferenţele tipologice de construcţie corporală a sportivilor
din di verse discipline ar trebui însă redate cu prioritate {Wutscherk, 1968; Tittel şi Wutscherk,
1972).
Conrad însuşi arată că este imposibil să încadreze marea varia - bilitate a construcţiei corporale
umane, dintr-un punct de vedere, în două sau 3 tipuri de forme. Este, de asemenea, greu de
dovedit că prin intermediul indicelui metric, adică al raportului dintre înălţimea corporală,
lăţimea şi profunzimea toracică, pot fi relevate elementele structurale morfologice; aici are rol
hotărîtor şi prestaţia, adică pîr- ghiile şi forţele extremităţilor şi raporturile de mase ale corpului
şi toate aceste noţiuni trebuie să fie cuprinse în fenomenologie.
Este sigur însă că prin această metodă tipologia construcţiei corporale a trecut din spectrul
subiectivului în cel mai limitat al obiectivului (măsuratului obiectiv), şi deci în domeniul
comparahilităţii.
Tabelul 2V
Modificări ale caracteristicilor de construcţie corporală la diferite tipuri constituţionale, la
100 ele eleve între 16-19 ani (Tittel)
Caracteristici 3. 19 ani 2. 17-18 ani 1 . 16 ani
2
de construcţieL A P L A P L A P
corporală
înălţimea corporală 164,9 161,3 162,3 165,4 162,2 162,9 165,6 162,4 163,1
(cm)
Greutate corporală 54,1 58,1 63,9 53,7 58,0 67,3 54,8 57,6 69,2
(kg)
Substanţă corporală 45,5 47,7 51,8 44,6 47,3 52,1 45,9 46,9 52,1
activă (kg)
Indice AKS 1,04 1,13 1,21 0,96 1,11 1,20 1,01 1,10 1,20
Ţesut adipos % 8,2 11,1 16,6 8,9 10,9 16,9 9,7 •11,4 17,2
Complex de con- 59,7 62,7 68,5 59,7 63,4 70,1 62,0 (63,5 70,5
strucţie corporale:
A
B 85,9 80,4 70,4 '88,9 81,7 72,3 86,1 81,5 72,0
C 1,49 1,31 1,04 1,50 1,31 1,06 1,39 1,29 1,02
Greutate corporală 328 360 424 325 358 413 331 355 424
relativă
L = leptosom, A = atletic, P = picnic.
Date pentru stabilirea tipului de construcţie corporală după metoda lui Conrad. Se procedează în
modul următor:
a. Măsurătoarea
— înălţimea corporală,
— diametrul transversal al toracelui,
— diametrul sagital al toracelui,
— lăţimea umerilor,
— circumferinţa antebraţ,
— circumferinţa mînă.
b. Calcularea indicelui metric. Cel mai bine se foloseşte diagrama lui Stormgren şi Thooris şi
un compas cu vîrfuri ascuţite. Pe
■ ilicală se caută valoarea mărimii corporale, iar pe orizontală valoarea diametrului transversal al
toracelui. La locul unde se între- kilo cele 2 linii se aşează vîrful unui braţ al compasului. Se
caută distanţa cea mai scurtă la linia oblică care corespunde diametrului sa-
321
>‘l Antropologie motricâ
gital al toracelui; dacă se găseşte deasupra primului punct, atunci valoarea capătă un semn
negativ pe scala dată; dacă este situată sub acest punct atunci capătă un semn pozitiv înainte. Din
aceşti indici se vor forma 9 clase, care redau poziţiile de la A la L de po abscisă (fig. 119).
Valorile indicilor respectivi vor fi cuprinse conform tabelelor cu 5 şi 9 clase şi vor fi însemnate
cu litere mari de ia A (picnomorf) la L (leptomorf) (tab. 33).
c. Calcularea indicelui plastic, Indicele plastic este şi mai uşor de calculat. Se face suma
valorilor — lăţimii umerilor, a circumferinţei antebraţului şi a mîinii — care apoi se transformă
conform tabelelor tip. Notarea claselor de la 1-9 reprezintă poziţia de la 1 la 9 de pe ordinală
(tab. 34).
d. Formularea tipului de construcţie corporala. Pentru stabilirea poziţiei în cadrul
generalului se foloseşte o schemă de coordinale formate din 81 de cîmpuri.
Valorile indicelui metric şi plastic, care au fost transformate conform tabelului în cele 9 clase, ne
dau punctul de întretăiere al coor- dinatelor, adică poziţia construcţiei corporale în cadrui
repartiţiei generale. Corespunzător tendinţelor de bază ale coordonatelor, tipurile de construcţie
corporală găsite vor fi definite verbal, de exemplu:
— 65 — picnomorf-mezoplazic,
— £8 — mezomorf-hiperplazic,
— L 2 — leptomorf-hipoplazic.
Şi formele de tranziţie pot fi definitivate, de ex.:
— F 6 - mezoieptomorf - mezohiperplazic,
— H 6 — leptomorf — mezo-hiperplazîc,
— C 3 — picnomezomorf — hipo-mezoplazic.
Metoda antropomeîrograficâ de stabilire a tipului constituţional (Briant) cu aplicabilitate în sport
Odată cu procedeele tehnice pe caro le vom reaminti foarte rapid, poate fi oportun, în primul
rînd, să pu nem în evidenţă concepţiile fundamentale care stau la baza metodei prezentate
(precum şi a altor metode analoage).
— Curba Legii de repartiţie normală are o foarte mare importanţa pentru fiecare eşantion
amplu şi uniform, dar nu are nici o valoare pentru individ, care trebuie considerat aproape
totdeauna ca un mozaic al diferitelor „tendinţe".
— Devierile fiecărui subiect faţă de normalitatea medie ideală se evaluează prin măsurători,
alese în aşa fel, încît cele trei dimensiuni fundamentale ale spaţiului să fie bine reprezentate;
astfel apar mai evidente corelaţiile clasice ale morfologiei individuale cu fiziologia şi. într-un
anumit mod, cu psihologia.
— Individul este o realitate unică pe care conceptul constituţional trebuie s-o abordeze şi s-o
încadreze cît mai clar posibil, cu precizia sau simplicitatea matematicii elementare, în special a
reprezentariloi <jeometrice, care ne dau percepţia imediată a măsurilor absolute şi iclative ale
individului însuşi în raport cu mediile corespunzătoare ale populaţiei din care face parte (fig.
120-122).
— Formulele şi diagnosticele de orientare, dar în special definiţiile genetice ale tipologiei
propuse de mulţi alţi autori, se îndepăr-
Icază mai mult sau mai puţin de realitatea de care antropometrogra- mele individuale sînt cel mai
clar apropiate; acestea din urmă reprezintă elementele fundamentale ale metodei
antropometrografice (Amf).
*
for/nula antfopometrogf&fîci
f. St ti ■= % ,
? AcTr - % (grvpiA- lo),
3. Ac Tc - 9.
f AcDd=-2 5/.'
4
t-c 4! ■= - / (3rup»b~ Doi, Lo).
e. ApTc » - /.
y. D+Tc = /4 %,
* = 3 '4 [pupa C - Z?o/. Doi).
S. PmTc =/'/,,
1
o Ptr\Dd= 2. (grupa D- 3r)
Fig. 121. Tip fractomegamorf dizarmonic.
Apar deci în evidenţă avantajele pe care ie prezintă metoda pen- tm subiecţi de o vîrstă oarecare,
din copilărie pînă la bătrîneţe.
Construcţiile pornesc de la un grafic general (GG) pentru fiecare vîrstă şi sex (sau grup de vîrstă
pentru invizibil), construit cu datele referitoare la eşantioane foarte ample, în nici un caz mai
mici de 60 indivizi fiecare.
Prezentăm aici, în primul rînd, Fişa antropometrografică. Modelul recent cuprinde o foaie
simplă îndoită la mijloc (sînt deci 4 pagini). Prima pagină conţine, în special, datele stării civile
şi anamneziei subiectului la care se referă; a doua şi a treia cuprind, respectiv, lista dimensiunilor
(10 în Sistemul Amf redus) cu Formula Amf şi Antro- pometrograma (Amm) sub forma unei linii
frînte faţă de grila standard a GG; pe pagina patru este un loc pentru fotografia subiectului şi ea
cuprinde, în sfîrşit, Diagnosticul de orientare.
Cele trei tipuri fundamentale teoretice de referinţă sau rectomorfe pentru fiecare eşantion
uniform sînt tipul bazomorf (BB), care este expresia normalităţii medii ideale, tipul
rectomegamorf major (RMa) şi tipul rectomicromorf minor (RMi); măsurile corespunzătoare se
află, respectiv, pe abscisa centrală şi pe cele două paralele extreme ale GG relativ, constituit de
grila-standard menţionată mai sus, care comportă mai multe alte măsuri — raportate la 10 grade
zecimale (Gd) - care conduc la alte opt tipuri rectomorfe (+1, +2, +3, +4), ale căror măsuri sînt
înregistrate pe Liniile orizontale intermediare.
Antropometrogramele pot fi realizate:
— în scurt timp şi cu o precizie maximă, prin folosirea de unităţi adecvate;
— imediat prin divizarea prevăzută în patru părţi egale, pe grila standard, a fiecărui segment
vertical, care reprezintă valoarea gradului zecimal pentru dimensiunea la care se referă.
în acest ultim caz, pe care-l prezentăm aici, trebuie să înregistrăm pe GG, cu valorile Gd (de la
—5 la -f-5 la intersecţiile adecvate ale verticalelor cu cele 11 paralele orizontale, una pentru
fiecare grad, inclusiv gradul zero al BB), cele care corespund punctelor medii ale segmentelor
verticale menţionate mai sus.
După ce s-a construit Amm individuală neînlocuibilă, este foarte uşor să ajungem la Formulele
Amf în care simbolul fiecărei dimensiuni este urmat de un număr care arată gradele zecimale
corespunzătoare măsurii respective a fiecărui subiect; prevalente posibile ale unei măsuri faţă de
alta apar în domeniul grupelor (4 în Sistemul Amf redus) de dimensiuni corespunzătoare, ale
căror tendinţe se îndreptă spre una sau alte din cele două ectopii fundamentale opuse.
Diagnosticele de orientare, analoage celor propuse de alţi autori, pun în evidenţă, cu ameliorări
şi totdeauna pe bază de grafic, fizionomia constituţională generală a fiecărui individ. Subiecţii
reali sînt denumiţi, în „diagnostice", fractomorfi, care se împart în armonici şi dizarmonici,
aceştia din urmă evident cu devieri mai accentuate.
Tabloul pentru stabilirea diagnosticelor de orientare în mod automat pentru un subiect oarecare,
se referă la următoarele 10 dimensiuni ale Sistemului Amf redus.
Grupul A: 1) Statura (St. Tt), 2) înălţimea convenţională a trunchiului (AcTr);
Grupul B: 3) înălţimea convenţională a toracelui (AcTe); 4) înălţimea convenţională a
abdomenului (AcDd); 5) Lungimea convenţională a membrului inferior (LeAi);
Grupul C: 6) Diametrul anteroposterior al toracelui (ApTc); 7) Diametrul transversal al toracelui
(DtTc); 8) Diametru! transversal al bazinului (DtBe);
Grupul D: 9) Perimetru! toracic (PmTc); 10) Perimetru! abdominal (PmDd).
Alte simboluri: 8r=parabrevilin (armonic), Bra=brahitip (dizar- monic), Dol=Dolicoîip
(Dizarmonic), Lo=paralongi!in (armonic).
Diagnostice parţiale: Lo sau Br=preponderenţa unei măsuri asupra alteia din acelaşi grup, de
orientare mai mică de 2,5 Gd (Gdl2 reprezintă adăugarea celor mai mari erori posibile,
concurente); Doi sau Bra=preponderenţa ca mai sus, mai mare de 2,5 Gd.
Figurile 121 şi 122 reprezintă Amm, formule Amf şi diagnostice de orientare referitoare la doi
subiecţi adulţi, respectiv feminin şi masculin. Pe aceleaşi figuri trebuie observat că liniile
verticale subţiri ale grilei standard indică dimensiuni ale căror măsuri sînt mai mari îa subiecţii
Lo pînă la Doi, iar liniile groase arată dimensiuni ale căror măsuri sînt mai mari la subiecţii Br
pînă la Bra. Trebuie, de asemenea, observate pe figurile menţionate mai sus, segmentele verticale
care ies din grila standard centrală (inclusiv între +5 Gd), segmente folosite pentru extrapolări.
în ceea ce priveşte timpul pentru stabilirea Amm individuale, de unde posibilitatea aplicaţiilor
chiar şi îa eşantioanele cele mai ample, trebuie remarcate cîteva lucruri.
După ce s-a elaborat un GG de referinţă, pentru fiecare sex şi vîrstă care ne interesează, măsurile
unui subiect oarecare, stabilite cu ajutorul instrumentelor citate pe fişă pot fi reunite, scrise pe
fişa însăşi, apoi raportate la punctele corespunzătoare de pe grila standard în aproximativ 6-10
minute; în consecinţă, o evaluare completă a 6—10 subiecţi poate fi făcută într-c oră. Desigur, se
pot obţine rezultate foarte adecvate, dacă se dispune de un personal specializat, ce! puţin două
persoane şi dacă există o bună organizare a muncii. în afară de aceasta, în loc de a efectua toate
măsurătorile, una după
Depozitul de ţesut adipos subcutanat în procente Iuţii de greutatea corporală, pe baza
măsurării celor 10 puncte (Parizkova, 1962)
l’liul .sex sex 13—16 9—12 ani 9—12 ani
cutanat (10 imasculin feminin ani băieţi tineri fete
locuri du şi fete
măsurat) ,’î
n mm
30 1,5 3,9 8,1 11,2
31 1,9 ; 4,4 8,5 11,5
32 2,3 4,8 8,9 11,8
33 2,7 5,2 9,2 12,1
34 3,1 5,6 9,6 12,5
35 3,5 6,0 9,9 12,7
36 3,8 0,4 6,3 10,2 13,0
37 4,1 0,8 6,7 10,6 ,13,3
38 4,5 1,3 7,1 10,9 13,6
39 4,8 1,7 7,4 11,2 13,9
40 5,1 2,1 7,7 11,5 14,1
41 5,4 2,6 8,0 11,8 14,4
42 5,7 3,0 8,4 12,0 14,6
43 6,0 3,4 8,7 12,3 14,9
44 6,3 3,8 9,0 12,6 15,1
45 6,6 4,2 9,3 12,8 15,3
46 6,9 4,5 9,6 13,1 15,6
47 7,1 4,9 10,0 13,3 15,8
48 7,4 5,3 10,1 13,6 16,0
49 7,7 5,6 10,3 13,8 16,2
50 8,1 6,0 10,7 14,0 16,4
51 8,2 6,3 10,9 14,3 16,6
52 8,4 6,6 .11,1 14,5 16,8
53 8,7 7,0 11,4 14,7 17,0
54 8,9 7,3 11,7 14,9 17,2
55 9,1 7,6 11,9 15,1 17,4
56 9,4 7,9 .12,1 15,4 17,6
57 9,5 8,2 12,4 15,6 17,8
58 9,8 8,5 12,6 15,8 17,9
59 10,0 8,8 12,8 16,0 18,1
60 10,2 9,1 13,0 16,2 18,3
61 10,4 9,4 13,3 16,3 '18,5
62 10,6 9,7 13,5 16,5 18,6
63 10,8 9,9 13,7 16,7 18,8
64 11,0 10,2 13,9 16,9 18,9
65 11,2 10,5 14,1 17,1 19,1
66 11,4 10,7 14,3 17,3 19,3
67 11,6 11,0 14,5 17,4 .19,4
68 11,8 11,2 14,7 17,6 19,6
69 12,0 11,5 14,9 17,8 19,7
70 12,2 11,8 15,1 17,9 19,9
71 12,3 12,0 15,2 18,1 20,0
72 12,5 (12,2 15,4 18,3 20,2
73 12,7 12,5 15,6 i 18,4 20,3
74 12,9 12,7 15,8 18,6 20,4
75 13,0 12,9 16,0 18,7 >20,6
,'PiiuI cuta- sex sex 13—16 9-12 ani 9—12 ani
nat (10 lo- .masculin feminin ani băieţi tineri fete
curi de mă- şi fete
surat în mm)
76 13,2 13,1 16,1 18,9 20,7
77 ■13,3 13,4 16,3 19,0 20,8
73 13,5 13,6 16,5 19,2 21,0
79 >13,7 i13,8 316,6 19,3 21,1
80 13,8 '14,0 16,8 19,5 21,2
81 14,0 14,2 17,0 fi 9,6 21,4
82 14,2 '14,5 17,1 *19,8 21,5
83 14,3 '14,7 17,3 19,9 (21,6
84 14,5 14,9 17,5 20,0 21,7
85 14,6 15,1 17,6 20,2 21,9
86 14,8 15,3 17,8 20,3 22,0
87 14,9 15,5 17,9 20,4 22,1
88 15,0 15,7 18,1 20,6 22,2
89 ,15,2 15,9 18,2 20,7 •22,3
90 115,3 16,1 18,4 20,8 22,4
91 15,5 16,3 H8,5 21,0 22,6
92 15,6 16,4 18,6 21,1 22,7
93 15,7 16,6 18,8 21,2 22,8
94 15,9 16,8 18,9 21,3 22,9
95 16,0 17,0 19,1 21,5 23,0
96 n 6,oi 17,2 -19,2 21,6 23,1
97 16,3 17,3 19,3 21,7 23,2
98 16,4 17,5 îl 9,5 21,8 23,3
99 16,5 17,7 19,6 21,9 23,4
100 16,7 17,9 19,7 22,1 .23,5
102 16,8 18,1 19,9 22,2 23,6
101 16,9 18,2 20,0 22,3 23,7
103 ţi 7,0 18,4 20,1 22,4 23,8
104 17,1 18,6 20,3 22,5 23,9
105 17,3 18,7 20,4 22,6 24,0
106 17,4 18,9 20,5 22,7 24,1
107 17,5 19,0 20,6 22,8 24,2
108 17,6 19,2 20,7 ' 22,9 24,3
109 17,7 19,4 20,8 23,1 24,4
110 17,9 19,5 20,9 23,2 24,5
(111 18,0 19,7 21,1 23,3 24,6
112 18,1 19,8 21,2 23,4 24,7
113 18,2 ,20,0 21,3 23,5 24,8
114 18,3 ,20,1 21,5 23,6 24,9
115 18,4 ■20,3 21,6 23,7 •25,0
116 .18,5 20,4 21,7 23,8 25,0
117 •13,6 20,6 21,8 23,9 25,1
.118 18,7 20,7 21,9 24,0 25,2
119 48,8 20,9 22,0 24,1 25,3
120 18,9 21,0 22,1 24,2 25,4
121 19,2 21,1 22,2 24,3 25,5
122 19,0 21,3 22,3 24,4 25,6
123 ■19,1 21,4 22,5 24,5 25,7
Pliul cutanat sex sex 13—16 9-^12 ani 9-12 ani
(10 locuri de masculin feminin ani băieţi 1 tineri fete
mâ- isurat în şi fete
mm)
124 .19,4 21,6 22,6 24,5 25,7
125 ,19,5 21,7 22,7 24,6 25,8
126 19,6 21,8 22,8 24,7 25,9
127 19,7 22,0 22,9 24,8 26,0
128 19,8 22,1 23-,0 24,9 26,1
129 19,9 22,2 23,1 25,0 26,1
130 20,0 22,4 23,2 25,1 26,2
131 20,1 22,5 23,3 25,2 26,3
132 20,1 22,6 23,4 25,3 26,4
133 20,2 22,8 23,5 25,4 26,5
134 20,4 22,9 23,6 25,4 26,5
135 20,4 23,0 23,7 25,5 26,6
136 20,5 23,2 23,8 25,6 26,7
137 20,6 23,3 23,9 25,7 26,8
138 20,7 23,5 24,0 25,8 .26,8
139 20,8 23,6 24,1 (25,9 26,9
140 20,9 23,7 24,2 25,9 27,0
141 21,0 23,8 24,3 26,0 27,1
142 21,1 24,0 24,4 26,1 27,1
143 21,2 24,1 24,5 26,2 27,2
144 21,3 24,2 24,6 26,3 27,3
145 21,3 24,3 24,7 26,4 27,3
146 21,4 24,5 fete 26,4 27,4
147 21,5 24,6 24,8 26,5 27,5
148 21,6 24,7 24,9 26,6 27,6
149 21,7 24,8 25,0 26,7 27,6
150 21,8 24,9 25,1 26,7 27,7
151 21,8 25,0 25,1 26,8 27,8
152 21,9 25,1 25,2 26,9 27,8
153 22,0 25,2 25,3 27,0 27,9
154 22,1 25,3 25,4 27,0 28,0
155 22,2 25,4 25,5 27,1 28,0
160 22,6 26,0 25,9 27,5 28,4
165 23,0 26,5 26,3 27,8 28,7
170 23,3 27,0 26,7 28,2 29,0
.175 23,7 27,5 27,1 28,5 29,3
180 24,1 28,0 27,4 28,9 29,6
185 24,4 28,5 28,0 29,2 29,8
190 24,7 28,9 28,1 29,5 30,1
195 25,1 29,4 28,5 29,8 30,4
200 25,4 29,8 28,8 30,1 30,6
205 25,7 30,2 29,1
210 26,0 30,6 29,5
215 26,3 31,0 29,8
220 26,6 31,4 30,1
225 26,9 31,8 30,4
230 27,1 32,2 .30,7
235 27,4 32,5 ;30,9
'Pliul cutanat sex sex 13—16 9—12 ani •9-12 ani
(10 locuri de masculin feminin ani băieţi tineri fete
măsurat în şi fete
mm)
240 27,7 32,9 31,2
245 27,9 33,2 31,5
250 28,2 33,6 31,7
255 28,4 33,9 32,0
260 28,7 34,3 32,3
265 28,9 34,7 32,5
270 29,1 35,0 32,8
275 29,4 35,3 33,0
280 29,6 35,6 33,2
285 29,8 35,9 33,5
290 30,0 36,2 33,7
295 30,3 36,5 33,9
300 30,5 36,8 34,1
305 30,7 34,4
310 30,9 34,7
315 31,1 34,8
320 31,3 34,9
325 31,5 35,2
330 31,7 35,4
335 31,9 35,6
340 32,0 35,8
345 32,2 36,0
350 32,4 36,2
■alta pe aceiaşi subiect, este mai indicat, pentru aceeaşi dimensiune, să se găsească măsurile
corespunzătoare ale unor mici grupe de subiecţi dintr-un acelaşi eşantion care se studiază
(repetind ce! puţin de două ori fiecare măsurătoare, conform uzanţelor bine cunoscute).
Pentru ca procedeul să devină aproape automat, este preferabil ca toate condiţiile foarte simple,
care privesc construcţia imediată a Amm să fie aplicate totdeauna de acelaşi sau de aceiaşi
tehnicieni.
Se poate trage concluzia că organizarea de mai sus a muncii este totuşi capabilă să ofere foarte
uşor şi intr-un timp minim fie Amm cele mai precise, fie formulele şi diagnosticele de orientare
pentru eşanti oanele cele mai ample. Metoda propusă ajută, aşa cum au recunoscut mulţi autori,
la cercetările cele mai diverse, aplicate Ioturilor de sportivi, care necesită sau pot porni de la o
evaluare constituţională clară.
Metoda este completată sub raport genetic prin efectuarea ei la părinţi şi copii, putîndu-se
conclude asupra unor aspecte ale fondului ereditar.
Calcularea indicelui AKS (Substanţă corporală activă)
înălţime Substanţa corporailă activă
corporal (Kg)
ă 35 40 45 50 55 60 65 ' 70 75 80 85 90 95
(m)
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
1,50 1,04 1,18 1,33 1,48 1,63 1,78 1,93 2,07 2,2 2,3 2,5 2,6 2,8
2 7 2 6 1
1,51 1,02 1,16 1,31 1,45 1,60 1,74 1,89 2,03 2,1 2,3 2,4 2,6 2,7
8 2 7 1 6
1,52 1,00 1,14 1,28 1,42 1,57 1,71 1,85 1,99 2,1 2,2 2,3 2,5 2,7
3 8 7 6 1
1,53 0,98 1,12 1,26 1,39 1,54 1,68 1,81 1,95 2,0 2,1 2,4 2,5 2,6
9 9 2 1 5
1,54 0,96 1,10 1,23 1,37 1,51 1,64 1,78 1,92 2,0 2,2 2,3 2,4 2,6
5 3 3 6 0
1,55 0,94 1,07 1,21 1,34 1,48 1,61 1,75 1,88 2,0 2,1 2,2 2,4 2,5
1 5 8 2 5
1,56 0,92 1,05 1,19 1,32 1,45 1,58 1,71 1,84 1,9 2,1 2,2 2,3 2,5
8 1 4 7 0
1,57 0,90 1,03 1,16 1,29 1,42 1,55 1,68 1,81 1,9 2,0 2,2 2,3 2,4
4 7 0 3 5
1,58 0,89 1,01 1,14 1,27 1,39 1,52 1,65 1,77 1,9 2,0 2,1 2,2 2,4
0 3 6 8 1
1,59 0,87 1,00 1,12 1,24 1,37 1,49 1,62 1,74 1,8 1,9 2,1 2,2 2,3
7 9 1 4 6
'1,60 0,85 0,98 1,10 1,22 1,34 1,46 1,58 1,71 1,8 1,9 2,0 2,2 2,3
3 5 8 0 2
1,61 0,84 0,96 1,08 1,20 1,32 1,44 1,56 1,68 1,8 1,9 2,0 2,1 2,2
0 2 4 6 8
1,62 0,82 0,94 1,06 1,18 1,29 1,41 1,53 1,65 1,7 1,8 2,0 2,1 2,2
6 8 0 2 3
1,63 0,81 0,92 1,02 1,15 1,27 1,39 1,50 1,62 1,7 1,8 1,9 2,0 2,1
3 5 6 8 9
1,64 0,79 0,89 1,04 1,13 1,25 1,36 1,47 1,59 1,7 1,8 1,9 2,0 2,1
0 1 3 4 1
1,65 0,78 0,91 1,00 1,11 1,22 1,34 1,45 1,56 1,6 1,7 1,8 2,0 2,1
7 8 9 0 5
1,66 0,76 0,87 0,98 1,09 1,20 1,31 1,42 1,53 1,6 1,7 1,8 1,9 2,0
4- 5 6 7 8
1,67 0,75 0,86 0,97 1,07 1,18 1,29 1,40 1,50 1,6 1,7 1,8 1,9 2,0
1 2 3 3 4
1,68 0,74 0,84 0,95 1,05 1,16 1,27 1,37 1,48 1,5 1,6 1,7 1,9 1,9
8 9 9 0 7
1,69 0,72 0,83 0,93 1,04 1,14 1,22 1,35 1,45 1,5 1,6 1,7 1,8 2,0
5 6 6 6 0
1,70 0,71 0,81 0,91 1,02 1,12 1,24 1,32 1,42 1,5 1,6 1,7 1,8 1,9
3 3 3 3 3
1,71 0,70 0,80 0,90 1,00 1,10 1,20 1,30 1,40 1,5 1,6 1,6 1,8 1,9
0 0 7 0 0
1,72 0,69 0,79 0,88 0,98 1,08 1,18 1,28 1,35 1,4 1,5 1,7 1,7 1,8
7 7 0 7 7
1,73 0,68 0,77 0,87 0,97 1,06 1,16 1,25 1,38 1,4 1,5 1,6 1,7 1,8
5 4 4 4 3
1,74 0,66 0,76 0,85 0,95 1,04 1,14 1,23 1,33 1,4 1,5 1,6 1,7 1,8
2 2 1 1 0
1,75 0,65 0,75 0,84 0,93 1,03 1,12 1,21 1,31 1,4 1,4 1,5 1,6 1,7
0 9 9 8 7
1,76 0,64 0,73 0,83 0,92 1,01 1,10 1,19 1,28 1,3 1,4 1,5 1,6 1,7
8 7 6 5 4
1,77 0,63 0,72 0,81 0,90 0,99 1,08 1,17 1,26 1,3 1,4 1,5 1,6 1,7
5 4 3 2 1
1,78 0,62 0,71 0,80 0,89 0,98 1,06 1,15 1,24 1,3 1,4 1,5 1,6 1,6
3 2 1 0 8
1,79 0,61 0,70 0,78 0,87 0,96 1,05 1,13 1,22 1,3 1,3 1,4 1,5 1,6
1 9 8 4 6
1,80 0,60 0,69 0,77 0,86 0,94 1,03 1,11 1,20 1,2 1,3 1,4 1,5 1,6
9 7 6 7 3
1,81 0,59 0,67 0,76 0,84 0,93 1,01 1,10 1,18 1,2 1,3 1,4 1,5 1,6
6 5 3 2 0
1,82 0,58 0,66 0,75 0,83 0,91 1,00 1,08 1,16 1,2 1,3 1,4 1,4 1,5
4 3 1 9 8
1,83 0,57 0,65 0,73 0,82 0,90 0,98 1,06 1,14 1,2 1 1,3 1,4 1,5
2 31 9 7 5
1,84 0,56 0,64 0,72 0,80 0,88 0,96 1,04 1,12 1,2 1 1,3 1,4 1,5
0 ^28 6 4 2
1,85 0,55 0,63 0,71 0,79 0,87 0,95 1,03 1,11 1,1 1,2 1,3 1,4 1,5
8 6 4 2 0
1,86 0,54 0,62 0,70 0,78 0,85 0,93 1,01 1,0y 1,1 1,2 1,3 1,4 1,4
7 4 2 0 8
1,87 0,53 0,61 0,69 0,76 0,84 0,91 0,99 1,07 1,1 1,2 1,3 1,3 1,4
5 2 0 8 5
1,88 0,60 0,68 0,75 0,83 0,90 0,98 1,05 1,1 1,2 1,2 1,3 1,4
3 0 8 5 3
1,89 0,52 0,59 0,67 0,74 0,81 0,89 0,96 1,04 1,1 1,1 1,2 1,3 1,4
1 9 6 3 1
1,90 0,51 0,53 0,66 0,73 0,80 0,87 0,95 1,02 1,0 1,1 1,2 1,3 1,3
9 7 4 1 9
1,91 0,50 0,57 0,65 0,72 0,79 0,86 0,93 1,00 1,0 1,1 1,2 1,2 1,3
8 5 2 9 6
1,92 0,49 0,56 0,64 0,71 0,78 0,85 0,92 0,99 1,0 1,1 1,2 1,2 1,3
6 3 0 7 4
1,93 0,49 0,55 0,63 0,70 0,77 0,83 0,90 0,97 1,0 1,1 1,1 1,2 1,3
4 1 8 5 2
1,94 0,48 0.54 0,62 0,63 0,75 0,82 0,89 0,96 1,0 1,1 1,1 1,2 1,3
3 0 6 3 0
1,95 0,47 0,53 0,61 0,67 0,74 0,81 0,88 0,94 1,0 1,0 1,1 1,2 1,2
1 8 5 1 8
1,96 0,46 0,53 0,60 0,66 0,73 0,80 0,36 0,93 1,0 1,0 1,1 1,2 1,2
0 6 3 0 6
1,97 0,46 0,52 0,59 0,65 0,72 0,78 0,85 0,92 0,9 1,0 1,1 1,1 1,2
8 5 1 8 4
11.98 0,45 0,52 0,58 0,64 0,71 0,77 0,84 0,90 0,9 1,0 1,1 1,1 1,2
7 3 0 6 2
1,99 0,44 0,51 0,57 0,63 0,70 0,76 0,82 0,89 0,9 1,0 1,0 1,1 1,2
5 1 8 4 1
2,00 0,44 0,50 0,56 0,63 0,69 0,75 0,81 0,88 0,9 1,0 1,0 1,1 1,1
4 0 7 3 9
Greutate specifică - calculată pe baza măsurătorii pliului cutanat în cele 10
puncte (Parizkova, 1962)
.grăsime tineri 9 fete 9— fete şi grăsime tineri 9 fete 9- ifete şi
;(mm) —12 12 ani băieţi 13 (mm) —12 12 ani băieţi
ani —16 ani ani 13-16
an
10 1,111 1,099 1,127 55 1,060 1,054 1,069
11 1,108 1,096 1,124 56 1,059 1,053 1,069
12 1,106 1,094 1,121 57 1,059 1,053 1,068
13 1,103 1,092 1,118 58 1,058 1,052 1,067
14 1,101 1,090 1,116 59 1,058 1,052 1,067
15 1,099 1,088 1,113 60 1,057 1,052 1,066
16 1,097 1,087 1,111 61 1,057 1,051 1,066
17 1,095 1,085 1,109 62 1,056 1,051 1,065
18 1,093 1,083 1,107 63 1,056 1,050 1,065
19 1,092 1,082 1,105 64 1,055 1,050 1,064
20 1,090 1,081 1,104 65 1,055 1,049 1,064
21 1,089 1,079 1,102 66 1,054 1,049 1,063
22 1,087 1,078 1,000 67 1,054 1,049 1,062
23 1,086 1,077 1,099 68 1,054 1,048 1,062
24 1,085 1,076 1,097 69 1,053 1,048 1,061
25 1,084 1,075 1,096 70 1,053 1,047 1,061
26 1,082 1,074 1,095 71 1,052 1,047 1,060
27 1,081 1,073 1,093 72 1,052 1,047 1,060
28 1,080 1,072 1,092 73 1,051 1,046 1,060
29 1,079 1,071 1,091 74 1,051 1,046 1,059
30 1,078 1,070 1,090 75 1,051 1,046 1,059
31 1,077 1,069 1,089 76 1,050 1,045 1,053
32 1,076 1,068 1,088 77 1,050 1,045 1,053
33 1,075 1,067 1,087 78 1,049 1,045 1,057
34 1,074 1,067 1,086 79 1,049 1,044 1,057
35 1,073 1,066 1,085 80 1,049 1,044 1,057
36 1,073 1,065 1,084 81 1,048 1,044 1,056
37 1,072 1,064 1,083 82 1,048 1,043 1,056
38 1,071 1,063 1,082 83 1,048 1,043 1,056
39 1,070 1,063 1,081 84 1,047 1,043 1,055
40 1,069 1,062 1,080 85 1,047 1,042 1,055
41 1,069 1,062 1,079 86 1,047 1,042 1,054
42 1,062 1,061 1,078 87 1,046 1,042 1,054
43 1,067 1,060 1,077 88 1,046 1,041 1,054
44 1,067 1,060 1,076 89 1,045 1,041 1,053
45 1,066 1,059 1,076 90 1,045 1,041 1,053
46 1,065 1,059 1,075 91 1,045 1,040 1,052
47 1,065 1,058 1,074 92 1,044 1,040 1,052
48 1,064 1,057 1,074 93 1,044 1,040 1,052
49 1,064 1,057 1,073 94 1,044 1,040 1,051
50 1,063 1,056 1,073 95 1,044 1,039 1,051
51 1,062 1,056 1,072 96 1,043 1,039 1,050
52 1,062 1,055 1,072 97 1,043 1,039 1,050
53 1,061 1,055 1,071 98 1,043 1,039 1,050
54 1,060 1,054 1,070 99 1,042 1,038 1,049
ijrâsime tineri 9 fete 9— fete şi grăsime tineri 9 fete 9— fete fi
(mm) —12 12 ani băieţi 13 (mm) —12 12 ani băieţi 13
ani —16 ani ani —16 ani
100 1,042 1,038 1,049 151 1,030 1,027 1,035
101 1,042 1,038 1,048 152 1,029 1,027 1,035
102 1,041 1,037 1,048 153 1,029 1,027 1,035
103 1,041 1,037 1,048 154 1,029 1,027 1,034
104 1,041 1,037 1,047 155 1,029 1,026 1,034
105 1,041 1,037 1,047 156 1,029 1,026 1,034
 106 1,040 1,036 1,047 157 1,023 1,026 1,034
107 1,040 1,036 1,046 158 1,028 1,026 1,034
108 1,040 1,036 1,046 159 1,028 1,026 1,033
109 1,039 1,036 1,046 160 1,028 1,026 1,033
110 1,039 1,035 1,046 161 1,028 1,025 1,033
111 1,039 1,035 1,045 162 1,028 1,025 1,033
112 1,039 1,035 1,045 163 1,027 1,025 1,033
113 1,038 1,035 1,045 164 1,027 1,025 1,032
114 1,038 1,035 1,045 165 1,027 1,025 1,032
115 1,038 1,034 1,044 166 1,027 1,025 1,032
116 1,038 1,034 1,044 167 1,025 1,024 1,032
117 1,037 1,034 1,044 168 1,026 1,024 1,032
118 1,037 1,034 1,044 169 1,026 1,024 1,032
119 1,037 1,033 1,043 170 1,026 1,024 1,031
120 1,037 1,033 1,043 171 1,026 1,024 1,031
121 1,036 1,033 1,043 172 1,026 1,024 1,031
122 1,036 1,033 1,042 173 1,026 1,023 1,031
123 1,036 1,033 1,042 174 1,025 1,023 1,030
124 1,036 1,032 1,042 175 1,025 1,023 1,030
125 1,035 1,032 1,041 176 1,025 1,023 1,030
126 1,035 1,032 1,041 177 1,025 1,023 1,030
127 1,035 1,032 1,041 178 1,025 1,023 1,030
128 1,035 1,031 1,041 179 1,025 1,023 1,029
129 1,034 1,031 1,041 180 1,024 1,022 1,029
130 1,034 1,031 1,040 181 1,024 1,022 1,029
131 1,034 1,031 1,040 182 1,024 1,022 1,029
132 1,034 1,031 1,040 183 1,024 1,022 1,029
133 1,033 1,030 1,040 184 1,024 1,022 1,028
134 1,033 1,030 1,039 185 1,024 1,022 1,028
135 1,033 1,030 1,039 186 1,023 1,022 1,028
136 1,033 1,030 1,039 187 1,023 1,021 1,028
137 1,033 1,030 1,039 188 1,023 1,021 1,028
138 1,032 1,029 1,038 189 1,023 1,021 1,028
139 1,032 1,029 1,038 190 1,023 1,021 1,027
140 1,032 1,029 1,038 191 1,023 1,021 1,027
141 1,032 1,029 1,038 192 1,022 1,021 1,027
142 1,031 1,029 1,037 193 1,022 1,021 1,027
143 1,031 1,029 1,037 194 1,022 1,020 1,027
144 1,031 1,028 1,037 195 1,022 1,020 1,027
145 1,031 1,028 1,036 196 1,022 1,020 1,026
146 1,030 1,028 1,036 197 1,022 1,020 1,026
147 1,030 1,028 1,036 198 1,022 1,020 1,026
148 1,031 1,028 1,036 199 1,021 1,020 1,026
149 1,030 1,027 1,035 200 1,021 1,020 1,026
150 1,030 1,027 1,035
Indice metric (Conrad, 1963)
Băieţi Grupa Fete Grupa
+1,1 mai sus Ultra A A B +0,9 si mai sus Ultra A A B
+1,0+0,9+0,8 C D E F G +0,8+0,7+0,6 C D E F G
+0,7+0,6+0,5 HI +0,5+0,4+0,3 HI
+0,4+0,3+0,2 Ultra I +0,2+0,1+0,0 —0,1 Ultra I
+0,1+0,0—0,1 —0,2 —0,2—0,3 —0,4—
—0,3—0,4 —0,5— 0,5—0,6 —0,7—0,8
0,6—0,7 —0,8—0,9 —0,9 —1,0—1,1—
—1,0 —1,1—1,2— 1,2 —1,3—1,4—1,5
1,3 —1,4—1,5—1,6 —1,6—1,7—1,8 —
—1,7 şi mai jos 1,9 şi mai jos

Indice plastic (Conrad, 1963)

Băieţi AB+HU+UU Grupa Fete AB+HU+UU Grupa

pînă 73,3 Ultra 1 pînă 66,8 Ultra 1

73,4 . . 75,9 1 66,9 .. 69,2 1
76,0 .. 78,5 2 69,3 . . 71,6 2
78,6 . . 81,1 3 71,7. . 74,0 3
81,2.. 83,7 4 74,1 . . 76,4 4
83,8 .. 86,3 5 76,5 . . 78,8 5
86,4 .. 88,9 6 78,9 . . 81,2 6
89,0 . . 91,5 7 81,3 . . 83,6 7
91,6 . . 94,1 8 83,7 . . 86,0 8
94,2 . . 96,7 9 86,1 . . 88,4 9
96,8 şi mai sus Ultra 9 88,5 şi mai sus Ultra 9
!
Explicaţii: AB = lăţime biacrornială, respectiv, lăţime umeri HU = circumferinţă mînă UU
= circumferinţă antebraţ
Suprafaţa corporaiă (m2) în relaţie cu
•înălţimea Greutate
corporaiă 25 30 35 40 45 50 55 60 65 ,70
(cm)
210 1,90 ,1,98 2,04 2,11
205 1,87 1,94 2,01 2,07
200 1,84 ,1,91 ,1,97 2,03
195 1,73 1,80 ,1,87 ,1,93 1,99
190 1,56 1,63 1,70 1,77 ,1,84 ,1,90 1,96
185 1,53 1,60 1,67 1,74 ,1,80 .1,86 1,92
180 1,49 1,57 1,64 1,71 ,1,77 1,83 1,89
175 1.19 1,28 1,36 1,46 1,53 1,60 1,67 ,1,73 ,- 1,85
1,79
170 1,17 1,26 1,34 1,43 1,50 1,57 1,63 ,1,69 M,75 1,81
165 1,14 1,23 1,31 1,40 1,47 1,54 ,1,60 1,66 1,72 1,78
160 1,12 1,21 1,29 1,37 1,44 1,50 ,1,56 ,1,62 1,68 1,73
155 1,09 1,18 1,26 1,33 1,40 1,46 1,52 .1,58 .1,64 '1,69
150 1,06 1,15 1,23 1,30 1,36 1,42 ,1,48 ,1,54 1,60 •1,65
145 1,03 1,12 1,20 1,27 1,33 1,39 1,45 ,1,51 1,56 1,61
140 1,00 1,09 1,17 1,24 1,30 1,36 ,1,42 ,1,47 1,52 1,57
135 0,97 1,06 1,14 1,20 1,26 1,32 ,1,38 1,43 1,48
130 0,95 1,04 1,11 1,17 1,23 1,29 ,1,35 1,40
125 0,93 1,01 1,08 1,14 1,20 1,26 ,1,31 <1,3
 6
120 0,91 0,93 1,04 1,10 1,16 1,22 1,27

lungimea corporală şi greutatea corporală

Tabelul 35
nporală (kg)
75 60 85 90 95 100 105 110 115 120 125 130
2,1 2,23 2,29 2,35 2,40 2,45 2,51 2,56 2,60 2,65 2,70 2,74
7
;i.i3 2,19 2,25 2,31 2,36 2,41 2,46 2,51 2,56 2,61 2,65 2,70
2,09 2,15 2,21 2,26 2,31 2,36 2,41 2,47 2,51 2,56 2,60 2,65
2,05 2,11 2,17 2,22 2,37 2,32 2,37 2,42 2,47 2,51 2,56 2,60
2,02 2,08 2,13 2,18 2,23 2,28 2,33 2,38 2,42 2,47 2,51 2,55
1,98 2,04 2,09 2,14 2,19 2,24 2,29 2,33 2,38 2,42 2,46 2,50
1,95 2,00 2,05 2,10 2,15 2,20 2,25 2,29 2,33 2,37 2,41 2,45
1,91 1,96 2,01 2,06 2,11 2,16 2,21 2,24 2,28 2,37
1,86 1,91 1,96 2,01 2,06 2,11
1,83 1,88 1,93 1,98 2,03 2,07
1,78 1,83 1,88 1,93 1,98
1,74 1,79 1,84 1,89
1,70 1,75 1,80
1,66 1,71

i
Metode genetice de analiza a tipului constituţional
Investigaţia fondului ereditar este de însemnătate fundamentală pentru activitatea sportivă
întrucît, în momentul selecţiei ce se efectuează la vîrste destul de timpurii, este esenţial să se
poată previziona măsura în care, sub raport motric, somatic şi psihic, subiectul va deveni tip
antropologic optim în ramura de sport pentru care se pregăteşte, apt să atingă marea performanţă.
Cînd ne acupăm de studiul influenţei eredităţii şi a mediului înconjurător asupra variabilităţii
caracterelor cantitative, avem posibilitatea de a investiga fenotipul, dar nu putem cerceta în
exclusivitate ge- notipul. Rezultatul cercetării noastre îi constituie deci anumite date care
reprezintă valori fenotipice ale unui caracter (le vom nota cu P). într-o cercetare în masă, aceste
valori au o anumită varianţă, denumită variantă fenotipică (VP). La baza tuturor metodelor
folosite pentru analiza datelor genetice stă efortul de a evalua în ce măsură participă ereditatea şi
mediul înconjurător Ia această variantă fenotipică. Cu alte cuvinte, varianţa este analizată sub
raportul unei componente genetice (G) şi a! unei componente negenetice (E).
Termenul „componentă genetică" este sinonim cu influenţa de mediu, de aceea simbolul este £
(„environment"), în timp ce componenta genetică se notează cu g. Alte simboluri provin de
asemenea din terminologia engleză, ca variantă V, fenotip (P — phenotipe).
Apîicînd simbolurile menţionate, se poate formula:
P=G+E (1);
cu privire la varianţa (dispersia) valorilor, apare:
Vp=Vc+VEf (2)
unde Vp reprezintă varianţa fenotipică totală a unui caracter, Vc este varianţa condiţionată
detgenotip — varianţa genetică iar VE este varianţa condiţionată de influenţa mediului —
varianţa mediului înconjurător.
O astfel de formulare ne oferă noţiunea clasică a aşa-numitului model aditiv al influenţei
eredităţii şi mediului înconjurător. Acesta se bazează pe preocuparea că Ia realizarea unui
caracter are loc o simplă somaţie a efectului ambilor factori. Noţiunea este suficientei pentru noi,
dar în realitate este vorba despre h i perşi mplifica re, deoa rece la o serie de caractere, în special
la cele legate de diverse mani festări comportamentale (şi deci probabil de manifestări motoriii),
nu se poate face abstracţie de faptul că există anumite legături şi cone xiuni între influenţele
eredităţii şi mediului înconjurător. Este mai adec vat să se utilizeze pentru aceste cazuri oricare
din modelele care ţin •.■•ama de faptul menţionat, iar pentru ecuaţia noastră să se folo- •.eascâ
alte componente.
Un exempiu în acest sens poate fi comparaţia între doi copii de acelaşi sex, cu aceeaşi greutate,
aceleaşi dimensiuni corporale şi aflaţi în condiţii absolut identice de alimentaţie, îngrijire etc. în
ciuda acestui fapt, după cîtva timp aceşti copii vor diferi, atît ca greutate, cit şi ca dimensiuni,
deoarece efectele influenţei mediului depind de predispoziţia lor genotipică. Situaţia este aceeaşi
în cazul unui grup do indivizi supuşi unui anumit efort de antrenare — efectul efortului va fi
vizibil diferit. Exemplele menţionate vin în sprijinul argumentului privind dependenţa variaţiei
fenotipice de varianţa genotipică, care în ecuaţia noastră simplificată ar reprezenta o altă
componentă a variaţiei (Vg/G). De asemenea nu poate fi exclus un exemplu opus, « are indică
dependenţa varianţei genotipice de varianţa fenotipică. Pe lîngă aceste legături unilaterale poate
exista o interdependenţă între doi factori, exprimată prin varianţa lor comună. O altă
componentă, a covarianţei (COVGE), poate fi astfel inclusă în educaţie.
Legăturile menţionate între .influenţele genetice şi cele negenetice există în mod sigur, după cum
arată exemplul, însă la om nu avem încă posibilitatea să le definim şi să le descriem. De
asemenea, majoritatea proceselor statistice care sînt utilizate la analiza datelor genetice se
bazează pe principiul sumaţiei simple şi pe presupunerea că nu există o legătură între influenţa
factorilor ereditari şi a factorilor de mediu. Unele din rezultatele obţinute trebuie evaluate din
acest punct de vedere, deoarece, din motivele prezentate, ele nu corespund totdeauna realităţii.
Pînă acum am considerat varianţa genotipică faţă de ecuaţia (2) ca un întreg şi am notat-o atare
(VQ). în realitate însă în cadrul acestei varianţe genotipice se diferenţiază alte componente de
care trebuie să ţinem seama. Ele sînt rezultatul legăturilor care se formează între gene şi ele pot
influenţa manifestarea ca atare a unui caracter. în legătură cu acest fapt vorbim despre aşa-numita
varianţa genetică de sumaţie (aditivă), varianţa condiţionată de dominantă (varianţa dominantă)
şi varianţa condiţionată de epistază (varianţa epistatică).
Varianţa genetică aditivă (V^) este o parte a varianţei genotipice totale, provocată de diferenţa în
ceea ce priveşte efectul aditiv al genelor unui anumit locus. Ea se transmite de la o generaţie la
alta (de la părinţi la copii) şi ca atare este principalul factor de asemănare. Varianţa dominantă
(VD) este varianţa produsă prin devieri asupra manifestării domînanţei şi recesivităţii. De
aceea ea depinde de laportul între alelele dominante şi cele recesive, care va decide în ce va
consta manifestarea rezultantă a caracterului. Varianţa epista- lică ([VE) exprimă 'influenţa
reciprocă a alelelor între diferite locusuri.
Ţinînd seama de datele menţionate, putem preciza în continuare ecuaţia noastră (2), în ceea ce
priveşte atît varianţa fenotipică, .cît şi
337
— Antropologie motrică
cea genotipicâ. Ecuaţia care rezultă pentru un model simplificat aditiv va fi următoarea:
V p=Va~{~V z)—|—Vj—|—V E (3)
sau
VP=VG~(-VE.
într-o ecuaţie analoagă pentru un model mai complicat pot fi in duse şi alte componente.
La aplicarea corectă a acestui model trebuie să se ţină seama şi de o altă varianţă. Ea este
provocată de măsurători incorecte SCHI de inexactitatea testului efectuat. Ea este inclusă în aşa-
numita vari antă de eroare (Ve), Deoarece acest tip de varianţă se manifestă cu
o componentă a varianţei fenotipice totale, ea poate deforma infoi maţia privind contribuţia
componentei genetice sau negenetice. Acest lucru nu trebuie uitat, în special atunci cînd evaluăm
componenta heritabilităţii.
Heritabilitatea. Unul din factorii cel mai importanţi ai geneticii cantitative este, fără îndoială,
aşa-numita heritabilitate (simbolul său este h2). Ea exprimă în ce măsură ereditatea (sau mai
exact vdriabi litatea genotipicâ) participă îa variabiîitatea fenotipică totală a unui anumit caracter
al unei populaţii. Termenul „heritabilitate" este reia tiv vechi şi este deseori legat de aşa-numitul
indice de heritabilitate, sugerat de Holzinger (1929), pentru analiza genetică a datelor obţi nute
pe gemeni. în forma sa recentă însă, heritabilitatea a fost stabi lită şi definită de Lash (1945), în
special în legătură cu nevoile prac ticii creşterii animalelor. în acest domeniu ea este utilizată ca
un factor de determinare a eficienţei selecţiei şi utilităţii generaţiei selecţionate. Precizarea în
continuare a metodei i se datorează lui Falconor (1960). Stabilirea sa genetico-statistică este
destul de simplă şi totuşi uneori este incorect înţeleasă şi interpretată. Una din cauze o consti tuie
confuzia între sensul larg şi cel îngust al termenului de herita bilitate şi aplicarea a diverse
procese numerice pentru stabilirea sa.
Heritabilitatea în sens îngust (simbol h%) reprezintă contribuţia varianţei genetice aditive (V A) şi
a variantei fenotipice totale (VP), oara poate fi exprimată în modul următor:
hî“ — > (4)
VP
Cu alte cuvinte, ea face parte din varianta fenotipică totală, caii> este un rezultat important al
influenţei genelor, cu efect aditiv. Nu esl<> inclusă varianţa provocată de interacţiunea genelor,
dominantă şi epi statică. în privinţa faptului că varianţa genetică aditivă este transmisei
descendenţilor şi constituie principalul factor de asemănare, herita bilitatea astfel înţeleasă şi
definită reprezintă o caracteristică foarte importantă, în special în scopul selecţiei în practica
creşterii animalelor (permiţînd evaluarea măsurii în care descendenţii vor moşteni proprietăţile
părinţilor lor). De obicei noi stabilim aceasta pe baza analizei de corelaţie şi regresie a
rezultatelor obţinute pe părinţi şi copiii lor.
Heritabiiitatea în sens lorg (h^ ), spre deosebire de tipul precedent de heritabilitate, exprimă
contribuţia varianţei genotipice totale. Apli- cînd simbolurile, vom avea:
<5)
^=4r~’
Vp
ceea ce arată că, pe lîngă varianţa genetică aditivă, sînt incluse şi componenta dominantă şi
componenta epistatică (Vg=Va4“VpH“V2)- Heritabiiitatea în sens larg, definită în acest mod,
concordă deci cu concepţia generală despre heritabilitate în sensul menţionat de noi iniţial. Ea
reflectă efectul total a! variabiIităţii genotipice asupra manifestării rezultante a unui anumit
caracter al unei populaţii şi de aceea este caracteristica mai perfect adecvată pentru evaluarea
rolului eredităţii în diferenţele între indivizi (variabilitate iinterindividualâ). De aceea
coeficientul obţinut pe această bază, în loc de coeficient de heritabilitate, este denumit coeficient
de determinare genetică. în studiul condiţionării genetice a diferitelor proprietăţi şi capacităţi ale
omului, acest tip de coeficient prezintă o importanţă fundamentală şi cercetarea sa este obiectul a
numeroase studii pe care le vom discuta mai tîrziu, de cele mai multe ori în legătură cu metoda
de cercetare a gemenilor.
Coeficientul de heritabilitate. Măsura de evaluare cantitativă a heritabiIităţii unui anumit caracter
concret este aşa-numitul coeficient de heritabilitate. Simbolul său este de obicei h2 sau uneori H.
El variază între limitele 0—1 (asemănător coeficientului de corelaţie) sau, exprimat procentual,
între 0 şi 100. Cu cît valoarea sa este mai mare, cu atît efectul fenotipic este mai accentuat şi
viceversa. De exemplu, la o valoare limită zero, întreaga variabilitate a caracterului ar fi
rezultatul „modificabilităţi" influenţei factorilor de mediu, în timp ce cealaltă alternativă —
valoarea 1 — ar însemna condiţionarea absolută a va ria bi lităţi i caracterului de devieri ale
efectului genotipic.
Coeficienţii de heritabilitate folosiţi pentru evaluarea heritabilităţii în sens îngust sau larg se
bazează pe diferite presupuneri teoretice şi de aceea nu pot fi comparaţi unul cu altul. Ei sînt, de
exemplu, coeficienţi calculaţi pe baza evaluării asemănării părinţilor şi a copiilor lor şi
coeficienţi stabiliţi prin studii pe gemeni. Există diferenţe chiar în cadrul unei aceleiaşi metode,
de exemplu în studii pe gemeni, deoarece există mai multe metode de calculare a coeficientului
de heri- tabilitGte şi, după cum arată rezultatele, coeficienţii respectivi diferă frecvent între ei.
De aceea un astfel de mod de cercetare nu poate fi recomandat.
înterpretarea coeficientului de heritabilitate. Informaţiile privind măsura în care ereditatea
participă la variabilitatea interindividuală a proprietăţilor şi capacităţilor umane, informaţii
obţinute prin coeficientul de heritabilitate, sînt foarte binevenite. Pe de altă parte, uneori ele ne
determină să facem afirmaţii incorecte şi să tragem concluzii pripite. Mai mulţi autori subliniază
acest lucru (Lewontin, 1974; Jensen, 1972) şi de aceea ar putea fi util să prezentăm unele sugestii
generale cu privire la interpretarea coeficientului de heritabilitate.
a) Factorii genetici şi negenetici nu sînt opuşi unii altora, ci sînt în interacţiune, completîndu-
se reciproc. Din acest punct de vedere, coeficientul de heritabilitate ne informează ce parte din
variabilitatea unui caracter al unei populaţii este produsă de variabilitatea genetică (adică h2) şi
ce parte este provocată de variabilitatea negenetică; aceasta înseamnă diferenţe în ceea ce
priveşte efectul mediului şi condiţiile de mediu (1— h2).
b) Heritabilitatea este o caracteristică a populaţiei care determină partea de componentă
genetică din variabilitatea unui caracter al populaţiei şi nu are deci nici o relaţie cu un individ (o
valoare nu are variantă). De aceea nu se poate susţine că, de exemplu, o proprietate a unui
anumit individ este în proporţie de 70% ereditară.
c) Heritabilitatea nu este o constantă biologică, ci o cantitate stabilită empiric, care este o
funcţie a varianţei genetice şi negenetice a unui caracter al populaţiei. Ea va fi mai mare dacă
variabilitatea mediului (cu privire la caracterul respectiv) este redusă şi, dimpotrivă, va fi mai
redusă dacă diferenţele de influenţă a condiţiilor de mediu sînt mari. De asemenea, cînd varianţa
genetică a populaţiei este relativ redusă şi condiţiile de mediu nu sînt optime pentru dezvoltarea
caracterului, heritabilitatea va fi redusă. Din cele arătate rezultă că ea depinde totdeauna de
condiţiile de mediu şi de perioadă.
d) Heritabilitatea stabilită printr-un calcul al componentei herita- bilităţii nu este decît
caracteristica unui eşantion şi, ca atare, este însoţită de o anumită eroare de eşantioane şi este
limitată de „intervalul de încredere". Ea nu este decît o evaluare (mai mult sau mai puţin exactă)
şi se referă numai la acea parte a populaţiei în care a fost stabilită. Paralel cu creşterea varianţei,
stabilită prin măsurare, scad-' coeficientul de eroare sau de inexactitate, în ciuda faptului că apor
tul componentei genetice şi a celei negenetice rămîne aceeaşi. Aceast i este valabil şi pentru
situaţia ‘inversă (de aceea componenta herita bilităţii nu poate depăşi valoarea coeficientului de
încredere).
e) Componenta heritabilităţii poate fi legată numai de caracteml (proprietatea, capacitatea)
pentru care este valabilă măsurătoarea sau
i. 'starea respectiva. De aceea ea nu este genera! aplicabilă (de? cx., po baza evaluării
dinamometrice a forţei de prehensiune a mîinii nu putem deduce condiţionarea genetică a
capacităţii de prehensiuiw umană).
Sugestiile anterioare sînt strîns legate de principiile generale de aplicare a metodelor maternati-
ce-statistice şi sînt foarte importante.
In ceea ce priveşte aplicarea coeficientului de heritabilitate, cal- ( ulat pentru diferite proprietăţi
şi capacităţi, care este legat de pre- •.upusa eficienţă motorie sau sportivă, şi aplicarea sa în
practica con-
i retă, există mai multe posibilităţi.
Să presupunem că proprietăţile şi capacităţile cu un grad relativ ridicat de heritabilitate
(h2>0,50), adică comportînd o contribuţie importantă a influenţei diferenţelor genotipice sau a
variabilităţii inter- individuale, vor fi în mai mare măsură influenţate de ereditate decît
2
i ele cu o heritabilitate redusă (h <0,30). Pe baza constatării anterioare se poate stabili (destul de
exact calitativ, în sensul ,,mai mult sau mai puţin") care din ele posedă un grad mai înalt sau mai
redus de condiţionare genetică şi ele pot fi diferenţiate şi evaluate din acest punct de vedere.
Să presupunem apoi că proprietăţile şi capacităţile cu un grad mai înalt de condiţionare genetică
sînt în mai mare măsură influer»- ţabile de diverşi factori şi condiţii de mediu, decît cele a căror
condiţionare genetică este redusă. Posibilităţile lor de dezvoltare vor fi evident limitate şi chiar în
condiţii optime ele nu vor depăşi norme de reacţie individuală (determinată genetic). Acest fapt
se aplică, de asemenea, la diferite mijloace de condiţionare intenţionată în procesul de educaţie
fizică şi antrenare sportivă, Pe de altă parte, în cazul proprietăţilor şi capacităţilor cu un grad
redus de heritabilitate este de aşteptat o posibilitate relativ mare de influenţare şi adaptare (atît în
sens pozitiv, cît şi în sens negativ). Din acest punct de vedere, coeficientul de heritabilitate poate
servi ca o măsură de evaluare a posibilităţii de a influenţa unele predispoziţii de eficienţă motorie
şi sportivă.
Gradul de condiţionare genetică se manifestă nu numai prin diferenţe individuale, dar în acelaşi
timp prin gradul de variabilitate intra- individuală, şi anume în cursul adolescenţei.
Din punct de vedere al dezvoltării individuale a diferitelor predispoziţii de eficienţă în cursul
unei antrenări îndelungate, proprietăţile şi capacităţile cu o heritabilitate mai înaltă par să fie mai
puţin modificabile şi relativ mai stabile (problema urmează să fie tratată amănunţit ulterior).
Nivelul final de dezvoltare a lor depinde într-o măsură considerabilă de nivelul lor iniţial şi de
aceea ele permit să se facă o previziune (prognostic) mult mai exactă. Aceasta se poate aplica la
ovaluarea dezvoltării individuale şi ia selecţionarea subiecţilor pentru o activitate sportivă de
performanţă (selecţia talentelor). De asemenea, se poate aplica la elaborarea a diverse criterii
(teste) de selecţionare şi la evaluarea valabilităţii lor predictive (valorii prognostioe), deoa rece
informaţii exacte sînt de aşteptat numai în cazul factorilor avînd un grad mare de heritabilitate.
Relaţii reciproce între rude. Continuitatea genetică, între indivizi consanguini din generaţia
prezentă şi aceea a descendenţilor, urmează o structură complexă de reiaţii reciproce, care
reflectă atît asemăna rea genotipică, cît şi pe cea fenotipică. Descrierea şi exprimarea cantitativă
a acestor relaţii este foarte importantă pentru noi, deoarece pe baza lor putem evalua, de
exemplu, heritabilitatea unui caracter şi, deci, indirect, gradul de condiţionare genetică a sa.
Măsura cea mai adecvată pentru evaluarea relaţiei menţionate între persoane înrudite este
coeficientul de corelaţie. în acest sens pu tem vorbi despre corelaţia fenotipică sau genotipică,
gradul de corelaţie genotipică fiind determinat de aşa-numitul coeficient de înrudire.
în legătură cu faptul că genotipul este inaccesibil observaţiei noastre, noi îi putem deduce numai
pe baza valorilor fenotipice ale unui caracter, astfel încît corelaţia genotipică reprezintă numai o
măsură teoretic stabilită a dependenţei, care este legată de anumite premise. Printre acestea se
situează, de exemplu, faptul că părinţii reprezintă o alegere întîmplătoare a unei populaţii
panmictice (căsătoria a fost întîmplătoare, nu există nici o înrudire între părinţi şi ei se aseamănă
între ei din punct de vedere al caracterului dat) şi efectul genelor asupra manifestării rezultante
intermediare (nu exista ma nifestări de dominanţă sau recesivitate). De asemenea, transmiterea
informaţiei genetice se desfăşoară în aşa fel, încît jumătate din genele copilului corespund unuia
dintre părinţii săi, în timp ce cealaltă jumătate este diferită. Numai în aceste condiţii putem
considera valorile coeficientului de corelaţie.
Gemenii monozigoţi, de exemplu, reprezintă singurul caz în care doi indivizi au un genotip
absolut egal şi de aceea coeficientul lor de înrudire este 1. Coeficientul de înrudire între doi
gemeni dizigoţi, între fraţi sau surori şi părinte şi copii este 0,50, între un bunic şi copil este 0,71
(care este rădăcina pătrată aproximativă a valorii 0,50). Dacă considerăm o înrudire mai
îndepărtată, corelaţia descreşte, pînă cînd devine neglijabilă. Gradul de înrudire depinde deci de
componenta varianţei, care este comună ambilor subiecţi înrudiţi, ceea ce înseamnă că depinde
de covarianţă. Se poate observa că numai în cazul gemenilor monozigoţi şi în mai mică măsură
al gemenilor dizigoţi şi a! fraţilor (surorilor) de ambii părinţi există, pe lîngă varianţa genetică
aditivă (VA), şi o variantă condiţionată de dominanţă (VD). Asemănarea dintre părinţi şi copii se
bazează deci pe transmiterea genelor cu efect aditiv, astfel încît heritabilitatea derivată din
această lelaţie este totdeauna o heritabilitate în sens îngust (h2n).
Pînă acum am vorbit despre corelaţia genotipicâ şi componentele varianţei care sînt comune
subiecţilor înrudiţi. Vom explica acum relaţiile dintre corelaţia genotipicâ (rc) şi fenotipică (rp),
pe de o parte, şi heritabilitate (h2) pe de altă parte. Sînt valabile următoarele relaţii :
rP=rGh2 (6)
sau
h2= -2- s (7)
f
G
Din ecuaţiile de mai sus reiese că valoarea coeficientului de corelaţie fenotipică poate creşte, ca
rezultat fie al unei corelaţii genotipice mai înalte (o înrudire mai apropiată), fie al unei
heritabiIităţi mai mari, ceea ce înseamnă o condiţionare genetică mai intensă a unui caracter.
Dacă heritabilitatea este egală cu 1 (variabilitatea unui caracter este condiţionată de efectele
genotipice), atunci valoarea corelaţiei fenotipice este egală cu valoarea aşteptată (teoretica) a
corelaţiei genotipice pentru înrudirea dată. Pe acest principiu se bazează metoda de evaluare a
asemănării dintre părinţi şi copii şi aprecierea consecutivă a condiţionării genetice a diverselor
proprietăţi (însuşiri) şi aptitudini. Cînd valoarea corelaţiei fenotipice calculate (observate) se
apropie de valoarea sa genotipicâ, este de aşteptat un grad relativ înalt de condiţionare genetică a
unui caracter, şi viceversa.
Pe lîngă ecuaţiile generale, putem deduce alte constatări care sînt aplicabile în practică. Este
vorba, în special, de legătura între coefi- oientul de heritabilitate (în sens îngust, fo2) şi corelaţia
fenotipică (r) sau regresia (b).
Noi arn mai menţionat că pentru evaluarea interdependenţei părinţi—copii, coeficientul de
regresie respectiv este mult mai adecvai; decît coeficientul de corelaţie. El se poate referi la
regresia unui fiu sau unei fiice faţă de tată, la fel ca a unui fiu sau a unei fiice faţă de mamă,
astfel încît în realitate există 4 alternative posibile (BSf. Bdf, &SM> Bm!). Mai există încă două
alternative, întrucît uneori evaluăm părinţii printr-o valoare medie şi obţinem astfel regresia unui
fiu sau unei fiice faţă de bunic.
Relaţiile menţionate pot fi aplicate la calcularea în practică a coeficientului de heritabilitate şi la
evaluarea gradului de condiţionare genetică a unui caracter. Unele din ele nu sînt însă adecvate,
de exemplu, de obicei nu se recomandă sâ se coreleze valorile copiilor cu valorile părinţilor (deşi
putem deseori întîlni acest tip de evaluare).
Cauza o constituie faptul câ unele caractere sînt legate de sex (sau controlate de sex) şi la bunic
aceste legături sînt deformate. O altă deformare poate surveni în evaluarea relaţiei mamă—fiică
sau mamă- fiu, ca rezultat al aşa-numitului „efect matern", prin care se înţeleg efectele posibile
ale influenţei organismului mamei asupra unui caracter.
într-o serie de cazuri constatăm că selecţionarea partenerilor nu este întîmplătoare (aşa cum am
presupus), dar că există o anumită asemănare din punctul de vedere al unui caracter (şi acesta
poate fi tocmai caracterul pe care îl investigăm). Termenul este denumit împerechere asortată.
De exemplu, un bărbat înalt caută o parteneră înaltă. în sport există o mulţime de astfel de
exemple cu privire la alte caractere. Un astfel de cuplu (potrivit) duce ’la creşterea homozigo-
ziţiei (asemănare genotipică), care se manifestă prin faptul că între parteneri există un anumit
grad de dependenţă, care poate fi evaluat prin corelare fenotipică. După Spuhler (1968), de
exemplu, dependenţa dintre parteneri este de aproximativ 0,20 sub raportul înălţimii şi greutăţii,
iar în ceea ce priveşte valoarea coeficientului de inteligenţă, s-a constatat o corelaţie înaltă, de
0,40. Acest fapt este deseori neglijat în practică, ceea ce nu este corect, deoarece — după cum
arată rezultatele (Susaune, 1977) — existenţa unei dependenţe între parteneri duce deseori la
valori mai înalte ale coeficientului de heritabilitate în evaluarea relaţiei părinţi—copii.
O altă problemă care deformează rezultatele cercetării relaţiilor reciproce dintre părinţi şi copii o
constituie influenţa factorilor negenetici. Este vorba, în special, de influenţa mediului familial
(aceleaşi deprinderi, acelaşi regim al zilei, educaţie şi alţi factori), care pro voacă asemănarea
indivizilor dintr-o familie sub raportul unei serii de manifestări. Asemănarea poate să nu fie
provocată numai de genotipul lor, dar poate fi în mare măsură produsă de influenţele şi condiţiile
menţionate ale mediului familial. în astfel de cazuri are loc o creştere considerabilă a valorilor
coeficientului de heritabilitate, o supraestimare a influenţei eredităţii şi o subevaluare a factorului
do mediu. Aceasta se poate observa în special la evaluarea asemănărilor între fraţi, la care gradul
de dependenţă este de obicei mai mare decît dependenţa dintre părinţi şi copii, deşi valorile
teoretice ale coeficientului de înrudire sînt egale (0,50).
Metoda comparaţiei gemenilor monozigoţi şi dizigoţi. Metoda con stă în compararea valorilor
fenotipice ale caracterului investigat în tr-un grup de perechi de gemeni monozigoţi (MZ) şi
dizigoţi (DZ) carr* au fost crescuţi împreună şi supuşi la aceiaşi stimuli. Dacă caracter rul
investigat se află în mod neîndoielnic sub influenţa mediului în conjurător, atunci diferenţele din
cadrul perechilor (diferenţe „intra pereche") de gemeni MZ şi DZ trebuie să fie aceleaşi. Pe de
altă parte, dacă un caracter este determinat genetic, fără influenţa mediului, atunci indivizii din
cadrul perechii gemelare MZ trebuie să corespundă sub raportul fenotipului lor, în timp ce
perechile DZ trebuie să difere. Acest fapt constituie baza majorităţii metodelor de calculare in
practică a coeficientului de heritabilitate şi de evaluare o influenţei eredităţii.
Una din posibilităţi o constituie valoarea asemănării indivizilor din cadrul unei perechi de
gemeni MZ şi DZ cu ajutorul coeficientului de corelaţie intraclasă (rMz şi roz)- Coeficientul de
heritabilitate poate fi deci calculat pe baza formulei clasice a lui Holzinger (denumită indice de
heritabilitate şi avînd simbolul H) în modul următor:
H= -Mz~r°z . (8)
1+'DZ
O altă posibilitate este o adaptare recomandată de Falconer (1960), unde:
h2=2(rMz—rDz). (9)
Mai există şi alte formule pe lîngă cele două menţionate mai sus, de exemplu formula lui Jensen
(1967) şi a lui Nichols (1965).
Comparaţia, relativ cea mai obiectivă, a unui grup de perechi MZ şi DZ şi o calculare concretă a
coeficientului de heritabilitate se realizează prin testarea semnificaţiei diferenţei între varianţele
lor. Aceasta se bazează pe faptul că varianţa medie în cadrul unei perechi (în interiorul perechii
— Vw) este, în cazul unei influenţe mari a factorului de heritabilitate asupra gemenilor MZ
(VMzw). rnai mică la aceştia decît la gemenii DZ (VDZW). Dacă predomină influenţele mediului
înconjurător, atunci valoarea VMZ\v creşte faţă de V^zw, iar diferenţa de varianţă între cele două
tipuri de perechi de gemeni diminuează. Această problemă se testează cu ajutorul raportului test
F, unde:
p„ ^_D7W_ _ (1Q)
^MZW
Condiţia testării acestei ipoteze o constituie concordanţa varianţei între perechi (între diferite
perechi — Vb) într-un grup de gemeni monozigoţi (VMZb) şi dizigoţi (VDZb), care este din nou
testată prin testul statistic F (valoarea varianţei este totdeauna mai mare la numărător). Unii
autori recomandă evaluarea semnificaţiei influenţei eredităţii numai în acest mod (Vanclenberg,
1965), fără calcularea coeficientului de heritabilitate. Un alt argument în sprijinul factorului
genetic este diferenţa statistico-semnificativă între diferenţele din cadrul perechilor de gemeni
MZ şi DZ, calculată conform ecuaţiei (10), precum şi faptul că raportul VMZC/VDZC este
supraunitar, pe cînd raportul
Yuzb. (11)
V
DZb
este considerabil mai mic decît unitatea.
Dacă există o concordanţă în varianţa între perechile de gemeni mz Şi dz, atunci coeficientul de
heritabilitate (h'-) poate fi aplicat la determinarea rolului eredităţii. Este bine cunoscută adaptarea
fundamentală fără scăderea variaţiei provocată de o eroare de măsurare, conform căreia
l?_ VDZW~VMZW_'
DZW
Acest coeficient de heritabilitate calculat reprezintă măsura cea mai adecvată pentru evaluarea
heritabiiităţi? în sens larg.
Metoda comparaţiei „intrapereche" cj gemenilor monozigoţi. Pe
lîngă comparaţia menţionată mai sus a gemenilor MZ şi DZ există o altă metodă interesantă de
investigare a gemenilor monozigoţi prin controlul „co-geamănului" (condiţii de mediu diferite).
Această metoda se bazează pe identitatea genotipicâ a celor doi indivizi din cadrul perechii şi
presupune câ există diferenţe fenotipice în ceea ce priveşte influenţele mediului. Dacă în ciuda
condiţiilor de mediu diferite în cadrul perechii (de ex., după naştere, fiecare din gemeni trăieşte
într-o familie diferită, în condiţii diferite etc.), ambii gemeni sînt similari sub raportul
fenotipului, atunci, în conformitate cu gradul acestei asemănări, poate fi evaluată condiţionarea
genetică a caracterului investigat. Acelaşi lucru este valabil pentru situaţia inversă. Dacă în
condiţii de mediu diferite se constată diferenţe fenotipice mari, înseamnă că influenţa factorului
eredităţii nu pare să fie decisivă pentru caracterul dat.
Măsura de exprimare a asemănării între cei doi gemeni este din nou coeficientul de corelaţie
intraclasă, însă numai cu condiţia ca lotul investigat de gemeni monozigoţi să fie suficient de
numeros. Va Soarea sa poate servi pentru o evaluare aproximativă a coeficientului de
heritabilitate,
în ceea ce priveşte asemănarea gemenilor monozigoţi cu „co- geamănul" martor (adică crescut
separat), putem avea la dispoziţie noastră şi rezultatele testării aceluiaşi caracter !a gemeni ţinuţi
în condiţii de mediu egale (crescuţi împreună). Astfel, s-a calculat aşa numitul coeficient £, care
constituie o măsură pentru evaluarea in fluenţei mediului (în speţă 1-h2). Calcularea sa se
bazează pe cu noaşterea coeficienţilor de corelaţie intraclasă la gemeni crescuţi separat (rMZa)
Şi la gemeni crescuţi împreună (rMzt) sau a varianţei lor (VMZa Şi Vmzt), astfel încît
£__ rMZt~rMZa ^2)
1 r
~ MZa
sau
E=—VuZa ■■■-• (14)
V
MZa~VMZt
Posibilităţile oferite de studiul gemenilor monozigoţi sînt foarte preţioase şi interesante din punct
de vedere metodologic, dar realizarea practică a acestui tip de cercetări este foarte dificilă.
Aceasta >e datorează faptului că existenţa unor gemeni ţinuţi în condiţii de mediu diferite
intrapereche este foarte rară, de cele mai multe ori este vorba de cazuri izolate, fără o posibilitate
de analiză mai aprofundată a datelor statistice. Dar chiar un astfel de tip de rezultate este
Instructiv şi poete servi unor cercetări în continuare.
Pînă acum studiile pe gemeni au fost considerate ca o metodă care oferă date valoroase şi care se
situează printre metodele cele mai larg aplicate. Ca orice metodă însă, şi aceasta prezintă unele
deficienţe.
Una din obiecţiile împotriva sa o constituie probleme evaluării oxacte a tipului zigot, adică
evaluarea dacă o anumită pereche de gemeni este monozigotă sau dîzigotă. Deşi obiecţia este în
mare măsură nefondată, iar examenul antropologic permite o evaluare extrem de exactă a
caracterului zigot, totuşi o serie de cercetări mai vechi nu conţin o verificare mai exactă a
zigoţiei.
Alte obiecţii se referă la presupusele condiţii de mediu. Uneori cu greu se poate verifica dacă
mediul este într-adevăr identic, iar în ceea ce priveşte condiţiile de dezvoltare prenatală, acesta
este practic un fenomen neverificabil. în ceea ce priveşte o altă presupunere, ■respectiv influenţa
aditivă o eredităţii şi mediului şi inexistenţa unei relaţii între cei doi factori, aceasta este doar o
ipoteză neverificată. De aceea se pune întrebarea în ce măsură este valabil modelul menţionat.
Există şi un alt fapt important care trebuie luat în consideraţie: apariţia gemenilor într-o populaţie
este foarte rară (sub 1%) şi de aceea majoritatea cercetărilor sînt efectuate pe un număr limitat de
subiecţi şi pe grupe foarte neomogene. Ca urmare, coeficienţii de heritabilitate calculaţi
comportă o eroare de selecţie relativ mare şi un interval de încredere larg.
Se aduc şi alte obiecţii, de exemplu neluarea în consideraţie a varianţei ca rezultat ai erorii de
măsurare, inexactitatea testului etc.
Trebuie să se ţină seama de toate obiecţiile menţionate mai sus şi rezultatele de care dispunem
trebuie evaluate şi din acest punct de vedere. Aceste obiecţii nu scad valoarea studiilor pe
gemeni, dar ele pun în evidenţă unele fapte importante a căror respectare duce la o privire mai
obiectivă şi ia tragerea unor concluzii mai plauzibile.
Evaluarea relaţiei între părinţi şi descendenţii lor. Acest tip de metodă se bazează pe existenţa
unei relaţii reciproce între indivizi înrudiţi din generaţia părinţilor şi copiilor şi pe evaluarea
cantitativă a acestor relaţii.
Punctul de plecare pentru evaluarea influenţei eredităţii îl constituie principiile formulate mai
înainte, de transmitere a informaţiei genetice privind caracterele cantitative, exprimate în general
printr-un anumit grad de corelaţie genotipicâ şi printr-un coeficient de înrudire. in cazul cei mai
simplu, aceste valori teoretice pot fi comparate cu valorile corelaţiei fenotipice, adică cu cele
calculate pentru relaţia dată între rude (cea aşteptată) şi pe baza acestor fapte se evaluează dacă
ele se aproprie de acestea sau nu. Fireşte, trebuie să ţinem seama de toate condiţiile legate de
aceasta, deoarece, aşa cum s-a; menţionat mai înainte, gradul de corelaţie fenotipică este
condiţional de o serie de factori (de ex., aşa-numita împerechere potrivită, influenţa mediului
familial, legătură sexuală etc.).
O altă regulă importantă este regula lui Galton de „regresie filială", conform căreia valorile
medii ale unui caracter al descendentului se situează la mijloc, între valoarea medie a ambilor
părinţi şi media populaţiei. Dar chiar şi în acest caz sînt valabile situaţiile şi obiecţiile menţionate
mai sus, astfel încît deseori există mari devieri în cazuri individuale.
Metoda cea mai frecvent aplicată pentru exprimarea gradului de condiţionare a caracterului
investigat este calcularea coeficienţilor de regresie (b), a regresiei descendenţilor faţă de părinţi
sau calcularea unor coeficienţi de corelaţie (r) între indivizi aflaţi în diverse relaţii şi a
coeficientului de heritabilitate dedus din acestea (în acest caz este vorba de heritabilitatea în sens
îngust). !n aceste scopuri pot fi aplicate următoarele relaţii de transmitere simplificate:
Tată — fiu Tată — fiică Mamă — fiu 2c Mamă — fiică
mid-parent — fiică mid-parent — fiu
fraţi (surori) între ei h2<2r.
Daca un caracter (proprietate, capacitate) are, în relaţia părinţi— copii, un grad relativ mare de
corelaţie, iar coeficientul de regresie permite o evaiuare relativ exactă a valorii caracterului la
copii, pe baza cunoaşterii valorilor respective ale părinţilor acestora, există posibilitatea aplicării
practice şi a unui prognostic longitudinal. Pe acest principiu se bazează, de exemplu, unele
nomograme sau ecuaţii de previziune pentru evaluarea înălţimii copilului (prima se datorează tot
lui Golton). După cum arată însă experienţa, chiar şi cu privire la acest caracter, care se situează
printre cele mai puternic condiţionate (|enetic, astfel de previziuni sînt uneori derutante şi
inexacte. De aceea se pune întrebarea, în ce măsură metoda de investigare a interdependenţei
părinţi—copii poate fi aplicată pentru evaluarea dife- iiţelor proprietăţi şi capacităţi care, în
comparaţie cu înălţimea corpului, au o condiţionare genetică considerabil mai redusă? Aceasta se
aplică la diverse capacităţi motorii sau funcţii fiziologice, cu privire la care posibilităţile de acest
tip de previziune ar fi foarte interesante şi utile.
Aplicarea metodei care constă în investigarea interdependenţei părinţi—copii (care, după părerea
noastră, este relaţia cea mai importantă) sub aspectul capacităţilor care depind de manifestările
motorii ale omului (şi deci de eficienţa sa motorie şi sportivă), este Îngreuiată de un alt fapt
important, într-o anumită măsură specific. Majoritatea acestor capacităţi, spre deosebire, de
exemplu, de înălţimea corpului sau aite dimensiuni corporale (sau de alte caracteristici ale
personalităţii) sînt supuse, la vîrsta adultă, unei variabilităţi individuale considerabile. Ele sînt
relativ puţin stabile, deoarece nu depind numai de predispoziţii genotipice, dar în acelaşi timp şi
de influenţe de mediu. în afară de aceasta, în timp ce dimensiunile corpului ating în mare măsură
forma lor definitivă Ia vîrsta adultă (cu excepţia greutăţii corporale), capacităţile motorii sînt în
mod constant influenţate de mediu. De aceea ele depind de vîrstă, starea de sănătate, tipul
ocupaţiei (de ex., există o mare diferenţă între situaţia în care un părinte execută în cea mai mare
parte o muncă manuală şi aceea în care un părinte efectuează o aşa-numită muncă sedentară),
activitate fizică şi sportivă. Toate elementele menţionate mai sus fac cercetarea interdependenţei
părinţi—copii foarte dificilă în aceste cazuri. Ca atare metoda nu este prea larg aplicată.
Analiza genealogiei (pedigriului). Analizele genealogiei se situează printre metodele clasice de
genetică umană, deoarece sînt cele mai uzuale şi cele mai uşor accesibile. Aceste metode se
axează în cea mai mare parte pe analiza genetică a unor caractere care, în ceea ce priveşte
fenotipul, se manifestă ca nişte caractere calitative, şi de aceea sînt aplicate în special în sferele
în care o astfel de modalitate de evaluare este uzuală. Ele se utilizează cel mai frecvent în
afecţiunile medicale şi devierile patologice, deoarece ele sau apar sau nu apar la un individ şi
frecvenţa aparaţiei lor poate fi uşor înregistrata. Uneori se menţionează diagrame genealogice ale
familiilor în care a apărut un mare număr de indivizi cu o aptitudine deosebită pentru
o anumită activitate, de exemplu muzică, pictură, matematică etc. De acest fapt sînt, în ultimă
instanţă, legate chiar caracterele genealogice ale unor eminenţi sportivi, artişti etc.
Analiza actuală a genealogiei constă dintr-o cercetare aprofundată a tuturor membrilor
generaţiilor urmărite, cercetare efectuată conform anumitor reguli şi principii. Rezultatul unei
astfel de cercetări este de obicei exprimat printr-o diagramă genealogică, care utilizează
simboluri standard. în cazul unei cercetări în masă, apariţia unui caracter poate fi exprimată în
procente, valori ale apariţiei probabilităţii etc.
S-a arătat că analiza geneologiei se referă în special la caractere calitative. Ea serveşte la
evaluarea tipului de ereditate (de ex., dacă un anumit tip de ereditate este legat de sex),la
evaluarea penetranţei sau expresivităţii unui caracter; deosebit de importantă este evaluarea
probabilităţii cu care este de aşteptat apariţia, de exemplu, a unei boli la descendenţi.
Pe de altă parte, posibilităţile de aplicare a metodei genealogice Ia caracterele cantitative sînt
foarte limitate. Dat fiind că manifestarea lor fenotipică este totdeauna condiţionată de
interacţiunea factorilor ereditari şi de mediu, este imposibil de stabilit care din factori este mai
'.important. Un astfel de caracter se manifestă în realitate Ia toţi subiecţii înrudiţi, dar există o
diferenţă de nivel (valoare) a caracterului. Din acest punct de vedere aplicarea metodei de
evaluare cantitativă a recesivităţîi între rude este mult mai adecvată şi mai obiectivă.
în studiile noastre întîinim uneori analiza genealogiei în legătură cu apariţia aşa-numitului talent
sportiv sau a măiestriei sportive, care în acest caz sînt privite drept caractere calitative. Este
evident că nici în acest caz singura cauză nu o constituie predispoziţiile ereditare, dar că există,
concomitent, diverse influenţe şi condiţii de mediu (de ex., influenţa mediului familial, tradiţiei,
regimului de viaţă etc.). Aceasta este evident în special la generaţia părinţilor sau a bunicilor,
cînd condiţiile şi împrejurările generale, rezultînd într-o activitate motorie şi sportivă, erau foarte
diferite, şi de aceea apariţia unor astfel de indivizi excepţionali din punct de vedere motor era
considerabil mai rară. în afară de aceasta, obţinerea unor astfei de date şi informaţii este posibilă
numai prin chestionare, ceea ce constituie o metodă foarte inexactă şi neobiectivă.
în ciuda acestui fapt, unele diagrame genealogice ale unor anumite familii sportive sînt foarte
interesante, contribuind la argumentaţia obişnuită privind condiţionarea genetică a măiestriei
sportive. In afară de aceasta, aceste argumente au avut un rol stimulator, care a dus la aplicarea
unor metode şi la efectuarea unui studiu mai detaliat al întregii probleme.
Investigarea longitudinala a stabilităţii dezvoltării individuale. Pe lîngă metodele genetice
clasice, ca, de exemplu, studiul pe gemeni, evaluarea asemănării între părinţi şi descendenţii lor
sau analiza genealogiei, informaţii preţioase pot fi obţinute, de asemenea, cu ajutorul aşa-numitei
investigaţii longitudinale (îndelungate), avînd ca obiectiv evaluarea modificărilor în cursul
dezvoltării individuale. Metoda se bazează pe investigarea legăturilor de dezvoltare a unui anu-
mit caracter (însuşire, calitate, aptitudine) la acelaşi individ sau grup, investigare efectuată la mai
multe intervale succesive şi în decursul unei perioade relativ îndelungate (uneori chiar 10 ani sau
mai mult).
Din punctul nostru de vedere, cercetarea longitudinală este eficientă în special prin faptul că
poate fi însoţită de un experiment. Există posibilitatea de a stimula intenţionat un individ (să
spunem, printr-un anumit efort de antrenare) şi de a observa în ce mod se manifestă acest factor
experimental şi ce modificări provoacă. Acest aspect este important, în special, prin faptul că
permite investigarea dinamicii şi caracterului dezvoltării diferitelor proprietăţi şi aptitudini din
punct de vedere al unui grad diferit de efort fizic, sau cu privire la alţi factori controlabili şi
observabili (de ex., condiţii materiale şi sociale, alimentaţie, educaţie etc.).
Astfel, noi evaluăm în realitate măsura şi posibilităţile de adaptare fenotipică cu privire la
predispoziţiile genotipice ale unui individ, ceea ce ne permite să apreciem (presupunînd condiţii
optime din punct de vedere ai influenţelor de mediu) nivelul cel mai ridicat al adaptabilităţii
posibile, adică nivelul cel mai ridicat al normei de reacţie. Se presupune că, tocmai aceste
aspecte, pot fi investigate la om, numai în acest mod şi, deci, rezultatele investigaţiei
longitudinale asupra dezvoltării individuale, în asociere cu un experiment controlat, posedă o
mare valoare gnosologică.
în legătură cu studiu! condiţionării genetice a diverse calităţi se menţionează deseori aşa-numita
stabilitate (constanţă).
Aceasta înseamnă că acele caractere (proprietăţi, capacităţi), care comportă o contribuţie
considerabilă în ceea ce priveşte influenţa eredităţii, sînt relativ stabile, iar modificările pe care le
suferă aceste caractere se situează, în cea mai mare parte, numai în limitele va- riabiiitâţii
ontogenetice intraindividuale (ca rezultat al modificărilor naturale ale dezvoltării unui individ).
Astfel de caractere sînt relativ stabile chiar în condiţii de stimulare şi condiţionare optimă, deoa-
rece condiţiile de mediu le influenţează numai în măsură limitată. Pe de altă parte, proprietăţile şi
aptitudinile cu un grad mai redus de condiţionare genetică nu au decît o stabilitate redusă. Ele
sînt în mică măsură conservatoare, sînt foarte variabile, nu numai în ceea ce priveşte
variabilitatea intraindividuală, dar şi în limitele variabili- tăţii interindividuale, ceea ce are ca
urmare faptul că indivizii din grup îşi schimbă deseori poziţiile.
De problema stabilităţii sînt strîns legate posibilităţile de previziune. Proprietăţile şi capacităţile,
care sînt relativ foarte stabile, permit o previziune exactă şi, de aceea, de exemplu, pe baza
cunoaşterii nivelului lor în copilărie (aşa-numitele proprietăţi şi aptitudini juvenile), putem
evalua relativ bine, deşi numai cu o anumită probabilitate, valorile la vîrsta adultă (valori finale).
Acest fapt oferă diverse posibilităţi, în special, de exemplu, pentru prognosticul eficienţei spor-
tive, pentru selecţionarea indivizilor pentru activităţi sportive de performanţă etc. Din nou însă
putem vedea că, în cazuri individuale, un astfel de prognostic nu este totdeauna corect, chiar
pentru unele caracteristici cum este greutatea corpului. Probabilitatea evaluării creşte în special
în investigaţiile repetate şi la evaluarea unui număr mai mare de factori. De problemele
menţionate mai sus este legată şi aplicarea a diverse metode matematico-statistice, care sînt
elaborate amănunţit în aceste scopuri. Pe lîngă calculul obişnuit al corelaţiei, întîl- nim, în acest
domeniu, regresia simplă şi multiplă, diverse metode de analiză a tendinţelor, unele tehnici de
analiză factorială etc.
Plauzibilitatea şi valoarea rezultatelor obţinute printr-un studiu longitudinal sînt legate de
anumite presupuneri şi sînt însoţite de anumite deficienţe. Astfel, de exemplu, orice investigaţie
de acest fel trebuie efectuată pe termen lung şi trebuie să cuprindă întreaga perioadă care este
importantă pentru dezvoltarea caracterului respectiv. Studiul longitudinal este însă dificil,
deoarece comportă probleme mari de organizare a cercetării. Rezultatele se cunosc abia după
mulţi ani şi nu este uşor ca un grup de subiecţi (un grup reprezentativ, omogen şi destul de mare)
să fie menţinut nemodificat o perioadă atît de îndelungată, în plus, şi sub influenţa
experimentală. Condiţiile de mediu, precum şi unele modificări impuse intenţionat trebuie să fio
controlabile şi comparabile pentru toţi subiecţii din cadrul selecţiei. Trebuie să se ţină seama de
caracteristicile individuale din punct de vedere al vîrstei biologice, în special în perioada
adolescenţei, pentru că tocmai la această vîrstă, dezvoltarea unei serii de însuşiri şi aptitudini
progresează cel mai rnult. Elementele menţionate şi altele fac ca rezultatele cercetării
longitudinale să fie mai puţin numeroase, în special în ceea ce priveşte cercetarea diferitelor
manifestări şi capacităţi funcţionale.
Analogiile între metodele de testare şi cele aie geneticii cantitativa. Evaluarea diferitelor
predispoziţii de eficienţă motorie şi sportivă este strîns legată de măsurători şi teste. Astfel, de
exemplu, unele rezultate sportive, diverse caracteristici funcţionale ale organismului, di
monsiunile corpului, greutatea şi alţi factori sînt măsurabili. Testarea \c aplică la evaluarea
aptitudinilor motorii prin teste motorii, la diagnosticul funcţiilor fizice etc. Din această cauză,
bazelor teoretice ale măsurătorii şi testării li se acordă o atenţie considerabilă şi termenii de
valabilitate, exactitate sau obiectivitate sînt foarte uzuali. Ar fi interesant de scos în evidenţă
unele legături între teoria de testare şi teoria geneticii cantitative, aşa cum sînt arătate, de
exemplu, de către De Vr/es, Vandenberg şi McCIearn (1976), iar în legătură cu problematica
noastră, în specia! de către Weiss (1978).
în teoria clasică de testare şi măsurare este frecvent prezentat modelul următor:
X=r+E, (15)
unde X este rezultatul observat, T este rezultatul real, iar E este eroarea de măsurătoare. Un
model foarte asemănător există în teoria geneticii cantitative:
P-G+E, (16)
unde P este valoarea fenotipică observată, G este valoarea genoti- pică, iar E reprezintă varianta
ca rezultat al influenţei mediului. Factorul mediu cuprinde, pe de o parte, influenţa sistematică a
mediului şi, pe de altă parte, influenţele întîmplătoare, legate de eroarea de testare (măsurători).
S-a dovedit, de asemenea, în teoria de testare, că două teste sînt echivalente (paralele), dacă dau
rezultate reale egale şi dacă erorile nu se corelează cu ele. O situaţie analoagă apare în genetica
cantitativă în studiile pe gemeni, în cazul gemenilor monozigoţi care au avut condiţii de mediu
egale intrapereche (în cadrul perechii). Ambii subiecţi din cadrul perechii au acelaşi genotip şi se
presupune că nu există o relaţie între genotip şi influenţele de mediu.
Dacă modelul precedent din teoria de testare este exprimat prin varianţele respective, se obţine
următoarea ecuaţie:
Vx—Vr-\-VE. (17)
Astfel ajungem la un factor foarte important din punct de vedere al teoriei de testare, şi anume,
exactitatea unui test. Aceasta este definită ca fiind cîtul între varianţa rezultatelor observate şi
rezultatelor adevărate şi poate fi, de asemenea, exprimată printr-un coeficient de coreiaţie sau
regresie:
Vr r2
Exactitate=-----*=----= ’OXT~I'XX> (18)
vx xT
unde r/XT este corelaţia între valorile reale şi cele observate, bxr exprimă regresia valorilor reale
faţă de cele observate, iar rXx este core-
353
23 — Antropologie motrică laţia între rezultatele echivalente sau, mai frecvent, între rezultatele

obţinute în mod repetat ale aceluiaşi test (aşa-numita metodă de tes- tare-retestare, pentru
evaluarea coeficientului de stabilitate, care este măsura cea mai frecvent utilizată pentru
evaluarea exactităţii unui test).
Un termen echivalent cu termenul cîe exactitate este, în teoria geneticii cantitative, termenul de
heritabilitate. Dacă pornim de la o ecuaţie cunoscută, cu ajutorul căreia descriem modelul
fundamental al influenţei eredităţii şi mediului:
VP=VG-|-V£, (19)
atunci heritabiîitatea, asemănător exactităţii, este exprimată prin următoarele relaţii:
V
Heritabîlitatea= —— =r2cp=bGP=rpp, (20)
v
p
unde p şi p' reprezintă scopurile observate !a gemeni monozigoţi ţinuţi în condiţii de mediu egale
în cadrul perechii.
Pentru aplicarea practică a datelor teoriei de testare este important ca valabilitatea să fie
totdeauna mai redusă decît rădăcina pătrată a exactităţii sale sau, cel mult egală cu aceasta. Dacă
exactitatea este evaluată cu ajutorul unui coeficient de stabilitate, ea nu va depăşi valoarea
acestuia. în genetica cantitativă există o situaţie similară, de exemplu la analiza datelor selecţiei
animalelor. Vorbim despre aşa- numitul coeficient de repetabilitate, care reprezintă nivelul cel
mai înalt de heritabilitate posibilă a caracterului investigat. El se obţine ca un coeficient de
determinare (r2), pe baza valorilor dependenţei corelaţia calculate între valori fenotopice
constatate în mod repetat.
Analogiile menţionate mai sus nu sînt numai interesante, dar şi instructive, deoarece pe baza lor
se poate deduce că heritabiîitatea, derivată şi calculată prin metodele matematico-statistice
respective, nu poate depăşi valoarea coeficientului de stabilitate.
Dacă există un interval de timp mai îndelungat între rezultatele testării repetate, nu vom vorbi
despre exactitatea testării-retestării, ci despre aşa-numita corelaţie longitudinală (sau stabilitate
longitudinală), care a fost menţionată în legătură cu investigaţiile dezvoltării individuale. O altă
constatare importantă poate fi dedusă din legăturile menţionate mai sus. Corelaţia longitudinală
şi heritabiîitatea (în sens larg) sînt într-o anumită măsură termeni echivalenţi pentru exprimarea
exactităţii previziunii pe termen lung şi a evaluării stabilităţii caracterului studiat (proprietate,
aptitudine). Singura diferenţă este că heritabiîitatea poate fi calculată relativ mai uşor şi mai
precoce (Weiss, 1978).
Determinarea ereditară a tipului constituţional antropologic global. Privind gradul de
heritabilitate al construcţiei corporale (tip antropo- locjic) Sheldon arată că somatotipul prezintă
un indice de heritabili- lute ridicat. Skibinska, cercetînd 29 gemeni monozigoţi şi 22 dizigoţi,
«itestă concluziile lui Sheldon, iar Milicerova, lucrînd cu indicii naturali confirmă aceste date.
Utilizînd metoda lui Heath şi Carter, Ski- hinska aduce următoarele elemente privind
determinismul ereditar al tipului constituţional. Tipologia Heath şi Carter I, II şi III poate fi
comparată cu tipurile endomorf, mezomorf şi ectomorf ale lui Shel- (Jon. Dependenţa genetică a
construcţiei corporale a fost evaluată
cu metoda stabilirii h2=-^~——unde V defineşte varianţa (S2)—
VI)z
, iar XT şi X2 sînt valorile primite pentru fiecare pereche
gemeni la calităţile care definesc tipologia Heath-Carter, iar K este numărul de perechi de
gemeni (tabelul 36, 37). S-a folosit şi testul F (Clarck).
Tabelul 36
Valorile varianţei (S2), testului F, h2 ale componentelor construcţiei corporale evaluate prin
metoda Heath-Carter (după Skibinska şi Sklad)
Gemeni Băieţi Fete
MZ DZ MZ DZ

Număr de perechi 13 12 -j.-r 12

9
Ani Media 15,06 14,44 13,93 14,66
12,50- 12,25- 12,16- 12,25—
19,42 17,92 16,50 18,92
S2 0.067 0,656 9,750** 0,236 0,385 1,632
Component I F 0,897 0,387
(endomorf) h2 0,058 0,223 3,863* 0,028 0,625 22,563**
S2 0,741 0,955
Component II F 0,058 0,490 8,485** 0,097 0,771 7,930**
(mesomorf) h2 0,882 0,874
S2 0,356 3,135 8,812** 0,653 4,281 6,558**
Component Iii F 0,886 0,848
2
(ectomorf) h
S2
(ntreg F
somatotipul h2
* semnificativ de la 0,05. ** semnificativ de la 0,01.
Valorile h2 estimate după diferiţi autori şi metode tipologice (după Skibinska si Skiad)
'3
Metodă Sheldon Sheldon Parnell Indici Heath şi
somatotipică naturali Carter
Autori Osborn şi Skibinska Orczykow Milicerova Skibinska
'de Georgs şi Skiad ska- şi al. şi Skiad
Swiatkow
 ska şi al.

Sex MF MF MF MF MF

Număr 32 55 28 23 63 57 28 26 25 21

Endo- morfic 484 444 838** 770** 870** 897** 337

(F) 670* 852** 711**
Mezo- 333 240 917** 762** 392 947** 741**
morfic (M) 936** 765** 956**
Ecto- 182 745** 904** 797** 928** 832**
morfic (L) 911** 745** 761** 874**
Somatotip 365 609* 893** 727 793** - 886**
globul 942** 848**
(FML)
* semnificativ la nivel de 0,05. ** semnificativ la nivel de 0,01.
Heritabilitatea componentelor tipologice care definesc construcţia corporalâ arată o ridicată
stabilitate genetică a somatotipului. Influenţa factorilor de mediu asupra nivelului cantitativ al
ţesutului adipos este mai ridicată la sexul feminin unde numărul adipocitelor este mai mare decît
la sexul masculin, ceea ce permite variaţii mai mari în cantitatea de lipide. în ce priveşte masa
musculară (mezomorfia) acţiunea mediului este mai redusă la ambele sexe. Se apreciază că, în
definirea tipului constituţional, factorul genetic şi determinismul sexual au un rol major. După
Osborn, elementul genetic este mai pregnant în ectomorfism, iar diferenţierea sexuală se exprimă
în en- domorfie şi mezomorfie. Numitor comun al acestor iucrări este concluzia privind
pregnanta determinare genetică a tipologiei constituţionale, ceea ce permite ca, pe baza
cunoaşterii tipului antropologic al părinţilor, să estimăm ce va deveni copilul selectat iniţial, la
vîrstă performanţei sportive maxime în etapa de selecţie finală.
Metode de evaluare a componenţilor tisulari as corpului
Caracteristicile morfologice-antropologice ale corpului uman se bazează pe analiza unui întreg
şir de particularităţi antropometrice, printre care, cele mai frecvent diagnosticate, sînt înălţimea şi
greutatea corpului.
Metode nemijlocite (directe). Putem întreprinde o analiză cantitativă a elementelor tisulare ale
corpului omenesc prin metodele analizei anatomice şi chimice efectuate asupra cadavrelor.
Uşurinţa realizării unei asemenea analize este doar aparentă, datorită accesibilităţii reduse a
materialului secţionat, neschimbat înaintea morţii de către procesele îmbolnăvirii.
Din această cauză sînt puţine lucrările care fac cunoscute rezultatele unor asemenea analize
procentuale a lor, în masa generală a corpului.
Metode indirecte. Dezvoltarea metodelor indirecte ale evaluării componenţilor corpului a început
acum 50 de ani prin lucrările antropologului ceh J. Motiegki. Acest cercetător, pe baza datelor
anatomice ale greutăţii corpului şi a datelor somatice, a propus o metodă cantitativă a definirii
masei scheletului, epidermei, împreună cu ţesutul adipos de sub piele şi a muşchilor scheletici.
Această metodă nu a trezit interesul cercetătorilor, devenind totuşi un stimulent pentru căutările
viitoare.
Un aport important în dezvoltarea metodelor indirecte l-au adus lucrările experimentale
întreprinse asupra animalelor.
Aceste lucrări au furnizat modele teoretice, ajutînd căutările şi prelucrările metodelor de
cercetare asupra corpului uman.
Lucrările cercetătorilor americani din grupul Minnesota au contribuit la evoluţia pe mai departe a
metodelor indirecte şi, în special, au consolidat partea metodică şi metodologică a cercetărilor
componentelor corpului.
în prezent există multe metode care permit definirea diverselor componente ale corpului.
în strînsă legătură cu metoda folosită putem deţine informaţii despre formarea unui component
sau a mai multora. Aceste metode se caracterizează prin complexitate şi accesibilitate, deoarece
unele din ele au fost prezentate foarte amănunţit, altele însă doar semnalizate.
Metode? roentgenograficâ. Aceasta este o metodă foarte apreciată, care permite evaluarea
corectă a cantităţii ţesuturilor adipoase, musculare şi osoase.
Datorită unei tehnici speciale de execuţie a fotografiilor roent- genografice se obţin aşa-numite
radiograme, în care se văd desfăşurate umbrele celor 3 feluri de straturi.
Fotografiile se execută în condiţii speciale tehnice şi în puncte prestabilite, la umăr, coapsă şi
subcoapsă. Elementul de bază al acestei metode îl constituie măsurătorile executate cu o precizie
de 0,1 mm (lungimile umbrelor principalelor ţesuturi pe radiogramă).
în scopul subsumării măsurătorilor, lungimea acestor umbre se măsoară în puncte stricte, bine
stabilite, ale extremităţilor, de exemplu: 1/2 din lungimea umărului şi 1/2 din lungimea coapsei,
precum şi în punctul superior (cel mai înalt) ol lungimii zonei de subcoapsă.
Ţesuturile mai sînt măsurate perpendicular pînă ia axa extremităţii lungi, în schimb lungimea
oaselor se măsoară perpendicular pînă la axa osului lung. Cu toate atributele ei indiscutabile,
metoda roent- genografică nu poate fi folosită pe o scară largă din cauza accesibilităţii ei reduse
şi datorită acţiunilor nocive ale razelor Roentgen.
Metoda densimetricâ. Aceasta este o metodă clasică de laborator cu ajutorul căreia putem
măsura, cu precizie, cantitativ (fig. 123, 124):
1 — greutatea tuturor straturilor de grăsime ale corpului;
2 — greutatea corpului fără aceste straturi. Se măsoară aşa-numi- tul ţesut activ care
participă în procesele transformării materiei şi energiei şi în funcţiile de mişcare.
Punctul de plecare pentru metoda densimetrică este variat, dar densitatea cunoscută a fibrei
adipoase se ridică la 0,9007 g/cm3 şi a fibrei active la 1,100 g/cm3.
Grăsimea şi ţesutul activ alcătuiesc, potrivit acestei metode, o structură în care, dacă este
cunoscută densitatea ambelor elemente, precum şi densitatea întregii structuri, este posibilă
definirea proporţiilor greutăţilor celor două elemente în acest sistem:
M,+M2
D— —------— * unde:
M2
M-i=greutatea grăsimii,
M2=greutatea ţesutului activ, d^densitatea grăsimii, d2=densitatea ţesutului activ, D2=densitatea
corpului — definită empiric.
Dacă - rezultă că:
1

——4-----------------------------------------—
d] d2
De aici:
1 d^-d
M,
D d2-di c/2-c/i
Mc
D di~d2 d]—d2
Densitatea corpului poate fi definită empiric, potrivit raportului existent al masei corpului faţă de
volumul său:
_M
D—----> unde:
1/
D=densitatea corpului,
M=greutatea corpului,
V=volumui corpului.
Greutatea corpului poate fi uşor măsurată cu ajutorul cîntarului medical.
Volumul corpului poate fi definit pe baza legii lui Archimede, cu ajutorul măsurării corpului
cufundat în apă, folosindu-se tehnicile de măsurare a volumelor în apă sau tehnicile gazometrice.
Folosindu-se prima din tehnicile de măsurare a volumului şi apoi măsurînd densitatea corpului
putem calcula că:
W ma~mw v—--------------------------j unde:
D
w
V — volumul corpului,
MA - greutatea corpului în aer,
Mw - greutatea corpului în apă,
D\y — densitatea apei la o temperatură dată.
Pe baza ecuaţiei privind volumul corpului (V) faţă de ecuaţia pentru densitatea corpului obţinem
că:
MA
D——— •
WA-MW
D
w
Trebuie luaţi în consideraţie doi factori care influenţează densitatea corpului (D): volumul
aerului care pătrunde în plămîni şi pe căile respiratorii în momentul măsurătorii hidrostatice,
precum şi densitatea gazelor tubului digestiv.
Primul din aceşti factori este demn de luat în consideraţie, în schimb valoarea celuilalt poate fi
neglijabilă.
Se ştie că volumul gazelor tubului digestiv este relativ neschimbat, dacă cercetarea este
întreprinsă pe stomacul gol.
Aşadar, densitatea corpului (D) poate rezulta din ecuaţia:
D—------1--- — Rv (volum respirator).
M
.ATMW
°w
Această ecuaţie mai poate fi prezentată şi astfel:
p M
A~DW
^A~^W~^V' ^ W
ocuafii previzibile srcmrttă
d&
standard
1 D* 1,124 358 _ 0,000120 log _ 0, 006 Oi3
0,000167 l0(JX3 _ 0,000 075 log Xj,
2 Db 1, 125 180 _ 0, 000 176 loQXp, _ 0, 0, 006 C
000 185 log x5 S4
3 Dm 1,065474-0,000126 log X? _ 0,005755
0,000172
log _0,000008 log x« + 0,000202 x6
4 6.Pkg*M,301898 + 0,402238 Xg + 1, 977
0,300042 X$ + 0.6)4 360 Xg + 0,465
907 Xl0 +
+ 0, 643 468 Xn + 0, 328 230 X13
5 6.P.kg = .103,854340 +0,445921 X6 + 2,313
0,1334-30X7 + 0,453 056 * 8 + 0,
S38 393 X 3
Xj_ strat daasupra umărului X3- straiul de pe cutia toracică X4_ stratul de pe genunchi stratul de
pe abdomen x6 _ [n ă Iţim ea c or pul ui x?_ circ'umfcrinta soldurilor x8- circumferinţa ikedie a
cutiei toracic e
xg_ circumf. genunchiului X10- circumf. gitului Xtf-circumf. antebraţului x<2 Jârgimea
umerilor
D_densiiBtea previzibilă a corpului
G.P.. greutatea previzibilă a fibrei active
Fig. 123. Tabel cu ecuaţii previzibile ale dezvoltării unor componente ale organismului uman.
Definirea empirică a densităţii corpului este cuprinsă în valoarea estimată în procentajul grăsimii
corpului, din care se calculează greutatea grăsimii şi a fibrei active, precum şi procentul ţesutului
activ.
Calcularea procentului de grăsime se poate face pe baza modo-
4,201
lului prelucrat de Keysu şi Brozka, F%=100(—^—=3,813), în care F% reprezintă greutatea
stratului de grăsime al corpului, în procente,
ecuaţii previzibile eroarea de
standard
i D= f, f 50 756 _ O, 000 037 log X2 _ 0, 000263 logXy _o, 0, 006 197
ooai56 xţ
2 D= 1,127900-0,000210 lag x3 „0,00016* log xs _ 0, aoo 064 log 0,006 338
xs
5 D= f, 151375 -000196 log X5 - 0,000079 log x* _ o,aaioi7 x7 0,005686
4 G.P.kg.= _ 71,209473 ■+ 0,704 704 *8 •+■ 1, 581
+ 0, 513 264 Xg + 0, 02 390 Xi0 -t + 0,485445 Xu + 1, 177 225
X,2 + + 0, 564 530 Xl5
5 G.P kg. = -61,719697 + 0,339491 Xg + 1,807
+ 0,54084-5X9 + 0, 2 30 240 X io + V- 0,4Q7 345 Xfj
Xa_ strat pe antebraţ x3_ strat pe abdomen x A -Strat deasupra genunchiului[ X5„strat deasupra
omoplatului X6-Strat deasupra umărului x 7- circumferinţa coapsei x q_ înălţimea cdrpului
:
ig. 124. labei cu ecuaţii previzibile ale
imului
X3_ circumferinţa subcoapsei X(c- circumf. cui’tei toracice X11- circumferinţa gîtului Xft-
lungimea tălpii x. (5_ circumferinţa antebraţului D _ densitatea previzibilă a carpului G.P._
greutatea previzibilă a fibrei active
dezvoltării unor componente ale orgam's- uman.
iar D - densitatea corpului; 4, 201 şi 3,813 - sînt numere, valori neschimbate.
Modele asemănătoare au prelucrat:
Siri:
4,950
4,950
F°/o= 100 •
Brochen:
4 570
<
F%=100---------4,142.
Greutatea grăsimii o calculăm din ecuaţia:
greut. corp.—F%
iar greutatea ţesutului activ este diferenţa dintre greutatea corpului şi greutatea grăsimii.
Procentul ţesutului activ reprezintă diferenţa: 100-F%.
Metoda hidrometricâ. Aproape 2/3 din întreaga masă a corpului o constituie apa.
întreaga cantitate de apă din compoziţia corpului o putem împărţi în două: apa intracelulară
(55%) şi apa existentă în afara celulelor (45%). Ambele componente 'integrale din apa
organismului sînt definite prin folosirea tehnicii diluărilor. Ea constă în introducerea în corpul
pacientului a unei substanţe sub forma unor prafuri bine dizol- vabile, dar neasorbante de unii
componenţi tisulari.
întreaga cantitate a apei din corp se măsoară cu ajutorul apei grele (deuterium), apei radioactive
(tritium), antipirinei, ureii etc.
Apa existentă în afara celulelor se măsoară cu ajutorul altor substanţe (nepenetrante în plasma
celulară) ca thyocianatul. Astfel, din diferenţa dintre întreaga unitate de apă a corpului şi apa
existentă în afara celulelor, se calculează cantitatea de apă intracelulară. Metoda hidrometricâ
permite stabilirea tuturor structurilor de grăsime din corp şi a masei fără grăsime a corpului.
Se ştie că apa reprezintă, proporţional, 73,2% din masa corpului fără grăsime şi că ţesutul adipos
nu conţine apă.
Procentul grăsimii corpului F% îl putem calcula din ecuaţia:
cantitatea integrală de apă în procente greut. corp.
^ 0,732
Greutatea (ţesutului) adipos şi a ţesutului activ este asemănătoare ca în metoda densitometrică şi
o calculăm din valoarea F%.
Metoda radiometricâ. Aceasta este o metodă asemănătoare metodei hidrometrice.
Ea se bazează pe constatarea că întreaga cantitate de potasiu din organism reprezintă cu
aproximaţie un indicator stabil, al greutăţii corpului fără ţesuturi adipoase.
Raportul întregii cantităţi de potasiu exprimat în miliekivalenţi (mg) faţă de greutatea corpului
fără ţesuturile adipoase este exprimat prin cifra 68,1. De aici rezultă greutatea corpului fără ţesut
adipos:
cantit. integr. de potasiu/în m/g
iar greutatea ţesuturilor adipoase se calculează din diferenţa dintre (jroutatea corpului şi
greutatea corpului fără ţesut adipos (F/kg). Cal- » ului ambelor componente îl putem exprima în
procentajele greutăţii (.orporale.
întreaga cantitate de potasiu poate fi măsurată prin metoda radio- biologică determinînd
cantitatea izotopului său natural K40, care reprezintă 0,012% din potasiu existent în organism.
Eliminarea creatininei. O parte importantă din greutatea integrală (i corpului o reprezintă fibra
musculară. Reacţiile energetico-fosforice (ATP, fosfocretina) care furnizează energia
indispensabilă pentru activitatea musculară, influenţează transformările biochimice în urma că-
rora se naşte creatinina.
Substanţa aceasta, fiind un metabolit muscular, se elimină din organism împreună cu ureea.
Cantitatea de creatinină eliminată este proporţional mai ridicată la persoanele cu musculatura
dezvoltată şi, respectiv, mai mică la persoanele cu o masă musculară mai mică.
Astfel, cantitatea de creatinină este în funcţie de ţesutul muscular existent.
Proporţia de creatinină-j-uree, eliminată din corp, oscilează de la 1,5 _g-2 g la bărbaţi şi 0,8-1,5
la femei.
în practică, măsurarea cantităţii de creatinină se face prin indicele creatininei exprimat în
miligrame, eliminate în cursul a 24 de ore.
Talbot afirmă că 1 gram de creatinină eliminată în decursul a 24 de ore corespunde pentru 17,9
kg de masă musculară, iar după Chcek — 20 kg.
Unii cercetători au folosit, în scopul practice, media celor doi indicatori — 18,95 kg.
Această metodă oferă o evaluare aproximativă a componentelor corpului.
Metoda WiHougbby
Cu ajutorul ei se determină gradul de proporţionalitate şi simetrie a segmentelor şi unor
componenţi tisulari ai organismului.
Este cunoscut faptul că pentru a se realiza performanţa în diferite discipline sportive se impun
proporţionalităţi ale unor segmente corporale şi componenţi tisulari (ţesut osos, muscular etc.),
odată cu existenţa, în grade diferite, a simetriei, fapt ce va fi prezentat în capitolele următoare.
Metoda tipologic constituţională WiHougbby permite stabilirea, pe baza optimetrului, a armoniei
corporale, a proporţiilor segmentelor şi constituenţilor tisulari, în raport cu valorile ideale,
evaluarea gradului de simetrie, a limitelor maxime ce pot fi atinse
1
de unii componenţi organici (oase, muşchi), a nivelului de sexualizare, pe baza unor parametri
morfologici. Unul din principiile metodei esto că armonia corporală exprimă gradul de eficienţă
a exerciţiului fizic, avînd drept scop determinarea dimensiunilor şi greutăţii ideale individuale, în
funcţie de arhitectura generală a corpului.
De fapt, standardul Willougbby include evaluarea idealului structurii corporale în relaţie cu
înălţimea. Aceasta oferă concluzii referitoare la perimetrele scheletale optime (de articulaţiilor
pumnului, genunchilor şi gleznelor) şi diametrelor scheletale (ale umerilor, pelvi- sului şi
şoldurilor), în relaţie cu statura. Cu alte cuvinte, acesta indică un optim pentru înălţime atît în
ceea ce priveşte mărimea generală cît şi proporţiile scheletului. Şi atîta timp cît prescripţiile sale
asupra perimetrelor ideale sînt bazate în întregime pe dimensiunea generală a scheletului,
urmează că standardul Willougbby furnizează, indirect, un canon al dimensiunilor musculare
ideale şi al greutăţii corporale ideale în raport cu înălţimea. Acest idea! de înălţime VV//-
lougbby, la bărbaţi, de exemplu, ţinteşte către o descriere antropo metrică a scheletului şi
musculaturii, care ar înzestra un bărbat cu cea mai mare varietate posibilă de calităţi motrice şi
este ,.ideală": viteză, forţă, îndemînare, rezistenţă, prezentabilitate.
Optimometrul Willougbby indică toate măsurile perimetrelor musculare şi diametrelor, pe baza
unui coeficient al grosimii generale a oaselor, compus dintr-un număr de dimensiuni osoase;
fiecare din acestea exprimă mărimea structurală a unei regiuni particulare a scheletului. Aceste
măsurători, luate în locul unde oasele sînt cele mai apropiate de suprafaţă, sînt articulaţia
pumnului, genunchii şi gleznele, diametrul biacromial, biiliac şi bitrohanterian.
Acum rămîne de a descrie cum se ajunge la coeficientul de grosime scheletală, prin utilizarea
celor şase măsurători scheletale pe care le-am menţionat. Procedura este, pe scurt, următoarea:
diferitele măsurători osoase sînt convertibile, într-o singură valoare reprezentativă, prin
intermediul unei proporţii tipice sau optime de simetrie scheletală. Mai înîtîi de toate, fiecare
dintre dimensiunile scheletale folosite este convertită într-o valoare corespunzînd uneia dintre
aceste dimensiuni, utilizînd aceşti coeficienţi de simetrie scheletală. Oricare dintre cele şase
măsurători osoase poate fi utilizată ca bază, la care se convertesc toate celelalte măsurători
osoase. S-a ales perimetrul gleznei, de bază. De aceea, el este luat aşa cum este şi mă- suiai* în
timp ce celelalte dimensiuni scheletale sînt convertite în valorile lor implicite, în termenii
perimetrului gleznei. După ce aceasta a fost făcută, media tuturor acestor valori este luată ca un
coeficient, denotînd grosimea generală a scheletului. Această măsură mică a fost numită, în mod
arbitrar, din necesitatea unei mai bune exprimări, „glezna corectată". Această singură cifră,
glezna corectată, esto tot ceea ce este cerut, în ceea ce priveşte calcularea unor valori alo
porimetrelor, ideale pentru fiecare segment al corpului: antebraţul, braţul, gîtul, toracele, talia,
şoldurile, coapsele şi gambele; şi, de asemenea, lărgimea umerilor. în relaţie cu înălţimea
personală aceasta ne dă greutatea corporală ideală.
Coeficienţii optimi de simetrie scheletală sînt arătaţi în tabelul 38, perimetru! gleznei fiind luat
ca unitate.
Tabelul 38
Relaţiile ideale în măsurătorile dimensiunii grosimii scheletale
Bărbaţi Femei
1,000 Perimetrul gleznei 1,000
1,667 Perimetrul genunchiului 1,690
0,811 Perimetrul poignet-ului 0,733
1,715+0,83 (2,223) inch Biacromial 1,376+2,51 (6,350) inch
1,146+1,09 (2,540) inch Biiliac 1,182+1,13 (2,858) inch
1,312+1,24 (3,175) inch Bitrohanterian 1,364+1,13 (2,858) inch
invers, glezna corectată este obţinută prin aplicarea următoarelor formule pentru derivarea
perimetrului proporţionat al gleznei din celelalte dimensiuni scheletale (tab. 39). Pentru subiect
masculin:
Articulaţia pumnului (media ambelor, stîng şi drept) împărţită prin 0,811.
Genunchi (media ambilor) împărţită prin 1,667.
(Biacromial minus 0,83 (2,223) inch) multiplicat prin 0,5831.
(Biiliac minus 1,09 (2,540) inch) multiplicat prin 0,8726. (Bitrohanterian minus 1,24 (3,175)
inch) multiplicat prin 0,7622.
Tabelul 39
Relaţii ideala în mărimea măsurătorilor musculare cu glezna corectată
Bărbaţi Femei
1,000 Glezna corectată 1,000
1,433 Perimetrul antebraţului dr. 1,1525
1,405 Perimetrul antebraţului stîng 1,1295
1,720 Perimetrul bicepsului drept 1,338
1,686 Perimetrul bicepsului stîng 1,312
1,813 Perimetrul gîtului 1,511
2,071+1,06 (2,540) inch Diametrul bideltoid 1,642+2,51 (6,350) inch
4,732 Perimetrul toracelui normal 3,986
- Perimetrul bustului 4,110
3,549 Perimetrul taliei 3,114 -
4,259 Perimetrul şoldurilor 4,475
2,555 Perimetrul coapselor 2,625
1,703 Perimetrul gambelor 1,625
Şi pentru subiect de sex feminin:
Articulaţia pumnului-poignetui (media ambelor) împârtită prin
0,733.
Genunchi (media ambilor) împărţită prin 1,690.
(Biacromial minus 2,51 (6,350) inch) înmulţit prin 0,7269.
(Biiliac minus 1,13 (2,858) inch) înmulţit prin 0,8460.
(Bitrochanteric minus 1,13 (2,858) inch) înmulţit prin 0,7331.
Greutatea optimă masculină, în livre per inch de înălţime, este de
0, 02966 ori pătratul gleznei corectate, plus 0,140. Greutatea optimă feminină, în livre per
inch de înălţime, este de 0,02610 ori pătratul gleznei corectate, plus 0,119.
Zona optimală în standardul WiHougbby poate fi exprimată spu- nînd că valorile părţilor moi şi
greutatea corporală a oricărui individ trebuie să fie în valorile date de către propria sa „Gleznă
corectată plus sau minus 0,25 (0,635) dintr-un inch". Cu alte cuvinte, dacă glezna corectată este
de 8,05 (20,32 inch), zona optimală include acele măsurători şi acele greutăţi corporale prescrise
pentru gleznele corectate de la 7,80 (19,69) pînă la 8,30 inch.
Coeficientele de simetrie scheletată au fost date în tabelul 38. Caracterul proporţiilor scheletice
actuale este, în mare măsură, dat prin ereditate. Dar, este posibil să modificăm această ereditate
prin antrenament intensiv special în perioada de creştere. Exerciţii la aparate de gimnastică pot să
crească lăţimea osoasă a umerilor, dacă aceştia sînt prea înguşti; exerciţii pentru antebraţ pot să
crească în mărime poignet-ul, dacă el este prea mic; şi aşa mai departe.
Coeficientul de simetrie musculară perfectă este prezentat în tabelul 39.
Simetrie masculină perfecta
Antebraţul trebuie să fie de 0,833 ori bicepsul.
Antebraţele (media ambelor) trebuie să fie de 0,300 ori toracele. Bicepsul trebuie să fie de 1,200
ori antebraţul.
Bicepsul (media ambilor) trebuie să fie de 0,36 ori toracele.
Bicepsul (media ambilor) trebuie să fie egal cu gamba.
Braţul întins trebuie să fie de 0,962 ori bicepsul minus 0,81 inch.
Gîtul trebuie să fie de 0,383 ori toracele
Toracele trebuie să fie de 1,333 ori talia
Toracele trebuie să fie de 1,111 ori şoldurile
Talia trebuie să fie de 0, 750 ori toracele
Talia trebuie să fie de 0,833 ori şoldurile
Şoldurile trebuie să fie de 1,200 ori talia
Şoldurile trebuie să fie de 1,667 ori coapsa
Şoldurile trebuie să fie de 0,900 ori toracele
Coapsa trebuie să fie de 0,600 ori şoldurile
Coapsa trebuie să fie de 1,500 ori gamba Gamba trebuie sâ fie de 0,667 ori coapsa Gamba
trebuie sâ fie egaiâ cu bicepsul (media ambilor)
Simetria feminină perfectă
Antebraţul trebuie să fie de 0,86 ori bicepsul
Antebraţele (media ambelor) trebuie să fie de 0,286 ori toracele
Bicepsul trebuie sâ fie de 1,161 ori antebraţul
Bicepsul (media ambilor) trebuie să fie de 0,332 ori toracele
Bicepsul (media ambilor) trebuie să fie de 0,815 ori gamba
Braţul întins trebuie să fie de 0,975 ori bicepsul minus 0,72 inch.
Gîtul trebuie sâ fie de 0,379 ori toracele Toracele trebuie să fie de 1,280 ori talia (mijlocul)
Toracele trebuie să fie de 0,891 ori şoldurile
Bustul trebuie să fie de 1,031 ori toracele
Bustul trebuie să fie de 1,320 ori talia
Bustul trebuie să fie de 0,918 ori şoldurile
laIia trebuie să fie de 0,781 ori toracele
Talia trebuie să fie de 0,758 ori bustul
Talia trebuie să fie de 0,696 ori şoldurile
Şoldurile trebuie sâ fie de 1,123 ori toracele
Şoldurile trebuie sâ fie de 1,089 ori bustul
Şoldurile trebuie să fie de 1,437 ori talia
Şoldurile trebuie să fie de 1,705 ori coapsa
Coapsa trebuie sâ fie 0,587 ori şoldurile
Coapsa trebuie să fie 1,615 ori gamba
Gamba trebuie să fie 0,619 ori coapsa
Gamba trebuie să fie 1,226 cri bicepsul (media ambilor).
Ca şi pentru determinarea valorilor musculare optime în relaţia cu mărimea oaselor, este necesar
să existe o zonă de toleranţă în interiorul căreia deviaţiile de la linia mediană vor reprezenta încă
o proporţionare simetrică a segmentelor corpului.
Evaluatorul fizic dă o estimare procentuală în care noi descriem simetria generală, dezvoltarea
musculară relativă şi apropierea de proporţiile ideale.
Evaluarea fizicului masculin, Mai întîi de toate, se evaluează structura corporală. Pentru a obţine
grosimea oaselor relativă la înălţime, se împarte, simplu, glezna corectată prin înălţimea în inch,
iar rezultatul se împarte prin 0,12846. Se multiplică cifra finală prin 100 şi se va obţine evaluarea
procentuală.
Tabelul 40
Minimum 80
Foarte zvelt 87,4 si sub
Zvelt 87,5- 92,4
Zvelt mediu 92,5- 97,4
Mediu (ideal) 97,5-102,4
Mediu-scund 102,5-107,5
Scund 107,5-112,4
Foarte scund 112,5-şi peste
Maximum 120
Pentru proporţiile musculare, evaluarea simetriei generale este media celor şase estimări ale
simetriei regionale. Ele sînt determinate după cum urmează, toate măsurătorilor de membre
utilizate fiind media piciorului sau braţului drept şi stîng:
1. Împărţiţi antebraţul prin biceps şi multiplicaţi prin 1,2
2. împărţiţi gamba prin coapsă şi multiplicaţi prin 1,5
3. împărţiţi gîtul prin torace şi multiplicaţi prin 2,609
4. împărţiţi (bicepsul plus antebraţul) prin (coapsă plus gamba) şi multiplicaţi prin 1,3636
5. împărţiţi toracele prin şolduri şi multiplicaţi prin 0,9
6. împărţiţi talia prin şolduri şi multiplicaţi prin 1,2
Şi dacă evaluările de mai sus vor fi mai mari decît 100% se va utiliza în loc reciproca. (Deci,
1,045 va deveni 0,957.) Se adună aceste şase evaluări şi se împart prin 6. Apoi se ridică rezultatul
la cub. Se multiplică această cifră finală prin 100 şi se va obţine evaluarea procentuală a simetriei
generale.
Evaluarea pentru dezvoltarea musculară relativă este determinată după cum urmează, toate
măsurătorile de membre utilizate fiind media braţelor şi picioarelor drept şi stîng. Mai întîi
obţinem suma din (antebraţX0,1174) plus (biceps><0,0978) plus (gîtX0.092) plus (to-
raceX0.0352) plus (coapsaX0,0652) plus (gambaX0.0978). împărţiţi această sumă prin glezna
corectată. Apoi ridicaţi rezultatul la cub. Se multiplică această cifră finală prin 100 şi se va obţine
evaluarea procentuală a dezvoltării musculare relative.
Evaluarea fizicului feminin. în ceea ce priveşte structura corporală, pentru a obţine grosimea
oaselor relativă la înălţime, se împarte simplu glezna corectată prin înălţimea în inch, şi apoi
rezultatul se împarte prin 0,1305. Se multiplică cifra finală prin 100 şi rezultă evaluarea
procentuală.
Tabelul 41
Minimum 34
Foarte zvelt 89,9 si sub
Zvelt 90,0- 93,9
Zvelt-mediu 94,0- 97,9
Mediu (ideal) 98,0-101,9
Mediu — scund 102,0-105,9
Scund 106,0-109,9
Foarte scund 110,0— si peste
Maximum 116
Pentru proporţiile musculare, evaluarea simetriei generale este media celor şase estimări ale
simetriei regionale. Ele sînt determinate după cum urmează, toate măsurătorile de membre
utilizate fiind media picioarelor şi braţelor drept şi stîng;
1. Împărţiţi antebraţul prin biceps şi multiplicaţi prin 1,161
2. împărţiţi gamba prin coapsă şi multiplicaţi prin 1,615
3. împărţiţi gîtul prin torace şi multiplicaţi prin 2,637
4. împărţiţi (bicepsul plus antebraţul) prin (coapsă plus gamba) şi multiplicaţi prin 1,724
5. împărţiţi toracele prin şolduri şi multiplicaţi prin 1,123
6. împărţiţi taiia prin şolduri şi multiplicaţi prin 1,437
Şi dacă evaluările de mai sus vor fi mai mari decît 100%, se va utiliza în loc reciproca. (Deci,
1,045 va deveni 0,957.) Se adună aceste şase valori şi se împart prin 6. Apoi se ridică rezultatul
la cub. Se multiplică această cifră finală prin 100 şi rezultă evaluarea procentuală în simetria
generală.
Evaluarea pentru dezvoltarea musculară relativă este determinată după cum urmează, toate
măsurătorile de membre utilizate fiind media braţelor şi picioarelor drept şi stîng. Mai întîi
obţinem suma din (antebraţX0,146) plus (bicepsX0,126) plus (gîtX0,11) plus (toraceX X0.042)
plus (coapsaX0,063) plus (gambaX0,102). Se împarte această sumă prin glezna corectată. Apoi
se ridică rezultatul la cub. Se multiplică această cifră finală prin 100 şi rezultă evaluarea
procentuală în dezvoltarea musculară relativă.
Evaluarea pentru apropierea de proporţiile ideale este pur şi simplu media evaluărilor pentru
simetria generală şi dezvoltarea musculară relativă. Se adună toate şi se împart prin 2, cu aceste
rectificări: dacă evaluarea pentru dezvoltarea musculară relativă este mai mare decît 100%,
trebuie să fie utilizată în 100 reciproca. (Deci, 102,4% va deveni 97,6%.) Cu alte cuvinte, atît
timp cît supradezvoltarea re-
369
24 — Antropologie motrică

prezintă o îndepărtare de la proporţiile ideale, ca şi subdezvoltarea, aceasta trebuie să fie la fel

calculată.
Se apreciază, de asemenea, că există o lim/tă absolută a dimensiunii musculare, peste care nu
este posibil de trecut, indiferent de greutatea sau de mărimea oaselor.
Aceste perimetre musculare maxime absolute sînt: antebraţul, 16 inch (40,64); biceps 19 inch
(48,26); gît 20,5 inch (52,07); lărgimea umărului 24,1 inch (61,28) torace normal 52 inch
(132,1); talia 38,5 inch (97,79); şoldurile 47 inch (119,4); coapsa 28,2 inch (71,76); gamba 19,3
inch (48,90).
Pentru acest motiv, greutatea corporală musculară maximă posibilă este estimată ca fiind 3,776
livre per inch de înălţime. înălţimea peste care nu este posibilă o creştere în continuare a
dimensiunii musculare stricte este presupusă aici ca fiind de 72,5 (o picioare şi 0,5 inch) (184,2).
Cu alte cuvinte, nu este posibil pentru un om de înălţime de 76 inch (193,0) să posede perimetre
musculare care sînt peste limita astfel posibilă pentru un om cu înălţimea de 72,5 inch (184,2).
Referitor la determinismul sexual al acestor caractere menţionăm următoarele.
în fizicul masculin ideal, perimetrul bicepsului (media ambelor braţe) este egal cu perimetrul
gambelor, în timp ce în fizicul feminin ideal perimetrul bicepsului este numai de 81,5% din
perimetrul gambei. Din nou, în idealul masculin toracele măsoară cu 11% mai mult decît
coapsele, în timp ce în idealul feminin, coapsele măsoară cu 12% mai mult decît toracele.
Cînd o sportivă puternică posedă braţe cu 1 inch sau mai mult. mai mari decît gambele, aceasta
este o exagerare a caracteristicilor masculine; în timp ce un bărbat ale cărui braţe sînt cu 2 inch
mai mici decît coapsele, tinde în acest sens să sugereze tipul feminin de construcţie.
Indicatorul Willougbby pentru gradul de sexualizare (sexometru) este, deci, o metodă potrivită de
a evalua proporţiile generale ale corpului sub raportul diferenţierii sexuale.
V!. CORPUL UMAN PRIVIT CA SISTEM ANTROPOLOGIC MOTRIC BIOMECANIC
Dacă pînă la sfîrşitul secolului trecut, în cunoaşterea structurii organismului uman s-a pus
accentul pe studiul analitic al părţilor sale morfologice, începutul acestui secol a pus bazele
cercetării ştiinţifice a funcţiilor pe concepţia integrativă sintetică (fig. 125-150).
Cercetările substratului organizat a! vieţii pînă la nivelul structurilor leptonice, cu tehniciile cele
mai moderne (electronomicroscopie, histochimie, enzimologie), adîncesc cunoaşterea
organsimului viu, dar numai sinteza integrativâ dă posibilitatea sesizării realităţii unitare
diferenţiate.
în concepţia actuală, organismul uman reprezintă o unitate biologică (organismul şi mediul în
care acesta apare şi se dezvoltă) şi o unitate ontogenetică (organismul individual, produsul
armoniei reciproce dintre celulele componente — evaluate, pentru un adult, la cifra astronomică
de 100 catalioane, reprezentînd 1/3 din masa corpului - şi a formaţiilor intercelulare - constituind
restul de 2/3). Ho- meostazia, respectiv totalitatea constantelor morfofiziologice care con-
diţionează funcţionalitatea normală a organismului, este tocmai expresia dinamică, în mişcare
dialectică, a acestei interrelaţii ecotrope (din mediul extern) şi idioirope (din mediul intern).
Sistemul nervos constituie o entitate indiscutabil legată de mediul extern, sursa importului de
materiale şi energie şi de mediul intern, al cărui reglator chimic este funcţia sa de homeostazie.
Subdivizarea sa în sistem nervos al vieţii de relaţie (ecotrop) şi al vieţii
Fig, 127. îndepărtarea laterală a braţelor cu un extensor.
vegetative (idiotrop) este schematică. Interrelaţiile sale cu sistemul endocrin implică înglobarea
lui funcţională într-un aparat de corelaţie.
Privit astfel, organismul uman se prezintă ca un tot unitar, diferitele lui sisteme şi aparate fiind în
strînsă corelaţie funcţională, integrate de către sistemul nervos, atît între ele cît şi cu mediul ex-
terior. Orice modificare survenită într-un sector al organismului atrage după sine schimbări în
funcţionalitatea tuturor componentelor fiinţei vii.
în această viziune integrativâ, organismul poate fi considerat un sistem bio- mecanic. în cadrul
sistemului putem deosebi, schematic, trei componente principale:
a) aparatul locomotor, alcătuit din oase, muşchi şi articulaţii, la nivelul cărora se produc
modificări materializate în însăsi mişcarea diferitelor segmente ale corpului ;
b) sistemul neuroendocrin, care realizează coordonarea motricităţii şi, în acelaşi timp, prin
corelarea funcţională a activităţii celorlalte sisteme şi aparate (digestiv, respirator, cardiovascular,
urinar), asigură nivelul metabolic necesar desfăşurării acţiunilor motrice;
c) aparatele metabolice: de import a materiei (digestiv şi respirator), do export (urinar), de
transport (cardiovascular), care, acţionînd adaptativ, asigura desfăşurarea optimă a proceselor
anabolice şi catabolice impuse de solicitarea motrică.
Organismul uman, sistem biomecanic complex, poate desfăşura activitatea sportivă la cote
optime, în condiţiile în care toate cele trei componente au o funcţionalitate armonică, de natură
să confere adaptare corespunzătoare la efort, prin menţinerea unui echilibru dinamic al
constantelor morfofiziologice, respectiv a ho- meostaziei. Se realizează, astfel, ca totalitatea
proceselor fiziologice şi fiziopatolo- gice, organice, nervoase, humorale, biofizice şi biochimice,
condiţionate de modificările substratului anatomic, să asigure reacţiile adaptative ale
organismului Ia solicitarea motrică.
Organismul uman, privit ca sistem biologic, biomecanic, trebuie integrat în mediul exterior, care
acţionează sub raport mecanic, în principal, prin intermediul următorilor factori: 1) forţe/e
exterioare; 2) greutatea; 3) inerţia.
1. Forţele exterioare se opun acţiunii sistemului biomecanic biologic. Ele sînt guvernate de
legi fizice şi pot fi sistematizate astfel:
a) rezistenţe exterioare materializate în diferite aparate pentru exerciţii fizice (haltere, aparate
de tracţiune, greutăţi etc.), în instalaţii sau dispozitive deu. forţă. Aceste rezistenţe exterioare se
exercită vertical, orizontal, oblic, circular, excentric sau concentric;
b) configuraţia şi măsura segmentelor corporale incriminate în exerciţiul sportiv. Valoarea
acestui factor, în contextul realizării unei anume activităţi sportive, depinde de: numărul de
segmente corporale mobilizate; volumul, lungimea, densitatea şi forma segmentului, orientarea
lui în spaţiu.
2. Greutatea segmentelor corporale, ca urmare a forţei gravitaţionale, depinde de sediul
mişcării, unghiul axului, de segmentele interesate în mişcare, unghiul formai: de axa de progresie
cu verticala, viteza de progresie.
3. Inerţia, tendinţa corpului de a se menţine în repaus sau mobilitate. Condiţiile de execuţie
ale mişcării determinate, îndeosebi, de factorii exterioii, pot fi rezumate Ia trei elemente
principale:
a) echilibrul, care poate fi cu sau fără punct de sprijin şi în studiul căruia trebuie să avem în
vedere centrul de greutate şi condiţiile particulare ale execuţiei mişcării (incidenţele);
b) realizarea unor r v~.'..7, ce pot fi de gradul I, II sau III;
c) ritmul, prin c'.o înţelegem alternanţa dintre acţiune şi reacţie şi care este condiţionat de
>!,_>ul constituţional individual, de forţele exterioare şi durata exerciţiului.
Legile după care se guvernează acţiunile motrice realizate de sistemul biomecanic biologic
uman, integrat în mediul exterior, pot fi astfel sintetizate: 1) legea efortului util; 2) legea
efortului voluntar maxim.
Legea efortului util se referă la obţinerea unui randament maxim în condiţiile reducerii la
minimum a acţiunii motrice principale (selectarea mişcărilor, eliminarea gesturilor inutile,
repartiţia efortului pe ansamblul corpului, ajustarea inten- sitâţii efortului în raport cu rezistenţa,
căutarea compensaţiilor favorabile în mişcări).
Legea efortului voluntar maxim se aplică, îndeosebi, pentru exerciţiile statice de dezvoltare a
diferitelor grupe musculare. Intensitatea acţiunii motrice este, în general, superioară forţei
exterioare ce trebuie învinsă; mişcările se stabilesc după efectul lor asupra organismului şi sînt
evitate compensaţiile.
După această lege se dirijează, gradat, programele de exerciţii care vizează atît îmbunătăţirea
condiţiei fizice a sportivilor, cît şi corectarea unor deficienţe somatice.
în această viziune integrativă, exerciţiul fizic poate analogat cu un sistem de conducere
cibernetică în care subsistemul condus este constituit din componentele aparatului locomotor
care efectuează mişcările. Subsistemul informaţional este re
Fig. 128. Echilibrul stabil.
prezentat de diferitele nivele ale sistemului nervos central, care prelucrează informaţiile în
vederea elaborării comenzilor pentru execuţia actelor motrice, iar subsistemul de conducere este
alcătuit din căile eferente ale sistemului nervos central, care transmit impulsurile nervoase spre
musculatură.
Sistemul informaţional, alcătuit din structura şi conţinutul informaţiilor, respectiv din întreaga
problematică a activităţii de educaţie fizică şi sport, pătrunde in acest sistem complex de
conducere cibernetică pe calea receptorilor şi a căilor aferente ale sistemului nervos central.
în cadru! acestui complex cibernetic se realizează coordonarea mişcărilor, rolul esenţial revenind
sistemului nervos centrai, analogat cu subsistemul informatic din cibernetică. Coordonarea
nervoasă se realizează fie printr-un stereotip dinamic, fie prin adaptare continuă, care conduce la
perfecţionare.
In afara coordonării nervoase, mişcările mai cunosc atît o coordonare musculară, între rezistenţa
exterioară şi mişcare, cît şi o coordonare motrică, ce constă în corelarea mişcării cu sarcina
motrică în curs de efectuare, în condiţiile concrete ale mediului exterior şi stării funcţionale a
sportivului.
Există, în acest cadru, numeroase legături de feed-back care reglează şi facilitează armonizarea
diferitelor componente ale acestui sistem.
Menţionăm doar că, în cadrul acestor conexiuni complexe, deosebim, pe de o parte, canale de
legătură de la mediul exterior spre sistem, iar pe de altă parte, intre subsisteme. Aceste căi
inverse pot fi pozitive, conducînd la amplificarea mişcării sau negative, cu efect de atenuare.
Ciclurile de interacţiune şi coordonare sînt fie periferice, între verigile mobile, cuprinzînd forţele
interioare locomotorii ■,i exterioare, fie centrale, între verigile mobile şi sistemul nervos central.
în acest complex intervine mediul exterior, în care se execută mişcarea, starea funcţională a
sportivului şi experienţa sa anterioară.
Exerciţiul fizic, privit ca sistem de conducere cibernetică, se execută după anume programe de
conducere. Astfel, se elaborează programe de pregătire, de alegere (în scopul găsirii variantei
optime), de urmărire (în care se fac, experimental, devieri de la programul optim) şi de
amplificare.
în aceste condiţii se utilizează, pe scară din ce în ce mai largă, calculatoarele numerice, analogice
şi hibride care ne dau posibilitatea dirijării în condiţii optime a activităţii sportive în vederea
obţinerii unui randament maxim atît în sportul de performanţă cît şi în ce! de masă.
Tipurile biomecanice de activitate musculară
Antrenamentul ştiinţific impune şi alte cerinţe, unde biomecanica poate aduce un aport deosebit
de preţios. Cercetările din ultima vreme au arătat că activitatea depusă de musculatura corpului
nu este atît de simplă şi că, în asigurarea poziţiilor şi mişcărilor, apar aspecte particulare ale
activităţii musculare.
Este cunoscut faptul că mişcările sînt asigurate prin efort muscular dinamic, care dezvoltă lucru
mecanic, iar poziţiile sînt asigurate prin efort muscular static-izometric. Studii mai amănunţite au
arătat că în efectuarea mişcărilor, pe lîngă componenta dinamică, izotonă, există şi o componentă
de efort muscular static, iar proporţia dintre efortul dinamic şi cel static variază după specificul
mişcării.
De asemenea, studiul efortului dinamic a permis să se deosebească cîteva particularităţi
biomecanice, extrem de importante pentru conducerea ştiinţifică a pregătirii fizice.
Tipuri biomecanice de activitate dinamica
Contracţia izotonă a muşchilor produce mişcare, adică deplasarea segmentelor osoase; în timpul
contracţiei, muşchiul îşi scurtează lungimea, îşi schimbă forma, însă volumul rămîne acelaşi.
Segmentele osoase pe care se fixează muşchiul se apropie, iar tensiunea dezvoltată prin
contracţie rămîne aceeaşi (izotonia).
Studiul mai aprofundat al mişcării a arătat că ea se produce şi cînd muşchiul care s-a contractat
îşi cedează treptat scurtarea, iar segmentele osoase se depărtează lent. Este un nou aspect al
sigurării mişcării, tot izotone, dar printr-un mecanism invers.
Astăzi este admis, în biomecanică, că muşchiul poote dezvolta doua tipuri de activitate dinamică,
unul ,,de învingere" şi altul ,,de cedare".
Se înţelege prin activitate dinamică de învingere, mişcarea produsă prin scurtarea muşchiului,
care apropie segmentele osoase. Din acest motiv, ea mai poartă numele de activitate concentrică.
Activitatea dinamică de cedare produce mişcarea prin cedarea treptată a scurtării - segmentele
osoase se depărtează încet, din care motiv această activitate a fost denumită excentrică. Este
important de subliniat că nu trebuie să se confunde activitatea dinamică de cedare cu relaxarea
muşchiului: în timpul cedării, muşchiul se alungeşte treptat prin cedarea progresivă a scurtării
sale.
Precizarea acestor două tipuri de activitate musculară dinamică a determinat schimbarea unor
opinii mai vechi din anatomia funcţională referitor la acţiunea muşchilor somatici, care erau
împărţiţi — în raport cu acţiunea lor — în muşchi flexori, extensori, abductori, aductori etc.
Astăzi se ştie că unul şi acelaşi muşchi poate produce atît acţiunea lui clasic cunoscută, cît şi
acţiunea antagonistă acesteia. Astfel, în anatomia clasică, muşchii şanţurilor vertebrale sînt
cunoscuţi ca ex
tensori ai coloanei vertebrale, asigurînd, prin contracţia lor dinamică, ,,de învingere", poziţia
verticală a corpului. în prezent se ştie că aceiaşi muşchi ai şanţurilor vertebrale asigură şi flexia
coloanei vertebrale, înclinarea înainte a corpului, însă prin activitatea dinamică ,,de cedare".
De asemenea, muşchii pereţilor abdominali asigură, din poziţia cuicat, flexia trunchiului prin
activitate dinamică ,,de învingere" şt extensia trunchiului, însă prin activitate dinamică „de
cedare".
Bicepsul brahial este flexor al cotului, prin activitatea dinamică ,,de învingere" şi extensor a!
antebraţului, prin activitate dinamică ,,de codare".
In felul acesta se pot demonstra, pentru fiecare muşchi în parte, cele două tipuri de activitate
musculară dinamică. Deci noţiunea clasică de muşchi flexori, extensori etc. a devenit relativă, ea
exprimînd numai un aspect ai capacităţii lui motrice.
Noţiunile de activitate dinamică „de învingere" şi ,,de cedare" au o mare importanţă
practică. Cîteva exemple vor fi edificatoare prin concluziile lor practice.
Astfel, genoflexia cu haltere — exerciţiu larg folosit în antrenament pentru creşterea forţei
— este o mişcare compusă din două faze: ridicarea şi coborirea.
în faza de ridicare se produce extensie în articulaţia coxofemurală, genunchi şi flexia
plantară în articulaţia talocrurală. Lanţul muscular care asigură faza de ridicare este tripla
extensie de ia membrele inferioare, prin activitate musculară dinamică „de învingere".
în faza de coborîre se produce o flexie în articulaţiile membrelor inferioare, aparent; fiind
vorba de flexie ar trebui să fie asigurată de grupele musculare flexoare ale acestor
articulaţii. în realitate, asigurarea fazei de coborîre se face tot de lanţul triplei extensii, însă
prin activitate musculară dinamică „de cedare".
în concluzie, vedem că efortul muscular care asigură genuflexia cu haltere este îndeplinit
numai de lanţul triplei extensii. De aceea, dacă într-o anumită mişcare avem nevoie să
creştem forţa lanţului triplei flexii, trebuie să găsim un alt exerciţiu, cum ar fi, spre
exemplu, din culcat, tracţiune cu piciorul la un helco- metru.
Mişcarea de tracţiune în braţe la bară fixă este compusă din două faze: de tracţiune
(ridicare) şi de coborîre.
în faza de tracţiune acţionează un lung lanţ muscular format din: flexorii degetelor, ai
pumnului, cotuiui, retroductorii şi aductorii braţului, muşchii care coboară şi basculează
medial scapula. Activitatea depusă de acest lanţ muscular este dinamică, „de învingere".
In faza de coborîre acţionează acelaşi lanţ muscular, însă prin activitate dinamică ,,de cedare".
După cum vedem, prin tracţiunile la bară, - exerciţiu des folosit pentru creşterea forţei la
membrele superioare — noi nu antrenăm, de fapt, decît muşchii care formează lanţul descris mai
sus. Pentru restul grupelor şi lanţurilor musculare trebuie să găsim alte exerciţii.
Din analiza biomecanică a acestui exerciţiu rezultă importante concluzii practice. Există indicaţii
şi contraindicaţii la aplicarea lui, întrucît nu foloseşte decît în anumite ramuri şi probe sportive.
El este indicat în canotaj, gimnastica sportivă, înot, volei, handbal, — unde lanţul muscular
antrenat prin tracţiuni, la bară, acţionează şi în principalele acte motrice din aceste ramuri
sportive.
Tracţiunile la bară sînt contraindicate la toate stilurile de aruncări (mai puţin ciocanul), în box
etc., întrucît la aceste ramuri sportive acţionează alte lanţuri musculare.
La săritura în lungime cu elan, în toate variantele ei, activitatea dinamică „de învingere'* şi „de
cedare" contribuie în diferite faze la creşterea randamentului. Astfel, la bătaie, acţionează lanţul
triplei extensii, prin activitatea dinamică de învingere, iar la aterizare acţionează acelaşi lanţ
muscular, însă cu activitate dinamică „de cedare", în pregătirea săriturilor va trebui să ţinem
seama de aceste aspecte rezultate din analiza biochimică şi, în funcţie de pregătirea sportivilor, se
vor indica exerciţii care să antreneze tripla extensie atît Ia activitatea dinamică de învingere cît şi
la cea de cedare.
Tipuri biomecanice de activitate statică
Activitatea statica, de asigurare posturalâ, este şi ea complexă din punct de vedere biomecanic.
Ea este strict legată de tipurile de echilibru în care corpul omenesc se poate afla, adică în
echilibru stabil sau instabil.
Analizată astfel, activitatea statică este de trei feluri: de consolidare, fixare sau echilibrare, şi de
menţinere.
- Activitatea statică de consolidare se întîlneşte în toate cazurile în care corpul sau
segmentele sale, luate separat, se află în echilibru stabil.
Un corp se află în echilibru stabil atunci cînd centrul său general de greutate se află sub baza de
sprijin, cum sînt toate poziţiile atîrnat la diverse aparate. Caracteristica sa mecanică principală
este că dacă o forţă acţionează asupra corpului aflat în echilibru stabil, el pendulează pînă ce
revine în poziţia de plecare.
în aceste situaţii, musculatura corpului se contractă izometric cu scopul de a proteja, de a
consolida articulaţiile, faţă de forţele care tind să întindă sau să ■rupă ligamentele. Contracţia
statică de acest tip se numeşte de consolidare şi este îndeplinită cu participarea tuturor grupelor şi
lanţurilor musculare antagoniste. Valoarea forţei contracţiei statice de consolidare este mai mare
în vecinătatea bazei de sprijin (inele, bară etc.) şi descreşte către extremitatea care atîrnă liber, în
mişcările de rotaţie ale corpului la bară fixă (gigantica), valoarea forţei de consolidare este
maximă Ia 180°, cînd corpul trece pe sub bară, ajungînd să depăşească de două-.trei ori greutatea
sportivului.
Activitatea statică de consolidare poate fi folosită cu succes pentru creşterea globală a forţei
musculaturii, chiar la copii şi şcolari, întru- cît - aşa cum am arătat - ea solicită static toate
grupele şi lanţurile musculare antagoniste, iar valoarea solicitării nu este mare decît cînd poziţiile
atîrnat se fac cu îngreuiere. Poziţii diverse în atîrnat, mai ales la scara fixă, se folosesc în
gimnastica terapeutică pentru corectarea unor deficienţe fizice.
— Activitatea statică a'e fixare (echilibrare) se întîlneşte în toate cazurile în care corpul sau
segmentele sale se găsesc în poziţie de echilibru nestabil.
Un corp se află în echilibru nestabil atunci cînd centrul său general de greutate se află situat
deasupra bazei de sprijin, poziţia stînd, şezînd etc. Întreaga activitate de educaţie fizică şi sport
este desfăşurată în imensă majoritate din poziţii de echilibru nestabil. Chiar pe parcursul
mişcărilor, aşa cum am arătat, mai sus, pe lîngă activitatea dinamică, există o componentă de
efort static de valoare diferită, în funcţie de particularităţile mişcărilor. Există deci o infinitate de
situaţii în care corpul sau segmentele sale se află in echilibrul instabil, care este asigurat prin
activitate statică de fixare, care se mai numeşte şi de echilibrare, întrucît efortul static al
musculaturii are acest scop.
4. Legea alternanţei
în decursul perioadei de creştere şi dezvoltare se manifestă, privind succesiunea în timp, o serie
de alternanţe între procesele de creştere şi dezvoltare, între sporul în înălţime şi cel în greutate,
între creşterea diverselor segmente corporale vecine.
Există o alternanţă între creşterea activă a dimensiunilor corpului şi dezvoltarea organelor. în
fazele de creştere cantitativă foarte intensă, îndeosebi în timpul creşterii taliei şi greutăţii,
dezvoltarea organelor şi perfecţionarea funcţiilor sînt încetinite. După aceste perioade lungi de
acumulare cantitativă urmează o stagnare sau o diminuare a creşterii. în perioadele scurte* de
pauză se produc adevărate salturi calitative, care duc la o dezvoltare organică superioară.
O alternanţă evidentă se produce deseori între creşterea rapidă şi intensă a înălţimii şi creşterea
încetinită a greutăţii corpului.
8 9 W 11 12 13 14 15 1b 17 18 dH
Formula anlropomcircgrafîcâ
4- Sl-H = f-5/*,
£ AcTr ■= 1 Y/f Cgrupa A = °)}
3 /4c7c - 2Vz-
4 /4c Qd- 1'A.
5 LcAt - 2% fir o pa & - Lo, Lo],
y
6 ApTc -
IfrtTc* ~2<A, ,
8 Dt 8z - - f/i (grvpaC - Br, â/), V. PniTc = - %
'<?. PmDd - - f"4 fgrupa D - L a),
c D
Fig. 122. Tip fractomediomorf paralongiiin armonic.