Ne-am întrebat deseori cât e talent și cât e muncă în tenis, dar și în sport, în general.

Mai ai nevoie de muncă dacă ești extrem de talentat? Mai trebuie să alergi, să depui efort? Se
pare că da.
Nicolae Mitea
În fotbal, am văzut nenumărate exemple în care jucători dăruiți de natură cu un talent
excepțional s-au pierdut pe drum din diverse motive. Dribling dumnezeiesc, orientare excelentă,
viteză, toate acestea nu au fost de ajuns pentru a ajunge un mare fotbalist, care să joace într-un
campionat puternic și titular la națională.
Să-i amintim doar pe Luțu, Mitea și Sabin Ilie, fotbaliști care promiteau să ajungă vedete
internaționale, dar care au capotat când s-au transferat în străinătate.
Și în tenis e la fel. Sunt mulți sportivi care au avut rezultate excepționale la juniori, în
turneele de Grand Slam, și care nu au reușit la seniori să pătrundă în prima sută mondială!
Factorii sunt multipli și diferă de la caz la caz. Viața extrasportivă, antrenamente
neadecvate, o pregătire fizică precară, uneori accidentările duc separat sau cumulat spre eșec.
Irina Begu, numărul 35 mondial, a vorbit la cursurile Sports Business Academy despre
talent și muncă în tenis.
„În trecut, foarte mulți jucători de tenis ajungeau în top doar prin talent. Jocul era mult
mai lent, rachetele erau diferite față de cele actuale, mingile la fel. Puteai să câștigi un turneu
doar din talent! Acum e cu totul altceva. Mulți au acest talent, dar se pierd pe drum, pentru că
nu muncesc la antrenamente, au senzația că pot reuși doar din talent. Iar asta nu se mai poate!”
Cât este talent și cât este muncă în tenisul actual? Poate că ați spune direct: 50% cu 50%.
Ei bine, nu este așa, iar răspunsul vostru este departe de realitate. Irina Begu vine din iarbă și
are varianta ei, pe care ar trebui să o luăm în seamă. „În ziua de azi, 10% este talent, iar restul
muncă! Fără muncă, nu ai cum să ajungi sus. Eu am muncit foarte mult și mi-am dorit foarte
mult să ajung sus și să joc împotriva idolilor mei din copilărie”, afirmă Irina la cursurile Sports
Business Academy.
Muncă și iar muncă, o auzim mereu din gura unor mari sportivi, cum sunt Hagi, Elisabeta
Lipă, Ivan Patzaichin. Poate sună a stereotip, poate mulți copii și mulți tineri dau înapoi când aud
astfel de cuvinte. Însă doar cei puternici merg înainte!
Credit foto: www.sportpictures.eu
*ACEST ARTICOL A FOST PUBLICAT CU ACORDUL SPORTESCU.RO

Psihologia tânărului fotbalist, de la dureri de cap la titular consacrat, de la discriminare

pozitivă la meritocrație
În adolescență, în dezvoltarea sa psihosocială, sportivul își construiește identitatea și
ajunge să își cunoască rolurile sale. Grupul de prieteni și echipa creează sistemul de relații
determinante pentru construcția identității sale. În acest context observăm dacă își cunoaște și
afirmă identitatea sa, sau o copiază pe a celor din jur. Observăm dacă este lider, dacă se impune
în fața celorlalți sau dacă este condus de către aceștia. În dialogul său intern, poate la un nivel
inconștient, tânărul fotbalist se întreabă permanent „cine sunt eu?” ”cum sunt?”, şi oferă
perspective pentru întrebări referitoare la ”cine pot deveni?” Eşecul intrapersonal (confuzia
identității sale), eșecul la nivel social dar și intra-grup, (din cadrul echipei) pot determina
instalarea confuziei la nivelul rolurilor cu consecinţe pentru viaţa adultă.
După vârsta de 18 ani apare nivelul următor de dezvoltare psihosocială și anume
intimitate – izolare. Relațiile determinante sunt cele intime, cu partenerul, sau cele de grup, în
cadrul echipei, în jurul unor activități legate de cooperare și întrecere. Conflictul psihosocial,
intimitate versus izolare se referă la preocuparea permanentă de a se simți parte integrată a
echipei, de a-și aduce aportul la succesul echipei, de a construi împreună cu echipa o istorie
comună și o personalitate colectivă. Evident că acest lucru poate fi făcut doar integrând calitățile
psihosociale dobândite în prealabil la nivelele anterioare de dezvoltare (încredere, autonomie,
inițiativă, dedicare și cunoașterea rolului său în cadrul echipei). Neatingerea obiectivului
psihosocial legat de acest nivel de dezvoltare înseamnă izolare, absența fotbalistului de la
construcția sănătoasă a personalității echipei. El resimte acest lucru prin lipsa încrederii, rușine,
îndoială, inferioritate și confuzia rolului său.
Discuția aceasta este foarte importantă pentru a înțelege, pe de-o parte, rolul
fotbalistului tânăr atunci când primește responsabilități de joc și, pe de altă parte, de ce anumiți
fotbaliști din România nu reușesc să își facă cu succes cariere în străinătate.
În primul rând, după ce am observat mai mulți tineri fotbaliști din țară, pot observa o
construcție greșită a identității acestora. Absența psihologului sportiv din pregătirea lor și
acoperirea acestui rol de către antrenor, nu reușește să acopere ”golurile” psihosociale, iar
antrenorii din țară sunt forțați de noua dispoziție FRF să joace cu acești jucători încă nepregătiți.
Din experiența mea, există diferențe destul de mici între un jucător U21 și unul consacrat deja.
Dar aceste diferențe se regăsesc la nivel psihosocial, legat de încredere, autonomie, inițiativă,
cunoașterea clară a sarcinilor de joc și punerea acestora în practică în situații de presiune.
Dispoziția FRF o consider ca fiind extrem de utilă deoarece determină antrenorul să găsească
soluții în cadrul echipei prin care acești tineri să fie aduși la un nivel competițional. Îi felicit pe
acei antrenori care au reușit să debuteze de la vârste fragede tinerii fotbaliști și care le-a
transmis prin aceasta jucătorilor că au încredere în ei și că sunt pe un drum bun. De exemplu,
Claudiu Keșeru a debutat în liga întâi la 16 ani înainte de transferul său la Nantes, iar primul gol
în ligă a fost împotriva lui Poli Timișoara în meciul pierdut de FC Bihor la Timișoara cu 2-1.
Aceste performanțe constituie pași importanți în construcția ulterioară a încrederii dar mai ales
a identității sportivilor. Un alt tânăr fotbalist, de data aceasta debuta în Serie A îmi mărturisea că
”unul dintre cele mai frumoase momente din fotbal au fost când am debutat pe Giuseppe
Meazza, cred că nu există mai mare bucurie când vezi că munca ta e apreciată de un antrenor ca
Mancini. Mă bucur că am șansa să evoluez în Serie B ca să cresc, să mă maturizez, acest
campionat este la un nivel important și ajută mult la creșterea mea.” (George Pușcaș)
Acești tineri fotbaliști văd regula jucătorului U21 făcând parte din echipa trimisă pe
teren, ca fiind o soluție deosebit de bună. Rezultatele se vor vedea într-un viitor nu prea
îndepărtat. Am apreciat deosebit de mult viziunea lui Erik Lincar și Zeno Bundea, care atunci
când au fost cooptați ca antrenor și director tehnic în cadrul echipei de Liga 2, Luceafărul Oradea
m-au cooptat în staff-ul echipei pentru a ajuta tinerii jucători U21 pe care avea să-i folosească
meci de meci. Rezultatele au fost mulțumitoare, iar din câteva ședințe cu acești tineri jucători
deosebit de talentați, am reușit să ofer antrenorilor nu ”dureri de cap” ci soluții deosebit de
bune pentru o echipă tânără și ambițioasă.
În ceea ce privește formarea unei experiențe de durată în fotbalul din Occident, acest
lucru nu poate fi realizat fără a lucra sistematic la formarea încrederii, a autonomiei și inițiativei
jucătorilor din România. Lumea occidentală are o cultură individualistă, aceasta presupune că
fiecare este pe cont propriu, ești lăsat să descoperi ce ai de făcut, iar ca jucător, ești responsabil
de pregătirea și succesul personal și a echipei. Am întâlnit în acest sens și am bucuria de a
colabora cu oameni deosebit de dedicați și pricepuți din fenomenul fotbalistic occidental care
au înțeles necesitatea pregătirii mentale a tinerilor jucători pentru a fi pregătiți să facă pasul
spre campionatele străine.
Când înțelegem complexitatea fotbalului din ziua de azi, când diferențele nu se mai fac în
fotbal la nivel fizic, tehnic și tactic, ci mai ales la nivel mental, ca psihologi sportivi, antrenori și
manageri de fotbal, nu putem decât să ne luptăm să găsim cele mai bune soluții prin care să
contribuim la maturizarea personalității jucătorilor și să îi aducem la un nivel optim de tărie
psihică. Soluția sistemică oferită de către FRF este demnă de apreciat; la nivel de club sportiv,
Viitorul Constanța și Dinamo București au luat-o înaintea celorlalți, iar soluția individuală este
acea a cooptării în cadrul echipelor de fotbal de psihologi sportivi care să lucreze la mentalul
competitiv al tinerilor jucători și nu numai. Când Pușcaș evolua pentru Bari, în sezonul trecut,
ședințele de pregătire mentală erau cel mai frecventate de către jucătorii consacrați ai echipei,
acei titulari cu ani grei în Serie A, care au înțeles încă de atunci importanța investiției în
pregătirea mentală a jucătorilor. Din acest punct de vedere, sunt foarte optimist că și în
România, în maxim doi ani, psihologul sportiv va fi o obișnuință în rândul jucătorilor și cluburilor
de fotbal iar tinerii jucători azi debutanți în ligile românești nu vor fi doar discriminați pozitiv ci
vor ocupa merituos poziții de titulari în cadrul echipei.

Psihologul sportiv ca liant al creșterii performanței în fotbal

Pentru început, doresc să vă urez un bun venit în lumea mea – lumea psihologiei
sportive! În cadrul fenomenului fotbalistic din lumea întreagă întâlnim o tipologie variată de
spectatori şi telespectatori atraşi la rândul lor de interese şi aspiraţii diferite. Cei mai mulţi
oameni care urmăresc meciurile de fotbal atât la televizor, cât şi pe stadioane, sunt atraşi de
ocaziile sau golurile marcate de jucătorii favoriţi de pe teren. Dacă printre spectatori sau
telespectatori se găsesc şi anumiţi specialişti ai fotbalului (jurnalişti, tehnicieni, impresari,
investitori, etc), ei vor fi preocupaţi mai cu seamă de aspectele legate de rezistenţa fizică
(suprafaţa acoperită de un fotbalist pe durata meciului), tehnica (jocul fotbalistului cu mingea la
picior sau fără minge) şi tactica folosită de către antrenor şi respectată mai mult sau mai puţin
de către fotbaliştii implicaţi în respectivul joc. Alături de prezenţa spectatorului pasionat sau de
cea a tehnicienilor interesaţi de lumea fotbalului, avem şi fotbalistul însuşi care atrage aceste
priviri curioase şi care face acest univers să fie atât de fascinant. Jucătorul de fotbal parcă
întrerupe pentru un interval de două ore tot circuitul vieţii cotidiene, timp în care privirile sunt
aţintite asupra sa, urmărindu-i cu fascinaţie prestaţia de pe teren. Ocaziile, golurile, ratările,
suprafaţa acoperită, tehnica şi respectarea tacticii antrenorului devin, aşadar, aspectele pe care
fotbalistul încearcă, precum un actor, să le joace cât mai bine pentru a câştiga faimă şi apreciere
publică.
În lumea mea, însă, lumea psihologiei sportive, preocuparea pe parcursul unui meci de
fotbal este cu totul alta. Interesul meu, ca psiholog care profesez în domeniul fotbalului, este să
observ indicatorii psihologici ai succesului sau eşecului din competiţiile sportive. Pe mine mă
interesează, de exemplu, care e percepţia fotbalistului faţă de joc, care sunt emoţiile sale pe
teren, cum îşi coordonează atenţia, dacă îşi reglează sau nu intensitatea fizică şi vizuală într-un
mod eficient, ce-l motivează, cum şi dacă reuşeşte să îşi îngusteze câmpul perceptiv pentru o
mai bună focalizare (sau dacă se lasă furat de peisaj), dacă dă dovadă de o atenţie distributivă, şi
mai ales ce atitudini manifestă pe teren. De asemenea, îmi place ca înaintea unei competiţii
sportive, „să citesc” pe feţele fotbaliştilor multitudinea de trăiri, gânduri şi atitudini, uneori
conflictuale, apărute în contextul stresului competiţional. Acestea pot rămâne nedescifrate sau
pot fi lipsite de interes pentru individul „amator” de fotbal, dar pentru un psiholog, care este
prin formarea sa profesională un fin observator, indicii de mai sus reflectă nivelul de pregătire
psihologică al fotbalistului pentru joc, şi pot fi folosiţi pentru a prezice succesul sau eşecul
competiţional. Toate aceste preocupări fac parte din lumea fascinantă în care profesez ca
psiholog sportiv.
Mulţi fotbalişti şi antrenori pot fi derutaţi atât de poziţia şi rolul psihologului în cadrul
unei echipe de fotbal, cât şi de importanţa antrenamentului mental în îmbunătăţirea
performanţei. Trebuie accentuat faptul că menirea psihologul în cadrul unui club de fotbal nu
este aceea de a inventa o nouă profesie sau de a limita autoritatea antrenorului. De asemenea,
psihologul sportiv nu este preocupat să descopere fel de fel de probleme psihice bine ascunse
până în prezent de către fotbalişti. Obiectivul său este de a ajuta atât fotbalistul cât şi echipa să
joace la un nivel optim prin îmbunătăţirea abilităţilor mentale implicate în joc.
Antrenamentul mental este acel segment al psihologiei sportive centrat în mod specific
pe identificarea şi depăşirea barierelor mentale care stau în calea ascensiunii profesionale şi
atingerii potenţialului în funcţie de talentul şi înzestrearea fizică a fiecărui jucător. Se spune că
în lumea fotbalului există trei tipuri de jucători. În primul rând, sunt fotbalişti înzestraţi cu talent
şi atitudine de succes, deseori identificaţi de scouteri şi promovaţi încă din perioada de formare
la nivel de juniorat. În al doilea rând, sunt fotbalişti cu atitudine dar fără un talent deosebit.
Succesul acestora, dacă are loc, se datorează în cea mai mare parte muncii şi disciplinei
personale. În al treilea rând, sunt fotbalişti care au talent dar care nu dispun de o atitudine
potrivită performanţei. Aceştia pot atrage, la început, interesul şi entuziasmul suporterilor şi
antrenorilor, dar aşa cum spunea cineva „talentul te duce doar până la uşă, dar atitudinea te
trece pragul.” Cei din urmă, creează aşteptări nerealiste cu privire la viitorul lor, dar din păcate
pentru ei talentul nu le este suficient pentru a clădi o carieră sportivă.
Un mit, des întâlnit între sportivi este că aspectele fizice şi mentale sunt entităţi complet
separate. Unii sportivi încă mai cred că întâi trebuie să stăpânească abilităţile legate de tehnică
şi abia apoi să se preocupe şi de reglarea funcţiilor psihice implicate în jocul competitiv. Deseori
însă, fotbaliştii performează mai bine la antrenament decât în timpul competiţiei sportive. Mulţi
devin frustraţi de o performanţă care se află sub nivelul propriu de aşteptări, iar apoi gradul de
anxietate simţit sub privirile spectatorilor sau a suporterilor creşte tot mai mult. În consecinţă,
unii ajung să îşi piardă încrederea în propriile abilităţi sportive, iar alţii devin încordaţi sau chiar
speriaţi în timpul jocului. Pentru a avea un joc bun, un fotbalist ar trebui să îşi păstreze
intensitatea şi atenţia focalizată pe durata tuturor celor 90 de minute de joc. Dacă el nu este,
însă, bine pregătit mental, în urma unor critici din partea antrenorului, colegilor sau publicului,
sau sub presiunea scorului, va avea o prestaţie nesatisfăcătoare. În alte cuvinte, fotbalistul
uneori nu face faţă presiunii competiţionale şi nu găseşte mijloacele psihice necesare pentru a
face faţă şi depăşi momentul respectiv. Aşadar, psihologul sportiv este un specialist care uneori
„repară” anumite funcţii necesare competiţiei sportive, iar alteori „reglează” din timp aceste
aspecte.
În final, dincolo de ocaziile, golurile şi ratările trăite cu sufletul la gură de către suporteri,
sau de analiza tactică, tehnică sau statistică a jocului, lumea psihologului din fotbal se rezumă la:
educarea unei culturi a performanţei bazate pe rezistenţa psihică, fundamentarea talentului pe
o atitudine de succes, muncă şi disciplină, şi pregătirea sportivului pentru interacţiunile sale
complexe cu antrenorii, coechipierii şi suporterii care întreţin această lume fascinantă a
fotbalului. Aceste roluri importante sunt mai puţin cunoscute în fotbalul românesc, dar există
deja câteva începuturi pline de pasiune, elan, optimism şi rezultate promiţătoare, organizate la
noi în ţară. În ultima perioadă, se pare că atenţia şi aşteptările suporterilor şi a specialiştilor din
fotbalul românesc încep să se îndrepte şi înspre această lume a psihologiei sportive în domeniul
fotbalului. Eu nădăjduiesc că este doar începutul…
Conferenţiar Universitar Dr. Ioan Popoviciu
Psiholog de performanţă sportivă

Caracterul sau rezistenţa psihică în sport

Pentru a avea succes în viaţă şi mai ales în sport, ai nevoie doar de talent? Este talentul
suficient? Dacă, da, atunci de ce unii sportivi mai puţin talentaţi, ajung să aibă performanţe
deosebite iar foarte mulţi alţi sportivi deosebit de talentaţi se gândesc mai mereu să renunţe
deoarece încă nu au succes? Putem prezice pe baza unor indicatori care sportiv va avea şi care
nu va avea succes? De ce anume ai nevoie pentru a avea succes?
Gheorghe Hagi, după ani de experienţă competiţională la cel mai înalt nivel şi după ani
de investiţii majore în copiii de la academia de fotbal, a ajuns la concluzia că pentru a avea
succes în sport, tinerii au nevoie de ambiţie. Ambiţia se defineşte ca o dorinţă puternică venită
din interior, este un act de voinţă superioară necesară depăşirii unor obstacole. Fără doar şi
poate, ambiţia este necesară în sport. Ea reprezintă acel „de ce?” care te face să îl găseşti pe
acel „cum?”

Dar psihologia performanţei ne dovedeşte că îngredientul succesului în sport este dat nu

de ambiţie (voinţă) ci de caracter (eng-mental toughness). Temperamentul şi aptitudinile sunt
acele componente înnascute ale personalităţii noastre, dar caracterul este componenta
dobandită prin exerciţiul vieţii în decizii şi situaţii de viaţă.
În urmă cu aproximativ doi ani de zile unul dintre sportivii cu care am lucrat a trebuit să
ia o decizie deosebit de dificilă şi anume de a-şi confrunta cele mai cumplite temeri legate de
performanţă şi imaginea sa socială sau de a renunţa la a mai lucra cu mine ca urmare a unor
presiuni venite din partea antrenorului său care nu vedea cu ochi buni colaborarea sa cu un
psiholog sportiv. Antrenorul respectiv, care provine dintr-o cultură bazată pe valoarea de
masculinitate (puterea impusă prin tonul vocii ridicat, pumnul în masă), distanţă de putere mare
(autoritate câştigată apriori pe baza poziţiei sale şi nenegociată permanent) şi control desavârşit
cu privire la tot ceea ce fac sportivii săi i-a interzis sportivului să îşi consulte psihologul în
legătură cu problemele sale. Afirmaţia sa ducea către vorbe ce se aseamănă cu „eu sunt
psihologul tău, eu sunt tatăl tău, eu fac tot ce vreau aici, iar tu eşti nimic fără mine”, „psihologul
te spală pe creier”, „psihologul este doar pentru cei slabi”, etc. Din partea antrenorului veneau
zilnic în vestiar ameninţări legate cu pierderea carierei de sportiv şi ieşirea din echipă a oricărui
jucător care işi consulta psihologul sportiv. Unii dintre ei care deja cunoscuseră efectele
consultaţiilor psihologice de specialitate asupra performanţei în sport au continuat să vină, alţii,
din frică, au renunţat. Atunci am considerat că sportivii români nu sunt obişnuiţi cu presiunea
psihologică şi am apelat la o tehnică preluată din terapia raţional-emotivcomportamentală
(REBT) propusă de psihologul american Albert Ellis, numită atacul ruşinii (shame attack) pentru
contracararea ruşinii şi a emoţiilor negative trăite de sportivi sub presiunea antrenorilor sau a
colegilor. După câteva şedinţe, unul dintre clienţii cei mai dedicaţi acestor şedinţe, care era şi cel
mai criticat de către antrenor, deşi juca pe un post care nu îl expunea la situaţii de a marca, şi
deşi până atunci nu marcase goluri în campionat, a început să marcheze aproape meci de meci
şi să aducă puncte foarte importante echipei sale. Atacul de ruşine este o acţiune curajoasă care
poate fi realizată doar în măsura în care dorinţa de succes depăşeşte teama eşecului. Iar acest
lucru necesită caracter (provocări constante, perseverenţă în vederea atingerii obiectivelor şi
depăşirii obstacolelor, autocontrol şi încredere). Atacul ruşinii l-a ajutat pe sportiv să îşi
provoace mintea la depăşirea ruşinii, a criticii şi a fricii, să persevereze în înfrângerea acestor
bariere, să se autocontroleze atunci când mintea îi dicta să renunţe şi ca urmare să îşi zidească o
încredere puternică în forţele sale. Vorbind cu sportivul respectiv, mi-a mărturisit că mai
important ca talentul de care dispunea şi pe care il provoca în mod constant pentru a creşte şi a-
şi depăşi limitele, ceea ce l-a ajutat cel mai mult este caracterul. Caracterul l-a ajutat să îşi
confrunte temerile, criticile, ruşinea, antrenorul, teama de eşec, chiar lipsa încrederii în sine şi
apoi să continue să îşi urmeze visul în altă ţară. Visul său continuă. Nu s-a încheiat. Acolo a dat
peste alte obstacole dar nu îi este teamă deoarece deja este călit.
This content is locked!
Please support us, login with Facebook or e-mail.

Sign in via Facebook

or enter your email manually to sign in

By clicking on the button(s), you agree with Terms of Use, Privacy Policy

Zilele trecute a venit testul caracterului pentru alţi sportivi. Un alt antrenor care se face
auzit doar ridicînd tonul şi dând cu pumnul în masă le-a impus sportivilor să nu mai lucreze cu
psihologul sportiv. Şi aceşti sportivi trebuie să ia o decizie a caracterului, a controlului fricii şi
ruşinii, a depăşirii ameninţărilor, a persevera în direcţia dictată de valorile lăuntrice, a persevera
în vederea atingerii obstacolelor, a provocărilor ce vin din cauza schimbării şi a nesiguranţei. În
cazul în care, aceşti sportivi vor decide să îşi construiască mai întâi caracterul, viitorul lor în
performanţa sportivă este asigurat. Zidirea caracterului creează încredere iar încrederea te face
să fii mai ambiţios, să îţi doreşti tot mai mult de la tine şi de la viaţă.
Cand apar situaţii critice în fotbal sau în tenis, deciziile (luate la cald, sub presiunea
ameninţării sau la rece, când nu te vede nimeni), zidesc sau distrug caracterul necesar pentru
performanţă. Pe terenul de sport, ceea ce ai decis in afara lui, atunci când erai doar tu cu colegii,
cu antrenorii sau când nu te vedea nimeni, poate influenţa dacă rezişti sau nu sub presiune. Unii
sportivi sunt încă prea tineri şi au scuzele lor când cedează, alţii nu au nicio scuză. Dar şi unii şi
alţii pot să se întoarcă la acel moment zero unde şi-au pierdut caracterul, şi prin efort şi sacrificii
să reînceapă zidirea acestui ingredient cheie în succesul sportiv.
Se spune că cei care confecţionau catarge pentru corăbiile care traversau mările şi
oceanele, mai întâi căutau copacii cei mai drepţi din pădure pe care îi însemnau cu un semn.
Apoi, începeau să taie tot ceea ce creştea în jurul acelor copaci însemnaţi şi foloseau lemnul
respectiv la foc. În felul acesta, furtunile care se abăteau asupra pădurii reuşeau să treacă
anduranţa copacului prin testul vremii vitrege, întâlnite de marinari pe valurile şi furtunile
mărilor. Copacii care rămâneau drepţi în urma acestor furtuni erau calificaţi pentru a fi catarge,
iar cei care se frângeau, erau folosiţi pentru foc. La fel este şi în sport, cei mai talentaţi sportivi
sunt însemnaţi, apoi selectaţi, apoi testaţi prin furtunile vieţii, unde caracterul lor va hotărâ din
ce material sunt făcuţi şi pentru ce anume sunt făcuţi.
Caracterul se zideşte atunci când apar furtunile vieţii, atunci când apar ameninţări,
schimbări, încercări, accidentări, când rămâi singur şi nu te vede nimeni, când toţi cei care te
lăudau în zilele bune te-au abandonat, când te lupţi cu sisteme învechite, cu mentalităţi
erodate, când depăşeşti limita banilor, când treci peste prejudecăţi şi înfrângeri, când ai cel mai
nesuferit antrenor sau cele mai proaste condiţii de antrenament şi când încă nu ţi-ai pierdut
visul.
În final, vei rămâne fie cu motive de bucurie şi satisfacţie fie cu scuzele potrivite pentru
nereuşitele tale. Du-te la copacii din pădure. Întreabă-te cum rezistă copacul însemnat la atâtea
încercări? Cum îşi depăşeşte cele mai mari frici? Cum perseverează? Cum se provoacă de la o zi
la alta? De ce nu abandonează? Du-te apoi, la copacii care s-au frânt. Întreabă-te de ce s-au
frânt şi unde puteau câştiga lupta? Succes. Prin faptul că îţi pui aceste întrebări, însemnă că eşti
pe drumul cel bun. Mai fă un pas, şi încă unul. Nu te uita înapoi. Priveşte la visul tău. Decide,
vrei să fii catarg, sau lemn de foc. Cred că deja ştii ce vrei să fii.
Ioan Popoviciu