CENTRUL NATIONAL DE FORMARE SI

PERFECTIONARE A ANTRENORILOR

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE ANTRENORI

PROF. ANTON MURARU

ANTRENOR EMERIT

2005
0
CENTRUL NATIONAL DE FORMARE SI
PERFECTIONARE A ANTRENORILOR

SCOALA NATIONALA DE ANTRENORI

Prof. Anton Muraru

Antrenor Emerit

2005

1
 CUPRINS

PREFATA………………………………………….pag. 1

Pedagogia sportului: capitol introductiv………………………pag. 3

 Pedagogia sportului – ramura a stiintei sportului
 Educatia sportiva – obiectul de cercetare al pedagogiei sportive
 Caracterul permanent al educatiei in formarea sportiva
 Schimbari in programele didactice

Cap. I: Locul si rolul pedagogiei sportului………….pag. 8

 Sportul fenomen al vietii sociale
 Stiinta sportului
 Pedagogia sportului
 Educatia sportiva – obiectul de cercetare al pedagogiei sportive
 Competitia sportiva
 Antrenamentul sportiv
 Motivatia in sport
 Capacitatea de perfectionare sportiva

Cap. II: Didactica sportiva……………………….pag. 16

 Etapele insusirii cunostintelor
 Tehnologia procesului de instruire
 Didactica in antrenamentul sportiv

Cap. III: Modelarea pregatirii…………………...pag. 50

 Teoria si modelarea pregatirii
 Notiunea de modelare in domeniul sport
 Evolutia modelelor in sport
 Sistemul educational pentru antrenor
 Preocupari de reforma in educarea antrenorilor
 Programe de perfectionare si educatie a antrenorilor

Cap. IV: Motivatia si practica sportiva…………pag. 64

 Nevoia de contact social
 Competitia si autodeterminarea
 Nevoia de stimulare si contactele sociale
 Rolul antrenorului in motivarea sportivului
 Recompensarea activitatii sportivilor
 Organizarea si participarea la concurs
2
  Propuneri de sarcini noi
 Folosirea feedback-ului pozitiv
 Favorizarea vietii de grup

Cap. V: Personalitatea in practica sportiva……….pag. 71

 Persoana, personalitate
 Personalitatea si practica sportiva
 Locul si rolul personalitatilor in dezvoltarea miscarii sportive

Cap. VI: Antrenorul – conducator educator…….pag. 76

 Particularitati ale muncii antrenorilor
 Rationalizarea activitatii de conducere
 Stiluri ale activitatii de conducere
 Activitatea manageriala a antrenorului

Cap. VII: Practica in unitatile sportive baza a

experimentarii pregatirii stiintifice……………..pag. 103
 Importanta practicii in formarea antrenorilor
 Mini-ghid de practica pedagogica

Cap. VIII: Structura sistemului de invatamant sportiv

in conformitate cu legile si directivele comunitare (Uniunea
Europeana) – Conventii, rezolutii si recomandari europene
(Consiliul Europei)…………pag. 106
 Documente oficiale emise de Uniunea Europeana si
Consiliul Europei referitor la formarea personalului
care desfasoara o activitate permanenta sau periodica
in domeniul sport
 Organizarea structurilor de calificare
 Sistemul de dezvoltare si monotorizare
 Legislatia Uniunii Europene

Bibliografie

PREFATA

3
 Dezbaterile actuale asupra sistemului mondial al invatamântului sportiv
ca unul dintre cele mai semnificative procese si fenomene ale vietii sportive si
sociale moderne au reusit instituirea unui dialog in cadrul Resortului de Stiinta a
Sportului in termeni cu o mare incarcatura practica, teoretica, metodica si de
cercetare aplicativa, pentru definirea conditiei umane a personalului care
deserveste domeniul sport.
In stiinta sportului, rezultat al conexiunilor interdisciplinare intre
paradigmele promovate de subdisciplinele sale: pedegogie, psihologie,
sociologie, medicina, istorie, biomecanica, teoria antrenamentului, teoria
competitiei, informatica si politica a sportului, se contureaza tot mai pregnant
un nou câmp de cunoastere, de actiune cu modele, principii si concepte
integratoare, ale fenomenului sport, inscris intr-o structura disciplinara numita
Didactica Sportiva a Invatarii.
Conceptul ei central, invatarea, poate fi examinat ca un proces dirijat care
se afla in responsabilitatea organizatiilor specializate ale structurilor
administratiei centrale si ale structurilor sportului.
Sub-disciplina a Stiintei Sportului – Pedagogia, prin insasi denumirea
ei evidentiaza simbioza intre pedagogie si sport, si cuprinde achizitionarea si
practicarea de noi metodologii, noi principii, noi atitudini si noi valori necesare
pentru a face fata noilor cerinte ale sportului, intr-o lume in continua schimbare.
Pedagogia este stiinta educatiei; iar pedagogia sportului constituie
stiinta formarii si perfectionarii fortei de munca a sportului, antrenorul si
profesorul de sport.
In viata sociala a antrenorilor si sportivilor si cea a societatii pot aparea
unele decalaje, deoarece preceptele pedagogiei ajuta la intelegerea fenomenelor
si prin educatie.
Prin prezentul manual se doreste a veni in ajutorul oamenilor domeniului
sport, antrenori si sportivi, pentru ca acestia sa poata aplana unele decalaje care
apar in viata sociala, in societate.
Prin preceptele sale, pedagogia sportului ajuta la intelegerea fenomenelor,
iar prin educatie vor defini caile prin care se reduc efectele negative care pot
aparea.
In ultimii 25 de ani principiile sportului de performanta si cele a
pedagogiei sportului s-au dezvoltat pe diferite cai, in ideea interpretarii
urmatoarelor intrebari:
1. Antrenamentul este un proces pedagogic? Antrenorii au folosit
intotdeauna pedagogia, chiar daca unii practicieni nu pot formula cu
usurinta acest lucru in cadrul unor discutii teoretice.
2. Antrenorul poate sau nu renunta usor la aplicarea in procesul de
antrenament la unele metode ale pedagogiei?

4
 3. Unor pedagogi sportivi le-ar fi de mare ajutor mai multe cunostinte
din teoria antrenamentului sportiv sau chiar din practica
antrenamentului?

Sportul de performanta, prin rezultatele si recordurile sportivilor, da un

raspuns clar acestor semne de intrebare.
Cartea informeaza, in special, despre elementele importante ale
procesului didactic de predare si educare a sportivilor.
Lucrarea se adreseaza tuturor celor interesati de performanta sportiva,
in special antrenorilor, instructurilor si animatorilor sportivi cât si
personalului din domeniul sportului, conducatorilor, managerilor sportului
angajati in procesul perfectionarii fortei de munca a domeniului sport.

AUTORUL

5
PEDAGOGIA SPORTULUI

CAPITOL INTRODUCTIV

Prin insasi denumirea disciplinei se evidentiaza simbioza intre pedagogie

si sport.
Cercetarile moderne au conturat conexiunea dintre ele, dând o
semnificatie aparte acestei noi discipline.
Sportul, ca o activitate complexa organizata, sistematica, orientata spre un
anumit scop - competitia, nu isi poate atinge obiectivele decât cu ajutorul
fiziologiei, biomecanicii, psihologiei, pedagogiei, etc.
Se pune intrebarea: de ce sportul are nevoie de pedagogie ?
Deoarece pedagogia este stiinta educatiei. Educatia este o activitate
constienta si sistematica, orientata spre un anumit scop, pentru formarea si
dezvoltarea omului, mai ales a tinerei generatii.
Pedagogia – poate fi definita drept stiinta care are ca domeniu
de cercetare un fenomen specific societatii umane ,anume fenomenul
educational.
Omul pe tot parcursul vietii sale se educa, in special in perioada copilariei
si a tineretii.
Deci pedagogia este stiinta formarii si perfectionarii omului, este stiinta
care studiaza legile educatiei si inarmeaza pe cei pe care-i educa cu principii,
norme, reguli, legi ce trebuie cunoscute si respectate in procesul educatiei.
Cadrul didactic sau antrenorul, educator care se ocupa de pregatirea
sportiva a tinerilor, trebuie sa cunoasca si sa rezolve probleme educative, atât in
procesul instructiv-educativ, cât si in afara lui.
In acelasi timp el trebuie sa aiba o buna pregatire profesionala si cultura
generala, sa fie un pedagog desavârsit.
Din diversitatea problemelor ivite in munca desfasurata cu sportivii
antrenorul poate, pe baza experientei acumulate, sa generalizeze elementele de
baza din procesul sportiv prin prisma pedagogiei, sa le transforme in cunostinte,
priceperi, deprinderi si sa le sintetizeze in noua teorie pedagogica.
Aceasta noua teorie pedagogica, izvorâta din activitatea sportiva si
confirmata de ea si de practica in general, a devenit o noua disciplina, aceea a
pedagogiei sportului.

6
Pedagogia sportului - ramura a stiintei sportului

Pedagogia sportului - sau pedagogia antrenamentului sportiv iata ce

preocupa azi cercetatorii din domeniul procesului educativ.
Este pedagogia sportului o ramura a pedagogiei generale, sau o
componenta de baza a “stiintei sportului” ?
Ca ramura a pedagogiei generale, pedagogia sportului raspunde prezent,
deoarece ea cuprinde in continutul ei componentele educatiei: notiunea de
educatie, functiile educatiei, trasaturile caracteristice, metodele de
cercetare pedagogice, elementele constitutive ale procesului educatiei, cât si
principiile metodico-organizatorice ale procesului educativ.
De asemeni, pedagogia sportului este si o ramura distincta in stiinta
sportului, deoarece pentru a constitui o stiinta de sine statatoare indeplineste
cerinta de baza, aceea “de-a avea un domeniu de cercetare (un aspect al realitatii
pe care nu-l mai cerceteaza alte stiinte sau il cerceteaza din alte puncte de
vedere), sa foloseasca metode stiintifice in investigarea obiectului sau si sa
ajunga la “adevaruri cu caracter general”, la o teorie prin care sa explice mai
adânc realitatea cercetata sau sa ajute practica. Aceste cerinte le indeplineste si
pedagogia sportului.
In cursul din primul semestru al Scolii Nationale de Antrenori vom
prezenta care este obiectul, care sunt metodele folosite in cercetare si in ce
masura rezultatele la care s-a ajuns au definit o problematica vie asupra
fenomenului sportiv modern cercetat.

Educatia sportiva - obiectul de cercetare al pedagogiei sportive

Cuvântul “educatie” este de origine latina si are semnificatia de

“ingrijire”, “cultivare”, de indrumare si cultivare a omului.
In lumea contemporana sportivul a trait totodata in societate, laolalta cu
ceilalti oameni, beneficiind de experienta lor sociala, care i-a invatat cum sa
munceasca si cum sa se comporte.
Sportul, activitatea sportiva, este recunoscuta ca o componenta a
activitatii sociale - Jocuri Olimpice, Campionate Mondiale, Campionate
Europene - intr-un cuvânt competitia sportiva este un proces viu, care angajeaza
in practica sociala sute de milioane de oameni, practicanti (antrenori, medici,
pedagogi, psihologi si nu in ultimul rând sportivi) si iubitori ai fenomenului
sportiv (spectatori, suporteri).
Educarea, indeosebi formarea viitorilor sportivi, are la baza principiile si
metodele pedagogiei sportive. De educatie sportiva au nevoie in primul rând
copiii; ei trebuie invatati cum sa se antreneze si sa se comporte pe terenul sau in

7
sala de sport, cum sa-si ingrijeasca sanatatea, cum sa-si organizeze timpul
necesar formarii.
Semnificatia etimologica a cuvântului pedagogie indruma spre o
asemenea acceptie - pais = copil, agoge = conducere-indrumare.
Viata sociala a sportului este intr-o continua dezvoltare si-i obliga pe
oameni sa invete necontenit. Introducerea noutatilor stiintei moderne in practica
sportiva impune ca educatia sa nu se limiteze doar la vârsta copilariei si
tineretii, ci sa fie necesara in tot timpul vietii, in general, si a vietii sportive in
particular.
Numai ca in timp ce pentru educatia sportiva a copiilor rolul este deosebit
de important, in educarea marilor performeuri apare ca o necesitate canalizarea
si directionarea eforturilor spre o autoeducare a acestora, cu respectarea
regulamentelor de concurs si in special a respectului fata de spectator, mass-
media, a eticii de concurs.
Rezulta ca multe din informatiile pe care le vom da sportivilor astazi, vor
fi uzate peste câtiva ani deci va fi necesara o permanenta preocupare a
antrenorului, o viziune clara asupra viitorului ramurei sportive.
Intre viata sociala a sportivului, a antrenorului si cea a societatii pot
aparea unele decalaje, deoarece perceptele pedagogiei ajuta la intelegerea
fenomenelor si prin educatie sa se devanseze sau sa se reduca din efectele
negative pot aparea.
In incheiere precizam: educatia nu se poate reduce la o perioada restrânsa
din viata sportivului si a antrenorului; ea incepe din leagan si dureaza toata
viata.
Ea nu este exercitata numai in sala de sport (antrenament si concurs) ci de
un numar tot mai mare de institutii si factori din societate.
Educatia este ansamblul de actiuni si influente intentionate, constiente
exercitate de un om (antrenor) sau un grup uman (federatie) asupra altui om sau
grup uman (echipe) spre a-l forma si a-l dezvolta.
Sportivul are nevoie de indrumare, de activitatea de conducere din partea
antrenorului, pentru a-si insusi tainele ramurii de sport, dar si pentru a invinge
dificultatile cu care se confrunta in formarea sa in drumul spre performanta
sportiva.

Caracterul permanent al educatiei in formarea sportiva

1. “Tutela permanenta” - copii,juniori

2. “Activitatea dirijata” - educatie
3. “Pregatirea pentru prezent - selectie; selectie primara;
4. Pregatire pentru viitor instruire - formare
5. “Activitatea comuna de conceptie” - tineret, seniori; performeri
Competitia constituie pentru antrenori si sportivi Examenul de Absolvire
si Promovarea de trecere dintr-un nivel de valoare intr-altul superior.

8
 Corespunzator normelor de clasificare sportiva, competitia poate fi
asimilata normelor didactice ale procesului de invatamânt si se realizeaza prin
performante de nivel national:
- primar: campionatele de copii si cadeti
- secundar: campionatele juniori si tineret
- superior: campionatele de seniori
si internationale:
- de nivel primar: competitiile internationale balcanice, europene si
mondiale pentru copii, cadeti si juniori
- secundar: competitiile balcanice, europene si mondiale pentru tineret
- superior: campionatele balcanice si campionatele europene - seniori
- de licenta: pe viata sunt campionatele mondiale si Jocurile Olimpice

Schimbari in programele didactice

Aceste noi orientari vor schimba in deceniul urmator programele studiului

sportului, iar schimbarea va fi orientata spre o apreciere crescuta a stadiilor
naturale de crestere, dezvoltare si disponibilitate pentru invatare.
Unele principii pentru construirea programelor educative in scopul
imbogatirii valorii biocentrice vor include:
- identificarea fazelor timpurii, medii si târzii ale dezvoltarii si precizarea
atenta a elementelor programului educativ ce pot fi incluse in fiecare
studiu;
- realizarea programului educativ sportiv pentru stadiul copilariei timpurii;
- sprijinirea elanului sportivului pentru a-si fixa obiectivele si pentru a-si
identifica ce trebuie sa faca pentru a le realiza;
- predarea valorilor moralei si eticii prin exemple (modele), prin instruire si
consolidare;
- crearea unui mediu pozitiv, incurajator pentru fiecare sportiv.
Schimbarile majore din structura economica internationala nu pot decât sa
modifice valorile care influenteaza sportul.
Prin unificarea economiei europene, este posibil ca mândria prezentata de
performanta sportivilor dintr-o anumita tara sa diminueze in viata.

Deplasari ale valorilor educationale mileniul III

Individualism/Egalitate
In timp ce societatea se misca spre o economie globala, rolul individului
este mai important decât oricând. Am intrat intr-o noua era a „ceea ce contraza”:
„Eu contez. Ceea ce fac eu conteaza”.
„Asumarea individuala a puterii este sintagma utilizata pentru a descrie
doctrina responsabilitatii. In aceasta tendinta este inclusa valoarea egalitatii care
pune in lumina problema echitatii de gen si echitatea rasiala.
9
 Valori educationale, gen si sport
In ciuda faptului ca nivelurile de participare a femeilor in sport s-au
deplasat in directie ascendenta, totusi se constata ca femeile sunt inca slab
reprezentate in roluri de antrenoare sau in functii administrative sportive.
Se impune crearea de programe speciale pentru femeile care aspira la
posturi de decizie.

Deci care este miza?

In preajma sfârsitului de mileniu a inceput o deplasare in orientarea

valorilor.
Puterea individului si responsabilitatea personala se afla pe o panta
ascendenta, de la politica internationala la interesele economice. Sportul nu este
imun la aceasta deplasare in orientarea valorilor.
Miza in cursul acestui deceniu este determinata de sportul ca sport, de
sistemul sau valoric, care promoveaza corectitudinea fair-play-ului. De aceea
educatorii trebuie sa consulte programele scolare oferite. Trebuie sa se inteleaga
ca orice persoana are responsabilitatea si puterea de a face din soprt si a lua din
sport ceea ce doreste, dar sportul se preteaza la schimbari in calitatea sanselor
pentru femei si pentru grupurile minoritare sau participantii de diferite rase.
Sportul in efortul de a câstiga recunoasterea culturala ca parte a educatiei
stiintei trebuie apreciat pe baza conceptului normativ, cu toate ca deseori a fost
respins.
Cei care considera ca sportului si sportivilor le lipsea cultura, au ajuns ca
ei insasi sa fie judecati ca fiind lipsiti de cultura.
Din fericire aceasta situatie s-a schimbat radical in ultimele decenii.
Sportul a devenit un fenomen cultural, recunoscut pe plan mondial. Imaginea sa
publica este data nu numai de prestigiul Jocurilor Olimpice si a Campionatelor
Mondiale, ci si de sportul de masa, sportul pentru toti, sportul pentru vârsta a
treia, sportul pentru handicapati.
Sportul a produs si dezvoltat o cultura specifica, proprie organizat in
cluburi si asociatii. Conceptiile si metodele comportamentale legate de sport s-
au extins puternic in viata de zi cu zi, proces denumit „sportizare”.
Ca fenomen cultural, sportul isi depaseste propriile granite si devine
expresia unei noi acceptiuni a culturii. Acest proces a fost numit „sportizarea”,
culturii si inseamna ca valorile, normele si modelele comportamentale legate de
sport au patruns adânc in viata culturala.
Nu numai ca sportul a fost „primit in sfântul altar al culturii”, dar dupa
cum spun unii critici, „cultura insasi a devenit sportiva”.
Sportul este o parte solida a peisajului cultural. Valorile sale de:
corectitudine, sanse egale, realizare, sanatate, comunicare, internationalism,
astazi li se mai adauga goana dupa succes si profit economic. Trebuie sa-l facem

10
sa fie mai viu, onest, relaxant, pasnic, deschis si uman, mai ‚”olimpic” decât se
arata a fi in ziua de azi.
Sportul prin insusi natura sa incurajeaza diversitatea intr-o lume culturala.
Pe masura ce tarile si natiunile se apropie tot mai mult unele de altele, dar tutusi
isi pastraza identitatea culturala, sportul este un domeniu in care se invata ca
diferentele culturale nu numai ca trebuiesc acceptate, dar reprezinta o bogatie ce
trebuie cultivata si pretuita.
El tinde sa creeze solidaritatea umana si sa depaseasca valorile nationale,
politice si ideologice, chiar in ciuda diferentelor religioase, rasiale si sociale.
Evolutia viitoare va face ca noua cultura sportiva sa acopere diferite si
contradictorii concepte de semnificatie, in care sa se poata dezvolta dimensiuni
competitionale si sociale, simultan cu furnizarea unei atitudini tolerante. Cei
care practica sportul cât si institutiile sportive au responsabilitatea de a proteja si
a dezvolta o cultura a sportului, la care trebuie sa aiba acces toata lumea.
Sportul devine si trebuie considerat astfel ca o oglinda a culturii si a
societatii, caci el reprezinta sperantele si perspectivele viitorului.
Il vedem in disputa cu societatea globala prin aspectele sale
„globalizante”, prin totalitatea si complexitatea structurilor sale de manifestare.
La inceputul celui de-al treilea mileniu, societatea globalizata va da un
interes din ce in ce mai mare lumii sportului, ajunsa la un inalt nivel de
dezvoltare.
Sportul mondial si politica mondiala se vor gasi intr-un raport de
interactiune.
Conceptul sportiv poate deveni un „indicator de schimbare” a societatii
globale, de anticipare, evolutii si schimbari, prin deschiderea simbolica a
relatiilor interstatale

CAPITOLUL I

LOCUL SI ROLUL PEDAGOGIEI SPORTULUI

SPORTUL - FENOMEN AL VIETII SOCIALE

11
 In ultimele decenii activitatea sportiva a cunoscut o dezvoltare exploziva,
impresionanta, cantitativ dar si calitativ, impunandu-se ca un factor de mare
interes in viata sociala a lumii contemporane.
La o cercetare mai apropriata, constatam ca Sportul este creator de istorie
si sursa de mituri, se sprijina pe traditie si creeaza simboluri, instiga la activitati
de masa si angreneaza un mod de viata (fair-play, disciplina, etc), naste
elemente de folclor si constituie un mod estetic de expresie.
Sportul inseamna efect de mare intensitate motrica, psihica si intelectuala,
mereu in schimbare a structurilor de continut tehnic, proband cele mai
neasteptate si imprevizibile atitudini.
Sportul a modificat perceptia oamenilor, care astazi apreciaza miscarea
corpului sportivului, in toata plenitudinea si maiestria lui, competitia si
introducerea sportiva, au devenit o bucurie a tuturor.
In privinta mostenirii, ca o contributie la zestrea societatii, sportul lasa in
urma dincolo de trecatoarea aminitire a marilor ispravi (performante) mai mult
sau mai putin dramatice, in primul rand “recordul” ca expresie memorabila a
perfectiunii atinse, a posibilitatii de a masura limitele capacitatilor fizice umane
si de a facilita progresul in aceasta directie.
Activitatea sportiva si eroii ei, ca oglindiri ale realitatii si expresiei de
intrecere ca surse ale idealului de frumusete umana, au determinat sociologi,
scriitori, arhitecti si constructori, sa realizeze inestimabile opere de arhitectura
sportiva, bucati memorabile de literatura sportiva, nepretuite piese de arta
plastica, cu subiect sportiv, impresionante filme sportive.
Dinamismul sportului se alatura, dinamismului dansului si teatrului,
diferenta subtila aparând doar in modul de exploatare a calitatilor motrice (forta,
viteza, rezistenta) si a altor extreme ale potentialului fizic uman.
Aceste, câteva enuntari, prezinta “SPORTUL” ca un “FENOMEN” al
vietii sociale moderne, practicat de catre sute de milioane de sportivi si vizionat
ca spectacol pe marile arene sportive de miliarde de spectatori.
Ca fenomen social, sportul, si-a dezvoltat un grandios spatiu de activitate,
nu exista in lume, localitate care sa nu puna la dispozitia sportivilor, locuri,
spatii si arene pentru pregatire si concurs.
Marea performanta, rezultatele de exceptie, numarul mereu mai crescut al
practicantilor, au condamnat sportul de inalt nivel sa paraseasca practicarea in
natura si sa se afiseze in sofisticate complexe din beton si sticla.
De la impunatorul stadion olimpic de la Atena construit in anul 1896,
pâna la sofisticatele complexe sportive de la Munchen 1972, Montreal 1976,
Moscova 1980, Atlanta, Barcelona, Seul si Los Angeles, Athena, vadesc un
progres extraordinar, cu ansambluri spatioase si aratoase. Cu geniul lor specific,
aceste constructii au folosit cele mai noi cuceriri ale tehnicii, s-au bazat pe
geniul unor mari arhitecti, devenind elemente de necesitate pentru populatia
marilor orase.

12
 Fenomenul sportiv, determina o noua viziune sociala, asupra rolului
miscarii sportive in viata si activitatea omului modern. Componenta a vietii
sociale fenomenul sport apeleaza in realizarea obiectivelor educationale la
Componentele Pedagogiei, care se refera la :
-educatia intelectuala;
- educatia morala;
- educatia sportiva ( profesionala);
- eduatia estetica;
- educatia motrica ( artistica – miscarii);
- educatia in arta conducerii ( comportarii).
Se impune, deci ca acest fenomen social sa si precizeze scopul social,
caile si mijloacele de satisfacere a necesitatilor umane, de practicare a
sportului de inalt nivel.
Numerosi oameni de stiinta, initial prin cercetari izolate Stranzy 1962,
Gabiler 1965, mai recent Erbah, Schimtz, apoi Resortul European al Institutelor
de Stinta a Sportului, si Institutul Mondial al Formarii si Per4fectionarii
Antrenorilor, prin organizarea de consfatuiri si congrese internationale, au reusit
sa precizeze si sa concretizeze faptul ca Fenomenul sportiv are la baza o stiinta
proprie denumita STIINTA SPORTULUI.
Aceasta in ansamblul ei trebuie sa uneasca eforturile tuturor specialistilor
ce activeaza in domeniul “sport” pentru definirea legilor si legalitatilor, care
stau la baza schimbarilor si a dezvoltarii fenomenului sportiv in general si pe
ramuri de sport in particular, in scopul de a le stapâni si folosi in interesul
progresului uman.

STIINTA SPORTULUI

Prin insasi denumirea sa, se evidentiaza simbioza intre “stiinta” si

“sport”.
Sportul ca o activitate complexa organizata si sistematica, orientata spre
un anumit scop competitia si performanta sportiva, nu isi poate atinge
obiectivele decât cu ajutorul datelor furnizate de Stiinta Sportului.
Un aspect esential al Stiintei Sportului il reprezinta carecterul sau teoretic.
Aparuta relativ recent in stiinta sportului, structura datelor, conceptelor si
teoremelor capabile sa-i asigure consensul, sunt inca echivoce, datorate multelor
discipline sportive care concura la procurarea informatiilor si a domeniilor de
studiu.
Institutul Federal de Stiinta a Sportului din Koln, Germania a editat in
anul 1992 si a completat in 1994 cu sprijinul unei echipe internationale, primul
dictionar de terminologie prin care se cauta definirea si continutul Stiintei
Sportului.
In istoria inca tânara, a disciplinei, diferitele aspecte specifice sau
agregate nu au putut fi amalgamate decât foarte rar, pentru a constitui un

13
ansamblu functional in sensul unei cercetari integrative, interdisciplinare. Se
simte nevoia de regrupare nationala si internationala, sub forma insumarii
subdisciplinare care o compun, pentru a reprezenta expresia vizibila a acestei
situatii.
Congresul Resortului European de Stiinta a Sportului organizat la Koln in
anul 1994 la care au participat specialisti din cadrul C.I.O., Federatiilor
Internationale, A.C.N.O. si oameni de stiinta din diferite domenii ale cercetarii
sportive, au cazut la un consens de acceptare a prevederilor Dictionarului Stiinta
a Sportului pentru a satisface nevoile impuse de cercetarea fenomenului sportiv.
Stiinta Sportului este interpretata ca o stiinta tranversala, o stiinta
compozita, o stiinta aplicata, interdisciplinara, multidisciplinara.
Criteriile care o definesc sunt:
a) obiect de cercetare autonom determinat de fenomenul “Sport” ca obiect
formal;
b) sistematizarea cunostintelor noi care are loc in interiorul
subdisciplinelor stiintei sportului;
c) concepte si metode de cercetare specifice, acestea devenind de obicei
din stiintele mama;
d) terminologia stiintifica intr-o foarte mare dependenta cu a disciplinelor
mama;
Ca subdiscipline ale Stiintei Sportului sunt: Pedagogia, Psihologia,
Sociologia, Medicina, Istoria, Filozofia, Informatica si Politica sportului,
Biomecanica, Teoria anttrenamentului, Teoria Competitiei, Jurnalism
sportiv, Instalatii si Echipament sportiv.
A creeat multe discutii daca Teoria antrenamentului sa fie trecuta ca
subdiviziune a Stiintei Sportului sau ca o componenta inclusa in cadrul Stiintei
Antrenamentului, considerându-se antrenamentul ca un fenomen al pregatirii
sportive, complexe si indreptate spre scopul performantei sportive.
Ca sub-diviziune a Stiintei Sportului , Pedagogia Sportului raspunde de
aspectele educationale si de instruire a sportivilor, in procesul de antrenament.
PEDAGOGIA SPORTULUI – se incadreaza in rindul disciplinelor
stiintifice, deoarece indeplineste urmatoarele conditii de baza pentru a fi definita
ca stiinta :
 are obiect propriu de studiu ( cerintele comportamentului sportiv) ;
 are metode proprii de studiu ( stiinta antrenamentului ) ;
 are notiuni clare si bine conturate ( coportamentul socio-sportiv) ;
 stabileste, defineste legi,norme,principii, si regulamente de disciplina si
educatie sportiva.
Profesionalizarea masiva a activitatii sportive, aparitia problemei de
“sportiv de inalt nivel”, statutarea codului de conduita in activitatea
“profanista de performanta”, câstigurile materiale de neconceput cu ani in
urma, au determinat ca in preocuparile din ce in ce mai multor oameni de
stiinta sa se indrepte spre studiul componentelor Stiintei Sportului, Sportul
14
 a beneficiat de transferul celei mai recente si moderne cuceriri din inalte
stiinte de sine statatoare, acestora adaugându-li-se in coada denumirea
fenomenului studiat “sport”.
In intreaga lume, nu mai surprinde pe nimeni când se vorbeste de
“medicina sportiva”, “pedagogia sportiva”, “sociologia sportului”.
Putem defini, fara emotia de a gresi Stiinta Sportului: “Totalitatea
conceptelor, discutiilor si metodelor care au ca obiect in conformitate cu
regulile stiintifice fundamentale, problemele si manifestarile fenomenului
(domeniului) “Sport”
Dorinta de intrecere, se pierde in istoria umanitatii, totusi sapaturile
arheologice de la Olimpia, au scos la iveala placile de marmura pe care se aflau
numele campionilor jocurilor olimpice antice.
Primul invingator, Korebas, bucatar si negustor din Elada, apare
consemnat ca cel mai vechi campion olimpic, anul 776 i.e.n. Din acest moment,
in galeria de veacuri a sportului olimpic organizat se paseste ferm, pe tarâmul
cunoasterii intrecerii intre sportivi, cel care a generat obiectul de studiu al
istoriei sportive, asupra olimpismului ca fenomen, in care isi afla geneza
obiectul stiintei sportului, aparitia fenomenului sportiv.

PEDAGOGIA SPORTULUI

Subdiviziune a Stiintei Sportului prin insasi denumirea disciplinei se

evidentiaza simbioza intre pedagogie si sport.
Cercetarile moderne au conturat conexiunea dintre ele, dând o
semnificatie aparte acestei noi discipline.
Se pune intrebarea de ce sportul are nevoie de o pedagogie proprie ?
Deoarece, pedagogia este Stiinta Educatiei. Educatia, este o activitate
constienta si sistematica, orientata spre un anumit scop, pentru formarea si
dezvoltarea omului.
Omul pe tot parcursul vietii sale se educa, in special in perioada copilariei
si a tineretii.
Pedagogia este stiinta formarii si perfectionarii umane, este stiinta care
studiaza legile educatiei, si-i inarmeaza pe cei ce constituie obiect al educatiei
cu principii, norme, reguli, legi ce trebuie cunoscute si respectate in activitatea
socio-profesionala. Antrenorul sportiv, profesorul de sport sunt si educatori ai
colectivelor de sportivi, ceea ce impune din partea acestora sa rezolve si
aspectul educativ in procesul formativ al viitorului performer.
Antrenamentul sportiv ca “proces de actiune compex, al carui obiectiv il
reprezinta dezvoltarea performantei sportive, intr-o maniera sistematica si
orientata spre scop”, constituie totodata si un proces de educare al practicantilor.
Pedagogia sportiva, a aparut din necesitatea sociala impusa de fenomenul
sportiv pentru a da o orientare si o indrumare asupra continutului educativ al
antrenamentului si competitiei sportive.

15
 Aparitia si dezvoltarea ideilor pedagogiei sportive nu este intâmplatoare.
Necesitatea de a cunoaste cerintele fenomenului sportiv, de a explica si
generaliza experienta acumulata in practicarea sportului, a determinat aparitia si
dezvoltarea gândirii pedagogice, iar apoi a teoriei pedagogice, care are menirea
sa asigure antrenorilor o pregatire profesionala compexa, necesara pentru
realizarea pregatirii sportivilor.
Este pedagogia sportului o ramura a Pedagogiei Generale, sau o
componenta a Stiintei Sportului ?
Ce ramura a pedagogiei generale, pedagogia sportului raspunde prezent,
deoarece cuprinde in continut componentele educatiei, notiunea de educatie;
functiile educatiei, trasaturile caracteristice, metodele de cercetare, elementele
constitutive ale procesului educatiei, cât si principiile metodico-
organizatorice ale procesului educativ.
De asemeni, Pedagogia Sportului este si o ramura distincta in Stiinta
Sportului, deoarece este construita ca o stiinta de sine statatoare, pentru ca
indeplineste cerinta de baza, având un domeniu vast si propriu de cercetare.
Fenomenul sportiv constituie un aspect concret al realitatii vietii sociale
pe care nu-l mai cerceteaza alte stiinte, sau il cerceteaza din alte puncte de
vedere.
Pedagogia sportiva foloseste metode stiintifice in investigarea obiectului
sau de studiu “Sportul” si ajunge la adevaruri cu caracter general, dezvolta o
teorie proprie prin care aprofundeaza mai adânc realitatea cercetata, emite teze
si directii prin care ajuta practica sportiva.
Aceste cerinte sunt indeplinite de catre pedagogia sportului, global si
diferentiat pe ramuri de sport.

EDUCATIA SPORTIVA - OBIECTUL DE CERCETARE AL

PEDAGOGIEI SPORTIVE

Cuvântul “educatie” este de origine latina si are semnificatia de

“ingrijire”, “cultivare”.
Deci, pedagogia sportiva emite adevaruri pentru indrumarea si cultivarea
personalului angajat in realizarea performantelor sportive.
In lumea contemporana, subiectii implicati in fenomenul sportiv, isi
desfasoara activitatea in societate, laolalta cu ceilalti oameni, beneficiind de
experienta lor sociala, care ii invata cum sa munceasca si se impun cerinte
sociale de comportament.
Sportul, activitatea sportiva este cunoscuta ca o componenta a vietii
sociale.
Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale, Campionatele Europene, intr-
un cuvant competitia sportiva, este un proces viu, care angajeaza in practica
sociala sute de milioane de oameni, impartiti in doua categorii:

16
 - practicanti: antrenori, medici, metodisti, pedagogi, psihologi si nu in
ultimul rand sportivi.
- iubitori ai fenomenului sportiv: spectatori, suporteri, sponsori,
organizatori de competitii.
Fenomenul sportiv traseaza ca o directie de cercetare si studiu pedagogiei
sportive stabilite de cai si mijloace de educare a acestora in ideea stabilirii unui
climat civilizat de derulare a activitatilor sportive.
In formarea viitorilor sportivi de inalt nivel, educarea are la baza
principiile si metodele pedagogiei sportive, prin care sunt precizate caile si
mijloacele de comportament in antrenament si in competitia de catre antrenori si
sportivi.
Sunt definite si prezentate spre aplicare, cai si metode prin care se
directioneaza stilul si formele de munca in antrenament, modalitatile de
prezentare si participare in competitiile, rolul instituirii unui program de
organizare a timpului necesar formarii, un cod igienico-sanitar pentru
mentinerea unei stari de sanatate, toate in ideea obtinerii unui randament optim
al pregatirii.
In concluzie, Pedagogia Sportului are fenomenul sportiv ca “obiect de
cercetare autonom” si se bazeaza pe terminologia stiintifica a pedagogiei
generale in eliberarea conceptelor si metodelor de cercetare specifica, general si
diferentiat pe ramuri sportive.
Componentele care definesc fenomenul sportiv si care impun o aplicare
spre “studiu a specialistilor pedagogiei sportive, sunt precizate prin cerintele
Competitiei sportive, Antrenamentului, Motivatia si nivelul performantei,
Capacitatea de performanta, coroborate cu necesitatile de pregatire ale
subiectilor impusi de practica sportiva, antrenor-sportiv.

COMPETITIA SPORTIVA

Termenul “competitie” este deseori utilizat ca sinonim cu termenul

“concurs”. Cerintele impuse prin regulamentele de concurs definesc competitia
astfel:”Confruntare aranjata in prealabil, pe baza principiului egalitatii sanselor,
intre indivizi echipe sau notiuni, pentru o miza abstracta, simbolica sau
materiala, care ca o regula poate fi obtinuta de numai una din partile angajate”.
Valoarea competitiei, consta in precizarea regulamentara a naturii
scopului in care se organizeaza dupa care acestea sunt:
- natura abstracta, concursuri amicale, de verificare in care accentul este
pus pe o confruntare pentru verificarea performantelor;
- natura simbolica in care rezultatul competitiei este recompensat prin
premii simbolice, cupe, medalii, diplome, ierarhizari si calificari valorice.
- natura materiala in care rezultatul sportiv este recompensat prin
numeroase forme, cadouri personale, prime in bani, bunuri materiale.

17
 Competitia indiferent de natura premiilor, impune antrenamentului
sportiv sa-si modeleze continutul in vederea cresterii constiintei propriilor valori
a sportivilor, prin rationalizarea actiunilor celor doi factori, antrenor-sportiv.
Deci, competitia sportiva, determina organizarea procesului de pregatire
sportiva in directia aplicarii practice a deprinderilor tehnice si capacitatilor
motrice.

ANTRENAMENTUL SPORTIV

Este definit: “Proces de actiune complex, al carui obiectiv il reprezinta

dezvoltarea performantei sportive, intr-o maniera sistematica si orientata spre
scop.
- Procesul de actiune complex este constituit din toate activitatile,
efectuate de catre antrenor si sportiv in scopul realizarii cerintelor ce determina
performanta unui sportiv;
- Aspectul sistematic cuprinde: planul de antrenament, continutul,
metodele de antrenament si obiectivele intermediale evaluate prin probe si
norme de control;
- Orientarea spre scop reprezinta toate masurile definite de catre antrenor,
prin care se realizeaza nivelul de performanta determinat.
Antrenamentul trebuie condus dupa criterii stiintific stabilite si dirijat prin
planuri si programe de scurta, medie si lunga durata, corespunzatoare
obiectivelor instructiv-educative standardizate, conform modelului
competitional stabilit.
Performanta sportiva se afla intr-o continua dezvoltare, ceea ce-i obliga
pe antrenori si sportivi sa-si perfectioneze necontenit stilul si metodele de
munca.

MOTIVATIA IN SPORT

Practicarea sportului este apanajul unor sportivi, care cunoscand cerintele

si efectele pozitive ale performantei sportive, devin de la inceput motivati
pentru practicarea unei discipline sportive .
Motivatia reprezinta ansamblul dinamic, structurat ierarhic, al
trebuintelor, dorintelor, intereselor, inclinatiilor, tendintelor, aspiratiilor,
asteptarilor, nazuintelor, intentiilor, care toate impreuna reprezinta moto-ul
primar al conduitei, viitorului sportiv de performanta.
Pe langa aceste componente, antrenorul mai trebuie sa ia in calcul si
convingerile si atitudinile morale ale sportivului, deoarece acestea joaca un rol
important in orientarea conduitei sale pe timpul pregatirii.
De asemenea conduita sportivilor este influentata si de obisnuite devenite
trebuinte functionale, nevoia de a citi, de a informa, de a fuma cat si alte

18
trebuinte care pot crea stari afective placute sau neplacute in procesul de
antrenament.
Motivatia de reusita consta in educarea la sportivi a: Dorintei pentru
ameliorarea si mentinerea propriilor capacitati, la un nivel cât mai inalt posibil
tehnic, tactic, fizic, moral-volitiv, in asa fel ca performanta sportiva sa poata fi
condusa spre un succes sau o performanta valorica superioara.
Dezvoltarea motivatiei pentru performanta, depinde de maiestria
antrenorului, de a aprecia cât mai aproape de adevar rezultatul sportiv.
Procesele de moment ale motivatiei sportive, pentru performanta sunt, deci,
asimilate procesele cognitive si emotionale si se bazeaza pe experienta
individuala a antrenorului si a sportivilor din alte situatii in care au fost realizate
alte succese de valoare.

CAPACITATEA DE PERFORMANTA SPORTIVA

Printre factorii susceptibili sa determine performanta sportiva se pot

distinge: conditia fizica, tehnica sportiva, tipul biologic si componentele psiho-
sociale.
In baza modelului de performanta, cu ajutorul normelor pentru reusita,
antrenorul poate sa regularizeze procesele de antrenament, privitoare la factorii
individuali ce determina performanta.
Acest proces, se bazeaza pe calcule statistice si pe analize exacte ale
structurii exigentelor unei discipline sportive, constituie caile spre optimizare.
Principiul optimizarii este utilizat in stiinta antrenamentului modern si
vizeaza performanta din competitiile de inalt nivel, deoarece au la baza
dezvoltarea de teste si norme, apropriate de cerintele concursului de obiectiv.
Deci, capacitatea de performanta a unui sportiv este definita ca
“performanta maxima posibila” dintr-o disciplina sau proba sportiva.
Fenomenul sportiv mai cuprinde Teoria Antrenamentului, Antrenor,
Teoria miscarii, Teoria Actiuni, Diagnoza Performantei, Norme probe si cerinte
pentru reusita, Dezvoltarea performantei, Norme si Probe pentru Selectie si
Dezvoltare etc., toate evidetiind un spectru larg de studiu pentru definirea
principiilor didactice si educative creind astfel sfera de studiu si cercetare pentru
Pedagogia Sportiva.
Introducerea noutatilor stiintei moderne in practica sportiva, impune ca
didactica si educatia sa nu se limiteze doar la vârsta colipariei si tineretii, ci sa
fie prezenta pe parcursul vietii sportive.
Numai ca in timp ce pentru educatia sportiva a copiilor, rolul antrenorului
are un caracter didactic (de invatare) de mare importanta in educarea sportivilor
consacrati de valoare, apare doar ca o necesitate importanta in canalizarea si
directionarea factorilor de educatie spre respectarea regulamentelor, a eticii de
concurs si a respectului fata de spectator.

19
 S-a aratat mai sus ca pedagogia sportului a aparut din necesitatea practica
de a se da o explicatie stiintifica, o indrumare teoretica activitatii educative, pe
care o reclama activitatea sportiva.
Deci, izvorul principal al stiintei pedagogiei sportive il constituie practica
instructiv educativa din domeniul sport.
Activitatea educativa a sportivilor, ridica in fata pedagogiei sportive,
probleme noi, care sunt solutionate, oferind in acelasi timp material pe baza
caruia se pot stabili anumite generalizari stiintifice.
Sportivul are nevoie permanenta de indrumare pe parcursul etapelor,
formarii ceea ce impune din partea antrenorului desfasurarea unei activitati
complexe in procesul de predare a cunostintelor tehnice si de dezvoltare
motrica, de invingere a dificultatilor cu care se confrunta in formarea acestuia,
in drumul sinuos spre performanta sportiva.
Deci, educatia este ansamblul de actiuni si influente intentionate,
constiente, exercitate de antrenor asupra unui sportiv sau grup de sportivi in
scopul de a-l (a-i) dezvolta si forma ca performeri.

CAPITOLUL II

DIDACTICA SPORTIVA

In activitatea sportiva transformarea sportivului de la nivelul de incepator,

spre marea performanta se obtine ca urmare a unui proces indelungat de
invatare.
Parte a pedagogiei sportive care studiaza problemele invatarii unei
discipline sportive, este fundamentala in didactica sportului.
Obiectul invatarii sportive il constituie achizitia de “cunostinte”,
“priceperi”, “deprinderi profesionale si de comportament”, precum si cresterea
performantelor fizice, biologice, senzoriale si intelectuale.
Pentru a face fata cerintelor mai mari, atinse de performanta sportiva, se
impune antrenorilor sa imbunatateasca permanent randamentul procesului de
transmitere, insusire a bagajului de cunostinte tehnice si deprinderi motrice, prin

20
modernizari metodologice didactice. Astfel, esentializarea programelor de
invatare, trebuie sa realizeze o modelare a antrenamentelor cu cerintele
intrecerii, printr-o motivare superioara a sportivilor.
In ultimii ani s-au purtat discutii ample, la noi si in lumea sportiva, cu
privire la prioritatea ce ar trebui data, nu atât a achizitionarii unui volum mare
de cunostinte, ci formarii deprinderilor de munca fizica si intelectuala in scopul
dezvoltarii capacitatilor la nivelul solicitat de sportul de inalt nivel, pe toata
durata vietii spotive.
Privita in ansamblu problema este pusa corect, cu sublinierea ca sportivul
trebuie, totusi sa inmagazineze un anumit volum de cunostinte si deprinderi, pe
care sa le poata utiliza in orice competitie, in functie de orice adversar.
Din asemenea considerente, numeroasele cunostinte acumulate pentru a fi
eficiente competitional, trebuie transformate prin exersare si antrenare, in
princeperi, deprinderi si obisnuinte.
Pornindu-se de la cerintele competitionale ale fiecarei discipline sportive,
ale modelului de concurs, volumul de cunostiinte ce trebuie insusite ca atare,
precum si cele care trebuie transformate in priceperi si deprinderi, se stabilesc
de regula de catre antrenori.
In baza Strategiilor de dezvoltare a disciplinelor sportive, elaborate de
catre federatiile nationale, antrenorii isi formuleaza si programeaza, obiectivele
didactice generale si operationale, programele de instruire, continutul concret de
lectii pe micro, mezo si macro-cicluri. Cunostintele, pe lânga menirea lor ca
obiective didactice, stabilite ca puncte de plecare pentru formarea priceperilor si
a deprinderilor, joaca un rol foarte important in geneza si dezvoltarea calitatilor
morale.
Convingerile morale, joaca un rol deosebit de important deoarece ele se
reflecta direct in conduita sportiva, in directia de-a ajunge la nivelul maxim al
posibilitatilor de performanta, printr-o motivare superioara a sportivilor.
Pentru aceasta se solicita sportivilor sa indeplineasca urmatoarele cerinte:
- sa accepte scopul urmarit in antrenamente si obiectivele de performanta
stabilite;
- sa arate interes, sa fie receptivi, cooperanti, sa manifeste spirit de
disciplina pe parcursul instruirii;
- sa depuna eforturi fizice si intelectuale la nivelul impus de procesul de
antrenament;
- sa manifeste tenacitate, incredere in fortele proprii, sa nu se sperie de
greutati si esecuri;
- sa urmareasca permanent, sa se autodepaseasca, sa câstige noi capacitati
fizice si intelectuale;
Cerintele puse in fata sportivilor, vor fi interiorizate, acceptate, se va
adera intim la ele si prin aceasta vor fi respectate, in raport direct cu priceperea
antrenorului de a influenta constiinta colectivelor de sportivi.

21
ETAPELE INSUSIRII CUNOSTINTELOR

Sportivii selectionati pentru practicarea sportului de inalt nivel trebuie sa

urmeze un proces continuu si indelungat de invatare a tehnicii si tacticii,
aplicate conform cerintelor regulamentare, ale fiecarei ramuri de sport.
Fiziologia si Psihologia sportului, Teoria antrenamentului sportiv, explica
transformarile de natura electrochimica ce se produc in organism, modalitatile si
metodele de educare a calitatilor motrice si intelectuale, pedagogice sportive,
aplicându-se doar asupra didacticii.
Pentru complexitatea datelor noi ale sportului, menite sa devina
cunostinte, sa se transforme in achizitii durabile, in procesul de invatare se
solicita ca sportivii sa parcurga urmatoarele etape:
- perceptia,
- intelegerea,
- memorarea,
- generalizarea (transferul)
Fiecare dintre aceste etape prezinta un specific in ceea ce priveste
obiectivul urmarit, precizându-se directivele de actiune ale antrenorului si
sportivilor, modul de organizare, metodele si procedeele utilizate, mijloacele si
materialele ajutatoare folosite.
Perceptia constituie in acceptie pedagogica, prima etapa a insusirii
cunostintelor, constituie procesul psihic de cunoastere senzoriala prin care
obiectele din lumea inconjuratoare, care actioneaza nemijlocit asupra organelor
de simt, sunt reflectate in constiinta in mod unitar, ca un ansamblu de insusiri,
ca imagini cu sens, inteles.
Imaginea vizualizata a unui aparat de gimnastica, a unei executii tehnice a
unui exercitiu, a asezarii in teren a unei echipe, creeaza prin organele de simt
senzatii simple prin prelucrarea lor de catre scoarta celebrala.
Simpla privire constituie doar o reprezentare, o amintire, exersare,
angajarea mai multor organe de simt, conduc la o perceptie complexa a
fenomenului studiat.
Cu cât percepem mai bine, mai complet, prin mai multe simturi si se
executa de mai multe ori un exercitiu se cheama ca il invatam, il cunoastem mai
bine din notele lui caracteristice.
Devine clar de ce invatarea necesita repetarea, reluarea, aprecierea cu
materialul, cu ideile ce urmeaza sa fie insusite.
Perceptia nu trebuie realizata la intâmplare ci orientata planificata
placuta cu scop, respectiv condusa (autocondusa) printr-o permanenta observare
de catre antrenor.
Pe timpul predarii, antrenorul este cel care dirijeaza atentia sportivilor,
asupra aspectelor de retinut, cu ajutorul cuvintelor, intonatiei vocii, schimbarii
ritmului vorbirii, formând intrebari orientative, etc.

22
 Folosind asemenea artificii, perceperea si fixarea in memorie a
materialului, este mult mai rapida si totodata, mai durabila.
Intelegerea reprezinta descoperirea esentialului, a firului conducator,
intr-un noian de stimuli, a legaturilor dintre partile componente ale unui
procedeu tehnic si este de obicei rezultatul eforturilor antrenorului indreptate in
acest sens.
Intelegerea constituie stabilirea legaturilor ce exista intre fazele executiei
unui procedeu tehnic.
Pentru a realiza intelegerea de catre sportivi a importantei executiei unui
procedeu, antrenorul trebuie sa elimine explicatiile stufoase care curg fara
incetare, ideile nu sunt organizate logic, nu sunt sistematizate.
Intelegerea sustine, in general la capatul unei complexe activitati de
“analiza” si de “sinteza”.
Analiza se refera la separarea practica sau mintala in parti componente a
procedeului tehnic sau a fenomenului tactic, la explorarea succesiva a notatiilor
specifice.
Sinteza inseamna reunirea mintala sau practica a partilor intr-un tot
coerent cu sesizarea raporturilor dintre aceste parti, a modului de actiune.
In procesul de antrenament analiza este un mijloc iar sinteza un scop.
Francezii spun foarte frumos: “o viata de analiza pentru o ora de sinteza”.
Din cauza particularitatilor individuale, descoperirea legaturilor dintre
componentele unui procedeu tehnic nu survine in acelasi moment pentru toti
sportivii.
Sportivii mai inteligenti, ajung mai repede la momentul intelegerii.
Antrenorul trebuie sa conduca gândirea sportivilor spre obiectul stabilit,
intelegerea este favorizata de explicatiile date de catre acesta in procesul de
invatare.
Prezentam in continuare câteva criterii pe baza carora antrenorul si
sportivii isi pot da seama daca s-a realizat intelegerea:
- posibilitatea formarii in cuvinte proprii a celor studiate si executate;
- redarea pe scurt a continutului tehnicii;
- exemplificarea, concretizarea, argumentarea cu ajutorul cunostiintelor
acumulate prin studiu;
- imaginarea aplicarii executiei in functie de diferiti adversari;
- capacitatea de a formula intrebari inteligente in legatura cu variante ale
executarilor.
Memorarea constituie o etapa de insemnatate deosebita a invatarii,
constând din intiparirea materialului studiat, repetat si perceput, cu posibilitatea
de a fi recunoscut (executat de alti sportivi) sau reprodus (executare proprie).
Ca proces psihic de stocare in scoarta celebrala a informatiei motrice,
memorarea se realizeaza in doua faze, cuprinzând: fazele intiparirii si ale
conservarii.

23
 Pentru realizarea memorarii antrenorii tebuie sa urmareasca ca aceasta sa
se realizeze logic, stabilindu-i un caracter intentionat, voluntar si orientat spre
un scop final.
Memorarea voluntara detine rolul principal in procesul de antrenament,
randamentul acesteia creste daca antrenorul realizeaza:
- procedeaza la impartirea continutului tehnic de memorat in “parti” de
marimi adecvate;
- lucreaza cu sportivii din grupe valorice apropriate;
- depune o activitate continua, sustinuta, constienta;
- sportivii sunt realmente interesati si stiu ca materialul de memorat
urmeaza a fi verificat prin norme si probe de control, cu aplicativitatea in
concusuri;
- antrenorii cunosc posibilitatile fizice si bagajul tehnic al sportivilor;
Memorarea câstiga in volum si calitate daca sportivii sunt motivati de
performantele obtinute de alti componenti din colectiv.
Antrenorul trebuie sa cunosca si sa dozeze cu grija factorii favorizanti ai
memoriei, sa motiveze moderat sportivii, structurând in mod logic materialul
tehnic si fizic, prezentându-l in forme atractive, motivatii, printr-o repetare
sistematica si esalonata stiintific a cunostintelor, urmarind integrarea lor
ulterioara in sisteme tot mai complexe.
Generalizarea (transferul, aplicarea in practica).
Notiunea de generalizare in acceptie pedagogica, se refera la dobândirea
de catre sportivi a capacitatii de folosire a procedeelor tehnice insusite in
conditiile variate, complexe, adesea noi in comparatie cu cele in care s-a produs
invatarea, impuse de activitatea competitionala.
Principiul didactic al accesibilitatii, al gradarii cerintelor il obliga pe
antrenor sa-si organizeze activitatea incât sportivii sa avanseze de la simplu la
complex, de la cunoscut la necunoscut, de la usor la dificil.
Pentru a realiza obiectivul generalizarii in antrenamentul sportiv se vor
crea situatii de instruire cumulative, adaugându-se sistematic dificultati noi.
Cresterea gradului de dificultate a procedeelor tehnice, se obtine prin
sporirea progresiva a distantelor de parcurs, prin cresterea intensitatii si
complexitatii executiei, prin cresterea sau scaderea timpului de executie.
Adevarata aplicare in practica a generalizarii are loc in timpul
competitiilor sportive, atunci când sportivii trebuie sa-si depaseasca adversarii
care li se expun si care il solicita fizic, tehnic si intelectual.
Pentru a deveni eficace in concurs, sportivul trebuie supus in timpul
lectiilor de antrenament gradual la eforturi maximale, asemanatoare celei din
concurs.
Transferul deprinderilor, semnifica influenta pozitiva a vechilor actiuni
automatizate asupra celor in curs de insusire. Fenomenul intervine când
deprinderile noi au unele elemente apropriate sau comune cu cele vechi.

24
 Desi in realitate etapa la care ne referim, incepe odata cu participarea
sportivilor in competitii, generalizarea si transferul se realizeaza partial chiar pe
timpul perceperii si intelegerii, prin referire la situatiile când se aplica cele ce se
invata, prin comparatii, prin exemplificari, prin modificarea datelor elementelor
tehnice.

TEHNOLOGIA PROCESULUI DE INSTRUIRE

Instruirea sportiva, reprezinta o activitate umana cu un scop precis,

intrunind caracteristicile oricarui proces de formare, cu deosebirea ca viitorul
produs, sportivul de inalt nivel, participa activ, constient la propria lui pregatire,
la dobândirea de cunostinte, priceperi, deprinderi profesionale si de conduita
intr-o ramura sportiva motiv pentru care i se spune subiect al formarii.
In materie de instruire, obiectivul de baza consta, in dobândirea de
componente noi, in acord cu cerintele sociale ale fenomenului sportiv, sau mai
restrâns cu specificul strategiei sportului practicat.
Teoria Antrenamentului Sportiv elaboreaza un ansamblu de teorii bazate
pe legi, principii si reguli, concretizate cu ajutorul metodelor si procedeelor
aplicate in cadrul diferitelor forme ale antrenamentului si ale competitiei
sportive.
Asadar, tehnologia didactica nu se reduce, cum gresit se considera,
uneori, la mijloacele tehnice utilizate pentru indeplinirea obiectivelor, ci se
refera la mai multi factori implicati in acest proces.
Factorii implicati in procesul de instruire sportiva
In procesul didactic sunt angajati urmatorii factori:
- SPORTIVUL numit si subiect al invatarii, daca nu s-ar fi stabilit fara
echivoc, faptul ca in ultima instanta, sportivul este cel care se pregateste,
antrenorul nefacând decât sa creeze conditii pentru desfasurarea procesului de
antrenament in mod eficient. Ca urmare, in antrenamentul modern, sportivul
este figura centrala a procesului didactic, spre deosebire de trecutul apropriat
când totul era centrat spre antrenor.
Sportivul intereseaza mai ales sub raportul nivelului de pregatire, al
posibilitatilor fizice si al integritatii biologice si al functiilor psihice, a
capacitatii de asimilare si “aspect esential” sub raport motivational, a dorintei de
a invata si a promovarii pe scara valorii sportive.
Aceste cerinte sunt urmarite cu mare atentie pe timpul testarii celor ce vor
urca treptele performantei sportive.
- ANTRENORUL constituie tehnicianul, organizatorul, evaluatorul,
caracterul procesului, indrumatorul sportivului. In cazul nostru antrenorul este
elementul care conduce activitatea, care detine informatia de specialitate,
precum si competenta organizatorica si psihopedagogica necesara.
In plus si pe lânga cunostintele si aptitudinile necesare oricarui profesor
de educatie fizica, antrenorul trebuie sa posede cunostinte speciale, tehnice,

25
specifice domeniului sau de specialitate (disciplina sportiva) si in special totul
din metodica “coaching”.
De obicei la baza acestor cunostinte sta suplimentar unei educatii formele
adecvate, experienta personala din antrenamente si competitii, ca fost sportiv de
inalt nivel.
Antrenorul este conducator si indrumator al sportivilor in competitii,
oferind sportivilor indicatii tactice si motivându-i.
Posibilitatile de interventie variaza in functie de disciplinele sportive,
contract verbal pe parcursul pauzelor, in timpul derularii competitiei, in timpul
intreruperilor intre reprize, sau doar probele unei competitii.
- PROGRAMUL DE INDEPLINIT
Pornind de la cerintele modelului competitional, vom constata ca
principala rezerva de progres o constituie dirijarea stiintifica a intregului proces
de pregatire care trebuie sa se desfasoare sub forma unui sistem unitar.
Programul de indeplinit cuprinde respectiv cerintele de invatat, volumul
de cunostiinte tehnice, priceperi, deprinderi, obisnuinte, convingeri, sentimente
si mentalitati sunt planificate viguros pe ani, saptamâni, zile si chiar au in cadrul
(macro, mezo, micro) ciclurilor de pregatire si al lectiilor de antrenament.
Antrenamentul sportiv, ca proces continu de invatare se caracterizeaza ca:
- proces structurat pe mai multi ani, cu efect cumulativ maxim, specializat
in functie de trasaturile specifice ale sportului respectiv;
- lectiile de antrenament lasa “urme” pe care se suprapun lectiile viitoare,
pentru consolidarea acestora;
- stabilirea unei limite intre valorile de activitate si odihna intre partile
lectiei, intre macro si mezociclului, pentru garantarea refacerii capacitatilor
functionale.
Cerinta principala a programarii antrenamentului sportiv o constituie,
asigurarea ca Forma Sportiva sa cada pe perioada stabilita pentru realizarea
obiectivelor de performanta.
- TIMPUL corespunde numarului de ore stabilit in program pentru
indeplinirea celei doua obiective de instruire si de performanta.
Stabilirea bugetului total de ore destinate activitatilor didactice, se
prezinta ca un sistem complex a carui perfectionare logica este conditionata in
strânsa legatura cu activitatea competitionala.
Ca urmare, este deosebit de important sa cunoastem relatiile dintre
structura pregatirii (modelul de pregatire) si cea a competitiei (modelul de
concurs). Raportul dintre cerintele concursului si cele ale pregatirii, definesc
volumul de mijloace pe care antrenorul trebuie sa le planifice si sa le
programeze in timp, in lectii si ciclului de pregatire, existând de regula un
numar de ani intre obiectivele de performanta 4 pentru Jocurile Olimpice, 2
pentru Campionatele Mondiale si 1 pentru Campionatele Europene si Nationale,
de lumi intre turnee si concursuri de verificare.

26
 Totdeauna trebuie sa se realizeze o corelare stricta intre obiectivele de
performanta si cele didactice, un raport optim, deoarece timpul nu se poate
comprima, inmagazina, cel mult poate fi utilizat in mod eficient si intensiv.
Fixarea de obiective disproportionate, aproape totdeauna mai mari, fata
de timpul disponibil duce la suprasolicitarea sportivilor, la sarirea peste unele
etape ale invatarii.
Realizarea unor volume mai mari de munca in procesul de antrenament
constituie o conditie esentiala in obtinerea maiestriei sportive.
Numarul orelor de antrenament s-a dublat fata de anii 1980, ajungând la
majoritatea ramurilor sportive la peste 1200 de ore anual si chiar la 1400 ore la
sporturile care implica un inalt nivel de maiestrie.
Economii de timp se pot realiza doar prin rationalizarea si standardizarea
principalelor mijloace ale antrenamentului.
Rationalizarea si standardizarea mijloacelor au dus catre modelarea
procesului de antrenament, prin metoda corelatiei statistice, exercitii
pregatitoare si performanta in concurs.
Standardizarea mijloacelor de antrenament presupune si implementarea
lor in toate structurile antrenamentului, ceea ce obliga antrenorii sa utilizeze
mijloace didactice mai productive si metode de lucru mai eficiente, deoarece
exista motivarea performanta a sportivilor spre obiectivul de performanta.
- MIJLOACELE MATERIALE
Baza tehnico-materiala a sportului reprezinta o conditie esentiala a
pregatirii sportive si din acest motiv, antrenorii, impreuna cu factorii
responsabili din unitatile sportive, trebuie sa actioneze in permanenta pentru
imbunatatirea si modernizarea acesteia, in consecinta cu cerintele mondiale.
Progresele remarcabile facute in ultimele decenii in directia crearii si
perfectionarii de aparatura si instalatii pentru antrenamente si concurs,
conceperea si realizarea unor materiale sportive performante au creat posibilitati
multiple pentru cresterea generala a valorii performantelor sportive.
- CLIMATUL PSIHOMORAL in care se desfasoara procesul de
antrenament, influenteaza puternic rezultatele obtinute.
Nivelul inalt al motivatiei sportivilor au darul de a face mai suportabile
greutatile si privatiunile la care sunt supusi acestia in procesul de antrenament.
Marirea treptata a volumului de antrenamente a devenit o cerinta a
procesului de instruire care coroborata cu cresterea intensitatii si complexitatii
efortului sunt factori de progres ai performantei sportive.
Profesionalizarea rapida a cât mai multor discipline sportive, au creat
conditii noi, prin faptul ca activitatea de pregatire este total sau partial
renumerata, motivând material participarea la antrenament si premial in
competitii si concursuri.
Pentru realizarea performantelor sportive, antrenorul trebuie sa realizeze
un climat si o atmosfera de inalta tinuta morala, prin care sa fie stimulate
neâncetat initiativele pozitive ale sportivilor.

27
 Sportivii sa isi desfasoare procesul de invatare intr-un climat constructiv,
deschis sa gaseasca cele mai indicate solutii teoretice si practice pentru viitor.
- METODOLOGIA DIDACTICA se refera la metodele si procedeele
metodice cele mai avansate prin care personalitatile sportive au obtinut
recorduri de exceptie in activitatea sportiva si care sunt aplicate de catre
antrenori in procesul de antrenament.
Metodologia este elementul de progres de care depinde in foarte mare
masura eficienta fiecarei ore din programul de antrenament, de folosul tras din
utilizarea bazei materiale existente si de randamentul activitatii sportivilor in
munca de invatare.
Metodologia didactica a antrenamentului sportiv este fondata pe
experimente din practica sportiva si pe rezultate ale studiilor stiintifice ale
domeniilor Stiintei Sportului, predominat din rezultatele cercetarilor din
medicina sportului, fiziologia efortului, biochimie, biomecanica, teoria miscarii,
psihologia si sociologia sportului.
Viata sociala a sportului se afla intr-o continua dezvoltare si-i obliga pe
antrenori sa-si perfectioneze necontenit metodele didactice ale antrenamentului
sportiv.
Numai ca in timp ce pentru educatia sportiva a copiilor, rolul
antrenamentului este deosebit de important, in educarea marilor performeri ce
canalizeaza si directioneaza eforturile sportivilor spre o auto-educare, solicitând
respectarea normelor si a regulamentelor de concurs, a respectului fata de
spectatori, mass-media si a eticii de concurs.
Sportivul are nevoie de indrumarea si conducerea antrenorului, pentru a-
si insusi tainele ramurii de sport, dar si pentru a invinge dificultatile cu care se
confrunta in formarea sa in drumul spre maiestria sportiva.
In alegerea metodelor de invatare, antrenorii vor respecta urmatoarele
etape (caracterul promovat al educatiei) in formarea sportivului de performanta.
1. Tutela permanenta in invatarea la copii
2. Activitatea dirijata in activitatea cu juniorii si cadetii
3. Activitatea comuna de conceptie: seniori, tineret, marea performanta.
Pentru a mentine o atmosfera de interes in pregatirea sportivilor, se
impune ca informatiile pe care antrenorul le foloseste in antrenament sa le ofere
o viziune clara asupra viitorului sau in conjunctura evolutiilor performantelor
sportive.

DIDACTICA IN ANTRENAMENTUL SPORTIV

Toate programele sportive de invatare, trebuie să includă factorii

fundamentali ai pregătirii şi anume: fizic, tehnic, tactic, fiziologic şi teoretic.

Aceştia sunt o parte esenţială a oricărui program de pregătire, indiferent

de vârsta sportivului, de potenţialul individual, de nivelul sau faza pregătirii.
28
Accentul relativ pus pe fiecare factor variază totuşi în funcţie de aceste trăsături
şi de caracteristicile sportului sau probei.
Deşi factorii pregătirii sunt strâns legaţi între ei, există posibilitatea de a-i
dezvolta pe fiecare. Aşa cum arată figura 1, pregătirea fizică stă la baza
piramidei, bază pe care se construieşte performanţa.
Cu cât este mai solidă baza pregătirii fizice, cu atât mai înalte vor fi
nivelurile pregătirii tehnice, tactice şi psihologice. Sportivul sau echipa
câştigătoare este deseori cel sau cea care posedă calităţile psihologice sau
mentale cele mai bune, chiar şi atunci când sportivii sau echipele pornesc de la
condiţii similare de ordin fizic, tehnic şi tactic.
Antrenorii, în special cei din sporturile de echipă, neglijează in procesul
de predare, inter-relaţiile strânse dintre pregătirea fizică şi cea tehnică.
O bază şubredă a pregătirii fizice, deseori o consecinţă a unei faze
pregătitoare scurte, va avea ca rezultat un grad înalt de oboseală.
Oboseala afectează calităţile tehnice ale sportivilor, cum ar fi precizia
pasei sau a loviturii. De asemenea, in procesul de invatamint antrenorii trebuie
sa cunoasca faptul ca oboseala influenţează negativ raţionamentul tactic, mărind
probabilitatea ca o echipă să piardă jocul.
Putem afirma că instruirea tehnica este o urmare a pregătirii fizice şi că
tactica este o funcţie a tehnicii.
Când deprinderile tehnice sunt slabe sau afectate de oboseală, capacitatea
tactică a jucătorului are de suferit.

P r e g ă t ir e m e n t a lă ş i p s ih o lo g ic ă

P r e g ă t ir e ta c t ic ă

P r e g ă t ir e te h n ic ă

P r e g ă t ir e fiz ic ă

Figura.1 – Piramida factorilor pregătirii sportive

In procesul de invatamint sportiv, relaţiile dintre factorii pregătirii se

ordonează secvenţial de la fizic la tehnic, apoi la tactic şi, în fine, la psihologic.
Unii psihologi, prea entuziaşti în forţele proprii, neglijează aceste relaţii,
considerând că factorul psihologic este cel care aduce victoria !
Poate că e adevărat, însă doar dacă toţi ceilalţi factori sunt egal dezvoltaţi.
Pregătirea fizică este cheia de boltă pentru toţi factorii pregătirii !
Condiţia fizică perfectă conduce la cea mai bună stare psihologică! De ce ?
Pentru că individul are mai multă încredere în sine şi mai multă energie
psihologică dacă factorii psihologici se bazează pe progresul fizic. Când
normele de testare indică îmbunătăţirea potenţialului fizic, sportivii au încredere

29
în ei înşişi. Antrenorul sau psihologul poate motiva sportivii mai uşor când
argumentele lor se bazează pe realizările concrete din antrenamente. Atunci
este mai uşor pentru sportivi să dobândească o atitudine mentală pozitivă. Orice
altă abordare le va părea falsă şi vor fi mai puţin dispuşi să participe la orice alt
fel de antrenament mental.

Pregătirea fizică

Pregătirea fizică este unul dintre cei mai importanţi factori şi, în unele
cazuri, cel mai important ingredient al antrenamentului sportiv în atingerea
marii performanţe. Acesta a fost secretul cel mai bine păstrat de sistemul est-
european de pregătire sportivă. Principalele obiective ale pregătirii fizice sunt
de a creşte potenţialul fiziologic al sportivului şi de a dezvolta calităţile
biomotrice la cel mai înalt nivel. Într-un program de pregătire organizat,
pregătirea fizică se dezvoltă în următoarea succesiune:
 pregătire fizică generală (PFG)
 pregătire fizică specifică (PFS)
 un nivel înalt al calităţilor biomotrice.

Sportivii dezvoltă primele două faze în timpul perioadei pregătitoare,

când îşi construiesc o bază solidă. A treia fază este specifică perioadei
competiţionale, când obiectivul este menţinerea a ceea ce s-a câştigat anterior şi
perfecţionarea calităţilor necesare (figura.2).

Faza
Fazele pregătirii Faza pregătitoare
competiţională
Faza de
1 2 3
dezvoltare
Perfecţionare
Pregătire fizică Pregătire fizică
Obiectiv specif. a calit.
generală specifică
biomotrice

Figura. 2 – Abordarea secvenţială a dezvoltării pregătirii fizice în planul anual

Cu cât este mai lungă prima fază, cu atât este mai bună performanţa în
faza competitionala. În prima fază, trebuie să predomine un volum mare de
antrenament, de intensitate moderată. Pe măsură ce programul avansează, creşte
intensitatea în funcţie de nevoile sportului. În unele cazuri, caracteristicile
dinamice ale sportului impun accentuarea intensităţii de la început. Durata
acestor etape depinde de nevoile sportului şi de programul competiţional.
Reţineţi, de asemenea, abordarea în trei etape (figura 2) pentru
planificarea pe termen lung, în special la tinerii sportivi. Dezvoltarea se
30
concentrează asupra bazelor pregătirii, adică o PFG solidă în primii ani de
practică sportivă (2–4). Această etapă poate fi urmată de o alta, mai scurtă (un
an), când pregătirea se specializează (PFS). Programul întreg se termină cu cea
de-a treia etapă (6 – 8 luni), când se perfecţionează calităţile biomotrice
specifice.

Pregătirea fizică generală (PFG)

Principalul obiectiv al PFG, este îmbunătăţirea capacităţii de efort. Cu

potenţial de lucru mare, organismul se adaptează la creşterea continuă a
cerinţelor de pregătire fizică şi psihologică. În mod similar, cu cât este mai largă
şi mai puternică O PFG, Un înalt nivel al PFG, dezvolta si calităţilor
biomotrice ale sportivului. Este important să punem în evidenţă potenţialul fizic
prin intermediul PFG. Pentru sportivii tineri, de perspectivă, PFG este cam la
fel, indiferent de sport. Pentru sportivii avansaţi, PFG se corelează cu nevoile
specifice sportului respectiv şi cu trăsăturile individuale ale sportivilor.

Pregătirea fizică specifică (PFS)

Pregătirea fizică specifică (PFS) se construieşte pe fundamentul creat de

PFG.
Principalul obiectiv al PFS este să continue dezvoltarea fizică a sportivului în
concordanţă cu particularităţile fiziologice şi metodice ale unui sport.
Specializarea fiziologică predomină în competiţiile de succes. Aceste
adaptări de potenţial ale sportivului facilitează un volum mare de efort la
antrenamente şi, în final, la meciurii.
În plus, o capacitate fiziologică mare ajută o refacere rapidă.
Un organism fortificat şi întărit în prealabil va dezvolta mai rapid niveluri
fiziologice înalte. Rezistenţa specifică poate fi îmbunătăţită dacă această cerinţă
a pregătirii este precedată de dezvoltarea rezistenţei generale.
Se consideră în mod eronat că rezistenţa generală dezvoltată prin
alergarea pe teren variat (cros) îmbunătăţeşte rezistenţa specifică pentru toate
sporturile.
Lucrul este valabil pentru alergările pe distanţe medii şi lungi; în alte
sporturi, crosul este doar un antrenament de PFG. Pentru o dezvoltare
fiziologică specifică, sportivii trebuie supuşi unor solicitări care să se raporteze
direct la cerinţele tehnice, tactice şi fiziologice ale sportului respectiv.
Acest scop este simplu de realizat în sporturile ciclice, dar nu şi în cele cu
acţiuni complexe (sporturi de echipă, gimnastică, probele de aruncări şi
sărituri). În orice caz, repetarea multiplă, părţială sau integrală a exerciţiilor sau
a fazelor unui joc poate duce la realizarea aceluiaşi scop. Selectarea mijloacelor
adecvate de antrenament este extrem de importantă pentru succesul final.

31
 Dimpotrivă, elementele nespecifice pot duce la o specializare greşită a
dezvoltării sportivului şi, în consecinţă, la performanţe necorespunzătoare.
PFS necesită un volum mare de antrenament, care este posibil doar prin
scăderea intensităţii. Dacă s-ar accentua intensitatea, fără o fortificare prealabilă
a organismului sportivului, SNC (sistemul nervos central) şi întregul organism
ar fi suprasolicitate, iar urmările ar fi epuizare, oboseală şi accidentări.
În aceste condiţii, celulele nervoase şi chiar întreg organismul ar putea
ajunge la o stare de epuizare, scăzând capacitatea de efort a sportivului.
Sportivii care aplică un program de intensitate medie au avut succes în
activităţile de lungă durată, prezentând un potenţial fiziologic înalt.
Sportivii nu-şi pot ridica potenţialul de efort dacă nu-şi măresc atât
volumul, cât şi intensitatea antrenamentelor. Pentru că mulţi sportivi au zilnic
antrenamente, este de aşteptat ca viteza lor de refacere între antrenamente să
influenţeze creşterea încărcăturii de antrenament.
Execuţia în condiţii similare celor competiţionale măreşte, de asemenea,
PFS. Sportivii pot participa la competiţii neoficiale fără o pregătire specială,
mai ales spre sfârşitul fazei pregătitoare.
Durata PFS poate fi de la 2 la 4 luni, în funcţie de caracteristicile postului
şi de programul competiţional. Planificarea pe termen lung poate fi făcută pe 6
luni sau până la 1 sau 2 ani.

Modelul tactic

Deşi această fază predomină în timpul perioadei competiţionale,

dezvoltarea calităţilor biomotrice specifice poate începe la sfârşitul fazei
pregătitoare. Obiectivul este perfecţionarea calităţilor biomotrice specifice şi
reglarea potenţialului sportivilor pentru satisfacerea nevoilor specifice ale
sportului respectiv. Metodele principale de antrenament vor deriva din însuşi
sportul respectiv şi vor fi aplicate în condiţii de creştere sau descreştere a
condiţiilor de încărcare.
Crescând sarcina, se va dezvolta forţa sau puterea şi scăzând-o, se
măreşte viteza. Intensitatea unui exerciţiu ar putea fi egală cu cerinţele
competiţiei, uşor mai scăzută în condiţii de încărcare mai mică sau uşor mai
crescută în condiţii de încărcare mai mare.
Durata variază în funcţie de programul competiţional. Sporturile cu o
perioadă competiţională lungă (fotbal, hochei, baschet) au o fază mai scurtă
decât sporturile cu o perioadă competiţională mai scurtă (schi fond, patinaj
artistic).
In sporturile cu o perioadă competiţională lungă, se vor perfecţiona
calităţile biomotrice în cadrul pregătirii de bază (la sfârşitul lecţiei de
antrenament). În sporturile cu o perioadă competiţională scurtă se va folosi
sfârşitul fazei pregătitoare şi începutul fazei competiţionale.

32
Exerciţii de pregătire fizică

În cadrul antrenamentelor, exerciţiul este un act motor repetat sistematic.

Exerciţiul reprezintă metoda principală din antrenament pentru creşterea
performanţei. Exerciţiile variază ca efect de la cele mai limitate la cele
complexe. De exemplu, un sportiv poate efectua o simplă desprindere pe
verticală, cu ambele picioare, cu o întoarcere de 180 de grade, cu scopul de a
dezvolta puterea picioarelor, dar exerciţiul ajută şi la creşterea echilibrului şi a
orientării în spaţiu.
Din numărul mare de exerciţii existente, antrenorul trebuie să aleagă cu
grijă pe cele care se potrivesc cel mai bine scopurilor şi care maximizează rata
progresului.
Execuţia unui exerciţiu dezvoltă sportivul din punct de vedere fizic,
estetic şi psihologic. În funcţie de forme şi structuri, putem clasifica exerciţiile
în trei categorii: exerciţii de dezvoltare fizică generală, exerciţii specifice pentru
dezvoltarea calităţilor biomotrice şi exerciţii specifice sportului practicat.

Exerciţii de dezvoltare fizică generală

Aceste exerciţii au o acţiune indirectă. Ele contribuie la pregătirea fizică

şi se împart în continuare în două grupe, pe baza orientării şi efectelor lor:
exerciţii fără aparate (calistenice) sau cu alte obiecte decât cele folosite în
competiţii (bastoane, bănci, corzi, mingi medicinale)
exerciţii derivate din sporturile înrudite.
Toţi sportivii trebuie să efectueze exerciţii din prima categorie, mai ales
cei care nu îndeplinesc normele de dezvoltare fizică generală.
Aceste exerciţii vor fi efectuate în faza pregătitoare şi vor fi incluse şi în
faza competiţională.
Indivizii care nu au o bază de pregătire solidă, cu exerciţii de dezvoltare
fizică generală, par a fi predispuşi la accidentări. Când ajung la maturitate
sportivă, progresul lor este inconstant. Exerciţiile de dezvoltare fizică generală
îmbunătăţesc coordonarea şi capacitatea de învăţare. O instruire tehnică
multilaterală este relevantă în sporturile care necesită o coordonare motrică
complexă (gimnastică, sărituri în apă, sporturi de echipă, patinaj artistic), în care
deprinderile dobândite pot influenţa pozitiv noile deprinderi.
La sportivii tineri, multe exerciţii pot induce accidentări, pentru că oasele
şi ligamentele nu au ajuns încă la maturitate. De aceea, sunt recomandabile
exerciţiile de dezvoltare fizică generală.
Ele sunt mai puţin solicitante pentru organism şi, când sunt executate în
ordinea normală a creşterii lor treptate în dificultate, ele ajută la întărirea
muşchilor şi oaselor, iar accidentările devin mai puţin probabile când sportivul
va ajunge la maturitate. Exerciţiile pentru dezvoltarea fizică generală sunt

33
benefice pentru sportivii din sporturile care, datorită condiţiilor climatice, nu pot
fi practicate tot timpul anului (schi, fotbal, patinaj viteză, canotaj şi rugby).
Aceste exerciţii îi ajută pe sportivi să-şi dezvolte un nivel înalt de
pregătire fizică pentru sezonul competiţional următor.
Alegeţi exerciţii din categoria sporturilor înrudite în funcţie de
caracteristicile şi nevoile specifice fiecărui sport. Deseori, luptătorii joacă
minifotbal şi baschet pentru a-şi dezvolta rezistenţa generală şi viteza sau pentru
distracţie. Jucătorii de volei şi baschet fac antrenamente intense cu greutăţi şi
diferite exerciţii cu salturi şi sărituri.
Antrenamentul lor variază în funcţie de necesităţile probelor lor. Unii
sportivi fac schi fond şi cros. Cei mai mulţi sportivi trebuie să alerge, pentru că
toţi sportivii pot beneficia de pe urma rezistenţei.
Unele sporturi de echipă (baschet) şi anumite elemente din gimnastică
dezvoltă coordonarea, necesară oricărui sportiv. Exerciţiile efectuate cu
rezistenţă măresc forţa. Încurajaţi şi alte activităţi, cum ar fi înotul şi săriturile în
apă, sporturi şi jocuri precum baschet şi volei, pentru distracţie, relaxare şi
odihnă activă.

Exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor biomotrice

Aceste exerciţii acţionează direct în sensul îmbunătăţirii pregătirii fizice

specifice. Ele potenţează deprinderile tehnice pentru că sunt similare ca tipar
tehnic. Pe durata majorităţii fazelor de pregătire, exerciţiile specifice trebuie să
predomine, pentru că un exerciţiu are efect proporţional cu timpul şi frecvenţa
aplicării lui.
Exerciţiile specifice vor implica în primul rând efectorii primari, care sunt
“muşchii care acţionează direct în executarea mişcării dorite”.
Totuşi, un program de pregătire care cuprinde doar exerciţii specifice nu
reuşeşte să dezvolte corespunzător muşchii sinergici sau pe cei care cooperează
cu efectorii primari.
Anumite programe de pregătire neglijează muşchii spatelui şi
abdominalii, deşi ei au un rol important în multe mişcări. Programul de
pregătire trebuie să introducă exerciţii compensatorii pentru dezvoltarea
generală.
Folosiţi exerciţii cu un tipar tehnic şi o structură cinematică (a mişcărilor)
similare cu mişcările de bază executate în sportul ales.
Atât exerciţiile specifice, cât şi cele imitative îmbunătăţesc mult tehnica
sportivului şi, într-o măsură mai mică, aspectul lui fizic. Acest lucru
demonstrează că repetarea strictă a unei deprinderi, de exemplu lovitura de atac
în volei, nu dezvoltă calităţile fizice (de exemplu, puterea picioarelor) în măsura
în care ne-am aştepta. Numărul de repetări per lecţie de antrenament nu poate
ajunge la încărcarea necesară pentru dezvoltarea superioară a puterii. Similar,

34
unii dintre cei mai buni săritori în înălţime din lume nu execută mai mult de
500–800 de sărituri pe an.
Acest număr de sărituri este insuficient pentru a dezvolta corespunzător
puterea picioarelor. Pentru a învinge rata mică a progresului, săritorii în înălţime
efectuează zeci de mii de exerciţii specifice menite să dezvolte puterea
picioarelor (de exemplu, împingeri în piciore, exerciţii de alergare în salturi;
sărituri peste, pe şi de pe bănci; sărituri în adâncime).
Numărul de exerciţii specifice per serii poate să fie extrem de redus (10–
20), dar numărul de repetări per an este foarte mare (50–60 de mii de repetări
sau chiar mai multe).
Exerciţiile specifice sunt instrumente valoroase în antrenamente şi joacă
un rol important în sporturile cu cerinţe fizice mari (viteză, rezistenţă, putere).
Exerciţiile specifice trebuie incluse în faza pregătitoare, dar sunt foarte
importante şi în faza competiţională. Deseori, sportivii le includ în faza
pregătitoare, dar le exclud din faza competiţională.
Cercetările efectuate în Germania (Harre 1992) au ajuns la concluzia că
acesta este motivul pentru care unii sportivi ajung la un nivel bun de
performanţă la începutul sezonului competiţional, dar nu pot să menţină acest
nivel.
Exerciţiile specifice variază în complexitate. În privinţa coordonării şi a
calităţilor biomotrice implicate, exerciţiile mai simple sunt mai eficiente şi
efectul antrenamentului este mai localizat. De exemplu, exerciţiile de flexie a
genunchilor dezvoltă mobilitatea articulaţiilor, forţa, viteza şi timpul de mişcare.
Metoda ideomotrică (de la grecescul idea şi latinescul motor) sau metoda
reprezentării mentale este un mijloc eficace de învăţare a unui act motric sau de
a îmbunătăţi o calitate biomotrică.)
Reprezentarea mentală a unei mişcări este urmată de o contracţie
musculară involuntară, dificil de observat.
Reprezentarea mentală a unui act motric sau a unor mişcări cunoscute
este însoţită în paralel de modificări fiziologice slabe, care se resimt în creşterea
excitabilităţii nervoase, dezvoltarea sistemului cardiorespirator şi intensificarea
proceselor metabolice.
In timpul învăţării, execuţia unui exerciţiu nu se face fără reprezentarea
lui mentală; dar cea mai importantă este repetarea unei deprinderi înaintea
competiţiei. În acest fel, sportivul repetă un stereotip dinamic (o mişcare bine
învăţată), cum ar fi tehnica de execuţie a unei probe, un procedeu tactic, un
exerciţiu de concurs sau o strategie de cursă, care facilitează o performanţă mai
bună.
Ozolin susţine, de asemenea, că metoda ideomotrică contribuie la
dezvoltarea unei calităţi biomotrice.
Reprezentarea mentală a unei mişcări executate cu viteză mare poate
ajuta la dezvoltarea vitezei maxime. Metoda ideomotrică poate, de asemenea,
ajuta sportivul să învingă anumite bariere mentale, să rişte o anumită acţiune şi

35
să aibă curaj, încredere şi voinţă. Folosirea metodei ideomotrice, care nu este
încă aplicată cât ar trebui, poate avea o influenţă benefică în pregătire.

Exerciţii din sportul ales

Această categorie include toate elementele specifice sportului ales,

executate la diverse viteze, amplitudini şi încărcături.
Sportivii pot efectua aceste exerciţii şi în condiţiile competiţiilor
neoficiale, în special în fazele pregătitoare şi precompetiţională. Aceste exerciţii
ar putea fi principalele mijloace de îmbunătăţire ale gradului de pregătire şi de
adaptare a sportivului la particularităţile unei competiţii. Un mediu similar celui
competiţional (de exemplu, jocurile cu arbitraj sau exerciţiile de concurs din
gimnastică şi patinaj artistic) ar putea lega între ele componentele
antrenamentului.
Se accelerează, de asemenea, adaptarea fizică, tehnică, tactică şi psihică
la atmosfera unei competiţii.
Aplicaţi această metodă către sfârşitul fazei pregătitoare, când ritmul de creştere
al stimulilor de antrenament are ca rezultat îmbunătăţirea performanţei.
Simularea condiţiilor competiţionale poate fi la fel de valoroasă pentru testarea
eficienţei deprinderilor tehnice şi tactice.
Pentru că asemenea competiţii sunt neoficiale, dificultatea deprinderilor
poate fi mărită sau diminuată.
De exemplu, organizarea jocului pe un teren mai mic pentru a pune în
evidenţă viteza de execuţie a unei deprinderi sau timpul de reacţie; alergare pe
un teren în pantă; sărituri cu îngreunare; înot sau vâslit contra curentului.

Pegătirea tehnică

Un element care diferenţiază între ele sporturile este structura lor motrică
specifică. De fapt, tehnica cuprinde toate structurile şi elementele tehnice dintr-
o anumită mişcare precisă şi eficientă, prin care sportivul execută o sarcină
sportivă.
Consideraţi tehnica ca un mod specific de execuţie a unui exerciţiu fizic.
Ea este ansamblul de procedee care, prin forma şi conţinutul lor, asigură şi
facilitează mişcarea. Pentru a reuşi în sport, sportivii au nevoie de o tehnică
perfectă, care este execuţia cea mai eficientă şi mai raţională a unui exerciţiu.
Cu cât sportivul este mai aproape de perfecţiunea tehnică, cu atât el are nevoie
de mai puţină energie pentru a realiza un anumit rezultat. Ca atare, următoarea
ecuaţie pare să exprime această realitate a sportului:

tehnică bună = eficienţă mare

36
 Deseori, tehnica este considerată a fi doar forma unei mişcări fizice, dar
forma este mereu legată indestructibil de conţinutul ei. Astfel, noi putem să
considerăm fiecare exerciţiu din două unghiuri – forma şi conţinutul lui.
Conţinutul unui exerciţiu este caracterizat prin scop, activitatea SNC (sistemul
nervos central), efortul voliţional, contracţia sau relaxarea muşchilor, forţă şi
inerţie.

Tehnică şi stil

FOTBALUL are un nivel acceptat de tehnică perfectă spre care trebuie să

aspire fiecare antrenor şi sportiv. Pentru fotbal este alcatuit un model corect din
punct de vedere biomecanic şi eficient din punct de vedere fiziologic pe posturi,
pentru a fi larg acceptat. Rareori luăm tehnica unui campion drept model, pentru
că acesta nu întruneşte întotdeauna aceste două condiţii. De aceea, nu este
recomandată copierea tehnicii unui campion.
Modelul nu este o structură rigidă, ci mai degrabă una flexibilă, pentru că
trebuie să incorporeze în permanenţă descoperirile recente. Indiferent cât de
perfect este un model, sportivii nu vor executa niciodată un exerciţiu în mod
identic. Aproape fiecare individ se simte îndatorat pentru unele din
caracteristicile personale (stil) tehnicii de bază. Modelul de urmat este tehnica şi
tiparul personal de execuţie al unei deprinderi reprezintă stilul. Deci, stilul
evidenţiază tiparul individual de execuţie al unui model tehnic. Principala
structură a modelului nu s-a schimbat, deşi sportivul şi antrenorul vin cu
personalitatea, caracterul şi trăsăturile lor anatomice şi fiziologice.
Stilul rezultă din imaginaţia individului de a rezolva o problemă tehnică
sau din modul de a efectua un act motric. De exemplu, Perry O’Brien a
revoluţionat tehnica aruncării greutăţii la începutul anilor '50 cu poziţia adoptată
de el, cu spatele la direcţia de aruncare şi acţiunea originală de traversare a
cercului. Iniţial, acesta a fost considerat stilul O’Brien, dar mai târziu, când a
fost apreciat şi urmat de toţi sportivii, stilul lui a devenit o tehnică.
În sporturile de echipă, considerăm un anumit stil de abordare şi
desfăşurare a jocului ca fiind atributele specificului unei echipe. Termenul de
stil, deci, are implicaţii tactice, dar şi aplicaţii în pregătirea tehnică şi tactică.
Termenul de tehnică, de asemenea, se referă la elementele şi procedeele
tehnice. Elementele tehnice sunt părţile fundamentale din care se constituie
toată tehnica unui sport. Procedeele tehnice sunt diferitele moduri de a executa
un element tehnic. De exemplu, aruncarea la coş în baschet este un element
tehnic. Aruncarea cu o mână, cu două mâini sau cârligul sunt procedee tehnice
ale acelui element tehnic.

Tehnica şi individualizarea

37
 Modelul tehnicii actuale nu este totdeauna accesibil oricărui sportiv
începător. Câteodată antrenorul trebuie să simplifice tehnica. Chiar şi
simplificată, ea trebuie întotdeauna inclusă în elementele de bază ale tehnicii
celei mai logice. Astfel de tehnici simple trebuie să conducă în final la însuşirea
tehnici corecte integrale. De exemplu, la aruncarea ciocanului, un începător
execută iniţial o sin sportivi gură întoarcere; apoi treptat, pe măsură ce
îndemânarea lui creşte, antrenorul introduce încă o întoarcere, până când
sportivul învaţă întreaga tehnică.
Tehnica la tinerii fotbalisti poate diferi de cea a sportivilor de elită, cel
puţin în unele sporturi.
Variaţiile în execuţia unei tehnici depind strict de complexitatea ei. Cu cât
este mai simplă tehnica, cu atât sunt mai mici diferenţele dintre indivizi.
Sporturile ciclice oferă mai puţine diferenţe individuale decât sporturile aciclice
sau cele combinate aciclice. Întotdeauna o tehnică este adaptată în funcţie de
caracteristicile şi abilităţile fiecărui sportiv.
Tehnica într-un sport sau probă anume nu trebuie neapărat să fie adoptată
automat ca singura variantă existentă.
Când antrenorul predă un element tehnic sau o tehnică în întregime
trebuie totdeauna să ia în considerare nivelul de pregătire fizică al sportivului. O
pregătire fizică inadecvată limitează însuşirea unei deprinderi. Pe de altă parte,
variaţiile în predarea unei tehnici trebuie să se bazeze pe trăsăturile fizice şi
psihologice individuale.
În ce priveşte rolul pregătirii fizice, sportivii îşi limitează posibilitatea de
a învăţa şi perfecţiona o deprindere dacă ei nu-şi îmbunătăţesc pregătirea fizică.
Acest lucru este adevărat mai ales în gimnastică. Antrenorii de gimnastică
încearcă adesea să predea elemente dificile fără să dezvolte mai întâi forţa
necesară. Faptul că pregătirea fizică este baza tuturor factorilor pregătirii este
ilustrat în figura 1.
Sportivii sunt forţaţi uneori să-şi întrerupă antrenamentele dintr-un motiv
sau altul (îmbolnăvire, accidentări). Întreruperea antrenamentelor afectează cel
mai mult nivelul pregătirii fizice.
Când sportivii îşi reiau antrenamentele, ei observa că execuţia lor tehnică
este uşor modificată sau că nu pot executa un anumit element tehnic (de
exemplu, pirueta joasă în patinajul artistic).
De obicei, deteriorarea tehnicii însoţeşte declinul în pregătirea fizică.
Cînd pregătirea fizică atinge nivelurile anterioare, sportivul îşi recuperează
tehnica; deci, tehnica este o funcţie a pregătirii fizice. Deteriorarea tehnicii mai
poate fi şi rezultatul oboselii, în special la sportivii cu un nivel de pregătire
fizică scăzut.

38
Învăţarea şi formarea deprinderilor

Învăţarea înseamnă schimbări de comportament realizate

prin practică sau schimbări ale nivelului abilităţii prin încercări
repetate. Abilitatea de a învăţa depinde de mulţi factori.
Experienţa motrică sau nivelul iniţial de învăţare afectează
învăţarea ,la fel şi complexitatea unei deprinderi
În învăţare, fiţi atenţi la aceste aspecte ale tehnicii:
 structura cinematică, externă sau formarea unei deprinderi; şi
 structura dinamică, internă sau baza fiziologică în execuţia unei
deprinderi.

Dobândirea unei tehnici are loc în două faze.

Prima este faza de învăţare, în care sarcina este de a prezenta tehnica sau de a
corecta structura mişcărilor şi de a executa o deprindere fără efort şi mişcări
inutile. Această fază durează aproximativ doi ani, în funcţie de capacitatea şi
talentul sportivului, ca şi de complexitatea deprinderii (adică, un sportiv îşi
poate însuşi tehnica alergării de distanţă în 2-6 luni).
A doua fază este cea de perfecţionare, în care scopul este de a îmbunătăţi şi de
a stăpâni tehnica. Durata acestei faze este nelimitată, pentru că perfecţionarea
tehnicii este un obiectiv major, care durează atâta timp cât sportivul se
antrenează.
Dobândirea unei deprinderi se face în trei faze (Krestovnikov 1951). În
timpul primei faze, se fac mişcări inutile, din cauza slabei coordonări
neuromusculare. O iradiere nervoasă sau dispersie a impulsurilor nervoase
dincolo de calea normală de conducţie stimulează suplimentar muşchii. Lipsa de
coordonare neuromusculară nu trebuie considerată ca o insuficienţă a
potenţialului sportiv, ci ca o realitate fiziologică. A doua fază este cea a
mişcărilor tensionate. A treia fază stabilizează deprinderea motrică printr-o
coordonare adecvată a proceselor nervoase. Astfel, sportivul îşi formează
deprinderea sau stereotipul dinamic.
Pe lângă aceste trei faze, putem lua în considerare şi o a patra: faza
măiestriei, caracterizată de execuţia unor mişcări de fineţe, de mare eficienţă, şi
de capacitatea de a adapta execuţia deprinderii la eventualele schimbări de
mediu.
Dobândirea deprinderilor se bazează pe repetare, =legea exerciţiului.
Repetarea ajută sportivul să-şi automatizeze deprinderea şi să ajungă la un nivel
înalt de stabilitate tehnică.

Didactica instruirii tehnicii

39
 Ca rezultat al inovaţiei introduse de antrenor şi sportiv, tehnica evoluează
permanent. Ceea ce pare avansat astăzi poate fi învechit mâine. Conţinutul şi
tehnica antrenamentului tehnic nu rămân niciodată aceleaşi. Fie datorită
imaginaţiei antrenorului, o sursă principală de noutăţi tehnice, sau cercetărilor în
biomecanica sportului, toate noutăţile tehnice trebuie să întrunească cerinţele
competiţiei sportive.
Orice tehnică trebuie să devină o tehnică competiţională; trebuie să fie
modelată permanent conform particularităţilor competiţiei. Datorită variaţiei
ritmului, caracteristicilor şi intensităţii competiţiei în funcţie de nivelul de
pregătire al adversarului şi de mediu, sportivul trebuie să-şi regleze modelul
tehnic şi tehnica competiţională.
Tehnica nu trebuie orientată doar spre condiţiile normale sau ideale.
Dezvoltaţi natura tehnicii pentru a permite sportivilor să-şi adapteze
performanţa, în scopul de a face faţă situaţiilor competiţionale complexe.
Îmbunătăţirea şi perfecţionarea tehnicii trebuie să fie legate dinamic de
trăsăturile fizice şi psihologice, pentru că îmbunătăţirea vitezei sau
perseverenţei poate conduce la uşoare modificări tehnice.

Pregătirea tactică

Tactica şi strategia sunt cuvinte importante în vocabularul antrenorului şi

sportivilor. Deşi se referă la acelaşi lucru, arta de a executa o deprindere într-o
competiţie cu adversari direcţi sau indirecţi, ele semnifică concepte uşor
diferite. Amândoi termenii sunt împrumutaţi din domeniul militar şi sunt de
origine greacă. Strategos în limba greacă înseamnă general sau arta generalului
şi taktika se referă la problemele de aranjare. Strategia şi tactica sunt categorii
separate în teoria militară, fiecare din cei doi termeni având propriile lui
dimensiuni. Strategia se ocupă de spaţii largi, perioade lungi şi mişcări mari de
forţe. Tactica se referă la spaţiu, timp şi forţă la o scară redusă. Strategia
precede, în general, planurile de război; tactica semnifică acţiunea pe câmpul de
luptă.
În pregătire, strategia se referă la organizarea jocului sau competiţiei, cu
echipe sau cu sportivi individuali. Este un fel de filozofie particulară sau un
mod specific de abordare a competiţiilor sportive. Strategia este folosită pentru
o perioadă de timp mai lungă, adesea mai mult decât o fază competiţională.
Tactica se referă la planurile de joc şi este o parte esenţială din cadrul strategiei.
Amândoi termenii sunt larg folosiţi în vorbire în zilele noastre, deşi există
şi preferinţe geografice. În America de Nord, strategia este preferată tacticii; în
Europa de Est, este invers. În orice caz, strategia este arta de a proiecta şi dirija
planurile unei echipe sau ale unui sportiv pentru un întreg sezon sau mai mult.
Tactica se referă la atributele de organizare ale planurilor unei echipe sau ale
unui sportiv, pentru un joc sau doar pentru o competiţie.

40
 Antrenamentul tactic este mijlocul prin care sportivii absorb metode şi
posibile căi de pregătire şi de organizare ale acţiunilor ofensive sau defensive,
pentru a îndeplini un obiectiv (adică pentru a înscrie puncte, a atinge o anumită
performanţă sau a obţine o victorie).
Antrenamentul tactic poate urmări teoriile general acceptate, dar este
caracteristic fiecărui sport. Sportivii sau echipele întreprind acţiuni ofensive sau
defensive într-o competiţie în funcţie de planurile tactice stabilite anterior.
Aceste acţiuni tactice ar trebui să facă parte din bagajul strategic al
sportivului. Într-o competiţie, sportivul face uz de toate calităţile biomotrice şi
deprinderile sale, în funcţie de condiţiile practice, reale, în confruntarea cu un
adversar. Baza unui plan tactic reuşit pentru orice sport este un nivel înalt al
tehnicii. Suntem deci îndreptăţiţi să spunem că tehnica este un factor care
limitează acţiunile tactice sau că tactica este o funcţie a tehnicii sportivului.
Valoarea şi importanţa pregătirii tactice nu este aceeaşi în toate sporturile.
Stăpânirea tacticii este un factor determinant al succesului în sporturile de
echipă, insa si in lupte, box şi scrimă, dar nu şi în gimnastică, patinaj artistic, tir,
haltere şi sărituri cu schiurile, în care profilul psihologic al sportivului are o mai
mare importanţă decât antrenamentul tactic.

Sarcinile şi specificitatea pregătirii tactice

În anumite sporturi, sportivii de elită au ajuns la pregătiri tehnice şi fizice

aproape egale. Deseori, când toate celelalte variabile sunt egale, se folosesc
tactici mai mature şi mai raţionale. Deşi pregătirea tactică se bazează din plin pe
pregătirea fizică şi este o funcţie a tehnicii, există o legătură importantă între
pregătirea tactică şi cea psihologică.
Măiestria tactică se bazează pe o cunoaştere teoretică profundă şi pe
capacitatea de a aplica tactica în funcţie de particularităţile competiţiei.
Pregătirea tactică poate include aceste sarcini:

 studierea principiilor strategiei sportive;

 studierea legilor şi regulamentelor competiţiilor din sportul sau proba
respectivă;
 investigarea şi cunoaşterea calităţilor tactice ale celor mai buni sportivi
din sportul considerat;
 cercetarea strategiei viitorilor adversari şi a potenţialului lor fizic şi
psihologic;
 studierea specificului instalaţiilor şi a cadrului unde va avea loc viitoarea
competiţie;
 dezvoltarea tacticilor individuale pentru competiţia următoare, pe baza
punctelor forte şi slabe, în lumina ultimelor două aspecte;
 analiza performanţelor trecute în vederea confruntării cu viitorii
adversari;

41
  învăţarea şi repetarea acestui model la antrenamente, până când devine un
stereotip dinamic.
Însuşirea unei tactici urmează aceleaşi principii ca învăţarea unei
deprinderi. Ea depinde de mulţimea repetărilor bazate pe un plan teoretic.
Pentru că pregătirea tactică depinde de o bună tehnică şi de o pregătire fizică
bună, o acţiune tactică nouă va fi precedată de o pregătire fizică şi tehnică
adecvată. Există posibilitatea, totuşi, ca aceşti trei factori ai pregătirii să se
dezvolte simultan când li se adaugă pregătirea fiziologică.
În principiu, pregătirea tactică urmează concepte şi reguli considerate
uneori generale în mai multe sporturi. Sporturile pot fi clasificate în cinci grupe
pe baza asemănărilor lor tactice.
Grupa 1 constă din sporturi în care sportivii concurează separat, fără un
contact direct. Ei urmează o ordine anumită stabilită înainte de concurs, ca în
schi alpin, patinaj artistic, gimnastică, sărituri în apă, patinaj viteză şi haltere.
Grupa 2 – sportivii încep competiţia în acelaşi timp, fie toţi împreună, fie
pe grupe mici. Este posibilă o mică cooperare cu coechipierii. Sunt incluse
următoarele sporturi: probele de alergări din atletism (inclusiv ştafete), schi
fond, ciclism şi înot.
Grupa 3 se caracterizează prin competiţia directă cu adversarul.
Rezultatul concursului bilateral este mijlocul determinant pentru clasificarea
sportivilor. Sporturile din această grupă sunt: tenis, box, lupte şi scrimă.
Grupa 4 constă din sporturi în care adversarii sunt grupaţi în echipe, iar
sportivii au contact direct între ei în timpul jocurilor. Baschetul, soccerul,
hocheiul, fotbalul american şi rugbiul fac parte din această grupă.
Grupa 5 este cea a sporturilor combinate. Tactica în probele combinate
include tactica fiecărui sport şi planul general de participare la competiţie.
Următoarele sporturi fac parte din această grupă: heptatlon şi decatlon din
atletism, biatlon (tir şi schi fond), triatlon şi pentatlon modern.
Clasificarea facilitează o examinare mai atentă a tacticii din fiecare sport.
Se simplifică, de asemenea, obiectul de studiu prin însumarea asemănărilor din
anumite sporturi pentru abordarea lor tactică. În multe cazuri, strategia este
menită să realizeze unul sau mai multe obiective din cele de mai jos.

Distribuţia uniformă a energiei

Stabiliţi sarcini specifice de antrenament care să ducă la o distribuţie

uniformă a potenţialului sportivului. În timpul acestor sarcini, sportivul trebuie
să învingă factorii restrictivi sau adverşi, cum este oboseala.
Capacitatea de a menţine o viteză sau ritm constant este esenţială pentru a
avea succes în unele sporturi (în special cele din grupa 2); deci, pregătirea
tactică trebuie să facă parte din pregătirea pentru competiţie.

42
 La antrenamente, sportivul poate să-şi dezvolte simţul vitezei sau
capacitatea de a simţi viteza cu care acoperă o anumită distanţă, folosind mai
întâi un cronometru, apoi cu ajutorul antrenorului care îi anunţă timpul.
Exersaţi finişul sau partea finală a unui joc sau competiţii. În cursele,
jocurile sau competiţiile cu rezultate strânse, succesul depinde adesea de
capacitatea de a da totul, de a mobiliza toate forţele pentru momentul final.
Sportivul poate realiza acest lucru fie accentuând sfârşitului fiecărei
repetări, fie dacă antrenorul îi anunţă timpul de execuţie rămas la dispoziţie.
Anunţul / semnul antrenorului poate stimula sportivul să-şi intensifice ritmul
sau viteza pe durata execuţiei.
Proba poate fi prelungită, fie informând sportivii înainte de antrenament,
fie printr-o decizie neaşteptată în timpul antrenamentului.
Folosiţi mai mulţi parteneri de cursă odihniţi în cursul antrenamentului, care să
forţeze sportivii sau echipa să evolueze constant la un nivel ridicat.
Prima metodă este mai adecvată pentru sporturile din grupele 2 şi 4; a
doua pentru grupele 1 – 4; a treia pentru grupele 2 şi 3 şi a patra pentru grupele
2 – 5.

Soluţii tehnice pentru sarcini tactice

Deseori, sportivii trebuie să concureze în condiţii adverse sau

neobişnuite, cum ar fi un teren umed, vânt puternic, apă rece sau spectatori
gălăgioşi. Următoarele recomandări pot să-i ajute pe sportivi să se adapteze la
astfel de condiţii.
Executaţi corect deprinderile şi acţiunile tactice efectiv în situaţii
neobişnuite.
Organizaţi jocuri demonstrative sau concursuri cu parteneri care aplică
aceeaşi tactică ca viitorii adversari.
Creaţi situaţii unice, ale căror soluţii impun fiecărui sportiv să ia decizii
tactice în care să-şi folosească independent potenţialul creator.
Disciplina tactică este o cerinţă importantă în antrenamente. Deseori
totuşi, sportivul este expus unor probleme tactice pe care antrenorul nu le-a
prevăzut.
Sportivul trebuie să rezolve problema pe loc, pe baza pregătirii sale anterioare, a
imaginaţiei şi creativităţii sale. Expuneţi sportivii la situaţii diverse astfel încât
creativitatea să se dezvolte cu timpul la antrenamente şi în competiţii
demonstrative.
Metodele 1 - 3 sunt pentru toate cele cinci grupele, dar metoda 2 este
adecvată doar pentru grupele 3 şi 4.

Cooperare maximă între coechipieri

43
 Limitaţi condiţiile externe (adică, reduceţi timpul disponibil şi spaţiul de
joc). Când apare oboseala, sportivii trec prin situaţii şi stări care reprezintă o
provocare şi o stimulare. Iniţiaţi diverse acţiuni tactice împotriva unui presupus
adversar, încercând să-i contracaraţi jocul.
Creaţi această situaţie folosind o echipă adversă sau jucători de rezervă la
antrenamente. Adversarii trebuie să se comporte ca şi cum nu ar cunoaşte
tacticile aplicate.
Periodic, introduceţi jucători de rezervă în jocurile tactice. Adesea,
jucătorii de primă clasă îşi coordonează tactica cu succes pentru că ei sunt
obişnuiţi să joace împreună.
Când antrenorul înlocuieşte unii sportivi, din cauza îmbolnăvirii sau a
oboselii, armonia jocului suferă; de aceea, antrenorul trebuie să implice frecvent
şi să familiarizeze jucătorii de rezervă cu conceptele tactice ale echipei.
Dezvoltaţi combinaţii tactice noi, care îmbogăţesc randamentul
competiţional al echipei.
Aceste metode sunt adecvate pentru sporturile din grupele 2 şi 4.

Perfecţionarea flexibilităţii echipei

Ori schimbaţi jocul din apărare în atac, ori invers, sau schimbaţi între ele
diferitele acţiuni tactice în atac şi în apărare. Aceste variaţii tactice vor
surprinde adversarii; schimbarea trebuie să fie rapidă şi lină. Luaţi în
considerare următoarele variaţii:
 schimbarea diferitelor acţiuni tactice la semnalul antrenorului sau al unui
jucător desemnat (coordonator de joc sau căpitan);
 schimbarea jucătorilor, determinând modificări noi şi neaşteptate în
echipă;
 confruntarea, în jocuri demonstrative, cu echipe care folosesc stiluri
diferite de joc. Astfel, sportivii se vor pregăti pentru schimbări tactice
similare cu cele ale viitorilor adversari.
Prima metodă este adecvată pentru grupele 2 – 5, ultimele două metode
sunt adecvate pentru toate cele cinci grupe.

Planul de joc şi gândirea tactică

Gândirea tactică este o componentă fundamentală în pregătirea tactică,

limitată doar de cunoştinţele tactice şi de repertoriul vast al deprinderilor.
Gândirea tactică cuprinde următoarele capacităţi:
 evaluarea realistă şi corectă a adversarului, ca şi a propriului sportiv;

44
  rememorarea instantanee a deprinderilor şi combinaţiilor tactice ce pot fi
folosite în anumite situaţii specifice de joc;
 anticiparea şi contracararea acţiunilor tactice ale adversarilor;
 disimularea sau deghizarea intenţiilor tactice, pentru a împiedica
adversarii să descopere şi să contracareze planul de atac;
 coordonarea perfectă a acţiunilor individuale cu tactica echipei.

Bazându-se pe competiţiile ulterioare, antrenorul şi sportivii crează planul

de joc.
Sportivii pot pune în aplicare acest plan ca parte a antrenamentului tactic
general, treptat, în ultimele două sau trei microcicluri.
Un plan bun, detaliat, inspiră optimism şi o pregătire psihologică bună
pentru competiţie.
Acest plan este rezultatul anticipării şi pregătirii mentale bazate pe
informaţii anterioare şi prognoze

Planul de joc sau competiţional poate avea următoarele scopuri:

 informarea sportivilor despre locul, instalaţiile şi condiţiile specifice în
care se va organiza concursul;
 cunoaşterea şi analiza viitorilor adversari. Analiza trebuie să ia în
considerare punctele forte şi slabe al fiecărui factor de pregătire;
 folosirea performanţei anterioare a sportivului ca bază pentru a-i
consolida încrederea. Fără a trece cu vederea slăbiciunile sportivului,
puneţi accentul pe punctele forte pe care veţi construi cu optimism, dar şi
cu realism;
 stabilirea unor obiective realiste pentru competiţii, folosind toate aceste
date de referinţă.

Planificarea jocului şi gândirea tactică se manifestă în următoarele trei

faze:
 organizarea preliminară a planului de joc;
 aplicarea planului de joc şi a obiectivelor lui tactice în situaţii de joc şi
 analiza aplicării planului de joc.

Crearea planului preliminar de joc

Acest moment precedă jocul şi presupune o analiză critică şi rezonabilă a

dificultăţilor tactice pe care echipa, probabil, le va avea. Alegerea soluţiilor
adecvate la toate problemele imaginate depinde de cunoştinţele şi deprinderile
tactice ale echipei.
Antrenorul trebuie să sugereze planul tactic şi obiectivele tactice
adecvate, bazate pe o analiză cuprinzătoare a calităţilor adversarului sau ale

45
propriei echipe. Conform planului general al echipei, antrenorul repartizează
obiectivele pe fiecare jucător, în conformitate cu capacităţile lui.
Apoi, alege sistemul de joc propriu-zis şi sfătuieşte jucătorii cum să-şi
valorifice efectiv energia.
Oricât de precis ar fi planul în timpul jocului, pot apărea multe situaţii
tehnice şi tactice neprevăzute. Planul trebuie, deci, să fie flexibil pentru a
permite sportivilor să acţioneze, cu priceperea şi imaginaţia lor, aşa cum o cere
faza jocului.
Dacă este posibil, evitaţi să modificaţi obiceiurile sportivilor în ultimele
zile înainte de competiţie, pentru a preveni trăiri adverse. Consolidaţi planul de
joc cu 2-3 zile înainte de competiţie
Apreciaţi execuţia bună a unei deprinderi sau a unei acţiuni tactice, pentru
a întări încrederea sportivului în propriile forţe, a crea motivaţie şi a mări
dorinţa de a începe competiţia în condiţii optime
De asemenea, este important să folosiţi relaxarea după fiecare lecţie de
antrenament, pentru a accelera refacerea fizică şi mentală completă înaintea
începerii competiţiei. Dacă este posibil, fiecare antrenament trebuie să urmeze
modelul competiţiei.
În orele dinaintea competiţiei, amintiţi sportivilor doar punctele majore
ale planului, pentru a consolida detaliile. Prea multe indicaţii pot bloca iniţiativa
sportivilor
Înainte de începerea competiţiei, sportivii sunt liniştiţi, într-o stare de
“silenţiozitate operaţională”. Nu mai veniţi cu alte sfaturi pentru că sportivii
sunt prea emoţionaţi să asculte sau să le dea atenţie. Chiar dacă ei par că ascultă,
atenţia lor este îndreptată spre competiţie şi nu mai sunt receptivi la alte
recomandări.

Aplicarea planului de joc

A doua fază se referă la implementarea planului general într-o situaţie de

joc. Începutul unei competiţii este adesea o fază scurtă, în care se testează
principalele elemente ale planului tactic.
Descoperirea planului adversarului şi disimularea propriului plan cere,
desigur, experienţă. În plus, sunt importante iniţiativa, viclenia şi capacitatea de
a anticipa gândirea tactică. În timpul jocului sau meciului, sportivii trebuie să
rezolve o verigă din lanţul de elemente tactice pe care echipa sau individul le
foloseşte.
Obiectivele tactice ale unui sportiv se referă mai ales la cunoaşterea
modului de a acţiona în fiecare moment al disputei sportive. Sportivul trebuie să
înţeleagă situaţiile concrete ale jocului şi să decidă care tactică se aplică mai
bine.

46
 Înţelegând situaţiile specifice jocului, sportivul, bazându-se pe
cunoaşterea tacticii, anticipează intenţiile şi gândirea tactică a adversarilor, dar
şi a colegilor de joc.
Sportivul estimează poziţiile favorabile sau nefavorabile dintr-o fază de
joc, anticipează cum va evolua o situaţie şi prevede repercusiunile ei posibile
Înţelegerea corectă a jocului face ca sportivul să aleagă deprinderea
tactică cea mai favorabilă şi să evite soluţiile instinctive a situaţiilor tactice.
Gândirea tactică demonstrează analiza, sinteza, (combinarea părţilor
separate într-un întreg), comparaţia şi generalizarea. În timpul jocului, gândirea
tactică se manifestă prin gesturi simple, rapide şi semnificative sau cuvinte pline
de înţeles.
Procesul de aplicare şi decizional pentru planul de joc este rezultatul
colaborării dintre sportiv şi restul echipei.
O asemenea coordonare trebuie să ducă la o soluţie raţională, originală,
rapidă, economică şi eficientă pentru orice problemă tactică dificilă.

Analiza aplicării planului de joc

A treia fază a planului de joc este analiza aplicării lui, la care sportivii
contribuie constructiv. Momentul cel mai adecvat pentru aceasta depinde de
rezultatul jocului. Dacă rezultatul a fost favorabil, discuţia va avea loc la
începutul primei lecţii de antrenament.
Analizaţi un eşec după 2 sau 3 zile, permiţând o reflecţie mai realistă şi
mai critică asupra rezultatului şi acordaţi timp de vindecare pentru rănile
psihologice.
Analiza trebuie să evidenţieze cum a fost făcut planul, cât de corect s-au
evaluat punctele forte şi slabe ale adversarilor, rolurile indivizilor din întregul
plan tactic şi cauzele nereuşitei.
Cu cât analiza este mai profundă, cu atât mai valoroase sunt concluziile.
La sfârşitul analizei, totuşi, antrenorul trebuie să se exprime clar şi
rezonabil, cu o notă de optimism, şi să propună câteva elemente tactice pe care
să se insiste la antrenamente, în pregătirea pentru viitoarele confruntări.

Perfecţionarea pregătirii tehnice şi tactice

Stăpânirea tehnicii şi strategiei în sport este un fenomen în continuă

evoluţie. Metodele descoperite prin experienţă şi cercetare contribuie substanţial
la progresul cunoştinţelor tehnice şi tactice.
Rezultatul acestor explorări duce la o evidentă creştere a eficacităţii
sportive în pregătire şi în competiţii.
În sporturile unde calităţile motrice complexe sunt importante pentru
performanţă (grupa 1 şi 4), luaţi în considerare următorii factori:

47
  creaţi şi stabiliţi un model adecvat, pe măsura tehnicii şi strategiei
eficiente;
 indicaţi direcţia şi căile cele mai eficace pentru stăpânirea tehnicii şi
strategiei;
 folosiţi abordarea cea mai raţională pentru perfecţionarea tehnicii şi
strategiei, pentru a produce cel mai bun model de măiestrie din domeniu.

Realizarea măiestriei tehnice şi strategice vine odată cu stabilirea şi

folosirea relaţiilor optime dintre cele trei perechi conflictuale: integrare –
diferenţiere, stabilitate – variabilitate şi standardizare – vizualizare.

Integrare – diferenţiere

Procesul de învăţare sau de perfecţionare a unei deprinderi, ca şi

antrenarea unei deprinderi, este un sistem multistructural.
Prin acest sistem, este posibilă realizarea măiestriei tehnice şi strategice.
Tot în cadrul acestui sistem se desfăşoară şi procesul de integrare şi
diferenţiere. Integrarea se referă la combinarea într-un întreg a componentelor
unei deprinderi sau acţiuni tactice, iar diferenţierea este prelucrarea analitică a
fiecărei componente.
Abordarea clasică în învăţare pune accentul pe trecerea de la elementele
tehnice sau tactice simple la cele complexe.
Pentru stăpânirea unei deprinderi sau a unei acţiuni tactice, procesul este
însă invers: de la studierea componentelor complexe şi a funcţiilor lor la
depistarea componentelor care împiedică funcţionarea întregului sistem.
Cu alte cuvinte, dacă procesul multistructural (deprinderea sau acţiunea
tehnică ca întreg) nu funcţionează cum trebuie, sportivul trebuie să disece
deprinderea sau acţiunea în substructuri (părţi sau subsisteme funcţionale).
Fiecare structură trebuie examinată şi analizată separat, pentru a
descoperi greşeala.
Dacă fiecare subsistem funcţionează adecvat, greşeala se poate găsi
printre elementele de legătură dintre subsisteme (adică, legările a două elemente
sau părţi dintr-un exerciţiu de gimnastică sau altă acţiune sportivă).
Dacă după analiza legăturilor greşeala rămâne nerezolvată, s-ar putea să
fie nevoie să se dividă mai departe subsistemele, până se ajunge la elementele
constitutive sau la imperfecţiuni.
Metodele de îmbunătăţire trebuie să vizeze greşeala sau legătura cea mai
slabă.
Aplicaţi procesele de integrare – diferenţiere fie pentru perfecţionarea
unui model tehnic sau tactic, fie pentru schimbarea modelului.
Figura 3 ilustrează perfecţionarea unei deprinderi prin automatizarea
părţilor componente (procesul de diferenţiere) şi resintetizarea părţilor într-un
tot funcţional (procesul de integrare).

48
 Rezultatul acestor două intervenţii se va materializa în modificări ale
preciziei şi fineţei componentelor, ceea ce duce la o execuţie a deprinderii la
nivel de virtuozitate sau de artă.
Când o deprindere tehnică sau o acţiune tactică este deficitară, modificaţi
modelul anterior.
Încercaţi să descoperiţi de ce a apărut greşeala (de exemplu, la volei, după
lovitura de atac, mingea cade afară din teren) şi schimbaţi elementele inutile
(figura.4).
Aşa cum s-a explicat, procesul de detectare a unei greşeli funcţionează
invers.
Antrenorul îşi imaginează că mingea a fost direcţionată în afara terenului
prin lovitura de atac; apoi el urmăreşte cum loveşte jucătorul în minge
Dacă execuţia tehnică a fost corectă, atunci antrenorul observă poziţia în aer a
corpului şi poziţia la desprindere faţă de fileu pentru a vedea dacă sportivul este
sub minge. Antrenorul decide dacă jucătorul a făcut o greşeală de poziţionare.
De obicei, jucătorul se plasează la desprindere prea aproape de fileu; de aceea,
el se află mereu sub minge. Efectul este restrângerea ariei de acoperire şi
trimiterea mingii în afara terenului.
Când se modifică modelul, antrenorul trebuie să elimine elementul tehnic
devenit nefolositor, pentru a se asigura că elementul tehnic nou introdus nu este
obstrucţionat

P e r f e c ţ io n a r e a m o d e lu lu i

Î m b u n ă t ă ţ ir e a a u t o m a t iz ă r ii C o n s t itu ir e a p ă r ţilo r î n t r - u n t o t
p ă r ţ ilo r ( d if e r e n ţ ie r e ) fu n c ţio n a l ( in t e g r a r e )

S c h im b ă r i d e p r e c iz ie ş i fin e ţe în
c a d r u l c o m p o n e n te lo r

V ir t u o z it a t e

A rtă

Figura 3 – Modelul perfecţionării

49
 S c h im b a r e a m o d e lu lu i

I n h ib iţie În v ă ţa re A d a p ta re

Îm b u n ă tă ţ ir e a
a u t o m a t iz ă r ii p ă r ţ ilo r

R e in te g r a r e

S c h im b ă r i d e p r e c iz ie ş i f in e ţ e în
c a d r u l c o m p o n e n te lo r

V irt u o z it a t e

A rtă

Figura . 4 – Schimbarea unui model ineficient

Antrenorul poate interveni în cazul unei distanţe incorecte la desprindere,

lipind pe sol o bandă adezivă, pentru a indica o poziţie mai bună de atac. În
concluzie, aşa cum se vede în figura 4, pentru a modifica un model, trebuie
eliminat elementul tehnic nefolositor, pentru ca sportivul să poată învăţa şi să se
poată adapta la noua condiţie creată.
Apoi, prin antrenament, elementele deprinderii se vor automatiza
(diferenţierea) şi reintegra într-un întreg. În acest fel, se va ajunge la o
deprindere precisă şi de fineţe, aproape de virtuozitate sau de artă.

Stabilitate – variabilitate

Sporturile au multe tipuri de mişcări, elemente tehnice şi scheme tactice.

Folosiţi aceste mişcări şi deprinderi la antrenamente pentru a mări varietatea, a
elimina oboseala şi a păstra interesul sportivului.
O varietate de exerciţii, alese în funcţie de necesităţile sportului respectiv,
asigură o bază solidă pentru crearea elementelor sau acţiunilor tactice noi.
Pentru adaptarea sportivului la un exerciţiu / deprindere sau pentru compensarea
nevoilor sportivului, variabilitatea stabilizează deprinderea şi nivelul de
performanţă.
Mai mult, variabilitatea joacă rolul de mijloc de blocare a factorilor care
tulbură această stabilitate.
50
Standardizare – individualizare

La antrenamente, antrenorul trebuie să rezolve opoziţia dintre

standardizarea unei deprinderi şi trăsăturile şi caracteristicile individuale ale
sportivului.
Astfel, antrenorul trebuie să coreleze corect structura unei deprinderi tehnice cu
particularităţile psihologice şi biologice ale fiecărui individ.

Fazele perfecţionării pregătirii tehnice şi tactice

Perfecţionarea tehnicii şi tacticii se sprijină nu numai pe cunoştinţele şi

calităţile pedagogice ale antrenorului, ci şi pe capacităţile sportivului de a-şi
însuşi noi elemente. Potenţialul de învăţare depinde de capacitatea de a prelucra
informaţii noi, pe baza modelelor anterioare şi a calităţilor biomotrice
individuale.
Explicaţiile antrenorului şi folosirea exerciţiilor pregătitoare şi
progresive, precum şi a mijloacelor audiovizuale sunt toate utile în
perfecţionarea deprinderilor sportivului. Sportivii îşi îmbunătăţesc deprinderile
tehnice şi tactice în trei faze.( figura.5).
În prima fază, principalul obiectiv este perfecţionarea componentelor şi
elementelor tehnice ale unei deprinderi (diferenţierea). Pe măsură ce fiecare
componentă se rafinează, ea va fi integrată treptat într-un sistem integral. În
paralel cu procesul de perfecţionare, sportivul trebuie să se ocupe şi de
îmbunătăţirea calităţilor biomotrice dominante sau de susţinere, pentru că
tehnica este o funcţie a pregătirii fizice. Cum principalul obiectiv al primei faze
este perfecţionarea deprinderilor, participarea la competiţii nu este
recomandabilă

Această fază corespunde fazei pregătitoare din planul anual.

Principalul obiectiv al celei de-a doua faze este perfecţionarea sistemului

integral în condiţii standardizate, similare unei competiţii. La sfârşitul acestei
faze pot fi folosite competiţiile demonstrative. Sportivul trebuie, cel puţin, să-şi
menţină calităţile biomotrice dominante.
Faza a doua a perfecţionării deprinderilor poate fi planificată la sfârşitul
fazei pregătitoare.
În ultima fază, scopul este stabilizarea sistemului şi adaptarea lui la
specificul competiţiei. În consecinţă, printre alte metode, antrenorul poate să-şi
expună sportivii la factori perturbatori, cum ar fi zgomotul şi oboseala, pentru a-
i obişnui cu diversele situaţii de concurs.

51
Corectarea greşelilor tehnice şi tactice

Deseori îmbunătăţirea tehnicii sau stăpânirea unei deprinderi este

întârziată din cauza învăţării necorespunzătoare sau incorecte. Orice antrenor îşi
propune să elimine greşelile tehnice sau tactice.
Cu cât sportivul poate să-şi corecteze o greşeală mai repede, cu atât
ameliorarea este mai rapidă. O greşeală care interferează cu îmbunătăţirea ar
putea avea mai multe cauze.
Cauzele greşelilor tehnice sau tactice vin din trei zone.
Sportivul execută greşit o deprindere. Sunt mai mulţi factori care pot
limita învăţarea de către sportiv.
Limitarea psihologică se manifestă dacă sportivul îşi propune scopuri
mici de realizat şi este satisfăcut cu nivelul atins.
O pregătire fizică insuficientă sau o necorelare între calităţile
biomotrice, complexitatea deprinderii şi nivelul de dificultate acţionează tot ca
limite pentru sportiv.
Pentru că tehnica este o funcţie a pregătirii fizice, dobândirea unei
deprinderi poate fi încetinită, întârziată sau limitată de dezvoltarea insuficientă a
unei calităţi.
Coordonarea este un alt factor limitativ în dobândirea unei deprinderi, la
fel ca şi forţa în unele sporturi
De exemplu, un sportiv nu poate să înveţe un element tehnic în
gimnastică fără să aibă un nivel de forţă corespunzător; de
Aceea, tehnica poate fi remediată ca rezultat al dezvoltării fizice.Acelaşi
lucru este adevărat pentru probele de aruncări din atletism.

52
 F a z e le p e r fe c ţ io n ă r i
d e p r in d e r ilo r

F a za I F a z a II F a z a III

O b ie c tiv e : O b ie c t iv e : O b ie c t iv e :

P e r f e c ţio n a r e a c o m p o n e n - S ta b iliz a r e a s is t e m u l u i in te g r a l S ta b iliz a r e a s is t e m u lu i

t e lo r u n e i d e p r in d e r i î n c o n d iţii d e s t a n d a r d iz a r e in t e g r a l

I n te g r a r e a c o m p o n e n t e lo r M e n ţ in e r e a d e z v o ltă r ii c a lit ă ţ i- A d a p t a r e a la c o n d iţ iile d e

lo r b io m o tr ic e d o m in a n t e c o n c u rs
D e z v o lt a r e a c a lit ă ţ ilo r b io -
m o tr ic e d o m in a n t e R e g la r e a c a p a c it ă ţii
m o tr ic e p t.
p e r f o r m a n ţ a m a x im ă

C e r in ţe : C e r in ţe C e r in ţe

S ă p r e d o m in e c o n d iţ iile C o m p e t iţ ii d e m o n s t r a t iv e la S e in tr o d u c fa c t o r i
s im p le î n e x e c u ţia u n e i s fâ r ş itu l fa z e i p e rtu rb a to ri
d e p r in d e r i
S e p a r t ic ip ă la c o m p e t iţ ii
N u s u n t re c o m a n d a te
c o m p e tiţiile

Figura 5 – Trei faze în perfecţionarea deprinderilor

O înţelegere greşită sau o reprezentare greşită a modelului tehnic al

unei deprinderi şi legătura acestora cu mişcarea, forma şi senzaţia musculară
poate constitui o limitare.
O deprindere nouă ar putea interfera cu cele deja dobândite. Oboseala,
cauzată de o pregătire fizică insuficientă sau de odihnă necorespunzătoare,
poate limita, de asemenea, capacităţile de învăţare. Sportivul poate să
mânuiască sau să apuce incorect un aparat sau un obiect. În sfârşit, pot fi şi
cauze morale sau mentale, cum ar fi lipsa de încredere în sine, de dorinţă şi frica
de accidente sau răniri.
Abordarea metodică a antrenorului poate cauza greşeli tehnice.
Antrenorul poate folosi metode de instruire inadecvate sau poate demonstra sau
explica un element în mod necorespunzător, incomplet sau incorect.
Ar putea fi o lipsă de individualizare adecvată în predarea unui element,
de înţelegere corectă a nivelului calităţilor biomotrice ale sportivului şi a
capacităţilor individuale de învăţare sau datorată aplicării necorespunzătoare a
unor metode de instruire. Abordarea la întâmplare a dezvoltării strategiei unei

53
echipe sau includerea elementelor tehnice într-o acţiune tactică ar putea limita
învăţarea de către sportiv.
Personalitatea, comportamentul, stilul şi caracterul antrenorului ar putea
fi factori limitativi, de exemplu, dacă antrenorul nu are răbdare cu sportivii sau
face presiuni ca o deprindere să fie însuşită rapid.
Ar putea fi şi cauze organizatorice, datorate echipamentului sau
mediului. Folosirea unui echipament şi a unor aparate de proastă calitate, a unui
teren sau a unei suprafeţe improprii afectează calitatea şi rata progresului.
Organizarea şi planificarea neadecvată nu oferă un mediu propice pentru
învăţare. Lipsa pregătirii individuale va dăuna sportivilor care învaţă mai încet
sau cu deprinderi tehnice şi tactice incorecte. Mediul sau clima nefavorabilă
poate îngreuna dobândirea unei deprinderi.
Am discutat despre diferite mijloace de perfecţionare a tehnicii şi
strategiei. Antrenorul trebuie să fie mereu preocupat să prevină greşelile şi să
limiteze nevoia de a le corecta. În cadrul instruirii, antrenorul poate să facă
recomandări metodice speciale pentru corectarea unei greşeli.
Dacă nu se observă nici o schimbare în bine, atunci trebuie să acţioneze
direct pentru corectarea greşelii cât mai curând posibil. În planificare, momentul
ideal pentru corectarea unei tehnici sau tactici este în cursul fazei pregătitoare
din planul anual. Pentru că lipseşte stresul competiţional, atât antrenorul cât şi
sportivul dispun de un anumit timp pentru a corecta unele greşeli.
Printre primele măsuri de remediere a tehnicii se află izolarea greşelii de
celelalte elemente tehnice ale deprinderii. Imediat ce sportivului îi dispare
elementul inhibitor, cum ar fi o greşeală tehnică, antrenorul trebuie să înceapă
să-i predea elementul înlocuitor.
Când sportivul îşi însuşeşte noua parte a deprinderii, aceasta va fi
integrată în sistem sau în deprinderea integrală. În acelaşi timp, va fi dezvoltată
calitatea biomotrică de care are nevoie sportivul ca suport fizic pentru elementul
nou.
Corectaţi mereu o greşeală imediat după încălzire, când sportivul este
încă proaspăt şi poate să se concentreze pe acumularea tehnică. Pentru că
oboseala poate afecta învăţarea, evitaţi corectările spre sfârşitul lecţiei. Dacă
învăţarea are loc în timpul lecţiei, acordaţi un timp mai lung pentru odihnă şi
revenire, între repetările deprinderilor.
Un aspect extrem de important în corectarea greşelilor de tehnică este în
ce condiţii de intensitate sau viteză să se facă acest lucru. În majoritatea
cazurilor, antrenorii se concentrează pe corectarea tehnicii la intensitate şi viteză
mică.
În înot, alergări, canotaj şi caiac-canoe, sportivii lucrează tehnica la viteze
reduse. Ceea ce nu reuşesc să înţeleagă antrenorii este că cei mai mulţi sportivi
pot să execute corect o deprindere la viteză mică pentru că oboseala generată
este mică. Căderea tehnică are loc la viteză mare sau în condiţii similare
competiţiilor, iar nu la intensitate mică. Mecanica unei deprinderi, forma

54
execuţiei unei deprinderi "se strică" când sportivul este obosit. Aşa se întâmplă
când greşelile vechi interferează cu abilitatea sportivului de a-şi menţine o
formă bună.
Aceeaşi abordare greşită este folosită pentru corectarea deprinderilor din
probele atletice de sărituri şi aruncări, arte marţiale şi majoritatea sporturilor de
echipă. În baschet, de exemplu, jucătorii lucrează pentru precizia aruncării când
sunt odihniţi, când oboseala şi frecvenţa cardiacă este mică. Deteriorarea
deprinderii în cazul preciziei pasei şi a aruncării la coş se manifestă când
jucătorii sunt obosiţi şi concentrarea lor este mică.
Concluzie: oboseala afectează mecanismele unei deprinderi.
Recomandare: corecţiile tehnice se fac în condiţii de oboseală similare celor pe
care sportivii le suportă în competiţii.
Exersarea mentală sau repetarea unui element nou poate ajuta sportivul
să-şi corecteze o greşeală. De asemenea, mijloacele audiovizuale sunt benefice
pentru corectarea tehnicii. În fine, repetarea unui element nou de către un
sportiv foarte îndemânatic (în sporturile de echipă) este o altă metodă de progres
tehnic.

Pregătirea teoretică

Conceptul conform căruia un sportiv trebuie să se pregătească atât practic

cât şi teoretic nu este încă larg acceptat şi, cu atât mai puţin, aplicat. Deşi mai
rar în ziua de azi, unii antrenori continuă să creadă că ei sunt cei care trebuie să
gândească pentru sportivii lor
Sportivii trebuie să se antreneze şi să concureze; antrenorul face restul.
Evident, această concepţie învechită poate afecta execuţia şi rata de
îmbunătăţire a unei deprinderi.
Dobândirea şi aplicarea cunoştinţelor teoretice curente sunt aspecte
importante pentru accelerarea dezvoltării deprinderilor şi calităţilor sportivilor,
ca şi pentru motivaţia pregătirii lor.
Odată cu dezvoltarea deprinderilor şi calităţilor tinerilor sportivi,
antrenorii trebuie să-i familiarizeze treptat cu teoria pregătirii sportive. Este
necesar ca ei să experimenteze ceea ce antrenorul cunoaşte despre sportul
respectiv. Desigur, antrenorul trebuie să fie priceput şi să se preocupe de propria
sa pregătire în ştiinţa sportului, ca să fie mereu cu un pas înaintea sportivilor săi.
Cunoştinţele ştiinţifice asimilate de antrenor nu trebuie să rămână tabu
pentru sportivi. Dimpotrivă, ei trebuie să aibă acces la ceea ce ştie antrenorul.
Responsabilitatea antrenorului nu se limitează la antrenamente, ci se extinde la
educaţia generală şi la cea specifică sportului respectiv.
O recomandare valabilă pentru antrenori este să împărtăşească sportivilor
din cunoştinţele lor în următoarele domenii:
 regulamentelele şi normele care guvernează sportul ales;

55
  baza ştiinţifică pentru înţelegerea şi analiza tehnicii sportului respectiv.
Biomecanica este cel mai mult implicată în înţelegerea şi analiza tehnică
a unei deprinderi. Gimnastica, probele de aruncări şi sărituri din atletism,
săriturile în apă şi schiul au cel mai mult de câştigat. Înţelegerea corectă a
bazei biomecanice a performanţei poate ajuta la eliminarea accidentărilor;
 baza ştiinţifică şi metodică a dezvoltării calităţilor biomotrice;
 conceptul de planificare a pregătirii. Antrenorii trebuie să se refere la
periodizarea pregătirii, la pregătirea pentru competiţie şi la vârful de
formă;
 adaptarea anatomică şi fiziologică în urma antrenamentului;
 cauzele, prevenirea şi tratarea accidentărilor;
 sociologia sportului (conflicte intergrupuri);
 psihologia sportului, cu accent pe deprinderile de comunicare,
modificarea comportamentului, factori de stres şi controlul stresului,
precum şi tehnici de relaxare;
 nutriţie şi sport, incluzând modul cum sunt afectate performanţele;
regimul alimentar de urmat în funcţie de faza şi tipul de pregătire;
regimul alimentar înainte, în timpul şi după competiţie.
Luaţi în considerare următorii factori în pregătirea teoretică a sportivilor:
discuţia dintre antrenor şi sportivi; analiza filmelor; discuţii cu alţi sportivi şi
antrenori; cursurile de pregătire; reviste periodice importante şi alte publicaţii
pertinente.
Explicaţiile şi împărtăşirea de către antrenor a cunoştinţelor sale cu
sportivii la lecţiile de antrenament, discuţiile înainte şi după antrenamente şi
conversaţiile în timpul deplasărilor sau în cantonamente sunt importante pentru
pregătirea teoretică a sportivilor.
În activităţile sale, antrenorul trebuie să dezvolte la sportivii săi un
comportament moral corect; să le cultive respectul pentru alţi sportivi, arbitri şi
suporteri şi, de asemenea, să le insufle un puternic sentiment patriotic.

Rezumatul principalelor concepte

Indiferent de sport, pregătirea sportivă cuprinde componentele

fizică, tehnică, tactică, psihologică şi teoretică. Între aceşti cinci factori se

56
stabilesc relaţii importante, în special între pregătirea fizică, tehnică şi
tactică.
Cele mai multe programe de pregătire, în special pentru sporturile de
echipă, acordă atenţie antrenamentului tehnic şi tactic, neglijând
pregătirea fizică. Totuşi, pregătirea fizică trebuie să fie baza oricărui
program de antrenament, pentru că oboseala se raportează direct la
condiţia fizică. Cu cât pregătirea fizică a unui sportiv este mai redusă, cu
atât el oboseşte mai repede.
Când sportivul oboseşte, deprinderile tehnice şi tactice se
deteriorează. Un nivel ridicat al oboselii afectează şi raţionamentul tactic în
timpul jocului, ceea ce înseamnă mai multe greşeli şi, în consecinţă, o
performanţă mai slabă. De aceea, pregătirea fizică trebuie să fie baza
oricărui program de pregătire.
Tehnica trebuie antrenată până la perfecţiune. Cu cât nivelul tehnicii
sportivului este mai ridicat, cu atât energia consumată în execuţie este mai
mică. Pentru toate sporturile, în special pentru cele în care anduranţa este
o componentă importantă, performanţa tehnică face să crească eficienţa
fizică a sportivului. La performanţe egale, sportivul cu o tehnică mai bună
atinge un nivel mai scăzut de oboseală.
Antrenamentul tactic şi planul jocului trebuie concepute cu mult
înaintea competiţiilor şi meciurilor, pentru ca sportivii să aibă timp să
exerseze. Dacă doriţi să aveţi succes, planificaţi-vă succesul !

CAPITOLUL III

57
 MODELAREA PREGATIRII

Teoria si metodele predarii

A vorbi despre structura instruirii (sau a predarii in sens mai

reatrâns) presupune, mai intâi, sa precizam din ce punct de vedere
abordam problema.
Raspunsul la aceasta intrebare il situam atât in zona tentativelor de
a desprinde aspectele structurale cât si a surprinderii caracterului
“secventional-continuu” al instruirii sportive astfel incât legile dezvoltarii
“biologice si morfofunctionale” si ale invatarii “motrico-tehnico-tactice”
sa poata sprijini legile instruirii, toate valorificate spre a da valabilitate
ideii de optimizare a procesului instructiv-educativ.
Antrenamentul sportiv constituie garantia complementaritatii
logice, psihologice si pedagogice, asupra structurii predarii tehnice si a
dezvoltarii motrice, care iau in consideratie atât specificitatea proceselor
psihice implicate cât si continutul lectiilor de pregatire care trebuie
invatat.
Invatarea, se realizeaza in procesul de antrenament si se regaseste
intre scopurile, metodele si mijloacele predarii, cu cerinta respectarii
implicatiilor logice ale fiecarei discipline sportive.
Din analiza sumara a acestor enunturi desprindem, pentru inceput,
trei constatari:
Prima: exista mai multe sensuri ale verbului a preda; daca in
primele trei enunturi, cel care invata este obiectul direct al actiunii, in
celelalte trei obiectul direct al actiunii il constituie elementele de continut
cum sunt cunostintele, conceptele, operatiile, interpretarile, etc..
A doua: se contureaza cel putin doua implicatii logice,
anume ca primele solicitari vizeaza producerea unor rezultate (deci
invatare-produs) prin actul de instruire, sau, in sens larg, predare-invatare
a unor comportamente deschise/observabile si masurabile.
A treia: activitatea de predare depaseste cadrul restrictiv al
interactiunii directe a antrenorului cu sportivii incluzând si seria de
actiuni sau operatii destinate pregatirii si organizarii lectiei de
antrenament.
Desigur ca din toate aceste constatari exista relatii de
interdependenta, iar dialectica celor trei concepte - predare, invatare si
evaluare -, este una naturala si necesara.
Predarea ne apare in desfasurarea procesului de antrenament, ca un
lant de interactiuni intre antrenor si sportiv, ca un proces de transmitere

58
de la primul, a unui bogat continut de cunostinte tehnice, motrice, psihice
si intelectuale, din care sportivul iese cu un câstig in performanta, cu o
experienta personala si sociala certa.
Din acest punct de vedere predarea capata statutul unei “activitati
de initiere” a sportivului in universul mondial al fiecarei discipline
sportive, iar prin lectiile de antrenament sportiv, antrenorul
fundamenteaza teoretic si optimizeaza practic performanta, modelând
viitorul campion.
Modelul avansat ca punct de plecare pentru o teorie sintetic-
generatoare a predarii ia in discutie sintagma predare-invatare-evaluare ca
sistem a carui operativitate specifica este dependenta, intre altele, de
interactiunea elementelor, pasilor si efectelor posibile la nivelul
urmatoarelor structuri complexe: cerintele procesului de instruire,
obiectivele educationale, conditiile restrictive ale profesionalizarii,
alternativele organizatorice, selectia si implementarea continuturilor,
evaluarea rezultatelor si ciclul de modificare sau reiterare a efectelor
acestor elemente asupra personalitatii sportivilor.
Studiul variabilelor implicate in activitatea de predare, ca
sistem operational profesionalizat al antrenorului , precum si al conditiilor
optime in care acestea pot capata eficienta, trebuie sa se intemeieze atât
pe elemente descriptiv-explicative (cum sa se comporte antrenorul in
interactiunea lui cu sportivul) , cât si pe elemente prescriptiv-normative
(cum poate fi invatarea mai bine indusa si realizata).
Acesta este si unul dintre motivele pentru care orice teorie a
predarii are, intre anumite limite, si un caracter ipotetic, poate fi descrisa
partial in termeni comportamentali, dar nu poate fi impusa ca standard.
Arta predarii in antrenamentul sportiv nu se opune stiintei sistematicii
predarii, ci o completeaza, ii da deschidere si semnificatie axiologica. In
acest sens, se poate spune ca o teorie a predarii va fi asimilata de
antrenori ca practicieni, in masura in care :
 i se va contura un corp de elemente cu stabilitate structurala
si functionala;
 i se va asigura o fundamentare interdisciplinara (logica,
epistemologica, praxiologica, psihologica, pedagogica);
 va oferi antrenorilor date relevante cu privire la efectele ei
posibile;
 va contribui prin strategii alternative la o dezvoltare
armonioasa a personalitatii;
 va permite o crestere a capacitatii de autocontrol si
autoreglare practica a antrenorului asupra mecanismelor de
dirijare a invatarii;

59
  va permite o dimensionare adecvata, reala si consistenta a
activitatilor didactice cu particularitatiile individuale si de
vârsta ale subiectiilor implicati;
 va oferi antrenorilor o mai mare putere de stapânire si
prelucrare a continutului, de pozitivare a influentelor si
consecintelor asupra predarii, invatarii, evaluarii si aplicarii
cunostintelor.
In afara preocuparilor de modelare a procesului de invatare si
perfectionare tehnicii sportive si de dezvoltare a capacitatiilor motrice si
biologice, antrenorii vor planifica si vor realiza:
a) Definirea sarcinilor de invatare – ca activitate, actiune,
operatie sau asteptare prin care sportivul trece de la o stare de
necunoastere la o stare de cunoastere, de la o stare potentiala la
una reala de performanta;
b) Timpul de invatare – este definit prin cantitatea reala de timp,
prin care sportivul invata si se perfectioneaza intr-o ramura de
sport, trecând gradual de la studiul de incepator la cel de mare
performer; timpul procesului de invatare necesar unui sportiv
pentru a parcurge etapele formarii : - alegerea sau depistarea;
- formarea sportivului de performanta;
- tranzitia spre inalta performanta;
- inalta performanta; (ultimele trei corespund
celor trei stadii ale antrenamentului sportiv).
Desigur acest sistem piramidal de construire a procesului de
anternament situeaza intr-o pozitie centrala personalitatea antrenorilor
care prin competenta si cunostinte folosesc judicios timpul corespunzator
modelelor de pregatire prin respectarea urmatorilor trei factori :
- Aptitudinea de invatare conditioneaza durata timpului de
realizare a sarcinilor, in dependenta cu cantitatea de invatare anterioara,
de talentul si personalitatea sportivilor;
- Capacitatea de a intelege programul de instruire reprezinta o
combinatie intre inteligenta generala, talentul si dezvoltarea motrica si
biologica;
- Calitatea instruirii reprezinta un alt factor care influenteaza timpul de
invatare si este asigurata prin personalitatea si cunostiintele
antrenorului, conditiile organizatorico-materiale, programarea si
planificarea instruirii, aplicarea de metodologii si tehnologii moderne
corespunzatoare principiilor instruirii prin respectarea particularitatilor
de vârsta si individuale.
Acest mod de a vedea problema, simplu, dupa unii chiar simplificator,
presupune o analiza mult mai complexa si centrata pe interactiunile si
implicatiile celor trei variabile fundamentale: predare, invatare si evaluare prin
modele:

60
Modele bazate pe programare si simulare

In sfera preocuparilor de invatare a comportamentelor de predare nu se

poate vorbi de evolutii liniare si uniforme.
Dintre strategiile utilizate in constructia modelelor de predare, incepând
de la cele de instruire programata simpla pâna la complexele modele
cibernetice, cele bazate pe abordarea de tip sistemic, altgoritmic, informational
sau pe procese simulative, ocupa un loc aparte.
Pentru a intelegte mai bine esenta acestor modele, mentionam ca in
proiectarea si realizarea lor se iau in considerare definirea clara a obiectivelor
(subordonate scopurilor generale); elaborarea instrumentelor de masura a
nivelului de atingere a obiectivelor; analiza caracteristicilor sportivilor pentru
care se proiecteaza modelul de instruire; stabilirea strategiilor si a continutului
ce va fi predat; elaborarea materialelor si echipamentelor necesare instruirii;
determinarea valorilor si parametrilor de evaluare – tehnic si motric –
evidentiati prin “norme si probe de control” si coroborarea lor cu modelele
internationale.

Modele ale predarii bazate pe programare

Din categoria modelelor de acest gen retinem pe cele cunoscute sub

numele de programare lineara (B.F. Skinner), programarea ramificata (N.A.
Crowder) si programarea criteriala.
Dispunând de o intemeiere psihologica si informationala, riguroasa,
modelele programate de predare-invatare pleaca de la ideea conform careia
predarea, mai precis modul in care antrenorul organizeaza si prezinta programul
este conditionat de legile specifice ale procesului de invatare, a caror respectare
poate conduce la atingerea parametrilor de eficienta si pregatire proiectati.
Specificitatea structurala a acestor modele rezida intr-un set de elemente
sau principii specifice, a caror aplicatie este insa particulara dupa autor si, mai
ales, dupa domeniul vizat. Intre acestea se mentioneaza: obiectivele instruirii
sunt descrise explicit; comportamentul final se analizaza si se defineste
operational; divizarea materialului se face in raport de posibilitatile reale ale
sportivului; programele sunt verificate experimental; sportivului i se ofera
posibilitatea cunoasterii gradului de corectitudine a rezultatelor obtinute; fiecare
sportiv lucreaza in ritmul sau, putând reveni si asupra unitatilor de instruire;
programele pot si trbuie sa fie revazute la anumite intervale de timp.

Modele ale predarii bazate pe altgoritmi si semialtgoritmi

61
 Unul din intemeietorii acestor tipuri de modele poate fi socotit
psihopedagogul rus L.N. Landa, ale carui lucrari sunt de referinta pentru cei ce
au adoptat sau dezvoltat modele de tip altgoritmic.
Care sunt elementele principale in constructia modelului?
Din perspectiva abordarii altgoritmice, predarea reprezinta un proces de
rezolvare/solutionare a unor probleme didactice, de transformare a datelor
initiale ale problemei intr-o structura finala definita de scopurile instruirii
scolare.
Cum se configureaza metodic, in etape generale, modelul altgoritmului
programului de predare?
Raspunsul il gasim intr-o varianta oferita de L.N. Landa, dupa cum
urmeaza:
a) stabilirea continutului si a scopului instruirii (sub forma starilor si a
elementelor calitative);
b) elaborarea mijloacelor de recunoastere (diagnoza) a proceselor psihice
(prin analiza comportamentului ca structura de stari observabile);
c) determinarea valorilor obiective (numerice) de iesire ale starii finale;
d) determinarea valorilor obiective (numerice) ale variabilelor starii
initiale;
e) stabilirea succesiunii etapelor de trecere din starea initiala in cea
finala;
f) determinarea tipurilor de activitate a sportivului pentru trecerea dintr-o
stare in alta (aici apar probleme de organizare activitatii sportivului
pentru prelucrarea si insusirea acestei informatii);
g) determinarea tipurilor de teme care asigura indeplinirea de catre
sportivi a formelor de activitati necesare;
h) determinarea mijloacelor de raspuns (reactie) la actiunile sportivilor si
la rezultatele acestora.
Retinem ca elemente pozitive, incercarea de a proiecta riguros valorile de
intrare si iesire, de a stabili relatii si conexiuni intre variabile si de a mari
controlul antrenorului asupra activitatii sportivului. Este evident ca initiativa,
independenta, spontaneitatea, si creativitatea sportivilor si antrenorului ramân
tot atâtea deziderate ce vor fi realizate prin alte modele si strategii de predare-
invatare.
Mai evident, retinem ca intr-un model bazat pe semialtgoritm este
posibila o conducere eficienta si o dirijare buna a procesului predarii, o inducere
planificata a invatarii aproape simultan cu predarea, un control marit al
mecanismelor care produc transformarile in planul continuturilor si o relationare
mai buna a intrarilor cu iesirile.
Aplicarea modelului ridica si probleme, unele de nedepasit, in special pe
linia structurarii si etapizarii riguroase, mai ales a elementelor ce contin
informatii abstracte sau puternic generalizate.

62
Model de predare bazat pe simulare

Modelele din acest tip au fost concepute in ideea de a simplifica predarea

in situatii in care sportivul are unele particularitati ce nu-l fac abordabil in mod
direct si autentic.
Se bazeaza pe principiul analogiei. In conformitate cu acest principiu
antrenorul selectioneaza pentru antrenamentul sportiv un model de pregatire al
unui campion sau al unei echipe valoroase, prin care se realizeaza
corespondente biunivoce intre elementele de structura cele tehnice si asemanari
biomotrice.
Aceste similitudini vor desemna metodologia programarii lectiilor de
antrenament, prin orientarea procesului de invatare cât mai aproape de modelul
orientativ definit.
Urmarirea atenta a structurii si functionalitatii modelului, ne conduce la
formularea câtorva judecati de valoare care definesc lectia de antrenament ca
unitate didactica constituita dintr-un lant de situatii si activitati prin care se
realizeaza formarea si perfectionarea viitorilor performeri.
Toate modelele si teoriile prezentate sunt numai câteva care evidentiaza
multitudinea eforturilor specialistilor de a sintetiza teoretic si de a modela
predarea. Putem socoti, asadar, ca nici un efort in acesta directie nu epuizeaza
sensurile si semnificatiile pe care viata sportiva le confera acestei realitati.
Procesul instruirii, in sensul lui restrictiv de predare, este proiectat, se
desfasoara si se evalueaza intr-un câmp pedagogic extrem de complex.
Progresul in cunoasterea matricilor predarii trebuie sa constituie unul
dintre obiectivele studiilor noastre explicative. Raporturile intre variabile pot
deveni contingente in spatiul decizional al antrenorului. Ne putem astfel mai
usor implica in promovarea unei actiuni de optimizare a tehnologiei predarii, in
definirea unor modele coerente si echilibrate in optiunea pentru o predare
integrata, dinamica si eficienta. Avem astfel deschise porti spre un program ce
contureaza o posibila gramatica a predarii.

Notiunea de model in domeniul sport

In antrenamentul modern, - modelarea aparuta la inceputul deceniului 8, a

fost imbratisata relativ repede, ceea ce a facut ca termenul de model si cei
derivati sa fie utilizati atât in teorie cât si in practica , de un numar cât mai mare
de specialisti ai domeniului.
Pentru a putea opera eficient cu notiunea de model in domeniul sportiv si
mai ales pentru a putea realiza schimbul de informatii pe acest subiect, vom
preciza elementele de legatura cu:
 Modelul operational - constituit din intreaga gama de modele
formulate in scopul aprofundarii cunoasterii fenomenului, cum ar fi
modelul mecanic al tehnicii vâslitului; modelul matematic al sariturii

63
 in lungime; modelul multilamelar al aruncarilor in atletism; modelul
biomotric al lucrului mecanic al membrelor superioare si inferioare in
judo, box, lupte, etc.
 Modele de antrenament (normative) – cuprind intreaga gama de
modele utilizate curent in miscarea sportiva : model de pregatire, de
selectie, psihologica, biologic, de reactivitate, biochimic, fiziologic,
etc.

Evolutia modelelor in sport

In intregul sau, fenomenul sportiv mondial cuprinde un numar foarte

mare de modele cu denumiri specifice corespunzatoare domeniilor, conceptelor
si a disciplinelor pe care le defineste medical, de antrenament sau competitional.
Gradul de elaborare al unui model al performerului de un anumit nivel
(national, international, recordmen mondial) din orice disciplina sportiva
solicita celor implicati un mare grad de obiectivitate in cuantificarea
elementelor care opereaza in procesul de pregatire al performantei.
De asemeni, se impune atragerea unui corp de specialisti din domeniile
stiintei sportului care sa defineasca o viziune metodico-stiitifica asupra
etapizarii, modelarii in conformitate cu structura generala a modelului.
Modelul structural - in sport a aparut pornind de la criteriul de
performanta prin precizarea:
- parametrilor capacitatii psihice, motrice si ale tipului somatic;
- ai datelor calitatilor motrice, tehnici si tactici;
Modelele multidisciplinare – aparute recent pe masura cresterii nivelului
performantelor sportive, prin implicarea tuturor substiintelor ce compun stiinta
sportului. Astfel au fost materializate eforturile din domeniile de cercetare
implicate prin elaborarea unor modele unidisciplinare.
Modelele unidisciplinare – create si initiate de catre marii antrenori, inca
din deceniul 7, prin eforturi considerabile in directia optimizarii procesului de
pregatire, aceste modele constituie motorul, in antrenamentele sportive pentru
marea performanta.
Aceste modele se folosesc la nivelul sectiilor de copii si juniori, la nivelul
de initiere deoarece sunt simple si folosesc pentru a masura efortul, instrumente
simple, ruleta, cronometrul si cântarul.
Chiar daca in unele cazuri, tinându-se cont de conditiile materiale ale
momentului actual de dezvoltare a sportului românesc, la nivelul de initiere, se
impune totusi folosirea de modele structurale in care parametrii pot fi masurati
direct. In felul acesta, conceptul de model va continua sa se dezvolte iar
antrenorii se vor apleca asupra studierii noutatilor aparute in stiinta sportului, ca
rezultat al dezvoltarii fenomenului sportiv in lume

SISTEMUL EDUCATIONAL PENTRU ANTRENOR

64
 Importanta impactului mediilor educative asupra subiectilor educatiei se
cere inca cercetata, realitatea activitatii sportive se afla in continua schimbare si
determina o dinamica socioculturala cu efecte imprevizibile.
Ca tip integrator, educatia permanenta valorifica succesiv si simultan atât
pentru formarea initiala cât si pentru educatia adultilor toate formele educatiei:
 formala;
 nonformala;
 informala (incidentala);
Educatia formala - reprezinta ansamblul actiunilor pedagogice proiectate
institutional prin structuri organizate sistematic, pe niveluri si trepte de studii –
gradinite, scoli, universitati, centre de perfectionare.Procesul de instruire este
realizat cu rigurozitate in timp si spatiu prin planuri, programe, manuale,
cursuri, materiale de invatare si se desfasoara sub indrumarea – de regula - a
cadrelor didactice. Educatia formala se finalizeaza in certificate sau diplome.
Educatia nonformala - cuprinde ansamblul actiunilor pedagogice
proiectate si realizate intr-un cadru institutionalizat extradidactic sau / si
extrascolar, extracurricular – cercuri pe discipline, interdisciplinare
tematice/transtematice, ansambluri – sportive, artistice; intreceri, competitii,
concursuri, vizionarea de muzee, expozitii, vizionari de spectacole. Ea ofera o
sursa de complementaritatein raport cu resursele pedagogice formale.
Educatia informala - reprezinta ansamblul influentelor pedagogice
exercitate spontan, difuz si ocazional de cate institutii, medii, activitati care nu
au un continut educativ propriu-zis: localitatea, strada, cartierul, grupuri sociale,
comunitati, mass-media. In conditiile societatii contemporane, postindustriale
aria de influente informale a crescut spectaculos o data cu un volum intens de
informatie, dar eterogen ca structura si inegal de la individ la individ. Educatia
informala poate completa si valorifica educatia formala si nonformala, dar poate
exercita si influente nedorite, care sa scape controlului pedagogic.
Centrul National pentru Formarea si Perfectionarea Antrenorilor,
Federatiile Sportive si Directiile Judetene pentru Sport sunt institutii care ofera
diverse cursuri si programe de educatie si pregatire a antrenorilor, acestea
putând fi inscrise in ceea ce se numeste ”educatie continua”.
Pregatirea profesionala continua a antrenorilor este organizata in mod
deosebit de catre Federatiile Sprtive direct sau prin Asociatiile Judetene pentru
antrenorii care doresc sa isi perfectioneze pregatirea sau sa dobândeasca o alta
clasificare profesionala.
Centrul National pentru Formarea si Perfectionarea Antrenorilor,
Federatiile Sportive si Directiile Judetene pentru Sport sunt institutii care ofera
diverse cursuri si programe de educatie si pregatire a antrenorilor, acestea
putând fi inscrise in ceea ce se numeste ”educatie continua”.
Pregatirea profesionala continua a antrenorilor este organizata in mod
deosebit de catre Federatiile Sprtive direct sau prin Asociatiile Judetene pentru
65
antrenorii care doresc sa isi perfectioneze pregatirea sau sa dobândeasca o alta
clasificare profesionala.
Organizatiile profesionale, patronatele, Camerele de comert si industrie
organizeaza, de asemeanea, diferite cursuri de pregatire/perfectionare
profesionala a personalului adult.
Societatile pe actiuni sau societatile cu raspundere limitata constituite in
mod special pentru activitatea de formare profesionala continua a adultilor sau
in completarea altor activitati, organizeaza activitatea specifica urmarind
obtinerea unor venituri.
Federatiile si asociatiile sportive, ca organizatiile nonguvernamentale
respecta programele PHARE sau ale Bancii Mondiale fiind unitati non-profit
care acorda, de asemenea, certificate de clasificare profesionala.
Educatia antrenorilor fiind o necesitate in spatiul academic, stiintific,
cultural, social si economic implica ca antrenorii sa studieze tot ceea ce este nou
in stiinta SPORTULUI care sa conduca in final, la constituirea teoriei si
practicii personale in domeniu.

Preocupari de reforma in educarea antrenorilor.

In conjunctura politicilor educationale solicitate de integrarea

euroatlantica se resimte necesitatea unei reforme a sistemului educational
solicitat de o societate bazata pe libertati individuale, economie de piata,
competitie a valorilor, stat de drept. Orice reforma educationala este insotita de
o deversitate a abordarilor emise din unghiul de vedere al protagonistilor si/sau
beneficiarilor: sportivii. studenti, profesori, lideri scolari si universitati,
sindicate, administratii locale si centrale, experti si colaboratori internationali.
Responsabilitatile si atributiile raspund solicitarilor Uniunii Europene care
vizeaza urmatoarele capitole:
 educatie, formare profesionala si tineret;
 libera circulatie a persoanelor;
 libera circulatie a serviciilor;
 cercetare stiintifica.
In competenta statelor membre, a Federatiile Sportive Europene
educatia, formarea profesionala si integrarea antrenorilor sunt aspecte prioritare.
Actualul acquis comunitar pentru acest domeniu solicita sa se emita si sa
se adopte sau sa armonizeze actiunile, politicile si strategiile in domeniul
educatiei sportive , pentru a pregati dezvoltarea participarea la viitoarele
programe ale organisme europene”
Avem nevoie de un invatamânt sportiv recuplat cu nevoile de calificare
resimtite in economia, administratia, viata sociala si cultura societatii noastre.
Nici o unitate de invatamint sportiv din lume nu mai califica un tânar pentru
totdeauna in meseria de antrenor.

66
Formarea continua trebuie scoasa din formulele invechite si caduce care au
facut-o prizoniera si trebuie transformata intr-o componenta institutionala
pentru fiecare federatie , club si asociatie sportiva.
Este rational si constituie o cheie a succesului in sport sa devenim, la rândul
nostru, oameni care invata continuu acumuleaza cunostintele utile din Stiintele
Sportului, de care avem nevoie, cu care sa facem ceva util pentru fiecare
sportiv, ca persoana privata si pentru mediile vietii noastre sociale.
Educatia trebuie realizata si/sau prin invatamânt.
Formarea capacitatilor de abstractizare, de abordare diferita si completa a
unor probleme, capacitatea de a formula idei si de a testa solutii, capacitatea de
a lucra cooperativ in sectiile pe ramura de sport, capacitatea de a comunica
argumentativ – devin parti ale misiunii educatiei.
Acesta autonomie se cuprinde in finantarea globala si este sprijinita pe contracte
institutionale.
Accesul la resurse trebuie sa fie fructul initiativelor si proiectelor prezentate
in programe/ competitii de catre unitatile sportive insele. Conducerile
Federatiilor sportive capata un caracter managerial clar conturat. Abordarea
economica a structurilor si performantelor devine parte a abordarii unitatilor
sportive de catre conducerea lor.
La aceste tendinte contradictorii ale sistemului educativ trebuie adaugate
frecventele schimbari din sistemul socio-economic, carora oferta de educatie,
atât formala cât si nonformala, nu le ofera raspunsuri adecvate.
Din acest motiv, in perspectiva dezvoltarii prioritare a resurselor umane,
institutiile de educatie initiala sunt nevoite sa preia unele din activitatile care, de
obicei, sunt realizate prin structuri de educatie permanenta. Principalele atuuri
ale institutiilor de invatamânt in asumarea acestei nevoi urgente de formare
continua si educatie a adultilor sunt urmatoarele:”personal competent, un
curriculum deja structurat, posibilitatea de a eliber Din acest motiv, in
perspectiva dezvoltarii prioritare a resurselor umane, institutiile de educatie
initiala sunt nevoite sa preia unele din activitatile care, de obicei, sunt realizate
prin structuri de educatie permanenta. Principalele atuuri ale institutiilor de
invatamânt in asumarea acestei nevoi urgente de formare continua si educatie a
adultilor sunt urmatoarele:”personal competent, un curriculum deja structurat,
posibilitatea de a elibera diplome si certifica a diplome si certificate de
competenta recunoscute la nivel national si international etc.”
Principalele obiective care urmeaza sa fie realizate prin sistemul de educatie
permanenta profesionalizata a antrenorilor sunt urmatoarele:
 asigurarea unui caracter sistematic si eficient actiunilor desfasurate
prin unitatile sportive;
 afirmarea scolii ca sistem de servicii catre comunitate;
 realizarea unui parteneriat intre scoala, comunitatea locala si
societatea civila;

67
  orientarea ofertei educationale nu numai spre cererile pietei muncii, ci
si spre dezvoltarea socio-economica locala, integrata si durabila;
promovarea unor noi domenii ale educatiei permanente:educatie
pentru sanatate, educatia civica, educatia ecologica, educatia pentru
participare, educatia pentru cetatenie, educatia pentru viata privata,
educatia pentru munca de calitate,etc;
 participarea la noua generatie de programe europene si crearea
progresiva a spatiului educativ european.

PROGRAME DE PERFECTIONARE SI EDUCATIE A

ANTRENORILOR

1. Adresabilitatea si atitudinea.
In intocmirea si organizarea programelor, de perfectionare si educare va
urmari realizarea cu precadere a acestora in coparteneriat sau consultanta, pe
baza de contract si cu alte institutii abilitate.
Programele de educatie a adultilor au ca adresabilitate:
 pregatirea profesionala a antrenorilor in sistemul formarii
profesionale initiale si continue cât si a conversiei si reconversiei
profesionale;
 pregatirea antrenorilor in sistemul educatiei permanente in
domenii de interes, precum tehnologia informatiei, limbile straine,
educatia economica si antreprenoriala, educatia pentru o cetatenie
democratica, educatia pentru sanatate, management, educatia parintilor
si altele;
 completarea educatiei de baza a antrenorilor care, din diferite
motive, nu au finalizat invatamântul obligatoriu.
In acest context, programele de educatie a antrenorilor sunt deschise
pentru toate categoriile de clasificare profesionala .
Succesul profesional – componenta esentiala a realizarii in viata antrenorului
– este asigurat de un ciclu de activitati sportive bine articulat care debuteaza
chiar din primii ani de practica sportiva si continua pâna la sfârsitul acesteia.
El presupune un complex de activitate care incepe cu identificarea si
dezvoltarea aptitudinilor copiilor, urmat de orientarea lor profesionala, de
selectia, pregatirea initiala si integrarea lor profesionala si sociala in activitatea
sportiva, prin munca, continuata cu reciclarea si perfectionarea permanenta a
cunostintelor profesionale.
Cariera profesionala presupune si recalificarea, policalificarea,
specializarea activitatii, realizate prin sistemul de pregatire continua.
Formarea profesionala continua presupune, pe lânga instruirea asigurata in
cadru organizat, si efortul propriu de autoperfectionare si autoeducare
permanenta a individului. In aceasta viziune, perfectionarea/diversificarea

68
pregatirii profesionale poate fi privita ca un proces continuu, permanent care
insoteste antrenorul de-a lungul existentei sale.
Formarea profesionala continua presupune, pe lânga instruirea asigurata in
cadru organizat, si efortul propriu de autoperfectionare si autoeducare
permanenta a individului.
In aceasta viziune, perfectionarea/diversificarea pregatirii profesionale poate
fi privita ca un proces continuu, permanent care insoteste antrenorul de-a lungul
existentei sale.

2. Tipuri principale de activitati.

Formarea profesionala (initiala si continua) in cadrul educatiei
permanente, nu poate fi, prin sine un panaceu al ocuparii depline si eficiente a
resurselor de munca pentru fiecare antrenor.
Este nevoie, totodata, ca acest proces sa se deruleze pe finalul cresterii
economice creatoare de locuri de munca.
Dintre programele care sunt parte componenta a politicii de educatie
permanenta prin sistemul educational, se pot sustine cinci tipuri principale de
activitati:
 programe referitoare la educatia de baza prin educatie recurenta sau
compensatorie;
 programe de formare vocational profesionala, prin perfectionarea
pregatirii profesionale si dobândirea unor noi calificari profesionale;
 programe de socializare politica, educatie civica pentru dobândirea
competentelor si a atitudinilor necesare exercitarii drepturilor si
asumarilor responsabilitatilor social-politice ;
 programe referitoare la educarea, cultivarea aptitudinilor si a
intereselor individuale ale cetateanului pentru indeplinirea unui rol
social activ;
 programe pentru pregatirea specialistilor in domeniul invatamintului
sportiv.
Programele referitoare la educatia de baza a antrenorilor prin
educatie, recurenta sau compensatorie vizeaza diferitele tipuri de
perfectionari functionale, solicitate indeosebi de evolutia fenomenului
sportiv, ca o „a doua sansa”, pentru recalificarea antrenorilor.
Programele de formare vocational-profesionala se deruleaza intr-o
multitudine de forme si pentru o varietate de ocupatii si urmaresc
reactualizarea culturii profesionale sau dobândirea unor noi competente,
impuse de schimbarile din domeniul de activitate respectiv sau dobândirea
unor noi calificari.
Dintre tipurile de activitati de formare, unitatile de invatamânt sportiv au
posibilitatea sa utilizeze urmatoarele forme:
 stagii de mentinere si de perfectionare a cunostintelor care asigura
actualizarea sau ameliorarea competentelor antrenorilor;
69
  stagii de adaptare – care faciliteaza accesul la promovabilitate spre noi
locuri de munca ;
 stagii de promovare profesionala care permit antrenorilor sa obtina o
calificare mai inalta;
 stagii de reconversie si stagii de prevenire care pregatesc antrenorii al
caror contract de munca a fost desfacut pentru a obtine locuri de
munca ce reclama o alta calificare sau ii ajuta pe cei amenintati cu
disponibilizarea pentru un transfer fie in cadrul, fie in afara
intreprinderii in cauza;
 cabinete metodice judetene si la nivelul cluburilor si asoiciatiilor
sportive ca servicii de consultanta si de asistenta de specialitate, care
asigura suporturi de curs, materialelor audio-video, C.D.-urilor
precum si initierea de consultatii si proiecte.
 Centrul National pentru Formarea si Perfectionarea Antrenorilor ca
unitate nationala pentru coordonarea profesionala continua, care
functioneaza in baza unui statut propriu;
Programele de socializare politica, educatie civica si pe durata
timpului liber asigura satisfacerea nevoilor si intereselor unor grupuri,
organizatii sau miscari sociale si ofera servicii pentru proiecte care privesc
timpul liber, hobby-urile sau loisirul
Aceste activitati vor fi realizate prin cursuri intensive, de duminica, la
sfârsit de saptamâna, servicii educative voluntare etc
Programele referitoare la educarea, cultivarea aptitudinilor si a
intereselor individuale ale antrenorului pentru indeplinirea rolului social al
activitatii sportive sunt programe care au ca obiective explorarea si dezvoltarea
definitiilor cetateniei care trebuie sa ia in considerare diversitatea situatiilor din
România si Europa, cât si identificarea cunostintelor necesare pentru exersarea
acesteia.
Activitatile pot fi realizate prin intâlniri de lucru, stagii de formare, studii
de caz, seminarii, elaborarea de programe si manuale, toate având drept scop
implementarea acestor proiecte la nivelul unitatilor de invatamânt.
Programele pentru pregatirea specialistilor in domeniul educatiei
antrenorilor sunt de factura speciala si urmaresc formarea acetora ca formatori
pentru sportul de performanta , de asemenea, ele initiaza si dezvolta cercetari
puse in serviciul educatiei permanente.
Având in vedere faptul ca educatia antrenorilor are un specific, care o
diferentiaza de cea de tip scolar, antrenorii trebuie sa parcurga cursuri de
andragogie si sa participe la stagii de formare in domeniul Stintei Sportului.
Curriculum-ul in cazul cursurilor si programelor pentru adulti inca nu
este reglementat la nivel european, central sau national. Acesta este stabilit de
catre institutiile care organizeaza aceste cursuri pentru anumite perioade de
timp: anual, pe semestre, lunar, uneori numai pentru perioada unui seminar, de
cele mai multe ori prin decizia instantelor sau organismelor de conducere ale

70
institutiei organizatoare sau in functie de cererea adultilor, in functie de nevoile
acestora.
Metodele specifice educatiei antrenorilor sunt la latitudinea formatorului
C.N.F.P.A, Federatiile Sportive,Directiile Judetene care formeaza sau
organizeaza programele.
Evaluarea in domeniul educatiei antrenorilor presupune cel putin trei tipuri
de activitati:
 evaluarea eficacitatii produselor curriculare (module, pachete de invatare,
suporturi de curs);
 evaluarea eficientei activitatii practice desfasurate in sectii si la nivelul
loturilor nationale, pe baza analizei raportului conduceri unitatilor
sportive,
 evaluarea si atestarea pregatirii antrenorilor prin examene de calificare
profesionala.
Absolventii cursurilor de calificare, perfectionare si avansare profesionala
primesc „certificate de competenta”, recunoscute pe piata muncii.
Sistemul de evaluare institutionala a antrenorilor si specialistilor din sport va
fi corelat si cu problematica educatiei adultilor prin includerea unor criterii
privind contributiile personalului la realizarea obiectivelor educatiei
permanente, iar in salarizarea, acordarea distinctiilor si a recompenselor se vor
tine cont si de rezultatele obtinute in acest domeniu.
Participantii la programele si cursurile de pregatire si perfectionare, sunt
evaluati potrivit strategiei proprii a organizatorilor.
Putem recunoaste, insa, in ansamblu, tehnici si metode de evaluare in
domeniul psihomotor (evaluarea capacitatilor, aptitudinilor, deprinderilor,
priceperilor) evaluare in domeniul socio-afectiv (evaluarea atitudinilor) sau
evaluare in domeniul cognitiv (evaluarea cunostintelor).
De foarte multe ori evaluarea se face informal, desi in unele cazuri exista
forme standardizate de instrumente de evaluare, aceasta este si formala (cazul
cursurilor oferite de la distanta sau prin corespondenta de unele institutii care au
primit suportul si instrumentele utilizate de parteneri din strainatate).
Resursele materiale se refera la infrastructura logistica (spatii de
instruire, laboratoare, echipamente) si la capacitatea acesteia de a fi compatibila
cu obiectivele cursurilor si numarul beneficiarilor.
Programele/cursurile de educatie a antrenorilor pot imbraca diferite
forme, ca module, cursuri sau programe de formare prin invatamântul de zi,
seral, cu frecventa redusa, prin forme de educatie deschisa si la distanta. Forma
de organizare, durata programelor/cursurilor, criteriile de acces la acestea,
continutul lor sestabilesc de catre conducerile unitatilor sportive.
 Cabinetele metodice judete si cele din unitatile sportive urmaresc
asigurarea conditiilor materiale pentru formarea profesionala continua
a antrenorilor, care sunt infiintate ca centre de invatamint sportiv.

71
 Resursele financiare necesare activitatilor de educatie permanenta se
constituie din alocatii de la bugetele de stat si locale, contributii ale
participantilor, ale organizatiilor patronale si sindicale, din fonduri speciale
pentru formarea profesionala, din fonduri externe cu aceasta destinatie si din
alte surse.

3. Fondurile obtinute din activitatea de educatie a antrenorilor se constituie

si se folosesc ca venituri proprii. Structuri manageriale.
Infrastructura sistemului de educatie a adultilor se realizeaza prin unitati
de invatamânt si presupune existenta unor structuri manageriale la nivel
international si national.
Pentru educatia permanenta a antrenorilor in Romania conform
Documentivelor U.E. ( Directivele 89/48/CCE si 95/51/CCE si Decizia
85/386/CCE) trebuie sa prevada urmatoarele atributii:
 poiectarea unui sistem unitar de formare continua, flexibil si diversificat,
care sa raspunda adecvat cerintelor actuale si de perspectiva;
 racordarea programelor de educatie a antrenorilor si a standardelor
europene la cerintele internationale ale domeniului;
 desfasurarea formarii continue pe principii economice si utilizarea
integrala a resurselor de catre organizatori;
 promovarea actelor legislative si normative specifice activitatilor de
formare continua si educatie a antrenorilor ;
 elaborarea politicilor de educatie a antrenorilor si monitorizarea aplicarii
lor;
 organizarea si coordonarea infrastructurii aferente formarii continue si
educatiei antrenorilor ;
 expertizarea activitatii de proiectare, realizare si evaluare a
educatieiantrenorilor;
 elaborarea programelor de formare continua la nivel national prin
stimularea interactiunii dintre unitatile sportive si mediul administrativ,
economic si cultural;
 infiintarea unor centre multifunctionale de formare profesionala ;
 proiectarea unui sistem unitar de certificare a pregatirii antrenorilor ;
 organizarea unor servicii de consultanta si de asistenta de specialitate;
Pe plan national se vor elabora:
- documente si sinteze privind starea sistemului din domeniul
formarii continue antrenorilor;
- nomenclatoarele de pregatire;
- planurile, programele cadru, normele, regulamentele si
metodologiile de aplicare;
- criteriile de evaluare si indicatorii nivelurilor minime de
validare pentru certificarea pregatirii;

72
 - avizarea de catre federatiile sportive a fundatiilor si asociatiilor,
care au prevazute in statut activitati de educatie a antrenorilor.

Motivarea este foarte importanta pentru educatia ANTRENORILOR ,

pentru ca fara motivare nu exista impuls si puterea de a rezista la invatare. In
schimb, activarea nu este la ANTRENORI un mijloc de la sine inteles al
succesului, când nu exista experienta pozitiva, reiesita din utilizarea acestei
metode, adica a activarii.
Constiinta de succes, care poate fi nelimitata, este conditionata totusi de
structura factica. Toate cele trei elemente apar ca plauzibile din punct de
vedere psihologic si valorificabile din punct de vedere andragogic.
Constructia de invatare graduala si transparenta, pe baza de pasi, vine in
intâmpinarea nevoilor de siguranta si iIn epoca actuala, cea a unei
reconsiderari absolut necesare privind educatia sistematica, realizata prin
formarea formala sau nonformala, unitatea sportiva dispune de un imens
potential, rolul cabinetelor metodice este cel mai adesea neexploatat.
In epoca actuala, cea a unei reconsiderari absolut necesare privind
educatia sistematica, realizata prin formarea formala sau nonformala,
unitatea sportiva dispune de un imens potential, rolul cabinetelor metodice
este cel mai adesea neexploatat.
Repunerea in drepturi a triadei educatie – competitivitate profesionala
- cetatenie democratica, redimensioneaza rolul scolii in contextul socio-
economic, cultural si politic al lumii moderne a mileniului trei.

CAPITOLUL IV

MOTIVATIA SI PRACTICA SPORTIVA

In sportul de inalt nivel, motivatia constituie un factor de mare

importanta, deoarece ajuta antrenorul in definirea strategiei de pregatire a
viitorului sportiv de performanta.
Numeroase studii, elaborate de cei mai de seama specialisti, au
demonstrat ca mari valori ale sportului mondial, sub influenta antrenorilor si au
schimbat motivele initiale, indeosebi determinati de aura celebritatii sau a unor
câstiguri materiale pe care nu le anticipasera la debutul in activitatea sportiva.
Pentru a aprecia corect motivatia sportivilor in timpul pregatirii,
antrenorii trebuie sa analizeze comportamentul acestora sub doua aspecte:

73
 a) aspectul selectiv care cuprinde modul de invatare a tehnicii, de
dezvoltare motrica si a interesului vis a vis de ceilalti sportivi, rezultatul in
concurs.
b) aspectul cantitativ prin care se determina interesul in rezolvarea
sarcinilor antrenamentului, prezenta la lectii, rezistenta de durata in efort,
intensitatea cu care lucreaza etc.
In activitatea de mare performanta esential este primul aspect, deoarece el
evidentiaza comportarea selectiva, intensitatea, rezultatul si motivatia.
Analiza statistica, analiza factoriala a motivelor ce stau la baza practicarii
sportului au evidentiat mai multe motive: pentru dezvoltarea fizica, pentru
distractie, pentru a cunoaste ceva nou, pentru a cheltui energie, pentru dorinta
parintilor sau a prietenilor, pentru recuperarea unor handicapuri fizice sau
psihice si pentru a deveni celebru.
Ierarhizarea motivarilor sufera modificari in functie de vârsta, sexul,
durata si sportul practicat, deoarece este dificil de prezentat o esalonare graduala
a acestora.
O statistica alcatuita de catre C.I.O. pe baza raspunsurilor a 35 % din
participantii la Jocurile Olimpice de la Barcelona, au evidentiat urmatoarele opt
laturi.
Comisia de statistica a C.I.O. la care au raspuns 35 % dintre participanti
la Jcurile Olimpice de la Bacelona, au evidentiat opt factori care au stat la baza
motivarii de a practica sportul, acestia sunt:
1. dorinta de succes pentru a câstiga; pentru a deveni celebru; pentru a
primi recompense.
2. dezvoltare a personalitatii, pentru a-mi ameliora capacitatile fizice si
morale, pentru a ajunge la un bun nivel tehnico-tactic;
3. cautarea unei activitati asociative pentru a muncii in echipe, pentru a-
mi satisface spiritul de echipa.
4. dezvoltarea unui corp armonios si atingerea unei forme fizice perfecta,
pentru a fi in forma, pentru a practica o forma de miscare.
5. placerea de intrecere pentru a-mi verifica potentialul fizic, pentru a
utiliza echipament sportiv.
6. necesitatea cheltuielii excesului de energie pentru a-mi regla tensiunile
interioare , pentru a-mi cheltui util energia.
7. ajutor “familial” pentru a-mi sprijini material familia, pentru a satisface
dorinta familiei.
8. pentru a avea prieteni, pentru a face noi cunostinte.
Aceste motive, nu sunt exact simetrice, dar ele justifica, explicând
momentul de debut intr-o activitate practica.
Practicarea sportului, interventia antrenamentului rezultatul sportiv
modifica motivatia de debut apropriind-o de cerintele performantei sportive.

NEVOIA DE CONTACT SOCIAL

74
 Sportul de inalt nivel cunoaste o dezvoltare impetuoasa, devenind astazi o
forma sociala de manifestare a talentului motric al unei natiuni, ceea ce a
deteminat o schimbare radicala a preocuparilor factorilor de decizie,
guvernamentali si neguvernamentali pentru satisfacerea cerintelor mereu
crescânde pentru actul sportiv.
Personalitati ale sportului, persoane prin a caror performante de exceptie,
au devenit eroi nationali, celebritati in lumea internationala, numele si figura
acestora au fost imortalizate prin statut, denumiri de localitati, astazi si arene
sportive.
Si totusi, ce i-a determinat pe acestia sa si dedice viata fenomenului
sportiv, care impune un regim auster de viata, plin de privatiuni si care supun
organismul unor solicitari intense si continue, la limita posibilitatilor umane?
Care este locul si rolul antrenamentului in dirijarea efortului pentru
materializarea talentului si a potentialului biologic al sportivilor?
Motivele care-i determina pe antrenori si pe sportivi, pentru a se angaja in
acest travaliu de lunga durata, se gasesc in trei aspecte corespunzatoare
motivatiei umane:
- necesitatea de a se simti competent si a se autodetermina.
- necesitatea de stimulare.
- necesitatea contractului social.

COMPETENTA SI AUTODETERMINAREA

Dupa diferite si multiple cautari si studii asupra conduitei umane a

sportivilor si antrenorilor, competenta si autoeducarea acestora este motivata
de : “stima de sine”, “aprofundarea teoriei si practicii”, “studiul si activitatea
promotionala”, notiuni care se manifesta cu intensitate si sentimente pozitive de
incredere in propria persoana.
Pentru realizarea acestei motivari, antrenorii vor urmari continu realizarea
urmatorilor factori:
- cautarea dezvoltarii multilateralitatii profesionale si personale;
- cautarea succesului;
- cercetarii in domeniul de specialitate si in stiintele ajutatoare, pentru
modelarea biologica a organismului uman, la cerintele ramurii de sport.
Din aceasta perspectiva, antrenorul si sportivul cauta cai si mijloace
pentru a deveni competitiv si a se mentine la un nivel superior in elita
performantelor sportive.

NEVOIA DE STIMULARE SI CONTACTELE SOCIALE

Antrenorul si sportivul de inalt nivel isi desfasoara pregatirea intr-o sfera

de activitate proprie, in locuri special amenajate, pe baza unor norme si cerinte

75
precis programate, de multe ori fiind lipsiti de elementarele preocupari ale vietii
socio-economice.
Informatii din activitatea socio-economica patrund pe diferite canale si in
viata sportivului de performanta, stimulându-l pentru a deveni activ si in planul
activitatii civice.
Prin forme diferite se impune ca sportivul sa fie atras permanent in viata
de zi cu zi, sa fie integrat in preocuparile sociale, sa fie integrat cu unele
facilitati impuse de programul pregatirii in sistemul de invatamânt, pentru a nu
deveni un “neintegrat social”, in momentul retragerii din activitatea de
performanta.
Pentru stimularea pregatirii, se impune recunoasterea permanenta a
eforturilor depuse in procesul de antrenament si nu in ultimul rând, acordarea
unor recompense materiale prin care sa fie recompensate pentru pierderile si
sacrificiile la care sunt supusi antrenorii si sportivii.
In rezumat, pentru desfasurarea unei activitati motivate, trebuie urmarit
permanent satisfacerea nevoilor fundamentale: nevoile de recunoastere a
eforturilor valorii si competentei; nevoile de stimulare a activitatii si a
rezultatului sportiv si nevoile de integrare in relatiile sociale.

ROLUL ANTRENORULUI IN MOTIVAREA SPORTIVILOR

Antrenorul trebuie sa priveasca cu atentie elementele motivationale ale

sportivilor, sa stie sa le moduleze si sa le orienteze spre scopul performantei
printr-o organizare adecvata a intregului program de antrenament.
Antrenorul are câteva posibilitati la indemâna pentru a influenta (intari
sau diminua) motivatia initiala a sportivilor.
Cunoscând motivul initial, cu grija si atentie antrenorul poate interveni si
schimba, prin argumente, in functie de obiectivele pregatirii, sau prin
transmiterea de sarcini noi pe parcursul lectiilor de antrenament, motivatia
(intrinseca sau extrinseca) de inceput, prin convingerea acceptarii noilor
orientari, ce vor conduce in final la acceptul unei noi motivatii prin care se
realizeaza cresterea randamentului si a eficacitatii procesului de invatare.
Cu siguranta ca textul pedagogic cu care actioneaza in acest sens
antrenorul este esential, depinde de maiestria sa in folosirea unor mijloace care
si-au demonstrat o eficienta crescuta in atingerea scopurilor selectiei si a
motivarii sportivilor pentru atingerea marii performante.
Se evidentiaza câteva procedee de actiune in dezvoltarea motivatiei
debutantilor si inscrierea lor in circuitul practicii sportive durabile, care si-au
demonstrat viabilitate si eficienta.

RECOMPENSAREA ACTIVITATII SPORTIVILOR

76
 In mod frecvent organizatorii activitatilor de performanta, indiferent de
valoarea concursului, trebuie sa remita participantilor medalii, cupe, trofee,
diplome, prin care sa se evidentieze valoarea concurentilor.
De asemeni, antrenorii trebuie sa alcatuiasca un sistem propriu de
recompensare a pregatirii, prin acordarea graduala a unor categorii de clasificare
corespunzator valorii sportive.
Sportivii manifesta interes si sunt motivati prin recompensarea
(recunoasterea) publica de catre antrenor a salturilor valorice acumulate in
procesul de antrenament.
Organizarea periodica a unor lectii publice de verificare a nivelului
pregatirii prin trecerea unor probe si norme de control si recompensarea celor cu
rezultate pozitive.

ORGANIZAREA SI PARTICIPAREA LA CONCURS

In general competitia, creeaza o puternica motivare a sportivilor, dar un

efect negativ il poate constitui lipsa recompenselor. Inainte de a decide
inscrierea la concursuri, antrenorul trebuie sa colaboreze si sa coopereze cu
organizatorii pentru a definitiva cerintele, valoarea si modul de desfasurare a
intrecerilor.
Competitia daca este bine organizata, iar rezultatele pozitive sunt
recompensate, localizeaza interesul si participarea pentru pregatirea sportivilor.
Antrenorii trebuie sa militeze pentru instituirea unor sisteme asociative,
locale, regionale, divizionare si nationale pe grupe de vârsta si sex, care sa
asigure si un sistem de recompensa valorica prin acordarea unor categorii de
clasificare sportiva (copii, cadeti, juniori, tineret, seniori) cât si valorica (cat.a-
III-a, cat.a-II-a, cat. I, maestru al sportului, maestru emerit).

MODULAREA PREGATIRII (SARCINILOR)

Procesul de antrenament trebuie sa conduca sportivul printr-o etapizare a

instruirii de la initiere la performanta, cu sarcini in timp pentru invatare,
perfectionare si automatizare.
Antrenorul va fixa sarcini individuale si colective pe nivele si dificultati
adecvate, facile si accesibile, prin care sa se stimuleze interesul sportivilor.
Sarcini foarte usoare sau din contra grele si dificile de realizat, conduc la
dezinteresul fata de executie, corespunzator cu refuzul de realizare a
programului propus.
Mijloacele pregatirii, trebuie sa fie accesibile, stimulative si motivante
pentru a trezi interesul realizarii acestora de catre sportivi.

PROPUNERI DE SARCINI NOI

77
 In practica sportiva, astazi se aprecieaza ca interesul pentru realizarea
obiectivelor de performanta, selectia incepe de timpuriu, marile performante
devin accesibile sportivilor de la vârsta junioratului.
Cum la aceasta vârsta, interesul pentru nou se manifesta plenar, se
impune ca in fiecare lectie de antrenament, in programul de invatare, alaturi de
temele deja cunoscute sa apara si elemente noi, recunoscute.
Antrenorii trebuie sa incerce si sa includa in mijloacele pregatirii,
elemente noi, deoarece acestea creeaza senzatii inedite, reactualizeaza interesul
si conduc la o noua motivare.
Elementele noi trebuie sa nu fie foarte dificile, dar sa solicite imaginatia
si sa rupa monotonia din cadrul instruirii.
Fie ca este procedeu tehnic, exercitiu fizic, combinatie de elemente
tactice, trebuie sa fie recunoscut sportivilor, pentru a contribui astfel la trezirea
interesului.

FOLOSIREA FEEDBACK-ULUI POZITIV

Fiecare antrenor trebuie sa reactioneze vis a vis de prestatiile sportivilor

intr-o maniera pozitiva.
Folosirea “feedback-ul pozitiv”, pentru o nereusita motiveaza activitatea
viitoare a sportivului, (iti lipsesc cativa centrimetrii, secunde pentru a castiga)
devenind un motiv de mobilizare in pregatire, intarind increderea in
posibilitatile sportivului.
Deasemeni, dupa realizarea unei performante, antrenorul cu tact, trebuie
sa precizeze unele din lacunele constatate in timpul concursului.
Cu moderatie se va stimula activitatea viitoare, prin evidentierea valorii
rezultatului (astazi am castigat, dar echipa intalnita avea o valoare modesta si a
comportarii pozitive a sportivilor, fara a uita de-a-i motiva pentru pregatirea
viitoare.

DEZVOLTAREA ANATOMIEI SPORTIVILOR

Tot pentru motivarea activitatii sportivilor, se foloseste de catre antrenori,

transferarea unor sarcini din cadrul lectiilor de antrenament in responsabilitatea
acestora.
Prin transferul initiativei individuale direct sportivilor, antrenorii
realizeaza o crestere a responsabilitatii acestora in pregatire, a auto-evaluare a
executiilor si un autocontrol in vederea participarii in concursuri si competitii.
Totusi, antrenorul trebuie sa se implice in mentinerea unei intensitati si a
unei dozari corecte a efortului impus de sarcinile lectiilor, fara a interveni
brutal, mentinand o atitudine de participant (nu de conducator).

MODIFICAREA CAUZALA A ATRIBUTIILOR

78
 Dupa o intalnire, sau un meci pierdut, antrenorul pentru a salva coeziunea
echipei si motivatia sa, va analiza comportarea sportivilor cu realism, fermitate,
precis si real cauzele care au determinat esecul. Aceasta interventie trebuie sa
demonstreze competenta antrenorului, in a evidentia valoarea individuala a
sportivilor, vis a vis de greselile comise de jucatori, in ideea folosirii
insuccesului ca o noua posibilitate de motivatie pentru intalnirile urmatoare.
Pentru a realiza o motivatie pozitiva, se vor prezenta noi atributii tehnico-
tactice, noi scheme de joc, in functie de calitatile pozitive ale jucatorilor
solicitandu-le totodata angajarea in pregatire, in vederea realizarii acestora.
In sporturile individuale, se vor prezenta calitatile si componentele
tehnico-tactice, care sunt deficitare, caile, mijloacele si metodele prin care
acestea se pot remedia. De obicei, se vor prezenta “extra-sarcini” individuale, pe
care sportivii trebuie sa le recunoasca si sa le rezolve individual.
Continuu, in timpul procesului de pregatire, antrenorul trebuie sa mentina
interesul sportivilor, sa constientizeze importanta activitatii depuse, prin
prezentarea de noi sarcini, in scopul dezvoltarii fizice si perfectionarii tehnico-
tactice.

FAVORIZAREA VIETII DE GRUP

Antrenamentul sportiv este caracterizat printr-o activitate in grup, pe

niveluri de varsta, sex, sau valoare, ceea ce impune antrenorilor sa realizeze o
ambianta de camaradenie, din partea sportivilor, relatii amiabile, de colaborare
si ajutor.
Importanta acestui aspect, nu trebuie sa fie neglijata de catre antrenor.
Intr-un colectiv organizat si disciplinat, sportivul se obisnuieste sa
respecte ordinea, sa se supuna cerintelor si regulamentelor impuse de
practicarea unei discipline sportive.
O atentie deosebita trebuie sa acorde antrenorul activitatii de educare a
sportivilor in primii ani de instruire, ani in care se fundamenteaza motivatia
practicarii sportului de performanta.
Lectiile de antrenament capata valoare educativa in momentul in care
antrenorul va reusi sa dezvolte interesul sportivilor, prin cunoasterea tehnicii si
a regulamentului de organizare si concurs, intr-un cuvant cu castigurile impuse
de fiecare ramura sportiva.
Practicarea sportului, impune antrenorilor si sportivilor restrictii
permanente, atat in procesul de invatare a tehnicii, cat si pentru evitarea
cauzelor ce pot conduce la producerea de accidente.
Cum instruirea se realizeaza in cadrul sectiilor pe ramura de sport, o
sarcina a antrenorului o constituie si o buna organizare a grupelor de sportivi.

79
 Inca de la inceputul practicarii sportului, elevilor trebuie sa li se
repartizeze sarcini si responsabilitati precise, sa-si subordoneze interesele
individuale celor colective.
Antrenorul trebuie sa creeze legaturi de independenta (cat. de greutate,
posturi in echipa, s.a.m.d).
Intre sportivii, se formeaza grupe unite si realizeaza o dezvoltare morala a
membrilor sectiei.
Organizarea ajutorului reciproc sub principiul “succes pentru mine dar si
pentru (adversar) coechipier” in timpul antrenamentului, dar mai ales in timpul
intrecerilor, contribuie la formarea unor relatii de intrajutorare si amicitie intre
sportivi.
Actiuni repetate ale sportivilor pe baza convingerilor sentimentale si
deprinderilor de munca, au ca rezultat dezvoltarea acestora si transformarea lor
in trasaturi de caracter, necesare viitorului sportiv de performanta.
In ultimii ani, societatea umana s-a confruntat cu mari schimbari in
motivatia privitoare la practicarea sportului.
Evolutia spectaculoasa a performantelor, a reliefat motivatia
profesionalizarii practicarii sportului de inalt nivel in scopul realizarii unor
beneficii materiale atat de catre practicantii (sportivi si antrenori) cat si de catre
organizatorii competitiilor interne si internationale.
De asemeni sportul pentru toti a devenit o cerinta obligatorie, ca
motivatie pentru instituirea sanatatii si a unei conditii fizice indispensabile
eliminarii stresului intelectual si asigurarii capacitatilor fizice, ca raspuns la
solicitarile activitatilor umane.

CAPITOLUL V

PERSONALITATEA IN PRACTICA
SPORTIVA

PERSOANA, PERSONALITATE

80
 La nastere, fiinta umana, copilul este doar un candidat la umanitate.
Singura inzestrare initiala este aptitudinea de a invata. El devine realmente om
in masura in care isi insuseste prin instruire si prin educatie cunostintele,
priceperile, deprinderile, obisnuintele, opiniile, convingerile, sentimentele,
aptitudinile, mentalitatile pe care societatea le promoveaza in etapa respectiva.
Persoana evalueaza in sensul dorit si cu randamentul cerut numai daca
asupra ei se exercita, de la cea mai frageda varsta un “sistem concentrat,
unitarde influente” de catre familie, scoala, unitati sportive, mediu social in
general, pentru atingerea unor obiective definite cat mai clar cu putinta.
Persoana constituie omul, cu nume si stare civila, cu drepturi si indatoriri,
indiferent de calitatile fizice si intelectuale, cu care este inzestrat.
In prezent, exista peste 150 de definitii psihologice ale personalitatii,
fiecare dintre ele surprinzand anumite laturi ale acestuia. Toate aceste definitii
prezinta personalitatea doar prin atributiile psihice amintind corpul “capacitatile
fizice”, limitandu-se la insusiri si trasaturi, de temperament, de motivatie si de
caracter. Numerosi autori, nu includ aptitudinile in structura personalitatii,
desi acestea sunt foarte diferite de la om la om, ele reprezintând un element de
individualizare.
Pentru persoanele angajate in procesul de instruire si educare fenomenul
“Sport” din viata sociala moderna, apare ca necesitate indiferent de treapta pe
care se afla in procesul de organizare a sportului conducator, antrenor, sportiv,
obligatia sa se preocupe de dezvoltarea capacitatilor fizice si perfectionarea
tehnico-tactica a persoanelor incluse in sistem.
Aceasta componenta nu mai poate fi neglijata, mai ales ca fiind vorba de
sportivi, zestrea fizica, starea de antrenament a corpului, reflecta profund
insusirile si trasaturile lor, in calitatile psihomorale specifice fiecarui practicant
al sportului.
In sens “filozofic”, personalitatea, exprima persoana inzestrata cu o serie
de insusiri si trasaturi de nivel calitativ superior, in virtutea carora contribuie
decisiv (in timpul activitatii ca sportiv) prin creatii si rezultate deosebite, la
dezvoltarea sportului, a unor discipline sportive.
De exemplu, cu referire la trecut, sunt privite ca mari personalitati ai
sportului: Clesius Clay, Mark Spetz, Pele, Frantz Bekembauer, Nadia
Comaneci, Carl Lewis, Bob Beuman, Teofilo Stiwenson, Yamashita Y, Iolanda
Balas, Gheorghe Hagi si multe alte valori.
Din punct de vedere “moral” sunt socotiti personalitati, deoarece au jucat
roluri benefice in viata colectivitatilor pe ramura de sport.
Personalitatile se afirma prin influenta pe care o exercita asupra celor din
jur.
Forta autoritatii lor depinde de rezultatele sportive, obtinute, ca urmare a
cunostintelor acumulate de inteligenta si talentul dovedit pe terenul de intrecere,
de iscusinta in rezolvarea problemelor complexe pe care le solicita
antrenamentul si competitia sportiva.

81
 In sens “psihologic”, personalitatea reprezinta sistemul hipercomplex,
organizat, structurat, dinamic format din totalitatea insusirilor si trasaturilor
relativ constante, caracteristice fiecarei ramuri sportive din punct de vedere
psihic, in baza carora sportivul se adapteaza la cerintele specifice ale
antrenamentului si competitiei sportive.
In concluzie, evitand polemicile diferitilor autori in legatura definirea si
cu componentele personalitatii in sport, (mai nou se vorbeste si de personalitate
locala scoli nationale de sport) credem ca pentru succesul activitatii de instruire
si de educare a sportivilor, este util sa se accepte existenta urmatoarelor
componente, concomitent distincte si intrepatrunse intim, ale fiintei umane:
- sano (corpul), intelectual (aptitudinile), temperamentul (afectivitatea,
motivatia, caracterul).
Toate se reflecta nemijlocit in activitatea sportiva si intrucat aceasta
trebuie sa devina tot mai performanta, cele de mai sus urmeaza sa constituie
pentru antrenor, obiectul preocuparilor sale constante, in scopul dezvoltarii
armonioase a tuturor structurilor de personalitate ale sportivilor, prin
intermediul antrenamentului si al competitiei sportive.

PERSONALITATEA SI PRACTICA SPORTIVA

Pentru a forma si educa personalitatea unui sportiv, antrenorul trebuie sa-

si demonstreze propriile calitati de competenta tehnica, sa fie un nume, o
personalitate, in ramura de sport practicata.
De regula antrenorii cu rezultate de exceptie provin din randurile fostilor
sportivi de inalt nivel caliti in practica sportului, cu o cultura pedagogica si o
pregatire profesionala adecvata, cu deprinderi si principii pentru instruirea
tehnica si dezvoltarea motrica, cu calitati de vointa si sentimente morale
superioare.
In concluzie, un antrenor trebuie sa stapaneasca temeinic numeroase si
variate cunostinte de specialitate, de pedagogie si psihologie, intr-un cuvant sa
aiba o solida cultura pedagogica si o inalta competenta profesionala.
Maiestria pedagogica fiind un rezultat al unei indelungate activitati de
pregatire teoretica si practica se concretizeaza si se exprima in faptul ca dupa ce
au devenit stapani pe variate metode si procedee, antrenorul le explica adecvat
diferitelor situatii pedagogice care se creeaza in procesul de antrenament.
Antrenorul trebuie sa se ridice pana la capacitatea de a analiza si
generaliza propria sa experienta de a adopta creator experientele pozitive din
munca si rezultatele altor colegi din domeniul activitatii sportive.
O parte componenta foarte importanta a maiestriei pedagogice care
dezvaluie mai ales “atitudinea si relatiile” antrenorului cu sportivii, o constituie
“tactul pedagogic”.
Numarul elementelor care concura la formarea unei competente
profesionale ale antrenamentului este mult mai mare. Fara cunosterea lor, a

82
modului in care ele ii influenteaza comportamentul, este putin probabil ca
antrenorul sa se miste in chip firesc in domeniul sau deosebit de stufos al
structurilor psihomorale pe care este chemat sa le modeleze, in anumite limite,
din ce in ce mai complexe pe care le solicita specificul performantei sportive.
Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale, Continentele si Turneele
dotate cu premii materiale importante, creeaza o puternica motivatie pentru
pregatire, atât factorilor de decizie in sport, antrenorilor dar in mod deosebit
sportivilor.
Pentru a raspunde acestor solicitari, sportivul si antrenorul isi pun in
valoare toate structurile personalitatilor si anume:
a) sano, corpul cu aptitudinile sau resursele lui fizice si senzoriale: forta,
viteza, indemânare, agilitate, rezistenta, randamentul organelor de simt.
b) aptitudinile intelectuale caracterizate prin calitatea proceselor mentale,
tot ce s-a acumulat in memorie, inclusiv capacitatea de a folosi creator, gândit
materialul teoretico-tactic respectiv.
c) afectivitatea si temperamentul: totalitatea emotiilor, factor care tine in
mare masura de temperamentul mostenit (ereditar) de catre sportiv, corelat,
potentat sau amplificat de experienta competitionala.
d) motivatia: totalitatea intereselor, necesitatilor mai mult sau mai putin
constientizate;
e) caracterul: componenta morala a personalitatii.
In linii mari, structurile personalitatii sportive cunosc diferentieri generale
de experienta anterioara si se resimt in raport cu particularitatile fiziologice si cu
structurile intelectuale si morale.
Personalitatea sportivului este conditionata de asigurarea unei vieti firesti,
decente, ferita de lipsuri, ceea ce impune sa fie indeplinite doua conditii:
- sa existe o reprezentare corecta asupra importantei necesitatilor;
- sportivului sa i se dezvolte capacitatea de a nu da curs trebuintelor
secundare, cu posibile urmari negative.
Nevoile sportivilor, justificate sau nu, trebuie cunoscute de catre
antrenori. Inainte de toate, sportivul este un ghem de trebuinte de toate felurile.
Relatiile sociale vin numai dupa aceea.
Cu timpul, rezultatele obtinute in activitatea sportiva prin care se asigura
satisfacerea acestor necesitati, devine ea insasi o trebuinta.
Pentru acest motiv, antrenorul este obligat sa-i ajute pe sportivii sa-si
ierarhizeze corect interesele, sa-i invete sa acorde prioritate celor cu adevarat
importante din punct de vedere al importantei performantei, sa le trieze cu grija,
sa le cenzureze pe cele secundare, blocându-le, amânându-le. Totodata, nu se
poate trece peste datoria antrenorului de-a crea conditii pentru satisfacerea
trebuintelor normale ale sportivilor in procesul de antrenament.

83
LOCUL SI ROLUL PERSONALITATILOR IN DEZVOLTAREA
MISCARII SPORTIVE

Ar fi o iluzie sa se creada ca toti sportivii ce parcurg pasii enumerati mai

sus, au o evolutie pozitiva, care ii propulseaza in elita de performanta in ramura
de sport practicata.
In realitate, cerintele performantei, triaza si cern printr-o sita foarte deasa,
sportivii si antrenorii, asezându-i intr-un clasament real al valorii atinse in
procesul de antrenament.
Filtrul competitional, fiind foarte dur si devine din ce in ce mai sever, il
trec doar acei sportivi carora mecanismele intime ale personalitatii le confera
postura de lider.
De initiat sunt aceia care in antrenament trec totul prin filtrul necrutator al
ratiunii si al cerintelor de ordin moral (caracterizat) care stiu sa-si ierarhizeze
interesele, sa-si trieze, sa-si controleze reactiile emotionale, sa-si eficientizeze
corect posibilitatile fizice, psihice, tehnico-tactice, morale si de vointa, precum
si mijloacele materiale in situatiile concrete cu care sunt confruntati in
activitatea de performanta.
Studiul autobiografic al personalitatilor celebre din miscarea sportiva
demonstreaza ca pentru a cuceri laurii celebritatii, antrenorii si-au dedicat viata
cu pasiune si talent, performantei sportive.
Acestia au dublat talentul, supunându-se constient rigorilor uneori
supranaturale, pe care le reclama pregatirea in sportul de inalt nivel.
Reflectând asupra componentei de “personalitate sportiva”, aceasta
precizeaza: “persoana cu o serie de insusiri si trasaturi de nivel calitativ
superior, in virtutea carora contribuie decisiv in timpul practicarii sportului, prin
rezultate si creatii deosebite, la dezvoltarea unor ramuri sportive, exercitând
influente semnificative asupra dezvoltarii sportului.
De exemplu, cu referire la trecut si prezent, sunt privite ce mari
posibilitati, ale vietii sportive din tara noastra, oameni care au creat adevarate
scoli pe ramuri de sport: Ion Cornianu, Radu Hutan, Nicolae Navaret, Ioan-
Kunst-Ghermanescu, Nicolae Nedef, Stefan Covaci, Constantin Nour, Ion Popa,
Ilie Oana, Stefan Petrescu, Lascar Pana, Ioan Puica, Nicolae Marasescu, Maria
Simionescu, Bella Karoli si multi altii, ce au constituit exemple de daruire si
devotament pentru sportul românesc si international.
Forta autoritatii lor a avut la baza nivelul inalt al cunostiintelor
acumulate, inteligenta si talentul dovedit, in folosirea acestora, in iscusinta cu
care au rezolvat problemele ridicate de dezvoltarea sportului national si
mondial, confirmate prin rezultatele de exceptie obtinute de catre sportivii
selectionati si pregatiti pentru noua performanta.
Forta lor a fost dublata de capacitatea prin care au pus totul in slujba ideii
de performanta, au mobilizat toti factorii de decizie din ramura de sport
84
antrenori, sportivi, federatii pentru finalizarea obiectivelor, au demonstrat
pricepere in sesizarea directiilor de dezvoltare a sportului, dar au si oferit solutii
in concordanta cu exigentele marilor confruntari internationale Jocurile
Olimpice, Campionatele Mondiale, Campionatele Europene.
Recordurile si perfectiunea tehnica au atins in ultimele decenii culmi
nebanuite. De aceea nu orice sportiv isi poate permite sa se prezinte la Jocurile
Olimpice fara un anumit nivel de pregatire.
Bineinteles, orice tânar sportiv viseaza sa participe la marile competitii
mondiale cu punct final Jocurile Olimpice, considerând ca acesta este cel mai
important moment din viata sportiva si chiar din existenta lui.
In momentul selectionarii sau a cuceririi dreptului de participare,
sportivul este motivat si viseaza cucerirea locurilor olimpice, sa se claseze cât
mai sus in ierarhia olimpica, in ultima instanta sa se depaseasca pe sine, sa
obtina cea mai buna performanta personala.
Intors acasa cu o medalie olimpica, sportivul respectiv se afla in centrul
atentiei generale a opiniei publice, iar numele sau ramâne inscris in istoria
sportului national si mondial.
Avem atâtea personalitati care au revolutionat sportul, care si-au adus
contributia la devenirea miscarii sportive intr-un fenomen social cu reverberatii
in viata sociala a natiunilor lumii, care au devenit eroi nationali si figuri ce si-au
imortalizat numele in marea carte a lumii moderne, devenind legende umane:
Paule Nurmi, Jeny Owens, Emil Zetopek, Bikila Abebe, John Weismulei, Mark
Spitz, Anton Gesing, spre cinstea natiei române: Iosif Sirbu, Nicolae Sinea,
Iolanda Balas, Lia Manoliu, Nadia Comaneci, Ilie Nastase, Nicu Vlad,
Ecaterina Szabo, Ivan Pazachin, Aurel Vunescu, Leon Rotman, Gheorghe
Berceanu, Dumitru Pirvulescu, Ion Draica si multe alte personalitati, care si-au
inscris numele in cartea de aur a Jocurilor Olimpice.
Personalitatea acestor antrenori si a sportivilor a constituit motorul, inima
miscarii sportive, exemplul lor a insufletit disciplinele sportive in care au activat
prin atragerea a zeci, sute si mii de noi performeri, dornici de a cuceri gloria
sportiva.

85
CAPITOLUL VI

ANTRENORUL - CONDUCATOR EDUCATOR

1. PARTICULARITATI ALE MUNCII ANTRENORILOR

2. RATIONALIZAREA ACTIVITATII DE CONDUCERE
3. STILURI ALE ACTIVITATII DE CONDUCERE

1. PARTICULARITATI ALE MUNCII ANTRENORILOR

Conditiile social-economice ale fiecarei tari, determina interventia

statului pentru dezvoltarea sportului, ca fenomen social cu implicatii directe in
dezvoltarea fizica a unei natiuni.
Sportul, indeosebi cel de performanta, a devenit o componenta
reprezentativa a societatii contemporane, de la “sportivul din tribuna” pâna la
cel din stadion, demonstreaza cu claritate personalitatea si vitalitatea fiintei
umane angajate in practica si dezvoltarea diferitelor discipline sportive.
Dictionarul Stiintei Sportului editat in Germania in anul 1992 defineste si
precizeaza rolul social al antrenorului astfel: “Persoana competenta (expert)
care dirijeaza (trains) sportivii in antrenament si ii calauzeste in competitie”.
Spre deosebire de cunostintele profesorului de educatie fizica, antrenorul trebuie
sa posede cunostinte tehnice acumulate prin practicarea sportului de inalt nivel
in domeniul sau de activitate si in special sa cunoasca totul din metodica
antrenamentului sportiv.
Sociologii domeniului sport au definit aceasta noua orientare aparuta in
multe tari ale lumii, la inceputul deceniului sapte al secolului nostru, clasa
“intelectualului tehnician”, cea care a determinat progresul rapid al
performantelor sportive.
In sportul mondial performanta sportiva apartine acestei noi clase
“antrenorul -sportiv”, selectionat din rândul marilor performeri, inarmati cu
cunostintele Stiintei Sportului printr-un sistem de pregatire “teoretico - practic”
si redati arenelor sportive.
Din rândul acestora s-a impus noua generatie de elita, la nivelul practicii
in tumultoasa viata a arenelor sportive, dar au patruns si in organele de decizie
ale federatiilor, ministerelor si departamentelor de conducere a fenomenului
sportiv.

86
 Performanta sportiva impune antrenorilor sa si desfasoare activitatea intr-
un inalt grad de incertitudine, analizând trecutul, muncind in prezent pentru
rezultatul sportiv si anticipând evolutia viitoare a rezultatelor.
Activitatea in domeniu, lasa o falsa impresie de nesiguranta, ca se dibuie
drumul, datorita numeroaselor schimbari de directie si de decizie in procesul de
instruire sportiva, datorate modului diferit in care este prognozata strategia de
viitor a fiecarei discipline sportive.
In conditiile impuse de dezvoltarea sportului, functia de conducere a
antrenorilor devine tot mai complexa, iar activitatea de conducere capata
caracterul unei profesii reale, de vreme ce se intâlnesc caracteristici comune,
tehnici, metode, mijloace si cunostiinte teoretico-practice asemanatoare, la
aceste persoane, indiferent de disciplina sportiva pe care o practica.
Aceasta face preocuparile de selectie, promovare si pregatire specifica, sa
fie tot mai importante, inclusiv acelea de precizare a calitatiilor psihologice
absolut necesare antrenorului pentru a deveni un cadru de conducere eficient.
Din momentul in care este angajat intr-o unitate sportiva, indiferent de
nivelul ierarhic la care activeaza, acesta capata si a doua profesiune, aceea de
conducator.
Explozia performantelor sportive in general si cu atât mai mult in
conditiile social-economice din tara noastra, sportul cunoaste ritmuri diferite si
orientari specifice de la o disciplina sportiva la alta, ceea ce face ca functia de
conducator a antrenorilor sa devina tot mai diferentiata si mai complexa.
Antrenorul conducator, trebuie sa foloseasca in practica, teoriile,
principiile, normele, metodele si tehnicile ramurii de sport, intr-un cuvânt exact
cunostiintele care formeaza stiinta antrenamentului.
Aplicarea acestora in procesul de selectie si pregatire a sportivilor, deci in
practica, impun ca in functie de experienta anterior acumulata ca sportiv,
antrenorul sa le alature talent si pasiune, dragoste fata de sportivi, pe scurt
aceasta constitie “arta de a conduce”.
Avand un profil psiho-socio-profesional de conducator, antrenorul
demonstreaza cu prisosinta calitati si veleitati de competenta in orientarea
procesului de formare a noii generatii de sportivi.
a) Influentarea mediata a antrenamentului.
Antrenamentul sportiv constituie un proces de actiune complex, al carui
obiectiv il reprezinta dezvoltarea performantei sportive, intr-o maniera
sistematica si orientata spre un scop propus. In acest context, numit “complex”,
un conglomerat de actiuni, efectuate in scopul de a obtine efecte precise in
raport cu toate caracteristicile, ce determina performanta unui sportiv sau a unei
echipe.
Aspectul sistematic al procedurilor de antrenament este evidentiat intr-un
plan de pregatire, ce consta nu numai din continuturile antrenamentului si
metodele de antrenament ci si din obiectivele intermediare ale pregatirii, a caror
rezultate pot fi evaluate prin metode de verificare si control.

87
 Aspectul de orientare spre scop al antrenamentului, necesita ca toate
masurile sa contribuie direct, la realizarea obiectivului vizat (de pregatire sau
performanta) determinat intr-o unitate de timp.
Pentru medicina sportiva, antrenamentul este definit, deseori, ca “suma
tuturor masurilor stabilite de antrenor si care conduc la ameliorarea capacitatii
performantelor biologice ale sportivului.
Antrenamentul difera de educatia fizica si scolara structurata similar, prin
accentele puse pe obiectivele diferite (pregatire si performanta), obiectivele de
invatare (tehnica) prin alta structura institutionala (unitati, sectii sportive), care
conduce la diferite abordari, mai ales in ceea ce priveste incarcaturile si volumul
de lucru.
In procesul de antrenament colectivul se imparte in doua categorii
distincte: executantii si cadrele de conducere care actioneaza asupra obiectivului
muncii in mod diferit. Astfel, prima categorie, sportivii, actioneaza constient in
conformitate cu obiectivele de pregatire si performanta care le-au fost stabilite,
in functie cu nivelul valorii sportive, iar cea de a doua antrenorul actioneaza
asupra acelorasi obiective pe care le realizeaza prin intermediul executantilor,
pe care-i indruma si mai ales ii influenteaza direct.
In antrenament, teoriile, principiile, metodele si normele tehnice intr-un
cuvânt cunostiintele exacte formeaza Stiinta Sportului, in vreme ce aplicarea lor
in practica se realizeaza in functie de experienta si mai ales de talent, ceea ce
constituie arta de a conduce.
Acest punct de vedere pe care-l impartasim fara rezerve are implicatii
deosebite asupra preocuparilor de selectie si formare a antrenorilor.
Cunoasterea profilului psiho-socio-profesional al conducatorilor este o
cale sigura care orienteaza activitatea de selectie al unor viitori buni antrenori.
b) Dubla profesionalizare a antrenorilor
Din momentul in care un antrenor este numit la conducerea unei sectii pe
ramura de sport, indiferent de nivelul ierarhic la care se situeaza acesta ca
urmare a calificarii dobândite absolvind o institutie de invatamânt, facultate,
scoala de antrenori, curs de formare, etc, capata si o a doua profesiune, aceea de
conducator.
In aceste conditii, sunt doua probleme ce se ridica in legatura cu dubla
profesionalizare a antrenorului si anume:
1. care trebuie sa fie raportul intre cele doua profesii de specialist si de
conducator?
2. care este specialitatea de baza recomandata pentru aceasta profesie?
In legatura cu prima problema, punctele de vedere ale unor specialisti
converg spre aprecierea ca in pregatirea antrenorilor, raportul dintre cele doua
laturi ale profesiei, este determinat de treapta ierarhica pe care se afla in
procesul de antrenament. Cu cât coborâm mai mult pe scara ierarhica cu atât
cunostiintele de specialitate trebuie sa fie mai bogate, raportul se schimba in

88
favoarea cunostiintelor de conducere odata cu promovarea valorica in cadrul
organizatiilor sportive.
In ceea ce priveste raspunsul la cea de a doua intrebare, antrenorul trebuie
sa fie in primul rând un bun cunoscator al tehnicii si metodicii ramurei de sport,
selectionat de regula din rândul sportivilor de inalt nivel, inzestrat cu
personalitate, capacitatea de actiune, initiativa si decizie, intr-un cuvânt sa
posede “talentul” de conducator.
In selectia unor antrenori pentru loturile nationale, federatiile sportive
apeleaza la buni specialisti in conducerea si dirijarea procesului de antrenament,
dublat de solide cunostiinte de specialitate, din sportul respectiv.
c) Raspunderea juridica si morala
In ceea ce priveste raspunderea juridica, ea poate parea nespecifica, totusi
activitatea sportiva este guvernata de prevederile Regulamentelor, Statutelor si a
Normelor de organizare si desfasurare a campionatelor si competitiilor interne si
internationale.
Antrenorul raspunde direct de respectarea acestor prevederi, cu care
trebuie sa-i instruiasca permanent si pe sportivi, pentru ca el raspunde de faptele
acestora pe toata perioada pregatirii si participarii in concursuri.
Exista o deosebire esentiala intre responsabilitatea unui sportiv si cea a
unui antrenor, in timp ce primul raspunde numai pentru faptele si actiunile sale,
antrenorul are responsabilitatea juridica (obisnuita) pentru actiunile sportivilor
din subordinea sa, indiferent daca a fost sau nu implicat direct.
Raspunderea morala o fundamenteaza pe cea juridica si trebuie plasata,
din punct de vedere a importantei sale, cel putin la acelasi nivel. Cu toate ca nu
este strict reglementala, ea este totusi asumata de antrenor fata de conducerea
unitatilor sportive si nu in ultimul rând fata de sportivi.
Antrenorul prin mijloace specifice, teoretico-educationale trebuie sa
previna, sa fereasca sportivii din subordinea sa de actiuni care vin in
contradictie cu regulamentele ce guverneaza fenomenul sportiv.
Raspunderea se constituie intr-un factor psihologic stresant, manifestat
sub forma unei griji continue in procesul de antrenament care oboseste si
uzeaza.
Din acest punct de vedere, antrenorul se afla “in priza”, indeosebi pe
durata participarii sportivilor in concursuri, când trebuie sa-i conduca si sa-i
educe pentru respectarea prevederilor regulamentelor si normelor impuse de
catre organizatori.
Spre deosebire de antrenori, sportivii traiesc doar cu grija respectarii
regulamentelor coroborat cu comportamentul in concurs.
d) Autoritatea
Autoritatea constituie o alta particularitate a muncii de conducere si se
defineste ca o “notiune complexa de ascendenta a antrenorului asupra
sportivilor” si se manifesta prin demnitate, competenta, influenta si autoritate in
fata organizatorilor si responsabililor din ramura de sport.

89
 Valoarea psihologica a autoritatii antrenorului este perceputa de catre
sportivii, ca urmare a justetei deciziilor pe care acesta le stabileste in procesul
de antrenament si concurs.
Autoritatea isi are izvorul intr-o serie de factori obiectivi si subiectivi.
Latura obiectiva a autoritatii antrenorului o constituie pregatirea generala si de
specialitate, buna cunoastere a tehnicii si a principiilor metodice ale pregatirii in
ramura de sport. Nu pe ultimul loc se situeaza valoarea performantelor si
numele câstigat in activitatea anterioara ca fost sportiv de inalt nivel.
Buna cunostere a procesului de pregatire, independenta in gândire,
initiava, curajul, tactul, principialitatea, umanismul, exigenta fata de sine si fata
de altii, stapânirea de sine, farmecul personal si nu i-am epuizat pe toti sunt doar
o parte din factorii subiectivi care confera autoritatea reala a antrenorului.
Comportamentul antrenorului, exemplul lui personal, are un rol important
in pastrarea autoritatii.

2. RATIONALIZAREA ACTIVITATII DE CONDUCERE

Antrenamentul sportiv ca proces de actiune complex, al carui obiectiv il

reprezinta dezvoltarea performantei sportive are la baza “Teoria
Antrenamentului” prin care se descrie si se sistematizeaza toate obiectivele,
principiile, tipurile, continuturile, metodele de antrenament precum si cerintele
competitiei, in vederea aplicarii lor in practica.
Analiza temeinica a perceptelor teoriei antrenamentului sportiv, pe cele
ale teoriei competitiei, a directionat activitatea antrenorilor in conducerea
procesului de pregatire a sportivilor.
Rationalizarea muncii antrenorilor, vizeaza rezolvarea cu bune rezultate
a tuturor sarcinilor pregatirii sportive, urmarindu-se in acest sens, desfasurarea
unei munci planificate, sistematice si continue. “Aceasta impune cunoasterea de
catre antrenor, a necesarului de timp pentru invatarea, repetarea, perfectionarea
si automatizarea procedeelor tehnice, precum si pentru dezvoltarea
morfofunctionala a organismului si a calitatii motrice impuse de modelul
competitional.
Sistematizarea materialului de predat pentru invatarea tehnica si de
dezvoltare a calitatilor fizice impun antrenorilor, in concordanta cu nivelul de
performanta al sectiei, selectionarea mijloacelor pregatirii si planificarea lor in
micro, mezo si macrociclului de instruire.
Continuitatea, cerinta greu de realizat in practica, presupune desfasurarea
lectiilor de antrenament conform planificarii fara intreruperi, stiindu-se ca in
munca antrenorilor, procesul de pregatire sportiva cunoaste dese intreruperi,
datorate unor probleme familiale, scolare, accidentari ale sportivilor, ceea ce
conduce la scaderea randamentului.

90
 Depinde de maiestria antrenorului recuperarea pierderilor datorate lipsei
de continuitate, prin organizarea unui sistem special de reprogramare a
mijloacelor pregatirii nerealizate datorate absentelor.
Antrenorul actioneaza asupra sportivilor prin activitatea de predare,
conform macrociclurilor anuale, a mezociclurilor semestriale, trimestriale, a
microciclurilor saptamânale si a planurilor zilnice de antrenament.
Din perspectiva psihopedagogiei, complexul “predare-invatare”,
reprezinta latura esentiala de antrenament (instruire-educare).
Sub acest aspect putem defini antrenamentul sportiv, ca pe o activitate
comuna a antrenamentului sportivilor, activitate ce cuprinde doua componente:
predarea de catre antrenor si insusirea cunostiintelor si formarea deprinderilor
motrice de catre sportiv.
Antrenorul actioneaza asupra sportivilor prin activitatea de predare.
Sportivii participa activ la acest proces de insusire de cunostiinte si
deprinderi, punând in actiune toate sistemele psihice: perceptii, gândire,
memorie, atentie, interese, afectivitate, vointa, precum si calitati fizice native
sau dobândite.

2.1. Indrumarea invataturii

Este considerata principala veriga a instruirii practice. A indruma
invatarea inseamna a ajuta sportivul a-l incuraja sa lucreze si independent, a-l
conduce astfel incât sa evite greselile si sa-si indrepte atentia spre acele
elemente care-i asigura succesul.
Din acest punct de vedere, in conducerea procesului de antrenament,
antrenorul trebuie sa-si dovedeasca competenta sa pedagogica (tact-pedagogic)
in formarea stilului de munca, pentru formarea personalitatii sportivilor, tinând
seama de particularitatile lor.
Pentru stimularea participarii constiente si active, in stabilirea scopurilor
si obiectivelor, antrenorul poate colabora cu sportivii, in sensul comunicarii
progreselor realizate in creerea si dezvoltarea capacitatilor fizice si tehnice a
intregirii personalitatii de performer. Privitor la instruirea (invatarea) propriu-
zisa este necesar ca antrenorul sa realizeze in mintea sportivului, o imagine
exacta a sarcinii de invatat, utilizând pentru aceasta metode si tehnici, ca:
descrierea, explicarea, demonstrarea, prezentarea, filmul, convingerea, video-
casete, etc.
Formarea deprinderilor “perceptiv-motrice” are la baza intelectualizarea
invatarii motrice, care include in practica un volum mare de activitate cognitiva.
Formarea oricarei deprinderi complexe trece prin trei faze succesive:
cognitiva, de consolidare si de automatizare.
In aplicarea practica a invatarii cognitive se stabilesc câteva principii:
motivatia, cunoasterea si aprecierea rezultatelor si prognoza “setului
anticipativ”, ca cerinte in activitatea antrenorului de intelectualizare a invataturii
motrice.

91
 Conditiile temporare ale invatarii definesc doua modalitati de exersare:
“invatarea masata” (grupata) si invatarea distribuita, ambele tipuri exprima
numai cerintele de organizare a exersarii.
Jost care a facut primele experiente in aceasta directie a formulat legea
care ii poarta numele: Daca din doua asocieri de intensitate egala, doar una este
mai veche, o noua repetitie va favoriza in mod deosebit asociatia mai veche, nu
pe cea noua.
Activitatea practica, in sportul de inalt nivel a confirmat eficienta invatarii
distribuite, performantele, de organizare temporare a exersarilor si de continutul
exercitiului. Cu cât sarcina este mai dificila, invatarea distributiva sporeste
eficacitatea insusirii continutului lectiilor de antenament.
Eficacitatea invatarii distributive este data de faptul ca in cursul pauzelor
(la originea metodei pe intervale) in intervalele dintre repetari se produce un
proces de reactivare si consolidare a raspunsurilor, printr-o revizuire mentala a
sarcinilor de invatat, coroborate cu eliminarea oboselii acumulate in efort.
Privitor la rationalizarea conducerii de catre antrenor a procesului de
invatare, in cautarea performantei el trebuie sa apeleze la mijloacele pedagogice
de stimulare a interesului si a efectului voluntar; la intarirea increderii in
propriile capacitati, la dezvoltarea initiativei si a imaginatiei creatoare a
sportivilor.

CONTROLUL GESTULUI SPORTIV

1. CARACTERISTICILE GESTULUI SPORTIV

2. ENERGIE SI COMANDA MOTRICA
3. ETAPELE MATURIZARII
4. DEPRINDERILE SPORTIVE

Ceea ce caracterizeaza sportivul de mare performanta este calitatea

controlului gestual din disciplina / proba pe care o practica. Succesiunile de
invatare propuse de federatii il scutesc adesea pe instructorul sportiv sa incerce
sa inteleaga ceea ce implica aparitia deprinderii sportive. Este de ajuns ca acesta
sa aplice exercitiile standard pentru a avea sentimentul ca munca sa este
eficienta. Este regretabil ca el nu poseda in acest caz suficienta autonomie
pentru a cauta sa analizeze ceea ce se intâmpla in controlul gestului sportivului.
Desigur, nu e cazul sa pretindem ca este posibil, in prezent, sa se explice
clar toate elementele care participa la perfectionarea treptata a gestului sportiv,
dar o serie de observatii provenite din experienta de pe teren sau oferite de
stiintele care se ocupa de motricitate pot permite o “trasare” a “caii
instructorului”.
Aceasta “calatorie a educatorului sportiv” in domeniul deprinderii
motrice nu trebuie sa se opreasca brusc sub pretext ca sportivul ar poseda niste
ipotetice “haruri” ereditare. Pe de alta parte, aceasta nu inseamna ca factorii
92
genetici nu joaca un rol important, ci ei participa la o alchimie “natura -
cultura”, “ereditar - dobândit”, care scapa inca, aproape in totalitate, investigatii
stiintifice. Educatorul trebuie sa se straduiasca sa joace un rol activ in
dobândirea deprinderii motrice si nu sa se multumeasca “sa trieze” pasiv pe cei
care ar fi dotati generos de natura la nivelul calitatilor fizice.
Prin ce mijloace educatorul isi poate ameliora calitativ si cantitativ
actiunea in planul motricitatii ? Aceasta este, de fapt, principala chestiune.

1. CARACTERISTICILE GESTULUI SPORTIV

In toate gesturile sportive din marea performanta se regasesc trei
caracteristici. Acestea sunt independente si exprima un nivel excelent de
control.
Eficacitate
Sportivul urmareste un obiectiv care este, in general, succesul de vârf
intr-o disciplina sportiva la alegerea sa: a marca un cos in baschet tine de
eficacitate.
Rentabilitatea
Reluând exemplul din baschet, rentablitatea ar fi sa se utilizeze energia
corecta necesara pentru ca aruncarea sa fie eficienta. Eficacitatea trebuie
obtinuta cu minimum de consum energetic. Aceasta rentabilitate a gestului,
tinând cont de obiectivul urmarit, este o conditie pentru ca efiacitatea
performantei sa se prelungeasca in timp.
Permanenta
Un gest sportiv de mare performanta trebuie sa fie suficient de consolidat
pentru ca in situatia de competitie, sportivul sa-l poata realiza de câte ori este
necesar. Aceata a treia caracteristica este o consecinta a primelor doua.
Baschetul necesita, de exemplu, sa ramâi ager in ciuda oboselii datorate
timpului de joc scurs.
Inzestrat cu aceste trei caracteristici, educatorului ii ramâne sa ajunga la o
cunoastere aprofundata a disciplinei sale (sarcina), singura care ii va permite sa
gaseasca situatiile pedagogice corespunzatoare care duc la ameliorarea conditiei
sportivului având drept obiectiv un nivel inalt al practicii.
O prima cerinta: analizarea sarcinii. Realizarea unui gest sportiv este un
fenomen complex in care interactioneaza factori anatomo-fiziologici,
sociologici, psihologici. Controlul gestului sportiv necesita interogatii la aceste
diferite niveluri.

2. ENERGIE SI COMANDA MOTRICA

Din punct de vedere fiziologic nu poate fi reluat aici ansamblul datelor,
trebuind insa sa se retina faptul ca sarcina sportiva necesita din partea fibrelor
musculare care mobilizeaza pârghiile osoase doua functii: aceste fibre trebuie sa
gaseasca energie si sa fie comandate de sistemul nervos, in conditii de

93
eficacitate si rentabilitate maxima. Daca, in plan energetic, cele trei mari
procese metabolice furnizoare de energie sunt bine cunoscute in prezent, ceea ce
permite o clasificare autentica a sarcinilor in intensitate si durata (sarcina de tip
anaerob alactacid, sarcina de tip anaero lactacid, sarcina de tip aerob), in ceea ce
priveste functionarea sistemului nervos, suntem departe de a cunoaste ceea ce
permite, in plan tehnic, finetea, precizia, fluiditatea.
Din acest punct de vedere, orientarea actuala este orientata spre
recunoasterea unei foarte mari specificitati a sarcinilor motrice. In sport, ele
sunt definite de regulament, punând, in consecinta, organismului sportivului
probleme precise si specifice. Baschetul nu se invata decât jucând baschet in asa
masura cerinta de a nu face pasi, de a arunca la cos este de o complexitate care
nu poate fi tradusa decât in termeni de baschet. In acest caz, este firesc sa se
examineze ce favorizeaza, in plan pedagogic, aparitia progresiva a acestei
deprinderi si experientele necesare diferitelor vârste ale vietii pentru a-i garanta
permanenta.
Organismul nu gaseste mijloacele de a satisface cerintele energetice
importante la nivel muscular, dupa trecerea perioadei pubertare. Copilul mic
poate realiza indeosebi exercitii intense si scurte sau exercitii mai lungi in ritm
moderat, forta utilizata fiind mereu mai mica decât cea pe care o va putea
dezvolta mai târziu. Lucrul sistematic al functiilor care livreaza muschiului
energie ramâne, prin urmare, un obiectiv secundar intre trei si unsprezece ani,
desi se poate incepe dezvoltarea capacitatii aerobe spre vârsta de 9-10 ani.
UN ACT REUSIT NU ESTE UN PRODUS FINIT
Daca utilizarea eficienta a energiei de catre muschi se instaleaza destul de
târziu la om, nu acelasi lucru se intâmpla cu comanda aparatului muscular de
catre sistemul nervos, care capata foarte devreme o importanta capitala, astfel
incât trebuie sa se inteleaga ca in planul actiunilor prezente si viitoare ale unui
individ, intre 0-12 ani, exista o adevarata “miza” a carei consecinte se vor
prelungi pe toata durata carierei sportivului.
Datele neurofiziologice actuale sunt prezente in domeniul activitatilor
fizice si sportive, dar trebuie sa credem ca in ceea ce priveste reteaua nervoasa,
detaliile sunt inca departe de a putea explica normalul, educatorului. Pot fi
retinute insa o serie de puncte importante suficiente pentru a structura oarecum
aceasta aventura care ramâne pregatirea sportivului.
Actul reusit nu este un produs finit, realizat cu usurinta de un “creier
dotat”.
Sistemul nervos nu reuseste sa comande “just” aparatul muscular,
deoarece a facut incercari si si-a modificat treptat functionarea in urmarirea unui
obiectiv. Prezenta acestui obiectiv, care implica interventie si motivatie, este
indispensabila. Sistemul nervos al individului percepe, analizeaza, comanda
exersându-se; erorile survenite in urmarirea obiectivului alimenteaza, in acest
caz, niste bucle senzori-motrice care permit adaptarea progresiva.Fara scop, fara
eroare, adica fara inchidere a buclelor de reglare, actiunea subiectului nu poate

94
capata forma, iar urmarirea obiectivului ramâne in acest caz, costisitoare si
imprecisa. Aceasta prima observatie asupra functionarii nervoase implica faptul
ca subiectul sa fie responsabil de actiunea sa, sa fie activ si sa aiba timp la
dispozitie.
Cucerirea gestului corect necesita sa se capete totusi incredere (fara sa
incercam sa intelegem prea mult) in capacitatile extraordinare de a produce
invarianta pe care le poseda sistemul nervos al unui subiect care realizeaza o
sarcina la modul motivat.

3. ETAPELE MATURIZARII
Sistemul nervos al copilului prezinta la nastere o mare imaturitate, ceea
ce face copilul foarte dependent de mediul fizic si social in care traieste. In
acelasi timp, aceasta imaturitate constituie o sansa considerabila pentru el,
deoarece experientele acumulate pe masura dezvoltarii sale sunt memorizate,
triate, servind drept fundal pentru tot ceea ce este si va fi copilul; ele corespund
acelei cuceriri despre care am pomenit mai inainte. Creierul unul copil atinge la
vârsta de 6 ani 90 % din greutatea pe care o va avea adult si, fara sa ne extindem
la modul naiv de la greutate la functie, exista totusi aici o indicatie asupra a ceea
ce se dezvolta in primii ani de viata.
O serie de experiente de privare senzoriala la animale, prezentate in
numeroase lucrari, indeosebi in aceea a lui M. Jeannerod “Creierul-masina”, au
aratat ca exercitiul, functionarea, au un rol structurat in cadrul sistemului
nervos. Elaborarea si stabilizarea circuitelor neuronice de catre experienta nu
pot decât sa ne incite sa respectam, ca parinti si educatori, primii ani de viata in
cursul carora se constata dezvoltarea timpurie a sistemului nervos in raport cu
cresterea morfologica si organica. J.P.Changeux adauga: “invelisul genetic
ofera la nivelul sistemului nervos o retea schitata vag, activitatea ii defineste
unghiurile, variabilitatea dintre indivizi provenind mai putin din capacitatile
de invatare decât din invatarile specifice realizate”.
Ar fi zadarnic si oarecum ridicol sa se precizeze la ce vârsta se poate
invata mersul pe bicicleta sau orice alta tehnica. In planul deprinderilor motrice,
copilul poate sa invete la diferite vârste ceea ce ii permite maturizarea sa
nervoasa. Aceasta se dezvolta progresiv in copilarie si adolescenta, permitând
aparitia unor deprinderi cu conditia ca aceste deprinderi sa fie exersate de catre
copil.
Nerespectarea acestei lungi perioade de maturizare, privând copilul de
experientele necesare, inseamna sa i se refuze dezvoltarea. Este regretabil ca
limitarea experientelor motrice necesare este mai putin vizibila decât o
suprimare de hrana pentru organism, caci deseori s-ar putea masura mai bine
importanta si gravitatea pagubelor.
Copilaria este o imensa “perioada critica” in care este interesant sa faca
un raport intre ceea ce face copilul si ceea ce potential poate sa faca. Notiunea
de exercitiu, in sensul strict de a exersa, de a se pregati, capata aici intreaga sa

95
importanta. Culcat, pâna la vârsta de 4-5 luni, copilul isi pune in legatura ochii
si mâinile, ceea ce o va face cu atât mai bine cu cât se va afla intr-un mediu
stimulant (obiect colorat pe care sa-l apuce). Având posibilitatea
neuromusculara sa stea asezat (6 luni), privirea orizontala si pozitia corpului vor
dezvolta considerabil captarile de informatii si experientele sale in cadrul
mediului inconjurator. Mersul va contribui ulterior la largirea câmpului
“posibilelor”, cu conditia ca aceste “posibile” sa fie actualizate prin exercitiul
copilului. Daca la nastere spatiul vizual si cel tactil apar ca relativ diferentiate,
actiunea le va coordona implicându-le si perfectionând interrelatiile lor in
proportie de experientele acumulate. Problema vârstei la care se propune
copilului o activitate, devine in acest caz, relativa.
Toate activitatile fizice ale adultului iau nastere din primele activitati ale
copilului. Nu se poate spune ca un copil de 4 ani care, cu ajutorul picioarelor,
trimite o minge tatalui sau aflat la câtiva metri de el, practica fotbalul. Este insa
clar ca daca acest copil vrea mai târziu sa devina fotbalist, coordonarile
necesare pentru o buna stapânire a balonului rotund, pregatite când maturizarea
a permis, vor constitui un factor determinant de reusita. Desigur, nu se pune
problema ca aventura motrica sa se limiteze numai la aceasta practica. Un copil
trebuie sa alerge, sa inoate, sa sara, sa se catere, sa se agate, sa se joace cu
instrumente intinzând mâna (racheta), sa se dea pe gheata, sa transporte, sa
prinda, sa se joace cu mingea, cu cercul, cu arsicele, daca o face având un scop.
De la nastere pâna la 11 ani, pot fi deosebite patru mari faze in cursul
carora actiunea este determinanta.
De la nastere la 2-3 ani
O data cu invatarea mersului, cele solicitate vor fi, in special,
coordonarile ochi-mâna. Ele stau la baza aparitiei manipularilor mai complexe,
netrebuind in nici un caz neglijate; jocurile care le stimuleaza nu lipsesc, iar
materialele marunte pot fi utilizate in voie.
Intre 3 si 6 ani
Dupa ce a invatat bine sa mearga, activitatea copilului se va putea
diversifica extraordinar. Receptivitatea fata de proiectele/intentiile copiilor,
respectarea limitei lor de atentie permit educatorului sa aleaga activitati fizice
diverse, in principal de ordin individual: dat pe gheata, rostogolit, catarat, târât,
echilibrat, repetare si inceperea adaptarii la noi medii (de exemplu, apa). In
toate aceste practici trebuie prezervat aspectul ludic. Copilul de 6 ani ajunge la o
stare de echilibru atât morfologica, cât si psihologica. Daca este greu sa se
precizeze mai mult continutul respectiv al deprinderilor motrice, paleta
experientelor sale motrice trebuie sa fie insa considerabila. La aceasta vârsta,
copilul trebuie sa aiba un plan/scop, sa incerce “sa-si masoare puterile” fata de
acest scop care, indiferent ce se intâmpla, trebuie sa ramâna pe termen scurt,
acestea reprezinta punctele de reper esentiale. In felul acesta se vizeaza
achizitionarea unei baze foarte largi a deprinderii motrice.
Intre 6 si 8-9 ani

96
 Deprinderile continua sa fie foarte importante atât in plan cantitativ, cât si
calitativ. Controlul gestual se afirma cu conditia ca respectivul copil sa exerseze
suficient: sa jongleze, sa prinda din miscare, sa dribleze, sa tinteasca, sa mearga
pe bicicleta sunt tot atâtea ocazii de prelungire a aventurii motrice. La aceasta
vârsta, trebuie privilegiate activitatile multi-sporturi, pur si simplu pentru ca
solicita toate fatetele motricitatii. Fara indoiala, in acest moment multe lucruri
se fac cu usurinta. Nu s-ar intelege ca acest lucru sa fie adevarat pentru
invatarea pianului, de exemplu si fals pentru alte tehnici care implica si ele
motricitatea; pur si simplu, copilul nu trebuie constrâns sa exerseze numai una
singura si aceasta la modul permanent.
Practicile abordate, desi isi pastreza caracterul individual, sunt mai
complexe decât la vârsta precedenta, implicând coordonari mai elaborate.
Intre 9 si 11 ani
Contrar parerilor generale, la aceasta vârsta pot fi abordate deprinderile
motrice cele mai complexe, cu conditia sa se limiteze costul energic al acestora.
Desigur, aceasta implica faptul ca nimic sa nu se fi neglijat inainte. Daca
ameliorarile si confirmarile s-au realizat mai târziu, se pare ca dupa trecerea
acestei perioade, miza neuro-motoare nu mai este total aceeasi. In aceasta
situatie, binenteles, este posibila dobândirea de noi deprinderi motrice, cu
coeficienti de rentabilitate si eficacitate mai redusi. Dupa 11 ani este mai mult o
faza de alegere a unei discipline sportive decât vremea explorarilor motrice, atât
de importante, de altfel, pentru dobândirea deprinderilor sportive viitoare.

4. DEPRINDERILE SPORTIVE
Ulterior, pubertatea va perturba, mai intâi, echilibrul dobândit in perioada
precedenta. Cresterea in greutate si in inaltime distruge oarecum coordonarile
dobândite anterior. Un lucru sistematic al deprinderilor, permite totusi
dezvoltarea acestora, dar mai ales la terminarea perioadei pubertare, eficacitatea
deprinderilor motrice devine din nou optima, permitând manifestarea
individuala deplina intr-o anumita tehnica sportiva. Aceste diferite faze ar trebui
regasite in planul carierei sportivului, stiind ca trebuie sa se ajunga la un lucru
sistematic al disciplinei sportive alese.
Prima faza in invatarea deprinderii se va caracteriza printr-o activitate
polivalenta cât mai larg posibila. “Faza de explorare” dupa Le Boulch, “Faza de
remodelare a logicii cablate” pentru Paillard, “etapa dezvoltarii polivalente”
pentru Weineck, reprezinta intotdeauna “o largire a capacitatilor coordonatoare,
a repertoriului gestual, a experientei traite si a dobândirii unor deprinderi
tehnice de baza”. Alegerea definitiva a unei tehnici sportive nu se va efectua
decât dupa o faza de concentrare progresiva printre disciplinele care ar putea fi
practicate de catre subiect. O alegere fara graba este permisa in acest caz, gratie
vastei educatii fizice din copilarie.
S-a insistat asupra rolului determinant al experientelor motrice anterioare
in aparitia deprinderii. Tehnica anumitor sportivi atinge uneori un platou

97
maximal care nu poate fi depasit tocmai datorita lipsei experientei motrice. Un
sportiv incepator, indiferent de vârsta, trebuie mai intâi sa se informeze asupra
sarcinii motrice, daca are de gând sa o realizeze. “Lectura” pe care o face legat
de aceasta sarcina depinde de numerosi factori, printre care cei mai importanti
sunt: nivelul de maturizare, intentiile, experientele sale anterioare si sprijinul
acordat de educator. Acesta din urma va trebui, in prealabil, sa analizeze
sarcina, adica sa stie cum se realizeaza corect si eficient.
Curiozitatea practicantului, daca este totusi importanta in dobândirea
deprinderii, in aceasta prima faza ea este cu totul decisiva. Este elaborat un plan
de actiune, permitând prima incercare. Aceasta prima incercare este un adevarat
“pariu” al subiectului legat de cea mai buna modalitate de executie a sarcinii.
“Pariul” acesta corespunde unei veritabile modelari a sarcinii. Ceea ce
caracterizeaza aceasta etapa a controlului gestual, este decalajul existent intre
posibilitatile subiectului si existenta specifica a sarcinii de realizat. Subiectul va
reduce acest decalaj pe masura ce inainteaza cu invatarea, pentru a se contopi in
cele din urma cu sarcina, exprimând-o in stilul sau.
Atunci când realizeaza sarcina, subiectul va primi numeroase sarcini
luând nastere la nivelul tuturor modalitatilor senzitivo-senzoriale pe care le
poseda organismul. Aceste reaferente vor permite controlul gestului. Se pot
prezenta trei cazuri:
Primul caz
Sarcina de realizat necesita o actiune prea rapida pentru ca subiectul sa
poata fi in stare sa-si modifice comportamentul in cursul realizarii. In acest caz,
la sfârsitul incercarii, profitând de mecanismele memoriei pe termen scurt,
neelucidate deocamdata, subiectul incearca o a doua incercare pentru a se
adapta si a cauta sa realizeze scopul urmarit. In aceste conditii, subiectul
lucreaza in bucla deschisa.
Al doilea caz
Sarcina de realizat permite un control al gestului in curs de realizare.
Subiectul profita, prin urmare, de informatiile in “feedback” pentru atingerea
scopului. El lucreaza in bucla inchisa. Daca in general, scopul este in acest caz
atins, gestul nu prezinta putin mai mari insuficiente in plan energetic si
senzorimotric. Sunt solicitati numerosi muschi, desi pentru realizarea sarcinii nu
ar fi necesari decât câtiva; consecinta este cresterea insemnata a costului
energetic al gestului si a timpului afectat realizarii sale.
Orientarea vizuala, este in acest stadiu, foarte preponderenta. Daca acesta
orientare este necesara la inceputul invatarii, ea va putea fi repede inlocuita cu
alte modalitati senzoriale (proprioceptive si kinestezice). Gestul care se
automatizeaza va elibera treptat functia vizuala a rolului sau exclusiv de control,
aceasta putând fi utilizata in alte scopuri. Este interesant aici notiunea de canal
unic introdusa de Welford si reluata de Paillard. Acest canal caracterizeaza
“operatiile de prelucrare a nivelului controlului constient”. El are o capacitate
limitata si “restrânge posibilitatile de prelucrare simultan a informatiilor supuse

98
operatiilor de control constient”. Sarcina acestui canal este susceptibila de
o definire operationala. Actul nou invatat incarca mult mai mult canalul decât
actul automatizat. Automatismul tinde deci sa elibereze canalul de prelucrarea
constienta si sa-l faca disponibil pentru niste controale mai fine care contribuie
la ameliorarea performantei. De-a lungul evolutiei performantei, automatizarea
progresiva a gestului va permite sportivului sa-si observe diferit prestatia si, mai
ales, sa tina seama de succesiunile si de detaliile gestului pe care nu le percepea
in primele faze ale invatarii.
Automatizarea gestului este un proces care necesita incercari repartizate
in mod optim. In unele discipline sportive, se poate observa ca deseori lucrul
tehnic este reprezentat de doua sau trei repetari ale unei deprinderi alese spre a
fi lucrate. In cazul lectiei acest lucru este insuficient pentru “ a hrani “ sistemul
nervos si a-i permite sa pastreze urma eficienta a ceea ce s-a realizat. Lectura “
Lectiilor de golf “ a lui Jack Niclaus poate oferi informatii asupra a ceea ce
reprezinta maiestria gestuala ca investitie si ca munca.
Multe lucruri ramân de observat pe teren din lipsa elementelor mai
precise pentru a realiza aceasta distribuire. Se impune ca o regula sa se lucreze
pe o anumita prospetime neuromotrica de cel putin trei ori pe saptamâna.
Al treilea caz
Sarcina este prea dificila pentru subiect. Educatorul trebuie sa o
simplifice si sa organizeze niste exercitii care sa nu o afecteze. Aceste
subsarcini permit reducerea decalajului existent intre posibilitatile subiectului si
sarcina definita de regulament. Exercitiile trebuie sa simplifice fara sa limiteze.
In felul acesta, chiar si la inceput, nu se poate invata tenisul fara racheta si
minge, dar daca “actorul” intâmpina dificultati, va fi posibil sa se joace pe
anumiti factori, ca de exemplu, viteza mingiei, punând un partener sa o arunce
cu mâna.
Controlul gestului poate deveni treptat mai putin important, daca se
efectueaza in conditii standardizate. De la un lucru in bucla inchisa, subiectul
care si-a alcatuit adevarate programe motrice, lucreaza tot mai mult in bucla
deschisa. Toate acestea sunt permise datorita unor fenomene de memorizare pe
termen lung.
Nu se dobândeste nimic definitiv, iar sportivul trebuie sa continue sa
lucreze mult pentru a intretine si dezvolta calitatile pe care le exprima in
disciplina sa. El va trebui sa tina cont indeosebi de factorii energetici (forta)
care trebuie intotdeauna sa se dezvolte, in cele din urma, in acelasi timp cu
componentele neuromotrice ale gestului. Tinând seama de importanta
controlului nervos in dobândirea maiestriei gestuale, educatorul, indiferent de
competentele sale, nu se va putea substitui actiunii subiectului care doreste sa
invete un gest.
Niciodata nu se va repeta destul ca la vârsta gradinitei si a scolii primare
activitatea fizica este esentiala pentru dezvoltarea neuromotrica a copilului.
Controlul gestului sportiv inceteaza, in acest caz, sa se mai puna doar din

99
punctul de vedere al specialistului marii performante. Trebuie sa ne dam seama
ca a conduce o masina, a merge pe munte, a realiza o performanta depind in
parte, la adult, de coordonari si calcule opticomotrice a caror organizare
eficienta isi are radacinile in experienta motrica a copilului mic. Din pacate, in
prezent, pentru multe persoane aceasta constituie o grija minora, capacitatilor
sistemului nervos neacordându-li-se atentia cuvenita in primii ani de viata, fie
ca este vorba de invatarea limbilor straine sau de controlul gestului.

CONDITIILE INVATARII

A invata inseamna ceva, a stabili conditiile acestei invatari inseamna

altceva. Articolele anterioare se raporteaza la prima afirmatie, expunând
diferitele procese si modalitati de functionare a subiectului, care survin in cazul
invatarii. A doua este o sarcina care revine educatorilor, profesorilor si
antrenorilor, deoarece rolul acestora consta in a ajuta sportivul in invatare. Prin
intermediul acestui articol, urmarim sa inventariem parametrii cei mai
importanti de care antrenorul trebuie sa tina seama daca vrea sa ii inlesneasca
subiectului invatarea.
Una din primele probleme puse formatorului, este structurarea
continutului pe care il are de pus la dispozitie. De aceea, vom examina
avantajele si dezavantajele respective ale invatarii globale si ale celei
fractionate. Pentru a ajunge la o anumita eficacitate, invatarea trebuie sa fie, de
asemenea, planificata in timp: vom studia deci efectele invatarii “masate” si
“distribuite”.
In enuntarea problemelor puse antrenorului, trebuie retinute, de
asemenea, si cele puse de forma de invatare aleasa: vom propune, asadar, o serie
de elemente de gândire privind invatarea ghidata, locul si importanta eventualei
utilizari a unor modele, a unor demonstratii etc. Vom mai aborda succint
interesul pentru invatarea constientizarii rezultatelor de catre sportivi. Va fi
necesar sa determinam care este avantajul variabilitatii (sau invariabilitatii)
conditiilor de invatare propuse.

PLANIFICAREA INVATARII IN TIMP

Pentru a spera sa ajunga la o anumita eficacitate, invatarea trebuie sa fie

planificata in timp. Invatarea masata este metoda care consta in invatarea de
catre sportivi a unei deprinderi sportive oarecare, prin practica, fara pauze
intermediare. Spre deosebire de aceasta, invatarea distribuita este metoda
care consta invatarea unei deprinderi pe perioade mai scurte, spatiate de niste
intervale, in cursul carora sunt invatate alte deprinderi diferite de primul. De
fapt, nici o demarcare in sensul strict nu desparte exercitiul masat de cel
distribuit: conditia “distribuit” cu pauze foarte scurte intr-o situatie, putând
corespunde conditiei “masat” din alta situatie. Totul depinde de lungimea
100
sarcinii. Astfel relativitatea conceptelor trebuie sa fie compensata printr-o
definire sistematica a tipului de conditii urmarita, in cazul oricarei situatii de
antrenament.
Toata problema este de a stii care din aceste doua metode se dovedeste
cea mai eficienta si in ce ? Invatarea masata permite oare o mai buna retinere
(pastrare) a deprinderii ? Invatarea distribuita, prin prezenta pauzelor, este mai
benefica pentru performanta si, daca este cazul care este intervalul favorabil de
stabilit intre doua secvente de invatare ?
Numeroase experiente, efectuate in anii 1950, au condus invariabil la
acelasi rezultat: limitarea pauzelor intre incercari in conditii de invatare masata
tinde sa minimalizeze performantele subiectilor, comparativ cu conditiile de
invatare distribuita. Se pare totusi ca aceste rezultate pot fi sensibil nuantate in
lumina cercetarilor mai recente si in functie de sarcinile care trebuie realizate.

INVATAREA DISTRIBUITA S-A DOVEDIT MAI FAVORABILA

PENTRU PERFORMANTA

La nivelul sarcinilor motrice elementare

In sarcinile motrice elementare Pubols (1960) arata ca intr-o sarcina de
scris inversat, performanta creste o data cu distribuirea exercitiului. Intr-o
sarcina in care trebuie invârtita o manivela, Bilodeau (1954) constata ca
existenta unor perioade scurte de repaus permite ameliorarea performantei.

La nivelul sarcinilor de adaptare

In cazul realizarii unor “sarcini de continuare” (constând in mentinerea in
contact a unui obiect - stilet pe o tinta mobila), Adams si Raynolds (1954)
observa ca performanta se amelioreaza daca perioada de repaus atinge o durata
optimala de 30 secunde, dar ca peste aceasta durata nu se mai obtine nici un
beneficiu.
Dupa invatarea masata
In cazul in care subiectii, lucrând in conditii de invatare masata, trec,
dupa o perioada de repaus, la o practica distribuita, se evidentiaza o neta
ameliorare a performantei lor (sarcini de continuare), dar numai in toate primele
incercari urmatoare.

INVATAREA MASATA S-A DOVEDIT MAI FAVORABILA

In cazul sarcinilor motrice complexe

Când trebuie testata o pluralitate de strategii, când, in fata unei situatii
problema, sunt posibile mai multe alternative de raspunsuri, este necesar ca
subiectul sa se antreneze pe o perioada de timp continua pentru a rezolva
problema pusa.

101
 CELE DOUA CONDITII PAR A FI ECHIVALENTE

Fata de retinerea deprinderii invatate

Aplicând niste teste de retinere/memorare la doua grupe de subiecti având
fiecare o deprindere de dobândit (foot tracking) urmând una din cele doua
conditii de invatare, Withlei (1970) arata ca rezultatele obtinute sunt sensibil
identice si nu permit in nici un fel sa se traga concluzia superioritatii uneia
dintre conditii fata de cealalta. Fenomenul unei mai bune “reminiscente”,
invocat adesea pentru a justifica eficacitatea mai mare a invatarii distribuite, nu
este deci nimerit (figura 1).

PROBLEMA PAUZELOR IN CADRUL INVATARII

Tocmai am constatat ca nu ne putem pronunta clar in favoarea invatarii

masate sau a celei distribuite. Fara indoiala, trebuie luati in consideratie si alti
parametrii: in functie de tipul sarcinii de efectuat, de tipul deprinderii de
dobândit sau de natura lucrului de efectuat, se pune problema timpului afectat
pauzei: de exemplu, niste sarcini motrice, foarte solicitante in plan energetic sau
informational, vor necesita privilegierea unei invatari distribuite, spatiata cu
pauze mai lungi pentru a favoriza refacerea musculara si / sau a atentiei.
Pe de alta parte, este evident ca utilizarea celor doua conditii de invatare
amintite si problema lungimii pauzelor stabilite trebuie raportate la nivelurile
periodice de motivare a sportivilor respectivi.

Performante (in secunde)

18

16

14
distribuita

masata

12

10

102
Incercari
5 10 15 20 25 30 35

Figura 1

INVATAREA TREBUIE SA FIE GLOBALA SAU ANALITICA ?

Aceasta problema a structurarii continutului constituie, la rândul ei,

obiectul a numeroase controverse istorice. Sa ne amintim ca metoda de invatare
analitica a gesturilor sportive a fost foarte multa vreme singura cale preconizata:
decuparea deprinderii de dobândit in diferite parti si invatarea “in afara de
situatie” (cum ar fi invatarea miscarilor de bras pe un taburet in afara din apa
etc.). Din pacate, se cunosc bine dezavantajele acesteia: deprinderea in
ansamblu nu este egala cu suma partilor care o alcatuiesc, iar executia unei
deprinderi sportive necesita coordonarea spatiala si temporala a diferitelor sale
componente, ceea ce nu permite metoda analitica.
In schimb, metoda, daca prezinta avantajul ca plaseaza subiectul in fata
constrângerilor spatio-temporale reale ale deprinderii, prezinta, de asemenea, o
serie de inconveniente, in cazul in care sarcina de realizat este complexa si
alcatuita din mai multe sarcini secundare.
Decât sa se transeze arbitrar intre o metoda sau alta, este mai bine sa se
examineze problema in raport cu complexitatea sarcinii, pe de o parte si nivelul
de organizare cerut in sarcina, pe de alta parte.
Complexitatea sarcinii poate fi definita ca ansamblul constrângerilor
obiective pe care il prezinta sarcina, insemnând caracteristicile sale morfologice
(lucrarile lui J.P.Famose). Nivelul de organizare in sarcina poate fi considerat ca
fiind ansamblul resurselor de organizare pe care subiectul trebuie sa le
mobilizeze fata de constrângerile obiective ale sarcinii pentru a le depasi pe
fiecare dintre ele, si ansamblul interactiunilor pe care este obligat sa le
stabileasca intre diferitele parti ale sarcinii.

Singer (1975) avanseaza ideea ca este preferabil sa se utilizeze metoda

globala de invatare daca nivelul de complexitate a sarcinii nu este foarte ridicat,
in timp ce nivelul de organizare este invers, o sarcina mai complexa va putea fi
decupata in diferite secvente cu conditia ca nivelul de organizare cerut intre
diferitele sale componente sa nu fie prea ridicat (figura 2).
Pe lânga aceste consideratii, utilizarea uneia sau alteia dintre metode este
determinata de posibilitatea sau nu de a “decupa” sarcina: daca aceasta are o
durata foarte scurta (sarcina discreta), de ordinul unei secunde (o aruncare in
baschet, de exemplu), prin forta lucrurilor este imposibil sa se utilizeze metoda
analitica. Daca insa sarcina este mai lunga (sarcina continua) sau daca este

103
alcatuita dintr-o suita secventiala de sarcini secundare (sarcina seriala), devine
posibil sa se ia in consideratie o invatare fractionata, având in acelasi timp grija
sa nu “extragem” gesturile de invatat din contextul lor spatio-temporar. In fine,
este necesar sa amintim natura deprinderii de dobândit, dupa cum e vorba
despre o deprindere inchisa sau deschisa.

NIVEL DE ORGANIZARE

RIDICAT SCAZUT

IN VEDEREA
SARCINII
METODA METODA
GLOBALA GLOBALA

NIVEL DE ORGANIZARE
SCAZUT RIDICAT

A SARCINII
Figura 2

Caracterizate de un mediu stabil si de niste constrangeri unic spatiale,

deprinderile inchise necesita niste tipare de raspunsuri rigide (serviciul in tenis)
a caror obtinere poate, daca este nevoit, sa se faca prin intermediul unei abordari
analitice: de fapt, mediul fiind previzibil, necesitatea de control este virtual nula,
in sensul ca inceteaza imediat ce jucatorul a analizat caracteristicile spatiale si
poate determina in libertate deplina viteza, ritmul, pe scurt desfasurarea
temporara a miscarii.
In schimb, caracteristicile instabile ale mediului in cazul deprinderilor
deschise (constrangeri spatiale si temporare) (o lovitura dreapta de retur in
tenis) necesita pregatirea a numeroase tipare de raspunsuri astfel incat sa
permita o adaptare permanenta la perturbatiile survenind de la o incercare la
alta. In acest caz, invatarea unei lovituri de drepta de retur decupata in diferite
faze, echivaleaza cu achizitionarea unui tipar de raspuns rigid care nu va ajuta
probabil niciodata, deoarece, in situatia respectiva, lovitura de dreapta de
efectuat va trebui modulata in functie de caracteristicile spatio-temporale ale

104
mediului. In acest caz, metoda globala, in situatie reala, se dovedeste cea mai
adecvata.

INDRUMAREA INVATARII

In general, autorii opun doua tendinte:

- Prima, dupa care subiectul, pentru a intelege mai bine si a invata mai
bine o deprindere sportiva, trebuie in prealabil sa comita greseli.
Acest demers de “descoperire” prin incercari si greseli recunoaste
valoarea pedagogica a greselii, considerand ca invatarea consta in activitatea
condusa si desfasurata de subiect pentru rezolvarea sarcinii.
O serie de cercetari in neurofiziologie confirma acest punct de vedere,
evidetiind importanta, pentru invatare, a fenomenelor de auto-adaptare si auto-
organizare a subiectului in mediul inconjurator.
- Alternativ, a doua tendinta preconizeaza utilizarea, prin educatie, a
procedeelor de “ghidare” pentru a evita ca sportivul sa comita greseli in
dobandirea si realizarea deprinderilor sportive. Ne vom ocupa acum de acestea
din urma.
AJUTORUL
Cel mai clasic consta, la nivelul educatorului, din a ajuta fizic subiectul in
realizarea deprinderii, astfel incat subiectul sa reuseasca sa perceapa
desfasurarea spatiala si temporala a gestului. Se poate deosebi raspunsul
provocat al restrictiei (impins manual bazinul/soldurile si picioarele pentru a
ajuta gimnastul sa realizeze o indreptare la bara fixa joasa) sau eliminarea unor
deprinderi care consta, de exemplu, in blocarea anumitor segmente in momentul
realizarii unei sarcini (in felul acesta se evita ca bratele sa se indoaie din cot la
indreptare).
DEMONSTRATIA
Invatarea poate fi facilitata, de asemenea, prin observare (ghidare
vizuala). Demonstratiile, prezentarea de modele, fac parte din aceasta
procedura de ghidare; se stie ca invatarea unui gest nou necesita, pe de o parte,
intelegerea sarcinii si a obiectivului ei, pe de alta parte, identificarea miscarilor
necesare realizarii acesteia. Se stie, de asemenea, ca stabilirea acestui plan de
executie permite un raspuns motric cu atat mai adaptat cu cat se bazeaza mai
mult pe niste modele vizuale interiorizate de catre subiect. Acesta teorie de
modeling ne trimite la ideea ca, in faza cognitiva pentru dobandirea unei
deprinderi motrice, prezentarea de modele va facilita aceasta dobandire,
procurand subiectului imaginea strategiei de desfasurat si a miscarii de realizat.
Acestea nu inseamna insa sa tragem concluzia ca demonstratia este
“atotputernica”: o serie de cercetari arata ca “modelingul” nu afecteaza cu nimic
performanta sportivului (realizarea sa), ci, dimpotriva, modifica in acelasi timp
(mai ales in timpul fazelor initiale de invatare) calitatea si eficacitatea
strategiilor utilizate si amelioreaza viteza de executie a sarcinii de catre sportiv.

105
 Ca procedura, demonstratia este mai mult un model de imitat strict decat
un element de ghidare contribuind la constituirea unor referentiale cognitive,
necesare oricarei realizari motrice.
De asemenea, trebuie sa se insiste:
- pe oportunitatea temporara pe care trebuie sa o prezinte demonstratia,
adica sa se produca atunci cand sportivul are nevoie de ea;
- pe faptul ca o demonstratie trebuie sa aiba o valoare de sursa maximala
de informatii pentru subiect;
- pe cea mai mare eficacitate a demonstratiilor repetate comparativ cu o
demonstratie unica;
- pe echivalenta pentru invatare a demonstratiilor concrete sau video.
Printre celelalte proceduri destinate sa favorizeze invatarea vom mai
mentiona:
- antrenamentul verbal prealabil executiei (descriere verbala de catre
subiect a diferitelor parti ale sarcinii);
- consolidarea motivatiei;
- clarificarea obiectivelor sarcinii;
- aportul consemnelor verbale si al criteriilor comportamentale urmarite.

CUNOASTEREA REZULTATELOR

Este vorba de o variabila considerata atat de esentiala in invatare incât ea

justifica principiul amintit de Leplat (1970): “Nu practica este cea care ne
invata, ci practica ale carei rezultate sunt cunoscute”. Diversitatea formelor pe
care le poate capata cunoasterea rezultatelor este reprezentata in figura 3.
Data fiind amploarea lucrarilor legate de acest subiect, ne vom limita la
studierea feedback-ului ca ghidare in invatare.
In prealabil, e necesar sa distingem doua notiuni:
- cunoasterea performantei (CP) (1): adica informatiile pe care sportivul
le obtine din realizarea motrica respectiva;
- cunoasterea rezultatelor (CR): adica gradul de concordanta intre ceea ce
s-a urmarit si ceea ce s-a efectuat (obiectiv atins sau nu).
Daca informatiile privind rezultatul atins sunt destul de usor accesibile
sportivului, cunoasterea performantei este, in schimb, mai dificila. Desigur,
educatorul poate descrie sportivul ceea ce acesta a facut in termeni de spatiu,
timp etc, dar nimic nu se poate substitui “senzatiei” data de miscare, adica
retroactiunilor chinestezice proprioceptive. Se considera ca dobandirea si
controlul miscarii vor fi cu atat mai eficiente cu cat vor fi sprijinite mai mult de
infomatii de acest ordin, de preferat informatiilor vizuale.
Ele sunt capitale in masura in care ele sunt cele care vor determina
sportivul sa modifice, in caz de esec, sau sa reproduca, in caz de reusita, pentru
incercarea urmatoare, planul de actiune prevazut initial.

106
 C P
C R

INTRINSECA EXTRINSECA

SIMULTANA FINALA

IMEDIATA DECALATA

NON VERBALA VERBALA NON VERBALA

TOTALA PARTIALA TOTALA

PARTIALA

Figura 3

Doua cazuri de figura se prezinta:

- sportivul apreciaza dupa aceste informatii ca miscarea nu a fost
executata conform prevederilor sale, desi i-au permis atingerea obiectivului
prevazut. Educatorul poate, in aceasta situatie, sa analizeze caracteristicile
raspunsului neprevazut, dar eficient, astfel incat acestea sa poata fi reprodus
ulterior.
- el apreciaza ca nici miscarea produsa, nici obiectivul atins nu sunt
satisfacatoare: in acest caz, educatorul trebuie sa ajute sportivul sa reconsidere
intreaga problema si in special constrangerile ambientale impuse, pentru a
ajunge la un plan de actiune eficient.
Este necesar sa fie luati in consideratie ca factori importanti:

107
 - timpul scurs intre incheierea sarcinii si aflarea rezultatelor, pe de o
parte, intervalul inter-incercari, pe de alta parte, (figura 4).
- efectul unor activitati intermediare diferite realizate in timpul
intervalului inter-incercari.
Se pare ca timpul nu afecteaza dobandirea deprinderilor motrice. Cu toate
acestea, niste intervale intre incercari foarte scurte (1-2 secunde) se dovedesc
ineficiente.
C.R.

INTERVAL DE TIMP INTERVAL POST C.R.

RASPUNS NOU
MOTRIC RASPUNS
INITIAL Figura4 MOTRIC

Pe de alta parte, introducerea de activitati interpolate in timpul

intervalului dupa aflarea rezultatelor se dovedeste daunator pentru realizarea
motrica, neafectand insa invatarea propriu-zisa. Pentru a incheia, vom mentiona
in fine importanta CR-CP asupra motivatiei sportivului (feedback de
consolidare).

VARIABILITATEA IN PRACTICA

Este o chestiune care se pune deseori educatorului: sarcinile trebuie

variate sistematic pentru a optimiza performanta sau, dimpotriva, trebuie sa se
continue constant si pana la dobandirea invatarii unei deprinderi motrice?
Daca sarcina inchisa (mediul stabil), invatarea pare putin sensibila la o
variatie de la o incercare la alta. Nu se observa decat usoare efecte datorate unei
practici constante la adulti, ceva mai accentuate la copii in situatie de invatare.
Variatia sarcinilor de la o incercare la alta, apare insa mult mai eficienta
cand este vorba pentru sportiv sa dobandeasca o sarcina deschisa. Intr-adevar,
asa cum am amintit mai inainte, caracteristicile spatio-temporale ale unei
deprinderi deschise sunt atat de schimbatoare incat este necesar ca subiectul sa
fie plasat succesiv in fata diversitatii conditiilor concrete in care se desfasoara
deprinderea; aceasta variatie a conditiilor in care se va efectua sarcina permite
subiectului sa se adapteze la toate conditiile de mediu posibile si sa dezvolte o
intrega gama de tipare motrice de raspunsuri.
Cu toate acestea insa, indeosebi pentru subiectul incepator, mediul va
putea fi sensibil simplificat astfel incat sa nu se supraincarce sistemul de
prelucrare a informatiei subiectului, astfel:

108
-in tenis invatarea loviturii de dreapta pe minge inalta, pe minge joasa, pe retur
incrucisat, pe retur in ax, dar pe teren redus.
-in sporturi colective: recurgerea la “mini-jocuri”, apropiate de specialitatea
concreta, pentru a regasi intacte conditiile ambientale, dar pe spatii si cu reguli
adaptate.

ACTIVITATEA MANAGERIALA A ANTRENORULUI

Din punct de vedere etimologic, denumirea de “management” deriva din

verbul englezesc “to manage” = a reusi (a conduce, a dirija, a administra).
Ca teorie si practica sistemul de management este de sorginte economica
si a cunoscut mai multe etape de dezvoltare.
a) La inceput proprietarul, detinatorul de capital avea un dublu rol si
statut; el era proprietarul capitalului si exercita in aceasta calitate si
functie de conducere a intreprinderii (organizarea productiei,
aprovizionarea tehnico-materiala, desfacerea), rezolvand practic toate
problemele. Managementul acestei etape se baza in principal pe
intentie, bun simt, fler, traditie si experienta, avand un predominant
caracter empiric.
b) Pe masura cresterii complexitatii productiei, in perioada de avant a
capitalismului monopolist s-a produs un proces de dedublare:
conducerea laturii tehnico-organizatorice a productiei este lasata tot
mai mult pe seama unor “functionari ai capitalului” care nu detin de
regula sub nici un titlu capitalul, in timp ce proprietarul de capital
ramane antrenat in conducerea directa a laturii social-economice a
productiei. In aceasta etapa apar primele incercari in domeniul
managementului pe baze stiintifice.
c) In etapa actuala de centralizare si concentrare intr-un grad extrem de
inalt a capitalului, de dezvoltare accelerata a tehnologiilor si a
informaticii, a aparut in mod treptat institutia organizatorilor si
conducatorilor profesionisti ai productiei, a managerilor care conduc
toate procesele si activitatile.
“Managerismul” s-a dezvoltat ca teorie si practica in primul rand in SUA
si s-a extins apoi in toate tarile dezvoltate, devenind un factor important de
crestere a eficientei , o “stiinta si o arta a actiunii practice”.
Intr-o exprimare plastica, economistul american Richard Farmer
considera ca “managementul este unul din factorii esentiali care explica de ce o
tara este bogata sau saraca”.
Teoria manageriala porneste de la ipoteza organizatiei (economice)
conceputa ca un sistem deschis, in care mediul intern si cel extern, actioneaza in
sensul dezorganizarii sistemului, potrivit principiului entropiei.
De aici necesitatea interventiei sistemului managerial si a managerului
care asigura existenta si eficacitatea organizatiei.

109
 Treptat, datorita eficientei din sfera economica, sistemul managerial a
inceput sa fie adoptat si in alte segmente ale activitatilor sociale intre care si
sportul si activitatile recreative. A aparut conceptul de "piata a sportului”, atata
timp cat exista “consumatori” si “produse” ale sportului.
Produsele sportului sunt o parte a productiei pietei globale, formata din
produse corporale si incorporale, fiind deopotriva un important factor de
cultura.
In multe tari dezvoltate, impactul economic al sportului este deosebit.
Spre exemplu, in Marea Britanie, in anul 1992, peste 470.000 de persoane au
fost angajate in reteaua sportiva si aproximativ 12 miliarde de lire sterline sunt
angrenate in circuitul economic global prin intermediul produselor si serviciilor
sportive.
Managementul sportului consta in coordonarea tehnicilor, proceselor, a
resurselor financiare, materiale, umane, informationale si de timp precum si a
situatiilor, problemelor si aspectelor contingente, in scopul cresterii eficientei
productiei si schimbului de produse si servicii sportive, precum si maximizarii
rezultatelor – performantelor in sport.
Domeniul de cuprindere a managementului sportului este foarte larg:
- sport de placere – activitati recreative
- sport de intretinere si conditie fizica
- sport in scoala
- sport in cluburi
- sport de elita, sport la nivelul federatiilor si confederatiilor
- sport pentru categorii sociale defavorizate (tineri, varstnici, someri,
femei, handicapati)
- promovarea sportului
- marketingul sportului
La toate aceste niveluri, procesele de management specifice, sunt conduse
de persoane care poseda competente, cunostinte si calitati in organizarea si
dirijarea activitatilor – managerii. Metodele, tehnicile si procedeele utilizate in
procesul managerial insumeaza cunostinte foarte variate din domenii ca:
domeniul de specialitate, sociologia, psihologia, economia, pedagogica,
marketingul, ergonomia, informatica.
Gama managerilor din sport este larga, ea cuprinzand
conducatorii diferitelor organizatii sportive (secretari federali,
presedinti si secretari de cluburi sportive, directori de complexe si
baze sportive) conducatorii proceselor de pregatire – antrenorii
de la diferite nivele – antrenori federali, antrenori ai loturilor
nationale, ai selectionatelor regionale sau locale, antrenori din
cluburi si asociatii, profesori specializati in instruirea sportiva a
copiilor si juniorilor din scoli etc.

110
 Functiile managementului sunt: previziunea, organizarea, coordonarea,
antrenarea si control-evaluarea.
a) Previziunea consta din totalitatea proceselor si actiunilor prin care
managerul stabileste obiectivele esentiale ale organizatiei (grupului) precum si
resursele si mijloacele necesare realizarii acestora.
Previziunea implica o analiza atenta si profunda a resurselor disponibile,
a rezultatelor activitatii trecute, situatii actuale si a scopurilor activitatii.
Scopurile stabilite trebuie sa fie precise, pozitive, masurabile, realiste, sa
cuprinda termene de realizare si responsabilitati.
In functie de durata pe care o vizeaza previziunea se materializeaza in
prognoze (planuri de perspectiva), planuri si programe.
In fundamentarea planurilor si programelor un rol important il joaca
analiza – diagnostic a mediului intern si extern al grupului (organizatiei) si
indeosebi a mediului concurential.
b) Organizarea reprezinta combinarea resurselor umane, materiale si
financiare in cadrul organizatiei, ceea ce conduce la structura organizatiei. Se
stabilesc activitati necesare pentru indeplinirea scopurilor, standardele de
randament, exigentele de calificare, sarcinile si continutul compartimentelor si
posturilor.
c) Coordonarea este organizarea “in dinamica”, ca urmarind sa
armonizeze deciziile si actiunile individuale si de grup, pe baza previziunilor si
sistemului organizatoric stabilite anterior.
Necesitatea acestei functii manageriale deriva din dinamismul grup –
mediu extern si din complexitatea reactiilor individuale (diverse, inedite), din
acest punct de vedere managerul fiind confruntat in circa 80 % din cazuri cu
situatii noi.
Practica manageriala recomanda urmatoarele modalitati de realizare a
functiei la coordonare:
- stabilirea unui sistem eficient de comunicare in cadrul grupului
(organizatiei) care sa incurajeze feed-back-ul.
In acest fel managerul se face inteles de catre membrii grupului si in
acelasi timp poate intelege mai bine pe fiecare.
- utilizarea motivatiei in general si in special in sistemul decizional
cu efecte asupra calitatii deciziei si preocuparilor privind realizarea
practica a acesteia;
- utilizarea delegarii de autoritate (competenta) sub forma unui
raport personal intre manager si membrii grupului;
- definirea clara a opiniilor, atitudinilor si programelor in scopul
asigurarii eficacitatii coordonarii si creearii bazelor practice pentru
managementul prin consultare.
d) Antrenarea cuprinde totalitatea activitatilor manageriale prin care
indivizii sunt atrasi si determinati sa participe la stabilirea si realizarea
obiectivelor planificate.

111
 Baza psihosociologica a antrenarii o reprezinta motivarea, care consta din
satisfacerea necesitatilor si intereselor individuale ale membrilor grupului in
procesul realizarii obiectivelor.
Exista 3 tipuri principale de motivatii:
- motivatiile economice, de ordin material, mijloace de trai, confort,
consum;
- motivatiile psihologico-afective care includ climatul favorabil de
activitate, lipsa tensiunilor si incordarilor, aprecierea data de
conducator;
- motivatiile sociale – necesitati de manifestare, exprimare si
recunostere sociala
- apartenenta la grup, statut social.
Pentru ca functia de antrenare sa actioneze eficient este necesar ca
motivarea pe care o fundamenteaza sa fie complexa, diferentiata si graduala.
e) Controlul si evaluarea consta in masurarea performantelor si
compararea cu obiectivele stabilite, determinand cauzele abaterilor si corectarea
lor.
Compararea rezultatelor si activitatii desfasurate trebuie sa se faca in
functie de un etalon sau criteriu de evaluare. Pentru a fi eficient, controlul
trebuie sa fie continu, preventiv si corectiv.
Cerintele unui control eficient sunt:
- existenta unui sistem informational cu conexiuni inverse (feed-back);
- practicarea de catre manager a inspectiei personale si autocontrolului;
- efectuarea controlului direct la locul actiunii;
- analiza cauzelor abaterilor si tratarea diferentiata a acestora;
- existenta unui sistem de control care sa stabileasca in detaliu modul de
desfasurare a controlului, obiectul, competenta, procedurile, punctele
de control, elementele de evaluare, caile de corectie.

Instrumente si mijloace manageriale

Conceperea si realizarea unui management eficient, implica folosirea
unui ansamblu de sisteme, metode si tehnici manageriale.
Metoda manageriala reprezinta modalitatea in care managerul realizeaza
procesul managerial, transformand informatiile in actiune cu ajutorul deciziilor,
prin armonizarea resurselor cu cerintele si urmarind rezultatele maximale.
Prezentam in continuare, pe scurt, cele mai raspandite metode, aplicabile
in activitatea sportiva.
Managementul pe baza de plan - se stabilesc obiectivele generale si specifice in
concordanta cu prognoza evolutiei mediului (intern si extern) si resursele
disponibile.
Managementul prin rezultate – se stabilesc obiectivele de catre manager si apoi
tot el le compara rezultatele obtinute, alertandu-se cand se produc abateri si
intervenind cu masurile corective necesare.

112
Managementul prin exceptii – abordeaza procesul managerial ca pe un proces
distinct ca sistem cu intrari si iesiri avand ca element de forta tehnologia
informationala. Managerul primeste numai acele informatii care au caracter de
exceptie, reprezentand abateri (pozitive sau negative) de la planuri, programe,
norme sau obiective prestabilite.
Managementul prin obiective – este cel mai frecvent utilizat. Se bazeaza pe
determinarea riguroasa a obiectivelor pana la nivelul executantilor care participa
nemijlocit la stabilirea lor.
Metoda mai are in vedere corelarea stransa a recompenselor si a
sanctiunilor cu nivelul realizarii obiectivelor stabilite.
Managementul participativ – consta in organizarea metodica a activitatii
fiecarui component al grupului, pe baza unei puternice motivari realizate in
special prin stimularea initiativei, creativitatii si aptitudinilor indivizilor si mai
putin prin mijloace corective.
Managerul repartizeaza colaboratorilor obiective de atins si nu sarcini de
executat, oferindu-le posibilitatea de a-si manifesta initiativa si creativitatea.
Mangementul prin delegare – “Modelul Harzburg” consta in promovarea
relatiilor de colaborare folosind delegarea raspunderii si a competentei, fara
desfiintarea ordinii ierarhice. Metoda considera ca cea mai buna cale de a
transforma un executant in colaborator independent si interesat in buna
desfasurare a activitatii este prin delegare de raspundere.
Prin delegare se urmareste atribuirea temporara de catre manager a uneia
din sarcinile sale unui colaborator, insotita si de autoritatea si responsabilitatea
corespunzatoare, precum si de conditiile necesare pentru a putea actiona cu un
anume grad de libertate.
Conditii de aplicare:
- sa existe incredere in colaboratori;
- sarcinile, autoritatea si responsabilitatea delegate sa fie formulate clar
si complet;
- sa se foloseasca criterii clare si comensurabile in definirea rezultatelor;
- sa nu se delege sarcini de importanta deosebita;
- controlul sa fie axat pe verificarea rezultatelor si nu pe modul cum
sunt realizate sarcinile delegate.
Comunicarea in activitatea manageriala
Managementul inseamna mai presus de orice, relatii inter-personale,
pentru ca a conduce inseamna a comunica, a transmite idei, sentimente, decizii,
executantelor si deopotriva a le recepta reactiile, simtamintele, interesele si
aspiratiile.
Trasatura fundamentala a comunicarii este reciprocitatea bazata pe
reactiune – feed-back.
Cerintele unei comunicari eficiente sunt:
- managerul trebuie sa-si precizeze ceea ce vrea sa comunice, sa fie
stapan pe sine, sa nu o faca sub imperiul unei emotii puternice;

113
 - sa foloseasca o exprimare clara, sistematica prin cuvinte simple, usor
de inteles, sa evite vorbaria;
- sa cunoasca bine auditoriul si sa-si adapteze exprimarea nivelului
acestuia;
- sa creeze o atmosfera favorabila comunicarii, caracterizata prin
interes, atentie;
- sa verifice daca cei care asculta au inteles ceea ce li s-a expus,
incurajandu-i sa discute, sa puna intrebari intr-o atmosfera degajata;
- comunicarea sa reflecte activ practicile managerului pentru ca
indivizii sunt influentati nu de ce spune managerul ci in special de
ceea ce face el;
- comunicarea sa fie tratata ca proces, sa aiba caracter continuu, fiind o
indatorire principala a managerului.
Deficiente ale comunicarii:
- distorsiunea cauzata de interferente ca pot insoti informatia sau de
minusuri ale limbajului utilizat;
- filtrajul inteles ca o triere a comunicarilor prin prisma intereselor celui
care primeste mesajul;
- redundanta, ca efect a supraincarcarii comunicarilor rezultata ca
urmare a punerii in circulatie a unui volum foarte mare de informatii.
Managerul si echipa manageriala.
Echipa manageriala reprezinta un grup de lucru ce se constituie de regula
cu caracter permanent, conexat activitatii managerului.
In practica sportiva, asemenea echipe manageriale sunt colectivele
tehnice ale loturilor, birourilor executive ale federatiilor sau cluburilor sportive,
colegiile si comisiile federale.
Aparuta ca raspuns la nevoia pe care o resimte managerul de a folosi
competenta deosebita a anumitor colaboratori, echipa manageriala indeplineste
sarcini de analiza, planificare, organizare sau urmarire a realizarii unor obiective
fundamentale ale organizatiei.
Avanatajele managementului in echipa:
- cresterea competentei in tratarea unor probleme deosebite si adoptarea
deciziilor;
- perfectionarea sistemului de comunicare manageriala;
- motivarea eficienta a colaboratorilor prin incurajarea participarii la
decizii;
- economisirea timpului managerului.
In activitatea practica impreuna cu echipa, managerul nu are obligatia sa
adopte toate punctele de vedere ale echipei, ci, pe baza unei analize profunde si
critice, el este chemat sa le contureze utilitatea si eficacitatea. El trebuie sa
abordeze cu luciditate propunerile si opiniile exprimate si sa le adopte sau sa le
respinga numai dupa ce le-a analizat in profunzime.

114
Profilul general al managerului
Profesiunea de manager (conducator) reclama un ansamblu de trasaturi de
personalitate, aptitudini, competenta profesionala, temperament, caracter si
calitati intelectuale, cuprinse intr-un sumum de cerinte de gandire, actiune si
comportament care trebuie sa-l conduca la succesul in activitate. Deosebit de
important in exercitarea rolului managerului este stilul de lucru al acestuia.
Stilul de lucru exprima modul specific, personal de a gandi, a actiona si a se
comporta al managerului in procesul de conducere.
Pentru a putea actiona eficace, managerul trebuie sa dispuna de o gama
intreaga de mijloace economice, juridice si morale precum si de un sistem de
metode de convingere sau de constrangere.
Este esential insa, ca activitatea sa, managerul sa manifeste spirit de
angajare personala si de colaborare.
Pornind de la aceste 2 trasaturi fundamentale, in teoria si practica
manageriala sunt recunoscute 5 titluri de conducere eficace:
Organizatorul stabileste relatii ierarhice corecte bazate pe definirea clara a
atributiilor. Insista ca totul sa fie bine organizat si asigura un grad ridicat de
interventie a colaboratorilor, influentandu-i pe acestia numai in limite discrete.
Evita sa-si manifeste dezacordul si nu se implica in conflicte.
Participativul concepe conducerea sub forma unei echipe in care toti se simt
solidari cu rezultatele obtinute, colaboratorii avand in permanenta canale
deschise pentru a-si exprima liber opiniile.
Accepta sa fie influentat si recomanda interinfluentarea, stie sa dea sfaturi
utile si in situatii conflictuale se implica si analizeaza cauzele.
Intreprinzatorul considera ca rolul sau consta in principal in a conduce pe
fiecare colaborator in scopul ca acesta sa obtina cele mai bune rezultate; are o
mare influenta asupra colaboratorilor. Accepta competitia si abordeaza cu curaj
starile conflictuale. Stabileste relatii ierarhice clare, bazate pe competenta.
Realistul stabileste relatii ierarhice bazate pe incredere si respect mutual,
adoptand decizii importante numai dupa ce a consultat colaboratorii. Da ordine
precise preocupandu-se si de conditiile de aplicare a lor. Nu este agresiv si
considera ca influentele reciproce pot asigura autoreglarea sistemului; intervine
rar, deoarece aceasta nu i se pare util.
Maximalistul considera ca ierarhia trebuie sa faca dovada utilitatii sale.
Este convins ca divergentele, influentele reciproce pot genera idei si
solutii eficiente, accepta influentele nonformale.
Isi gandeste cariera incercand sa obtina rezultate durabile.
In opozitie cu aceste stiluri de conducere, exista urmatoarele stiluri de
conducere neeficienta – birocratul, demagogul, autocratul, oportunistul si
utopistul modernist.
Toate aceste informatii si date au un caracter general, ele putand fi
preluate si adaptate la procesul managerial al sportului, in scopul optimizarii si
cresterii eficientei activitatii federatiilor de specialitate, cluburilor si asociatiilor

115
sportive, loturilor nationale si olimpice, precum si a altor organisme sportive din
tara noastra.

CAPITOLUL VII

PRACTICA IN UNITATILE SPORTIVE BAZA

EXPERIMENTARII PREGATIRII STIINTIFICE

Cunoasterea organizarii si functionarii unei unitati sportive , sectie de

copii, juniori;

 Asistarea si Exersarea didactica sub conducerea mentorului, a unor

activitati de observare nemijlocita, simulare si analiza a unor activitati
instructiv-educative la nivelul sectiei ;
 Formarea abilitatilor practice prin activitati didactice de "proba", parti din
lectia de antrenament.
 Sustinerea unor activitati didactice model, condus sportivi in procesul de
antrenament si in competiii care vor fi considerate finale, si notate de
catre coordonatorul stabilit de catre federatie.

Pentru a atinge aceste obiective specialistii in didactica ramurei de sport

au elaborat un portofoliul de practica pedagogica.

Lucrarea raspunde necesitatilor cursntului, de a avea un instrument de

lucru, util în observarea si evaluarea, într-o prima etapa, a activitatii didactice si
în proiectarea, în final, a unor activitati didactice tip lectie, de antrenament în
principal.

Structura portofoliului de practica pedagogica este astfel conceputa

pentru a raspunde unor nevoi de initiere în profesiunea didactica a antrenorului.
Este necesar sa studiati acest portofoliu cu atentie înainte de începerea practicii
pedagogice pentru a fi deja familiarizati cu notiunile vehiculate si cu logistica
actului didactic impus de ORIENTAREA METODICA A FICAREI
FEDERATII SPORTIVE si, de asemenea pentru a exploata în mod optim
materialele si informatiile pe care le contine. Gradul de elaborare a acestor
materiale este de complexitate medie si tine cont de stadiul initiatic al pregatirii
sportive a Dv. ca fosti sportivi de performanta ,beneficiari ai stagiului de
practica si utilizatori ai cunostiintelor teoretice primite la cursuri .

116
 În ceea ce priveste structura, lucrarea cuprinde precizari privind cadrul
legal al desfasurarii practicii pedagogice, modele de fisa de asistenta (care pot fi
adaptate de catre cursanti tipurilor de lectii de antrenament asistate prin
omiterea anumitor termenii si/sau adaugarea altora, respectiv prin focaliazarea
treptata pe anumite componente ale actului didactic, cum ar fi "aparatelor
ajutatoare, a lucrului cu greutati, al elemetelor acrobatice si de lupta, etc."

"Ce tipuri de exercitii au fost utilizate în lectie?", "ce resurse materiale si

echipament au fost utilizate?",pentru ca mai tîrziu sa se treaca la analiza
planurilor de lectii si la folosirea integrala a fiselor de asistente. Modele de
structuri-cadru de proiecte ale lectiei de antrenament (care cuprind, deci, doar
jaloanele structurale necesare, de asemenea adaptabile creator situatiilor
didactice, modele care dau posibilitatea modelarii lor constructive),.

Modele individuale pe sportivi vor insoti fisa de autoevaluare, necesare

atît în discutiile intercolegiale cu antrenorul dupa asistentele la ore, dar si în
autoaprecierea propriilor lectii (de proba, finale).

Sunt alocate spatii pentru modele de planificare calendaristica (anuala si

semestriala) si atit pentru un proiectul semestrial, anual cit pentru elaborarea
lucrari finale a Diplomei de absolvire.

Multe din aceste documente scolare cuprind si scurte note de subsol

explicative. De asemenea exista un model de fisa de caracterizare
psihopedagogica, pe care cursantul trebuie sa-l completeze, intervievînd
sportivii în timpul antrenamentului si al copmpetitiei.

Dorim sa subliniem în mod expres faptul ca aceste materiale , sunt

produsul unor work-shop-uri pe probleme de didactica disciplinelor, de formare
a antrenorilor, de elaborare a unor materiale pentru aplicarea mai asidua a
metodelor activ participative elaborate de catre federatiile sportive, sau sunt
produsul unor antrenori, de diferite specialitati români,si straini care au
elaborat materiale de specialitate care circula în mediile sportive în mod
frecvent si care le-au propus pentru discutii colegilor cu ocazia unor work-shop-
uri. Ele s-au diseminat în rîndul antrenorilor si circula liber.

Mentionam ca datorita calitatii si utilitatii lor ca instrumente de lucru

pentru o mai buna gestionare a procesului de învatare si datorita caracterului de
noutate nu am putut sa omitem de la discutie unele materiale ca :Teoria si
metodica Antrenametului sprtiv a execelentului autor Tudor O Bompa
,Pedagogia Sportului , Periodizarea Antrenamentului cit si a celorlalte manuale
ale scolii.

117
 Pe de alta parte nu am dorit ca practica pedagogica sa fie destinata numai
formarii initiale a cursantiilor, urmarind ca în didactica disciplinei sa vehiculeze
doar informatia clasica, nucleul dur al disciplinei, am urmarit ,sa se ralieze o
instruire moderna pe baza noutatilor aparute in fenomenul sport, cit si in
procesul de învatamânt sportiv, care în mare parte utilizeaza cunostintele Stintei
Sportului,deja aplicate in procesul modern de formare a noii categori de
antrenori.

Mini-ghid de practica pedagogica

Veti lucra în grupe si trebuie sa frecventati orele de Asistentele la orele predate de antrenorii
practica tot timpul împreuna, ca o echipa. O alta vostri fac parte din programul vostru de
abordare va face ca practica sa nu fie eficienta formare si trebuie sa fie urmate de discutii
intercolegiale si de feed-back constructiv. Nu
ezitati sa va sprijiniti unii pe ceilalti.
Veti fi îndrumati de catre un antrenor care are aceasta Trebuie sa tineti o evidenta completa a
calitate atestata printr-o delegare primita din partea practicii pedagogice. Acest lucru va este
federatiei. facilitat de portofoliul de fata. El cuprinde si
un raport final asupra progresului pe care l-ati
facut. Acest raport este un document
important si se ataseaza la examenele finale
ale anului I si II.
Antrenorul - mentor, lucreaza în parteneriat pentru Spre sfîrsitul practicii pedagogice va trebui sa
formarea Dv. si tin permanent legatura pentru atingi o serie de obiective de predare. Acestea
satisfacerea nevoilor Dv. de formare didactica , cu sunt consemnate în carnetul de practica. Ele
conducerea federatiei si a scolii.. sunt standardizabile dupa gradul de
îndeplinire a acestor obiective si
cuantificabile prin note.
Orele de asistenta vor fi stabilite de comun acord cu Carnetul de Practica va fi folosit în evaluarea
antrenorul - mentorul în functie de orarul acestuia si lectiilor tale asa cum este folosit pentru toti
al Dv. O data acest lucru stabilit dati dovada de antrenorii. El se prezinta sub forma unei grile
corectitudine si profesionism si respectati întelegerile. de evaluare.
Cînd veti fi antrenorii nu veti putea lipsi de la ore.
Dorim sa manifestati flexibilitate pentru a putea
beneficia din plin de aceasta experienta.
Exista o planificare legata de experienta voastra de Notarea dupa grila de evaluare
formare initiala. Este proiectata în asa fel încît sa va NOTA-DESCRIERE
asigure preluarea responsabilitatii treptate a predarii 10- foarte bine, 9 – destul de bine, 8 – bine,
pîna la asumarea ei completa. Veti preda la nivele si
grupe diferite si va trebui sa asigurati împreuna cu 7 – satisfacator, 6 - nesatisfacator
mentorul abordarea unei game variate de lectii (de

118
exemplu lectii de formare de deprinderi, de Amintiti-va ca sunteti un musafir în sectia
perfectioare tehnica, de condos si stability tactica de unde faceti practica pedagogica. Sunteti
concurs etc.). În total sunt prevazute 2.200 de ore de privilegiati de directorul unitatii sportive ,
practica, în care veti exersa proiectarea didactica, de catre antrenorii sectiilor sportive.care au
observarea, participarea la feedback, familiarizarea cu aceptat ca voi sa participati la viata sportiva.
programa disciplinei sportive si cu activitatea de la
nivelul sectiilor pina la nivelul loturilor de sportivi
,etc.
Se va pune accentul pe aspectul FORMATIV al Va recomandam :
practicii pedagogice, veti fi îndrumati, nu judecati. - Sa va purtati politicos în orice împrejurare ;
Veti fi încurajati sa va autoevaluati în scopul de a - Sa adoptati o atitudine profesionala ;
prelua responsabilitatea formarii voastre. - Sa încercati sa întelegeti viata sectiei si sa
contribuiti la aceasta într-un mod pozitiv ;
- Nu uitati sa va prezentati ori de cîte ori este
nevoie (inclusiv cînd conduceti
antrenamentele sectiei).
- Adoptati o tinuta decenta, corespunzatoare
statutului profesional al antrenorului.

CAPITOLUL VIII

STRUCTURA SISTEMULUI DE INVATAMÂNT SPORTIV IN

CONFORMITATE CU LEGILE SI DIRECTIVELE
COMUNITARE (UNIUNEA EUROPEANA)
CONVENTII, REZOLUTII SI RECOMANDARI EUROPENE
(CONSILIUL EUROPEI)

Explozia gigantica a performantelor sportive din ultimii 15

ani, a constituit un punct de cotitura in definirea unor strategii
nationale si internationale privitoare la obiectul si continutul
fenomenului social pe care il reprezinta “SPORTUL” in
societatea moderna contemporana.
Eforturile si interesul unor cercetatori izolati in prima faza, au fost
sustinute de forurile internationale de specialitate C.I.O., federatii
internationale, centre si institutii de resort nationale, urmarindu-se clarificarea
problematicii pentru dezvoltarea teoriilor si integrarea stiintelor care au ca
obiect “activitatea sportiva” intr-o stiinta unitara cu obiect de sine statator
“stiinta sportului”.
Stiinta sportului are in prezent “obiect de cercetare autonoma”,
(fenomenul sport – obiect formal) ; “ concepte si metode de cercetare specifice,

119
(derivate din criteriile stiintifice ale altor stiinte) si o terminologie stiintifica
proprie.
Teoria antrenamentului, medicina sportiva, pedagogia, psihologia,
sociologia, biomecanica, informatica, jurnalism sportiv, instalatii si echipament
sportiv – au constituit centrul de greutate al cercetarilor, continutul acestora
cazând sub incidenta restructurarii si modernizarii, in concordanta cu evolutia
performantelor sportive.
Stiinta antrenamentului, teoria antrenamentului, antrenamentul sportiv,
antrenoriatul, antrenorul, competitia, sportul de performanta, sportul de inalta
performanta, performanta, motivatia de reusita, medicina sportului sunt doar
unele din componentele care fac obiectul de studiu al celor care se apleaca cu
pasiune pentru reglementarea nationala si internationala a “ Fenomenului
Sport”.
Aceste preocupari si idei noi din viata sportiva internationala au patruns
greu in tara noastra unde se manifesta inca un conservatorism greu de inteles,
care are rezultate nefaste in perfectionarea sistemului national privitor la
formarea noilor generatii de specialisti, cu precadere antrenorilor pe ramuri de
sport.
Pornindu-se de la locul central de decizie si conceptie pe care il are
antrenorul in cadrul Stiintei sportului ca “ Persoana competenta (expert) care
dirijeaza (trains) sportivii in antrenament si ii conduce (coaches) in competitie “
formarea acestora impune: in plus, pe lânga cunostintele si aptitudinile necesare
oricarui profesor de educatie fizica, antrenorul trebuie sa posede cunostinte
tehnice specifice domeniului sau de specialitate pe baza unei educatii adecvate,
(sportivi de inalt nivel) experienta personala in antrenamente si competitii.
Pornindu-se de la aceste precizari, coroborate cu cerintele
“Antrenamentului Sportiv”, la baza formarii si atestarii acestora, se afla
prevederile federatiilor sportive in concordanta cu strategia generala a fiecarei
discipline sportive, definitivata de catre M.T.S.
Formarea se realizeaza prin selectia celor mai valorosi sportivi care
urmeaza un proces de pregatire universitar si nonuniversitar.
In formarea universitara federatiile se implica si impun cerintele teoriei,
metodicii si practicii antrenamentului sportiv, iar in formarea “nonuniversitara”
dirijeaza si conduc, prin cei mai valorosi anternori, procesul de invatamânt.
Sistemul de invatamânt sportiv este configurat in conformitate cu Legile
si Directivele Comunitare (Uniunea Europeana) cu Conventiile, Rezolutiile si
Recomandarile Europene (Consiliul Europei) si cu intentia de conservare a
caracteristicilor nationale ale sistemului ce functioneaza in prezent in România.
El reprezinta o structura noua pentru pregatirea specialistilor domeniului
sport asa cum este el utilizat in sistemele sociale ce se bazeaza pe economia de
piata.
Proiectul de Sistem National al Stiintei Sportului se doreste a constitui un
cadru general deschis de formare a “activistilor” (termenul considerat in sensul

120
de “a fi activ/ participativ/ implicat/ responsabil”) domeniului sport, prin care sa
poata fi asigurata alternativa profesionala (oferta) care sa corespuna cu tot mai
larga varietate a solicitarii, (comanda sociala) venita din partea individului sau a
grupurilor de indivizi interesati de a face investitii financiare si de timp intr-un
domeniu al sportului ce asigura o perspectiva socio-culturala-economica vasta.
Sunt incluse in acest sistem progresiv atât pregatirea non-universitara cât
si formarea universitara, cu obiectivul declarat al accesibilitatii la nivelul cel
mai inalt de calificare profesionala, dar si a colaborarii voluntare neretribuite.
Pentru a fi credibil, acest proiect a luat in considerare cele mai noi
evolutii si studii, ce ar trebui sa stea la baza actiunilor organismelor,
organizatiilor si institutiilor de la nivel local, regional si central al domeniului
sport.
La nivel European se constata o preocupare crescânda pentru obtinerea
consensului privitor la luarea deciziei privind aparitia unei Directive dedicate
exclusiv ocupatiilor (meseriilor) in relatie cu sportul.
La nivel National se constata o sporire a interesului pentru formarea si
perfectionarea persoanelor care muncesc in interiorul domeniului sport, chiar
daca acesta este denumit sub mai multe moduri. In ultimii ani s-au manifestat
tot mai multe tipuri de astfel de actiuni, in principal din partea sectorului non-
guvernamental NGO (public si particular), fapt care a condus la o reactie
pozitiva a organismelor guvernamentale (GO), ce trebuie sustinuta sub toate
formele.
Consideram ca este necesara adaptarea grilei nationale, in prezent in
vigoare, in sensul respectarii continutului si denumirilor utilizate in
Documentele Europene, pentru a facilita demersurile facute, sau care se vor
face, pentru recunoasterea inter-state a diplomelor atestând calificarea
profesionala.
Consideram ca este necesara asumarea responsabilitatii organismelor de
la nivel central pentru sustinerea initiativelor (inca izolate) venite din partea
unor persoane publice sau private privind stabilirea unei viziuni general comune
asupra domeniului sport si pentru completarea “spatiilor goale” din formele de
manifestare ale activitatilor sportive, lasate mostenire de conceptia pedagogista
- unilaterala - a “formarii omului nou” -supus si docil. Mesajul lansat fiind
“unitate prin diversitate conceptuala” si “subsidiaritate” in relatiile dintre
structurile guvernamentale si cele non-guvernamentale.
La baza elaborarii structurii invatamântului sportiv stau :

Documentele oficiale emise de Uniunea Europeana si Consiliul Europei

referitoare la formarea personalului care desfasoara o activitate
permanenta sau periodica in domeniul sport.

121
 Documente au fost elaborate si difuzate prin Reteaua Institutiilor
Europene de Stiinta Sportului (ENSSHE / REISS) a Uniunii Europene (Londra,
Marea Britanie).
a) European Structure for the 5 levels of Coaches’ Training.
1. (Proposition presented by the European Network of Sport
Sciences Institutes, Reiss)
b) European Net
1. University Institutes in Sport Sciences in Europe
2. Non - University in Sport Sciences in Europe
c) European Doc
1. Doctoral Students in Sport Sciences in Europe

Documente difuzate prin Reteaua Ofiterilor cu Informatia Sportiva

(SIONET) a Comitetului Director pentru Dezvoltarea Sportului, Divizia Sport a
Consiliului Europei si de Centru pentru Informatia Sportiva al Consiliului
Europei, “Clearing House”, (Bruxelles, Belgia).
a) The Council of Europe’s Work on Sport 1967-1991 (vol 1& 2)
b) The Council of Europe’s Work of Sport 1992-1996
c) Commitet for the Development of Sport (CDDS)
(Annual report of the CDDS for 1997. Strasbourg, March 1998)

1. Natura sistemului de pregatire:

Sistemul de pregatire al antrenorilor este diferit in fiecare stat al
U.E.
In unele dintre ele predarea se transforma intr-o abordare teoretica
si / sau academica, dar in oricare predarea se bazeaza pe experienta
profesionala.
2. Structura Europeana sugerata pentru pregatirea antrenorilor.

Se bazeaza pe:
- defineste diferite nivele de pregatire, in raport cu starea de fapt curenta
a cursurilor de pregatire relevante din Europa si cu textele legislative
ale Comunitatii Europene (Directivele 89/48/CEE, 95/51/CEE si
Decizia 85/368/CEE).
- stabileste standardele europene pentru conditionarea admiterii la
pregatire, durata minima si recunoasterea,
- defineste profilul profesional al unui antrenor in diferitele nivele ale
pregatirii, prin descrierea “sarcinilor” si a principalelor “câmpuri de
activitate” pentru fiecare nivel.
- defineste competentele si câmpurile de cunostinte potrivit sarcinilor si
activitatilor antrenorului;

122
 - subliniaza liniile delimitative ale modulelor europene ce corespund
profilului profesional, asa cum acesta a fost definit pentru fiecare nivel
de pregatire.
 Progresia si abordarea pentru pregatirea antrenorilor:
Câmpul de actiune al pregatirii antrenorilor, care sunt insarcinati in
primul rând cu performanta de inalt nivel, trebuie sa ia in consideratie
faptul ca exista abordari diferite, dar complementare, ce tin cont de
varietatea câmpurilor antrenamentului, cum ar fi:
- antrenor instruit pentru conducerea antrenamentului tehnic
- antrenor instruit in stiintele si teoriile antrenamentului sportiv
- antrenor care va fi responsabil cu managementul sistemelor de
antrenament si al structurilor
 Recunoasterea si certificarea calificarii si atestarii in meseria de
antrenor este de competenta organizatiilor guvernamentale definite cu
responsabilitatea si conducerea domeniului sport:
- Recunoasterea reciproca a rolurilor importante jucate de sectoatrele
universitare si non-universitare in formarea antrenorilor, revin in
responsabilitatea federatiilor sportive nationale;
- Unitatile de specialitate aflate in componenta organismelor
guvernamental mandatate, au responsabilitatea reprezentarii si
implementarii deciziilor emise Resortului European de Stiinte a
Sportului pentru tarile comunitare si extracomunitare.
 Câmpul de activitate a fost formulat pentru a:
- stabili mijloacele pentru analizarea variatelor sisteme de instruire a
antrenorilor din fiecare stat al U.E.
- usura convergenta diferitelor sisteme de pregatire.
- usura mobilitatea antrenorilor in interiorul diferitelor state ale U.E.

ORGANIZAREA STRUCTURILOR DE CALIFICARE

 In statele U.E., sistemul de calificare construieste gradat competenta si

responsabilitatea profesionala, datorita unui sistem cu nivele evoluând de
la 1 la 5.
 Calificarea corespunzatoare fiecaruia dintre cele 5 nivele de pregatire este
acordata in cooperare cu autoritatile sportive competente, in fiecare stat.
 Persoanele calificate au permisiunea de a trece de la un nivel la altul
 Diferitele institutii implicate in pregatirea (instruirea) antrenorilor trebuie
sa coopereze.
 Admiterea la nivelele 3,4 si 5 este deschisa oricarui antrenor, pe baza
urmatoarelor proceduri:
a) confirmarea experintei si/sau profesionala in antrenorat.

123
 b) recunoasterea cursurilor de pregatire parcurse anterior (calificare,
durata continut)
c) test de admitere bazat pe cerinte standard specifice pentru fiecare
nivel.
 Instruirea este continua de la nivelul 1 pâna la 4. Nivelul 5 incepe o data cu
inmatricularea in universitate, fara a avea obligatia de a completa nivelele
inferioare. Totusi, anumite state pot lua in considerare in scopul determinarii
criteriilor de admitere si nivelele 3 sau 4.
 Trebuie planificate legaturi de la nivelele 4 la 5, si de 5 la nivelele 4 si 3
(pentru candidatii care nu urmeaza un curs specializat in sport, pe durata
studiilor universitare). Universitatile si Academiile de Sport ce acorda
diploma de nivel 5 pot oferi credite si exceptari candidatilor ce trec de la
nivelul 4 la nivelul 5.
 Cerintele de durata minima, pentru diferitele nivele de pregatire, nu sunt
reprezentate doar prin ore in contact direct (cursuri de clasa ci si prin
invatamântul practic efectuat de regula pentru sportivii de inalt nivel la locul
de pregatire, lot-club).
- invatamânt modular (Open Univesity, Scoli, Academii) Nationale de
Antrenori.
- invatamântul la distanta, pentru structura federala
- validarea si recunoasterea experientei practice/profesionale in
antrenorat pot fi luate, de asemenea, in considerare, pentru scurtarea
timpului practic.
 Câmpul de activitate al structurii:
In ideea de a asigura anumite orientari, câmpul de
lucru a fost determinat pentru nivelele 3,4 si 5, prin specificarea urmatoarelor
puncte:
- Rolul antrenorului: este nivelul sau de autonomie si responsabilitate
(contract).
- Sarcini: este definirea rolului principal al antrenorului.
- Sfera de activitate: actiunile realizate de catre antrenor.
- Câmpul de competenta: principalele câmpuri de investigare necesare
functiei de antrenor.
- Competente specifice: reductia unui câmp larg de competente.
- Conditii de admitere: conditiile cerute unui candidat pentru a se
inregistra la un anumit nivel.
- Durata pregatirii: trebuie sa includa:
 instruire teoretica si practica
 cursuri de instruire urmate “pe teren”
 experienta profesionala:
a) antecedente sportive
b) experienta anterioara
- Evaluare si certificare:
124
 In acest moment nu exista nici un punct de referinta in structura
câmpurilor de cunostinte cerute fiecarui nivel, totusi definirea
competentelor specifice ofera un ghid cam cum ar trebui sa fie aceste
câmpuri. Pe durata medie, activitatea REISS poate fi considerata ca ajuta
la convergenta cursurilor de pregatire europene. In prezent, se accepta ca
fiecare stat isi va determina modul in care se vor stabili disciplinele care
sa sprijine câmpul de activitate.

SISTEM DE DEZVOLTARE SI MONITORIZARE

Se propune sa fie pus la punct un sistem de dezvoltare si monitorizare

pentru a urmari implementarea câmpului de activitate sugerat de U.E. Un
asemenea sistem va fi coordonat de Institutele de Stiinta Sportului ale
Comitetului European pentru Antrenorat, si va avea urmatoarele functii:
1. Sa urmareasca eficienta câmpului de activitate sugerat in contextul
implementarii acestuia in U.E. si sa asigure amendamente ori de câte ori este
nevoie;
2. Sa urmareasca nivelul si progresele tuturor cursurilor si initiativelor
declansate de catre Institutele de Stiinta Sportului ale Retelei Europene.
3. Sa asigure organelor competente mijloace pentru a face mai usoara
recunoasterea diplomelor, având in minte in permanenta ideea mobilitatii fortei
de munca.

LEGISLATIA UNIUNII EUROPENE

A. Ordinele privind sistemul general de recunoastere a pregatirii

profesionale.

Prima Directiva (89/48/CEE) acopera diplomele de studii inalte,

acordate dupa completarea unei perioade minime de trei ani de pregatire
profesionala.

A doua Directiva (92/51/CEE) se ocupa de nivelele de pregatire care nu

au fost acoperite prin sistemul initial general. Acesta este sistemul care
corespunde invatamântului superior de scurta durata, invatamântul post-liceal
(forma scurta sau forma lunga) fiind posibil de a se completa prin pregatire
profesionala sau experienta practica.

Cele doua Directive divid perioada de pregatire pentru “ocupatii”

(profesii, meserii) permanente, in trei nivele :

125
 Nivelul 3: Diploma - incepând dupa 1 (primul) sistem general; este
acordata ca o completare a pregatirii post-liceale si are o durata de cel putin 2
ani.
Nivelul 2: Diploma - incepând dupa 2 (al doilea) sistem general; este
acordata ca o completare a pregatirii post-liceale si are o durata de cel putin 2
ani.
Nivelul 1: Certificat - incepând dupa 2 (al doilea) sistem general; este
acordata ca o completare a pregatirii liceale (curs de minimum 1 an).
- categoria a 5 a (1 in sistem european).
B. Structura europeana pe 5 nivele a pregatirii profesionale (85/368 CEE)

In scopul de a oferi o structura de pregatire pentru ocupatiile in relatie cu

sportul, a fost luata o decizie a Consiliului Ministrilor Europeni pentru Educatie
(16 iulie 1985), in legatura cu recunoasterea calificarii prin pregatire
profesionala in interiorul statelor membre ale Comunitatii Europene.
Dorind recunoasterea varietatii de sisteme de pregatire din statele
membre, aceasta decizie a Consiliului stabileste nevoia de convergenta a
politicilor privind pregatirea profesionala.
A fost stabilita, ca punct de referinta, o structura a nivelelor pregatirii
profesionale, care constituie primul pas spre acordarea intre diferitele state
membre a calificarii profesionale, inaintea oricarei schimbari a statutului
muncitorilor (vezi anexa 1).

SISTEMUL GENERAL DE RECUNOASTERE A DIPLOMELOR SI

CERINTELE DE ADMITERE LA PREGATIRE, DURATA MINIMA SI
CONFIRMAREA CURSURILOR DE INSTRUIRE A ANTRENORILOR
PE
5 NIVELE

Directiva 89/48/EEC si nivelul V (I si II in România) al instruirii antrenorilor:

Pregatirea pentru antrenorat Directiva 89/48/EEC

Nivelul V (I-III in România)
Evaluarea si titlul acordat:
-examinarea cunostintelor teoretice si
capacitatilor practice in antrenorat;
- diploma (acordata de autoritatile competente).
Cerinte pentru admitere:
- diploma a invatamântului secundar sau
certificat ce permite accesul la studii superioare;
- experienta practica in sportul ales.
“ In contextul acestei Directive trebuie aplicata
urmatoarea definitie:
Diploma, orice diploma, certificat sau alta
evidenta a unei calificari formale sau orice seturi
de astfel de diplome, certificate sau evidente:
- care este acordata de catre o autoritate
competenta a unui stat membru, desemnat in
concordanta cu propriile legi, reglementari sau

126

Durata minima:
a) 8 semestre, 2400 de ore (4 ani de studii
universitare; postliceale; 7 ani - activitate ca
antrenor)
** 1200 ore de pregatire de baza in stiintele
sportului;
** 1200 ore de pregatire specifica in sportul ales.
b) 2 ani de experienta practica in antrenorat
(validata de autoritatile competente)
hotarâri administrative;
- care dovedeste ca detinatorul a finalizat cu
succes un curs postliceal cu o durata de cel putin
3 ani, sau echivalentul unei parti din aceasta
durata, la o universitate sau institutie de
invatamânt superior sau alta institutie de nivel
similar si, unde este cazul, ca a finalizat cu
succes pregatirea profesionala ceruta suplimentar
de catre cursul postliceal, si care dovedeste ca
detinatorul are calificarea profesionala ceruta
pentru inceperea sau continuarea unei profesiuni
regulate in acel stat membru.

NOTA:
Cerintele Directivei au fost amplificate pentru a asigura natura specifica a
antrenoratului ca ocupatie:
* conditiile de admitere:
- experienta practica in sportul ales, este esentiala pentru a putea
profesa cu succes.
* durata minima:
- ca regula generala, pregatirea de nivel universitar in stiinta
sportului implica 4 ani; este logic ca durata minima de referinta sa fie de 4 ani.
- experienta profesionala, este un aspect important al
antrenamentului; textul stipuleaza , in acord cu acesta, necesitatea unei
experiente practice in antrenament la toate nivelele de pregatire.
Directiva 92/51/EEC si nivelul IV al instruirii antrenorilor:

Pregatirea pentru antrenament Directiva 92/51/EEC

Nivelul 4
Evaluarea si titlul acordat:
-examinarea cunostintelor teoretice
capacitatilor practice in antrenament;
-diploma (acordata de autoritatile competente).evidenta a unei calificari formale sau orice seturi
Cerinte pentru admitere:
-certificat pentru nivelul III;
Durata minima:
a) 600 de ore (800 de ore in România);
b) 2 ani de experienta practica in antrenament Printre conditiile de admitere, ca regula generala,
(validata de autoritatile competente);
c) 800 de ore pe an in România;
d) 3 ani experienta in România.
“ In contextul acestei Directive trebuie aplicata
si
urmatoarea definitie:
Diploma, orice diploma, certificat sau alta
de astfel de diplome, certificate sau evidente:
- care este acordata de catre o autoritate
competenta a unui stat membru, desemnat in
concordanta cu propriile legi, reglementari sau
hotarâri administrative;
- care dovedeste ca detinatorul a finalizat cu
succes un curs postliceal cu o durata de cel putin
1 an, sau echivalentul unei parti din aceasta
durata;
este si finalizarea cu succes a invatamântului
liceal-conditie de admitere la universitate sau
invatamântul superior si pregatirea profesionala
care poate fi o conditie suplimentara la acel curs

127
 postliceal.

NOTA:
Cerintele Directivei au fost amplificate pentru a asigura natura specifica a
antrenoratului, ca ocupatie:
* conditiile de admitere:
- certificatul de nivel III este propus sa completeze/inlocuiasca
diploma/certificatul invatamântului liceal;
* durata minima:
- durata minima de referinta este considerata: 1(un) an pregatire
teoretica si practica a fost suplimentat cu 2 (doi) ani de pregatire practica
vocationala (ocupationala), ce urmeaza a fi completati inainte sau, partial, pe
timpul desfasurarii cursului.

Directiva 92/51/EEC si nivelele 1-3 ale instruirii antrenorilor

Pregatirea pentru antrenorat Directiva 92/51/EEC

Nivelele 1-3 (3-5 in România)
Evaluarea si titlul acordat: “ In contextul acestei Directive trebuie aplicata
-examinarea cunostintelor teoretice si
urmatoarea definitie:
capacitatilor practice in antrenorat; Diploma sau certificat: evidenta de invatamânt si
-certificat nivelele 3-5 (in România) pregatire sau orice seturi de astfel de evidente:
(acordata de autoritatile competente). -sunt acordate de catre o autoritate competenta a
Cerinte pentru admitere: unui stat membru, desemnat in concordanta cu
-experienta practica in sportul ales; propriile legi, reglementari sau hotarâri
-certificate de nivelul 1 si 2 (acolo unde sunt
administrative.
incluse in sistemul national de formare a -care dovedeste ca detinatorul, dupa ce a urmat
cadrelor). invatamântul liceal, a finalizat cu succes un curs
de formare sau pregatire urmat la o institutie
Durata minima: educationala sau practica sau la locul de munca,
sau combinat, institutie de invatamânt si locul de
a) 300 de ore; munca si, complementar unde este cazul, pe baza
probelor (testari) sau a practicii profesionale
b) 2 ani de experienta practica in antrenorat cerute suplimentar la acest curs sau probelor
(validata de autoritatile competente). (testelor) si practicii profesionale cerute
suplimentar la acest curs secundar.

In loc de concluzii:
Trebuie notat faptul ca Directiva nu ofera detalii pentru conditiile de
admitere la pregatire si nici durata minima pentru nivelul 3.
128
 In concordanta, referirile la nivelul 3, a Scalei Europene propuse, au fost
formulate in lumina situatiei “europene” in ceea ce priveste cursurile de formare
a antrenorilor din diferitele state membre.

SCHEMA EUROPEANA PENTRU ACREDITAREA FORMARII

CONTINUE A ANTRENORILOR

“Europenizarea” programelor de formare poate fi obtinuta in mai multe

moduri:

a) Standardele europene trebuie luate ca punct comun de referinta.

b) Trebuie sa fie asigurata mobilitatea personalului de formare si a
antrenorilor ce sunt parte a programelor nationale de formare existente.
c) Este necesara introducerea “Cursurilor Europene de Formare”.

1. Primul aspect, a carei importanta este unanim recunoscuta, trebuie sa

favorizeze atât procesul cât si pregatirea “Manualelor pentru Antrenorat”.
2. Al doilea aspect, (mobilitatea) este realizata prin intelegeri bi-(multi)-
laterale intre organizatiile responsabile cu formarea, cu sprijinul organelor
responsabile pentru recunoasterea calificariilor in domeniul interesat. Aceasta
mobilitate este esentiala, deoarece nu exista nici un substitut pentru contractul
direct.
3. In ceea ce priveste cel de al treilea punct, trebuie facute eforturi pentru
organizarea de cursuri de formare integrate la diferite nivele.
Sistemul formarii continue a antrenorilor

- Diploma europeana nivel B = categoriile 5 si 4 in România (categoriile

1 si a 2 a in sistem european); Directivele CCE 89/48 pentru nivelul 5,
Directivele CCE 92/51.
- Diploma europeana nivel A = categoria 3 in România (categoria a 3a in
sistem european); Directivele CCE 92/51
- Diploma europeana Pro = categoriile 1 si 2 in România (categoriile a 4 a
si a 5a in sistem european); Directivele CCE 92/51.

Directivele CCE si sistemul general de recunoastere a diplomelor (l.fr.

anexa 2 si anexa 2a adresa lb. engleza U.E.F.A.)

FORMAREA SI PREGATIREA CONTINUA

A ANTRENORILOR

129
 Formarea si perfectionarea corespunzatoare a antrenorilor, alaturi de
informarea lor continua, reprezinta conditii de baza pentru ca ei sa-si poata
indeplini cu profesionalism (competenta si competitivitate) misiunea
incredintata de societate.
Componenta formativa se impune ca un element hotarâtor in “trinomul de
aur” (vocatie, motivatie, educatie) al reusitei profesionale.
Problemele formarii si perfectionarii permanente profesionale,
recunoscute ca o suita formata din trei trepte - pregatirea de initiere, pregatirea
de formare si pregatirea de exercitare - sunt larg dezbatute pe plan mondial, de
unde preocupari sustinute pentru a gasi cele mai potrivite cai si mijloace de
solutionare a lor.
Infiintarea unor societati stiintifice internationale cu preocupari si
responsabilitati in domeniul stiintei sportului precum Comisia de Sport (Directia
X a C.E.) si Resortul European a Institutelor Stiintei Sportului - Uniunea
Europeana alaturi de institutionalizarea unor societati nationale de stiinta a
sportului - cu permis in cadrul unor congrese, simpozioane, reuniuni, etc -
formularea unor idei ce s-au materializat intr-o serie de documente elaborate
prin Directive Comunitare ale Uniunii Europene si Conventii si Rezolutii ale
C.E.
Recomandarile forurilor europene, urmaresc elaborarea unor structuri
unitare cu intentia de conservare a caracteristicilor nationale ale sistemelor de
formare continua a antrenorilor ce functionau in tarile europei.
In conformitate cu Recomandarile C.E. si Directivele Uniunii Europene
emise in baza ideilor formulate si materializate printr-o serie de actiuni
organizate de catre comitete de experti, intruniri si conventii
interguvernamentale si intre organizatiile profesional constituite in domeniul
sportului, au condus la elaborarea unor planuri corespunzatoare de formare,
perfectionare si pregatire continua a antrenorilor si a specialistilor domeniului
sport.
Aceste documente cuprind o serie de linii directoare pentru recunoasterea
internationala a calificarii si promovarii antrenorilor dintre care mentionam:
- calificarea in meseria de antrenor are ca punct de plecare componenta
vocationala impusa de selectia viitorilor specialisti din rândul practicantilor
sportului;
- perfectionarea are sarcini concrete si se organizeaza prin programe
anuale de catre unitatile sportive;
- guvernele prin organizatiile mandatate cu responsabilitatea domeniului
sport vor creea infrastructura necesara pentru perfectionare, inclusiv finantarea
ei;
- organizatiile centrale, minister, departamente, federatii nationale, cât si
cele locale D.T.S.J. si a municipiului Bucuresti si conducerile cluburilor si
asociatiilor sportive definesc continutul, durata, responsabilitatile si controlul
perfectionarii.

130
 In finalul directivelor Uniunii Europene se fac urmatoarele recomandari:
- in interesul dezvoltarii domeniului sport, statele membre sunt invitate sa
recunoasca sportul ca o multitudine de discipline in care antrenorii trebuie
formati si instruiti pentru a se familiariza cu cele mai importante obiecte ale
stiintei sportului, pentru a li se oferi posibilitatea de a se orienta in viitoarea lor
activitate;
- tarile membre sunt invitate sa raspunda de formarea specifica a
antrenorilor;
- tarile membre sunt invitate sa recunoasca ocupatia de antrenor ca o
componenta specifica domeniului sport;
- tarile membre sunt invitate sa informeze la cerere Directia Generala X
a Comisiei Europene si Resortul European al Institutelor de Stiinta a
Sportului, despre programele si progresele realizate in perfectionarea
antrenorilor.
Aceste preocupari si idei noi care conduc viata sportiva internationala, au
patruns greu si in tara noastra , unde s-a manifestat un conservatorism de
neinteles in special sistemul invatamântului de educatie fizica si sport
universitar.
Totusi, perfectionarea sistemului national, privitor la formarea noilor
generatii de antrenori, care a stat in centrul preocuparilor unor specialisti din
Ministerul Tineretului si Sportului si din federatiile pe ramuri de sport, a fost
realizat si aprobat in congresul Resortului European al Stiintei Sportului din
anul 1993, la Koln Germania si aplicat dupa reuniunea de atestare tinuta la Paris
in anul 1994.
In conceptia actuala cuprinsa in prevederile legii 69/2000 – Legea
educatiei fizice si sportului – structura prin care se va realiza formarea,
avansarea si perfectionarea fortei de munca a miscarii sportive, este cuprinsa in
noul sistem care a adoptat denumirea internationala de: “Formarea Continua a
Antrenorilor”.

131
132
 BIBLIOGRAFIE

 Victor Târcovnicu - Pedagogia generală, 1975

 Moreno I.P.- Fondements de la sociometrie, 1981

 Ioan Neacșu - Instruire și învățare, 1999

 Titone R.- Il modetta a la dinamica come ipotesi integrata

dell’appredimento educativo, 1974

 Allen D., Ryan K. - Le micro-enseignement. Une methode rationelle de

formation des enseignant, 1972

 Ministerul Tineretului și Sportului - I.N.S.E.P.-Mementodel’educateur

sportiv; 2-e Degre, Formation commune 1999

 Marian Niculescu - Elemente de psihologia sportului de performanță și

mare performanță, 1999

 Academia Nationale Italiana - Corso di lezioni-per il conseguimento

delle qualifica di insegnante tecnico, 1977

133
134