LICEUL CU PROGRAM SPORTIV TARGU-JIU

LUCRARE PENTRU CERTIFICAREA COMPETENTELOR

PROFESIONALE

Indrumator, Candidat,

Fugaru Simona Chesnoiu Nicoleta Adriana

Targu-jiu, 2022
PARTICULARITATILE ANTRENAMENTULUI IN PROBELE
DE FONT LA ATLETISM

Targu-jiu, 2022
 CUPRINS

Capitolul I Introducere

1.1 Importanţa şi actalitatea temei

1.2. Scopul alegerii temei

1.3. Tratarea temei in literature de specialita

Capitolul II Inceputurile atletismului in lume

II.1. Scurt istoric al atletismului

II.2. Particularităţile alergării 400 m plat

II.4. Antrenamentul sportiv – principii, tipuri de efort, etapizarea

Capitolul III Dezvoltarea calitatilor motrice necesare alergatorilor de fond

III.1 Pregătirea fizică generală şi specială a alergătorilor de fond

III.2 Metoda dezvoltării calităţilor motrice necesare alergătorilor de fond

în perioada antrenamentului aprofundat

III.3 Caracteristicile biomecanice ale tehnicii alergării pe distanţa de fond

BIBLIOGRAFIE
 CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Istoria omenirii datorează mult efortului atletic. A merge, a alerga, a sări, a arunca reprezintă
tot atâtea etape primare ale devenirii umane, iar multiplicarea acestor mişcări, ca exerciţiu
primordial de rutină, a condus la evoluţia cotidiană a bipedului. Memoria musculară a însoţit
memoria cerebrală. Gesturile repetate au dus la ritual, la tezaurul casnic al dinamicii cu caracter
utilitar. Aşa s-au născut, ca operaţiuni vitale, vânătoarea şi pescuitul, operaţiuni prin care
oamenii primitivi îşi asigurau hrana şi care astăzi sunt considerate practici sportive.

Din acest punct de vedere, s-ar părea că exerciţiul fizic pur ocupa în viaţa primitivilor un loc
mult mai important decât la popoarele civilizate, intrucât existenţa lor era mult mai apropiată de
starea naturală.

Când ansamblul de mişcări, constituit în gestica tradiţională, şi-a diminuat ponderea didactică,
când experienţa a fost simulată distanţându-se de regula muncii şi a devenit plăcere, atunci
putem înregistra naşterea jocului. Când căţărarea în bananier nu se mai face pentru obţinerea
fructului, ci pentru demonstrarea agilităţii _ participăm la o modificare de calitate pe scara
evoluţiei umane : lui homo i se adaugă homo ludens.
 Acolo unde ia sfârşit activitatea de întreţinere a vieţii, începe jocul cu energii eliberate
temporar de satisfacerea imperativelor biologicefundamentale. Însă nu putem decondiţiona
evoluţia exerciţiilor fizice de factorii săi impulsionanţi. Această condiţionare fiind determinată
nu numai de latura materială a vieţii sociale, ci şi de factori cum ar fi: ştiinţa, nivelul de cultură,
religia.

Dacă n-ar fi fost atletismul care-l precede nu numai alfabetic, ci mai ales prin simplitatea
mişcărilor şi utilitatea acestora încă din zorii civilizaţiei umane, am fi putut susţine ca boxul pare
cea mai veche dintre disciplinele registrului sportiv.

I.I Importanţa şi actalitatea temei.

Educaţia fizică alături de celelalte activităţi motrice fundamentale din domeniu, face parte
integrantă din măsurile privind dezvoltarea fizică armonioasă şi menţinerea unei stări optime de
sănătate pentru toate categoriile de populaţie ale ţării noastre. Educaţia fizică se subordonează în
principal pregătirii pentru muncă şi viaţă.

În actuivitatea profesională a orcărui cetăţean, dar cu precădere în cea de perfecţionare

sportivă, nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice are o impotanţă foarte mare. Se consideră că
întreaga varietate de acţiuni motrice efectuate de individ în activitatea cotidiană sau sportivă se
realizeazăcorect sau mai puţin corect, în raport direct cu gradul de dezvoltare a calităţilor
motrice.

În prezent, procesul de pregătire fizică a elevilor, dezvoltarea calităţilor motrice continuă să

constituie încă o latură secundară a preocupărilor unui număr foarte mare de cadre didactice.
 Rezumându-se strict la problematica şi tematica acestei lucrări, putem spune că dezvoltarea
calităţilor motrice se integrează şi reprezintă o condiţie obligatorie a întregului proces de
pregătire a elevilor.

Importanţa calităţilor motrice reiese şi din faptul că un număr apreciabil de practicieni şi

teoreticieni ai domeniului susţin că întregul ansamblu de acţiuni motrice şi în special
corectitudinea cu care sunt executate acestea depind într-o mare măsură de nivelul de dezvoltare
al acestor calităţi.

Acest punct de vedere evidenţiază importanţa hotărâtoare pe care o exercită calităţile motrice
asupra marii majorităţi a acţiunilor motrice efectuate de elevi în activităţile viaţii cotidiene sau în
cadrul educaţiei fizice şcolare.

Nu ne propunem să analizăm puncte de vedere mai vechi sau mai noi referitor la prioritatea
sau ponderea calităţilor motrice faţă de depiderile motrice în lecţia de educaţie fizică sau în
programarea semestrială, anuală ori pe întregul ciclu gimnazial. Ordine în această privinţă o fac
programele de educaţie fizică.

Tratată deseori ca o latură secundară a procesului de educaţie fizică, dezvoltarea calităţilor

motrice se impune azi ca o necesitate de prim ordin, costituind una din principalele finaltăţi ale
acestuia.

Dezvoltarea calităţilor motrice trebuie să stea în centrul preocupărilor profesorului de educaţie

fizică, având în vedere, în primul rând, latura aplicativă mult mai concretă a acestora şi
necesitatea armonizării obiectivelor şi rezultatelor educaţiei fizice şi sportului şi cerinţele
producţiei.

Dacă am insistat asupra importanţei ce o are dezvoltarea prioritară a calităţilor motrice, am

făcut-o pentru a ilustra gradul de actualitate al acestei probleme.

Curriculum-ul şcolar de educaţie fizică pentru învăţământul gimnazial reflectă concepţia care
stă la baza reformei sistemului românesc de învăţământ, urmărind realizarea finalităţilor
prevăzute de Legea Învăţământului, referitoare la dezvoltarea complexă a personalităţii
autonome şi creative a elevilor.
 Prin obiectivele specifice disciplinei, sunt urmărite cu precădere întreţinerea şi îmbunătăţirea
stării de sănătate, dezvoltarea fizică armonioasă, dezvoltarea capacităţii motrice generale şi a
celei specifice unor ramuri şi probe sporive, educarea unor trăsături pozitive de caracter.

Dezvoltarea calităţilor motrice şi formarea deprinderilor motrice trebuie înţelese ca un proces

unitar, ce se desfăşoară corelat în cadrul lecţiilor semestrului, anului şi ciclului de învăţământ,
alocându-se fiecăruia dintre aceste obiective ponderea impusă de recomandările actuale.

Viteza este o calitae care influenţează, în bună măsură randamentul muncii orcărui individ,
indiferent de specificul profesiei sale.

Solicitările din ce în ce mai mari în producţie, în activitatea şcolară şi în viaţa cotidiană

creează un real disconfort, cu ajutorul calităţii motriceviteza, omul poate învinge apariţia
timpurie a oboselii, atât în domeniul intelectual, senzorial, emoţional cât şi în cel fizic.

I.2 Scopul alegerii teme

Am ales sa tratez aceasta tema deoarece am practicat atletismul, respectivam alergat in probele
de 400 m si 500 m, probe care cer un efort deosebitdin partea celui ce le practica .In aceste probe
este nevoie de indici de pregatire fizica la cel mai inalt niveldin care rezistenta are un factor
hotarator in obtinerea performantelor.

Alergarile pe distante medii si lungi, de semifond si fond cuprind o marevarietate de distante

in care efortul de la cateva minute pana la zeci de minute. Acum realizez ca in atletismul de
performanta, pentrudesavarsirea maiestrieisportive sunt necesare si inteligenta, temperamentul,
motivatia, precum sinumeroase alte procese caracteristice personalitatii sportivului .

Prin efectuarea unui antrenament sistematic, respectand principiile de baza aleantrenamentului

sportiv se produc imbunatatiri clare ale parametrilor fundamentali ce caracterizeaza rezistenta .
 1.3. Tratarea temei in literature de specialitate

Atletismul este o disciplină ştiinţifică care studiază problemele specifice cunoaşterii şi

perfecţionării propriului domeniu, în principal a laturii practice.

Teoria şi metodica acestei discipline s-au dezvoltat în strânsă legătură cu practica, cu cerinţele
mereu crescânde şi diversificate ale acesteia. Teoria şi metodica, împreună cu cercetarea
ştiinţifică, contribuie nemijlocit la orientarea şi progresul întregii activităţi practice, la
perfecţionarea atletismului în general, în acest sens, atletismul, ca disciplină ştiinţifică, urmăreşte
optimizarea practicării exerciţiilor de atletism în direcţia creşterii influenţei lor asupra dezvoltării
multilaterale a copilului şi a tânărului în formare; valorificarea maximă a capacităţii oamenilor
cu aptitudini, în scopul obţinerii unor rezultate sportive superioare; perfecţionarea conţinutului
tehnic, tactic, fizic al probelor de atletism şi al mijloacelor care asigură pregătirea atletului,
descoperirea de noi forme organizatorice de practicare a atletismului; studierea istoricului şi
evoluţiei atletismului.

Ca disciplină ştiinţifică, atletismul dezvoltă legături cu celelalte discipline din sistemul

educaţiei fizice şi sportului şi cu alte discipline ştiinţifice, promovând metode de studiu şi
cunoaştere, bazate pe interdisciplinaritate. Dintre disciplinele cu care atletismul conservă un
sistem de relaţii ştiinţifice, menţionăm: teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, psihologia
educaţiei fizice şi sportului, ştiinţele biologice care studiază educaţia fizică şi sportul,
biomecanica, gimnastica, jocurile sportive, halterele

CAPITOLUL II Inceputurile atletismului

in lume

II.1. Scurt istoric al atletismului

 Cu un nume derivat din grecescul athos, care înseamnă competitie, atletismul a evoluat din
preistorie până astăzi diversificându-si provocările sportive pentru atleti si atlete de toate
vârstele. Totusi, spiritul atletismului a rămas nemodificat, dând formă si valoare performantei.

Manifestările sportive atletice în formă organizată datează din anul 776 î.Hr., când au loc
primele Jocuri Olimpice la Atena, având ca probă principală alergările pe pistă. Cu timpul, sunt
adăugate mai multe probe: alergări pe distanțe lungi, aruncări cu discul, cu sulița, sărituri etc.
După modelul Jocurilor Olimpice, mai târziu, în Europa, se desfășoară Jocurile Panelenice și
Jocurile Române. Totuși, românii nu sunt pasionați de atletism, competițiile lor fiind axate mai
ales pe luptele între gladiatori. Tocmai de aceea, ei vor interzice Jocurile Olimpice în 394 și le
vor înlocui cu propriile concursuri.

Spiritul olimpic va renaște însă în Marea Britanie. Regina Victoria, fană a festivalurilor
sportive, va readuce Olimpiada în peisaj, o dată cu urcarea pe tron, în 1837. Vestea și pasiunea
pentru această competiție se vor răspândi repede...

Jocurile Olimpice moderne, cu participanți din 14 țări la prima ediție, în 1896, vor reprezenta
împlinirea visului lui Pierre de Coubertin. Acesta consideră că prin competițiile internaționale
între atleții amatori se îmbunătățește relația de prietenie între diferite țări. Tot Atena va fi
orașulmartor al renașterii spiritului olimpic.

Femeile au posibilitatea de a participa la Jocurile Olimpice începând cu ediția din anul 1928,
când a luat naștere IAAF (Internațional Association of Athletics Federation). Noua asociație
atletică de nivel internațional organizează, din 1983, Campionatele Mondiale.

Atletismul este definit ca un „sistem de exerciţii realizat sub forma alergărilor, săriturilor şi
aruncărilor, naturale şi stilizate, în scopul dezvoltării specifice a calităţilor fizice şi a obţinerii
unui rezultat superior în practicarea lor”. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1974). Dar
la această definiţie, noi mai putem adăuga faptul că şi marşul sportiv este o ramură a atletismului
alături de alergări, aruncări şi sărituri. Şi altfel spus, noi putem defini atletismul ca fiind o ramură
sportivă constituită dintr-o anumită categorie de exerciţii fizice grupate în alergări, marş sportiv,
sărituri şi aruncări.
 Privind originea apariţiei exerciţiilor fizice date furnizate de oameni de ştiinţă din domeniile
istoriei, antropologiei, etnografiei, sociologiei, etc., au dus la concluzia că rădăcinile acestora
trebuie căutate în munca oamenilor din cele mai vechi timpuri. Exerciţiile fizice au apărut „....în
strânsă legătură cu condiţiile vieţii materiale ale societăţii în procesul muncii productive”
(Constantin Kiriţescu – „Palestrica”). Adulţii din societăţile primitive pregăteau copii pentru
muncă învăţându-i, sub formă de joc, aruncarea cu piatra, tragerea cu arcul, cum să alerge mai
repede etc., iar copiii, imitând adulţii, îşi însuşeau acestedeprinderi motrice utilitare, care sugerau
procese de muncă, acţiuni de vânătoare sau de război.

Cu timpul, aceste deprinderi utilitare, perfecţionându-se, au devenit exerciţii fizice. Evoluţia

istorică a orânduirilor sociale determină schimbarea caracterului şi formei exerciţiilor fizice.
Odată cu evoluţia societăţii umane exerciţiile fizice capătă noi dimensiuni, constituindu-se în
sistem de educaţie fizică, aplicate după necesităţi social-politice, după criterii ştiinţifice şi
pedagogice.

II.2. Particularităţile alergării 400 m plat

Tehnica alergătorilor pe 400 m se diferenţiază într-o oarecare măsură de alergarea pe 100 m,

prin faptul că aceste distanţe includ şi porţiuni de alergare în turnantă. Pe de altă parte lungimea
acestor alergări impun o distribuire mai raţională a efortului pe parcursul distanţei, precum şi o
structură mai economică a pasului de alergare.

La alergarea în turnantă asupra alergătorului îşi exercită acţiunea forţa centrifugă, care tinde
să-l depărteze de centrul turnantei. Valoarea forţei centrifuge este direct proporţională cu viteza
şi masa alergătorului şi invers proporţională cu raza turnantei. La alergarile de 400 m, plecarea se
face cu start de jos la intrarea în turnantă şi de aceea blocstarturile trebuiesc plasate în partea
exterioară a culoarului, pentru ca alergătorul să aibă posibilitatea de-a efectua primii paşi în linie
dreaptă, din exteriorul spre interiorul culoarului. Pe parcursul alergării în turnantă, pentru a se
contracara efectul forţei centrifuge intervin anumite modificări ale pasului de alergare.

Corpul se înclină spre interiorul turnantei şi totodată se răsuceşte puţin spre stânga, în aşa fel
încât planul frontal al corpului să fie perpendicular pe tangenta la turnantă în tot timpul alergării.
Contactul cu solul se face cu vârful picioarelor întoarse uşor spre stânga, iar braţele lucrează
inegal.

Braţul drept oscilează mai sus şi mai în faţă, iar braţul stâng mai jos şi mai înapoi. Este
important ca alergătorul să nu aştepte efectul forţei centrifuge pentru a-şi adapta pasul de
alergare noilor condiţii, ci să preîntâmpine acest efect prin restructurarea mai din timp a pasului
de alergare. În timpul alergării în turnantă, alergătorul trebuie să caute să se menţină cât mai
aproape de linia interioară a culoarului pentru a scurta distanţa de alergare. Distribuirea efortului
pe parcursul distanţei, reprezintă un element important în aceste probe, care condiţionează
rezultatul şi care se constitue ca un element al tacticii de concurs.

Respiraţia la alergările de viteză

Alergarea de viteză fiind o activitate motrică desfăşurată cu intensitate maximă, nevoile de

oxigen care apar în timpul efortului sunt foarte ridicate.

Pe parcursul desfăşurării efortului actul respirator nu poate acoperi decât în parte nevoile de
oxigen ale organismului şi de aceea acesta contractează o anumită datorie de oxigen pe care
urmează să o recupereze după terminarea alergării.

La toate alegrările de viteză, înaintea startului, se execută câteva inspiraţii profunde şi expiraţii
ample, iar la comanda „pe locuri”, înainte de

ocuparea locului de plecare, se mai execută o inspiraţie adâncă urmată de o uşoară expiraţie.

La comanda „gata” alergătorul îşi reţine respiraţia concentrându-se pemtru comanda de plecare.

După comanda de plecare, la primul pas, alergătorul execută aproape involuntar o uşoară
expiraţie, iar apoi pe parcusul distanţei de alergare, la proba de 100 m se execută inspiraţii şi
expiraţii scurte, în timp ce la probele de 200 şi 400 m respiraţia are amplitudine mai mare.

II.4. Antrenamentul sportiv – principii, tipuri de efort, etapizarea

 Problematica principiilor *antrenamentului sportiv rămâne în continuare actuală şi deschisă. În
fond, principiul se defineşte ca o idee de bază a unei doctrine sau teze care structurează şi
orientează o activitate decunoaştere sau de natură practică, din care derivă o serie de consecinţe
în planul acţiunii sau comportamentului.

Teoria şi practica antrenamentului sportiv proiectează şi direcţionează o multitudine de faţete

care complică identificarea principiilor ce-i structurează desfăşurarea. Concret, antrenamentul
sportiv, ca parte a activităţii sportive, are caracter de acţiune socială organizată. Firesc ar fi, deci,
ca lui să-I corespundă pe deplin principiile care stau la baza organizării şi conducerii acţiunilor
sociale, de exemplu: principiile organizării, planificării, deciziei, reglării şi evaluării. Acestora li
se pot adăuga principiile praxiologice, formulate iniţial de T. Kotarbinski, care au o însemnătate
incontestabilă pentru antrenamentul sportiv subordonat obiectivului creşterii continue a
performanţelor.

Principiile generale

Le denumim ca atare pentru că se întâlnesc în toate genurile de activitate educaţională,

îndeosebi în sfera educaţională. L.P. Matveev şi A.D. Novkiov, în lucrarea “Teoria şi metodica
educaţiei fizice” disting două categorii: principii generale – dezvoltarea armonioasă,
multilaterală a individului, legarea educaţiei fizice de procesul muncii şi de necesitatea apărării şi
întăririi sănătăţii – şi principii metodice – participarea conştientă, intuiţia, accesibilitatea,
individualizarea, sistematizarea, creşterea treptată a exigenţelor. Aşadar, această taxonomie
propusă cuprinde patru categorii de principii:

a) principii privind orientarea pregătirii şi dezvoltării multilaterale a personalităţii şi integrarea

socio-profesională a sportivului, eficienţă maximă şi economicitatea, ca şi complementaritatea
teoriei cu practica;

b) principii privind obiectivele: maximalizarea capacităţii de performanţă, dezvoltarea

aptitudiniilor motrice, cognitive, afective şi emoţionale, controlul, obiectivarea şi evaluarea
activităţii şi colaborării dintre antrenor, sportiv şi brigade de asistenţă ştiinţifică;

c) principii privind conţinutul: interdisciplinaritatea, raţionalizarea şi operaţionalizarea;

 d) principii metodico-strategice: individualizarea, conştientizarea, motivaţia şi efortul
voluntar, accesibilitatea, interacţiunea mijloacelor verbale cu cele neverbale (audio-vizuale),
spraînvăţarea, modelarea, simularea, specializarea şi autoregalarea sportivului.

Principii specifice

În această categorie se include principiile care acţionează prepoderent în antrenamentul

sportiv, şi pe care le utilizăm şi în alte activităţi, generatoare de alte tipuri de performanţe.
Principiile specifice sunt de esenţă biologică pentru că practica antrenamentului implică înainte
de toate cunoaşterea şi respectarea legilor care guvernează procesele de adaptare.

Principiul continuităţii – evidenţierea acestui principiu s-a impus tot mai mult pe măsura
extinderii competiţiilor sportive şi mai cu seamă datorită eşalonării lor pe întregul an
calendaristic. Necesitatea realizării unei succesiuni permanente a lecţiilor de antrenament a
izvorât din cunoaşterea legilor bio-psiho-pedagogice de formare a deprinderilor motrice şi
dedezvoltare a calităţilor motrice a sportivilor. Schimbările complexe survenite în organism sub
influenţa exerciţiilor fizice, mijloacelor antrenamentului au un caracter fizic şi se menţin un timp
limitat.

De aceea, este indicat ca pe “urmele” lăsate de fiecarea exerciţiu precedent să se stratifice

efectul exerciţiului următor (A. Uhtomski – 1950 şi G. Folbort – 1941). Cercetarea ştiinţifică
fundamentală, cea aplicativă, experienţa marilor antrenori şi propriile observaţii demonstrează
necesitatea obiectivă a aplicării cu stricteţe a principiului continuităţii, ca o condiţie
fundamentală a realizării performanţei de talie mondială.

Principiul solicitărilor optime şi a creşterii în trepte a eforturilor – transpunerea în

practică a principiului continuităţii presupune şi instituirea unui regim permanent de activitate a
sportivului şi realizarea unui număr suficient de repetări ale mijloacelor de antrenament. Dar
repetarea timp prea îndelungat a aceloraşi mijloace sub aspectul formei, volumului, intensităţii şi
duratei ar fi lipsită de raţiune, pentru că ar însemna ,menţinerea sportivului la acelaşi nivel de
pregătire. Pe fondul asigurării continuităţii activităţii sale, antrenorul şi sportivul trebuie să
modifice treptat conţinutul acestor exerciţii sau mijloace, în sensul amplificării lor cantitative şi
calitative. Cercetările ştiinţifice ale lui A.N. Krestovnikov, A. Uhtomski (1950), G.V. Folbort
(1939), L.P. Matveev (1980) şi alţii arată că îmbunătăţirea calităţilor motrice prin intermediul
exerciţiilor constituie un caz tipic de adaptare a organismului la o forţă mai mare de excitaţie (o
exigenţă sporită în efortul de antrenament).

Se ştie că între intensitatea excitaţiei (de solicitare) şi amplitudinea reacţiei (răspunsului)

există o strânsă corelaţie. O excitaţie slabă rămâne fără răspuns sau provoacă reacţie mică. Pe
măsură ce creşte însă intensitatea excitaţiei, se măreşte corespunzător şi amploareareacţiei.
Aşadar, unui excitant de intensitate medie îi corespunde o reacţie medie, iar unui excitant
puternic – o reacţie puternică.

Principiul priorităţii efortului specific competiţional – faptul că gradul de perfecţionare

morfofuncţională a organismului condiţionează nivelul performanţelor sportive şi că aceste
perfecţionări depind de efortul depus în antrenamente duc în mod necesar la concluzia că
obţinerea celor mai înalte performanţe e posibilă numai dacă solicitările din antrenament respectă
specificul efortului competiţional.

Deoarece în practica sportivă rezistenţa, forţa şi viteza nu există ca atare, ci numai ca forme
concrete de manifestare şi că specificitatea maximă a acestora este cea din timpul competiţiei,
rezultă că unul din mijloacele optime de antrenament îl constituie concursul. De altfel metodica
actuală acordă o pondere tot mai mare concursurilor ca mijloc de pregătire pentru performanţă.

Locul pregătirii fizice multilaterale în antrenamentul sportivilor de mare performanţă –

pregătirea fizică multilaterală este considerată de Kretsovnicov şi după el, de numeroşi autori
români şi străini ca un principiu de bază al antrenamentului sportiv. Potrivit acestui principiu
orice sportiv, indiferent de disciplina practicată, trebuie să acorde o atenţie deosebită dezvoltării
celor patru calităţi fizice de bază – forţa, viteza, rezistenţa şi îndemânarea – dacă doreşte să
obţină performanţe de înalt nivel. Fără o pregătire fizică multilaterală dobândită înainte de
specializare şi menţinută după aceea nu se pot realiza performanţe maxime.

CAPITOLUL III Dezvoltarea calitatilor motrice necesare

alergatorilor de fond
 III.1.Pregătirea fizică generală şi specială a alergătorilor de
fond
Pregătirea şi dezvoltarea multilaterală este baza specializării atletului în probele, pe care le
practică, între ele existând o legătură foarte strânsă. Raportul pregătirii fizice generale este
direct proporţional cu gradul de tehnicitate a probei, cu intervalul de timp dintre etapele
de pregătire şi competiţiile de vârf (în cazul sezoanelor de sală şi aer liber), şi invers
proporţional cu nivelul de măiestrie sportivă pe care a atins-o sportivul.

Folosirea pe scară cât mai mare a diferitelor exerciţii din alte sporturi şi experimentarea lor în
antrenament pot conduce la cunoaşterea efectelor disociate şi integrative asupra
organismului, precum şi selecţionarea exerciţiilor cu randament maxim în raport cu vârsta,
sexul şi nivelul de pregătire sportiv.

După I. Şiclovan pregătirea fizică implică: perfecţionarea aptitudinilor motrice şi

coordonative; formarea, consolidarea şi perfecţionarea priceperilor şi deprinderilor motrice
de bază şi specifice; dezvoltarea indicilor de dezvolare morfofuncţionali şi psihici.

Într-un program de pregătire organizat (Tabelul 1,1), pregătirea fizică se dezvoltă în

următoarea succesiune:

pregătire fizică generală (PFG);

pregătire fizică specifică (PFS);

perfecţionarea calităţilor biomotrice specifice.

Primele două faze se întâlnesc în perioada pregătitoare, când se construieşte o bază

solidă, a treia este specifică perioadei competiţionale, când obiectivul este de menţinere şi
perfecţionare a stării în care s-a ajuns după perioada de pregătire.

Tabelul 1.1. Abordare secvenţială a dezvoltării pregătirii fizice în planul anual de pregătire
 Fazele pregătirii Faza pregătitoare Faza competiţională

Faza de dezvoltare 1 2 3
Obiectiv Pregătire fizică Pregătire fizică Perfecţionarea calităţilor
Generală Specifică biomotrice specifice

Principalul obiectiv al pregătirii fizice generale este îmbunătăţirea capacităţii de efort

necesare practicării sportului de performanţă. Pentru sportivii tineri de perspectivă, PFG
este foarte importantă pentru că pe baza ei se construiesc performanţele ulterioare. Pentru
sportivii deperformanţă, PFG se corelează cu nevoile specifice ale probei şi cu trăsăturile
individuale ale sportivilor.

Pregătirea fizică generală cuprinde exerciţii folosite în antrenamentul specific, exerciţii

pentru dezvoltarea rezistenţei, forţei, detentei şi vitezei. Trecerea tinerilor sportivi care practică
proba de 400m la antrenamentul specific se face treptat.

PREGATIRE FIZICA GENERALA

REZISTENTA COORDONAREA TEHNICA FORTA-VITEZA

REZISTENTA SPECIALA
 Pregătirea fizică specifică se construieşte pe fundamentul creat de PFG. Principalul
obiectiv al aceste pregătiri este să continuie dezvoltarea fizică a sportivului în concordanţă cu
particularităţile fiziologice şi metodice ale probei practicate. PFG necesită un volum mare
de antrenament, care este posibil doar prin scăderea intensităţii.

În proba de 400m plat rezultate bune pot obţine sportivii care au posibilităţi deosebite, prin
metode diferite de antrenament. Se poate vorbi de două tipuri de alergători de 400m plat

- alergătorul de 400m – sprinter, caracterizat prin viteză bună ;

- alergătorul de 400m – semifondist, caracterizat prin rezistenţă specifică bună

După părerea specialiştilor [3, 8, 97,114] ar fi mai justă împărţirea alergătorilor de 400m plat
după trei tipuri:

- alergătorii cu o valoare foarte bună a vitezei, distanţa mai scurtă fiind proba de bază (200m în
grupa de 200m - 400m şi 400m în grupa de 400m - 800m);

- alergătorii cu o valoare foarte bună a rezistenţei, distanţa mai lungă fiind proba de
bază (400m în grupa de 200m - 400m şi 800m în grupa 400m.-800m) ;

- alergătorii intermediari, cu viteză şi rezistenţă relativ bune, consideraţi specialişti în ambele

probe. 400m – sprinter Viteză – 35%; Rezistenţă specială – 50%; Rezistenţă generală – 15%
400m – semifondist Viteză – 15%; Rezistenţă specială – 50%; Rezistenţă generală – 35%

Distanţa de 400m reprezintă o tranziţie de la probele de viteză spre cele de rezistenţă, în

domeniul căreia se pot specializa atât sprinterii, cât şi alergătorii de 800m (tipul de rezistenţă).
Practic este demonstrat că în proba de 400m, toate tipurile de alergători parcurg primii 200m din
cursa de 400m plat într-un tempo mai rapid cu 2,0-2,5 sec. raportat la ultimii 200m. Alergătorii
de 400m plat tip sprinter au tendinţa de a parcurge rapid, aproape de recordul personal, primii
200m din cursa de 400m plat, iar cei de tip semifondist au tendinţa de a parcurge
uniform toată distanţa de concurs.

Este foarte importantă dozarea efortului pe toată durata cursei. Pentru exemplificarea
celor afirmate, vă prezint câteva exemple de dozare
 Curba vitezei de alergare în proba de 400m plat creşte puternic pe prima sută, scade puţin pe a
doua sută şi coboară, din ce în ce mai mult, pe a treia şi a patra sută de metri. Se poate afirma că
un alergător de 400m plat parcurge prima sută de metri cu 0,3-0,5 sec. mai slab decât recordul
pe 100m, a doua sută cu 0,10,2 sec. mai slab decât prima sută, datorită faptului că este parcursă
lansat, a treia sută este parcursă cu 0,5-0,8 sec. mai slab decât a doua sută, iar a patra sută este
parcursă cu 0,7-1,2 sec. mai slab decât a treia sută

Planificarea şi programarea antrenamentului la atleţii care practică proba de 400m plat

rebuie să ţină cont de factorii de antrenament, iar pregătirea fizică trebuie să rezolve diferenţiat şi
armonizat în acelaşi timp, dezvoltarea calităţilor motrice prioritare. Calităţile necesare
alergătorilor de 400m plat sunt: viteza, rezistenţa specifică, forţa, mobilitatea articulară şi
supleţea musculară. În opinia mai multor specialişti, obţinerea performanţelor valoroase în
proba de 400m plat impune necesitatea perfecţionării continue a conţinutului procesului de
antrenament, ca o condiţie obligatorie şi, nu în ultimul rînd, o selecţie riguroasă a
viitorilor alergători pentru practicarea acestei probe.

1.2.Metodica dezvoltarii calităţilor motrice necesare alergătorilor de

fond în perioada antrenamentului aprofunda

Termenul metodă este unitar definit de specialişti. Semnificaţia este dedusă din
grecescul methodos (odos = cale, drum; metha = către, spre) şi desemnează "calea de urmat",
"drumul folosit" în scopul atingerii unor obiective precise.

Metoda este un program de reglare a acţiunilor practice şi intelectuale în scopul realizării unor
obiective. Programul vizează atât acţiunile specialistului care transmite informaţii - (sursa),cât
şi pe cele ale beneficiarului transmisiei (cel care recepţionează – receptorul).

Metoda este un mod de a proceda, în funcţie de fazele pe care le implică procesul de

instruire şi educaţie.

Metoda domeniului nostru - metoda practică a exersării, presupune repetarea conştientă,

sistematică şi continuă a unui efort fizic (şi psihic).
 Exersarea pentru dezvoltarea calităţilor motrice este prezentă şi prioritară atât în
educaţiafizică şcolară, cât şi în antrenamentul sportiv.

Pentru dezvoltarea vitezei, unii autori sistematizează metodele de exersare (repetare) în

funcţie de intensitatea efortului solicitat:

- executarea unor acte (acţiuni motrice) cu intensitate maximă;

- executarea unor acte (acţiuni motrice) cu intensitate supramaximală;

- executarea unor acte (acţiuni motrice) cu intensitate submaximală;

- executarea unor acte (acţiuni motrice) în tempouri alternative.

Literatura de specialitate utilizează termenii de ,,educare" sau ,,dezvoltare" şi

"ameliorare" a calităţilor motrice. În general, terminologia s-a stabilit la conceptul de
dezvoltare, având în vedere că acest procesevolutiv se bazează pe acumulări cantitative în
substratul biologic care pregăteşe salturi de calitate la nivelul calităţilor motrice (termenenul de
"educare" este agreat pentru calităţile personalităţii).

N. Ozolin grupează aceste metode astfel:

-Metoda exerciţiului ,,din mers”- parcurgerea rapidă (cu viteză maximă) a unei distanţe
după un plan prealabil;

-Metoda handicapului ,,egalizatoare,, asigură (prin calcularea corectă a handicapului

acordat) condiţii egale de întrecere între concurenţi cu posibilităţi diferite;

- Metoda alternativă - care constă în alternarea intensităţii (creşterea, menţinerea sau

scăderea vitezei), care creează condiţii pentru educarea capacităţii de a dezvolta viteza
maximă, acţionând degajat;

-Metoda ştafetelor şi a jocurilor, care educă viteza pe un fond emoţional favorabil,fără a solicita
încordări deosebite;

-Metoda întrecerilor oficiale şi de antrenament, care constituie una dintre principalele căi
pentru dezvoltarea vitezei;
-Metoda repetării, care constă în repetarea exerciţiilor pentru dezvoltarea vitezei (N.Ozolin
consideră că această metoda este organic legată de celelalte, constituind metoda de bază, care
le include pe celelalte).

Majoritatea autorilor sistematizează metodele pentru dezvoltarea vitezei în funcţie de

formele de manifestare ale vitezei.

Metode pentru dezvoltarea vitezei de reacţie simplă: - metoda repetărilor (globală şi

fracţionată);

- metoda întrecerii;

- metoda senzori-motrică de dezvoltare a capacităţii perceperii timpului (formarea simţului

tempoului şi ritmului).

Metode pentru dezvoltarea vitezei de execuţie:

- metoda repetărilor în tempo maxim pe părţi (fracţionată);

- metoda repetărilor globală (integrală);

- metoda jocului;

- metoda întrecerii.

Metode pentru dezvoltarea vitezei de repetitie: - metoda repetărilor în tempo maxim; - metoda
repetărilor alternate; - metoda jocului; - metoda întrecerii.

Metode pentru dezvoltarea vitezei la atleţi, alergătorii de înaltă performanţă. Cunoscutul

specialist italian Carlo Vittori, antrenorul celebrului sprinter Pietro Menea, campion european
şi deţinătorul recordului mondial la 200m, peste 15 ani, tratează dezvoltarea vitezei
maxime, urmărind dezvoltarea atât a capacităţii, cât şi a puterii alactacide şi lactacide.

Capacitatea alactacidă - urmareşte utilizarea optimală a capacităţii alactacide pe unitatea de

timp; s-a demonstrat că este necesară o impulsie de 0,18 sec., suficientă pentru dezvoltarea
activităţii enzimatice a miokinazei şi PC (care este o enzima quasi inactivă la sedentari, dar
după1015 zile de la oprirea antrenamentului, aceste enzime revin la nivel normal). Se
recomandă următoarele exerciţii: sărituri - standardizate: 3, 5, 10 sărituri pe un picior şi pe
ambele picioare cu aterizare în nisip; alergări contrariate: alergari în pante 18% înclinare
şi 30m. lungime; alergări cu încărcătură 15kg. pe 30m. lungime; viteza supramaximală:
alergare cu vânt din spate; catapultare; alergare la vale urmată de alergare pe plat; forţă
musculară dinamică: semigenuflexiuni cu săritură; deplasari în fandare; starturi de jos.

Aspecte metodice privind dezvoltarea vitezei

Dezvoltarea vitezei se realizează printr-o abordare relativ frontală şi globală a tuturor

formelor de manifestare a "rapidităţii". Considerând că viteza este o calitate motrică care are
un coeficient de heritabilitate de 0,90 şi, după cum afirmă Filin V., citat de R.Mano
(1996), prin antrenament viteza se poate îmbunătăţii cu doar 20%, dezvoltarea vitezei
constituie o problemă delicată [64, p.12-13].

Antrenamentul vitezei trebuie să implice toţi factorii care o condiţionează şi va umări ca

exerciţiile de viteză să îndeplinească umătoarele cerinţe: - să asigure în timpul execuţiei
solicitarea vitezei la indici mari, maximali; -structura mişcărilor să fie astfel consolidată,
încât să permită sportivului să-şi orienteze preocuparea efortului spre obţinerea unei execuţii
în viteză maximă; - durata maximă a unui exerciţiu de viteză a fost stabilită la 6-14 secunde,
dar durata optimă a exerciţiilor de viteză (efectuate cu intensitate maximă) este în funcţie
de vârsta.

În alergări,durata minimă depinde de lungimea fazei de accelerare până la atingerea vitezei

maxime; -efortul este repetat atât timp, cât viteza nu scade din cauza oboselii; - repetarea
efortului cu viteză maximă constituie calea de bază spre educarea vitezei; - la fiecare reluare a
efortului destinat dezvoltării vitezei, tendinţa trebuie să fie spre depăşirea performanţei
anterioare. Dacă durata excitaţiei este prea scurtă, viteza maximă nu se poate atinge,
aceasta deteminând îmbunătăţirea capacităţii de accelerare, şi nu a vitezei propriu-zise. O
excitaţie prea lungă va avea ca efect dezvoltarea rezistenţei.

Metodica dezvoltării rezistenţei lactacide

Metode şi mijloace pentru dezvoltarea rezistenţei speciale: Metoda intervalelor, fundamentată

prin colaborarea antrenorului german Gherschler şi a fiziologului Reindell. "Intervalul" metodei
este de fapt pauza dintre repetări; metoda este folosită de alergători consacraţi. Specificul
metodei constă în alternarea eforturilor de alergare cu cele de refacere (de pauze, de intervale) şi
are următoarele componente: - lungimea distanţei de alergare, cuprinsă între 100 şi 400m
tempoul de alergare impune ca la sfârşitul distanţei de alergare frecvenţa cardiacă să
ajungă la 180 bătăi/minut; - numărul repetărilor, care se reiau după un interval în care frecvenţa
cardiacă a scăzut la 120-130 bătăi/minut; - durata şi conţinutul pauzelor este de obicei 90-120
de secunde sau atât cât este nevoie ca să scadă frecvenţa cardiacă la valorile 120-130
bătăi/minut;

Metodologia dezvoltării forţei

Forţa este o calitate motrice, care poate fi dezvoltată cu succes începînd cu vîrsta
junioratului . Pregătirea de forţă a alergătorilor de 400m plat urmăreşte ameliorarea tonusului şi
a forţei în regim de rezistenţă a principalelor grupe musculare, respectiv: - musculatura trenului
inferior, prin tonificarea coapselor, gambelor şi întărirea articulaţiilor gleznelor şi
genunchilor; - musculatura trunchiului, a abdomenului şi a spatelui şi musculatura de postură; -
musculatura scapulo-humerală şi a braţelor.

Atletul specializat în probele de viteză trebuie să dezvolte forța, generală și specifică, în

condiţiile tehnice specifice. Se afirmă că a fi puternic înseamnă să fii rapid . În cadrul alergărilor
de viteză, forţa se manifestă încă de la începutul alergării, de la faza startului, când atletul depune
un efort însemnat, echivalentul a 3,5 CP, angrenaţi în cât mai scurt timp. În realizarea paşilor
de alergare, participă grupele musculare ale membrelor inferioare, printr-o coordonare şi
alternare rapidă a fazelor de contracţie şi relaxare. Făcând o analiză a efortului muscular din
alergarea de viteză, contracţia şi relaxarea diferitelor grupe şi lanţuri musculare au o anumită
succesiune, în funcţie de bazele de alergare.

III.3 Caracteristicile biomecanice ale tehnicii alergării pe distanţa

de fond

După opinia specialiştilor studiaţi, nivelul rezultatului sportiv în alergările de viteză pe

diferite distanţe depinde foarte mult de anumiţi factori şi anume: capacitatea de a reacţiona
rapid la pocnetul pistolului; capacitatea de a creşte viteza de la start; capacitatea de a atinge o
viteză de deplasare cât mai mare, într-un timp cât mai scurt; capacitatea de a menţine
viteza maximă dobândită, până la sosire; nivelul stăpânirii tehnicii de alergare.

După părerea noastră, capacitatea de a menţine viteza obţinută până la sosire (rezistenţa în
regim de viteză) şi tehnica de alergare sunt cei mai importanţi factori care pot duce la
obţinere a de performanţe notabile în proba de 400m plat, fără a diminua, însă,
importanţa celorlalţi factori enumeraţi mai înainte.

Tehnica este ansamblul mişcărilor raţional fundamentate, adecvate scopului, care

contribuie la obţinerea unor rezultate sportive înalte, iar după opinia lui Tatu N.T,
Alexandrescu D. şi Ardelean T., tehnica este totalitatea acţiunilor şi procedeelor de mişcare, care
prin forma şi conţinutul lor asigură posibilitatea practicării unei anumite probe atletice.
Tehnica alergărilor are la bază un sistem de mişcări cu structură raţională, care
corespunde scopului urmărit, în cazul nostru – parcurgerea unei distanţe într-un timp cât
mai scurt.

O tehnică raţională se formează ţinând seamă de anumite cerinţe care trebuie

îndeplinite:valorificarea la maxim a capacităţilor fizice (viteză, forţă, rezistenţă, mobilitate
articulară); valorificarea optimă a particularităţilor morfosomatice şi psihice ale
atletului;respectarea prevederilor regulamentului. Examinarea procesului de pregătire a
performanţei în probele de sprint scoate în evidenţă relaţia dintre tehnica de execuţie şi
aptitudinile psihomotrice şi aptitudinile psihice

După caracteristicile fiecărui atlet, se pot distinge două tipuri de alergare de viteză (după
Frank W.Dick): prin păşire (striding) şi prin săltare (lifting). Varianta prin păşire mai poartă şi
alte denumiri: alergare la înălţime sau alergare înaltă, care este caracterizată prin uşurinţă şi
continuitate în alergare, lucru amplu al braţului, contactul piciorului cu solul, asemănător cu
lovitura unei gheare, fapt favorizat de ridicarea genunchiului aproape de orizontală.

Varianta cu săltare se diferenţiază de cea prin păşire prin faptul că se execută cu o viteză mai
mare, o ridicare a genunchiului mai rapidă şi mai sus, asociată cu o păşire-înfigere a
piciorului pe sol, ca şi cum pista ar alerga sub picioarele atletului. Michael Young (2007), ne
precizează trei mari obiective care trebuie îndeplinite pentru a realiza o tehnică corectă de
execuţie a alergării de viteză pe 400m: - menţinerea stabilităţii corpului, prin poziţionarea
corectă a regiunii de mijloc, cu pelvisul uşor aplecat spre posterior, fapt care creşte lungimea
pasului cu 5cm şi avantajează mişcarea în partea anterioară şi o limitează pe cea posterioară; -
reducerea forţelor de frânare se realizează prin modalitatea de luare a contactului cu solul
şi prin mişcarea de agăţare-tracţiune a tălpii piciorului; - amplificarea forţelor verticale de
propulsie.

Diferenţa de viteză între alergători este dată de: - deplasarea verticală ascendentă în timpul
zborului, care are o durată mai mare; - deplasarea descendentă din timpul aterizării; - durata
contactului tălpii cu solul, este foarte scurtă, aproximativ 0,1 sec., luarea contactului cu solul pe
pingea favorizează scurtarea perioadei de sprijin şi creşterea vitezei de deplasare.

Alergarea de viteză poate atinge valori ridicate atunci când sunt aplicate, la perioade
scurte de timp, forţe adecvate în direcţia de deplasare, atunci când se menţine echilibrul postural
ş Specialiştii Urtebize F. şi Seagrave L.(1996), afirmă că în timpul alergării de viteză
acţionează două forţe: una orizontală, care asigură înaintarea şi una verticală, care ridică şi
coboară centrul de masă al corpului (CMC), iar timpul de zbor este mai lung decât timpul de
contact al tălpii cu solul.

După părerea lui Dragomir M. şi Albină A. E., ....anul raportul dintre durata fazei de spijin
şi cea a zborului este dependent de energia impulsiei care determină lungimea zborului. Energia
impulsiei atinge cele mai ridicate valori în alergarea de viteză, deci putem spune că
durata zborului, raportată la cea a sprijinului, creşte odată cu mărirea vitezei de alergare. Un
aspect important de care trebuie ţinut seama în obţinerea de performanţe în alergarea pe 400m.
este raportul optim între lungimea şi frecvenţa paşilor de alergare.

Examinarea raportului optim dintre lungimea pasului şi frecvenţa paşilor ca factori ai

vitezei, arată că acesta se obţine prin unul sau altul din cei doi factori, raportul respectiv fiind
individual. Lungimea pasului este în medie mai mare decât statura alergătorului cu 40-
50cm. Viteza de deplasare depinde direct de îmbunătăţirea vitezei de accelerare, dar
raportul optim între lungimea şi frecvenţa paşilor are o importanţă majoră.
 Bibliografie

Albină, A. E.,2005. Dezvoltarea forţei la elevii din ciclul gimnazial folosind mijloacele
nespecifice atletismului. Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice cu participare internaţională.
Braşov, 2005, p. 86-89.

2. Albină A. Model de pregătire pentru proba de 400m plat-juniori în etapa antrenamentului

specializat. În: Cultura fizică. Chişinău, 2006, p.157-158.

3. Albină A. Importanţa frecvenţei şi a lungimii fuleului în obţinerea rezultatelor în proba de

400m plat. În Gymnasium, nr.2. Bacău, 2009, p. 2227.

4. Albină A. Indicatorii generali şi specifici de efort în proba de 400mp, juniori I. În: Ştiinţa
culturii fizice, nr. 3/3. Chişinău, 2009, p. 5-7.

5. Albină A. The trial runs and their correlation with the results in competition of the 400m
junior I runners. În: Medicină sportivă, supliment nr.3. Craiova, 2010, p. 408-410.

6. Albină A. The types of sportsmen who practise the 400m trial. În: Medicină sportivă,
supliment nr.3. Craiova, 2010, p. 407-408.

7. Albină A. Biomechanical characteristics of the tehnique applied for 400m flat running. În:
Medicina Sportivă, supliment nr.4., Craiova, 2011, p. 619-621.

8. Albină A.E. Povestca L. Model de antrenament pentru alergătorii de 400mp în etapa

antrenamentului aprofundat. În Cultura fizică - probleme ştiinţifice ale învăţămîntului şi
sportului, 2012, p. 7 -31.

9. Alexa N. Antrenamentul sportiv modern. Bucureşti: Editis, 1993. 532p.

10. Antonesei L. Ghid pentru cercetarea educaţiei. Bucureşti: Polirom, 2009.188 p.

11. Ardelean T. Unele căi pentru valorificarea potenţialului de viteză la copii şi juniori. În EFS,
nr.6. Bucureşti, 1986, p.1-8.

12. Ardelean T. Problematica dezvoltării vitezei, studiu privind dezvoltarea sprintului la juniori
şi particularităţile antrenamentului de sprint la juniori I. În: IEFS. Bucureşti, 1988, p.15-20.

13. Ardelean T. Particularităţile dezvoltării calităţilor motrice în atletism. În : IEFS. Bucureşti,

1990, p.106-107.

14. Ardelean T. Viteza şi forţa în atletism. Contribuţii teoretice şi practico-metodice

privind valorificarea potenţialului de viteză la copii de 11-14 ani. Teză de doctorat.
Bucureşti, 1991. p.30 – 55.
15. Ardelean T., Plocon E., ş.a. Date preliminare privind evaluarea şi perspectiva sprintului în
România. În : Strategie şi evaluare în sport. Simpozion Ştiinţific Internaţional. Bucureşti,
1993,p.15

16. Astrand P.O. Condiţia fizică. În : CNEFS. Bucureşti, 1971, p. 79-82.

17. Barow H.,McGee R. Măsurători în educaţia fizică. Philadelphia : LeaFibiger, 1970. p.51-53.

18. Bobaert L. Stabilirea unor scări de norme în legătură cu componentele capacităţii de

performanţă fizică. În : Sport nr.2. Bruxelles, 1968, p. 19-21.

19. Bompa T.O. Teoria şi metodologia-periodizarea antrenamentului sportiv. În : CNFPA.

Bucureşti, 2001, p. 49-50.

20. Bompa T., Carrera M.C. Periodizarea antrenamentului sportiv. Bucureşti: Tana, 2006. 197 p.
21. Bompa T.O. Totul despre pregătirea tinerilor campioni. Bucureşti : Ponto, 2006. 242 p.

22. Bosco C., Cotelli C., ş.a. Antrenamentul de rezistenţă, forţă, viteză. Bucureşti : MTS CCPS,
1995. 171p.

23. Butenko B.I. Despre căile de dezvoltare a vitezei. În : Ce ştim despre viaţă. CNEFS-CCSDT.
Bucureşti, 1971, p. 22-32.

24. Cârstea, Gh.Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului: Bucureşti: AN-DA, 2000. 198 p.
25. Cernăianu S.N. Informatică pentru educaţie fizică şi sport. Curs de bază. Craiova :
Universitaria, 2008. 160 p.

26. Chiriac I., Litioschi I. Date privind posibilităţile de efectuare a unor performanţe
fizice la vârsta de 7-17 ani. În: Congresul al II lea de Igienă şi Protecţia muncii. Bucureşti, 1988,
p.16-17.

27. Demeilles L. Antrenamentul atletic. Bucureşti : CNEFS-CCEDT, 1974. p. 141.

28. Demeter A. Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor fizice. Bucureşti : Sport-Turism,
1981. p.17-105.

29. Denisiuc L. Metode de apreciere a capacităţii motrice. În : Teste, metode, aparate. Vol II,
CCŞD-CNEFS. Bucureşti, 1990, p. 71-74.

30. Dotti A., Nicolini J. Mijloace şi metode pentru antrenamentul modern. În: CCPS. Bucureşti,
1992, p. 89-190.