Comunicare Ifr

UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL ÎNVĂŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ
Program de studii universitare de licenţă

Sport şi performanţă motrică
COMUNICARE ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
GEORGE DINA
Bucureşti
2015
CUPRINS
Unitatea de învăţare 1
COMUNICAREA - ETIMOLOGIE ŞI DEFINIŢII

1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.4. COMUNICAREA - ETIMOLOGIE ŞI DEFINIŢII
1.5. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
1.6. Bibliografie
MECANISMELE ŞI ETAPELE COMUNICĂRII

2.1. Introducere
2.4. MECANISMELE ŞI ETAPELE COMUNICĂRII
2.4.1. Mecanismele comunicării
2.4.2. Elementele comunicării în activităţile de educaţie fizică şi sport
2.4.2.1. Elementele comunicării în educaţie fizică
2.4.2.2. Elementele comunicării în sport
2.4.3. Mecanismele comunicării specifice educaţiei fizice şi sportului
2.4.3.1. Emiţătorul - element al comunicării în educaţie fizică şi sport
2.4.3.2. Receptorul - element al comunicării în educaţie fizică şi sport
2.4.4. Mesajul în comunicarea specifică educaţiei fizice şi sportului
2.4.4.1. Mesajul în comunicarea specifică educaţiei fizice
2.4.2.2. Mesajul în comunicarea specifică sportului
2.4.5. Canale specifice de comunicare
2.4.6. Etapele procesului de comunicare
2.6. Bibliografie
BARIERE DE COMUNICARE ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

3.1. Introducere
3.4. BARIERE DE COMUNICARE ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
3.4.1. Sistematizarea barierelor de comunicare
3.4.2. Bariere de comunicare în educaţie fizică şi sport
3.4.2.1. Bariere de comunicare în educaţie fizică
3.4.2.2. Bariere de comunicare în şi sport
3.6. Bibliografie
MEDIUL COMUNICĂRII
4.1. Introducere
4.4. MEDIUL COMUNICĂRII
4.4.1. Mediul comunicării în educaţie fizică şi sport
4.4.1.1. Mediul comunicării în educaţie fizică şi sport
4.6. Bibliografie
TIPURI ŞI FORME DE COMUNICARE
5.1. Introducere
5.4. TIPURI ŞI FORME DE COMUNICARE
5.4.1. Criterii de clasificare
5.4.2. Tipologia comunicării în funcţie de modalitatea de transmitere a mesajului
5.4.2.1. Comunicarea directă şi indirectă
5.4.2.2. Comunicarea directă şi indirectă în sport
5.4.3. Tipologia comunicării în funcţie de numărul participanţilor la comunicare
5.4.3.1. Comunicare intrapersonală în sport
5.4.3.2. Comunicare interpersonală în sport
5.4.3.3. Comunicare de grup în sport
5.4.3.4. Comunicare de masă în sport
5.4.4. Tipologia comunicării în funcţie de direcţia în care se realizează comunicarea
5.4.4.1. Tipologia comunicării în funcţie de direcţie în sport
5.4.5. Tipologia comunicării în funcţie de statutul participanţilor la comunicare
5.4.5.1. Tipologia comunicării în funcţie de statutul participanţilor în sport
5.4.6. Tipologia comunicării în funcţie de intenţionalitatea comunicării
5.4.6.1. Tipologia comunicării în funcţie de intenţionalitate în sport
5.6. Bibliografie
COMUNICAREA VERBALĂ ŞI PARAVERBALĂ
6.1. Introducere
6.4. COMUNICAREA VERBALĂ ŞI PARAVERBALĂ
6.4.1. Tipologia comunicării în funcţie de codul folosit pentru transmiterea mesajului
6.4.2. Comunicarea verbală
6.4.2.1. Comunicarea verbală în sport
6.4.3. Comunicarea paraverbală
6.4.3.1. Comunicarea paraverbală în sport
6.6. Bibliografie
COMUNICAREA NONVERBALĂ
7.1. Introducere
7.4. COMUNICAREA NNONVERBALĂ
7.4.1. Mijloacele de comunicare nonverbală
7.4.2. Comunicarea prin expresia feţei
7.4.2.1. Comunicarea prin mimică
7.4.2.2. Comunicarea prin privire
7.4.2.3. Comunicarea prin zâmbet
7.4.3. Comunicarea prin gesturi (comunicarea gestuală)
7.4.3.1. Comunicarea gestuală în sport
7.4.4. Comunicarea prin postură -- atitudine corporală
7.4.5. Comunicarea prin prezenţă personală
7.4.6. Comunicarea prin vestimentaţie
7.4.7. Comunicarea prin mişcare (comunicarea motrică)
7.4.8. Comunicarea prin senzaţii specifice
7.6. Bibliografie
INTRODUCERE
Cursul – CMOMUNICARE ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT redactat în

tehnologie IFR, se adresează studenţilor Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport, din cadrul
programului Sport şi Performanţă Motrică, forma de învăţământ cu Frecvenţă Redusă, din
cadrul Universităţii Naţionale de Educaţiei Fizică şi Sport, Bucureşti.
Comunicarea reprezintă un fenomen prezent în toate acţiuniile şi activităţile
întreprinse de om.
Acesta fiind un material al cărui demers încearcă să clarifice aspectele comunicării
specifice activităţilor de educaţie fizică şi sport, vom determina o particularizare a tuturor
aspectelor şi informaţiilor pe care ni le furnizează teoria comunicării prin intermediul literaturii
de specialitate. Prin acest demers încercăm să desprindem şi să punem în evidenţă o serie de
nuanţe specifice pe care le îmbracă toate aspectele comunicării în interiorul acestor activităţi şi
prin aceasta, să conturăm prmisele unei mai bune înţelegeri a fenomenului în ansamblu.
Clarificarea aspectelor ce caracterizează fenomenul de comunicare specifică, apreciem că
reprezintă o condiţie esenţială pentru eficientizarea.
Comunicarea în activităţile motrice
Întregul nostru demers porneşte de la realitatea că activităţile motrice sportive sunt

activităţi extrem de complexe ce determină implicit şi complexitatea fenomenului de comunicare
specifică. Această complexitate a comunicării este generată de:
 contextul în care se derulează aceste activităţi;

 tipul de interacţiune socială din interiorul acestora;
 mecanismele specifice ale fenomenului de comunicare ce stă la baza acestor
activităţi;
 elementele comunicării specifice;
 planurile în care se derulează fiecare tip de activitate.
Toate aceste aspecte pe care am încercat să le punctăm trebuie asociate direct cu

obiectivele specifice fiecărui tip de activitate, obiective ce dau particularitate fenomenului de
comunicare specifică.
Conţinutul unei unităţi de învăţare cuprinde:
 introducere;
 obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare;
 conţinutul unităţii de învăţare;
 îndrumar pentru verificare/autoverificare.
Obiectivele cursului
 Însuşirea conceptelor fundamentale şi a terminologiei specifice sportului.

 Informarea studenţilor cu ajutorul unui demers de profesionalizare care utilizează
cunoştinţe din teoria comunicării, identificarea şi concretizarea aspectelor specifice
activităţilor sportive.
 Asigurarea cunoaşterii dimensiunilor procedurale ale acestora, adaptate la necesităţile
activităţilor de pregătire şi competiţionale specifice sportului.
 Formarea unei viziuni de tip sistemic în analiza şi utilizarea informaţiei, în vederea
favorizării însuşirii şi aprofundării cunoştinţelor.
 Formarea abilităţilor de comunicare în cadrul activităţilor sportive şi de integrare în şi
prin aceste tipuri de activităţi.
Competenţe conferite:
 Cunoaştere şi înţelegere - Cunoaşterea şi înţelegerea termenilor şi conceptelor

conduc la o mai bună descifrare a fenomenului de comunicare specifică activităţii sportive şi va
reprezenta o bază solidă pentru executarea responsabilă şi eficientă a sarcinilor profesionale în
calitate de student şi ulterior de antrenor;
 Explicare şi interpretare - Explicarea şi interpretarea corespunzătoare a formelor şi
tipurilor de comunicare în raport cu nuanţele pe care acestea le capătă în cadrul activităţilor
sportive (pregătire şi concurs în discipline sportive individuale şi colective);
 Instrumental – aplicative - Proiectarea şi planificarea conţinutrilor specifice activităţii
sportive şi conducerea activităţilor prin tehnici mijloace specifice de comunicare; Aplicarea
adaptată a tipurilor şi formelor de comunicare în concordanţă cu etapele şi mecanismelor
formării deprinderilor specifice diferitelor discipline sportive, în raport cu nevoia de recodificare
permanentă a informaţiilor transmise în cadrul procesului de pregătire şi în competiţie;
 Competenţe de comunicare – relaţionare - Utilizarea adecvată a terminologiei de
specialitate în concordanţă cu procesul de pregătire şi cu competiţia în direcţia colaborării cu
celelalte elemente ale comunicării specifice sportului, pentru rezolvarea sarcinilor specifice şi a
formelor de comunicare specifică sportului, în scopul creşterii capacităţii de integrare în grupele
de lucru din cadrul lecţiei de antrenament.
După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilitaţi privind:
 Cunoaşterea şi înţelegerea termenilor şi conceptelor conduc la o mai bună descifrare

a fenomenului de comunicare specifică activităţii sportive şi va reprezenta o bază solidă pentru
executarea responsabilă şi eficientă a sarcinilor profesionale în calitate de student şi ulterior de
antrenor.
 Familiarizarea cu rolurile de emiţător şi receptor în procesul de comunicare specific
activităţii sportive, din perspectiva antrenorului - emiţător de informaţii specifice în lecţia de
antrenament şi a celui de receptor al informaţiilor transmise de sportivi în pregătire şi concurs.
 Conştientizarea faptului că dinamica evoluţiei fenomenului sportiv pe fondul
evoluţiei tuturor elementelor componente, implică o informare continuă şi o actualizare
permanentă conoştinţelor de specialitate pentru eficientizarea activităţii.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi

de materiale pe suport electronic.
Pentru lecţiile practice – sala de seminar.
Structura cursului
Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1 Comunicarea - etimologie şi definiţii (2 ore)
Unitatea de învăţare 2 Mecanismele şi etapele comunicării (2 ore)
Unitatea de învăţare 3 Bariere de comunicare în educaţie fizică şi sport (2 ore)
Unitatea de învăţare 4 Mediul comunicării (2 ore)
Unitatea de învăţare 5 Tipuri şi forme de comunicare (2 ore)
Unitatea de învăţare 6 Comunicarea verbală şi paraverbală (2 ore)
Unitatea de învăţare 7 Comunicarea nonverbală (2 ore)
Teme de control (TC)
Desfăşurarea lucrărilor practice va respecta panificarea semestrială după tematica din

calendarul disciplinei iar studenţii trebuie să realizeze un proiect acrobatic de grup.
BIBLIOGRAFIE
1. Bortun, D., (2002),Bazele epistemologice ale comunicării. Ed. Ars Docendi, Bucureşti;
2. Bougnoux, D., (2000), Introducere în ştiinţele comunicării. Ed. Polirom, Iaşi;
3. Dina, G., (2014) Comunicare în educaţie fizică şi sport În curs de apariţie;
4. Fiske, J., (2003), Inroducere în ştiinţele comunicării Ed. Polirom, Iaşi;
5. Mucchielli, Al., (2005), Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de
comunicare. Ed. Polirom, Iaşi;
6. Prutianu, Şt., (2005), Antrenamentul abilităţilor de comunicare. Ed. Polirom, Iaşi;
7. Răşcanu, R., (2002), Psihologie şi comunicare. Ed. Universităţii, Bucureşti;
8. Şoitu, L., (1997), Pedagogia comunicării. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

1.1. Introducere
1.6. Bibliografie
NOTE ALE
1.1. Introducere STUDENTULUI
Originea termenului „comunicare” este latină unde însemna „a face

ceva în comun”. Exista o legătură între acest termen şi zeul Hermes,
considerat a fi mesagerul zeilor. În virtutea acestei asocieri, sensul face
trimitere la termeni precum: mesager, intermediar, mediator.
Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX) ne spune că a
comunica înseamnă:
 a face cunoscut;
 a da de ştire;
 a informa;
 a spune.
Comunicarea este un fenomen omniprezent în viaţa noastră care ne
însoţeşte pe tot parcursul existenţei noastre. Apare astfel în forme diferite
în orice context, în orice tip de activitate în care se care se manifestă
omul.
Această asocierea a fenomenului comunicare cu individul există
indiferent dacă omul se manifestă individual sau colectiv în cadrul
vreunui context sau activităţi. Pentru a susţine această afirmaţie, precizăm
faptul că într-o manifestare individuală, omul comunică cu mediul
exterior în direcţia adaptării la acesta sau al transformării lui în raport cu
nevoile sale. Referitor la manifestăile colective, se subînţelege că
îndividul interacţionează cu cei cu care coexistă şi coacţionează într-un
anumit context astfel încât, orice tip de interacţiune între indivizi
presupune existenţa unui act de comunicare.
Obiectivele unităţii de învăţare:
Această unitate de învăţare îşi propune să realizeze:
 Însuşirea noţiunilor teoretice de bază privind conceptul de

comunicare;
 Dobândirea unor cunoştinţe privind încercările de a defini
procesul de comunicare.
Competenţele unităţii de învăţare:
 formarea unui vocabular terminologic specific comunicării

ca bază pentru înţelegrea noţiunilor specifice comunicării în
educaţie fizică şi sport;
Omniprezenţa fenomenului comunicare în toate domeniile de

activitate şi faptul că acesta condiţionează calitatea şi eficienţa, a generat
preocupări ale specialiştilor din toate domeniile în a-l defini şi înţelege.
În acest context, o definire foarte exactă şi completă a comunicării
este foarte dificil de realizat. Această dificultate este determinată de
sensurile diferite din terinologia specifică domeniilor ştiinţei care tratează
diferite aspecte ale comunicării. Toate încercările de definire poartă
amprenta domeniului din care provin cei care au formulat definiţia astfel
încât, comunicarea este abordată dintr-o persepectivă pluridisciplinară.
psihologică sociologică
pedagogică COMUNIC. filozofică

definită din
perspectivă
lingvistică cibernetică
biologică
Putem observa în figura prezentată mai sus că între ştiinţele care

au manifestat preocupări în direcţia definirii comunicării nu se regăsesc
nici educaţia fizică şi nici sportul, domenii în care comunicarea are un rol
determinant.
Relizând un studiu al literaturii de specialitate remarcăm faptul că,
deşi comunicarea este un fenomen extrem de prezent în absolut toate
domeniile în care se manifestă omul, comunicarea s-a conturat ca ştiinţă
în anii ”80. În această perioadă cercetători din diferite zone ale ştiinţelor
realizând importanţa comunicării prin rolul şi impactul pe care îl are în
interiorul domeniilor în care activau.
În cele ce urmează, vom încerca să prezentăm căteve dintre
încercările de definire ale comunicării considerând interesantă
modalitatea în care domenii diferite ale ştiinţelor şi-au pus amprenta
asupra definiţiilor.
Începem prin a prezenta comunicarea din perspectivă biologică,
fiind un punct de vedere cel puţin interesant şi care împinge modalitatea
de interpretare a fenomenului comunicare dincolo ce ne putem imagina în
mod obişnuit. De asemenea, acest punct de vedere deschide o serie de
perspective noi în ceea ce priveşte abordarea fenomenului de comunicare
în planul formării deprinderilor motrice. Comunicarea intrapersonală prin
intermediul canalului kinestezic are rol hotărâtor în formarea simţului
mişcării, în baza informaţiilor furnizate de proprioceptorii existenţi
aparatul osteo – articular, ligamente şi muşchi. La rândul său, simţul
mişcării asociat cu reprezentările corecte induse în cadrul procesului de
învăţare, îmbunătăţesc nivelul de control al coordonatelor şi
caracteristicilor de mişcare, extrem de importante pentru conştientizarea
şi înţelegerea mişcării cu un rol special în autocorectare.
Astfel, biologii apreciază comunicarea ca fiind o caracteristică a
tuturor organismelor vii. Dar aceiaşi biologi duc ideea mai departe,
afirmând că nu doar oganismele vii comunică, ci şi ogane ale acestora,
ţesuturi sau chiar celule. Biologii sunt de părere că neuronul reprezintă
cel mai mic sistem de comunicare existent. La nivelul lui, mesajul electric
transmis ca influx nervos de-a lungul axonului, este transformat în mesaj
chimic transmis mai departe prin legaturile sinaptice.
Dicţionarul de sociologie, defineşte comunicarea ca fiind un „mod
fundamental de interacţiune psiho-social a persoanelor, realizat în limbaj
articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a
obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau
de grup”
Dicţionarul de psiohologie explică fenomenul de comunicare ca
„relaţie între indivizi ce implică transmitere intenţionată sau nu, cu
influenţe asupra receptorului şi cu efect retroactiv”.
Comunicarea fiind un fenomen prezent în tot ceea ce înseamnă
interacţiune interumană, extrem de important datorită condiţionării pe
care o manifestă asupra eficienţei activităţii, a suscitat tot mai mult
interesul specialiştilor pentru a înţelege şi a defini procesul de comunicare
specific diferitelor tipuri de activităţi, în dorinţa de eficientizare a
acestora.
Astfel, Frank E.X.Dance şi Carl E.Larson au încercat, să adune
într-o carte cât mai multe definiţii propuse de diverşi autori, pentru
identificarea celei mai complete, mai relevante dintre acestea. Aceştia au
reuşit să adune un număr de 126 de definiţii ale procesului de comunicare
propuse de specialişti din diferite zone ale ştiinţelor.
Legat tot de încercările de definire şi înţelegere a fenomenului de
comunicare, menţionăm că ulerior, Ross a continuat şi dezvoltat
preocupările în direcţia identificării celei mai complete definiţii şi a
adăugat altele noi la fondul celor 126 existente. Astfel a apărut aşa
numitul „Inventar al definiţiilor comunicării” al lui Ross.
Apud Pânişoară (2006) apreciază că multitudinea definiţiilor care
vizează comunicarea presupune complementaritate, deoarece fiecare
definiţie acoperă doar anumite aspecte referitoare la procesul de
comunicare.
În aceste condiţii, o definiţie completă a comunicării ar trebui să
cuprindă o multitudine de elemente care explică fenomenul şi care
totodată îl fac mai uşor de înţeles. După Dance şi McQuail (2006) o
definiţie a comunicării, pentru a fi cât mai completă, ar trebui să ia în
calcul următoarele aspecte:
• simboluri, vorbire, limbaj;

• înţelegerea / receptarea, nu transmiterea mesajelor;
• interacţiune, relaţie – schimbul activ şi coorientarea;
• reducerea incertitudinii – ipotetică dorinţă fundamentală;
• căutarea informaţiei în scopul adaptării;
• procesul comunicării – întreaga secvenţă a transmiterii;
• legătură, unire – comunicarea în ipostază de conector, de
articulator;
• trăsături comune – amplificarea a ceea ce este împărtăşit sau
acceptat de ambele părţi;
• canal, purtător, rută – o extensie a «transferului», având ca
referinţă principală calea sau «vehiculul» (sistemul de semne sau
tehnologie);
• memorie, stocare – comunicarea duce la acumulare de informaţie
/ depozite informative;
• stimuli – accentuarea caracterului mesajului în cauză, a
răspunsului sau a reacţiei;
• intenţie – accentuează faptul că actele de comunicare au un scop;
• momentul şi situaţia – acordarea de atenţie contextului actului
comunicativ;
• putere – comunicarea văzută ca mijloc de influenţă.
Sintetizând toate aceste definiţii putem aprecia comunicarea ca

fiind un proces complex de transmitere a unor informaţii prin intermediul
simbolurilor şi de realizare a înţelegerii reciproce.
Putem observa că „înţelegerea reciprocă” dintre participanţii la
actul comunicării reprezintă o condiţie esenţială, aceasta fiind de fapt
finalitatea procesului de comunicare.
Din perspectiva tuturor definiţiilor inventariate de autorii mai sus
menţionaţi, comunicarea poate fi considerată ca:
 proces de transmitere a informaţiilor sub formă de mesaje,
între două sau mai multe persoane, unele cu statut de
emiţător, altele cu statut de receptor, prin intermediul unor
canale specifice.
Dacă încercăm să transferăm această definiţie şi să o legăm de
activităţile specifice, educaţie fizică şi sport, considerăm necesar să-i
aducem o transformare majoră ce derivă dintr-o particularitate comună
acestora.
Ambele activităţi derulează în principal proces de învăţare ce are
ca scop formarea unor deprinderi motrice. Practic în cadrul ambelor
activităţi se învaţă mişcări care sunt duse în planul învăţării la un nivel
diferit. Indiferent de situaţie, procesul de formare a deprinderilor începe
cu explicaţia şi demonstraţia realizate de către profesor/antrenor ca
emiţător de informaţii şi continuă cu execuţia mişcării specifice derulată
de elev/sportiv care emite informaţii sub formă de mişcare. Mişcare
realizată de elev/sportiv în cadrul exerciţiilor îl transformă pe
profesor/antrenor în receptor de informaţii.
Această modificare de rol, din emiţător în receptor, pe parcursul
derulării activităţii, ne îndepărtează de acel „proces de transmitere de
informaţii” prin care este definită comunicarea din perspectiva diferitelor
ştiinţe şi ne obligă practic să apreciem procesul de comunicare în cadrul
activităţilor specifice mai degrabă ca pe un transfer de informaţii între
elementele comunicării (profesor/antrenor şi elev/sportiv).
Din această perspectivă, comunicarea în aceste activităţi poate fi
apreciată ca:
 schimb de informaţii specifice între cei care interacționează în

cadrul activității.
Astfel putem spune că în educaţie fizică şi sport, comunicarea

reprezintă schimbul de informaţii specifice domeniului dintre
elementele ce interacționează în cadrul activității, realizat prin canale
specifice, cu ajutorul terminologie şi simbolurior specifice și al
mișcării.
Dacă pornim de la scopul comun celor două activităţi (educaţie
fizică şi sport) amintit mai sus, acela de însuşire a unor mişcări, putem
remarca faptul că mişcarea se conturează ca cel mai important mijloc de
comunicare. Aceasta se regăseşte pe tot parcursul derulării activităţilor,
pornind de la procesul de învăţare în care se formează deprinderile până
la materializarea lor în plan practic, în zona de evaluare a mişcărilor în
cadrul normelor de control sau în cadrul competiţional.
Sinteza unităţii de învăţare

O definire foarte exactă şi completă a comunicării este foarte dificil de realizat. Această
dificultate este determinată de sensurile diferite din terinologia specifică domeniilor ştiinţei care
tratează diferite aspecte ale comunicării. Toate încercările de definire poartă amprenta
domeniului din care provin cei care au formulat definiţia astfel încât, comunicarea este abordată
dintr-o persepectivă pluridisciplinară.
Apud Pânişoară (2006) apreciază că multitudinea definiţiilor care vizează comunicarea
presupune complementaritate, deoarece fiecare definiţie acoperă doar anumite aspecte referitoare
la procesul de comunicare.
Din perspectiva tuturor definiţiilor inventariate de autorii mai sus menţionaţi, comunicarea
poate fi considerată ca:
 proces de transmitere a informaţiilor sub formă de mesaje, între două sau mai
multe persoane, unele cu statut de emiţător, altele cu statut de receptor, prin
intermediul unor canale specifice.
Dacă încercăm să transferăm această definiţie şi să o legăm de activităţile specifice,

educaţie fizică şi sport, considerăm necesar să-i aducem o transformare majoră ce derivă dintr-o
particularitate comună acestora.
Ambele activităţi derulează în principal proces de învăţare ce are ca scop formarea unor
deprinderi motrice. Practic în cadrul ambelor activităţi se învaţă mişcări care sunt duse în planul
învăţării la un nivel diferit. Indiferent de situaţie, procesul de formare a deprinderilor începe cu
explicaţia şi demonstraţia realizate de către profesor/antrenor ca emiţător de informaţii şi
continuă cu execuţia mişcării specifice derulată de elev/sportiv care emite informaţii sub formă
de mişcare. Mişcare realizată de elev/sportiv în cadrul exerciţiilor îl transformă pe
profesor/antrenor în receptor de informaţii.
Astfel putem spune că în educaţie fizică şi sport, comunicarea reprezintă schimbul de
informaţii specifice domeniului dintre elementele ce interacționează în cadrul activității,
realizat prin canale specifice, cu ajutorul terminologie şi simbolurior specifice și al
mișcării.
Dacă pornim de la scopul comun celor două activităţi (educaţie fizică şi sport) amintit mai
sus, acela de însuşire a unor mişcări, putem remarca faptul că mişcarea se conturează ca cel mai
important mijloc de comunicare. Aceasta se regăseşte pe tot parcursul derulării activităţilor,
pornind de la procesul de învăţare în care se formează deprinderile până la materializarea lor în
plan practic, în zona de evaluare a mişcărilor în cadrul normelor de control sau în cadrul
competiţional.
Concepte şi termeni de reţinut: fenomen de comunicare, proces de comunicare, comunicare

specifică în educaţie fizică şi sport, schimb de informaţii specifice
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1- Care este etimologia termrnului”comunicare”;

2- Definiţi procesul de comunicare din perspectiva teoriei gennerale a cominicării;
3- Definiţi perocesul de comunicare în educaţie fizică şi sport.
1.6. Bibliografie
MECANISMELE ŞI ETAPELE COMUNICĂRII

2.1. Introducere
2.4.2. Elementele comunicării în activităţile de educaţie fizică şi sport
2.4.3. Mecanismele comunicării specifice educaţiei fizice şi sportului
2.4.3.1. Emiţătorul - element al comunicării în educaţie fizică şi sport
2.4.3.2. Receptorul - element al comunicării în educaţie fizică şi sport
2.4.4. Mesajul în comunicarea specifică educaţiei fizice şi sportului
2.6. Bibliografie
NOTE ALE
2.1. Introducere NOTE ALE
STUDENTULUI
STUDENTUL
Spuneam despre comunicare că este un proces complex specifice
activităţilor umane şi nu numai, prezent atât în viaţa cotidiană cât şi la
nivelul unor activităţi cu caracter specific având scopuri şi obiective
precis determinate.
Astfel, fenomenul comunicării presupune un schimb de informaţii
între elementele ce participă la un anumit tip de activitate şi capătă nuanţe
specifice în raport cu tipul de activitate, scopul acesteia şi bineînţeles, cu
contextul în care se derulează procesul de comunicare.
.
 însuşirea noţiunilor referitoare la mecanismele procesului de

comunicare;
 însuşirea noţiunilor referitoare la mecanismele procesului de
comunicare specifică educaşiei fizice şi sportului.
 formarea unor abilităţi de operare cu termenii ce explică şi definesc

comunicarea în educaţie fizică şi sport;
 formarea unor abilităţi de comunicare în baza cunoştinţelor însuşite,
specifice modificărilor de rol din educaţie fizică şi sport.
Mecanismele ce stau la baza derulării procesului de comunicare,

presupun existenţa unui emiţător (E), ca sursă ce transmite informaţii ce
îmbracă forma unui mesaj unui receptor (R). Transmiterea de informaţii
dinspre emiţător spre receptor se realizează prin intermediul canalelor de
comunicare.
Mecanismele comunicării au fost explicate de mulţi specialişti,
pornind de la abordări simpliste, precum „schema lui Lawel”, până la
altele sofisticate care implică existenţa altor componenete precum
„schema lui Wiener”.
Conform schemei lui Lawel, comunicarea este văzută ca traseu al
unui stimul ce provoacă un raspuns la nivelul receptorului.
SCHEMA LUI LAWEL
Canal de comunicare
E MESAJ R
Aceasta este o schemă de tip stimul - răspuns concepută

să răspundă la cinci întrebări:
1. Cine?
2. Ce zice?
3. Prin ce mijloace?
4. Cui?
5. Cu ce efecte?
Această schemă simplă a reprezentat punct de plecare pentru alte

interpretări mai complexe. Spre exemplu, „schema lui Shannon” aduce
asocieri ale schemei anterioare cu alte noţiuni precum codificare şi
decodificare.
SCHEMA LUI SHANNON
Canal de comunicare
E R
CODIFICARE DECODIFICARE
Aceşti noi termeni se referă la transformările la care este supusă

informaţia din momentul în care ia forma mesajului (codificarea) până în
cel în care este interpretat de către receptor (decodificarea).
Ulterior, pe măsură ce fenomenul comunicării a început să fie
descifrat a început să fie abordat din perspective diferite, tot mai
complexe.
Din cauza faptului că procesul de transmitere a informaţiei între
cele două elemente ale comunicării (emiţător şi receptor) este influenţat
pe traseul său de numeroase elemente şi factori care produc modificări
suplimentare asupra semnalului, modificări ce exercită influenţe inclusiv
la nivelul decodificării, cel al interpretării sensului mesajului.
Ca exemplu de interpretare complexă a mecanismelor
comunicării, prezentăm în cele ce urmează „schema lui Wiener”. Aceasta
aduce în plus o multitudine de elemente care exercită influenţe pe traseul
pe care circulă mesajul transmis de emiţător până în momentul în care
este decodificat de către receptor.
Această schemă reprezintă o abordarea dinamică a comunicării

din perspectiva mecanismelor. Cum putem observa, apar pe traseu factori
care perturbă, distorsionează mesajul, aspect ce implică nevoia de
interpretare a nivelului la care a fost înţeles acesta după ce a fost
decodificat.
Apare prezentată în schemă conexiunea inversă care permite
emiţătorului să evalueze nivelul de înţelegere a mesajului. În acest
context, exprimarea modului în care receptorul arată cum a înţeles
mesajul, poate fi identificat cu un nou moment de codificare. Acesta ar
reprezenta punctul de plecare a unui alt mesaj, în sens invers şi poate fi
considerat un moment de schimbare de rol, de transformare a
receptorului în emiţător.
Această schemă reflectă foarte bine fenomenul de comunicare
specific educaţiei fizice şi sportului, modalitatea concretă în care se
produc aceste transformări cât şi contextulul în care se realizează acestea,
urmând să fie clarificate în cadrul acestui material.
2.4.2. Elementele comunicării în activităţile de educaţie fizică

şi sport
Într-o viziune simplistă, accesibilă, putem considera că educaţia

fizică şi sportul sunt două activătăţi în interiorul cărora interacţionează o
serie de elemenete între care se realizează un permanent schimb de
mesaje.
Dacă revenim la cele trei planuri în care se manifestă activităţile
de educaţie fizică şi sport: planul formării specialiştilor, planul învăţării
(cel al formării şi perfecţionării deprinderilor specifice), planul
valorificării rezultatelor procesului de învăţare, putem forte uşor să
deducem care sunt elementele participante şi între care se stabileşte un
proces de cominicare.
Vom încerca în continuare să determinăm care sunt elementele
comunicării specifice celor două tipuri de activităţi şi, în dorinţa de a
realiza o sistematizare logică şi completă, vom încerca o raportare la cele
trei direcţii de manifestare a acestora.
Apreciem că aceast tip de abordare, va oferii o imagine mai clară
asupra procesului de comunicare specifică şi crează premisele unei
înţelegeri corecte a nuanţelor particulare pe care le capătă comunicarea în
anumite zone ale acestor activităţi.
Când facem aceste precizări ne gândim la complexitatea
fenomenului sportiv care ne obligă să depăşim cadrul general în
momentul în care încercăm să facem diferite tipuri de analize şi evaluări
şi să ţinem cont de particularităţile fiecărei ramuri sportive determinate
de:
 mediul în care se desfăşoară pregătirea şi competiţia: în sală, în
aer liber, pe suprafeţe diferite (teren cu iarbă, zgură, suprafaţă
sintetică, pe ghiaţă sau zăpadă, în apă, pe apă sau în aer –
paraşutismul sportiv);
 caracterul individual sau colectiv al disciplinei sportive;
 condiţiile de adversitate (fără contact sau cu contact între
competitori – sporturi de luptă);
 manevrarea unor obiecte sau echipamente speciale (jocuri sportive
în care sunt folosite diferite tipuri de mingi, tenis, scrimă, patinaj,
schi, biatlon, bob, sanie, canotaj, paraşutism sportiv, automobilism
sportiv, motociclism, etc.).
Aceste particularităţi fac parte din mediul specific în care se

derulează activitatea dar, în acelaşi timp, intră şi în structura deprinderilor
specifice. În acest context, apreciem că îşi pun amprenta în mod evident
şi extrem de particular pe toate componentele activităţii şi imprimă
nuanţe specifice şi pocesului de comunicare.
În raport cu planul derulării activităţii care stabileşte şi contextul

în care are loc procesul de comunicare, elementele ce interacţionează pot
fi diferite. Astfel în planul:
1. în planul formării specialiştilor:
- cursuri în cadrul universităţilor de profil: cadrele universitare de
specialitate, studenţii ce participă la cursuri (viitorii profesori de
educaţie fizică);
- cursuri de formare continuă: cadrele universitare de specialitate,
inspectori, metodişti, profesorii de educaţie fizică ce participă la
cursurile de formare – perfecţionare;
- examene de definitivat şi grade: cadrele universitare de
specialitate, inspectori de specialitate, profesorii de educaţie
fizică examinaţi.
2. în planul învăţării (al formării şi perfecţionării deprinderilor
specifice):
- lecţia de educaţie fizică: profesorul de educaţie fizică, elevii ce
participă la lecţie;
- activităţile sportive şcolare: profesorul de educaţie fizică, elevii
componenţi ai echipelor reprezentative şcolare.
3. în planul valorificării rezultatelor procesului de învăţare:
- verficărilor periodice sau finale din cadrul lecţiei de educaţie
fizică: profesorul de educaţie fizică – evaluator, elevii ce susţin
diferite probe şi norme de control prevăzute în planul de
învăţământ pe clase la nivelul disciplinei (curricula şcolară);
- competiţiile sportive şcolare: profesorii de educaţie fizică –
antrenori, elevii componenţi ai echipelor reprezentative şcolare,
arbitri care conduc competiţia, publicul spectator participant la
evenimentu sportiv;
- activităţile sportive organizate în cadrul taberelor şcolare:
profesorii de educaţie fizică conducători de tabere sau
responsabili de grup, instructori sportivi, elevii participanţi la
tabăra şcolară;
- activităţile sportive de timp liber: elevi sau alte persoane care au
dobândit pe parcursul activităţii şcolare, abilităţi de practicare,
de conducere şi organizare a diferitelor forme de activităţi
sportive.
În funcţie de planul desfăşurării activităţii, de contextul

comunicării şi de raporturile care se stabilesc în interiorul activităţii la un
moment dat, fiecare dintre aceste elemente va emite sau va recepţiona
mesaje transmise în diferite forme, astfel îmcât, va îndeplinii rol de
emiţător sau receptor.
Realizând o sinteză a celor enumerate, putem concluziona că
elementele comunicării în educaţie fizică sunt:
 profesori de educaţie fizică;
 elevi ce participă la lecţie;
 inspectori;
 metodişti;
 elevi componenţi ai echipelor reprezentative şcolare;
 arbitrii care conduc diferitele competiţii şcolare;
 publicul spectator participant la competiţiile sportive şcolare;
 instructori sportivi din tabele şcolare.
De asemenea, şi sportul implică o serie de activităţi complexe cu

scopuri diferite, organizate în diferite medii şi presupun interacţiunea
diferitelor elemente participante. Elementele comunicării sport sunt:
 preşedinte de federaţie sportivă;
 secretar de federaţie sportivă;
 antrenori federali;
 metodişti ai federaţiilor sportive de specialitate sau ai centrelor
sportive regioanale;
 antrenorul;
 antrenorii echipelor adverse;
 sportivii;
 adversarii;
 preparatorul fizic;
 medicul sportiv;
 kinetoterapeutul;
 maseurul;
 psihologul sportiv;
 sponsori;
 directorul (managerul) de club sportiv;
 directorul de competiţie;
 liderii echipelor (căpitanii de echipe care în competiţiile oficiale
îşi manifestă atribuţiile prin regulament);
 brigada de arbitrii ce integrează membrii cu atribuţii şi roluri
diferite;
 observator federal;
 observatori ai comisiilor centrale de arbitraj;
 publicul spectator;
 grupuri de suporteri;
 reprezentanţi ai presei sportive scrise sau televizate;
 care pentru transmisiile televizate ale competiţiilor importante.
Referitor la elementele comunicării specifice sportului,

considerăm util să aducem câteva precizări suplimetare ce vizează unul
din elementele care apar de regulă în plan competiţional, avân rol
important în modul în care se desfîşoară aceasta. Este vorba de publicul
spectator.
Publicul spectator ca element al comunicării specifice sportului în
plan competiţional, după părerea noastră, se împarte în două categorii
distincte deorece participarea la actul sportiv prezintă diferenţe ce pornesc
de la motivele participării, la modul cum percep şi evaluează evoluţiile
sportivilor şi siutaţiile specifice şi până la modul de manifestare în cadrul
spectacolului sportiv.
Astfel, în baza acestor considerente putem împărţii publicul în
două categorii disitnct:
- spectatori;
- suporteri.
Spectatorii sunt elemente imparţiale, echidistante ale spectacolului
sportiv şi de regulă apreciază în mod obiectiv, nepărtinitor frumuseţea
fazelor.
Suporterii însă, au simpatii declarate faţă de una din părţile
participante la spectacolul sportiv, ceea ce îi face să fie nişte evaluatori
subiectivi, părtinitori ai competiţiei. Reacţiile lor sunt diferite faţă de cele
ale masei de spectatori, iar comunicarea cu celelalte elemente ale
comunicării prezente capătă nuanţe diferite în funcţie de: tensiunea
acumulată în derularea competiţiei, miza partidei, modul în care
reacţionează grupurile de suporteri ale echipelor adverse şi nu de puţine
ori, reacţiile pe care le manifestă unii sportivi din echipele adverse.
Referitor la prezenţa acestora în raport cu echipele pe care le
susţin, precizăm că îşi fac deseori simţită prezenţa şi în spaţiile în care se
derulează pregătirea, însoţesc în mod organizat echipele în competiţie şi
la distanţe mari şi sunt implicaţi în multe cazuri, în activităţi
organizatorice.
În planul desfăşurăţii competiţiei, de multe ori suporterii au
tendinţa de a transfera „lupta competiţională” în alt context decât terenu
sau sala în care se desfăşoară competiţia.
Toate aceste aspecte aduc în planul comunicării specifice
elemente suplimentare care fac din sport un fenomen social cu un caracter
aparte.
2.4.3. Mecanismele comunicării specifice educaţiei fizice şi

sportului
Având în vedere complexitatea acestor activităţi dată de contextul

în care se desfăşoară, de scopul lor, de numărul mare de elemente ce
interacţionează şi de rolurile care se pot schimba în funcţie de situaţie,
putem deduce că fluxul de informaţional nu are un singur sens. Acest
aspect ce face ca rolurile de emiţător şi receptor să se modifice
permanent în funcţie de situaţie.
2.4.3.1. Emiţătorul - element al comunicării în educaţie fizică

şi sport
În contextul comunicării specifice educaţiei fizice şi sportului, din

perspectiva mecanismelor comunicării, putem considera că emiţător
poate fi:
 Un individ;
 Un grup de indivizi;
 O instituţie.
În educaţie fizică:
INDIVID GRUP INSTITUŢIE
studenţi (viitorii
cadru universitar; profesori de
profesor de educaţie educaţie fizică); Ministerul
fizică; elevi ce participă la învăţămânutlui;
inspector; lecţie; Inspectorat şcolar;
metodist; elevi componenţi ai Şcoală.
instructor sportiv din echipelor
tabele şcolare. reprezentative
şcolare;
arbitrii care conduc
diferitele competiţii
şcolare;
publicul spectator
participant la
competiţiile
sportive şcolare;
catedra de educaţie
fizică.
În sport:
cadrul universitar din studenţi (viitori Ministerul sportului;

universităţile de antrenori); Federaţii sportive;
profil; lotul de sportivi; Cluburi sportive;
preşedinte de federaţie; echipa adversă; Direcţii regionale
secretar de federaţie; sponsori; (judeţene) pentru
antrenor federal; brigada de arbitrii; tineret şi sportive;
metodist la nivelul publicul spectator; Minsterul
federaţiilor sportive; grupuri de suporteri; învăţământului;
metodist la nivelul reprezentanţi ai presei Liceu sportiv;
centrelor sportive sportive scrise, Şcoală sportivă;
regioanale; radifonice sau Club sportiv şcolar:
antrenor; televizate; Presa scrisă;
antrenor - adversar; care pentru transmisiile Radioul;
preparator fizic; televizate ale Televiziunea.
medic sportiv; competiţiilor
kinetoterapeut; importante.
maseur;
psiholog sportiv;
director (manager) de
club sportiv;
director de competiţie;
liderul echipei (căpitan
de echipă;
observator federal;
observator al Comisiei
centrale de arbitrii.
Rolul de emiţător al unor instituţii se concretizează în

tramsmiterea unor informaţii referitoare la:
 reglementări de funcţionare ale domenului la nivel naţional,
hotărâri şi modificări aduse pentru eficientizarea activităţii
(ministerele, federaţiile sportive);
 organizarea şi controlul activităţilor la nivel regional (inspectorate
şcolar, direcţii judeţene pentru tineret şi sport);
 organizarea şi controlul activităţilor la nivelul unităţilor (şcoală,
club sportiv, liceu sportiv, club sportiv şcolar);
 transmiterea unor informaţii de interes public specifice domeniului
(presa scrisă) sau transmiterea unor competiţii sportive (radioul şi
televiziunea).
Lteratura de specialitate, vehiculează o serie de aspecte referitoare

la aşa numita „putere a emiţătorului” de care este util să ţinem seama
pentru a putea controla şi eficientiza procesul de comunicare în educaţie
fizică şi sport.
2.4.3.2. Receptorul - element al comunicării în educaţie fizică şi

sport
În ceea ce priveşte receptorul, în comunicarea specifică educaţiei

fizice şi sportului acesta poate fi de asemenea:
 Un individ;
 Un grup de indivizi;
 O instituţie.
Statutul sau rolul de „receptor”, practic al aceloraşi elemente ale

comunicării, este dat de contextul comunicării şi de anumite momente
care apar pe parcursul derulării activităţii.
Pentru a înţelege mai bine modul în care alternează cele două
roluri la nivelul aceluiaşi element al comunicării, vom încerca să dăm
câteva exemple.
Astfel, în lecţia de educaţie fizică, în momentul în care este
abordată o deprindere specifică unei discipline sportive, profesorul este
emiţător prin faptul că emite informaţii specifice în cadrul explicaţiei şi
demonstraţiei. În acelaşi moment al procesului de comunicare specifică,
elevul este receptorul informaţiilor verbale şi vizuale exprimate de
profesor. În cadrul aceleiaşi lecţii, în momentul în care începe exersarea
mijloacelor, elevul devine emiţător de informaţii vizuale exprimate prin
intermediul mişcării, iar profesorul devine receptor al acestor informaţii
pe care le analizează din punct de vedere al corectitudinii execuţiei.
În sport, în timpul derulării unei competiţii de volei, arbitrul ca
element al comunicării devine emiţător în momentul în care fluieră
punerea mingii în joc, iar jucătorul aflat la serviciu este receptor al
mesajului sonor exprimat prin fluier. Toată derularea ulterioară a jocului
face din jucători emiţători de informaţii exprimate prin mişcări specifice
tranduse prin acţiuni de joc. În toată această perioadă, până la oprirea
fazei de joc, arbitrul devine receptor al acestor informaţii motrice pe
care le urmăreşte, le evaluează şi le încadrează în limitele impuse de
regulamentul de joc şi în funcţie de care ia deciziile prin care conduce
jocul.
Prin aceste două exemple am încercat o clarificarea unor aspecte
care generează modofocări de rol în procesul de comunicare. Facem însă
precizarea că, în cadrul activităţilor de educaţie fizică şi sport, toate
elementele comunicării se supun aceleiaşi modificări de rol în anumite
momente, în funcţie de contextul activităţii. Astfel, toate elemntele
comunicării cu statul iniţial de emiţător pot să devină receptor în
momentul în care se află în situaţia de a capta informaţii de diferite tipuri
transmise de oricare alt element al comunicării prezent în derularea
activităţii la un moment dat.
În educaţie fizică:
cadru universitar; studenţi (viitorii Ministerul

profesor de educaţie profesori de învăţămânutlui;
fizică; educaţie fizică); Inspectorat şcolar;
inspector; elevi ce participă la Şcoală.
metodist; lecţie;
instructor sportiv din elevi componenţi ai
tabele şcolare. echipelor
reprezentative
şcolare;
arbitrii care conduc
diferitele competiţii
şcolare;
publicul spectator
participant la
competiţiile sportive
şcolare;
catedra de educaţie
fizică.
În sport:
preşedinte, secretar de studenţi (viitori Ministerul sportului;

federaţie; antrenori); Federaţii sportive;
metodist, antrenor lotul de sportivi; Cluburi sportive;
federal; echipa adversă; Direcţii regionale
antrenor; sponsori; (judeţene) pentru
antrenor - adversar; brigada de arbitrii; tineret şi sportive;
preparator fizic; publicul spectator; Minsterul
medic sportiv; grupuri de suporteri; învăţământului;
kinetoterapeut; reprezentanţi ai presei Liceu sportiv;
maseur; sportive scrise, Şcoală sportivă;
psiholog sportiv; radifonice sau Club sportiv şcolar:
director (manager) de televizate; Presa scrisă;
club sportiv; care pentru transmisiile Radioul;
director de competiţie; televizate ale Televiziunea.
liderul echipei (căpitan competiţiilor
de echipă; importante.
observator federal;
observator al Comisiei
centrale de arbitrii.
Rolul de emiţător al unor instituţii se concretizează în
tramsmiterea unor informaţii referitoare la:
 reglementări de funcţionare ale domenului la nivel naţional,
hotărâri şi modificări aduse pentru eficientizarea activităţii
(ministerele, federaţiile sportive);
 organizarea şi controlul activităţilor la nivel regional (inspectorate
şcolar, direcţii judeţene pentru tineret şi sport);
 organizarea şi controlul activităţilor la nivelul unităţilor (şcoală,
club sportiv, liceu sportiv, club sportiv şcolar);
 transmiterea unor informaţii de interes public specifice domeniului
(presa scrisă) sau transmiterea unor competiţii sportive (radioul şi
televiziunea).
Receptorul este considerat a fi un element foarte important în

construirea unei relaţii de comunicare eficiente. În acest sens,
M.F.Agnoletti consideră că „este mai important de a şti cui te adresezi,
decât informaţia şi mesajul”.
O relaţie eficientă de comunicare presupune o pregătire prealabilă
a receptorului. În acest sens se recomnadă ca receptorul:
- să cunoască credibilitetea emţătorului;
- să cunoască ce doreşte emiţătorul de la el;
- să identifice din mesaj părţile utile pe care să încerce să le reţină.
De asemenea, se vorbeşte în literatura de specialitate despre un
anumit tip de autoeducaţie în ceea ce îl priveşte pe receptor, prin care se
încearcă o pregătire a acestuia pentru o captare activă a informaţiilor
transmise în procesul de comunicare. Astfel, se recomandă:
Mecanismele comunicării în educaţie fizică şi sport se derulează
în baza aceloraşi modele prezentate în teoria generală a comunicării.
Astfel, procesul de comunicare presupune transmiterea
informaţiilor specifice în cadrul activităţilor de educaţie fizică şi sport, de
la emiţător către receptor sub forma unor mesaje, prin intermediul unor
canale specifice de comunicare.
MESA
MESA
JJ
EE CANALE SPECIFICE
DE COMUNICARE
RR
2.4.4. Mesajul în comunicarea specifică educaţiei fizice şi

sportului
Mesajele transmise sunt reprezentate de totalitatea informaţiilor

specifice ce caracterizează şi definesc domeniul educaţiei fizice şi
sportului.
Referitor la sport, informaţiile vehiculate sub forma mesajelor se
referă atât la domeniu în general, dar înglobează şi totalitatea
informaţiilor ce caracterizează şi definesc o disciplină sportivă. Facem
această precizare dat fiind faptul că între sporturi există diferneţe majore
pornind de la scop, mediu şi contextul în care se manifestă până la
conţinutul mişcărilor specifice concretizat în acţiuni tehnico - tactice,
elemente şi procedee tehnice cu structură diferită.
Educaţia fizică reprezintă un domeniu extrem de complex care

este strâns conectat cu o serie de ştiinţe care contribuie în mod substanţial
la eficientizarea domeniului.
Informaţiile pe care trebuie să le deţină profesorul de educaţie
fizică şi pe care trebuie să le transmite în interiorul procesului de
comunicare specifică sub forma mesajelor exprimate prin simboluri
difeite, sunt derivate în principal din zonele în care îşi poate desfăşura
activitatea.
Atribuţiile sale constau:
 în planificarea şi conducerea lecţiei de educaţie fizică;
 în reprezentarea unităţii de învăţământ în care activează în
competiţiile sportive şcolare.
Această a doua atribuţie îl obligă pe profesorul de educaţie fizică
să evadeze din cadrul lecţiei care are o durată extrem de limitată (50 min.)
şi să-şi transfere activitatea spre zona sportului şcolar care are alocate mai
multe ore de pregătire. Astfel, în cadrul acestei activităţi de pregătire,
deprinderile specifice diferitelor ramuri sportive trebuie abordate la un alt
nivel în planul învăţării, multe dintre acestea fiind necesare a fi
perfecţionate.
În aceste condiţii, activitatea profesorului interferează cu zona
pregătirii sportive de performanţă, aspect ce necesită o serie de cunoţtinţe
specifice activităţii sportive.
În acest context, după părerea noastră pofesorul de educaţie fizică
trebuie să deţină patru tipuri de informaţii:
1. informaţii generale de strictă specialitate sau provenite din zona

ştiinţelor conexe;
2. informaţii specifice ramurilor sportive prevăzute în programa
şcolară de educaţie fizică;
3. informaţii referitoare la organizarea şi conducerea lecţiei de
educaţie fizică;
4. informaţii din domeniul sportului de performanţă.
Comparativ cu educaţia fizică ce necesită un cumul de informaţii

ce provin din domenii sportive diferite impuse prin programa şcolară,
activitatea sportivă de performanţă limitează oarecum nevoia de
cunoştere din această perspectivă.
Antrenorul nu are nevoie şi nu transmite în cadrul procesului de
comunicare noţiuni specifice altor ramuri sportive. Nevoia lui se
limitează în principal la informaţiile specifice disciplinei sportive pe care
o practică şi mai vehiculează în plus, informaţii specifice unor sporturi cu
care interferează în zona pregătirii fizice (utilizarea de mijloace specifice
atletismului, gimnasticii, fittnesului) sau sporturi care au la bază o
structură a mişcării asemănătoare deprinderilor specifice (şcoala alergării
specifică atletismului transferată în derinderile specifice jocului de
handbal, baschet, fotbal sau rugby).
În schimb, este necesară aprofundarea tuturor tipurile de
informaţii pe care trebuie să le deţină antrenorul, având în vedere
dimensiunea şi complexitatea fenomenului sportiv şi a factorilor care
condiţionează realizarea peformanţei.
În acest context, apreciem că antrenorul trebuie să deţină trei
tipuri de informaţii:
1. informaţii generale de strictă specialitate sau provenite din zona

ştiinţelor conexe;
2. informaţii referitoare la organizarea şi conducerea lecţiei de
antrenament;
3. informaţii din domeniul sportului de performanţă.
În cadrul porcesului de comunicare specifică educaţiei fizice şi

sportului, informaţiile sunt transmise sub forma mesajelor prin
intermediul unor canale de comunicare.
Canalele de comunicare specifice sunt:
- Auditiv;
- Vizual;
- Tactil;
- Kinestezic;
- Kinezic.
Pentru a face mai facilă înţelegerea modului în care este accesat în

comunicarea specifică fiecare dintre acnalele de comunicare şi ce tipuri
de mesaje sunt transmise prin intermediul fiecaruia dintrea acestea, vom
încerca să ne legăm de un exemplu desprins din una din activităţile
comune ambelor domenii. Vom încerca să ne referim la procesul de
formare a deprinderilor specific învăţării motrice, prezente atât în sport
cât şi în educaţie fizică.
Astfel, orice proces de învăţare a unei mişcări ce are ca scop
formarea unei deprinderi specifice începe cu explicaţia şi demonstraţia
mişcării. Acest demers continuă cu exersarea mijloacelor aferente
traseului metodic specific şi alternează cu momente de corectare a unor
greşeli de execuţie care apar inerent.
După formarea bazei deprinderii urmează stabilizarea acesteia în
cadrul unui proces de consolidarea, iar apoi perfecţionarea în baza
exersării unor coordonate ce solicită şi alte componente decât cele
motrice.
Revenind la modul în care circulă mesajele în cadrul procesului de
comunicare specifică asociat cu demersul descris, putem spune că:
- Explicaţia presupune descriere caracteristicilor mişcării şi
transmiterea informaţiilor prin intermediul canalului auditiv de
comunicare;
- Demonstraţia constă în execuţia realizată de profesor – antrenor sau
de un alt subiect cu rol de model de acţiune şi constă în transmiterea
informaţiilor motrice prin intermediul canalului vizual de
comunicare;
- Exersarea mijloacelor ce integrează mişcare ce trebuie însuşită
presupune o schimbare de rol, sportivul devenind emiţător de
informaţii exprimate prin mişcare şi transmise tot prin canalul
vizual. Profesorul – antrenorul devenit receptor, evaluează
corectitudinea mişcării, iar în cazul apariţiei unor greşeli de execuţie
intervine pentru corectare acestora prin exercitarea unor presiuni
asupra unor segmente sau părţi ale corpului pentru fixarea unor
poziţii corecte sau conduce mişcarea executantului pe coordonate
corecte. În aceaste situaţii, sunt transmise informaţii prin canalul
tactil de comunicare;
- Urmează apoi ca deprinderea să fie stabilizată prin exersare în
cadrul unor serii cu volum mare de repetări, iar ulterior
perfecţionată prin exerciţii ce solicită în mod variat diferite
componente şi capacităţi ale sportivului. În cadrul acestui tip de
exersare, se pune accent conştientizarea poziţiilor şi mişcării în baza
unor informaţii recepţionate din mediul intern de la nivelul
proprioceptorilor din oase, muşchi şi articulaţii. Aceste informaţii
proprii, sunt transmise pe canalul kinestezic şi pe canalul kinezic
şi au un rol important în formarea schemei corporale
(conştientizarea corectă în spaţiu a poziţiei segmetelor şi corpului) şi
a kinesteziei (simţului mişcării proprii). Pe lângă altele, aceste două
componente reprezintă elemente extrem de importante ce contribuie
la formarea corectă a deprinderilor motrice.
Comunicarea este un fenomen complex care se derulează în mai

multe etape. Teoria generală a comunicării a identificat cinci etape în care
circulă mesajul de la emiţător către receptor şi pe parcursul cărora
informaţia transmisă poate suferii unele modificări.
Astfel, etapele procesului de comunicare sunt:
1. Codificarea înţelesului;
2. Transmiterea mesajului;
3. Decodificarea şi interpretarea;
4. Filtratrea;
5. Feedbackul.
1. Codificarea înţelesului
Această etapă constă într-o concentrare a sensului mesajului în

forma unor simboluri. Profesorul de educaţie fizică sau antrenorul
selectează cele mai potrivite simboluri în raport cu colectivele cu care
interacţionează, pentru a exprima semnificaţia mesajelor transmise într-o
formă cât mai inteligibilă, pentru a crea astfel premisele derulării unui
proces de comunicare eficient.
În educaţie fizică şi sport, codificarea mesajelor poate fi realizată
prin:
 cuvinte – precum comenzile specifice educaţiei fizice care au
corespondente o serie de acţiuni ce se declanşează la emiterea
acesteia pe parcursul desfăşurării lecţiei sau terminologia specifică
prin care este exprimat conţinutul de acţiuni, elemente, procedee al
unei ramuri sportive;
 imagini – precum fotografii sau kinograme folosite ca modele de
acţiune în planul formării deprinderilor, simboluri grafice prin care
sunt exprimate elemente şi acţiuni specifice unor discipline
sportive sau logouri ale unor firme producătoare de materiale şi
echipamente sportive;
 gesturi – precum cele comune, înţelese de mase largi de specialişi
şi nespecialişti în educaţiei fizică sau sport, prin care pot fi indicate
direcţii de acţionare în timpul derulării unor exerciţii sau specifice
arbitrajului, acestea din urmă prezente în lecţia de educaţie fizică
dar şi în antrenamente şi competiţii sportive;
 mișcare – din punctul nostru de vedere, cel mai important element
prin care se transmit informaţii specifice, prin prisma faptului că
reprezintă scopul principal al educaţiei fizice şi sportului; calitatea
mişcării prezentă sub forma unor execuţii realizate în cadrul
exerciţiilor sau în competiţie, exprimă cel mai clar nivelul de
însuşire a deprinderii şi implicit, eficienţa procesului de
comunicare ce stă la baza activităţii.
Simbolurile utilizate în comunicarea specifică, devin părţi
componente ale unui limbaj comun celor implicaţi în activităţile specifice
şi devin mai uşor de interpretat.
Înţelegerea şi descifrarea corectă a tuturor codurilor folosite de
către toţi participanţii la un act de comunicare ce stă la baza derulării unei
activităţi reprezintă o condiţie esenţială a eficientizării întregului proces şi
a activităţii aferente.
2. Transmiterea mesajului
În această etapă se produce o deplasare a mesajului codificat

dinspre E (emiţător) către R (receptor) prin intermediul canalelor de
comunicare specifice:
 Auditiv (mesaje codificate sub formă de sunete şi cuvinte);
 Vizual (mesaje codificate sub formă de imagini şi mişcări);
 Tactil (mesaje codificate sub formă de senzaţii induse de elemente
din mediul extern – contact direct cu profesor – antrenor, coechiper,
adversar, diferite obiecte – materiale sportive);
 Kinestezic (mesaje codificate sub formă de senzaţii produse de
propriul organism);
 Kinezic (mesaje codificate sub formă de senzaţii produse de mişcarea
propriului corp, părţi sau segmente ale acestuia).
3. Decodificarea şi interpretarea
În această etapă are loc descifrarea simbolurilor utilizate pentru

codificarea mesajelor transmise şi interpretarea, explicarea sensului lor.
Aceste procese sunt facilitate de limbajul comun specific acestor
activităţi însă, simbolurile pot fi interpretate în mod diferit de cei
nefamiliarizaţi cu ele sau cei cărora nu li s-a tradus într-un mod clar
semnificaţia acestora.
Astfel, o condiţie esenţială pentru realizarea unei comunicări
eficiente în interiorul activităţii o reprezintă înţelegerea în acelaşi mod a
mesajului, respectiv a semnificaţiei simbolurilor utilizate, de către E
(emiţător) şi R (receptor). Acest aspect întăreşte ideea necesităţii de
formare a limbajului comun, înţeles corect de către toţi prticipanţii la
actul de comunicare. În aceste condiţii, familiarizarea cu toţi termenii
specifici cu care operează un domeniu (educaţia fizică sau un anumit
sport) devine unul din principalele obiective ale procesului de educare –
instruire şi implicit al celui de comunicare, ce stau la baza acestor
activităţi.
Pe parcursul derulării activităţilor în direcţia formării limbajului
comun, apare permanent necesitatea adaptării limbajului la nivelul de
vârstă, pregătire şi de educaţie al receptorului. Acest aspect apare mult
mai prezent în sport, unde apar deseori dificultăţi de interpretare a
mesajelor din cauza caracterului heterogen al echipelor, mai ales la
nivelul sportului de mare performanţă. Aici se concentrează persoane de
vârste diferite, cu nivel de pregătire, educaţie, cultură diferite care trebuie
aduse la acelaşi numitor din punct de vedere al înţelegerii codurilor
folosite în transmiterea mesajelor. Acest aspect mai apare prezent în sport
atunci când jucători noi veniţi în grup trebuie integraţi şi care trebuie să se
familiarizeze mai ales cu sistemul propriu de coduri.
4. Filtrarea
Filtrarea presupune o deformare a sensului mesajului din cauza

unor limite fiziologice sau psihologice ce apar la nivelul receptorului sau
din cauza unor factori conjuncturali.
Limitele fiziologice sunt determinate de diminuarea acuităţii la
nivelul unor organe receptoare conectate direct cu canalel de comunicare,
iar cele psihologice sunt generate de anumite predispoziţii sau experienţe
anterioare negative ale recetorului.
Dintre factorii conjuncturali care pot distrage atenţia receptorului
pe parcursul derulării activităţilor specifice menţionăm:
- desfăşurarea simultană a unui număr mai mare de activităţi în acelaşi

spaţiu;
- apariţia în spaţiul de derulare a activităţii a unor persoane cunoscute;
- zgomotul excesiv, gălăgia de la locul desfăşurării activităţii;
De asemenea, informaţile insuficiente despre un anumit subiect

determină o decodificare necorespunzătoare a mesajului sau chiar
imposibilitatea interpretării acestuia.
5. Feedbackul
Feedbackul este o caracteristică esenţială a fenomenului

„Comuniacre” şi reprezintă etapa care încheie acest proces.
Feedbackul sau conexiunea inversă constituie răspunsul
receptorului la mesajul transmis de către emiţător şi reprezintă o
exprimare a nivelului de înţelegere a acestuia.
În educaţie fizică şi în sport, datorită faptului că scopul principal îl
reprezintă însuşirea unor deprinderi şi priceperi motrice specifice
(învăţăm mişcări), această etapă devine esenţială datorită faptului că
reprezintă o expresie a calităţii şi eficienţei activităţii în ansamblu.
În comunicarea specifică răspunsul receptorului este exprimat de
cele mai multe ori prin calitatea conduitelor motrice. Calitatea,
corectitudinea execuţiilor reprezintă dovada faptului că mesajul transmis
de profesor - antrenor a fost dscifrat şi interpretat corect.
Pentru a înţelege mai bine fenomenul şi a avea o reprezentare
corectă legată de modul concret în care se derulează etapele în cadrul
procesului de comunicare specifică educaţiei fizice şi sportului, vom
încerca o exemplificare desprinsă din procesul de învăţare.
Cum am mai precizat, orice proces de învăţare a unei mişcări,
acţiuni, element, procedeu, începe cu explicaţia şi demonstraţia a ceea ce
avem de învăţat.
 Codificarea înţelesului:
- precede întregul demers practico – metodic;
- constă în alegerea celor mai potrivite simboluri cu care este
îmbrăcat mesajul;
- în această etapă se realizează o adaptare a formei mesajului la
nivelul de cunoştere al grupului de sportivi;
- astfel se aleg cele mai potrivite cuvinte, cei mai potriviţi termeni
specific, cele mai sugestive poziţii şi mişcări, toate contribuind la
o mai bună înţelegere a mesajului de către sportiv;
 Transmiterea mesajului:
- se recomandă realizarea simultan pe mai multe canale de
comunicare;
- în felul acesta, pe măsură ce aude şi vede în acelaşi timp,
informaţia vizuală se conectează şi interferează cu cea auditivă,
iar sportivul îşi completează progresiv vocabularul terminologic şi
motric; aceste aspecte determină în timp formarea limbajului
comun;
- este cunoscut faptul că la baza oricărei deprinderi stă un stereotip
motric format prin reprezentarea mişcării, iar apoi prin execuţia
acesteia în condiţii variate asociate cu fiecare etapă a învăţării;
- având în vedere acest fapt, este important ca reprezentarea
mişcării să se formeze în baza unui cumul de informaţii variate
provenite de la analizatori diferiţi;
- astfel, transmiterea mesajului prin mai multe canale specifice de
comunicare va determina o formare mai completă şi mai corectă a
reprezentării, aspect ce previne apariţia unor greşeli de execuţie la
nivelul bazei deprinderii.
 Decodificarea şi interpretarea:
- se realizează în baza sistemului de cunoştinţe teoretice, vizuale,
motrice, pe care le deţine sportivul în momentul respectiv;
- cunoaşterea sportivilor, a nivelului de cunoştinţe al fiecărui
component al echipei facilitează alegerea unui limbaj adecvat
accesibil întregului grup care sporească nivelul de înţelegere
eliminând astfel timpii necesari unor corectări şi explicaţii
suplimentare;
 Filtratrea:
- poate fi determinată de un ton indecvat folosit pentru transmiterea
mesajului, asociat cu aglomerea spaţiului de lucru, cu zgomote sau
alţi factori perturbatori care distrag atenţia sportivilor în momentul
prezentării;
- filtrele pot genera sincope în înţelegrea corectă a mesajului, aspect
ce are drept rezultat formarea unei reprezentări greşite a mişcării;
- în aceste condiţii, munca devine inutilă de la început, sunt create
condiţii favorabile formării unui stereotip motric greşit, iar
deprinderea se construieşte pe coordonate incorecte, greşite;
De asemenea, utilizarea în cadrul explicaţiilor a unei terminologii
complexe, pretenţioase, face greu de descifrat sensul mesajului, mai ales
dacă este utilizat un singur canal de comunicare. În acest sens, dacă ne
gândim la un antrenor care doar descrie o mişcare fără să o demonstreze,
îl obligă pe sportiv să-şi reprezinte mişcare doar în baza informaţiei
teoretice.
Dacă sportivul nu are un bagaj motric suficient de bogat asociat cu
termenii utilizaţi în descriere, există toate şansele să se creeze o
reprezentare greşită deoarece fiecare sportiv îşi va reprezenta mişcare în
baza unui sistem propriu de cunoştinţe şi repere existente pe care
profesorul nu le poate controla.
Pe de altă parte, dacă se apelează doar la demonstraţie, fără o
descriere terminologică adaptată, niciodată nu se va forma bagajul
terminologic speific, parte a limbajului comun ce caraccterizează
domeniul.
 Feedbackul:
- ne arată cât de bine a înţeles sportivul mesajul transmis şi cât de
de corect şi-a reprezentat mişcarea şi este exprimat prin forme de
mişcare derivate din descifrarea mesajului;
- dacă mişcarea este corectă, discutăm despre un feedback pozitiv,
iar procesul de învăţare poate continua;
- o mişcare greşită este rezultatul unui feedback negativ şi exprimă
nivelul redus de înţelegere a mesajului;
- în baza acestui rezultat profesorul - antrenorul realizează o
recodificare a mesajului apelând la alte simboluri mai accesibile
(simplificarea din punct de vedere terminologic sau utilizarea unui
limbaj uzual cu cuvinte simple) sau la alte canale de comunicare
(tactil – poziţionarea corectă a sportivului sau dirijarea mişcării
acestuia pe coordonate corecte), iar procesul de comunicare se
reia fiind din nou parcurse toate etapele până când se obţine un
feedback pozitiv exprimat printr-o mişcare corectă.
Pentru relevanţă şi o înţelegere mai facilă a fenomenului vom

încerca o prezentare schematizată într-o formă simplificată:
MESAJ
MESAJ
EE CANALE SPECIFICE DE
COMUNICARE
RR
CODIFIC RECODIFIC MESAJ
ARE ARE
ADAPTARE MIŞCARE
CORECTĂ MIŞCAR
A FORMEI E
MESAJULUI
Astfel, fenomenul comunicării presupune un schimb de informaţii între elementele ce

participă la un anumit tip de activitate şi capătă nuanţe specifice în raport cu tipul de activitate,
scopul acesteia şi bineînţeles, cu contextul în care se derulează procesul de comunicare.
Etapele procesului de comunicare
Comunicarea este un fenomen complex care se derulează în mai multe etape. Teoria
generală a comunicării a identificat cinci etape în care circulă mesajul de la emiţător către
receptor şi pe parcursul cărora informaţia transmisă poate suferii unele modificări.
Astfel, etapele procesului de comunicare sunt:
 Codificarea înţelesului;
 Transmiterea mesajului;
 Decodificarea şi interpretarea;
 Filtratrea;
 Feedbackul.
Pentru a înţelege mai bine fenomenul şi a avea o reprezentare corectă legată de modul
concret în care se derulează etapele în cadrul procesului de comunicare specifică educaţiei fizice
şi sportului, vom încerca o exemplificare desprinsă din procesul de învăţare.
Cum am mai precizat, orice proces de învăţare a unei mişcări, acţiuni, element, procedeu,
începe cu explicaţia şi demonstraţia a ceea ce avem de învăţat.
 Codificarea înţelesului:
- precede întregul demers practico – metodic;
- constă în alegerea celor mai potrivite simboluri cu care este îmbrăcat mesajul;
- în această etapă se realizează o adaptare a formei mesajului la nivelul de cunoştere al
grupului de sportivi;
- astfel se aleg cele mai potrivite cuvinte, cei mai potriviţi termeni specific, cele mai
sugestive poziţii şi mişcări, toate contribuind la o mai bună înţelegere a mesajului de către
sportiv;
 Transmiterea mesajului:
- se recomandă realizarea simultan pe mai multe canale de comunicare;
- în felul acesta, pe măsură ce aude şi vede în acelaşi timp, informaţia vizuală se
conectează şi interferează cu cea auditivă, iar sportivul îşi completează progresiv
vocabularul terminologic şi motric; aceste aspecte determină în timp formarea limbajului
comun;
- este cunoscut faptul că la baza oricărei deprinderi stă un stereotip motric format prin
reprezentarea mişcării, iar apoi prin execuţia acesteia în condiţii variate asociate cu
fiecare etapă a învăţării;
- având în vedere acest fapt, este important ca reprezentarea mişcării să se formeze în baza
unui cumul de informaţii variate provenite de la analizatori diferiţi;
- astfel, transmiterea mesajului prin mai multe canale specifice de comunicare va determina
o formare mai completă şi mai corectă a reprezentării, aspect ce previne apariţia unor
greşeli de execuţie la nivelul bazei deprinderii.
 Decodificarea şi interpretarea:
- se realizează în baza sistemului de cunoştinţe teoretice, vizuale, motrice, pe care le deţine
sportivul în momentul respectiv;
- cunoaşterea sportivilor, a nivelului de cunoştinţe al fiecărui component al echipei
facilitează alegerea unui limbaj adecvat accesibil întregului grup care sporească nivelul
de înţelegere eliminând astfel timpii necesari unor corectări şi explicaţii suplimentare;
 Filtratrea:
- poate fi determinată de un ton indecvat folosit pentru transmiterea mesajului, asociat cu
aglomerea spaţiului de lucru, cu zgomote sau alţi factori perturbatori care distrag atenţia
sportivilor în momentul prezentării;
- filtrele pot genera sincope în înţelegrea corectă a mesajului, aspect ce are drept rezultat
formarea unei reprezentări greşite a mişcării;
- în aceste condiţii, munca devine inutilă de la început, sunt create condiţii favorabile
formării unui stereotip motric greşit, iar deprinderea se construieşte pe coordonate
incorecte, greşite;
De asemenea, utilizarea în cadrul explicaţiilor a unei terminologii complexe, pretenţioase,
face greu de descifrat sensul mesajului, mai ales dacă este utilizat un singur canal de comunicare.
În acest sens, dacă ne gândim la un antrenor care doar descrie o mişcare fără să o demonstreze, îl
obligă pe sportiv să-şi reprezinte mişcare doar în baza informaţiei teoretice.
Dacă sportivul nu are un bagaj motric suficient de bogat asociat cu termenii utilizaţi în
descriere, există toate şansele să se creeze o reprezentare greşită deoarece fiecare sportiv îşi va
reprezenta mişcare în baza unui sistem propriu de cunoştinţe şi repere existente pe care
profesorul nu le poate controla.
Pe de altă parte, dacă se apelează doar la demonstraţie, fără o descriere terminologică
adaptată, niciodată nu se va forma bagajul terminologic speific, parte a limbajului comun ce
caraccterizează domeniul.
 Feedbackul:
- ne arată cât de bine a înţeles sportivul mesajul transmis şi cât de de corect şi-a reprezentat
mişcarea şi este exprimat prin forme de mişcare derivate din descifrarea mesajului;
- dacă mişcarea este corectă, discutăm despre un feedback pozitiv, iar procesul de învăţare
poate continua;
- o mişcare greşită este rezultatul unui feedback negativ şi exprimă nivelul redus de
înţelegere a mesajului;
- în baza acestui rezultat profesorul - antrenorul realizează o recodificare a mesajului
apelând la alte simboluri mai accesibile (simplificarea din punct de vedere terminologic
sau utilizarea unui limbaj uzual cu cuvinte simple) sau la alte canale de comunicare (tactil
– poziţionarea corectă a sportivului sau dirijarea mişcării acestuia pe coordonate corecte),
iar procesul de comunicare se reia fiind din nou parcurse toate etapele până când se
obţine un feedback pozitiv exprimat printr-o mişcare corectă.
Pentru relevanţă şi o înţelegere mai facilă a fenomenului vom încerca o prezentare

schematizată într-o formă simplificată:
Concepte şi termeni de reţinut: mecanismele comunicării, emiţător, receptor, mesaj, etapele

comunicării, feedback
1. Care sunr mecanismele comunicării specifice;

2. Menţionaţi care sunt elemntele comunicării în sport;
3. Menţionaţă care sunt canalele specifice de comunicare în educaţie fizică şi sport.
4. Prezentaţi etapele comunicării specifice educaţiei fizice şi sportului;
5. Menţionaţi rolul feedbackului în comunicarea specifică.
2.6. Bibliografie
BARIERE DE COMUNICARE ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

3.1. Introducere
3.4. BARIERE DE COMUNICARE ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
3.4.2.2. Bariere de comunicare în şi sport
3.6. Bibliografie
NOTE ALE
Barierele de comunicare reprezintă elemente care apar prezente în

procesul de comunicare şi care exercită inluenţe negative asupra derulării
procesului. Astfel, procesul de comunicare este perturbat, iar posibilităţile
de interpretare corectă a mesajelor şi de înţelegere a semnificaţiei
acestora este diminuată.
3.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
 Însuşirea noţiunilor teoretice privind barierele de comunicare;

 Dobândirea unor cunoştinţe privind barierele de comunicare în
educaşie fizică şi sport.
Formarea unor abilităţi de identificare a barierelor de comunicare

specifice educaţiei fizice şi sportului;
Formarea capacităţii de înţelegere a modului în care acţionează
tipuile de bariere de comunicare în educaţie fizică şi sport;
Faormarea abilităţilor de identificare a soluţiilor de depăşire a
barierelor de comunicare specifice educaţiei fizice şi sportului
3.4. BARIERE DE COMUNICAREA ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ

ŞI SPORT
După De Vitto şi Ross, barierele de comunicare sunt de două

tipuri:
1. bariere de sistem;
2. bariere de proces.
Barierele de sistem
Acest tip de bariere sunt legate direct de elemente ce ţin de

elementele şi mecanismele prooceului de comunicare. Aceste se referă la:
• o serie de deficienţe de transmitere şi recepţionare a informaţiei;

• uitlizarea inadecvată, neadaptată a mijloacelor de comunicare;
• statutul social al celor ce realizează comunicarea;
• diferite zgomote ce se constituie în factori perturbatori şi care
generează interferenţe ce alterează procesul de comunicare.
Barierele de proces
Sunt generate de interacţiunile din interiorul procesului de

comunicare şi se referă la:
• utilizarea unor canale de comunicare inadecvate;
• atitudinea şi stilul de comunicare al emiţătorului.
Literatura de specialitate vehiculează ideea existenţei a patru tipuri

de bariere de comunicare.
Am optat pentru această sistematizare, deoarece tipologia
prezentată se pliază forte bine pe comunicarea specifică educaţiei fizice şi
sportului.
Astfel, menţionăm următoarele tipuri de bariere de comunicare:
1. Blocajul;
2. Bruiajul;
3. Distorsiunea informaţiei;
4. Filtraea.
În continuare, vom încerca o detaliere succintă a aspectelor

referitoare la barierele de comunicare şi o prezentare a formelor în care se
concretizează în procesul de comunicare specific educaţiei fizice şi
sportului.
1. Blocajul
Presupune întreruperea completă a procesului de comunicare ca

urmare a manifestării unor cauze fizice, psihologice sau materiale
2. Bruiajul
Presupune o întrerupere parţială a procesului de comunicare pe

fondul manifestării unor cauze obiective.
În acest tip de barieră de comunicare se încadrează sursele de
zgomot care se constituie în factori de poluare fonică sau apariţia unor
persoane care distrag atenţia şi alterează procesul de comunicare. Apar
astfel probleme de recepţionare şi interpretare a mesajului.
În aceste condiţii informaţia transmisă este preluată parţial de
receptor sau chiar cu sensul modificat.
3. Distorsiunea mesajului
Conoaştem faptul că procesul de comunicare se derulează pe

parcursul mai multor etape.
Informaţia transmisă, pe măsură ce parcurge aceste etape
intermediare, poate fi supusă unor influenţe care afectează capacitatea de
recepţionare nivelul de înţelegere al mesajului.
4. Filtrarea
Exemplul cel mai concludent care exprimă transformările pe care

le poate suporta informaţia la nivelul verigilor intermediare pe care le
parcurge până la receptor este reprezentat de filtrare.
Aceasta este în acelaşi timp o etapă a procesului de comunicare,
dar şi o barieră de comunicare.
Filtrele care se manifestă ca bariere de comunicare sunt de două
feluri:
1. Filtre fiziologice - sunt legate de analizatorii la nivelul cărora
sunt recepţionate informaţiile şi se exprimă prin acuitate
scăzută la nivelul organelor receptoare sau chiar existenţa unei
disabilităţi (unui handicap) la nivelul acestora;
2. Filtre psihologice – sunt rezultatul unor predispoziţii generate
de experienţe anterioare ale receptorului care afecctează
capacitatea de recepţionare şi interpretare a informaţiei la un
moment dat.
Toate aceste tipuri de bariere de comunicare prezentate îşi fac

prezenţa în procesul de comunicare specifică educaţiei fizice şi sportului,
asupra căruia exercită influenţe negative care se trasnferă implicit asupa
activităţii căreia îi diminuază efiicenţa.
În continuare vom încerca o prezentare a formelor concrete în care

se manifestă bariere le comunicare în educaţie fizică.
1. Blocajul
Presupune întreruperea completă a lecţiei de educaţie fizică şi a

procesului de comunicare aferent, ca urmare a manifestării unor cauze:
 Fizice – o problemă medicală gravă instalată subit care îl scoate
pe profesor din activitate, sau întreruperea lecţiei în aer liber din
cauze meteorologice nefavorabile care nu permit continuarea
activităţii (o ploaie torenţială sau o furtună);
 Psihologice – pierderea subită a vocii generată de o emoţie foarte
puternică;
 Materiale – o pană de curent instalată în cadrul unei lecţii derulată
într-o sală, seara pe timp de iarnă atunci când se întunecă foarte
devreme.
2. Bruiajul
Presupune o întrerupere parţială a procesului de comunicare din

cadrul lecţiei ca urmare:
 a poluării fonice manifestate de un grup mare de elvi care nu
participă la lecţie (scutiţi);
 a apariţiei şi manifestării în apropierea spaţiunlui de derulare a
lecţiei a altor persoane decât elevii clasei, atenţia profesorului şi
elevilor fiind distrasă pentru câteva momente până la restabilirea
oridinii şi a condiţiilor favorabile desfăşurării lecţiei.
Mesajele care circulă dinspre profesor spre clasa de elevi sau

grupele de lucru şi în sens invers, pe măsură ce parcurg cele cinci faze ale
procesului de comunicare sunt supuse unor transformări care afestează
capacitatea de recepţionare şi nivelul de înţelegere al mesajului.
Dintre elementele specifice educaţiei fizice care pot distorsiona
mesajul, menţionăm:
- descrierea inadecvată a mijloacelor prin utilizarea unei
terminologii pretenţioase;
- ton necorespunzător în emiterea comenzilor sau descriere;
- durata mare de comunicare alocată descrierii unor exerciţii;
- canal de comunicare necorespunzător;
- plasament necorespunzător al profesorului în raport cu clasa;
- necunoaşterea terminol;
- deficienţe de exprimare.
4. Filtrarea
Filtrele care se manifestă ca bariere de comunicare în lecţia de

educaţie fizică sunt de două feluri:
1. Filtre fiziologice - legate de o serie de afecţiuni la nivelul
analizatorilor, congenitale sau dobândite în urma unor accidente şi
care produc dificultăţi de recepţionare şi înţelegere a mesajelor.
2. Filtre psihologice – nivelul crescut de anxietate determinat de
atitudinea ostilă a profesorului, de stilul său agresiv de
comunicare, de nivelul redus de cunoştinţe specifice al elevului,
aspecte ce afectează concetrarea atenţiei şi ridică probleme de
înţelegere a sarcinilor.
3.4.2.2. Bariere de comunicare în sport
Educaţia fizică şi sportul fiind activităţi ce se desfăţoară pe

coordonate asemănătoare, vom încerca de asemenea o prezentare a
formelor concrete în care se manifestă bariere le comunicare în sport,
folosind modelul anterior.
1. Blocajul
Presupune întreruperea completă a lecţiei de antrenament sau a

competiţiei şi a procesului de comunicare ce stă la baza derulării acestora,
pe fondul manifestării unor cauze:
 Fizice:
- accidentarea unuia dintre competitori în timpul concursului
într-un sport de contact;
- căderea de pe aparat cu accidentarea sportivului la
gimnastică;
- căderea într-o cursă de schi alpin;
- întreruperea antrenamentului în aer liber din cauze
meteorologice nefavorabile care nu permit continuarea
activităţii (o ploaie torenţială sau o furtună);
 Psihologice:
- pierderea subită a vocii generată de o emoţie foarte
puternică la nivelul antrenorului, în lecţia de antrenament;
- incapacitatea de a intra în concurs indusă de o teamă
puternică de nereuşită sau accidentare;
 Materiale:
- o pană de curent instalată în timpul derulării unui meci în
condiţii de nocturnă;
- distrugerea prin spargere a panoului de baschet în timpul
derulării meciului;.
2. Bruiajul
Presupune o întrerupere parţială a procesului de comunicare din

cadrul lecţiei ca urmare:
 a poluării fonice manifestate de un grup mare de elvi care nu
participă la lecţie (scutiţi);
 a apariţiei şi manifestării în apropierea spaţiunlui de derulare a
lecţiei a altor persoane decât elevii clasei, atenţia profesorului şi
elevilor fiind distrasă pentru câteva momente până la restabilirea
oridinii şi a condiţiilor favorabile desfăşurării lecţiei.
În sport, în activitatea de pregătire dar şi în competiţie, mesajele

care circulă dinspre antrenor, brigadă de arbitrii spre sportivi şi în sens
invers, pe măsură ce parcurg verigile intermediare ale procesului de
comunicare sunt supuse unor transformări care afestează capacitatea de
recepţionare şi nivelul de înţelegere al mesajului la nivelul fiecărui
element al comunicării cu rol de recptor.
Dintre elementele specifice activităţii sportive care pot produce
efecte negative asupra mesajului prin distorsionarea acestuia, menţionăm:
- explicaţii elaborate;
- lacune ale antrenorului în ceea ce priveşte nivelul cunoştinţelor
de specialitate;
- lipsă de claritate şi de fermitate în formularea sarcinilor;
- ton necorespunzător în conducerea antrenamentului;
- utilizarea unui singur canal de comunicare;
- lipsa de empatie la nivelul echipei;
- lipsa de receptivitate la idei noi a sportivilor;
- cunoaşterea insuficientă de către sportive a trerminologiei de
specialitate;
- cunoştinţe insuficiente de regulament;
4. Filtrarea
Filtrele care se manifestă ca bariere de comunicare şi sport, atât
în lecţia de antrenament cât şi în timpul competiţiei. De asemenea,
acestea sunt de două feluri:
1. Filtre fiziologice:
- sunt legate de o serie de afecţiuni congenitale sau
dobândite în urma unor accidente la nivelul
analizatorilor şi care produc dificultăţi de recepţionare
şi înţelegere a mesajelor;
- acestea se manifestă în special în zona sportului
adaptat persoanelor cu nevoi speciale;
- acest tip de barieră de comunicare apare prezent şi în
sportul de performanţă şi este asociat cu diferite
accidente care afectează pentru o periodă canalele
comunicare şi crează astfel dificultăţi de adaptare la
cerinţele lecţiei de antrenament sau competiţiei.
2. Filtre psihologice se manifestă ca predispoziţii induse de

experienţa anterioară a antrenorului sau sportivului şi se
exprimă prin:
- nivelul crescut de anxietate determinat de atitudinea
ostilă a antrenorului şi de stilul agresiv de comunicare
pe care îl abordează în conducerea antrenamentului
sau competiţiei;
- nivelul crescut de anxietate determinat de întâmplări
anterioare petrecute în pregătire sau concurs (contact
dur, agresiv produs intenţionat, pentru intimidare);
- participare pasivă la antrenament şi lipsa de iniţiativă
în competiţie generate de nivelul redus de cunoştinţe
specifice al sportivului şi care are ridică probleme de
înţelegere a sarcinilor;
- teama de a acţiona, de a lua decizii şi de asumare a
responsabilităţii în momente critice, generată de
pregătirea fizică slabă sau instabilitatea deprinderilor,
aspcte ce induc lipsa de încrdere în forţele proprii.
Barierele de comunicare reprezintă elemente care apar prezente în procesul de

comunicare şi care exercită inluenţe negative asupra derulării procesului.
Sistematizarea barierelor de comunicare

Literatura de specialitate vehiculează ideea existenţei a patru tipuri de bariere de
comunicare.
Am optat pentru această sistematizare, deoarece tipologia prezentată se pliază forte bine
pe comunicarea specifică educaţiei fizice şi sportului.
Astfel, menţionăm următoarele tipuri de bariere de comunicare:
 Blocajul;
 Bruiajul;
 Distorsiunea informaţiei;
 Filtraea.
Bariere de comunicare în sport
1. Blocajul
Presupune întreruperea completă a lecţiei de antrenament sau a competiţiei şi a procesului

de comunicare ce stă la baza derulării acestora, pe fondul manifestării unor cauze:
 Fizice:
- accidentarea unuia dintre competitori în timpul concursului într-un sport de
contact;
- căderea de pe aparat cu accidentarea sportivului la gimnastică;
- căderea într-o cursă de schi alpin;
- întreruperea antrenamentului în aer liber din cauze meteorologice nefavorabile
care nu permit continuarea activităţii (o ploaie torenţială sau o furtună);
 Psihologice:
- pierderea subită a vocii generată de o emoţie foarte puternică la nivelul
antrenorului, în lecţia de antrenament;
- incapacitatea de a intra în concurs indusă de o teamă puternică de nereuşită sau
accidentare;
 Materiale:
- o pană de curent instalată în timpul derulării unui meci în condiţii de nocturnă;
- distrugerea prin spargere a panoului de baschet în timpul derulării meciului;.
2. Bruiajul
Presupune o întrerupere parţială a procesului de comunicare din cadrul lecţiei ca urmare:

 a poluării fonice manifestate de un grup mare de elvi care nu participă la lecţie
(scutiţi);
 a apariţiei şi manifestării în apropierea spaţiunlui de derulare a lecţiei a altor
persoane decât elevii clasei, atenţia profesorului şi elevilor fiind distrasă pentru
câteva momente până la restabilirea oridinii şi a condiţiilor favorabile desfăşurării
lecţiei.
În sport, în activitatea de pregătire dar şi în competiţie, mesajele care circulă dinspre

antrenor, brigadă de arbitrii spre sportivi şi în sens invers, pe măsură ce parcurg verigile
intermediare ale procesului de comunicare sunt supuse unor transformări care afestează
capacitatea de recepţionare şi nivelul de înţelegere al mesajului la nivelul fiecărui element al
comunicării cu rol de recptor.
Dintre elementele specifice activităţii sportive care pot produce efecte negative asupra
mesajului prin distorsionarea acestuia, menţionăm:
- explicaţii elaborate;
- lacune ale antrenorului în ceea ce priveşte nivelul cunoştinţelor de specialitate;
- lipsă de claritate şi de fermitate în formularea sarcinilor;
- ton necorespunzător în conducerea antrenamentului;
- utilizarea unui singur canal de comunicare;
- lipsa de empatie la nivelul echipei;
- lipsa de receptivitate la idei noi a sportivilor;
- cunoaşterea insuficientă de către sportive a trerminologiei de specialitate;
- cunoştinţe insuficiente de regulament;
4. Filtrarea
Filtrele care se manifestă ca bariere de comunicare şi sport, atât în lecţia de antrenament

cât şi în timpul competiţiei. De asemenea, acestea sunt de două feluri:
1. Filtre fiziologice:
- sunt legate de o serie de afecţiuni congenitale sau dobândite în urma unor
accidente la nivelul analizatorilor şi care produc dificultăţi de recepţionare şi
înţelegere a mesajelor;
- acestea se manifestă în special în zona sportului adaptat persoanelor cu nevoi
speciale;
- acest tip de barieră de comunicare apare prezent şi în sportul de performanţă şi
este asociat cu diferite accidente care afectează pentru o periodă canalele
comunicare şi crează astfel dificultăţi de adaptare la cerinţele lecţiei de
antrenament sau competiţiei.
2. Filtre psihologice se manifestă ca predispoziţii induse de experienţa anterioară a

antrenorului sau sportivului şi se exprimă prin:
- nivelul crescut de anxietate determinat de atitudinea ostilă a antrenorului şi de
stilul agresiv de comunicare pe care îl abordează în conducerea
antrenamentului sau competiţiei;
- nivelul crescut de anxietate determinat de întâmplări anterioare petrecute în
pregătire sau concurs (contact dur, agresiv produs intenţionat, pentru
intimidare);
- participare pasivă la antrenament şi lipsa de iniţiativă în competiţie generate
de nivelul redus de cunoştinţe specifice al sportivului şi care are ridică
probleme de înţelegere a sarcinilor;
- teama de a acţiona, de a lua decizii şi de asumare a responsabilităţii în
momente critice, generată de pregătirea fizică slabă sau instabilitatea
deprinderilor, aspcte ce induc lipsa de încrdere în forţele proprii.
Concepte şi termeni de reţinut: bariere de comunicare, blocajul, briuajul, distorsiunea
mesajului, filatrarea.
1. Enumeraţi bariereale de comunicare specifice educaţiei fizice şi sportului;

2. Cum se manifestă blocajul în comunicarea specifică activităţii sportive?
3. Cum se manifestă bruiajul în comunicarea specifică activităţii sportive?
4. Cum se manifestă distorsiunea mesajului în comunicarea specifică activităţii sportive?
5. Cum se manifestă filtrarea în comunicarea specifică activităţii sportive?
3.6. Bibliografie
MEDIUL COMUNICĂRII
4.1. Introducere
4.6. Bibliografie
NOTE ALE
Fenomenul comunicării necesită un anumit mediu care favorizeză

realizarea procesului.
Toria comunicării apreciază că pentru a comunica putem folosi:
 mediul oral;
 mediul scris;
 mediul vizual.
 Însuşirea noţiunilor teoretice privind la mediul comunicarii;

 Dobândirea unor cunoştinţe privind caracteristicile mediului
specific comunicării în educaţie fizică şi sport.

 formarea unor abilităţi de operare cu mijloacele de comunicare
specifice fiecărui tip de mediu de comunicare asociat cu
activităţile specifice.
Aceste trei căi de transmitere a mesajelor caracterizează şi

comunicare specifică educaţiei fizice şi sportului.
Absolut toate categoriile de informaţii vehiculate în procesul de
comunicare specifică sub forma mesajelor, circulă prin aceste medii de
comunicare în funcţie de modalitatea lor de codificare. Astfel:
 mediul oral - foloseşte canalul auditiv de comunicare şi este
utilizat pentru transmiterea informaţiilor codificate prin:
- cuvinte;
- sunete;
 mediul scris - foloseşte canalul vizual de comunicare şi
permite transmiterea informaţiilor codificate prin:
- cuvinte prezentate în formă grafică (scrise) în forma
diferitelor documente specifice scrise;
- elemente de prezentare grafică a unor componente
specifice disciplinelor sportive (teren, sportivi, aparate
speciale, obiecte ajutătoare);
- desene ce prezintă scheme tactice specifice jocurilor
sportive sau kinograme ce descompun mişcările
specifice;
De asemenea, mediul scris foloseşte pentru redactarea şi
codificarea informaţiilor, canalul tactil de comunicare
(contact nemijlocit cu instrumentele de scris când sunt
manevrate).
 mediul vizual - foloseşte canalul vizual de comunicare şi
permite transmiterea informaţiilor codificate prin:
- semne ce exprimă coduri utilizate în activitate;
- gesturi folosite: drept coduri ce indică direcţii de
acţionare, mişcări înşelătoare (fente) sau semnale
declanşatoare ale unor mişcări sau exerciţii;
- gesturi specifice utilizate în arbitraj;
- expresia feţei (mimica, privire, zâmbet) ce exprimă
stări, mişcări înşelătoare (fente) sau direcţii de
acţionare în cadrul unor grupuri de sportivi;
- mişcare specifică: demonstraţiei în cadrul procesului
de învăţare, execuţiei din cadrul exerciţiilor folosite în
pregătire, acţiunilor, elementelor, procedeelor
executate în concurs, ce precede gesturile arbitrilor, ce
exprimă indicaţii tactice date de antrenor, etc.;
- imagini (fotografii, kinograme, filme, logouri,
pictograme, transmisii televizate).
4.4.1.1. Mediul comunicării în educaţie fizică
În ceea ce priveşte educaţia fizică, subliniem faptul că vehiculează

o cantitate forte mare de informaţii de strictă specialitate sau provenită
din zona ştiinţelor conexe, la care se adaugă noţiunile referitoare la toate
disciplinele sportive existente în planul de învăţământ şi abordate în
lecţie.
Vom încerca în continuare o sistematizare a acestor tipuri de
informaţii în funcţie de mediul folosit pentru transmitere în cadrul
procesului de comunicare specific educaţiei fizice.
 Mediul oral este folosit pentru a exprima:

- prezentarea temelor şi obiectivelor lecţiei;
- realizarea prezenţei;
- realizarea numărătorii în diferite momente ale lecţiei;
- comenzile specifice prin care este condusă lecţia;
- terminologia specifică folosită în cadrul lecţiei;
- tehnici de organizare şi manevrare a colectivului;
- conducerea pe numărărtoare a complexelor DFA;
- descrierea mişcărilor, acţiunilor ce reprezintă teme de lecţie;
- descrierea mijloacelor utilizate în lecţie;
- realizarea corectărilor;
- realizarea aprecierilor.
 Mediul scris este folosit pentru a transmiteinformaţii prin:

- cărţi de specialitate;
- caiete speciale utilizate în învăţământul pedagogic;
- documente de evidenţă (caietul profesorului);
- documente de planificare a activităţii (plan de lecţie, plan
calendaristic – anual);
- anexe ale planului calendaristic ce conţin decrierea
sistemeelor de acţionare (mijloace aferente fiecărei
componente a planului calendaristic);
- desene ce însoţesc descrierea exerciţiilor şi completează cu
informaţii suplimentare.
 Mediul vizual este folosit pentru a transmite:

- demonstraţia profesorului;
- execuţia elevilor în cadrul exerciţiilor folosite în lecţie;
- semne - gesturi ce exprimă direcţii de acţionare în cadrul
exerciţiilor sau semnale declanşatoare de începere a exersării;
- gesturi specifice arbitrajului în cazul temelor de lecţie ce
aparţin jocurilor sportive;
- expresii ale feţei (mimica, privire, zâmbet) ce exprimă diferite
stări prin care trec elevii sau profesorul;
- imagini (fotografii, kinograme, filme) utilizate ca modele de
acţiune atunci când demonstraţia profesorului nu este
suficient de relevantă.
4.4.1.2. Mediul comunicării în sport
Sportul este o activitate extrem de complexă a cărei eficienţă

depinde de cantitatea de informaţii pe care o deţine antrenorul şi pe care
reuşeşte să o transmită sportivilor în cadrul procesului de pregătire.
Şi în sport este vehiculată o cantitate forte mare de informaţii de
specialitate şi din ştiinţele conexe, informaţii ce trebuie acordate cu
specificul şi caracteristicile fiecărui sport în parte.
În continuare încercăm să realizăm o sistematizare a acestor tipuri
de informaţii în funcţie de mediul utilizat pentru transmiterea lor în cadrul
procesului de comunicare specific sportului.
 Mediul oral este folosit pentru realiza:

- prezentarea temelor şi obiectivelor antrenamentului;
- organizarea colectivului de sportivi;
- semnalizarea momentului de schimbare a mijloacelor de
încălzire;
- transmiterea comenzilor specifice prin care este condus
antrenamentul;
- descrierea terminologică a mişcărilor, acţiunilor ce fac
obiectul pregătirii;
- descrierea printr-o terminologie adecvată a mijloacelor
utilizate în antrenament;
- efectuarea corectărilor;
- transmiterea aprecierilor asupra comportamentului şi modului
de lucru.
 Mediul scris se referă la:

- documente de evidenţă (caietul antrenorului) unde sunt
înregistrate aspecte privind dinamica în timp unor parametri
somatici şi motrice pentru a avea un control mai bun asupra
evoluţiei sportivilor;
- caietul de antrenament al sportivului unde ţine evidenţa unor
parametri ai pregătirii;
- documente de planificare a activităţii (plan de antrenamet,
planuri pe etapă – macrocilu, mezociclu, microciclu);
- desene ce însoţesc descrierea exerciţiilor din diferitele
documente de planificare şi completează cu informaţii
suplimentare;
- presa sportivă scrisă.
 Mediul vizual se rferă la:

- demonstraţia antrenorului în cadrul procesului de învăţare;
- execuţia sportivilor în cadrul mijloacelor folosite în
antrenament;
- execuţiile din cadrul competiţiei;
- semne - gesturi ce exprimă direcţii de acţionare în cadrul
exerciţiilor sau semnale declanşatoare de începere a exersării;
- semne - gesturi ce exprimă indicaţii tactice date de antrenor în
timpul competiţiilor;
- semne - gesturi prin care sunt codificate combinaţii tactice
folosite de jucători;
- semne – gesturi – mişcări înşelătoare (fente);
- gesturi specifice arbitrajului;
- expresii ale feţei (mimica, privire, zâmbet) ce exprimă diferite
stări prin care trec antrenorii şi sportivii în antrenamente şi
competiţii;
- materiale intuitive (fotografii, kinograme) utilizate ca modele
de acţiune atunci când demonstraţia antrenorului nu este
suficient de sugestivă;
- filme în baza cărora se fac analize ale execuţiilor personale
sau ale adversarilor;
- transmisii televizate ale competiţiilor sportive.
Fenomenul comunicării necesită un anumit mediu care favorizeză realizarea procesului.

Toria comunicării apreciază că pentru a comunica putem folosi:
 mediul oral;
 mediul scris;
 mediul vizual.
Mediul comunicării în sport

Sportul este o activitate extrem de complexă a cărei eficienţă depinde de cantitatea de
informaţii pe care o deţine antrenorul şi pe care reuşeşte să o transmită sportivilor în cadrul
procesului de pregătire.
Şi în sport este vehiculată o cantitate forte mare de informaţii de specialitate şi din
ştiinţele conexe, informaţii ce trebuie acordate cu specificul şi caracteristicile fiecărui sport în
parte.
În continuare încercăm să realizăm o sistematizare a acestor tipuri de informaţii în funcţie
de mediul utilizat pentru transmiterea lor în cadrul procesului de comunicare specific sportului.
 Mediul oral este folosit pentru realiza:

- prezentarea temelor şi obiectivelor antrenamentului;
- organizarea colectivului de sportivi;
- semnalizarea momentului de schimbare a mijloacelor de încălzire;
- transmiterea comenzilor specifice prin care este condus antrenamentul;
- descrierea terminologică a mişcărilor, acţiunilor ce fac obiectul pregătirii;
- descrierea printr-o terminologie adecvată a mijloacelor utilizate în antrenament;
- efectuarea corectărilor;
- transmiterea aprecierilor asupra comportamentului şi modului de lucru.
 Mediul scris se referă la:

- documente de evidenţă (caietul antrenorului) unde sunt înregistrate aspecte privind
dinamica în timp unor parametri somatici şi motrice pentru a avea un control mai bun
asupra evoluţiei sportivilor;
- caietul de antrenament al sportivului unde ţine evidenţa unor parametri ai pregătirii;
- documente de planificare a activităţii (plan de antrenamet, planuri pe etapă –
macrocilu, mezociclu, microciclu);
- desene ce însoţesc descrierea exerciţiilor din diferitele documente de planificare şi
completează cu informaţii suplimentare;
- presa sportivă scrisă.
 Mediul vizual se rferă la:

- demonstraţia antrenorului în cadrul procesului de învăţare;
- execuţia sportivilor în cadrul mijloacelor folosite în antrenament;
- execuţiile din cadrul competiţiei;
- semne - gesturi ce exprimă direcţii de acţionare în cadrul exerciţiilor sau semnale
declanşatoare de începere a exersării;
- semne - gesturi ce exprimă indicaţii tactice date de antrenor în timpul competiţiilor;
- semne - gesturi prin care sunt codificate combinaţii tactice folosite de jucători;
- semne – gesturi – mişcări înşelătoare (fente);
- gesturi specifice arbitrajului;
- expresii ale feţei (mimica, privire, zâmbet) ce exprimă diferite stări prin care trec
antrenorii şi sportivii în antrenamente şi competiţii;
- materiale intuitive (fotografii, kinograme) utilizate ca modele de acţiune atunci când
demonstraţia antrenorului nu este suficient de sugestivă;
- filme în baza cărora se fac analize ale execuţiilor personale sau ale adversarilor;
- transmisii televizate ale competiţiilor sportive.
Concepte şi termeni de reţinut: mediul cumunicării, mediul oral, mediul scris, mediul viuial.
1. Care sun componentele mediului comunicării?

2. Ce informaţii se pot transmite prin mediul oral al comunicării în sport?
3. Ce informaţii se pot transmite prin mediul scris al comunicării în sport?
4. Ce informaţii se pot transmite prin mediul vizual al comunicării în sport?
4.6. Bibliografie
5.1. Introducere
5.4.2. Tipologia comunicării în funcţie de modalitatea de transmitere a mesajului
5.4.3. Tipologia comunicării în funcţie de numărul participanţilor la comunicare
5.4.3.1. Comunicare intrapersonală în sport
5.4.3.4. Comunicare de masă în sport
5.4.4. Tipologia comunicării în funcţie de direcţia în care se realizează comunicarea
5.4.4.1. Tipologia comunicării în funcţie de direcţie în sport
5.4.5. Tipologia comunicării în funcţie de statutul participanţilor la comunicare
5.4.5.1. Tipologia comunicării în funcţie de statutul participanţilor în sport
5.4.6. Tipologia comunicării în funcţie de intenţionalitatea comunicării
5.4.6.1. Tipologia comunicării în funcţie de intenţionalitate în sport
5.6. Bibliografie
NOTE ALE
Procesul de comunicare prezintă o serie de particularităţi legate de

modalitatea în care este codificat mesajul, cum este transmis acesta, ce tip
de canale comunicare sunt accesate pentru ca mesajul să fie recepţionat în
condiţii optime, rolul şi importanţa fiecărui element al comunicării, dacă
procesul de comunicare are un caracter planificat sau este întâmplător.
Aceste particularităţi care îşi pun amprenta asupra formei concrete
în care se realizează comunicarea, se constituie în criterii de sistematizare
a tipurilor de comunicare.
 Însuşirea noţiunilor teoretice de bază privind conceptul de

comunicare;
 Dobândirea unor cunoştinţe privind încercările de a defini procesul
de comunicare.
 formarea unui vocabular terminologic specific comunicării

ca bază pentru înţelegrea noţiunilor specifice comunicării în
educaţie fizică şi sport;
Procesul de comunicare prezintă o serie de particularităţi legate de

modalitatea în care este codificat mesajul, cum este transmis acesta, ce tip
de canale comunicare sunt accesate pentru ca mesajul să fie recepţionat în
condiţii optime, rolul şi importanţa fiecărui element al comunicării, dacă
procesul de comunicare are un caracter planificat sau este întâmplător.
Aceste particularităţi care îşi pun amprenta asupra formei concrete
în care se realizează comunicarea, se constituie în criterii de sistematizare
a tipurilor de comunicare.
Criteriile care fac posibilă determinarea unei tipologii a

comunicării sun următoarele:
 Modalitatea de transmitere a mesajului
 Numărul participanţilor la comunicare
 Direcţia în care se realizează comunicarea
 Statutul participanţilor la comunicare
 Intenţionalitatea comunicării
 Codul folosit pentru transmiterea mesajului
În continuare, luând ca reper fiecare criteriu în parte, încercăm să

identificăm tipurile de comunicare şi să determinăm forma în care se
manidestă fiecare tip de comunicare în activităţile de educaţie fizică şi
sport.
5.4.2. Tipologia comunicării în funcţie de modalitatea de

transmitere a mesajului
În cadrul oricărui proces de comunicare, mesajul poate fi transmis

direct sau indirect.
Pentru a transmite direct mesajele, sunt folosite aşa numitele
mijloace primare de comunicare, iar pentru a transmite indirect un mesaj,
apelăm la mijloace secundare de comunicare.
Mijloacele primare utilizate comunicare sunt:

- limbajul exprimat prin cuvinte;
- expresia feţei care integrează: mimica, privirea, zîmbetul;
- gesturile;
- postura şi atitudinea corporală;
- mişcarea.
Mijloacele secundare utilizate comunicare sunt:

- imprimate;
- înregistrate;
- prin fir;
- prin unde.
Aceste moadlităţi de transmitere a mesajelor conduc la

identificarea a două tipuri de comunicare:
1. comunicare directă – presupune coprezenţa elementelor
comunicării (emiţător şi receptor) în acelaşi spaţiu, în acelaşi
context al comunicării;
2. comunicare indirectă – se realizează fără ca elementele
comunicării să fie prezente în acelaşi spaţiu şi timp al derulării
procesului.
 Comunicarea directă
În raport cu mijloacele directe folosite pentru transmiterea

mesajului identificăm mai multe forme de comunicare directă.
Forme de comunicare directă:

 comunicarea prin cuvinte (limbaj);
 comunicarea prin expresia feţei (mimica, privirea, zîmbetul);
 comunicarea prin gesturi (comunicarea gestuală);
 comunicarea prin postură (atitudine corporală);
 comunicarea prin mişcare (comunicarea motrică).
 Comunicarea indirectă
De asemenea, în funcţie de mijloacele secundare folosite pentru

transmiterea mesajelor, se pot identifica mai multe forme de comunicare
indirectă.
Forme de comunicare indirectă:

- comunicarea imprimată;
- comunicarea înregistrată;
- comunicarea prin fir;
- comunicarea prin unde.
Comunicarea directă şi indirectă este prezentă şi în procesul de

comunicare specifică activităţilor sportive.
Cele două planuri în care se desfăşoară sportul, cel al pregătirii în
cadrul antrenametelor şi cel competiţional şi multitudinea elementelor ce
interacţionează, imprimă nuanţe particulare asupra formelor de
comunicare directă şi indirectă.
 Comunicarea directă în sport
În identificarea formelor de comunicare directă avem în vedere

specificul procesului de comunicare în fiecare dintre cele trei părţi din
structura antrenamentului şi, de asemenea, încercăm să ţinem cont de
specificul comunicării în cadrl competiţionel şi de raporturile de
comunicare care se stabilesc între participanţi în acest context.
Astfel, în sport identificăm următoarele forme de comunicare
directă:
 Comunicarea prin cuvinte (limbaj)

- Comanda specifică folosită în conducerea antrenamentului în
anumite sporturi (arte marţiale);
- Enunţarea temelor şi obiectivelor de pregătire;
- Terminologia specifică asociată cu conţinutul fiecărei părţi a
antrenamentului;
- Numărătoarea pe timpi utilizată în cadrul unor exerciţii de
pregătire fizică;
- Descrierea terminologică adaptată nivelului sportivilor, a
tuutror componentelor abordate în antrenament şi a
mijloacelor utilizate;
- Corectare unor greşeli de execuţie;
- Organizarea grupelor de lucru şi schimbarea formelor de
organizare a exersării în raport cu fiecare exerciţiu utilizat;
- Comunicare căpitanului de echipă cu arbitrul principal în
jocurile sportive;
- Comunicarea în cadrul echipei în timpul derulării unui joc
sportiv;
- Comunicarea antrenorului cu sportivii în cadrul timpilor de
odihnă acordaţi prin regulament;
- Indicaţile tactice transmise în timpul derulării competiţiei;
- Încurajări ale coechipierilor în timpul derulării competiţiei;
- Comunicarea publicului cu sportivii sau cu ceilalţi
participanţi în timpul derulării competiţiei;
- Anunţurile efectuate de crainicul sălii sau stadionului în
timpul derulării competiţiei.
 Comunicarea prin expresia feţei (mimica, privirea, zâmbetul):

- Specifică emiterii comenzilor de către antrenor, este asociată
cu elemente de postură şi atitudine corporală şi este mai
prezentă în anumite sportui (artele marţiale);
- Pentru indicarea unor direcţii de acţionare în cadrul
exerciţiilor utilizate în pregătire;
- Pentru a exprima aprobarea sau dezaprobarae asociate cu
execuţii tehnice specifice;
- Asociată cu acţiuni de corectare a unor greşeli de execuţie;
- Asociată cu reuşita sau nereuşita unor execuţii personale sau
ale coechipierilor;
- Ce exprimă efectul unor eforturi solicitante;
- Asociată cu solicitarea specifică exerciţiilor de stretching;
- Pentru a exprima acţiuni asociate cu indicaţii tactice în timpul
derulării competiţiei;
- Asociată cu mişcări înşelătoare (fente);
- Asociată cu acţiuni şi decizii ale arbitrilor;
- Asociată cu acţiuni ale publicului spectator sau ale grupurilor
de suporteri şi exprimă simpatia sau ostilitatea.
 Comunicarea prin gesturi (comunicarea gestuală):

- Pentru indicarea locului de adunare a colectivului în diferite
situaţii sau momente ale antrenamentului;
- Care însoţesc explicaţia şi demonstraţia unor acţiuni în
învăţare şi care au rol de accentuare a aspectelor importante
din execuţie;
- Pentru indicarea unor direcţii de acţionare în cadrul
exerciţiilor;
- Pentru a exprima aprobarea sau dezaprobarea asociată cu
eficienţa sau calitatea unor execuţii; sunt importante în
comunicarea specifică unor sporturi care se derulează pe
suprafeţe mari de teren;
- Asociate cu sarcini specifice de execuţie precizate de către
antrenor;
- Utilizate de sportivi în cadrul unor exerciţii organizate pe
grupe de lucru;
- Asociate cu acţiuni derulate în cadrul unor combinaţii tactice
cu scopul de a surprinde adversarul;
- Specifice arbitrajului, utilizate în pregătire de antrenori sau
sportivi, iar de brigada de arbitraj în competiţie;
- Efectuate de publicucl spectator sau grupurile de suporteri în
cadrl competiţiilor.
 Comunicarea prin postură şi atitudine corporală:

- Poziţia şi atitudinea controlată a antrenorului în momentul
emiterii unor comenzi;
- Poziţia specifică şi atitudinea controlată a sportivilor în
momente de organizare a colectivului, în special în unele
sporturi (gimnastică, arte marţiale);
- Coordonatele specifice unor poziţii fundamentale sau specifice
din care se execută acţiuni, elemente şi procedee tehnice;
- Coordonatele unor poziţii – elemente statice specifice unor
sporturi;
- Poziţiile iniţiale în realizarea unor exerciţii;
- Cooordonate ale posturii şi atitudinii corporale prin care se
exprimă: determinarea, încrederea în sine, teama, oboseala,
durerea, etc;
- Postura şi atitudinea corporală asociată cu intervenţiile şi
deciziile arbitrilor.
 Comunicarea prin mişcare (comunicarea motrică) în cadrul:

- Adunării sportivilor pentru începerea lecţiei;
- Acţiunilor specifice încălzirii generale şi specifice;
- Demonstraţiei antrenorului asociată întotdeauna cu descrierea
acţiunilor;
- Execuţiei sportivilor în cadrul exerciţiilor din antrenament;
- Probelor şi normelor periodice de control şi verificare;
- Execuţiei sportivilor în competiţie;
- Arbitrajului şi care precede semnalizările specifice;
Principalul scop al activităţii sportive este reprezentat de însuşirea

mişcărilor specifice în cadrul antrenamentelor şi ulterior exprimarea în
competiţie a acestor mişcări, la un nivel cât mai ridicat de eficienţă pentru
a realiza performanţa sportivă.
Însuşirea acţiunilor, elementelor şi procedeelor tehnice specifice
unui sport reprezintă un demers extrem de riguros dat fiind faptul că
fiecare mişcare specifică se derulează pe coordonate de mişcare extrem
de precise. Aceste coordonate stricte asigură încadrarea mişcării în
limitele regulametelor specifice şi conferă stabilitatea şi eficienţa
necesare unor execuţii de înalt nivel, ca principală premisă a realizării
performanţei. Aşadar, calitatea unei mişcări exprimă în modul cel mai
direct calitatea şi eficienţa activităţii şi a procesului de comunicare ce stă
la baza ei.
În aceste condiţii, comunicarea motrică devine cea mai importantă
formă de comunicare în sport, mişcarea specifică fiind principalul reper
prin care este evaluat antrenamentul şi procesul de comunicare asociat cu
acesta, în fiecare etapă a derulării lui şi până la momentul exprimării prin
mişcare în competiţie.
 Comunicarea indirectă în sport
Formele de comunicare indirectă în sport sunt: comunicarea

imprimată, înregistrată, prin fir şi prin unde.
 Comunicarea imprimată utilizează informaţii precum:

- Documentele de planificare ale activităţii: planul anual de
pregătire, planurile pe etapă (macrociclu, mazociclu,
microciclu), planul de antrenament, caietul antrenorului, caietul
sportivului;
- Literatura de specialitate: cărţi, ghiduri şi îndrumare metodice;
- Periodice (reviste de sport) şi ziare;
- Materiale intuitive utilizate ca modelel de acţiune în procesul
de formare a deprinderilor: fotografii, kinograme;
- Materiale imprimate ce promovează activitatea sportivă: afişe,
calendare.
- Comunicarea înregistrată:
- pe suport electronic (CD, card sau stik de memorie, telefon
mobil) prin care sunt transmise:
- interviuri ale unor personalităţi din domeniul sportului;
- expuneri pe teme de specialitate în cadrul unor cursuri de
perfecţionare;
- filmări ale unor acţiuni folosite în învăţare ca modelel de
acţiune sau care ce fac obiectul unor analize sau ale unor
competiţii ce fac obiect de studiu şi analiză.
- Comunicarea prin fir:

- Utilizată în scop de informare sau pentru transmiterea unor
informaţii de specialitate în cadrul muncii de organizare a
activităţii de educaţie fizică sau a unor activităţi conexe
(competiţii sportive şcolare);
- Se realizează prin:
- telefon fix;
- calculator – internet prin cablu telefonic;
- fax.
- Comunicarea prin unde constă în transmitere de informaţii

verbale, scrise sau vizuale prin:
- Telefonie mobilă: SMS, MMS, clipuri ce conţin informaţii de
specialitate sau din sfera organizării activităţii, fotografii cu
subiecte dinsport, fimări ale unor execuţii sau copetiţiilor.
- Internet fără fir (wireless):
- cărţilor virtuale;
- informaţii din presa sportivă postată on line;
- informaţii despre activitatea unor clubbuir sportive
prezentate prin intermediul unor siteuri;
- transmisii online şi inregistrate ale unor competiţii sportive;
- transmitere de informaţii din sfera organizării activităţii
sportive.
- Radio - transmisii de: interviuri ale unor persoane implicate în
activitatea sportivă, promovarea activităţii unor cluburi sau
antrenori, transmisii ale unor competiţii sportive.
- Televiziune: ştiri sportive, interviuri, transmisii televizate ale
unor competiţii sportive.
5.4.3. Tipologia comunicării în funcţie de numărul

participanţilor la comunicare
Procesul de comunicare are la bază interacţiunea individului cu

mediul intern sau extern de unde primeşte permanent informaţii care
ulterior îl ajută să se raporteze în mod just la situaţii şi în consecinţă, să se
adapteze în mod eficient.
Având în vedere mediul de unde provin informaţiile pe care le
recepţionează, desprindem idea că actul de comunicare nu implică
întotdeauna un anumit context social, ci individual este obligat să se
raporteze şi la sine, la mesajele transmise de propriul corp, pentru a se
adapta mai eficient la mediul extern în care îşi desfăşoară activitatea.
În concluzie, la actul comunicării se poate participa individual sau
în grupuri mai mici sau mai mari.
În funcţie de numărul participanţilor la actul comunicării, sunt
identificate mai multe tipuri de comunicare. Astfel întâlnim:
 Comunicare intrapersonală – presupune comunicarea cu sinele,

cu propria persoană;
 Comunicare interpersonală – preupune comunicarea între două
persoane;
 Comunicare de grup – defineşte procesul de comunicare derulat
în cadrul grepurilor mici formate din cel puţin trei persoane;
 Comunicare publică sau de masă – defineşte procesul de
comunicare ce implică un număr mare de persoane.
5.4.3.1.Comunicare intrapersonală în sport
Sportul este o activitate în care interacţionează mai multe

elemente comparativ cu educaţia fizică astfel încât, şi din punct de vedere
al comunicării intrapesonale este mai bine reprezentat.
Fiecare element prezent în activitatea de pregătire şi în competiţie
are momente de comunicare cu sinele atunci când realizează diferite
tipuri de analiză a multitudinii de informaţii vehiculate în interiorul
actvităţii şi pregătesc decizii de raspuns la acestea.
• Antrenorul comunică cu sinele atunci când:
- întocmeşte planurile pe etape şi caută acordarea mijloacelor
cu nivelul grupului de sportivi şi cu obiectivele de
perspectivă;
- planul de antrenament şi gândeşte alegerea celeor mai
potrivite exerciţii în funcţie de temele şi obiectivele curente;
- realizează adaptarea mentală a elementelor de codificare a
mesajelor, astfel încât acesta să se plieze optim pe
caracteristicile grupului de sportivi cu care interacţionează în
antrenament;
- în cazul unui feedback negative exprimat printr-o execuţie
greşită, analizează situaţia şi caută soluţiile potrivite pentru
recodificarea mesajului sau pentru folosirea unor canale
suplimentare de tramitere a acestuia;
- în competiţie analizează mental situaţiile şi caută soluţii
optime de adaptare imediată.
• Sportivul, în timpul antrenamentului sau competiţiei realizează
comunicare intrapersonală atunci când:
- execută mijloace individuale de încălzire pe care le
direcţionează în raport cu informaţii primite prin canalul
kinestezic;
- execută exerciţii individuale în serii mari de repetări, în cadrul
etapei de consolidare, pe parcursul cărora apar deseori
momente de autocorectare;
- procesează informaţia transmisă de profesor când descrie şi
demonstrază acţiuni şi realizează reprezentarea în plan mental
a acesteia;
- realizează încercări de execuţie în plan mental - imaginativ în
baza informaţiilor transmise de antrenor prin explicaţie şi
demonstraţie (antrenament mental, antrenament ideomotor);
- preia şi procesează informaţii propri transmise pe canalul
kinestezic sau kinezic, date ce completează coordonatele
stereotipului motric şi conduce la formarea simţului
kinestezic şi simţului de mişcare;
- se autocorectează în baza conştientizării mişcării şi a
raportării sale la o reprezentare corect formată (auto
feedback);
- face analize în timpul derulălrii competiţiei în încercarea de a
anticipa acţiunile adversarului pentru o adaptare eficientă.
• Medicul sportiv, poate fi solicitat să intevină atât în timpul
antrenamentelor cât şi în timpul competiţiei, situaţie în care
trebuie să ia rapid decizii fiind sub presiunea timpului. În
competiţiile individuale trebuie să analizeze rapid situaţiile pentru
a hotărâ în mod just dacă sportivul poate continua sau nu, pentru a
nu îl expune unor riscuri. În acest context, comunicarea
intrapersonală apare atunci când:
- analizează coordonatele ce caracterizează o accidentare în
timpul competiţiei şi caută în plan mental cea mai oportună
soluţie de a inteveni.
• Arbtrii, apar ca elemente ale comunicării în sport doar în plan
competiţional, fiind responsabili cu organizarea şi conducerea
acesteia. Aceştia au nu meroase momente de comunicare
intrapersonală când:
- efectuează analize mentale ale situaţiilor şi le conectează cu
cerinţele regulamentului;
- pregătesc metal decizia de a opri sau nu a derularea fazei în
raport cu evaluarea mentală a situaţiei.
• Spectatorii,
- efectuează evaluări mentale ale situaţiilor şi acţiunilor
derulate în plan sportiv, analizele având la bază de regulă
criterii estetice, tehnice, fără a se implica emoţional în mod
exagerat.
• Suporterii
- comparativ cu spectatorii, comunicare intrapersonală la
nivelul suporterilor depăşeşte limitele estetice, tehnice şi
include asocieri cu regulamentul şi cu deciziile arbitrilor pe
care le evaluează mental, de cele mai multe ori într-un mod
subiectiv;
- mesajele transmise de grupurile de suporteri ai adversarilor
reprezintă informaţii suplimentare care determină analize
mentale ale unor decizii de reacţie.
Caracterul dublu al sportului, pe de o parte acela instructiv –

educativ al lecţiei de antrenament, iar pe de alta cel de manifestare în
competiţie a rezultatelor învăţării crează cadru de interacţiune a numeroşi
factori care devin elemente ale comunicării.
În multe dintre situaţiile specifice activităţii, aceste elemente sunt
obligate să interacţioneze între ele la nivel individual,astfel încât se
identifică în cadrul acţivităţii numeroase momente de comunicare
interpersonală.
Înainte de a începr un demes de identificare şi sistematizare a
formelor de comunicare interpersonale, considerăm util să facem o
disociere între sporturile individuale care au un pronunţat caracter
interpersonal la nivelul interacţiunii dintre elemente şi cele colective, la
care ne vom raporta în această analiză.
Astfel în sport, în funcţie de situaţiile concrete şi elementele care
interacţionează, se stabilesc raporturi de comunicare interpersonală între:
• antrenor principal - antrenor secund, se stabilesc raporturi de

comunicare interpersonală pe fondul colaborării permanente în
cadrul antrenamentelor şi competiţiei, dar de multe ori şi în afara
acestora;
• antrenor – director se stabilesc în cadrul unor activităţi cu
caracter organizatoric la nivelul clubului legate în general de
participarea echipei în competiţii, cantonamete;
• antrenor - sponsor, se stabilesc raporturi de comunicare
interpersonală pe linie organizatoricî;
• antrenor - sportiv se stabilesc în cadrul antrenamentelor şi
competiţiei şi capătă forme variate în funcţie de momentul când se
produc şi mijloacele de comunicare (codurile) folosite pentru
transmiterea mesajelor:
- recepţionarea la nivel individual, de către fiecare sportiv în
parte, a:
- tuturor comenzilor emise de antrenor pe parcursul
antrenamentului;
- tutror descrierilor de acţiuni, elemente sau procedee din
cadrul explicaţiei din procesul de învăţare;
- descrierii mijloacelor folosite în antrenament;
- precizarea de către antrenor a unor sarcini individuale în cadrul
mijloacelor folosite;
- realizarea de către antrenor a unor corectări individualizate;
- realizarea de aprecieri asupa unor execuţii individuale ale
sportivilor;
- interacţiunea din cadrul unor evaluări la nivel de probe şi
norme de control;
- în contextul desfăşurării competiţiei, atunci când:
- antrenorul transmite sarcini individualizate înainte de
începerea competiţiei, în cadrul timpilor de odihnă sau
între reprize;
- antrenorul transmite indicaţii tactice individualizate în
timpul derulării competiţiei;
- antretrenorul transmite unui sportiv să se pregătească
pentru schimbare;
- căpitanul de echipă cere antrenorului oprirea jocului sau
efectuarea unei schimbări.
• antrenor - arbitru: numai în cadrul derulării competiţiei se
stabilesc diferite raporturi de comunicare interpersonală între
antrenor şi diferiţi membri ai brigăzii de arbitri, în funcţie de
regulamentele specifice; prezentăm câteva exemple luând ca reper
calitatea arbitrului care are cu antrenorul astfel de raporturi de
comunicare:
- arbitrul principal – recepţionarea semnalizărilor şi deciziilor
din timpul derulării unui joc sportiv;
- arbitrul secund – recepţionarea semnalizărilor din timpul
derulării unui joc sportiv, transmiterea cererii unei schimbări de
jucători sau unui timp de odihnă;
- arbitrul de linie – recepţionarea semnalizărilor din timpul
derulării unui joc sportiv;
- arbitrul scorer – (spre exemplu în volei) în momentele
organizatorice care preced şi încheie parteda (înregistrarea
echipelor, semnarea foii de arbitraj); de asemenea, la fiecare
timp de odihnă regulamentar, antrenorul primeşte informaţii
despre evoluţia scorului şi numărul timpilor de odihnă rămaşi.
• sportiv – sportiv se stabilesc în cadrul antrenamentelor dar şi în
timpul derulării competiţiei:
- în cadrul interacţiunii din timpul derulării unor exerciţii pe
perechi, în partea de încălzire sau din cadrul conţinutului
antrenamentului;
- ca moment al interacţiunii dintre doi sportivi în contextul unui
exerciţiu colectiv;
- ca moment al interacţiunii dintre doi sportivi în contextul
desfăşurării jocului bilateral în cadrul lecţiei;
- în cadrul unor combinaţii tactice derulate între doi sportivi;
- între doi sportivi care participă la o schimbare de jucători.
• sportiv – adversar, se stabilesc numai în cadrul derulării
competiţiei:
- între cei doi competitori în cazul sporturilor individuale ce
presupun condiţii de adversitate (tenis, scrimă, sporturi de
luptă, etc.);
- între cei doi căpitani de echipă înainte de a începe partida;
- între sportiv şi adversarul său direct în realţiile de atac –
apărare din jocurile sportive;
- între executatntul unei acţiuni la poartă (aruncare, şut) şi portar.
• sportiv – medic sportiv, se stabilesc raporturi de comunicare
interpersonală în momentul diagnosticării unor accidente
survenite în antrenament sau concurs şi în momentele de evaluare
periodică a evoluţiei pentru recuperare;
• sportiv – maseur, se stabilesc raporturi de comunicare
interpersonală în momentul efecmanevrelor de masaj din cadrul
unor programe de recuparare - refacere;
• sportiv – kinetoterapeut, se stabilesc raporturi de comunicare
interpersonală în momentul în cadrul programelor de recuperare
după accidentări şi constau în eveluarea individuală pentru a
stabilii cel mai potrivit program de recuperare, iar apoi pe
parcursul derulării acestor programe;
• sportiv – psiholog, se stabilesc raporturi de comunicare
interpersonală în momentul evaluării individuale sau în cadrul
derulării unor programe de consiliere individuală;
• sportiv - sponsor, se stabilesc raporturi de comunicare
interpersonală în momentul derulării unor negocieri, a semnării
contractelor sau în situaţia acordării unor recompense;
• arbitru principal – arbitru (secund, de linie, scorer), se
stabilesc raporturi de comunicare interpersonală în limitele
prevăzute de regulamentele specifice fiecărui sport:
- în momnetele de organizare care preced sau încheie competiţia,
potrivit sarcinilor prevăzute în regulamntele specifice;
- în timpul derulării cometiţiei când preia de la fiecare dintre
aceştia informaţii privind evaluarea situaţiilor potrivit sarcinilor
şi responsabilităţilor specifice;
• arbitru – sportiv, se stabilesc raporturi de comunicare
interpersonală pe tot parcursul derulării competiţiei:
- în momentul în care este evaluată execuţia individuală a
fiecărui sportiv în parte pentru încadrarea în limitele
regulamentare şi adoptarea deciziilor de semnalizare atunci
când se impune;
- când este dat semnalul de începere a jocului sau de reluare a
acestuia după o decizie prin care s-a oprit anterior jocul;
- în cadrul interacţiunii cu căpitanul de echipă, singurul sportiv
care poate interacţiona direct cu arbitrul prin regulamentul
multor sporturi.
În sport, exemplele în care apare cumunicarea de grup sunt

numeroase datorită specificului activităţii, a implicării în activitate a
numeroşi factori ce devin elemente ale procesului de comunicare şi a
planului competiţional în care se desfăşoară activitatea care conţine
momente în care interacţionează puţine persoane.
Astfel, putem încadra în categoria comunicării de gup:
- interacţiunea specifcă sporturilor individuale care se bazează pe
interacţiunea în toate planurile, a unui număr mic de persoane
care localizează comunicare în zona celei de grup;
- derularea mijloacelor care integrează puţini sportivi,
recomandate din punct de vedere metodic datorită faptului că
generează număr mare de repetări în exersare;
- exersarea diferitelor combinaţii tactice specifice jocurilor
sportive;
- desfăşurarea unor competiţii individuale în condiţii de
adversitate, în care apare şi arbitrul ca a treia persoană
implicată în procesul de comunicare (box, lupte, arte marţiale);
- interacţiunea în plan competiţional a componenţilor unei echipe
de jocuri sportive 5 (baschet), 6 (volei), 7 (handbal) sau 11
(fotbal);
- interacţiunea membrilor echipei tehnice (antrenori, medic,
maseur, kinetoterapeut, etc);
- interacţiunea membrilor conducerii clubului;
- interacţiunea membrilor brigăzii de arbitraj.
5.4.3.4. Comunicare publică sau de masă sport
În ceea ce priveşte sportul, însăşi definirea sa ca important

fenomen social îl îcadrează în zona comunicării de masă.
Câteva exemple concrete în sprijinul acestei idei ar putea proveni
din:
• interacţiunea la nivelul întregii echipe în cazul unor sporturi ce

conţin un număr mare de sportivi (rugby, fotbal american);
• desfăşurarea unor meciuri de verificare în jocuri sportive, unde
interacţionează membri a două echipe, cu rezerve şi echipele
tehnice aferente;
• desfăşurarea unor competiţii sportive unde interacţionează
sportivi, arbitrii şi spectatori;
• transmisiile radio sau televizate ale unor competiţii sportive, unde
apare şi participarea publicului auditor sau spectator.
5.4.4. Tipologia comunicării în funcţie de direcţia în care

se realizează comunicarea
În orice tip de activitate în care interacţionează persoane între care

se stabilesc diferite tipuri de relaţii de comunicare, transmiterea mesajelor
nu este unidirecţionată. Fluxul informaţional circulă de la un element al
comunicării la altul, direcţia fiind determinată de rolul de emiţător sau
receptor al fiecărui individ în fiecare moment din desfăşurarea activităţii.
Direcţia informaţiei mai este determinată şi de importanţa pe care
o are fiecare participant implicat în activitate.
Astfel, în procesul de procesul de comunicare fluxul informaţional
poate fi transmis: verical direcţionat de sus în jos sau de jos în sus sau
orizontal, direcţionat de la dreapta la stânga sau de la stânga la dreapta.
În acest context, din punct de vedere al direcţiei în care se
realizează procesul de comunicare poate fi:
 Comunicare verticală;
 Comunicare orizontală.
5.4.4.1. Tipologia comunicării în funcţie de direcţie în
sport
Sportul reprezintă o activitate care urmăreşte formarea şi

perfecţionarea acţiunilor, elementelor şi procedeelor tehnice specifice şi
transferarea acestor achiziţii în compeţiile sportive.
Nivelul de performanţă şi mare performanţă pretinde din partea
sportivilor execuţii corecte şi eficiente, rezultate ale unei pregătiri
eficiente ce are la bază un proces de comunicare eficient în care fluxul
informaţional să fie extrem de bine direcţionat, controlat şi corect
interpretat.
Atât în planul pregătirii cât şi în cel competiţional informaţiile
circula în direcţii diferite între elementele procesului de comunicare. În
funcţie de momentul activităţii şi de cine transmite mesajul, comunicare
poate fi:
 Comunicarea verticală în sport
 În planul învăţării:
de sus în jos
- de la antrenor spre sportivi, sub forma:
- comenzilor specifice anumitor ramuri e sport;
- explicaţiei – descrierii acţiunilor care fac obiectul învăţirii;
- demonstraţiei antrenorului sau unui sportiv foflosit ca
model de acţiune;
- materialelor intuitive (fotografii, kinograme, filme);
- descrierii mijloacelor utilizate în antrenamemt;
- corectările efectuate în cazul apariţiei unor greşeli de
execuţie.
de jos în sus
- de la sportiv spre antrenor, sub forma execuţiilor din cadrul
exerciţiilor utilizate.
 în competiţie apar elemente suplimentare (adversari, arbitrii,

spectatori) care participă la actul comunicării şi dau o mai mare
complexitate fenomenului:
de sus în jos
- de la antrenor spre sportivi, sub forma:
- indicaţiilor tactice din timpul derulării competiţiei;
- indicaţiilor tactice din timpul pauzelor (timpi de odihnă,
pauze dintre repreize, seturi, etc.);
- cererii de schimbare de jucători adresată unei rezerve;
- de la arbitru spre sportivi, sub forma:
- semnalului de începere sau reluare a jocului (fazei);
- deciziilor de oprire a fazei de joc în urma unor execuţii
sancţionate de regulament;
- semnalizărilor unor arbitrii cu alte atribuţii;
- de la spectatori spre sportivi, sub forma:
- încurajărilor efectuate de suporteri;
- mesajelor ostile transmise de suportei ai adversarilor;
de jos în sus
- de la sportiv spre antrenor, sub forma:
- execuţiilor din cadrul competiţie;
- de la sportiv spre antrenorul echipei adverse, sub forma:
- execuţiilor din cadrul competiţie în raport cu care se iau
măsuri de
adaptare la nivelul echipei proprii;
- de la sportiv spre arbitru sub forma:
- execuţiilor din cadrul competiţie care sunt evaluate
permanent din
perspectiva regulamentului;
- diferitelor intervenţii ale căpitanului de echipă, singurul
care poate interacţiona cu arbitrul;
- de la sportiv spre spectatori sub forma:
- execuţiilor din cadrul competiţie care oferă spectacolul
sportiv;
- de la sportiv spre medicul sportiv sub forma:
- accidentărilor din timpul cometiţiei;
- de la antrenor spre arbitru sub forma:
- cererii de înlocuire de jucători sau timpilor de odihnă;
- de la arbitru secund, de linie sau scorer spre arbitrul principal,
sub forma:
- semnalizărilor specifice prevăzute ca atribuţii prin
regulament;
- semnalizarea unor neconcordanţe între ce este înscris în
foaia de
arbitraj şi realitatea concretă din teren (diferenţe de scor
înregistrate pe
tabele, poziţionări greşite ale jucătorilor în teren, etc.)
 Comunicarea orizontală în sport
 în planul învăţării:
- între antrenori:
- în cadrul unor lecţii deschise în cadrul cursurilor de
perfecţionare;
- în cadrul unor cursuri de perfecţionare organizate la nivel de
federaţii de specialitate sau în universităţile de profil;
- cu ocazia participării la competiţii de diferite niveluri;
- între sportivi:
- ca urmare a interacţiunii dintre ei în cadrul exerciţiilor
folosite în antrenamente:
- în cadrul repetării unor combinaţii tactice pe grupuri de
jucători;
- în cadrul unor jocuri de pregătire cu alţi adversari.
 în competiţie:
- între antrenori:
- în cadrul momentelor organizatorice care preced şi finalizează
competiţia;
- între sportivi:
- ca urmare a interacţiunii din cadrul acţionării specifice în
cadrul echipei;
- în cadrul execuţiei unor combinaţii tactice pe grupuri de
jucători;
- în cadrul unor intercaţiunii cu adversarul în relaţiile de atac –
apărare specifice regulilor tactice specifice;
- competiţia derulată la nivel de sporturi individuale care
presupune interacţiunea directă cu adversarul.
- între arbitrii cu aceleaşi atribuţii şi responsabilităţi:
- spre exemplu, arbitrii de linie la volei care se completează în
observarea linilor terenului sau a mingilor care sunt atinse de
blocaj;
- între spectatori - suporteri:
- în cadrul schimburilor de mesaje specifice unor sporturi ca
formă de manifestare.
5.4.5. Tipologia comunicării în funcţie de statutul

participanţilor la comunicare
Prezintă caracteristici asemănătoare cu sistematizarea prezentată

anterior, aceea a tipologiei comunicării în funcţie de direcţie.
Această tipologie însă, nu vizează ciculaţia fluxului informaţional
în ambele sensuri, ci îl stabileşte precis în raport cu statutul (importanţa)
fiecărui element participant la actul comunicării şi cu rolul de emiţător de
mesaje.
Astfel, din această perspectivă se disting trei tipuri de comunicare:
 Comunicare ascendentă;
 Comunicare descendentă;
 Comunicare laterală.
Observăm că este o sistematizare care are tangenţă cu direcţia însă

este precizat forte clar sensul în funcţie de cine transmite mesajul şi de
importanţa acestuia în contextul activităţii.
Caracterul pedagogic pronunţat al celor două activităţi derivat din
procesul de învăţare care stă la bază şi care îi conferă şi scopul, face ca
participanţii la activitate ca elementele ale procesului de comunicare să
aibă un statut diferit.
Implicit şi importanţa acestor aîn contextul activităţii va fi diferit,
unii dintre ei având mari responsabilităţi privind formarea celorlalţî, pe
coordonate impuse de specificul activităţilor.
În acest sens precizăm legat de competenţele care sunt formate, că
sunt specifice acestor activităţi.
Astfel, cei care conduc activitatea de formare vor avea un statut
superior celor care sunt modelaţi, astfel încât se conturează extrem de
precis cele trei tipuri de comunicare:
 Comunicare ascendentă: dinspre cei cu un statut inferior (elevi /
sportivi) supuşi acţiunii de modelare, spre cei cu un statut superior
(profesor / antrenor) care conduc, controlează şi evaluează rezultatele
procesului de învăţare;
 Comunicare descendentă: dinspre cei cu un statut superior care
conduc procesul formativ – educativ (profesor / antrenor) spre cei cu
un statut inferior, supuşi acţiunii de formare (elevi / sportivi);
 Comunicare laterală: între elemente care au acelaşi statut, dar
sensul în care circulă informaţia este precis determinat în funcţie de
cine emite mesajul.
5.4.5.1. Tipologia comunicării în funcţie de statutul

participanţilor la comunicare în sport
Sportul, prin cele două tipuri de activitate pe care le integrează,

lecţie de antrenament sau competiţie, presupune existenţa unui număr
mare de persoane care interacţionează şi care devin astfel elemente ale
unui proces de comunicare specifică.
Între aceste elemente se stabilesc o serie de raporturi de
comunicare.
Potrivit acestei sistematizări a procesului de comunicare, trebuie
stabilit statutul fiecărui element al comunicării în conetxtul fiecărui tip de
activitate şi rolul de emiţător în contextul fiecărui moment al activităţii.
În funcţie de aceste două coordonate, putem apoi să identificăm
tipurile de comunicare potrivit acestui criteriu de clasificare.
În raporturile cu sportivii statul superior este deţinut de către
antrenor, indiferent de tipul de activitate, pregătire sau competiţie.
Rezultă că în cadrul aceloraşi raporturi, sportivii vor deţine statutul
inferior.
În cadrul competiţonal, apar elementele specifice aceui tip de
activitate în funcţie de care se stabilesc de asemenea, raporturi de
comunicare.
Statul superior va fi deţinut de arbitru, indiferent de raportul de
comunicare cu celelalte elemente.
Astfel, ca şi în educaţie fizică în funcţie de statutul participanţilor,
identificăm următorele tipuri de comunicare:
 Comunicare ascendentă;
 Comunicare descendentă;
 Comunicare laterală.
 Comunicare ascendentă
Comunicare ascendentă – defineşte procesul de comunicare în

care informaţia este emisă de cei cu statut inferior şi este transmisă spre
cei cu un statut superior şi, în funcţie de tipul de activitate se realizează:
În pregătire, între:
- sportiv şi antrenor;
- antrenor secund şi antrenor principal;
În competiţie, între:
- sportiv şi antrenor;
- sportiv şi public spectator;
- sportiv şi medic sportiv;
- căpitan de echipă şi antrenor;
- căpitan de echipă şi arbitru, fiind prin regulament singura
persoană care i se poate adresa arbitrului în timpul
derulării competiţiei;
- antrenor secund şi antrenor principal;
- arbitrii cu statut inferior şi arbitru principal (în competiţie).
Formele concrete pe care le ia acest tip de comunicare în

activitatea practică au fost detaliate anterior în cadrul comunicării
verticale şi considerăm inoportună reluarea acestora.
 Comunicare descendentă
Comunicare descendentă - defineşte procesul de comunicare în

care informaţia este emisă de cei cu statut superior şi este transmisă spre
cei cu un statut inferior şi, în funcţie de tipul de activitate se desfăşoară
între:
- antrenor şi sportiv;
- antrenor principal şi antrenor secund;
- antrenor şi sportiv;
- antrenor şi căpitan de echipă;
- arbitru şi căpitan de echipă
- arbitru şi sportiv;
- arbitru şi antrenor;
- arbitru principal şi arbitrii cu statut inferior.
- public spectator şi sportivi.
De asemenea, formele concrete pe care le îmbracă acest tip de

comunicare în activitatea practică au fost detaliate anterior în cadrul
comunicării verticale şi apreciem reluarea lor ca fiind inutilă.
 Comunicare laterală
Comunicare laterală - defineşte procesul de comunicare în care

informaţia circulă între persoane care au acelaşi statut, însă este foarte
bine precizat cine are rol de emiţător; în funcţie de tipul de activitate,
aceste tip de comunicare se desfăşoară între:
- sportivi;
- antrenori, în cazul unor jocuri de verificare cu alte echipe;
- antrenorii celor două echipe;
- sportivii componenţi ai unei echipe (coechipierii);
- sportivi şi adversri;
- arbitrii cu acelaşi statut şi responsabilităţi (asistenţii de
linie);
- spectatori;
- membrii aceluiaşi grup de suporteri;
- grupurile de suporteri ce susţin cele două echipe.
De asemenea, facem precizarea că formele concrete în care se

regăseşte acest tip de comunicare în activitatea practică au fost prezentate
în detaliu anterior, în cadrul comunicării orizontale, iar repetarea lor în
acest context apreciem că este nejustificată.
5.4.6. Tipologia comunicării în funcţie de intenţionalitatea

comunicării
Acest criteriu de clasificare este asociat cu caracterul organizat

sau întâmplător al unei activităţi care implică bineînţeles, un proces de
comunicare. În acest context, se disting două tipuri de comunicare:
 Comunicare intenţionată;
 Comunicare întâmplătoare.
Ambele sportivă se desfăşoară pe mai multe planuri care

determină un context diferit al activităţii.
Pe de o parte au o componentă formativă care se desfăşoară în
baza unui proces de învăţare gândit şi programat în cele mai mici detalii
aspect ce conferă activităţiloer un caracter intenţionat. În aceste condiţii,
porcesul de comunicare ce defineşte aceste activităţi, putem să îl
apreciem ca fiind intenţionat, astfel încât putem spune că regăsim
comunicarea intenţionată.
Pe de altă parte, din perspectiva obiectivelor celor două activităţi
şi al abilităţilor practice şi organizatorice pe care le formează, pot fi
transferate în zona activităţilor de timp liber, activităţi neprogramate în
detaliu, având un caracter întâmplîtor. Pe acest fond, putem identifica un
proces de comunicare întâmplîtoare.
5.4.6.1. Tipologia comunicării în funcţie de intenţionalitatea

comunicării în spot
Sportul, spre deosebire de educaţia fizică nu este o disciplină

impusă în mod obligatoriu prin planul de învăţământ pentru toată
populaţia şcolară.
La nivel şcolar, acesta are un cracter obligatoriu doar în cadrul
liceelor sau claselor cu program sportiv.
În schimb, din momentul în care individul optează benevol să se
integreze într-o acctivitate sportivă organizată, aceasta devine în timp
obligatorie (obligativitate autoimpusă) dacă se tinde spre practicare la
nivel de performanţă şi se urmăreşte obţinerea unor rezultate sportive.
Sportul de performanţă este de o activitate programată extrem de
strict în cele mai mici detalii, la nivelul fiecărei componente a pregătirii.
Cadrul organizat al pregătirii cât şi cadrul formal al activităţii
competiţionale, conferă un carcater intenţionat activităţii, intenţionalitate
ce se regăseşte şi în procesul comunicare ce stă la baza activităţii.
Pe de altă parte, practicanţii sportului de performanţă pot să-şi
folosească abilităţile dobândite tranferând mişcarea specifică în unele
activităţi sportive întâmplătoare, de timp liber în care şi comunicare are
un caracter neintenţionat, întâmplător.
 Comunicarea intenţionată în sport
La fel ca în cazul precedent şi în sport, intenţionalitate

comunicării este pusă în evidenţă de o serie de activităţi specifice.
Acestea asigură eficienţa activităţii sportive prin modul în care sunt
organizate şi, în acest context, au un caracter intenţionat care este
transferat tuturor tipurilor de comunicare implicate. Aceste actvităţi sunt
reprezentate de:
- Planificare intenţionată a activităţii de pregătire în forma planului
de pregătire anual;
- Planificarea intenţionată a activităţii pe etape (plan pe mezociclu
şi microciclu);
- Stabilirea în cele mai mici detalii a mijloacelor folosite în
pregătire pentru fiecare componentă a antrenamentului;
- Planificarea detaliată a fiecărei lecţii de antrenament prin planul
de antrenament în concordanţă cu etapa curentă şi cu obiectivele
acesteia;
- Desfăşurarea lecţiei în baza unei structuri bazată pe trei părţi care
se succed într-o ordine strictă;
- Prin modul de desfăşurare a lecţiei prin metodele folosite şi prin
mijloacele realizate, se urmăreşte realizarea obiectivelor curente;
- Se urmăreşte în mod intenţionat însuşirea şi perfecţionarea unor
deprinderi specifice disciplinei sportive;
- Se urmăreşte în mod intenţionat realizarea treptată a unui nivel
superior de pregătire fizică de bază şi specifică;
- Se urmăreşte intenţionat capacitarea sportivilor cu cunoştinţe
privind regulamentul specific sportului practicat;
- În acelaşi timp se urmăreşte formarea treptată a bagajului
terminologi specific, prin adaptarea permanentă a informaţiilor
transmise nivelului de cunoştinţe şi înţelegere al sportivilor;
- Se urmăreşte intenţionat participarea la competiţii sportive
organizate tot intenţionat, în baza unui calendar competiţional.
 Comunicarea întâmplătoare în sport
În general, sportul fiind o activitate bazată pe interacţiunea

aceluiaşi grup de persoane un timp îndelungat determină stabilirea între
membrii grupului a unui alt tip de relaţii decât celel formale, specifce
activităţii. Astfel, între aceştia se stabilesc relaţii de prietenie care fac
posibilă transferarea interacţiunii dintre ei în afara cadrului activităţii
sportive.
Pe lângă alte activităţi comune, membrii grupului de sportivi pot
desfăşura şi activităţi sportive într-un cadru neorganizat, întâmplător.
Astfel, posibilitate practicării sportului într-un context întâmplîtor,
necesită tranferarea tuturor cunoştinţelor şi abilităţilor specifice dobândite
în antrenament şi competiţii, în cadrul activităţilor întâmplătoare de timp
liber.
Acest aspect conferă activităţii în ansamblu cât şi procesului de
comunicare ce stă la baza acesteia, un caracter întâmplător. În aceste
condiţii, putem vorbi de comunicare întâmplătoare.
Acest tip de comunicare specifică sportului are la bază un
complex de însuşiri, cunoştinţe şi abilităţi formate în antrenamente şi
exersate ulterior şi în cadru competiţional organizat intenţionat. Astfel,
putem spune că există o legătură puternică de condiţionare între
comunicarea intenţionată şi comunicarea întâmplătoare. Condiţionarea se
referă la faptul că cea întâmplătoare, este un rezultat al comunicării
intenţionate în contextul căreia s-au format:
- acţiuni, elemente şi preocedee tehnice specifice sportului
practicat,
- cunoştinţe teoretice ce vizează pregătirea şi competiţia;
- noţiuni de terminologie specifică;
- cunoştinţe de regulament specific sportului practicat;
- abilităţi de organizare a activităţi.
Comunicarea directă şi indirectă în sport
Comunicarea directă şi indirectă este prezentă şi în procesul de comunicare specifică

activităţilor sportive. Cele două planuri în care se desfăşoară sportul, cel al pregătirii în cadrul
antrenametelor şi cel competiţional şi multitudinea elementelor ce interacţionează, imprimă
nuanţe particulare asupra formelor de comunicare directă şi indirectă.
Comunicarea directă în sport
În sport identificăm următoarele forme de comunicare directă:
 Comunicarea prin cuvinte (limbaj)

 Comunicarea prin expresia feţei (mimica, privirea, zâmbetul):
 Comunicarea prin gesturi (comunicarea gestuală):
 Comunicarea prin postură şi atitudine corporală:
 Comunicarea prin mişcare (comunicarea motrică) în cadrul:
Comunicarea motrică devine cea mai importantă formă de comunicare în sport, mişcarea
specifică fiind principalul reper prin care este evaluat antrenamentul şi procesul de comunicare
asociat cu acesta, în fiecare etapă a derulării lui şi până la momentul exprimării prin mişcare în
competiţie.
Comunicare intrapersonală în sport
Sportul este o activitate în care interacţionează mai multe elemente comparativ cu

educaţia fizică astfel încât, şi din punct de vedere al comunicării intrapesonale este mai bine
reprezentat.
Fiecare element prezent în activitatea de pregătire şi în competiţie are momente de
comunicare cu sinele atunci când realizează diferite tipuri de analiză a multitudinii de informaţii
vehiculate în interiorul actvităţii şi pregătesc decizii de raspuns la acestea.
Comunicare interpersonală în sport
Caracterul dublu al sportului, pe de o parte acela instructiv – educativ al lecţiei de

antrenament, iar pe de alta cel de manifestare în competiţie a rezultatelor învăţării crează cadru
de interacţiune a numeroşi factori care devin elemente ale comunicării.
În multe dintre situaţiile specifice activităţii, aceste elemente sunt obligate să
interacţioneze între ele la nivel individual,astfel încât se identifică în cadrul acţivităţii numeroase
momente de comunicare interpersonală.
Înainte de a începr un demes de identificare şi sistematizare a formelor de comunicare
interpersonale, considerăm util să facem o disociere între sporturile individuale care au un
pronunţat caracter interpersonal la nivelul interacţiunii dintre elemente şi cele colective, la care
ne vom raporta în această analiză.
Astfel în sport, în funcţie de situaţiile concrete şi elementele care interacţionează, se
stabilesc raporturi de comunicare interpersonală între:
Comunicare de grup în sport
În sport, exemplele în care apare cumunicarea de grup sunt numeroase datorită

specificului activităţii, a implicării în activitate a numeroşi factori ce devin elemente ale
procesului de comunicare şi a planului competiţional în care se desfăşoară activitatea care
conţine momente în care interacţionează puţine persoane.
Comunicare publică sau de masă sport
În ceea ce priveşte sportul, însăşi definirea sa ca important fenomen social îl îcadrează în

zona comunicării de masă.
Tipologia comunicării în funcţie de direcţie în sport
Comunicarea verticală în sport
 de sus în jos
 de jos în sus
Comunicarea orizontală în sport
 în planul învăţării:
- între antrenori:
- între sportivi:
 în competiţie:
- între antrenori:
- între sportivi:
- între arbitrii cu aceleaşi atribuţii şi responsabilităţi:
- între spectatori - suporteri:
Tipologia comunicării în funcţie de statutul participanţilor la comunicare
 Comunicare ascendentă: dinspre cei cu un statut inferior (elevi / sportivi) supuşi acţiunii
de modelare, spre cei cu un statut superior (profesor / antrenor) care conduc, controlează şi
evaluează rezultatele procesului de învăţare;
 Comunicare descendentă: dinspre cei cu un statut superior care conduc procesul formativ
– educativ (profesor / antrenor) spre cei cu un statut inferior, supuşi acţiunii de formare
(elevi / sportivi);
 Comunicare laterală: între elemente care au acelaşi statut, dar sensul în care circulă
informaţia este precis determinat în funcţie de cine emite mesajul.
Concepte şi termeni de reţinut: comunicare directă şi indirectă, comunicare intrapersonală,

comunicare interpersonală, comunicare de grup, comunicare de masă, comunicare verticaşă,
comunicare orizontală, comunicare ascendentă, comunicare descendentă, comunicare laterală.
1. Care sunt formele de comunicare în sport în funcţie de modalitatea de transmitere a

mesajului?
2. Care sunt formele de comunicare în sport în funcţie de numărul participanţilor?
3. Care sunt formele de comunicare în sport în funcţie de direcţia de transmitere a
mesajului?
4. Care sunt formele de comunicare în sport în funcţie de statutul participanţilor la actul
de comunicare?
5. Care sunt formele de comunicare în sport în funcţie de intenţionalitatea comunicării?
5.6. Bibliografie
COMUNICAREA VERBALĂ ŞI PARAVERBALĂ
6.1. Introducere
6.4.1. Tipologia comunicării în funcţie de codul folosit pentru transmiterea mesajului
6.4.3. Comunicarea paraverbală
6.4.3.1. Comunicarea paraverbală sport
6.6. Bibliografie
NOTE ALE
Cea mai frecventă formă de codificare a informaţiei este cuvântul.,

iar din perspectiva acestui aspect, limbajul se conturează ca principală
formă de comunicare umană.
În cativităţile motrice însă, scopul principal al acestora fiind legat
de mişcare, de învăţarea acesteia şi până la manifestarea ei în plan
sportiv, competiţional, mişcarea devine cel mai important mijloc de
comunicare. Toate tipurile şi formele de comunicare sunt subordonate
comunicării motrice, pe care încearcă să o maximizeze.
 Însuşirea noţiunilor privind formele de comunicare verbală şi

paraverbală;
 Dobândirea unor cunoştinţe privind modalitatea în care se
concretizează formele de comunicare verbală şi paraverbală în
sport.
 formarea unui vocabular terminologic specific manifestării

formeleor de comunicare verbală şi paraverbală în sport;
 formarea abilitţii de completare a formelor de comunicare orală cu
elemnte paraverbale în comunicarea specifică sportului.
6.4.1. Tipologia comunicării în funcţie de codul folosit pentru

transmiterea mesajului
Un element extrem de important care poate asigura eficienţa

procesului de comunicare este reprezentat de modalitate în care este
codificat mesajul. Alegerea celor mai oportune simboluri favorizează
interpretarea corectă şi o bună înţelegere a mesajului.
Eficienţa procesului de comunicare, respectiv descifrarea corectă
şi înţelegerea mesajului, este condiţionat de modalitatea cu care
emiţătorul reuşeşte să adapteze codurile alese la fondul de cunoştinţe şi
nivelul de înţelegere al receptorului.
Codul folosit pentru transmiterea mesajului
Simbolurile folosite pentru a codifica mesajele sunt extrem de

variate şi sunt asociate întotdeauna cu canalele de comunicare utilizate
pentru transmiterea lor.
În ceea ce priveşte comunicarea specifică educaţiei fizice şi
sportului, asocierea codurilor specifice cu canalele de transmitere poate
arăta astfel:
 Cuvintele rostite utilizate în cadrul descrierilor şi sunetele sunt
transmise pe canalul auditiv;
 Cuvintele scrise, mimica, gesturile, mişcarea, sunt coduri transmise
prin intermediul canalului vizual;
 Senzaţii generate de elemente din mediul extern prin contact
(profesor / antrenor, colegi cu care interacţionează, adversari cu care
se intră în contact direct, materiale sportive care sunt manevrate) sunt
transmise pe canalul tactil;
 Senzaţii de tot felul percepute de receptori ai propriului corp, sunt
transmise prin canalul kinestezic;
 Senzaţii de mişcare ale propriului corp sau ale unor părţi ale
acestuia, sunt transmise prin canalul kinezic.
Senzaţiile reprezintă informaţii extrem de important în activităţile

specifice şi contribuie în mod hotărâtor la formarea deprinderilor
specifice. Din acest motiv este foarte importantă introducerea lor în
această listă de coduri specifice folosite în comunicare în educaţie fizică
şi sport. Acest demers de transformare a senzaţiilor specifice în coduri se
realizează prin conştientizarea lor la nivelul elvului / sportivului.
Astfel, se lucrează asupra unor componente ale capacităţii
coordinative (kinestezie, lateralitate, schemă corporală, coordonare) şi se
dezvoltă în baza lor aptitudini extrem de importante în formarea
deprinderilor motrice precum: simţul kinestezic şi percepţiile specializate.
Pentru a înţelege mai bine diferenţa dintre informaţiile transmise
pe canal tactil şi cele transmise pe canal kinestezic şi kinezic, vom
încercac să dăm un exemplu desprins din activitatea practică, luând ca
exemplu jocul de volei.
Astfel, presiune exercitată de minge la contactul cu aceasta în
cadrul diferitelor intervenţii specifice jocului, reprezintă o informaţie
transmisă de un element al comunicării ce aparţine mediului extern
specific, mingea, prin canalul tactil de comunicare. Jucătorului îi este
produsă sennzaţia contactului cu aceasta.
Este cunoscut faptul că nu toate mingile de volei sunt identice
astfel încât, un jucător percepe după contact, amănute legate de greutatea,
duritatea, textura mingii. Toate aceste informaţii sunt preluate de
proprioceptori şi transformate în senzaţii tranmise mai departe prin
canalul kinestezic.
Mai departe, facem precizarea că acţiunile specifice jocului de
volei au la bază repere de mişcare foarte precise care trebuie însă adaptate
în joc la coordonate aflate într-o permanentă mişcare. Asta înseamnă că
sportivul, pentru a intra în contact cu mingea, întreprinde o serie de
mişcări pregătitoare la nivelul suprafeţei de contact cu mingea, adaptate
situaţiei. Aceste mişcări de deplasare, răsucire a segmentelor sau ale unor
părţi ale acestora, pentru a orienta optim suprafaţa de contact ca mingea
să fie transmisă pe direcţia dorită, reprezintă informaţii care se traduc în
senzaţii de mişcare ale propriului corp, tranmise prin canalul kinezic.
Toate codurile folosite în comunicarea specifică (gesturi, semne,
mişcări, senzaţii, sunete) au un corespondent tradus în cuvinte, ele având
o semnificaţie precisă. Transpunerea în cuvinte a semnificaţiei fiecărui
elment de codificare în baza căruia se realizează comunicarea specifică,
are drept rezultat formarea terminologiei specifice.
De asemenea, putem spune că toate codurile folosite în
comunicarea specifică determină formarea limbajului comun, specific
educaţiei fizice şi sportului care facilitează înţelegerea mesajelor.
Ca o sinteză a celor menţionate putem remarca importanţa pe care
o are cuvântul în comunicare, limbajul fiind considerat a fi cel mai
important mijloc de comunicare umană.
În activităţile specifice însă, principalul scop fiind acela de e
învăţa mişcări pe care le perfecţionăm, pe care le evaluăm permanent şi
cu care operăm în activitatea practică, apreciem că mişcarea se constituie
în principală formă de comunicare. Chiar şi cuvântul, limbajul specific,
este subordonat este subordonat acestui scop, aspect ce îi accentuează
importanţa.
În demersul de însuşire şi perfecţionare a mişcării, iar apoi de
comunicare prin aceasta în plan competiţional, comunicarea capătă
nuanţe diferite în funcţie de context. Astfel, cuvântul ca importantă formă
de codificare, nu este utilizat la fel în orice context al comunicării
specifice. Deseori, în spaţii extinse (săli mari de sport sau terenuri)
aglomerate sau poluate fonic (existenţa publicului spectator) emisia
vocală în momentul transmiterii mesajului se modifică.
Astfel, inflexiunile vocii, modificările de tonalitate, strigătele la
care se apelează de multe ori, îmbogăţesc varietatea elementelor de
codificare şi se constituie într-o categorie distinctă, cunoscută în literatura
de specialitate ca limbaj paraverbal.
Încercând o restructurare a tuturor codurilor utilizate în
comunicarea specifică, în dorinţa de simplificare, putem să le concentrăm
în trei categorii:
 coduri care se exprimă prin cuvinte denumite coduri verbale;
 coduri care nu uitlizează cuvinte denumite coduri nonverbale;
 coduri asociate cu cuvintele cărora le modifică parametri denumite
coduri paraverbale.
Aceste categorii de coduri folosite în comunicare determină tipuri

distincte de comunicare.
Dacă asociem din nou cu activităţile specifice, cu procesul de
formare a deprinderilor, aducem din nou în discuţie importanţa
transmiterii informaţiilor simultan prin canale diferite de comunicare
(explicaţie şi demonstraţie în acelaşi timp). În felul acesta, la formarea
reprezentării mişcării participă mai multe tipuri de informaţii pentru şi
este oferită subiectului o imagine mai complexă şi în acelaşi timp mai
completă, asupra mişcării pe care trebuie să o înveţe.
În aceste condiţii, nu putem vorbi de un singur tip de comunicare
în baza căruia are loc procesul de învăţare. Realiteate demonstrează că la
formarea deprinderilor şi nu numai, particpă toate tipurile şi formele de
comunicare, contribuind diferit în funcţie de context, etapă a învăţării,
moment în lecţie, etc.
Astfel aducem în discuţie existenţa unui tip de comunicare mixtă
care reflectă realitatea şi înglobează toate celelalte tipuri şi forme de
comunicare.
Din cele prezentate, desprindem ideea existenţei a patru tipuri de
comunicare sistematizate conform acestei categorii de clasificare, codul
folosit pentru transmiterea mesajului. Astfel, identificăm:
1. comunicarea verbală;
2. comunicarea nonverbală;
3. comunicarea paraverbală;
4. comunicarea mixtă.
Comunicarea verbală se bazează pe codificarea mesajelor prin

intermediul cuvintelor, limbajului. În funcţie de canalul de comunicare
folosit pentru transmiterea cuvintelor, se identifică două forme ale
comunicării verbale:
1. Comunicarea orală – foloseşte canalul auditiv pentru transmiterea

mesajului codificat prin cuvânt vorbit;
2. Comunicarea scrisă – foloseşte canalul vizual pentru transmiterea
mesajului codificat prin cuvânt scris şi canalul tactil, kinestezic şi
kinezic pentru redactarea mesajului (implică manevrarea
instrumentului de scris pe care trebuie să îl simtă şi să îl
manevreze pe coordonate foarte precise corespondente formei
literelor).
 Comunicarea orală
Reprezintă modalitatea de transmitere a mesajelor prin

intermediul cuvintelor vorbite.
Comunicarea orală prezintă o serie de avantaje ce caracterizează şi
comunicarea specifică educaţiei fizice şi sportului, asfel încât considerăm
util să ne oprim foarte scurt asupa lor. Astfel:
- este mult mai rapidă decât cea scrisă, prin faptul că nu necesită
acţiuni suplimentare pentru codificare;
- permite obsevarea rapidă a reacţiei interlocutorului astfel încât,
putem deduce dacă acesta a descifrat corect sau nu, sensul
mesajului;
- în aceste condiţii putem spune că permite obţinerea unui feedback
imediat;
- în cazul unui feedback negativ, permite corectarea mesajului prin
recodificarea acestuia şi accentuarea lui prin elemente de
comunicare nonverbală sau paraverbală sau apelarea la alte canale
de comunicare.
 Comunicarea scrisă
Presupune coodificarea mesajului oral într-o formă grafică ce

corespunde limbajului scris.
Comunicarea scrisă are două componente:
1. Scrierea – presupune redactarea mesajului şi corespunde
momentului de codificare a acestuia; de asemenea scrierea
reprezintă un demers întreprins de către emiţător şi precede
momentul de transmitere a auiacest
2. Citirea – reprezintă o componentă ce caracterizează demersul
receptorului de recepţionare, descifrare şi înţelegere a
semnificaţiei mesajului.
Ca şi aspecte ce caracterizează comunicarea scrisă, menţionăm:

- necesită mai mult timp pentru realizare, aspect ce nu constituie un
avantaj;
- feedbackul este întârziat şi nu avem siguranţa că va fi pozitiv; nu
există certitudinea descifrării corespunzătoare şi a înţelegerii
corecte sensului mesajului;
- pentru a crea premisele unei înţelegri corespunzătoare a mesajului,
în momentul redactării acestuia, emiţătorul trebuie să fie sigur de
precizia limbajului folosit astfel încât să fie sigur că induce
ambiguităţi;
- marele avantaj al comunicării scrise este conferit de faptul că
mesajul rezistă în timp şi poate fi accesat şi mult timp după
emiterea lui.
Sportul se defineşte a fi o activitate extrem de complexă care

concentrează cunoştinţe din foarte multe domenii ale ştiinţei.
De asemenea, este o activitate programată extrem de riguros la
nivelul tuturor componentelor şi factorilor implicaţi în realizarea
performanţei sportive. Performanţa sportivă este exprimată prin forme de
mişcare extrem de particulariizate, însuşite şi perfecţionate în cadrul unui
proces de învăţare gândit, oganizat şi desfăşurat în baza unor principii şi
reguli metodice stricte.
Toate aceste precizări referitoare la activitatea sportivă,
evidenţiază faptul că procesul de comunicare ce stă la baza derulării
activităţii sportive pe toate planurile conţine un număr mare de elemente
care interacţionează.
Interacţiunea dintre cei care participă la desfăşurarea activităţilor
sportive se bazează pe o varietate foarte mare de tipuri şi forme de
comunicare ce se manifestă diferit în funcţie de context, perioadă de
pregătire şi tip de activitate. Între aceste tipuri şi forme de comunicare
prezente în activităţile sportive, comunicare verbală în ambele forme
ocupă un loc aparte.
Forme de comunicare verbală orală în sport
Comunicarea orală în sport este o formă de comunicare estrem de

prezentă atât în planul pregătirii cât şi în cel al desfăşurării competiţiei.
Toate elementele ce interacţionaează în cadrul activităţii,
comunică prin intermediul limbajului. formele specifice prin care se
concretizează comunicarea orală în sport sunt:
 În antrenament:
- terminologia specifică ce defineşte materiale sportive şi
echipamente specifice unor ramuri sportive;
- prezentarea temelor de antrenament;
- comanda specifică ce stă la baza organizării antrenamentului în
unele ramuri sportive (arte marţiale);
- terminologia specifică mijloacelor de încălzire generală şi
specifică;
- terminologia specifică acţiunilor, elementelor şi procedelor
tehnice ce fac parte din conţinutul ramurii de sport;
- descrierea într-o terminologie adaptată a acţiunilor abordate în
pregătire;
- descrierea într-o terminologie adaptată a mijloacelor folosite în
pregătire;
- efectuarea unor corectări individualizate imediate în cazul unor
greşeli de execuţie;
- denumirea unor combinaţii tactice
- terminologia specifică exerciţiilor de stretching şi a celor de
pregătire fizică.
 În competiţie:
- terminologia specifică ce defineşte materiale sportive şi
echipamente;
- tragerea la sorţi la care participă arbitrul principal şi căpitanii
de echipă;
- semnalizările specifice prin care se schimbă exerciţiile de
încălzire specifică pentru încardarea în timp;
- terminologia specifică mijloacelor de încălzire generală şi
specifică;
- terminologia specifică exerciţiilor de stretching utilizate în
partea de încălzire;
- salutul specific de la începutul unei partide;
- terminologia specifică acţiunilor, elementelor şi procedelor
tehnice ce fac parte din conţinutul ramurii de sport;
- denumirea unor combinaţii tactice;
- semnalele verbale declanşatoare ale combinaţilor în timpul
jocului;
- indicaţiile tactice ale antrenorului în timpul jocului sau în cadrl
timpilor de odihnă;
- cererile de schimbare de jucători sau de acordare a timpilor de
odihnă adresate de antrenor arbitrului care deţine aceste
atribuţii;
- trimiterea unui jucător de rezervă la schimbare;
- intervenţile căpitanului de echipă în timpul jocului, el fiind
singurul care poate interacţiona verbal cu arbitrul, prin
regulament;
- anunţurile făcute de crainicul competiţiei în diferite momente
ale desfăşurării acesteia;
- intervenţiile verbale ale publicului spectator sau ale grupurilor
de suporteri;
- comentarile din cadrul transmisiilor radio şi televizate ale unor
competiţii.
Forme de comunicare verbală scrisă în sport
Comunicarea scrisă este legată înprincipal de activitatea de

planificare sub diferitele sale forme, însă dată fiind complexitatea
fenomenului sportiv şi a direcţiilor diferite în carre se manifestă,
comunicarea scrisă îmbracă şi unele forme extrem de particularizate.
Comunicarea scrisă este prezentă atât în activitatea de pregătire
din cadrul antrenamentelor cât şi în cadrul organizării şi desfăşurării
competiţiilor sportive. Astfel, formele concrete de manifestare ale
comunicării scrise sunt:
 În antrenament:
- planul anual de pregătire (pe macrociclu);
- planurile pe etapă: plan pe mezociclu (plan pntru etapa
pregătitoare, precompetiţională, competiţională), plan pe
microciclu (ciclu săptămânal
de pregătire);
- planul de antrenament;
- caietul antrenorului, document de evidenţă ce consemnează
componenţa grupei de sportivi, prezenţa la antrenamente,
evoluţia la probe - norme de control, dinamica în timp a
evoluţiei parametrilor somatici şi motrici, alte observaţii legate
de trăsături de personalitate şi caracter, capacitate de învăţare,
de adaptare, etc.;
- caietul sportivului în care consemnează diferite programe de
antrenament şi ţine o evidenţă a încărcăturii exerciţiiloe de
pregătire fizică;
- regulamentul oficial al ramurii de sport;
- literatură de strictă specialitate – teoria şi metodica sportului;
- literatură specifică ştiinţelor conexe.
 În competiţie:
- legitimaţiile sportivilor cu vizele medicale anuale;
- carnetul de antrenor;
- foaia de arbitraj în care sunt consemnate echipele (numele
sportivilor, număr de pe tricou, numele antrenorului, numele
căpitanului de echipă) şi în care se consemnează evoluţia
scorului, schimbările de jucători, referiri la timpii de odihnă,
alte observaţii, etc.;
- cartonaşele pe care în unele sporturi se consemnează numărul
jucătrului sancţionat;
- tabela de scor;
- cronometrul oficial al arbitrului principal;
- elemente de echipament care au înscrise numere, nume, logouri
ale echipei sau firmei producătoare, elemente de reclamă;
- materiale sportive care au înscrise nume şi logouri ale firmelor
producătoare, ştampile de avizare din partea federaţiilor
internaţionale;
- steaguri şi benere ale grupurilor de susţinători;
- benere sau panouri publicitare.
6.4.3. Comunicarea paraverabală
Reprezintă un tip de comunicare asociat cu comunicarea verbală

în formă oarală, pe care practic o completează.
Comunicarea paraverbală presupune o modalitate de transmitere a
cuvintelor prin intermediul carcateristicilor vocii cum ar fi:
- Tonul;
- Volumul;
- Intensitatea;
- Inflexiunile vocale;
- Ritmul şi viteza vorbirii;
- Pauze realizate pe pacursul emiterii mesajului;
Ca elemnte paraverbale utilizate în general în procesul de

comunicare menţionăm:
• Transmiterea cuvintelor prin intermediul caracteristicilor vocii;
• Alte sunete produse în timpul preocetransmitere a unui mesaj
precum: diferite onomatopee, oftat, râs, mormăit.
Rolul limbajului paraverbal este acela de a sublinia anumite părţi

din mesajul transmis şi de a accentua părţile importante, esenţiale din
conţinutul acestuia.
6.4.3.1. Comunicarea paraverbală în sport
În ceea ce priveşte modul în care se concretizează în sport

limbajul paraverbal, menţionăm că formele sunt identice, cu mici
diferenţe ce decurg din specificul fiecărui sport, la care se adugă unele
elemente paraverbale folosite de alte elemente ale comunicării.
Astfel, elementele paraverbale de comunicare apar associate cu:
• Emiterea comenzilor:
- specifice unor sporturi în care, anumite momente din
antrenament sau competiţie precum şi disciplinarea
colectivului se face în baza comnzii.
- apare prezentă ca elemnt declanşator al unor execuţii sau
exerciţii;
• Numărătoarea asociată cu:
- momente organizatorice;
- derularea unor exerciţii de pregătire fizică;
- derularea unor exerciţii într-o anumită categorie de sporturi
(exerciţii specifice artelor marţiale);
• Accentuarea unor aspecte esenţiale din descrierea unor acţiuni,
elemente sau procedee tehnice (aspecte dominante din execuţie) sau
exerciţii, prin modificări de tonalitate sau ale ritmului vorbirii;
• În efectuarea corectărilor, repetarea şi sublinierea prin modificări de
tonalitate a aspectelor importante legate de execuţia corectă;
• Captarea atenţiei prin ridicări de ton;
• Modificarea unor sarcini de execuţie pe parcursul derulării
exerciţiului prin ton ridicat;
• Transmiterea unor indicaţii metodice în timpul derulării unui
exerciţiu prim modificări de tonalitate sau ton ridicat dacă distanţa
este mare;
• Transmiterea unor indicaţii tactice în timpul derulării competiţiei pe
fondul poluării fonice specifice;
• Folosirea de interjecţii şi onomatopee ca:
- aporbare sau dezaprobare legate de anumite execuţii;
- semnal declanşator al unor combinaţii tactice;
- exprimare a unor trăiri puternice generate de reuşita unei
execuţii;
- exprimarea unor emoţii generate de rezulatul favorabil de
moment în cazul unei faze disputeate sau ca urmare a
câştigării partidei;
- exprimarea a oboselii sau durerii cauzate de o accidentare;
• mesajele ostile ale suporterilor echipei adverse exprimate prin
mesaje cu ton şi volum ridicat al vocii, strigăte, onomatopee;
• mesajele încurajatoare ale suporterilor exprimate prin strigăte,
onomatopee, cântece specifice;
• Intervenţiile arbitrilor specifice anumitor sporturi,. exprimate prin
coduri verbale specifice tranmise cu tonalitate ridicată (box, arte
marţiale).

Comunicarea verbală în sport
Forme de comunicare verbală orală în sport
Comunicarea orală în sport este o formă de comunicare estrem de prezentă atât în planul
pregătirii cât şi în cel al desfăşurării competiţiei.
Toate elementele ce interacţionaează în cadrul activităţii, comunică prin intermediul
limbajului. Formele specifice prin care se concretizează comunicarea orală în sport sunt
specifice acrtivităţii din antreanament sau competiţie.
Forme de comunicare verbală scrisă în sport
Comunicarea scrisă este legată înprincipal de activitatea de planificare sub diferitele sale
forme, însă dată fiind complexitatea fenomenului sportiv şi a direcţiilor diferite în carre se
manifestă, comunicarea scrisă îmbracă şi unele forme extrem de particularizate.
Comunicarea scrisă este prezentă atât în activitatea de pregătire din cadrul
antrenamentelor cât şi în cadrul organizării şi desfăşurării competiţiilor sportive.
Comunicarea paraverabală
Rolul limbajului paraverbal este acela de a sublinia anumite părţi din mesajul transmis şi
de a accentua părţile importante, esenţiale din conţinutul acestuia.
În sport capătă forme de manifestare specifice şi apare asociată cu formele de comunicare
verbală, orală.
Concepte şi termeni de reţinut: comunicare orală, comunicare scrisă, comunicare paraverbală
1. Care sunt formele de comunicare verbală în sport?

2. Enumeraţi modul de concretizare a elemntelor paraverbale de comunicare în sport;
6.6. Bibliografie
COMUNICAREA NONVERBALĂ
7.1. Introducere
7.4. COMUNICAREA NNONVERBALĂ
7.4.2. Comunicarea prin expresia feţei
7.4.2.2. Comunicarea prin privire
7.4.3.1. Comunicarea gestuală în sport
7.6. Bibliografie
NOTE ALE
Elementele de codificare care nu utilizează cuvintele, fac parte din

categoria codurilor nonverbale, iar procesul de comunicare bazat pe un
astfel de sistem de codificare este defint prin termenul de comunicare
nonverabală.
 Însuşirea noţiunilor privind mijloacele de comunicare nonverbală;

 Dobândirea unor cunoştinţe privind modalitatea în care se
concretizează formele de comunicare nonverbală în sport.
 formarea unui vocabular terminologic specific manifestării

formeleor de comunicare nonverbală în sport;
 formarea abilitţii de utilizare simultană a mai multe forme de
comunicare nonverbale în activitatea practică specifică sportului.
7.4. COMUNICAREA NOVERBALĂ
În procesul de comunicare pentru codificarea mesajelor putem

folosi în afara cuvintelor, o mare varietate de semne care pot fi transmise
folosind diferite canale de comunicare. Toate semnele prezentate în
literatura de specialitate drept coduri nonverbale, sunt transmise în cadrul
procesului de comunicare prin canalul vizual.
În procesul de comunicare specific educaţiei fizice şi sportului
însă, propriul corp transmite informaţii extrem de importante, sub forma
unor senzaţii produse de elemente din mediul sportiv extern dar şi din
interior, ca efect al mişcării corpului sau segmentelor în timpul unor
execuţii specifice. Aceste efecte ale mişcării se traduc tot prin senzaţii şi
sunt tranmise de la nivelul proprioceptorilor, prin canalul kinestezic şi cel
kinezic.
În contextul necesităţii formării unor deprinderi eficiente care să
conducă la ralizarea performanţei sportive, aceste informaţii devin extrem
de importante contribuind la formarea aşa numitelor simţuri (percepţii
specializate), care reprezintă elemente ce intră în structura deprinderilor.
Aceste senazţii, tactile şi de mişcare a propriului corp, trebuie
interpretate după părerea noastră, ca elemente de codificare nonverbală a
unor informaţii specifice educaţiei fizice şi sportului.
Din punctul nostru de vedere, fiind vorba despre comunicarea
specifică educaţiei fizice şi sportului, trebuie să avem în vedere în mod
obligatoriu mişcarea ca important mijloc de comunicare în aceste
activităţi.
Mişcarea reprezintă:
- scopul principal al activităţii;
- obiectul învăţării supus unei evaluări permanente în fiecare etapă a
învăţării;
- forma prin care se manifestă performanţa sportivă.
În activităţile specifice există ramuri sportive în care performanţa

se bazea pe manevrarea eficientă a unor obiecte sau materiale sportiv.
Chiar deprinderile specifice sunt asociate cu mişcarea acestor obiecte.
Putem spune că mişcarea sportivului este subordonată mişcării
obiectului, iar deprinderile specifice au ca scop execuţia unor mişcări
adaptative prin care obiectul să fie transmis mai departe în condiţii de
eficienţă.
Aici facem referire în principal la sporturile cu minge: volei,
handbal, baschet, fotbal, rugby, polo pe apă, fotbal american, unde
execuţiile unui sportiv sunt precedate de execuţii anterioare, aspect ce
implică mişcări suplimentare adaptative pentru a se poţiţiona optim
pentru o intervenţie eficientă.
În toate aceste situaţii, mişcarea mingii transmite informaţii
importante referitoare la calitatea şi eficienţa unei execuţii. Interpretarea
corectă a acestor semnale conduce la anticiparea efectelor unei acţiuni şi
crează reale posibilităţi de adaptare eficientă a propiilor acţiuni.
Există însă şi sporturi în care asupra obiectului se acţionează
individual, aspect care sporeşte controlul în manevrarea lui. Şi în cazul
aceastor sporturi, mişcarea obiectului lansat sau aruncat transmite
informaţii referitoare la efectele acţiunii. Acestea sunt mai evidente dacă
se fac asocieri cu senzaţiile induse de obiect prin calalul tactil de
comunicare în momentul în care s-a produs ultimul contact cu acesta.
Este cazul probelor de aruncări din atletism (greutate, disc, ciocan, suliţă),
sau a mingii de oină, probă în educaţie fizică.
Mai există o categorie de sporturi bazate pe tranmiterea unui
obiect prin manevrarea altui obiect (tenis, tenis de masă, baseball,
hochei). Această asociere de mişcării ridică mult nivelul de complexitate
al sportului şi crează mari dificultăţi în formarea derinderilor care au
nevoie de o multitudine de informaţii transmise de mişcarea unor obiecte
sau de senazţiile tactile şi de mişcare.
Am făcut această prezentare pentru a sublinia în primul rând,
complexitatea fenomenului sportiv în eeea ce priveşte abundenţa de
semnale, de informaţii ce trebuie analizate. Pe de altă parte, poate fi
considerată o pledoarie pentru a evidenţia existenţa unor componente ale
procesului de comunicare specifică extrem de importante care însă, nu au
intrat suficient de mult în atenţia specialiştilor în comunicare pentru le
face asupra lor o analiză amănunţită.
În baza acestor considerente, apreciem oportună şi motivată
integrarea mişcării corpului şi segmentelor şi a senzaţiilor tactile şi de
mişcare a propriului corp în categoria mijloacelor de comunicare
nonverbală, fiind specifice comunicării în educaţie fizică şi în special în
sport.
Revenind la mijloacele de comunicare nonverbală, menţionăm că
putem transmite mesaje prin:
 Expresia feţei, iar la nivelul acesteia putem comunica prin:
- mimică;
- privire;
- zâmbet.
 Gesturi;
 Postura şi atitudinea corporală;
 Prezenţă personala;
 Vestimentaţia;
 Mişcarea:
- mişcarea segmentelor;
- mişcarea corpului;
- mişcarea obiectelor sportive;
- mişcarea coechipierilor;
- milcarea adversarilor
- mişcarea arbitrului ce precede gestica specifică.
 Senzaţiile:
- tactile;
- de mişcare a propriului corp sau a segmentelor.
7.4.2. Comnicarea prin expresia feţei
Faţa reprezintă o parte a corpului care exprimă foarte mult din

trările şi emoţiile pe care omul le trăieşte astfel încât reprezintă un mijloc
de comunicare ce poate transmite forte multe informaţii.
În educaţie fizică şi în sport poate furniza informaţii referitoare la
starea, interesul, determinarea, nivelul de atenţie, grad de solicitare, grad
de înţelegere a unei informaţii, etc.
Elementele de la nivelul feţei prin care putem comunica sunt:
 Mimica;
 Zâmbetul;
 Privirea.
Legătura dintre mimică şi comunicare a fost exprimată într-un

mod foarte sugestiv de către Darwin care aprecia că “indiferent de gradul
de cultură, toţi oamenii îşi manifestă emoţiile prin mimica feţei”.
Din punct de vedere al mecanismelor, mimica este generată de
muşchii feţei care determină ridurile de expresie.
Mimica, poate fi consiedrată un element de comunicare foarte
important în educaţie fizică şi sport, iar interpretarea exactă a unor
semnale transmise la acest nivel face posibilă restructurarea imediată a
procesului de comunicare în scop de adaptare şi eficientizare.
De regulă apare în procesul de comunicare asociată cu alte
elemnte de comunicare verbală, nonverbală sau paraverbală.
 Comunicarea prin mimică în sport este mai bine reprezentată din

punct de vedere al tuturor elementelor de comunicare datorită
faptului că elementele comunicării, cei care oarticipă la activităţile
asociate sportului, sunt mai numeroase. Mimica exprimă stările şi
trăirile fiecărui participant la actul comunicării în sport în diferitele
momente ale desfăşurării lui şi poate exprima:
Antrenorul:
- Hotărîrea antrenorului când emite o comandă în timpul desfăşurării
antrenamentului sau când transmite o indicaţie tactică în timpul
competiţiei. Poate avea rol activator în numeroasele situaţii critice,
tensionate din timpul derulării cometiţiilor;
- Atenţia, interesul pentru ce se întîmplă în antrenament şi competiţie,
asociată cu alte elemente de comunicare precum postura şi atitudinea
corporală şi privirea;
- Siguranţa şi stăpânirea de sine dinpartea antrenorului în momentul
transmiterii unor informaţii, generează încredere din partea sportivilor;
- Nesiguranţă, teamă, lipsă de încredere în propia persoană, asociată cu
lipsa de cursivitate în expunere, lipsa de control asupra terminologiei
specifice, tonalitate scăzută a vocii în transmiterea mesajului, au ca
efect diminuarea încrederii şi respectului din partea sportivilor;
- Satisfacţia sau insatisfacţia antrenorului determinată de execuţii reuşte
sau greşite din antrenament şi mai ales în competiţie;
Sportivul:
- Htărârea, determinarea, asumarea responsabilităţii sportivului în
rezolvarea unor sarcini motrice mai ales în situaţii tensionate;
- Siguranţa şi stpânirea de sine a sportivului în momentele critice,
tensionate din cometiţie;
- Încredere în forţele proprii exprimată de sportiv în abordare aunor
sarcini motrice noi sau mai dificile;
- Plictiseală şi lipsa de interes din partea sportivului pe fondul unor
expuneri îndelungate lipsite de substanţă, al derulării unor exerciţii
care nu solicită sau al derulării unor competiţii în care valorile sunt
extrem de dezechilibrate;
- Nivelul de atenţie şi interesul sportivului pentru un anumit subiect,
asociată cu alte elemente precum privirea;
- Lipsa de încredere în corectitudinea şi justeţea informaţiei transmise
de antrren, asociată cu alte elemente precum privirea şi zâmbetul;
- Lipsa de încredere şi teama sportivului de nereuşită, de accidentare, de
penibil, în cazul unor sarcini motrice dificile sau în situaţii cu mare
tensiune şi încărcătură emoţională din timpul competiţiei;
- Satisfacţia reuşitei, bucuria, sportivului după o execuţie reuşită, mai
ales pe fondul rezolvării unei situaţii dificile în competiţie;
- Starea de apatie, de oboseală fizică şi psihică din timpul antmentului
care este rezultatul unui cumul de factori şi care poate fi o exprimare a
stării de supraantrenament;
- Oboseala determinată de solicitările intense din antrenament sau
competiţie, în asociere cu alte elemente precum privirea, paloarea la
nivelul feţei, diminuarea coordonării, frecvenţa crescută a respiraţiei,
transpiraţie abundentă;
- Durerea expimată în urma unei accidentări, asociată cu gesturi,
elemente comunicare paraverbală, modificări fizice la nivelul
suprafeţei afectate care exprimă gravitatea incidentului (o entorsă);
- Semnal declanşator al unei combinaţii tactice în timpul competiţiei;
- Toleranţa, înţelegerea ca semne de acceptare pozitivă, constructivă a
unor greşeli ale coechipierilor în timpul competiţiei;
- Atitudinea agresivă intimidatoare în relaţia directă cu adverssarul în
timpul cometiţiei;
Arbitrul:
- Hotărârea arbitrului în luarea unei decizii dificile, în asociere cu alte
elemente precum privirea, postura, atitudinea corporală, prezenţa
personală;
Suporterii:
- Ostilitatea faţă de adversari exprimată de suporterii unei echipe în
contextul organizării şi desfăşurării cometiţiei, în asociere cu alte
emente de comunicare verbală (cuvinte cu difeite sensuri care transmit
mesaje intimidatoare, descurajatoare) sau paraverbală (privire, gesturi,
mişcări);
- Adeziunea (uneori fanatică) faţă de club sau echipă exprimată de
suporteri în context cometiţional.
7.4.2.2.Comunicarea prin privire
Privirea reprezintă un mijloc important în comunicarea specifică

educaţiei fizice şi sportului, fiecare dintre elementele ce participă la
activitate fiind capabilă să comunice la acest nivel.
Ambele tipuri de activitate se bazează pe interacţiune dintre
elementele comunicării în diferitele planuri în care se manifestă acestea,
însă elementul comun este reprezentat de faptul că o cantitate mare din
informaţiile specifice circulă pe canalul vizual de comunicare. În aceste
condiţii, privirea se constituie într-un element imporatant prin care sunt
transmise semnale şi informaţii specifice.
De regulă, privirea ca mijloc de comunicare apare în realitatea
practică asociată cu alte elemente de comunicare nonverbală precum
mimica, gesturile sau mişacarea. Aceste asocieri de elemente amplifică
semnificaţia mesajului transmis astfel încât, comunicarea devine mai
sugestivă, iar mesajele mai uşor de interpretat.
 Comunicarea prin privire în sport este mai bogată în semnificaţii

ca urmare a existenţei elemntelor suplimenatre de comunicare.
Privirea repretintă în acelaşi timp, un mijloc de comunicare
nonverbală prin care se transmit o mulţime de semnale cu
semnificaţii diferite, dar şi un important element de informare prin
care este percepută şi eveluată informaţia specifică. Fiecare element
prezent în activitatea sportivă poate transmite prin intermediul
privirii mesaje care exprimă:
Antrenorul:
- Controlul asupra sportivului sau echipei în diferite momente ale
desfăşurării antrenamentului sau competiţiei (orientată spre un
sportiv neatent în timpul unei explicaţii, asigură liniştea şi captează
atenţia);
- Atenţia orientată spre execuţia individuală sau colectivă din
antrenament sau competiţie;
- Preocuparea pentru execuţie în cadrul demersului de corectare a unei
greşeli de execuţie;
- Aprobarea sau dezaprobarea legată de execuţia unui sportiv în
antrenament sau competiţie, în asociere elemente precum mimica,
zâmbetul, gesturile;
- Indicare unor direcţii de acţionare în derularea unor mijloace
utilizate în pregătire;
- Semnal declanşator al unor combinaţii tactice în timpul jocului;
- Solicitarea atenţiei unui arbitru care precede o cerere de schimbare
de jucători sau timp de odihnă.
Sportivul:
- Controlul asupra grupei de lucru când are rol de „intructor” şi este
responsabil cu organizarea exersării;
- Solicitarea atenţiei echipei sau a unui sportiv în calitate de căpitan de
echipă, în anumite momente ale antrenamentului sau competiţiei;
- Atenţia orientată spre antrenor în timpul unei explicaţii sau
demonstraţii sau transmiterii unor indicaţii tactice;
- Autocontrolul prin orientarea privirii spre elemente ce ţin de propria
execuţie;
- Lipsa de atenţie sau diminuarea acestei când privirea este orientată
spre un alt stimul din spaţiul în care se derulează antrenamentul sau
competiţia;
- Aprobarea sau dezaprobarea legată de propria execuţie sau de
execuţia altui sportiv cu care intereacţionează în cadrul unui exerciţiu
sau în competiţie, în asociere cu alte elemente de comunicare precum
mimica, zâmbetul, gesturile;
- Indicare unor direcţii de acţionare în derularea unor exerciţii colective
sau optimizarea plasamentului unui coechipier în anumite momente
din desfăşurarea competiţiei;
- Semnal declanşator pentru combinaţiile tactice derulate mai ales în
competiţie.
- Plictiseală şi lipsa de interes din partea sportivului pe fondul
explicaţiilor îndelungate ale antrenorului, prin orientarea acesteia în
alte direcţii;
- Nivelul de atenţie şi interesul sportivului pentru execuţia unui adversar
în timpul competiţiei prin orientarea privirii spre acesta;
- Starea de apatie şi oboseală prin asociere cu alte elemente de
comunicare nonverablă;
- Oboseala determinată de o solicitare intensă prin asociere cu alte
elemente.
Arbitrul:
- Semnalul de începere a partidei prin orientarea spre sportivul
responsabil de acest lucru, asociat cu semnalul sonor şi cu gestica
specifică;
- Semnal de reluare a jocului după o întrerupere;
- Semnal de atenţionare a jucătorului care execută o fază fixă pentru a
nu grăbi execuţia, asociat cu gesturi specifice de indicare a fluierului
(semn că trebuie să aştepte pentru execuţie, semnalul arbitrului);
- Indicarea sportivului sancţionat asociat cu gesturile specifice;
- Solictarea de informaţii suplimentare de la ceilalţi menbrii ai brigăzii
de arbitrii;
- Semnal de atenţionare a antrenorului care tinde să depăşească limitele
regulamentului.
Suporterii:
- Ostilitatea faţă de adversari exprimată, în asociere cu alte emente de
comunicare verbală sau paraverbală (mesaje intimidatoare transmise
prin cuvinte gesturi sau mişcări).
În general, zâmbetul determină o stare pozitivă asupra celor care

participă la o activitate astfel încât, se crează o atmosferă de lucru plăcută
şi un climat optim de interacţiune.
În cazul activităţilor cu un pronunţat caracter practico – metodic, o
atmosferă destinsă elimină foarte mult din stresul specific şi facilitează
procesul de învăţre.
Efectele benefice asupra activităţii sunt aceleaşi şi în educaţie
fizică şi în sport, cu mici diferenţe determinate de timpul petrecut în
derularea activităţii şi tipul de realţii şi raporturi de comunicare ce se
stabilesc.
Astfel, lecţia de educaţie fizică se derulează pe parcursul a 50 de
minute, o dată sau de două ori pe săptîmână şi este densă din punct de
vedere al numărului de mijloace şi al modului în care se succed. Aceste
caracteristici tind să menţină lecţia într-un cadru formal, iar efectele
zânbetului ca element de comunicare nonverbală, sunt diminuate.
Sportul însă, are o durată a antrenamentului de cel puţin două ore,
iar acesta se derulează aproape zilnic; în cazul sportului de mare
prformanţă chiar de două ori pe zi. Pregătirea durează mai mulţi ani
grupurile de sportivi fiind aceleaşi, în special la nivelul copiilor şi
juniorilor. Timpul îndelungat de interacţiune transferă comunicarea în
zona informală, deseori membrii grupului desfăşurând activităţi comune
în afara programului sportiv. Aceste caracteristici ale activităţii schimbă
realţiile şi raporturile de comunicare, în acest context zâmbetul ca mijloc
de comunicare, având efecte amplificate.
Indiferent de situaţie şi de context, rolul pozitiv, benefic al
zâmbetului are asupra desfăşurării activităţilor o serie de efecte precum:
- Determină creşterea nivelului de coeziune la nivelul grupului;
- Influenţe pozitive asupra gradul de empatie;
- Siguranţă şi curaj în abordarea execuţiilor în procesul de învăţare;
- Degajare şi confort în modul de acţionare;
- Diminuează teama de eşec în execuţiile dificile;
- Este eliminată teama de penibil în baza relaţiilor amicale stablite la
nivel de grup;
- Curaj în acţionare şi asumarea responsbilităţii de a acţiona în situaţii
limită (o indicaţie tactică de asumare a responsabilităţii asociată cu
zâmbetul, este încurajatoare);
- Creşte nivelul de toleranţă la acţiuni nereuşite, reacţiile celor din jur
pierd din caracterul ostil, fiind mai degrabă de suport, de ajutorare;
Codificarea mesajelor prin semne este o caracteristică a

comunicării interumane prin care se urmăreşte o concentrare a unei
cantităţi mari de informaţii printr - un gest încărcat de semnificaţii.
Reprezintă o modalitate mai rapidă de comunicare prin care se
economiseşte timp, prin eliminarea celui alocat unei codificări adaptate
într-o formă verbală accesibilă şi recodificării mesajului în cazul în care
acesta nu a fost descifrat corect.
În acest context desprindem ideea nevoii de a utiliza în
comunicarea gestuală, semne pe care să le cunoască toţi participanţii şi a
căror semnificaţie este descifrată şi interpretată în mod corespunzător.
Astfel, în comunicarea gestuală sunt folosite două tipuri de
gesturi:
GESTURI
OBIŞNU SPECIFI
ITE CE
1. Gesturile obişnite, comune, sunt cunoscute de categorii diferite

d oameni, iar semnificaţia acestora este uşor înţeleaasă de toată
lumea.
2. Gesturile specifice sunt folosite în procesul de comunicare din
cadrul unor activităţi, iar semnificaţa aestora este cunoscută doar
de către cei care desfăşoară acel tip de activitate.
Acestă a doua categorie de gesturi este specifică şi activtăţilor de eduacţie

fizică şi sport.
7.4.3.1. Comunicarea gestuală sport
În cadrul acestor activităţi, comunicarea gestuală este folosită

pentru operativitate din nevoia de eliminare a unor timpi morţi care
afectează buna desfăşurare a activităţii şi, în acelaşi timp, din necesitatea
de informare a tuturor participanţilor la activitate aspra deciziilor luate în
timpul cometiţiei, de cei care sunt responsabili de desfăşurarea acesteia în
limitele regulamentelor specifice.
Comunicarea gestuală se realizează în baza a trei categorii de
gesturi:
1. Gesturi specifice arbitrajului;
2. Gesturi specifice unui grup de sportivi, unei echipe;
3. Gesturi specifice ce exprimă stări emoţionale.
Gesturi specifice arbitrajului
Fiecare sport are un sistem proriu de coduri şi semne prin care

sunt comunicate intevenţiile şi deciziile arbitrului în timpul derulării
cometiţiei. Semnificaţia acestor gesturi este descifrată de către toţi
participanţii la procesul de comunicare specifică ce caraterizează
competiţia sportivă:
- antrenori;
- sportivi;
- alţi componenţi ai echipei tehnice;
- suporteri ai celor două echipe;
- unii spectatori interesaţi de fenomenul sportiv.
Gesturi specifice unui grup de sportivi, unei echipe
Sunt folosite sub forma unor semne a căror semnificaţie este

cunoscută în cadrul restrâns al membrilor unei singure echipe.
Aceste semne stau la baza codificării unor combinaţii tactice
utilizate de jucători în competiţie.
Fiecare semn folosit, dsemnează o anumită combinaţie în cadrul
căreia fiecare sportiv îşi cuoaşte precis sarcinile, direcţia de acţionare şi
momentul în care trebuie să declanşeze execuţia. Limitarea cunoaşterii
semnificaţiei acestor coduri reprezintă factorul surpriză prin care
adversarul poate fi pus în dificultate.
În acest context, la nivelul sportului de mare performanţă
reintegrarea sportivilor în alte grupuri pe fondul migraţiei la alte echipe
presupune familiarizarea acestor cu sistemul de coduri propriu noului
colectiv, ca parte a limbajului cumun în baza căruia se realizează
comunicare.
Gesturi specifice ce exprimă stări emoţionale
Sportul este o activitate care are o puternică încărcătură

emoţională, generată de:
- dificultatea acţiunilor specifice;
- tehnicitatea ce caracterizează performanţa sportivă;
- frumuseţea, estetica unor mişcări;
- tensiunea generată de condiţiile de adversitate, de miza
concursului, de dorinţa de a câştiga, de a pefrorma, de a fi
cel mai bun în domeniul respectiv, de câştiga glorie,
prestigiu, recunoaştere.
Toate aceste aspecte, produc trăiri speciale asupra celor care

participă la fenomenul sportiv indiferent de postura acestora, de realizator
sau receptor al spectacolului sportiv.
Momentele de trăire intensă, de descătuşare a energiilor şi
tensiunilor acumulate, sunt exprimate prin gesturi specifice asociate cu
alte elemente de comunicare (reacţii motrice variate, srigăte, mesaje
verbale) amplifică efectul. Aceste trăiri specifice sportului care generează
astfel de recţii, sunt determinate:
- de bucuria unei reuşite individuale sau de grup;

- de frustrarea, tristeţea sau deznădejdea asociate cu un eşec;
- de durere fizică asociată cu o accidentare
Postura sau atitudinea corporală reprezintă un mijloc de de

comunicare nonverablă prin care oamenii transmit mesaje.
Subliniem faptul că anumite activităţi au la bază posturi, atitudini
corporale specifice asociate cu anumite momente din activitatea
respectivă.
Aici putem aminti o serie de activităţi în care acest mijloc de
comunicare nonverbală are un rol bine definit:
- activitatea militară care abundă în astfel de elemente de
comunicare;
- mersul de podium extrem de diferit de deprinderea de bază, specific
activităţilor de prezentare de modă;
- ramuri sportive în care este evaluată postura corpului şi
expresivitatea corporală precum: gimnastica sub toate formele sale
de manifestare, artele marţiale în anumite probe de concurs, dansul
sportiv, fitnessul în toate probele sale de concurs, săriturile în apă,
înotul sincron, patinajul artistic, etc.
În cadrul comunicării specifice educaţiei fizice şi sportului, poate
transmite mesaje ce exprimă:
 Aspecte pozitive: hotărâre, siguranţă, forţă – putere;, determinare.
 Aspecte negative: teamă, timiditate, nesigurană, lipsă de
încredere în forţele propri, cedare fizică şi psihică, nivel crescut de
anxietate
De asemenea, integrează coordonatele particulare ale corpului şi

segmentelor ce caracterizează demersurile întreprinse de fiecare element
al comunicării specifice în educaţie fizică şi sport. Astfel:
Antrenorul:
 Atitudinea controlată, specifică pe care o adoptă antrenorul în
momentul în care emite comenzile specifice;
 Atitudinea controlată a antrenorului în momentul demonstraţiei,
cu exagerarea unor aspecte din execuţie pentru a sugera
importanţa lor;
 Atitudinea specifică a asociată cu arbitrajul specific din cadrul
unor teme din lecţie;
Sportivul:
 Atitudinea controlată specifică momentelor organizatorice din
lecţie;
 Poziţiile fundamentale şi specifice caracteristice unor ramuri
sportive;
 Poziţia inţială din care se execută o mişcare specifică:
- transmite dinaintea declanşării execuţiei dacă aceasta va fi o
reuşită sau o greşeală;
- asociată cu coordonatele unei situaţii, comunică posibilităţile
de execuţie, conduce la anticiparea condiţiilor de derulare a
fazei şi creşte poasibilităţile de adaptare pentru intevenţiile
următoare.
 Coordonatele tehnice specifice ale unor segmente sau ale corpului
în momentul efectuării deplasărilor ce preced execuţiile tehnice;
 Coordonatele tehnice specifice ale unor segmente sau ale corpului
în momentul execuţiilor tehnice;
 Atituinea corporală asociată cu transmiterea unor mesaje de
intimidare, în cadrul raporturilor de adversitate din timpul
derulării competiţiei.
Arbitrul:
 Atitudinea specifică arbitrului asociată cu gesturile specifice
momentului în care conduce competiţia.

Publicul spectator / suporterii:
 Atitudinea suporterilor în momentul în care desfăşoară anumite
tipuri de acţiuni, mişcări colective prin care susţin echipa favorită
sau emit mesaje ostile adversarilor.
Cu educaţia fizică şi sportul, este necesar să asociem unele
aspecte legate de:
 Atitudini corporale şi posturi deficitare caracteristice populaţiei

şcolare care ne comunică faptul că acei copii manifestă diferite
tipuri de afecţiuni ale coloanei vertebrale. O interpretare corectă a
acestui tip de mesaj, este legat de abordarea în lecţie a unor
exerciţii preventive şi compensatoare sau, în cazurile mai grave,
de orientare a copiilor afectaţi către asistenţa specializată a
kinetoterapeutului.
Avem în vedere faptul că în ambele activităţi se lucrează cu copii

aflaţi în plin proces de creştere şi dezvoltare, afectaţi de o serie de
obiceiuri negative asociate activităţilor şcolare precum: poziţii greşite,
asimetrice, la nivelul coloanei vertebrale asociate cu statul în bancă la
şcoală, acasă la masă, la biroul de lucru, realizarea temelor de casă în pat
sau pe jos, căratul ghiozdanelor grele pe un singur umăr.
În timp, toate aceste obiceiuri determină diferenţe de tonus la
nivelul musculaturii trunchiului şi generează instalarea unor deficienţe
habituale ale coloanei vertebrale precum:
- Cifoze;
- Lordoze;
- Scolioze (în „C” sau „S”).
Dacă transferăm activitatea elevilor în domeniul sportului de
performanţă, subliniem faptul că unele sporturi, prin solicitările specifice
asimetrice (tenis, scrimă, volei, baschet, etc.), pot agrava aceste deficienţe
deja instalate.
La nivelul sportului de performanţă, mesajul transmis de aceste
posturi deficitare ar fi acela de necesitate imperioasă de introducere a
unor exerciţii compensatoare, de solicitare a altor grupe musculare care să
echilibreze tonusul muscular şi să corecteze, să alinieze coloana
vertebrală.
Prezenţa personală reprezintă un mijloac important de

comunicare în educaţie fizică şi sport şi caracterizează capacitatea de
comunicarea atât a profesorului / antrenorului cât şi a elevului /
sportivului.
Prezenaţa personală se concretizată într-o serie de abilități care
în activităţile specifice capătă nuanţe particulare, pe care vom încerca să
le surprindem. Astfel, abilităţile de comunicare exprimate prin acest
mijloc de comunicare nonverbală, sunt:
La nivelul antrenorului:
• Capacitatea de deturnare a discuției pentru a capta atenția
receptorilor;
• Capacitate persuasivă (de a convinge), foarte importantă în
conştientizarea sportivilor asupra necesităţii de a accepta un regim
de viaţă sportivă;
• Capacitate de adaptare la diferiţi interlocutori;
• Abilitatea de a-I descoperi şi cunoaşte mai bine pe sportivii cu
care lucrează;
• De a găşi cele mai eficiente modalităţi de codificare a mesajelor,
cei mai potriviţi termeni, în raport cu nivelul de cunoştinţe al
fiecărui sportiv în parte, pentru eficientizarea activităţii din
antrenament;
• De a găsi cele mai eficiente şi adaptate mijloace de corectare;
• Capacitatea de anticipare a situaţiilor din competiţie a modului în
care se poate derula jocul în raport cu coordonatele ce
caracterizeză o situaţie;
• Capacitatea de adaptare la situaţiile concrete de joc, de a găsi cele
mai rapide, oportune şi eficiente soluţii;
• Abilitatea de a face schimbări inspirate de jucători;
• Abilitatea de a induce şi limita posibilităţile de acţionare ale
adversarului, prin indicaţii tactice eficiente (de a-l obliga să
deruleze acţiuni previzibile);
La nivelul sportivului:
• Capactatea de autocoerctare;
• Ablitatea de a se adapta la coordonatele situaţionale, de adaptare a
deprinderilor specifice, a modului de acţionare la variabilitate şi
modificările care apar în competiţie;
• Capacitatea de anticipare a situaţiilor din competiţie;
• Capacitatea de utilizare eficentă a mişcărilor înşelătoailitatea (a
fentelor);
• Abilitatea de forţa adversarul să acţioneze într-un anumit mod prin
control asupra coordonatelor;
• Abilitatea de a conduce tactic o competiţie prin solicitarea părţilor
deficitare ale adversarului; impunerea stilului şi ritmului în
derularea competiţiei;
• Capacitatea de adaptare la colective noi;
• Capacitatea de integrare rapidă în gupuri noi de sportivi din punct
de vedere al realţiilor de joc.
Scopul iniţial pentru care a fost creată vestimentaţia, a fost acela

de a proteja omul de efectele naturii.
Vestimentaţia asociată cu mişcarea a devenit echipament sportiv.
În timp acest echipament sportiv asociat cu nevoia omului de a performa
în domeniul mişcării, a devenit extrem de particularizat caracteristicilor
fiecărui tip de sport. Faptul că sportul a devenit un fenomen social
exetrem de mediatizat, a făcut ca interesul să crească extrem de mult din
toate punctele de vedere. Interesul pentru maximizarea tuturor factorilor
favorizanţi ai performanţei sportive a inclus şi echipamentul sportiv care
este supus permanent transformărilor pentru a-l adapta tot mai eficient.
Despre vestimentaţia specifică sportului, putem spune că:
• Din punct de vedere al caracteristilor, este subordonată manifestării

individului în plan sportiv. Este astfel concepută încât să favorizeze
realizarea unor mişcări corecte din punct de vedere al tehnicii de
execuţie.
• Este proiectată special în funcţie de condiţiile de desfăşurare a
sportului şi în raport cu modul de relizare a performanţei specifice. În
acest context, echipamentul devine factor deteminant al evoluţiilor
eficiente. O întreagă industrie caută să creeze materiale revoluţionare
mai bine adaptate care să favorizeze performanţă şi soluţii inovatoare
de construcţie şi design a materialelor şi echipamentelor sportive;
• Este proiectată special, până la nivelul velor mai mici detalii pentru a
asigura realizarea performanţei şi în acelaşi timp, pentru a asigura
protecţia şi integritatea corporală celor care îl practică;
 În unele ramuri sportive, date fiind particularităţile acestora,
echipamentul devine parte din sructura deprinderilor specific (tenis de
câmp şi tenis de masă, scrima, jocurile sportive cu mingea, hocheiul,
probele de aruncări atletice);
Putem spune că echipamentul, vestimentaţia în sport prin

caracteristicile descrise comunică:
 ce sport practică cel care poartă echipamentul;
 gradul de periculozitate al sportului respectiv, ce riscuri implică
practicarea lui şi la ce nivel se pot prodece accidentările;
 contextul în care se organizează şi se desfăşoară – dacă este sport
individual sau colectiv;
 mediul de practicare al sportului respectiv - în sală sau în aer liber, pe
teren, în apă, pe saltea, pe zăpadă, pe ghiaţă, etc.;
 apartenenţa la un club, prin culori şi sigle sau denumiri aplicate;
 postul pe care joacă – în unele sporturi prin numărul de pe tricou;
 dacă are statut de căpitan de echipă – prin semnele speciale de pe
tricou;
 nivelul de prformanţă prin numele sponsorilor care apar imprimate;
 firma porducătoare a echipamentului sportiv prin aplicarea logourilor
sau a numelui firmei.

Mişcarea este prezentă în toate activităţile specifice educaţiei
fizice şi sportului:
- procesul de învăţare în care se formează şi se perfecţionează
mişcările specifice pe parcursul fiecărei etape a învăţării;
- transformarea mişcărilor în abilităţi folosite în acitivităţile sportive
de timp liber;
- competiţia sportivă care reprezintă nivelul superior de manifestare
a mişcării.
În sport, mișcarea este practic subordonată realizării performanței

şi se exprimă prin coordonate particulare care asigură eficienţa. Aceste
coordonate stricte ale mişcării specifice capătă caracteristici tehnice
proprii sportului din conţinutul căruia face parte.
În aceste condiţii, putem spune că tehnica unei acţiuni
condiționează eficiența mișcării şi implicit, manifestarea ei în condiţiile
cerute de marea performanţă.
În acelaşi timp o mişcare ce are la bază o tehnică de execuţie
corect însuşită, devine plăcută în momentul în care este privită şi capătă
astfel valenţe estetice care lul spectacolului sportiv.
Aceste valenţe estetice suprapuse peste coordonatele tehnice şi
asociate cu scopul în care este executată mişcarea au un impact emoţional
asupra privitorului.
Astfel, discutăm despre un atribut special al mişcării perfecţionate
în contextul sportului de performanţă, acela de a transmite emoţii şi
sentimente. Aceste valenţe ale mişcării se traduc prin termenul expresie
corporală materializată în plan practic prin tehnică de execuţie asociată
cu exepresivitate.
În funcţie de specificul fiecărei activităţi şi mai departe, în funcţie
de specificul fiecărui sport în parte mişcarea ca mijloc de comunicare
specifică, se manifestă în diferite forme,
 Mişcarea antrenorului ca model de execuţie în cadrul

demonstraţiei;
 Mişcarea sportivului ca execuţie în cadrul exerciţiilor folosite în
învăţare;
 Mişcarea coechipierilor care preced prorpia intervenţie şi care
obligă la acţiuni suplimentare adaptative sau de colaborare din
cadrul unor acţiuni derulate simultan (blocajul colecti jocul de
volei);
 Mişcarea adversarului;
 Mişcarea obiectelor sportive care trebuie manevrate prin
execuţiile tehnice;
 Mişcarea arbitrului;

În comunicarea specifică educaţiei fizice şi sportului, sunt extrem
de importante informaţiile pe care propriul corp le transmite în momentul
în care execută mişcări specifice sau interacţionează cu alte elemente din
mediul specific cu care vine în contact şi asupra cărora exercită inluenţe.
Aceste informaţii proprii sunt codificate sub formă de senzaţii
generate de elementele din mediul extern prin contact direct cu acestea
(profesor / antrenor, colegi / coechipieri, adversari cu care
interacţionează, sau obiecte sportive pe care le manevrează).
Astfel, apreciem că procesul de comunicare prin intermediul unor
informaţii specifice transmise de propriul corp se realizează prin două
tipuri de senzaţii:
- tactile;
7.4.8.1. Senzaţiile tactile
Reprezintă efecte ale contactului direct cu elemente ale

comunicării din mediul extern specific activităţii, fiind informaţii preluate
prin canalul tactil de comunicare.
Aceste informaţii ce provin din exterior, sunt traduse în informaţii
proprii în funcţie de de efectul produs asupra propriului corp şi de modul
cum sunt acestea percepute. Apoi informaţia tactilă este preluată la
nivelul proprioceptorilor şi transmisă mai departe prin itermediul
canalului kinestezic de comunicare spre analiză şi interpretare.
Ulterior, aceste informaţii se traduc reacţii ale corpului exprimate
prin mişcare. Aceste mişcări crează de asemnea senzaţii produse de
propriul corp sau segmente.
7.4.8.2. Senzaţii de mişcare ale propriului corp sau ale unor

părţi ale acestuia
Senzaţiile de mişcare ale propiului corp sau ale părţilor acestuia

implicate în mişcare sunt transmise apoi prin canalul kinezic de
comunicare şi supus unei noi analize.
În acest mod, se realizează o conştientizare a mişcării la nivel
personal şi se optimizează o serie de capacităţi ce derivă din aceasta
precm: schema corporală, kinestezia, lateralitatea, ambidextria, simţul
mişcării, componente ale capacităţii coordinative extrem de importante în
procesul de formare a deprinderilor şi cu rol determinant în manifestarea
acestora în regimul de eficienţă impus de marea performanţă.
Tot acest circuit informaţional propriu, componentă a comunicării
intrapersonale în baza mijloacelor nonverabale exprimate prin senzaţii,
contribuie la formarea şi restructurarea permanentă a deprinderilor.
Pe acest considerent apreciem că reprezintă o componentă
importantă a mecanismelor de bază ale formării deprinderilor motrice şi
este importantă cunoaşterea modului în care funcţionează şi în care putem
opera cu el.
Prin senzaţiile tactile, practic se stabileşte legătura cu
proprioceptorii şi se activează canalul kinestezic de comunicare.
Prin conştientizarea acestor senzaţii, practic îl obligăm pe sportiv
să înveţe să simtă, să interrelaţioneze cu elemente din mediul extern
specific sportului, să interpreteze, să codifice mental aceste interacţiuni şi
să le transmită mai departe spre analiză prin canalul kinestezic.
Este foarte importantă asocierea modului în care mediul specific
acţionează asupra corpului cu reacţia acestuia, exprimată prin coordonate
de mişcare specifice.
Acest traseu al informaţiei specifice pe canalele tactil, kiestezic şi
kinenezic de comunicare, explică modul în care senzaţia produsă de
aceste elemente se transformă în percepţie şi apoi în reprezentări mentale
de mişcare ce conduc la formarea stereotipului motric ce stă la baza
oricărei deprinderi.
Mijloacele de comunicare nonverbală sunt:

 Expresia feţei, iar la nivelul acesteia putem comunica prin:
- mimică;
- privire;
- zâmbet.
 Gesturi;
 Postura şi atitudinea corporală;
 Prezenţă personala;
 Vestimentaţia;
 Mişcarea:
- mişcarea segmentelor;
- mişcarea corpului;
- mişcarea obiectelor sportive;
- mişcarea coechipierilor;
- milcarea adversarilor
- mişcarea arbitrului ce precede gestica specifică.
 Senzaţiile:
- tactile;
 Comunicarea prin expresia feţei

Faţa reprezintă o parte a corpului care exprimă foarte mult din trările şi emoţiile pe care
omul le trăieşte astfel încât reprezintă un mijloc de comunicare ce poate transmite forte multe
informaţii.
 Comunicarea prin mimică în sport este mai bine reprezentată din punct de vedere al
tuturor elementelor de comunicare datorită faptului că elementele comunicării, cei care
oarticipă la activităţile asociate sportului, sunt mai numeroase. Mimica exprimă stările şi
trăirile fiecărui participant la actul comunicării în sport în diferitele momente ale desfăşurării
lui şi poate exprima.
 Comunicarea prin privire
Privirea reprezintă un mijloc important în comunicarea specifică educaţiei fizice şi

sportului, fiecare dintre elementele ce participă la activitate fiind capabilă să comunice la acest
nivel.
 Comunicarea prin privire în sport este mai bogată în semnificaţii ca urmare a existenţei
elemntelor suplimenatre de comunicare. Privirea repretintă în acelaşi timp, un mijloc de
comunicare nonverbală prin care se transmit o mulţime de semnale cu semnificaţii diferite,
dar şi un important element de informare prin care este percepută şi eveluată informaţia
specifică. Fiecare element prezent în activitatea sportivă poate transmite prin intermediul
privirii diferite mesaje.
Comunicarea prin zâmbet
Indiferent de situaţie şi de context, rolul pozitiv, benefic al zâmbetului are asupra

desfăşurării activităţilor o serie de efecte precum:
- Determină creşterea nivelului de coeziune la nivelul grupului;
- Influenţe pozitive asupra gradul de empatie;
- Siguranţă şi curaj în abordarea execuţiilor în procesul de învăţare;
- Degajare şi confort în modul de acţionare;
- Diminuează teama de eşec în execuţiile dificile;
- Este eliminată teama de penibil în baza relaţiilor amicale stablite la nivel de grup;
- Curaj în acţionare şi asumarea responsbilităţii de a acţiona în situaţii limită (o
indicaţie tactică de asumare a responsabilităţii asociată cu zâmbetul, este
încurajatoare);
- Creşte nivelul de toleranţă la acţiuni nereuşite, reacţiile celor din jur pierd din
caracterul ostil, fiind mai degrabă de suport, de ajutorare;
Comunicarea prin gesturi (comunicarea gestuală)
Codificarea mesajelor prin semne este o caracteristică a comunicării interumane prin

care se urmăreşte o concentrare a unei cantităţi mari de informaţii printr - un gest încărcat de
semnificaţii.
Reprezintă o modalitate mai rapidă de comunicare prin care se economiseşte timp, prin
eliminarea celui alocat unei codificări adaptate într-o formă verbală accesibilă şi recodificării
mesajului în cazul în care acesta nu a fost descifrat corect.
Comunicarea gestuală sport
În cadrul acestor activităţi, comunicarea gestuală este folosită pentru operativitate din
nevoia de eliminare a unor timpi morţi care afectează buna desfăşurare a activităţii şi, în acelaşi
timp, din necesitatea de informare a tuturor participanţilor la activitate aspra deciziilor luate în
timpul cometiţiei, de cei care sunt responsabili de desfăşurarea acesteia în limitele
regulamentelor specifice.
Comunicarea gestuală se realizează în baza a trei categorii de gesturi:
4. Gesturi specifice arbitrajului;

5. Gesturi specifice unui grup de sportivi, unei echipe;
6. Gesturi specifice ce exprimă stări emoţionale.
Comunicarea prin postură -- atitudine corporală
Postura sau atitudinea corporală reprezintă un mijloc de de comunicare nonverablă prin

care oamenii transmit mesaje.
În cadrul comunicării specifice sportului, poate transmite mesaje ce exprimă:
 Aspecte pozitive: hotărâre, siguranţă, forţă – putere, determinare.
 Aspecte negative: teamă, timiditate, nesigurană, lipsă de încredere în forţele propri,
cedare fizică şi psihică. nivel crescut de anxietate.
Comunicarea prin prezenţă personală
Prezenţa personală reprezintă un mijloac important de comunicare în educaţie fizică şi

sport şi caracterizează capacitatea de comunicarea atât a profesorului / antrenorului cât şi a
elevului / sportivului.
Prezenaţa personală se concretizată într-o serie de abilități care în activităţile specifice
capătă nuanţe particulare, pe care vom încerca să le surprindem.
Comunicarea prin vestimentaţie
Scopul iniţial pentru care a fost creată vestimentaţia, a fost acela de a proteja omul de
efectele naturii.
Vestimentaţia asociată cu mişcarea a devenit echipament sportiv.
Despre vestimentaţia specifică sportului, putem spune că:
Putem spune că echipamentul, vestimentaţia în sport prin caracteristicile descrise

comunică:
 ce sport practică cel care poartă echipamentul;
 gradul de periculozitate al sportului respectiv, ce riscuri implică practicarea lui şi la ce nivel se
pot prodece accidentările;
 contextul în care se organizează şi se desfăşoară – dacă este sport individual sau colectiv;
 mediul de practicare al sportului respectiv - în sală sau în aer liber, pe teren, în apă, pe saltea,
pe zăpadă, pe ghiaţă, etc.;
 apartenenţa la un club, prin culori şi sigle sau denumiri aplicate;
 postul pe care joacă – în unele sporturi prin numărul de pe tricou;
 dacă are statut de căpitan de echipă – prin semnele speciale de pe tricou;
 nivelul de prformanţă prin numele sponsorilor care apar imprimate;
 firma porducătoare a echipamentului sportiv prin aplicarea logourilor sau a numelui firmei.
Comunicarea prin mişcare (comunicarea motrică)
Mişcarea este prezentă în toate activităţile specifice educaţiei fizice şi sportului:

În funcţie de specificul fiecărei activităţi şi mai departe, în funcţie de specificul fiecărui
sport în parte mişcarea ca mijloc de comunicare specifică, se manifestă în diferite forme,
 Mişcarea antrenorului ca model de execuţie în cadrul demonstraţiei;

 Mişcarea sportivului ca execuţie în cadrul exerciţiilor folosite în învăţare;
 Mişcarea coechipierilor care preced prorpia intervenţie şi care obligă la acţiuni
suplimentare adaptative sau de colaborare din cadrul unor acţiuni derulate simultan
(blocajul colecti jocul de volei);
 Mişcarea adversarului;
 Mişcarea obiectelor sportive care trebuie manevrate prin execuţiile tehnice;
 Mişcarea arbitrului;
Comunicarea prin senzaţii specifice
În comunicarea specifică educaţiei fizice şi sportului, sunt extrem de importante

informaţiile pe care propriul corp le transmite în momentul în care execută mişcări specifice sau
interacţionează cu alte elemente din mediul specific cu care vine în contact şi asupra cărora
exercită inluenţe.
Aceste informaţii proprii sunt codificate sub formă de senzaţii generate de elementele din
mediul extern prin contact direct cu acestea (profesor / antrenor, colegi / coechipieri, adversari
cu care interacţionează, sau obiecte sportive pe care le manevrează).
Astfel, apreciem că procesul de comunicare prin intermediul unor informaţii specifice
transmise de propriul corp se realizează prin două tipuri de senzaţii:
- tactile;
Concepte şi termeni de reţinut: comunicare nonverbală, mimică, comunicare motrică,

comunicare prin semnzaţii tactile
1. Care mijloacele de comunicare nonverbală;

2. Precizaţi formele concrete de comunicare prin expresia feţei în sport;
3. Precizaţi formele concrete de comunicare gestuală în sport;
4. Precizaţi cum se manifestă comunicarea prin vestimentaţie în sport;
5. Precizaţi formele concrete de comunicare prin mişcare în sport;
6. Precizaţi formele concrete de comunicare prin semnzaţii specifice în sport;
7.6. Bibliografie

Comunicare Ifr

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Comunicare Ifr

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

DEPARTAMENTUL ÎNVĂŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

Program de studii universitare de licenţă

COMUNICARE ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

COMUNICAREA - ETIMOLOGIE ŞI DEFINIŢII

MECANISMELE ŞI ETAPELE COMUNICĂRII

BARIERE DE COMUNICARE ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Cursul – CMOMUNICARE ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT redactat în

Comunicarea în activităţile motrice

Întregul nostru demers porneşte de la realitatea că activităţile motrice sportive sunt

 contextul în care se derulează aceste activităţi;

Toate aceste aspecte pe care am încercat să le punctăm trebuie asociate direct cu

Conţinutul unei unităţi de învăţare cuprinde:

 Însuşirea conceptelor fundamentale şi a terminologiei specifice sportului.

 Cunoaştere şi înţelegere - Cunoaşterea şi înţelegerea termenilor şi conceptelor

După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilitaţi privind:

 Cunoaşterea şi înţelegerea termenilor şi conceptelor conduc la o mai bună descifrare

Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi

Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:

Teme de control (TC)

Desfăşurarea lucrărilor practice va respecta panificarea semestrială după tematica din

COMUNICAREA - ETIMOLOGIE ŞI DEFINIŢII

Originea termenului „comunicare” este latină unde însemna „a face

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Această unitate de învăţare îşi propune să realizeze:

 Însuşirea noţiunilor teoretice de bază privind conceptul de

Competenţele unităţii de învăţare:

 formarea unui vocabular terminologic specific comunicării

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.4. COMUNICAREA - ETIMOLOGIE ŞI DEFINIŢII

Omniprezenţa fenomenului comunicare în toate domeniile de

pedagogică COMUNIC. filozofică

Putem observa în figura prezentată mai sus că între ştiinţele care

• simboluri, vorbire, limbaj;

Sintetizând toate aceste definiţii putem aprecia comunicarea ca

 schimb de informaţii specifice între cei care interacționează în

Astfel putem spune că în educaţie fizică şi sport, comunicarea

1.5. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare

Dacă încercăm să transferăm această definiţie şi să o legăm de activităţile specifice,

Concepte şi termeni de reţinut: fenomen de comunicare, proces de comunicare, comunicare

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1- Care este etimologia termrnului”comunicare”;

MECANISMELE ŞI ETAPELE COMUNICĂRII

Obiectivele unităţii de învăţare:

Această unitate de învăţare îşi propune să realizeze:

 însuşirea noţiunilor referitoare la mecanismele procesului de

 formarea unor abilităţi de operare cu termenii ce explică şi definesc

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.4. MECANISMELE ŞI ETAPELE COMUNICĂRII

2.4.1. Mecanismele comunicării

Mecanismele ce stau la baza derulării procesului de comunicare,

SCHEMA LUI LAWEL

Aceasta este o schemă de tip stimul - răspuns concepută

Această schemă simplă a reprezentat punct de plecare pentru alte

SCHEMA LUI SHANNON

Aceşti noi termeni se referă la transformările la care este supusă

Această schemă reprezintă o abordarea dinamică a comunicării

2.4.2. Elementele comunicării în activităţile de educaţie fizică

Într-o viziune simplistă, accesibilă, putem considera că educaţia

Aceste particularităţi fac parte din mediul specific în care se

2.4.2.1. Elementele comunicării în educaţie fizică

În raport cu planul derulării activităţii care stabileşte şi contextul