Curs 5 Pedagogie1

(Fundamentele Pedagogiei. Teoria şi metodologia curriculumului)

Forme şi tipuri de educaţie

1. Educaţiile paralele: educaţia formală, educaţia nonformală, educaţia informală şi

interdependenţa dintre ele
2. Educaţia permanentă, conţinut şi semnificaţii

Obiective:

După studierea acestui capitol şi a bibliografiei recomandate veţi fi în măsură:

- să definiţi conceptele de educaţie formală, nonformală şi informală;
- să identificaţi principiile diferenţiatoare ale celor trei ipostaze ale educaţiei;
- să explicaţi modul de articulare a educaţiei formale (şcolare) cu celelalte tipuri de
educaţie.

1. Educaţiile paralele: educaţia formală, educaţia nonformală, educaţia informală şi

interdependenţa dintre ele

În cursul existenţei sale, fiecare persoană este supusă unor influenţe educative multiple, care
pot acţiona concomitent, succesiv sau complementar, în forme variate. Unele acţionează spontan,
incidental, altele au caracter organizat, sistematizat, provenite din partea şcolii sau a altor
instituţii extraşcolare.
În strânsă legătură cu ideea potrivit căreia învăţământul (educaţia şcolară) trebuie privit în
perspectiva educaţiei permanente, s-au conturat conceptele de educaţie formală
(instituţionalizată), educaţie nonformală (extraşcolară) şi educaţie informală (difuză), pentru
denumirea curentă a tipurilor de educaţie ce se realizează astăzi. Încă din 1974, Coombs şi
Ahmed – echivalând educaţia cu învăţarea- au identificat aceste tipuri, definindu-le astfel:
 educaţie informală: ,,procesul ce durează o viaţă prin care fiecare persoană dobândeşte
cunoştinţe, îndemânări, aptitudini şi înţelegere din experienţele zilnice’’;
 educaţie nonformală: ,,orice activitate organizată în mod sistematic, creată în afara
sistemului formal şi care oferă tipuri selectate de învăţare subgrupelor specifice populaţiei
(atât adulţi, cât şi copii)’’;
 educaţie formală: ,,educaţia instituţionalizată, structurată în mod ierarhic, gradată
cronologic şi condusă de la centru (Ministerul Învăţământului); prin tradiţie, ea a constituit
centrul de interes al politicii şcolare’’.

1.1. Educaţia formală

1
 Termenul îşi are originea în cuvântul latinesc formalis cu semnificaţia
de ,,organizat’’, ,,oficial’’.
Educaţia formală include ansamblul acţiunilor intenţionat educative, organizate şi realizate
în mod planificat, sistematic, în cadrul instituţiilor şcolare şi universitare, prin intermediul
sistemului de învăţământ structurat şi ierarhizat în trepte şcolare şi pe ani de studii (Jinga, I. &
Istrate, E. 2001, p. 152).
Trăsăturile caracteristice ale educaţiei formale:
 Este o educaţie instituţionalizată, care se realizează într-o structură organizatorică clară,
reprezentată de sistemul de învăţământ.
 Se realizează prin intermediul procesului de învăţământ, cu finalităţi educaţionale explicite,
formulate prin idealul educaţional. Procesul educaţional se realizează prin intensitate,
concentrare a informaţiilor şi continuitate. Fiecare disciplină care se predă în învăţământul
de toate gradele urmăreşte nu numai însuşirea de cunoştinţe, ci mai ales formarea şi
educarea elevilor, dezvoltarea în mod specific a anumitor capacităţi sau procese psihice,
stimularea formării unor calităţi general umane. Predarea influenţează, totodată, dezvoltarea
atitudinilor, facilitează transformarea cunoştinţelor în convingeri, formarea progresivă a
conduitei.
Ca atare, educaţia formală permite o asimilare sistematizată a cunoştinţelor şi facilitează
dezvoltarea unor capacităţi, a unor priceperi şi deprinderi, a unor aptitudini şi atitudini necesare
pentru inserţia individului în societatea dată.
Educaţia formală se realizează în funcţie de planuri, programe şi manuale şcolare, pe bază de
orare şi de evaluări, ,,acestea exprimâmdu-se în moduri diferite: note, calificative, aprecieri,
caracterizări’’.
 Educaţia formală este puternic expusă şi infuzată de exigenţele suprapuse ale
comandamentelor sociale şi uneori politice. Ea este dimensionată prin politici explicite ale
celor care se află la putere la un moment dat. Formalul răspunde unei comenzi sociale, fie
de asigurare a transmiterii zestrei istorice şi culturale, fie în vederea formării profesionale.
 Realizarea acestui tip de educaţie în mod competent presupune prezenţa şi acţiunea unui
corp profesoral specializat, care se adresează unui publice beneficiază de un statut aparte –
cel de elevi sau de studenţi. Ca atare, educaţia formală este încredinţată unor educatori
formaţi ca specialişti şi ca pedagogi şi metodişti ai predării disciplinelor de învăţământ.
Volumul cunoştinţelor transmis este bine determinat, marja de libertate acordată profesorilor
fiind, în funcţie de caracteristicile sistemului, mai mare sau mai mică; ca uramre, profesorii au ca
preocupare principală ,,parcurgerea’’ programei şi asigurarea succesului la învăţătură a unui
număr cât mai mare de elevi.
 O caracteristică însemnată a educaţiei formale o constituie acţiunea de evaluare care este
administrată în forme, moduri şi etape anume stabilite pentru a facilita reuşita şcolară,
succesul formării elevilor. Evaluarea în cadrul educaţiei formale revine cu deosebire
fiecărui cadru didactic şi instituţiei în ansamblu, în timp ce evaluarea practică în cadrul
educaţiei nonformale şi mai ales a celei informale cade automat în sarcina celui care învaţă,
uneori pe calea unui contact brutal, cu dezminţirea sau confirmarea de către realitate a
acţiunilor sale, a calităţii cunoştinţelor sale sau a competenţei sale profesionale.
Evaluarea didactică în cadrul educaţiei formale tebuie însoţită de dezvoltarea capacităţii de
autoevaluare la elevi, de apreciere adecvată a rezultatelor obţinute. Participarea elevilor la
aprecierea propriilor rezultate şcolare cultivă motivaţie lăuntrică faţă de învăţătură şi atitudinea
pozitivă, responsabilă faţă de propria activitate.

2
 Cu toate că educaţia formală este generalizată şi indispensabilă, unii autori, precum prof.
univ. dr. Văideanu (1988, pp. 227-228), reliefează o serie de carenţe ale acestei: centrarea pe
performanţele înscrise în programe, care lasă prea puţin timp pentru imprevizibil, pentru faptele
de viaţă, pentru identificarea, analizarea şi prelucrarea unei părţi a informaţiei acumulate în
cadrul informal, ,,tendinţa de îngurgitare şi degurgitare a cunoştinţelor’’, predispunerea către
rutină şi monotonie etc. Tocmai de aceea se insistă asupra modurilor de articulare a învăţăturilor,
asupra deschiderii şcolii faţă de problematica lumii contemporane şi a regândirii tuturor
nivelurilor şi structurilor învăţământului în perspectiva educaţiei permanente.
 Educaţia formală se realizează în cadrul sistemului de învăţământ. Sistemul de învăţământ
cuprinde toatawlitatea unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de diferite tipuri, niveluri şi
forme de organizare a activităţii de instruire şi educare. Sistemul de învăţământ din ţara
noastră cuprinde unităţi şi instituţii de învăţământ, de stat şi particulare. Învăţământul este
organizat pe niveluri, asigurând coerenţa şi continuitatea instruirii şi educaţiei în
concordanţă cu particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor. Învăţământul
obligatoriu, care cuprinde învăţământul primar şi gimnazial, reprezintă nucleul în jurul
căruia gravitează celelalte componente ale sistemului. Orice modificare, reconsiderare sau
reformare ce se produce în această componentă va avea consecinţe asupra sistemului de
învăţământ ca sistem instituţional, precum şi asupra tehnologiei şi strategiei sistemului de
învăţământ.
Noua lege a învăţământului românesc, implicată în reformă, legiferează restructurarea
sistemului de învăţământ, prin realizarea unor subsisteme funcţionale deschise şi eficiente.
Sistemul de învăţământ românesc cuprinde următoarele module (trepte, cicluri, verigi etc. ):
a) învăţământul preşcolar: grupa mică, mijlocie şi mare, de pregătire pentru şcoală;
b) învăţământul primar: clasele I-IV;
c) învăţământul secundar;
- învăţământul gimnazial: clasele V-VIII;
- învăţământul profesional;
- învăţământul liceal: clasele IX-XII (XIII);
d) învăţământul postliceal;
e) învăţământul superior:
- învăţământ universitar;
- învăţământ postuniversitar;
f) educaţia permanentă.
Învăţământul preşcolar, primar, gimnazial, profesional, liceal şi postliceal formază
învăţământul postuniversitar. Formele de organizare ale învăţământului sunt: învăţământul de zi,
seral şi fără frecvenţă. Învăţământul general obligatoriu, care cuprinde învăţământul primar şi
gimnazial, este învăţământ de zi.

1.2. Educaţia nonformală

Termenul îşi are originea în latinescul nonformalis preluat cu sensul ,,în afara unor forme
special/oficial organizate pentru un anume gen de activitate’’. Educaţia nonformală cuprinde
ansamblul influnţelor educative neşcolare (activităţi extra-para-perişcolare), structurate şi
organizate într-un cadru totuşi instituţionalizat, dar situat în afara sistemului de învăţământ.

3
 Termenul nonformal desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată sau
neformalizată, dar totdeauna cu efecte normative. Educaţia nonformală se realizează prin
intermediul unor activităţi opţionale sau facultative.
Acest tip de educaţie serveşte unei varietăţi de cerinţe de învăţare la tineri, adulţi şi are în
vedere:
 educaţia ,,complementară’’ (paralelă cu şcoala şi adresându-se elevilor),
 educaţia ,,suplimentară’’ (pentru care cei şi-au întrerupt prematur studiile);
 educaţie de ,,substituţie’’ (pentru cei analfabeţi).
Nou pentru acest tip de educaţie este organizarea ei planificată, în încercarea de a răspunde
rapid aspiraţiilor grupurilor defavorizate ale societăţii. În unele situaţii, educaţia nonformală
poate fi o cale de ajutorare pentru cei care au şanse mai mici de a accede la o şcolarizare normală.
Printre obiectivele acestui tip de educaţie se pot enumera:
 susţinera celor care doresc să-şi dezvolte sectoare particulare în comerţ, agricultură,
servicii, industrie etc.;
 ajutarea populaţiei pentru a exploata mai bine resursele locale sau personale;
 alfabetizarea;
 desăvârşirea profesională sau iniţierea într-o activitate;
 educaţia pentru sănătate sau pentru timpul liber etc.
În strategia educaţiei nonformale, în condiţiile societăţii româneşti de azi, pot fi incluse
obiective de natură economică (reprofesionalizarea celor insuficient şcolarizaţi în ultimii ani şi a
lor fără serviciu sau pe punctul de a-l pierde; pregătirea în management pentru întreprinzătorii
particulari); iniţierea în practicarea de meserii mai rar întâlnite, formarea social-civică (prevenirea
delincvenţei juvenile), educaţia spirituală (refacerea tradiţiilor satului românesc).
Influnţele educaţiei nonformale se exercită fie prin mijloace şi instituţiii tradiţionale
(familia, organizaţii de tineret, case de cultură şi tehnică, muzee, teatre, cinematografe, biblioteci,
universităţi populare, excursii, expoziţii, formaţii cultural-artistice etc.), fie prin intermediul
mass-media.
Acţiunile cuprinse în cadrul educaţiei nonformale la vârsta şcoalră, prezintă unele
trăsături specifice:
a) Caracterul opţional al activităţilor extraşcolare, în sensul că ele oferă elevilor
posibilitatea să opteze pentru activităţi la alegere. Autodeterminarea activităţii, a preocupărilor în
timpul liber implică o opţiune pentru o anumită activitate, o decizie care reprezintă debutul unei
activităţi pe care individul o va desfăşura. Activităţile opţionale, pe lângă aportul lor la formarea
personalităţii, contribuie şi la recreere, destindere şi reconfortare, la menţinerea capacităţii de
efort prin asigurarea odihnei active.
Activităţile extraşcolare ale elevilor răspund funcţiilor importante ale timpului liber:
 informare – să contribuie la îmbogăţirea orizontului de cunoştinţe şi informaţii din
domeniile ştiinţei, tehnicii, culturii, artei, literaturii etc.;
 formare- dezvoltare – să stimuleze dezvolaterea intelectuală, gândirea creatoare,
inteligenţa, spiritul novator, să cultive talente, valori morale, spiritul de cooperare şi
sociabilitate etc.;
 destindere - recreere;
 divertisment – distracţie.
Cluburile pentru elevi, cercurile organizate pe diferite specialităţi, urmăresc ocuparea eficientă
şi plăcută a timpului liber, cultivarea intereselor, înclinaţiilor şi aptitudinilor elevilor.

4
 O atenţie deosebită trebuie acordată educaţiei pentru timpul liber. Aşa cum se precizează în
Programa activităţii educative în învăţământul preuniversitar aprobată de Ministerul
Învăţământului în anul 1994, principalele obiective ale acestei educaţii sunt:
 cunoaşterea şi însuşirea activităţilor diverse de organizare şi petrecere a timpului liber;
 iniţierea, susţinerea şi dezvoltarea comportamentului ludic;
 cunoaşterea unor modele şi tehnici de planificare a vieţii personale, în vederea dezvoltării
sentimentului de satisfacţie a trăirii timpului;
 formarea unui stil de viaţă civilizat,
 cunoaşterea specificului naţional privind petrecerea timpului liber în vederea valorizării
tradiţiilor şi obiceiurilor naţionale;
 identificarea surselor de stres şi a modalităţilor de evitare a lor şi identificarea modalităţilor
de relaxare;
 cultivarea unei atitudini optimiste faţă de viaţă.
b) Sunt activităţi care corespund intereselor, aptitudinilor, înclinaţiilor elevilor. Cluburile
pentru elevi, cercurile organizate pe diferite specialităţi au ca obiectiv primar ocuparea eficientă a
timpului liber, cultivarea intereselor şi aptitudinilor elevilor.
Pentru a putea descoperi şi cultiva talente, aptitudini, cercul de elevi este constituit, organizat
şi condus prin mijloace pedagogice adecvate scopului pentru care a fost creat. Astfel cercul de
elevi trebuie să:
 reprezinte o activitate la care elevul trebuie să adere din proprie voinţă;
 întrunească un grup de tineri cu interese şi afinităţi într-o anumită ramură;
 aibă sprijinul pedagogic al şcolii, care să vină în întâmpinarea intereselor conturate şi
afişate de membrii cercului;
 desfăşoare o activitate continuă, susţinută;
 asigure condiţiile materiale şi personalul de îndrumare capabil să stimuleze creativitatea
elevilor.
c) Antrenarea nemijlocită a elevilor la acţiuni, în strânsă legătură cu îndrumarea competentă
din partea adulţilor; sunt, de regulă, sau în bună măsură, acţiuni concepute de elevi, care le dau
prilejul să-şi îmbogăţească experienţa socială, să participe la realizarea propriei instruiri şi
educaţii;
d) Conţinuturile sunt expresia căutărilor, opţiunilor şi invenţiei elevilor.
Activităţile de cerc nu trebuie să capete manualul şi programa şcolară. Stabilirea problematicii
cercului pe teme şi subiecte să se realizeze de către conducătorul cercului cu larga consultare a
membrilor acestuia.
Metodica activităţii în cercurile pe obiecte de învăţământ prevede, de regulă, etape ca:
prezentarea temei de către adulţi sau de către un membru al cercului pregătit în prealabil;
întrebări şi răspunsuri, experienţe, demonstraţii, aplicaţii practice, concluzii finale şi teme de
reflecţie.
e) Solicitarea diferenţiată şi diversă a elevilor în activităţile extraşcolare în funcţie de
aptitudini, interese, dorinţe, sex etc., ceea ce favorizează individualizarea proceselor
educaţionale.
f) Marea majoritate a activităţilor educative extraşcolare nu sunt grevate de evaluări, de
măsurări şi aprecieri care să se exprime în note sau calificative.
g) Educatorii joacă rolurile mai discret, asumându-şi adesea misiunea de animatori sau de
moderatori. Activităţile sunt îndrumate şi coordonate de un personal specializat, în strânsă
legătură cu alevii, părinţii, organizaţiile culturale etc.

5
 Raportul educaţiei nonformale cu educaţia formală este unul de complementaritate, atât sub
aspectul conţinuturilor, cât şi al formelor şi modalităţilor de realizare.

1.4. Educaţia informală

Denumirea acesteia provine din limba latină (informis/informalis preluat cu sensul

de ,,spontan, neaşteptat’’).
Educaţia informală cuprinde ,,totalitatea informaţiilor neintenţionate, difuze, eterogene,
voluminoase – sub raport cantitativ – cu care este confruntat individul în practica de toate zilele şi
care nu sunt selectate, organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic’’ (Cucoş, 1996, p.
36). Acest tip de educaţie se realizeaază graţie influenţelor cotidiene, prin interacţiunea
individului cu alte persoane în mediul social, cultural, economic ş.a. Sunt influenţe ce se situează
în afara unui cadru organizat, instituţionalizat, provenite din partea întregului mediu de viaţă, a
ambianţei familiale, ca şi a celei imediate (civilizaţie urbană, viaţă a satului, grupuri de vârstă), şi
se datoresc muncii efectuate, meseriei prestate, participării la viaţa social-culturală etc. Aceste
activităţi nu îmbracă forme explicit educative.
Cele mai semnificative mesaje informale sunt cele emise de mass-media, în special de
televiziune, de casete şi de filme. Influenţe educative de tip informal au şi anumite aspecte ale
vieţii familiale (exemplu concret al părinţilor, atitudinile manifestate de un gen sau altul
etc.).Educaţia informală include experienţe trăite, idei aplicate sau ,,valori încercate’’ în viaţa
cotidiană. Ea reprezintă ,,întreaga achiziţie automată a persoanei, achiziţie dobândită într-o
manieră întâmplătoare, dar în ocazii din ce în ce mai numeroase şi mai variate, aşa cum le
determină condiţiile existenţei umane ca atare’’ (T. Cozama, 1997, p. 28).
În contextul informal de educaţie, iniţiativa învăţării revine individului, educaţia este
voluntară, iar grilele de evaluare sunt altele decât în educaţia formală, competenţa într-un
domeniu sau altul fiind criteriul reuşitei.
Învăţarea de tip formal este:
 foarte inegală de la elev la elev;
 învăţare semiformală = studiu independent, orientat de profesor, dar realizat acasă;
 învăţare realizată în împrejurări diferite, cu grad scăzut de prelucrare;
 învăţare în domenii puţin frecventate de şcoală: cosmosul, viaţa oceanelor etc.;
 învăţare cu caracter pluridisciplinar.
Într-o perspectivă sistemică, se poate lesne observa că cele trei dimensiuni ale educaţiei au
câte ceva specific de îndeplinit (A. Pain, 1990, p. 233, apud. C. Cucoş, 1996, p. 37):

1. Educaţia formală oferă:

 ca demers iniţial, intreoducerea individului în tainele muncii intelectuale organizate;

 posibilitatea de a formaliza cunoştinţele, plecând de la achiziţii istorice şi practici reieşite
din acţiune;
 recunoaşterea achiziţiilor individuale;
 formalizarea şi concretizarea achiziţiilor în alte modalităţi educative pe plan social.

2. Educaţia nonformală:

6
  răspunde adecvat la necesităţile concrete de acţiune;
 oferă un prim moment de abstractizare prin extragerea de cunoştinţe din practică;
 facilitează contactul cu cunoştinţe, plecând de la nevoile resimţite de educaţi;
 demitizează funcţia de predare.

3. Educaţia informală furnizează:

 o sensibilizare la contactul cu mediul ambiant;

 momentul declanşării unui interes de cunoaştere pentru subiect;
 posibilitatea trecerii de la un interes circumstanţial la o integrare mai cuprinzătoare;
 posibilitatea unei explorări personale, fără obligaţii sau prescripţii ferme;
 o marjă de libertate de acţiune pentru elaborarea unui proiect personal;
 posibilitatea de a gestiona propriul proces de formare.

În acelaşi timp se pot invoca mai multe raţiuni pentru o integrare a celor trei modalităţi:

 posibilitatea de răspunde la situaţii şi nevoi complexe;

 conştientizarea unor situaţii specifice, cu totul noi;
 o mai bună conştientizare a unor nevoi individuale şi colective,
 o mai mare sensibilitate la situaţii de blocaj care cer noi abordări şi rezolvări,
 ameliorarea formării formatorilor,
 facilitarea autonomizării ,,formaţilor’’;
 conjugarea eforturilor din mai multe subsisteme sociale care au în vedere educaţia.

1.5. Interdependenţa formelor de educaţie

Cele trei tipuri de educaţie – formală, nonformală şi informală – chiar dacă au câmpuri proprii
de acţiune în ansamblul procesului de educaţie, funcţionalităţi diferite, ele îngăduie nu numai
extensiunea, ci şi o penetraţie şi o interdependenţă.
Educaţia formală are de câştigat dacă integrează creator influenţele datorate modalităţilor
de educaţie nonformală şi informală. În acelaşi timp, acumulările educative formale pot contribui
esenţial la dezvoltarea şi eficacitatea celorlalte.
Dar se pot reţine, simultan, şi unele raţiuni contrare acestei integrări posibile dintre
educaţia formală, nonformală şi informală, atunci când:
 se pune în aplicare un sistem mai selectiv al indivizilor;
 această conjugare funcţională apelează la un sistem centralizat, care poate răpi din marja de
libertate a acţiunii în interiorul fiecărei modalităţi;
 este urmărită menţinerea unei disjuncţii între inteligenţa abstractă şi inteligenţa concretă
(scop care, cel puţin teoretic, poate fi admis).
În afară de pledoaria pentru o integrare a celor trei ipostaze ale educaţiei, unii autori propun
modalităţi concrete de articulare (Văideanu, 1988, p. 236-237, Cucoş, 1996, p. 38; Istrate &
Jinga, 2001, p. 159):
 sublinierea codurilor de referinţă (concepte fundamentale) şi a codurilor de interpretare
(criterii, metodologii);

7
  prin creşterea ponderii disciplinelor umaniste cu un grad mai mare de generalitate
(filosofie, istoria culturii şi civilizaţiei, literatură etc.);
 prin introducerea şi sporirea orelor de sinteză şi/sau a orelor la dispoziţia profesorului;
 lecţii tematice sau lecţii cu deschidere spre informaţia obţinută de elevi/studenţi în cadrul
informal;
 lecţii şi echipe de profesori (biologie-chimie sau fizică şi literatură etc.), pegătite în legătură
cu temele de bază ale informaţiei de bază, obţinută în cadrul informal (filme, excursii,
emisiuni TV) referitoare la cosmos, la oceane etc.;
 ore de educaţie morală sau dirigenţie care abordează probleme concrete;
 folosirea metodelor care leagă învăţarea în clasă cu învăţarea independentă;
 unele activităţi extraşcolare (cercuri, excursii didactice) pot servi aceluiaşi scop;
 elaborarea unor proiecte de către studenţi pentru rezolavarea unor probleme din
comunitatea în care trăiesc;
 rezolvarea de către elevi sau studenţi a unor probleme ale comunităţii în care trăiesc,
apelând la cunoştinţele dobândite în diverse domenii;
 realizarea unor activităţi paractice ce preupun cunoştinţe interdiciplinare sau dobândite atât
într-un cadru instituţionalizat, cât şi în afara lui.
Coordonarea şi articularea celor trei ipostaze ale educaţiei constituie o problemă complexă.
Experienţele nonformale ale şcolarilor nu sunt întotdeauna cunoscute şi exploatate în şcoală.
Articularea se poate realiza la mai multe niveluri:
 în perspectiva structurilor verticale, administrativ-ierarhice, asigurând o complementaritate
benefică între acţiunea unitară a statului şi iniţiativele comunităţilor de bază;
 în perspectiva structurilor orizontale, locale sau participative, care asigură articularea între
diferiţi intervenienţi socio-culturali;
 la nivelul reţelelor, cum ar fi centrele de sprijin dintr-o anumită zonă, facilitând conlucrarea
dintre mai mulţi factori grupali sau individuali.
Cert este că toate cele trei educaţii ,,paralele’’, chiar dacă au propriul câmp de acţiune şi
funcţionalităţi diferite, îngăduie extensiuni şi întrepătrunderi benefice, această articulare
conducând la întărirea lor reciprocă şi la eficientizarea demersului educativ. Cele trei forme de
educaţie se sprijină şi se condiţionează reciproc. Trebuie recunoscut, totuşi, că, sub aspectul
succesivităţii în timp şi al consecinţelor, educaţia formală ocupă un loc privilegiat, prin
necesitatea anteriorităţii ei pentru individ şi prin puterea ei integrativă şi de sinteză.

Teme

1. Care sunt caracteristicile educaţiei formale?

2. Care sunt notele definitorii ale educaţiei nonformale?
3. Care sunt principalele instituţii culturale, aristice, sociale etc., care pot induce influenţe
formative?
4. Concepeţi un plan integrat de educaţie ce se poate baza pe cele trei laturi ale acesteia.

1.5. Educaţia permanentă. Conţinut şi semnificaţii

Conceptul de educaţie permanentă poate fi disociat de un alt conţinut noţional, cel referitor
la caracterul permanent al educaţiei. Necesitatea permanenţei educaţiei în plan individual şi

8
istoric a fost intuită de mult timp, în primul rând de clasicii pedagogiei universale. ,,Pentru fiecare
om, vaiaţa sa – notează Comenius – este o şcoală, de la leagăn până la mormânt’’.
C. Cucoş (1996) consideră că acest concept de educaţie permanentă este specific pedagogiei
contemporane şi că acoperă un principiu teoretic şi acţional care încearcă să regularizeze o
anumită realitate specifică secolului nostru. De altfel, teoreticienii educaţiei permanente: procesul
de accelerare a schimbărilor, explozia demografică, evoluţia fără percedent a ştiinţelor şi
tehnologiei, sporirea timpului liber, criza modelelor relaţionale şi de viaţă, multiplicarea
profesiunilor, creşterea gradului de democratizare socială. Profundele transformări social-
economice petrecute în lume au adânci implicaţii pe planul adaptării oamenilor la aceste
transformări. Acestora li s-au adăugat ceea ce numim revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană,
cu consecinţe frapante pe planul înnoirii într-un ritm rapid a volumului de cunoştinţe de care
dispune omenirea, al circulaţiei şi utilizării informaţiilor.
Câteva exemple sunt de natură să ne înfăţişeze o imagine impresionantă. S-a ajuns, astfel, la
concluzia că volumul cunoştinţelor se dublează la fiecare 10 ani, ceea ce determină o multiplicare
cu opt a cunoştinţelor de care vom dispune până în anul 2010; circa 90% dintre cercetătorii
ştiinţifici ai omenirii din toate timpurile sunt astăzi în viaţă.
Au străbătut procese de adânci mutaţii – calificate ca fiind autentice cotituri în ştiinţă –
fizica, chimia, matematica, informatica, microelectronica, astronomia ş.a., paralel cu apariţia a
numeroase ştiinţe de graniţă. Se aşteaptă o adevărată revoluţie în biologie. Au apărut noi domenii
ale ştiinţei.
Toate acestea au pus în faţa oamenilor politici, a psihologilor şi pedagogilor
întrebarea: ,,omul de astăzi poate stăpâni totalitatea cunoştinţelor timpului său?’’. Şi nu numai
atât. Astăzi cunoştinţele în marea lor majoritate reprezintă tehnologie. A crescut fantastic ritmul
de materializare a cunoştiinţelor ştiinţifice în procese tehnologice, ceea ce justifică apreciera că
ştiinţa a devenit o forţă nemijlocită de producţie. Aproape un secol a trebuit să treacă pentru ca
ideea combinei agricole să devină combină agricolă, un secol şi jumătate pentru ca ideea maşinii
de scris să devină maşină de scris, 102 ani pentru fotografie, 8 ani pentru televizor, 5 ani pentru
tranzistor, 4 ani pentru laser. S-a calculat că durata medie a perioadei care se scurge între
începerea unei cercetări ştiinţifice şi apariţia unui nou produs – rezultat al aplicării cercetării
respective – s-a scurtat de la 92 de luni în 1957, la sub 20 de luni, în prezent. Concluzia firească a
unei asemenea situaţii s-a conturat clar: pentru marea majoritate a indivizilor, schimbarea
profesiunii se impune cel puţin o dată în cursul vieţii lor; iar după anul 2010 omul va trebui să-şi
schimbe profesia de cel puţin trei ori.
Ca atare, ritmul rapid al transformărilor din economie, societate, ştiinţă şi tehnică, ritm care a
trecut de la o progresie aritmetică la una geometrică pentru a junge la o funcţie exponenţială, a
ridicat cu toată acuitatea problema adaptării indivizilor şi colectivităţilor la acest ritm, ca şi aceea
a capacităţii lor de participare activă, creativă, la transformarea naturii, societăţii şi a omului
însuşi. În faţa acestei situaţii dramatice, vechi concepţii şi structuri despre educaţie s-au prăbuşit.
Ambiţia şcolii de a transmite cunoştinţe valabile pentru o viaţă de om a devenit iluzorie şi
anacronică. Această ambiţie a fost oarecum rezonabilă şi raţională pentru o lungă perioadă de
timp, când ritmul mutaţiilor a fost relativ lent şi fără efecte stresante asupra oamenilor şi a
fenomenelor de adaptare. Asităm, deci, nu la criza educaţiei în sine, nu la criza învăţământului în
ansamblu, nu la criza educaţiei de principiu, ci la criza educaţiiei, învăţământului şi instrucţiei de
tip tradiţional, valabile pentru alte vremuri. Şi ca-ntotdeauna, pe ruinele unor concepţii devenite
inadecvate şi inoperante a apărut o concepţie novatoare, spiritul optimismului pedagogic:
concepţia educaţiei permanente.

9
 1.5.1. Implicaţii practice ale educaţiei permanente

Operaţionalizarea conceptului de educaţie permanentă, înscrisă printre obiectivele de bază

ale dezvoltării şi perfecţionării învăţământului românesc determină mutaţii importante în trei
zone fundamentale ale practicii educative: în obiectivele şi conţinuturile ei, în structurile, în
metodologia şi tehnicile sale specifice.
A) În ceea ce priveşte obiectivele şi conţinuturile, educaţia permanentă este chemată mai
întâi să trasnsforme înteaga personalitate, facilitând realizarea deplină a acesteia, înflorirea ei
multilaterală, dezvoltarea trăsăturilor pozitive, a însuşirilor, talentelor şi aptitudinilor fiecărui
individ. Afirmându-se ca un factor de potenţare a resurselor umane, educaţia încetează să se
constituie ca un sector distinct al vieţii, devenind tot mai mult un fenomen atotcuprinzător,
prezent în toţi ,,porii’’ socialului, în ansamblul relaţiilor interumane, o dimernsiune permanentă a
vieţii.

B) Realizarea în practică a principiului educaţiei permanente aduce după sine mutaţii

structurale fundamentale. În primul rând, şi mai ales, aceste mutaţii au în vedere integrarea într-
un sistem unic a educaţiei copiilor, tineretului şi adulţilor.

Bibliografie

1. Cucoş, C. (1996). Pedagogie. Iaşi: Ed. Polirom.

2. Jinga, I., Istrate, E. (2001). Manual de Pedagogie. Bucureşti: Ed. All.
3. Pain, A. (1990). Éducation informelle. Paris: Éd. L’Harmattan.
4. Văideanu, G. (1988). Educaţia la frontiera dintre milenii. Bucureşti: Ed. Politică.

10