Pedagogia, ştiinţă a

educaţiei
„Atât interdicţia canibalismului, cât şi cea a incestului au fost impuse pe
calea educaţiei.”
(Ion Jinga).
 Pedagogia – delimitări conceptuale
• Pedagogie < gr. pais, paidos = copil şi agogé = acţiunea de a conduce

• Cf. Dicţionarului de pedagogie (ed. 1979),

educaţia = „ansamblu de acţiuni desfăşurate în mod deliberat într-o
societate, în vederea transmiterii şi formării, la noile generaţii, a experienţei
de muncă şi de viaţă, a cunoştinţelor, deprinderilor, comportamentelor şi
valorilor acumulate de oameni până în acel moment.”
 Abordarea istorică a ştiinţei
pedagogice
• cucerirea nemuririi, care a acceptat compromisul postumizării – în paleoliticul mijlociu;
• idealul patriotic („Marele Războinic”, la asirobabilonieni şi mai târziu la spartani);
• idealul herculean (Grecia);
• idealurile matriarhale – determinate de necesitatea organizării vieţii sociale în
comunităţi sedentare;
• idealurile umaniste – în Renaştere (autodivinizarea omului prin intermediul educaţiei)
• idealul educaţional al „omului raţional”, la iluminişti (Rousseau);
• „gentleman-ul” sau „gentilhomme”-ul, teoretizat în Renaştere de Francois Rabelais.
 Idealul educaţional al şcolii româneşti
(Legea 1/2011):
„dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, formarea
personalităţii autonome şi asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru
împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial,
pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi
pentru angajare pe piaţa muncii”
 Faze ale reflectării teoretice a fenomenului educaţional
(Ioan Nicola, Pedagogie, 1992)
• Faza filosofică (Heraclit, Democrit, Platon, Aristotel, alţi reprezentanţi ai filosofiei
scolastice din Evul Mediu);
• Faza marilor sisteme pedagogice sau a pedagogiei moderne – este teoretizat
fenomenul educaţional; lucrările pedagogice au fost elaborate pe cale inductivă - Jan
Amos Comenius (1592 – 1670), Iohann Heinrich Pestalozzi (1746 – 1827) etc.) sau
deductivă - J. J. Rousseau (1712 – 1778), Iohann Friedrich Herbart (1776 – 1841);
• faza psihologizării educaţiei – plasează copilul în centrul educaţiei (J. J. Rousseau
– Emile sau despre educaţie, 1762, Ellen Key, „Secolul copilului”, 1900);
• faza sociologizării educaţiei (Emil Durkheim, începutul sec. al XIX-lea);
• faza pedagogiei experimentale (a doua jum. a sec. al XIX-lea);
• faza viziunii interdisciplinare asupra educaţiei
 Întrebări pentru reflecţie:
1.„Nu trebuie să acţionezi asupra copilului, ci să stimulezi copilul să acţioneze el.” (Adolf
Ferriére, Şcoala activă 1973)
2.De ce educaţia nu a putut să apară decât odată cu omul? Ce rol a jucat acest proces în
conştiinţa de sine?
3.Ce relaţii pot fi distinse între educaţie, cultură şi civilizaţie?
4.De ce nu putem asimila pedagogia ştiinţelor naturii?
5.Cum contribuie educaţia la rezolvarea problemelor sociale? Dar a celor economice?
6.Căror factori extrapedagogici s-a datorat deturnarea gândirii pedagogice româneşti în
perioada stalinistă?
 Definiţii ale pedagogiei
• teoria generală a artei educaţiei (Lucien Cellerier, 1910);
• ştiinţă a educaţiei, care descrie educaţia ca pe un proces natural şi dă norme (Ştefan
Bârsănescu);
• ştiinţa care stabileşte un sistem de principii (G. G. Antonescu);
• are ca obiect elaborarea unei doctrine a educaţiei, în acelaşi timp teoretică şi practică (René
Hubert);
• se ocupă de ceea ce este (realul), de ceea ce trebuie să fie (idealul), de ceea ce se face
(realizarea)”, dovedindu-se astfel că este, în acelaşi timp, o „ştiinţă teoretică şi descriptivă,
ştiinţă normativă şi tehnică de acţiune.”(Émile Planchard);
• ştiinţă a paradigmelor în rezolvarea problemelor cheie ale educaţiei (Cezar Bîrzea).
• ştiinţa educaţiei care studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului educaţional, scopul şi
sarcinile educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul, principiile, metodele şi formele de
desfăşurare a proceselor paideutice (C. Cucoş)
 Discipline din categoria ştiinţelor educaţiei
• Didactica – studiază teoria procesului de învăţământ şi tehnologiile de predare.
• Sociologia educaţiei – studiază relaţia dintre educaţie şi instituţiile sociale, şcoala privită ca instituţie
comunitară, clasa ca entitate colectivă şi sociologia predării.
• Filosofia educaţiei – analizează calitatea logică a enunţurilor, conceptelor şi metodelor pedagogiei.
• Metodicile de predare a disciplinelor de specialitate – studiază modalitatea de particularizare a
cunoştinţelor de didactică în domeniul disciplinelor de cultură generală, cultură tehnică generală şi de
specialitate.
• Consiliere şi orientare şcolară/profesională – studiază teoria şi metodica îndrumării elevilor în
sprijinul adaptării confortabile la mediul şcolar, al autorealizării şi structurează premisele psihologice
ale unei evoluţii profesionale de succes.
• Managementul educaţiei – studiază teoria şi practica conducerii: procesului de învăţământ, a unităţii
şcolare, a instituţiilor coordonatoare (inspectorate şcolare, direcţii ministeriale), a ONG cu activitate
educativă şi a programelor educative realizate prin mass-media.
• Pedagogia comparată – studiază particularităţile educaţiei din diferite sisteme sau ţări, în vederea
identificării aspectelor universale şi ale celor specifice.
 Caracteristici generale ale educaţiei
• caracterul intenţionat – conştient, deliberat, potrivit unui scop dinainte stabilit;
• caracterul sistematic şi organizat;
• pregătirea omului pentru prezent, dar şi pentru viitor, în raport cu idealul social şi
educaţional, cu cerinţele societăţii, dar şi cu interesele şi aspiraţiile celor implicaţi în
procesul educativ;
• complexitatea şi permanenţa educaţiei;
• obiectul educaţiei îl constituie toate componentele fiinţei umane (dezvoltarea
armonioasă a personalităţii), limitele ei fiind determinate doar biologic şi de nivelul
dezvoltării istorice a omului.
 Interpretaţi citatul:

„Este pedagogia o ştiinţă? Este o tehnică? Este

pedagogia o artă?[...] Pedagogia, mai ales ca pedagogie
generală, care stabileşte liniile directoare în care trebuie
să se angajeze acţiunea educativă, este în primul rând, o
filozofie a educaţiei.” (René Hubert, 1965)
 Pedagogia este ştiinţă pentru că...

• are obiect de cercetare;

• are metodologie specifică;
• are legi, principii, norme, reguli de acţiune;
• are limbaj propriu;
• relaţionează cu alte ştiinţe.
Practica educativă este o artă a educaţiei deoarece...

• Are un evantai larg de modalităţi de realizare;

• Valorifică ştiinţa pedagogică în mod creator, adaptând-o la situaţii educative spontane,
circumstanţiale;
• Se bazează pe subiectivitatea factorilor educativi şi chiar pe a educaţilor;
• Se fundamentează pe talentul, tactul pedagogic, ethosul celui care iniţiază şi conduce actul
educativ;
• Depinde de măiestria, experienţa şi priceperea educatorului;
• Pune în evidenţă originalitatea, creativitatea, puterea de adaptare, personalizare şi
individualizare a ofertei curriculare etc.
 Aplicaţii

• Scrieţi în mijlocul colii de hârtie cuvântul „pedagogie” şi apoi, în jurul acestuia, cât mai
mulţi termeni/ sintagme care vă vin în minte în legătură cu acesta. Trasaţi apoi săgeţi între
aceste cuvinte şi realizaţi o hartă conceptuală (ciorchine grafic).
 Daţi o definiţie scurtă, proprie,
pedagogiei şi argumentaţi-vă afirmaţia.
 Analizaţi următorul citat:

„Pedagogia, ca ştiinţă specifică şi

fundamentală a educaţiei, a devenit una
dintre cele mai complexe şi greu de
stăpânit dintre ştiinţele contemporane”
(G. Văideanu, 1986).
 Folosind taxonomiile propuse pentru disciplinele
pedagogice, enumeraţi 6 dintre acestea care sunt
fundamentale pentru pregătirea iniţială şi continuă
a cadrelor didactice, precum şi pentru autoformare.
Argumentaţi că profesorul, pe lângă pregătirea
de specialitate, are nevoie şi de pregătire
psihopedagogică.
Exprimaţi-vă opiniile şi ideile formulate printr-
un scurt eseu.
Comentaţi evoluţia constituirii pedagogiei
ca ştiinţă! Ce constataţi? Care credeţi că va
fi „etapa” următoare? De cine /de ce va fi
influenţată?