Pedagogie PDF

FUNDAMENTELE PEDAGOGIEI
08 octombrie 2018
BIBLIOGRAFIE
Bocoș,M & Juncan.D (2008). Fundamentele pedagogiei. Teoria si metodologia

curricumului. Pitești : Editura 45
Cucoș,C.(1996). Pedagogie. Iași : Editura Polirom.
Păun , & Potolea , D . (2002) . Științele educatiei . Structuri , conținuturi , tehnici .
Iași : Editura Polirom
Cristea , S . (2009). Studii de pedagogie generală . București : Editura Didactică și
Pedagogică.
Nicola , I. (2003) . Tratat de pedagogie scolară . București : Editura Didactică și
Pedagogică. (EDP)
1
CRAFCIUC MARIANA ANUL I
Mod de consemnare a bibliografiei
Consemnarea bibliografiei în text:

1. Când preluăm un citat integral
 După terminarea citatului deschidem paranteza și menționăm numele autorului, anul
apariției și pagina de la care am preluat citatul.
 Dacă citatul se întinde pe mai multe pagini, menționăm paginile respective (ex: pp.5-9)
2. Dacă preluăm doar ideea, vom consemna numele autorului și anul.

 Lucrările consemnate în text se vor regăsi în mod obligatoriu în bibliografia finală.
Consemnarea bibliografiei în lista finală:

Lucrările se vor ordona dupa numele autorului în ordine alfabetică, de la A la Z.
Dacă lista cuprinde una sau mai multe lucrări ce aparțin aceluiași autor, vor fi scrise în ordine
cronologică inversă. (începând de la cea mai recentă)
Numele autorului urmat de virgulă, inițiala prenumelui . (anul apariției lucrării) . titlul lucrării
scris cu litere cursive . locul apariției lucrării . Editura: numele editurii.
Dacă lucrarea are doi autori se folosește semnul,,&’’.
Pentru o lucrare cu coordonator:
Numele celui care a scris capitolul , inițiala prenumelui . (anul apariției lucrării) . titlul
capitolului . În =numele lucrării scris cu litere cursive . locul apariției : numele editurii.
Pentru resursele web=numele site-ului, accesat la data de.
2
I. CONSTITUIREA PEDAGOGIEI CA ȘTIINȚĂ
1. Repere etimologice
Termenul de pedagogie iși are originea în cuvintele grecești ,,pais”(copil) și ,,agoge” care are
semnificația de conducere, îndrumare.
Obiectul de studiu al pedagogiei este educația.
Pedagogia și educatia au evoluat relativ distinct la începuturi. Educația ,în formele sale primare a
apărut odată cu omul, cu primele comunități umane organizate. Pedagogia, ideile pedagogice, ca
reflecție asupra educației, au apărut mai târziu, din nevoile generate de practica educațională.
2. Pedagogia este o știință socio-umană specializată în studiul educației.
Pedagogia este știința care are ca obiect de studiu specific educația, explicitată și interpretată
printr-o metodologie specifică, ordonată și reglementată printr-o normativitate specifică.
Obiectul de studiu specific pedagogiei este constituit la nivelul educației, activitate proprie
omului și societății. Astfel, pedagogia este considerată știință socio-umană.
Pedagogia studiază dimensiunea generală și profundă a educației cu ajutorul următoarelor
concepte fundamentale:
a. Funcția centrală a educației. Aceasta definește consecința cea mai generală a educației în
scopul integrării în societate.
b. Structura de bază a educației definește corelația dintre educator și educat, necesară în
orice context pentru realizarea funcției centrale a educației.
c. Finalitățile educației definesc orientările valorice ale activității de educație, angajate la
nivel de sistem ( idealul educațional și scopurile educaționale) și la nivel de proces
(obiective, competențe).
d. Conținuturile generale ale educației definesc valorile generale ( binele moral, adevărul
științific, adevărul științific aplicat, frumosul, sănătatea ) reflectate pedagogic la nivel de
educație morală, educația științifică, educația tehnologică, educația psiho-fizică, educația
estetică.
e. Formele generale ale educației definesc modalitățile de organizare ale educației:
Educație organizată – educația formală
- educația nonformală
Educație spontană – informală.
3
f. Contextul general al educației definește cadrul instituțional de realizare a educației:

- Sistemul de educație
- Sistemul de învățământ
- Procesul de învățământ
- Activitățile concrete de instruire
- Educație ( cursuri,seminarii, activități practice)
Metodologia de cercetare specifică domeniului pedagogiei implică modalitățile de aplicare a
teoriei la rezolvarea marilor probleme ale activității de educație și principalului subsistem:
instruirea.
În sens restrâns, metodologia specifică domeniului pedagogiei implică ansamblul de strategii,
metode, mijloace, instrumente de cercetare a realității pedagogice.
Normativitatea specifică domeniului pedagogiei implică ansamblul conexiunilor cu caracter
obiectiv general care ordonează și reglementează activitatea de educație. Aceasta se exprimă prin
axioame, postulate, presupoziții, legi, principii, reguli, care vizează proiectarea, realizarea si
dezvoltarea educației.
3. Evoluția pedagogiei. Tranziția spre științele educației.
1. Etapa empirică / preștiințifică.

Se caracterizează prin existența unor idei nesistematice și insuficient structurate despre copil și
educația acestuia. Aceste idei erau o obiectivare a unei concepții pedagogice implicite. Ele
constituiau înțelepciune, educare și memorie colectivă a comunității respective . Aceste elemente
de gândire pedagogică populară s-au constituit într-un folclor pedagogic și au fost transmise pe
cale orală de la generație la generație. ( proverbe, zicători)
,,Ai carte, ai parte!” sau ,,Bătaia este ruptă din rai.” Aceste idei aveau o structură metaforică ,
făcând referire la experiență. Discursul afirmat reflecta un optimism pedagogic.
2. Pedagogia filozofică
Ideile despre copil și educație erau afirmate de către filozofi, făcând parte din concepția lor
filozofică. În acest moment nu putem vorbi despre pedagogie ca un domeniu autonom. Era mai
multă filozofie decât pedagogie iar ideile afirmate aveau un caracter speculativ. Din această
perioadă au rămas o serie de idei care au trecut proba timpului și au influențat semnificativ
evoluția și dezvoltarea pedagogiei.
4
2.1.Reprezentanții pedagogiei antichității
Cei mai de seamă reprezentanți ai acestei perioade au fost :Socrate, Platon, Aristotel, pentru
antichitatea greacă și Quintilian pentru cea romană.
Principala preocupare a lui Socrate în plan educațional a fost educația morală și modalitățile de
realizare ale acestuia. Scopul educațional este formarea omului virtuos prin cunoașterea binelui.
În aceste sens el considera că cea mai bună modalitate de dobândire a virtuții este cunoașterea de
sine. ,, A te cunoaște pe tine însuți este începutul înțelepciunii. Și , cea mai mare plăcere în fața
căreia toate celelalte arte să stea în urmă.” Socrate
Binele este înnăscut spiritului uman și de aceea Socrate a fost preocupat să găsească o modalitate
prin care acesta să fie scos la iveală. Dialogul și arta dialogului cu discipolii era modalitatea cea
mai importantă pe care Socrate a folosit-o pentru aceasta iar metoda de bază folosită în cadrul
dialogului era metoda euristică, care are două componente:
 Ironia- punerea problemei.
 Relevarea adevărului
Metoda euristica folosită de Socrate a devenit peste timp una dintre metodele cele mai
importante ale didacticii contemporane ( conversație euristică)
Platon, în lucrarea sa,,Republica” a imaginat un stat ideal unde educația ocupa un loc aparte.
Scopul educației era să dea corpului și sufletului perfecțiunea de care acestea sunt capabile prin
naștere. Realizarea acestui scop se face prin focalizarea educației pe ideile de bine și frumos.
Platon a imaginat un intreg program educațional în cunoscuta sa școala ,, Academia” în vederea
realizării acestui scop.
Esența ideilor pedagogice afirmate de Aristotel se afla în ,,teoria sa despre suflet.” El considera
că există trei forme de suflet:
 Vegetativ - se manifestă prin reproducere și hrănire
 Animal - prin senzații și dorințe;
 Rațional - specific prin gândire și de origine divină;
Oricărui suflet îi corespunde un tip de educație: educație fizică; educație morală; educație
intelectuală.
Considera că scopul educației îl constituie dobândirea virtuții iar aceasta se formează prin
subordonarea sufletului vegetativ și animal celui rațional. El a imaginat un întreg program
educațional gândit în raport cu vârsta copiilor.
5
2.2. Subetapa Pedagogia Evului Mediu
Evul Mediu a reprezentat o etapă bogată pentru afirmarea unor idei despre educație, în contextul
impus de filozofia teologică. Pedagogia acestei perioade are un caracter filozofic, dominant fiind
perspectiva teologică asupra omului și formării sale. Acesta susținea teoria separării corpului
(muritor și efemer) de suflet (divin și nemuritor). Astfel, s-au conturat două orientări
educaționale:
a)Religioasă: se adresa celor care se pregăteau pentru viața monarhală și consta într-un
program denumit ,, cele 7 acte liberale”. Acesta era compus din:
 Tridium - cele 3 căi – gramatică , retorică, dialectică.
 Quadidrium - cele 4 căi - aritmetică , geometrie , astronomie , muzică.
Era un program structural speculativ. Studiul teologiei constituia cadrul acestui program
educațional. Virtutea supremă era cultivarea umilinței. Afirmarea individualității și preocuparea
pentru propriul corp constituiau un păcat.
b) Laică : se adresa nobililor laici și are ca scop formarea tânărului cavaler preocupat mai
mult de corp decât de minte.
Conține cele 7 virtuți cavalerești
 Călăria;
 Mânuirea lancei;
 Înot;
 Scrima;
 Vânătoarea;
 Jocul de dame;
 Compunerea și declamarea/ recitarea versurilor.
1.3.Subetapa Renașterea Timpurie

Etapa caracterizată printr-o reîntoarcere spre anul regal și integral spre problematica sa cotidiană
prin afimarea unor valori umaniste după o perioadă în care acestea fusese dominate de filozofia
teologică.
O serie de gânduri au contribuit, prin ideile lor despre educație la constituirea premiselor teoreticii
pentru afirmarea ulterioară a unor sisteme de gândire pedagogică.
Din aceasta perioadă exterem de legată în idei care afirmau nu numai rolul educației în formarea
integrală a individului uman dar și un optimism pedagogic concretizat în susținerea puterii
formative a educației.
6
Se poate reține o dispută care a traversat secole până astăzi și anume disputa dintre rolul formativ
și cel informativ al educației. La originea disputei se află Fr. Rabelais și Montagne care
considerau că educația poate avea un rol predominant formativ respectiv informativ.
Rabelais , în lucrarea sa ,,Pantagrois și Gargantue” susține că scopul principal al educației îl
constituie formarea eruditului, al enciclopedului. În dezacord cu acesta, Montagne susține că
scopul educației este formarea unui om cu judecată sănătoasă și corp sănătos. Este mai
importanta judecata decat acumularea unui volum mare de informații. A lansat cunoscuta
formulă conform căreia este mai important un cap bine facut decat unul bine umplut.
Este o dispută care nici până astazi nu și-a găsit o rezolvare deplină în practica școlară.
În concluzie, pedagogia filozofică reprezintă o perioadă în care s-au acumulat numeroase idei
care, dincolo de caracterul lor fragmentar și contradictoriu, a contribuit la constituirea pedagogiei
ca domeniu științific autonom. 16/10/2018
3. Marile sisteme de gândire pedagogică
Reprezintă una dintre dintre etapele cele mai semnificative în evoluția pedagogică
deoarece constituie debutul afirmării pedagogiei ca domeniul de cunoaștere autohtonă.
Principalele caracteristici și contribuții ale acestei etape la dezvoltarea pedagogică sunt:
a) Constituirea pedagogiei ca domeniu de cunoaștere de sine stătător cu o autonomie
relativă față de filozofie, acest lucru s-a realizat prin asamblarea unor idei pedagogice disparate
într-un sistem de idei coerente cu o logică intensă.
b) Efortul de abordare holistică și completă a problematicii educaționale.
c) Efortul de pozitivare și raționalitate științifică pentru a oferi ideilor vehiculate
credibilitate științifică. Unul dintre pedagigii care a mers mai departe în această privință a
fost Herbart care a fundamentat și raționalizat sistemul de organizare cu activități
didactice propus de către Comenius.
Sistemele de gândire pedagogică au avut o importanță deosebită în delimitarea educației ca
obiect de analiză pentru pedagogie și în intuirea unui tip de explicație mai apreciat de exigențele
științei însă destul de departe de aceasta. Ideile exprimate nu erau rezultatul unei investigații
sistematice cu metode structurate ci aveau mai degrabă un caracter speculativ, influența filozofiei
era încă mare.
Printre cei care au contribuit cu idei importante în această perioadă sunt : Comenius, Jan
Jacques-Rousseau, Pestalozzi, Herbart.
4. Tranziția spre științele educației
Această tranziție este marcată de două momente importante:
A. Legitimarea academică a pedagogiei
B. Legitimarea științifică a pedagogiei
7
A. Legitimarea academică s-a produs prin universitarizarea și instituționalizarea

pedagogiei odată cu înființarea primelor catedre de pedagogie în universități, în cadrul
facultăților de litere și filozofie. Astfel pedagogia capată o cunoaștere universitară, se
instituționalizează ca domeniu disciplinar autonom. Universitarizarea a fost determinată de
nevoia de a contribui la formarea cadrului didactic și nu din considerente științifice, astfel că
pedagogia avea încă un caracter speculativ fiind considerată un domeniu al morale, care pune în
aplicare un ansamblu de norme care să ajute cadrele didactice în activitatea educațională.
Contribuția cea mai semnificativă a acestui moment a fost dezvoltarea unui câmp disciplinar al
pedagogiei deși cunoștințele vehiculate depindeau în mare măsură de filozofie și morală.
B. Legitimarea științifică a pedagogiei s-a caracterizat printr-un amplu efort oferit de
științifizare prin apelul la metode de cercetare specific științelor naturii, îndeosebi la metoda
experimentală. Este momentul în care se afirmă pedagogia experimentală aceasta fiind un fel de
psihologie experimentală aplicată la educație. Reprezentată printr-un efort de măsurare a faptelor
educaționale și de studiere a condițiilor în care ele se produc. Pedagogia experimentală a
constituit un moment important în efortul pedagogiei de a se așeza pe baze științifice și de
asigurare a caracterului obiectiv și riguros al rezultatelor cercetării. Totuși, pedagogia
experimentală nu a condus decât la o recunoaștere parțială a pedagogiei. Legitimizarea
academică a contribuit în mod substanțial la legitimizarea și recunoașerea științifică ulterioară a
pedagogiei în câmpul științelor socio-umane. Tranziția de la pedagogie la științele educației s-a
produs relativ lent. Utilizarea pluralului de științe ale educației nu indică la inceput o schimbare
de natură epistemologică.
Două rațiuni au stat la început la baza acestor schimbări :
1. Încercarea de delimitare de pedagogia experimentală, care deși nu era la modă, nu avea o
recunoașete universitară deplină ceea ce avea efecte negative asupra statutului academic al
pedagogiei în universități.
2. Un alt motiv îl constituie faptul că denumirea de științele educației era resimțită ca o
contribuție la legitimizarea științifică a pedagogiei. Un fel de rang de noblețe necesar pentru
recunoașterea și acceptarea pedagogice în câmpul științelor.
Astăzi, denumirea de “Științe ale educației” este determinată de rațiuni științifice. Avem în
vedere complexitatea realității educaționale care implică o abordare din perspective disciplinare
diferite dar convergente.
Prin științe ale educației desemnăm ansamblul disciplinelor științifice care studiază parțial
sau integral, faptele și fenomenele educaționale, condițiile lor de manifestare și de funcționare,
diversificarea intra-disciplinară a pedagogiei și relațiile ei cu alte domenii științifice
Științele educației reprezintă rezultatul a două direcții de dezvoltare a pedagogiei :
 Diversificarea internă;
 Diversificarea externă;
8
În interiorul pedagogiei s-au constituit progresiv mai multe domenii de sine stătătoare:
 Teoria instruirii;
 Teoria curricumului;
 Teoria evaluării;
 Fundamentul pedagogiei:
 Istoria pedagogiei:
 Pedagogie preșcolară – educație timpurie;
 Pedagogie comparată;
 Pedagogia universitară – educația adulților;
 Psihopedagogie specială;
Pe de altă parte, pedagogia și-a diversificat relațiile cu alte domenii, constituindu-se noi domenii
plus și inter-disciplinare precum:
 Psihologia educației ;
 Sociologia educației;
 Filozofia educației;
 Politicile educaționale;
 Managementul educational;
 Consiliere școlară;
 Didacticile disciplinelor;
Toate acestrea constituie componente ale dezvoltării pedagogiei și știintelor educației.
9
23/10/2018
II. EDUCAȚIA
Obiect de studiu al pedagogiei
I. Evoluția conceptului de educație

Pedagogia este știința care studiază fenomenul educațional cu toate implicațiile sale
asupra formării personalității umane în vederea integrării sale active în societate.
Etimologia termenului „educație” (cuvânt din latină) sugerează complexitatea fenomenului pe
care îl definește : educativ – „creștere, hrănire, formare, îngrijire;” „educo-educare”- a crește, a
hrăni, a forma, a îngriji, a instrui iar „educo-educere” are semnificația –de a scoate din, a ridica,
a înalța, a trece de la o stare la alta. Cele trei semnificații reflectă în mod gradual percepția
socială a fenomenului educației, în diferite perioade istorice.
1. Perspectiva limitată – reducționistă- induce semnificația de creștere, cultivare

a plantelor;
2. Perspectiva general umană- în care termenul de educație are semnificația de
„alimentare” sau formarea omului;
3. Perspectiva managerială modernă în care termenul de educație are semnificația de
conducere, dirijare a unor activități.
Definirea educației la nivelul unui concept pedagogic fundamental s-a realizat în diferite moduri,
având ca rezultat abordări și definiții numeroase, pe care le putem grupa și interpreta din
perspectivă istorică, perspectivă care evidențiază evoluția aparatului conceptual și metodologic al
pedagogiei.
Analiza definițiilor evidențiază faptul că la origine stau două perspective diferite din care a fost
interpretată educația:
 cea a societății - perspectiva socio-centrică
 perspectiva copilului – concepția antropocentrică
1. Concepția social-centrică interpretează educația din perspectiva pregătirii omului, pentru

exercitare a diferitelor roluri sociale, roluri care au cunoscut o diversificare accentuată, fapt care
a necesitat ca educația să asigure o pregătire eterogenă a membrilor săi, în funcție de nevoile
societății.
2. Punctul de plecare al concepției antropologice în constituie propunerea existenței unei
naturi universale și invariabile, educația urmărind să stimuleze această natură, să dezvolte
calitățile generale ale speciei umane. Oamenii astfel educați urmează să-și desfășoare activitatea
în societate, să-și exercite anumite roluri sociale.
10
Punctul de plecare al acestor concepții îl găsim în filozofia greacă.

Pentru Platon educația ar fi „Arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile
native pentru virtute ale celor care dispun de ele. Educația are drept scop perfecționarea naturii
umane.”
În lucrarea sa, „Politica”, Aristotel considera ca educația „trebuie să fie un obiect al
supravegherii publice, iar nu particulare” și în consecință ea trebuie să pregătească viitori
cetățeni. Această pregătire însă se va realiza diferențiat, după modul în care cele trei aspecte ale
sufletului, vegetativ, animal, rațional, se distribuie în rândul oamenilor, fiecărui suflet îi
corespunde un alt tip de educație.
Reprezentanții Renașerii au respectat valorile culturii antice dar și-au manifestat
încrederea și în forțele naturii umane. Erasmus din Rotterdam consideră că „educația impusă prin
vorbă și memorie nu este profitabilă pentru copil.” Rabelais povestește în „Gargantua și
Pantagruel” necesitatea educării unui om concret, iar Montaigne critică caracterul superficial și
verbal al educației.
Marele pedagog ceh Comenius în cartea sa „Didactica Magna” consideră că la naștere
natura îi înzestrează copilul cu”semințele științei, moralității și religiozității.” Acestea se
desăvârșesc prin educație. Omul nu poate deveni om decât dacă este educat. Respectând tradiția
umanistă a Renașterii , pedagogul ceh a fost întemeietorul pedagogiei conforme cu natura.
Apropierea de copil, de nevoile și posibilitățile lui, l-au condus la o înțelegere realistă a
educației.
Urmărind aceeași linie, pedagogul englez John Locke stabilește că educația se prezintă
sub forma unei relații interpersonale de supraveghere și intervenție care se stabilește între
preceptor și copil.
Educatorul trebuie să cunoască zestrea naturală a copilului , pentru ca, pe această bază să
intervină cu metode adecvate pentru a-l modela în concordanță cu idealul uman al acelei
perioade în care se împletesc trăsături ale nobilimii și burgheziei.
J. J. Rousseau continuă în aparență pedagogia lui Comenius deoarece, ca și acesta ,
invocă natura copilului. În concepția sa, educația constă în a pregăti copilul pentru viață sau a-l
forma într-un anumit fel. Fiecărei perioade îi corespunde un anumit tip de educație, în funcție de
fenomenele psihologice dominante din etapa respectivă.
Educația negativă pe care o promovează presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea
dezvoltării firești, totul trebuie lăsat să se producă de la sine. Totuși, intervenția alternează cu
neintervenția.
Pedagogul german Herbart considera că noțiunea de educație cuprinde trei
subdiviziuni: guvernarea, învățământul și educația morală, fiecare urmărind realizarea unor
obiective specifice care circumscriu finalitatea generală a educației.
Ellen Key, precursoare a „Educației noi”considera că trebuie să ne plecăm fruntea în
țărână în fața măreției copilului. În concepția sa, educația înseamnă”a lăsa natura să lucreze
liniștit și încet, a veghea numai ca munca naturii să fie susținută de condițiile înconjurătoare.” Ca
o reacție la pedagogia filozofică și înscriindu-se în tendințele de știențifizare a pedagogiei,
pedagogia experimentală valorifică rezultatele psihologiei, având o viziune nouă asupra
educației.
11
Alfred Binet afirmă : „când vorbim despre educație, instrucție și formarea minților nu
trebuie să se piardă din vedere că orice activitate umană este supusă unei legi suverane –
adaptarea individului la mediul său-”. Cunoașterea potențialului fiecarui copil permite
ameliorarea condițiilor în scopul unei cât mai adecvate adaptări.
Pentru E.Durkheim , reprezentant al sociologiei educației , educația este un fapt social
și că uneori trebuie cercetat din perspectivă sociologică, astfel educația apare „ca o socializare
metodică a tinerei generații”ea fiind o acțiune „exercitată de către generațiile adulte asupra celor
care nu sunt coapte pentru viața socială. Educația are ca obiect să provoace și să dezvolte în copil
un număr oarecare de stări fizice, intelectuale și morale, pe care le reclamă de la el atât societatea
politică în ansamblul ei cât și mediul social căruia îi este destinat. ”
Concepțiile promovate sub denumirea de „Educația Nouă” la inceputul secolului XX
privesc educația ca un proces de dezvoltare internă. Astfel, Maria Montessori considera că
educația „ar trebui să aibă ca obiect călăuzirea copilului pe calea independenței, ca scop,
eliberarea copilului de legăturile care îi limitează manifestările spontane, iar ca mijloc,
dezvoltarea senzorială a copilului prin exerciții specifice organizate în „casele de copii.”
30.10.2018
Eduard Clapared a formulat teoria educației funcționale. O educație care pune la bază
activitatea școlară a elevului trebuința și interesul, prin aceasta, dezvoltarea proceselor psihice.
Educația funcțională creează trebuința de cunoștințe și implicit provoacă nevoia copilului de a fi
atent.
Întemeiat pe aceste 3 idei, procesul didactic va parcurge următoarele etape:
1. Trezirea unei trebuințe a unui interes
2. Declanșarea unei reacții prin care să se satisfacă această trebuință.
3. Stimularea cunoștințelor adecvate pentru a controla reacția, pentru a o îndruma și
conduce spre scopul pr care cel ce în viață și-l propune.
Ovide Decroly a promovat o teorie pedagogică fundamentală pe ideea dezvoltării ființei
umane prin contactul activ cu mediul natural și cel social.
Educația înseamnă „ Școala pentru viață prin viață” aceasta se realizează prin intermediul
umătoarelor tipuri de activități corespunzătoare centrelor de interes:
a. Observația
b. Asocierea
c. Expresia
Ion Gh. Stanciu consideră că ideea dezvoltării susținută de educația nouă este deplin
îndreptățită însă acest current supraapreciază forța tendințelor interne și subapreciază rolul
factorului social în înfăptuirea dezvoltării. Din punctul său de vedere „educația este un proces
organizat de socializare și individualizare a finței umane în drumul său spre umanizare.”
Ioan Nicola definește educația ca „parte componentă a existenței socio umane” ca o
activitate socială, componentă care se realizează printr-un lanț nesfârșit de acțiuni exercitate în
mod conștient, organizat și sistematic. În fiecare moment un subiect, individ sau colectiv
acționează asupra unui obiect, individ sau colectiv în vederea transformării acestuia din urmă
într-o personalitate activă și creatoare corespunzător potențialului său biopsihic individual.
12
Unele dintre definiții iau în considerare scopul educației, altele natura procesului, conținutul sau
funcția ei.
Conținutul conceptului de educație s-a conturat și întregit de-a lungul dezvoltării societății în
funcție de cerințele acesteia. Definiția educației se poate realiza astăzi din unghiuri de vedere
diferite.
Deși a evoluat de la o etapă istorică la altă și-a păstrat în timp rolul său de bază care a făcut
necesară apariția ei în societate: acela de a transmite de la o generație la alta în mod selectiv
tezaurul de valori, materiale și spiritual adunate de societate la un moment dat, experiența de
muncă și de viată.
Toate definițiile evidențiază câteva aspect importante:
-educația este o realitate psihosocială foarte complexă și extrem de bogată în sensuri cu
consecințe majore specifice doar ființei umane.
-aceste aspect atrage atenția asupra faptului că educația trebuie abordată la un nivel de
conceptualizare și o analiză metodică specifică pedagogiei ca știință specializată în studiul
educației.
-definițiile contribuie la reliefarea aspectelor esențiale care confer educației calitatea de
obiect de studiu specific pedagogiei.
Sorin Cristea consideră că analiza educației din perspectivă structural-fundamental
presupune raportarea la 3 repere metodologice:
1. Ordin social care privește educația ca produs.
2. Ordin psihologic care privește educația ca proces.
3. Reper interogator de ordin psihologic social care privește educația ca activitate
cu o funcționalitate și o structură specifică.
1. Educația ca produs reflectă o necesitate de ordin social astfel, trebuie înțeles

caracterul istoric al educației, dar și specificul său național. Sunt trăsături obiectivate social în
diferite ipostaze particulare desfășurate în timp și spațiu.
Educația apare ca un produs al relațiilor sociale. Dinamica acestor relații condiționează
rezultatele educaționale de la nivelul comunității și al discontinuității între generații.
2. Educația ca proces reflectă o societate de natură psihologică angajată la nivelul

numeroaselor rapoarte interindividuale care intervin în procesul de formare a personalității
umane. Astefel, educația este un proces specific uman realizabil pe o traiectorie bio-psiho-socială
care urmărește dezvoltarea resurselor interne ale personalității.
Analiza procesuală a educației contribuie la explicarea dimensiunii subiective a fenomenului
educațional, care permite înterpretarea evoluției personalității prin valorificarea prioritară a
resurselor sale interne .
Din perspectivă științifică, educația este simultan un proces și un produs, proiectat și realizat la
nivelul unei activități psihosociale umane fundamentale.
13
3. Educația ca activitate reflectă o necesitate de natură psihologică și socială a

pesonalității umane, angajată într-un produs și proces permanent de formare proiectat și realizat
în conformitate cu anumite finalități care determină un ansamblu de acțiuni specifice.
Educația ca produs marchează rezultatul socializării metodice, dar și al individualizării activității
de formare a personalității umane. În mod asemănător educația ca proces marchează drumul
psihologic, dar și social al personalității spre umanizare, spre dezvoltarea sa continuă.
De asemenea, educația apare ca o activitate psihosocială care are un nucleu structural specific,
bazat pe corelația subiect sau educator – obiect sau educat, care în condiții optime evoluează spre
atingerea unui stadiu superior al umanizării: AUTOEDUCAȚIA.
Ioan Ceghit identifică următoarele posibile perspective de înțelegere a educației:

1. Educația ca proces, înțelegând prin aceasta o acțiune de transformare în sens pozitiv
și pe termen lung a ființei umane în perspectiva unor finalități explicit formulate.
2. Educația acțiune de conducere, de dirijare a evoluției individului spre stadiul de
persoană formată, autonomă și responsabilă.
3. Educația ca acțiune socială, ca pe activitate planificată ce se desfașoară pe baza unui
proiect social ce are la bază un model de personalitate.
4. Educația ca interrelație umană, un efort comun și conștient între cei 2 actori:
educatorul și educatul.
5. Educația ca ansamblu de influențe, de acțiuni deliberate sau în afara deliberării
explicite sau implicite, sistematice sau neorganizate care într-un mod sau altul contribuie la
formarea omului ca om.
La nivelul unui concept pedagogic fundamental educația constituie o activitate specific

umană de natură psihologică și socială, proiectată pentru formarea și dezvoltarea personalității
umane în vederea integrării sale în societate, realizată în cadrul sistemului și al procesului
intructiv-educativ prin numeroase acțiuni organizate formal și nonformal și prin influețări
negative, spontane, informale.
14
II. Caracteristicile educației
Definițiile date conceptului de educație permit identificarea unor caractere generale ale
acestuia.
A. Educația este o activiate specific umană, la cei 2 poli ai acțiunii
educaționale se află ființe umane. Subiectul/agentul acțiunii urmărind formarea unor personalități
umane în concordanță atât cu cerințele obiective ale societății cât și cele ale individului. Ea se
desfășoară în mod conștient conform unui scop stabilit în prealabil având un sens intențional și
finalitate bine conturată.
B. Prezentare scopului presupune implicit un caracter organizat și sistematic al
acțiunii educaționale ceea ce o diferențiază de influențele spontane ale mediului. Organizarea
presupune crearea unui cadru organizat care să permită desfășurarea sa în condiții optime. Forma
superioară a organizării educaționale este cea instituțională.
C. Caracterul social al educației desemnează faptul că aceasta se desfășoară
numai în societate. Între societate și educație există o strânsă interdependență. Societatea în
ansamblu său exercitând chiar o influență educativă, totuși educația nu este o simplă prelungire a
influențelor sociale, ea are o logică și o structură proprie diferențiindu-se calitativ de alte
fenomene sociale.
D. Faptul că educația odată cu societatea evoluează și se schimbă de la o etapă la
alta în funcție de transformările structurale care se produc în cadrul societății, scopul educației
nu poate fi altul decât acela de a produce modificări neîntrerupte în ființa fiecărui om.
Schimbările survenite în viața interioară a omului se resfrâng și asupra omului din care face
parte. Sensul, amploarea și profunzimea acestor schimbări poartă amprenta momentului istoric în
care se produc.
E. Logica internă a educației se opune imitării mecanice a unor metode
universale. Sistemele de educație și învățământ trebuie să fie expresia cerințelor sociale din
fiecare țară. Caracterul național al educației este determinat de modelul de cultură propriu
fiecărei națiuni în parte, pe fondul unor note universale comune, a unor legități comune
dezvoltării educației. Educația nu poate să facă abstracție de ceea ce s-a realizat în alte țări.
Cunoașterea și valorificarea este posibila numai prin adaptarea la particularitățile sociale și
naționale din țara respectivă. Experiența universală trebuie îmbinată cu cea națională.
Perfecționarea educației trebuie să se pornească întotdeauna de la realitățile naționale și pe
această bază să se asimileze experiențe universale acumulate în cadrul altor sisteme educaționale.
Caracterul internațional al educației este impus în ultimile decenii din ce în ce mai
insistent ca un apel adresat tuturor statelor lumii și ca un răspuns propus de sistemele educative
la problematica lumii contemporane.
Caracterul prospectiv și permanent al educației asigură formarea omului pe toată
dimensiunea vieții lui în conformitate cu cerințele sociale și viitoare.
15
Procesul de învățământ a devenit o acțiune pe baza unor elemente anticipative de

prospectare a stării de lucruri în care urmează să se desfășoare activitatea celor educați. Prin
finalitatea ei, educația trebuie să anticipeze și să prevadă dezvoltarea viitoare a societății. Astfel,
dimensiunea educației se suprapune pe dimensiunea întregii existențe a omului. Potrivit
principiului educației permanente, educația începe odată cu nașterea ființei umane și devine o
dimensiune a existenței sale pe parcursul întregii vieți.
F. Pentru a dovedi cu adevărat o dimensiune permanentă a existenței umane,
educația trebuie să aibe un caracter global, conjugând armonios educația formală cu cea
nonformală și informală.
Demersul global sau concepția holistică a educației a devenit o perspectivă și pentru educatori,
potrivit acesteia frontierele dintre tipurile de educație identificate nu sunt rigide. Între ele există
întrepătrunderea și interdependența. Analiza conceptului de educație și a caracteristicilor sale
generale evidențiază capacitatea pedagogiei de a identifica, de a dezvolta un obiect de studiu sau
de cercetare propriu.
7.CARACTERUL 8.CARACTERUL
PROSPECTIV PERMANENT
2.AU UN CARACTER
ORGANIZAT ȘI
SISTEMATIC
1.ACȚIUNE CARACTERISTICILE 3.CARACTERUL

SPECIFIC UMANĂ EDUCAȚIEI SOCIAL
CARACTERUL 5.CARACTERUL 4.CARACTERUL

GLOBAL NAȚIONAL ISTORIC
16
06/11/2018
III. Funcțiile educației
Concentrează atributul activității de formare permanentă a personalității umane realizabil

printr-un ansamblu de acțiuni și operații desemnate la nivelul sistemului social global și
principalelor sale subsisteme.
De asemenea, funcția educației susține relația dintre cerințele de formare exprimate la nivel
social și resimțite la nivelul structurii personalității umane.
Principalele subsisteme ale sistemului social global:
 Subsistemul politic
 Subsistemul economic
 Subsistemul cultural
Ceea ce determina 3 categorii de funcții:
 Funcția politică/civică
 Functia economică
 Funcția culturală
Funcția politică/ civică implică pregătirea omului pentru integrarea active în viața social,
valorificând nevoia de socializare a acestuia. Vizează nevoia de formare și dezvoltare umană în
cadrul procesului complex de integrare social a acestuia. Urmărește pregătirea omului pentru
integrarea sa active în viața social ca subiect al relațiilor sociale.
La nivelul dimensiunii sale pedagogice această funcție asigură medierea culturii sociale care este
formată din ansamblul reprezentărilor și al nevoilor necesare personalității umane în vederea
integrării civice depline în condițiile respectării integrale a regulilor și a practicilor sociale.
Funcția economică implică dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic valorificând nevoia
acestuia de integrare profesională în diferite domenii ale vieții sociale.
Această funcție vizează formarea și dezvoltarea personalității umane ca potențială forță de
muncă angajată în proiectarea și realizarea unei activități utile din punct de vedere social.
Urmărește formarea potențialului bio-psiho-social al personalității pe tot parcursul vieții în
vederea integrării sale într-o activitate direct/indirect productive.
Vizează cultura muncii și cultura tehnologică.
Funcția culturală implică selectarea și transmiterea valorilor (științifice, tehnologice)
confirmate la scară socială, ea vizează formarea și dezvoltarea societății umane prin intermediul
valorilor sociale accumulate și validate social în timp și spațiu.
Reflectă o triadă de cerințe sociale:
 Cerință cognitivă – bazată pe activitatea de cunoaștere a naturii și societății.
 Cerință axiologică – bazată pe activitatea de valorizare care angajează împlinirea
cunoașterii prin raportare la nevoile, scopurile, aspitațiile omului.
 Cerință inovatoare – bazată pe activitatea de creație proprie personalității umane apte de
auto-perfecționare.
Oferă criteriul stabil de selectare valorică a conținuturilor pedagogice esențiale pentru calitatea
activității de formare și dezvoltare a personalității umane.
17
Toate cele trei funcții contribuie la formarea și dezvoltarea personlității umane.

Funcția culturală are o pondere specifică în cadrul activității de formare și dezvoltare a
personalității, asigurând autonomia acesteia prin medierea pedagogică a intențiilor și
intervențiilor politice și economice exersate în mod obiectiv sau subiectiv, direct sau indirect de
la nivelul sistemului social global. Astfel, funcția culturală poate fi interpretată nu doar ca o
funcție axiologică a educației ci chiar ca o funcție social-generală a acesteia.
În această accepțiune ea evidențiază raporturile de interdisciplinalitate necesare pedagogiei în
analiza activității sale. Dar, în același timp analizează și fixează o anumită zonă de acțiune care
constituie obiectul propriu de studiu al pedagogiei în contextul științelor socio-umane.
Ioan Nicola subliniază și analizează următoarele funcții:
1) Funcția de selectare și transmitere a valorilor de la societate la individ, care se
realizează pe baza unor principii pedagogice și în conformitate cu alte particularități psihice,
specifice fiecărei vârste. Evoluția societății, ritmul intens de acumulare a valorilor sociale conduc
la o restructurare continuă a principiilor care stau la baza selectării și transmiterii valorilor.
Această funcție asigură conținutul educației. Volumul conținutului s-a modificat de la o epocă la
alta și de la un tip de educație la altul.
2) Funcția de dezvoltare conștientă a potențialului bio-psihic al omului.

Vizează formarea personalității ca un tot unitar, ca ființă bio-psiho-socială prin valorificarea
tuturor resurselor interne într-un cadru instituțional adecvat tradus printr-un sistem educativ
supus permanent perfecționării. Astfel, educația răspunde unor nevoi individuale și prin
intermediul lor, unor nevoi sociale.
3) Funcția de pregătire a omului pentru integrarea sa în viața socială.

Aceasta are în vedere formarea unui tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de
perspectivă a societății. Această funcție vizează formarea personalității umane ca forță de muncă,
angajată în toate sectoarele de activitate. Se poate considera astfel că educația asigură reproducția
lărgită a forței de muncă, fiind prin aceasta un factor al progresului social.
Funcțiile educației analizate relevă faptul că acțiunea educațională vizează pe de o parte
dezvoltarea personalității umane iar pe de altă parte că această dezvoltare corespunde unor
cerințe ale societății față de individ.
Toate aceste funcții trebuie privite în unitate și interdependență. Ele formează un tot unitar
evidențiind faptul că educația vizează deopotrivă formarea personalității umane și pregătirea
acesteia pentru a-și valorifica la maximum resursele de care dispune, pentru a răspunde unor
cerințe ale societății în care trebuie să se integreze activ și creator.
Funcțiile educației se realizează astfel încât asigură modelarea omului pentru o activitate socială
utilă, eficientă cât și pentru una flexibilă, creativă, în concordanță cu exigențele prezente și
viitoare ale societății.
18
IV. Structura acțiunii educaționale
Indiferent de condițiile în care se desfășoară, educația, ca de altfel orice fenomen sau proces
social, are o structură proprie, fiind constituită din anumite componente care se află într-o
corelație determinată, astfel că putem elabora un model care să permită cunoașterea
componentelor educației și a interdependenței dintre acestea.
Mesaj educativ
D C. C.i.i
S O S’
P O
FE
c.i.e
C.S
Mesajul educativ are o forță transformatoare asupra OS”

C.O. transmite feedback către S
c.i.i. conversiune inversă internă
c.i.e. conversiune inversă externă
S folosește în cadrul acțiunii un dispozitiv pedagogic
A este ambientul educațional
C.S - Toată acțiunea educației se desfășoară într-un anumit context social.
19
Subiectul acțiunii educaționale sau agentul acțiunii poate fi o persoană sau un grup, o ființă
umană sau o comunitate umană. Rolul său este de a provoca acțiuni educaționale indirect sau
direct prin totalitatea actelor sale comportamentale.
1) Subiectul acțiunii educaționale sau receptorul este cel asupra căruia se va exercita
acțiunea respectivă.
2) Obiectul acțiunii educaționale sau receptorul este cel asupra căruia se va exercita acțiunea
respectivă. În cazul educației el este tot o ființă umană, calitate notată cu S”. Obiectul se poate
prezenta în ipoztaza de obiect al acțiunii și de obiect transformat. Dacă în prima ipoztază este așa
cum se prezintă la începutul unei secvențe educaționale, în cea de-a doua ipostază ne apare ca
rezultat al modificărilor care s-au produs, rezultat înregistrat la sfârșitul unei intervenții
educaționale. Acestea vor constitui la rândul lor premisele acțiunii viitoare. Obiectul ca și
subiectul poate fi o persoană individuală sau o comunitate umană.
3) S’ - Subiectivitatea obiectului educației exprima faptul că obiectul este tot o ființă umană,
sau mai bine spus, o existență dimensionată subiectiv. Prin subiectivitate se exprimă coeficientul
de participare a obiectului la propria sa formare. Făcând referire la acest aspect psihologul
Alexandru Roșca sublinia faptul că elevul nu este o noțiune abstractă ci o realitate vie. El vine la
școală nu numai cu inteligența sa ci și cu întreaga sa personalitate, cu emoțiile, sentimentele,
interesele sale. Nimic din tot cee ace se intreprinde din exterior nu se reflect ca o oglindă, totul
este trecut și asimilat prin filtrul propriu, subiectivitatea desemnează deci totalitatea mecanismelor
prin care obiectul asimilează, prelucrează, stochează mesajele cu care se operează în cadrul acțiunii
educaționale, elaborând apoi răspunsuri nuanțate personal. Subiectul acțiunii se orientează în
exercitarea acesteia după finalitățile educației, în funcție de idealul educațional, scopul educației
și obiectivele educaționale.
4) Idealul exprimă în mod concret finalitatea generală a educației determinată de condițiile
social istorice în care se desfășoară. Scopurile și obiectivele reprezintă finalități ale diverselor
acțiuni educaționale concrete care converg în cele din urmă spre atingerea idealului educațional.
5) Dispozitivul pedagogic cuprinde mijloacele pe care subiectul le folosește pentru
exercitarea acțiunii sale asigurând transmiterea mesajelor și asimilarea lor de către receptorul
acțiunii.
6) Mesajele educaționale conțin conținuturile comunicării ce se realizează între subiect și
obiect, care servesc la conducerea de către subiect la procesul de formare a personalității. În
cazul acțiunii educaționale este vorba de o comunicare totală, o comunicare verbală codificată cu
ajutorul limbajului și a altor semne și o comunicare extraverbală realizată cu ajutorul unor
mesaje nonverbale, mimică, gestică, stări afective.
7) Ambianța educațională este climatul psihosocial care se constituie din totalitatea
reacțiilor afective, emoții, dispoziții, atitudini, sentimente, ale celor doi poli ai educației, obiectul
și subiectul, ca ființe umane. O ambianță educativă în care domină optimismul, buna dispoziție,
încrederea reciprocă, se răsfrânge pozitiv asupra întregii acțiuni educaționale.
8) Comportamentul obiectivat include totalitatea reacțiilor obiectului ca răspuns la
acțiunea intreprinsă asupra sa.
20
9) Conversiunea inversă externă oferă subiectului informații în legătură cu efectele acțiunii

exercitate asupra obiectului, a modului în care au fost asimilate mesajele transmise. Relația
educațională capătă astfel un caracter social, între cei doi poli având loc un schimb continuu de
informații.
10) Conversiunea inversă internă este circuitul care se stabilește între obiect și
comportamentul său, acesta având rol de autocontrol și autodirijare a propriei dezvoltări și
implicit de autoorgnizare a răspunsurilor pe care le va emite.
11) Contextul social include într-un tot unitar factorii și condițiile social-obiective proprii unei
etape concrete din dezvolatarea societății, pe fondul cărora se desfășoară acțiunea educațională.
Este vorba despre factorii materiali și spirituali, economici și politici, culturali și științifici care
își vor pune amprenta asupra întregului proces educativ.
13/11/2018
Finalitatea educației
1. Definire și analiză conceptuală
Activitatea educațională poate fi explicată și abordată numai prin prisma intențiilor urmărite și
a rezultatelor obținute. Ea reprezintă o activitate desfășurată în vederea realizării unor finalități
clare și precise.
Finalitățile educației reprezintă orientările asumate la nivel de politică a educației în vederea
realizării activității de formare și dezvoltare a personalității umane conform anumitor valori
vizate în proiectarea sistemului și a procesului de învățământ. Educația are în vedere ca finalitate
un proiect de devenire umană către care se tinde. Modelul de personalitate se conturează și se
realizează prin 3 ipostaze ale finalitatilor:
1. ideal educativ
2. scop al educației
3. obiective educaționale
Idealul educațional reprezintă finalitatea de maximă generalitate care orientează și dirijează

procesul de instruire ca educație dintr-o anumită perioadă istorică. El definește un model dinamic
de personalitate definit și solicitat de către societate, pe care educația trebuie sa le formeze în
procesul desfășurării ei.
Idealul educațional este rezultatul unui proces sistematic de generalizare și abstractizare a unor
fenomene sociale, psihologice și pedagogice specifice epocii respective. În cadrul său pot fi
delimitate 3 dimensiuni:
1. dimensiunea socială,;
2. dimensiunea psihologică;
3. dimensiunea pedagogică;
Dimensiunea socială vizează tendință generală de dezvoltare a societății cu trăsăturile ei
definitorii, tendința cu care idealul educațional trebuie sa fie în strânsă concordanță.
Astfel idealul educațional este o manifestare a idealului social.
21
Dimensiunea psihologică se referă la tipul de personalitate pe care societatea și-l dorește într-o
anumită epocă istorică. Este vorba despre "tipul personalității de bază" adică de trăsăturile
fundamentale ale personalității necesare membrilor societății la un moment dat.
Dimensiunea pedagogică se referă la posibilitățile de care dispune sau cu care va trebui sa fie
investită pentru a putea sa transpună în practică acest ideal, pentru a forma modelul de
personalitate de care are nevoie societatea. Valoarea pedagogică a oricărui ideal depinde de
echilibrul pe care reușește să le stabilească între realitate și posibilitate.
Idealul nu este o construcție imaginară, originile sale se află în realitatea socială, psihologică și
pedagogică. Iar pe măsura cunoașterii și perfecționării acestora, idealul se îmbogățește cu noi
elemente. Idealul educațional se regăsește în legea educației naționale, astfel în legea din 5
ianuarie 2011 a Educației Naționale se prevede: idealul educațional al școlii românești constă în
dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalități
autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea
personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în
societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii.
Scopul educativ reprezintă o anticipare a desfășurării și al rezultatelor acțiunii
educaționale. El vizează finalitatea unui complex de acțiuni educaționale determinate structural
El se prezintă ca o unitate dintre 2 laturi: una ideală de imaginare a operațiilor și a
rezultatelor și una intențională de declanșare a acțiunii educaționale în vederea rezolvării ei.
Scopul are atât o determinare obiectivă în sensul că este subordonat idealului educațional și
concretizează prescripțiile acestuia, cât și una psihologică deoarece presupune acceptarea și
adeziunea subiectivă a educatorului. Față de ideal, scopul stabilește intenții, aspirații pe un
termen mediu cu un grad mijlociu de generalitate, anticipând operații și etape, echilibrând
aspectele formative, informative ale procesului de învățământ. Astfel, scopurile educative
imprimă o direcție precisă întregii activități instructiv-educative.
Scopurile pun în evidență moduri de planificare, de organizare a instrucției și educației școlare,
într un curriculum diversificat cu precizarea rezultatelor, cu prevederea conținuturilor și
structurilor, cu indicarea resurselor necesare, cu evaluarea strategiilor globale optime și
prevenirea nonconcordanțelor cu idealul sau condițiile specifice. Scopul este rezultatul
conștientizării dezideratelor idealului și al trecerii lor prin filtrul personalității subiectului sau
agentului acțiunii educaționale (educatorul). Prin conținutul său, scopul subordonează o gamă de
obiective și vizează finalitatea unui complex de acțiuni educaționale.
Practic, prin scopul său idealul subordonează o gamă de obiective ce se așteaptă să se realizeze
în anumite niveluri și tipuri de școlarizare.
Obiectivele educaționale reprezintă categoria de finalități cu grad mai mare de concrețe
care asigură orientarea activității la nivelul procesului de învățământ, (proces de evaluare,
învățare) pe care îl direcționează indicând tipul de schimbări ce se așteaptă în comportamentul
elevului. Obiectivele anticipează transformările care urmează să se producă în cadrul unui proces
de învățare, evaluare.
Acestea indică rezultatele concrete pe care este necesar să le demonstreze elevii în urma aplicării
curricumului în funcție de care educatorul va proiecta, organiza și desfășura activitatea viitoare.
22
Rolul obiectivelor educaționale se exprimă în funcțiile lor specifice:
1. Funcția axiologică de comunicare a unor valori.

Educația se desfășoară numai în planul valorilor întemeiate istoric, astfel obiectivele se
raportează întotdeauna la valori și comunică valori participanților la instruire. Obiectivele
instrucției și educației formale sunt stabilite și ierarhizate în raport cu anumite criterii valorice și
cu modelul de personalitate prefigurat de către idealul educațional. În determinarea conținutului
concret a unui obiectiv intervin și concepția educatorului despre om și societate, convingerile
sale cu privire la dezvoltarea personalității, la rolul educației și culturii în formarea și dezvoltarea
omului. Modelul de personalitate, cultură, educația implică anumite valori la care obiectivele se
raportează.
2. Funcția de anticipare a rezultatelor educației.

Orice obiectiv anticipează o realitate, prefigurează o însușire sau diferite tipuri de structuri
cognitive, operaționale, socio-morale care urmează sa fie realizate într-un anumit interval de
timp determinant în planul comportamental al celui educat.
3. Funcția evaluativă.
Formele și tipurile de evaluarea se legitimează doar prin raportare la obiective. Calitatea și
precizia obiectivelor stabilite de către educator sunt condiții esențiale pentru corectitudinea și
fidelitatea evaluării randamentului celor care învață. Din perspectiva acestor funcții, obiectivele
trebuie să fie observabile și măsurabile. Educatorul trebuie sa gândească într-un mod unitar
proiectarea obiectivelor și aprecierea realizării lor. Această concepție presupune atât precizarea
tehnicilor de evaluare odată cu formularea cu formularea obiectivelor și în corespondență cu
acestea, cât și includerea în structura obiectivului a unor elemente direct relevante pentru
operațiile de evaluare.
4. Funcția de organizare, orientare și reglare a procesului instructiv-educativ.

Orice acțiune sau proces de instruire debutează cu precizarea obiectivelor. În conformitate cu
obiectivele educatorul stabilește acțiunile instructiv-educative concrete și strategia lor, condițiile
de realizare și ordinea de desfășurare a acestora, modul de desfășurare a activității
didactice, norme și restricții de care trebuie să se țină cont în desfășurarea acestora. Obiectivele îl
orientează pe educator în alegerea strategiilor didactice, a metodelor, a tehnicilor de instruire, a
mijloacelor de învățământ, a formelor de organizare a activității.
Obiectivele constituie criterii de referință pe tot parcursul interacțoinii dintre predare și învățare,
ele însoțind operațiile de evaluare.
Între ideal, scopuri și obiective există o strânsă interdependență. Idealul determină
scopurile și obiectivele iar acestea din urmă caracterizează pe diferite planuri și diferite niveluri
prescripțiile generale ale idealului.
Idealul vizează finalitatea acțiunii educaționale în ansamblul său, ca o componentă a
sistemului macro-social, iar scopurile și obiectivele orientează desfășurarea unor acțiuni
educative concrete.
23
Această relație poate fi reprezentată grafic astfel:
IDEALUL SOCIAL
IDEAL EDUCAȚIONAL
SCOPURI EDUCATIVE
OBIECTIVE EDUCATIVE
II. Clasificarea finalităților
Finalitățile pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii și sisteme de referință astfel:
1) După modul de raportare la sistemul de educație

a) Finalități macrostructurale ale educației – defines orientările educației la nivelul
sistemului de învățământ. Acestea sunt reprezentate prin idealul educational și
scopurile educației. Ele stabilesc și susțin dintr-o perspectivă largă orientările
valorilor pe care le angajează la scara întregii societăți, sistemul de învățământ.
b) Finalități microstructurale – defines orientările educației la nivelul procesului de
învățământ. Aceste finalități transpuse în obiective, proiectate pe grade diferite de
generalitate, sunt incluse în documentele oficiale, constituind fundamental pedagogic
al curriculumului national.
2) După gradul de generalitate

a) Finalități/obiective generale – se referă la idealul educativ și la scopurile educative.
Acestea determină orientările mari ale educației, au valoare filozofică și social și
decurg din opțiunile politice. Aceste finalități au un character general, însă este vorba
despre o generalitate4 specifică deoarece sunt delimitate cu o mare precizie pentru a
avea incidență asupra activității de probare și învățare.
b) Obiectivele/finalitățile specifice (intermediare). Acestea reprezintă o parte mai
restrânsă a obiectivelor generale și se definesc în termeni de capacități sau de operații
mentale. Obiectivele specifice sunt caracteristice diferitelor obiecte de învățământ,
regăsindu-se în programele școlare.
Reforma curriculară introduce la acest nivel de generalitate 2 tipuri de obiective:
 Obiective cadru
 Obiective de referință
Obiectivele cadru sunt obiective cu un grad ridicat de generalitate și de complexitate, iar în
calitatea lor de dominante disciplinare ele se referă la formarea unor capacități și aptitudini
specific disciplinei și sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu.
Din obiectivele cadru derive obiectivele de referință.
24
Obiectivele de referință specifică rezultatele așteptate ale învățării, la sfârșitul unui an de studiu
și urmăresc progresia înregistrată în formarea unor capacități și în achiziția de cunoștințe de către
elev de la un an de studiu la altul.
Obiectivele/finalitățile concrete (operaționale) sunt definite într-un mod concret prin
comportamente măsurabile și observabile. Sunt realizabile în situații specifice de învățare în
cadrul procesului instructive/educative cu ajutorul diverselor resurse și mijloace pedagogice.
Ele sunt elaborate pe baza obiectivelor de referință specifice unei discipline prin tehnici adecvate
de operaționalizare sau concretizare aplicate de către cadrul didactic.
Obiectivele operaționale prezintă 2 dimensiuni:
 Una de conținut care se referă la informația, la problema ce constituie obiectul învățării.
 Dimensiunea de formă – operațională – indică sarcina concretă de învățare pentru elev.
Având în vedere cele două dimensiuni obiectivele operaționale trebuie să îndeplinească
următoarele condiții pentru a fi concrete:
1) Condiții care vizează conținutul:
 Orice obiectiv operational trebuie să specific atăr conținutul cât și sarcina de
învățare a elevului.
 Sarcina de învățare trebuie să fie cât mai variată, evitându-se tendința de solicitare
a memoriei.
 Sarcinile de învățare să fie accesibile elevilor, să se bazeze pe experiențele lor
anterioare de învățare și să conducă la realizarea de noi problem.
2) Condiții care vizează forma obiectivelor:
 Obiectivele operaționale vor fi formulate astfel încât să descrie schimbările
așteptate în structura mentală sau comportamentală a elevului în urma trecerii
acestuia printr-o situație de învățare.
 Schimbările așteptate trebuie să fie indicate în termini cât mai concreți pentru a fi
înțelese de elevi ca sarcini de învățare și pentru a fi observabile, măsurabile la
sfărșitul activității instructive/educative.
 Fiecare obiectiv va conține o singură sarcină de învățare.
 Formularea obiectivelor se va face în mod economicos, cu puține cerințe,
evitându-se expresiile redundante.
 Se vor indica și criteriile pe baza cărora se admite că elevul a atins performanța
așteptată.
3) După conținutul psihologic

 Obiective specific domeniului cognitive
 Obiective specific domeniului afectiv
 Obiective specific domeniului psiho-motor
25
26/11/2018
I. Obiective specifice domeniului cognitiv
Acestea sunt exprimate în termeni care vizează cunoștințele ce urmează a fi însușite și modurile
concrete în care subiectul învățării utilizează sau operează cu informațiile dobândite. Aceste
obiective au fost definite și grupate de către Bloom pe șase niveluri. Criteriul de organizare îl
reprezintă ordonarea de la simplu la complex iar taxonomia este structurată pe două secțiuni:
cunoașterea care corespunde obiectivelor informative și deprinderi și capacități care se referă la
obiectivele formative.
1. Achiziția de cunoștințe care include cunoașterea elementelor particulare și a elemente
reale ale unui
anumit domeniu al realității și al științei contemporane și mai include, cunoașterea modalităților
de studiere și apreciere a acestora, a schemelor de organizare a lor.
2. Înțelegerea cunoștințelor însușite, a datelor concrete și a relațiilor dintre acestea.
Aceasta capacitate intelectuală se poate exprima și realiza prin intermediul următoarelor operații
intelectuale:
a) Transpunerea sau reformularea în termeni proprii a cunoștințelor însușite. Definiții,
principii, reguli,legi.
b) Interpretarea, explicarea, comentarea sau rezumarea adecvată a unui mesaj sau a unei
experiențe.
c) Extrapolarea sau sesizarea consecințelor posibile ale unei acțiuni, a unei întâmplări, a
unui eveniment, a unui fenomen.
Fiecare dintre aceste operații exprima gradul, nivelul înțelegerii. Nivelul funcțional al gândirii
subiectului învățării.
3. Aplicarea consta în utilizarea selectiva a unor cunoștințe însuște anterior pentru a
înțelege și a dobândi altele noi. Pentru a înțelege și rezolva noi probleme sau pentru a
forma priceperi, deprinderi și capacități intelectuale.
4. Analiza definește capacitatea gândirii de a descompune un sistem teoretic in elemente
componente și de a descifra semnificația fiecăruia în cadrul sistemului respectiv.
5. Sinteza reprezintă un nivel funcțional superior al gândirii, nivelul activității creatoare ale
cărei rezultate se concretizează în următoarele tipuri de produse:
 definirea unui concept, elaborarea unui plan original de acțiune, in elaborarea unui mesaj
sau a unei lucrări care sa cuprindă idei, impresii, experiențe personale.
 stabilirea sau deducerea unor relații abstracte prin analiza și interpretarea rezultatelor unei
activități.
6. Evaluarea unor aspecte sau a unor componente .......... teoretice sau practice. Este vorba
despre o judecată de valoare formulată pe baza unor criterii interne sau externe.
26
II. Obiective specifice domeniului afectiv

Acestea sunt formulate în termeni care desemnează anumiți factori afectiv-motivaționali
care constituie motivația învățării școlare și a altor activități complementare de care depinde
eficiența învățării. Aceste obiective sunt ierarhizate și obiectivate în 5clase în funcție de gradul
de interiorizare, de asimilare psihologică a valorilor, în raport cu care se manifestă diversele trăiri
exprimate sub formă de obiective. Reprezentativa pentru acest domeniu este taxonomia pe care a
realizat-o Krathwohl.
1. Receptarea este primul stadiu al procesului complex de interiorizare. Se caracterizează
prin faptul că subiectul învățării conștientizează prezența și semnificația unor valori
acordându-le atenția cuvenită.
2. Reacția, este cel de-al doilea stadiu al procesului de interiorizare, în care subiectul
trăiește o stare de satisfacție în contact cu valorile dezirabile, se simte atras de ele și le
caută.
3. Valorizarea vizează prețuirea și preferinta elevului pentru valori, aeeptarea acestora.
Elevul se orientează preferențial spre ele și spre acțiuni adecvate, menite să le promoveze
și să le consolideze. Distingerea valorile de nonvalori, a faptelor bune de cele rele.
4. Organizarea presupune ierarhizarea valorile într-un sistem și stabilirea valorile
dominante.
5. Caracterizarea semnifică faptul că sistemul de valori constituit exprima personalitatea
elevului, ca rezultatul al normelor, al regulilor asimilate.
III. Obiective specifice domeniului psiho-motor.

Acestea sunt exprimate în termeni care vizează comportamente și trăsături specifice
domeniului psihomotor.
Simpson, autorul taxonomiei acestui domeniu folosește ca principiu de ordonare gradul de
stăpânire a unei deprinderi pentru a îndeplini o activitate motorie.
1. Perceperea este doar un act de pregătirepenteu o deprindere motrica și se bazează pe
stimulare și descifrare senzoriala.
2. Dispozitia se referă la starea de pregătire în vederea efectuării unui act motor.
3. Reacția dirijată reprezintă acțiunea motrica executata conștient de subiect, într-o etapă
premergătoare deprinderii și vizează componente din care se constituie o deprindere.
4. Automatismul exprima deprinderea psihomotorie deja formată.
5. Reacția complexă semnifică deprinderile eficiente manifestate cu eficacitate în condiții
cât mai variate.
27
04/12/2018
Conținuturile/laturile/dimensiunile educației
Educația intelectuală - Vizează activitatea de formare și dezvoltare a personalității umane prin

asimilarea informațiilor și dezvoltarea pe această bază a unor capacități intelectuale, funcționale,
instrumentale, necesare pentru adaptarea optimă la mediu.
Aspectele educației intelectuale care rezultă din analiza definiției sunt:

- Aspectul informativ - constă în asimilarea informatiilor științifice transmise
- Aspectul formativ - vizează efectele asimilării acestor informații asupra dezvoltării
psihice a individului.
Principiile educației intelectuale:
1. Principiul unității și diversității. Evidențiază raportul dintre baza comună și baza specifică
a activității de formare și dezvoltare a personalității umane.
2. Principiul ponderii formative a educației intelectuale în raport cu toate celelalte
dimensiuni ale educației, ceea ce explică rolul exercitat de capacitățile intelectuale,
operaționale, funcționale, în planul formării morale, estetice, fizice, tehnologice.
3. Principiul corelației dintre conținutul cultural al educației intelectuale și necesitățile
formative ale fiecărei vârste psihologice și sociale care vizează concordanța dintre
conținuturi și profilul psihosocial al fiecărei vârste.
Obiectivele educației intelectuale

1. Informarea intelectuală care constă în transmiterea și asimilarea informațiilor științifice
prelucrate, accesibilizate și organizate conform normelor psihopedagogice.
2. Formarea intelectuală vizează o activare prin intermediul informațiilor a potențialităților
copilului, determinând dezvoltarea tuturor proceselor și capacităților sale intelectuale.
Conținutul educației intelectuale

1. Cultura generală, ca sistem de cunoștințe, deprinderi și capacități intelectuale.
2. Cultura profesională ca sistem de cunoștințe, priceperi și deprinderi necesare pentru
exercitarea unei profesii sau a unui grup de profesii înrudite.
Metodologia educației intelectuale

1. Tehnici de muncă intelectuală
2. Metode instructiv-educative active și interactive.
28
Educația morală - Presupune crearea unui cadru adecvat interiorizării componentelor morale și
sociale în structura personalității copilului.
Principiile educației morale

1. Principiul corespondenței dintre teoria morală și practica morală.
2. Principiul valorificării disponibilităților pozitive ale personalității umane în vederea
eliminării celor negative.
3. Principiul îmbinării exigenței cu respectul față de copil.
4. Principiul respectării particularităților de vârstă și individuale ale subiectului uman.
5. Principiul continuității, consecvenței și unității în educația morală.
Obiectivele educației morale:

1. Formarea conștiinței morale cu cele două componente: cea cognitivă, care vizează
informarea copilului, cu conținutul și exigențele valoriilor, normelor și regulilor morale și
cea de-a doua, componenta afectivă, care are că scop formarea emoțiilor și a
sentimentelor morale.
2. Formarea conduitei morale care vizează formarea deprinderilor și a obișnuințelor de
comportare morală cât și a trăsăturilor pozitive de caracter.
Conținutul educației morale reflectă două dimensiuni generale care vizează:

1. Raportarea omului la societate (educație moral-civică) are un conținut preponderent
social exprimat în educația patriotică, democratică, umanistă, pentru muncă, juridică,etc.
2. Raportarea la sine (educația moral individuală, care se realizează la nivel de educație
filozofica și educație religioasă)
Metodologia educației morale

1. Exemplul moral
2. Exercițiul moral bazat pe procedee externe (avertismentul, apelul, stimularea prin
recompensa, ordinul, etc.) și procedee interne (introspecția, autoevaluarea morală_
3. Aprobarea (lauda, recompensa, exprimarea recunoștinței)
4. Dezaprobarea (dezacordul, reproșul, neîncrederea, avertismentul, pedeapsa)
29
Educația estetică
Urmărește proiectarea și realizarea activității de formare și dezvoltare a personalității prin
intermediul frumosului din artă, natură, societate.
Educația artistică vizează atitudinea de a percepe frumusețea unui obiect.
Educația filetică care cultivă dragostea unui subiect față de un obiect sau față de un subiect.
Educația religioasă vizează cultivarea pietății față de divinitate.
Principiile educației estetice:

1. Principiul educației estetice pe baza valoriilor estetice.
2. Principiul receptării creatoare a valorilor estetice.
3. Principiul perceperii globale, unitare, a conținutului și formei obiectului estetic.
4. Principiul înțelegerii și situării contextuale a fenomenului estetic.
Obiectivele educației estetice:

 Formarea atitudinii estetice prin receptarea, evaluarea și practicarea valoriilor estetice
 Dezvoltarea aptitudinilor creatoare în diferite domenii ale artei.
Elementele structurale ale atitudinii estetice sunt:

 Gustul estetic, face referire la capacitatea de a reacționa spontan printr-un sentiment de
satisfacție sau insatisfacție față de obiectul estetic.
 Judecata estetică, reprezintă actul de valorizare, de deliberare și de ierarhizare a
obiectelor estetice într-un câmp axiologic pe baza unor criterii.
 Emoțiile și sentimentele estetice însumează trăirile profunde și de durată a frumosului din
natura, societate, artă.
 Convingerile estetice ca idei despre frumos care au devenit mobiluri interne și care vor
orienta domeniul asimilării și introducerii frumosului în modul de viață al omului, în
relațiile sale cu lumea și cu ceilalți oameni.
 Idealul estetic este un ansamblu de idei, principii și norme teoretice care orientează și
influențează experiența estetica la nivel individual sau grupal.
Conținutul educației estetice este caracterizat prin cultura educației estetice care poate fi
analizată sub două ipostaze:
-cultura estetică obiectivă ca ansamblul de cunoștințe și capacități estetice ce urmează
să fie transmise și asimilate în procesul de învățământ.
- cultura estetica subiectivă ca rezultat spiritual produs în individ ca urmare a
acumulării culturii obiective.
Metodologia educației estetice cuprinde metode și procedee de educație estetică prin
intermediul literaturii, muzicii, artelor plastice.
30
Educația fizică sau educația psihimetrică cuprinde un ansamblu de acțiuni care contribuie la
dezvoltarea personalității elevului prin potențarea calităților psihofizice ale acestuia și pentru
asigurarea unui echilibru între ele.
Principiile educației fizice:

1. Principiul corespondenței dintre dezvoltarea fizică și cea psihică.
2. Principiul interdependenței dintre cultivarea permanentă a deprinderilor igienice sanitare
și dezvoltarea potențialului biologic.
3. Principiul deschiderii educației fizice spre activitatea sportivă de masă și de performanță.
Obiectivele educației fizice:

1. Dezvoltarea calităților fizice sau motrice de bază (forță ,rezistență, viteză, îndemnare)
2. Formarea priceperilor și a deprinderilor motrice.
3. Dezvoltarea proceselor psihice, cognitive, afective, volitive și a subsistemelor
personalității.
Conținutul educației fizice îmbracă următoarele forme:

 Exercițiile fizice care constau în repetarea sistematică a unei mișcări în vederea formării
de priceperi și deprinderi motorii și a calităților motrice.
 Gimnastica elementară, gimnastica de performanță, gimnastica ajutătoare, ca sistem de
exerciții necesară practicării unui sport.
 Sportul care include competiție și performanță, măiestrie și rafinament.
Metodologia educației fizice
Formele de organizare a educației fizice: Lecția de educație fizică, cercurile și grupurile sportive
competițiile, concursurile, excursiile, drumețiile.
31
Educația tehnologică vizează formarea unui orizont cultural și tehnologic corespunzător

producției sociale moderne, concomitent cu dezvoltarea capacităților, priceperilor, aptitudinilor
de aplicare a cunoștințelor științifice în activitatea socială.
Principiile educației tehnologice:

1. Principiul complementarității prin alternanță și conținut prin formarea intelectuală și
formarea practică.
2. Principiul integrării personalității umane în mediul social prin actiune.
3. Principiul echilibrului între acumularea cunoașterii teoretice și dezvoltarea experienței
practice.
4. Principiul proiectării resurselor aplicative ale cunoașterii științifice la toate vârstele,
nivelurile și formele de educație.
Obiectivele educației tehnologice:

1. Formarea orizontului cultural și tehnologic ca ansamblu de cunoștințe necesare orientării
în domeniul unei profesii sau a unui grup de profesii.
2. Formarea capacităților, priceperilor și deprinderilor practice acționale în vederea
desfășurării unei activități sociale.
3. Orientarea socială, școlară și profesională.
Conținuturile educației tehnologice:

1. Cultura generală care asigură dezvoltarea personalității în cadrul învățământului general
obligatoriu.
2. Cultura de profil care prelungește cultura generală pe domeniul de studiu, determinată de
evoluția structurală a personalității, elevul fiind orientat pe baza aptitudinilor și a
atitudinilor sale, spre real, uman sau economic, vocațional.
3. Cultura de specialitate sau cultura profesională care aprofundează cultura de profil fie la
nivelul învățământului profesional fie la nivelul învățământului superior.
Metodologia educației tehnologice:

Principalele forme de organizare:
1. Lecția de instruire practică.
2. Activitățile din atelier sau de pe lotul școlar.
3. Vizite și practică în unitățile de producție.
4. Cercuri tehnice, concursuri, exercițiu, dezbaterile, analiza produselor activității,tehnicile
de orientare și consiliere .
32
10/12/2018
Formele educației
Diversitatea situațiilor educaționale impune sistematizarea acestora și identificarea

principalelor ipostaze sau forme ale educației. În funcție de modul de organizare putem distinge
următoarele forme: educația formală, nonformală, informală.
Educația formală se realizează în instituții specializate, școală, universitate, în mod
sistematic, pe baza unui curriculum+planuri de învățământ, planuri școlare) și vizează, un primul
rând, acumularea unor sisteme de cunoștințe dar și formarea unor deprinderi, componente,
capacități.
Principalele caracteristici:
1. Structurarea procesului educațional pe parcursul a 15-20 ani de studiu.
2. Sistematizarea conținuturilor astfel încât elevii să fie inițiați progresiv în domeniul
cunoașterii, sa dobândească deprinderi, să-și formeze capacități și atitudini care să
permită autonomizarea treptată a educației.
3. Prin dirijarea sau conducerea procesului educațional de către specialiști cu competență
didactică.
4. Evaluarea procesului educațional pentru a facilita reușita elevilor și concomitent
transparența acțiuni didactice.
Principala limită e educației formale ține de experiența monodisciplinară a profesorilor
specializați în predarea diverselor discipline. Alți factori generatori de dezavantaje în educația
formală sunt cei care vizează supraîncărcarea și stresul: preocuparea pentru parcurgerea
volumului mare de cunoștințe impus de programă, preocuparea profesorilor de a atrage către
propria disciplină o parte cât mai mare din atenția și timpul de studiu individual al elevilor.
Educația nonformala se referă la totalitatea activităților educative desfășurate în afara
programului instituționalizat. Activității care au un caracter opțional sau facultativ ˝= educație
extrașcolară.
George Videanu precizează că educația formală a primit un impuls puternic la începutul
secolului XX când au luat ființă asociațiile de tineret care erau preocupate de completarea
educației prin alte activități decât cele de tip didactic. În 1901, liceeni germani înființează la
Berlin Asociația Păsărilor Călătoare care promova un învățământ prin călătorii și excursii.
Tot atunci se pun bazele scutismului sau cercetășiei care pune accent pe dezvoltarea fizică și
morală a copiilor și tinerilor prin călătorii, jocuri.
Trăsăturile principalele:
1. Varietatea conținuturilor
2. Flexibilitatea abordării acestora
3. Caracterul opțional sau facultativ
4. Implicarea mai profundă a elevului sau a persoanei educate în organizarea și desfășurarea
actului educațional.
33
Educația nonformală vine adesea în întâmpinarea nevoilor de educație a unor categorii

defavorizate, săraci, șomeri, analfabeți, astfel că printre obiectivele educației nonformale se
numără alfabetizarea, desăvârșire profesională sau inițierea într-o nouă profesie, a noilor
educații.
Educația informală face referire la totalitatea ideilor, deprinderilor, obișnuințelor, pe care elevii
le dobândesc în chip spontan în afara mediului educațional instituționalizat. Reprezintă expresia
experienței de viață a elevului. Practic, informal înseamnă o activitate liberă de orice formalizare,
desfășurată în afara instituției școlare. Instituția școlară nu este singura care crează situații de
învățare, toate instituțiile au un rol educativ (familie, biserica, masa media, instituții culturale)
acestea oferă mai mult sau mai puțin intenționat, mai mult sau mai puțin sistematic , cunoștințe
cu valoare formativă. Rolul școlii este de a armoniza influențele asupra formării elevului astfel
încât educația sa fie una unitară.
17/12/2018
Interdependența formal/nonformal/informal
Frontierele dintre formele educației nu sunt rigide. Între ele există interdependențe
multiple.
Rolul educației formale este de a integra influențele datorate situațiilor educative nonformale și
informale. Totodată conținuturile educației formale pot contribui în mod esențial la eficientizarea
și dezvoltarea celorlalte două forme. Școală are responsabilitatea de a prelua și a prelucra o parte
dintre mesajele educației informale.
Problema corelației dintre cele trei forme ale educației a generat puncte de vedere diferite, astfel,
unii cercetători consideră că în competiția dintre educația formală și cea informală, câștig de
cauză va avea ultima. Alții consideră că școala trebuie sa se deschidă spre conținuturile pe care
elevii le acumulează în afara școlii, sa le valorifice și în același timp, să le furnizeze elevilor
criterii pentru selectarea și interpretarea informațiilor. Necesitatea integrării celor trei ipostaze
este cu atât mai evidentă cu cât educația informală este un domeniu în expansiune iar volumul și
cantitatea informațiilor dobândite în afara școlii vor spori din ce in ce mai mult.
Modalitățile eficiente de corelare a diferitelor tipuri de conținuturi ar putea fi:

 Transferul sau utilizarea elementelor educației formale în aria educației formale și
informale.
 Preluarea în cadrul activităților școlare a unor elemente dobândite în contexte
educaționale nonformale și informale.
Pentru a ajunge la un nivel optim al integrării sunt necesare adaptări ale planurilor de învățământ
și ale programelor școlare și introducerea unor teme sau subteme noi în programele de
perfecționare a cadrelor didactice.
Educația formală are un rol dominant în pregătirea elevilor pentru învățarea continuă și pentru
selectarea, interpretarea, prelucrarea informațiilor, acumulate în afara orelor de curs.
34
Aspecte legate de problematica integrării formelor educației:

1. Profesorii trebuie sa cunoască preocupările și experiența de viață a elevilor, adică acele
aspecte legate de nivelul sociocultural și cel pedagogic.
2. Analiza informațiilor dobândite de elevi în afara școlii, prelucrarea și integrarea acestora
trebuie să se realizeze astfel încât să contribuie la atingerea obiectivelor specifice fiecărei
discipline.
3. Îmbogățirea culturii etice și estetice a profesorilor pentru a integra experiențele informale ale
elevilor în sistemul formal.
4. Amplificarea conexiunilor disciplinare și a transferurilor de metodologii și concepte deoarece
învățarea interdisciplinară reprezintă o modalitate eficientă de îmbinare, de articulare a celor trei
tipuri de conținuturi.
35
07/01/2019
Sistemul de educație. Sistemul de învățământ
Contextul în care se realizează educația poate fi delimitat și înțeles cu ajutorul următoarelor

concepte pedagogice:
1. Sistemul de educație
2. Sistemul de învățământ
3. Proces de învățământ
Sistemul de educație constituie contextul cel mai larg în care se desfășoară activitățile, acțiunile,
influențele și situațiile pedagogice într-un cadru organizat sau neorganizat.
Implică o multitudine de fenomene și fapte pedagogice integrate în structuri instituționale de tip
formal și nonformal sau exprimate spontan sub forma unei influențe nonformale.
Conceptul de sistem de educație a fost elaborat la nivel de UNESCO, societatea sugerează
necesitatea proiectării unuii sistem de educație global cu deschideri mltiple valorificate în plan
cultural, politic și economic.
Ca modul teoretic deschis S.E. semnalează importanța abordării globale a educației la scara
întregii societăți într-un spațiu și timp determinat.
Definește cadrul cel mai general de realizări a educației la scara întregii societăți prin contribuția
directă și indirectă, organizată și spontană a tuturor instituțiilor sociale și umane.
Sistemul de învățământ reprezintă cadrul sau contextul specializat în care se realizează

educația. În sens restrâns, sistemul de învățământ include ansamblul instituțiilor școlare
organizate în rețea, formal, la nivel primar, secundar, superior, impărțite pe trepte și cicluri de
educație.
Acesta constituie sistemul școlar înțeles ca parte a sistemului de educație și desemnează
totalitatea instituțiilor și organizațiilor care servesc instruirii și educării copiilor, tinerilor și
adulțilur în domeniul preșcolar, în școli generale, licee, școli profesionale, universități, școli
postliceale.
În sens larg reprezintă ansamblul instituțiilor specializate în educație organizate formal și
nonformal, dar și al altor agenți sau actori sociali cu care școala realizează raporturi de
colaborare de tip contractual și consensual.
Sistemul de învatământ conceput ca școală deschisă integrează:
 instituții scolare (grădiniță, școli primare, gimnaziale, licee, case ale copiilor, cabinete,
centre logopedice, cabinete de asistență psiho-pedagogică, universități)
 unele instituții specializate în instruire nonformală (cluburi, tabere, centre de pregătire
profesională)
 unii agenți sociali cu care școala stabilește: -relații contractuale (agenții economici,
culturali, religioși, comunitari)
 relații consensuale (familia, comunitatea locală)
Analiza sistemului de învățământ în sens larg evidențiază rolul unor agenți sau actori sociali
având calitatea de medii educaționale deschise care angajează diferite forme de colaborare cu
școala (familia, organizațiile de copii și de tineret, mass-media, comunitatea locală).
36
Procesul de învățământ constituie principalul subsistem al sistemului de învățământ.

Reprezintă dimensiunea practică și dinamică a sistemului de învățământ. Implică activități de
educație, respectiv instruire, organizate formal și informal cu cadre didactice formate la nivelul
sistemului de învățământ.
Sistemul național de învățământ este constituit din ansamblul unităților de învățământ de stat,
particulare, confesionale, autorizate sau acreditate.
Acesta prezintă următoarea structură:
1. educația timpurie de la 0-6 ani cu 2 niveluri:
 antepreșcolar de la 0-3 ani
 învățământul preșcolar de la 3-6 (care cuprinde grupa mica, mijlocie și mare)
2. învățământul primar care cuprinde clasa pregătitoare și clasele 1-4
3. învățământul secundar
 inferior/gimnazial care cuprinde clasele 5-8
 superior care poate fi învățământ liceeal cu 2 cicluri:
4. Ciclul inferior al liceului format din clasele 9 si 10.
5. Ciclul superior al liceului format din clasele 11, 12 respectiv 13 pentru învățământul seral
 învățământ profesional cu durata de minim 3 ani
6. învățământul special sau special integrat
7. învățământul terțiar sau post liceal care cuprinde învățământul post liceal
8. învățământul superior:
 universitar care cuprinde 3 cicluri:
 studii universitare de licență
 studii universitare de master
 studii universitare de doctorat
 post-universitar
Sistemul național de învățământ promovează învățarea pe tot parcursul vieții. Sistemul

național de învățământ pre-universitar este consituit din ansamblul instituțiilor de învățământ de
stat, particulare și confesionale și cuprinde: învățământul preșcolar, primar, secundar și cel post-
liceal.
Învățământul preuniversitar se organizează sub urmatoarele forme:
 învățământ cu frecvență
 învățământ cu frecvență redusă
Iar în cazul copiilor cu CES sau cei nedeplasabili din motive medicale se poate organiza
învățământ la domiciliu sau pe lângă instituțiile de asistență medicală.
Învățământul general obligatoriu în țara noastră este de 11 ani și cuprinde:
 învățămât primar
 învățământ secundar inferior
 primii 2 ani din învățământul secundar superior
Forma de organizare pentru învățământul obligatoriu este cu frecvență, pentru persoanele care au
depășit cu mai mult de 3 ani vârsta clasei se poate organiza și sub forma învățământului cu
frecvență redusă.
Învățământul profesional este organizat după finalizarea clasei a 8-a ca parte a învățământului
superior sau sub forma unor stagii de pregătire practică cu durata de 720 ore, organizate după
finalizarea clasei a 10 a de liceu.
37
Vârsta Clasa/grupa PROGRAM DE STUDIU

ciclul
0 EDUCAȚIE TIMPURIE
1 ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR
2
3 Grupa mică Nivelul I EDUCAȚIE TIMPURIE
4 Grupa mijlocie ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR
5 Grupa mare Nivelul II
6 Clasa
pregătitoare
7 I
8 II ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR
9 III
10 IV
11 V ÎNVĂȚĂMÂNT SECUNDAR INVĂȚĂMÂNT
12 VI INFERIOR GIMNAZIAL
13 VII
14 VIII
15 IX ÎNVĂȚĂMÂNT Învățământ secundar Învățământ

16 X SECUNDAR superior (liceal) filieră secundar superior
17 XI SUPERIOR tehnologică și professional doar
18 XII vocațională. cu Certificat de
19 XIII Certificat de calificare calificare
profesională/bacalaureat profesională.
Învățământ terțiar
non-universitar >Învățămant
postliceal > Certificat de educație profesională
Ciclul I Studii universitare de licență > diploma de licență
Ciclul II Studii universitare de master > diploma de master
Ciclul III Studii universitare de doctorat > diploma de doctorat
Educația timpurie
Are în vedere copii cu vârsta între 0-7 ani și este structurată în 2 niveluri
 antepreșcolar
 preșcolar
Educația antepreșcolară se poate desfășura în creșe, unele grădinițe și centre de zi, de stat sau
private. Învățământul preșcolar este structurat pe 2 niveluri. Nivelul 1 urmărește socializarea
copiilor cu vârste cuprinse între 3 și 5 ani, iar nivelul 2 are ca obiectiv pregătirea pentru școală a
copiilor cu vârste între 5 și 6 ani. Copii sunt organizați pe grupe de vârstă omogene, dar există și
posibilitatea constituirii unor grupe combinate. În funcție de programul de funcționare, putem
distinge grădinițe cu program normal, prelungit sau săptămânal.
Învățământul primar are în componență clasa pregătitoare și clasele 1-4. În clasa pregătitoare
sunt înscriși copii care au împlinit vârsta de 6 ani până la data începerii anului școlar. La
38
solicitarea scrisă a părinților, a tutorilor sau a susținătorilor legali pot fi înscriși în clasa
pregătitoare și copii care implinesc vârstă până la sfârșitul anului calendaristic. În clasa
pregătitoare și în clasa I nu există noțiunea de repetenție, se valorifică strategia de evaluare
formativă continuă cu rolul de a regla activitatea instructiv educativă și de a oferi un feed-back
permanent elevilor care să le permită remedierea la timp a diferitelor probleme.
În funcție de dificultățile de învățare identificate se pot asigura planuri de intervenție
personalizată și se acționează în funcție de nevoile reale ale elevului. Pentru persoanele care
depășesc cu 4 ani vârsta corespunzătoare clasei și care din diferite motive nu au absolvit
învățământul primar până la vârsta de 14 ani se pot organiza programe educaționale de tipul „a
doua șansă”
Învățământul secundar inferior ciclul I se organizează și funcționează în cadrul instituțiilor de
învățământ preuniversitar I-IV, V-VIII, X-XII sau V-XII și cuprinde clasele V-VIII, face parte
din învățământul general obligatoriu. Profilul de formare a absolventului de gimnaziu are ca
repere cele 8 competențe cheie : comunicare în limba română și în limba maternă, comunicare în
limbi străine, competențe matematice și competențe de bază în științe și tehnologii, competențe
digitale, competența de a învăța să înveți, competențe sociale și civice, spirit de inițiativă și
anteprenoriat și senzibilizare și expresie culturală. Absolvenții învățământului gimnazial obțin
diploma de absolvire. La sfârșitul ciclului gimnazial are loc evaluarea națională a elevilor de
clasa a VIII-a în baza unei metodologii elaborate de Ministerul Educației Naționale. Examenul se
desfășoară anual, într-o singură sesiune și reprezintă o modalitate de evaluare sumativă a
competențelor dobândite pe parcursul învățământului secundar inferior. Rezultatele obținute sunt
decisive pentru evoluția ulterioară a elevului. După absolvirea gimnaziului, elevii urmează
învățământul liceal sau profesional, iar absolvenții care nu-și continuă studiile în învățământul
liceal pot parcurge până la vârsta de 18 ani cel puțin un program de pregătire profesională pentru
dobândirea unei calificări conform cadrului național al calificărilor. Pentru persoanele care
depășesc cu peste 4 ani vârstă corespunzătoare clasei și care nu au absolvit învățământul
secundar inferior Ministerul Educației Naționale în colaborare cu instituțiile locale pot organiză
programe educaționale de tipul „a doua șansă” în scopul promovării învățământului obligatoriu.
Obiectivele autoeducației sunt proiectate special pentru îndeplinirea tuturor funcțiilor menționate
anterior. Acestea pot fi grupate pe 2 nivele de generalitate:
1. obiective generale
2. obiective specifice
Obiectivele generale ale autoeducației sunt structurate în jurul idealului sau al scopului
transformării obiectului educației în subiect al propriei sale formări.
A. Dezvoltarea capacității de autocunoaștere și autoevaluare.
B. Conștientizarea necesității schimbării de sine în sensul cerințelor psihologice și
sociale ale mediului școlar și extrașcolar.
C. Formarea și interiorizarea sistemului de valori fundamentale în raport cu conținuturile
generale ale educației cu accent pe :
39
 Binele moral
 Adevărul științific
 Frumos
Obiectivele specifice ale autoeducației vizează formarea și dezvoltarea unor capacități
superioare care pot fi operaționalizate de către fiecare profesor și elev în context școlar și
extrașcolar.
A. Cunoașterea de sine care ii permite omului să se autodefinească în mod just și să-și
cunoască limitele;
B. Proiectarea devenirii personale, aceasta are un caracter realist dacă este gândită pe
baza cunoașterii de sine;
C. Confruntarea cu sine;
D. Încrederea în forțele proprii bazata pe tehnici de autosugestie;
E. Gradarea sarcinilor care trebuie îndeplinite pentru atingerea integrală a obiectivelor;
F. Cultivarea echilibrului psihic care implică depășirea stărilor emoționale de tipul
teamă, irascibilitate, neîncredere în forțele proprii.
G. Cultivarea atitudinii corecte față de propriile greșeli și de greșelile altora, ținând
seama de criteriile propuse pentru îndeplinirea obiectivelor;
H. Cultivarea preocupării pentru lucrul bine făcut;
I. Valorificarea succesului, dar și a insuccesului prin cultivarea unor calități
psihomorale speciale, de exemplu rezistența la frustrare;
J. Valorificarea dorinței de a învăța continuu;
K. Realizarea periodică a unor examene de conștiință menite să guverneze
comportamentul în sensul autoeducației în contextul educației permanente.
Factorii autoeducației
Autoeducația este determinată de o serie de factori a căror forță depinde de vârsta persoanei, de
complexitatea și continuitatea dezvoltării, de devenirea creativității, de sistemul personal de
valori, de progresul cunoașterii științifice, de dinamica solicitărilor sociale și profesionale, de
timpul liber.
Dezvoltarea psihică și dezvoltarea socială sunt posibile pe tot parcursul vieții. Pe măsură ce omul
înaintează în vârstă și învață ce și cum sa învețe, cum să valorifice experiența personală și cea
socială aceste calități devin cadrul și sursa dezvoltării prin învățare individualizată și autodirijată.
Inteligența și creativitatea impugn valorificarea factorilor anteriori și a calităților precizate prin
activități de învățare permanentă. Trăsăturile de personalitate, datorită caracterului lor dinamic,
flexibil, se conturează, se formează, se perfecționează prin implicarea active a individului în
experiențe personale diverse, prin desfășurarea simultană și convergentă a acțiunilor
educaționale intreprinse de alții și de sine.
Uzura morală a cunoștințelor provocată de dezvoltarea fără precedent a științelor și a tehnologiei
impune profesionistului să se instruiască permanent. Însușirea noilor cunoștințe se corelează cu
formarea unor competențe noi și complexe. Fenomenului uzurii i se adaugă deteriorarea
cunoștințelor provocată de uitare.
Dinamica profesională face ca oamenii să-și schimbe nu numai locul de muncă ci și profesia,
ceea ce impune însușirea de noi cunoștințe și deci formarea unor noi competențe.
Timpul liber este un factor important pentru autoeducație în măsura utilizării rationale din punct
de vedere pedagogic, cee ace permite utilizarea lui ca resursă educațională flexibilă în plan
intelectual, moral, civic, estetic și professional.
40
Factorii autoeducației pot fi interpretați și ca premise ale autoeducației eficiente. În analiza

acestora intervin factorii de natură psihologică, psiho-pedagogică și psiho-socială :
 Responsabilitatea elevului pentru propria devenire
 Stimularea activismului în procesul de automodelare a personalității
 Folosirea rațională a bugetului de timp
Dinamica autoeducației poate fi pusă în evidență ca rezultat al intersecției dintre condițiile
interne și cele externe ale autoeducației.
Condițiile interne ale autoeducației sunt:
 Cunoașterea de sine ca premisa psihologică a autoeducației.
 Afectivitatea pozitivă care întreține sentimentul satisfacției pe tot parcursul unei activități
 Corelarea sentimentului responsabilității în activitate cu cel al satisfacției pe care ți-o
oferă munca de autoeducație.
 Valorificarea contradicțiilor interne care apar în procesul autoeducației de tipul
contradicției între aspirație și posibilitate.
 Stabilirea unei relații optime între sentimentele de mulțumire și de nemulțumire fata de
sine, de satisfacție sau de insatisfacție față de propria activitate.
 Valorificarea propriei filozofii sau concepții de viață ca mijloc de armonizare a acțiunilor
elevul, studentului, cu scopul și în sensul autoeducației și al educației permanente.
Condițiile externe ale autoeducației :
 Valorificarea progreselor înregistrate prin revoluția științifică și tehnică și prin
informatizarea societății contemporane din perspectiva
 Condiționarea autoeducației de dinamica vieții sociale, care oferă numeroase șanse de
reușită, dar și tendințe nefavorabile în plan pedagogic
 Sprijinirea externă a procesului de autoeducație care poate proveni din surse variate și
nenumărate
 Valorificarea tuturor resurselor de autoformare și de autodezvoltare morală
Metodologia autoeducației include metode de autocunoaștere și autoevaluare, metode de
autoinstruire, de autocercetare, de autostimulare a propriului potențial creativ, de automobilizare,
de autoconducere valorică. Sunt preluate și valorificate toate metodele didactic, dar și metodele
utilizate în alte domenii complementare cu cel al educației intelectuale.
Un model de clasificare a metodelor autoinstruirii cuprinde:

1. Metode pentru dezvoltarea rațiunii, a proceselor intelectuale (autoconvingerea,
autosugestia, autoprogramarea educației, autoelaborarea regulilor personale)
2. Metode pentru dezvoltarea afectivității pozitive (autostimularea, autocondamnarea,
autoconsolarea)
3. Metode pentru dezvoltarea voinței (auto comanda, auto interzicerea, auto aprobarea)
Andrei Bârnă elaborează un model care conține 5 categorii:

I. Metode de precizare a conținutului autoeducației cum ar fi: programarea autoeducației,
elaborarea de reguli personale, deviza, jurnalul intim.
41
II. Metodele de autoevaluare în autoeducație: auto observarea, auto analiza, reflexia

personală, auto controlul, auto raportul.
III. Metode de autostimulare a preocupărilor auto formative: autoconvingerea, auto
comanda, autoaprecierea, autocritica, autosugestia, comunicativitatea, autoexemplul
autoexersarea, jocul cu efecte auto formative.
IV. Metode de auto constrângere (auto dezaprobarea, auto renunțarea)
V. Metode de autoeducație a creativității (planul rezumativ, lectura creativă, scrierea
creativă)
În concluzie, metodele de autoeducație se combineă în multiple variante în funcție de obiectivele
în cadrul în care se desfășoară acțiunea de autoformare, de resursele avute la dispoziție. În toate
situațiile trebuie valorizate la nivel optim relațiile autoeducației cu educația și educația
permanentă cu valorificarea deplină a resurselor educabilității.
Autoeducația interacționează în special cu educația și cu educația permanentă.
Educația prin alții este o premisă dar și o condiție pentru autoeducație.
Autoeducația reprezintă produsul superior al educației precum și criteriul de apreciere a
eficienței acesteia.
Autoeducația constituie o consecință a educației permanente și în același timp o condiție pentru
educația permanentă pe care o sprijină, o favorizează. Totodată autoeducația este și o
componentă a educației permanente.
42

Pedagogie PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pedagogie PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FUNDAMENTELE PEDAGOGIEI

Bocoș,M & Juncan.D (2008). Fundamentele pedagogiei. Teoria si metodologia

Mod de consemnare a bibliografiei

Consemnarea bibliografiei în text:

2. Dacă preluăm doar ideea, vom consemna numele autorului și anul.

Consemnarea bibliografiei în lista finală:

I. CONSTITUIREA PEDAGOGIEI CA ȘTIINȚĂ

2. Pedagogia este o știință socio-umană specializată în studiul educației.

f. Contextul general al educației definește cadrul instituțional de realizare a educației:

3. Evoluția pedagogiei. Tranziția spre științele educației.

1. Etapa empirică / preștiințifică.

2.1.Reprezentanții pedagogiei antichității

2.2. Subetapa Pedagogia Evului Mediu

1.3.Subetapa Renașterea Timpurie

A. Legitimarea academică s-a produs prin universitarizarea și instituționalizarea

I. Evoluția conceptului de educație

1. Perspectiva limitată – reducționistă- induce semnificația de creștere, cultivare

1. Concepția social-centrică interpretează educația din perspectiva pregătirii omului, pentru

Punctul de plecare al acestor concepții îl găsim în filozofia greacă.

1. Educația ca produs reflectă o necesitate de ordin social astfel, trebuie înțeles

2. Educația ca proces reflectă o societate de natură psihologică angajată la nivelul

3. Educația ca activitate reflectă o necesitate de natură psihologică și socială a

Ioan Ceghit identifică următoarele posibile perspective de înțelegere a educației:

La nivelul unui concept pedagogic fundamental educația constituie o activitate specific

II. Caracteristicile educației

Procesul de învățământ a devenit o acțiune pe baza unor elemente anticipative de

1.ACȚIUNE CARACTERISTICILE 3.CARACTERUL

CARACTERUL 5.CARACTERUL 4.CARACTERUL

III. Funcțiile educației

Concentrează atributul activității de formare permanentă a personalității umane realizabil

Toate cele trei funcții contribuie la formarea și dezvoltarea personlității umane.

2) Funcția de dezvoltare conștientă a potențialului bio-psihic al omului.

3) Funcția de pregătire a omului pentru integrarea sa în viața socială.

IV. Structura acțiunii educaționale

Mesajul educativ are o forță transformatoare asupra OS”

9) Conversiunea inversă externă oferă subiectului informații în legătură cu efectele acțiunii

Idealul educațional reprezintă finalitatea de maximă generalitate care orientează și dirijează

Rolul obiectivelor educaționale se exprimă în funcțiile lor specifice:

1. Funcția axiologică de comunicare a unor valori.

2. Funcția de anticipare a rezultatelor educației.

4. Funcția de organizare, orientare și reglare a procesului instructiv-educativ.

Această relație poate fi reprezentată grafic astfel:

1) După modul de raportare la sistemul de educație

2) După gradul de generalitate

3) După conținutul psihologic

II. Obiective specifice domeniului afectiv

III. Obiective specifice domeniului psiho-motor.

Educația intelectuală - Vizează activitatea de formare și dezvoltare a personalității umane prin

Aspectele educației intelectuale care rezultă din analiza definiției sunt:

Principiile educației intelectuale:

Obiectivele educației intelectuale

Conținutul educației intelectuale

Metodologia educației intelectuale

Principiile educației morale

Obiectivele educației morale:

Conținutul educației morale reflectă două dimensiuni generale care vizează:

Metodologia educației morale

Principiile educației estetice:

Obiectivele educației estetice:

Elementele structurale ale atitudinii estetice sunt:

Principiile educației fizice:

Obiectivele educației fizice:

Conținutul educației fizice îmbracă următoarele forme: