Curs 3: Educația: definiții, caracteristici, funcții, structură

Educația este concept fundamental elaborat prin valorificarea progreselor

înregistrate în etapa de evoluție științifică a pedagogiei.
Etimologia cuvântului ”educație”:
a) lat. ”educatio” (dedus din ”educo”/”educare”) – ”creștere”, ”hrănire”, ”formare”.
Inițial, ”a educa” era tot una cu a avea grijă de creșterea sau formarea copilului.
b) lat. ”educo”/”educere” – ” a scoate din”, ”a ridica”, ”a înălța”, ceea ce însemna
transformare, trecere de la o stare la alta.
Cuvântul în sine, ”educatio”, a fost pus în circulație pe la 1527, substituindu-se
termenilor de ”instruire” sau ”înființare”.
 Definiții ale educației

R. Hubert (1961): educația este limitată la specia umană; educația este o acțiune
orientată către un scop.
Em. Planchard: educația constă într-o activitate sistematică, exercitată de adulți
mai ales asupra copiilor și adolescenților cu scopul de a-i pregăti pentru viață.
N. Sillamy: educația este arta de a dezvolta calități morale, intelectuale și fizice
pe care copilul le posedă în stare potențială.
G. Mialaret (1993): educația este proces relațional, rezultat al unei acțiuni, dar și
instituție socială; conținuturile educației sunt intelectuale, morale, estetice etc.
S. Cristea (2010, p. 4) – educația este activitate psihosocială cu funcție centrală
de formare-dezvoltare a personalității, proiectată conform unor finalități, prin acțiuni
educaționale/didactice structurate pe baza corelației subiect (educator) – obiect
(educat), realizabilă prin conținuturi și forme generale proprii într-un context intern
(climat psihosocial) și extern, deschis (sistem social, de educație/de învățământ).
 Caracteristicile educației

• caracter specific uman – fără conștiință nu există educație

• caracter social-istoric – educația este un ansamblu de acțiuni deliberate sau nu din partea
societății, într-o anumită perioadă istorică asupra individului; educația reflectă transformările
cultural specificul valorilore globale (universale) și particulare (naționale) acumulate într-un timp
și spațiu determinat
• caracter universal – educația reflectă tot ceea ce a acumulat omenirea din punct de vedere
material și spiritual
• caracter național – educația reflectă specificul valorilor culturale naționale în contextul valorilor
culturale universale
• caracter teleologic/finalist – educația se realizează în perspectiva unui ideal de personalitate
umană, acordat la repere culturale și istorice bine determinate
• caracter axiologic – educația se realizează în spiritul unor valori general-umane (binele moral,
adevărul științific, adevărul științific aplicat, frumosul, sănătatea), exprimate pedagogic prin
conținuturile generale ale educației (morale, intelectuale, estetice, aplicative/tehnologice,
psihofizice)
 • caracter prospectiv – educația este orientată spre viitor; sesizează tendințele de evoluție a educației,
valabile pe termen mediu și lung, precum și a acelor schimbări/transformări care sunt prioritare pentru
viitor
• caracter necesar și permanent – ”educația permanentă” sau ”educația continuă”; educația pe tot
parcursul vieții (temă distinctă)
• caracter determinant în dezvoltarea personalității – este reflectat la nivelul conceptului pedagogic
de ”educabilitate”, care definește resursele de dezvoltare ale personalității umane (ereditate, mediu,
educație); educabilitatea este o particularitate specifică omului de a se modela și dezvolta sub influența
factorilor de mediu și educație, pornind de la potențialul ereditar (S. Cristea, ”Dicționar de termeni
pedagogici”, EDP, 1998)
- ereditatea – premisă naturală, biologică și psihologică
- mediul – condiție naturală și socială (culturală, comunitară, economică, politică)
- educația – resursă determinantă, dar nu în orice situație, ci într-un anumit context (dezvoltare generală
normală, societate/școală democratice), prin valorificarea deplină a premiselor ereditare și a condițiilor sociale
Educația trebuie realizată la un nivel superior pentru a fi factor determinant al dezvoltării personalității
umane!
 Funcțiile educației (apud Cristea, 2010)

S. Cristea (2010, pp. 153-155) abordează trei categorii de funcții ale educației:
1. funcție centrală (de bază) a educației: formarea-dezvoltarea personalității în vederea integrării
psihosociale permanente
2. funcții principale ale educației (implicate direct în realizarea funcției centrale):
a. funcția de umanizare - formarea-dezvoltarea personalității umane în vederea valorificării maximale a
resurselor sale psihologice (cognitive, noncognitive)
b. funcția socială – integrarea socială a persoanei la toate nivelurile sistemului social global:
b‘) funcția culturală – formarea-dezvoltarea personalității prin intermediul valorilor spirituale și materiale preluate
din toate domeniile cunoașterii umane (știință, tehnologie, artă, filosofie, morală, religie, politică, economie etc.)
b'‘) funcția politică – formarea-dezvoltarea personalității prin intermediul valorilor civice
b''‘) funcția economică - formarea-dezvoltarea personalității prin intermediul valorilor tehnologice, aplicative
3. funcții secundare, derivate ale educației:
c. funcția de informare, de culturalizare, de asistență psihologică (derivate din funcția culturală)
d. funcția de protecție socială, de propagandă/ideoologizare (derivate din funcția politică)
e. funcția de specializare, de profesionalizare, de asistență socială (derivate din funcția economică)
 Structura educației

•Structura de bază a educației: educatorul (subiectul educației) – individual/colectiv și educatul (obiectul educației) – fiu,
preșcolar, elev, student, cursant
•Finalitățile macrostructurale ale educației (ideal, scopuri generale ale educației)
•Finalitățile microstructurale ale educației (obiectivele educaționale) – conținuturile – metodologia – evaluarea
•Normativitatea pedagogică
•Proiectul pedagogic curricular
•Mesajul pedagogic comunicat
•Repertoriul comun (capacitatea empatică a educatorului de a transpune mesajul pedagogic la nivelul celui educat)
•Mesajul pedagogic interiorizat
•Strategia de dirijare a educației/instruirii
•Evaluarea răspunsului dirijat – evaluarea cunoștințelor, deprinderilor, aptitudinilor etc.
•Conexiunea inversă externă – reglare/autoreglare continuă a rezultatelor activității (corectare, ameliorare, restructurare
etc.)
•Răspunsul autodirijat
•Conexiunea inversă internă – evaluarea răspunsului autodirijat
•Strategia de autodirijare a instruirii
•Contextul intern și extern al educației – ambianța educațională în cadrul unei acțiuni educative specifice/câmp
psihosocial extern
 Concluzii

Sintetizând, se poate afirma că:

• Educația este o activitate psihosocială, bazată pe valorificarea cerințelor
psihologice ale educatului, în funcție de cerințele sociale, externe.
• Educația este un fenomen social, transmite experiența de cunoaștere
teoretică și practică, valorile culturii și civilizației de la o generație la alta.
• Educația este un proces care implică mai multe ființe umane aflate în
relație de comunicare
• Educația este produs social determinat de condițiile externe.