VIZITIU RAZVAN – ALEXANDRU

3C – AMG

PEDAGOGIE - SUPORT DE CURS 1

- REZUMAT –

  Factorii dezvoltarii ontogenetice sunt: ereditatea, mediul si educatia ca subfactor

distinct al mediului.

Termenul de „pedagogie” provine din cuvintele greceşti pais, paidos (copil) şi agoge
(acţiunea de a conduce). Din combinarea celor două concepte s-a obţinut un nou termen
paidagogus, care se referă la persoana care conduce copilul la şcoală. În timp, termenul
de ,,pedagogie” defineşte ansamblul preocupărilor cu privire la problematica fenomenelor
educaţionale.

Pedagogia ca ştiinţa se consideră că ar fi parcurs două etape principale în evoluţia sa. In

Romania conceptul s-a impus în secolul al XVIII- lea, fiind prezentat de către Iosif Moesiodax în
„Tratatul despre educaţia copiilor sau pedagogia”.

O ştiinţă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a.) să aibă un domeniu propriu de cercetare, adică un obiect de studiu specific;
b.) să posede o metodologie adecvată, mijloace anume de studiere a domeniului;
c.) să aibă un limbaj specific, constituent pentru a descrie domeniul de realitate;
d.) să includă identificarea şi clasificarea legităţilor ce guvernează domeniul de realitate receptiv;
e.) să presupună formularea, pe baza legilor descoperite, a constatărilor teoretice explicative, de
anumite predicţii despre evoluţia fenomenelor supuse cercetării.
Complexitatea fenomenului educaţional, diversitatea sarcinilor şi a provocărilor la care
pedagogia contemporană a fost nevoită să răspundă au determinat necesitatea consolidării
caracterului ei interdisciplinar.
Evoluţiea pedagogiei în raport cu alte ştiinţe sociale delimitează două linii de
evoluţie:
1. Curentul individualist
2. Curentul sociologic sau sociologismul

Ereditatea
Conceptul "ereditate" provine de la cuvântul latin heres-mostenitor. Ereditatea poate fi
definita ca însusirea fundamentala a materiei vii de a transmite de la o generatie la alta, sub
forma codului genetic, mesajele de specificitate ale speciei, grupului si individului. Remarcam în
acest context faptul ca identitatea genetica este practic imposibila între antecesori si descendenti,
probabilitatea unei identitati absolute fiind de 1 la 70 de trilioane. Rezulta astfel ca din punct de
vedere genetic fiecare individ este diferit, unic si irepetabil în raport cu toti ceilalti din trecut,
prezent, sau viitor.
VIZITIU RAZVAN – ALEXANDRU
3C – AMG

Principalele rezultate ale cercetarilor genetice ce au relevanta pentru sfera fenomenului

educational sunt:
a. Pe cale genetica sunt transmise nu trasaturile antecesorilor ci un complex de predispozitii sau
potentialitati;

b. Spre deosebire de caracteristicile morfologice si biochimice, ereditatea însusirilor psihice este

rezultatul unei determinari poligenetice;

c. Diversitatea psihica a subiectilor umani nu este rezultatul exclusiv al factorilor ereditari ci si al

factorilor de mediu;

d. Determinatiile ereditare se pot exprima la diferite momente de vârsta sau pot ramâne în stare
latenta pe tot parcursul vietii individului în absenta unor factori activizatori;

e. Unele aspecte ale vietii psihice sunt puternic determinate ereditar (temperament, aptitudini,
emotivitate) iar altele mai putin (caracter, vointa, atitudini);

f. Ereditatea umana, spre deosebire de cea animala, confera cea mai mica încarcatura de
comportamente instinctive. Astfel, specia umana are cea mai lunga copilarie deoarece animalului
îi este dat prin instincte tot ceea ce trebuie sa stie pentru a supravietui pe când omul trebuie sa
învete majoritatea lucrurilor necesare asigurarii supravietuirii.

Concluzionând putem spune ca factorul genetic este o premisa naturala a dezvoltarii, cu

actiune probabilistica, oferind fie o ereditate normala ce trebuie valorificata, fie o ereditate tarata
ce poate fi compensata în diverse grade.

Mediul

Mediul este constituit din totalitatea elementelor externe cu care individul interactioneaza, direct
sau indirect, pe parcursul dezvoltarii sale.
Distingem în acest context existenta unei clasificari:
a. după conţinut: mediul natural geografic sau mediul social sau informaţional;
b. după acţiune: mediul cu acţiune directă (alimentaţie, climă) sau indirectă (nivel de
trai, grad de civilizaţie);
c. după apropierea influenţei: mediul proximal (obiecte, persoane, situaţii zilnice) sau
distal (războiul din Irak, prabuşirea turnurilor gemene).

Educaţia
Conceptul de educaţie, din punct de vedere etimologic, cunoaşte două explicaţii,
oarecum distincte:
1.) educo- educare (lat.) = a alimenta, a creşte, a îngriji
2.) educe- educere (lat.) = a duce, a conduce, a scoate.
VIZITIU RAZVAN – ALEXANDRU
3C – AMG

Prin reunirea într-un singur concept a celor două interpretări obţinem sintagma „evoluţie
dirijată” cu înţelesul primar de „scoatere din natură”, iar pe de altă parte „creştere, actualizare a
unor potenţialităţi existente doar în stare latentă”.
Pe lângă această perspectivă etimologică, se mai delimitează şi alte perspective
referitoare la educaţie:
- perspectiva acţională
- perspectiva procesuală
- perspectiva relaţionala.
Ca urmare a evoluţiei sale, educaţia şi-a păstrat rolul ei important de a transmite de la o
generaţie la alta întreg tezaurul de valori materiale şi spirituale
acumulate de societate.
Educaţia este o realitate psihosocială complexă, cu multe sensuri, de aceea trebuie
abordată la un anumit nivel de conceptualizare, ce corespunde pedagogiei ca ştiinţă.
Educaţia are anumite caracteristici, ce îi oferă apanajul omului şi socialului, care se pot enunţa
astfel:
a. caracter social- istoric şi politic, educaţia contribuie la dezvoltarea societăţii şi, prin
ea, valorile sunt asimilate şi interiorizate de educaţi;
b. caracter naţional, „determinat de modelul de cultură propriu fiecărei naţiuni în
parte”;
c. caracter internaţional, prin educaţie se încearcă să se soluţioneze problemele lumii
contemporane;
d. caracter axiologic, prin raportarea educaţiei la valori;
e. caracter prospectiv, permanent;
f. caracter holistic, prin conjugarea tuturor formelor educaţiei;
g. caracter dialectic, prin valorificarea relaţiei educator-educat;
h. caracter teleologic, prin raportarea la anumite scopuri.

Funcţiile educaţiei sunt exprimate în termeni de finalităţi ale educaţiei: ideal, scop şi
obiective si cuprind ansamblul de operaţii şi acţiuni prin care se realizează activitatea de
formare-dezvoltare a personalităţii umane la nivel de sistem.
Funcţia educaţiei se referă la atributul activităţii de formare-dezvoltare permanentă
a personalităţii umane şi relaţia dintre cerinţele de formare exprimate la nivel social şi
necesităţile de dezvoltare resimţite la nivelul structurii personalităţii umane.
Structura educaţiei cuprinde acele elemente componente necesare pentru îndeplinirea
funcţiei centrale a activităţii de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii umane.
1.) subiectul educaţiei,educatorul, ce iniţiază educaţia, proiectează şi orientează mesajul
pedagogic
2.) obiectul educaţiei, educatul care receptează şi valorifică mesajul pedagogic.
Majoritatea specialiştilor ne comunică faptul că la nivelul educaţiei se delimitează trei
categorii de funcţii principale:
1. funcţia de selectare, prelucrare, transmitere a informaţiilor, valorilor de la societate la
VIZITIU RAZVAN – ALEXANDRU
3C – AMG

individ, asigurând existenţa unei continuităţi informaţionale între generaţii, cu posibilitatea

evoluţiei culturale şi tehnologice.
2. funcţia de dezvoltare a potenţialului biopsihic al omului, care urmăreşte atingerea unor
finalităţi formulate explicit sau implicit, care generează modificării pozitive, de durată la nivel
cognitiv, afectiv/motivaţional şi comportamental la obiectul educaţiei.
3. funcţia de asigurare a unei inserţii sociale active a subiectului uman, care relevă
dimensiunea socio-economică a educaţiei, adică necesitatea de a pregăti indivizii pentru
integrare socială şi profesională optimă.