Lecţia 4. Educabilitatea.

Formarea și dezvoltarea personalității

SCHEMA LECȚIEI

1. Educaţia fiinţei umane presupune - inevitabil – raportare la educabilitate.

Educabilitatea reprezintă, în sensul cel mai general, capacitatea individului uman de a fi
receptiv la influenţele educative.
2. Ereditatea reprezintă predispoziţiile (polivalente) denatură anatomo-fiziologică
înnăscute si/sau transmise genetic de la generaţiile anterioare la urmaşi. Fondul genetic
limitează acţiunea influenţelor educative. Reţinem că receptivitatea maximă a individului
la educaţie este programată genetic pentru anumite perioade ale vieţii.
3. Mediul - în sensul cel mai larg - cuprinde toţi factorii fizici şi socio-umani ce pot
influenţa individul. Cele mai importante medii educaţionale sunt: familia, şcoala, mediul
şi comunitatea profesionale, etnocomunitatea, comunitatea naţională. Influenţele
educaţionale generate de aceste medii pot fi instituţionalizate sau nu, pot fi mai puţin
controlate şi dirijate social.
 4. Factorii, formării şi dezvoltării personalităţii umane – ereditatea, mediul, educaţia
- interacţionează complex generând consonanţe sau disonanţe educative, conducând la
grade diferite de adaptare/inadaptare.

DETALIERI...................
1. Ce este educabilitatea?

În sensul cel mai larg aproximăm educabilitatea ca desemnând „capacitatea (umană

- n.n.) posibilă de a educa şi a fi educat”1.
Ea este valorizată, evident, numai într-o relaţie de tip educaţional –, relaţie care implică
acţiunea conjugată a mai multor categorii de elemente subiective şi obiective. În
psihopedagogie se asociază termenului „educabilitate” şi următoarea conotaţie:
„potenţialul de formare umană sub influenţa factorilor de mediu sau educaţionali”2.
Aproximativ acelaşi sens conferă educabilităţii E. Păun (dintr-o perspectivă socio-
pedagogică) susţinând ca reprezintă ,,disponibilitatea (sau capacitatea) omului de a fi
receptiv la influentele educative (organizate sau nu) şi de a realiza, pe această cale,
acumulări progresive ce se vor concretiza în comportamentul său socio-individual”3.
Considerând – fie şi la nivel general deocamdată – ansamblul complex de
elemente de care depinde educabilitatea fiinţei umane, putem accepta ca fiind o
evidenţă faptul că această capacitate/disponibilitate de a fi educat sau a se (auto)educa
comportă o variabilitate foarte mare; din acest punct de vedere există persoane
educabile în diferite grade.
Pentru educatori, pentru profesori este foarte important să cunoască dacă
persoana (de educat) se încadrează în categoria semieducabililor (cu deficiente
recuperabile sau compensate parţial) sau chiar cea a ineducabililor (persoane
caracterizate prin incapacitate psihofizică generală, gravă şi definitivă)4.
Fără îndoială că factorii externi educatului sunt – în fond – la fel de importanţi.
Să reţinem deocamdată că în fond educabilitatea este „un ansamblu de şanse – de
a fi eficient ca educator şi de a profita de relaţia educaţională ca educat”5.

2. Formarea și dezvoltarea personalității

Relaţia ereditate-mediu-educaţie. Interacţiunea factorilor dezvoltării umane

Este uşor de dedus că personalitatea este o permanentă construcţie, rezultantă a

influentelor ereditare, sociale, educative.
Concepţia referitoare la tripla condiţionare a apărut la jumătatea acestui secol şi s-a
format pe baza rezultatelor cercetării ştiinţifice.

1
E. Macavei, Pedagogie. Propedeutică. Didactică, Editura Didactică şi Pedagogică Regia Autonomă, Bucureşti, 1998, p. 101
2
I. Negreţ, Educabilitatea. Factorii dezvoltării personalităţii, în: L. Jinga şi E. Istrate (coord.), Manual de pedagogie, Editura
All, Bucureşti, 1998, p. 91
3
E. Păun, Educabilitatea, în: I. Cerghit şi L. Vlăsceanu (coord.), Curs de pedagogie, Bucureşti, 1988, p. 37
4
E. Macavei, op.cit., p. 102, 488-495; T. Kulcsar, Factorii psihologici ai reuşitei şcolare, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1978, p. 84-129; C. Cucoş, (coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, Editura
Polirom, Iaşi, 1998, p. 303-309
5
E. Macavei, op.cit., p. 102; Istoria pedagogiei reţine poziţiile diferiţilor gânditori faţă de problema şanselor educaţiei asociate în
două categorii fundamentale de teorii - optimismul pedagogic (cu nuanţe până la exagerare; Comenius, Rousseau ş.a.) şi
scepticismul pedagogic (Schopenhauer, Nietzsche, Sartre ş.a.)
 În literatura de specialitate opiniile cu privire la dezvoltarea personalităţii
acceptă existenţa a trei factori care influenţează fundamental: ereditatea, mediul şi
educaţia6.
Ereditatea include predispoziţiile cu valoare polivalentă de natură anatomo-fiziologică
înnăscute şi/sau transmise genetic de la generaţiile anterioare la urmaşi.
Există o ereditate generală, a speciei, ce se transmite genetic (de exemplu: bipedismul,
conformaţia corporală, elemente generale legate de structura şi funcţionarea analizatorilor
etc.) şi există o ereditate specială, ce presupune transmiterea anumitor caractere individuale
urmaşilor.
Ereditatea este esenţială în orice proces formativ (de instruire – educare a individului).
Exemplificăm sumar doar: capacitatea senzorio-perceptivă depinde de particularităţile
anatomo-fiziologice ereditare şi înnăscute ale analizatorilor; memoria, la rândul ei, depinde
de însuşirile biofizice şi biochimice ale celulei nervoase, de însuşirile acizilor nucleici (mai
ales ARN) precum şi alte elemente determinate de particularităţile SNC; inteligenţa - ca
predispoziţie (în dimensiunea ei aptitudinală) e determinată genetic. Formula
temperamentală individuală se bazează pe biotipul determinat de sistemul cerebro-spinal,
cel neurovegetativ, cel endocrin şi metabolism. Nu în ultimul rând (şi nu ca ultim element)
kinestezia ca şi capacitate potenţială, este dependentă de particularităţile biofizice ale
materiei osoase, ale fibrelor musculare şi nervoase. Şi exemplele pot continua.
În ceea ce priveşte relaţia ereditate-mediu, interacţiunile sunt evidente. Individul
posedă un genotip, unul individual şi un potenţial de formare (epigenetic) preponderent
psihic7. Subliniem faptul că în raport cu acest potenţial epigenetic educaţia, factorii de
mediu pot acţiona cu mai mica sau mai mare libertate8.
Prin urmare ereditate favorabilă asociată cu mediu favorabil generează şanse de
formare/dezvoltare – cel puţin teoretic – ridicate. Când unul dintre termenii relaţiei e
deficitar, defavorizant, şansele scad în diferite grade, în funcţie de contexte concrete.
Să reţinem că „mediul declanşează şi actualizează predispoziţiile naturale, astfel încât
dezvoltarea diferitelor procese şi însuşiri psihice este rezultantă a confruntării lor [...]; se
consideră că rolul mediului este mai pregnant în ceea ce este individual şi personal decât în
ceea ce este tipic, care depinde mai mult de substratul ereditar transmisibil pe cale
genetică”9. Cercetătorii au ajuns la concluzia că cei doi factori au pondere relativă,
neexprimabilă într-o proporţie (de altfel irelevantă) pentru că variabilitatea existentă intra şi
interfactorial este foarte mare.
Interacţiunea dintre ereditate şi mediu generează fenotipul (care redă exprimarea
particulară a genotipului şi a potenţialului epigenetic în condiţii concrete de mediu) 10. Din
jocul” acestor factori se formează şi dezvoltă personalităţi care se pot adapta social, se pot
integra în mediul său, dimpotrivă, nu o pot face.
Relaţia ereditate-educaţie presupune o dublă implicaţie: deficientele ereditare implică
limitări în educaţie inducând, astfel, necesitatea unor influenţe pedagogice speciale (atât cât
e posibil, uneori); potenţialităţile ereditare supramedii implică, de asemenea, necesitatea
asistentei educaţionale speciale; în principiu – potenţialul ereditar este stimulat printr-o
6
I. Negreţ, op.cit., p. 99; I. Nicola, Tratat de pedagogie şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică Regia Autonomă, Bucureşti,
1996; E. Macavei, Pedagogie. Propedeutică didactică, Editura Didactică şi Pedagogică Regia Autonomă, Bucureşti, 1998
7
I. Negreţ, op. cit., p. 99-100
8
Potenţialul epigenetic are o dimensiune generală (toţi indivizii umani pot percepe, pot gândi, pot achiziţiona limbaje etc.) şi o
dimensiune individualizatoare (care generează diferenţieri); gradul de diferenţiere poate fi preformat – potenţialul de formare,
mai mult sau mai puţin);
9
I. Nicola, op. cit., p. 87
10
I. Negreţ, op. cit., p. 100
educaţie adecvată. Introducem în această relaţie factorul „homeorhesisul epigenetic” pentru
a sublinia că influenţele mediului şi educaţia corelate pe fondul ereditar sunt fundamentale.
Un mediu inadecvat şi o educaţie improprie cresc riscul retardării individului. Totodată,
suprainfluenţarea socio-educaţională poate duce la dereglări fizice şi/sau psihice.
Respectarea stadialităţii evoluţiei umane/individuale este esenţială.
În relaţia educaţie-mediu problema se pune din punctul de vedere al
concordanţei/neconcordanţei influenţelor care pot genera efecte la nivelul personalităţii
adesea greu controlabile sau chiar necontrolabile. Situaţia devine mai complexă dacă vom
considera că unele dintre ele sunt inconştiente. Încercând să reunim într-o singură ecuaţie
care, de fapt, simbolizează procesul real – vom sublinia că interdependenţele, interacţiunile
lor sunt extrem de complexe.
Pentru educator este esenţial că (...) toate aceste condiţii ale educaţiei nu pot fi
separate: ele se combină, se întrepătrund. Nu putem concepe condiţia internă fără cea
externă care să o ajute în realizarea potenţialilor ei: ereditatea îşi manifestă predispoziţiile
numai în condiţii concrete, externe ei. De la naştere la maturitate copilul trece printr-un
proces de creştere şi maturizare care se realizează în etape succesive şi coerente, în funcţie
de anumite legi ale devenirii umane: legea ontogenezei (dezvoltarea organismului
individual repetă evoluţia speciei umane), legea umanizării (copilul devine om dacă este
învăţat să fie om, prin mecanismul transmiterii şi asimilării valorilor culturii şi civilizaţiei),
legea interacţiunii biopsihice (dezvoltarea fiziologică şi psihică a copilului este o dezvoltare
interdependentă), legea socializării sau a adaptării (comportamentul uman se adaptează la
schimbările de mediu astfel că însuşirile pe care adultul le dobândeşte sunt transmise
generaţiilor viitoare), legea autonomiei conştiinţei umane ş.a.11.
Toţi aceşti factori biologici, psihologici, socioculturali sunt la fel de importanţi
căci personalitatea este rezultanta interacţiunii lor.

11
V. Călin, Teoria educaţiei. Fundamentarea epistemică şi metodologică a acţiunii educative, Editura All, Bucureşti, 1996, p.
23