DISCIPLINA: TEHNICI DE

COMUNICARE
COMUNICAREA
VERBALĂ

Prof. psih. DURAC VALENTINA

1. Mai întâi a fost cuvântul
2. Ce este comunicarea?
3. Elementele comunicării verbale
4. Funcțiile comunicării verbale
5. Tipuri de comunicare
6. Avantaje și dezavantaje
 Mai întai a fost cuvântul
• Limbajul oral a fost prima formă de
comunicare între ființele umane. A
apărut cu mult înaintea limbajului
scris, iar scrisul reprezintă o
transcriere a vorbirii și nu invers.
• Noi suntem fiecare o sumă a tuturor
interacțiunilor pe care le-am avut în
trecut și pe care le vom avea în viitor,
suntem o parte dintre toți aceia cu
care ne-am întâlnit în viață și care și-
au pus amprenta asupra modului
nostru de a înțelege lumea: părinți,
frați, prieteni…
 Ce este comunicarea?
“Comunicarea este un proces în care oamenii își împărtășesc
informații, idei și sentimente” (Hybels, Weaver)

Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în comun

transmiterea de informații sub forma de mesaje, știri, semne
sau gesturi simbolice, texte scrise etc. între două persoane,
numite interlocutori, sau mai formal, emițător și receptor.
Procesele de comunicare pot fi identificate în foarte
multe domenii precum în lumea umană și animală.
Cea mai simplă modalitate de a aborda problemele de
comunicare constă în utilizarea schemei lui Lasswell și a
modelelor propuse de teoria informației și de cibernetică.
În 1948, americanul Lasswell își propune să reflecteze la
problemele de comunicare plecând de la 5 întrebări
fundamentale.
Elementele comunicării
 Comunicarea verbală reprezintă
transferul de informații prin intermediul
limbajului oral și scris între un emițător
și un receptor. Comunicarea face parte
din viața de zi cu zi și este modalitatea
prin care transmitem idei, sentimente,
emoții și păreri, pentru a socializa,
negocia și influența.
 FUNCŢIILE COMUNICĂRII

Funcţiile limbajului (comunicării) constituie un ansamblu de

caracteristici lingvistice care se manifestă în relaţie cu procesul
comunicării, definite de lingvistul Roman Jakobson:
1. Funcţia expresiva:"vai!", "uf!", "of!", "ah!", "ura!",
"valeu!", "aoleu!“
2. Funcţia conativă (de apel/ retorică/ persuasivă)
"vorbeşte!", "haide!", "vino!", "răspunde!“
3. Funcţia referenţială (denotativă/cognitivă/informativă),
orientată spre referentul mesajului, comunică informaţii
privitoare la lumea ficţională sau reală: “Cineva striga
afara”
4. Funcţia fatică :"înţelegi?", "unde te gândeşti?", "Sigur că
da", "bineînţeles”
5. Funcţia metalingvistică
6. Funcţia poetică : “Sara pe deal, buciumul suna cu jale”
Despre comunicare, cu Andrei Plesu, la Mic dejun cu un campion.mp4
 Comunicarea verbală
În cadrul comunicării
verbale, distingem două
tipuri:
-comunicarea scrisă
-comunicarea orală.

Despre comunicare (cu Luana Ibacka).mp4

 1. Comunicarea scrisă

Reprezintă o componentă a
comunicării umane care se
realizează prin intermediul
alfabetului, a cuvintelor.
Câteva reguli pentru a avea o
comunicare scrisă eficientă:
 Foloseşte un vocabular adecvat;
 Utilizează pluralul în loc de
singular la persoana I şi II (vă
rugăm…);
 Foloseşte formele de politeţe;
 Utilizează timpul prezent în loc de
viitor;
 Evită argoul şi jargonul;
 Foloseşte fraze şi propoziţii scurte;
 Foloseşte ordinea directă în propoziţii şi
fraze;
 Reciteşte înainte să trimiţi mesajul;
 Evită să scrii negativ, fii pozitiv;
 Foloseşte un stil propriu;
 Concentrează-te asupra ideilor din
mesaj.
Corespondența a făcut
pozibile noi relații în viața
politică , în activitatea
comercială, în lumea
culturala și în existența
cotidiană. Ea respecta un
anumit protocol si
presupune, atât pentru
emițător cât și pentru
receptor,cunoașterea și
respectarea unor reguli.
În epoca vitezei în care trăim, de multe ori tehnica
lecturii și cea a scrisului pot fi esențiale. De exemplu,
gândiți-vă la avalanșa de informații citite zilnic, făcând
abstracție de informația profesională necesară dezvoltării
în orice meserie.
Ea mai presupune confidențialitate,

fiind protejată de altfel de prevederile legale.

 Cea mai importantă diferenţă între
comunicarea faţă în faţă şi cea scrisă este
prezenţa imediată a feetback-ului într-o
formă care este absentă în cazul unei scrisori.
Un transmiţător verbal cunoaşte feed-back-ul
primit şi îşi adaptează eforturile
comunicative următoare în funcţie de acesta.
Între timp cel care scrie este limitat la un
feed-back întârziat; este incapabil să-l
activeze imediat, ci trebuie să aştepte un
timp până va putea evalua efectele.
Comunicarea orală
Reprezintă modalitatea cea mai des
întâlnită de comunicare între persoane.
Comunicarea nonverbală o însoțește pe
cea orală prin intermediul limbajului
trupului.
Comunicarea orală a existat încă de la
începuturile lumii, ajutând la progresul
omenirii. Comunicarea orală este mai
eficientă, exprimarea realizându-se mult
mai ușor și într-un timp mai scurt. Este
greu să ne închipuim existența omenirii
fără comunicarea orală fiind vitală în
relaționarea cu ceilalți.
TIPURI:
• Formală – se bazează
pe respectarea structurii
ierarhice a organizatiei
• Informală – se
constituie din idei, opinii,
zvonuri.
 FORMELE COMUNICĂRII ORALE

a. Schimbul de opinii – probleme de ordin social şi

de interes public curent sau probleme profesionale
de interes comun.
b. Discutii profesionale – planuri, aranjamente
operationale, relatii cu clientii şi partenerii,
negocieri, contractări
c. Prezentări scurte – relatări ale unor evenimente
şi conversatii, raportare, prezentări de produse
sau tehnologii.
 STILURI DE COMUNICARE ORALĂ
1. Stilul informare – dirijare
2. Stilul tip convingere
3. Stilul tip rezolvare de probleme
4. Stilul tip blamare
a. Stilul războinic
b. Stilul cooperant

Doua babe se cearta -)).mp4

 Reguli în negociere:
- Rezervă timp pentru dialog
- Climat favorabil comunicării
- Evitarea contrazicerii directe
- Oferirea de răspunsuri clare şi la obiect
- Evitarea monopolizării discutiei
- Folosirea informatiilor corecte
- Oferirea de argumente rationale
 Nu cuvintele înseamnă totul

Cuvintele luate separat transmit

puține mesaje emoționale. Ca și
cuvintele de pe ecranul unui
calculator, ele nu transmit decât
fapte și informații. În
conversațiile directe, efectul
maxim al cuvintelor nu
depășește 7%. Atunci când sunt
scrise pe hârtie, cuvintele își
pierd din emoțiile transmise de
vorbitor.
Mesajele toxice
• Suntem invadați de aceste
mesaje, neavând posibilitatea
să le evităm. Le găsim atât în
reclamele de la televizor, în
bannerele de pe stradă, în
reviste, ziare etc. Suntem
acaparați din ce în ce mai mult
de vânzătorii din magazine și
farmacii care doresc să își
vândă marfa într-un mod
abuziv.
Exemple de mesaje toxice:
–          de nimic nu esti în stare…
–          pe ce pui mâna strici…
–          n-o să se aleaga nimic din tine……
–          vrei să ajungi un nimic ca x?…
–          uite ce prostie ai făcut! Și dacă nu ti-aș fi spus de
1000 de ori, vezi ce iese dacă faci totul de capul tău?!…
–          uite că y a luat 10 în teza la matematică, tu ce ai
de nu poți? Că doar ai tot ce-ți trebuie, tot ce-ți este
necesar…ce, tu ești mai prost ca el/ea?
–          fă și tu ceva practic că o să ajungi sarac/ă, nu mai
visa la pasiunile tale din care nu o să se aleagă nimic!
 În zilele noastre, din păcate, violența verbală a
devenit un mod de viață!!!!!

Atât comunicarea orală cât și cea scrisă sunt

într-o strânsă interdependență ajutând la
realizarea relațiilor între oameni.
 COMUNICAREA
NONVERBALĂ
COMUNICAREA CROMATICĂ ȘI
COMUNICAREA PRIN INERMEDIUL
LUCRURILOR
 DEFINIREA COMUNICĂRII
• Teoriile contemporane ale comunicării, influenţate de discipline atât de diverse
ca lingvistica enunţării, psihologia, sociologia, antropologia, asigură astăzi
locul cuvenit comunicării nonverbale, bazându-se pe ipoteza canalelor multiple
ale comunicării umane. Articolul ilustrează locul pe care îl au componentele
comunicării nonverbală (corpul, faţa) în cadrul comunicării umane.

• Comunicarea este procesul social al înţelegerii oamenilor pe baza vehiculării

unei informaţii prin intermediul limbii, mimicii, gesturilor sau al altor sisteme
tehnice şi de semnalizare.
• Teoriile contemporane ale comunicării, influenţate de discipline atât de diverse
ca lingvistica enunţării, psihologia, sociologia, antropologia asigură astăzi locul
cuvenit comunicării nonverbale, bazându-se pe ipoteza canalelor multiple ale
comunicării umane.
 PRINCIPALELE COMPONENTE ALE
COMUNICĂRII NONVERBALE
• Principalele componente ale comunicării nonverbale sunt:
 înfăţişarea,
 utilizarea spaţiului şi a timpului,
 expresia facială,
 privirea,
 gesturile,
 atingerile,
 paralimbajul.
• Analiştii comunicării susţin că informaţiile pe care le receptăm din comunicarea
nonverbală au o pondere mai mare decât cele din zona verbală a comunicării în
realizarea semnificaţiei totale a actului de comunicare. De multe ori cuvintele spun
una şi nonverbalul alta. Fără să ştie în mod explicit acest lucru, majoritatea
oamenilor preferă, atunci când au lucruri importante de comunicat, întâlnirile faţă în
faţă, în care „pot vedea ochii” interlocutorului, deoarece numai astfel consideră că au
înţeles pe deplin ceea ce celălalt avea de spus.
 FUNCȚIILE COMPLEMENTARE COMUNICĂRII
VERBALE ALE LIMBAJULUI NONVERBAL
• Repetiţie – a spune şi a arăta în acelaşi timp cum anume se face un lucru (gesturi
ilustratoare) menţin trează atenţia interlocutorului şi îl ajută să înţeleagă şi să memoreze
mai bine conţinutul mesajului verbal.
• Substituire – a utiliza un simbol nonverbal în locul unuia verbal (gesturi emblemă)
poate avea aceeaşi semnificaţie: a arăta cuiva simbolul OK în loc să-i spui că a făcut o
treabă bună sau a-l bate uşor pe spate pentru a-l consola, în loc să-i spui „lasă că trece şi
asta”.
•  Accentuare – tonul vocii sau zâmbetul care însoţesc o frază pot accentua semnificaţia
ei.
• Contrazicere – utilizarea unei expresii faciale contrară spuselor poate crea efecte
comice, poate semnifica o glumă.
•  Reglare – utilizarea unei gesturilor adaptoare reglează derularea interacţiunii dintre
două persoane: interlocutorii se pot invita unul pe altul să ia cuvântul dintr-o privire, un
gest făcut cu mâna sau cu capul.
•  Completare – utilizarea limbajului nonverbal poate adăuga noi semnificaţii spuselor:
zâmbetul sigur pe sine poate da mai multă greutate cuvintelor, interlocutorul considerând
că eşti sigur pe ceea ce spui; încruntarea şi tonul răstit completează gravitatea unei
ameninţări.
 
COMPONENTELE COMUNICĂRII NONVERBALE-CORPUL CA
MIJLOC EXPRESIV
ÎNFĂȚIȘAREA

Prima impresie pe care ne-o produce întâlnirea faţă în faţă

cu o persoană rezultă din ceea ce vedem (înfăţişarea şi
mişcările) şi auzim (ce spune şi cum spune). Alura unei
persoane, felul cum este îmbrăcată, fizionomia, ne dau
indicii intenţionate sau neintenţionate despre gen, vârstă,
eventual categorie socio-economică, felul în care percepe
persoana situaţia şi se raportează la ea. Ne pregătim
înfăţişarea pentru fiecare situaţie importantă, de multe ori
chiar ne străduim să ne modificăm înfăţişarea astfel încât
să producem impresia dorită.
 ÎMBRĂCĂMINTEA

Hainele constituie un însemn al diferenţierii sociale, dar totodată constituie

un mod de exprimare a persoanei: putem deduce statutul socio-economic şi
chiar ocupaţia cuiva după tipul de îmbrăcăminte pe care o poată –
persoanele cu un statut economic ridicat îşi „afirmă” constant acest statut
purtând haine scumpe, elegante şi de bună calitate, persoanele cochete au
un mod special de a fi elegante şi de a atrage atenţia persoanelor de sex
opus, prin croiala hainelor, culorile pe care le poartă, accesorii.

Prin îmbrăcăminte comunicăm celorlalţi aşteptările noastre asupra modului

în care dorim să fim trataţi: un costum clasic comunică dorinţa noastră de a
ne relaţiona la nivel oficial, o îmbrăcăminte mai puţin „formală” poate fi
interpretată ca intenţie de a da o notă mai caldă, mai personală relaţiei.
 POSTURA

Poziţia corpului (postura) face parte din mijloacele de

comunicare nonverbală şi, la fel ca şi în cazul expresiilor
emoţionale, în timp, se consolidează posturi specifice care
sunt interpretate ca trăsături de personalitate: capul ţinut
plecat şi spatele gârbovit sunt interpretate ca depresie şi
umilinţă, capul dat pe spate şi spatele drept ca aroganţă,
mândrie, autoritate.
În timpul conversaţiei, varierea poziţiei corpului poate să
comunice interlocutorului lucruri diferite: aplecarea
trunchiului înspre înainte poate semnifica interes pentru
ceea ce el tocmai spune şi conversaţia devine mai „caldă”,
mai apropiată, aplecarea înspre înapoi poate semnifica
detaşare şi conversaţia se „răceşte”.
•
GESTURILE
Mişcările pe care le facem cu întregul corp sau doar cu unele segmente ale lui îndeplinesc funcţii
de comunicare diferite:
• gesturile ilustratoare – au rolul de întărire a mesajului verbal (exemplu: negarea prin clătinarea
capului sau a palmei); ele nu au înţeles propriu, semnificaţia lor putând fi înţeleasă numai prin
asociere cu cuvintele pe care le-au însoţit;
• gesturile adaptoare – indică stări emoţionale, dar nu fac parte decât secvenţial din
comportament (exemplu: ne acoperim ochii când nu vrem să vedem ceva sau întoarcem capul);
ele sunt neintenţionate şi, de multe ori, greu de controlat;
• gesturile regulatoare – reglează alternanţa intervenţiilor într-o conversaţie (exemplu: în timp ce
punem o întrebare, privim interlocutorul în ochi, dar apoi coborâm privirea spre gură, pentru a-i
indica faptul că aşteptăm să răspundă);
• gesturile emblemă – înlocuiesc mesajul verbal (au un înţeles de sine stătător) şi constituie
convenţii specifice unei anumite culturi (exemplu: semnul făcut cu degetele pentru OK, semnul
V de la victorie).
• Gesturile emblemă sunt de obicei strict ritualizate – plecăciunea şi salutul se fac în concordanţă
cu tipul de interacţiune: salutăm cu gesturi diferite o persoană necunoscută atunci când intrăm
într-o încăpere, un şef, o persoană pe care o admirăm, dar nu o cunoaştem prea bine, colegii,
prietenii, părinţii, fraţii.
• Fiind elemente ale conduitei expresive, gesturile vorbesc de la sine despre trăirile afective şi
despre temperamentul unei persoane, la fel ca şi expresia sau postura: o persoană care
gesticulează amplu, intrând în spaţiul nostru personal sau chiar intim este prcepută ca impulsivă,
autoritară/agresivă; mersul apăsat este semn de hotărâre, fermitate, furie; mersul pe vârfuri – fire
flexibilă, dinamică sau chiar intrigantă; paşii „târşiţi” indică lene sau depresie etc.
 COMUNICAREA CROMATICĂ

• Dintotdeauna lumea a încercat să creeze o simbolistică a tot ce ne înconjoară, un cod

al semnificaţiilor, şi de acest lucru nu puteau să scape nici culorile, care şi-au găsit
interpretări variate tratate social sau psihologic. Există, pe lângă forma semnelor şi
codurilor cromatice, şi forma organică de comunicare cromatică necontrolată
conştient, prin fenomene ca schimbarea culorii obrazului în cazul unor emoţii
puternice, precum spaima, mânia sau ruşinea, ori a unor boli.

• Nu este de neglijat nici culoarea pielii, care a stârnit confruntări de-a lungul vremii şi
poate şi azi continuă, diferenţiindu-ne în aşa-zisele rase umane: rasa albă şi rasa
neagră, adăugându-se rasa galbenă sau cei cu pielea roşie. Diferenţieri datorate climei
şi zonelor geografice au căpătat semnificaţii cromatice nebănuite. Tot aici putem
încadra culoarea părului şi a ochilor.
• S-a făcut un aşa-zis cod de semnificaţii, chiar dacă e mai neoficial, nu trebuie neglijat.
Transmitem ceva celorlalţi şi în funcţie de culoarea ochilor sau a părului, comunicăm
fie că suntem cu părul brunet, blond, şaten sau roşcat, fie cu ochii verzi, negrii, căprui
sau albaştrii. Culoarea ochilor sau a părului pot fi puncte de diferenţiere fizică.
 CULOAREA ȘI PERSONALITATEA

• Culoarea, dincolo de percepţia şi trăirea ei afectivă, este şi o oglindă

a personalităţii noastre şi deci influenţează comunicarea. Psihologii
au constatat legături între culori şi temperamente, culorile
strălucitoare sunt alese de oamenii de acţiune comunicativi,
extravertiţi, iar cele pale de timizi, introvertiţi. Gândirea creatoare
are loc optim într-o încăpere cu mult roşu, iar cea de reflectare a
ideilor şi relaxarea într-o cameră cu mult verde.
• Predilecţia pentru o culoare sau alta caracterizează diversele tipuri
temperamentale şi de personalitate: tipul atletic preferă roşul, cel
intelectual – albastrul, egoiştii – galbenul, jovialii portocaliul,
temperamentele artistice – purpuriul şi aşa mai departe.
• Tinerii se orientează către culorile vii şi luminoase, bătrânii – către
nuanţele mai şterse. Ordinea de preferinţă variază şi de la un sex la
celălalt, galbenul sau verdele atrăgându-le mai mult pe femei decât
pe bărbaţi, în timp ce cu roşul lucrurile stau invers.
 SEMNIFICAȚIA CULORILOR ÎN LUME
• Semnificaţia culorilor poate fi diferită în diverse culturi. De exemplu,
roşu este asociat în China cu bucurie şi festivitate, în Japonia cu luptă
şi mânie; în cultura indienilor americani semnifică masculinitate; în
Europa dragoste, iar în SUA comunism. În ţările cu populaţie africană,
negru sugerează binele, iar albul răul.
• Culorile de doliu diferă de la un popor la altul: majoritatea europenilor
poartă negru, chinezii – galben, japonezi – alb, musulmanii – gri, cei
din vechime, orientalii – alb, maghiarii – violet.
• Verdele semnifică la europeni invidie, la asiatici bucurie, iar în
anumite ţări speranţă în timp ce galbenul comunică la europeni
laşitate, gelozie, la americani este culoarea intelectualităţii, iar la
asiatici semnifică puritate. În Extremul Orient roşul reprezintă
vitalitatea, frumuseţea, bogăţia, unirea (mireasa se îmbracă în roşu, tot
astfel este şi semnul norocos kumkum pe care îl poartă femeile
indiene).
• Culoarea afectează comunicarea sub următorul aspect: culorile calde (roşu,
portocaliu, galben) stimulează comunicarea, în timp ce culorile reci (gri,
verde, albastru) inhibă comunicarea. Comunicarea se desfăşoară greoi şi în
cazul monotoniei sau varietăţii excesive de culori. Încă din vechime,
culorile aveau semnificaţii precise.
• Pe vremea lui Moise, poporului evreu i s-a spus să construiască un loc de
întâlnire cu Dumnezeu, un cort sfânt, iar perdelele cortului erau ţesute şi
brodate cu alb, albastru, purpuriu şi stacojiu. Semnificaţia fiind următoarea:
inul alb înseamnă curăţie şi dreptate, ca să înţelegem albastrul trebuie să
privim la cer, purpura era o stofă costisitoare, purtată numai de împăraţi şi
stacojiul este preţios.
• Semnificaţia culorilor conţine fie conotaţii universale, fie care variază de la
o cultură la alta. Negru înseamnă disperare, linişte ternă, corespunde
negaţiei absolute, păstrează distincţie, nobleţe şi eleganţă. Alb – puritate,
creează impresia unei infinităţi, linişte absolută, curăţenie, adevăr. Verde –
viaţă, odihnă, speranţă, adăpost, stabilitate. Roşu – atrage privirea, efect
excitant, vivacitate, încrederea în sine, acţiune, forţă, dinamism. Galben –
este uşor, radiant, vioiciune, stimulent, extravaganţă, senzaţia de încălzire.
Albastru – efectul calmant, sugerează răcoare, profunzime, depărtare.
 LIMBAJUL LUCRURILOR
• O altă componentă a comunicării nonverbale , care se referă la
colecțiile de orice fel, obiectele de uz casnic, bijuteriile, podoabele,
hainele, lucrurile cu care oamenii se încojoară.

• Îmbrãcãmintea, podoabele, accesoriile vestimentare comunicã

apartenenţa persoanei lagenul biologic (bãrbat/femeie), la o clasã de
vârstã (tânãr/matur/bãtrân), la o categorie socio-economicã
(ţãran/orãşean; patron/muncitor), la o profesie sau alta (militar,
preotetc.). Este imposibil sã fii îmbrãcat şi sã nu transmiţi celorlalţi cine
eşti şi cum percepi tu lumea.
• Susan B. Kaiser are dreptate când afirmã, în prefaţa la The Social
Psychology of Clothing and Personal Adornment, cã „îmbrãcãmintea şi
înfãţişareasunt simboluri vizibile care influenţeazã interacţiunile cu alţii
, comunicarea interpersonalã“.
•  
 VestimentaȚIA- DETERMINĂRI
GEOGRAFICE, ISTORICE ȘI CULTURALE
• Când analizãm vestimentaţia în contextul comunicãrii nonverbale trebuie sã luãm în
considerare determinãrile geografice, culturale şi istorice. De la Polul Nord la Ecuator, oamenii
îşi protejeazã corpul împotriva geruluisau a cãldurii excesive: îmbracã haine adecvate, diferite
în ceea cepriveşte materialele (blãnuri, stofe, voaluri), culoarea (reflectantã sau
absorbantã a razelor solare), croiala (strânsã pe corp sau lejerã). Istoria îşi spune şi ea cuvântul.

• Îmbrãcãmintea din Europa Occidentalã de azi, de exemplu, abia dacã mai aminteşte de cea
din Evul Mediu,când  aşa cum apreciazã Françoise Piponnier (1999/2002, 166) –
majoritatea populaţiei se mulţumea cu un minimum de veşminte, adesea cu un singur rând de
haine şi ceva lenjerie de corp. Stofele şi culoarea erau calitativ mediocre; croiala rudimentarã,
strâmtã.
• Acelaşi istoric al culturii precizeazã cã „adoptarea generalã a costumului bãrbãtesc croit pe
talie, compus dintr-o vestã scurtã şi din pantalon strâmt, nu are loc decât spre sfârşitul secolului
al XV-lea. Portul feminin se distinge acum cu uşurinţã; înainte el se deosebea doar printr-o
lungime ceva mai pronunţatã, printr-o aranjare a pieptãnãturii şi alegerea unor stofe colorate ce
caracterizeazã feminitatea“
 Hainele -indicii CARACTERISTICILOR PSIHO-
MORALE
• Gilson Monteiro profesor la Universitatea din Amazonas (Brazilia), spunea cã „haina
reprezintã oglinda sinelui, marcheazã separarea dintre clasele sociale “. Mai mult, hainele,
care sunt în egalã mãsurã pentru a acoperi goliciunea trupului şi pentru exprimarea sinelui,
oferã indicii despre caracteristicile psiho-morale ale persoanelor, dar şi despre grupurile
sociale. Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant (1991) arãtau cã pentru unele popoare orientale o
cusãturã dreaptã semnificã integritate psiho-moralã, tighelul orizontal, pace în inimã.
• Hainele şi, mai ales, uniformele sunt un simbol al puterii sociale pe care o ai la un moment
dat. Ele influenţeazã stima de sine, dar şi comportamentul celorlalţi. „În Prusia wilhelmianã,
civilii erau obligaţi sã se dea la o parte de pe trotuar când trecea un ofiţer în uniformã“,
semnala Henri H. Stahl (1968).
• Referitor la puterea de influenţare a hainelor „cu autoritate“, experimentul natural proiectat de
M. Lefkowitz, R.R. Blake şi J.S. Mouton (1955) într-un oraş din Texas ni se pare cât se poate
de revelator.

• Cei trei cercetãtori au folosit ca asociat (complice) un bãrbat de treizeci şi unu de ani, care în
cadrul experimentului avea sarcina sã treacã strada pe roşu, în timp ce alţi pietoni aşteptau
schimbarea culorii semaforului.
• Când complicele purta „haine cu autoritate“,respectiv costum de foartã bunã calitate şi cravatã
scumpã, trecãtorii care erau la semafor l-au urmat într-un numãr de trei ori şi jumãtate mai
mare decât atunci când era îmbrãcat cu o cãmaşã ieftinã şi pantaloni de lucru.
 EXPRIMAREA PRIN INTERMEDIUL MODEI

• La începutul deceniului al treilea al secolului trecut apãrea la Londra prima

lucrare de  psihologie a veşmintelor, The Psychology of Clothes de Jean C.
Flügel (1930). Psihologul britanic lansa teoria satisfacerii prin îmbrãcãminte a
nevoii contradictorii de a fi decent,de a atrage atenţia şi de a proteja corpul de
intemperii.
• Ca şi Georg Simmel (1908), JeanC. Flügel a vorbit despre „paradoxul modei“,
care constã dintr-o dublã mişcare: cea a pãturilor inferioare de a adopta moda
clasei superioare şi tendinţa reprezentanţilor acestei clase de a renunţa la moda
care începe sã fie imitatã, inventând o modã nouã.
• Moda, mai aratã autorul citat, este asociatã cu tendinţa de a te face remarcat, mai
bine zis remarcatã, întrucât mai toate cercetãrile psihosociologice au arãtat cã
femeile sunt mai interesate demodã, în particular de vestimentaţie, decât bãrbaţii.

• Explicaţia: concurenţa pe piaţa matrimonialã. În timp, lucrãrile care analizeazã

hainele ca simbol al identitãţii personaleşi sociale s-au înmulţit exponenţial,
chiar fãrã a lua în calcul mulţimea de cãrţi şi reviste despre modã.
 CONCLUZIE

• Din punctul meu de vedere, în societatea și timpurile în care trăim

comunicarea nonverbală prin intermediul lucrurilor și a culorilor,
transmite intenții total eronate ale celor din jur și ne scoate la iveală
personalității false.
• Suntem marionetele tendințelor de sezon, ne îmbrăcăm „la modă”
pentru că așa trebuie și doar pentru că nu vrem să ne lăsăm mai prejos
decât așa- zisele dive sau asa-zișii don juani ai societății. Dar de ce nu?
Doar e ceea ce se poartă și se promovează nu??!
• Accesoriile, îmbrăcămintea și culorile alese de tinerii din ziua de azi nu
exprimă nicidecum personalitatea acestora și cu atât mai puțin
individualitatea, din moment ce toate ținutele sunt parcă trase la indigo ,
ținutele exprimă mai degrabă cât de ușor ne lăsăm influențați în a purta
haine de prost gust și de proastă calitate. Din păcate...
Comunicarea paraverbală

Studenta Mihăilă Beatrice Claudia

PARALIMBAJUL

• Definiţie
• Elementele de bază
ale comunicarii
paraverbale
• Reguli ale
paralimbajului
DEFINIŢIE
Paraverbalul reprezintă
modul concret în care
“curge” vorbirea
noastră.
 Elemente de bază ale paralimbajului

• Volumul vocal
• Ritmul vorbirii
• Tonalitatea
• Articularea cuvintelor
VOLUMUL VOCAL
trebuie sa varieze de
la un moment al
discursului la altul

trebuie adaptat
ambianţei

Nu ţipaţi!
 RITMUL VORBIRII
• variat pentru a sparge
monotonia
• rar la ideile principale
• mai repede la pasajele de
tranziţie
• evită vorbirea
“impiedicata”
• atenţie la pauze
 TONALITATEA
• ridicarea tonului doar pentru a sublinia ideile esenţiale si
pentru calmarea unei săli “turbulente”

• Tonul ascuţit poate fi agresiv

ARTICULAREA CUVINTELOR

• trebuie să fie clară

• distinctă

• corectă

• evitaţi înghiţirea unor

silabe
 Bibliografie

• Bibliografie:
Cucoş, Constantin – coord.
(1988). Psihopedagogie pentru
examenele de definitivare şi grade
didactice. Iaşi: Polirom.
Pânişoară, Ion Ovidiu. (2003).
Comunicarea eficientă – Metode de
interacţiune educaţionale. Iaşi:
Polirom.
Şoitu, Laurenţiu. (2001).
Psihopedagogia comunicării. Iaşi:
Institutul European