PREZENTAREA CURSULUI

SCOPUL – familiarizarea cu problematica şi modul de activitate didactică specifică

disciplinei, în sistemul formării iniţiale a profesorilor

OBIECTIVELE
• formarea competenţei pedagogice a viitorilor profesori;
• facilitarea dezvoltării personalităţii studenţilor prin comunicare şi autoeducaţie;
• modelarea rolurilor de profesor / student (elev) în interacţiunea didactică reală;
• deschiderea perspectivei psihopedagogice la nivelul comunităţii.

EVALUAREA - cerinţe minime – participare la activităţi,

- realizarea lucrărilor aplicative;
- promovarea examenelor.

TEMATICA (submodul I – Introducere in pedagogie)

• Ped
agogia
• Ed
ucaţia
• Ed
ucaţia în lumea contemporană
• Fac
torii educaţiei
• Co
nsilierea şcolară şi profesională
• Ed
ucaţia permanentă
• Ed
ucaţia intelectuală
• Ed
ucaţia morală
• Co
nţinutul educaţiei morale
• Ed
ucaţia estetică
• Ed
ucaţia fizică

SUPORTUL CURSULUI

1. PEDAGOGIA

1.1. Pedagogia este principala ştiinţă a educaţiei şi o disciplină de învăţământ.

1
 Ea se integrează în sistemul larg al disciplinelor socioumane cu care interacţionează,
formând discipline conexe. În acest context interdisciplinar, pedagogia şi psihologia au o relaţie
specifică.
Analiza epistemică în domeniul sociouman relevă relaţia de complementaritate dintre
cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică şi necesitatea studierii disciplinelor teoretice, respectiv a
pedagogiei.
1.2. Statutul epistemologic al pedagogiei este demonstrat de faptul că are un obiect de
studiu (educaţia), dispune de metode proprii de investigare, formulează teorii şi stabileşte, prin
raportare axiologică ( raportare la valori ), norme şi principii care reglementează practica
educaţională.
Pedagogia este o ştiinţă descriptivă, o teorie normativă şi activitate practică; este o
ştiinţă sintetică a educaţiei.
1.3. Sistemul disciplinelor pedagogice este desemnat prin termenul clasic pedagogie sau
prin cel generic educaţie (education) şi se subdivide în ramuri şi subramuri.
Pedagogia generală cuprinde două subramuri principale: Teoria educaţiei şi Didactica.
Pedagogia se raportează la două niveluri de abordare a problemelor educaţiei:
macro- / micropedagogic.

Teme aplicative .
1. Argumentaţi necesitatea studierii pedagogiei.
2. Caracterizaţi pedagogia ca ştiinţă a educaţiei.
3. Clarificaţi ce veţi studia în cadrul acestui curs de pedagogie (ramuri şi subramuri ) şi în ce
scop (revedeţi obiectivele prezentate).

Bibliografie
Bârzea, C., 1991, De la pedagogie la ştiinţele educaţiei, în Revista de pedagogie, nr. 6, pp.3-7
Bârzea, C.,1995, Arta şi ştiinţa educaţiei, EDP, RA, Bucureşti, pp.80-99
Bontaş, I., 1995, Pedagogie, Ed. ALL, Bucureşti, pp. 11-14; 24-26.
Cucoş, C., 1996, Pedagogie, POLIROM, Iaşi, pp.17-26
Garrido, G.J.L., 1995, Fundamente ale educaţiei comparate, EDP, RA, Bucureşti, pp.176-180
Iluţ, P.,1997, Abordarea calitativă a socioumanului, POLIROM, Iaşi,
Ionescu, M. (coord.), 1998, Educaţia şi dinamica ei, Ed. Tribuna Învăţământului
Narly, C., 1996, Pedagogie generală, EDP, RA, Bucureşti, p.61-67
Planchard, E., 1992, Pedagogia şcolară contemporană, EDP, Bucureşti, p.3

2. EDUCAŢIA

2.1. Educaţia este un drept universal al omului (conform cu “DecalaraţiaUniversală a

Drepturilor Omului” ,1948, art. 26 ) şi un drept constituţional al cetăţeanului român.
Etimologic, termenul derivă din cuvintele latineşti educo-educare (a creşte, a cultiva);
educatio ( creştere, cultivare, îndrumare, educaţie).
Definirea clasică, de exemplu aceea formulată de Rene Hubert (1965) concepe educaţia ca
un proces unilateral, dirijist, dominant formal şi limitat la vârstele tinere.
Actualizarea definirii educaţiei ia în considerare perspectivele:
• culturală – omul este o fiinţă culturală; valorile sunt elementele esenţiale ale
culturii;
- educaţia este o activitate culturală care sprijină individul să devină o fiinţă culturală
( o persoană care asimilează valori şi modele culturale, le comunică şi le creează);

2
 • psihosocială – educaţia este un proces de influenţă psihosocială interactivă şi
formativă
• managerială - bazată pe conducere, organizare,eficienţă,valorizare,costuri,
beneficii;
- educaţia este şi un sistem ce dispune, în formele sale organizate, de conducere,
planificareşi coordonare;
- este şi un produs / beneficiu al activităţii formative.
Sintetizând, educaţia este o activitate culturală, interactivă şi formativă, care prilejuieşte
beneficii (schimbări cu sens optimizator) pentru dezvoltarea personalităţii umane şi
dezvoltarea societăţii; este şi produsul acestei activităţi.
Noţiunea este tot mai utilizată şi ca sinonim al pedagogiei, dresemnând ştiinţele educaţiei
din perspectivă interdisciplinară.

2.2.Modelarea structurii educaţiei este influenţată de modul de definire.

Modelul propus de I. Nicola, centrat pe relaţia dintre subiectul şi obiectul educaţiei este
raportat la definirea clasică şi adecvat mai mult educaţiei formale.
Preferăm o adaptare a modelului general al comunicării umane (W. Meyer-Eppler, 1963),
care descrie relaţia de comunicare interactivă dintre un emiţător şi un receptor, ca roluri
alternative, pe baza unui cod interiorizat comun, fiecare actor (participant) dispunând de un
anumit repertoriu cultural. Pe măsură ce progresează comunicarea (dialogul), domeniul de
intersecţie al repertoriilor – repertoriul comun – se amplifică în beneficiul cultural al
partenerilor. Dialogul este integrat într-un câmp de interacţiuni socioculturale, respectiv
educaţionale. Repertoriile culturale individuale se îmbogăţesc, astfel, permanent prin toate
formele educaţiei.

2.3.Funcţiile formative, individuale şi socioculturale ale educaţiei sunt:

• cognitivă - de comunicare şi perpetuare a valorilor culturale;
• axiologică - de valorizare şi creaţie;
• economică - de utilitate socială ;
• metacognitivă - formând conştiinţa, resort al autoreglării şi autoafirmării bazate
pe cunoaştere şi autocunoaştere.
• corectivă – de recuperare, compensare.

2.4.Formele complementare, intercondiţionate ( în viziune holistă) ale educaţiei sunt:

• formală - instituţională, intenţionată, organizată de persoane calificate;
- asigură formarea sistematică şi complexă a personalităţii;
- modelată de comandamente sociale şi politice;
- centrată pe funcţiile cognitivă şi economică;
-modelată după particularităţile de vârstă, mai puţin adaptată celor individuale;
- riscul uniformizării, superficialităţii, formalismului ;
• nonformală - activităţi extra-, para-, peri- şcolare; opţionale şi facultative;
- flexibilă şi mai adecvată particularităţilor individuale;
- riscul vulgarizării ştiinţei, promovării subculturii;
• informală - câmp vast de influenţe neintenţionate, difuze, eterogene;
- adecvată explorării, experimentării şi dezvoltării personale prin experienţă
directă;
- riscul amestecului influenţelor formative cu cele nocive.
Formele educaţiei se mai numesc, impropriu, credem, “educaţii paralele”.

2.5.Caracteristicile educaţiei:

3
 2.5.1. Educaţia este un factor major al dezvoltării personalităţii şi societăţii. Ea este un
mijloc principal de integrare socioculturală, prin învăţarea solidară a faptelor, cunoştinţelor şi
valorilor, modelelor.
Educaţia trebuie să formeze următoarele caracteristici de personalitate cerute de societate
de la omul contemporan:
- competenţă în specialitate ( cunoştinţe şi abilităţi temeinice );
- orizont cultural larg ( umanism );
- independenţă în judecată şi decizie ( moralitate, voinţă, conştiinţă);
- responsabilitate în rolurile sociale ( conştiinţă civică, solidaritate umană).
2.5.2. Prin raportare la sisteme esenţiale de valori ( universale, naţionle, ale epocii -
contemporane), educaţia are, în acelaşi timp, caracter naţional, universal şi intercultural.
2.5.3. Specificul civilizaţiei actuale, în care schimbarea e tot mai accelerată şi mai amplă,
este descris de conceptul “problematica lumii contemporane” ( A. Peccei ), caracterizat prin:
- universalitate – afectează tot mapamondul;
- globalitate – se manifestă în toate sectoarele vieţii;
- interdependenţă – necesită soluţii inter- şi pluri- disciplinare, bazate pe cooperare;
- evoluţie greu previzibilă – cu situaţii neaşteptate, fără soluţii pregătite, necesită solidaritate
- urgenţă – evoluează rapid spre criză; sunt presante pentru umanitate.
Ca răspuns la prvocările lumii contemporane, este necesar ca educaţia să devină:
• permanentă - cantitativ şi calitativ - datorită accelerării schimbărilor;
• prospectivă - pentru ca omul să poată anticipa şi creea schimbările;
• dinamică - se schimbă ea însăşi, sprijinindu-se pe participare şi sprijinind
participarea la schimbările dezirabile ce exprimă solidaritatea umană.

Teme recapitulative
Comparaţi caracteristicile educaţiei din definirea consacrată şi cea actualizată.
2. Descrieţi şi explicaţi funcţionarea modelului structural al educaţiei.
3 Enumeraţi funcţiile formative ale educaţiei educaţiei.
4. Explicaţi relaţia dintre formele educaţiei pe baza caracteristicilor diferenţiale ale acestora.
5. Argumentaţi:
a) rolul de integrator sociocultural al educaţiei;
b) interdependenţa dintre caracteru naţional, universal şi interculturalitatea educaţiei;
c) relaţiile dintre careacteristicile de dinamism, permanenţă, prospective ale educaţiei.
6. Definiţi operaţional conceptul de educaţie.

Bibliografie
Antonesei, L., 1996, Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei, POLIROM
Berger, G., 1973, Omul modern şi educaţia sa, E.D.P., Bucureşti
Braudel, F., 1994, Gramatica civilizaţiilor, Ed. Meridiane, Bucureşti, vol. I
Cassirer, E., 1994, Eseu despre om. O introducere în filozofia culturii umane, Ed.Humanitas
Cerghit, I., 1998, Determinaţiile şi determinările educaţiei, în Curs de pedagogie, Univ. Bucureşti
Comănescu, I., 1998, Prelegeri de pedagogie, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea
Cristea, S., 1996, Pedagogie generală. Managementul educaţiei, E.D.P., R.A.
Cucoş, C., 1996, Pedagogie, POLIROM, Iaşi
Debesse, M., 1981, Etapele educaţiei, E.D.P., Bucureşti
Doise, W., 1982, L’explication en psychologie sociale, Paris, P.U.F.
Hubert, R., 1965, Traite de pedagogie generale, P.U.F., Paris
Key, Ellen, 1900 (trad. în româneşte 1978) – Secolul copilului, E.D.P.
Magheru, P., 1997, Tradiţii universitare orădene, în Crişana, 12 febr., p.10
Maliţa, M., 1981, Orizontul fără limite al învăţării.Lichidarea decalajului uman,Ed. Politică

4
Maliţa, M., 1998, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie.Spre geomodernitatea secolului XXI,
Ed. Nemira
Meyer-Eppler, W., 1963, Problemes informationelles de la comunication parle, în Comunication
et languages, Paris
Nakamura, H., 1997, Orient şi occident: o istorie comparată a ideilor, Humanitas
Narly, C., 1980, Texte pedagogice ( Antologie), E.D.P., Bucureşti
Nicola, I., 1992, Pedagogie, E.D.P., R.A., Bucureşti
Radu, I., 1995, Procesul de învăţământ, în M. Ionescu , I. Radu (coord) Didactica modernă, Ed.
Dacia, Cluj -Napoca
Rassech, Sh., Văideanu, G., 1987, Les Contenus de L’education. Perspectives mondiales d’ici a
l’an 2000, Paris
Salade, D., 1998, Dimensiuni ale educaţiei, E.D.P.,R.A., Bucureşti
Slattery, P., 1995, National Education Commission Report Prisoniers of Time, în Harvard
Educational Review, Vol. 65, No.4
Stanciu, I.Gh., 1977, O istorie a pedagogiei universale şi româneşti până la 1900, E.D.P.,
Bucureşti

3. EDUCAŢIA ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

3.1. Criza educaţiei

Poate educaţia să satisfacă cerinţele societăţii şi să ţină pasul cu schimbarea ?
Problematica lumii contemporane, nesoluţionată, poate evolua rapid spre criză !
Există şi o criză a educaţiei ?
S-au constatat numeroase contradicţii şi disfuncţii în relaţia dintre societate şi educaţie:
• contradicţii între - declaraţiile politice şi statutul socio- economic relativ scăzut al
educatorului, resursele şcolii;
- costurile reale ale educaţiei şi strategiile dezvoltării sociale;
• tendinţa disfuncţională a educaţiei de a reproduce, într-o anumită măsură,
inegalităţile socioculturale şi economice.
În acest context eficienţa educaţiei scade din următoarele cauze:
• cererea crescută de educaţie;
• penuria mijloacelor şi resurselor în raport cu cererea;
• creşterea costurilor reale pentru fiecare educat;
• inerţia structurilor şi protagoniştilor.

3.2. Direcţii de soluţionare

3.2.1. Reforma sistemului educaţiomal
Ce soluţii s-au propus pe baza analizei ştiinţifice a crizei educaţiei? (Ph.Coombs, 1967)
Soluţii - destructive – renunţarea la şcoală ( I. Illich);
- constructive - revalorizarea disciplinelor de învăţământ existente;
- noi conţinuturi ale educaţiei (noile educaţii);
- reforma întregului sistem educaţional.
3.2.1. Revalorizarea disciplinelor şcolare existente poate forma posibilităţi complexe şi
diversificate de abordare a schimbărilor.
Disciplinele ştiinţifice:
• fizica, chimia, matematica - oferă - modele dinamice ale schimbărilor;
- exprimarea lor formalizată;
• biologia – prezintă - diversitatea variantelor adaptative;
- interdependenţa factorilor schimbărilor ecologice;

5
 • informatica – creează - scenarii alternative ale viitorului;
- posibilitatea experimentării în realitatea virtuală;
• disciplinele socioumane - caută explicaţii ale schimbărilor determinate şi suportate
de om.
Disciplinele artistice - propun imagini alternative ale lumii;
- dezvoltă dimensiunea intuitivă;
- deschid noi perspective de interpretare a schimbărilor.
Disciplinele sportive - dezvoltă - sănătatea şi ancorarea în realitate;
- promptitudinea şi perseverenţa în acţiune;
- mobilitatea şi adaptarea mai uşoară la schimbări;

3.2.2. Noi conţinuturi ale educaţiei

Obiectivele generale:
1. conştientizarea problemelor specifice;
2. dezvoltarea responsabilităţii personale;
3. învăţarea abilităţilor de intervenţie ameliorativă.
Noile educaţii
• ed. pentru schimbare şi dezvoltare
• ed. ecologică
• ed. interculturală
• ed. pentru pace şi cooperare
• ed. pentru participare şi democraţie
• ed. pentru comunicare şi mass-media
• ed. demografică
• ed. nutriţională
• ed. economică şi casnică modernă
• ed. pentru timpul liber

3.2.2.1 Educaţia pentru schimbare şi dezvoltare

Educarea omului pentru a construi schimbări dezirabile în sine şi în lumea sa.
Obiective specifice:
• conştientizare
– analiza - pe criterii ştiinţifice a - problemelor contemporane;
- tendinţelor de schimbare;
- “rece” – economică, tehnologică;
- “caldă” – umaistă, psihologică, sociologică, pedagogică.
(Modelul interacţiunilor implicate în schimbarea individului).
• responsabilizare
- a) prevenirea - şocului schimbării şi rezistenţei la schimbare;
- inerţiei şi stagnării;
- b) construirea – variantelor dezirabile.
• abilitare – prin:
- a) învăţare - inovativă - anticipativă, bazată pe formularea şi reformularea problemelor
- formativă - formarea caracteristicilor de personalitate implicate în schimbare:
- curiozitate,
- imaginaţie anticipativă,
- înţelegerea corelaţiilor şi complexităţii,
- indepenţa în evaluare şi decizie,
- responsabilitate,

6
 - solidaritate;
- b) conflict constructiv care - previne stagnarea,
- stimulează motivaţia,
- deblochează creativitatea,
- intensifică experienţa de viaţă,
- generează schimbări în individ / societate.
Educaţia pentru schimbare şi dezvoltatare face ca schimbările culturale să devină
accesibile pentru individ, dezvoltă caracterul prospectiv şi dinamic al educaţiei, promovează
autoeducaţia permanentă, dezvoltă creativitatea şi participarea, acceptarea şi construirea
schimbărilor dorite.

3.2.2.2. Educaţia ecologică

Omul este influenţat de mediul natural şi îl influenţează din ce în ce mai mult.
Obiective specifice:
• conştientizarea interdependenţei om – natură şi a efectelor - în lanţ
- imediate / pe termen lung,
- în mediul local / global;
• responsabilizarea fiecărei persoane ca factor ce influenţează mediul;
• abilitarea – prin - metode de – pevenire / ameliorare a degradării mediului
natural;
- modele de comportament şi stil de viaţă ecologic.

3.2.2.3. Educaţia interculturală

Educaţia este “ereditatea culturală” a omului.
Obiective specifice:
• coştientizarea - diversităţii culturale ca diversitate de adaptări ale civilizaţiei
umane prin
analiza studiilor interculturale dar şi intraculturale, cunoaşterea
propriilor
prejudecăţi etnocentrice;
☼ de exemplu, modelul eco – cultural - omul se adaptează - ecologic- prin - ereditate
- educaţie
- cultural - prin - enculturaţie
- socializare
- educaţie
• responsabilizare – formarea atitudinilor de respect faţă de - sine
- ceilalţi
- mediu
• abilitarea prin -intercunoaştere culturală, cooperare care evită şi depăşeşte
etnocentrismul;
-rezolvarea constructivă a conflictelor – exarciţii şi transfer în viaţa
curentă.

3.2.2.4. Educaţia pentru participare şi democraţie

Dezvoltă caracterul participativ al educaţiei / personalităţii şi caracterul democratic al
societăţii
Obiective specifice:
• conştientizarea drepturilor şi libertăţilor / a zonelor socioculturale controlabile
individual;

7
 • responsabilizarea pentru asumarea îndatoririlor şi solidarităţii umane / spaţiul
sociocultural comun şi mediat controlabil;
• abilitarea - comportamentele civice ca modalităţi de exprimare / participare
democratică:
( dezbateri, alegeri, decizii de interes comun, competiţie integrată cooperării).
În societatea democratică “fiecare învaţă de la fiecare” ( G. Văideanu, 1988, p.173).

Exerciţiu aplicativ

Pe baza tipurilor de noi conţinuturi educaţionale deja discutate, cu ajutorul recomandărilor

bibliografice şi orientându – vă după obiectivele comune, stabiliţi:
1. obiectivele specifice;
2. moduri posibile de realizare;
3. implicaţii ale specializării voastre
pentru:
- educaţia pentru comunitate
- educaţia demografică
- educaţia nutriţională
- educaţia economică
- educaţia pentru timpul liber

Bibliografie
Antonesei, L., 1996, Paideia-Fundamentele culturale ale educaţiei, POLIROM, Iaşi
Berne, E., 1964, Games People Play, New York: Grove Press
Baumgartner, M.P., Black, ,D 1993, Toward a Theory of The “Third Party”. Empirical Theories
about Court, eds. Keith O Boyn and Lynn Mather, New York, Longman
Bourdieu, P., Passeron, J.C., 1968, Les Heritiers, Les editions de Minuit, Paris
Coombs, Ph., 1967, La crise mondiale de l’education, P:U:F:, Paris
Cozma, T., (coord.), 1998, Educaţia şi provocările lumii contemporane, în C.Cucoş (coord.),
Psihopedagogie, POLIROM, Iaşi
Cristea, S., 1996, Pedagogie generală. Managementul educaţiei, E.D.P.,R.A, Bucureşti
Cristea, s., 1996, Metodologia reformei educaţiei, Ed. HARDISCOM, Piteşti, (pp.22-25)
Deutsch, M., 1973, The resolution of conflict, New Haven, CT: Yale University Press
Deutsch, M., 1993, Educating for a peaceful world, American Psychologist, 48, 510 – 517.
Deutsch, M., 1998,” Soluţionarea conflictelor constructive. Principii, instruire şi cercetare,” În:
Ana Stoica – Constantin, Astfel Neculau (coord.), Psihosociologia rezolvării conflictului,
POLIROM, Iaşi
Faure, E., (coord),1974, A învăţa să fii, (raport UNESCO), E.D.P, Bucureşti
Illich,I., 1971, Une societe sans ecole, Seuil, Paris
De Lassus, R., 2000 (a), Analiza tranzacţională, Teora, (Bucureşti)
Maliţa, M., 1998, Zece mii de culturi, osingură civilizaţie, Nemira
Mendras, H., Forse, M., 1983,
Neculau, A, 1985, A fi elev, Albatros, Bucureşti
Neculau, A, 1998, “Conflictul socio – cognitiv.” În: Ana Stoica – Constantin, A. Neculau
(coord.), Psihisociologia rezolvării conflictului, POLIROM, Iaşi
Neculau, A., Ferreol, G., (coord.),1998, Psihosociologia schimbării, POLIROM, Iaşi
Nica, P., 1997, Universitatea în schimbare, în A. Neculau (coord.), Câmpul universitar şi actorii
săi, POLIROM, Iaşi
De Rougemont, D., 1978, L’avenir est notre affaire, Editions Stock

8
Segall, M.H., Dasen, P.R., Berry, I.W., Poortinga, Y.H., 1990, Human Behavior in Global
Perspective: An Introduction to Cross – Cultural Psychology, N.Y., Pergamon
Shapiro, D., 1998, Conflictele şi comunicarea, Ed. ARC
Super, Harkness, 1986, “The Developmental Niche: A Conceptualization at the Interface of Child
and Culture.” În: International Journal ofBehavioral Development, vol.9, no. 4, (pp.545 –
570)
Thomas, K.W., 1976, “Conflict and Conflict Management.” În: M. Dunnette (ed.), The handbook
of social Psychology, Chicago: Rand – McNally, (pp. 889 – 935)
Toffler, A, 1973, Şocul viitorului,
Toffler, A, “Artistul şi metafora viitorului,” În Secolul XX, 6, (185),
Văideanu, G., 1988, Educaţia la frontiera dintre milenii, Ed. Politică, Bucureşti (p. 137)
Walton, R.E., & McKersie, 1965, A Behavioral Theory of Labor Negotiation: An Analisys of
Social Interaction System, New York: McGraw - Hill 4.

4.EDUCAŢIE ŞI COMUNITATE

1.Factorii educaţionali
 Familia
 Şcoala
 Universitatea
 Biserica
 Instituţii specializate în educaţie nonformală
 Organizaţii comunitare

2.Managementul educaţional
♦ Definiţie
ştiinţa conducerii sistemului educaţional.
♦ Funcţii
• planificarea şi orientarea metodologică
• organizarea şi coordonarea activtăţii şi participanţilor:
• perfecţionarea formatorilor prin controlul şi evaluarea activităţii
educative:
• cercetarea pedagogică
♦ Principii
• conducerea democratică
• îmbinarea conducerii/ răspunderii unice cu conducerea/ răspunderea
colectivă
• promovarea la conducere pe baza competenţelor
manageriale/profesionale
• operativitatea şi eficienţa în decizie / execuţie
• respectarea deontologiei profesionale şi manageriale
• instituţia educaţională.
♦ Organizarea
• model ierarhic - tradiţional
• modelul reţelei - modern
♦ Niveluri manageriale ( ale organizării în sistem de reţea)
• macrosistemic - al deciziilor de politică educaţională ale fiecărui stat;

9
 • mediu - al deciziilor de la nivelul instituţiilor autonome ( şcoli, licee,
universităţi);
• microsistemic - al deciziilor de la nivelul familiei / clasei – grupelor
şcolare şi al individului
Persoanele investite cu funcţii educaţionale au şi atribuţii manageriale

3.Consilierea şcolară şi profesională

Competenţe
☺ Psihologul şcolar
• psihodiagnoză
• consilierea elevilor
• psihoterapie
• consultanţă
• coordonare
☺ Profesorul – activităţi / influenţe
• formale
• nonformale
• informale
☺Profesorul consilier
• cunoaştere
• consiliere
• terapie
• consultare
• coordonare
.☺Părinţii
• educatori
• candidaţi la educaţie

Teme
1. Argumentaţi resaponsabilitatea fiecăruia din factorii educaşionali.
2. Explicaţi modul de colaborare în sistemul consilierii şcolare
3. Prezentaţi nivelurile managementului şcolar şi atribuţiile principale ale fiecăruia.

Bibliografie
Bontaş, I., 995, Pedagogie, ALL, Bucureşti
Chiş,V., 2000, Sisteme educaţionale contemporane:structură, conducere şi paradigme ale
reformei. În: M.Ionescu, I.Radu, D.Salade, Studii de pedagogie aplicată, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Cristea, S., 1996, Pedagogia generală. Managementul educaţional, E.D.P., R.A., Bucureşti
Dafinoiu, I., 2000, Elemente de psihoterapie integrativă, POLIROM, Iaşi.
David, D., 2000, Prelucrări inconştiente de informaţie. Contaminarea psihologică în mass- media,
practica clinicîă şi juridică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca
Iluţ, P., 1995, Familia. Cunoaştere şi asistenţă, Ed. Argonaut
Ionescu, M., 2000, Pedagogia universitară. În: M.Ionescu, I.Radu, D.Salade, Studii de pedagogie
aplicată, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Mitrofan, Iolanda, 1984, “Modele interacţionale în evoluţia cuplului conjugal-parental”. În vol.
Psihologia în România
Mitrofan, N, 1984, Dragostea şi căsătoria, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Neculau, A., 1997, Câmpul universitar şi actorii săi, POLIROM, Iaşi

10
Ohmae, K., 1998, Inteligenţa strategului, Ed. Teora, Bucureşti

5.EDUCAŢIA PERMANENTĂ

5.1. Dimensiunile definitorii ale educaţiei permanente:

• holistă ( integrează educaţiei),
• existenţială (funcţionează toată viaţa);
• multiformă ( formală, nonformală, informală);
• formativă (dezvoltă calitativ personalitatea);
• responsabilă ( toţi factorii) ;
• heteroeducaţie / autoeducaţie;
• dinamică (adecvată schimbărilor );
• variată (în modul de realizare);
• activă (metode de învăţare participativă şi experienţială);
• culturală (cultură generală şi specializare);
• creativă (adaptare / inovare );
• corectivă / suportivă;
• ameliorativă (a calităţii vieţii);
• condiţionată (de ocazie, motivaţie şi educabilitate).

5.2. Modele culturale şi ideal educativ

Modelele educaţionale se discută în relaţia dintre individ – educaţie – cultură.
Modelele sunt expresii mai accesibile ale valorilor.
Categorii de modele:
• reale - directe – immediate
- indirecte – mediate
• ideale – construite de noi pe baza celor reale şi a modelelor culturale;
• ficţionale / virtuale
Educaţia se orientează după idealul educaţional care exprimă modelul de personalitate
dezirabilă sociocultural. Acest model se confruntă permanent cu idealurile personale.
Se pune problema armonizării celor două categorii de idealuri: educaţional şi personal.
Trebuinţele în funcţie de care persoana se orientează spre interior şi exterior pentru a găsi
mijloacele de satisfacere.
Mecanisme perturbatoare ale autoactualizării influenţează raportarea la modelele
educaţionale:
• introiecţia – modelele sunt preluate necritic;
• proiecţia – atribuim propriile dorinţe, nevoi, altor persoane;
• retroflexia – ne reprimăm comunicarea şi rezistăm schimbării;
• evitarea – teama de eşec orientează persoana spre evitarea acţiunii, a confruntării;
• simbioza – dependenţa de nivelurile (structurile) depăşite împiedică progresul

Esenţa idealului educaţional:

- vocaţia - armonizarea componentlor - psihologice interne / sociale externe
Idealul educaţiei - sinteză între idealul social / psihologic
Idealul educaţiei este finalitatea cea mai generală şi abstractă care orientează întregul
sistemului educaţional, pe termen lung, mediu şi scurt.
Idealul educaţiei se schimbă istoric.
Sistemul de valori la care se raportează idealul educaţional actual cuprinde:
- ADEVĂRUL, BINELE, FRUMOSUL, SACRUL;

11
 - LIBERTATEA, EGALITATEA ÎN FAŢA LEGII, SOLIDARITATEA;
- LEGALITATEA; RESPONSABILITATEA
5.3. Heteroeducaţie şi autoeducaţie
Educaţia permanentă integrează heteroeducaţia (educaţia prin alţii) şi autoeducaţia (sau
educaţia personală, prin sine însuşi). Autoeducaţia este posibilă numai pe baza autocunoaşterii
care, la rândul său, se poate realiza doar cu ajutorul intercunoaşterii
Autoeducaţia poate fi.
• spontană, neintenţionată;
• conştientă, intenţionată, definindu-se prin:
- cunoaştere de sine şi autodefinire,
- conştientizarea necesităţii autoeducaţiei,
- obiective de dezvoltare personală pe termen lung,
- modelele semnificative,
- abilităţi de autoeducaţie,
- efort cognitiv,
- motivaţie intrinsecă,
- autoevaluare şi autoreglare
Metodele autoeducaţiei:
• metode ale cunoaşterii de sine
• metode de autoeducaţie.
Specificul autoeducaţiei constă mai ales în asumarea conştientă a responsabilităţii
propriei deveniri. Pe parcursul vieţii raportul dintre heteroeducaţie şi autoeducaţie tinde să se
inverseze.

5.4. Educaţia adulţilor

Sunt adulţii şi persoanele vârstnice capabili să mai înregistreze progrese pe baza învăţării?!
Studiile asupra învăţării evidenţiază ponderea mare al învăţării implicite (neconştientizate)
în prelucrările informaţionale şi posibilitatea de dezvoltare prin învăţare formativă a adulţolor.
Cercetările metacogniţiei relevă impactul conştientizării propriului potenţial, motivaţiei
superioare şi a propriei eficienţe asupra performanţelor în învăţare
Obiectivele în funcţie de direcţiile şi domeniile formative;
Se conturează, în raport cu obiectivele, modalităţi diferite de:
• formare iniţială – profesionalizare;
• formarea continuă – specializarea, perfecţionarea permanentă şi periodică;
• recalificarea şi policalificarea, care include modalităţi din celelalte două categorii
dar obiective diferite. Învăţarea adulţilor se sprijină şi ea pe modele şi modelare în
contexte diverse.
Învăţarea activă, experienţială utilizează ca formă de organitzare atelierul experienţial.

5.5. Dimensiunile formative ale educaţiei permanente

Educaţia permanentă are mai multe dimensiuni (laturi) interdependente:
• educaţia imtelectuală;
• educaţia morală şi civică,
• educaţia estetică;
• educaţia corporală / fizică,
• educaţia vocaţională..
Ele ţintesc formarea dimensiunilor corespunzătoare ale personalităţii, în raport cu idealul
educaţional. De aceea, fiecare dimensiune se orientează dominant după una din valorile idealului
educaţional
Obiectivele fiecărei laturi a educaţiei se înscriu în trei categorii principale:

12
 • conştientizare;
• abilitare;
• responsabilizare.
Necesităţile educaţionale se raportează la mai multe niveluri:
• mediu - educaţie fundamentală;
• performant - educaţie pentru înaltă performanţă / specializare
• special / integrator - educaţie compensatoare şi recupetratorie.
Educaţia ca activitate cultural urmăreşte, prin laturile sale, să formeze stilul cultural
individualizat de cunoaştere, de existenţă şi expresie, de relaţionare şi activitate. Educaţia
şcolară este asistată psihologic şi pedagogic de sistemul consilierii şcolare.

Teme recapitulative:
1. Scrieţi pe o coloană dimensiunule definitorii ale educaţiei permanente.
2. Scrieţi în dreptul fiecărei caracteristici semnificaţia sa aşa cum vă amintiţi; repetaţi după
ce aţi verificat în textul cursului până reuşiţi întegral.
3. Explicaţi rolul modelelor educaţionale.
4 Stabiliţi diferenţa specifică dintre conceptele - ideal educaţional / ideal personal,
- ideal social / ideal psihologic.
5. Analizaţi conţinutul idealului educaţional.
6. Analizaţi relaţia dintre heteroeducaţie / autoeducaaţie.
7. Caracterizaţi şi argumentaţi specificul educaţiei adulţilor.

Bibliografie
Antonesei, L., 1996, Paideia. fundamentele culturale ale educaţiei, POLIROM, Iaşi
Comănescu, I., 1996, Autoeducaţia azi şi mâine, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea
Cozma, C., 1998, “Educaţia şi provocările lumii contemporane”, în: C.Cucoş, Psihopedagogie,
POLIROM, Iaşi
Cucoş , C., 1996, Pedagogie, POLIROM, Iaşi (p.40)
Dave, R.H., 1973, Education permanente et programmes scolaires, UNESCO, Hamburg
Dewey, J., 1992, Fundamente pentru o ştiinţă a educaţiei, E.D.P.,R.,A, Bucureşti, (pp.62-67)
Iluţ, P., 1995, Structurile axiologice din perspectivă psihosocială, E.D.P., R.A., Bucureşti
Narly, C., 1996, Pedagogie generală, E.D.P.,R.A Bucureşti, pp. 167-251
Nedelcea, C., Dumitru, Paula, 1999, Optimizarea comportamentului uman.Între educaţie şi
psihoterapie, Ed.SPER, Col. “Caiete experienţiale, Nr. 2, Bucureşti
Radu, I., 2000, “strategii metacognitive în procesul învăţării la elevi”. În. M.Ionescu, I.Radu,
D.Salade (coord.), Studii de pedagogie aplicată, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca
Stanciu, I.Gh., 1977, O istorie a pedagogiei universale şi româneşti până la 1900, E.D.P.,
Bucureşti

6. EDUCAŢIA INTELECTUALĂ

1. Obiectivele educaţiei intelectuale

A. Formarea repertoriului cultural
B. Formarea sistemului şi structurilor psihice cognitive.
C. Formarea structurilor motivaţionale, afective şi volitive ale învăţării
D. Educarea performanţei şi creativităţii intelectuale

2. Condiţii pentru realizarea obiectivelor

13
  Calitatea cunoştinţelor:
 Echilibrarea calitativă / cantitaticvă:
 Cantitatea şi calitatea optimă a cunoaşterii:
 Prelucrare şi comunicare adecvate.

3. Principii ale educaţiei intelectuale (cerinţe generale):

♦ observarea / cunoaşterea stilului de învăţare
♦ asigurarea unor condiţii adecvate ritmului şi stilului personal de învăţare;
♦ problematizarea învăţării prin întrebări şi autochestionare;
♦ împuternicirea elevilor cu proiectarea, dozarea studiului şi autoevaluarea
rezultatelor;
♦ implicarea în rezolvarea unor probleme reale care să-i pasioneze, să-i “provoace”
♦ un parteneriat intelectual cu colegii şi cu profesorii, bazat pe recunoaşterea şi
valorificarea reciprocă a competenţelor cognitive.

A. Formarea repertoriului cultural

• cunoştinţe - explicite, conştientizate / implicite, cu care operăm inconştient.
• competenţe,
• valori culturale
• modele culturale de conduită.
• filosofia de viaţă
• concepţia despre lume - informaţională prin cunoaştere senzorială şi raţională-
experienţă, ştiinţă
- spirituală.- intuiţie şi judecată metafizică
• repertoriul cultural personal - beneficiu esenţial al educaţiei intelectuale

B. Formarea sistemului şi structurilor psihice cognitive.

Sistemul cognitiv este un sistem fizic cu
• proprietăţi:
- de reprezentare – de reflectare într-un mediu intern a evenimentelor din realitatea externă;
- de calcul – de prelucrare a reprezentărilor pe baza unor reguli.
• comportamente:
- modificabile cognitiv – care se schimbă în funcţie de cunoştinţele şi intenţiile subiectului;
- impenetrabile cognitiv – nu pot fi modificate de factorii subiectivi; astfel,o serie de
operaţii performante pot fi realizate şi de computer după un program predeterminat.
• niveluri de prelucrare informaţională:
- primar, al procesărilor senzorial – perceptive şi
- secundar, al procesărilor simbolice ( imagini mentale, noţiuni, judecăţi).
• componente.
- baza de cunoaştere – sau memoria permanentă - cunoştinţe declarative şi procedurale sub
formă de - imagini mentale (simboluri figurative),
- noţiuni (simboluri verbale) ,
- propoziţii (judecăţi);
- scopul / intenţiile care-l orientează;
- baza de fapte – sau memoria de lucru care cuprinde zona procesărilor imediate (15-20
sec.);
- sistemul de inferenţă – care controlează metacunoştinţele.
• subsisteme:
- percepţie,
- memorie,

14
- gândire,
- limbaj, etc.
• caracteristici:
- comportament flexibil, în funcţie de dinamica mediului;
- comportament intenţional, adaptativ;
- operare în timp real;
- operativitate în medii complexe prin - perceperea unei enorme cantităţi de detalii;
- capacitate mare de memorare - bază de cunoştinţe;
- sistem motor cu mai multe grade de libertate;
- utilizarea simbolurilor şi abstractizărilor;
- folosirea limbajelor - naturale,
- artificiale;
- învăţarea din - mediu,
- proprie experienţă;
- dezvoltărea abilităţilor învăţate;
- viaţă autonomă dar integrată în comunitatea socială;
- conştiinţa şi identitatea de sine.

C.Formarea structurilor:
• motivaţionale,
- curiozitatea- motivaţia intrinsecă a cunoaşterii
- interes de cunoaştere - orientarea constantă asupra unui anumit domeniu cultural şi de
activitate.
- scopuri, aspiraţii, idealuri - prin care se proiectează rezultatele dorite, aşteptate.
• afective
- emoţii şi sentimente intelectuale.
• volitive
- voinţa - reglează efortul, susţine atenţia, cogniţia, asigură decizia eficientă.

D. Educarea performanţei şi creativităţii intelectuale

 Cunoaştere cât mai realistă a capacităţilor intelectuale- indici
psihocomportamentali:
• sentimentul diferenţei faţă de ceilalţi
• emotivitate exagerată de o mai acută conştirentizare sau de imaturitae
• uşurinţa extraordinară de a învăţa care uneori nu este valorificată educaţional
 Predicţii despre tendinţele şi nivelurile probabile ale evoluţiei ulterioare
 Programe educaţionale
♦ Educaţia formală, prin instruirea şcolară, se adresează tuturor elevilor, cu un
sistem de cunoştinţe şi abilităţi intelectuale fundamentale.
♦ Educaţia nonformală - poate asigura oferta educaţională diferenţiată în funcţe
de potenţialul şi interesele elevilor..
♦ Programe educaţionale speciale pentru elevii cu potenţial peformant sunt
orientate, în general, pe îmbinarea instruirii speciale din şcoală cu cea extraşcolară
(programele MENSA, APOGEE, RDIM)..
 Elevii cu potenţial intelectual de excepţie – pot fi defavorizaţi prin:
• status socio-economic scăzut;
• “alteritae culturală”,
• handicapuri motorii ori senzoriale,
• boli cronice somatice şi boli psihice – de exemplu cardiopatii, diabet,
nevroze,psihoze,

15
 • dificultăţi de învăţare – de exemplu disgrafii, dislexii
• dificultăţi emoţionale – de exemplu timiditate, imaturitate
• sexul feminin,
• subrealizarea şcolară - determinată de factori de:
- personalitate;
- mediu familial;
- mediu şcolar.
♦ .Prevenirea şi combaterea subrealizării prin:
• colaborarea şcolii cu familia,
• oferta diferenţiată de educaţie,
• cunoaşterea potenţialului şi nevoilor fiecărui elev,
• respectul exprimat de educatori,
• evaluarea rezultatelor sarcinilor de studiu,
• evidenţierea succeselor parţiale,
• centrarea atenţiei pe soluţionarea problemelor şi nu pe ipostazierea greşelilor ca
trăsături de personalitate.
• asigurarea unui regim de viaţă echilibrat dar cu anumite posibilităţi de
autoorganizare,
• atenţie şi sprijin constante şi competente pentru elev şi familie,
• asigurarea unor sisteme de selecţie deschise la toate nivelurile.

♦ Eudcaţia copiilor cu dizabilităţi intelectuale - are nevoie de programe speciale

de instruire adecvate potenţialului lor de dezvoltare, compensare, recuperare, integrare
care pot funcţiona întoate formele educaţiei..

În educaţia contemporană tendinţele de integrare domină opţiunile de segregare (separare)

a copiilor cu potenţiale de performanţă sau a celor cu dificultăţi intelectuale.
Este necesar ca şi profesorii, educatorii în general, să fie formaţi ca “educatori ai
creativităţii”, (S. Marina Bădulescu, 1998), ca educatori de sprijin pentru elevii defavorizaţi
sau cu dizabilităţi intelectuale.

Teme
1. Învăţaţi acest capitol prin autochestionare!
2. Explicaţi rolul informaţiei în dezvoltarea intelectuală.
3. Explicaţi formarea repertoriului cultural personal prin educaţia intelectuală.
4. Diferenţiaţi rolul fiecărei forme a educaţiei în educaţia intelectuală.
5. Explicaţi principiul împuternicirii elevilor
6. Distingeţi principalele probleme ale educării performanţei şi creativităţii intelectuale.
7. Analizaţi caracteristicile educaţiei intelectuale din perspectiva educaţiei permanente.

Bibliografie
Bădulescu, Sanda M., 1998, Formarea formatorilor ca educatori ai creativităţii, E.D.P.,R.A.
-Bucureşti
Creţu, Carmen, 1997, Psihopedagogia succesului, POLIROM, Iaşi
David, D., 2000, Prelucrări inconştiente de informaţie, Ed. Dacia, Cluj- Napoca
Granott, N., 1998, We Learn, Therefore We Develop: Learning Versus Development or
Developing Learning? În: Adult Learning and Development, M. C. Smith, Th. Pourchot
(eds), LEA, Publishers, Mahwah, New Jersey
Radu, I., 2000, Strategii cognitive în procesul învăţării la copii. În: M.Ionescu, I.Radu, D.Salade,
Studii de pedagogie aplicată, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

16
Lakatos, Gyongyke, Moldovan, Mihaela, 2000, O dovadă că se poate, Biblioteca revistei
Familia, Oradea
Maliţa, M., 1999, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, Ed. Nemira, Bucureşti
Miclea, M., 1999, Psihologie cognitivă.Modele teoretico – experimentale, POLIROM, Iaşi
Morar, I., 1992, Strategii creative transdisciplinare, Ed. Academiei, Bucureşti
Neacşu, I., 1990, Metode şi tehnici de învăţare eficientă, Ed. Militară, Bucureşti
Zlate, M., 1999, Psihologia mecanismelor cognitive, POLIROM, Iaşi

7. EDUCAŢIA MORALĂ

7.1. Obiectivele educaţiei morale şi structurile personalităţii pe care le formează.

 Formarea conştiinţei morale cu următoarele componente:

• cognitivă percepţii şi reprezentări socioculturale interiorizate sub formă de reguli,

repere valorice şi modele de comportament dezirabile ( cum este bine şi cum nu e bine
să te comporţi);

noţiuni şi judecăţi morale-imitate conformist;

-acceptate ca necesare şi respectate;
-asumate şi interiorizate într-o interpretare personală

( după stadializarea lui Kohlberg).

se formează gândirea critică şi capacităţile de
evaluare, autoevaluare morală;

•motivaţională pe baza trebuinţelor de stimă şi status social se formează aspiraţiile

benefice, idealul moral de viaţă;

•afectivă emoţii şi sentimente morale – mulţumirea , bucuria de a face bine, de a–i

bucura pe alţii, de a fi preţuit de ceilalţi;

•volitivă autocontrolul conduitei, puterea de a transforma cunoaşterea binelui în fapte

bune;

• atitudinală convingerile morale ca structuri complexe şi foarte consistente şi stabile

ale personalităţii generate de interacţiunea componentelor conştiinţei morale; stau la baza
deciziei morale.

 Formarea conduitei morale care are vizează dezvoltarea următoarelor componente

ale personalităţii:

17
• deprinderile morale sunt acţiuni morale automatizate;

• obişnuinţele morale acţiuni care se automatizeză asociindu-se cu o trebuinţă;

•trăsăturile pozitive de caracter atitudini relativ stabile şi consistente de respect faţă

de:

-divinitate–credinţă credinţă
-patrie-patriotism patriotism
-sine-demnitate demnitate
-oameni – umanism
-societate – disciplină
-muncă – competenţă
-lume – creaţie

LIBERTATE / RESPONSABILITATE

7.2. Principiile educaţiei morale

1. Principiul activismului şi participării
2. Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale
3. Principiul îmbinării exigenţei cu respectul
4. Principiul valorizării calităţilor în prevenirea sau corectarea defectelor
5. Principiul valorizării efectului facilitator şi fornmativ al grupului
6. Principiul continuităţii, consecvenţei, unităţii de cerinţe

7.3. Metodele educaţiei morale

Strategii – individuale / de grup
Metode:
1. Metoda experienţială – experienţă directă şi imediată – ateliere, echipe, joc
2. Metoda exerciţiului - deprinderi, obişnuinţe, stil
3. Metoda exemplului / modelării – exemple - directe / indirecte
- personale, reale / imaginare
4. Metoda convingerii morale - convorbirea
- explicaţia
- dezbaterea
5. Metoda studiului de caz
6. Metode de autoeducaţie morală

Teme

18
 1. Stabiliţi diferenţele specifice între conceptele: morală, etică, moralitate, educaţie
morală.
2. Alcătuiţi conceptograma obiectivelor educaţiei morale.
3. Descrieţi succint componentele psihice ale conştiinţei morale şi relaţiile dintre acestea.
4. Descrieţi succint componentele conduitei morale şi modul în care se
formează.
5. Descoperiţi şi explicaţi relaţiile dintre principiile şi metodele educaţiei
morale.
6. Consultaţi bibliografia recomandată şi documentaţi-vă asupra metodelor de autoeducaţie
morală
7. Elaboraţi sau propuneţi cazuri semnificative şi formative pentru studiul de
caz.

Bibliografie
Bontaş, I., 1995, Pedagogie, Ed. ALL,
Comănescu, I., 1996, Autoeducaţia azi şi mâine, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea
Cucoş, C., 1996, Pedagogie, POLIROM, Iaşi
Doise, W., 1996,
Glava, Adina, 2000, Repere psihopedagogice în conturarea comportamentului disciplinat în calasa
de elevi. În: M.Ionescu, I. radu, D. Salade (coord.), Studii de pedagogie aplicată, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Golu, P., 1974,
Kohlberg, L., 1976, “Moral Stages of moralization”. În: T. Likona (ed.), Moral development and
behavior, New York Holt Rinehart & Winston
Montell, J.-M., 1997, Educaţie şi formare, POLIROM, Iaşi
Moscovici, S., 1997, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, POLIROM, Ed. Universităţii
“Al. I. Cuza”, Iaşi
Muro,J.J., Kottman, T., 1995, Guidance and Counseling in the Elementary and Middle Schools. A
practical Approach, WCB, Brown & Benchmark,Publishers, madison, Wisconsin . Dubuqe,
Iowa
Nedelcea, C., Dumitru, Paula, 1999, Optimizarea comportamentului uman, Ed. SPER, nr.2
Radu, I., 2000, Strategii metacognitive în procesul învăţării la elevi, În: M.Ionescu, I.Radu, D.
Salade (coord.), Studii de pedagogie aplicată, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj -
Napoca
Salade, D., 2000, Independenţa individului şi obiectivele educaţiei, În: M.Ionescu, I. Radu, D.
Salade (coord.), Studii de pedagogie aplicată, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca.
Stanciu, M., 1999, Reforma conţinuturilor învăţământului, POLIROM, Iaşi

8. CONŢINUTUL EDUCAŢIEI MORALE

Conţinutul educaţiei morale este sistemul etic prelucrat pedagogic şi transmis fiecărei
persoane educate. El are mai multe componente.
8.1. Dezvoltarea personală poate integra şi conţinuturile noi ale educaţiei.
Modul de prezentare personală devine tot mai mult un mod de reprezentare publică.
Dezvoltarea personală presupune formarea competenţelor de.
• autocunoaştere şi autoevaluare,
• autoactualizare şi autoeducare;
• valorizare personală şi prevenirea şi depăşirea eşecurilor şcolare şi existenţiale
pentru ca personalitate să se armonizeze în sine şi să devină eficientă sociocultural.

19
 • cultivarea expresivităţii personale.
Imaginea de sine este o componentă a conştiinţei de sine. Conştiinţa de sine este
componenta esenţială a conştiinţei morale.
Formarea acestor structuri se realizează prin dezvoltarea omului în contextul social real, cu
sprijinul educaţiei morale.
Educatorii sunt totodată exemple pozitive, sau, rareori, negative, de expresivitate şi
prezentare personală.
Moda, ca fenomen psihosocial şi sociocultural este un factor de modelare.
Elevii optează pentru un anumit model şi îl experimentează în diverse variante în grupurile
de apartenenţă, cu precădere cele de covârstnici. În aceste confruntări, modelele sunt dezvoltate
creator şi individualizate, conturând stilul expresiv personal.
Expresivitatea destinată special relaţionării interpersonale se raportează la codul
manierelor elegante (codul bunelor maniere).
Asumarea responsabilităţii propriei deveniri este competenţa esenţială a dezvoltării
personale şi atitudinii de respect pentru sine (self- estime) – demnitatea.

8.2. Educaţia pentru muncă are ca obiective specifice:

• familiarizarea cu principalele domenii de activitate
• formarea trăsăturilor de personalitate:
- respectul pentru aceste valorile materiale şi spirituale ;
- responsabilitatea pentru propria activitate;
- hărnicia, punctualitatea, conştiinciozitatea, disciplina.;
- competenţa de organizare şi eficienţă.
- abilitarea cu deprinderi şi obişnuinţe de activitate eficientă, generatoare de satisfacţii.
Pentru ca respectul pentru muncă şi produsele ei să funcţioneze, copilul, tânărul, trebuie să
cunoască complexitatea proceselor de producere a acestora şi investiţia de efort şi creativitate
înglobate în ele.
Trăsăturile de personalitate implicate în muncă îmbină motivaţia cu ataşamentul şi
respectul pentru propria mncă şi cu. voinţa asigură autocontrolul.
Obişnuinţele asigură un program de viaţă şi activitate sănătos se formeazăsîncepând de la
naştere, prin integrarea într-un regim ritmic şi economic de activităţi alternative.
Părinţii sunt primii care organizează regimul de viaţă al copilului şi este necesar să
colaboreze apoi cu şcoala lor.
Formarea deprinderilor şi obişnuinţelor de muncă sau a competenţei de a fi eficient ca
trăsătură de personalitate se bazează pe stimularea pozitivă, aplicând principiile participării,
valorizării calităţilor, al efectelor activităţii în grup.
Orice activitate poate deveni extrem de atractivă dacă este bine motivată.
Disciplina, ca trăsătură de personalitate, decurge şi ea din regimul de viaţă bine organizat şi
se dezvoltă şi în funcţie de formularea cerinţelor şi evaluarea realizarilor.
Se propun trei dimensiuni definitorii ale termenului de disciplină:
• preventivă (pro-activă),
• corectivă (re-activă),
• suportivă – (activă) de menţinere.
Competenţa generală de a valoriza eficient şi de a respecta munca, de a fi disciplinat,
este esenţială atât pentru succesul profesional cât şi pentru cel existenţial.

8.3. Educaţia umanistă

Formează competenţele de relaţionare eficientă şi elegantă cu ceilalţi oameni. Educaţia
umanistă integrează obiectivele şi conţinuturile noilor educaţii şi este integrată în obiectivele
consilierii şcolare.

20
 Conştientizează existenţa umană ca valoare de neînlocuit cu drepturi inalienabile care
trebuie respectate de toţi ceilalţi oameni.
Umanismul este o atitudine totodată raţională, afectivă şi relaţională.

8.4. Educaţia patriotică

Patriotismul este o atitudine care se raportează la o dimensiune fundamentală a identităţii
omului, identitatea socioculturală. Această atitudine extinde dimensiunea demnităţii personale ca
demnitate naţională.
Demnitatea patriotică. ne face să înţelegem şi să ne bucurăm de valorile umanităţii,
modelate de cultura fiecărui popor.
Educaţia patriotică are menirea de a ne oferi competenţe socioculturale care să ne ghideze
ferm printre iluziile periculoase ale aroganţei ori umilirii naţionale, ale etnocentrismului şi
xenofobiei ori sociocentrismului.
Patriotismul este o atitudine fundamental umanistă.
Educaţia patriotică este o componentă a educaţiei umaniste

8.5. Educaţia religioasă

Educaţia religioasă se raportează la valoarea de sacru.
Religia propune o modalitate specifică de cunoaştere şi trăire spirituală prin comuniunea
omului cu divinitatea. Pe aceasta se bazează asumarea unor convingeri şi atitudini morale, a unui
angajament moral.
Omul pare să aibă o nevoie esenţială de transcendenţă. Creativitatea deosebeşte omul de
toate celelalte fiinţe dar omul îşi identifică natura sa divină numai împreună cu moralitatea.
Credinţa se dezvoltă ca atitudine şi trăsătură de caracter.
Credinţa nu înseamnă credulitate, ignoranţă, ci o modalitate specifică de înţelegere care
conferă un sens spiritual integrator cunoaşterii.Ea presupune o opţiune liberă pentru valorile
sacre.
Toate valorile umane au o dimensiune sacră iar credinţa este o cale esenţială de
perfecţionare spirituală pe toate dimensiunile personalităţii
Educaţia religioasă este latură aparte a educaţiei.cu obiectivele:
• formarea conştiinţei religioase, a convingerilor religioase prin sensibilizare şi
informare;
• formarea conduitei religioase - deprindederi şi obişnuinţe care exprimă credinţa.
• asumarea conştientă, la maturitate, a responsabbilităţii pentru opţiunea sa religioasă,
Libertatea credinţei este unul din drepturile inalienabile ale omului.
• Principii fundamentale ale educaţiei religioase:
 Enculturaţia religioasă şi educaţia continuă în comunitate.
 Accesul la un sens spiritual al vieţii - opţiunea liberă pentru credinţă, nu
dogmatism.
 Orizont cultural şi spiritual, ecumenic - opţiunea liberă pentru religie, nu
prozelitism.
În situaţii paradoxale, religia este profanată – devine mijloc de manipulare.
Educaţia religioasă dezvoltă participarea comunitară, deci are o mare valoare de
comuniune şi socializare.
Metodologia educaţiei religioase - pe criteriile formelor şi nivelurilor educaţionale.
 Educaţia religioasă precoce şi continuă în familie /comunitate.
 Educaţia religioasă sistematică de nivel elementar – integrată programei şcolare.
 Educaţia religioasă din perspectivă culturală - în regim opţional pentru elevii
mari.
 Educaţia religioasă de nivel academic pentru cei care se formează ca profesionişti.

21
  Educaţia şi autoeducaţia religioasă prin studiu individual şi practicare a cultului.
 Educaţia religioasă asigură formarea virtuţilor. Acestea sunt trăsături de caracter
ce decurg din atitudinea religoioasă – din credinţă.
Virtuţile conferă proprietăţi de excelenţă caracterului.
Educaţia religioasă asigură şi accesul la toate valorile promovate în mod specific de
celelalte laturi ale educaţiei.

Teme
1. Definiţi şi explicaţi conceptul de dezvoltare personală în contextul educaţiei morale şi
civice.
2. Evidenţiaţi structurile personalităţii ţintite de educaţia pentru muncă.
3. Explicaţi şi exemplificaţi interdependenţa componentelor educaţiei morale.
4. Stabiliţi şi argumentaţi relaţiile dintre educaţia intelectuală / morală.
5. Propuneţi trei probleme morale ca teme de dezbatere în clasa de elevi; schiţaţi
obiectivele formative pentru fiecare temă.

Bibliografie
Adams, J.E., 1993, Manualul consilierului spiritual creştin, Societatea misionară Rămână,
Wheaton, Illinois
Bontaş, I., 1995, Pedagogie, Ed. ALL, Bucureşti
Buzalic, A., 1999, Psihologia religiei, Ed. Logos, Oradea
Cucoş, C., 1996, Pedagogie, POLIROM, Iaşi (pp.160 –175; 210- 221)
Cucoş, C., 1999, Educaţia religioasă, repere teoretice şi metodice, POLIROM, Iaşi
Eliade, M., 1990, Încercarea labirintului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca
Eliade, M., 1992, Sacrul şi profanul, Ed. Humanitas, Bucureşti
Glava, Adina, 2000, Repere psihopedagogice în conturarea comportamentului disciplinat în clasa
de elevi. În: M.Ionescu, I.Radu, D.Salade, Studii de pedagogie aplicată, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Lesikar, R.V., Pettit, jr., J.D., Flatley, Marie, E., 1993, Basic Business Comunication, IRWIN,
Burr Ridge, Illinois
Marinescu, Aurelia, 1996, Codul bunelor maniere astăzi, Humanitas, Bucureşti
Nakamura, H., 1997, Orient şi occident: o istorie comparată a ideilor, Humanitas, Bucureşti
Roco, Mihaela, 1997, “Religie şi creaţie (cercetare empirică)”. În:M. Zlate (coord.), Psihologia
vieţii cotidiene, POLIROM, Iaşi
Theodorescu, R., 1980, “Romanitate şi modernitate”. În: Secolul XX, Nr. 4-5, pp.114-120
Vianu, T., 1982, Studii de filosofia culturii, Ed. Eminescu, Bucureşti

9. EDUCAŢIA ESTETICĂ

9.1. Valorile şi atitudinile estetice

Estetica este disciplina care studiază aspectele esenţiale, legile şi categoriile frumosului.
exprimate în natură, artă, ambient.
Estetica pune în discuţie problemele:
• legitimităţii estetice,

22
 • semnificaţiilor valorice a operei de artă,

• interpretărilor produsului creaţiei.

Valoarea estetică se detaşează ca valoare permanentă la nivel abstract conservată şi

transmisă cultural.
Opera estetică este în acelaşi timp obiect al admiraţiei şi subiect de meditaţie.

9.2. Obiectivele educaţiei estetice

9.2.1.Capacitatea de receptare cultivată a frumosului - structură de atitudini raportate la
valoarea de frumos din toate domeniile realităţii.
Atitudinile estetice presupun formarea şi dezvoltarea:
• sensibilităţii estetice - gustul pentru frumos
- trebuinţe primare
• cunoştinţelor estetice - repertoriului cultural estetic
- elemente ale limbajului artistic (codul) specific fiecărui domeniu,
- cunoştinţe despre opere şi creatori de prestigiu din patrimoniul cultural, naţional şi
universal, - experienţe estetice în relaţii directe (sau virtuale) cu operele artistice.

• capacităţii de evaluare estetică independentă

- judecăţi şi opinii estetice ,
- înţelegerea conceptelor şi principiilor abstracte, permanente ale valorilor estetice.
• imaginaţiei,
• structurilor afective - emoţiilor şi sentimentelor estetice, pasiunilor prin experienţe
directe
• motivaţiei estetice - autenticitatea psihologică a valorii operei artistice

 Comunicarea estetică–interacţiune socioculturală bazată pe repertoriul cultural

comun
Îmbogăţeşte posibilităţile de relaţionare şi comunicare mediată cultural a omului.
♦ Spectator / creator - status / roluri parteneriale, complementare, în comunicarea
estetică.
Cultivarea receptivităţii estetice prin educaţie este necesară atât spectatorului cât şi
creatorului.
Cultura estetică oferă artistului un sistem de referinţă, modele valoroase dar şi conştiinţa
originalităţii sale.
♦ Interpretarea - proces multistratificat
- capacitatea de interpretare independentă
♦ Receptarea - act de creaţie în comunicarea estetică

9.2.2. Dezvoltarea creativităţii artistice

Aptitudinile creative în diverse domenii se dezvoltă dintr-un potenţial ereditar deosebit.
Fiecare persoană are dreptul să se dezvolte la nivelul maxim al posibilităţilor sale
-performant / extrem de redus.
Vocaţia educaţiei este tocmai deschiderea accesului la cultură.
Obiective specifice fiecărei forme şi fiecărui nivel al creativităţ

23
 • dezvoltării creativităţii fiecărei persoane la
nivelul maxim al posibilităţilor sale;
• dezvoltării aptitudinilor creatoare la nivel
performant;
• experienţierea creativităţii estetice ca mijloc
de recuperare, compensare a personalităţii celor cu cerinţe speciale.

 Exerciţiului creator al celor cu potenţial

obişnuit trebuie măsurat cu acelaşi sistem de valori
 Educarea creativităţii e solidară cu:
- educarea receptivităţii estetice,
- a capacităţii de evaluare şi autoevaluare critică în raport cu valorile estetice.

 Educarea creativităţii estetice se adresează

tuturor persoanelor.
 Educarea creativităţii artistice la nivel
performant este destinată celor cu potenţial aptitudinal specific.
 Artele au importante valenţe terapeutice:
• de compensare – ca alternativă de comunicare, activitate sau chiar de performanţă;
• de recuperare fizică şi psihică, prin terapie.
• de reintegrare socială prin expresie / comunicare estetică.

9.2.3. Educarea expresivităţii personale

Este partea cea mai importantă a educării creativităţii personale.
În societatea tradiţională omul sacraliza spaţiul său cotidian şi se exprima în el prin magia
artei integrate ambientului şi modului de viaţă.
În contemporaneitate, esteticul face parte din confortul cotidian şi ambiental. Mai mult,
expresivitatea estetică a personalităţii devine tot mai mult o dominantă a identităţii persoanei, un
limbaj estetic specific.
Modul de prezentare personală
- reprezentativ pentru identitatea fiecăruia,
- un mod sintetic şi sugestiv de exprimare şi intercunoaştere
- cu un rol tot mai pregnant în comunicarea interpersonală.
- importantă în interevaluare.
- responsabilitate pentru - armonia estetică
-autenticitatea psihologică.
Stilul expresiv – estetic - eleganţa. ca reper valoric de performanţă
-obişnuinţele estetice
-“bunul gust”-aspectul interiorizat al valorilor estetice
-funcţionează ca reper selectiv intern,

-performant atât în receptarea / exprimarea estetică

competenţa estetică
Ambientul - unitate estetică - spaţiul natural şi arhitectural imtegrate
Omul obişnuit participă la estetica ambientală prin:
- integrarea selectivă şi constructivă în ambientul de utilitate socială amenajat de specialişti;
- prin microamenajările personale din spaţiile sale intime.

9.3.Metodologia educaţiei estetice

24
 Principii (C.Cucoş)
• educaţia prin confruntarea cu valorile autentice
• receptarea creatoare a valorilor
• perceperea globală şi unitară a conţinutului cu forma obiectului estetic
• situarea şi înţelegerea în context a fenomenului estetic

Metodologia diferenţiată în funcţie de:

• formele şi nivelurile educaţiei,
• obiectivele specifice fiecărui domeniu,
• nivelul potenţialului personal al creativităţii.

Strategiile educaţiei pentru:

• performanţa artistică,
• educaţia estetică fundamentală,
• educaţia expresivităţii personale,
• educaţia estetică terapeutică şi recuperatorie.
Carmen Creţu propune o strategie a succesului.

Metodele specifice
Experienţierea participării directe în rolurile de receptor / creator la spectacolul estetic
din natură sau artă.
Exerciţiul estetic
• exerciţii perceptive cu material prezentat:
- direct, în concerte, vizionări ale expoziţiilor, spectacolelor
- indirect, prin audiţii şi vizionări virtuale;
• exerciţii de translare dintr-un limbaj artistic în altul
• exerciţii de tehnică executivă, interpretativă şi creatoare.
Explicaţia şi demonstraţia însoţesc şi întregesc metodele experienţiale şi asigură eficienţa
exerciiilor.
Metoda de evaluare şi autoevaluare specifică - analiza produselor estetice.
Criterii de evaluare estetică:
- armonizarea cromatică ori acustică,
- ritmul,
- proporţionalitatea,
- acurateţea tehnică şi stilistică a interpretării
-originalitatea,
- elaborarea,
-nivelurile semnificate etc.
Metode psihoterapeutice specifice de influenţare / recuperare prin:
• receptare estetică: ambientală, cromatică, plastică, muzicală, ritmică. literară,
dramatică etc.;
• expresie artistică: plastică, muzicală, literară (metaforică), gstuală, sau în
psihodramă.
- desenul copilului
- fantazarea,
- modelajul,
- colajul,
- jocul cu nisip,
- crearea poveştilor şi povestirilor,

25
 - dramatizarea,
- comunicarea în cadrul metaforei terapeutic (I. Mitrofan şi E. Vladislav).
Soluţii metodologice de adecvare artei moderne (C. Cucoş):
• deschiderea spre diverse abordări intrerpretative şi participarea la comunicarea
artistică;
• cunoaşterea complexităţii limbajelor specifice şi judecata critică;
• informarea competentă şi integrarea interdisciplinară a educaţiei estetice;
• modelarea selectivă a câmpului valoric şi sprijinirea autoeducaţiei estetice

Principala problemă metodologică a educaţiei estetice:

Cum să dezvoltăm la maximum potenţialul creativ al fiecărei persoane?

 Cerinţele generale ale dzvoltării prin:

• programa şcolii obligatorii vizează educaţia elementară, minimă şi fundamentală
• disciplinele opţionale
• programele care pot fi organizate sau modulate la nivelul şcolii
• modalităţi de educaţie adresate celor care au terminat şcoala sau preocupărilor
extraşcolare.
• integrarea ergonomică a esteticului în ambientul educaţional. - estetica educaţiei

 Cerinţele de antrenament performant prin:

• învăţământul specializat artistic - antrenament timpuriu, permanent şi intens
• învăţământul superior artistic - antrenament nuanţat, individualizat de excelenţă
valorică
a creaţiei şi culturii estetice

 Cerinţele speciale de recuperare prin:

• programe speciale de recuperare cu mijloace terapeutice artistice: muzicale,
plastice, coregrafice, dramatice.
• alternarea activităţilor ştiinţifice cu cele artistice în programul şcolar pentru
recuperarea energetică (funcţia de “nutriţie psihică” a artei)

Competenţa culturală şi axiologică a profesorului.

☺ Profesorul de specialitate
 În învăţământul de masă
• responsabilitatea axiologică de “ultimă instanţă” în comunicarea valorilor -
consacrate
- din
actualitate
• sprijină - clarificarea influenţelor estetice informale
- experienţele de receptare estetică
- evaluările estetice independente ale elevilor
 În învăţământul artistic apecializat
• sprijină dezvoltarea şi autodezvoltarea creativităţii
• profesorul este - artist al educaţiei
- antrenor al performanţei
- sursă culturală de formare a competenţei estetice de nivel performant
 În sistemul educaţiei integrate ori în şcoli / grupe speciale sau chiar în spitale,
centre de recuperare

26
 • trebuie să dobândească minime cunoştinţe despre
- particularităţile personalităţii cu anumite tipuri de decompensare şi despre
- posibilităţile de recuperare prin educaţie / terapie estetică.
prin absolvirea unor cursuri de psihopedagogie specială
• poate să elaboreze programe de educaţie estetică specială în colaborare cu
psihologul
- individualizate
- pentru grupe de terapie

☺ Profesorul consilier al clasei

• consultă profesorii care predau disciplinele estetice şi alţi specialişti în domeniu
• cunoaşte personalitatea şi preocupările elevilor din clasa pe care o conduce
• le creează condiţii cât mai diverse de exprimare
• îi orientează spre programele de dezvoltare cele mai potrivite

☺ Profesorul care predă alte discipline decât cele estetice

• respectă, încurajează şi valorizează cât este posibil performanţele sau preocupările
estetice ale elevilor
• îşi dezvoltă stilul elegant de prezentare
• se preocupă de păstrarea acurateţii estetice a ambientului
• subliniază relaţiile interdisciplinare dintre diversele domenii culturale şi valorile
estetice
• profesorul este un om de cultură

Teme
1. Alcătuiţi o listă cu instituţiile şi organizaţiile culturale din localitatea dvs. ori din
apropiere (biblioteci, teatre, cinematografe, cinemateci, muzee, filarmonică, asociaţii ale
oamenilor de cultură, reviste culturale, săli de expoziţii etc.).
2. Interesaţi-vă şi consemnaţi care sunt ofertele pentru educarea şi exprimarea creativităţii
estetice în localitatea dvs.(cluburi foto, cinecluburi, şcoli de arte, cluburi şi formaţii de dans,
cercuri de creaţie plastică, cercuri şi şcoli de amenajări ambientale, formaţii muzicale, coruri etc).
3. Evidenţiaţi câteva din implicaţiile estetice ale specializării dvs.
4. Stabiliţi relaţiile dintre:
a) educaţia estetică / educaţia morală;
b) educaţia estetică / educaţia intelectuală;
5. Integraţi cunoştinţele de psihologia educaţiei referitoare la creativitate cu cele de
pedagogie referitoare la educarea creativităţii; descrieţi trei metode de educare a creativităţii
individuale şi trei metode de educare a creativităţii de grup.

Bibliografie
Braudel, F., 1994, Gramatica civilizaţiilor, Ed. Meridiane, Bucureşti
Constantinescu- Stoleru, Paula, 1997, “Creativitatea ca dimensiune valorică a personalităţii”’.
În: M.Zlate (coord), Psihologia vieţii cotidiene, PIOLIROM, Iaşi
Creţu, Carmen, 1997, Psihopedagogia succesului, POLIROM, Iaşi
Cristea, M., 1994, Sistemul educaţional şi personalitatea. Dimensiunea estetică, E.D.P., R.A.,
Bucureşti
Croce, B., 1971, Estetica, Ed. Univers
Cucoş, C., 1996, Pedagogie, POLIROM, Iaşi
Dragomirescu, M., 1990. Ritm şi culoare, Ed. Facla, Timişoara

27
Grigorescu, D., 1982, Aventura imaginii, Ed. Meridiane, Bucureşti
Măniuţiu, M, 1989, Act şi mimare, Ed. Eminescu, Bucureşti
Miclea, M., 1999, Psihologie cognitivă, POLIROM, Iaşi
Mitrofan, Iolanda, Vladislav, Elena, O., 1999, “Psihoterapia copilului centrată pe metode
experienţial – expresive”. În: I. Mitrofan, Psihoterapia experienţială, Ed. Infomedica,
Bucureşti
Munteanu, Anca, 1997, Introducere în creatologie, Ed. Augusta, Timişoara
Pamfil, E., Ogodescu, D., 1976, Persoană şi devenire, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Pavel, Amelia, 1990, Traiectorii ale privirii, Ed.Meridiane, Bucureşti
Weber, J.- P., 1972, La psychologie de l’art, PUF, Paris
Garofeanu, Ruxandra, (realizator), 2000,“Totul la vedere”, 11 emisiuni de cultură ale TVR1.
10. EDUCAŢIA FIZICĂ

10.1. Obiectivele educaţiei fizice

Educaţia fizică - este educaţia prin mişcare.
- dezvoltă dimensiunea corporală a personalităţii
- se raportează esenţial la valorile de sănătate şi frumos..
Obiective specifice
• conştientizarea propriei corporalităţi;
• dezvoltarea armonioasă şi fortificarea fizică;
• formarea deprinderilor, obişnuinţelor şi atitudinilor de viaţă sănătoasă;
• dezvoltarea aptitudinilor fizice;
• dezvoltarea calităţilor morale şi a voinţei;
• recuperarea capacităţilor fizice.
Educaţia fizică poate integra şi conţinuturi ale noilor educaţii:
• educaţia nutriţională;
• educaţia demografică,
• educaţia pentru sănătate;
De asemene, se poate integra unor demersuri mai complexe ale noilor educaţii:
• educaţia ecologică
• educaţia pentru timpul liber.
Educaţia fizică, abordând mişcarea ca factor formativ, sanogen şi terapeutic, se integrează
educaţiei umaniste (I.Neacşu, M.Ene).

10.2. Creşterea şi dezvoltarea armonioasă

Corporalitatea - este cea mai concretă dimensiune a personalităţii
- conferă personalităţii unitate şi unicitate
- este o parte a identităţii personale şi imaginii de sine
- primul mijloc de explorare şi cunoaştere al omului
Mişcarea - motricitatea
- este modul specific corporal de relaţionare cu mediul extern / intern.
Psihomotricitatea - motricitatea ca activitate psihică, legată în primul rând cu sensibilitatea
 Componente
• schema corporală;
• coordonarea dinamică;
• lateralitatea;
• echilibrul (coordonarea statică),
• coordonarea perceptiv - motrică ( bazată pe percepţiile spaţiale, ritmice, de mişcare );
• rapiditatea;

28
 • ideomotricitatea sau relaţiile funcţionale dintre schema corporală şi coordonarea
perceptiv – motrică (M. Epuran)
• nevoia de mişcare.
• Schema corporală
- reprezentarea mentală a propriului corp
- se exprimă în desenele copiilor şi în posibilitatea lor de a recunoaşte/denumi părţile
corpului
- organizarea şi orientarea spaţială - spaţiul se organizează mai întâi prin raportarea
poziţiilor obiectelor din mediu la poziţia propriul corp; reprezentarea mentală a poziţiilor /
direcţiilor stau la baza orientării spaţiale; este necesară în toate activităţile umane şi în
învăţarea conţinutului unor discipline şcolare cum sunt: geografia, geometria
- antrenează mi mult imaginile spaţiale (vizuale, tactil- kinestezice,de mişcare)
- orientarea temporală a copilului are ca repere primare ritmurile biologice şi aspectele
concrete ale percepţiilor spaţiale succesive
- antrenează dominant imaginile temporale (auditive, kinestezice, de mişcare)
• Lateralitatea
- asimetrie senzorială şi motrică a jumătăţilor dreaptă / stângă a corpului
- se bazează pe asimetria funcţională a emisferelor cerebrale din care una este dominanntă
- este înnăscută dar influenţabilă sociocultural şi educaţional
- dominanta laterală – utilizarea predilectă a unuia din membre, ochi, ureche în activităţi
care
necesită fidelitate
- preferinţa manuală – utilizarea preferenţială a uneia din mâini în activităţi de precizie
• Echilibrul
- static - asigură controlul postural spontan sau voluntar
- se realizează prin contracţia reflexă a unor grupe musculare în raport cu poziţia
capului;
- se bazează pe senzaţiile proprioceptive de - echilibru
- verticalitate
- mişcare rectilinie
- rotaţie
- dinamic- disponibilitatea de a trece rapid la mişcări de locomoţie şi prehensiune
- asigură eficienţa şi armonia mişcărilor
- atitudinea corporală - obişnuinţă posturală ce apare progresiv, inconştient şi involuntar în
dezvoltare
- se bazează pe o reprezentare mentală asupra echilibrului general
- este ecomnomic dar fragil
• Coordonarea dinamică
- coordonarea între mişcările segmentelor corpului şi ale întregului corp
- se bazează pe control şi echilibru
- presupune calităţi motrice (forţă, viteză, rezistenţă, îndemânare)
- se dezvoltă prin învăţare
- stă la baza formării deprinderilor motrice: mers, vorbire, scriere
-se poate antrena la nivel performant – în sport, dans, interpretare muzicală, măiestrie
profesională
• Deprinderile perceptiv motrice de mers, vorbire, scriere, citire ş.a.
- mijloace corporale cognitive şi acţionale
-se bazează pe coordonarea mişcărilor în raport cu schema corporală, senzaţiile
proprioceptive şi kinestezice, percepţiile spaţiale şi de mişcare, ale ritmului, orientarea
spaţiotemporală

29
- se formează prin învăţare, cu efort considerabil, în etape
- se automatizează devenind economice pentriu activitate – se realizează cu efort minim şi
eficienţă maximă ( precizie, rapiditate, coordonare)
- sunt activităţi implicite, nu mai necesită control conştient
• Ideomotricitatea – reprezentarea mişcării
- componenta cognitivă a deprinderilor motrice
- participă la formarea şi desfăşurarea deprinderilor motrice ( A.Albu, C.Albu)
- contribuie la antrenare a mişcărilor
- determină o execuţie mai corectă, precisă (M.Epuran)
- face posibil antrenamentul virtual – activ (pe simulator) sau relativ pasiv (ca spectator)
• Motivaţia
- nevoia de mişcare este o motivaţie care funcţionează pe parcursul întregii vieţi.
- se dezvoltă, prin educaţie,
- de la trebuinţe primare de mişcare şi de joacă, exprimare a agresivităţii
→ la - trebuinţa de performanţă, de autorealizare (I. Neacşu, M.Ene),
- trebuinţe şi interese culturale - cognitive, morale, estetice
- trebuinţe şi aspiraţii sociale - de statut, afiliere, competiţie şi artistice.
- susţin şi orientează performanţa

 Dezvoltarea psihomotricităţii
- se bazează pe dezvoltarea creşterea, maturizarea neuromusculară
- şi contribuie la aceasta.

 Educarea psihomotricităţii în perioada creşterii

- integrată educaţiei permanente,
- condiţionată de
• perioada / stadiul de creştere,
• principiile creşterii,
• legile dezvoltării psihomotrice.

 Probleme ale dezvoltării fizice

Postura statică ce devine predilectă în contemporaneitate insuficientă.
Ponderea insuficientă a activităţii fizice în viaţa omului, la toate vârstele.
Pot să apară disfuncţii ale procesului de creştere care marchează întreaga existenţă.
Disfuncţiile creşterii pot afecta dezvoltarea psihică şi socială.

Educaţia fizică şi sportul

- contribuie la - creşterea armonioasă a corpului
- armonizarea lui în mişcare prin coordonări complexe.
- esenţială pentru dezvoltarea personalităţii
- singura disciplină de învăţământ integrată curriculum-ului şcolar la toate nivelurile
- asigură măririrea bugetului / capitalului de energie al organismului care poate fi, apoi
→ reinvestit în activităţi fizice
→ investit în activităţi - intelectuale,
- sociale relaţionale,
- profesionale (I.Neacşu, M.Ene).

 Principiile educaţiei fizice pentru creşterea/dezvoltarea armonioasă

• echilibrarea raportului dintre activităţile statice / dinamice
• alternanţa activităţilor

30
- statice / dinamice,
- de învăţare / relaxare - activă,
- prin somn,
- intelectuale / fizice.
- teoretice, practice.
• ritm de activitate adecvat particularităţilor de vârstă şi individuale;
• regim de viaţă echilibrat sub aspectul:
- nutriţiei - conţinut, calitate, cantitate, complexitate, periodicitate;
- odihnei - alternanţa activităţilor, a formelor de odihnă, a cantităţi;
- efortului - dozare, alternanţa cu odihna, alternanţa tipurilor de efort, adecvarea la
specificul activităţii şi la obiectivele dezvoltării calităţilor fizice şi motrice;
- posturii - învăţarea şi manţinerea poziţiilor corporale adecvate fiecărei activităţi - studiu,
scriere, mers etc.;
- mişcării - dozare, calităţi fizice şi motrice, alternanţă, coordonare, adecvare, ritm,
expresivitate, integrare în activităţi complexe;
- sănătăţii – condiţii şi obişnuinţe igienice; prevenirea accidentelor şi îmbolnăvirilor
(protecţie şi profilaxie), informarea profilactică, terapie precoce;
• dezvoltarea sensibilităţii interne, proprioceptive, exteroceptive
• cunoaşterea modalităţilor de protecţie şi prevenire a îmbolnăvirilor în activităţile
fizice şi sport;
• dezvoltarea motivaţiei pentru mişcare organizată, sport.
• responsabilizarea individului pentru calitatea propriei vieţi.
• abilitarea cu deprinderi şi obişnuinţe igienice, de mişcare şi sportive şi creative.

Responsabilitatea factorilor educaţiei

☺ Părinţii
• asigură condiţiile libertăţii de mişcare şi explorare
• organizează regimul ordonat de viaţă, de activitate şi odihnă care
- formează competenţele de - menţinere a sănătăţii
- reglare a psihomotricităţii
- modelează timpuriu şi eficient ritmul şi dinamica individuală
- valorizează maxim potenţialului înnăscut.
• formează motivaţia pentru petrecerea timpului liber prin mişcare în natură
• dozează adecvat combinarea factorilor naturali cu mişcarea
• previn accidentele şi îmbolnăvirile
• observa înclinaţiile copiilor şi asigură practicarea timpurie a unor sporturi
• asigură condiţiile igienice şi ergonomice ale activităţii de învăţare.
• au cea mai mare responsabilitate în:
- apelarea tratamentului precoce al disfuncţiilor de creştere
- menţinerea sănătăţii.

☺ Profesorul de educaţie fizică şi sport

- persoana cea mai specializată la nivelul şcolii
- coordonează educaţia fizică în perioada şcolară
- colaborează cu ceilalţi factori educaţionali în domeniu
Aria curriculară “educaţie fizică şi sport” din noul program de învăţământ este:
-mai adecvată posibilităţilor fizice şi intereselor elevilor,
- orientată accentuat spre dezvoltarea fizică armonioasă şi activităţile sportive,
- urmăreşte întărirea sănătăţii, dezvoltarea psihomotrică şi comportamentală.

31
10.3. Educaţia pentru sănătate
Sănătatea este o dimensiune esenţială a calităţii vieţii la nivel individual şi social.

Educaţia pentru sănătate are ca obiective şi mijloace specifice :

 conştientizarea valorii esenţiale a sănătăţii pentru existenţa umană, prin:
• cunoaşterea influenţelor sanogene ale mişcării în aer liber şi a riscurilor
poluării/contaminării mediului;
• cunoaşterea condiţiilor şi căilor de transmitere şi a mijloacelor de prevenţie a
bolilor contagioase şi incurabile (TBC, hepatite, SIDA etc.);
• cunoaşterea pericolelor de accidentare şi a mijloacelor de prevenire şi acordare a
primului ajutor, cunoaşterea şi apelarea serviciilor de salvare specializate;
• cunoaşterea riscurilor pentru sănătate a conduitelor de tip alcoolic, a consumului
de droguri etc.;
• cunoaşterea şi prevenirea riscurilor care decurg din abuzuri şi violenţă şi a
mijloacelor de asistenţă şi consiliere în acest domeniu;

 abilitarea cu competenţe sanogene:

• deprinderi şi obişniunţe igienice, de protecţie, profilactice;
• deprinderi de apelare a serviciilor de asistenţă medicală şi psihologică specializate;
• dezvoltarea sensibilităţii interne şi a spiritului de observaţie pentru semnele
elementare de îmbolnăvire;
• dezvoltarea motivaţiei şi voinţei pentru păstrarea sănătăţii şi îndeplinirea
prescripţiilor medicale de tratament şi de viaţă;
• deprinderi de combatere a stresului şi anxietăţii iatrogene (care favorizează
îmbolnăvirile) prin tehnici simple de relaxare / mişcare.
• formarea tonusului afectiv- motivaţional care susţine starea de sănătate şi
favorizează însănătoşirea;
• formarea şi nuanţarea competenţelor de organizare a unui regim de viaţă sănătos la
toate vârstele;

 responsabilizarea individuală pentru propria sănătate şi pentru sănătatea celor din

jur:
• formarea convingerilor şi atitudinilor sanogene faţă de sine, de mediu, de ceilalţi.

10.4. Educarea corporalităţii ca dimensiune a eului

Identitatea corporală, eul corporal
- prima construcţie a identităţii persoanei,
- înglobată treptat eul psihosocial
- se construieşte - sub influenţa educaţiei
- în mediul sociocultural care atribuie anumite valori corporalităţii,
- prin confruntarea experienţială dintre - posibilităţile corporale proprii
- obstacolele din mediu
- propriul corp este - “luat în stăpânire”
- utilizat ca mijloc foarte complex de - cunoaştere,
- expresie,
- acţiune,
- voluntară,
- relaţionare,
- comunicare

32
 - creaţie.
- pornind de la autocontrolul corporal.- posibilităţi de reglaj a - stării psihice
- stării de sănătate - fizică
- psihică
- corpul omului - teatru al expresiei motrice

• repere ale dezvoltării eului corporal pot fi :

- raportul efort / eficienţă,
- raportul dorinţă / realizare
- gradul şi nivelul coordonării, armonizării şi autocontrolului corporal
( psihomotric ↔psihofiziologic ↔ psihosocial)

Expresia motrică
-“ansamblu de atitudini simbolice a căror finalitate este sentimentul de bine al persoanei”
( A.Albu, C.Albu)
- porneşte de la o exteriorizare spontană a emoţiilor
 simbolistică diferenţiată a expresivităţii:
• unor părţi corporale;
- “ limbajul ochilor”, mimica;
- gestica manuală în limbajul surdo – muţilor;
• unor conduite motrice, codificate în “limbajul trupului” .
- mersul,
- caracteristicile motrice ale vorbirii,
- expresiile globale ale afectivităţii: bucuriei / tristeţii etc.
- expriesiile unor atitudini relaţionale ca: siguranţă, neîncredere, timiditate, expansiune,
- expresiile emblematice ale statusului social: şef, subaltern, comandant etc.
- atitudini profesionale.
- atitudini de expresie şi comunicare erotică.

- baza comunicării verbale, prin scriere / citire, prin modalităţi paraverbale şi nonverbale.
- se dezvoltă şi se nuanţează prin educaţie până la niveluri de performanţă - sportivă
- artistică
Comunicarea nonverbală prin intermediul corpului
- realizează un limbaj al trupului care exprimă gestual - dinamica personală,
- afectivitatea,
- atitudinile relaţionale.
 comunicarea este solidară cu expresivitatea motrică deoarece:
- gestul spontan are valoare de semnalizare.
- expresivitatea cultivată este pregnant adresativă
 funcţiile gesturilor în comunicare:
- ilustrative,
- reglatoare a vorbirii,
- adaptative,
- expresive pentru emoţii,
- emblematice sociocultural
- magice, rituale
- creatoare, artistice.
 modularea ale gesturilor în funcţie de factori sociali:
• modularea distanţei faţă de partenerii relaţiilor sociale în funcţie de:
- persoana cu care interacţionăm,

33
 - tipul de activitate care implică interacţiunea,
- cultura / grupul de apartenenţă,.
- vârstă,
- sex,
- gradul de relaţie stabilă.
• zone de distanţă supuse constrângerilor socioculturale (Edward Hull):
1. distanţa intimă – 4–50 cm.
2. distanţa personală – 50–70 cm.,
3 distanţa socială – 2-3 m.
4. distanţa publică – 5-10 m.
→ anumite roluri profesionale sunt exceptate constrângerilor de distanţă

Stilul motric
- expresiile motrice care, pe parcursul dezvoltării, dobândesc o amprentă personală.
influenţează, prin exersare predilectă, fizionomia şi corporalitatea persoanei.
- diferenţiază persoanele după următoarele repere de mişcare:
• relaţiile dintre forţele interne / externe;
• poziţia predilectă a corpului şi segmentelor sale;
• traiectoria mişcărilor definită de - direcţie,
- formă,
- amplitudine;
• tempoul – frecvenţa repetării mişcărilor,
• ritmul - coordonarea temporală a mişcărilor (după A.Albu, C.Albu)
Valorizarea culturală a corporalităţii la nivel individual se exprimă în.
- eleganţa atitudinilor corporale, a mimicii, gesturilor,
- măiestria profesională.

Realizarea motrică
• expresia dezvoltării - calităţilor motrice şi coordonărilor complexe.
Relaţia de influenţă între atitudinile corporale şi cele psihice este bilaterală.
Aceasta permite influenţarea educaţională / terapeutică a uneia prin cealaltă:
- starea şi atitudinea psihică pot fi induse prin mişcări corporale;
☼ de exemplu, dacă ne relaxăm corpul ne eliberăm şi de o parte din tensiunea psihică;
- starea corporală poate fi ameliorată prin stări şi atitudini psihice pozitive,
☼ de exemplu, însănătoşirea, armonizarea mişcărilor, relaxarea.
Educaţia fizică şi sportul dezvoltă cu precădere anumite structuri şi funcţii psihice:
- calităţile voinţei – forţa, independenţa, promptitudinea, perseverenţa – prin confruntarea
directă cu cerinţa de efort;
- autocontrolul voluntar – prin confruntarea cu propriile posibilităţi;
- motivaţia – nivelul de aspiraţie, interesele, motivele de performanţă şi autoactualizare;
- trăsături caracteriale – încrederea în sine şi respectul de sine, respectul pentru adversari,
spiritul de observaţie, disciplina, responsabilitatea, capacitatea rezolutivă;
- atitudini – implicarea în situaţii, cooperarea în echipă, competiţia loială.

☺ Fiecare profesor, în timpul lecţiilor, poate influenţa pozitiv dezvoltarea fizică a elevilor:
• sprijinind formarea deprinderilor de menţinere a curăţeniei
• corectând discret dar perseverent poziţiile în bancă şi în timpul diverselor activităţi
de învăţare,
• observând şi semnalând consilierului şcolar dificultăţile particulare ale unor elevi;

34
 • formulând cerinţe rezonabile şi ferme de autocontrol corporal pentru elevi, dar
stimulând o atitudine relaxată, lipsită de crispare;
• prin exemplul personal al eleganţei ţinutei corporale, mimicii, gesturilor
armonizate cu atitudinea psihică şi cerinţele relaţionării sociale;
• prin autocontrolul expresivităţii corporale, a vocii, gesurilor, mersului, poziţionării
faţă de auditoriu, faţă de materialele pe care le prezintă, care se dezoltă ca măiestrie
profesională a cadrului didactic;
• prin urmărirea sistematică a realizării cerinţelor (după principiul continuităţii);
• prin păstrarea consecventă a aceloraşi principii şi criterii pentru toţi elevii, în toate
situaţiile şi, de asemenea, pentru sine;
• prin integrare cerinţelor sale într-un sistem unitar de cerinţe ale factorilor
educaţionali;
• prin valorizarea conduitelor corporale elegante şi a autocontrolului static şi
dinamic ale elevilor;
• stimulând interesul şi favorizând familiarizarea elevilor cu formele cultivate ale
expresivităţii corporale prin cursuri şi antrenamente de sport, dans, cercuri de creaţie
(pantomimă, teatru- dans), vizionarea unor spectacole şi concursuri sportive;
• punând respectul pentru elevi şi valorizarea personalităţii lor la baza oricărei
evaluări a conduitelor corporale şi igienice ale acestora; de multe ori, o observaţie
discretă într-un dialog separat şi scurt cu elevul are un efect educativ mult mai mare
decât blamarea lui publică; să nu uităm că puberul şi adolescentul se confruntă, uneori
dificil, cu o nouă identitate corporală pe care trebuie să o reconsidere şi reintegreze în
imaginea de sine; profesorii sunt şi oglinzi în care elevii îşi clarifică această imagine;

Oferta de educaţie fizică

- se adresează tuturor persoanelor
- cuprinde programul şcolar - obligatoriu şi opţional
- extraşcolar, preşcolar şi postşcolar.
-asigură modele de viaţă sănătoasă care integrează mişcarea şi pot fi adecvate schimbărilor
-să includă condiţiile pentru petrecerea dinamică a timpului liber
- că experimenteze unor amenajări în aer liber / în spaţii dinafara claselor
- să implice elevii cu - inventivitatea , nevoile şi dorinţele lor,
-participarea lor activă la realizarea acestor condiţii. autoeducaţie.
- incluse activităţi sportive diversificate înafara programului şcolar organizate în şcoală,
în colaborare cu cluburi şi baze sportive, antrenori, părinţi, comunitatea locală
- poate modula adecvat orarul şi se pot combina resursele.
- poate extinde educaţia fizică de conservare - adaptare pentru vârstele adulte şi ale
senectuţii.

10.5. Educaţia fizică la nivel de performanţă sportivă şi artistică

Performanţa sportivă
- se bazează pe un potenţial înnăscut şi aptitudini
- poate dezvolta capacităţile fizice şi performanţa plecând de la in potenţial mediocru.
 trăsături necesare pentru performanţa sportivă: (Irina Holdevici)
• dominanţa, stabilitatea emoţională,
• rezistenţa la stres,
• agresivitate,
• anxietate redusă,
• lipsa unor tendinţe nevrotice accentuate.

35
Autoaprecierea pozitivă
- creşte solidar cu creşterea performanţei sportive şi se extinde asupra imaginii de sine
- sporeşte încredere în capacitatea proprie de mobilizare şi efort voluntar.
Efect subiectiv paradoxal, de subapreciere nejustificată

Antrenamentul sportiv de performanţă

- îşi are resursele în educaţia fizică şi sportul pentru toată populaţia.
- este o secvenţă înalt specializată a educaţiei fizice şi artistice (coregrafice)
- dezvoltă şi utilizează creativitatea motrică şi artistică
♦ Este important ca antrenorii, părinţii, profesorii de toate specialităţile, medicii
sportivi, psihologii, kinetoterapeuţii
- să colaboreze
- să asigure împreună o orientare sportivă adecvată
- să sprijine realizarea programului - de antrenament performant
- şcolar.
Învăţământul artistic şi sportiv
- şcoli cu programe specializate
- specializări universitare şi postuniversitare.

10.6. Educaţia fizică şi sportul pentru recuperare

Tulburările de psihomotricitate (dificultăţi, deficienţe, boli)
→ afectează - anumite segmente ale corpului
- o anumită activitate corporală
→ modifică - relaţiile psihomotrice de la nivelul întregului corp.
-.funcţionarea şi dezvoltarea normală a organelor interne
- funcţiile psihice: atenţia, percepţia, reprezentările şi orientarea
spaţiotemporală
- imaginea şi stima de sine - complexe de inferioritate
- inserţia socială a persoanei.
Clasificarea după criteriile
• complexitate - niveluri afectate
• diversitate - a cauzelor - neurologice, psihice, sociale, educaţionale
- a manifestărilor - de diferite forme, mai mult sau mai puţin generalizate
• complicarea cu tulburări asociate
Categorii de tulburări psihomotorii ( R. Dailly et. col.)
• infirmitatea motrică de origine cerebrală
- se datorează unei leziuni cerebrale
- se ameliorează / agravează cu vârsta în funcţie de condiţiile de - viaţă,
- tratament,
- educaţie (A.Albu,
C.Albu)
• tulburările de învăţare ale funcţiei motrice
- deficienţe în învăţarea şi automatizarea atitudinilor corporale şi gesturilor;
• tulburări motorii de comportament
– expresia motrică a tulburărilor de personalitate.

Modalităţi de realizare a educaţiei şi sportului pentru recuperare:

 programele de educaţie specială şi terapie complexă, individualizate şi de grup
din
• educaţie specială - inclusivă - integrate - procesului învăţământului de masă

36
 - comunităţii
• grupele, clasele şi şcolile speciale
• pentru centrele de asistenţă medicală şi recuperare
 programe de antrenament al performanţelor sportive din
• sistemul sportului pentru persoane cu cerinţe speciale
- antrenament
- competiţii până la nivel de olimpiadă
 programe de socializare şi integrare socio- profesională din
• faamilie
• comunitatea imediată
• sistemul asistenţei sociale
• organizaţiile şi asociaţiile persoanelor cu cerinţe speciale
• instituţii medicale, şcolare, culturale, economice, productive

Responsabilitatea factorilor educaţionali

☺Medicul
- recomandă măsurile profilactice
- descoperă şi tratează cu mijloace specifice. patologia psihomotricităţii
- recomandă asistenţa logopedică, psihoterapeutică, kinetoterapeutică necesare.
- coordonează programul terapeutic
☺ Părinţii
- asigură prevenirea unor accidente, boli
- apelează şi colaborează cu specialiştii
- participă la diagnoză, terapie şi evaluare
- asigură condiţiile de viaţă - îngrijirea
- suportul afectiv, motivaţional şi volitiv
- integrarea socială şi şcolară
-tratamentul
- sprijină activ programul terapeutic
☺Profesorul de educaţie fizică şi sport
- asigură prevenirea accidentelor, bolilor
- cunoaşte şi recunoaşte aceste tulburări
- orientează elevii şi părinţii spre serviciile de asistenţă medicală

☺Profesorul de altă specializare

- să cunoască o schemă generală după care ar pute recunoaşte şi diferenţia aceste tulburări
☺ Specialistul kinetoterapeut
- lucrează în programele, serviciile şi instituţiile speciale de recupere psihomotorie
- realizează activităţi de depistare şi orientare a persoanelor cu cerinţe speciale
- elaborează, realizează şi coordonează programe terapeutice individualizate şi pe grupe
- colaborează cu medicii / psihologii pentru diagnostic şi evaluare
- colaborează cu şcoala şi părinţii pentru realizarea programului de sprijin
☺ Comunitatea imediată
- sprijină - persoanele cu cerinţe speciale
- familiile acestora
- şcolile inclusive şi speciale
- sistemul asistenţei sociale
- organizaţiile şi asociaţiile
→ prin - atitudine solidară – suport moral şi afectiv

37
 - procurarea şi alocarea resurselor necesare
- asigurarea condiţiilor de integrare socială
- activităţi inclusive
- activităţi de sprijin şi asistenţă socială
- integrarea şi colaborarea unitară a factorilor educaţionali
- iniţiative legislative şi politici locale

Teme
1. Analizaţi comparativ obiectivele educaţiei fizice şi sportului
2. Comentaţi relaţia dintre sport şi artă
3. Explicaţi relaţia dintre educaţia fizică şi estetică
4. Consemnaţi pe două coloane argumente / contraargumente pentru a stabili dacă sportul
este o activitate culturală. Concluzionaţi cu opinia dvs. personală
5. Descrieţi efectele educaţiei fizice asupra asupra dezvoltării psihice şi a personalităţii

Bibliografie
Albu, Adriana, Albu, C., 1999, Psihomotricitatea, Ed.Spiru Haret, Iaşi
Epuran, M., 1975 funcţiile principale şi secundare ale activităţilor corporale. În: Educaţie fizică
şi sport, XXVII, Nr.3
Holdevici, Irina, 1993, Psihologia succesului, Ed. Ceres, Bucureşti
Lakatos, G., Moldovan, M., 2000, O dovadă că se poate, Biblioteca Revistei Familia, Oradea
Marcu, V. şi colab., 1997, “Concordanţa cerinţe – posibilităţi în evaluarea educaţiei fizice şi
sportului şcolar”. În: Analele Universităţii din Oradea, D.P.P.P.D., Psihologie- Pedagogie –
Metodică, Tom I, pp.208-212
Neacşu, I., Ene, M., 1987, Educaţie şi autoeducaţie în formare personalităţii sportive, Ed. Sport-
turism, Bucureşti
Stoenescu, G., 1994, Corectaţi-vă atitudinea corpului prin exerciţiu fizic,Ed. Ceres, Bucureşti

38