Teoria educației

Curs 1
Educaţia – factor al dezvoltării personalităţii umane
Conceptualizare: Educația – provine din latinescul educo-educare (a
alimenta, a creşte, a îngriji) şi din latinescul „educe-educere” (a duce, a conduce, a
scoate).
Concepţia antropocentrică - existenţa unei naturi umane universale şi
invariabile, educaţia urmând să dezvolte calităţile generale ale speciei umane, atât
cât permit potenţialităţile cu care este înzestrată de natură.
Concepţia sociocentrică – pregătirea omului pentru exercitarea diferitelor
roluri sociale; de la natura umană, individuală, accentul se deplasează la „natura”
socială
Educația – perspectivă diacronică
Aristotel (384 î.H.-322 î.H.) – unul din cei mai importanţi filosofi ai Greciei
antice. A studiat la Academia lui Platon din Atena, apoi a fost la Curtea
Împăratului Filip, în calitate de învăţător al tânărului Alexandru (cel Mare)
A înfiinţat la Atena o şcoală celebră – Lykeion sau şcoala peripatetică. Prin
şcoala peripatetică, se încurajau studiile clasice de gramatică, retorică, logică,
matematică, teologie, ştiinţele naturii, arte, euritmie
Socrate (470 î.H.-399 î.H.) – introduce conceptul de maieutică, un concept -
metodă de educaţie, prin care este posibil accesul la adevăr. Adevărul se descoperă
pe calea discuţiilor şi a dialogului, prin arta întrebărilor şi a răspunsurilor.
Congruenţa concepţiilor despre educaţie cu semnificaţiile originare, naturale
ale conceptului: creştere, cultivare, hrănire.
Pedagogul ceh Jan Amos Comenius (1592-1670) – lucrarea Didactica
Magna (1650) ce reuneşte şi structurează toate cunoştinţele de pedagogie existente
până în acel moment.
O dată cu apariţia cărţii lui J.A. Comenius, s-a formulat o nouă abordare a
educaţiei, la un nivel superior faţă de prima definiţie etimologică. Dacă în
antichitate „educatio” însemna „creştere”, „cultivare”, în epoca modernă, a
ştiinţelor, în epoca pedagogiei ştiinţifice, educaţia înseamnă dezvoltare, formare.
Obiectul de studiu al educaţiei
Educaţia reprezintă o acțiune specific umană și socială de modelare a naturii
umane, acțiune ce se desfășoară în direcția formării și evoluției individului spre
stadiul de personalitate formată, autonomă, responsabilă și capabilă să se integreze
în societate.
Educaţia omului tuturor vârstelor (nu numai a copilului sau a tânărului)
reprezintă obiectul de studiu al pedagogiei.

Curs 2
Funcțiile educației

Funcţii în raport cu Funcţii în raport cu

societatea individul
Funcţia de transmitere a experienţei soci Funcţia de dezvoltare
ale a potenţialului biopsihic al individului

Funcţia economico-socială, Funcţia de socializare

Funcţia culturală și axiologică Funcţia de profesionalizare

Transmiterea experienţei sociale. Fiecare individ este un continuator al

experienţei sociale acumulată până în momentul respectiv de societate, dar, în
acelaşi timp poate fi şi contribuabil, în sensul că îi poate îmbogăţi şi dezvolta
sistemul de valori.
Funcţia economico-socială. Educaţia are contribuţie la progresul social
general şi al sistemului economic, la dezvoltarea activităţilor sociale şi economice,
prin formarea de indivizi calificaţi, competenți.
 Funcţia culturală şi axiologică. Educaţia are contribuţie la transmiterea şi la
dezvoltarea valorilor culturale universale şi a celor specifice societăţii. Indivizii
educaţi sunt capabili să cunoască, să înţeleagă, să interiorizeze, să evalueze
adevăratele valori, să le discrimineze şi să le discearnă de falsele valori
(pseudovalori).
Funcţia de dezvoltare a potenţialului biopsihic. Individul se naşte cu o zestre
ereditară, care, pe parcursul evoluţiei sale poate fi dezvoltată în condiţiile unui
mediu şi a unui climat adecvat. Educaţia mediază, controlează, organizează şi,
eventual, corectează influenţele mediului, le dirijează în direcţia valorificării
optime a disponibilităţilor native.
Funcţia de socializare. Educaţia are rol în socializarea şi în integrarea socială
a educaţilor. Şcoala are un rol decisiv în acest proces de socializare în primul rând
prin asigurarea unui sistem de relaţii sociale.
Funcţia de profesionalizare. Educația formează şi modelează sisteme de
competenţe necesare exercitării unei profesiuni social-utile. Profesionalizarea
presupune pregătirea specializată, realizată în principal prin educaţie.
Formele educației
1. FORMALĂ
2. NONFORMALĂ
3. INFORMALĂ
1. Educaţia formală – ansamblul acţiunilor educative organizate intenţionat,
sistematic, desfăşurate în instituţii specializate în educaţie, prin intermediul
sistemului de învăţământ, structurat şi ierarhizat pe niveluri de studii (grădiniţe,
şcoli, universităţi)
- Este proiectată de specialişti, se realizează în conformitate cu planuri de
învăţământ şi programe oficiale.
- Prin intermediul ei se transmit conţinuturi selectate ştiinţific, structurate logic şi
psihopedagogic, riguroase ştiinţific şi accesibile.
- Este evaluată:
- la nivel microeducaţional – de către cadrele didactice
- la nivel mezoeducaţional – de către Inspectoratele Şcolare Judeţene
- la nivel macroeducaţional – de către Ministerul Educaţiei Naţionale
 Educaţia formală reprezintă principala modalitate prin care societatea
asigură formarea personalităţii membrilor săi.
Avantaje:
- contribuţia la dezvoltarea sistematică a competenţelor elevilor
- posibilitatea de a realiza evaluarea individualizată şi formativă a acestora etc.
Dezavantaje:
- centrarea pe anumite obiective educaţionale şi competenţe prestabilite
- restrângerea libertăţii de exprimare şi de acţiune a elevilor  dezinteres,
monotonie, plictiseală, neimplicare în sarcinile de învăţare.
2. Educaţia nonformală – ansamblul acţiunilor organizate intenţionat,
sistematic, desfăşurate în cadru instituţionalizat, dar în afara sistemului de
învăţământ, în instituţii care nu au destinaţie educaţională explicită.
Activităţile: sunt mai puţin formalizate, dar sunt proiectate şi realizate de
cadrul didactic, în conformitate cu finalităţi educaţionale bine precizate (generează
influenţe formative şi informative).
- varietate, flexibilitate şi uneori caracter opţional/ facultativ.
- pot fi paraşcolare - în mediul socio-profesional (unităţi economice sau ştiinţifice,
centre de perfecţionare profesională) şi activităţile perişcolare - în mediul socio-
cultural (muzee, biblioteci, cluburi, cercuri ştiinţifice etc.)
Avantaje:
- spaţiu de formare mai flexibil decât cel formal
- mai mare libertate de exprimare şi de acţiune pentru elevi
- asimilarea, fixarea şi valorificarea noilor achiziţii sunt personalizate
Dezavantaje:
- superficialitatea în implicarea elevilor
- absenţa unui feedback continuu şi formativ
- absenţa unor demersuri evaluative sistematice
 3. Educaţia informală/ neintenţionată/ difuză/ incidentală/ spontană se
realizează în contextul situaţiilor de activitate cotidiană, prin intermediul
influenţelor formative cotidiene neorganizate, nesistematice, manifestate asupra
individului, prin intermediul interacţiunilor acestuia cu alte persoane în mediul
social, cultural, economic etc. (ambianţa familială, grupul de prieteni, mass-media,
strada).
Nu urmăreşte obiective educaţionale explicite; ea este expresia nemijlocită a
mediului de viaţă şi a ambianţei în care trăieşte şi profesează individul.
Individului îi poate reveni în totalitate iniţiativa învăţării (învăţare voluntară)
sau asupra lui se pot exercita influenţe modelatoare neprogramate, nesistematice,
întâmplătoare (învăţare spontană)

Relația dintre formele educației

Între cele trei forme ale educaţiei există relaţii de interdependenţă, de
complementaritate şi de compensare. Articularea lor trebuie să ţină cont de
finalităţile educaţiei formale, care sunt stabilite ştiinţific.
Educaţia nu se poate reduce la instruirea de tip formal; aceasta trebuie să ţină
cont de particularităţile şi de modalităţile de realizare a celorlaltor două forme ale
educaţiei. Dar, educaţia formală ghidează şi integrează achiziţiile dobândite prin
intermediul educaţiei nonformale şi informale şi este forma care organizează şi
structurează sistemul cognitiv, competenţele, atitudinile, comportamentele
individului.