Doctrine pedagogice.

O istorie subiectiva
Autor: Raluca Stefania Suciu
Publicat de: Editura Pro Universitaria
Colectia: Stiinte ale educatiei
Data aparitiei: Septembrie 2018

Cartea debuteaza cu o introducere, in care autoarea prezinta “doctrina” ca

si concept , sub cele trei dimensiuni: subzistenta, tranzitia si viziunea. De
asemenea ne introduce in problematica cartii si ne propune sa parcurgem o
istorie a doctrinelor și concepțiilor pedagogice in relatie cu sistemele politice,
religioase, ideologice etc. “o încercare de a înțelege valoarea acestor acumulări în
prezent și perspectivele pragmatice ale evoluției lor în perspectivă.”

Capitolul Grecia antica releva varianta mitologica a originii prin legenda, in

textele Illiada și Odiseea, iar “una din originile preocupării pentru educație în
lumea greacă este această concepție privind necesitatea unui anume parcurs în
viață și în eternitate al individului și al unor grupuri (familii, clanuri, dinastii etc.).”
Educația a fost orientată către formarea unei societăți andro-centrice, unei culturi
bazate pe idei și ideologeme în centrul cărora se afla imaginea masculinității ca
etalon al umanității, punctul aparitiei diferentelor de gen in educatie, aspect
perpetuat pana in contemporaneitate.
Aflam detalii privind educatia in polis-urile Sparta și Athena, informatii
privind ganditorii Socrate si Platon, cat si despite mostenirea Graciei antice: “ un
sistem educațional centrat pe valorizarea vieții individuale, valori precum
dreptate, echitate, echilibru, sobrietate, armonie fizică și psihică.”
Capitolul Lumea romană este o incursiune intr-o “civilizație de sinteză, ce
cuprinde într-o variantă integratoare toate tradițiile și tendințele zonei
mediteraneene.”
Parcurgand acest capitol realizam ca lumea romană este prezenta si azi,
inca vie iar educația, “așa cum o știm azi, este așezată în formele mentale,
imaginare și teoretice formulate de romani și influențate ulterior de contactele cu
unele forme culturale incidente.”
Romanii au dat o “forma mentis civilizației europene,” facand trecerea de la
pragmatism la consumerism.
Cat priveste concepțiile pedagogice ale lumii romane, acestea isi au
ecourile in fiecare dintre noi cei care traim in acest areal.
 Educația în Evul Mediu European ne este prezentata ca o trecere de la
“lumea antică/veche, văzută ca un univers cu propriile legități și coordonate
culturale și perioada în care în spațiul european se afirmă o nouă identitate
culturală, adică apare o lume nouă, cu noi coordonate de mentalitate,” in care
concepția religioasă este monoteistă, concepția politică este totalitară iar
valoarea supremă este supunerea individului și colectivităților față de dogma.
Renașterea
Dante Aligieri, Galileo Galilei, Giordano Bruno și Nikolaus Copernic, Pietro
Paolo Vergerio, Leon Batista Alberti, Maffeo Vegio, François Rabelais, Erasmus din
Rotterdam și Michel de Montaigne, etc. au militat pentru “homo universalis –
omul universal, poliglot, educat multilateral, capabil să aprecieze arta, deschis
către cunoaștere, liberat de dogmatismul și negarea de sine medievală.”
Renașterea este o perioadă complexa, “de regăsire a preocupărilor pentru
omenesc, pentru trăirea sentimentelor și pasiunilor fizice și psihice specifice ființei
umane, de reorganizare a societății în variantă antropocentrică și pe baza unei noi
concepții – umanismul.”
Reforma are ca personalitatea emblematică pe Matin Luther cu textile
sale: Catehismul Mare – pentru preoți și învățători, Catehismul Mic – pentru elevi,
un Abecedar, o culegere conținând Crezul și Cele Zece Porunci. Următoarea
generație de pedagogi, continuatoare a ideilor lutherane, a fost reprezentată în
special de doi discipoli ai lui Luther: Valentin Trotzendorf și Johann Sturm. De
asemenea aflam informatii despre scoala iezuita, Inchizitie si ce influenta au avut
acestea asupra didacticii. Mdelul reformat de gândire pare ca a stat la baza
dezvoltării capitalismului și la baza evoluției politice a lumii Nord Americane în
secolele ce au urmat.
Capitolul 7 trateaza umanistii post renascentisti, orecursori ai iluminismului
din perspectiva climatului cultural, a evenimentelor si coordonatelor de
mentalitate dar, mai ales a personalitatilor, a curentelor de gandire, si a
doctrinelor pedagogice. Apare idea de ratiune in centrul sistemului de educatie si
gandire.ne sunt prezentati Descartes, Bacon, Comenius, Locke, Francois
deSalignac, (preocupat de reforma educatiei si asigurarea accesului fetelor la
educatie ). De remarcat ca conceptiile acestei perioade vor domina gandirea
pedagogica pana in present.
Umanismul si neoclasicismul in epoca luminilor sunt tratate in capitolul 8.
Gasim detalii despre curentele artistice precum barocul si neo clasicismul, dar si
despre personalitatile vremii: Jean Jacques Rousseau si a discipolilor sai,
Immanuel Kant, Goethe, Schiller. Perioada este cunoscuta pentru aparitia
modelului intellectual al dizidentului.
 Perioada moderna in pedagogie incepe cu Johann Heinrich.
Pestalozzi, in capitolul 9, cel care a sintetizat ideile si curentele care circulau
in epoca intr-o doctrina pedagogica de mare valoare. Pestalozzi “incheie seria
iluministilor si realizeaza o sinteza a tendintelor Epocii Luminilor”.Modelul acestia
de intellectual, al ganditorului de sinteza, se are ca va domina secolele urmatoare.
Odata cu Capitolul 10, intram in perioada modernista (Secolul XIX si
inceputul secolului XX ) si ne sunt prezentate climatul cultural, evenimente,
evolutii, personalitati, curente de gandire si doctrine pedagogice.D intre
personalitatile relevante sunt mentionati Herbart, discipolii acestuia, printer care
Tuiskon Zoller, fondatorul Societatii pentru pedagogie stiintifica; Charles-
Volkermar Stoy; Wilhelm Rein.Remarcabil pentru secolul XIXeste momentul
autonomizarii domeniului de studio al pedagogiei si a afirmarii la nivel academic
prin introducerea in programele de studii la toate nivelurile.
Capitolul 11 trateaza inceputurile experimentalismului. Secolul XI Xeste
secolul in care gandirea se fundamenteaza pe stiinta.Ne sunt prezentati primii
modernisti iar Pedagogia experimentala din “zorii secolului XX” este tratata in
Capitolul 12.
Ne sunt prezentate personalitati care au contribuit la dezvoltarea
pedagogiei experimentale precum: Wilhelm Wundt, Ernst Meumann, Wilhelm
August Lay, Alfred Binet, Theodore Simon, Andre Gide, Rudolf Lochner, Raymond
Buyse, Edward Thorndike, Charles Hubbard Judd cat si palierele de cercetare ale
acestora in domeniul pedagogiei, care se rupe copmplet de celelalte stiinte,
devenind autonoma.
Pedagogia moderna si contemporana este “ tratata” in capitoul 13, in trei
parti. Prima parte ne prezinta curentul pedagogiei sociale cu exponentii sai, Paul
Natorp si Emile Durkheim; partea a doua personalitati reprezentative curentului
“noua educatie”: Ellen Key, Maria Montessori, Edouard Claparede, Ovide Decroly
iar partea a treia “scoala activa” si teoreticienii acesteia: Adolphe Ferriere,Roger
Cousinet, Celestin Freinet.
Incursiunea in lumea doctrinelor pedagogice ajunge la final in capitoul 14,
in care sunt tratate abordari filosofice moderne si contemporane. Sunt prezentate
personalitati, curente de gandire si doctrine pedagogice: progresivismul,
pedagogia filosofica cu ale sale curente:utilitarism, pragmatism si pedagogia
culturii.