Liturgică – Cap.

I
Liturgica este disciplina Teologiei practice care se ocupă cu studiul metodic și sistematic al cultului divin
public al Bisericii Creștine Ortodoxe. Obiectul Lutirgicii este cultul – adică totalitatea actelor, a formelor și a
rânduielilor întrebuințate de Biserică, prin care ea cinstește pe Dumnezeu și pe sfinți și prin care împărtășește harul
sfințitor al lui Dumnezeu!
Azi, prin liturghie înțelegem serviciul divin în timpul căruia se face sfințirea Darurilor și împărtășirea
credincioșilor cu ele. Dar în Biserica veche, cuvântul liturghie indica totalitatea actelor de cult ale serviciilor divine,
adică ceea ce înțelegem azi prin cult și prin slujirea sacramentală. Ca obiect al Liturgicii, cuvântul liturghie trebuie
luat în vechiul său înțeles = sinonim cu cult. Denumirea de Liturgică este justificată și prin faptul că Sf. Liturghie
este cea mai importantă slujbă, centrul și inima cultului.
Liturgica studiază tot ceea ce se referă la cultul BO: originea, istoria și evoluția lui, legile și principiile lui de
funcționare, formele și rânduielile lui din trecut și azi, explicarea etc. Liturgica este deci o disciplina cu caracter
expozitiv sau teoretic – nu trebuie confundată cu Tipicul sau Practica Liturgică.
Liturgica ne învată tot ceea ce putem ști în legătură cu întreg cultul, dându-ne astfel un orizont mai larg și
înarmându-ne cu cunoștințe asupra originii și a trecutului, asupra legilor de dezvoltare și de săvârșire a serviciul
divin, asupra înțelesurilor simbolice etc. Liturgica se împarte în 2: a. Liturgica generală și b. Liturgica specială.
Liturgica generală – cuprine capitolul introductiv, prezentând Liturgica ca disciplină teologică (definișie,
obiect, împărțire, importanța, izvoare, literatură, bibliografie etc.). Următorul capitol este legat de cult (ce este cultul,
esența, originile, evoluția etc.). Celalalte capitole vorbesc despre persoanele liturgice, anul bisericesc, arhitectura și
pictura bisericească, lucrurile liturgice etc.
Liturgica specială – se ocupă cu studiul amănunțit al formelor și rânduielilor de cult ale BO de azi (sfintele
slujbe, istoria, evoluția, rânduiala lor de azi și explicarea d.p.d.v. istoric, doctrinar, simbolic etc.).
Liturgica generală expune esența și principiile generale ale cultului, pe când Liturigca specială se ocupă cu
istoria, descrierea și explicarea serviciilor divine ale cultului ortodox.
Ca disciplină teologică, Liturgica este relativ noua (sf. sec. XVIII) și este grupată în secțiunea practică a
Teologiei, ca și Catehetica, Dreptul și Pastorala, discipline cu care Liturgica stă în strânsă legătură și care se ocupă cu
studiul exercitării în practică a celorlalte 2 funcții ale preoției: cea didactică (Catehetica) și cea păstorească (Pastorala
și Dreptul).
Dreptul are multe puncte de contact cu Liturgica, deoarece unele regulile formulate în canoane se referă la
chestiuni de ordin liturgic. Însă, cele mai strânse legături le are cu Dogmatica și cu Morala, deoarece cultul are
rădăcini adânci în învățătura de credință și în trăirea religioasă. Liturgica este strâns legată și de IBU, care îi
furnizează date și informații în legătură cu istoria cultului, stadiile de dezvoltare etc.
Cea dintâi preocupare a Liturgicii este să descrie înfățișarea de azi a cultului BO, adică instituțiile noastre de
cult în diferitele lor forme (locașuri de cult, sărbători, servicii religioase, rituri, ceremonii etc.) și cu diferitele reguli
statornicite în Biserică pentru săvârșirea cultului: de aceea metoda principală folosită în expunerea materiei
Liturgicii este cea descriptivă sau expozitivă.
Liturgica utilizează într-o egală măsură și metoda istorică, folosind pentru aceasta studiul și interpretarea
datelor pe care i le pun la îndemână izvoarele directe/indirecte. Uneori, studiul Liturgicii face apel și la metoda
comparativă, pentru a pune în lumină atât elementele comune, asemănările și înrudirile dintre diferitele confesiuni.
Metoda de expunere a Liturgicii capătă și un caracter speculativ-teologic atunci când e vorba să descoperim
învățăturile de credință sau ideile domatice și simbolice exprimate în cult.
Importanța Liturgicii: dată de misiunea principală a preotului, aceea care are întâietate între cele 3 chemări,
adică cea sacramentală sau liturgică, adica misiunea de sfințitor al credincioșilor și de mijlocitor al harului divin.
Aprofundarea studiului Liturgicii ne ajută să pătrundem sub învelișul extern al formelor de cult și să le
cunoaștem sensul adânc, spiritul și rostul pentru care ele au fost instituite și importanța lor pentru viața religios-
morală. Liturghisitorul care cunoaște aceste lucruri va sluji totdeauna cu mai multe convingere, râvnă și pătrundere.
Prin urmare, studiul Liturgicii este necesar mai întâi pentru pregătirea profesională a viitorului preot; în al
doilea rând este necesar preotului și în calitatea lui de învățător al turmei duhovnicești, pentru că ajută la inițierea
credincioșilor în tainele cultului (să explice rostul și semnificația religioasă a actelor de cult). În sfârșit, studiul este
1
de folos preotului în calitatea lui de executant principal și factor reponsabil în ceea ce privește aplicarea
conștiincioasă și exactă a rânduielilor de cult în parohie.
Cap. II – Izvoarele Liturgicii
I. Izvoarele directe (nemijlocite) sunt acele opere, care au ca scop direct expunerea unor informații privitoare
la rânduiala, istoria sau explicarea cultului în diferitele faze ale dezvoltării lui.
a. În primul rând, cărțile de slujbă folosite în cult (ediții contemporane și vechi). Edițiile vechi și
manuscrisele folosite înainte de apariția tiparului constituie izvoarele de căpetenie pentru istoria cultului. Cele
mai importante au fost publicate în diferite colecții și ediții de texte liturgice vechi, tipărite mai ales în Apus (din sec.
XVI).
b. Rânduielile bisericești (documente și scrieri din literatura patristică), consacrate anumitor probleme sau
chestiuni din domeniului cultului (descrierea cultului din anumite epoci, reguli privitoare la cult, explicarea Sf.
Liturghii). Numeroase sunt, în această categorie, comentariile sau tâlcuirile liturgice. Tot aici putem grupa și
rânduielile locale de slujbă, formulate de unii patriarhi din C-pol în epoca bizantină și neogracă (ex: Diataxa
liturgică a Patr. Ec. Filotei IV din sec. XIV).
c. Tot ca izvor direct este practica veche și generală a Bisericii sau tradiția nescrisă în materie de cult, în care
intră toate aceste rituri liturgice neconsemnate în cărțile de slujbă, dar consacrate printr-o veche și unanimă
întrebuințare sau prin consimțământul tacit al Bisericii (mai ales domeniul slujbelor funebre și al cultului morților).
d. Izvoare directe sunt și monumentele arheologice și antichitățile bisericești păstrate până azi (obiecte
liturgice vechi, inscripții, pietre funerare, picturi etc.).
II. Izvoarele indirecte (mijlocite) sunt acele scrieri, care nu au ca scop direct nici nevoile cultului și nici
descrierea cultului, dar conțin referințe întâmplătoare, de interes liturgic: fie fragmente de texte liturgice (rugăciuni și
formule folosite), fie aluzii, citate indirecte sau interpretări în legătură cu serviciul divin.
a. Sfânta Scriptură - VT: Levitic, Numeri și Psaltirea (găsim descrise instituțiile de cult ale Legii Vechi,
dintre care multe s-au păstrat și în cultul creștin); - NT: FA, I Cor. și Apocalipsa (ne transmit cele mai vechi
informații asupra instituirii cultului creștin). Importantă este, pentru interpretarea cultului creștin, și Epistola către
evrei.
b. Scrierile Sf. Părinți – Apologia I a Sf. Iustin Martirul.
c. Izvoare indirecte sunt și rânduielile vieții monahale (acele scrieri care cuprind norme sau reguli fixate de
marii întemeietori de mînăstiri). Un loc important îl ocupă îndrumările în legătură cu rugăciunea și cultul: Regulile
Sf. Pahomie cel Mare, ale Sf. Vasile cel Mare (Reguli mari și Reguli mici) și cele ale Sf. Ioan Casian, Sf. Benedict
de Nursia, Sf. Teodor Studitul, Sf. Atanasie Atonitul. Tot o astfel de colecție stă la baza Tipicului cel mare, folosit și
azi în mănăstirile noastre și pus sub numele Sf. Sava.
d. Canoanele Sf. Apostoli, ale Sf. Părinți și ale Sf. Sinoade – cuprind numeroase dispoziții, hotărâri și norme
privitoare la cult (în special Sinodul de la Loadiceea, sec IV; Sinodul Trulan din C-pol 692). La acestea am putea
adăuga și orânduielile și deciziile sinoadelor endemice de la C-pol.
Cap. III-V – Literatura Liturgică
Scrieri de interes liturgic în literatura creștină din primele 3 veacuri: din pricina persecuțiilor, cultul creștin nu
s-a putut desfășura liber și din acest motiv nu avem nicio expunere sistematică asupra cultului din această perioada.
Există doar câteva informații izolate și incidentale asupra cultului de atunci, scrise mai mult cu scop misionar sau
apologetic.
Cea mai importantă este Didahia celor 12 Apostoli, care ne dă (la sf. sec. I), în cap. 9-10, modele de formule
liturgice întrebuințate la serviciul euharistic, unit pe atunci cu agapele. Din aceeași perioadă avem scrierile Sf.
Clement Romanul în prima sa Epistolă către corinteni. Pe la mij. sec. II, Sf. Iustin Martirul și Filozoful ne-a lăsat,
în prima sa Apologie, o descriere sumară a Liturghiei din timpul său, care este cea mai veche, mai completă și mai
prețioasă schiță a rânduielii Liturghiei din timpul său. Au mai scris vagi mențiuni despre rugăciunea publică și
Tertulian, Origen, Sf. Ciprian, mai ales în tratatele lor Despre rugăciunea domnească.
Indicații mai complete și mai prețioase asupra cultului din primele 3 veacuri conțin acele prime încercări de
codificare a unor norme de viață creștină, cuprinse în grupa scrierilor anonime și psudoepigrafe cunoscute sub

2
denumitrea de Rânduieli bisericești. Acestea ne-au transmis reguli pentru săvârșirea serviciului divin, prezentate de
obicei ca provenind de la Mântuitorul Însuși sau de la Sfinții Apostoli. Cele mai de seamă sunt:
1. Rânduiala bisericească egipteană, identificată azi cu scrierea Tradiția apostolilor a lui Ipolit Romanul;
2. Constituțiile Apostolice sau Așezămintele Sfinților Apostoli;
3. Testamentum Domini nostri Jesu Christi, de origine siriacă.

În perioada patristică (sec. IV-VIII), în Răsărit și Apus: primele scrieri din literatura creștină cu scop pur
liturgic apar abia în epoca de libertate a Bisericii, când cultul creștin ia o dezvoltare necunoscută înainte. Acum apar
și cele dintâi cărți liturgice propriu-zise, sub formă de colecții de rugăciuni rostite la slujbe, pentru folosința unor
ierarhi, cum este Evhologiul lui Serapion, episcop de Thmuis.
Mai numeroase sunt însă așa-numitele cateheze mistagogice – scrieri care izvorăsc dintr-o necesitate practică,
aceea de a explica fie neofiților (de curând botezați) sau catehumenilor (candidați la botez), cele 3 Taine de căpetenie
(Botezul, Mirungerea și Sf. Euharistie).
În Răsărit, astfel de opere a scris Sf. Chiril al Ierusalimului (†386) – cele Cinci cateheze mistagogice,
Teodor de Mopsuestia (†428) în Omiliile catehetice și Sf. Ioan GA. Explicarea cultului (în special a Sf. Liturghii)
rămâne preocuparea predominantă a liturghiștilor răsăriteni.
De pe la sf. sec. V, adică o dată cu dispariția disciplinei catehumenatului, comentariile liturgice de gen
catehetico-omiletic dispar, pentru a face loc celor cu scop și caracter teologic-scolastic. Prima tâlcuire de acest fel
este cunoscuta scriere Despre ierarhia bisericească a lui Pseudo-Dionisie Areopagitul (400), în care serviciul
liturgic al ierarhiei bisericești este conceput și înfățișat ca o imitație terestră a cultului nematerial al ierarhiei cerești,
având ca scop unirea tainică a oamenilor cu Dumnezeu!
Curentul acesta în explicarea liturghiei a fost apoi cultivat mai ales în Bizanț, unde cultul creștin atinsese un
înalt grad de dezvoltare și strălucire. Pe urmele lui Pseudo-Dionisie Areopagitul merg aproape toții comentatorii
bizantini ai Liturghiei ortodoxe: Sf. Maxim Mărturisitorul – Mystagogia; Sf. Gherman I, Patriarhul C-pol –
Descriere a bisericii și contemplație mistică; Sf. Teodor Studitul – Explicare a Liturghiei Darurilor mai înainte
sfințite.
În Apus s-a cultivat, în epoca patristică, interpretarea mistico-alegorică a cultului divin, dar într-o măsură mai
redusă decât în Răsărit. Omiliile de tip catehetic, care conțin explicarea celor 3 Taine, au rămas de la Sf. Ambrozie,
Episcopul Milanului – De mysteriis (Despre Sfintele Taine) și în scrierea De Sacramentis (atribuită tot Sf.
Ambrozie).
De o deosebită importanță pentru istoria cultului creștin este Peregrinatio ad Loca Sancta (Itinerarium
Egeriae) – adică memorialul de călătorie al pelerinei apusene Egeria, care descriind pelerinajul său la Locurile
Sfinte, ne dă bogate amănunte asupra locașurilor sfinte și asupra slujbelor sfinte oficiate la Ierusalim la sf. sec. IV.
Alți pelerini: Pelerinul anonim din Bordeaux; Arculf; Willibald etc.
În sec. VI, episcopul Gherman al Parisului a scris 2 scrisori în care explică scurt și simplu Liturghia galicană
din timpul său. Un secol mai târziu, episcopul Isidor de Sevilla scrie De ecclesiasticis officiis – o explicare a
Liturghiei spaniole pentru instrucția clerului de atunci, accentudând însă p.d.v. istoric.

În Răsărit – sec. VIII-IX: Explicarea Liturghiei e cultivată în continuare de către Teodor, Episcopul
Andidelor – Tâlcuire amănunțită a dumnezeieștii Liturghii. Același obiect îl au și tratatele anonime: Cuvânt
cuprinzând toată descrierea bisericii și expunerea amănunțită a tuturor celor ce se săvârșesc în dumnezeiasca slujbă
(atribuită Sf. Sofronie). Informații interesante cu privire la cultul din C-pol ne dau și descierile ceremoniilor de la
Curtea împărătească, rămase de la Constantin Porfirogenetul (sec. X) și de la George Codinos Curopalata (sec.
XV).
Explicarea mistico-alegorică a Liturghiei a rămas predominantă până în timpurile mai noi, în Ortodoxie. Dar
începând cu epoca de criză a Bizanțului, centrul de greutate al acestei literaturi liturgice se mută din C-pol la
Tesalonic, unde literatura mistagogică a fost ridicată la un înalt grad de strălucire, prin cei doi mari tâlcuitori
tesaloniceni ai Liturghiei: Nicolae Cabasila (sec. XIV) și arhiep. Simeon al Tesalonicului (†1429).

3
 Nicolae Cabasila ne-a lăsat Tâlcuire a dumnezeieștii Liturghii, care este cea mai izbutită realizare a tâlcuirii
liturgice de tip teologic-speculativ, în care punctul de greutate cade pe expunerea doctrine în legătură cu liturghia.
Această operă se completează cu alta – Despre viața în Hristos, tot a lui Cabasila, în care regăsim cea mai bună
explicare a celor 3 Taine de căpetenie.
Sf. Simeon al Tesalonicului ne-a lasat mai multe scrieri liturgice, în care descrie și explică simbolismul
locașului sfânt și rânduiala mai tuturor serviciilor divine. Este ultimul mare comentator original și de valoare al
Liturghiei bizantine. Alături de Sf. Gherman al C-pol și de Nicolae Cabasila, el a fost cel mai mult imitat, copiat,
prelucrat și citat de către interpreții de mai târziu ai Liturghiei (Nicolae Bulgarul).

În Apus – Evul Mediu: Cel dintâi care a căutat să dea o direcție nouă și originală acestui gen de literatură în
Apus a fost Amalarius, Episcop de Metz prin lucrarea De ecclesiasticis officiis. Deși a fost combătută de diaconul
Florus din Lyon și de episcopul Agobard de Lyon, totuși Amalarius a găsit destui imitatori printre interpreții de mai
târziu ai Liturghiei apusene. Cam în același timp, Raban Maurul, viitor episcop de Mainz, a scris, pentru
întrebuințarea preoților, un tratat despre lucrurile liturgice, intitulat De institutione clericorum, iar Walafried Strabo a
scris un tratat original – Despre origine și dezvoltarea lucrurilor bisericești – de mare importanță pentru vremea lui,
fiind prima încercare de a studia riturile bisericești în originea și dezvoltarea lor istorică.
O mare importanță pentru dezvoltarea și direcția ulterioară a literaturii liturgice apusene a avut reforma
liturgică a papei Grigore VII Hildebrant (sec. XI), care a impus definitiv ritul liturgic de la Roma și restului lumii
catolice.
D.p.d.v. exclusiv doctrinar, au tratat despre cultul catolic și Toma din Aquino, Albert cel Mare ( Opus de
mysterio Missae – una din cele mai solide lucrări apusene de exegeză liturgică).
Într-o mare măsură au contribuit la înțelegerea Liturghiei apusene scrieri ca: De altaris mysterio a papei
Inocențiu III, Explicarea orelor canonice a lui Gabriel Biel. Ultimul mare liturgist apusean din Evul Mediu a fost
Radulf de Rivo cu lucrarea De canonum observantia, în care a încercat zadarnic să ia apărarea vechilor tradiții de
cult ale Cetății Eterne.

În Apus – de la Reformă până azi: Reforma religioasă din sec. XVI a avut ca urmare o nouă înflorire a
literaturii liturgice, dar cu noi scopuri și tendințe. La această dezvoltare a studiilor liturgice a contribuit atât
răspândirea tiparului, umanismul și Contrareforma bisericească (inițiată de Sinodul de la Trident). Primul lucru care
trebuia făcut era să explice poporului vechile ceremonii ale cultului. În acest scop, o secție importantă din toate
catehismele care apar de acum încolo a fost rezervată explicării Missei catolice.
O consecință importantă pentru ortodocși, a Reformei religioase din Apus a fost mai ales culegerea, editarea și
studierea liturghiilor răsăritene, în a căror vechime și autoritate catolicii găseau prețioase arme noi pentru combaterea
inovațiilor domatice protestante, privitoare la multe probleme de cult (caracterul de jertfă al Sf. Euharistii, prefacerea
Darurilor, valabilitatea Sf. Taine etc.). Așa s-au născut acele importante colecții și ediții de texte liturgice răsăritene,
tipărite în Apus.
Opera de revalorificare a tezaurului liturgic ortodox începe la catolici cu editarea liturighiilor bizantine în sec.
XVI. Cea mai veche ediție este cea tipărită de Demetru Ducas, la Roma, în 1526, urmată de cea a lui G. Morellius.
Se trece apoi, mai ales din sec. XVII, la tipărirea altor rânduieli și slujbe, în colecții vaste, dintre care cele mai
importante sunt:
a. sive Rituale Graecorum, tipărit de Iacob Goar la Paris (sec. XVII);
b. sive Liber pontificalis Ecclesiae graecae, editat de Isaac Harbert, la Paris (sec. XVII);
c. Liturgiarum orientalium collectio, tipărită de Eusebiu Renaudot, la Paris (sec. XVIII);
d. Codex liturgicus Ecclesiae universae;
e. Codex liturgicus Ecclesiae universae in epitome redactus
f. Eastern Liturgies, tipărit de F. E. Brightman la Oxford (sf. sec. XIX) – este cea mai bună ediție critică de
până acum a textelor liturghiilor din toate riturile răsăritene. Primele 100 pg. cuprind un prețios studiu asupra
riturilor liturgice răsăritene, cu o bogată bibliografie.
4
 Din literatura protestantă este vrednic de amintit anglicanul Joseph Bingham, cu tezaurul său de antichități
bisericești, dintre care cele mai multe se referă la cult.
Către sf. sec. XVIII apare și cel dintâi tratat de liturgică, într-o formă sistematică: Principia Theologiae
Liturgicae a monahului G. Kohler din Mainz + numeroase Manuale complete și sistematice de liturgică.
Munca științifică a liturgiștilor apuseni din secolul nostru este orientată mai ales în 2 direcții: a. spre
pătrunderea esenței istorice a Liturghiei, ceea ce încearcă să facă mai ales reprezentanții curentului Mișcarea
Liturgică; b. spre editarea critică a textelor liturgice și a izvoarelor pentru studiul Liturghiei și al cultului în general.
Exemple: colecția Monumenta eucharistica et liturgica vetustissima a lui Johannes Quasten – care e cea mai nouă
și mai bună ediție critică a celor mai vechi texte, opere și fragmente de interes liturgic, extrase din scrierile Sf.
Părinți din sec. 1-5.

Literatura liturgică la ortodocși, în ultimele 2 secole:

La greci: Un manual de popularizare foarte prețuit este Manual creștinesc, tipărit de Dim. Darvais,
cuprinzând o scurta explicare a dumnezeiescului locaș, a vaselor și a veșmintelor, a sfintelor slujbe și taine.
Manuale didactice cu caracter sistematic au scris profesorii din Atena (Panaghiotis Rompotis; I. E. Mesoloras și P.
Papadopulos).
La ruși: în ultimul secol avem o bogată literatură liturgică: Tabla Nouă sau explicarea mistică a locașului
dumnezeiesc, a Liturghiei și a tuturor slujbelor și lucrărilor bisericești a episcopului Veniamin Krasnopievkov;
Explicarea Sf. Liturghii a lui I. Dimtrievschi; Liturgica sau învățătura despre slujba dumnezeiască a Bisericii
Ortodoxe de Răsărit a lui Daniil Smolodovici și Învățătura despre serviciul dumnezeiesc al BO a lui Petru
Lebedev.
Foarte importantă pentru studiul istoriei Liturghiei si a cultului ortodox, în general, este colecția de manuscrise
editate și adnotate de A. Dimtrievschi – Descrierea manuscriselor liturgice păstrate în bibliotecile Răsăritului
ortodox.
La bulgari: Despre antimise și despre veche Liturghie bulgară a lui Ivan Goșev; micul Manual de liturgică
pentru seminarii al arhim Iona. Remarcabile sunt studiile despre Sf. Liturghie ale episcopului Nicolae al
Makariopolei, publicate în „Anuarul Academiei Teologice” din Sofia.
La sârbi: traducerea Manualului românesc de liturgică a lui V. Mitrofanovici (trad. de L. Mirkovici).
La români: literatura liturgică a fost inaugurată cu traduceri de tâlcuiri ale Liturghiei din grecește. Cea dintâi
este o prelucrare a cunoscutei cărți a lui Nicolae Bulgarul, făcută de dascălul Ieremia Cacavela (jur!) cu titlul
Învățătură sfântă, adică sfintei și dumnezeieștii Liturghii tâlcuire de pe limba greicească pe limba românească ,
apărută la Iași în 1697.
În sec. urm., Chesarie a tradus în românește toată opera lui Simeon al Tesalonicului, sub titlul Voroavă de
întrebări și răspunsuri (București, 1765).
Manuale modeste de liturgică au tradus/alcătuit, în sec. XIX, episcopul Melchisedec Ștefănescu; preotul
Samuil Andrievici; Ghenadie, episcopul Argeșului, arhim. Juvenal Stefanelli etc.
Manuale complete de liturgică, de nivel universitar și cu caracter științific, am avut în românește 2:
1. Tezaurul liturgic al Sf. Biserici Creștine Ortodoxe de Răsărit a dr. Badea Cireșeanu (3 vol., București,
1910-1912) – conține un material bogat, dar adunat și expus fără prea mult discernământ critic, parte din el fiind
fără legătură cu liturgica.
2. Liturgica Bisericii Ortodoxe. Cursuri universitare de V. Mitrofanovici, fost profesor de liturgica la Fac. de
Teologie din Cernăuți. În partea introductivă și generală folosește mult pe liturgistul german V. Thalhofer. Este un
manual complet și sistematic, dar mult depășit astăzi, mai ales în partea privitoare la istoria cultului.
În domeniul istoriei cultului a lucrat mai ales pr. P. Vintilescu, fost prof. la Fac. de Teologie din București și
primul liturgist român, care face uz de metoda științifică și de spirit critic în tot ceea ce a scris. Nu ne-a lăsat un
manual complet de liturgică, ci numai 2 părți: a. Curs de Liturgică generală – Principiile și ființa cultului creștin
ortodox și b. Curs de istoria Liturghiei.

5
 Activitatea pr. Vintilescu a fost continuată și de autorul acestui manual (Ene Braniște?!) cu lucrări ca:
Explicarea Sf. Liturghii după N. Cabasila; Participarea la Liturghie și metoda pentru realizarea ei; Uniformitatea
în săvârșirea serviciilor divine etc.
Activitatea pr. prof. Ene Braniște în acest domeniu s-a finalizat în cele din urma prin apariția celor 2 volume:
Liturgica generală, cu noțiuni de artă bisericească (București, 1985) și Liturgica specială (București, 1980).
Manuale de Tipic (în afara de Tipicul cel Mare al Sf. Sava, tradus de Isaac Dascălul și tipărit de Veniamin
Costache): Tipicul oficial al Bisericii, tradus după cel grecesc al Bis. din C-pol de către Anton Pann și editat de
către mitr. Nifon; ep. Gherasim Saffirin al Romanului, Melchisedec Ștefănescu etc.
Mult material liturgic s-a publicat în revista Sf. Sinod, Biserica Ortodoxă Română, mai ales până în primul
război mondial; în revista Candela, de la Cernăuți etc.
PARTEA II - CAP. I – CULTUL RELIGIOS/ DEFINIȚIA SI DIFERITELE LUI ASPECTE:
1.Definiția cultului. Esența sau ființa lui.
 Ce este cultul? – cuv. Cult este de origine latinească și derivă de la forma de supin – cultum – a verbului colo –
ere , care înseamnă a cultiva, a îngriji, a respecta, a adora.

 Pe teren creștin, cultul înseamnă în general, orice formă sau act religios, menit să pună pe om în legatura cu
Dumnezeu, exprimând pe de o parte, cinstirea sau respectul față de Dumnezeu, iar pe de alta, mijlocind sfințirea
omului sau împărtășirea harului dumnezeiesc.

 Esența și fundamentul universal al cultului constă în sentimentul că ne aflăm în fața lui Dumnezeu și intrăm în
legătură cu El, prin invocarea numelui Său, prin rugăciune sau prin alte mijloace.

 Privit după latura lui subiectivă – omenească, cultul este o însusire naturală sau o consecință firească și
necesară a sentimentului religios. El este dat sau cuprins în însăși noțiunea sau concepția de religie

 Rădăcina sau temelia cultului – sentimentul religios, se traduce deci, în primul rând, sub forma conștiinței pe
care o avem despre majestatea, atotputernicia și infinita superioritate a lui Dumnezeu, în contrast cu micimea,
imperfecțiunea și slăbiciunea noastră. Din această conștiință a slăbiciunilor noastre decurge în chip natural o
atitudine de subordonare a noastră față de Ființa supremă, care se traduce implicit în forme de cinstire, de adorare.

2.Cult intern și cult extern.

 Atitudinea de respect, omagiu sau cinstire ce rămâne ascunsă în suflet, sub forme lăuntrice se numeste – cult
intern/subiectiv sau teologic.

 În general cultul nu rămâne multă vreme în această stare embrionară lăuntrică și invizibilă, prin urmare,
sentimentul religios cere în chip firesc să se exteriorizeze, adică să se exprime în afară, în forme vizibile,
perceptibile – acte religioase, rituri, devenind în mod inevitabil, cult extern.

 Așadar cultul este, prin însăși esența lui, ritual; din cult intern, adică din forma incipientă, de simplă idee sau
simțire religioasă, el devine extern, adică vizibil sau fenomenal.

 Cultul adevărat, integral sau complet, este deci cultul intern și cultul extern, adică sentiment religios (evlavie,
pietate, simțire religioasă ) exprimat în forme externe (acte de cult, rituri religioase).

3.Cult public și cult particular.

 După ființa sau esența lui, cultul mai poate fi:
- individual, particular sau personal – atunci când e practicat de fiecare ins în parte, independent de societatea
religioasă în care este integrat, și
- public, social sau colectiv – atunci când e practicat de grupuri întregi de persoane unite între ele, sau încadrate în
aceeași colectivitate religioasă, prin identitatea concepției sau a simțirii religioase și prin aceea a formelor de cult –
acesta este cultul official al Bisericii, cultul divin public sau cultul bisericesc, de care se ocupă studiul liturgicii.

6
 Având caracter colectiv, cultul public este guvernat de anumite reguli sau norme obligatorii pentru întreaga
colectivitate religioasă, spre deosebire de cultul particular care nu este îngrădit de asemenea norme:
- cultul public se exercită prin mijlocirea clerului, a sfințiților slujitori – persoane liturgice consacrate și investite cu
dreptul și harul de a îndeplinii acest oficiu, spre deosebire de cultul particular care e practicat de fiecare credincios
în parte fără intermediari.
- cultul public se săvârșește la timpuri binedeterminate, în zile si ceasuri fixe obligatorii pentru toată obștea
credincioșilor, pe când cultul particular se poate manifesta în orice moment în care insul religios simte nevoia de a
se ruga lui Dumnezeu.
- cultul public se săvârșește de regulă în biserică, adică în locașuri anumite, destinate rugăciunii collective, pe când
rugăciunea particulară se poate face oriunde.
- cultul divin public se săvârșește după un anumit tipic, rânduieli, formule verbale fixe și stabile, consfintite de
Biserică prin cărțile de cult, pe când cultul particular nu este supus unor astfel de rânduieli, predominând
spontaneitatea, improvizația individuală și inspirația de moment.

 Cultul particular și cel public, nu se exclude ci se completează unul pe altul. O viață religioasă completă se
satisface prin echilibrul just care trebuie să existe între obligațiile cultului social public, pe de o parte, și nevoile
pietății personale ale fiecărui ins în parte.

 În creștinismul ortodox, accentul se pune pe cultul divin public, deoarece participarea la rugăciunea liturgică
colectivă este necesară pentru mântuire. Biserica ne învață să vedem dincolo de nevoile și interesele proprii și să ne
rugăm nu doar pentru cei prezenți ci pentru întreaga lume.

4.Raportul dintre religie și cult.

 Cultul are o mare importanță în viața religioasă în general, pentru că aceasta se trăiește și se manifestă mai ales
prin formele cultului care sunt oarecum caracteristice și definitorii pentru religia respectivă.

 Cultul derivă din religie și este inspirat sau determinat de ea.

 Orice formă de cult nu e altceva decât o concretizare în afară a unui fond sufletesc lăuntric; la originea ei se
află totdeauna o idee religioasă sau un fond lăuntric, din care derivă și pe care le exteriorizează.

 Izvorul sau obârșia formelor de cult e concepția religioasă pe care o avem despre divinitate și despre raportul
în care ne situăm față de ea. Această concepție inspiră și determină și caracterul sau formele cultului respectiv.

 Această strânsă corelație psihologică dintre religie și cult este ilustrată prin felurimea ceremoniilor și a riturilor
cultuale pe care ni le oferă istoria religiilor. Această diversitate provine din ideile diferite pe care oamenii le-au avut
despre divinitate în cursul timpului, idei exprimate în forme ritual care merg de la crimă până la eroism, de la
imoralitate și desfrâu până la curăție nepătată, de la jertfirea crudă de victime omenești până la jertfirea de sine
însuși.

 Legătura dintre religie și cult e recunoscută și în vorbirea curentă care întrebuințează termenul de «cult»,
pentru a exprima noțiunea mai largă de religie, confesiune sau asociație religioasă.

 Dar nicăieri nu se vede mai bine legătura organică dintre religie și cult ca în Ortodoxie. Admirabile formule de
exprimare ce constau îndeosebi din imnografia bizantină, o adevărată enciclopedie teologică versificată.

 În Ortodoxie, practica Bisericii, Liturghia și viața ei mistică sunt izvoare fundamentale ale Adevărului. În
marea comoară a cultului, unde pulsează însăși inima Bisericii și unde se vorbește o limbă mai direct și mai
înțeleasă decât a simbolurilor, se revelează o formă a trediției celei adevărate, care e de o mare autoritate.

CAPITOLELE II-III – FACTORII SAU TERMENII CULTULUI.

 Factorii sau termenii în care se mișcă acțiunea cultului, în general sunt doi: Dumneazu și omul.

 Dumnezeu, ca ființă supremă, perfecta si absolută este obiecul cultului nostru, adică Cel care primește sau
către care se îndreaptă manifestările noastre de cinstire, respect sau venerație.

7
 Iar omul este subiectul cultului, adică cel de la care pleacă aceste manifestări, în calitatea lui de făptură a lui
Dumnezeu.

1.Subiectul cultului.

 În cultul divin public al Bis. Ort., cult social sau colectiv, , adevăratul subiect al cultului nu este omul singur,
izolat de semenii săi, ci omul integrat în colectivitatea religioasă; cu alte cuvinte subiectul cultului public este
Biserica, adică obștea si societatea credincioșilor legați între ei, nu numai prin unitatea de credință, de organizare și
de trăire religioasă ci și prin identitatea riturilor sacre, adică a formelor de cult care sunt aceleași pentru toți.

2.Obiectul cultului.

 Cultul creștin cinstește pe Dumnezeu atât în unitatea ființei Sale , cât și mai ales în treimea persoanelor Sale,
adică așa cum s-a manifestat El față de oameni.

 Rugăciunile ortodoxe se adresează în general lui Dumnezeu-Tatăl, ca principiu al dumnezeirii, ca Născător al

Fiului și ca purcezător al Duhului. El este invocat ca Ziditor, Proniator al lumii, Împărat al universului, izvor sau
origine a tot ceea ce este bun lumii și omului. (ex: rug. Amvonului/rug. Domnească).

 Dumnezeu-Fiul este invocat și slăvit în cultul creștin mai ales ca Mântuitor sau Răscumpărător al lumii. El
apare ca obiect al cultului nostru fiind unul din Treime cât și ca subiect al cultului, fiind Dumnezeu întrupat, fiu al
Sfintei Fecioare, prin care harul lui Dumnezeu se pogoară la noi.

 Pe Mântuitorul îl adorăm în întregimea Persoanei sale, atât ca om cât și ca Dumnezeu.

 Pe aceasta se întemeiază cultul Sfintei Euharistii, care a luat o dezvoltare deosebită mai ales în Bis. Romano-
Catolică. În această privință, cinstirea pe care o dăm Sfintei Euharistii trebuie să fie întru totul egală cu aceea pe
care o dăm Mântuitorului Însuși.

 Prin întruparea Sa, Dumnezeu-Fiul ocupă locul predominant în cultul creștin orthodox, acesta fiind un cult
prin excelență hristocentric.

 Hristos continua să lucreze în Biserică prin Duhul. Dumnezeu-Duhul Sfânt este invocat și adorat în cult ca
vistiernic al harului dumnezeiesc, ca izvor și principiu al sfințirii lumii și al unirii noastre cu Tatăl. Biserica este o
Cinzecime în gestațiune continuă, Ortodoxia este însuși Sfântul Duh care viază în Biserică.

 De aceea în general, toate acțiunile sfinte mai importante din cultul divin sunt privite ca lucrări ale Sfântului
Duh. Biserica este locul lucrării Sfântului Duh și prin aceasta locul în care se efectuează continuu mântuirea.

 În general, în virtutea inseparabilei unirii sau a identității de esență dintre cele Trei Persoane Treimice, Ele sunt
de obicei pomenite și invocate tustrele mai în fiecare rugăciune în chip succesiv, ca de exemplu în formulele finale
ale ecfoniselor rugăciunilor care toate au caracter trinitar.(sau rug. Intitulată anafora).

 Unitatea insearabilă a Persoanelor Sfintei Treimi a fost formulată lapidar și expresiv și în alte cântări intrate în
serviciul liturgic; cunoscutul imn al Sf. Ioanichie Bălan, încadrat în rânduiala miezonopticii: «Nădejdea mea este
Tatăl, scăparea mea…». Avem și o sărbătoare a Sfintei Treimi, anume luni după rusalii.

3.Raportul dintre factorii (termenii) cultului în creștinism.

 În religia creștină, adevăratul raport dintre cei doi termeni ai cultului, adică dintre Dumnezeu și om, este un
raport de filialitate, adică raportul dintre un tată și fii săi, raport întemeiat pe sentimentul firesc de dragoste și de
respect pe care copiii buni le nutresc față de părinții lor.

 Iubirea lui Dumnezeu față de oameni și iubirea noastră față de El, constituie sentimentul de temelie pe care se
înalță edificiul religiei și al cultului creștin. De aceea, la Liturghie, înainte de rugăciunea Tatăl nostru, ne rugăm să
ne învrednicească a-L invoca pe Dumnezeu ca pe un Tată.

4.Obiectivele secundare ale cultului ortodox.

8
 Obiectivul principal al cultului nostrum este Sfânta Treime, adică Dumnezeu în Trinitatea Persoanelor Sale;
cultul Bisericii este în esența lui teocentric.

 Dar în afară de Dumnezeu Însuși,în cultul Bisericii Creștine Ortodoxe, mai avem și alte obiective către care se
îndreaptă omagiul sau cinstirea noastră; îngerii și sfinții precum si unele lucruri sfinte.

 Pe îngeri îi cinstim pentru ca reprezintă chipul ideal al făpturii pur spirituale fără păcat către care nazuim și
noi; pentru că sunt vestitori ai voii si ai poruncilor divine, slujitori ai mântuirii noastre și mijlocitori între
Dumnezeu și oameni; pt. că sunt ajutatorii nostri în realizarea mântuirii personale.

 În cultul ortodox, îngerii apar nu numai ca obiectiv al cultului nostru, sau ca primitori ai actelor noastre de
cinstire, ci și ca subiecte ale cultului divin.

 Sfinții, adică acei oameni pe care după moartea lor îi considerăm ca fiind deja încununați și răsplătiți cu
așezarea în mărirea și fericirea cerească, sunt cinstiți fie pentru viața lor curate și pilduitoare, fie pentru luptele și
jertfele lor spre biruința cauzei creștine în lume, fie pentru alte merite deosebite în viața și istoria bisericii, precum
și pentru puterea lor de mijlocitori și ocrotitori ai nostri pe lângă Dumnezeu.

 Ei sunt, ca și îngerii, nu numai obiective ale cultului nostru de venerație, ci și subiecte ale cultului de adorație
adus de Biserică lui Dumnezeu, la care și ei participă împreună cu noi.

 Dintre lucrurile sfinte care constituie obiective ale cultului nostru, cinstim întâi pe acelea care stau în legătură
cu Dumnezeu și îndeosebi cu Persoana divino-umana a Mântuitorului și apoi pe cele care stau în legătură cu sfinții.
- cea dintâi este Sfânta Euharistie – ce contituie Însuși Sfântul Trup și Sânge
- sfânta Cruce – simbolul Jertfei Sale, semnul biruinței asupra morții etc.
- în strânsă legătură cu Sf. Cruce se află și – sulița, buretele, trestia piroanele și cununa de spini.
- Sfânta Evanghelie – revelarea învățăturii și înțelepciunii dumnezeiești
- Sfânta Masă – altarul jertfei liturgice

 Apoi cinstim sfintele moaște – relicve sfine.

 Cinstim sfintele Icoane – în care sunt înfățișate chipurile sfinților, persoana divino-umană a Mântuitorului,
fapte sau evenimente etc.

5.Cult absolut (de adorare) și cult relativ (de venerare).

 Din punct de vedere dogmatic este o deosebire estențială între cultul pe care îl oferim lui Dumnezeu, pe de o
parte, și cel dat îngerilor, sfinților, icoanelor sau moaștelor pe de altă parte.

 În limbajul teologic mai nou, cel dintâi e numit de obicei cult de latrie, sau de adorare, adică slujire sau
supunere necondiționată, fără rezervă față de Stăpânul absolut.

 Cel de-al doilea este numit cult de dulie, de venerare sau de cinstire; cinstirea deosebită data Sf. Fecioare care
este mai presus decât toți sfinții în vrednicie, se numește hiperdulie, suprevenerare sau preacinstire.

 Latria sau adorarea este deci cultul suprem sau propriu-zis; dulia, venerarea sau cinstirea este însă un cult
dependent de cel suprem, deci subordonat sau relativ. Cu alte cuvinte întreg cultul creștin pornește de la Dumnezeu
și sfârșește la Dumnezeu.

CAPITOLUL IV – SCOPURILE SAU FUNCȚIILE CULTULUI DIVIN PUBLIC ORTODOX.

 Scopul cultului este să creeze sau să mijlocească o stare de legătură sau de comunicare, mai mult sau mai puțin
direct între cei doi termini sau factori ai săi: Dumnezeu și omul.

1.Scopul latreutic.

 Cel dintâi scop al cultului este scopul latreutic, adică adorarea lui Dumnezeu și exprimarea sentimentelor
noastre de evlavie, respect, recunoștință etc; prin funcția latreutică a cultului se manifestă deci ceea ce pleacă de la
om spre Dumnezeu;
9
 Exteriorizarea acestui impuls poate îmbrăca diferite forme de exprimare:
- admirația pentru măreția și atotputernicia lui Dumnezeu (ex: rug. Pentru sfințirea apei/ slavoslovirea/
doxologhisirea)
- contemplarea bunătății și a milostivirii lui Dumnezeu din care izvorăște conținutul recunoștinței sau mulțumirea.
- recunoașterea imperfecțiunii și a păcatelor noastre, în contrast cu perfecțiunea lui Dumnezeu, sentiment din care
izvorăște pocăința (psalmul 50)

 Scopul cultului ortodox este cel latreutico-euharistic. El se exprimă mai ales prin Sf. Liturghie și prin grupa de
slujbe pe care le numim laudele bisericești în care predomină lauda și preamărirea lui Dumnezeu și cinstirea
sfinților.

2.Scopul harismatic sau sfințitor.

 Prin cel de-al doilea scop fundamental al cultului (harismatic, sacramental și sfințitor), biserica urmărește să
împărtăsească credincioșilor harul sfințitor al lui Dumnezeu, darurile și binefacerile Sale, necesare pentru
mântuirea și pentru progresul spiritual al credincioșilor

 Scopul acesta se realizează îndeosebi prin serviciul Sfintelor Taine și al ierurgiilor, slujbe de sfințire ce sunt
cuprinse în Molitfelnic.

 Scopul harismatic este strâns unit cu cel latreutico-euharistic din cultul ortodox; în Sf.Euharistie, centrul
Sf.Liturghii, reprezintă atât suprema formă de expresie a omagiului adus de Biserică lui Dumnezeu, cât și darul cel
mai de preț făcut oamenilor de către Dumnezeu.

3.Scopul didactic(catehetic).

 Prin scopul didactic sau catehetic – pedagogic- educativ, se urmărește atât instruirea sau edificarea
credincioșilor în învățătura de credință creștin ortodoxă, cât și promovarea vieții religios morale, adică susținerea,
întărirea și răspândirea credinței și a virtuților creștine. Formele cultului nu sunt numai mijloace de exprimare a
evlaviei și a religiozității noastre, ci șî o școală sau cateheză vie, un mijloc de educație, de inspirație și generator de
viață creștină.

4. Ordinea (ierarhia) funcțiilor cultului în ortodoxie și în celelalte confesiuni creștine.

 În concepția ortodoxă scopul didactic al cultului este un scop secundar, subordonat față de cele două scopuri
fundamentale

 Pentru noi deci, cultul este mai întâi glasul evlaviei umane și transmițător al harului divin și abia în al doilea
rând o școală de promovare a vieții religios-morale.

 În creștinătatea răsăriteană s-a pus întotdeauna pe primul plan scopul harismatic sau sfințitor al cultului

 Ierarhia sau ordinea exacta a celor trei funcții sau scopuri ale cultului divin după importanța lor în concepția
sau practica ortodoxă este urmatoarea: pe primul plan stă scopul harismatic, ca cel mai important; în al doilea rând
vine scopul latreutic și abia pe locul al treilea se situează scopul didactic.

 În concepția și practica Bisericii Romano Catolice ordinea se inversează, adică accentuează în cultul ei
funcția latreutică (adorare/ venerație), lăsând pe al doilea plan scopul harismatic, pe care se pune mai puțin accent

 În ceea ce privește cultul confesiunilor protestante și al sectelor derivate din ele, ordinea scopurilor este exact
inversă față de creștinismul orthodox.

 Protestanții au ridicat scopul didactic al cultului la primul rang, făcând din predică și din învățătură centrul și
elementul lui de căpetenie, au coborât scopul latreutic la al doilea rang și au suprimat cu desăvârșire pe cel
harismatic căci după ei formele externe ale cultului nu mijlocesc și nu împărtășesc harul și nu ajută la mântuire care
se dobândește numai prin credință.

10
 CAPITOLELE V-VI – INSTITUIREA ȘI DEZVOLTAREA CULTULUI CREȘTIN (SCURTĂ EXPUNERE
ISTORICĂ A EVOLUȚIEI CULTULUI CREȘTIN, ÎN GENERAL DE LA ORIGINE PÂNĂ LA
FORMAREA SA DEPLINĂ)

 ca evreu după trup, Mântuitorul respectă toate prescripțiile legii iudaice din vremea sa, ia parte la toate actele
cultului mosaic și tine sărbătorile și datinile religioase ale părinților.

 Totodată Mântuitorul se străduiește să reformeze și să spiritualizeze cultul iudaic, condamnând formalismul

moravurilor și cultului fariseilor, jertfele sângeroase, profanarea templului.

 Hristos nu este numai un practicant al cultului iudaic și un reformator al acestuia, ci totodată și întemeietorul
unui nou cult: cultul Legii celei noi aduse de El. Cultul creștin.

 Piatra de temelie a cultului Legii celei noi a pus-o Mântuitorul în chip formal, cu puțin înainte de jertfa și
moartea Sa, în seara cinei celei de Taină când El prefigurează, în chip nesângeros, jertfa sângeroasă pe care avea s-o
aducă în curând pe Golgota ca expresie supremă a iubirii sale pentru oameni, care nu puteau să se mântuiască prin
ei înșiși.

 El pune nu numai temelia cultului creștin prin înființarea Sfintei Euharistii, ci fixează și materia ei – pâinea si
vinul – instituind totodată si formele principale ale noului cult din care se vor dezvolta mai târziu, treptat, toate
celelalte forme secundare ale sale.

 Mântuitorul instituie și primele forme de rugăciune – Tatăl nostru – și celelalte taine de căpetenie ale vieții
creștine: Botezul, preoția și pocăința, cât si alte acte rituale mai mărunte: binecuvântarea poporului, punere mâinilor
peste bonlavi, îngenucherea la rugăciune etc.

2.Cultul creștin în epoca apostolică.

 Ca început al cultului creștin se socotește în general ziua Cincizecimii, când Sfinții Apostoli, investiți cu
puterea preoției încă de la cina cea de taină, sunt hirotoniți adică primesc încă de sus, puterea supranaturală a
harului Sf. Duh, pentru exercitarea funcției lor sacerdotale.

 Fiind recrutați dintre iudei, primii creștini păstrează atât deprinderile legii vechi, cât și legea nouă creștină.
Primele adunări creștine aveau loc prin casele particulare. În aceste adunări, elementul specific era frângerea pâinii,
adică Sf.Euharistie, care constituie centrul noului cult, la care se adugă rugăciunea și lauda lui Dumnezeu, citirile
din cărțile sfinte, cântările religioase și predica; cu ea erau unite agapele, mesele frățești sau de iubire, colectele
pentru săraci și manifestările harismelor.

 Adunările liturgice aveau loc după uzul iudaic, atât la ierusalim, cât și în comunitățile de origine apostolică din
diaspora, către seară, și anume sâmbătă seara, prelungindu-se cu învățătura apostolilor sau predica până noaptea
târziu sau către ziuă.

 Caracterul nocturn de priveghere al serviciului euharistic al primilor creștini a înlesnit trecerea, pe nesimțite de
la sâmbăta iudaică la duminica creștină.

 Tot în această perioadă apar și cele mai vechi sărbători creștine anuale: Paștile și Cincizecimea, care sunt tot
prelungiri ale sărbătorilor iudaice corespunzătoare , respectate de Sf. Apostoli și primii creștini.

 Ierarhia bisericească, instituită de Mântuitorul prin taina preoției, apare acum constituită din cele trei trepte ale
sale: diaconatul/ preoția/ și episcopatul.

 În afară de Sf. Euharistie, epoca apostolică practică tainele deja înființate de Mântuitorul: botezul/ hirotonia și
mărturisirea păcatelor/ căsătoria și mirungerea sau Confirmarea săvârșită docamdată doar de către apostolic prin
punerea mâinilor dar și prin ungere.

 Desfacerea treptată a cultului creștin de cel iudaic a fost înlesnită în ierusalim, atât prin persecuțiile îndreptate
de evrei împotriva creștinilor, care s-au soldat cu moartea primilor martiri creștini, cât și prin sinodul apostolic din

11
 Ierusalim (49-50), care a hotărât neobligativitatea circumciziunii iudaice pentru creștinii proveniți dintre neamuri
sau păgâni.

 Ruperea definitive a cultului creștin de cel iudaic, s-a consumat în sfârșit prin dărâmarea templului din
Ierusalim la anul 70, și se va dezvolta independent de acesta, pe căi proprii.

3.Cultul creștin și epoca persecuțiilor.

 În perioada post-apostolică și în tot cursul primelor trei veacuri, din pricina prigoanelor pornite împotriva
Bisericii Crestine, cultul ei nu s-a putut dezvolta prea mult în astfel de condiții potrivnice, și a rămas în general la
simplitatea și puținătatea formelor externe de până aici.

 În ciuda persecuțiilor grele în care trăiește Biserica în epoca persecuțiilor, putem constata totuși o oarecare
dezvoltare în cultul creștin din acest timp. Astfel rânduiala liturghiei, uniform peste tot în primele trei veacuri, se
fixează din ce în ce mai mult, limitându-se treptat dreptul liturghisitorilor de a improviza liber rugăciunile liturgice
și totodată se îmbogățește cu forme noi adăugate celor vechi.

 Se generalizează acum peste tot sărbătorile vechi, instituite încă din epoca apostolică: duminica, cincizecimea
și Sf. Paști. Pe lângă acestea , încep însă a fi prăznuite noi sărbători ca de ex. Cea a Nașterii și a Botezului.

 Pentru adunările liturgice, creștinii folosesc atât casele particulare cât și încăperile subterane , numite
catacombee, unde își îngroapă morții și unde se refugiază pentru a scăpa de vigilența păgânilor persecutori.

 Acum apar și primele biserici creștine de la suprafața pământului, construite de către creștini și folosite doar
pentru nevoile cultului.

 Cel mai mare câștig al acestei epoci în domeniul cultului, este dezvoltarea cultului martirilor, care stă la baza
cultului sfinților, în general.

4.Cultul creștin după încetarea persecuțiilor, până la iconoclasm.

 După libertatea acordată de Constantin cel Mare, creștinismul devenind mai târziu religie de stat, favorizează
progresul Bisericii Creștine în toate domeniile. Cultul creștin iese din obscuritate , se construiesc biserici mărețe și
încăpătoare, se săvârșesc servicii divine din ce în ce mai solemne și pline de fast și de strălucire. Se naște și se
dezvoltă o artă bisericească creștină, în toate domeniile ei de manifestare: arhitectură, pictură, sculptură, muzică,
poezie etc.

 Mulțimile de păgâni se convertesc acum la creștinism și își aduc și ele contribuția lor indirectă la dezvoltarea
cultului, făcând posibilă organizarea învățământului catehetic în biserici, ilustrat mai ales prin splendidele omili cu
scop mistagogic, pentru explicarea liturghiei și a tainelor de inițiere a candidaților la botez.

 Liturgia primelor veacuri se dezvoltă acum în forme mai mult sau mai puțin diferite. Din vechea liturghie
apostolică a SF. Iacov, iau naștere, între altele, liturghiile byzantine – a sf.Ioan Gură de aur și a Sf.Vasile cel Mare.

 Tot acum (sec. IV-V), se completează si se fixează definitiv în uzul liturgic- mai întâi în Răsarit apoi în apus –
numărul coplet al celor șapte laude bisericești.

 Din pricina pericolului sectelor și ereziilor ce amenință unitatea Bisericii, se favorizează dezvoltarea cultului.
Așa se naște începând cu sec. IV-V, bogata și splendida poezie imnografică, sub diversele ei forme si denumiri,
imne în care era formulată și apărată doctrina creștină, sub forma condacelor, troparelor stihirilor și canoanelor,
compuse de mari poeți creștini ca sf. Roman Melodul, Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului, Ioan
Damaschinul, Cosma de Maiuma, Iosif si Teodor Studitul etc.

 Tot atunci se fixează în scris și textul sacru al rugăciunilor; cele mai vechi cărți de slujbă apar încă din sec IV,
începând cu tipicul, și cu Liturghierul-Moliftelnic, apoi cu coll. De imne liturgice care apar din sec. V-VI inainte cu
denumirea de tropologhioane, condacarii sau antologhioane.

12
 O mare dezvoltare ia acum cultul sfinților, se înmulțesc pelerinajele la locurile sfinte; o dezvoltare mai
specială ia și cultul Sf. Fecioare mai ales din sec. V, în cadrul sinoadelor din Efes (431) și Calcedon (451) se pun
bazele dogmei mariologice.

 Ciclul anului liturgic se completează și se definitivează cele trei mai perioade ale anului Bisericesc, prin
fixarea si uniformizarea datei serbării paștilor (sinodul I), prin înmulțirea treptată a sărbătorilor sfinților, prin
instituirea de sărbători ale Mântuitorului și ale Sf. Fecioare etc.

5.Cultul creștin după epoca iconoclasmului.

 după înfrângerea completă a iconoclasmului, asistăm la fixarea definitivă a cultului sfintelor icoane care ia
acum un avânt deosebit favorizând dezvoltarea artei iconografice creștine

 odată cu încheierea perioadei patristice, sau cu ultimul sinod ecumenic de la Niceea -787- se încheie și
evoluția cultului Bisericii Ortodoxe, în formele lui esențiale și fundamentale

6.Cultul bisericilor vechi din Orient.

 Desprinse din unitatea creștinismului răsăritean în sec V-VI, a rămas într-un stadiu mai înapoiat de evoluție,
dezvoltându-se ulterior prin influențe provenite din patrea cultului orthodox și al celui catholic.

7.Cultul bisericii Apusene.

 Cultul Bis. Catolice A început să evolueze incă din sec. V-VI, într-un sens deosebit față de cultul bis. De
răsărit.

 Bis. Din apus a inovat nu numai în domeniul înv. De credință, decretând dogme noi (filioque, immaculata
conceptie, primatul papal etc) dar și-a creat forme noi de cult, corespunzătoare acestor inovații doctrinare
(întrebuintarea sclupturii, muzicii instrumentale in cult, azima, Missa, etc. etc. etc..)

8.Cultul confesiunilor protestante si neoprotestante.

 Sub pretextul readucerii cultului la simplitatea celui din Biserica primară, acestea l-au simplificat excesiv,
nemai având aproape nimic în comun cu nici un cult creștin.

 Ei nu acceptă sacerdoțiul creștin, nici ideea de jertfă sau sacrificiu, nici preoția sacramentală, nici valoarea de
jertfă a liturghiei crștine.

 Recunosc valoarea soteriologică a Jerfei de pe Golgota; după ei, singura jertfă admisă este cea spirituală, adică
rugăciunea, moralitatea, lauda sau cântarea religioasă, singurele forme prin care omul cinstește cu adevărat pe
Dumnezeu, conform învățăturii lor.

 Eliminând deci cu totul principiul sacrificial, pe care s-a clădit de fapt întregul edificiu al cultului creștin,
protestanții au strămutat centrul cultului lor în «învățătura cuvântului», adică în citirea și explicarea cuvântului
dumnezeiesc, încadrată de rugăciune și de cântare, «cultivarea dezinteresată a Divinității», cum spun ei.

Capitolul VII
Trăsăturile generale ale cultului ortodox și caracteristicile sale specifice, în comparație cu cultul
celorlalte confesiuni creștine.
1. Vechimea formelor si rânduielilor de cult

O trăsătură caracteristică a cultului creștin ortodox este legătura lui strânsă, trainică și neîntreruptă cu trecutul.
În formele sale fundamentale, care provin de la cultul Legii Vechi, de la Mântuitorul Hristos și altele de la Sfinții
Apostoli, el este tot atat de vechi ca și creștinismul însuși. Păstrând legatura vie și continuă cu cultul Bisericii
primare, el nu a inovat și nu a schimbat nimic, ci a evoluat strict pe linia Tradiției. În totalitatea formelor de azi, el
nu se deosebește prea mult de cultul Bisericii Creștine din primele trei veacuri și din secolele următoare,
constituind un monument venerabil al Tradiției creștine.

13
 Această trăsătură caracteristică deosebește fundamental cultul ortoxdox de cel romano-catolic și mai ales de
cel al cofesiunilor protestante.
2. Caracterul sacrificial și ierarhic

Cultul Bisericii Ortodoxe are caracter sacrificial și ierarhic. El se întemeiază pe jertfa răscumpărătoare a
Mântuitorului actualizată în Biserică sub forma nesângeroasă a sacrificiului euharistic din Sfânta Liturghie – Jertfa
Legii celei Noi – și se săvârșește prin mijlocirea ierarhiei bisericești, moștenitori ai sacerdoțiului cu care
Mântuitorul a investit pe Sfinții Apostoli la Cina cea de Taină și la Cincizecime.
Sacerdoțiul creștin, instituit de Mântuitorul și transmis în succesiune neîntreruptă de la Sfinții Apostoli prin
hirotonie, este indispensabil în cultul ortodox, ca și în cel romano-catolic. Prin aceasta cultul nostru se deosebește
esențial de cel al confesiunilor protestante și al sectelor care nu acceptă în cultul lor ideea și practica jerftei și nu au
deci nici sacerdoțiu (preoție) și nici Liturghie, socotind că jerfa constitue un element și stadiu depășite și că legătura
omului cu Dumnezeu se realizează numai prin rugăciune și direct de către fiecare credincios în parte, fără să fie
nevoie de mijlocirea clerului.
3. Uniformitatea și stabilitatea Cultulului

Cultul ortodox se distinge prin uniformitatea și stabilitatea sa. El este guvernat de reguli sau norme precise și
fixe care sunt aceleași pentru toți credincioșii ortodocși. Trăsătura aceasta, care este comună cultului ortodox și
celui catolic, îl deosebește funfamental de cel al confesiunilor protestante și al celorlalte dominațiuni creștine, în
care, neexistând un Tipic, domină instabilitatea și diversitatea. Cultul acestora variază de la comunitate la
comunitate, favorizând fărâmițarea unității de doctrină și de organizare, prin apariția de noi doctrine și grupări
religioase. În Ortodoxie uniformitatea și stabilitatea cultului contribuie și la păstrarea unității de credință și de duh
dintre diferitele Biserici ortodoxe naționale sau autocefale.
4. Bogăția, varietatea și frumusețea formelor sale externe

În comparație cu simplitatea care caracterizează în general cultul confesiunilor protestante și al sectelor, cultul
ortodox se distinge prin bogăția, varietatea și frumusețea elementelor de artă puse în serviciul său, prin
solemnitatea, fastul și strălucirea formelor sale externe, a riturilor și a ceremoniilor care alcătuiesc sfintele slujbe.
Însușirea aceasta caracterizează și cultul romano-catolic , care se deosebește în acest domeniu prin abundența
sculpturii monumentale și împodobirea bisericilor, folosire misterelor (dramelor liturgice) și a muzicii
instrumentale (orga) în serviciul divin, precum și introducerea unor ceremonii cu caracter spectaculos (procesiunile
cu Sfânta Euharistie).
5. Caracterul ecleziologic (comunitar)

Cultul ortodox se distinge prin caracterul său eclesiologic sau comunitar. El promovează în primul rând
rugăciunea cu caracter social sau colectiv, care are în vedere nu numai nevoile personale ale individului, ci și
nevoile religioase ale întregii biserici, ale colectivității sau obștii rugătoare. Cultul ortodox este o rugăciune a
comunității credincioșior, uniți într-un cuget, în duhul păcii. În biserică toți ne rugăm pentru nevoile tuturor:
Domnului să ne rugăm... Tatăl nostru. Caracterul ecleziologic al cultului ortodox se bazează pe cuvântul
Mântuitorului, care promovează rugăciunea laolaltă a celor ce cred în El: „Că, unde sunt doi sau trei adunați în
numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor”
6. Simbolismul (caracterul epifanic și eshatologic)

Atât față de cultul catolic, cât și de cel protestant, cultul ortodox se distinge prin substanța sa teologică și prin
simbolismul său bogat. Datorită acestul fapt, slujbele noastre nu sunt simple „amintiri” sau „simboluri”, ci acțiuni
tainice, teofanii, care ne fac să retrăim cu adevărat, mai ales în marile sărbători evenimentele din istoria mântuirii.
Slujbele oferind credincioșilor posibilitatea accesului și a comuniunii la Masa euharistică, adică la împărăția
cerurilor , au și un sens evident eshatologic.
7. Caracterul universal (cosmic) al cultului

O trăsătură specifică cultului ortodox este universalismul sau pancosmisul său. În rugăciunile sale, el cuprinde
nu numai întreaga viață a omului, ci și lucrurile și animalele de care el are nevoie și natura neînsuflețită în cadrul
căreia trăiește. Scopului acestuia îi corespund mai ales numeroasele slujbe și rugăciuni din grupa ierurgiilor, care
alcătuiesc cea mai mare parte a conținutului Moliftelnicului. Natura neînsuflețită este asociată la cultul de adorare

14
al Creatorului de toată zidirea. Grăitoare în acest sens este mai ales rugăciunea sfințirii apelor din slujba bobotezei,
operă a Sfântului al Ierusalimului.
8. Importanța cultului în viața religioasă ortodoxă

Aceste trăsături caracteristice deosebesc cultul ortodox de cultul celorlalte confesiuni creștine, prin frumusețe,
bogăție și adâncime, ca și prin valoare catehetică. Esența Ortodoxiei se experiază și se trăiește prin participarea la
formele, tradițiile, datinile, și instituțiile ei de cult (botez, nuntă, înmormântare, Paști, Crăciun, Rusalii). Spre
deosebire de catolici și protestanți, ortodoxia se diferențiază prin cultul ei, care joacă un rol predominant în viața
religioasă ortodoxă, deoarece el reprezintă Tradiția vie a Bisericii.
Partea a treia. Persoanele liturgice. Slujitorii cultului
Capitolul 1 - Clerul creștin și funcțiile sale liturgice în biserica primară
1. Considerții generale despre slujitorii cultului

În toate religiile au existat și există slujitori ai cultului. Funcția primordială și principală a clerului sau a
preoților tuturor religiilor era aceea care îi lega de altarele de jertfă. Preoția a fost instituită pentru îndeplinirea
actelor și ceremoniilor cultului public, preotul fiind considerat în general ca un mijlocitor între om și divinitate, prin
ceremoniile sacrificiilor religioase. „Orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către
Dumnezeu” (Evrei 5, 1)
2. Originea clerului creștin. Preoția Mântuitorului și a Sfinților Apostoli

Spre deosebire de religiile naturale sau nerevelate, în care calitatea de slujitor al cultului era dobândită fie prin
alegerea comunității religioase ( la romani), fie prin moștenirea din tată în fiu (ca la vechii evrei), preoția creștină
este de instituire divină. Ea este întemeiată de Mântuitorul însuși Care, după cuvântul psalmistului, este „preot în
veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. 109, 4).
a) Mântuitorul este Mare Preot sau Arhiereu veșnic, anhetipul desăvârșit al preoției Vechiului Testament.
Născut ca om din tribul lui Iuda. El continuă preoția lui Melchisedec, care era „rege al păcii și al dreptății”. El și-a
indeplinit oficiul de mare preot sau arhiereu mai ales prin jertfa de pe cruce, care constitue centrul și punctul
culminant al activității Sale răscupărătoare. Sacrificiul Său este unic și nerepetabil, iar preoția lui este veșnic
lucrătoare. Sacerdoțiul Său continuă în Biserică.

b) În calitatea Sa de Mare Preot sau Arhiereu Suprem și veșnic, Mântuitorul nu numai că a întemeiat
cultul Legii celei Noi, ci a orânduit și persoanele care să-l săvârșească după înățarea Sa la ceruri. Primii preoți sau
slujitori ai cultului creștin au fost Sfinții Apostoli. „Hirotonia” sau investirea lor definitivă cu puterea harică a slujiri
celor sfinte a avut loc în ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt Se pogoară asupra lor sub chipul văzut al limbilor de
foc și când putem socoti începutul slujirii preoțești în Biserica Creștină. Prima comunitate creștină din Ierusalim, ca
și în comunitățile din diaspora Sfinții Apostoli săvârșesc toate Tainele și ceremoniile care alcătuiau cultul Bisericii
primare: Sfânta Euharistie, botează, hirotonesc diaconi, preoți și episcopi, primesc Mărturisirea păcatelor. La rândul
lor Apostolii transmit drepturile și puterile lor harice, prin hirotonie sau punerea mâinilor, altor persoane vrednice.

3. Vechimea clerului creștin

Cele trei trepte ale crerului slujitor în Biserica veche (epoca apostolică și cea postapostolică)
a) La început, tuturor celor aleși de Sfinții Apostoli pentru sarcinea grea și de mare răspundere a
păstoririi primelor comunități creștine, li se dădea denumirea generală de prezbiteri (presbiteros = bătrân). Acești
prezbiteri nu erau simpli bătrâni, care îndeplineau anumite funcții administrative, ci erau instituiți prin hirotonie și
rugaciune după o vreme de post, deci persoane consacrate printr-o ceremonie liturgică. Prezbiterii aceștia erau de
fapt preoți și cea dintâi dintre funcțiile lor era cea liturgică. Această funcție se vede mai ales în Epistola Sfântului
Iacov, unde Sfântul îndeamnă pe credincioși să cheme prezbiterii lor, spre a se ruga pentru bolnavi și a-i unge cu
untdelemn, adică spre a săvârși Taina Sfântului Maslu.

b) Alături de denumirea de prezbiter apar și denumirile de episcop și diacon. Termenul de episcop este de
origine grecească și înseamnă la origine supraveghetor. În scrierile creștine de la sfârșitul secolului 1, membrii
15
clerului bisericesc sunt numiți când episcopi, când prezbiteri. Acest lucru s-a datorat faptului că atât episcopii, cât și
preoții erau aleși dintre bătrâni, iar pe de alta, faptului că primii episcopi conduceau Bisericile fiind ajutați, după
modelul iudaic, de colegiul bătrânilor sau prezbiterilor. Sfântul Iacov era înconjurat de un astfel de colegiu.
Diferența dintre prezbiter și episcop reiese din epistolele Sfantului Apostol Pavel: episcopii aveau depturi mai mari
ca preoții (hirotonia preoților, a povățui și conduce Biserica. Această superioritate a episcopilor se va vedea și din
aceea că uneori li se dădea și denumirea onorifică de apostoli. Deosebirea dintre preoți și episcopi s-a accentuat și
prin unitatea episcopatului. Unitatea aceasta a episcopatului este afirmată cu tărie și susținută, încă din primii ani ai
secolului 2, de către Sfântul Ignatie Teoforul, ca o condiție indispensabilă a menținerii unității și păcii în Biserică.
Biserica (locală) nu este, după el, decât o comunitate euharistică grupată în jurul unui episcop și al unui singur altar.
Unul dintre cei dintâi episcopi a fost, la Ierusalim, Sfântul Iacov, fratele Domnului, urmat de fratele săi Simeon. În
epoca apostolică mai avem pe Tit în Creta, pe Timotei în Efes, Ioan Marcu (Evanghelistul) la Alexandria. La
sfârșitul secolului 1, începutul secolului 2 cunoaștem pe episcopii Ignatie la Antiohia, Policarp la Smirna, Anicet și
Clement la Roma.

c) Denumirea de diacon apare încă din epoca apostolică. Termenul „diaconos” înseamnă la origine
slujitor, servitor. Cei șapte diaconi amintiți în Noul Testament sunt: Ștefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena
și Nicolae. Ei au fost instituiți prin hirotonie de Sfinții Apostoli, în vederea unei mai bune organizări a ajutorării
săracilor și a meselor frățești (agape) din sânul primei comunități creștine, de la Ierusalim. Ulterior diaconii au
primit funcții în legătură cu săvârșirea cultului.

Așadar, preoția creștină este o instituție de origine dumnezeiască. Începutul și puterea ei slujitoare și sfințitoare
vin, prin Sfinții Apostoli, de la Mântuitorul Însuși, Care este izvorul sfințeniei și al preoției creștine, iar existența ei
se poate constata neîntrerupt, de la întemeierea Bisericii, în tot cursul istoriei creștine, până astăzi.
Așezămintele Sfinților Apostoli (Constituțiile Apostolice), redactate spe sfârșitul secolului IV, reglementează
foarte precis și amănunțit, funcțiile liturgice nu numai ale clerului (episcopi, preoți și diaconi), ci și cele ale clerului
inferior de atunci, cu raporturile dintre ele: Episcopul binecuvântează , nu se binecuvântează; hirotonește, jertfește,
primește binecuvântare de la episcopi, iar nicidecum de la preoți.
Preotul binecuvântează , nu se binecuvântează, primește binecuvântare de la episcop și de la un alt preot,
asemenea și dă binecuvântare altui preot. Hirotesește, nu hirotonește.
Diaconul nu binecuvântează, nu dă binecuvântare, primește însă de la episcop și de la preot. Nu botează, nu
aduce jertfă. Când liturghisește însă episcopul sau preotul, el dă Sfânta Împărtășanie poporului, nu ca preot, ci ca
cel ce slujește preoților.

4. Cler și harismatici în Biserica primară

În epoca apostolică și cea postapostolică ierarhia bisericească și-a împărțit atribuțiile liturgice cu așa-numiții
profeți și învățători (didascali).
Profeții și didascalii erau misionari plini de zel și de inspirație, înzestrați cu harisma profeției și a învățăturii,
dar, probabil, și consacrați prin hirotonie. Ei făceau parte ori din numărul celor 70 de ucenici ai Domnului, ori
dintre colaboratorii de misiune ai Apostolilor, vizitând și insuflețind Bisericile înființate de ei sau de Apostoli. Spre
deosebire de clerici, care erau stabili în sânul unei comunități, profeții și didascalii nu erau legați în chip permanent
de vreo comunitate, ci rătăceau de la una la alta, șederea lor fiind temporară. Ei dispar pe la mijlocul secolului 2,
când documentele încep să nu mai vorbească despre ei. Prin rugăciunile de hirotonie, atât episcopul, cât și preotul
și diaconul devin niște „harismatici”, purtători de har, fiecare din ei primind un dar adaptat funcției sale proprii.
Capitolul II - Rolul și funcțiile liturgice ale celor trei trepte ale clerului în Biserica veche și în cultul
ortodox de azi
1. Rolul arhiereului în cult

Treapta cea mai înaltă a clerului slujitor este episcopatul sau arhieria. Din punct de vedere liturgic toți arhiereii
sunt absolut egali ca putere harismatică sau sacramentală, indiferent de funcțiile administrative sau rangurile
onorifice pe care le pot avea. La începutul creștinismului, când bisericile și comunitățile creștine erau mai puține și
izolate și când în fiecare cetate era un epicop, toate adunările de cult erau prezidate de episcopi. În calitatea lor de
întâistătători ai Bisericii le revenea dreptul de a săvârși serviciile religioase mai importante, precum Sfânta
Liturghie, Botezul, Mirungerea, Mărturisirea, sfințirea bisericilor, hirotoniile și hirotesiile. Cu timpul comunitățile
16
sau înmulțit și au mai putut fi conduse toate de către episcopi; de aceea, o parte din funcțiile lor liturgice au fost
trecute, prin hirotonie, asupra preoților care săvârșeau lucrările sfinte cu delegație, în locul și în numele episcopilor
respectivi. Totuși pe unele episcopii le-au păstrat pentru ei până astăzi: sfințirea Sfântului și Marelui Mir, hirotonia
clericilor, sfințirea bisericilor și antimiselor. Numai sfințirea bisericilor o pot face în vremurile mai noi și anumiți
preoți sau arhimandiți, cu delegația expresă a episcopului, de la caz la caz.
În timpul slujirii arhiereul îl reprezintă pe Mântuitorul Însuși, ca Mare Preot sau Arhiereu; de aceea el slujește
de obicei în sobor, dar în ocazii deosebite poate sluji și singur. Tot arhiereilor – individual sau adunați în soboare –
le aparține dreptul de a supraveghea săvârșirea corectă a cultului și a lua hotărâri privitoare la rânduiala serviciilor
divine în eparhiile respective. Arhiereul e hirotonit de doi sau mai mulți arhierei.
2. Preotul ca persoană liturgică

La început, preoții erau considerați ca urmași ai celor 70 de ucenici ai Domnului și ca simpli ajutători ai
episcopilor. Dar din secolele II-III preoții au devenit, cu delegația și binecuvîntarea episcopilor, înlocuitorii
permanenți ai acestora, săvârșind cele sfinte în numele și în locul episcopilor. Preotul poate săvârși la parohia sa
toate slujbele și lucrările sfinte necesare în viața religioasă a parohiilor, cu excepția celor ce alcătuiesc dreptul
excusiv al arhiereilor. Preotul indeplinește un rol dublu: 1) este slujitor al lui Dumnezeu, un reprezentant al preoției
Mântuitorului; 2) este purtătorul delegat al Bisericii, adică al credincioșilor pe care îi păstorește, fiindcă el slujește
și se roagă nu numai în numele său personal, ci și în numele credincioșilor. Ca reprezentant al credincioșilor el
prezintă lui Dumnezeu cuvenita ofrandă a acestora, închinarea și rugăciunile lor. El transmite credincioșilor ceea ce
vine de la Dumnezeu, harul dumnezeiesc, iertarea păcatelor, viața veșnică.
Ca semn că nu are deplinătatea puterii sacramentale, preotul binecuvântează cu o singură mână.
3. Diaconul ca slujitor al cultului în vechime și azi

Diaconii ajutau pe preoți și pe episcopi la toate serviciile divine, începând cu slujba Sfintei Euharistii. Ei aveau
grijă de vasele și de odoarele sfinte, primeau de la credincioși ofrandele pe care aceștia le aduceau la biserică.
Ajutau la împărtășirea credincioșilor, duceau Sfânta Euharistie celor bolnavi, celor din închisori sau celor care din
diferite pricini nu puteau lua parte la Liturghie; ajutau la istruirea catehumenilor, rosteau ecteniile la sfintele slujbe
și citeau Sfânta Evanghelie. În unele părți tot ei se îngrijeau de buna păstrare a mormintelor martirilor,
înmormântarea săracilor și a străinilor și participau la administrarea penitenței publice, primind mărturisirea
păcatelor de la penitenții aflați pe patul de moarte (fără a le putea acorda iertarea păcatelor) și dându-le Sfânta
Împărtășanie, în cazul în care nu se aflau preoți la îndemână.
La început numărul diaconilor a fost fixat la 7. Canonul 15 al Sinodului local din Neo-Cezareea (sec IV) că în
orice cetate, oricât ar fi de mare nu pot fi mai mult de șapte diaconi. Ulterior nu s-a mai ținut seama de acest canon
fiind anulat prin canonul 16 al Sinodului Trulan.
Rolul principal al diaconilor astăzi este rostirea ecteniilor, care reprezintă forma clasică a rugăciunii obștești a
credincioșilor și pe care diaconul le rostește întotdeauna din naos, adică din mijlocul poporului, făcând astfel
legătura dintre credincioși și preot sau dintre naos și altar.
În serviciul divin, diaconii închipuiesc pe Sfinții Îngeri, pe Puterile cerești care slujesc necontenit în jurul
tronului dumnezeiesc. Orarul pe care îl poartă în timpul sfintelor slujbe simbolizează aripile îngerilor slujitori.
Catolicii, prin prevederile Conciliului Vatican II, încearcă restabilirea diaconatului.
Denumirea de diacon s-a păstrat și la protestanți. Pastorul care poartă acest nume nu are nicio atribuție
liturgică, ci se ocupă ce probleme de administrație bisericească și de asistență socială.

Capitolul III - Persoanele ajutătoare ale clerului slujitor (membrii clerului inferior) și funcțiile lor
liturgice în trecut și astăzi
Cu excepția diaconițelor și a prezbiterelor, nici Sfânta Scriptură, nici scrierile Apostolilor nu pomenesc de alți
clerici sau slujitori bisericești în slujba altarului. Numărul credincioșilor a crescut și, când formele cultului au
început să ia o dezvoltare din ce în ce mai mare, treapta diaconatului nu a mai putut satisface toate trebuințele și
funcțiile noi ale cultului. De aceea unele atribuții ale diaconilor au fost preluat de alți slujitori bisericești, care au
îndeplinit noile funcții. Toți aceștia au fost înstituiți prin hirotesie, alcătuind ceea ce în dreptul bisericesc se numește
clerul inferior.
2. treptele clerului inferior în Biserica veche și funcțiile lor în cult
a) Diaconițele: primeau un fel de consacrare prin hirotesie. În cadrul adunărilor liturgice nu aveau decât
prerogativa șederii lângă clerici și sarcina de a supraveghea liniștea și ordinea în rândurile femeilor. În afară de
17
îndatoririle în legătură cu asistența și caritatea socială (vizitarea și îngrijirea femeilor bolnave și sărace), diaconițele
aveau și următoarele funcții liturgice: serveau la agape, păzeau ușile bisericii prin care intru și ieșeau femeile,
ajutau la botezul femeilor, mai întâi catehizându-le și apoi îndeplinind la botez actele rituale pe care clerul oficiant
nu le poatea face, din motive de decență (ajutau candidatele la botez să intre în baptisteriu, iar după cufundare erau
prezentate episcopului pentru a fi unse cu Marele Mir; numai prima ungere, cea de pe frunte, era făcută de clerici,
restul trupului fiind uns de diaconițe). Ele purtau în timpul serviciului divin, ca și diaconii, orarul și aveau dreptul
să se împărtășească în rândul clericilor inferiori. Alte atribuții: duceau Sfânta Împărtășania femeilor care nu puteau
participa la Liturghie; făceau toaleta funebră a femeilor după moarte și ajutau la înmormântarea lor.
b) Ipodiaconul sau subdiaconul este cel mai important dintre clericii înferiori. Apar menționați pentru prima
dată în secolul III. Ei păzeau ușile bisericii în timpul slujbelor, supravegheau liniștea și ordinea, pregăteau și țineau
în bună rânduială sfintele vase, ajuta arhiereul să îmbrace sfintele veșminte și să se spele pe mâini și în general
ajutau pe diaconi la slujba altarului. Uneori primeau, împreună cu diaconii, darurile aduse de credincioși la altar,
aveau grijă de mormintele martirilor, de iluminația bisericii și de cele necesare pentru serviciul divin.
c) Anagnostul, lectorul sau citețul vine ca importanță imediat după ipodiacon, deși ca vechime este anterior
acestuia. Sarcini: să citească, iar uneori să cânte părțile din Sfânta Scriptură rânduite la serviciul divin, cu excepția
pericopelor evanghelice, a căror citire era rezervată diaconilor. Tot ei făceau și alte lecturi precum acte martirice,
vieți de sfinți, epistole pastorale. Citirea se făcea de pe amvon pe care era așezat un analog. În timpul persecuțiilor
li s-a încredințat păstrarea cărților sfinte folosite la cult (periculos și riscant). Alte sarcini: aprinderea lumânărilor,
purtarea sfeșnicelor în procesiuni, însoțirea episcopilor și purtarea cărților de cult necesare. Mai toate figurile
clericale de prestigiu și-au început cariera ca anagnoști, un exemplu este Sfântul Ioan Gură de Aur.
d) Psaltul, cantorul sau cântărețul este posterior lectorului. Psalții sunt pomeniți în canoanele 15, 23, 24
Laodiceea. Funcția de cântăreț nu a apărut pentru a înlocui pe credincioși la cântarea liturgică, ci pentru a-i instri și
a-i conduce. Cântărețul avea rolul de solist principal și conducătorul cântării. Rolul și importanța sa a sporit în faza
psaltichiei bizantine, când cântarea bisericească – diversificată pe cele 8 glasuri, sistemasizate de Sfântul Ioan
Damaschin – a devenit mai complicată, făcând deci necesară prezența cîntăreților de profeșie, anume pregătiți și
instruiți, pe care s-o execute corect.
e) Exorciștii erau cei în grija cărora cădeau îngrijirea energumenilor (cei bântuiți de duhuri necurate -
demoniaci) și izgonirea duhurilor necurate. La început exorcismul era o harismă, dar o dată cu dispariția
harismaticilor, atribuția exorcizării a început să se acorde doar anumitor persoane, prin hirotesie. În secolele IV-V,
chiar exorcismele din rânduiala de azi a Botezului și mare parte din pregătirea candidaților la botez erau de
compedența exorciștolor, iar după ce aceștia au dispărut au fost atribuite preoților.
f) Acolutul se întâlnește în Biserica din Apus. Aceștia îndeplineau în Biserica romană funcțiile ipodiaconului
din bisericile grecești: ajuta clericii din altar la săvârșirea Sfintei Euharistii, purtând vasele sfinte, îngrijea
candelele, aprindea lumânările.
g) ostiarii, portarii sau ușierii erau supraveghetorii ușilor bisericii în timplu serviciilor divine. Tot ei
despărțeau pe catehumeni și pe penitenți de credincioși și închideau ușile bisericii nu numai la sfârsitul slujbei, ci și
la Liturghia catehumenilor. Lor le adresau diaconii sau ipodiaconii strigarea „Ușile, ușile”, din rânduliala Liturgiei
credincioșilor, înainte de săvârșirea Sfintei Jertfe.
h) groparii au fost de asemenea mult timp numărați printre cei din clerul inferior. Sarcini: săparea galeriilor în
catacombe, întreținerea și decorarea lor, repartizarea locurilor de înmormântare și îngrijirea mornintelor.
3. Numărul membrilor clerului inferior
Numărul a variat de-a lungul timpului. Novela III a lui Justinian fixa numărul slujitorilor din Sfânta Sofia la 90
de ipodiaconi, 110 citeți și 25 de cântăreți. În anul 612, Heraclie îl fixa la 70 de ipodiaconi, 160 de citeți, 25
cântăreți și 75 de sevitori bisericești (portari și ușieri).
4. Durata existenței clerului inferior

Nu se știe exact deoarece acesta s-a dezvoltat treptat și a dispărut în același fel, în funcție de nevoile Bisericii.
Diaconițele au dispărut în urma botezului copiilor, groparii în urma dispariției catacombelor, iar catehumenatul a
dus la dispariția exorciștilor.
5. Clerul inferior în Biserica de azi

18
 Aproape toate serviciile bisericești inferioare de odinioară, în legătură cu îngrijirea sfântului locaș și buna
desfășurare a cultului au trecut, din secolul XIV la catedrele și mănăstiri asupra ecleziarhului. Unele servicii au
dispărut în Răsărit, dar au fost păstrate în Apus, precum: ostiarii, exorciștii și acoluții. Numai ipodiaconul și lectorul
se mențin până astăzi în ambele biserici.
Cele două vechi trepte, anagnostul (citețul) și ipodiaconul primesc în Biserica Ortodoxă astăzi consacrare prin
hirotesie. Ipodiaconi permanenți nu mai există decât în mănăstiri și catedrale chiriarhale. La slujbă ei poartă stihar
și orar încrucișat, iar cântăreții hirotesiți poartă stihar.
Atât ipodiaconatul cât și lectoratul au rămas obligatorii mai mult ca trepte premărgătoare spre diaconat;
imediat de a fi hirotonit diacon, orice candidat primește întâi hirotesia de citeț și apoi pe cea de ipodiacon.
Toate celelalte servicii mărunte (curățenia, apronderea lumânărilor, cele necesare pentru slujbă) sunt
îndeplinite de cântăreț sau de paraclisier.
Funcții ale clerului inferior mănăstiresc: canonarhul – cel care era responsabil de supravegherea și cântarea
canoanelor și a imnelor liturgice; candilaptul sau aprinzătorul de candele; ecleziarhul sau paraclisierul.

Capitolul I.
Scurte notiuni despre calendar.
1.Introducere. Timpul ca dimensiune a vietii Bisericesti
Conceptia crestina spune ca timpul a fost creat odata cu lumea “Mundus non factus est in tempore, sed cum
tempore” (Lumea n-a fost facuta in timp ci o data cu timpul) – Fer.Augustin. Iisus Hristos, Intemeietorul si Capul
nevazut al Bisericii este axa timpului si centrul istoriei religioase a omenirii. Inainte de El istoria se indrepta spre El,
era timpul de asteptare, iar dupa Intrupare a inceput “plinirea vremii”. Acesta este vesnic prezent in timp, ca
Dumnezeu intrupat, fiind in acelasi timp “in mormant cu trupul, in iad cu sufletul, in rai cu talharul…” si Care acum
“sade langa Tatal si cu noi este in chip nevazut…”. La marile sarbatori ale Mantuitorului devenim martori oculari ai
acestor evenimente care, chiar daca au avut loc la o data in trecut, ele devin prezente prin Sfintele Taine. “In vremea
aceea” – de la inceputul pericopelor evanghelice, se aminteste de timpul sfintit adica vesnicul prezent din
dimensiunea liturgica a timpului.
Timpul este o notiune abstracta, fiind indivizibil, dar omul a simtit nevoia sa il concretizeze si sa il masoare,
sa il imparta printr-un sir de miscari successive in care se incadreaza atat viata materiala cat si cea religioasa. Aceste
miscari successive/evenimente sunt consemnate in Calendar.
2.Ce este calendarul?
Cunostinte elementare de astronomie si cronologie.
Calendarul = sistem de masurare a timpului care indica durata si subdiviziunile lui. Termenul de
calendar vine din latinescul calendae (greaca – kalo = a chema, convoca; latina – calare / calere) iar prin acest cuvant
romanii indicau prima zi a fiecarei luni cand toti cetatenii erau convocati la adunarea publica in forum pentru
aducerea la cunostinta a lucrurilor de interes public.
Primele calendare au luat nastere din nevoia pe care au simtit-o oamenii de a fixa in timp sarbatorile si de a
introduce regularitate in ocupatiile lor de zi cu zi. Aceste calendare s-au intemeiat pe miscarea astrelor (Soarele si
Luna) care sunt puse de Dumnezeu ca sa fie semne de deosebire intre anotimpuri, zile si ani.
Ca unitate mijlocie de masura in legatura cu traiul si ocupatiile omului s-a ales ziua solara medie (intervalul
de timp dintre doua treceri consecutive ale soarelui la meridian sau o rotatie completă a pamantului in jurul acestuia).
Aceasta zi solara medie are multiplii si submultiplii, acestia sunt:
a)Orele (ceasuri), minute si secunde: ziua 24 de ore, ora 60 de minute, minutul 60 de secunde

19
 b)Saptamana (interval de timp dintre doua faze consecutive ale lunii pe cer): dintre luna noua si
primul patrar sau de la patrarul prim la luna plina, de la luna plina la patrarul ultim s.a.m.d (interval ce dureaza 7
zile).
c)Luna lunara(ori sinodica) adica intervalul de timp care ii trebuie Lunii sa faca o rotatie complete in
jurul Pamantului si sa revina la aceeasi faza: de la Luna Noua la Luna Noua, de la Luna Plina la Luna Plina, aprox.29
si ½ zile (exact: 29 de zile, 12 ore, 44 minute si 2,9 sec.);
d)Anul tropic, solar sau astronomic, este intervalul de timp in care Pamantul face o rotatie completa
in jurul Soarelui sau rastimpul dintre doua treceri consecutive ale Soarelui la echinoctiul de primavara. Anul are 365
zile si ¼ sau exact: 365 zile, 5 ore, 48 minute si 45-46 secunde.
Din cauza faptului ca anul tropic nu este compus dintr-un nr. exact de zile (adica una din zile ar fi apartinut la
doi ani consecutive), nu a putut fi luat ca unitate de masura si asa s-a adoptat ca unitate anul civil sau calendaristic
(care e format din anul tropic prin inlaturarea fractiunii de zi). Si deoarece acesti doi ani (tropic si calendaristic) nu
coincid, s-a cautat a se aduce mereu corecturi calendarului pentru restabilirea coincidentei dintre anul tropic si civil,
iar asa s-a nascut problema calendarului.
Vechile popoare au avut la inceput calendare lunare. Egiptenii si-au instituit calendarul dupa Miscarea de
Rotatie a Lunii in jurul Pamantului, astfel primul calendar al lor avea 354 de zile (12 luni de 29 si ½ zile). Grecii si
romanii la fel, luna calendaristica la ei avea aceeasi durata cu luna lunara, inceputul ei coincide cu Luna Noua. Astfel
de calendar este folosit acum de musulmani din Asia si Africa (arabi, iranieni, indonezieni s.a) in viata religioasa.
Evreii au calendar mixt (lunaro-solar). Egiptenii au fost primii care au folosit calendar solar = bazat exclusive pe
miscarea Soarelui pe bolta cereasca, acesta a fost perfectionat de romani prin calendarul iulian (cel care sta la baza
cronologiei moderne).
3.Originea calendarului crestin si structura lui.
Alcatuit in anul 46 a.Hr., de astronomul alexandrin Sosigene pe vremea imparatului roman Iulius Cezar (100-
44 î.Hr.) de aici si numele de calendar iulian. Prin acest calendar Sosigene restabileste coincidenta anului tropic cu
cel civil si stabileste durata anului la 365 de zile. Diferenta de 5 ore, 48 de minute si aprox.46 de secunde cu care
anul tropic depasea anul civil forma in 4 ani o zi intreaga, pentru aceasta el hotaraste ca la fiecare 4 ani sa se adauge
o zi (an bisect). Astfel anul este impartit in 12 luni, dintre care Aprilie, Iunie, Septembrie si noiembrie = cate 30 de
zile; Ianuarie, Martie, Mai, Iulie, August, Octombrie si Decembrie = cate 31 de zile; Frbruarie = 28 de zile normal,
iar in an bisect 29 de zile. Denumirile lunilor si a zilelor sunt de origine latina, inafara de sambata (origine iudaica;
sabat) venita tot de la latini (sabbatum).
In acest calendar echinoctiul de primavara era pe 24 martie iar inceputul anului la 1 martie, mutat dupa putin
timp la 1 ianuarie; el a inlocuit astfel octada (grupa de opt zile) si sitemul romanilor de numerotare inversa a zilelor
lunii prin impartirea lor in calende, ide li none.
4.Defectul originar al Calendarului iulian. Indreptarea lui in Apus
Calendarul lui Sosigene neglija o mica diferenta (11 minute si 14-15 secunde) cu care anul civil (calendaristic)
ramanea in urma fata de anul tropic, astfel la 128 de ani, aceasta diferenta insemna 1 zi iar la 384 de ani insemna 3
zile. Diferenta a putut fi observata datorita serbarii Pastilor care avea data legata de echinoctiul de primavara si de
Luna Plina de primavara sau pascala. (stiti voi, prima luna plina de dupa echinoctiul de primavara). In acest fel,
echinoctiul fixat de Sosigene pe 24 martie, ajunge peste 384 de ani sa pice pe 21 martie (fiindca anul calendaristic
ramanea in urma) – la sinodul de la Niceea (325) se hotaraste doar fixarea echinoctiului pe 21 martie si atat,
problema intarzierii calendarului nu se discuta.
Dupa 128 de ani de la Sinodul I, au observat oamenii ca echinoctiul cade pe 20 martie iar dupa alti 128 de ani,
cade pe 19 si tot asa. In sec. XVI diferenta dintre echinoctiul astronomic sic el din calendar era de 10 zile si asa se
calcula gresit si luna pascala.
 Greșeala calendarului iulian a fost îndreptată în Apus prin Reforma gregoriană, realizată în 1582 sub Papa
Grigore 13
 S-a readus echinocțiul de primăvară la 21 martie, cum era în epoca Sinodului 1 Ecumenic, iar anii bisecți
seculari trebuiau să se împartă la 4, altfel erau socotiți comuni
 Îndreptarea calendarului prin Reforma gregoriană s-a aplicat treptat în toate statele catolice și protestante din
Apus, chiar și în unele state necreștine, cum ar fi Japonia, China, Turcia sau Egipt

20
 5.Îndreptarea calendarului în Răsărit
 Bisericile ortodoxe n-au acceptat Reforma gregoriană din secolul 16, pe care au considerat-o motiv de
prozelitism catolic. Au menținut calendarul neîndreptat, numit și „stil vechi” sau „ortodox”
 Diferența dintre cele două calendare era de 10 zile la sfârșitul secolului 16. După 1900 a ajuns să fie de 13
zile
 După Primul Război Mondial, stilul nou (catolic) a fost adoptat în viața civilă de toate statele ortodoxe:
Bulgaria, fosta URSS, Serbia și România în 1919, Grecia în 1923
 În 1923, Congresul Interortodox ținut la Constantinopol a decis îndreptarea calendarului și în bisericile
ortodoxe, asigurându-se coincidența anului civil cu cel astronomic, prin eliminarea celor 13 zile diferență
 Până acum, calendarul îndreptat e folosit de: Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, Bisericile din Grecia
și Albania, Arhiepiscopia Ciprului, Biserica ortodoxă din Polonia, Patriarhia Antiohiei, Biserica Ortodoxă Română,
Patriarhia Alexandriei, Biserica Ortodoxă din Bulgaria, Mitropolia Ortodoxă din Cehoslovacia și Biserica Ortodoxă
din Finlanda
 Au rămas cu stilul vechi (neîndreptat): Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusă, Biserica din Serbia și
călugării de la Muntele Athos

6.Situația actuală dpdv al calendarelor

 Calendarul iulian neîndreptat este folosit în Patriarhiile Ierusalimului, Moscovei și Belgradului
 Calendarul îndreptat prin Reforma gregoriană (stilul nou) este folosit în bisericile catolice și protestante din
Apus
 Calendarul mixt, folosit de Bisericile ortodoxe, între care și BOR presupune stilul nou pentru sărbătorile cu
dată fixă și Pascalia pe stil vechi pentru sărbătorile cu dată mobilă, concesie făcută pentru Bisericile ortodoxe rămase
la stilul vechi (stiliști)

Cap.II. 1.Anul bisericesc liturgic

 Prin sărbători, posturi, pomeniri și slujbe bisericești de peste zi și an, reîmprospătăm, comemorăm și retrăim
periodic momentele importante din viața și activitatea Mântuitorului, dar și istoria mântuirii cu persoanele și
evenimentele ei mai de seamă

2.Ziua liturgică
 Este intervalul dintre două seri consecutive
 Slujba unei zile liturgice începe cu Vecernia din ajunul zilei anterioare
 Datina e moștenită din tradiția iudaică, așa cum apare în referatul biblic al creației, unde zilele sunt numărate
începând cu seara
 Zilele liturgice se împart în: zile de rând (lucrătoare) și zile de sărbătoare
 Cele mai importante din cursul anului bisericesc sunt: Vinerea Patimilor, Duminica Paștilor și Duminica
Rusaliilor (Moartea, Învierea și Pogorârea Sfântului Duh)
 Tot de la evrei s-a moștenit împărțirea zilelor în Ceasuri:
 Ceasul 1 - primele trei ore ale dimineții - 6-9
 Ceasul 3 - a doua parte a dimineții - 9-12
 Ceasul 6 - al treilea sfert al zilei - 12-15
 Ceasul 9 - ultimul sfert, seara - 15-18

3.Săptămâna liturgică
 Începe duminica, adică cu Vecernia de sâmbătă-seara, și se încheie sâmbăta, cu Ceasul 9
 Reglementează succesiunea celor 8 grasuri ale Octoihului
 Anul bisericesc începe cu Săptămâna Luminată (prima după Paști) și se termină cu Săptămâna Mare
(dinaintea Paștelui următor)
 Un an bisericesc complet are 52 de săptămâni, dar numărul poate varia în funcție de data Paștelui
 Cele mai însemnate săptămâni liturgice sunt: Săptămâna Patimilor și Săptămâna Luminată
 Din punct de vedere calendaristic, sunt importante și cea dinainte și după Rusalii, cea dinainte și după
Înălțarea Sfintei Cruci și înainte și după Nașterea și Botezul Domnului
 Fiecare zi este închinată unui sau unor persoane, evenimente importante ale istoriei sfinte, legate de

21
activitatea Mântuitorului:
 Duminica - cinstește Învierea Domnului
 Lunea - cinstește Sfinții Îngeri
 Marțea - amintește de Sfinții Prooroci, în special Sfântul Ioan Botezătorul
 Miercurea și vinerea - sunt închinate Sfintei Cruci și Sfintelor Patimi
 Joia - amintește de Sfinții Apostoli - joi a fost Cina cea de Taină, dar și de Sfântul Ierarh Nicolae
 Sâmbăta e închinată tuturor morților, în special a Sfinților Mărturisitori și Mucenici - Hristos a stat cu trupul
în mormânt sâmbăta, iar sufletul era coborât la iad

5.Anul bisericesc și perioadele lui (4.luna ca subdiviziune… e inclus aici)

 Începe la 1 septembrie, începutul anului civil la evrei, când se consideră că s-a început creația lumii și tot la
1 septembrie Și-ar fi început Mântuitorul activitatea Sa publică
 Are în centru sărbătoarea Învierii Domnului și se poate împărți în 3 faze:
 Perioada Triodului - ține de la Duminica Vameșului și a Fariseului până la Duminica Paștilor (10 săptămâni)
 Perioada Penticostarului - ține de la Duminica Paștilor până la Duminica după Rusalii sau a Tuturor Sfinților
(8 săptămâni)
 Perioada Octoihului - ține tot restul anului (durată variabilă)
 Octoihul are ca sărbătoare culminantă Nașterea Domnului urmată de Bobotează
 Triodul culminează cu Vinerea Patimilor
 Penticostarul începe cu Paștile și se încheie cu Rusaliile, cele mai mari sărbători ale creștinătății ortodoxe
 Întregul an bisericesc prezintă și reînnoiește întreaga viață și activitate a Domnului în cele trei laturi:
Învățător, Arhiereu și Împărat
 Prin el se prelungește întruparea și viața istorică a Mântuitorului, astfel încât Acesta continuă să trăiască în
Biserică, în viața credincioșilor, așa cum trăia odinioară pe pământ.

22