,,

Anul I, licenţă, semestrele 1 şi al 2-lea

I. Introducere în studiul Istoriei bisericeşti

Definirea Istoriei bisericeşti universale ca disciplină de studiu astăzi

Obiectul, definiţia,denumirea, importanţa, scopul, împărţirea şi metoda Istoriei Bisericeşti

Universale

Cuvântul istorie, în limba greacă şi în limba latină (historia) are două înţelesuri: mai întâi
poate desemna totalitatea întâmplărilor petrecute, despre care ştim că aparţin deja trecutului, iar
un al doilea înţeles (care ne interesează aici în mod special), nedespărţit de primul, însă cumva
mai restrictiv şi mai bine precizat, este cel de ,,ştiinţă”, care identifică şi verifică, prelucrează şi
clarifică informaţii din şi despre trecut, care studiază şi înfăţişează cât mai corect, mai clar, mai
convingător şi, de ce nu, mai captivant, evenimentele şi procesele de demult. În mod obişnuit se
operează cu distincţia între sensul obiectiv al istoriei (prin care trebuie să înţelegem faptul că
istoria se referă la viaţa trecută, cu tot ce presupune aceasta) şi cel subiectiv sau tehnic, prin care
istoria desemnează mai ales studiul specializat al trecutului, urmat de prezentarea, conformă unor
norme ,,ştiinţifice”, a rezultatele obţinute în urma acestuia. Mai trebuie spus că între cele două
înţelesuri nu există vreo contrazicere de nedepăşit, însă contradicţiile ca atare, dezbaterile sau
polemicile pot fi constatate uneori în expunerile celor care au cercetat evenimentele şi procesele
din epocile revolute.
Obiectul (şi iarăşi ne referim acum la accepţiunea pur tehnică a cuvântului) Istoriei
Bisericeşti Universale este Biserica lui Hristos sau creştină, în înţelesul acesteia de comunitate
religios-morală, înfiinţată de Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om în acelaşi timp, pentru ,,noi oamenii
şi pentru a noastră mântuire”, aşa cum mărturisim în Crez. Dar cum Biserica este un aşezământ
dumnezeiesc şi omenesc totodată, va trebui să admitem că ea poate fi supusă investigaţiei noastre
numai atât cât şi în măsura în care ne este posibil şi îngăduit, pe de o parte de pregătirea,
priceperea şi vrednicia noastră, iar pe de altă parte de prezenţa, lucrarea şi ajutorul Celui ce este
Creatorul, Atotcunoscătorul şi Atotţiitorul vieţii istorice, în deplinătatea ei. De aceea s-a precizat,
încă de când Istoria Bisericească Universală a fost întemeiată ca obiect de studiu, alături de alte
discipline teologice, că trebuie mereu avut în vedere că Biserica este o ,,instituţie” divino-umană,
teandrică. În ceea ce priveşte originea, doctrina, spiritul, scopul şi puterile ei, Biserica are
caracter supranatural. Este prin urmare de înţeles că disciplina noastră poate studia mai ales ceea
ce ţine de ,,caracterul omenesc” al Bisericii, adică tot ceea ce priveşte pe membrii ce o constituie,
manifestările acestora, formele pe care ea le-a luat în decursul timpului ş.a., însă ţinîndu-se
întotdeauna cont de caracterul dumnezeiesc sau supranatural al Bisericii, precum şi de faptul că
Dumnezeu, Care ,,este Acelaşi, ieri şi astăzi şi în veci” (Evrei, 13, 8) S-a întrupat în istorie şi
lucrează în istorie.
Privită în timp Biserica are o istorie îndelungată, bogată şi complexă. De la o comunitate
restrânsă, cu reguli simple de organizare, de doctrină şi de cult s-a dezvoltat mereu, ajungând la
starea ei de astăzi. De-a lungul vremii Biserica niciodată nu s-a izolat ea însăşi şi nici nu a putut
fi izolată. Ea a intrat în contact şi a stabilit raporturi cu lumea în general (spre exemplu, cu Statul,
cu alte religii, cu societatea, morala sau cultura) şi ţinându-se seama de aceste relaţii se poate
distinge o istorie externă a Bisericii. Atunci când auzim vorbindu-se despre o istorie internă,
trebuie să ştim că se face referire mai ales la întemeierea şi organizarea Bisericii, la misiunea
creştină şi răspândirea creştinismului, la formularea doctrinei (care exista în deplinătatea ei încă
de la început), la dezbaterile sau confruntările interne, la cultul, viaţa, disciplina, literatura sau
arta sa. Evident, nici aceste distincţii nu trebuie înţelese ca definitive, tranşante, ci se poate opera
cu ele şi pot fi utile pentru facilitarea cercetării şi a prezentării sistematice a rezultatelor acesteia.
Studiind temeinic istoria bisericească mai putem avea un folos, acela de a înţelege, de a cunoaşte
şi de a ne convinge care a fost, care este şi care va fi rolul creştinismului în viaţa umanităţii.
Astfel înţelegând lucrurile putem defini disciplina Istorie Bisericească Universală drept
ştiinţa care ca obiect de studiu trecutul Bisericii creştine (privită în acţiunea şi dezvoltarea ei
internă şi externă), întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor,
inaugurată în lume la Cincizecime şi organizată vizibil de Sfinţii Apostoli. Ea cercetează
temeinic, analizează metodic şi expune sistematic rezultatele obţinute.
Scopul studiului Istoriei Bisericeşti Universale este acela de a cunoaşte şi înţelege starea de
astăzi a creştinismului, a fiecăruia dintre noi şi a societăţii în general, de a ne întări şi spori
încrederea, pe de o parte în prezenţa şi în lucrarea lui Dumnezeu în istorie, iar pe de altă parte de
a conştientiza mai mult şi de a ne pregăti mai bine pentru viaţa noastră, care începe aici pe
pământ, în comunitate cu semenii şi în comuniune cu Hristos, dar a cărei finalitate este în
Împărăţia tainică şi veşnică a iubirii Sfintei Treimi, modelul şi structura vieţii noastre
comunitare şi comuniale. Putem să mai evidenţiem şi un scop pedagogic al studierii istoriei
bisericeşti, comun cu al istoriei laice, limpede exprimat în îndemnul: ,,nu pentru şcoală ci pentru
viaţă înveţi”. Despre acest nobil scop şi folositoare deprindere cronicarul Grigore Ureche scria
odinioară că ea, istoria, trebuie ,,să rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre
cele rele să se ferească şi să se păzească, iar dupre cele bune să urmeze şi să se înveţe şi să să
îndirepteze”.
Pentru mai buna prezentare şi studiere a disciplinei Istorie Bisericească Universală se
operează mai ales cu două moduri de periodizare sau împărţire: cea în evuri (antic, mediu şi
modern) şi cea care împarte materia în şase perioade, uzitată mai ales în tratatele ,,clasice” de
teologie istorică. Metoda disciplinei respectă cele cinci principii de cercetare: cunoaşterea
izvoarelor, verificarea critică a izvoarelor, cercetarea evolutiv-genetică a izvoarelor şi expunerea
rezultatelor cercetării sine ira et studio.

Izvoarele Istoriei Bisericeşti Universale. Ştiinţe auxiliare. Bibliografia disciplinei Istorie

Bisericească Universală

În efortul de cercetare şi expunere a rezultatelor acesteia istoricul are la dispoziţie aşa-

numitele ,,ştiinţe auxiliare”, precum: cronologia, epigrafia, paleografia, numismatica, heraldica,
diplomatica, sfragistica ş.a. Mai trebuie observat că disciplina Istorie Bisericească Universală
ajută toate celelalte discipline teologice şi la rândul ei se ajută de unele dintre ele (mai ales
Studiul Noului Testament, Patrologia, Istoria dogmelor, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,
Liturgica, Dreptul Bisericesc, Bizantinologia ş. a.).
Informaţii istorice cu privire temele tratate la disciplina Istorie Bisericească Universală ne
sunt oferite de cărţile Noului Testament (Evangheliile, Faptele Apostolilor şi Epistolele), care
trebuie să fie considerate primele scrieri creştine istorice. De altfel înşişi autorii inspiraţi doresc
şi au în vedere acest lucru, mai ales prin desele referiri pe care le fac la împrejurările istorice
concrete ale vremii în care s-au desfăşurat evenimente istorice în legătură cu care ar fi putut fi
suspiciuni, referiri ce puteau fi imediat verificate (bunăoară, Naşterea Domnului în Betleemul
Iudeii, în zilele în care se făcea un recensământ oficial al locuitorilor provinciei romane
Palestina).
Însă primele scrieri istorice propriu-zise, cu referire la problematica, tratată sunt considerate
memoriile şi cronografiile. Înainte de anul 180, un învăţat creştin, Hegesip, alcătuieşte în limba
greacă o lucrare intitulată Memorii, iar Iuliu Africanul întocmeşte, pe la sfârşitul secolului al III-
lea, o Cronografie în cinci cărţi, care începea de la Facerea lumii şi se încheia cu relatarea
evenimentelor contemporane lui (şi pentru multă vreme de acum înainte modelul scrierilor
istorice va rămâne acesta, pentru că autorii nu aveau în vedere numai faptele mărunte ale unei
istorii mici şi discontinui, ci întotdeauna reperul era Dumnezeu, iar istoria însăşi trebuia privită în
diversele ei amănunte, aparent disparate, sau în regulile sale generale, în accidentele
inexplicabile la prima vedere, ori în evenimentele previzibile, drept una a mântuirii, la
desfăşurarea căreia prezidează, veghează şi participă atunci când voieşte, Însuşi Dumnezeu).
Date istorice importante cu privire la personalităţile, la instituţiile, sau la problematica politică şi
socială a timpului pot fi culese şi din lucrarea Panarion sau Contra tuturor ereziilor, alcătuită de
Sfâtului Epifanie (†403), episcopul Salaminei în vederea combaterii învăţăturilor greşite
(ereziilor) din primele secole.
Însă cele mai numeroase şi mai temeinice informaţii cu privire la viaţa bisericească din
primele veacuri le găsim în lucrările lui Eusebiu de Cezareea (†340), considerat ,,părintele
istoriei bisericeşti”sau ,,Herodot al creştinilor”. El scrie o Istorie ecleziastică în zece cărţi (căreia
îi adaugă o relatare despre Martirii Palestinei), precum şi o carte despre Viaţa Sfântului Împărat
Constantin cel Mare. Tot Eusebiu este şi autorul unei Cronici a lumii de la naşterea lui Avraam
şi până la anul 302 d. Hr., păstrată în limba armeană. În Istoria sa prezintă evenimentele
începând cu Naşterea Mântuitorului şi până la cele cărora le-a fost contemporan, adunându-şi cu
multă dificultate izvoarele necesare – erau vremuri de prigonire a Bisericii – aşa încât mai târziu
s-a constatat, pe bună dreptate, că ,,te sperii cât de puţine am şti despre primele veacuri creştine,
fără (scrierile) lui Eusebiu” (Pierre Batiffol).
Istoria bisericească întocmită de Eusebiu va fi continuată de alţi trei istorici: Socrate (o
Istorie bisericească în şapte cărţi, pentru anii 305-439), Sozomen (Istoria bisericească în nouă
cărţi, pentru anii 324-425) şi Teodoret (Istoria bisericească în cinci cărţi , pentru anii 325-428).
Alte lucrări istorice au alcătuit în următoarele două secole Teodor Lector, Evagrie
Scolasticul, Filip de Side, Filostorgiu, Ghelasie al Cizicului, Zaharia Retorul sau Ioan Mihalas
(Retorul). Despre începuturile viaţii monahale aflăm din Istoria Lausiacă sau Lavsaikonul lui
Paladie Scolasticul, care scrie în prima jumătate asecolului al IV-lea şi din Limonariu sau Livada
duhovnicească, lucrare rămasă de la Ioan Moshu. Mai târziu au scris Gheorghe Monahul
(Amartolos) o Cronografie a anilor 248-819, cu date importante privitoare la perioada
iconoclastă, Nichifor Calist Xantopol, cu o Istorie bisericească în optsprezece cărţi
(evenimentele de la Naşterea Mântuitorului şi până la domnia Împăratului Heraclie) şi Nichifor
Gregoras, cu o Istorie bizantină pentru anii 1204-1359.
În limba latină Tertulian (†după anul 220) scrie lucrarea De mortibus persecutorum (Despre
moartea persecutorilor), pentru ca de la el înainte autorii să prefere traducerea sau compilarea
lucrărilor scrise în limba greacă, completându-le uneori cu informaţii culese şi prelucrate de
dânşii (Fericitul Ieronim, Rufin, Casiodor, Sulpiciu Sever, Paulus Orosius sau Prosper de
Aquitania).
Pe măsură ce lumea începe să se reaşeze pe noi structuri politice, sociale sau culturale, încep
să se scrie şi istoriile unor popoare: Grigorie de Tours (†594) îşi intitulează lucrarea Historia
francorum (Istoria francilor), iar Isidor de Sevilla (†636) alcătuieşte o Istorie a vizigoţilor,
vandalilor şi suevilor (de la dânsul rămânând şi o Cronică universală, începând de la Facerea
lumii până la anul 615). Mai târziu, în secolul al VIII-lea, Beda Venerabilul alcătuieşte o Istorie
bisericească a anglilor. Interesul pentru faptele trecutului rămâne constant şi în veacurile
următoare; interesează îndeosebi Cronicile, care legitimează puterea, formează, orientează sau
consolidează convingerile, opţiunile şi solidarităţile credincioşilor, iar în acelaşi timp sunt şi
mobilizatoare în adoptarea unor atitudini sau în săvârşirea unor acţiuni demne de modelul lăsat
de înaintaşi. Astfel de lucrări compune Reginon de Pruem (906), Herman Contractus din
Reichenau (1054), Eckhart din Aura (1225), Anselm din Havelberg (1158) sau Otto din Freising
(1185). Călugărul dominican Ptolemeu din Lucca (†1326) scrie lucrarea Historia eclesiastica
nova, în care face apologia jurisdicţiei universale a papilor.
În Apusul Europei, după Reformă polemicile dintre Romano-Catolici şi Protestanţi vor
impulsiona, între altele, şi interesul pentru optimizarea cercetarii istorică, pentru critica internă a
documentelor, pentru aprofundarea ştiinţelor auxiliare ale istoriei (paleografia, diplomatica,
epigrafia, cronologia, sfragistica, numismatica ş. a.). Bunăoară, Laurenţiu de Valla şi Nicolaus
Cusanus vor reuşi, prin cercetarea critică a izvoarelor, să demonstreze că sunt false (falsificate)
documentele Donatio Constantini şi Decretele pseudoisidoriene, prin care papalitatea îşi justifica
unele prerogative.
În mediile protestante se realizează o monumentală sinteză de istorie a primelor 13 veacuri
creştine, Centuriile de la Magdeburg (între anii 1559-1574, coordonată de Matthias Flacius
Illyricus), iar în cele romano-catolice o nu mai puţin impresionantă istorie bisericească în 12
volume, intitulată Annales ecclesiastici (scoasă de Caesar Baronius la Roma, între anii 1588-
1607, revizuită şi îmbogăţită ulterior).
Lucrări ştiinţifice propriu-zise de istorie bisericească încep să apară abia în secolul al XVII-
lea. În Franţa scriu autori romano-catolici, precum Noël Alexandre (1639-1724), Louis Sébastian
Le Nain de Tillemont (1637-1698) sau Claude Fleury (1640-1723), în Germania, autori
protestanţi, precum Gottfried Arnold (1666-1714), Johann Matthias Schröckh (1733-1808),
August Neander (1789-1850), Ferdinand Christian Baur (1792-1861), Carl Gustav Adolf von
Harnack (1851-1930), Hubert Jedin (1900-1980) sau romano-catolici (Johannes Baptist Alzog
(1808-1878), Karl Josef Hefele (1809-1893), Joseph Hergenröether (1824-1890), Iohann Joseph
Ignaz von Döllinger (1799-1890), Joseph Lortz (1887-1975) ş.a. O nouă sinteză, cu titlul
Histoire du christianisme, în 14 volume, este publicată între anii 1993-2001, între contributori
numărându-se Marc Venard, André Vauchez, Pierre Maraval, Günter Stenberger, Luigi Cirillo ş.
a.
Dintre istoricii ortodocşi pot fi menţionaţi Ioannis E. Anastasios, Vasiliou Stefanidou,
Vlassios I. Pheidas, Dionisios Zakythinos (1905-1993), la greci; Alexandre A. Vasiliev (1867-
1953), Dimitri Obolensky (1918-2001), Vasilii Bolotov, dintre ruşi; P. Malitzki la sârbi, iar
dintre români Eusebie Popovici (1838-1922), Milan Pavel Şesan (1910-1981), Teodor Bodogae
(1911-1994), Ioan Rămureanu (1910-1988), Teodor M. Popescu (1893-1973). Între profesorii
români de astăzi, cu merite incontestabile în dezvoltarea disciplinei, trebuie menţionaţi preoţii
Viorel Ioniţă, Daniel Benga, Nicolae Chifăr, Adrian Gabor, Ioan-Vasile Leb, Constantin
Pătuleanu ş. a.

Starea lumii greco-romane şi iudaice la apariţia Creştinismului

 Sf. Apostol Pavel scrie că Mântuitorul a venit în lume la ,,plinirea vremii” (Galateni 4, 4),
adică atunci când lumea însăşi era pregătită pentru a-L primi, sau, cum tot atât de bine s-ar putea
spune, când nu se putea înainta în istorie şi spre mântuire decât astfel. Deşi prin Sfinţii Prooroci
Dumnezeu pregătise lumea pentru primirea Mântuitorului, totuşi naşterea (întruparea) Lui ,,de la
Duhul Sfânt din Sfânta Fecioară Maria” rămăsese ,,taina cea din veci ascunsă şi de îngeri
neştiută” (Romani 16, 25). În Crez noi mărturisim că El, Hristos, ,,S-a întrupat pentru noi,
oamenii şi pentru a noastră mântuire” (deci, pentru noi, toţi oamenii).

Lumea greco-romană; Situaţia politică; situaţia religioasă; starea morală şi socială; situaţia
culturală

Betleemul, oraşul în care S-a născut Mântuitorul făcea parte din provincia Palestina, parte
componentă a Imperiului Roman, ajuns atunci un stat universal, cu structuri administrative şi
economice trainice şi flexibile, cu o legislaţie şi un aparat de justiţie eficiente în slujirea
cetăţenilor (rămase modele până astăzi, când încă se mai studiază în Universităţi Dreptul roman),
cu o armată devotată, excelent organizată şi antrenată, care dusese faima acvilelor şi insignelor
romane până la marginile lumii cunoscute. De fapt Imperiul roman se considera şi era
considerat ,,lumea” şi aşa şi este numit de Sf. Evanghelist Luca (2, 1; ,,oikoumene”). Întreg
litoralul Mării Mediterane era controlat de romani, astfel încât ei ajung, cu orgoliu legitim, să
numească Mediterana ,,Mare nostrum” (Marea noastră).
Sistemul politic în vigoare atunci avea la bază împărţirea puterii între Senat şi Împărat
(diarhia) şi este numit de istoriografie Principat (va supravieţui până către sfârşitul secolului al
III-lea, când, datorită crizei generalizate în întreg organismul statal, împăratul Dioceţian îl va
înlocui cu un nou sistem, de fapt mai mult un experiment politic, Dominatul, ce avea la bază
tetrarhia). Acesta va supravieţui, cu dificultate, până la schimbarea de paradigmă politică şi
administrativă operată în timpul domniei Sf. Împărat Constantin cel Mare,
Imperiul era condus de la Roma (caput mundi cum le plăcea romanilor să o numească), era
organizat în provincii (conduse din oraşe numite metropole), ce puteau fi de mai multe categorii
(bine romanizate erau cele senatoriale, cele recent intrate sub autoritatea romană şi prin urmare,
necesitând un efort mai atent de supraveghere şi integrare, erau numite provincii imperiale, iar
altele, cum era cazul Palestinei sau Egiptului, aveau un statut special, datorită importanţei lor
economice sau strategice). Legăturile dintre acestea se făceau uşor, repede şi în siguranţă datorită
reţelei de drumuri pietruite, bine întreţinute şi supravegheate. Locuitorii (şi ei împărţiţi în mai
multe categorii, cele mai mari privilegii avându-le cătăţenii romani, între altele, aceştia putând
face recurs la autoritatea imperială, atunci când nu erau mulţumiţi de decizia luată de o instanţă
judecătorească locală) se înţelegeau între ei într-un soi de lingua franca, aşa cum am mai putea-o
numi (greaca vulgară sau comună în Orient şi latina populară în Apus; ambele însă erau înţelese
aproape la fel de bine peste tot). În întreg Imperiul era proclamată, respectată şi apărată Pax
romana (pacea romană) pentru aceasta romanii fiind mereu gata de luptă, aşa cum ei înşişi o
spuneau: si vis pacem para bellum (,,dacă vrei pace pregăteşte-te de război”). Unele dintre aceste
elemente ale civilizaţiei, culturii civice şi politice romane, lipsa frontierelor interne, comunicarea
liberă şi rapidă, precum şi depăşirea aproape a barierelor lingvistice, au putut ajuta la
răspândirea creştinismului şi la organizarea lui.
Din punct de vedere religios, cu excepţia evreilor, celelalte popoare din Imperiu erau păgâne,
iar statul roman le recunoştea şi le asigura tuturor libertate neîngrădită de funcţionare (câteva
culte erau însă interzise prin lege, datorită exceselor şi practicilor lor antisociale şi antistatale).
Oficial se încuraja procesul numit theocrasie sau sincretism religios (existent încă înainte de
apariţia creştinismului). Împăratul Augustus (31 î.Hr.-14 d.Hr.) se proclamă ,,pontifex
maximus”, adică autoritate religioasă supremă în stat şi încearcă să consolideze păgânismul aflat
în decadenţă. Începe să fie promovat cultul Împăratului şi cultul zeiţei Roma. Decadenţa
religioasă se generalizează (şi s-a observat polarizeazarea spre extreme: în categoriile sociale
bine educate, înstărite şi ocupând demnităţi publice înalte instalându-se treptat indiferentismul
religios, pe când, la celălalt pol, între cei cu educaţie precară, venituri modeste şi aproape fără
posibilitatea ascensiunii sociale, se extinde şi devine vizibilă şi contagioasă superstiţia),
prestigiul sacerdoţilor scade (ei înşişi dînd dovadă deseori de indiferenţă şi formalism, încât
Cicero scrie la un moment dat că ,,nici babele nu mai cred în cele ce învaţă ei şi e de mirare să
vezi un sacerdot întâlnind pe altul fără ca să-şi râdă reciproc în nas”), iar structurile religioase
bine protejate şi la rândul lor consolidându-le pe cele de stat încep să se şubrezească. Se constată
o sporire a interesului pentru religiile de mistere şi aproape o ,,invazie” a cultelor orientale
(cultul zeiţei Cybele, Isidele şi Osiridele, cultul lui Mithra, zeul soarelui, răspândit mai ales
printre militari), dar şi o revigorare a unor mai vechi sisteme filosofice (epicureismul,
scepticismul, stoicismul), dintre acestea unele manifestând conduite asemănătoare religiei
(neoplatonismul şi neopitagoreicii).

,,Aşteptând mântuirea”; Starea lumii iudaice la venirea Mântuitorului; Situaţia religioasă şi

politică; starea socială; ,,partidele” (fariseii, saducheii, esenienii, terapeuţii, samarinenii);
diaspora iudaică

Statul elenistic întemeiat de Alexandru Macedon (356-323 î.Hr.) îi primise (fără lupte) şi pe
evrei sub autoritatea sa. După moartea lui Alexandru provincia Palestina devine parte
componentă a Regatului Seleucizilor; în această perioadă s-a încercat elenizarea forţată a
poporului ales, care s-a apărat, luptând sub conducerea fraţilor Macabei. Sub Macabei (dinastia
conduce între anii 167 î.Hr.-37 î.Hr.) se reface Templul din Ierusalim şi devine funcţional statul
teocratic (condus de Sinedriu).
În anul 63 d.Hr. generalul roman Cnaeus Pompeius Magnus ocupă Palestina şi o organizează,
cu statut de regat clientelar, ce avea datoria să plătească Romei un tribut anual. În anul 37 î.Hr.
Irod Idumeul îl înlătură pe Ioan Hircan al II-lea (ultimul rege macabeu) şi reuşeşte să-i determine
pe romani să îi recunoască lui însuşi calitatea de rege (domneşte până în anul 4 d.Hr.). Irod,
supranumit cel Mare, rămâne în posteritate cu imaginea celui care, împătimit de putere, vrea să o
menţină prin măsuri violente şi reacţii disproporţionate, aproape patologice, chiar şi atunci când
temerile se bazează numai pe bănuieli (inclusiv prin carnagiul de la Betleem, sau prin asasinarea
multora din rudele sale, încât - arată izvoarele epocii - ajunsese să fie tratat cu ironie
dispreţuitoare chiar şi de romani). El rezideşte Templul, construieşte un nou oraş capitală
(Cezareea), introduce cultul imperial şi încearcă, fără însă a ajunge prea departe, să diminueze
influenţa, dominantă până atunci, a preoţilor în societate. Mai târziu, în anul 44 d.Hr., în timpul
domniei Împăratului Claudius, Regatul este transformat în provincie romană.
În vremea Mântuitorului în societate erau influente două partide (prin partide trebuie
înţeles pluralul cuvântului partidă): fariseii (de mai multe categorii) şi saducheii. Primii, lideri
incontestabili şi foarte influenţi, se considerau cei mai legitimi apărători ai Legii şi tradiţiei
iudaice; bine educaţi, solidari şi abili în manipularea mulţimilor, erau ostili stpânirii romane
(străină şi păgână) şi acţionau, atât cât le era în putinţă, pentru înlăturarea acesteia, întreţinând
mereu între iudei o stare de tensiune, de aşteptare şi de pregătire de luptă în vederea restabilirii
vechilor rânduieli. Au fost duşmanii ireductibili ai Mântuitorului (deşi printre dânşii se găseau şi
unii care Îi erau favorabili), Care îi mustra aspru pentru viclenia şi ipocrizia lor (de aici vine
cuvântul fariseism), pentru formalism şi ,,robie la literă”. Cu referire la ei, la farisei, îndeamnă
Hristos (şi sunt cele mai blânde dintre cuvintele adresate lor de Dânsul): ,,toate câte vă vor zice
vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi, că ei zic, dar nu fac” (Matei 23, 3).
Mai trebuie menţionat şi faptul că fariseii păstrau şi propovăduiau ideea mesianică, însă aceasta
în vremea respectivă suferise o depreciere şi o deturnare a sensului originar, devenind aproape
parte a unei ,,ideologii”, îmbrăţişată de majoritatea evreilor: era aşteptat un Mesia ,,politic”, a
cărui misiune era aceea de a elibera ,,poporul lui Dumnezeu” de sub stăpânirea străină şi păgână
abuzivă şi ilegitimă.
În contrapondere, saducheii alcătuiau o partidă ce reunea pe cei animaţi de concepţii liberale,
acomodaţi cu stăpânirea romană şi beneficiind din plin de foloasele pe care le putea aduce
această atitudine (erau, am putea spune, ,,colaboraţioniştii” vremii lor); aveau o bună educaţie,
erau bogaţi, familiarizaţi cu ideile la modă ale vremii. Considerau obligatorie şi ţineau doar
Legea scrisă, nu recunoşteau providenţa divină, nu credeau în existenţa îngerilor şi demonilor, în
înviere şi viaţa veşnică. Şi ei erau duşmani declaraţi ai Mântuitorului, iar mai târziu îi vor trata cu
ostilitate pe creştini.
Esenienii sau eseii, trăiau mai ales în jurul Mării Moarte, având un mod de viaţă auster; nu
credeau în învierea trupurilor, nu participau la cultul iudaic de la Templu şi nici nu aduceau
sacrificii animale. Credeau într-un singur Dumnezeu, deşi practicau şi un fel de cult al soarelui şi
al îngerilor. În viaţa socială respingeau sclavajul, jurământul şi folosirea armelor. Adoptaseră
comunitatea bunurilor, iar conducătorii lor nu se căsătoreau.
Samarinenii alcătuiau un melanj etnic şi religios. Nu respectau decât Pentateuhul, aveau un
templu propriu pe muntele Garizim şi păstrau ideea mesianică. Erau dispreţuiţi, urâţi şi ocoliţi de
iudei.
Terapeuţii constituiau o grupare iudaică, ai cărei membri trăiau în Egipt, în jurul Alexandriei.
Le era specific modul alegoric de interpretare a Vechiului Testament.

Împrăştierea iudaică (diaspora)

 În marile oraşe ale Imperiului se formaseră de-a lungul anilor comunităţi (colonii) iudaice, a
căror autonomie era recunoscută de autorităţi, în schimbul achitării unui impozit (numit mai
târziu fiscus judaicus). Astfel, evreii puteau să observe fără oprelişti prescripţiile lor religioase,
aveau justiţie proprie, erau scutiţi de serviciul militar, de cultul oficial (chiar şi de cel al
Împăratului) şi nu participau la războaie. În decursul vremii unii păgâni (provenind din diverse
etnii), trec la iudaism. Ei sunt numiţi prozeliţi şi se împart în două categorii:
- ,,Prozeliţii dreptăţii” sau ,,fiii alianţei”; sunt cei ce primeau Legea mozaică în întregime,
acceptau circumcizia şi participau la sacrificii;
- ,,Temătorii de Dumnezeu”; respectau doar Decalogul, sabatul şi unele prescripţii rituale.

Elemente favorabile răspândirii creştinismului

Imperiul devenit stat universal; pax romana

Cultura elenistică
Cosmopolitizarea
Existenţa diasporei iudaice
Misionarii creştini se vor adresa în primul rând comunităţilor iudaice, apoi celor păgâne, vor
merge mai întâi în localităţile de pe litoral, apoi în zonele din interiorul continentelor, se vor
adresa mai întâi orăşenilor şi apoi celor din comunităţile rurale.

II. Întemeierea şi organizarea Bisericii creştine

Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, în izvoarele antice (creştine, iudaice şi profane)

Istoricitatea Persoanei Mântuitorului

Izvoare istorice creştine
Apocrife orientale şi romane
Izvoare iudaice
Izvoare romane
Sf. Ioan Botezătorul
Date istorice cu privire la viaţa şi activitatea Mântuitorului
,,Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa
voastră” (I Corinteni 15, 14)
Învăţătura Mântuitorului: unicitatea şi sublimitatea ei
Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu

Întemeierea Bisericii - ,,Trupul lui Hristos” (Coloseni 1, 24) şi ,,Stâlp şi temelie a

Adevărului” (I Timotei 3, 15); activitatea Sfinţilor Apostoli

După Înălţarea Mântuitorului la ceruri Sfinţii Apostoli aşteptau să se îndeplinească

făgăduinţa făcută lor de Hristos, aceea de a nu-i lăsa pe ei singuri, ci de a le ,,trimite Duhul
Adevărului, Care de la Tatăl purcede”(Ioan 15, 26), urmând ca ei ,,să fie botezaţi cu Duhul
Sfânt” (Fapte 1, 5) şi să ,,ia putere, venind Duhul Sfânt peste dânşii; şi Îmi veţi fi Mie martori în
Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului (Fapte 1, 8). Ştim
despre existenţa a două grupuri mai importante de ucenici ai Domnului, unul în Ierusalim (în jur
de 120 de persoane; Fapte 1, 15) şi altul în Galileea (peste 500; I Corinteni 15).

Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime

Promisiunea făcută de Mântuitorul ucenicilor Săi se îndeplineşte după zece zile de la Înălţare,
în ziua Cincizecimii, când asupra Apostolilor, aflaţi împreună în acelaşi loc, se pogoară Duhul
Sfânt, în chipul ,,limbilor ca de foc, care au şezut pe fiecare dintre ei” (Fapte 2, 3). Aceştia
primesc acum putere şi har pentru a-şi continua misiunea primită de la Învăţătorul lor, dintre
acestea impresionând mai ales curajul misionar şi glosolalia, adică vorbirea unor limbi străine,
pe care nu le cunoşteau înainte (şi înţelegerea lor de către cei cărora li se adresează). Apostolul
Petru se adresează iudeilor şi prozeliţilor veniţi la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii
(cuvântarea lui va rămâne un model de predică apostolică), vestindu-le pe Hristos, în Care şi prin
Care s-au îndeplinit profeţiile mesianice. Sensibilizaţi (,,pătrunşi la inimă”), auditorii cer să fie
botezaţi, ceea ce se şi întâmplă, în aceeaşi zi primind Botezul ,,ca la trei mii de suflete”,
constituindu-se astfel prima comunitate creştină (însă, ceva mai târziu, în Antiohia, ucenicii lui
Hristos au început să se numească pe ei înşişi creştini; Fapte 11, 26). Acesta este momentul când
s-a inaugurat în istorie Biserica, aşezământul mântuirii, ,,Casă a Domnului şi poartă a cerului”
(Facere, 28, 17).

Răspândirea creştinismului prin Sf. Apostoli şi ucenicii lor; ,,Mergeţi în toată lumea şi
propovăduiţi Evanghelia la toată făptura”(Marcu 16, 15)

După uciderea Sf. Arhidiacon Ştefan în Ierusalim, prigoana împotriva creştinilor se

generalizează. Între consecinţe se poate observa intensificarea misiunii creştine în zonele
limitrofe, în întreg Orientul Apropiat şi apoi în Europa. De fapt aşa se îndeplinea porunca dată de
Mântuitorul, ,,mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă; şi iată Eu cu voi sunt în
toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.”(Matei 28, 19-20).
Conform Tradiţiei, Sf. Apostoli, înainte de plecare, ar fi tras la sorţi zonele în care urmau să
meargă în misiune. Nu trebuie văzută aici vreo contradicţie, sau vreo explicaţie tardivă şi cumva
interesată a părăsirii Ierusalimului datorită conflictelor cu sinedriştii, pentru că nu este nici
prima şi nici ultima oară când împrejurările dificile arată cum voia şi planul dumnezeiesc
întâlnesc şi potenţează hotărârea oamenilor de a rămâne fideli lui Dumnezeu şi de a îndeplini
poruncile primite.
Activitatea misionară a Sf. Apostol Iacob cel Bătrân (al lui Zevedei)
Activitatea misionară a Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan
Activitatea misionară a Sf. Apostol Petru
Activitatea misionară a Sf. Apostol Andrei, ,,cel întâi chemat”
Activitatea misionară a Sf. Apostol Filip
Activitatea misionară a Sf. Apostol Iacob cel Mic (,,fratele Domnului”)
Activitatea misionară a Sf. Apostol Toma
Activitatea misionară a Sf. Apostol şi Evanghelist Matei
Organizarea Bisericii primare. Raportul cu iudaismul. Căderea Ierusalimului

Activitatea Sf. Apostol Pavel

Viaţa sa înainte de convertire
Rabinul savant, şcolile şi rudele sale
Prigonitorul Bisericii
Drumul Damascului; întâlnirea cu Hristos
Călătoriile misionare
Sinodul apostolic de la Ierusalim (50)
Neînţelegeri cu iudaizanţii
Ezitările lui Petru şi fermitatea lui Pavel
Convocarea sinodului
,,Stâlpii”Bisericii din Ierusalim (Galateni 2, 9)
,,Jugul Legii” nu trebuie pus pe umerii creştinilor (Fapte 15, 10)
,,Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă”( Fapte 15, 28)
Cetăţeanul roman face apel la Împărat
Moartea martirică şi moştenirea paulină

Răspândirea creştinismului prin activitatea ucenicilor Sf. Apostoli

Barnaba şi şi vărul său, Ioan-Marcu

Doctorul şi Evanghelistul Luca
Sila sau Silvan
Episcopii Timotei şi Tit
Soţii Aquila şi Priscilla din Corint
Febe, diaconiţa Bisericii din Chenhrea

Organizarea Bisericii primare. Raporturile cu iudaismul. Căderea Ierusalimului

Pe măsură ce comunitatea se măreşte (ajungând repede la cinci mii demembri, o proporţie

semnificativă pentru Ierusalimul acelui timp, iar numărul lor sporea zilnic), se consideră necesară
o mai bună organizare şi o delimitare mai clară a competenţelor slujitorilor ei. Sf. Apostoli
instituie la început un număr de şapte diaconi. Ei sunt aleşi la recomandarea Apostolilor dintre
bărbaţii ,,plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune”, apoi hirotoniţi (Fapte, 6, 5) . Prin urmare
diaconii formau o treaptă a ierahiei harice în Biserică. Sf. Apostoli vor hirotoni mai târziu
episcopi şi preoţi.
 Raporturile cu iudaismul
La început creştinii, deşi aveau o comunitate proprie, continuau să frecventeze Templul din
Ierusalim; se menţionează însă şi existenţa unui cult propriu, în centrul căruia era Sfânta
Euharistie (,,stăruiau în frângerea pâinii şi în rugăciuni”; Fapte, 2, 42).
Sporirea continuă a numărului celor ce se botezau (iar unii dintre noii membri ai Bisericii,
precum sutaşul Corneliu, nu mai provin doar din comunitatea iudaică) va provoca îngrijorarea
mai-marilor iudeilor, care vor cere şi vor obţine în două rânduri arestarea Apostolilor şi
cerceterea lor de către Sinedriu, care le interzice predicarea Evangheliei. Faptul însă nu-i
descurajează în vreun un fel pe Apostoli, pentru că, explică ei sinedriştilor ,,Judecaţi dacă este
drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Noi nu putem să
nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4, 19-20).
În aceste împrejurări tensionate, ce anunţau conflictul major de mai târziu, se remarcă vocea
rabinului Gamaliel, din fericire ascultată atunci, evitându-se pe moment o sentinţă capitală
împotriva creştinilor: ,,Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau
lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i
nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu” (Fapte 5, 38-39).
În curând apare şi conflictul sângeros. Arhidiaconul Ştefan, ale cărui cuvântări convinseseră
pe mulţi să primească Botezul va fi adus în faţa Sinedriului, judecat, găsit vinovat de blasfemie,
condamnat şi executat prin lapidare. Impresionează rugăciunea, făcută în genunchi, înainte de
execuţie, pentru fraţii din acelaşi neam cu dânsul: ,,Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”
(Fapte 7, 60), după cum plină de semnificaţie este şi mărturia de mai târziu a celui ce păzea
hainele lapidatorilor, convins fiind atunci de justeţea acestei pedepse, este vorba despre Saul,
ucenicul lui Gamaliel şi prigonitorul Bisericii, nimeni altul decât Pavel, viitorul Apostol al
neamurilor. Sf. Arhidiacon Ştefan este întâiul mucenic al Bisericii.

Căderea Ierusalimului
Evreii se răscoală împotriva romanilor, iar între anii 66-73 se poartă primul război iudaic,
încheiat cu un dezastru, pentru că armata condusă de Titus Flavius Vespasianus cucereşte,
jefuieşte şi dărâmă Ierusalimul în anul 70. Războiul iudaic din anii 132-135 se încheie cu o nouă
înfrângere, în urma căreia teritoriul Ierusalimului cucerit va fi arat de romani cu plugul (a rămas
doar o porţiune din zidul numit astăzi ,,al plângerii”), pe locul fostului oraş construindu-se o
nouă citadelă, Ælia Capitolina, în care evreilor le era interzis accesul (nu însă şi creştinilor).
Evreii se vor împrăştia în întreaga lume şi timp de aproape două milenii vor reuşi să-şi păstreze,
făcând dovada unei solidarităţi exemplare, specificul şi identitatea, până când, în anul 1948, s-a
reînfiinţat statul evreu (Israel).

III. Persecuţiile împotriva creştinilor din partea autorităţilor romane; ,,Nu vă temeţi (...)
căci Eu cu voi sunt” (Luca 12, 4; Matei 28, 20);

Cauzele persecuţiilor
Religioase; politice; cultul Împăratului; cauze moral-sociale
Legislaţie; procedura de judecată şi pedepsele

În manieră strict didactică, diferenţele ce vor provoca mai întâi conflicte şi apoi o confruntare
deschisă şi de durată între creştinism şi religiile păgâne din Imperiul Roman, sunt de obicei
sintetizate astfel: creştinismul era o religie nouă, monoteistă, spirituală şi morală, iar păgânismul
(privit în ansamblu) era o religie veche, politeistă, idolatră şi decăzută. Neînţelegerea unei religii
spirituale, fără reprezentarea zeilor prin statui, a putut face loc acuzei de ateism adusă creştinilor.
Se adaugă faptul că adoptarea creştinismului era interpretată de păgâni ca apostazie, pedepsită
aspru de vechii zei, astfel încât, nu fără o undă de ironie la adresa superstiţiilor poporului şi la
specularea acestora de către unii conducători lipsiţi de scrupule, un apologet creştin putea
constata şi scrie, evident în favoarea celor învinuiţi cu astfel de acuze puerile, dar cu urmări
deseori tragice pentru cei acuzaţi: ,, Dacă Tibrul inundă câmpiile, dacă din contră, Nilul nu se
revarsă peste ogoare, dacă nu plouă, dacă se cutremură pământul, dacă e foamete, dacă se iveşte
vreo molimă, voi strigaţi îndată: Creştinii la leu - christianos ad leonem! Atâţia, la unul singur?
Vă rog (să răspundeţi), înainte de Împăratul Tiberiu, adică de venirea lui Hristos, câte nenorociri
n-au lovit Imperiul şi cetatea Romei?” (Tertulian, Apologeticum).
Cum între păgânism şi structurile statului era o strânsă legătură, creştinii puteau fi (şi de
obicei au fost) consideraţi duşmani ai alcătuirii statale, iar refuzul acestora de a adora pe Împărat
ca divinitate (cultul Împăratului; se adăuga şi refuzul cultului zeiţei Roma şi a celorlalţi zei, în
general), îi trimiteau direct în faţa instanţelor de judecată păgâne, aducându-li-se acuza de ofensă
a majestăţii imperiale (crimen lesae majestatis), de impietate (sacrilegium) sau de nerespectare,
ori nerecunoaştere, a identităţii şi autorităţii statale. Pentru astfel de culpe se pronunţa pedeapsa
capitală.
Ura şi răutatea păgânilor sunt vizibile şi în eforturile de defăimare a creştinilor, prin acuzele de
imoralitate (canibalism, ospeţe thyestice, desfrâu şi alte infamii), de ignoranţă şi incultură, de
parazitism social şi de ineficienţă economică (infructuosi negotiis); este de remarcat faptul că
astfel de calomnii sunt puse în circulaţie mai ales de către detractorii proveniţi din cercurile
puterii, din cele ce reuneau persoane cultivate, ori ori din rândurile celor instruiţi pentru a-i
manipula pe ceilalţi (pe care îi socoteau, cu dispreţ, doar o simplă masă de manevră). Mai multe
despre tentativele de discreditare şi demonizare a creştinilor, precum şi despre arsenalul de
metode utilizat acum, aflăm din scrierile apologeţilor. Ar mai fi de remarcat că de-a lungul
secolelor se poate constata uneori o recurenţă a practicii defăimării creştinilor, mai cu seamă a
vieţii lor morale, fără ca acuzatorii să dea dovadă de multă imaginaţie, ci folosind aproape
aceleaşi teme şi făcând dovada aceluiaşi dispreţ pentru cei consideraţi doar o masă de manevră.

Martiri şi împăraţi persecutori

Persecuţiile până la împăratul Comod (64-192)
Măsuri împotriva creştinilor înainte de domnia lui Nero
Persecuţiile în timpul Împăratului Nero (54-68); Institutum neronianum
Persecuţiile în timpul lui Domiţian (81-96)
Persecuţiile în timpul lui Traian (98-117); primul rescript împotriva creştinilor (111/112)
Persecuţiile în timpul lui Antoninus Pius (138-161)
Persecuţiile în timpul lui Marcus Aurelius (161-180)
Persecuţiile în timpul lui Commodus (180-192)
Persecuţiile de la Septimiu Sever până la Aurelian (193-275)
Politica religioasă a împăraţilor Severi
Persecuţiile în timpul Septimiu Severus (193-211)
Persecuţiile în timpul lui Alexandrus Severus ()
Persecuţiile în timpul lui Maximin Tracul(235-238) şi Filip Arabul ()
Persecuţiile în timpul lui Decius (249-251); primul edict împotriva creştinilor
 Persecuţiile în timpul lui Valerianus (253-260)
Persecuţiile în timpul lui Aurelianus (270-275)

Persecuţiile sub Diocleţian şi urmaşii lui

Reorganizarea Imperiului de către Împăratul Diocleţian (284-305)
Persecuţiile împotriva Bisericii în timpul lui Diocleţian, a coregenţilor şi urmaşilor săi

Urmările persecuţiilor

IV. Biserica creştină pe parcursul primelor trei secole

Încă de la început comunitatea creştină s-a numit Biserică. Deşi formal şi în exterior ea poate
fi asemănată cu alte societăţi, instituţii sau comunităţi religioase, totuşi Biserica are nu numai
reguli specifice şi viaţă proprie, diferite de ale altora, ci se deosebeşte fundamental de acestea
mai ales datorită originii, învăţăturii, spiritului, scopului şi puterii ei. La început înţelesul
cuvântului Biserică era atât cel de comunitate locală, cât şi de totalitate a comunităţilor existente.
În Epistola către Smirneni a Sf. Ignatie al Antiohiei (†107) întâlnim expresia ,,Biserică
universală”, despre care ni se spune că este acolo unde unde se află Hristos, iar în Martiriul Sf.
Policarp (†155) acesta (Policarp) este numit ,,episcopul Bisericii universale din Smirna”.

Evoluţia raporturilor Creştinismului cu păgânismul. Cultul martirilor. Acte martirice

Răspândirea Creştinismului în primele trei veacuri; ,,Mergând învăţaţi toate neamurile”;

Religie prin excelenţă misionară, creştinismul s-a extins în întreg Imperiul Roman, iar acolo
unde a fost posibil, misionarii creştini au vestit Evanghelia şi au format noi comunităţi şi dincolo
de frontierele acestuia. La sfârşitul secolului al II-lea Tertulian scria că ,,suntem de ieri şi am
umplut pământul şi toate ale voastre: oraşele, insulele, locurile întărite, municipiile, târgurile,
chiar şi casele, Palatul, Senatul, Forul; nu v-am lăsat decât templele” (Apologeticum).
În primele secole:

În Răsarit
Palestina este cosiderată leagănul creştinismului. După războaiele iudaice evreii sunt împrăştiaţi
în Imperiu interzicându-li-se, sub pedeapsa capitală, revenirea în Ierusalim. Creştinilor, care nu
se consideră iudei, li se permite însă şederea aici; o puternică şi bine organizată comunitate
creştină fiinţează în Cezareea Palestinei.
Fenicia a fost cercetată de unii Apostoli. Comunităţi creştine sunt menţionate la Tyr, Sidon,
Ptolemaida, Byblos, Tripolis.
Arabia sau Arabia felix, devenise provincie romană în timpul domniei lui Traian; aici fiinţau
comunităţi creştine, dintre care mai cunoscută ajunsese cea de al Bostra.
Siria primeşte Evanghelia încă din veacul apostolic, în Antiohia, metropolă supranumită
şi ,,perla Orientului”, pentru prima dată ucenicii lui Hristos s-au numit creştini (Fapte 11, 26).
Mesopotamia; creştinismul se răspândeşte aici după anul 200, mai cunoscut fiind centrul de la
Edessa, unde a funcţionat o importantă Şcoală teologică.
Asia Mică; mai multe comunităţi creştine sunt atestate în provinciile Asia proconsulară, Bitinia,
Nicomidia, Frigia sau Pont.
Egipt; aici creştinismul a fost cunoscut încă din veacul apostolic. O comunitate puternică se
organizează în Alexandria, iar altele sunt menţionate la Pelusium, Arsinoe, Nicopolis, Lycopolis
ş. a.
India; după tradiţie, încă din secolul I, pe coasta de Vest a Indiei, în peninsula Malabar, ar fi
predicat Sf. Apostol Toma, care ar fi înfiinţat aici prima comunitate creştină.
Africa proconsulară; în capitala acesteia, Carthagina, este menţionată, în jurul anului 200, o
comunitate creştină condusă de un episcop. În oraşul Scili, pe la 180, este consemnată
martirizarea unui grup numeros de creştini; alte comunităţi fiinţau în Algeria şi Mauretania.

În Apus
Tracia; în provincie sunt menţionate comunităţi la Heracleea, Anchialos, Philipopolis, Sardica şi
Byzantion (Constantinopolul de mai târziu).
Macedonia; mai cunoscută este comunitatea din Philippi organizată (şi îndrumată prin epistole)
de Sf. Apostol Pavel. Tot el întemeiază comunitatea din Achaia, precum şi cele din oraşele
Corint, Atena, Larissa, Tesalonic ş. a.
Dacia este creştinată foarte devreme, activitatea misionarilor creştini fiind facilitată de
elementele specifice ale religiei geto-dacilor, care ,,se preta la o creştinare rapidă şi totală”
(Mircea Eliade). În general, se acceptă activitatea misionară în Scythia Minor a Sf. Apostol
Andrei (şi a Sf. Apostol Filip), iar izvoarele scrise şi descoperirile arheologice atestă pentru
această perioadă prezenţa unei Biserici bine organizate şi a unei intense vieţi creştine în zonă.
Italia; relatarea drumului către Roma din anul 63, sau ,,călătoria captivităţii”, îi oferă Sf. Apostol
Pavel ocazia să menţioneze existenţa deja aici a unei comunităţi creştine (ai cărei delegaţi îl
întâmpină înainte de a intra în Roma). Mai târziu sunt menţionate şi altele, la Ostia, Ravenna,
Neapole, Mediolanum; la sinodul desfăşurat în anul 261 la Roma, participă un număr de 60 de
episcopi.
Spania; era destinaţia unei noi călătorii misionare pe care o avea în intenţie Sf. Apostol Pavel în
perioada şederii sale la Roma (şi pe care, probabil a şi intreprins-o). În secolul al II-lea sunt
menţionate în provincie comunităţi la Caesaraugusta, Toletum, Illiberis (sau Elvira; aici, în anul
300, s-a întrunit şi un sinod) ş. a.
Galia; comunităţi creştine sunt menţionate în localităţile Lugdunum, (unde se declanşează o
violentă persecuţie în anii 177-178), Massalia, Narbo, Tolosa, Lutetia Parisiorum ş. a.
Britania; mai cunoscută în provincie este comunitatea de la Eboracum, oraşul unde, în anul 312,
armata îl proclamă Imperator pe fiul lui Constantius Chlorus, viitorul Constantin cel Mare.

Erezii, controverse şi schisme în primele secole

Prin cuvântul erezie se desemnează, în mod obişnuit, alegerea, părerea separată, greşită, alta
decât cea oficială, iar sectă sau sectar devine în Biserică grupul sau gruparea organizată separat
de aceasta. În primele veacuri Biserica s-a confruntat şi a formulat răspunsurile necesare
împotriva unor astfel de manifestări (eretice şi/sau sectare).
Erezille iudaizante, iudeo-gnosticii, Simon Magul
Erezii iudaizante; sunt numite aşa datorită faptului că fidelii acestora considerau că este de
obligaţia lor să observe şi prescripţiile Legii mozaice.
Nazareii
 Ebioniţii

Iudeo-gnosticismul; Pe lângă unele idei creştine şi respectarea unor prescripţii mozaice,

reprezentanţii curent împrumutau idei din sistemele gnostice ale timpului.
Cerint
Elchesaismul

Simon Magul
Este menţionat în cartea Faptele Apostolilor (8, 9-25), datorită încercării sale de a cumpăra cu
bani puterea Duhului Sfânt (după numele lui, de atunci şi până astăzi, acest păcat se numeşte în
Biserică simonie). Datorită doctrinei sale este desemnat de Sf. Irineu, episcopul de Lugdunum
(†202), ca ,,părinte al ereticilor”.

Gnosticismul sirian şi Maniheismul

Gnosticismul - desemnează un curent de gândire, care precede creştinismul, la baza căruia stă
convingerea că prin cunoaştere (gnoză) se poate ajunge la fericire şi la mântuire. Alături de
mântuirea prin gnoză doctrina mai are ca idei specifice dualismul şi emanaţionismul. Mai trebuie
evidenţiat caracterul puternic sincretist al acestor erezii, existând primejdia de atragere a
creştinismului în procesul general de amalgamare a religiilor (theocrasie) şi de transformare a
acestuia într-o religie de mistere.
Gnosticismul sirian; Satornil (Satornin)
Gnosticismul alexandrin ; Basilide şi Valentin
Erezii gnostice
Maniheismul; numit astfel după Mani sau Maniheos, întemeietorul său legendar. Promova
dualismul extrem, iar în organizare încercau să imite Biserica şi Sfintele Taine.
Marcionismul; numit după fondatorul sectei, Marcion. Acesta era originar din Pont dar îşi face
cunoscute ideile la Roma, prin anii 138-139. Aici este excomunicat de Biserică. El aplică
dualismul (extrem) şi la Sfânta Scriptură, astfel încât în lucrarea Antiteze ereticul găseşte pretinse
contradicţii între Noul şi Vechiul Testament.
Montanismul; apare după mijlocul secolului al II-lea în Frigia şi se manifestă ca un val de
neoprofetism, ce aduce în Biserică idei rigoriste şi apocaliptice. Erezia îşi ia numele de la
Montanus, care se considera pe sine Paracletul anunţat de Mântuitorul; mai mult, el învăţa că
Revelaţia Noului Testament este nedesăvârşită şi se desăvârşeşte prin el însuşi.
Hiliasmul sau milenarismul constă în credinţa greşită că Hristos va veni la sfârşitul lumii să
întemeieze pe pământ o împărăţie de o mie de ani împreună cu cei drepţi.
Antitrinitarismul sau monarhianismul; era atacată dreapta învăţătură a Bisericii despre Sfânta
Treime sau despre Dumnezeu Cel Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane.
Antitrinitarismul dinamic sau subordinaţionist
Antitrinitarismul modalist (monarhianism, patripasianism sau sabelianism)

Controverse şi schisme. Data serbării Paştilor

Disputele pascale
Disputa baptismală
Schisme
Schisma lui Hypolit
Novat şi Novaţian
Meletie

Începuturile învăţământului creştin. Şcolile catehetice

Întotdeauna în istoria sa Biserica a avut propriile şcoli, în care studiau viitorii clerici, sau cei
interesaţi numai de învăţătura creştină. De o mare notorietate s-au bucurat în primele secole
Şcolile din Alexandria, Antiohia şi Cezareea Palestinei. De asemenea, din această perioadă ni s-
au păstrat ştiri, care atestă existenţa şi activitatea altor şcoli, mai puţin celebre.
Şcoala catehetică din Alexandria
Întemeiere şi activitate
Reprezentanţi
Şcoala din Antiohia
Întemeiere şi activitate
Reprezentanţi
Şcoala din Cezareea Palestinei
Întemeiere şi activitate
Reprezentanţi
 Şcoala din Edessa
Întemeiere şi activitate
Reprezentanţi
Şcoli particulare

Cultul, disciplina şi viaţa creştină în primele secole. Liturghia, sărbătorile, agapele,

lăcaşurile de cult

Viaţa creştină
Felul de viaţă creştin contrasta atât cu modul de viaţă iudaic, în care se punea preţ mai ales
pe respectarea formală a prescripţiilor (ceea ce Mântuitorul mustrase aspru şi cu exemple atât de
grăitoare), dar şi cu imoralitatea păgână. Valorile creştine ce se cereau cultivate în familie şi în
societate erau iubirea şi bunătatea, sinceritatea şi modestia, filantropia şi compasiunea, precum şi
evitarea plăcerilor ce puteau corupe (Romani, capitolele 12-15).
O descriere a vieţii creştine, datând de pe la mijlocul secolului al II-lea, impresionantă şi
edificatoare prin frumuseţea şi realismul ei duhovnicesc, trebuie să fie citată in
extenso: ,,creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin
limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă
deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu-i descoperită de gândirea şi cugetarea
unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă; nici nu o arată, ca unii, ca pe o învăţătură
omenească.
Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile
băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată
şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau
parte la toate în calitate de cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi
orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei
născuţi. Întind masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe
pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă,
biruiesc legile.
Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu-i cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi; sunt
omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în
toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri; sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi.
Sunt ocăriţi, dar binecuvântează; sunt insultaţi, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răi;
sunt pedepsiţi, dar se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţă. Iudeii le poartă război ca unora de alt
neam, elinii îi prigonesc; dar cei care-i urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor. Ca să spun pe
scurt, ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume” (Epistola către Diognet, traducere în
limba română de pr. Dumitru Fecioru)

Catehumenatul, Botezul şi celelalte Taine

Începuturile monahismului

Năzuind către desăvârşire unii creştini încep să se retragă în locuri izolate, unde trăiesc o viaţă
ascetică, de post şi rugăciune. În Egipt, modul de vieţuire cel mai cunoscut la început a fost cel
anahoretic sau eremitic (pustnicesc).
Pavel Tebeul (234-247) şi forma eremitică de trăire a vieţii monahale
Sf. Antonie cel Mare (251-356), organizatorul vieţii monahale; anahoreţii
Sfântul Pahomie cel Mare (276-349), organizatorul monahismului cenobitic sau chinovial
Comunităţi monahale încep să fie atestate în Egipt, Palestina, Siria şi Asia Mică

Pelerinajele
Atunci când Dumnezeu şi oamenii sunt în căutare reciprocă
Pelerini şi pelerinaje în Sfânta Scriptură
Sf. Împărăteasă Elena şi pelerinajele
Itinerariul Egeriei; alte relatări privitoare la pelerinaj

V. Biserica în timpul Sf. Împărat Constantin cel Mare şi a succesorilor săi

Sf. Împărat Constantin cel Mare (306-337) şi creştinismul

Familia şi educaţia viitorului Împărat; Sf. Împărăteasă Elena
Accederea la putere; bătălia de la Pons Milvius (28 octombrie, 312)
Convertirea; sinceritatea opţiunii
 Actul de la Mediolanum (ianuarie, 313); libertate pentru creştini
Relaţia dintre Stat şi Biserică
Legislaţie imperială favorabilă creştinismului şi Bisericii
Scutire fiscală pentru clerici (313) şi acordarea de subvenţii pentru Biserică
Interzicerea sacrificiilor particulare a magiei şi practicării haruspiciilor
Restrângerea luptelor de gladiatori (a spectacolelor sângeroase)
Interzicerea pedepselor infamante
Începutul modificării legislaţiei sociale în sens creştin; filantropia
Duminica devine zi de sărbătoare săptămânală (321)
Însemne creştine devenite oficiale pentru Stat
Promovarea creştinilor în armată şi demnităţi publice
Convocarea Sinodului I ecumenic, deschiderea lucrărilor acestuia şi vegherea la buna
desfăşurare a lucrărilor; deşi este solicitat Împăratul refuză să intervină în probleme care nu sunt
de competenţa sa
Oraşul Împăratului – Constantinopolul, ,,nouă Romă”creştină. Transferul Capitalei în Răsărit
Ctitor de biserici sfinte, iubitor al artelor frumoase şi promotor al pelerinajelor
Trecerea la cele veşnice (22 mai 337)
Moştenirea constantiniană
Împăratul - ,,Episcop pentru treburile din afară ale Bisericii”
,,Cel întocmai cu Apostolii” şi modelul Împăratului creştin

Politica religioasă a împăraţilor creştini după Constantin cel Mare

Fiii Sf. Împărat Constantin cel Mare

Înainte de moarte Sf. Împărat Constantin cel Mare împarte Imperiul între cei trei fii ai săi:
Constantin al II-lea (337-340), Constans (337-350) şi Constanţiu. Ultimul dintre ei, Constanţiu,
favorabil ereziei ariene, va ajunge să conducă singur întreg Imperiul începând din anul 350, până
la moartea sa (361). În anul 341 este promulgată legea împotriva celor ce jertfeau zeilor şi tot
prin lege sunt confiscate averile păgâne publice (346). Atunci când s-a făcut o evaluare a
administraţiei Împăratului Constanţiu s-a scris că ,,a condus Imperiul cu o incompetenţă notorie;
prea bănuitor pentru a fi fericit, prea crud pentru a fi iubit, prea înfumurat pentru a fi mare” (Will
Durant).

O tentativă eşuată de resuscitare a păgânismului-politica Împăratului Iulian Apostatul

(361-363)
Copilăria nefericită a unui prinţ
Profesori păgâni şi dragoste de înţelepciune
Un prinţ pregătit pentru episcopat, însă fără vocaţia necesară
Caesar glorios în Apus şi Imperator aclamat în Cetatea Sf. Constantin
Apostatul şi păgânul; reluarea titlului de pontifex maximus
Măsuri draconice împotriva Bisericii, luate însă cu perfidie
Anularea drepturilor Bisericii şi încercarea de ostracizare a ei
La ce şi cui poate folosi ,,odium theologicum”(ura confesională)?
O carte de polemică anticreştină: Contra galileienilor
Împăratul tânăr care moare pe câmpul de luptă; sfârşitul aventurii
Domnia lui Iulian, între istorie şi mit

Sf. Împărat Teodosie cel Mare (379-395) şi succesorii săi

Un nou Împărat militar şi un înnoitor al Imperiului constantinian
Oficializarea creştinismului (Ortodoxiei niceene) în Imperiu;
Edictul din anul 380 (Tesalonic)
Edictul din anul 381 (Constantinopol)
Împăratul şi episcopul; Teodosie şi Ambrozie
O lecţie pentru Împărat din partea episcopului Ambrozie: ,,în treburile financiare tu
consultă contabilii, iar în problemele religioase adresează-te preoţilor”
Măsuri defavorabile păgânismului
Renunţarea la titlul de pontifex maximus (379)
Interzicerea manticilor (381)
Înlăturatrea statuii zeiţei Victoria din Capitoliu (382)
Închiderea templelor din Asia şi Egipt (386)
Demolarea Serapeum-ului din Alexandria (391)
 Interzicerea cultului păgân în locuinţele particulare (392)
Închiderea Jocurilor Olimpice (393) şi a Misterelor Eleusine (396)
Convocarea Sinodului al II-lea ecumenic (Constantinopol, 381)
Împărţirea Imperiului între fiii săi, Arcadius şi Honorius (395)

Sf. Împărat Iustinian cel Mare (527-565)

Eforturi de consolidare a Bisericii
Închiderea Şcolii de filosofie din Atena (529)
Codificarea dreptului Roman; Corpus Juris Civilis
Răscoala Nika (532)
Înălţarea Sfintei Sofii (532-537)
Relaţiile cu necalcedonienii; arhiepiscopul Teodor Askidas şi Împărăteasa Teodora
Controversa origenistă; Tratatul teologic din anul 543
Convocarea Sinodului al V-lea ecumenic (553)
Încercări de refacere a unităţii de odinioară a Imperiului
Raporturile dintre Biserică şi Stat
Trecerea la cele veşnice (11 noiembrie 567)

Căderea sub barbari a Imperiului Roman de Apus

În anul 476, ultimul Împărat al Imperiului Roman de Apus, Romulus Augustulus, un copil
abia, este detronat de comandantul gărzilor sale, Odoacru (sau Odovacar), şeful tribului germanic
al herulilor. Este semnificativ faptul că Odoacru nu se proclamă el însuşi Împărat şi nici nu
păstrează pentru sine însemnele imperiale, ci le trimite la Constantinopol, acolo unde consideră
că se află depozitarul legitim al puterii. Treptat, barbarii pătrund în partea apuseană a Imperiului,
iar singura instituţie care supravieţuieşte vechii lumi este Biserica.

Organizarea bisericească până în secolul al VI-lea

-sistemul mitropolitan

-Patriarhatele

Statutul episcopului Romei până în secolul al IV-lea

Controverse şi erezii în Apus

- Priscilianismul

- Pelagianismul

- semipelagianismul

Schisme în Apus

- donatismul

- novaţienii

Răspândirea creştinismului în Răsărit şi Apus în secolul al IV-lea

Comunităţile creştine mai vechi se vor consolida, iar activitatea lor devine mai cunoscută.
Libertatea dată creştinismului la începutul domniei Sf. Împărat Constantin cel Mare va avea în
întreg Imperiul urmări benefice şi va impulsiona spiritul misionar al Bisericii.

În Răsarit
Armenia s-a constituit într-un regat puternic în afara frontierelor romane. ,,Apostolul armenilor”
este considerat Sf. Grigore Luminătorul (†325), contemporan cu Sf. Împărat Constantin cel
Mare. În Biserica armeană, treptat, cultul începe să se oficieze în limba poporului, iar în secolul
al V-lea se va traduce Sfânta Scriptură, datorită eforturilor Patriarhului Isaac şi a Sf. Mesrop.
Georgia sau Iviria; aici creştinismul se dezvoltă datorită legăturilor cu Armenia vecină. O mare
influenţă a avut-o Sfânta Nina (sau Nunia), care a câştigat pentru creştinism pe regele local
Mirian, acesta din urmă cerând şi primind mai târziu misionari creştini de la Sf. Împărat
Constantin Cel Mare.
Mesopotamia; în anul 363 intră sub stăpânire persană. Pe teritoriul controlat de perşi autorităţile
vor permite şederea şi activitatea unor creştini condamnaţi ca eretici în Imperiul Roman.
În Persia creştinismul are o istorie proprie încă înainte de anul 300. Centre creştine importante
sunt menţionate în această perioadă la Edessa şi Nisibi. Din considerente politice, regii persani
vor permite aici doar aşezarea creştinilor condamnaţi pentru erezie în Imperiu.
Etiopia; Biserica se organizează în secolul al IV-lea în legătură cu Alexandria Egiptului, mai
ales ca urmare a activităţii fraţilor Frumenţiu şi Edesiu, primul fiind hirotonit episcop al Etiopiei
de către Sf. Atanasie al Alexandriei (328-373).
Nubia, aflată în vecinătatea Etiopiei, este cercetată de misionari creştini, primul dintre ei fiind
Iulian din Alexandria.

În Apus
Se constată acum fenomenul ,,barbarizării Imperiului”, dar şi cel de ,,romanizare a
barbarilor”, ceea ce condus în cele din urmă la o nouă sinteză. În acest proces de lungă durată,
creştinismul începe să aibă o pondere din ce în ce mai importantă, devenind un element al
identităţii noii Europe în constituire. În secolul al V-lea istoricul Salvianus scria că: ,,Săracii sunt
despuiaţi la romani de tot ce au, văduvele se vaietă, încât mulţi îşi găsesc scăpare la duşmani.
Pentru a nu pieri ca victimă în Imperiul Roman, ei se duc să caute la barbari omenia romanilor,
întrucât nu mai pot răbda neomenia barbară printre romani, căci preferă să trăiască liberi sub o
aparentă sclavie, decât să fie sclavi sub o aparentă libertate”. Totuşi, ca fenomen general se
acceptă că în Apus procesul de încreştinare a barbarilor mai mult a fost impus, el urmând traseul
dinspre conducător spre supuşi (conform principiului cujus regio, ejus religio). Se mai poate
observa că, spre deosebire de trecutul nu foarte îndepărtat, acum sunt încreştinate popoare şi nu
provincii.

La goţi (vizigoţii şi ostrogoţii); goţii sunt germanici atestaţi în secolul I în stepele nord pontice.
Deşi unii dintre dânşii primesc de timpuriu Botezul, încreştinarea masivă se petrece în urma
activităţii în mijlocul lor (la Nord şi apoi la Sud de Dunăre) a lui Wulfila sau Ulfila (†381),
hirotonit episcop în anul 341, supranumit şi ,,Apostolul goţilor”. El predică localnicilor în limbile
latină, greacă şi gotică (traduce şi o parte a Sfintei Scripturi în limba vorbită de goţi).
Vizigoţii, ramura de Apus a goţilor, sub presiunea hunilor trece în Imperiu, unde, pe la anul 375,
va primi creştinismul în formă ariană. Se îndreaptă spre Apusul Europei (în anul 410 atacă şi
jefuiesc Roma) stabilindu-se în cele din urmă în Spania, unde întemeiază un regat, care va
supravieţui până în anul 711, când este cucerit de arabi. Misionarii apuseni îi vor convinge pe
vizigoţi să renunţe la arianism, însă vor adopta (şi mai târziu întreaga Biserică
apuseană) ,,adaosul filioque”.
Ostrogoţii, ramura de Răsărit a goţilor, vor trece în Italia sub conducerea lui Teodoric cel Mare.
Aici, după ce distrug statul întemeiat de Odoacru, conducătorul herulilor (cel care îl detronase în
anul 476 pe Romulus Augustulus, ultimul Împărat al Imperiului Roman de Apus), întemeiază un
regat, cu centrul la Ravenna,
La suevi creştinismul este primit, mai întâi în formă ariană, în timpul regelui Renismunt, iar apoi
sub domnia lui Hararic (510-559) se va renunţa la erezie, în favoarea dreptei credinţe. Episcopul
Marian de Braccara este socotit ,,Apostolul suevilor”.
La longobarzi creştinismul pătrunde în timpul regelui Alboin, iar sub regina creştină
Theodelinda (căsătorită a doua oară cu Agilulf de Turin) se generalizează creştinismul în formă
ariană. În timpul regelui Grimoald s-a renunţat la erezie.
La burgunzi creştinismul este primit în formă ariană de la vizigoţi. Sub regele Sigismund se
trece la Ortodoxie.
Vandalii vin din Nordul Europei şi trec în anul 439 în Africa, unde întemeiază un regat (cu
capitala la Carthagina). În anul 534, armata trimisă de Împăratul Justinian, condusă de generalul
Belizarie, distruge statul vandal al lui Genserich.
Francii au primit încă de la început credinţa ortodoxă. Un mare merit îl are Clothilda (o prinţesă
creştină burgundă) devenită soţia regelui Clovis al francilor. Acesta din urmă primeşte Botezul,
la îndemnul reginei şi în urma făgăduinţei de a se creştina, făcută în anul 496, în ajunul bătăliei
de la Tolbiac (împotriva alamanilor), al cărei rezultat iniţial părea să fie defavorabil francilor.
Exemplul său este urmat de supuşi (vreo 3000 de persoane). Prin eforturile francilor s-au
despărţit apoi de arianism vizigoţii, suevii şi burgunzii şi tot în această perioadă activează mari
misionari, care apără Ortodoxia din Apus (Remigius de Reims, Caesar de Arelate, Martin de
Tours, Sfânta Genoveva, Sfânta Radegunda ş. a.).
Alamanii vor primi Botezul în secolul al VI-lea, ca urmare a eforturilor călugărilor scoţieni
Fridolin, Columban, Gallus, Pirmin şi Magnus.
La bavarezi, creştinismul este primit în secolul al VI-lea, sub regele Garibald şi a fiicei sale,
Theodelinda. Între misionari se numără episcopii Ruprecht de Worms, Emeran de Poitiers,
Corbinian de Chartrettes.
În Thuringia, ducele Gozberg este botezat în anul 685 de misionarul creştin Kilian, iar exemplul
său este urmat şi de alţii. Mai târziu, după o scurtă revenire la păgânism, sunt definitiv câştigaţi
pentru Hristos de Sf. Bonifaciu.
Saxonii primesc Botezul în urma eforturilor misionare depuse de Sf. Bonifaciu (†754/755).
Activitatea depusă de dânsul pentru convertirea triburilor germanice, precum şi cea de organizare
a Bisericii, îi vor aduce supranumele de ,,Apostol al germanilor”.
Frizii; o parte dintre ei sunt încreştinaţi de Willibrord, pe la sfârşitul secolului al IX-lea, iar
ceilalţi în timpul Împăratului Carol cel Mare.
La britani sau briţi creştinismul era cunoscut în secolul al IV-lea. După retragerea trupelor
romane, în anul 407, încep conflicte între creştini şi cei rămaşi păgâni. De pe continent vor veni,
chemaţi în ajutor, anglo-saxonii păgâni, iar creştine izbutesc să se menţină zonele Wales şi
Cornwall.
În Irlanda (Hibernia) este trimis în misiune (în anul 432) de Papa Celestin, Paladius, hirotonit
episcop pentru irlandezi. O activitate misionară intensă este desfăşurată de Sf. Patrick,
supranumit ,,Apostolul irlandezilor”.
La picţi şi scoţi face misiune în secolul al IV-lea Ninian; triburile sunt însă definitiv convertite
de Columban, cel considerat ,,Apostolul Scoţiei”.
În Anglia; la anglo-saxoni Papa Grigorie cel Mare trimite în misiune, în anul 596, pe călugărul
Augustin. Acesta converteşte pe regele Ethelbert de Kent şi familia lui, organizând apoi şi
Biserica din Anglia.