III.

TEMEIURILE BIBLICE ALE MISIUNII

CREŞTINE

Misiunea Bisericii se articulează la Revelaţie. Fără descoperirea

de Sine a lui Dumnezeu în istoria oamenilor, consemnată în Sfânta
Scriptură, nu putem vorbi de misiunea creştină. Sfânta Scriptură este
cuvântul lui Dumnezeu despre Sine, o Sine divină incognoscibilă pentru
raţiunea şi experienţa umană, cognoscibilă prin lucrarea Sa în lume şi
istorie. Cuvântul Sfintei Scripturi are o finalitate antropologică, este
pentru om, se adresează umanitatăţii întregi.
Dumnezeu se descoperă deplin oamenilor prin Mântuitorul
lisus Hristos Care este şi Revelaţia şi Revelatorul în persoană divină,
în Hristos îptâlnim pe Dumnezeu sub chipul omului, însă Hristos este
icoana, chipului Dumnezeului Celui unic şi veşnic (Coloseni, 2,9;
Evrei, 1, 1-3). în descoperirea de Sine pe care o face omului pentru
viaţa acestuia în orizontul comuniunii, al relaţiei spirituale cu
Dumnezeu, Acesta îi vorbeşte omului în limbajul acestuia, fie că actul
divin de revelare se manifestă prin profeţii inspiraţi sau prin Logosul
întrupat. Experienţa interpelării de către Dumnezeu şi transmiterea
mesajului divin către întreaga comunitate umană prin persoana aleasă
de Dumnezeu însuşi pentru această funcţie, în limbaj uman, cu limitele
inerente acestuia, are valoare de adevăr. Acesta este un adevăr pentru
toţi oamenii, fiii aceluiaşi Părinte ceresc, care participă la viaţă şi se
împărtăşesc de existenţa care este un dar de la Dumnezeu. Astfel,
“Hristos rosteşte înseşi cuvintele lui Dumnezeu, ale Celui ce se află în
Hristos, care, ca auto-revelare a lui Dumnezeu însuşi se află în El:
«Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la Mine, ci Tatăl Care
rămâne întru Mine, face lucrările Lui. Credeţi Mie că eu sunt în Tatăl
şi Tatăl întru Mine»” (Ioan, 14,10-11), (Michel Henry, Eu sunt
Adevărul. Pentru o filosofie a creştinismului, traducere diac. Ioan I.Ică
jî., Deisis, Sibiu, 2000, p. 135).
O teologie misionară fundamentată biblic, în funcţie de care
înţelegem misiunea Bisericii în lume, nu trebuie înţeleasă doar prin
 64
apelul, referinţa la câteva texte biblice, ci prin raportare la întreaga
Sfântă Scriptură, cuvânt al lui Dumnezeu. Astfel, misiunea în general
trebuie înţeleasă pe baza mărturiei Vechiului Testament şi Noului
Testament despre lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în istoria
omenirii, despre sensul vieţii omului în comuniune cu Dumnezeu Cel
veşnic. în acest sens “fundamentarea biblică a misiunii se extinde la
totalitatea Cuvântului lui Dumnezeu” (Donald Senior, CP./ Carroll
Sthulmueller, CP.. The Biblical Foundciiions fo r Mission, Orbis
Books, Maryknoll, New-York, 1999, p. 3).

3.1. Idei misionare după Vechiul Testament

Revelaţia Vechiului Testament, mesajul acestuia trebuie văzut

într-o perspectivă universală şi nu a unui naţionalism ebraic, mai eles
în ceea ce priveşte temele teologice, antropologice şi mesianismul
Vechiului Testament, aşteptarea mântuirii, promisiune divină pentru toate
popoarele. Revelaţia făcută de Dumnezeu, Iahve, poporului ales trebuie
înţeleasă în sensul că Dumnezeu Şi-a ales un subiect în istorie, prin eare-
Şi împlineşte voinţa Sa universală de mântuire a tuturor oamenilor, de
pretutindeni. Vechiul Testament trebuie interpretat ca fundamentul
teologiei misiunii din Noul Testament, întrucât specificul credinţei lui
Israel se caracterizează prin următoarele coordonate esenţiale:
1. Credinţa lui Israel, în ceea ce priveşte atât conţinutul cât şi
provenienţa, originea, este revelată. Ea are ca subiect şi obiect pe
Dumnezeu care se adresează prin profeţi întregului popor evreu.
Mesajul ce exprimă voinţa divină se actualizează liturgic, prin lectura
textului revelat şi jertfă, în templul sfânt, locul prezenţei lui Dumnezeu J
Cel necircumscris, incomensurabil, nereprezentabil iconic, cu
eliminarea oricărui antropomorfism, unde fiecare persoană din J
comunitate poate şi trebuie să experieze relaţia cutremurătoare cu |
Dumnezeu însuşi.
iWaiHiitiariafiivii

2. Revelaţia este de înţeles şi în perspectiva relaţiei personale,

ca ascultare şi împlinire a voinţei divine, relaţie între Dumnezeu care
alege şi un subiect capabil sa recepteze, să însuşească şi să transmită
voinţa Sa, ce trebuie să se extindă la fiecare membm în parte din
comunitatea israelită.
 73
, d) judecată sănătoasă şi viziune politică, civică.
Toate aceste calităţi se dezvoltă prin educaţie, credinţă încercată
de Dumnezeu, fidelitate faţă de Dumnezeu, respect faţă de oameni şi
instituţiile umane, responsabilitate (Donald Senior, op.cit., p. 70).

3.2. Noul Testament

Noul Testament este un document misionar şi include o

diversitate de teologii misionare, toate înţelese în perspectiva Revelaţiei
desăvârşite a lui Hristos şi a reactualizării ei prin Duhul Sfânt în
Biserică. Mesajul Mântuitorului Iisus Hristos constă esenţial în
anunţarea împărăţiei lui Dumnezeu, de natură pur religioasă, spirituală,
relaţia pe care Dumnezeu o instituie cu poporul Noii Alianţe, Noul
Israel. După ce vechiul Israel a refuzat pe Hristos, alianţa lui Dumnezeu
trece la popoarele, la oamenii care se vor converti la Hristos. Noul
Testament oferă elemente elocvente despre datoria evanghelizării,
despre mărturia creştină şi viaţa în Hristos, despre slujirea creştină.
Există actualmente o bogată literatura misiologică ce expune
ştiinţific şi sistematic temeiurile biblice ale misiunii creştine conform
Noului Testament (Johannes Blauw, L'Apostolat de l ’tglise. Esquisse
d'une theologie biblique de la mission, Detachaux et Niestlă, Paris,
1968; Thomas Ohm, Faites des disciples de toutes Ies nations. Thiorie
de la mission, voi 1-3, Edition Saint-Paul, Paris, 1964-1967; Andră
Seumois, Introduction a la Missiologie, Fribourg, 1952; David J.
Bosch, Dynamique de la mission chritienne. Histoire et avenir des
modeles missionnaires; Donald Senior C.P., Carol Sthulmueller C.P.,
The Biblical Foundations fo r Mission, Orbis Books, Maryknoll, New
York, 1983 etc.).
Noul Testament are şi un caracter misionar. Cu toate acestea,
“caracterul misionar al Noului Testament nu a fost pus totdeauna în
valoare” şi de fapt “istoria teologiei creştinismului primar este înainte
de toate “o istorie şi o teologie a misiunii” (David J. Bosch, o p . c i t p.
28). Astfel, pentru primii creştini "misiunea era mai mult decât o
funcţie, fiind expresia fundamentală a vieţii Bisericii. începutul
teologiei misiunii coincide cu începutul teologiei creştine” şi, de fapt,
misiunea este “mama teologiei" (Ibidem). Noul Testament oferă astfel
---------------------------------------------------- 7 4 -----------------------------------------------------

o diversitate de "teologii misionare”, misiologii identificând 9,5 de

expresii greceşti ce trebuie înţelese într-o perspectivă misionară. De
aceea, se poate vorbi de un câmp semantic al perspectivelor misionare
ale Noului Testament. Temeiul misiunii este Revelaţia, descoperirea
de Sine şi autocomunicarea lui Dumnezeu în istorie, Legământul,
Alianţa cu poporul Său, ce începe cu Israel istoric şi se împlineşte prin
Hristos al Cărui mesaj, învăţături şi jertfă mântuitoare au o dimensiune
misionară universalistă prin promiterea şi instaurarea împărăţiei lui
Dumnezeu. împărăţia lui Dumnezeu este mesajul central al
propoveduirii Mântuitorului Iisus Hristos şi inima misiunii creştine.
Adevărul despre împărăţia lui Dumnezeu este exprimat în parabole
care sugerează dinamica şi conţinutul noii realităţi cereşti şi
eshatologice ce învăluie şi inundă prezentul având un caracter de
plenitudine, de totalitate. Astfel, împărăţia implică dimensiunea
mântuirii, esenţială, dar mântuirea, eliberarea de rău, de păcate,
include şi vindecarea de maladiile fizice, de relele sociale spre a se
instaura în lume dreptatea, bucuria, pacea, semne ale comuniunii
omului cu Dumnezeu. Astfel, Hristos este “întruparea şi expresia
prezenţei lui Dumnezeu printre oameni” şi a restabilirii autorităţii lui
Dumnezeu ce poartă de grijă întregii lumi datorită faptului că “va veni
împărăţia lui Dumnezeu pentru că deja a venit” (Ibidem. p. 56).
Această prezenţă, prin pregustare a împărăţiei lui Dumnezeu este
redată de altfel de o manieră sublimă în textul Liturghiei ortodoxe:
“Mulţumim că ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să vină" - ceea ce
denotă precizia teologiei patristice ce anticipează şi soluţionează
eventualele probleme tratate unilateral şi reducţionist de anumite
teologii confesionale şi denominaţionale.
Astfel, “misiunea semnifică propoveduirea şi manifestarea
împărăţiei universale a lui Iisus, o realitate inaugurată prin
evenimentul pascal” dar în acelaşi timp “un dar al Duhului Sfânt”
pentru că, efectiv, misiunea Bisericii în lume se inaugurează cu
evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt peste Apostoli la cincizeci de zile
după înviere. De aceea “Cincizecimea şi misiunea sunt indisolubil
articulate între ele” (Ibidem, p. 57). Misiunea creştină îşi are rădăcinile
în Revelaţia lui Dumnezeu în Iisus Hristos care a înviat din morţi,
Biserica slujind mântuirii oamenilor cu speranţa şi încrederea în
Hristos Mântuitorul.
tlitifiiriiriif
 75
Misiologii au abordat, în general, toate cărţile Noului
Testament interpretându-le într-o perspectivă misionară. A înţelege
sensul misiunii după Noul Testament înseamnă implicit a înţelege
persoana şi opera Mântuitorului Iisus Hristos. Există astfel o relaţie
strânsă între misiunea Bisericii şi Hristos între misiologie şi
hristologie, aspect ce va fi abordat pe larg în capitolul Hristos şi
misiunea Bisericii.
O exegeză în perspectivă misiologică făcută, de exemplu, de
către misiologul D. Bosch Evangheliei după Matei, evidenţiază
caracterul ei de “imperativ misionar” prin faptul că Evanghelia trebuia
predicată de Apostoli şi ucenicii lor la toate popoarele. Prima
Evanghelie este în mod esenţial “un text misionar” prin referinţele
dese la împărăţia lui Dumnezeu, exprimate în parabole, şi prin
încurajarea ucenicilor de a da mărturie în anturajul lor despre Hristos
şi împărăţia lui Dumnezeu care trebuie să fie extinsă Ia întreaga
umanitate (Matei. 28,19-20). Expresia “Eu sunt cu voi până la sfârşitul
veacurilor” evidenţiază faptul că “credinţa, aşa cum arată şi S.
Kierkegaard, operează contemporaneitatea, adică un du-te-vino
neîncetat, o suprapunere şi o fuziune de planuri istorice în care
Stăpânul este întotdeauna cu ucenicii şi aceştia cu El indiferent de
situarea cronologică a teologului, a creştinului, de apropierea sau
depărtarea în timp de evenimentul Hristos. Evanghelistul Matei oferă
paradigma misiologică “a ucenicului în misiune” {Ibidem, p. 107) care
adoră pe Domnul Iisus Hristos şi împlineşte legea evanghelică a iubirii
în contextul îmbinării ortodoxiei credinţei cu ortodoxia faptelor. De
trei ori evanghelistul Matei scrie despre Evanghelia împărăţiei (4,23;
9,35; 24,14), înţelegând prin aceasta atât învăţătura lui Hristos cât şi
persoana Sa, pe de o parte, şi receptarea de către comunitate ca
experienţă a mântuirii a cuvintelor Sale, pe de altă parte. Hristos este
“punctul crucial al întregii istorii” (Donald Senior, op.cit., p. 239),
fiind împlinirea făgăduinţelor făcute de Dumnezeu poporului evreu şi
plinirea Revelaţiei. Evanghelistul Matei acordă lui Iisus titluri precum
Envnanuel, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului, Domnul sau
Slujitorul Evanghelistul Matei, în cap, 10, relatează evenimentul
trimiterii ucenicilor în misiune, înainte de învierea lui Hristos, misiune
limitată la “oile cele pierdute ale casei Iui Israel” (10,6). în misiunea
lor ucenicii trebuiau să anunţe evenimentul mântuitor al apropierii
împărăţiei cerurilor, semne ale împărăţiei fiind vindecarea celor
 inutil
------------------------------------ 76 ---------- -
bolnavi, învierea celor morţi, curăţirea leproşilor, izgonirea demonilor.
Sf. Ioan Gură de Aur, interpretând acest capitol, arată că misiunea
ucenicilor se săvârşeşte “prin porunca şi puterea lui Hristos ‘ (Omilii la
Matei, 32, 3, traducere de pr. D. Fecioru, P.S.B.23, Bucureşti, 1994, p.
394). Referindu-se la împărăţia cerurilor, acelaşi Sf. Părinte spune: “Ai
văzut măreţia slujirii? Ai văzut vrednicia Apostolilor? Nu le
porunceşte să vorbească despre lucruri pământeşti, ca acelea de care
vorbeau Moise şi profeţii de mai înainte, ci de lucruri noi şi
nemaiauzite până atunci. Aceia nu predicau despre astfel de lucruri, ci
despre pământ şi despre bunătăţile cele de pe pământ; aceştia, însă,
predică despre împărăţia cerurilor şi despre toate bunătăţile cele de
acolo. Nu numai prin aceasta sunt mai mari Apostolii decât Moise şi
profeţii, ci şi prin supunerea lor; nu pregetă, nu se dau înapoi ca aceia
din vechime; deşi au auzit că au de înfruntat primejdii şi războaie şi
rele de nesuferit, totuşi primesc poruncile cu multă supunere, pentru că
sunt predicatorii împărăţiei cerurilor... N-ai auzit că le-a vorbit de
temniţe, de surghiun, de războaiele dintre fraţi, de ura tuturor
oamenilor, pe care aveau să le sufere puţin mai târziu? l-a trimis să le
fie altora pricinuitori şi propoveduitori a mii de bunătăţi, iar lor le-a
spus şi le-a vestit de mai înainte că au să sufere chinuri nemaiauzite
(.Ibidem, 32,4, p. 397). Interpretând mandatul misionar pentru Apostoli
de la Matei 28, 19-20, acelaşi Părinte al Bisericii ne arată că
Mântuitorul Hristos “le-a vorbit despre dogme şi despre porunci... Le
porunceşte să se răspândească în întreaga lume, încredinţându-le o
singură învăţătură, aceea de la Botez. Apoi, pentru că le-a dat o
poruncă mare, le dă curaj spunându-le: «lată Eu suni cu voi până la
sfârşitul veacului». Ai văzut iarăşi autoritatea cu care le-a vorbit? Ai
văzut că şi aceste cuvinte au fost spuse pe măsura înţelegerii
ucenicilor? N-a spus că are să fie numai cu ei, ci cu toţi credincioşii de
mai târziu - că n-aveau să trăiască Apostolii până la sfârşitul veacului
- , ci le-a vorbit ca unora ce fac un singur corp cu toţi credincioşii de
mai târziu. Domnul le-a spus; Să nu-mi vorbiţi de greutatea
însărcinării. Eu, Care fac toate uşoare, sunt cu voi! Aceasta o spunea
adesea şi profeţilor în Vechiul Testament: şi lui leremia, care punea
înainte tinereţea lui, şi lui Moise şi lui Iezechiel care şovăiau: «Eu sunt
cu voi!». Acelaşi lucru îl spune acum şi ucenicilor Săi. Uită-mi-te aici
însă şi la deosebirea dintre unii şi alţii. Profeţii, deşi au fost trimişi la
un singur popor, adeseori refuzau să îndeplinească porunca; Apostolii
 ----------- . 77 ---------------------------- ---------

însă n-au grăit nimic asemănător, deşi au fost trimişi în toată lumea”
(.Ibidem, 90,2, pp. 1001-1002).
Din Evanghelia Matei câteva concluzii în perspectivă
misiologică pot fi formulate astfel: lisus Hristos este Domnul înviat
care trebuie să fie adorat, Domnul cu noi până la sfârşitul veacurilor.
In numele şi cu puterea Lui, Biserica îşi măreşte numărul ucenicilor,
botează şi învaţă, proclamând Evanghelia ca expresie a voinţei şi
iubirii lui Dumnezeu pentru oameni care la rândul lor trebuie să
împlinească voinţa Tatălui şi să se iubescă între ei în viaţa cea nouă a
Împărăţiei lui Dumnezeu care este pecetluită prin Botez. Evanghelia sa
are_ un scop pastoral şi misionar; pastoral, pentru că autorul se
străduieşte să redea mcrederea unei comunităţi ce se află într-o
oarecare criză de identitate, şi misionar, pentru că el vrea să încurajeze
pe membrii comunităţii, ai Bisericii, să dea mărturie despre Hristos şi
să fie slujitori oamenilor în iubire după modelul lui Hristos.
Evanghelia după Marcu trebuie interpretată şi în perspectiva
misiunii creştine, fiind un document misionar pentru Biserică prin care
aceasta justifică, reînnoieşte şi motivează existenţa şi lucrarea ei în
lume prin proclamarea şi actualizarea în orice context istoric a
credinţei în Hristos. De aceea, Evanghelistul Marcu evidenţiază,
accentuează dimensiunea vindecătoare şi exorcistă a lucrării
Mântuitorului Hristos prin care se ilustrează puterea Sa dumnezeiască
şi împărăţia lui Dumnezeu. Această lucrare a lui Hristos este un model
pentru lucrarea mântuitoare viitoare a Bisericii Sale în lume. După
cum Hristos face din Cruce model pentru apostolat, tot aşa Biserica în
misiunea ei va cunoaşte suferinţa, jertfa, crucificarea spirituală. De
aceea, lucrarea de evanghelizare a ucenicilor lui Hristos trebuie
înţeleasă tot într-o perspectivă hristologică (Donald Senior, op. cit., p.
226). Astfel, adevărata identitate a lui Hristos se descoperă în actul
morţii Sale dătătoare de viaţă, iar recunoaşterea Sa ca Fiul Omului,
care suferă dându-şi viaţa pentru răscumpărarea oamenilor, este
adevăratul test, dovada reală a credinţei ucenicilor Săi. Minunile lui
Hristos, mvăţătura Sa, identitatea Sa mesianică, autoproclamarea Sa ca
Fiu al lui Dumnezeu, toate acestea trebuie înţelese în lumina patimilor,
a morţii şi a învierii Sale. Mesajul misionar al Sf. Marcu este unul
radical, sub semnul imperativului, al deciziei şi convertirii immediate
pentru Hristos ca unică soluţie pentru viaţa spirituală, pentru mântuire:
 “ 7b
“Mergeţi în toată lumea ,i pmpovedu.ţi Evanghelia la .o a ş «Pţurţc
r i cl L crede si se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede s
candi" CMarcu 16 15-16), De aceea, interpreţii moderni arată
" - i - i Evanghelii- Cu « d «tis,os

S I n e a e iie a Sa se evidenţiat mai ales prin

demonilor prin puterea exercitată asupra naturii, pnn maniera car
reacţionează oamenii la cuvintele şi minunile Sale (teamS sacmi
sau tăcere 16,8), şi mai ales faţă de Învierea Sa din morţi. Toate aceste
2 1 care se manifestă “numinos ’-ul şi “reacţule teotamce a e
multimUor1ce înconjurau şi ascultau urmându-L pe Hnstos tac ca El sa
fie înţeles ca Revelaţia lui Dumnezeu, ca prezenţa lut Dumnezeu însuşi
ta lisus din Nazaret \lb id m . p. 228). De aceea şt istoria
hli lisus Hristos este “o istorie sacră care poartă pecetea intenţiei lut
D u L z e u " ( / M m . P- 221). istoria mântuirii ^ m l o ^ E v a ^ h e l ţ a
evidenţiază şi aspectul “ ” * 7 m“V f„"«“ denl al lui Dumnezeu,
S S l apoi prin Duhu, S«n.
Biserici. Sale care proclamă Evanghelia, sfinţeşte pe oameni xx Şt tt

rS^ i £ S iL c u " o paradigmă misiologtcă ce

accentuează dimensiunea soKritriogtaă a “ " / „ ' “S n
Sfânt în misiunea Bisericii. De altfe' aş Evanghelist Luca
 79
că misiunea implică suferinţă şi jertfă în contextul adversităţii, a
necredinţei unora, a păcatului, a răului din lume.
Evanghelistul Luca este cu totul semnificativ prin opera sa
cuprinsă în canonul scripturistic, pentru că el operează o schimbare în
conştiinţa creştină, eclesială, anume trecerea de la înţelegerea
experienţei mântuitoare cu Hristos, a comuniunii cu El în perspectiva
iminenţei parusiei, la o viziune istorică a Bisericii, anume existenţa şi
lucrarea acesteia într-un orizont, într-un interval temporal
nedeterminat, de la Cincizecime la venirea întru slavă, pe norii cerului
a lui Hristos. Biserica era alcătuită în vremea sa,- ca o consecinţă a
activităţii misionare a Sf. Pavel, mai ales din creştini proveniţi dintre
neevrei. Astfel, Sf. Luca operează această reinterpretare plecând de la
principiul că, creştinii vremii sale nu sunt dezavantajaţi în raport cu
primii ucenici ai lui lisus. Domnul înviat continuă să însoţească pe
creştini, mai precis prin Duhul Sfânt care îi călăuzeşte permanent în
itinerarul lor prin lume. Mântuitorul lisus Hristos este încă prezent în
comunitatea Sa. Datorită «numelui» Său şi «puterii» Sale, trecutul
devine din nou eficace. Aceasta se petrece acolo unde lisus este
ascultat şi acceptat ca Domnul şi, în aceeaşi măsură, acolo unde
comunitatea se lasă călăuzită de Duhul Său în noile ei activităţi
misionare” (Ibidem, pp. 115-116). Cu toate ci, asemenea sinopticilor,
Sf. Luca redă în Evanghelia sa activitatea lui lisus la iudei, misiunea la
samariteni şi neiudei fiind menţionată doar explicit, în finalul primei
sale scrieri, El se arată ucenicilor, după înviere, la Ierusalim,
poruncindu-le să propoveduiască în numele Său pocăinţa la toate
popoarele, începând de la Ierusalim (24,47). Ierusalimul are o
semnificaţie simbolică teologic, pentru că este centrul sacru al lumii,
locul unde va apare Mesia şi unde se adună toate popoarele pentru a
glorifica pe Dumnezeu.
O temă predilectă la Sf. Luca este aceea a penitenţei, a
pocăinţei pentru păcate, metanoia, de fapt un act spiritual, mental şi
afectiv de întoarcere spre Dumnezeu prin Hristos, de acceptare a Lui
pentru a primi iertarea, reconcilierea cu Dumnezeu, centrul şi esenţa
vieţii umane fiind comuniunea cu Părintele ceresc. Ideea pocăinţei şi a
iertării este redată amplu atât în Evanghelie (ilustrativă este parabola
fiului risipitor) cât şi în Faptele Apostolilor, (2,38; 3,19; 5,31; 8,22;
10,43; 13,38; 17,30; 20,21; 26,18-20), prima carte de istorie şi de
misiune creştină.
-----------------------------------— 80
Misiunea Bisericii are un caracter universal, Evanghelia lui
Hristos propoveduită de aceasta adresându-se tuturor, bogaţi şi săraci
deopotrivă, care sunt chemaţi la iertarea păcatelor, la convertire la
Hristos şi adevărul Sâu în experienţa spirituală a mântuirii.
Mântuitorul Hristos a mers în casa lui Zaheu, un om bogat al societăţii
ebraice a vremii care s-a convertit, convertirea acestuia devenind “o
paradigmă a comportamentului pe care evanghelistul îl aşteaptă de la
cei bogaţi” (David Bosch, op.cit., p. 137), apelul către cei bogaţi fund,
de altfel, permanent actual în istoria Bisericii. Aroganţa, avariţia,
abuzurile, puterea, exploatarea celor săraci sunt impedimentele care
împiedică pe cei bogaţi, ataşaţi de bunurile perisabile terestre, să
primească împărăţia lui Dumnezeu. Mesajul lui Hristos este şi pentru
bogatul nemilostiv al cărui refuz îi atrage însă osânda veşnică (16,19-
31).
Sf. Luca ne oferă o viziune integrală asupra misiunii Bisericii,
o misiune a întregii comunităţi creştine particulare, locale şi in aceeaşi
măsură în ansamblul Bisericii universale, o misiune pentru mântuire,
aşa cum a fost misiunea lui Hristos însuşi în sensul vertical al iubim
de Dumnezeu şi în cel orizontal al iubirii de semeni (10,27). Misiunea
se desfăşoară prin Duhul lui Hristos prezent în Biserica Sa. Acelaşi
Duh care a coborât peste Hristos la Botezul Său coboară pentru al
doilea Botez, pentru a doua oară la Cincizecime, eveniment decisiv
pentru istoria mântuirii. Darul Duhului angajează în misiune Bisenca,
dezvăluind acesteia imperativul ei misionar. Astfel, Duhul nedespărţit
de Hristos ‘‘inaugurează misiunea şi ghidează pe misionari, arătandu-le
căile şi metodele de misiune prin puterea revărsată peste Apostoli şi j
peste ucenici, peste preoţia Bisericii în general. In această perspectivă
martorul-mărturisitorul este capital pentru înţelegerea misiunii
Bisericii. Cel care propovedueşte pe Hristos trebuie să fie martor al iui
Hristos în sensul de a fi fost ucenic la şcoala Sa în timpul activităţii
Sale mesianice în Israel sau al interpelării directe, supranaturale ca in
cazul Sf. Pavel. în Fapte, conţinutul mărturiei corespunde proclamării
Evangheliei de către Biserică prin ierarhia ei sacramentală, martoră în
Duhul, spiritual, a lui Hnstos mort şi înviat. In această calitate
Biserica este martora vieţii, morţii şi învierii lui Hristos. Ea comunică
lumii adevărul lui Hristos pentru viaţă şi mântuire, mesaj universal,
pentru toţi oamenii.
 ---------------- 81 ---- ------------ --------- -----------
Sfântul ioan Teologul, deşi scrisul său la o primă privire s-ar
adiesa celor contemplativi, mistici, are un mesaj misionar unic şi de o
valoare deosebită. Evanghelia şi celelalte scrieri ale sale exprimă
situaţia comunităţii creştine după ruptura de templul ebraic, ceea ce
explică specificul hristologiei ioaneice, anume preexistenţa Logosului
coetemitatea acestuia cu Tatăl, exprimată într-o terminologie ce se
apropie de modelul cognitiv-mental elenistic. Teologia ioaneică este
una mărturisitoare ce sintetizează o hristologie înaltă, universalistă,
mtr-un context creştin divers, constituit din iudeo-creştini şi creştini
proveniţi din medii neebraice. Evanghelia a patra prezintă pe Iisus
Hristos ca revelator unic al lui Dumnezeu cel Viu, utilizând un limbaj
simbolic cu conoţaţii cosmice. Centrul conceptual al Evangheliei a
patra este constituit din imnul Logosului redat cu o genialitate poetică
unică în literatura Noului Testament. Acest imn redă şi statuează
originea, scopul şi dimensiunile cosmice ale misiunii lui Hristos”
(Donald Senior, op.cit., pp. 282-283). Specifice Evangheliei a patra
sunt titlurile pe care de mai multe ori şi le dă Hristos: «Eu sunt» De
fapt Hristos foloseşte numele pe care îl dă lui Moise pentru a se numi
pe Sine Dumnezeu în Vechiul Testament (Ieşire, 3,14). El se prezintă
pe Sine ca fiind lumina, calea, adevărul, viaţa, pâinea, noţiuni,
predicate prin care se defineşte simbolic, metaforic dorinţa, setea
omului de Dumnezeu. Evanghelistul, prin declaraţii precum «Eu sunt
pâinea vieţii» (6,35,51), «Eu sunt lumina lumii» (8,12;9,5), afirmă că
in persoana lui Hristos “se întâlnesc prezenţa evidentă a Iui Dumnezeu
şt dorinţa umanităţii pentru Dumnezeu. Misiunea lui Iisus este aceea
de a face cunoscut numele lui Dumnezeu” (Ibidem, p. 285). Faptul de
a revela pe Dumnezeu lumii implică un aspect misionar. Hristos este
Tnmisul Tatălui pentru a-L face pe acesta cunoscut oamenilor. în
concepţia ebraică cel trimis este un “agent" al celui care trimite. Mai
mult, cel care trimite se identifică cu cel trimis, investindu-1 astfel cu
propria sa autoritate: “Toate câte are Tatăl ale Mele sunt” (16,15).
Textul misionar capital ioaneic este acesta: “Căci Dumnezeu
aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis
Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se
mântuiască prin El lum ea’ (3,16-17). Sensul misiunii este astfel unul
cosmic. Hristos este trimis de către Dumnezeu pentru toată lumea.
------------------------------- — ------------- g2 -----------------------------------------------------

pentru ca toţi oamenii să cunoască pe "singurul Dumnezeu adevărat şi

pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (17,3). Interpretând acest text Sf.
Chirii al Alexandriei, care face un îndemn mereu actual pentru
misiunea Bisericii, acela de "a lupta pentru dogmele Bisericii”
(Comentariu la Evanghelia Sfântului loan, 2,3, traducere pr. prof.
Dumitru Stăniloae, P.S.B.41, Bucureşti, 2000, p. 195), spune
următoarele: “Aici arată pe faţă că (Fiul n.n.) este Dumnezeu după fire,
dacă este necesar să înţelegem că Acela care S-a născut din
Dumnezeu-Tatll este şi Dumnezeu, neavând dobândită această
demnitate, ca noi, ci fiind cu adevărat ceea ce se crede că este. Deci, o
spune şi aceasta cu cel mai bun folos, amintind de iubirea faţă de noi a
lui Dumnezeu-Tatăl, şi folosind în mod înţelept şi potrivit cuvântul
despre aceasta. Astfel ruşinează pe Nicodim care nu credea în aceasta,
mai bine-zis îl arată ca necrezând. Iar a nu crede îndată, când învaţă
Dumnezeu, ce este altceve decât dacă nu a învălui adevărul în păcatul
minciunii? Pe lângă aceasta, spunând că se dă pe Sine însuşi pentru
viaţa lumii, îndeamnă să înţeleagă îndată de ce pedeapsă se fac
vinovaţi cei ce nu dau nici un preţ unui har atât de minunat.,. Mărimea
minunată a dragostei Lui se vede în aceea că dă pentru noi pe Fiul Său.
Care este Unul-Născut. Deci ca să rămână şi să se păstreze marea
iubire a lui Dumnezeu-Tatăl, trebuie să se înţeleagă că El este Fiu, şi
nu făptură. Iar Fiu al lui Dumnezeu este Cel din fiinţa Tatălui, adică de
o fiinţă cu Cel Care L-a născut şi Dumnezeu real şi cu adevărat. Iar
dacă, după părerea ta, nu este din fiinţa lui Dumnezeu-Tatăl şi nu este
Fiu după fire şi Dumnezeu, ne va lipsi şi minunea iubirii Tatălui. Căci
în acest caz a dat o creatură pentru creaturi şi nu pe Fiul adevărat...
Numindu-Se pe sine în chip deschis Fiul lui Dumnezeu, nu voieşte să
lase cuvântul neîntărit, ci îl mărturiseşte prin fapte, ca aducând, ca să
zic aşa, dovada calităţii Sale, să facă mai siguri în credinţă pe
ascultători. Căci nu am fost, zice, trimis după grăitorul de Dumnezeu,
Moise, ca să judec lumea prin Lege, nici nu dau porunci spre a vădi
păcatul, nici nu împlinesc o misiune de slujitor. Ci, vin cu iubirea de
oameni proprie Stăpânului, eliberez pe rob ca Fiu şi Moştenitor al
Tatălui, preschimb în har Legea care osândeşte, dezleg păcatele care
strâng ca nişte lanţuri pe oameni; am venit să mântuiesc lumea nu să
judec” (Ibidem, 2,1, pp. 177-178). Cuvintele Părintelui alexandrin sunt
programatice şi pentru misiunea Bisericii lui Hristos din vremea |
noastră confruntată cu ‘‘arianismul” vremii, care suferă din cauza |

■:j
-------------------------------------_ 8 3 ------------------- ----------- ------

separărilor dintre creştini, a faptului că, chiar pentru unii creştini,

angajaţi In aşa-zise misiuni de evanghelizare, Hristos este doar om, - e
drept, unul de o moralitate deosebită peste care s-a revărsat cu
prisosinţă binecuvântarea Tatălui a indiferenţei faţă de propria
credinţă şi de harul Botezului a multora dintre credincioşii ortodocşi
care sunt doar un număr în ceea ce se numeşte parohia sociologică.
Diferenţele doctrinare dintre creştini sunt, de asemenea, un obstacol în
articularea unei mărturii creştine unitare, vizibile, entuziaste, curajoase
pentru lumea secularizată de astăzi.
Evanghelia a patra relatează pe larg şi despre rolul Duhului
Sfânt în misiunea Bisericii. Capitolele 14-16 constituie o adevărată
teologie a Duhului Sfânt, numit Paracletui, Mângâietorul. Acest nume
indică funcţia rolul, '‘funcţia Duhului în comunitate” (Donald Senior.
op.cit., p. 286). Duhul este Cel care întăreşte, reconfortează, mângâie
pe ucenicii care nu îl mai au Fizic, sensibil pe Hristos lângă ei, în
mijlocul lor, înlocuind prezenţa personală a lui Hristos prin cea
spiritual-perSonală, harico-sacramentală a Duhului, de aceeaşi eficienţă
mântuitoare, teognosică, dătătoare de bucuria unirii mistice cu
Dumnezeu. De altfel, Hristos însuşi fericeşte pe toţi creştinii care în
istoria Bisericii îl vor mărturisi în taina credinţei prin Duhul Său
prezent dinamic şi transfigurator în intimitatea persoanei proprii prin
har: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (20,29). în absenţa
sensibilă a Fiului întrupat, prezent cu Tatăl şi cu Duhul prin energia
dumnezeiască veşnică în cei credincioşi, “Duhul susţine aceeaşi relaţie
dătătoare de viaţă de care s-au bucurat ucenicii în timpul slujirii
pământeşti a lui Hristos. Aceasta este lucrarea crucială care îl
îndreptăţeşte pe Iisus să vorbească despre faptul că Tatăl trimite
Mângâietorul să fie cu comunitatea (14,16). Duhul trimis de către
Tatăl face pentru comunitatea post-pascală ceea ce a făcut lisus pentru
ucenicii Săi. Astfel Mângâietorul este «cu» ucenicii, îi «învaţă», îi
«călăuzeşte» (14,26; 16,23), le revelează mesajul Tatălui şi intră în
confruntare profetică cu lumea care nu crede” (16,8-1 )(Ibidem, p.
287). Prezenţa Duhului şi eficienţa Sa nu este doar o locotenenţă a
Fiului întrupat. Mai mult, prezenţa Duhului îmbogăţeşte comunitatea
post-pascală printr-o înţelegere mai amplă, mai profundă şi mai tainică
a cuvintelor lui Hristos prin actul esenţial de aducere-aminte şi
intensificare a realţiei spirituale, a comuniunii cu Iisus cel înviat, prin
mărturia personală şi comunitară a celor credincioşi. Astfel, teognoşia
 84

şi mărturia celor ce cred, prin prezenţa şi lucrarea Duhului se

constituie în "experienţa misionară a comunităţii”(/Wdewi) în credinţă,
iubire şi slujire de o manieră existenţială ce reflectă şi deschide spre
Dumnezeu-Iubire în sens ontologic şi dinamic. Credinţa, iubirea şi
slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor sunt porunci, imperative ale
comunităţii răscumpărate, reconciliate cu Dumnezeu iar textele,
scrierile nou-testamentare se adresează celor credincioşi care cxperiazâ
aceste realităţi spirituale în comunitatea eclesială din lume şi mai
presus de lume în acelaşi timp. Creştinii chemaţi să dea mărturie
despre Hristos în Duhul Sfânt, posesori ai scrierilor apostolice adresate
lor, ca unii care le înţeleg sensul prin cunoaşterea şi iubirea lui
Dumnezeu sunt datori să anunţe, să proclame tuturor oamenilor acest
adevăr al lui Dumnezeu experiat în iubire cunoscătoare în relaţiile din
propria comunitate, lumii care dacă nu crede este rea .moral, spiritual,
nereconciliată, nemântuită prin har. Textele nou-testamentare sunt
scrise pentru creştini, pentru cei care cred în Hristos. Autorii lor nu fac
o demonstraţie istorică sau raţională despre existenţa lui Dumnezeu, ci
narează evenimentul mântuitor supranatural, dumnezeiesc, real în
perspectivă istorică şi adevărat epistemologic prin întărirea speranţei şi
credinţei comunităţilor în condiţia lor din lumea ostilă, în viziunea
ioaneică, lui Dumnezeu. Cu toate acestea adevărul lui Dumnezeu este
universal, se adresează tuturor oamenilor de pretutindeni şi
dintotdeauna fiind singurul adevăr spiritual şi mântuitor pentru aceştia
în existenţa lor mundană, adevăr al vieţii ca eternitate prin înviere. De
aceea, lumea trebuie evanghelizată, iar comunitatea creştină. Biserica
lui Hristos locală şi în universalitatea ei are o dimensiune şi o vocaţie
misionare. Astfel, puterea Bisericii este iubirea şi adevărul ei care este
şi vine permanent de la Dumnezeu. Aşa cum afirmă părintele Iustin
Popovici, “în Biserică «însuşi Adevărul» mărturiseşte despre sine
însuşi, dar mărturisesc despre el şi martorii Adevărului. Domnul
Hristos este Adevărul însuşi, iar martorii adevărului sunt Apostolii,
Sfinţii şi toţi credincioşii. De fapt, Biserica nu este nimic altceva decât
o neîncetată mărturie despre Hristos, Dumnezeu şi Mântuitorul lumii şi
al omului, căci în ea trăieşte şi lucrează neâncetat Dumnezeul-Om,
Hristos, şi cu El toate desăvârşirile dumnezeieşti dimpreună cu toate
puterile dumnezeieşti” (Epistolele Sfântului lom Teologul. Comentariu,
traducere Sabin Preda, Cornel Coman, Editura Bizantină, Bucureşti,
1998).
 - 85 — ----------------------------------- --------------------------------------------------------

Sf. Ioan este Teologul iubirii divine, cel care numeşte pe

Dumnezeu, pe care L-a cunoscut în Hristos şi în Duhul Său,
Mângâietorul, în experienţa mistică şi cea mărturisitoare şi misionară!
Iubire (I Ioan, 4,8). De aceea, creştinii au vocaţia să dea mărturie
despre iubirea de Dumnezeu, deoarece ei sunt din Dumnezeu prin
iubire. Astfel, “iubirea este deopotrivă putere făptuitoare
dumnezeiască ce face să ne naştem din Dumnezeu şi ne face fii ai lui
Dumnezeu. Dumnezeu este iubire şi. de aceea, iubirea este puterea
făptuitoare făcătoare de dumnezeire, putere îndumnezeitoare. Dacă
iubirea impregnează fiinţa omenească, o îmbibă cu puterile
dumnezeieşti ce fac să renască fiinţa omenească şi o preface într-o
fiinţă nouă, o inimă nouă, o minte nouă. o viaţă nouă. Atunci toate
gândurile sunt din Dumnezeu, ca şi toate simţirile şi faptele, şi acestă
fiinţă înnoită II cunoaşte 'pe Dumnezeu într-un fel nou. cel mai
adevărat şi cel mai convingător. Doar o asemenea unire adevărată şi
organică cu Dumnezeu, pe care o căpătăm când ne naştem prin iubire
din Dumnezeu - doar această naştere ne poate aduce adevărata
cunoştinţă de Dumnezeu. Dacă omul nu se naşte prin iubire de
Dumnezeu nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu; dar dacă nu-L cunoaşte
pe Dumnezeu, nici nu-L poate recunoaşte. Pentru că Dumnezeu este
iubire, iubirea ne leagă, ne apropie duhovniceşte şi ne uneşte cu toate
făpturile lui Dumnezeu - şi, mai întâi, cu oamenii. Cel ce îşi iubeşte
fratele II are pe Dumnezeu. îl cunoaşte pe Dumnezeu, căci se naşte din
Dumnezeu. Cel ce nu-şi iubeşte fratele nu-L are pe Dumnezeu, nu-L
cunoaşte pe Dumnezeu, nu vede în oameni fiinţe dumnezeieşti, fiinţe
după chipul lui Dumnezeu, căci nu este născut din Dumnezeu”
(lbidem^ pp. 79-80). Aşadar, mărturia, experienţa misionară creştină se
înscrie în cercul iubirii, unde naştere din Dumnezeu, cunoaştere şi
recunoaştere a Sa până şi în făpturi şi în evenimente istorice au ca
temei pe Dumnezeu-Iubire, Dumnezeu trimite pe Fiul şi pe Duhul Său
în lume pentru a întemeia Biserica, comunitatea sfinţilor, a celor
învăţaţi şi sfinţiţi de Dumnezeu pentru a da mărturie despre El, pentru
ca toţi oamenii în libertate să-L cunoască şi să-L iubească pentru a se
înscrie pe spirala ascensională a itinerarului spiritual cu Dumnezeu,
scopul existenţei, al vieţii lor. Prin Biserica Sa, Dumnezeu ne trimite
pe Fiul şi pe Duhul Său pentru ca pe noi oamenii să ne trimită spre
Sine, ca împărăţie a Sa, în timp şi eternitate.
Sfântul Pavel, considerat “primul misionar şi primul teolog
creştin (David Bosch, op.cit,, p. 163), datorează opera sa teologică şi

. \j[ t fLtxi
--------------- — ------------------------------------- 86 —

lucrarea misionară evenimentului întâlnirii minunate cu Hristos pe dai mul

Damascului, Hristos care din duşmanul de moarte al iudaismului, în
viziunea iniţială a lui Saul din Tars, devine central vieţii, al Universului
întreg. Sfântul Apostol Pavel are o conştiinţă apostolică şi misionara
exemplare, invitând la concordanţă deplină între viaţa morală proprie şi
exigenţele Evangheliei lui Hristos. Motivaţia misionară în viziunea paulină
este iubirea lui Dumnezeu (II Corinteni, 5), iar angajarea misionară are o
dimensiune liturgică, sacerdotală şi sacrificială (Ibidem, p. 184) în vederea
reconcilierii tuturor cu Dumnezeu în Hristos lisus.
Sfântul Pavel aduce o corecţie speranţei eshatologice a Bisericii
primare valorizând timpul şi lucrarea Bisericii, manifestarea
anticipată a împărăţiei lui Dumnezeu” şi “loc al celebrării vieţii celei
noi în prezent” (Ibidem, p. 192).
Viaţa misionarului este o viaţă în Hristos prin purtarea în trup
a omorârii Lui ca “şi viaţa lui lisus să se arate în trapul nostru (II
Corinteni, 4,10), iar acest model trebuie extins la toţi oamenii care, aşa
cum sunt morţi în Adam, sunt vii în Hristos cel înviat. Capitolele din
Epistola către Romani 9-11 exprimă concepţia misionară a Sfântului
Apostol Pavel şi relaţia strânsă cu teologia sa, fiind “un document al
istoriei misiunilor, orientat către viitor" (Ibidem, p. 215).
Sfântul Apostol Pavel redă dimensiunea ontologică a credinţei
în Dumnezeu prin care omul se defineşte, în autenticitatea condiţiei
sale în lume, ca unul care primeşte cuvântul de la Dumnezeu,
cunoaşterea prin Revelaţie; “Aproape de tine este cuvântul, în gura ta
şi în inima ta”, adică cuvântul credinţei pe care îl propoveduim. Ca de
vei mărturisi cu gura ta că lisus este Domnul şi vei crede în inima ta că
Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi te vei mântui. Căci cu inima se
crede spre dreptate iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Romani,
10, 8-1Q). Evanghelizarea şi mărturia au astfel o valoare soteriologică.
De aceea, paradigma misionară paulină este de o bogăţie copleşitoare,
o teologie şi o misiune creştină a timpului său, iar misiologia
contemporană, într-o “fuziune de orizonturi” (H.G. Gadamer), are
datoria să “prelungească logica teologiei şi a misiunii Sfântului Pavel
într-un mod creator, în circumstanţele actuale, care sunt în multe
privinţe diferite de ale sale” (David J. Bosch,^ op.cit., p. 22 ).
Elementele, ideile-forţă ale teologiei misionare a Sfântului Pavel pot ti
clasificate după cum urmează:
 8 7 ---------------- -- ------------------- — -------------

a) Biserica este comunitatea nouă în care membrii ei sunt în

raporturi frăţeşti, iar legea comunităţii este iubirea şi într-ajutorarea;
b) deşi misiunea creştină se desfăşoară în lipsuri şi suferinţă ea
este fortificată de Hristos care asigură triumful Bisericii întru jertfă <II
Corinteni, 12, 9-10);
c) scopul misiunii creştine constă în propoveduirea
Evangheliei, în împărtăşirea de harul mântuirii prin Duhul lui Hristos
spre ieconcilierea cu Dumnezeu şi cu semenii. Biserica constituie
manifestarea noii creaţii şi, de aceea, comunitatea creştină şi lucrarea
ei misionară trebuie înţelese şi intim legate planului cosmic şi istoric al
lui Dumnezeu de mântuire a lumii (Ibidem, p. 238).
Esenţială pentru misiune, în perspectiva subiectului misiunii,
este credinţa personală în lisus Hristos mort şi înviat pentru mântuirea
lumii, o confesiune, o mărturisire făcută pe temeiul relaţiei cu Hristos
în iubire şi experienţă spirituală.
t Apostolul neamurilor a lăsat Bisericii cele 14 epistole care nu
sunt texte misionare în sens strict”, ci corespondenţa pastorală a
autorului care răspundea la problemele pastorale particulare ale unei
comunităţi creştine (Donald Senior, op.cit., p. 162). Cu toate acestea,
această corespondenţă are un caracter “public şi universal”, majoritatea
epistolelor fiind scrise în perioada “lucrării misionare cele mai
dinamice a Apostolului (Ibidem, p. 163). Predica şi scrisul său sunt
conforme Tradiţiei (I Corinteni, 11,23; 15,3), misiunea sa este
autentică, având acordul, aprobarea autorităţii Bisericii, a Apostolilor.
Teologia misionară a Sf. Pavel este coextensivă viziunii sale creştine
totale care s-a structurat şi cristalizat după întâlnirea minunată cu
Hristos pe calea Damascului. Academismul formaţiei sale rabinice a
fost bulversat de inopinatul eveniment de pe calea Damascului.
Erudiţia sa teologică a fost nevoită să insereze după extaz şi reflecţie
anahoretică pe Hristos care a devenit centrul de neclintit al credinţei şi
propoveduirii sale.
Evreu şi cetăţean roman, educat în tradiţia religioasă rigoristă
a poporului său, dar deschis modelelor culturale consacrate în epoca
elenistică, filosofiei stoice sau cultelor de mistere, Sf. Pavel este şi
rămâne fidel în mod absolut lui Hristos care i-a apărut -ophthe - (I
Corinteni, 15,8) în experienţa de natură vizionară care stă la temelia
vocaţiei sale, greu de înţeles pentru exegeţi, şi care a determinat o
 88
schimbare radicală în viaţa sa. Ruptura dintre Biserică şi templul
ebraic nu era încă decisivă, oficializată în momentul viziunii sale, dar
cu toate acestea Sf. Pavel se va distanţa de coreligionarii săi care l-au
persecutat apoi toată viaţa. Experienţa Damascului este “o revelaţie’'
petrecută în interioritatea tainică. în sufletul ales de Dumnezeu direct,
de o manieră specifică profetismului ebraic, de data aceasta ales de
către Fiul întrupat, răstignit şi înviat, pentru a propovedui Evanghelia
celor care nu au văzut şi auzit de Hristos. înseşi cuvintele greceşti a
vedea şi a apărea în formă activă şi pasivă, "am văzut - eoraka - (1
Corinteni, 9,1) şi ‘‘m-i s-a arătat” - ofihe - (15,88) desemnează, indică
o experienţă extatică şi vizionară de natură instructivă, informativ -
formatoare totodată, pe care apostolul o primeşte şi o consideră, o
apreciază ca adevărată, ca lucrare divină prin care Dumnezeu Însuşi îi
confirmă că Iisus Hristos este Fiul Tatălui, răstignit, mort şi înviat
pentru reconcilierea Acestuia cu umanitatea căzută în păcat. Astfel,
teologia misionară a Sf Pavel nu a fost "o construcţie abstractă
atârnând de un principiu universal, ci o analiză a realităţii provocate de
o experienţă iniţială care a dat apostolului o nouă viziune despre lume
(Donald Senior, op.cit., p. 171).
Această viziune este concentrată în textul din epistola către
Romani (3,21-30): “Dar acum, în afară de de Lege, s-a arătat dreptatea
lui Dumnezeu, fiind mărturisită de Lege şi de profeţi. Dar dreptatea lui
Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos. pentru toţi şi peste toţi cei
ce cred, căci nu este deosebire, fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de
slava lui Duqjnezeu; îndreptându-se în dar, cu haru! Lui, prin
răscumpărarea cea în Hristos Iisus, pe care Dumnezeu L-a rânduit (jertfă
de) ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, ca să-şi arate dreptatea Sa
pentru iertarea păcatelor celor mai înainte făcute...”. Iisus Hristos este
Mesia cel aşteptat, Persoană istorică, prin care Dumnezeu a realizat
planul Său din veşnicie de mântuire a lumii. Experienţa Damascului a |
făcut din Sf. Pavel care a conştientizat vocaţia sa misionară şi apostolică |
pe parcursul întregii sale vieţi ulterioare, un "ambasador pentru Hristos”
şi un “slujitor al reconcilierii" (Ibidem, p. 181).
Chemarea apostolului se înscrie în logica chemării lui
Dumnezeu pentru anunţarea voinţei Sale către întregul popor al lui
Dumnezeu, de data aceasta întreaga lume, creaţia lui Dumnezeu
răscumpărată obiectiv şi virtual prin sacrificiul lui Hristos. Sf. Pavel
 89

leagă misiunea sa pentru Hristos şi Biserica Sa, apostolatul său, de

chemarea profetică a lui lsaia şi Ieremia ( Romani, 1,1; Isaia, 49,1;
Ieremia, 1,5; Galateni, 1,15). Totodată, slujirea sa este un act
sacerdotal prin care aduce pârga neamurilor ofrandă bine plăcută lui
Dumnezeu sfinţită prin Duhul Sfânt (Romani, 15,16). Datoria lui este
aceea de răspândi, de a semăna cunoştinţa lui Dumnezeu, cuvântul
Sau, “ca de la Dumnezeu. înaintea lui Dumnezeu, în Hristos” (II
Corinteni. 2,17). El este slujitorul lui Hristos prin care oamenii sunt
chemaţi să creadă (I Corinteni. 3,5) şi iconom al tainelor lui Dumnezeu
(4,1). Cuvântul, propoveduirea sa este însoţită de darul vindecării şi de
alte semne şi minuni, iar iubirea creştină nu constă doar în experienţa
interioară a bucuriei întâlnirii cu cel iubit, ci se manifestă şi concret,
comunitar prin facere de bine, ajutor pentru cei aflaţi în lipsuri şi
suferinţă, “ajutoarele pentru sfinţi” (16,1).
Mesajul misionar paulin este mereu actual şi în orice situaţie el
poate fi interpretat spiritual, existenţial, reflectând datoria personală de
întoarcere iminentă la Dumnezeu, de a avea mintea, gândul - nous -
lui Hristos (2,16).
Omul din lume, tentat de atracţiile exercitate de “idolii”
acesteia, “adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la
idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări,
eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi altele asemenea acestora”
(Galateni,5,19-21), este chemat la eliberare spirituală prin Hristos,
acceptând şi înţelegând suveranitatea Sa absolută. Astfel, exigenţa ca,
“în numele lui Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al
celor pământeşti şi al celor de desubt. Şi să mărturisească toată limba
că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filipeni,
2,10-11), este perfect valabilă astăzi în contextul autonomiei valorilor,
al relativizării caracterului absolut, revelat al credinţei creştine prin
valorizarea în spaţiul creştin a altor religii şi noi mişcări religioase, al
globalizării ce tinde să absolutizeze ordinea materială nu cea spirituală
a existenţei. Mântuirea lumii, sensul ontologic şi existenţial al omului
este dat de Hristos, care devine centrul vieţii spirituale a omului: “M-
am răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăieşte în mine” (Galateni, 2,20).
Sensul vieţii omului în plan spiritual, prin care de fapt acesta
se defineşte în primul rând ca fiinţă umană, este acela de a cunoaşte pe
— ----------------------------------------------------- 90 “ i

Dumnezeu şi a f i cunoscut de Dumnezeu. Dumnezeu poate fi cunoscut

din observarea şi contemplarea creaţiei (Romani. 1,18-23) dar, mai
ales, din evenimentele istoriei mântuirii cu finalitate soteriologică. In
perspectivă umană, Dumnezeu poate fi cunoscut prin credinţa în El şi
cei pe care Acesta i-a trimis în lume pentru ca oamenii să-L cunoască
şi. mai ales, prin credinţa în Hristos, Fiul Tatălui întru Care “locuieşte
trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni. 2,9). A fi cunoscut de
Dumnezeu înseamnă a fi chemat, ales, glorificat de către Dumnezeu, a
fi în comuniune cu El în experienţa teognosică a iubirii, dar al Duhului
lui Hristos.
Pentru ca omul să cunoască şi să fie cunoscut de Dumnezeu
este necesară predica, anunţul kerigmatic esenţial, evanghelizarea,
anume că "Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; Şi că
a fost îngropat şi că a înviat a treia zi” (I Corinteni. 15.3-4). Pentru
omul, ontologic relaţional Lui Dumnezeu prin creaţie, a fi mântuit, a
avea un sens în viaţă dincolo de, uneori, absurdul sau nesemnificaţia
aparentă a existenţei sale în lume, de moarte, reprezintă tot o exigenţă
ontologică şi existenţială. Dumnezeu-Iubire vine în întâmpinarea
acestei dorinţe ontologice umane prin Hristos, Unul dintre oameni,
însă fără de păcat, cu cuvintele Sale dumnezeieşti mângâietoare şi cu
puterea Sa divină, cu harul Său ce ridică pe om din păcat şi moarte
pentru a-i oferi viaţa adevărată, aceea în comuniune cu Dumnezeu. De
aceea Apostolul are datoria de a proclama acest adevăr anunţat în
limbajul Reveleţiei, cuvintele lui Dumnezeu înveşmântate în cuvintele
limitate ale omului şi incapabile să redea totalitatea voinţei şi lucrării
tainice divine. Aceste cuvinte exprimă actele divine mântuitoare, sunt |
adresate omului, sunt compatibile şi vin în întâmpinarea aspiraţiilor J
sale spirituale, ale dorinţei sale după Dumnezeu; “Dar ce zice |
Scriptura? Aproape de tine este cuvântul, în gura ta şi în inima ta, - |
adică cuvântul credinţei pe care îl propoveduim. Că de vei mărturisi cu |
gura ta că Iisus este Domnul şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a |
înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre f
dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuiri” (Romani, 10,8-10). J
Cuvântul Evangheliei se adresează tuturor, este pentru toţi oamenii, |
are o destinaţie universală: “Căci nu este deosebire între iudeu şi elin, |
pentru că Acelaşi este Domnul tuturor. Care îmbogăţeşte pe toţi cei ce- 1
L cheamă. Căci oricine va chema numele Domnului se va mântui”
 91

(10,12-13). Pentru ca oamenii să cunoască pe Dumnezeu este absolut

necesară existenţa şi lucrarea misionarilor, a trimişilor pentru a vesti
Evanghelia, pentru ca oamenii sa audă adevărul lui Dumnezeu,
adevărul mântuirii lor, a iubirii lor de către Dumnezeu: “Dar cum vor
chema numele Aceluia în care încă nu au crezut? Şi cum vor crede în
Acela de care nu au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor? Şi cum
vor propovădui de nu se vor trimite? Precum este scris: Cât de
frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc
cele bune!... Prin urmare credinţa este din auzire, iar auzirea prin
cuvântul lui Hristos" (10,14-17). întrebările retorice ale Sf. Pavel se
înscriu perfect în logica evanghelizării, a datoriei sacre şi a misiunii
Bisericii de a face pe Hristos cunoscut lumii, inclusiv oamenilor de
astăzi, dintre care mulţi caută răspunsuri spirituale pe alte căi decât cea
arătată de Hristos şi Biserica Sa. Oamenii cred prin ascultarea
cuvintelor Evangheliei propoveduite de Apostoli şi, apoi, de urmaşii
lor, episcopii şi preoţii Bisericii, ierarhia sacramentală a acesteia. De
aceea, apostolul recomandă ca “preoţii care îşi ţin bine dregătoria, să
se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu
cuvântul şi învăţătura. ..Vrednic este lucrătorul de plata sa” (I Timotei,
5,17-18).
Epistolele Efeseni şi Coloseni prezintă eclesiologia paulinâ. în
viziunea paulină, Biserica “este calea şi semnul misiunii cosmice a lui
Hristos de mântuire a lumii” (Donald Senior, op.cit., p. 191). Biserica
este “împlinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni, 1,23). Hristos
este atât Capul Bisericii cât şi Domnul întregului univers. De aceea,
Evanghelia este cuvântul de mântuire şi viaţă în Hristos al lui Dumnezeu
pentru toţi oamenii, iar misiunea Bisericii în istoria post-pascală, de la
Cincizecime la Parusie, are ca scop încorporarea sacramentală prin
cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu a oamenilor în Trupul mistic al lui
Hristos: “Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea
din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos” (2.20; I Petru, 2,4-5).
Strategia misionară a apostolului constă în implantarea Bisericii în
marile centre ale lumii vremii sale ca de acolo Mireasa lui Hristos să
radieze strălucirea şi frumuseţea sa în toate zările, integrând cât mai
mulţi oameni pentru a face din ei, Trupul lui Hristos.
Biserica lui Hristos este una pentru că unul este Capul ei, una
este Revelaţia Iui Dumnezeu exprimată de teologia Bisericii ca
 92

învăţătura cca dreaptă şi mântuitoare, unul este Botezul, una este

Euharistia, Cina tainică a unirii cu Hristos prin Trupul şi Sângele Său
(Efeseni, 4,4-6; 1 Corinteni, 10,16-17; Galateni, 1,6-12). De aceea, o
exigenţă esenţială pentru misiunea creştină este cea a păstrării unităţii
Bisericii, pentru că Hristos este unul şi unul, logic şi ontologic, este şi
Trupul Său alcătuit din toţi cei care cred şi îl mărtusisesc ca Dumnezeu
(I Corinteni, 12,4-31; 3,4-11).
Cunoscut ca misionar prin excelenţă, un geniu misionar al
tuturor timpurilor, Sf. Pavel, "cel mai mare din câţi s-au pus vreodată în
slujba Bisericii” (Pr. Sabin Verzan, Sfântul Apostol Pavel, Bucureşti,
1996, p. 8), sugerează anumite principii misionare, aplicabile în contexte
istorice din cele mai diverse, inclusiv cel de astăzi.
1. Dorinţa Sf. Pavel este de a fi în cât mai multe locuri, de a
întemeia cât mai multe comunităţi, mai ales în inima marilor metropole
pentru ca Evanghelia să fie auzită de personalităţi politice, culturale,
care, atrase de adevărul dumnezeiesc să se convertească la Hristos, să
devină membre ale Bisericii. Eventualul eşec nu-1 descurajează, dar
suferă interior, deoarece unii ca aceştia refuzând pe Dumnezeu se
refuză pe ei înşişi, nu se cunosc cu adevărat pe ei înşişi. 2. Sf. Pavel,
în lumea religioasă a vremii sale, deşi aducea un mesaj tulburător,
inimaginabil pentru cei mai mulţi, incredibil, avea capacitatea şi
inteligenţa de a lega noua învăţătură de alte credinţe religioase din
terenul de misiune, într-un proces de incipientă aculturaţie. Credinţele
vechi nu erau negate frontal, ci li se arătau limitele, neîmpliniea.
Relevam în acest sens este dialogul cu filosofii greci din Areopagul
Atenei care, în buna cuviinţă de a glorifica toate divinităţile posibile şi
din dorinţa sinceră de a nu rămâne datori cumva vreuneia, conştienţi
de limita cunoaşterii umane, au înălţat o statuie şi “Dumnezeului
necunoscut” pe care Sf. Pavel îl identifică cu Hristos cel înviat. De
fapt, Acesta este şi unicul Dumnezeu la care voia Sf. Pavel să-i
convertească pe toţi închinătorii la false divinităţi. Acesta este un
principiu valabil permanent, cu atât mai mult în context ecumenic,
când fiecare este fidel propriei credinţe, eventuale convertiri la drepta
credinţă de exemplu trebuind făcute fără triumfalism, ci cu smerenie şi
cu durerea separării creştine. Referinţele la cultura vremii din Fapte
(“în El trăim, ne mişcăm şi suntem” 17,28 - din Epimenide,
contemporan cu Solon, aprox. 640-560 î.Hr; “Căci al Lui neam
suntem” - Aratus din Cilicia, sec, IV î.Hr. şi stoicul Cleantes, 263-
-------------------------------------— 93 ------------------------------ ----------
232) sunt un model pentru referinţe teologice la cultura locală în care
poate ti exprimat adevărul Evangheliei în sinteze creatoare atractive
pentru sensibilitatea elitelor culturale. Cultura locală este un vehicol
lingvistic prin care este necesar a fi contextualizat adevărul universal
al Evangheliei, prin adaptare la specificul local, cu fidelitate totală faţă
de Hristos şi Biserica Sa.
3. Efortul şi străduinţa de a predica Evanghelia cu sinceritate,
cu devotament şi disponibilitate integrale pentru adevărul lui Hristos
pentru ca oamenii să ţie eliberaţi de păcat, de rău, caracterizează
misionarismul paulin: “îndemnul nostru venea nu din rătăcire, nici din
gânduri necurate, nici din înşelăciune, ci după cum am fost socotiţi
vrednici de Dumnezeu ca să ni se încredinţeze Evanghelia, aşa vorbim,
nu căutând să plăcem oamenilor, ci lui Dumnezeu care ne încearcă
inimile. Căci niciodată nu ne-am arătat cu cuvinte de linguşire, după
cum ştiţi, nici cu ascunse porniri de lăcomie. Dumnezeu îmi este
martor. Nici nu am căutat mărire de la oameni, nici de la voi, nici de la
alţii, deşi puteam să fim cu greutate, ca Apostoli ai lui Hristos. Noi
ins'1 am fost blânzi în mijlocul vostru, aşa cum o doică îngrijeşte pe fiii
săi” (I Tesaloniceni, 2,3-7). Aşa cum subliniază un exeget,
“sinceritatea a fost puntea de aur pe care a întins-o Apostolul peste
abisul neîncrederii pe care l-au deschis în suflete propoveduitorii atâtor
doctrine false, propoveduitori care urmăreau adesea numai recoltarea de
aplauze ieftine şi interese personale” (Pr. Prof. Sofron Vlad, Principii
misionare şi sociale in Epistolele Sfântului Apostol Pavel, în “Studii
Teologice”, nr. 7-8/1955, p. 290). Principiul este tot aşa de valabil astăzi,
în contextul post-ideologic dar confuz, tulbure, secularizat în parte, când
asistăm la emergenţa unei pseudo-religiozităţi de natură ocultă,
neognostică ce se insinuează rafinat în conştiinţe slabe, la oameni fără
discernământ spiritual.
4. Sf. Pavel a fost un adevărat părinte, iubitor, plin de grijă, de
solicitudine, al membrilor comunităţilor înfiinţate prin misiunea sa şi
născuţi “prin Evanghelie în Iisus Hristos” (I Corinteni, 4,15).
Sentimentul cald, iubirea spirituală cea mai pură faţă de păstoriţii săi
este exprimată de dorinţa sa intensă ca toţi fiii săi după har să ajungă
“la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la statura
bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii Iui Hristos”
(Efeseni, 4,13). Comportamentul său faţă de fiii săi duhovniceşti ţine
perfect seama de diferenţele de vârstă, sociale, ceea ce denotă un profil
r 94

psihologic deosebit al apostolului: “Pe cel bătrân să nu-1 înfrunţi, ci să-

1îndemni ca pe un părinte; pe cei tineri, ca pe fraţi; pe femeile batrane
îndeamnă-le ca pe nişte mame, pe cele tinere ca pe surori, m toata
curăţia” (I Timotei, 5,1-2). Ucenicii sai erau adevăraţii sai copii pe
care el i-a născut în Hristos şi pe care trebuia să-, readucă la ei ca
printr-o nouă naştere. Apostolul compară în repetate rânduri rolul său,
faţă de cei pe care i-a convertit la Hristos, cu rolul unei mame (1
Tesaloniceni, 2.7) sau al unui tată (I Tesalonicem, 2,11). căci el i-a
născut prin Evanghelie în lisus Hristos” (Pr. Vasile Mihoc, Epistola
Sfântului Apostol Pavel către Galateni. Studiu introductiv, traducere
şi comentariu, Bucureşti, 1983, p. 355). Celebrul imn al iubim (I
Corinteni, 13) exprimă cel mai elocvent această iubire ce îşi are
originea în adâncul fiinţial, tainic al iubirii divine, al înălţimii
spirituale la care s-a ridicat apostolul prin asceza personală ce a atras
asupra sa plinătatea darurilor divine şi viziunea slavei cereşti
supraluminoase (II Corinteni, 12,2-4). Aparentele incosecvenţe in
lucrarea sa misionară, în relaţiile sale cu ceilalţi se explica prin aceasta
iubire neţărmurită, articulată la iubirea infinită a Celui răstignit pentru
oameni din dorinţa sinceră de aduce pe toţi la Hristos. “Tuturor toate
m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unu” (I Corinteni, 9,22)
O consecinţă a acestei relaţii părinteşti cu cei convertiţi ai săi a fost
corespondenţa sa trimisă acestora, comunităţilor înfiinţate de el, cărţi
canonice ale Noului Testament, normative pentru învăţătură, morala,
disciplina Bisericii. , .
5. Această adaptabilitate şi disponibilitate a apostolului pentru
o largă diversitate de convertiţi, fiecare cu mentalitatea sa, ancorată în
culturi şi tradiţii dintre cele mai diverse, este dovada, argumentul
incontestabil şi grăitor de la sine despre principiul universalităţii |
Evangheliei. Evanghelia este pentru toate popoarele lumii. Conştiinţa |
misionară a apostolului dă mărturie despre datoria sa de a predica |
Evanghelia tuturor oamenilor, pretutindeni în lume. Lui, datorită ,|
calităţilor sale intelectuale, morale, caracterului său puternic, |
penetrant, i-au fost încredinţate popoarele spre a fi evanghelizate de
către Dumnezeu însuşi, Biserica binecuvântând această lucrare a sa. j
Acest adevăr este exprimat chiar de către apostolul însuşi: “Pavel, rob
al lui lisus Hristos, chemat de el apostol, rânduit pentru predicarea g
Evangheliei lui Dumnezeu... prin care am primit har şi apostolie, ca să j
 io

uduc. in numele Său Ja ascultarea credinţei toate neamurile” (Romani,

15,18; 16,26; Coloscni. 1,23; II Timotei, 4,17).
6. Un alt principiu misionar paulin vizează moralitatea, viaţa
morală a creştinilor prin care ei dau mărturie, în lumea căzută’pradă
păcatului şi prin aceasta diavolului, forţă personală activă şi eficientă
ce luptă evident împotriva lui Dumnezeu şi a omului, antrenându-1 în
întuneric existenţial, despre îndreptarea în Hristos şi locuirea Duhului
Sfânt în fiinţa lor reînnoită prin har. Cine săvârşeşte păcatul răstigneşte
a doua oară pe Hristos care a murit pentru păcatele oamenilor Ceea ce
este caracteristic în privinţa moralităţii la Sf. Pavel. ceea ce reflectă
mentalitatea ebraică şi principiul paralelismului specific acesteia este
concepţia apropiată pariului pascalian, că împlinind poruncile
evanghelice omul este înălţat în sfera spirituală a împărăţiei lui
Dumnezeu, interioară sieşi şi eshatologică totodată. însuşi'trupul
omului este templu al Sfântului Duh" (1 Corinteni, 6,19), iar păcatele
care ofensau în modul cel mai profund şi sensibil rigorismul moral al
apostolului excludeau şi lipseau pe om de vocaţia sa ontologică de fiu
al lui Dumnezeu şi moştenitor cu sfinţii al împărăţiei lui Dumnezeu:
Nu ştiţi, oare, ca nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu?
Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii
nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici
batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu"
(6,9-10). îndemnurile, exortaţiile pauline sunt tot atât de actuale astăzi,
când destui dintre cei care au primit harul Botezului, “se vor depărta
de de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la
învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi care sunt
înfieraţi in cugetele lor” (Timotei, 4,1-2; II Timotei, 3, 1-7).
7. Sf. Pavel. din experienţa sa misionară de o anvergură
impresionantă, în situaţii dintre cele mai diverse, favorabile uneori, dar
de cele mai multe ori nefericite, judecă actele umane prin ochii şi cu
inima iui Hnstos însuşi, avertizând pe slujitorul lui Hristos, pe cel ce
predică Evanghelia, de refuzul categoric al unor structuri osificate,
încremenite in păcat, luptătoare împotriva Duhului Sfânt, pradă
înlănţuirii duhurilor răutăţii. îndemnul său este pentru “lupta cea bună
a credinţei” (I Timotei, 6,12) spre cucerirea, dobândirea vieţii veşnice,
ţelul final şi neclintit, chiar în furtunile cele mai dezlănţuite din viaţa
misionară, pastorală a celui ce călăuzeşte sufletele oamenilor pe calea
-------------------------------------------- 96 --------------------------------------------

cea îngustă şi plină de încercări a împărăţiei. în toate suferinţele,

umilinţele, încercările, primejdiile, chiar de moarte, omul lui Hristos,
misionar şi păstor al Bisericii Sale, este îndemnat la statornicie şi
răbdare, la smerenie, “cu ochii aţintiţi asupra lui lisus, începătorul şi
plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-1, a suferit
crucea" (Evrei, 12,2). Misiunea este calea Crucii, a jertfei pentru
Hristos şi Biserica Sa, Cruce care poate fi în orice context istoric,
cultural, social, politic, pentru unii “nebunie, iar pentru noi. cei ce ne
mântuim, puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni, 1,18). în ceea ce
priveşte situaţia materială, existenţa cotidiană cu exigenţele ei,
apostolul propune ca aceia care propovăduiesc Evanghelia "să trăiască
din Evanghelie” (1 Corinteni, 9,14), modest, smerit, cu bună cuviinţă,
pentru că “iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor” (I Timotei,
6,10). Misionarul, slujitor al Noului Testament (11 Corinteni, 3,6), este
îndemnat să conştientizeze permanent că el este ceea ce este prin
puterea lui Hristos, că slujirea sa este pecetea iubirii lui Hristos a Cărui
putere se desăvârşeşte în slăbiciune (12,9), în vasele de lut slabe ale
oamenilor în care arde flacăra iubirii nestinse pentru Dumnezeu.
 159
religia revelată, absolută. Chiar dintru început nucleul eclesial conţine
plinătatea ce se va manifesta în lume şi în istorie ca Biserică a lui
llnstos. A vedea în Biserica primară o “sectă" este un act de rea
credinţă, de miopie teologică. La un scenariu de genul celui pe care îl
prezentăm în continuare teologul creştin nu poate răspunde decât cu un
"Nu" decisiv.
"Sunteţi un antropolog roman la începutul primului secol al
erei noastre. Anchetatorii semnalează un fel de sectă mesianică iudaică
nomadă prin Palestina care era cât pe ce să dispară la Ierusalim. Şeful
său a fost într-adevăr crucificat pentru răzvrătire. Grupul nu are
ierarhie bine stabilită şi pare momentan divizat în două fracţiuni, una
în jurul unui oarecare Pavel, cealaltă la Ierusalim în jurul unui oarecare
iudeu numit Iacob. Nici un fel de doctrine scrise nu există, ci doar o
tradiţie orală relatând miracole, pe care le-ar fi făcut întemeietorul -
nimic foarte original.
Care sunt pronosticurile voastre faţă de un grup, legat de
tulburările sodio-politice ale lumii iudaice a epocii? Poate dura mult
timp? Care vi se par a-i fi şansele de supravieţuire?’’ (Anson D, Shupe,
Six Perspectives ou New Religions: A Case Study o f Approach, New-
York. Toronto, Edwin Mellen Press, 1981, la J.F.Mayer, Les Sectes,
Cerf. Paris, 1987, p. 16). O astfel de problematizare vine dintr-un
mediu paralel Bisericii, fără înţelegere teologică, practică şi experienţă
eclesială, care nu surprinde esenţa creştinismului, dumnezeirea
acestuia, a Bisericii care actualizează pentru oameni în istoria acestora,
prin crucificare spirituală cu Domnul ei, calea lui Hristos, a iubirii, a
jertfei pentru mântuire şi înviere.

5.3. Misiunea Bisericii Patristice şi a celei Ortodoxe

în extinderea şi lucrarea ei în lume, în perioada post-

apostolică, în epoca patristică şi până astăzi. Biserica, actualizând
Revelaţia scripturistică şi având prezent şi eficient soteriologic în
structura ei pe însuşi Dumnezeu prin harul Său, moşteneşte conştiinţa
de a fi poporul lui Dumnezeu, de a fi orizont al comuniunii oamenilor
cu Treimea de Persoane divine spre sfinţire, transfigurare pentru
înviere şi viaţa veşnică. Chiar dacă, aşa cum spune J. Meyendorf, nu a
existat în teologia patristică şi bizantină un tratat clasic de eclesiologie.
 160

Scriptura, Tradiţia, Tainele, cultul, canoanele ilustrează şi conturează

dimensiunea eclesială în complexitatea şi inefabilul ei. coextensiv
absolutului divin ce se manifestă şi străluceşte în ea. Realitatea
Bisericii în istoria oamenilor prin actualizarea ei dinamică ca dar al lui
Dumnezeu Care este prezent în comunitatea celor ce II iubesc,
împlinind poruncile Sale, pentru cunoaşterea de sine prin cunoaşterea
lui Dumnezeu, constituie aspectul misionar al creştinismului. Biserica
este misionară în însăşi fiinţa ei. Aşa cum arată B. Bobrinskoy, “ea nu
este întâi Biserică şi apoi misionară. Aceasta ar putea părea
surprinzător în măsura în care noi înţelegem misiunea ca o acţiune.
Dacă misiunea este numai o lucrare, o activitate a Bisericii, trebuie ca
mai întâi să existe Biserica, pentru a putea mărturisi. Dar noi vedem
că, din ziua Cincizecimii, mărturia credinţei face parte chiar din esenţa
vieţii creştine. Există deci o ambivalenţă în concepţia despre misiune
în Biserică. Pe de o parte, vrem să vorbim despre Biserică în sensul
unei entităţi, al unei realităţi mistice existând ca Trup al lui Hristos, ca
despre o permanenţă, ceva stabil, ca o Mireasă văzută cu chipul mereu
tânăr. Pe de altă parte, există mărturia misionară. Aceasta s-a
manifestat divers de-a lungul anilor, cu perioade de înflorire şi cu
perioade de descreştere, cu vremuri de activitate şi vremuri de
strâmtorare, când Biserica, în faţa persecuţiilor, căuta cu precădere să
supravieţuiască. Dar pe plan fenomenologic, unde se află misiunea
Bisericii când scopul său primordial este de a supravieţui? Desigur,
miezul lucrurilor nu se află aici. Trebuie spus că prin natura sa,
Biserica este comunitară, ea este misionară” (Ibidem, p. 133-134).
Principiul misionar al Ortodoxiei constă în “pacificarea poporului şi
creştinarea lui”,în instaurarea unei societăţi “ce tinde să devină
creştină” aspect ce decurge din dinamica însăşi a creştinismului ce
îmbisericeşte viaţa (Ibidem, pp.134, 136). Comunitatea locală, parohia
şi mănăstirea, în comuniune şi sub autoritatea episcopului, semn al
prezenţei lui Hristos şi a unităţii acesteia în Hristos, au tocmai acest
rol, de a instaura între oameni, prin cei credincioşi lui Hristos, duhul
de pace care înseamnă ascultarea de Duhul lui Dumnezeu, ale cărui
roade sunt curajul mărturiei, credinţa care elimină alienarea şi
anxietatea, generozitatea prin detaşarea de sine şi lepădarea de egoism
şi egocentrism, asumarea cu iubire şi responsabilitate întru libertate a
Crucii lui Hristos, viaţa jertfelnică teoforă, ce evidenţiază prezenţa lui
------------ ,6, ------------------------ -------------- —
Hristos însuşi în cei care îl mărturisesc, spre întruparea tainică a Sa în
inima fiecărui creştin cu valenţe teofanice pentru lume.
De-a lungul secolelor, Biserica a fost înţeleasă de teologia
creştină, de poporul dreptcredincios ca această comuniune a oamenilor
cu Dumnezeu, ca Trup al lui Hristos şi Templu al Duhului Sfânt,
orizont al acţiunii energiilor divine, a harului, pentru sfinţirea şi
îndumnezeirea oamenilor şi, în acelaşi timp, loc al comunicării, al
solidarităţii şi compasiunii, al intr-ajutorării oamenilor, Biserica este
noua alianţă a lui Dumnezeu cu poporul Său, Noul Israel ales de
Dumnezeu prin Hristos şi sfinţit de Duhul Sfânt pentru a da mărturie
despre mărirea lui Dumnezeu în lume. “Eclesiologiile implicite" ale
Noului Testament şi-au găsit formulare teologică şi expresia mărturiei în
toate comunităţile creştine care au fost transplantate, “butăşite”
(Tertulian, Yves Congar) peste tot în lume. prin transmiterea a ceea ce le
structurează, anume, o mărturisire de credinţă, ritul baptismal, adunarea
euharistică, un set de texte cu autoritate canonică, reguli de organizare
(Histoire des Oogmes, sous la direction de Bemard Sesbolle, Les signes
du salut, voi. III. Desclăe, Paris, 1995, p. 353). Conştiinţa eclesială a
creştinilor este legată întotdeauna de persoana lui lisus Hristos mort şi
înviat pentru “sfinţi”, pentru cei care răspund prin luarea crucii chemării
Sale iubitoare şi mântuitoare. Această conştiinţă eclesială este reflectată
de vechi scrieri creştine: (.Epistola către Diognet, V-VI - "Ceea ce este
sufletul pentru trup, aceasta sunt creştinii pentru lume"; Păstorul lui
Herma, 8,1 - “Lumea a fost creată pentru Biserică"; Ignatie al Antiohiei
este primul scriitor creştin care dă mărturie despre catolicitatea,
universalitatea Bisericii; Biserica este comuniunea tuturor celor botezaţi,
a celor ce participă la Euharistie, având în centru pe episcop, cu cele
cereşti, cu Dumnezeu. Prin Taine şi, mai ales prin Euharistie, Biserica
deşi are în succesiunea apostolică o liniaritate istorică, transcende istoria
şi face ca momentele temporalităţii istorice “să fie epifania plenitudinii
lui Hristos şi a vieţii trinitare” (Boris Bobrinskoy, op.cit., p. 106).
Această conştiinţă eclesială ce exprimă faptul că energia divină irumpe
în creaţie este redată şi de Sf. Irineu care stabileşte o echivalenţă între
Euharistie şi viaţa, mărturia creştină; Euharistia confirmă credinţa
noastră aşa cum credinţa noastră confirmă Euharistia (Contre les
Heresies, IV, 18,5, p. 464). Clement Alexandrinul arată că “există un
singur Tată al universului, un singur Logos al universului şi, de
 162
asemenea, un singur Duh Sfânt, acelaşi peste tot; Există de asemenea o
singură Fecioară care s-a făcut mamă şi îmi place să o numesc
Biserică" (Pedagogul, IJV.42,1). Sf. Ciprian accentuează unitatea
Bisericii care este mărturisitoare a Treimii, pe de o parte, şi unitatea
acesteia în episcop, pe de altă parte.
Sinodul 1 ecumenic de la Niceea (325) a formulat, pe baza
experienţei eciesiale articulate la adevărul Scripturii, însuşirile
esenţiale ale Bisericii; unitate, sfinţenie, catolicitate şi apostolicitate.
La rândul lor. Părinţii Bisericii au aprofundat sensurile Bisericii după
Sf. Scriptură, fiecare insistând asupra unui anumit aspect al acesteia.
De exemplu, Sf Chirii al Ierusalimului vorbeşte despre relaţia dintre
Biserică şi Duhul Sfânt, arătând că prin Taina Mirungerii tot sufletul
creştin este sfinţit prin Duhul Sfânt dătător de viaţă (Catehezele
mistagogice, 111.3). Sf. Vasile cel Mare evidenţiază, de asemenea,
relaţia dintre Biserică şi Duhul Sfânt în perspectiva moralei eciesiale,
arătând că “unirea intimă a Duhului cu sufletul (nu constă) într-o
apropiere în spaţiu pentru că, cum s-ar putea apropia cel trupesc de cel
netrupesc? - ci în abţinerea de la păcate, care ulterior adăugate
sufletului, datorită iubirii de trup, l-au înstrăinat de intimitatea lui
Dumnezeu... Duhul însă strălucind, precum străluceşte soarele
înaintea ochiului curat, îi va arăta acestuia în el însuşi imaginea Celui
nevăzut" (Despre Duhul Sfânt, P.S.B. p. 39). Sf. Ioan Gură de Aur,
acuzat de creştinii denominaţiunilor neoprotestante că, împreună cu
Fer. Augustin, se află la originea teoriei dispensaţioniste, adică teoria
încetării unor daruri ale Duhului în Biserică, mai ales cel al glosolaliei,
consideră că Biserica reprezintă orizontul lucrării, al acţiunii divine
concretizate în multiple daruri ce se actualizează în funcţie de
înţelepciunea divină în lume. în cuvântarea sa la sărbătoarea
Rusaliilor, Părintele antiohian spunea următoarele cuvinte prin care
evidenţia prezenţa şi lucrarea Duhului în Biserică; "Dacă ar spune
cineva: Unde este Duhul Sfânt acum? în adevăr, bine spui, Duhul
Sfânt era atunci când se făceau semne, se înviau morţi şi toţi leproşii se
curăţeau; dar acum de unde vom arăta că Duhul Sfânt este între noi?
Nu vă temeţi; vă dovedesc că şi acum Sfântul Duh este între noi. Cum
şi în ce chip? Dacă nu ar fi Duhul Sfânt între noi, cum ar fi izbăviţi de
păcate aceştia care au fost luminaţi în această noapte sfinţită?..De n-ar
fi Duhul Sfânt, noi cei credincioşi n-am putea să ne rugăm lui
 163
Dumnezeu spunând: Tatăl nostru Care eşti fit ceruri...Dacă n-ar fi
Duhul, n-ar fi în Biserică cuvântul înţelepciunii şi al cunoştinţei...
Dacă n-ar fi Duhul Sfânt, n-ar fi în Biserică păstori şi învăţători, căci şi
aceştia se fac prin Duhul... Dacă n-ar fi de faţă Duhul, n-ar exista
Biserica; iar dacă Biserica există, este evident că este de faţă Duhul”
(Cuvântări la Praznice împărăteşti, traducere de Pr. D. Fecioru,
Bucureşti, 1942, pp. 255-257).
Părinţii Bisericii au reliefat şi strânsa legătură dintre Hristos şi
Biserică. Astfel, Sf. Atanasie şi Chirii ai Alexandriei dezvoltă o
teologie a încorporării umanităţii în Trupul lui Hristos, iar Fer.
Augustin consideră Biserica ca un Hristos deplin, integral, Cliristus
totus. caput et corpus (In loan. Evang. 21,8), ideee dezvoltată de I.
Zizioulas (Fiinţa eclesială).
Ortodoxia şi teologia ortodoxă consideră că Biserica de la
Cincizecime se actualizează, este prin Duhul lui Hristos o permanenţă
în istorie, este de fapt calea spirituală unică a omului, împreună cu
Dumnezeu, cunoscut, iubit şi adorat în pelerinajul interior şi cumunitar
spre împărăţia cerească. Unor acuze aduse ortodocşilor de către
misionari occidentali, anume că Biserica Ortodoxă nu este una
misionară datorită accentuării aspectelor liturgic, sacramental, al
spiritualităţii ascetice şi mistice, nu se poate răspunde decât cu
adevărul, cu realitatea eclesială ortodoxă. Elaborarea teologică a
eclesiologiei ortodoxe este, pe de o parte, o consecinţă a întâlnirii
Bisericilor Ortodoxe cu creştinii occidentali, angajaţi misionar şi
ecumenic, dar pe de altă parte, eclesiologia ortodoxă este de fapt
experienţa comuniunii, a relaţiei în rugăciune cu Dumnezeu, descrisă
în paginile Scripturii, ale Părinţilor Bisericii şi ale teologilor sau în
inima marilor trăitori în Duhul care au ţinut vie şi nestinsă flacăra
credinţei în Dumnezeu în vremurile cele mai vitrege. Pentru Ortodoxie
formula eclesiologică cea mai familiară este "cerul pe pământ”,
expresie ce redă experienţa Bisericii (Alexander Schmemann, Church,
World, Mission. Reflection on Orthodoxy in the West, St. Vladimir's
Seminary Press, Crestwood, N.Y.1979, p. 211). Experienţa liturgică şi
sacramentală semnifică “lepădarea grijii lumeşti” şi intrarea anticipată,
simbolică, spirituală în împărăţia lui Dumnezeu. Această experienţă
este una perenă în Biserică, Biserică înţeleasă mai presus de orice ca
“realitate creată şi dăruită de Dumnezeu, prezenţa vieţii noi a lui
-----------— ----------------------------------------- 1 6 4 --------------------------------------------------------- -

Hristos, manifestarea noului veac al Duhului Sfânt. In actul

contemplării Bisericii, un ortodox vede în aceasta mai întâi un dur
divin şi apoi un răspuns uman. Biserica poate fi descrisă mai exact ca o
realitate eshatologică, pentru că funcţia ei esenţială este aceea de a
manifesta şi a actualiza în această lume eslmronul, realitatea ultimă a
salvării şi mântuirii. In şi prin Biserică se face prezentă, se comunică
oamenilor împărăţia lui Dumnezeu. Tocmai această plinătate dăruită
de Dumnezeu, eshatologică a Bisericii (nu teoria juridică a medierii)
constituie rădăcina absolutismului Ortodoxiei Orientale"’ Ubulem, pp.
211- 212). Misiunea Bisericii constă in a realiza plinătatea eshatologică
în timp, în istorie prin comuniunea cu Hristos, mai ales prin Euharistie,
când Biserica se face, devine ceea ce este în realitate, Trup al lui
Hristos. Misiunea Bisericii are ca finalitate sfinţirea, înălţarea pe scara
virtuţilor, restaurarea prin iluminare şi transfigurare a omului vechi şi a
comunităţii umane prin primirea, dobândirea Duhului Sfânt (Sf.
Serafim de Sarov). De aceea, la Cincizecime când plinătatea Bisericii
s-a manifestat o dată pentru totdeauna, a începui timpul Bisericii,
ontologic unica realitate al cărei "conţinut soteriologic il constituie
misiunea’ (Ibidem, p. 214). în sens ortodox, misiunea Bisericii dă
timpului semnificaţia sa reală, iar istoria are sens. Misiunea Bisericii
are ca obiect omul şi lumea, un sens antropologic şi unul istoric şi
cosmic, pentru câ întreaga creaţie se sfinţeşte prin iubirea lui
Dumnezeu, prin recapitularea tuturor în Hristos. în misiunea ei,
Biserica oferă lumii iubirea divină-agape, nu doar ca o proclamare, un
discurs, ci realitatea efectivă a insondabilului şi inefabilului abis divin
ce irumpe în creat ca energie divină a Treimii.
în Biserica primară se manifesta plinătatea eclesială ce se va
preciza în formule teologice şi dogmatice în istoria creştină ulterioară,
plinătate prin care trebuie să înţelegem lucrarea lui Dumnezeu însuşi
în Trapul tainic al lui Hristos, în templul Duhului Sfânt, oriunde s-a
structurat instituţional, harismatic şi administrativ Biserica, creaţia cea
nouă ce a început la Cincizecime. De fapt, trecerea credinţei creştine
din contextul ebraic în cel al lumii greco-romane “a afectat viaţa
liturgică şi sacramentală a Bisericii, a influenţat structurile de
organizare şi legislaţia creştină. Mai mult, această transformare a
modificat în egală măsură învăţătura Bisericii, adică înţelegerea
Revelaţiei pe baza căreia aceasta s-a constituit. Primii creştini nu s-au
 165

mulţumit doar să exprime din nou, prin intermediul gândirii greceşti

ceea ce ei deja ştiau, ci mai mult, graţie gândirii religioase şi filosofice
greceşti ei descoperiseră ceea ce deja le era revelat. învăţătura despre
Sfânta Treime şi cea despre dumnezeirea lui Hristos, de exemplu, nu ar
fi fost ceea ce acestea sunt astăzi pentru noi dacă Biserica n-ar fi pus
din nou în discuţie şi nu şi-ar fi reexaminat învăţăturile în lumina
situaţiilor istorice-şi culturale noi care apăruseră începând cu secolele
Ill-IV după Hristos” (Paul Knitter. No Other Name? A Criticai Survay
o f Christian Artitudes toward the World Religions, Orbis Books,
Maryknoli, New York, 1995, p. 19).
Viaţa primilor creştini se distingea prin iubirea ce-i lega pe
aceştia. Creştinii aduceau un suflu nou în societatea decadentă moral a
timpului. Deşi, la început Biserica nu era “un bastion cultural” (David
Bosch, op.cit., p. 259), aceasta atrăgând criticile unor filosofi precum
Celsus, ulterior, spre finele secolului al II-lea, situaţia s-a schimbat
progresiv. Primii mari teologi creştini. Clement Alexandrinul, Origen,
Irineu de Lyon şi alţii ‘‘au inaugurat o cale nouă pentru eminenţi savanţi
creştini apţi să susţină comparaţia cu filosofii păgâni" (Ibidem, p. 259).
în contextul filosofiilor vremii, platonism, stoicism, cinism, epicurism,
teologii Bisericii au început să definească credinţa şi să raţionalizeze
doctrina atribuind Dumnezeului Vechiului Testament şi al primilor
creştini categorii ale metafizicii greceşti, vorbindu-se de Dumnezeu în
termeni de Fiinţa supremă, substanţă, principiu, origine nemişcată a
mişcării. Ontologia, "fiinţa lui Dumnezeu” va prima asupra istoriei, a
lucrării lui Dumnezeu, şi de aceea pentru teologia structurată în
contextul patristic, cunoaşterea (gnosis, sophia) constituie conceptul
cheie în teologie. în teologia creştină patristică, tema mântuirii prin
cunoaşterea lui Dumnezeu a devenit esenţială. Cunoaşterea lui
Dumnezeu este în acelaşi timp o experienţă a relaţiei personale cu El în
taina sufletului, în rugăciune, un rol deosebit având în actul teognosiei
Duhul Sfânt. De aceea, Duhul Sfânt a devenit "Duhul adevărului” sau
"Duhul înţelepciunii”,ce garanta dreapta credinţă prin formule
dogmatice ce exprimau în cuvinte adevărul despre Dumnezeu ca
persoană, despre Iisus Hristos, despre Biserică sau Tainele prin care
Dumnezeu însuşi manifesta eficient lucrarea Sa de mântuire a omului.
Confruntată în primele secole cu gnosticismul, Biserica a
respins tendinţa “elenizării creştinismului” ca şi pe aceea a
 166

"semitizării” acestuia, asigurând triumful a trei adevăruri creştine

esenţiale întemeiate pe Revelaţia lui Dumnezeu în istorie:
a) canonicitatea Vechiului Testament şi implicit împlinirea
speranţei mesianice prin întruparea Cuvântului, stabilind unitatea
Revelaţiei şi continuitatea dinamică dintre Vechiul şi Noul Testament;
b) venirea lui Hristos în istoria oamenilor, întruparea lui
Dumnezeu-Cuvântul ce respinge teza despre caracterul rău, negativ al
creaţiei materiale;
c) credinţa în învierea şi implicit valorizarea corporalităţii
umane în contextul dualist extrem spirit-materie specific neo­
platonismului şi curentelor ce decurgeau din acesta (Ibidem, p. 268).
Practica misionară a Bisericii primare a fost estompată de
persecuţiile îndreptate împotriva creştinilor de puterea politică a
Imperiului roman, până Ia Edictul de la Milan (313). Totuşi
monahismul “a rămas singurul gardian veritabil al idealului şi practicii
misionare” (Ibidem, p. 270). Misiunea însemna mai curând creştinarea
tuturor celor dintre graniţele imperiului - oikoumene - astfel încât toţi
să mărturisească credinţa cea unică în unica limbă oficială a
imperiului. Cu toate acestea, Biserica exista şi dincolo de graniţele
imperiului, nestorienii fiind puterea misionară cea mai importantă din
Asia neromană. Biserica bizantină a trimis misiuni mai ales la slavi aşa
cum Roma a trimis misiuni în Occident în primul mileniu creştin. In
Răsărit, teologia şi înţelegerea misiunii au luat naştere şi s-au dezvoltat
plecând de la Biserica Bizanţului, sarcina misiunii aparţinând atât
puterii eclesiale cât şi celei politice.

Ca repere paradigmatice ale misiunii bizantine şi ortodoxe se

pot reţine următoarele aspecte:
1. Teologia ca disciplină intelectuală, dublată şi nedespărţită
de experienţa spirituală, ascetico-mistică, comuniunea, relaţia de iubire
transfiguratoare şi mântuitoare, gândită, simţită, relatată dialogic şi
textual, cu Dumnezeu ca realitate transsubiectivă, personală şi
formularea primelor mărturisiri de credinţă;
2. Centrarea eclesiologieă a misiunii. Misiunea nu este doar o
funcţie a Bisericii. Biserica este scopul misiunii şi nu invers astfel că
“eclesiologia determină misiologia” (Ion Bria, Martyria - Mission.
The Witness of the Orthodox Churches Today, COE, Geneva, 1980, p.
 167

8). Biserica este misionară în natura ei, iar evanghelizarea se face în

perspectiva Bisericii în care omul este încorporat prin Tainele acesteia;
3. Liturghia şi Euharistia, în general cultul divin, ritualul
liturgic, au o funcţie misionară, actualizând cuvintele Revelaţiei, mai
mult, prezenţa lui Hristos cu Tatăl şi cu Duhul. Cultul şi prezenţa
creştinilor la Liturghia Bisericii contribuie ia înţelegerea Bisericii în
sensul cel mai deplin, acela de adunare a credincioşilor. Experienţa
spirituală, sacramentală implică evanghelizarea şi mărturia creştină,
comuniunea cu Dumnezeu şi oamenii;
4. Misiunea şi unitatea creştină sunt interconectate, pentru că
“nici un misionar nu poate să propoveduiască unica Evanghelie fără a
realiza faptul profund că el constituie comunitatea istorică a Bisericii şi
nu poate mărturisi despre aceasta fără a ti purtat de Duhul Sfânt.
Pentru aceasta el trebuie să fie membru al unicei Biserici apostolice”
(N. Nissiotis, Die Theologie der Ostkirche im okumenischen Dialog,
Evang. Verlagswerk, Stuttgart, 1968, p. 198). Catolicitatea este
termenul ce desemnează misiunea în unitate, unitate de credinţă şi
continuitatea harului, prin episcopatul de succesiune apostolică
neîntrerupt de la Cincizecime în extensie spaţio-temporală nelimitată
în toată istoria umană;
5. Misiunea se întemeiază în natura trinitară însăşi a lui
Dumnezeu Care este iubire (loan, 3,16), iar mărturia, dovada acestei
realităţi este viaţa în comuniune cu Dumnezeu în perspectiva
îndumnezeiţii omului, semn concret fiind sfinţii lui Dumnezeu;
6. Mântuirea şi viaţa nu se reduc la dimensiunea antropologică
ci au o dimensiune cosmică, crucea sfinţind universul întreg pentru ca
toate să fie recapitulate în Hristos (Coloseni, 1,20). Astfel, “statul,
societatea, cultura, natura însăşi constituie subiecţi ai misiunii şi nu un
mediu neutru în care unica datorie a Bisericii ar consta în a păstra
libertatea sa interioară şi să menţină viaţa religioasă” (A. Schmemann,
The Missionary Imperative in the Orthodox Tradition, în The Theology
o f Christian Mission, SCM Press, London, 1961, pp. 256-257);
7. Ortodoxia este profund angajată misionar în societate, în
instituţiile umane ce constituie obiect al evanghelizării (Eastem
Orthodox and Oriental Church Statements, în New Directions in
Mission and Evangelisation. Basic Statements 1974-1991, Edited by
James A. Scherer/Stephen Bevans, Orbis Books, Maryknoll, New-
 168

York, 1992, p. 224), prin ceea ce se numeşte “Liturghie după

Ljturghie”, fără a avea aşa cum se constată “programe precise pentru
lume şi viaţa civică”, ca la creştinii catolici sau protestanţi (David
Bosch, op.cit., p. 281). Această angajare este “indisociabilâ de practica
şi experienţa celebrării”, mai ales a celebrării euharistice care începe
printr-o “mişcare ascendentă către tronul lui Dumnezeu şi se termină
printr-o mişcare de trimitere în lume (A. Schmemann, op.cit., p. 255).
Pentru Biserica Ortodoxă nu activismul şi organizarea sunt esenţiale
pentru misiunea creştină, ci mărturia despre Hristos în viaţa şi credinţa
comunităţii. Astfel, “o Biserică poate ft mărturisitoare şi prin aceasta
propoveduitoare prin rugăciunea ei, prin simţul ei de a fi «diferită» de
societatea ce o înconjoară şi prin celebrarea de către ea a împărăţiei lui
Dumnezeu, prezentă prin anticipare în Liturghie. Modul în care
Ortodoxia a reuşit să experieze actul adorării divine drept comuniune
cu Trupul înviat al lui Hristos şi de a folosi aceasta ca un puternic
instrument educaţional este probabil cea mai distinctivă trăsătură a
creştinătăţii orientale, în contrast cu tendinţa occidentală de a identifica
misiunea creştină cu activismul şi organizarea” (James J. Stamoulis,
Eastern Orthodox Mission Theology Today, Foreword by J . .
Meyendorf, Orbis Books, Maryknoll, New-York, 1986, pp. 11-12).
în funcţie de aceste repere paradigmatice putem stabili câteva
principii ale misiologiei ortodoxe în plan teoretic care să dinamizeze
misionarismul Bisericii în cotidian, în societate.

5.4. Principii ale misiologiei ortodoxe

Biserica şi teologia ortodoxă, a cărei misiune întemeiată în

misiunea lui Hristos însuşi, foloseşte cu oarecare precauţie
terminologia misionară cristalizată în creştinismul apusean, aceasta
pentru că în decursul secolelor trecute şi chiar în vremea noastră,
cuvântul “misiune” este asociat uneori cu ideea şi practica
prozelitismului. Misionarii occidentali, catolici, protestanţi sau
neoprotestanţi si, mai ales, evanghelizatorii care s-au năpustit în valuri
asupra estului ieşit de sub dominaţia comunistă în ultimii ani,
considerând acest spaţiu ca “un vid spiritual”, fie din ignoranţă, fie din
rea credinţă, au fost şi sunt priviţi ca unii care prin diferite mijloace
încearcă să convertească pe creştinii ortodocşi, consideraţi dizidenţi.
 169

(•‘problema ortodoxă”) la confesiunile ale căror interese prozelitiste le

reprezintă. De aceea, “misiunea” a reprezentat pentru ortodocşi o
prezenţă eterodoxă, străină spiritului Ortodoxiei, atât în ansamblul ei
cât şi în specificul etnic ortodox local. O misiune catolică sau
protestantă într-un mediu, într-o comunitate ortodoxă este o
contradicţie teologică şi eclesială, căci o Biserică nu poate fi un spaţiu
misionar pentru alţi creştini. în acelaşi timp, istoria bisericească a
consemnat tensiunile politice şi sociale pe care le-a generat de-a lungul
veacurilor şi pe care, din păcate, le mai generează şi astăzi acest mod şi
această practică de înţelegere şi abordare a misiunii creştine
(uniatismul şi sectarismul). De aceea, Biserica Ortodoxă face în mod
clar o distincţie între Misiune, în sensul de vocaţie apostolică
fundamentală a Bisericii de a proclama Evanghelia, si misiuni, ca
activităţi evanghelizatoare ale unei confesiuni sau denominaţiuni într-un
spaţiu necreştin, activităţi care de multe, sau de cele mai multe ori, au fost
legate de procesul de colonizare”,de opresiunea politică şi culturală”
CMartyria - Mission. The Wimess ofthe Ortodox Ckurches Today, edited
by Ion Bria, 1980, p. 3).
Dacă misiunea creştină pentru Occident este, mai ales, un titlu
de glorie personală şi evocă ideea de spaţiu, teritoriu, geografie şi
context, deci extensiunea vizibilă a Bisericii prin stabilirea de noi
comunităţi în ţări de “necredincioşi”, nu întotdeaunea ajungându-se la
aceea fuziune, necesară, interioară între credinţa creştină şi
particularităţile culturale locale, care în multe cazuri au rămas foarte
puternice, pentru Ortodoxie misiunea se identifică cu tradiţia şi
continuitatea Bisericii în timp, cu transmiterea credinţei de la o
perioadă la alta şi de la o generaţie la alta. Obiectivul misiunii
ortodoxe nu a fost în primul rând de a cuceri noi frontiere geografice
cu orice preţ, ci, mai degrabă, de a păstra poporul în credinţă într-o
comunitate istorică permanentă (Ibidem, p. 4).
De aceea, Biserica ortodoxă până foarte recent a fost
considerată în Vest, dar chiar şi de mulţi creştini ortodocşi, ca o
Biserică non-misionară, ba mai mult a fost considerată ca un spaţiu de
misiune, “terra missionis”. Cu toate acestea, însă, a fost necesar să se
clarifice faptul că “metodologia misionară a fost diferită în Est faţă de
Vest, că de fapt imperativul misionar al Bisericii Ortodoxe este mai
evident, că propoveduirea Evangheliei şi Euharistia sunt direct legate
 170
între ele, că centrul lucrării misionare este Liturghia şi că Ortodoxia în
structura ei liturgică însăşi este o Biserică misionară” {You sliall be m \
Witness, Tertios, Katerini. 1993, p. 179).
Misiunea ortodoxă se întemeiază pe invocarea lui Hristos şi
adorarea numelui Său, iar propoveduirea Evangheliei se identifică cu
mărturiii doxologică, cu preamărirea lui Dumnezeu pentru mântuirea
omului şi a lumii, Ceea ce clarifică, explică insistenţa Ortodoxiei pe
Tradiţie şi succesiunea apostolică. Textul biblic ce reflectă nucleul,
esenţa misiunii ortodoxe este cel de la Sf. Evanghelist ioan: “Căci,
Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat,
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (ioan, 3 .16).
1. Prin misiune, în sens ortodox, se înţelege mărturia despre
Dumnezeul cel viu - Treimea, creatoarea şi mântuitoarea lumii,
datorită iubirii divine veşnice şi infinite care cheamă lu Sine pe omul
creat din iubire spre a-i conferi adevărata viaţă. Teologia trinitară
arată că Dumnezeu este în Sine Treime, viaţa de comuniune
desăvârşită a celor trei Persoane divine implicate, angajate mântuitor
în istoria oamenilor, cu scopul de a călăuzi, a direcţiona umanitatea şi
creaţia în general spre comuniunea cu Dumnezeu însuşi. Se înţelege că
sensul misiunii nu este doar de a transmite şi de a propaga convingeri
intelectuale, doctrine sau învăţături, sentinţe şi legi morale, ci de a
transmite viaţa de comuniune care există în Dumnezeu. Se poate spune
că aceata este “un program” al Sfintei Treimi pentru toată creaţia, al
cărei sens este de a fi împărăţie a lui Dumnezeu. De aceea, “dinamica
internă inerentă structurii fiecărei fiinţe umane în particular ca şi celei
a universului întreg este de a fi împărăţie a lui Dumnezeu. Viaţa
adevărată este viaţa în comuniunea Sfintei Treimi, izvorul întregii
existenţe, în Hristos prin Duhul Sfânt venind de la Tatăl şi
îndreptându-se spre El” (Co Forth in Peace, Orthodox Perspectivei on
Mission, Compiled and edited by Ion Bria, W.C.C., Geneva, 1986).
“Modelul originar al misiunif este cel din viaţa intratrimtară,
iubirea-izvor a Tatălui, care este realitatea originară, efectiv unica
realitate care există într-un mod simplu şi necesar (Apostolat în
Dictionnaire de la vie spirituelle, Les Editions du Cerf, Paris, 1987, p.
35), care cheamă pe toţi la mântuire şi uneşte pe toţi oamenii în
Biserică. Este ceea ce distinge de fapt misiunea de teologie pastorală
care are ca obiect pe cei exclusiv încorporaţi Bisericii. Teologia
 171

trinitară este esenţială pentru misiunea ortodoxă, pentru că Biserica

mărturiseşte pe Dumnezeu-Treime, adevărul şi viaţa ei.
2. Centralitatea lui Hristos. Mărturisirea de credinţă “lisus
este Domnul” (Romani, 10, 9) sau invitaţia şi îndemnul "să
mărturisească toată limba că Domn este lisus Hristos întru slava lui
Dumnezeu” (Filipeni, 2,11), este fundamentul şi inima teologiei. De
aceea, trimiterea Fiului în lume pentru că “aşa a iubit Dumnezeu lumea
încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu
piară ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan, 3,16), constituie începutul şi
defineşte exact misiunea creştină. Cuvântul lui Dumnezeu întrupat este
Mântuitorul lumii şi Creatorul ei, fiind prin aceasta centrul ei tntr-un
dublu sens. Ca Logos etern al Tatălui, El este temeiul şi modelul,
sensul existenţei umane. Ca persoană divino-umană, ca Logos întrupat,
El este partenerul nostru de dialog care asumând plinătatea umană o
vindecă, o restaurează, o îndumnezeieşte. Hristos este Logosul tuturor
lucrurilor şi Logosul este chipul Tatălui. Lumea are un temei ontologic
în Dumnezeu pentru că toate lucrurile au o relaţie cu Logosul, “omul
însuşi fiind chipul Logosului ca persoană care gândeşte” (Go Forth in
Peace, p. 4).
Mântuirea lui Hristos are o dimensiune cosmică, Evanghelia
fiind împlinirea aşteptării umanităţii de a fi eliberată din robia
stricăciunii (Romani, 8,19-23). Dar aşa cum misiunea lui Hristos a
avut loc într-o lume “căzută”, crucea fiind inevitabliă în trecerea la
înviere, tot aşa misiunea Bisericii “are loc într-un context al luptei
spirituale cu râul, cu păcatul, implicând convertirea, trecerea pascală şi
baptismală a lumii într-o nouă creaţie. Aceasta nu este o luptă care se
manifestă doar în sufletele oamenilor, ci ea pătrunde toată viaţa socială
şi chiar toată existenţa naturală prin durere, suferinţă şi moarte"
(.lbidem, p. 5).
Misiunea fiind o cale a Crucii, a jertfei, ea nu poate rămâne
doar la dimensiunea calvarului, pentru că învierea lui Hristos inundă
orizontul existenţei umane şi cosmice de lumină, de har, de iubirea lui
Dumnezeu. Deşi, Dumnezeu este Atotputernic, El a ales calea
smereniei, a chenozei, în Hristos, pentru a Se apropia de oameni,
respectând libertatea acestora de a-L alege şi a-i chema la comuniunea
cu Sine. Dumnezeu actualizează actul chenotic hristic prin Biserica Sa,
care în smerenia ei aduce pe oameni în starea harică, îndumnezeitoare
 172
de comuniune cu Sine şi la cunoaşterea Sa. Misiunea Bisericii lui
Hristos este, în primul rând, o victorie asupra puterilor păcatului,
egoismului, cu implicaţiile lui sociale, şi asujbra naturii, a morţii
asigurată de mijlocirea lui Hristos, de jertfa Lui permanentă de-a
dreapta Tatălui. în al doilea rând, misiunea creştină nu este controlată
de puterile istorice, ci ea trebuie înţeleasă şi în perspectivă
eshatologică, în împărăţia cerurilor când toate vor fi deplin relevate şi
împlinite. Misiunea creştină nu poate fi înţeleasă decât în lumina
întrupării lui Hristos, este hristocentrică, într-o dinamică interioară
permanentă între Cruce şi înviere, între durere şi bucurie. între
speranţă şi împlinire. Iubirea crucificată a lui Hristos este raţiunea şi
puterea misiunii Bisericii Sale, a teologului misionar angajat în
misiune, în mărturisirea lui Hristos în orice context istoric, de libertate
sau de persecuţie şi chiar moarte. Mărturia misionară este puternică
când se împlineşte în slăbiciune (2 Corinteni, 12,9) când Hristos este
cu noi. Scopul misiunii Bisericii este acela al “recapitulării'’
(anakephaleosis) umanităţii şi universului în Hristos, pentru ca Hristos
să fie totul în toate (1 Corinteni. 15,28). lisus Hristos este centrul noii
umanităţi, al unităţii umane restaurate (I Petru, 5.1: Coloseni. 3,4)
3. Dimensiunea pnevnuitologică şi sacramentală este esenţială
pentru misiunea Bisericii pentru că Hristos este inseparabil de
Persoana Duhului Sfânt şi de lucrarea Sa de viaţă făcătoare şi de
desăvârşire. Duhul Sfânt continuă, confirmă şi întăreşte lucrarea lui
Hristos, face toate lucrurile noi şi, de aceea, lucrarea Sa este una a
eficienţei soteriologice în perspectivă antropologică şi, de asemenea,
într-un sens cosmic mai larg. Duhul Sfânt şi invocarea Sa în prima
rugăciune a Bisericii Ortodoxe, “împărate ceresc...’’ conferă harul
omului pentru integrarea sacramentală a acestuia în structura Bisericii,
preface pâinea şi vinul de la Euharistie în Trupul şi Sângele Domnului,
este prezent în Biserică, noua creaţie, aşa cum la început se purta peste
apele primordiale, mijlocind nuntirea permanentă şi neprihănită a
acesteia cu Hristos, Mirele Său. Duhul Sfânt nu este o putere
impersonală, ci Duhul viu al lui Dumnezeu care este, de asemenea,
Duhul comuniunii, Cel care lucrează în Tainele Bisericii sfinţirea
credincioşilor şi mântuirea lor prin sinergie, prin împreună-lucrare cu
Dumnezeu. Sfintele Taine fac, constituie neîncetat Biserica prin cei
nou încorporaţi acesteia prin harul Duhului. De aceea, numai în şi prin
 173
Taine “comunitatea creştină trece dincolo de măsura umană pură şi
devine Biserică" (James J. Stamoulis, op.cit., p, 54).
Exerciţiile spirituale, asceza ne fac să ne naştem din nou prin
Duhul în Hristos până la starea de îndumnezeire (theosis) care se
realizează prin strădanie personală şi este, în acelaşi timp, un dar al lui
Dumnezeu prin şi în starea de adorare, de rugăciune, de contemplare,
de meditaţie şi lectură despre iconomia divină şi eficienţa ei în vieţile
sfinţilor, martirilor, cuvioşilor şi mărturisitorilor lui Hristos
dintotdeauna, pentru că sfinţenia este calea şi sensul vieţii creştine.
Sfinţenia, ca act de purificare, de iluminare, de unire tainică cu
Dumnezeu în har prin luarea, îmbrăcarea în armura ostaşului lui
Hristos (Efeseni, 6,11-18) este voia şi lucrarea lui Dumezeu pentru
oameni, darul sublim al Duhului Sfînt.
Creştinul este persoana întru care prin Botez “a luat chip
Hristos". care a primit în Taina Mirungerii "pecetea Darului Duhului
Sfânt" al lui Dumnezeu şi care în Euharistie se uneşte cu Hristos
însuşi, consumând cu frică şi cu cutremur Trupul şi Sângele Său în
chipul pâinii şi al vinului. De aceea, creştinul este un teofor, un
purtător de Dumnezeu prin harul divin sălăşluit întru el, şi un
mărturisitor al iubirii divine pentru lumea mântuită prin jertfa lui
Hristos de ale cărei roade duhovniceşti, cereşti beneficiază în Biserică.
Astfel, creştinul, permanent, trebuie să dea mărturie cu cuvântul şi cu
fapta despre această calitate şi, prin Hristos, vrednicie a sa, în
intimitatea rugăciunii particulare, în prezenţa la cultul divin public, în
viaţa de familie, în prezenţa şi slujirea comunitară în instituţiile
statului, ale societăţii în general, prin practicarea virtuţilor creştineşti, a
responsabilităţii, a iubirii. Astăzi este cu totul necesară depăşirea unui
dualism, ce din păcate se manifestă la unii creştini, anume al unei
dedublări patologice spiritual, moral, prin afirmarea şi practicarea
credinţei individual, privat, egoist, şi lipsa de angajare creştină pentru
lume, mai grav chiar pentru instituţia Bisericii al cărei membru omul
devine prin Botez. Accentuarea aspectului mistagogic al vieţii creştine
trebuie să se facă paralel cu mărturia vizibilă, concretă, publică a
calităţii, a vredniciei de creştin.
4. Conceptul ortodox de misiune depinde de înţelegerea naturii
Bisericii. Plecând de la Hristos care aduce Vestea cea Bună, calea duce
în mod necesar la Biserica Sa, care proclamă Vestea cea Bună. Prin
 174

trimiterea Sfântului Duh, Hristos a voit ca lucrarea Sa să se continue în

Biserică, “sacrament universal al mântuirii’' prin însăşi natura
misionară a acesteia, pentru că de la început misiunea este lucrarea,
activitatea acesteia (Ibidem, p. 48). Pentru Biserică a fi înseamnă a
proclama fără încetare Evanghelia mântuirii şi a împărtăşi harul
Duhului spre sfinţire şi îndumnezeire, astfel că nu se poate vorbi de
Biserică şi de misiune în mod separat ci de misiunea Bisericii, a
membrilor ei, cler şi credincioşi, mărturisitori şi trăitori, împlinitori ai
poruncilor Celui care i-a chemat “din întuneric la lumina Sa cea
minunată” (I.Petru, 2,9). Biserica este poporul profetic, sacerdotal şi
regal al lui Dumnezeu care în calitate de sacrament prefigurează
plinătatea lui Hristos şi domnia Sa eshatologică prin reconcilierea
tuturor întru El. Ea trebuie să aducă pe toţi oamenii la sânul ei pentru
că toţi sunt creaţi şi mântuiţi de Dumnezeu în Hristos. De aceea,
Biserica nu poate fi concepută ca o grupare pur umană, istorică,
repliată asupra propriilor interese, interese mundane, efemere căci
atunci ar pierde din vedere caracterul, aspectul ei divin prin Treimea
însăşi prezentă în structura ei teandrică. Biserica este în esenţa ei
misionară, fiind însăşi sensul misiunii. Misiunea este un act esenţial al
noii realităţi teandrice, Biserica. Trupul lui Hristos care de la Cincizecime
umple lumea, cosmosul. Biserica nu este o asociere voluntară de indivizi
(eclesiologie congregaţionalistâ) un “corpus Christianorum” determinat
de vreun accident istoric, ci ea este realitatea iconomiei lui Dumnezeu de
a uni toate în Hristos (Efeseni, 1,10). Ea reprezintă misterul vieţii noastre
în Hristos, manifestarea vizibilă hic ei nune a prezenţei lui Hristos în viaţa
noastră. De aceea, misiunea nu înseamnă proclamarea unor adevăruri
teoretice sau principii etice ci chemarea oamenilor de a deveni membri ai
comunităţii creştine într-o formă vizibilă concretă. A zidi Trupul lui
Hristos reprezintă vocaţia apostolică a Bisericii însăşi prin lucrarea
Duhului Sfânt. Biserica sub aspect misionar împlineşte mandatul şi voinţa
lui Hristos prin lucrarea Sfântului Duh şi, în ciuda vicisititudinii veacului,
ea rămâne credincioasă Domnului ei şi nici porţile iadului nu o vor birui
(Matei, 16,18). Biserica este împărăţia lui Dumnezeu care paradoxal a
venit şi în acelaşi timp vine. (Martyria - Mission, p. 9).
Biserica proclamă şi actualizează anticipat în timp, în istorie
împărăţia lui Dumnezeu prin lisus Hristos în Duhul Sfânt, aceasta
constituind vocaţia ei esenţială începând de la Cincizecime.
 175

Apostolicitatea este o condiţie fundamentală a Bisericii, acest atribut

atestând continuitatea neîntreruptă a a organismului eclesial în unitate
şi sfinţenie prin ierarhia sacramentală, continuatoare prin Duhul Sfânt
a lucrării apostolice. Actul sacramental al încorporării în Biserica lui
Hristos se face cu conştiinţa că cel botezat este “zidit pe temelia
apostolilor şi a proorocilor", iar Biserica este incompletă fără unul
dintre cei “câştigaţi” de Hristos cu scump Sângele Său. Scopul
propoveduirii Evangheliei, al misiunii, este acela de a stabili
comunităţi euharistice în fiecare aşezare umană, care prin cultul
sfinţilor şi prin celebrarea prezenţei mântuitoare a lui Dumnezeu în har
sunt chemate să dea mărturie despre Hristos, să împlinească poruncile
Sale, să manifeste iubirea în plan spiritual şi material, prin acte
filantropice {New Direction în Mission and Evangelisation, p. 209).
Biserica dă plinătate umanului care nu se poate împlini fără
Dumnezeu. De aceea, conştientizarea calităţii de membru al Bisericii
lui Hristos este o exigenţă maximă în contextul actual al misiunii
Bisericii Ortodoxe. Prin integrarea sacramentală în Trupul lui Hristos,
creştinul are responsabilitatea să dea mărturie despre harul primit, să
trăiască potrivit poruncilor evanghelice, Tradiţiei Bisericii într-o
existenţă teologică şi eclesialâ mărturisitoare. De aceea, în
conformitate cu principiul eclesial al sensus fidelium, “reabilitarea şi
reactivarea pe plan misionar şi pastoral a mirenilor constituie probleme
cruciale pentru fiecare Biserică locală” (Pr.prof.dr. Ion Bria, Destinul
Ortodoxiei, Bucureşti, 1989, p. 99), pentru fiecare comunitate, parohie
ortodoxă în care este absolut necesar să se reflecte unitatea, sfinţenia
creştine. Ca popor al lui Dumnezeu, Biserica prin cler şi credincioşi
este chemată să actualizeze diversitatea slujirilor şi harismelor
manifestate peren în istoria creştină în funcţie de importanţa lor în
diverse contexte. Astfel, întreg poporul Iui Dumnezeu a avut un rol
major în misiunea Bisericii în istorie, ce se poate ilustra cu contribuţii
semnificative în ceea ce priveşte identificarea şi venerarea sfinţilor
naţionali sau locali, în introducerea limbii vii, vorbite şi scrise în cult
şi predica Bisericii, în organizarea Bisericii locale respectându-se
valorile culturale şi naţionale proprii.
5. Un principiu esenţial al misiologiei ortodoxe este
“proclamarea Evangheliei prin doxologie şi Liturghie", principiu
potrivit căruia rugăciunea şi reprezentarea liturgică a Evangheliei deţin
 176

un rol de prim rang în Ortodoxie. Astfel, “comunitatea care-L

mărturiseşte pe Hristos este în acelaşi timp comunitatea care 1 se
închină, îl adoră pe Hristos ca Dumnezeu. în istorie, adorarea lui
Dumnezeu în Biserică a fost expresia şi garanţia păstrării revelaţiei
divine" (Co Forth in Peace, p. 17). în Liturghie se exprimă şi sunt
reprezentate evenimentele mântuitoare din viaţa lui Hristos; activitatea
Sa mesianică şi propoveduirea Veştii celei Bune, a Evangheliei, moartea
şi învierea Sa. în acelaşi timp, Liturghia, actualizând evenimentele
mântuitoare şi oferindu-ne pe Hristos euharistie, anticipează pentru
creştini împărăţia ce va să fie. Membrii Bisericii. încorporaţi prin Duhul
Sfânt în Hristos, se unesc cu Tatăl ceresc. Prin Euharistie, creştinii sunt
“hristificaţi”, experiază plinătatea mântuirii pentru că "bun este Domnul”
(Psalmul 34,4). Astfel între Evanghelie şi Euharistie în Ortodoxie este o
strânsă şi organică legătură: "Mergând învăţaţi toate neamurile,
botezându-le...” (Matei, 28.19-20). Viaţa adevărată depinde de actul
sacramental al consumării lui Hristos euharistie, de a mânca şi a bea
Trupul şi Sângele lui Hristos (loan, 6,53).
Misiunea ortodoxă este structurată pe Liturghie şi pe Taine,
Liturghia, Euharistia imprimând adevăratul ritm însăşi misiunii: mai
întâi, adunarea (ek-kaleo) şi apoi trimiterea, “Cu pace să ieşim...".
Euharistia crează comuniunea, adună pe creştini, îi uneşte cu Hristos şi
între ei înşişi iar din acest pisc al adorării fiecare devine un apostol, un
trimis al lui Hristos spre mărturie altora despre sublimitatea vieţii cu
Hristos, în Hristos. De aceea în Bizanţ centrul misiunii era Liturghia.
Prin structura şi aspectul ei liturgic, Biserica Ortodoxă este o Biserică
misionară ( You shall be My Witness, Tertios, Katerini, 1993, p. 179).
Cu toate acestea, Liturghia în Ortodoxie, dată fiind funcţia şi
dimensiunea ei duhovnicească, nu se reduce la ritualism, la viaţa
introvertită, ci ea realizează o autentică deschidere spre lume, spre
social, cu problemele lui. Dacă misiunii creştine i-ar lipsi dimensiunea
doxologică, liturgică, ea ar fi o simplă ideologie, o ideologie
religioasă, o activitate particulară de orgoliu uman şi egoism. Sf. Ioan
Gură de Aur dă mărturie despre aceste aspecte misionare: "Vrei să
cinsteşti Trupul lui Hristos? Atunci nu-L cinsti în biserică prin
veşminte mătăsoase în timp ce îl neglijezi în afara ei, unde este gol şi
este frig. Ce folos să îngreunezi masa lui Hristos cu cupe de aur când
El însuşi moare de foame” (Omillia 50 ia Matei, P.G. 58, col. 508).
--- -------------------------------------------------------- 1 7 7 ------------------------------------------ — ---------

în Ortodoxie, dimensiunea liturgică a misiunii este

inseparabliă şi de neconcept fără sacerdoţiu, fără Preoţia Bisericii care
este, de fapt, Preoţia veşnică şi universală a lui Hristos, mijlocitoare şi
lucrătoare prin “iconomii tainelor lui Dumnezeu şi slujitorii lui
Hristos”, episcopii şi preoţii (I Corinteni, 4,1).
Preoţii au datoria să adapteze cuvintele Scripturii la realităţile
timpului, la circumstanţele vieţii în dinamica ei, fără însă schimbarea
mesajului esenţial, dătător de viaţă şi mântuire al Evangheliei, în
fidelitate făţă de Hristos Domnul. Dar Liturghia nu este doar pentru
preot ci pentru întreg poporul lui Dumnezeu. Membrii Bisericii, ai
parohiei ca Biserică locală plină de Hristos cel înviat, trebuie să fie
educaţi să participe la Liturghia Bisericii şi să înţeleagă ce se întâmplă
la Sf. Liturghie, care este mesajul ei. Aceasta cere o implicare mai
mare a laicatului, copii şi adulţi, bărbaţi şi femei, intelectuali şi oameni
simpli, toate categoriile socio-profesionale la Liturghie şi la celorlalte
servicii divine ale Bisericii prin care aceasta imprimă timpului o
dimensiune liturgică, sfmţitoare. După cum arată A. Schmemann,
"convertirea lumii la Hristos “a fost în mare măsură o convertire
liturgică. Nu este dificil să înţelegem motivul. Pentru păgânism, în
general, şi, în special pentru oamenii de rând, religia şi cultul erau
concepte identice. Păgânismul a fost întâi de toate un sistem de culte.
Nu întâmplător în Edictul de la Milan libertatea religioasă a fost
definită precis ca libertate a cultului” (Introducere în teologia
liturgică, traducere ierom. Vasile Bârzu, Editura Sofia, Bucureşti,
2002, p. 167). Astăzi, când conştiinţa liturgică este mult diminuată,
când surogate şi pseudo-spiritualităţi sunt inoculate rafinat în
subconştientul creştinilor, când spectacolul sportiv, de divertisment
uşor, subcultural tinde să devină “liturgicul" unor categorii largi de
oameni, creştinul în timpul sacru al Liturghiei are datoria să fie în
lăcaşul de cult, la întâlnirea cu Dumnezeu. Dumnezeu îl invită pe
fiecare creştin la prezenţa în lăcaşul de cult, la comuniune cu Sine,
spre a-i oferi iubirea Sa care îi aduce lumină şi putere în tumultul vieţii
de astăzi. Creştinul, în existenţa sa în lume, are datoria sacră de a avea
timp şi loc în viaţa sa pentru Dumnezeu, Care pare a fi exclus uneori
din orizontul uman ce riscă, fără referinţa la Dumnezeu, în ordinea
minţii, a sentimentului, a voinţei, a acţiunii în lume, alienarea,
pierderea sensului vieţii. Prezenţa în lăcaşul de cult, “în Biserica
 178
slavei” este una ca “în cer”, deoarece în lăcaşul de cult este actualizată
în cuvinte şi prin imagini, în icoanele sfinte taina iconomiei divine, a
pogorârii chenotice a lui Dumnezeu în lumea omului căzut în păcat, şi
a ridicării, a înălţării acestuia la Dumnezeu prin moartea şi învierea lui
Hristos. Cuvintele, icoana, auditivul şi vizualul iconomiei divine din
lăcaşul de cult. într-o lume ce pierde sensul sacrului, al Iui Dumnezeu
ca realitate personală şi spirituală absolută, au un rol educativ,
sacramental, sfinţilor, prin ele însuşi Dumnezeu fiind prezent în
.comunitatea celebrantă. adoratoare. în Ortodoxie, arta liturgică în
general, poezia, pictura şi muzica deşi au valoare estetică, nu se reduc la
estetism, ci sensul lor este unul teologic, ele deschid spre împărăţia lui
Dumnezeu. în ascultarea cuvintelor şi cântarea lor în Biserică. în
vizualizarea prin icoana ce deschide, este fereastră spre Dumnezeu şi
Taina împărăţiei, prin unirea euharisticâ cu Hristos, credinciosul creştin
poate exclama extatic şi mântuitor: “Am văzut lumina cea adevărată, am
primii Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei
Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”. Prin
cuvânt, imagine şi muzică se evidenţiază prezenţa inteligibilă a lui
Dumnezeu într-o formă mai vizibilă, mai sensibilă, dimensiune
structurală omului, suflet şi trup. în desăvârşirea lui spirituală, în
pelerinajul lui interior în timp spre taina împărăţiei lui Dumnezeu.
în Ortodoxie Evanghelia se propoveduieşte în Liturghie, în
Tainele Bisericii în celelalte servicii divine, cele 7 laude ale ciclului
liturgic zilnic sfinţilor.
în cultul ortodox. Sfânta Scriptură este izvorul şi temelia
întregii vieţi liturgice şi spirituale a Bisericii. Cultul ortodox se
caracterizează prin frazeologia biblică impresionantă, texte extinse
luate din Vechiul şi Noul Testament la fiecare rânduială stabilită
tipiconal de Biserică. Mesajul biblic se actualizează liturgic în
rugăciunea Bisericii, mai ales in Liturgia ei. când Biserica săvârşeşte
Euharistia şi prin Euharistie se împlineşte Biserica în comuniunea cu
lisus Hristos. Biblia este vie în Lilurgie, actele liturgice vivifică şi dau
■sens cuvintelor Scripturii interpretate şi actualizate potrivit cerinţelor
creştinilor de astăzi, chemaţi ca întotdeauna la sfinţenie, stare de har
interioară care trece dincolo de cuvinte, iradiantă pentru comunitatea
creştină în ansamblul ei, stare dată de “participarea la dumnezeiasca
fire” (II Petru, 1.4) de comuniunea cu Cel Sfânt.
 179

Pe de altă parte, însăşi rugăciunea ce izvorăşte din cel mai pur

sentiment al omului, gândul simplu înălţat către Dumnezeu pentru
laudă, mulţumire sau cerere, poartă pecetea experienţei spirituale
biblice. într-o continuitate a invocării şi a împlinirii speranţei umane în
timp şi în perspectivă eshatologică. Părintele D. Stăniloae, reluând o
interpretatre a teologului P. Florensky, prezintă o structură a
ruguciunii după schema următoare:
a. Adresarea către Dumnezeu, “Dumnezeule cel Sfânt...sau
Doamne lisuse Hristoase, Dumnezeul nostru...sau Doamne, împărate
ceresc, Mângâietorule, Duhule adevărate...“ prin care se exprimă
esenţa de fapt a rugăciunii publice sau particulare, anume prezenţa lui
Dumnezeu cel transcendent, taina Numelui divin invocat de omul
credincios care simte pe Dumnezeu în proximitatea sa, mai mult în
inima sa, trăieşte copleşit şi transfigurat de prezenţa divină.
b. Aspectul anamnetic al rugăciunii, aducerea-aminte de
faptele minunate ale lui Dumnezeu din istoria iconomiei divine, a
descoperirii de Sine făcute omului pentru mântuirea acestuia, a
implicării Sale în istoria umană pentru ca omul să fie în comuniune cu
Dumnezeu şi încrederea cu care omul se deschide spre Dumnezeu şi
lucrarea Sa, confirmă identitatea şi continuitatea actelor divine
mântuitoare pentru oamenii dintotdeauna: “Doamne lisuse Hristoase.
Dumnezeul nostru, Care ai binevoit a intra sub acoperământul
vameşului Zaheu şi Te-ai făcut mântuire lui şi la toată casa lui...” sau
“Care... ai venit în Cana Galileii şi nunta care era acolo ai
binecuvântat-o...”.
c. Cererea însăşi prin care se particularizează dorinţa
credinciosului sau a comunităţii celebrante, prezentată cu încredere lui
Dumnezeu în temeiul împlinirii de către El a rugăciunilor în istoria
iconomiei mântuirii, a Bisericii: “însuţi şi acum păzeşte nevătămaţi de
toată răutatea pe cei ce voiesec a locui aici şi aduc Ţie rugăciuni...”
sau “Prfbeşte rugăciunea noastră a robilor Tăi şi precum acolo, şi aici
fiind de faţă, cu ajutorul Tău cel nevăzut, binecuvintează nunta
aceasta...".
d. Slăvirea lui Dumnezeu în Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh, aşa cum s-a consacrat această enumerare în Tradiţia creştină, în
funcţie şi de cronologia iconomiei fiecărei persoane divine faţă de
umanitate.
 180
e. Confirmarea doxologică prin cuvântul Amin care trebuie
înţeles în perspectiva adevărului divin, a fidelităţii cu care Dumnezeu
S-a angajat faţă de poporul Său (Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae,
Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 87).
în cult se actualizează Revelaţia, iconomia mântuirii în
dinamica acesteia spre împărăţia lui Dumnezeu Care este prezent,
eficient în perspectiva vieţii şi a mântuirii în comunitatea celor ai Săi,
prin harul Duhului, aşa cum a fost totdeauna cu poporul Său.
6. Dacă în Ortodoxie există o spiritualitate liturgică,
comunitară, tot Ortodoxiei îi este specifică şi o dimensiune
duhovnicească personală, rod al ascezei şi al iubirii izvorâte din
Iubirea-sursă Dumnezeu (I Ioan, 4,8) care este un factor misionar de o
calitate excepţională şi de primă valoare, importanţă pentru misiunea
Bisericii, pentru mărturia creştină. Idealul creştin este sfinţenia care se
realizează prin împărtăşire din sfinţenia fiinţială a lui Dumnezeu. Dacă
Ortodoxia este deţinătoarea unui excepţional tezaur al spiritualităţii
liturgice, se poate spune, pe bună dreptate, că bolta Ortodoxiei
străluceşte de luceferi ai. spiritualităţii ascetice şi mistice care sunt
izvor inepuizabil de creştere spirituală. Sfinţii, martirii, cuvioşii ştiuţi
şi neştiuţi, isihaştii Ortodoxiei, sunt cei care au realizat asemănarea cu
Dumnezeu prin sfinţenia vieţii lor, prin rugăciune şi contemplaţie, prin
iubirea aproapelui care anulează despărţirile, creind un mediu ce
iradiază lumina, bucuria, comuniunea, vederea lui Dumnezeu.
Sfinţenia vieţii, sfinţenia, ca dar divin dobândit în lupta spirituală cu
încercările, cu patimile, cu diavolul, prin purificare, ajunge la
iluminarea şi mai presus de toate la “unio mystica”, la pătimirea
îndumnezeiţii prin har, conceptul antropologic esenţial al Ortodoxiei
în ceea ce priveşte idealul uman. Ortodoxia oferă lumii creştine un
ideal autentic, viabil şi experiat în iubirea ce se dăruieşte şi care
tmsfigurează, ideal dificil, însă posibil, realizabil prin darul Sfântului
Duh pe aceeaşi linie de identitate şi, în acelaşi timp, de diversitate
harismatici ca întotdeauna în Răsăritul ortodox.
Sfinţenia în Ortodoxie, cu echilibrul ei, este valoarea care se
impune şi astăzi în întreaga creştinătate confruntată din nefericire cu
influenţe spirituale străine duhului creştin autentic, din spaţiile
necreştine ale Orientului îndepărtat, cu noua gnoză, cu ocultismul
“tradiţiei paralele” cu încercarea unor forţe de a crea "o lume nouă”,
 181

“o religie nouă”, de fapt mână întinsă în vid din care nu aduce decât
neant. Aşa cum recunoaşte uneori chiar Occidentul creştin ce admiră
spiritualitatea ascetico-mistică, sacramentală şi liturgică a Ortodoxiei de
astăzi, paralel cu redescoperirea Părinţilor Bisericii, “poate Răsăritul
creştin prin spiritualitatea sa, cu mistica sa iluminatoare personalistă este
chemat să fte catalizatorul care va salva Vestul de la pierderea în acele
adevăruri doar pe jumătate adevărate ale filosofilor şi în întunecata
mistică pseudo-orientală... Poate Răsăritul creştin ajutând pe om să se
descopere pe sine ca un atlet religios cu o spiritualitate pe măsură poate
să-l salveze de la absorbţia falsă şi uşoară în esenţa divină impersonală a
misticii orientale ce înclină spre o unire trupească cu Hristos” (Frances
Colte, The Mission o f Eastem Christian Education in the West, Diaconia,
Fordham University, No. 4,1973, pp. 338-339).
între misiune şi sfinţenie este o intimă şi profundă legătură
pentru că prima se realizează efectiv când preotul teolog şi misionar,
predicând pe Hristos radiază puterea şi căldura Duhului prin viaţa sa
personală în Hristos. De aceea, "omul care are pe Duhul Sfânt întru el
este apt de a înţelege sensul adânc al Scripturilor şi de a călăuzi şi pe
alţii pe calea sfinţeniei şi a plinătăţii vieţii’’ (Charles Andră Bernard,
Trăite de thdologie spirituelle, Cerf, Paris, 1986, p. 25). Spiritualitatea
ortodoxă are, de asemenea, temei teologic; este una trinitară,
hristologică, pnevmatologico-sacramentală, în comunitatea eclesiall
prin participarea omului duhovnicesc la viaţa semenilor, la
îmbunătăţirea vieţii spirituale a comunităţii al cărui membru este chiar
în anahoreza liber şi personal asumată pentru mai multă unire şi vedere
inteligibilă simţitoare de Dumnezeu (Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae,
Spiritualitatea ortrodoxă. Teologia morală ortodoxă, voi. III,
Bucureşti, 1981, pp, 24-49).
7. Contextualizarea Evangheliei în cultura naţională, a
universalului creştin în particularul local, reprezintă un principiu şi
una dintre calităţile particulare, deosebite ale ale Ortodoxiei prin care
se exprimă osmotic, firesc, ontologic, desigur după o experienţă
istorică îndelungată cu meandrele ei pozitive şi negative uneori relaţia
dintre cultura naţională şi credinţa creştină. în perspectiva misiologiei
actuale, etimologic “inculturaţie” semnifică inserţia de valori noi în
zestrea spirituală, în moştenirea culturală, în concepţii proprii. în
viziunea creştină de astăzi, inculturaţia înseamnă mişcarea ce există în
 182
culturile şi valorile locale prin care acestea devin “instrumente de bază
şi mijloace puternice de a prezenta, reformula şi trăi creştinismul”
(Inculturation în Dictionary of the Ecumenical Movement, Geneva,
Grand Rapids, 1991, p. 506). Inculturaţia, în perspectivă misiologică.
este procesul de evanghelizare prin care mesajul creştin şi viaţa
creştină sunt asimilate de o cultură în aşa fel că ele se exprimă prin
elementele proprii ale acelei culturi şi se constituie într-un principiu de
inspiraţie, în normă şi putere de unificare care transfigurează cultura
respectivă. De aceea, integararea creştinismului în cultura etnică
(indigenizarea) reprezintă transfigurarea bogăţiei culturii umane şi
istoriei unui popor spre a fi, a se manifesta în lumina Evangheliei lui
Hristos, a adevărului veşnic. De fapt, istoria popoarelor ortodoxe s-a
suprapus, s-a identificat cu Ortodoxia însăşi care a dat formă, un profil
propriu culturii naţionale. Vocaţia istorică a Ortodoxiei poate fi
exprimată astfel:”Misiunea în slujba Bisericii, Biserica în slujba
naţiunii" (Martyria - Mission, p. 10). Biserica Ortodoxă a slujit
poporul în întregime, nu numai pătura conducătoare, ci comunitatea
eclesială, uneori chiar împotriva autorităţilor.
Configuraţia actuală a Bisericii Ortodoxe este de o mare
diversitate geografică şi culturală, datorată atât Bisericilor Ortodoxe
naţionale dar şi a unei crescânde “diaspore” ortodoxe ce se manifestă tot
mai pregnant peste tot în lume. Pe de o parte. Bisericile Ortodoxe locale
şi-au impus nu numai cultura specifică ci şi tradiţiile canonice şi pastorale
proprii, în viaţa popoarelor cu care şi-au împletit viaţa în istorie. încât se
poate vorbi astăzi de o Ortodoxie bizantină, una slavă, latină sau arabă, iar
pe de altă parte se afirmă Ortodoxia în noi arii geografice, respectiv în
Asia, Africa şi America, ceea ce ridică problema unui transfer de
autoritate de la Bisericile-mamă spre clerul indigen.
După cum afirmă părintele Ion Bria, Ortodoxia este ‘‘un factor
de istorie a unui popor sau a unei naţiuni. în cazul multor ţări din
Orientul Mijlociu, Europa Centrală şi Răsăriteană, istoria unei naţiuni
nu poate fi înţeleasă fără istoria unei Biserici locale. Ortodoxia a apărat
totdeauna «sistemul polifonic» în care fiecare Biserică locală îşi apără
identitatea ei etnică şi culturală, misiunea ei specifică Fiind autonomă
şi autocefală - cu teritoriu limitat şi sinod propriu - orice Biserică
locală este un prototip în sânul unei comunităţi universale” (Tratat de
Teologie Dogmatică şi Ecumenică, p. 276).
— ------------------------------------------ 1 8 3 ---------------------------------- ----------

8. în final nu putem omite dimensiunea ecumenică a

Ortodoxiei care în mişcarea ecumenică “se defineşte în ansamblul său
ca forma actuală, istorică, văzută a Bisericii Universale neîmpărţite din
primele veacuri. Ea păstrează fondul dogmatic, structura liturgică şi
ordinea canonică pe care se reazămă unitatea Bisericii Universale"
(Pr.prof. Ion Bria, Credinţa pe care o mărturisim, Bucureşti, 1987, p.
12). Prin aceste elemente fundamentale, Ortodoxia "nu este o formă
confesională, de credinţă şi de spiritualitate, rezervată unui grup
restrâns, unei naţiuni, regiuni sau culturi, ci ea are o dimensiune
ecumenică" (Idem. Destinul Ortodoxiei, 1989. p. 13).
Noţiunea de ecumenism provine, etimologic, de la cuvântul
grecesc oikoumene, fiind forma medio-pasivă a verbului oikeo-ein - a
locui. Oikoumene înseamnă lumea locuită, pământul întreg, casa
oamenilor. Acest fapt implică, ontologic, ideea de unitate a umanităţii,
o unitate fiinţială, o unitate de sens, un adevăr care este unic pentru toţi
oamenii, aşa cum aceştia sunt unitari în viaţă, dăruiţi cu aceeaşi unică
viaţă. în sens teologic, oikoumene se referă la unitatea creaţiei, a umanităţii
în Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul tuturor oamenilor. în antichitatea
clasică prin oikoumene se înţelegea lumea civilizată, greco-romană, unită
politic, administrativ în diversitatea culturală, religioasă specifică
popoarelor ce erau incluse in graniţele imperiului. în sens creştin, termenul
ecumenic poate fi înţeles în perspectiva a ceea ce este universal, catolic, o
realitate ce caracterizează pe toţi oamenii, un adevăr care este pentru toţi,
aşa cum este adevărul Evangheliei lui Hristos. De aceea, pentru prima dată
acest sens al ecumenismului se află la Sf. Ignatie al Antiohiei, vizionar al
ecumenicităţii creştine, care conferă termenului o conotaţie hristologică,
eclesială şi sacramentală. Astfel, “unde este episcopul, acolo să fie şi
mulţimea credincioşilor, după cum unde este Iisus Hristos este şi Biserica
universală" (Către Smimeni, 8,1-2, în P.S.B. I, p. 184).
în sens actual, ecumenic se referă la acţiunile creştinilor,
inspirate din exigenţa misiunii creştine unitare la necreştini, mai întâi
în sânul protestantismului, în secolul al XlX-lea, ceea ce a dus la
constituirea unor foruri, a unor organisme ecumenice. Moment al
începutului mişcării ecumenice în sens modem, deşi unii ecumenişti
consideră că toate încercările de unire din istoria creştină (sinoadele
unioniste sau încercările reformatorilor de a relua relaţiile cu Biserica
Ortodoxă) sunt expresii ale ecumenismului creştin, este considerat anul
1910, când a avut loc la Edinbourgh, Scoţia, Conferinţa mondială a
 184
misiunilor. Cel mai important for ecumenic actual este Consiliul Ecumenic
al Bisericilor în care activează peste 300 de Biserici de pretutindeni, înfiinţat
în 1948 la Amsterdam, Olanda, for ecumenic ce facilitează relaţiile dintre
creştini şi Biserici în vederea refacerii unităţii vizibile a tuturor creştinilor,
pe linie istorică, dogmatică şi sacramentală, a unicei Biserici a lui Hristos.
Astfel, cele mai multe Biserici Ortodoxe participă la mişcarea ecumenică,
fiind membre ale CEB.
Prin participarea la activitatea Consiliului Ecumenic al
Bisericilor (C.E.B.), prin dialogurile interteologice, Ortodoxia îşi face
cunoscut tezaurul său de spiritualitate şi teologhisire creştină autentică.
Dimensiunea ecumenică înseamnă penau Ortodoxie mărturisirea
adevărului creştin integrai, deci posesia adevărului iar pe de altă parte se
poate vorbi astăzi şi de o universalitate geografică a Ortodoxiei pe lângă
universalitatea, catolicitatea internă a mesajului său (Olivier Clement,
L'tglise Orthodoxe, P.U.F., 1965, p. 32). Dialogul ecumenic a deschis şi
deschide noi posibilităţi de mărturie creştină comună şi se concretizează
atât tn plan teologic (dar aceasta este mai greu actualmente din cauza
promovării diversităţii nelimitate fără exigenţa unităţii. Ortodoxia
avertizând Consiliul Ecumenic al Bisericilor că scopul acestui organism
creştin este de a restaura unitatea Bisericii), cât şi în plan spiritual şi
filantropic. Ori, se constată o îndepărtare de la înţelegerea creştină
întemeiată biblic, revelaţional, formulată dogmatic şi trăită spirilual-
liturgic în graniţele canonico-sacramentale ale Bisericii, a învăţăturilor
esenţiale creştine: Dumnezeul Treimic, mântuire, Evanghelie, Biserică şi
altele, ecumenismul fiind viabil mai ales în planul vieţii practice, sociale:
ajutor reciproc, săptămâna de rugăciune comună, cateheză comună etc.
Actualmente Ortodoxia percepe o criză a mişcării ecumenice
datorate unor factori diverşi; intercomuniunea cu heterodocşii,
limbajul inclusiv, practica hirotoniei femeilor, a drepturilor
minorităţilor sexuale, a sincretismului religios. Aceste situaţii nu sunt
compatibile cu spiritul Ortodoxiei care pe de altă parte cunoaşte în
sânul ei existenţa unor grupuri integriste care refuză modelul creştin
propus de ecumenişti, ce cumulează în sintezele lor teologice teze
specifice tuturor confesiunilor, aparţinând unor spaţii spirituale şi
culturale cu totul deosebite de cel din bazinul mediteranean în care s-a
structurat Biserica începând cu primele secole.
Ortodoxia se caracterizează şi astăzi aşa cum o face
întotdeauna în lucrarea sa misionară prin credinţa în Părinţii noştrii,
----------------------------------------------------------- 185- ---------------- — ------ -— — -

Apostolii şi martirii, prin speranţa în prezenţa noastră în această lume

şi în fiecare loc unde ne-a dat Providenţa să existăm, prin iubire în
teologia şi slujirea noastră.
In sens ortodox există o singură Biserică, “arca mântuirii”, ale
cărei graniţe instituţionale şi spiritual-sacramentale coincid. Biserica
Universală este identică cu Biserica Ortodoxă. Criticată de ecumenişti ca
exclusivistă, această concepţie este împărtăşită de majoritatea teologilor
ortodocşi, deşi există şi voci care acceptă teza despre limitele harismatice
ale Bisericii şi cred că există o anumită stare de eclesialitate în afara
Ortodoxiei. Cine se rupe de Biserică, fie prin învăţătură greşită - erezie -
, fie prin neascultare - schismă - , pierde comuniunea Duhului. Omul
devine fiu al lui Dumnezeu prin Biserica Sa cea una în Taina Botezului.
Euharistia pecetluieşte unirea sacramentală, harică cu Hristos. Temeiul
acestei viziuni eclesiologice rezidă în unitatea ontologică a lui
Dumnezeu Care se dăruieşte pe Sine Bisericii, istoriceşte nedespărţită,
una. în calitate de creştini nu doar ne îndreptăm spre unitate, ci însăşi
existenţa noastră derivă din unitatea de nedespărţit dintre cele trei
Persoane ale Sfintei Treimi dăruită nouă, oamenilor, ca eveniment istoric
în ziua Cincizecimii. Ortodoxia îmbrăţişează această concepţie
eclesiologică, ea fiind astăzi Biserica nedespărţită a primului mileniu
creştin, continuatoarea în istorie a Bisericii Cincizecimii prin fidelitatea
ei faţă de Hristos şi învăţătura Sa formulată dogmatic şi experiată
spiritual în modul cel mai convingător şi sublim de sfinţii Bisericii.
Succesiunea harului şi continuitatea neântreruptă a preoţiei sacramentale
sunt de asemenea esenţiale în Ortodoxie care este expresia comuniunii
sfinţilor şi îngerilor, în frunte cu Sf. Fecioara Maria, în Trupul mistic al
lui Hristos, cu creştinii din această lume.

5.5. Paradigma misionară a Bisericii Romano-Catolice

Misiunea Bisericii romano-catolioce în Evul Mediu cuprinde

elemente esenţiale ale practicii misionare a Occidentului creştin
dominat lingvistic de latina medievală între anii 600-1500 şi teologic
de concepţia naturii umane căzute în păcat şi moartea subsdtutivă a lui
Hristos pentru noi, ceea ce conferea un sens dolorist, “stavrologic” (stavros,
cruce) vieţii creştinilor. Accentuarea dimensiunii căderii omului în păcat şi
 exigenţa unei convertiri radicale prin harul irezistibil al lui Hristos îşi are
temei mai ales în teologia augustiniană centrată pe tema antropologică a
mântuirii sufletului, pradă păcatului, teologie ce riscă o viziune dualistă
asupra realităţii, de altfel teologul de Hippo decretând existenţa celor două
ordini, celestă şi terestră într-o tensiune permanentă, prin subordonarea
necondiţionată a cetăţii terestre celei divine identificată în istorie cu Biserica
Romei condusă de suveranul pontif. Sensul misiunii, inspirat de textul
lucanian “Sileşte-i să intre" (Luca, 14,23), constă în a extinde suveranitatea
Romei în toată lumea prin inserţia în această monarhie eclesiastică a unui
cât mai mare număr de subiecţi. Cine este sub autoritatea Romei este salvat,
mântuit, cine nu ascultă este condamnat. Această strategie misionară a creat
convulsii intercreştine şi interculturale care sunt şi astăzi umbre şi pete
întunecate în profilul Bisericii Romei. Astfel, "războaiele misionare
indirecte sau directe” (David Bosch, op.cit., p. 298). ilustrează cel mai
elocvent această strategie romană, prin forţarea oamenilor de a se
converti la Biserică sau prin războaiele duse de regi creştini împotriva
unor popoare necreştine care fiind învinse erau obligate să se boteze
(Botezul forţat al saxonilor învinşi de Carol cel Mare).
Misiunea creştină occidentală, mai întâi cea romano-catolică şi
ulterior cea protestantă coincide cu era colonizării de către Europa a
popoarelor din Africa, Asia şi America. învingători, europenii şi-au impus
autoritatea, culturile colonizate asimilând modelul cultural european,
pierzând astfel în mare măsură particularităţile culturale şi lingvistice locale.
Consecinţa cea mai dramatică a colonizării a neprezentat-o comerţul cu
sclavi, în 1537 papa însuşi autorizând la Lisabona deschiderea pieţii de
sclavi africani vânduţi pentru America Centrală.
Iezuiţii utilizează pentru prima dată noţiunea de misiune în
înţelesul clasic, anume acela de a se trimite oameni ai Bisericii,
misionari, pentru a evangheliza, converti şi încorpora în Biserica lui
Hristos pe necreştini. Sarcina misiunii catolice a revenit regilor Spaniei
şi Portugaliei, "patroni regali” (Ibidem, p. 305), dar ulterior papalitatea
şi-a asumat, prin crearea congregaţiei “De Propaganda Fide", datoria
misionarismului. Ordinele monahale, educaţia, disciplina, viaţa moral-
spirituală, răbdarea, tenacitatea şi perseverenţa membrilor misiunilor
au avut un rol important în extinderea creştinismului catolic. Roma şi-
a extins autoritatea eclesială în regiuni întinse ale globului. Astfel,
paradigma misionară romano-catolică a funcţionat până la Conciliu! II
 187

Vatican în registrul exclusivismului, al rupturii şi anatematizării celor

ce nu erau subiecţi ai suveranului pontif. La baza concepţiei misionare
romano-catolice a stat teologia tomistă care “atribuie fiecărui individ şi
fiecărui lucru locul său în univers, în cer şi pe pământ, de o aşa manieră
încât totul constituie o sinteză perfectă şi infailibilă. Cheia acestei
construcţii rezidă în dualitatea cunoaşterii şi a fiinţei, prima aparţinând
ordinii naturale, a doua ordinii supranaturale, raţiunea şi credinţa, natura
şi harul, Statul şi Biserica, filosofta şi teologia. Primul element al fiecărei
perechi este de ordin natural, al doilea de ordin supranatural sau “al
doilea nivel’’. Acest cadru de gândire a determinat dezvoltarea gândirii
misionare de-a lungul Evului Mediu” (Ibidem, p. 317).
Misiunea romano-catolică se manifestă astăzi într-o “manieră
radical nouă în raport cu modelul tradiţional” prin deschiderea oferită
de spiritul ecumenist, democratic al secolului al XX-lea.
Totuşi, există un model eclesiologic romano-catolic,
fundamentat pe raţionamentul teologic al lui Augustin, conform căruia
orice Botez este valid deoarece Hristos este Cel ce botează, dar nu este
roditor până când cel botezat nu se converteşte la adevărata Biserică,
Biserica Romei. Conform romano-catolicilor, există o singură Biserică
a cărei unitate este dată de autoritatea suveranului pontif, urmaş al Sf.
Apostol Petru în scaunul apostolic al Romei. Unitatea Bisericii este
văzută prin prisma primatului papal. Astfel, de la bula Unam Sanctam
a papei Bonifaciu al Vlll-lea din anul 1302, conform căreia este
necesar ca pentru mântuire fiecare creatură umană să fie subiect supus
pontifului roman, la decretul conciliar despre ecumenism Unitaîis
Redintegratio, care recunoaşte “bucuria unei imperfecte comuniuni cu
Biserica Romano-Catolică” a celorlalţi creştini care au primit Botezul
şi cred în Iisus Hristos sau enciclica Ut unam sint din 25 mai 1995 a
papei loan-Paul II, în care se reia ideea dominaţiei eclesiastice papale
deoarece “episcopul Romei trebuie să asigure comuniunea tuturor
Bisericilor” (a. 94), concepţia refacerii unităţii vizibile a creştinilor
este posibilă doar prin unirea tuturor creştinilor cu Biserica Romei în
ascultare de suveranul pontif. Această idee străbate ca un fir roşu
eclesiologia catolică, cu doctrina primatului papal contrară
sobomicităţii şi apostolicităţii Bisericii, dar ea este inconsistentă,
nerealistă teologic şi eclesial datorită unor învăţături dogmatice şi
morale noi, străine Bisericii primului mileniu.
--------------------------------------- I gg-------------------------------------- -

5.6. Misiunea în perspectiva Bisericilor Reformei

Misiunile protestante articulează, într-o viziune de ansamblu,

temeiurile teologice şi practica misionară a Bisericii protestante şi ale
unor denominaţiuni neo-protestante. în perspectivă misionară se poate
vorbi de unele ambiguităţi iniţiale ale misiunii protestante, date pe de o
parte de concepţia despre suveranitatea lui Dumnezeu care paralizează
orice efort uman şi. pe de altă parte, de cea despre caracterul invizibil
al Bisericii sau caracterul individualist al mântuirii.
Textul misionar compatibil cu esenţa misiunilor protestante
este cel din Epistola către Romani, 1,16-17: “Căci nu mă ruşinez de
Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre
mântuire a tot celui ce crede, iudeului întâi, şi Elinului. Căci dreptatea
lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă şi spre credinţă, precum
este scris: Iar dreptul din credinţă va fi viu". Luther. descoperind şi
aprofundând scrierile augustiniene. fără a ceda neoplatonismului
acestuia, a realizat diferenţa dintre acesta şi Aristotel. preluat de
teologia tomistă, rupând astfel cu sistemul teologic scolastic şi cu
structura sa duală. Luther accentuează tensiunea dintre cele două
nivele, natural şi supranatural, mergând până la opoziţia între ele:
credinţă şi raţiune, har şi natură. Esenţial pentru creştin şi comunitatea
eclesială este dreptatea lui Dumnezeu revelată prin credinţă şi pentru
credinţă, credinţa în sens subiectiv, ca relaţie personală cu Dumnezeu
ce oferă graţia Sa celui credincios, justificarea prin credinţă.
Există cinci caracteristici teologice esenţiale ale
protestantismului care şi-au pus pecetea şi pe teoria şi practica
misionară protestantă: a) justificarea prin credinţă; b) corupţia totală
prin păcat a naturii umane; c) dimensiunea subiectivă a mântuirii spre
deosebire de scolastică ce considera teologia mai mult ca o "scientia
argumentativa"; d) afirmarea rolului individului şi a responsabilităţii
personale a acestuia prin sacerdoţiul întregului popor al lui Dumnezeu;
e) rolul central al Scripturii în viaţa Bisericii, cu consecinţa imediată că
predica, cuvântul este superior imaginii, că auzirea este mai importantă
decât vederea, mergând până la a considera sacrament chiar cuvântul -
“verbum visibile" - (Calvin), “sacralizându-se Biblia însăşi” ( David
Bosch, op.cit., pp. 321-324).
 189
De aceea, aşa cum au acuzat la început catolicii pe protestanţi
(R. Bellarmin) şi cum spunea chiar G. Warneck, reformatorilor le era
străină ideea de misiune, de creştinare a celor ce nu cunoşteau pe
Hristos. Suprimând ordinele monahale, protestanţii s-au lipsit de un
instrument important pentru misiune. Aşteptarea iminentă a Parusiei
explică, de asemenea, neangajarea misionară. Din opoziţie faţă de
Biserica Romană, unii teologi ai Ortodoxiei protestante accentuau
faptul că orice iniţiativă în vederea mântuirii şi a extinderii Bisericii
stă în mâinile lui Dumnezeu. Au existat totuşi şi teologi care au insistat
asupra aspectului misionar al teologiei şi Bisericii (A. Saravia, Ph.
Nicolai). Ceea ce dă impuls misiunilor protestante sunt mai ales noile
curente apărute în spaţiul noilor confesiuni: pietismul, puritanismul,
care vizau chiar regimuri teocratice pe care era iluminismului avea să
le distrugă.
In Bisericile protestante există concepţia eclesiologică despre
vestigiu Ecclesiae - semnele, urmele Bisericii. Conform acestei
concepţii, semne ale apostolicităţii şi catolicităţii Bisericii, păstrate în
diverse forme şi structuri locale, particulare, există în toate Bisericile. Harul
mântuitor lucrează şi în afara graniţelor instituţionale ale Bisericii, deoarece,
aşa cum afirmase Tertulian. homo naturaliter christianus. Prezenţa
Scripturii, a riturilor cultice, recunoaşterea Sinoadelor ecumenice, crezurile,
simbolurile de credinţă patristice, credinţa, speranţa şi iubirea ca virtuţi
teologice practicate de membrii comunităţilor creştine de pretutindeni sunt
semne ale prezenţei şi unităţii Bisericii, convergente spre unitatea
eshatologică. Pentru protestanţi, în general, unitatea de credinţă înseamnă
păstrarea identităţii confesionale cât mai aproape de originea, de forma ei
apostolică. Autoritatea suverană în materie de credinţă este dată de
Scriptură, aceasta este cu atât mai valabil pentru grupările fundamentaliste,
deşi, chiar Tradiţia nescrisă poate fi un criteriu auxiliar pentru credinţa
apostolică. în perspectivă ortodoxă, credinţa dreaptă, integrală, în
Hristos cel integral, “adâncul bogăţiei, al înţelepciunii şi al
ştiinţer’(Romani, 11,33) şi eficienţa harului cu validitatea Tainelor sunt
semne ale apartenenţei la Biserica cea una, adevărată.
Specific Ortodoxiei protestante (Luther, Calvin) este, de
asemenea, concepţia eclesiologică despre Biserica eveniment, opus
instituţiei, concepţie eclesiologică tradiţională. Astfel, Biserica este
evenimentul adunării credincioşilor pentru celebrare, când se predică
 190
curat Evanghelia şi se administrează sacramentele conform Scripturii,
în acest sens, “cuvântul şi sacramentele fac. constituie Biserica’'.mai
curând decât faptul că Biserica predică cuvântul şi celebrează
sacramentele. Cele două teze trebuie luate, însă, împreună, deoarece
trebuie să existe şi oficiul pastoral, preoţia sacramentală de succesiune
apostolică, celebrantă a cuvântului şi a Tainelor şi garantă a
continuităţii şi identităţii comunităţii în timp şi spaţiu fără de care nu
se poate identifica Biserica însăşi. Această concepţie despre Cuvânt şi
Taine, apropiată de eclesiologia euharistică actuală sau de conceptul
ecumenic comunitate conciliară, trebuie să cuprindă în ecuaţia
validităţii şi a eficienţei eclesial-sacramentale dreapta credinţă şi
ierarhia sacramentală, triada structurală ce conferă plenitudine,
apostolicitate, deplină eclesialitate.
Biserica Anglicană, membră a lumii protestante, este adepta
concepţiei eclesiologice a “ramurilor Bisericii”. Conform acestei
concepţii, toate Bisericile, Ortodoxă, Romano-Catolică sau protestante,
reprezintă Biserica Universală, sunt în fiinţa lor adevărata Biserică.
Schisma, separaţiile dintre Biserici ţin de relativul temporalităţii, sunt
accidentale şi episodice, trecătoare. Bisericile, ca surori, trebuie să-şi
regăsească unitatea în procesul reconcilierii dintre ele. Această concepţie
relativizează adevărul despre Biserica cea una. a Apostolilor şi Părinţilor,
ce se continuă în modul cel mai fidel în Biserica Ortodoxă, punând chiar
semnul egalităţii între Biserică şi orice denominaţiune care apare prin
iniţiativa individuală pe “piaţa religioasă.”

5.7. Misiunea creştină în modernism

Perioada iluministă a marcat mai ales lumea protestantă dar şi

pe cea romano-catolică, cu efecte şi pentru popoarele ortodoxe.
Timpul iluminismului, unul al raţiunii pregătit de Renaştere şi în parte
chiar de Reformă (care a distrus autoritatea eclesială în Occident) a dus
la autonomia omului şi a raţiunii sale. Raţiunea umană devenea izvorul
întregii cunoaşteri. Raţiunea umană nu se mai explică prin Raţiunea
divină, prin ordinea supranaturală, ci ea derivă din însăşi ordinea
naturii fiind astfel independentă de normele şi postulatele tradiţiei, fie
aceasta cea creştină.
-------------------- -------------------------------- - 246

Atlanasiev, apoi episcopul Paul Ivanovschi care a tradus texte iitutgice

n coreeană. Apostolul Japoniei a fost Nicolae Kasatkin (1836-1912).
Ajuns în Japonia la Hakodate, în 1861, şi fiindu-i interzis a face
'misiune creştină. Kasatkin a învăţat perfect limba japoneză, s-a adaptat
caracterului poporului japonez şi a creat un cler activ, a întemeiat
• coli, a făcut operă socială, a tradus Biblia şi alte lucrări teologice în
utponeză. La moartea sa, Kasatkin a lăsat o Biserică Ortodoxa
laponeză cu 33.000 de credincioşi în 266 de comunităţi. După primul
•uzboi mondial, misiunile ruse au fost suspendate. Cu toate acestea,
Bisericile Ortodoxe din Alaska şi Japonia au continuat să existe şi să
-e dezvolte. „ _
Misiune ortodoxă în perioada dominaţiei comuniste in Europa
de est a făcut Biserica Greciei (in sensul de misiune la necreştini) prin
entrul ortodox interconfesional Porefthendes. Biserica Greciei ajută
Bisericile tinere din Uganda (1930). Kenia (1935), Tanzania, Zair.
Apoi Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a înfiinţat Misiunea
Ortodoxă Orientală cu sediul la Seul, având parohii în Indonezia,
Hong-Kong, India, Coreea. Un rol important pentru misiunea
Bisericilor Ortodoxe îl au Societăţile misionare şi Institutele de
Misiune înfiinţate pe lângă multe biserici autocefale cum sunt în Rusia,
în România şi Grecia.

7.5. Configuraţia actuală a Ortodoxiei

Misionarismul Bisericii Ortodoxe în ansamblu şi al Bisericilor

Ortodoxe locale în particular este vădit şi de configuraţia actuală a
Ortodoxiei. Bisericile Ortodoxe se pot clasifica după schema următoare:

A. Biserici Ortodoxe Autocefale

I. Vechile Patriarhate
1. Patriarhia Constantinopolului ocupă rangul întâi în rândul
Bisericilor Ortodoxe, conform canonului 28 de lâ sinodul IV
Ecumenic (Calcedon 451). Această Patriarhie are reşedinţa la Istanbul
- Turcia (fostul Constantinopol), oraş construit de Constantin cel Mare
si inaugurat la 11 mai 330. Are 3.500.000 de membri (în Turcia doar
5.000, ceilalţi în diasporă). Este organizată în 40 de dioceze cu
 - 247 ------------ ----------------------- --------

jurisdicţie în insulele Dodecanezului, cu Mitropolii în Europa

America, Asia, Extremul Orient, Australia. Muntele Athos depinde
canonic de Patriarhia Ecumenică.
Scurt istoric.
La 11 mai 330 s-a inaugurat oraşul Constantinopol, vechiul
Bizanţ, pe malul Bosforului. în aprilie 533, împăratul Justinian acordă
Patriarhului Epifanie al Constantinopoluiui titlul de “patriarh
ecumenic”, iar în anul 588, un sinod local hotărăşte ca toţi
întâistătâtorii Bisericii din Constantinopol să poarte numele de
patriarh ecumenic . La 29 mai 1453 Constantinopolul este cucerit de
Mohamed al Il-lea şi Imperiul Bizantin este desfiinţat. Patriarhul
ecumenic este numit de acum înainte “etnarh”, adică, conducătorul
religios şi politic al creştinilor ortodocşi din Imperiul otoman (1453-
1923). Sediul Patriarhiei este restrâns Ia cartierul Fanarului. La 6
septembrie 1955, Patriarhia Ecumenică este confruntată cu mari
greutăţi pricinuite de extremiştii turci; au fost incendiate şi jefuite 60
din cele 80 de biserici existente în Istanbul.
2. Patriarhia Alexandriei ocupă locul al doilea între Bisericile
Ortodoxe, conform canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic (Calcedon,
^ ncl re$edin!a la Alexandria, Egipt unde are un număr de
3oO.OOO de membri.
Este organizată în 8 mitropolii, dintre care 4 în Egipt
(Alexandria, Cairo, Port Said şi Ismailia), 11 eparhii, 13 episcopii, 160
de parohii în Sudan, Tunisia, Congo, Kenia. Tanzania, Zair, Camerun,
Africa de Sud. Juridiscţia se întinde în Egipt şi întreaga Africă.
Scurt istoric.
în secolul I, Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan Marcu
organizează prima comunitate creştină în Egipt. în secolele ll-V la
Alexandria funcţionează cea mai celebră şcoală publică creştină,
condusă de profesori iluştri ca Atenagora, Panten, Clement
Alexandrinul, Ongen, Didim cel Orb. în secolele XI-XIX, Egiptul este
r r , dentUrCi' Patriarhia A!exandr>ei este ajutată în decursul istoriei
de Ţările Române şt Rusia să supravieţuiască.
3. Patriarhia Antiohiei şi a întregului Orient ocupă locul 3
conform canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic (Calcedon, 451) şi
7 sn t S f nr inî b Damasc’ Siria- Numărul credincioşilor este de
|/50.000, fund organizată în 20 de eparhii, 24 de episcopii, 520 de
------------------ ---------------------- ------------- 2 4 8

parohii cu 450 preoţi în Orientul Apropiat, America şi Australia

Jurisdicţia ei se extinde în Siria. Liban şi ţările vecine din Orientul
Apropiat (Irak, Iran, Kuweit).
Scurt istoric.
în anii 50 d.Hr este întemeiată prima Biserica la Antiohia
unde, pentru prima dată, cei care credeau în Iisus Hrustos au primit
numele de creştini (Fapte 11, 26). In secolele lll-IV. la Antiohia
funcţionează vestita şcoală teologică de exegeza biblica, la caie se
formează şi Sf. Ioan Gură de Aur. Intre anii 658-969 Antiohia este
ocupată de arabi, iar în anul 1342, reşedinţa Patriarhiei se mută de la
Antiohia la Damasc, în Siria. ... IV
4. Patriarhia Ierusalimului, prin canonul 28 de la Sinodul I
Ecumenic (451), având în vedere rolul acestui oraş m viaţa
Mântuitorului Hristos şi a creştinilor, este ridicata la rang de
Patriarhie, a patra în ierarhia Bisericilor vechi apostolice, după ieşirea
Romei din sistemul pentarhiei. Reşedinţa este la leruasalim, Israel şi
are 260.000 de credincioşi. Este o r g a n iz a tă m 3 eparhii. 18 episcopii.
60 parohii, 68 preoţi şi 50 călugări cu jurisdicţia in Palestina, Iordania,
Mănăstirea Sf. Ecaterina din Muntele Sinai.
Scurt istoric. . „ . .
La anul 637, Ierusalimul este cucerit de arabi, fund stapamt de
aceştia până la anul 1078. Oraşul este cucerit apoi de turci (1078 -
1098), fiind eliberat de cavalerii primei Cruciade (1096 1099). In
1187, Ierusalimul este recucerit de sultanul Saladiu al Egiptului. Intre
anii 1520 - 1917 turcii spâpânesc întreaga Palestina, dimpreună cu
oraşul sfânt. în anul 1543, se organizează “Frăţia Sfantuîui Mormant
care administrează 40 de mănăstiri ş. biserici. Intre anu 1920 - 948,
Marea Britanie exercită protectoratul asupra Palestinei. In anul 1948,
18 martie, ia naştere statul Israel.

II. Biserici naţionale autocefale

1. Patriarhia Moscovei este autocefală din anul 1448, fund
patriarhie din anul 1589. Are reşedinţa la Moscova, Rusia şi_ peste 50
de milioane de membri. în fosta U.R.S.S., Biserica Ortodoxa avea 76
dioceze, 13 mitropoliţi, 30.000 de preoţi; astazi are 140 dioceze, 17
mitropoliţi, 14.000 parohii, 149 mănăstiri. 3 semmani teologice şi 3
facultăţi de teologie (Moscova, St. Petersburg, Kiev).
 ' -------- 2 4 9 ------------------- ------------------------------ --

ca Biserici a“ nome *

4 o mi i i o ^ r ^ s s u di" Ucraina’ *■ re5' dima ia Kiev- ‘iv4n<i

MM, °“ o r niior a,bi’ Biel° rasia- “ -

2 0 0 W c r S o ?iOr,OdOXă di" “ re!edi",a la Tali"' «

200 000 deBcred“ c S ° d° Xă * ' L" " r t * “ re5edi,,,a la Vilnius' «

exarhatef6 Moscovei dePind canonic şi următoarele 3

- Exarhatul Europei apusene cu reşedinţa la Londra;

- Exarhatul Europei centrale cu reşedinţa la Budapesta;
- Exarhatul Amencii de Nord cu reşedinţa la New York
Scurt istoric.
• *1anul ^ f De loc creştinarea ruşilor prin cneazul Vladimir de
în rn. IM3" 11 448; pnn aleSerea primului mitropolit de neam rus
n ^589 B i!^°SCOpe,’s r Se? a 0 rt° d° Xă Rusă se Consideră autocefală,
? 9 .Bn Rusă tlmd declarată Patriarhie. în anul. (-) 1593 un
smod al Patriarhilor de Răsărit întrunit la Constantinopol acordă
atnarhiei Ruse locul al V-lea în ordine onorifică, după cele patru
vechi patriarhale ale Răsăritului. In anul 1721, 25 ianuarie, Petri! cel
Mare desfiinţează Patriarhia Rusă, în 1917, la 15 august, fiind
reînfiinţată avand in fruntea ei pe patriarhul Tihon Belovin (1917 -

Z Patriarhia Serbiei este autocefală din anul 1879. fiind cu

rang de patriarhie din 1920 şi are reşedinţa la Belgrad, Iugoslavia h i
ejte organizată în 23 eparhii, 2270 parohii, 143 mănăs u 8
milioane de membri. 1 LU 0
Scurt istoric.
c~ru:_ în anuU' 732*,activitatea P u i l o r creştini misionari greci în
SWŞfflS

Serbia marchează începuturile creştinismului. în anul 863 se

? ţ,l0r Chiril Şi Metodiu* iar între «.ii 870-880
K n ir
5 î T e?
TS 3 Sârb^°r’ Prin SUpunerea mareIui N »
antin' Inlemeicton.I Bisericii Sârbe este
ponsiderat Sf. Sava, fiul prinţului Ştefan Neemania ( 1167-1196).
— --- ----------------------------- 250------------------------------------

în 1219 Biserica Ortodoxă Sârbă obţine autocefalia şi rangul

de Arhiepiscopie. în anul 1346. 16 aprilie, în timpul ţarului Duşan cel
Mure, sinodul de la Skopje ridică Biserica Sârbă la rang de Patriarhie,
cu consimţământul Patriarhiei româno-bulgare de Târnovo, dar fără cel
al Patriarhiei Ecumenice. în 1375, are loc ceremonia împăcării cu
Patriarhia Ecumenică, la mormântul ţarului Ştefan Duşan. __
în anul 1458. patriarhia este desfiinţată de turci. în anul 1557
sultanul Soliman Magnificul recunoaşte printr-un firman autocefalia
Bisericii Sârbe cu sediul la Peci, desfiinţată la 1766 de Patriarhia
Ecumenică. în 1879, 20 octombrie/1 noiembrie, patriarhul ecumenic
loachim III acordă Tomosul de autocefalie Bisericii Sârbe care în anul
1920 este ridicată la rang de Patriarhie, act consfinţit prin Tomosul dat
de patriarhului ecumenic Meletie IV Metaxakis, la 9 martie 1922.
3. Patriarhia României este autocefală din anul 1885, ridicată
la rang de patriarhie în anul 1925, cu reşedinţa la Bucureşti, România
cu 19.800.000 de credincioşi. Este organizată în 25 de eparhii cu 5
mitropolii şi cu o diasporă alcătuită din Mitropolia autonomă a
Basarabiei reactivată în 1992, cu centrul la Chişinău, Mitropolia
Ortodoxă Română pentru Germania şi Europa Centrală cu sediu Ia
Regensburg, Arhiepiscopia Ortodoxă Română din America şi Canada,
cu sediul la Detroit, şi Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa
Occidentală şi Meridională cu sediu la Paris. . * .■
4. Patriarhia Bulgară este autocefală din 1872, fiind ridicată
la rang de patriarhie din 1953, cu reşedinţa la Sofia, Bulgaria. Are 8
milioane de membri, fiind organizată în 13 episcopii, 8 mitropolii, 123
mănăstiri, 2 scminarii teologice şi 2 academii de teologie (Sofia şi
Târnovo). Are ca jurisdicţie Bulgaria şi 2 mitropolii pentru diaspora
(S.U.A., cu sediul al New York, şi Europa),
Scurt istoric.
în anul 343 se ţine Sinodul de la Sardica (Sofia),
în 864 are loc convertirrea bulgarilor, în urma încreştinării cneazului
lor Boris Mihaii. Patriarhia Bulgară a fost înfiinţată în 1017, sub ţarul
Simeon, desfiinţată de Vasile II Macedoneanul. în anul 1186 se
restaurează al doilea patriarhat bulgar la Târnovo, desfiinţat de turci în
1396. în 1235 Sinodul de la Lamprek recunoaşte autocefalia Bisericii
Bulgare; Arhiepiscopul de Târnovo ia titlul de patriarh. în 1872
patriarhul ecumenic Antim IV declară Biserica Bulgară schismatică,
 ' ~ ~ 2 5 1 --------------- -------- ------------------ ---

acuzând-o de ‘‘flletism”; schisma este ridicată de patriarhul ecumenic

Vemamm ,n 1945, iar în 1953 este ales un nou patriarh, la 10 mai
când Biserica Bulgară este ridicată la rang de patriarhie.
lom 5' Pa!ri“rhici Ge° rS'ei este autocefală din 556 şi patriarhie din
1918: are reşedinţa la Tbilisi şi are 3 milioane de membri Este
organizată in 15 eparhii, 4 mitropolii, 80 parohii, 2 mănăstiri cu o
academie teolog,că la Tbilisi, deschisă la 1 octombrie 1988 Are
jurisdicţie in Georgia şi o mică diasporăîn S.U.A.
Scurt istoric.
■ în a" ^ 37 are loc '"c^Ştinarea Georgiei în urma activităţii
misionare a Sf. Numa, în ascultare canonică de Patriarhia Antiohiei In

Biserici. In 1783 Georgia intră sub suzeranitatea Rusiei. în 1944

isenca Georgiei se declară din nou autocefală iar în 1992
Preşedintele Georgiei, Eduard Shevardnadze, primeşte botezul creştin
c a i m l rhiepiscoPla Ciprului este autocefală din 431, de la
Sinodul III Ecumenic (Efes) care o ridică la rangul de Arhiepiscopie
Are reşedinţa Ia Nicosia, Cipru, având 442.000 de membri. Este
organizată in 4 mitropolii, 6 episcopii, 650 parohii, 7 mănăstiri 1
seminar teologic la Nicosia. * 1
Scurt istoric.
între anii 40-50 d.Hr. se organizează prima Biserică din Cipru
m urma activităţii misionare a Sf. Ap. Pavel şi Barnaba (F .A p 13 Z ) '
In anul 692, Sinodul II Trulan reconfirmă autocefalia Bisericii din

£r S t r e i1878-i
intre 87^1960 s află
960 se m sub
^ controlul Marii Britanii.
* Imperiu! otoman>
în 1960, 10
octombrie. Ciprul se declară Republică independentă sub conducerea
Arhiepiscopului Macarie (1950-1977).
7. Arhiepiscopia Atenei (Grecia) este autocefală din 1850 cu
reşedinţa la Atena, Grecia şi are 9.025.000 membrii. Este organizată în
C re t° Ct f fCU 2 fa,CU tăt' dC te° l0gie (Atena şi Tesalonic)- Biserica din
Creta, teritoriu elen, a obţinut autonomia din partea Patriarhiei
cumemce la 28 februaruie 1967. Are jurisdicţie în Grecia. Grecii din
diaspora se afla sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.
Scurt istoric.
p.„ . , ami Z32-1833 Biserica Greacă se află sub jurisdicţia
Patnarhiei Ecumen.ce, In 1850, 29 iunie. Pairiarhia Ecumenică
------------------------------------------- 252 --------------------------------------------
recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodoxe din Grecia, prin Tomosul
acordat de Patriarhul Antim IV.
8. Mitropolia Varşoviei este autocefală din 1924. recunoscută
de Patriarhia Ecumenică, iar din 1948 este recunoscută de Patriarhia
Moscovei. Are reşedinţa la Varşovia şi 1.000.000 de credincioşi. Este
organizată în 6 eparhii. 250 parohii, 3 mănăstiri cu un seminar teologic
şi o facultate de teologie (ambele la Varşovia).
9. Arhiepiscopia Albaniei este autocefală din 1937,
reorganizată în 1991 de către Patriarhia Ecumenică după căderea
regimului ateo-comunist de la Tirana. Are reşedinţa la Tirana, Albania
şi 160.000 de membri.
10. Mitropolia Cehoslovaciei este autocefală din 1923 prin
recunoaştere de către Patriarhul Ecumenic şi din 1951 prin acordarea
autocefaliei din partea Patriarhiei Moscovei, care reorganizează
Biserica Cehoslovacă după război. Are reşedinţa la Praga. Cehia şi
55.000 de membrii. Este organizată, după separarea Cehiei şi Slovaciei
(1993), de Sfântul Sinod care hotărăşte împărţirea eparhiilor, fiecărei
republici revenindu-i două mitropolii cu câte două eparhii fiecare.
Reşedinţa Bisericii din Slovacia se află la Presov.
11. Biserica Ortodoxa din America (O.C.A.J este autocefală din
1970. având în frunte pe mitropolitul a toată America şi Canada. Are
reşedinţa la New York şi un număr de 1.000.000 de membrii, fiind
organizată în 13 episcopii, 470 parohii, 15 mănăstiri, 3 facultăţi de
teologie. Din O.C.A. mai fac parte: o eparhie albaneză, o eparhie bulgară,
o eparhie română, un exarhat din Mexic şi un exarhat în America de Sud.

III. Biserici Ortodoxe Autonome

1. Biserica Ortodoxă din Muntele Sinai se află la mănăstirea
cu acelaşi nume, ridicată de împăratul lustinian 1 în anul 528, situată în
Peninsula Sinai din Egipt. Este autonomă din 1575 având 900
membrii.
2. Biserica Ortodoxă din Finlanda este autonomă din 1923,
sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, reorganizată de Patriarhia
Moscovei în 1957. Are reşedinţa la Kuopio, Finlanda şi are 56.086
membri (conform ultimului recensământ din 31 decembrie 1993) Este
organizată în 3 eparhii, cu un seminar teologic şi o facultate de
teologie pe lângă Universitatea din Joensuu.
 253

3. Biserica Ortodoxă din Japonia este autonomă din 1970, sub

jurisdicţia Patriarhiei Moscovei. Are reşedinţa la Tokio, având 25.000 membri.
4. Biserica Ortodoxă din China este autonomă din 1957, sub
jurisdicţia Patriarhiei Moscovei, având 20.000 membri.
IV. Biserici Ortodoxe Canonice aflate sub
jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice
!. Biserica Ortodoxă Greacă Carpato-Rusă din America:
2. Arhiepiscopia Ortodoxă Rusă din Vestul Europei:
3. Biserica Ortodoxă Ucraineană din America;
4. Episcopia Ortodoxă Abaneză din America;
5. Sinodul Belarus al Bisericilor ortodoxe din America de
Nord;
6. Biserica Ortodoxă Ucraineană din Canada:
V. Biserici Ortodoxe cu probleme canonice
1. Creştinii de rit vechi (Rusia);
2. Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei;
3. Biserica Ortodoxă Autocefală a Ucrainei;
4. Biserica Ortodoxă Autocefală din Belarus;
5. Biserica Ortodoxă a Macedoniei;
6. Bisericile Ortodoxe cu vechiul calendar (stiliste) din
Grecia şi România.
VI. Bisericile Ortodoxe Orientale (precaicedoniene)
Bisericile Ortodoxe Orientale sunt comunităţi cu tendinţă
monofizistă care s-au separat de Ortodoxie în urma Sinodului de la
Efes (431) - Biserica Siriană - şi a Sinodului de la Calcedon (451) -
Bisericile armeană, coptă, epiopiană, siro-iacobitâ.
1. Biserica Coptă - (copt - vechi egiptean) cu sediul la Cairo,
Egipt, îşi are originea în comunitatea condusă de Dioscur I, patriarhul
Alexandriei care a susţinut monofizitismul la Calcedon, care s-a
separat de gruparea melkită (partizană a împăratului bizantin),
alcătuită din greci ortodocşi. Cu toate că prin Sever al Antiohiei s-a
încercat o reunificare cu ortodocşii, în anul 542, prin influenţa lui
lacob Baradai, episcop de Edesa (541-578) copţii au devenit o Biserică
autonomă, ruptă şi de Roma şi de Bizanţ, cucerirea arabă din 642
favorizând această situaţie.