Parintele Rafail Noica despre NESIMTIREA

DUHOVNICEASCA, simturile duhovnicesti, CAUTAREA

VOII LUI DUMNEZEU, taierea voii si TAINA
ASCULTARII (audio si text)
Publicat pe 05 Jun 2014 | Categorii: Parintele Rafail Noica, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum
sa ne rugam?) | | Print

AUDIO:

- Vorbiţi-ne puţin despre ne-simțirea duhovnicească.

- Ne-simţirea duhovnicească poate să fie un răspuns la întrebarile: „Ce este moartea?”, “De care
moarte ne-a izbăvit Hristos?”. Cadavrul este nesimţitor. Aşa, şi când duhul nostru este
nesimţitor la cele ale harului, în măsura aia suntem morţi. Şi de această moarte ne-a izbăvit
Hristos, că nu ţinând preceptele legii putem învia dintru ne-simţire întru simţire, ci cum zice
Sfântul Pavel, prin credinţa propovăduirii, auzind cuvântul propovăduirii, al bunei-vestiri a
Împărăţiei. Dacă acel cuvânt este vrednic, sau, poate, chiar nevrednic fiind, dacă Dumnezeu
binevoieşte prin el să insufle vreun suflet sau mai multe, insuflarea pe care-o primim este un
început de înviere. Întorcându-ne către Biserică, dacă începem să vedem lucrarea şi
puterea Tainelor, de multe ori, prin spovedanie, prin Împărtăşanie - când trăieşti pe viu, pe
pielea ta, curăţirea, învierea pe care o trăieşti – începi din ce în ce mai mult – şi asta ar fi
cultura filocalică – să devii din ce în ce mai simţitor: astăzi simţi câteva, mâine, în principiu,
ar trebui să simţi mai multe.

Paradoxal, noi trecem, dupa o primă fază a învierii, printr-o a doua fază – pe care părintele
Sofronie o numea a harului - dar această a doua perioadă este o perioadă în care trăim
tocmai pierderea acestei simţiri, ne retrezim aşa cum am fost la început, am pierdut
insuflarea şi înţelegerile pe care le-am avut , şi perioada aceasta a doua a nevoinţei noastre este
cea mai lungă. Dar nici asta nu este o perioadă tragică – adică tragică [dramatica] este, dar nu
este menită spre tragedie și nu este cazul să deznădăjduim, ci a doua perioadă, în care avem
deja experienţa vieţii, adică a simţirii duhovniceşti, în măsura în care, amintindu-ne de
experienţa harului, lucrăm pe acele linii, încercăm să trăim credincioşi acelei experienţe,
această a doua perioadă este o călătorie spre a însuşi nu numai experienţa pe care am
primit-o cu acest prim har, dar mult mai mult și mult mai desăvârşit. Părintele Sofronie
zicea că primul har este ca o “mamonă nedreaptă“. Ne-a dat Dumnezeu “pe nedrept” [nota
noastra: fara sa meritam, in mod gratuit - cf. Luca 16, 1-12, Parabola iconomului nedrept], El
ştie de ce şi cum și cum s-a putut, ne-a dat o experienţă a vieţii pe care “pe nedrept” am
primit-o, că nici n-am putut s-o păstrăm. Dar acum cultivăm ceea ce, în a treia fază, va fi
acelaşi har, dar înmulţit, îmbogăţit, iar de data aceasta însăşi firea noastră, de neîndepărtat în
vecii vecilor.

Aşa că ne-simţirea duhovnicească este acea moarte din care nu paza preceptelor legii ne-a
înviat, ci Hristos prin lucrarea Lui și prin puterea pe care a dat-o cuvântului
propovăduirii, mai ales după Învierea din mormânt – cum vedem în cazul lui Luca și Cleopa, că
“ardeau inimile lor” – și a desăvârșit-o cu şederea de-a dreapta Tatălui şi, deci, acel început de
înviere care, trecând prin toate fazele cele mai minunate şi cele mai paradoxale, ne duce la
învierea finală - care este harul dobândit de noi printr-o viaţă de multă trudă şi răbdare, şi
rugăciune, când acest har va fi însăşi firea noastră. Si – zicea părintele Sofronie - [ca aceasta
este] firea noastră primă, deşi o dobândim cronologic ca a doua. Însă, calitativ, prima
noastră fire, de acum de nestrămutat în veci.

- Vă rugăm să ne vorbiţi despre cele cinci simţuri duhovniceşti.

- Nu ştiu unde, la care Părinţi, am citit cândva că îndărătul acestor cinci simţuri
trupeşti sunt cinci simţuri duhovniceşti. Şi mai ziceam pe undeva că, aşa cum am
înţeles că primul simţ care se dezvoltă în prunc, înainte de naştere, este auzul şi
că, prin auz, fătul din pântecele maicii se obişnuieşte să desluşească glasul tatălui,
al mamei, al altora, şi, când se naşte, îi recunoaşte după auz, aşa şi în cultura
filocalică ascultarea este nu o disciplină, cum este în armată sau în orice instituţie
omenească, ci este cu precădere cultivarea acestui auz duhovnicesc.

În ascultare noi căutăm voia lui Dumnezeu. Dacă vreţi, căutăm glasul Bunului Păstor, ca să
luăm capitolul 10 din Evanghelia Sfântului Ioan, unde spune Mântuitorul că Oile mele glasul
Meu aud şi-Mi urmează Mie. Deci învăţăm să auzim glasul lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu
prin toată lucrarea duhovniciei.

Deci ascultarea trebuie să devină o Taină a Bisericii. Să nu reducem Tainele Bisericii la

şapte, fie că cele şapte sunt de căpătâi. Dar şi ascultarea și multe alte elemente, orice
legătură între Dumnezeu şi om sau, să zicem, între om şi Dumnezeu, este o Taină. Şi
ascultarea trebuie să fie la nivel de Taină, unde omul urmează glasului Bunului Păstor,
glasul care, la început, ne-a zis: Dar din pomul acela nu veţi mânca, fiindcă, atunci când veţi
mânca, cu siguranţă veţi muri. Și să ascultăm glasul acela până când el ne va îngădui, dacă e
cazul, să mâncăm din acel pom, fiindcă ni s-a copt înţelegerea, sau unde ne va duce.

La fel şi cu vederea. Avem multe pilde de părinţi moderni acum, ca părintele Porfirie. Toate
cărţile care s-au scris şi s-au tradus în română vorbesc de vederea lui duhovnicească. Şi el ne
arată mai desăvârşit decât mulţi alţi sfinţi moderni că vederea asta e o realitate. În ultima fază a
vieţii lui orbise din cauza cancerului, dar el, totuşi, vedea şi mult mai desluşit decât poţi vedea
prin ochiul şi nervul optic şi toate astea.

Sfântul Siluan zice că harul se desluşeşte prin gust: simţi gustul prezenţei lui Dumnezeu și
gustul vrăjmașului. Prin experiență, dacă ai avut experienţa harului lui Dumnezeu şi a
înşelăciunii diabolice, acum desluşeşti prin gust. Iar gustul e foarte aproape de miros, există
un miros al harului şi un miros al vrăjmaşului.

Mai există şi un pipăit, când simţi prezenţa lui Dumnezeu. Ce înseamnă că simţi? Oare nu ăsta
este un pipăit duhovnicesc?

Deci în câteva cuvinte putem vorbi despre cele cinci simţuri duhovniceşti. Astea trebuie să se
dezvolte cât mai mult înainte de experienţa mormântului sau înainte de sfârşitul vieţii noastre pe
pământ, în orice fel va fi, ca, aşa cum la naştere, ca prunc, am fost destul de desăvârşiţi ca făt
în pântecele maicii ca să supravieţuim aici, ba şi să creştem, să ne dezvoltăm, aşa și ceva se
va întâmpla după moarte. Părintele Sofronie spunea: “Pocăinţa noastră nu se poate termina
pe pământul ăsta”, că pocăinţa, adaug eu, departe de a fi doar un moment foarte parţial de
întoarcere morală, de la imoralitate la moralitate sau aşa ceva, pocăinţa este dinamica vieţii
veşnice care lucrează în noi. Şi, spune părintele Sofronie, sfârşitul pocăinţei este când am
ajuns la deplinătatea vieţii dumnezeieşti în noi, măsura bărbatului desăvârșit în noi, a lui
Hristos în noi. Or asta, zice el, pe pământ nu se poate împlini, numai în veşnicie, deci şi în
veşnicie va fi o creştere, dacă avem destulă desăvârşire pruncească, ca să putem în primul rând
supravieţui acolo cum am supravieţuit aici, ca să putem şi acolo creşte până la desăvârşire. Cum
va fi aia, vedea-vom, da Domnul să vedem.
- Cum putem afla care este voia lui Dumnezeu cu noi, atunci când ne aflăm la o cotitură în
viaţă?

- Se leagă de o întrebare de la ultima noastră cuvântare aici, împreună, când m-a întrebat cineva
ce înseamnă ce-am zis eu cândva, că toate încep în nevăzut. Aveam în vedere rugăciunea. Deci,
zic, iarăşi începem cu „Doamne…”. Orişiunde eşti, în orice clipă, la orice cotitură, începi cu
„Doamne…” şi-L întrebi pe Dumnezeu și Domnul să călăuzească mai departe.

[...] De la cădere încoace, văd o sfâşiere: pot să voiesc ceva pătimaş, care nu face parte din
voia lui Dumnezeu şi, cum zice Hristos, cela ce nu adună cu Mine, risipeşte. Şi ca să nu risc s-
o iau razna, pe o voie care mi se pare bună, verific voinţa mea, să zicem cu duhovnicul, asta e
una din căi, ca să văd dacă e în armonie cu voinţa lui Dumnezeu, adică dacă e Dumnezeu care
voieşte în mine sau dacă este o voinţă… Eu vreau drept, eu vreau să trăiesc, asta vrea şi
Dumnezeu, dar eu nu ştiu întotdeauna unde să aflu ceea ce voiesc eu și aici se poate întâmpla o
dezbinare şi atunci eu vreau să trăiesc, dar, Doamne, ce vreau eu mă va duce unde voi afla viaţa
sau este o rătăcire? Şi aşa, ştiind că în păcatul în care trăim, putem să voim diferit de
Dumnezeu – şi de multe ori o facem – căutăm, dacă Dumnezeu binecuvântează ce vreau eu,
adică dacă şi El voieşte.

Aici aş vrea să zic eu cuvânt despre tăierea voii. Se trăieşte adesea foarte greşit lucrul acesta,
ori la nivel disciplinar, ori la nivel sinucigaş. Nu voia mea trebuie s-o tai, că asta ar fi un fel
de sinucidere, ci voia mea pătimaşă trebuie s-o tai! Ce este patima? Aşa cum buba cancerului
face parte din trupul meu, dar nu este trupul meu, aşa şi patima, deşi [pare ca] face parte
integrantă din fiinţa mea, în realitatea dumnezeiască nu este. Pe aia trebuie s-o tăiem cu
bisturiul.

Acum întrebarea zice: cum putem şti…? Este imposibil să răspundem în amănunt, fiindcă de
fiecare dată, în fiecare viaţă, în fiecare împrejurare, este o altă experienţă. Dar sunt nişte
lucruri comune tuturor experienţelor. Să luăm momentul de după, când ai hotărât hotărârea
cea dreaptă: dacă este de la Dumnezeu întotdeauna vine ca o lumină, ca o uşurare, poate ai
trecut un prag greu de trecut, o frică, poate chiar o teroare oarecare, dar, trecând, cum
zicea şi părintele Sofronie, focul în care ai intrat, în loc să te ardă, te răcoreşte. Că asta e
caracteristica focului mistuitor, care este Dumnezeu. Te răcoreşte. Şi simţi că ăsta este
adevărul, simţi că te-ai împlinit.

Nu ştiu, sunt multe posibile mărturii ale alegerii drepte, care vin pe liniile alea, hai să luăm de la
Galateni, că cele ale lui Dumnezeu sunt pace, dragoste, bucurie, îndelungă-răbdare… Multe
dintre acestea sau lumea acestor lucruri începe să fie prezentă în tine.

Problema, care cred că este de unde izvorăşte întrebarea, este: cum să fac să ajung acolo, să
găsesc calea cea bună, mai ales dacă mă angajez pe căi de unde n-o să fie întoarcere? Şi aici
zic aşa: formulă nu există, dar ceva mult mai presus şi mai preţios decât o formulă este,
iarăși, acest “Doamne…” Şi zic aşa: roagă-te lui Dumnezeu în multe feluri şi în multe
împrejurări ale vieţii tale, ori în singurătatea ta, ori în slujbele bisericeşti, profiţi de
rugăciunea celor care te înconjoară ca să îţi iei avânt… Şi când simți momentul – una dintre
căi este asta, cea clasică – când simţi că a venit momentul du-te la duhovnic, și du-te cu
rugăciunea asta. Când te duci la duhovnic să afli voia lui Dumnezeu, să nu te desparţi de
legătura cu Dumnezeu ca să vorbeşti cu duhovnicul ca cu un om.

Şi ni se zice: atenţie nouă, duhovnicilor, nici noi să nu dăm un cuvânt din înţelepciunea
noastră sau înţelegerea sau educaţia noastră teologică sau nici măcar din experienţa vieţii
noastre. La o adică, să facem tabula rasa de toate astea, adică să le dăm deoparte, ca să
aflăm în rugăciune voia lui Dumnezeu pentru om. Asta e o mare cultură, iar, cum zice Sfântul
Siluan, dacă nu începem să o facem – apropo, nu numai noi, duhovnicii, ci toţi, ca să aflăm voia
lui Dumnezeu – n-o să ajungem niciodată să o însuşim. Deci noi, duhovnicii, nu trebuie să
căutăm cuvânt de la mine, ci cuvântul dumnezeiesc pentru acest suflet, care, uneori, poate
să ni se pară paradoxal la început şi Domnul să ne dea să-l desluşim.

Iar, tu, cel care asculţi, şi tu faci tabula rasa, mături total tot ce ştii, ce-ai învăţat, ce eşti, şi aici
este tot un fel de tăiere a voii, ca să laşi loc acelui glas. Amintiţi-vă de Sfântul Prooroc Ilie,
când s-a dus să se întâlnească cu Dumnezeu, întâi a fost un vânt mare, zicem noi uragan – nu
uitaţi că vânt şi duh se confundă în graiul ebraic şi în greacă de multe ori, nu că se confundă, dar
e acelaşi cuvânt – deci acel vânt era un oarecare duh care sfărâma stâncile, care zguduia munţii,
iar nu în vânt, nu în duhul ăla era Dumnezeu. După vânt, un cutremur; vai, ce impresionează pe
om cutremurul, dar nu în cutremur era Dumnezeu. Şi proorocul, prooroc fiind, nu s-a cutremurat
de cutremur și nu s-a lăsat intimidat de acel duh şi de toată urăgăneala lui. Și după cutremur, un
foc, dar nici în foc nu era Dumnezeu. Iar după foc, adiere de glas subţire. Şi în glasul ăla era
Dumnezeu. Şi atunci s-a cutremurat proorocul. Şi atunci şi-a acoperit faţa ca heruvimii din cer şi
a ieşit la intrarea peşterii, ca să se întâlnească cu Dumnezeul Cel atotputernic, Care a grăit
proorocului în adiere de glas subţire. Tăierea voii este să dăm la o parte uraganele,
cutremurele şi focurile voinței noastre pătimaşe care bântuie, care urlă, care fac toată
gălăgia asta, ca să putem auzi adiere de glas subţire, care este semnul Celui atotputernic.
Adiere de glas subţire care vine cu căldură, cu duioşie, cu smerenie, cu tot ce însoţeşte
dragostea lui Dumnezeu pentru făptura Lui iubită.

Şi atunci în legătură cu Dumnezeu, conştient sau chiar rugându-te la acelaşi Doamne, te duci la
duhovnic când simţi că a venit vremea şi-i ceri lui Dumnezeu ca duhovnicul să nu
vorbească cuvânt omenesc, ca om, ci Domnul să-ţi vorbească prin el. Şi atunci, dacă asta
ceri lui Dumnezeu, pregăteşte-te să primeşti primul cuvânt al duhovnicului. Şi această
noţiune de prim cuvânt, ba chiar de prim gând, cum spunea Sfântul Serafim, că primea primul
gând care-i venea ca de la Dumnezeu, asta este toată cultura filocalică: a prinde acel prim
cuvânt. Deci tu, dacă vrei voia lui Dumnezeu, roagă-te şi roagă-te. Continuând să te rogi lui
„Doamne…”, te duci la duhovnic şi îi ceri, îi spui în câteva cuvinte problema, esenţial, nu
intra în amănunte și aşteaptă cuvântul pe care-l ceri încă de la Dumnezeu. Aşa cum la telefon
nu vorbeşti cu aparatul pe care-l ţii în mână, ci cu altcineva, de la capătul celălalt al firului. Şi
aşteaptă de la Dumnezeu. Şi când duhovnicul îţi spune cuvântul – iar tu, duhovnicule, să te
rogi, ca nu prin neştiinţa sau din nebăgarea ta de seamă să piară un suflet pentru care
Hristos Şi-a dat sângele pe cruce; deci să te rogi; şi fie ca Dumnezeu să ne audă cuvintele
astea ca rugăciune şi să lucreze în noi şi tu, cel care ceri, fii cu cea mai mare luare aminte la
primul cuvânt şi să ştii că Dumnezeu nu este o formulă sau un adevăr obiectiv, un obiect, ci
este o Persoană Care Ştie că dacă tu vei prinde primul cuvânt şi-l vei ţine, ţi-l va da.
Câteodată, această Taină o trăim ca pe un fel de “kamikazism”, fiindcă parcă ne aruncăm
într-un hău. Nu te tulbura şi Domnul să te întărească. Cultivă, adică pregăteşte-te să primeşti
acel prim cuvânt şi îţi spun lucrul ăsta: nu-l discuta cu duhovnicul, nu te împotrivi, nu-l discuta.
Că ăsta este cuvântul tău. Este un dialog tainic între tine şi Dumnezeu. Şi nu duhovnicul tău îl
va înţelege în principiu. Tu îl vei înţelege, e numai pentru tine. Ia-l şi zi-i duhovnicului:
„Blagosloviţi, părinte!” şi du-te şi încearcă să-l trăieşti. Chit că vii a doua oară la duhovnic şi-i
zici că nu l-ai înţeles sau cine ştie ce, dar important e ca primul lucru pe care-l faci este să
încerci să îl trăieşti sub o formă sau alta, fiindcă ăsta este cuvântul tău, şi ori îl înţelegi într-
o măsură, ori îl vei înţelege făcându-l, în principiu.

Încă un chip al ascultării este [in pilda cu] cei zece leproşi, care au primit un cuvânt care, în sine,
nu avea niciun sens: Duceţi-vă şi vă arătaţi preotului! Dar leproşii se arătau preotului dacă se
însănătoşeau, ca preotul să-i pronunţe curaţi şi să vină înapoi în societate. Dar, leproşi fiind, ce
puteau să caute la preot? Dar ei, primind fără să discute cuvântul, primul cuvânt al Acestui mare
făcător de minuni şi prooroc și cine era Acest Nazarinean sau ce-or fi ştiut ei despre Hristos, au
primit cuvântul, s-au întors şi s-au dus către preot. Făcând acest cuvânt, au intrat în razele
energiilor dumnezeiești, care bineînţeles că imediat i-au vindecat.

Şi asta este ceva din taina ascultării. Ascultarea ca Taină, nu ca disciplină, ascultarea ca
închegare a unei legături între tine, personal, cu personal Dumnezeu, prin duhovnicul tău. Şi aşa
că, dacă vrei negreşit să faci o alegere dreaptă într-o răscruce a vieţii, încearcă pe calea aceasta
şi, dacă într-o altă modalitate decât ce am descris eu acum îţi va răspunde Dumnezeu căutării
tale, să ştii că esenţialul este de a primi voia lui Dumnezeu, pentru care uneori este
important să dăm la o parte tot ce ştim, pentru ca să-L lăsăm pe acest Doamne cu glasul Lui
blând ca o adiere de vânt subţire să ne poată vorbi şi noi să auzim nestingheriţi de răcnetele
patimilor care vuiesc.

(Extras din conferinta: “Intrupare – Filocalie si premisa eshatologica”, Alba-Iulia,

2002)