SĂ-I DĂM LUI DUMNEZEU TOATĂ VIAȚA NOASTRĂ SPRE VINDECARE ȘI SFINȚIRE

În demersul nostru terapeutic, am pornit de la o privire sănătoasă asupra simțirii pentru a nu mai fi
condamnată împreună cu păcatul al cărei victimă este, de fapt. Și acest lucru este posibil printr-o
„liturghie lăuntrică” de vindecare, de purificare de patimi, în care simţirea, așa cum este în fiecare
persoană, în momentul respectiv (și scopul final este să facem din toată viața noastră o liturghie
lăuntrică) este adusă ca „jertfă vie” prin raţiunea purificată de rugăciune, minții conectate la
Dumnezeu prin atenție trează și iubitoare. Această „liturghie” respectă modelul Sfintei Liturghii
Euharistice și cuprinde două dimensiuni: liturghia propriu zisă, într-un timp şi un spaţiu anume şi după
o anumită rânduială şi o liturghie de „după liturghie” ca prelungire în cotidian a lucrării de
conștientizare, asumare și oferire lui Dumnezeu spre vindecare a întregii noastre vieți rănite de păcat și
de patimi. „Prescura” acestor liturghii este chiar viața noastră adunată în ceea ce simțim clipă de clipă.
Pregătirea
1. Ne așezăm într-un loc liniștit, de preferat în faţa unei icoane, ca în faţa lui Dumnezeu, într-o poziţie
în care să împlinim chemarea de la Liturghia Euharistică: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm
aminte.” Această chemare se adresează omului întreg: trup - să stăm bine, corect, într-o postură
corespunzătoare; suflet - să stăm cu frică, frica de Dumnezeu care însumează în sine iubire, sfială,
cutremur chiar; și minte - să luăm aminte, adică să ne amintim de Dumnezeu și să ne ațintim
mintea la El.
2. Conștientizăm că ne-am aşezat în faţa lui Dumnezeu Care ne iubeşte şi pe Care Îl iubim, sau dorim
să-L iubim. Să ne spunem și să credem că este e o întâlnire de dragoste, dragoste care nu presupune
neapărat sentimente afectuoase, ci încredere, deschidere, curajul de a-i arăta toate, îndrăzneală,
sfială și onestitate în arătarea stărilor sufleteşti aşa cum sunt ele în momentul prezentării.
3. Rostim rugăciunile începătoare și Psalmul 50.
4. Încercarea onestă și hotărâtă de a ne împăca cu propria conștiință şi de a-i ierta pe toți cei care ne-
au supărat sau rănit. Pe toți care ne vin atunci în amintire. Aici se poate citi o rugăciune pentru
vrăjmași, o rugăciune de împăcare sau rugăciunea „Doamne, binecuvântează pe toți cei ce m-au
supărat, întristat, rănit sau nedreptățit” (putem spune și pe nume celor care ne vin în memorie).
5. Urmează apoi, după rânduiala stabilită chiar de Domnul, să cerem iertare pentru greșalele noastre,
pentru tot ce-am făcut noi rău, în măsura în care ne vine în minte în acest moment.
6. Pregătirea se încheie cu o scurtă rugăciune de mulţumire pentru darurile şi binefacerile de la
Dumnezeu şi de la semeni.
Liturghia lăuntrică
Centrul liturghiei pentru care ne-am pregătit astfel constă în oferirea tuturor simțirilor din aceste
momente, și prin ele a trupului, ca jertfă vie, lui Dumnezeu. Rostim cu atenție Rugăciunea „Doamne
Iisuse Hristoase, miluiește-mă” încercând să facem din ea singura lucrare a rațiunii. Ne îndreptăm
atenția, ca lucrare a minții, nous, către simțirile noastre (senzații și emoții), acceptându-le conștient și
rămânând nemișcați în poziția aleasă. Oferim lui Dumnezeu, printr-o lăuntrică mișcare simplă, ce ni se
descoperă încă de la primele încercări, tot ce conștientizăm din simțirea noastră. Nu primim gânduri.
Le alungăm cu atenția dată senzațiilor și rugăciunii Numelui pe Care Îl chemăm ca să ne vindece de
toată întinarea simțirii. Vom primi fiecare senzație resimțită și o vom păstra în atenție răbdând-o până
se epuizează, până-și „spune cuvântul” și se eliberează de puterea impulsului care o lega de o anumită
poftă sau mișcare care ar fi adus un spor de confort sau o plăcere. În această jertfire de sine primim
harul necesar pentru cultivare virtuții răbdării, singura prin care putem birui patimile legate de frică și
furie.
Când această oferire se face în liturghia iertării rânduiala e diferită pentru că în spatele senzațiilor
prezente, demonstrează specialiştii, se află amintiri dureroase legate de traume sufleteşti neasimilate și
scoaterea lor la lumina milostivirii vindecătoare a Lui Dumnezeu este esențială. În rânduiala pe care o
descriem acum, „ofranda” noastră, darul nostru este simţirea, tot ceea conștientizăm că este simţire în
momentul respectiv. Este împlinirea făgăduinţei pe care-o facem în Liturghia Euharistică de a ne oferi

1
toată viaţa lui Dumnezeu prin împreună lucrarea raţiunii, simţirii şi a minţii. Prin această oferire, ne
eliberăm din robia generată de folosirea simțirii doar ca semnal de alarmă: „Fugi de durere!”, sau de
atenţionare: „Caută plăcerea!” și ne aducem pe noi înșine, întregi, la întâlnirea vindecătoare cu
Dumnezeu, în chiar trupul nostru.
Prin Sfânta Taină a Euharistiei noi ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului Cel înviat Care
vine și se sălășluiește efectiv şi real în trupul şi sângele nostru. Harul pe care-l primim prin Sfântă
Euharistie ne este dat ca să trăim în trupul nostru viaţa şi moartea lui Hristos aşa cum ne învaţă Sfântul
Apostol Pavel: „Purtând întotdeauna în trup omorârea lui Iisus pentru ca şi viaţa Lui să se arate în
trupul nostru cel muritor (2 Corinteni 4,10).
Astfel acceptând cu atenţie senzaţiile trupului şi refuzând traseul pătimaş pe care ne conduc ele
fără Dumnezeu, murim vechiului mod de vieţuire şi vieţuim în viaţa lui Hristos Care nu a păcătuit deşi
avea aceleaşi afecte şi senzaţii ca şi noi, în trupul Sau. Harul ne dă puterea nu numai să nu ne temem că
vom murii dacă nu facem ce ne împing tiparele patimii, ci să ne şi naştem la un nou mod de existenţă.
Fiecare senzaţie, simţire în trup, oferită astfel lui Dumnezeu şi trăită fără „rest” ne purifică de
patimi, pentru că patimile sunt mişcări ale sufletului prin care încercăm să înlăturăm senzaţiile
neplăcute şi să le păstrăm şi înmulţim pe cele plăcute. Ori senzaţiile sunt drumuri, căi ale vieţii către
Dumnezeu şi nu scopuri în sine. În vieţuirea pătimaşă - atunci când emoţiile, sentimentele şi senzațiile
sunt foarte puternice şi imposibil de prelucrat, de înţeles și de asimilat de către mintea omenească fără
harul lui Dumnezeu - creierul uman, sau mintea omului, şi-a construit strategii de negare, refulare,
ascundere a tuturor trăirilor prea puternice. Acestea sunt adevărate „resturi” de viaţă netrăită, ruptă din
noi și îngropată într-un adânc inconștient formând formând un adevărat iad și zidind acel „trup al
morții” despre care vorbește Apostolul Pavel în Epistola către romani 7,24. Și omul face acest lucru
pentru, fără Dumnezeu, fără harul Său, nu poate să-și trăiască viața deplin fiind programat doar pentru
supraviețuire. Fără harul lui Dumnezeu, viața omului este perisabilă, stricăcioasă, vulnerabilă. De
aceea şi S-a făcut om Fiul lui Dumnezeu şi ne-a oferit Trupul Său înviat şi harul Său ca remedii.
Liturghia lăuntrică din tot locul și din toată vremea
„Liturghia lăuntrică” din tot locul și din toată vremea, pe care o recomandăm de-a lungul întregii
zile, presupune să-I oferim lui Dumnezeu, în Numele Domnului, „din mers” toate ale noastre ca să le
facă „ale Sale”! Ne oferim pe noi înșine, așa cum suntem, și toată viaţa noastră prin chemarea atentă a
Numelui peste ce oferim. Ne încredințăm milostivirii Sale fără să ne judecăm (criticăm, blamăm) sau
să ne pedepsim singuri. Când Domnul ne cere să ne judecăm și Sfinții ne învață să ne osândim pe noi
înșine, nu ne cere să ne pedepsim, ci să credem în mila Sa și în iertarea vindecătoare și sfințitoare.
Omul mândru alege să se pedepsească sau să deznădăjduiască lăsându-se amăgit de diavolul care
sugerează că Dumnezeu este un tiran fără milă și că scopul Lui este pedepsirea păcătosului. Osândirea
de sine este, în esența ei, conștientizarea și asumarea neputinței absolute a omului de a „face binele” și
de a fi fericit fără Dumnezeu și căderea la picioarele milostivirii Lui. Osândindu-se la smerenie, omul
Îl întâlnește pe Dumnezeul Iubire în chiar iadul din inima sa. Concret, asumându-ne conștient, ca fiind
ale noastre, toate simțirile și mișcările sufletului nostru, fără a acuza sau osândi pe altcineva, și
oferindu-le milostivirii Mântuitorului prin chemarea Numelui Său, ieșim din dimensiunea psihologică
și intrăm în cea duhovnicească, făcând din inima noastră, din chiar trupul nostru „laboratorul acestei
transformări”, cum spune Părintele Zaharia Zaharou. Dumnezeu înduhovnicește energiile noastre
create. Lucrează cu „materia” sufletului nostru care devine prescura tainei înduhovnicirii.
Fără prescura de pâine nu ne-am putea împărtăși cu trupul înviat al Domnului!
La fel, fără oferirea energiilor vieții noastre ca jertfă vie Lui Hristos Domnul în Duhul Sfânt nu
putem dobândi Viața Lui!