Capitolul 4

PROFILAREA ŞI SPECIALIZAREA PRODUCŢIEI

AGRICOLE
Cuprins:

4.1. Ramurile şi structura de producţie a exploataţiilor agricole ............................1

4.2. Profilarea producţiei agricole .............................................................................2
4.3. Specializarea exploataţiei agricole......................................................................3
4.4. Diversificarea producţiei agricole ......................................................................5
4.5. Cooperarea ..........................................................................................................6
4.6. Integrarea ............................................................................................................9
 4.1. Ramurile şi structura de producţie a exploataţiilor agricole
Activităţile de producţie din cadrul exploataţiilor agricole se circumscriu în
cadrul unor ramuri care reunesc activităţi omogene efectuate cu mijloace de producţie şi
forţă de muncă comune prin tehnologii asemănătoare şi având ca rezultat obţinerea
unor produse asemănătoare.
Sfera de cuprindere a unei ramuri se află într-o evoluţie continuă şi este diferită
funcţie de sistemul de referinţă considerat. Astfel, la nivelul agriculturii în ansamblul său
ramurile de producţie agricolă se clasifică în ramuri de producţie vegetală (legate de
cultivarea pământului) şi ramuri de producţie animală (creşterea diferitelor specii de
animale, a păsărilor şi albinelor). La nivelul exploataţiei agricole criteriile de diferenţiere
a ramurilor agricole se referă la produsele agricole şi tehnologiile de obţinere, ramura
cuprinzând una sau mai multe culturi cu tehnologii asemănătoare.
Ansamblul ramurilor dintr-o exploataţie agricolă, concretizate prin activităţile
desfăşurate cât şi prin resursele angrenate în aceste activităţi, definesc structura de
producţie a exploataţiei. Aceasta este caracteristică fiecărei exploataţii agricole şi se află
într-un proces de evoluţie sub influenţa unor factori, dintre care unii acţionează în sensul
complexării iar alţii în sensul simplificării structurii de producţie. Factori cum ar fi:
satisfacerea din producţie proprie a cât mai multe din necesităţile de consum, respectarea
unei rotaţii raţionale a culturilor în cadrul unor asolamente, reducerea caracterului
sezonier al lucrărilor agricole şi utilizarea cât mai uniformă a forţei de muncă, reducerea
riscului datorat variaţiilor dinamice, etc. - tind să acţioneze în sensul unei structuri de
producţie cu un număr mai mare de ramuri. Pe de altă parte factori ca: favorabilitatea
unui anumit număr de culturi într-o zonă agropedoclimatică, aplicarea unor tehnologii
perfecţionate, ce recurg la maşini şi utilaje moderne, necesitatea de a obţine producţii în
partizi mari şi omogene - acţionează în direcţia restrângerii numărului de ramuri de
producţie.
Structura de producţie a unei exploataţii agricole este caracteristică unei perioade
din evoluţia acesteia, fiind rezultanta interacţiunii dintre factorii mai sus menţionaţi, în
contextul mai larg al amplasării producţiei agricole din ţara noastră în cadrul unor zone
de producţie. Aceste zone de producţie agricolă cuprind teritorii compacte ce prezintă
caracteristici natural-economice omogene şi o structură de producţie zonală specifică, ce
reflectă condiţiile de favorabilitate pentru diferite culturi sau specii de animale. Zonele
de producţie au agrosisteme specifice, în ţara noastră distingându-se 23 de agrosisteme
mari, fiecare fiind divizat în mai multe teritorii, pe baza unor criterii natural-economice
(diferenţieri pedologice, de climă, relief sau hidrologie, asolamente, tehnologii etc.).
Pe baza multiplelor studii privind zonalitatea producţiei agricole din ţara noastră
s-au stabilit structuri de producţie orientative pe agrosisteme care pot să ducă la sporirea
producţiilor agricole, în condiţiile îmbinării judicioase a producţiei vegetale cu cea
animală, a folosirii cât mai complete a resurselor naturale şi a menţinerii fertilităţii
solurilor.
La baza delimitării zonelor agricole şi a amplasării producţiei agricole (culturi,
specii şi rase de animale) stă principiul avantajului comparativ, care constă în tendinţa
de concentrare într-o zonă a acelor produse care au avantajul relativ cel mai mare şi
dezavantajul cel mai mic. Criteriul economic folosit în stabilirea structurilor de
producţie orientative pe zone este costul de oportunitate, care permite cea mai bună
alegere a resurselor şi a ramurilor de producţie. Prin determinarea pierderii de profit

1
datorită substituirii unor resurse cu altele sau a optării pentru o combinaţie între produse,
putem să ne orientăm mai bine în stabilirea structurii de producţie şi în utilizarea cât mai
eficientă a resurselor de producţie.
În funcţie de acţiunea complexă şi interdependentă a factorilor amplasării
producţiei agricole şi de zonalitate, producătorii agricoli stabilesc structuri de producţie
diverse care reflectă capacitatea lor de folosire a avantajului comparativ, precum şi
cunoaşterea costului de oportunitate, pentru mai buna adaptare la cerinţele pieţii sau la
nevoile interne de consum.
Structura de producţie reprezintă suportul material al structurii economice a unei
exploataţii agricole, care exprimă relaţiile dintre cheltuielile de producţie efectuate în
condiţiile unor ramuri de producţie aflate într-o îmbinare specifică şi veniturile obţinute
în exploataţie corespunzător cu ramurile de producţie respective.

4.2. Profilarea producţiei agricole

Prin continuarea şi concretizarea acţiunii de zonare a producţiei agricole la
nivelul exploataţiei agricole se realizează procesul de profilare a producţiei, care se
reflectă în stabilirea şi ierarhizarea ramurilor din exploataţia agricolă, potrivit
condiţiilor naturale şi economice în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.
Profilul unei exploataţii agricole nu este însă o simplă imitare a profilului zonei,
ci o adaptare a sa la condiţiile concrete locale fiind considerat o secvenţă a procesului de
profilare, corespunzătoare unei anumite etape, reflectând o soluţie de orientare a
producţiei în condiţii specifice de timp şi de loc, concretizată printr-o anumită proporţie
şi ierarhie a ramurilor de producţie.
Ierarhizarea ramurilor de producţie ce vor fi dezvoltate într-o exploataţie agricolă
presupune o diferenţiere a lor după importanţa (economică de cele mai multe ori) pe
care le-o dă şeful exploataţiei în raport cu obiectivele pe care şi le-a stabilit (obţinerea
unui profit sau satisfacerea nevoilor interne de producţie şi consum).
În raport cu rolul pe care îl au în economia exploataţiei agricole ramurile de
producţie pot fi principale, complementare şi ajutătoare (auxiliare).
Ramurile principale (de bază) sunt cele care ocupă o poziţie predominantă în
structura de producţie a exploataţiei agricole, folosesc de regulă cele mai importante
resurse tehnico-materiale şi umane de care dispune aceasta şi îşi pun amprenta asupra
întregii activităţi desfăşurată în cadrul exploataţiei agricole. Pentru exploataţia agricolă
cu caracter comercial ramura de producţie principală este cea care contribuie în cea mai
mare măsură la obţinerea producţiei marfă şi a încasărilor din vânzări.
Ramurile complementare întregesc activitatea de bază şi au scopul de a
valorifica mai deplin resursele din exploataţie care nu pot fi valorificate economic de
către ramura principală, participând la sporirea veniturilor.
Pentru desfăşurarea în cât mai bune condiţii a procesului de producţie în ramurile
principale, exploataţia agricolă dezvoltă în cadrul său şi ramuri auxiliare, pe care le alege
şi dimensionează în funcţie de cerinţele ramurilor principale şi complementare (cultura
furajelor reprezintă un exemplu “clasic” de ramură ajutătoare pentru o exploataţie
agricolă în care creşterea animalelor constituie ramura principală).
Pornind de la ideea că profilul de producţie al unei exploataţii agricole trebuie să
constituie un tot unitar, judicios dimensionat şi echilibrat, care să permită o
funcţionalitate cât mai perfectă a exploataţiei agricole văzută ca un microsistem

2
economic, apare necesitatea de a lua în considerare la stabilirea arhitecturii sale şi a
relaţiilor ce se stabilesc între ramuri în procesul de producţie şi care au caracter fie de
condiţionare (uni sau biunivocă) fie de competitivitate.

4.3. Specializarea exploataţiei agricole

Pe măsură ce - în cadrul unei exploataţii agricole - dezvoltarea mai accentuată a
uneia sau mai multor ramuri principale face ca aceasta (acestea) să ocupe o poziţie
precumpănitoare în structura sa de producţie, exploataţia agricolă ajunge să se
specializeze în producerea unui anumit sortiment de produse agricole, către care îşi
direcţionează eforturile, pentru a valorifica cu maximă eficienţă condiţiile naturale şi
economice în care îşi desfăşoară activitatea. Exploataţiile agricole specializate sunt
caracterizate de structuri de producţie mai simple, cu un număr mai mic de ramuri, ceea
ce are efecte favorabile asupra organizării şi conducerii proceselor de producţie,
introducerii unor tehnologii perfecţionate, îmbunătăţirii calităţii producţiei şi a nivelului
de calificare a forţei de muncă.
Specializarea se poate înfăptui fie pe calea reducerii numărului de ramuri din
exploataţia agricolă, cu deplasarea centrului de greutate a efortului către ramurile rămase
în structură (specializate pe cale extensivă) fie prin dezvoltarea cu precădere a unei sau
unor anumite ramuri, fără ca structura de producţie să sufere modificări (specializare pe
cale intensivă).
Schimbările produse în concepţia politică şi economică a ţării noastre în perioada
postrevoluţionară sunt caracterizate de trecerea de la o economie centralizată, planificată
la o economie liberă de piaţă, funcţionând în virtutea legii cererii şi ofertei.
În consecinţă centrul decizional referitor la activităţile de producţie a fost
transferat de la nivel central la cel al unităţilor producătoare, care îşi desfăşoară
activităţile conform cu propria politică şi strategie, în vederea unor rezultate economice
cât mai bune. În agricultură, deciziile referitoare la activităţile şi ramurile de producţie
dezvoltate aparţin astăzi exploataţiilor agricole, care îşi orientează întreaga activitate
după cum consideră de cuviinţă, în scopul atingerii unor obiective stabilite. Acest lucru
face ca modul în care sunt dezvoltate şi îmbinate ramurile de producţie în cadrul unei
exploataţii agricole să se reflecte în structura de producţie a exploataţiei respective,
reprezentând în acelaşi timp un element din multitudinea celor care dau profilul de
producţie al unei unităţi organizatorice mai cuprinzătoare, cum ar fi o comună, o
microregiune, o anumită zonă geografică. Specificul de producţie agricolă a unei regiuni
este rezultanta de ansamblu a structurilor de producţie caracteristice exploataţiilor
amplasate în acel areal, care sunt astăzi libere să decidă asupra activităţilor şi ramurilor
dezvoltate, asupra ponderii şi importanţei fiecăreia, funcţie de maniera în care percep
propriile nevoi, aspiraţii, obiective.
Analiza structurii producţiei agricole în cadrul unei regiuni determinate,
trebuie făcută prin prisma structurii de producţie a exploataţiilor agricole din zonă, fiind
singurele centre veritabile de adoptare a unor decizii referitoare la activităţile desfăşurate.
Structura activităţilor de producţie a exploataţiilor agricole constituie elementele de bază
care prin efectul de sumă, de cumul, conferă specificul de producţie al unei regiuni
determinate. Pentru fiecare exploataţie agricolă structura de producţie adoptată reflectă
maniera în care sunt percepute şi valorificate atât condiţiile concrete locale de climă, sol,
favorabilitate a unor grupe de culturi cât şi cunoştinţele, priceperea şi experienţa factorului

3
uman în desfăşurarea şi conducerea activităţilor întreprinse. Desigur că fiecărei exploataţii
agricole îi este caracteristică o structură de producţie proprie, funcţie de soluţia de
combinare şi dimensionare a activităţilor din cadrul ramurilor de producţie dezvoltate,
ceea ce face ca şi rezultatele economice ale exploataţiilor să fie diferite, chiar în condiţiile
în care ele au aceeaşi dimensiune funciară şi o dotare tehnico-materială similară.
Pe plan mondial, procesul de specializare, de simplificare a structurii de producţie
s-a accentuat, în unele ţări până la menţinerea unei singure culturi (ramuri), adică
monocultura. Tendinţa de îngustare a structurii de producţie are loc sub influenţa unor
factori obiectivi, dintre care rolul hotărâtor îl are progresul tehnic. Modul de condiţionare,
în forma cea mai generală, poate fi ilustrată ca în figura 4.5.

(F) ... (F) ... (F) ... Progres tehnic ... (F) ... (F) ... (F)

Specializare Concentrare
Fig. 4.1. Influenţa diferiţilor factori asupra procesului de concentrare, specializare

Există, însă, şi factori obiectivi care acţionează în sensul frânării procesului de

specializare. Aceştia derivă din particularităţile producţiei agricole, printre care pot fi
amintiţi:
- interdependenţa tehnologică dintre ramurile de producţie, care este consecinţa
faptului că în procesul de producţie unele ramuri folosesc ca materie prima produsele
altor ramuri;
- accelerarea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante şi recuperarea treptată a
cheltuielilor avansate;
- valorificarea deplină a variatelor condiţii de sol existente pe teritoriul unei
unităţi agricole.
Sub influenţa factorilor de progres ştiinţific şi tehnologic, în producţia agricolă s-
a conturat un proces semnificativ de specializare, de simplificare a structurilor de
producţie şi de concentrare a producţiei pe ramuri. Specializarea şi concentrarea induc
efecte economice pozitive prin fructificarea mai avantajoasă a elementelor de progres,
atât în sfera producţiei cât şi în cea a desfacerii;
Specializarea, ca expresie concretă a adâncirii diviziunii sociale a muncii, se
manifestă prin dezvoltarea cu precădere a unei ramuri sau a unui produs până la
dimensiunea care asigură avantajul economic cel mai substanţial.
Caracteristicile esenţiale ale unităţilor specializate sunt: omogenitatea procesului
tehnologic, specializarea forţei de muncă, realizarea unei anumite producţii în partizi
mari cu posibilităţi substanţiale de aliniere la exigenţele pieţei.
Pentru aprecierea gradului de specializare a unei exploataţii agricole este necesar
să se utilizeze anumite criterii de referinţă, anumiţi indicatori, care să exprime, pe cât
posibil, cât mai exact fenomenul de îngustare a profilului de producţie. In acest sens,
nivelul de specializare a producţiei unei exploataţii agricole poate fi exprimat prin
indicatori direcţi şi indirecţi. Indicatorul direct principal al specializării îl reprezintă
structura producţiei marfa, iar indicatorii indirecţi sunt reprezentaţi de structura

4
producţiei globale, structura suprafeţelor, cultivate, structura efectivului de animale etc.
Gradul de specializare a producţiei într-o unitate agricolă poate fi cuantificat prin
folosirea unor indicatori specifici. Cel mai general este coeficientul de specializare (K) a
cărui valoare se determină prin aportarea producţiei marfă aparţinând celei mai
dezvoltate ramuri sau culturi la valoarea totală a producţiei marfă a întreprinderii după
relaţia:
q
K , în care
Q
q = valoarea producţiei marfă a ramurii de bază;
Q = valoarea producţiei marfa pe total exploataţie.
Valoarea acestui coeficient poate fi calculată succesiv pentru toate ramurile
existente în unitate, suma coeficienţilor fiind egală cu 1 sau cu 100 (în procente).
Accepţiunile asupra atributului de unitate agricolă specializată pot suferi
modificări în timp. Actualmente se apreciază că o întreprindere agricolă este specializată
dacă valoarea producţiei marfă, realizate în cadrul ramurii de bază, reprezintă cel puţin
60% din producţia marfă totală.
Procesul de elaborare a structurilor de producţie, în ţara noastră, se realizează
diferenţiat pe firme şi tipuri de unităţi agricole. Influenţă hotărâtoare, în acest sens, pot
avea: obiectul producţiei, dimensiunea, zona geografică etc. Predominanţa gospodăriilor
mici, ca formă de derulare a producţiei agricole, va răspunde necesităţilor curente de
autoconsum, imprimând agriculturii un pronunţat caracter de subzistenţă, iar din punct de
vedere al numărului de ramuri, o structură difuză.
In contextul funcţionării mecanismelor pieţei, al extinderii sistemului de arendare
şi al deschiderii pieţei funciare, al consolidării formelor asociative, dimensiunea
exploataţiei agricole, ca formă de exploatare, va tinde spre o stare de optim. Asemenea
unităţi îşi vor putea alinia strategiile de dezvoltare la exigenţele pieţei. În asemenea
unităţi, procesul de structurare va dobândi atributul specializării, iar obiectul producţiei
îl va reprezenta realizarea producţiei marfă, a produselor destinate circuitului pieţei.

4.4. Diversificarea producţiei agricole

Trebuie menţionat însă că, specializarea îngustă comportă şi riscuri, provocând
instabilitatea şi nesiguranţa veniturilor. In acest sens, diversificarea poate constitui o
opţiune pentru stabilizarea şi echilibrarea veniturilor.
Diversificareapoate asigura stabilizarea veniturilor, respectiv eliminarea unor
riscuri majore provocate de dezechilibrele ce pot să apară adesea în raportul cerere-
ofertă, respectiv căderea severă a preţurilor la anumite produse. In acelaşi timp,
diversificarea atenuează fluctuaţiile care pot să apară în realizarea producţiei, ca urmare
a fluctuaţiilor factorilor de mediu.
In esenţă, se poate afirma că diversificarea îl fereşte pe producătorul agricol de
risc şi incertitudine. Diversificarea este impusă adesea ca soluţie tehnologică obligatorie
în optimizarea asolamentelor.
Diversificarea poate fi orizontală sau verticală. Diversificarea orizontală
înseamnă o structură cu mai multe culturi sau categorii, specii de animale.
Diversificarea verticală vizează întregirea proceselor de producţie agricolă, cu
activităţi de procesare, industrializare, valorificare etc.

5
 4.5. Cooperarea
Reprezintă opțiunea strategică de stabilire în mod planificat de legături de
producție, cu o durată îndelungată, între o exploatație cu un grad ridicat de
specializare și alți agenți economici specializați în obținerea unor factori de producție
sau în activități de prelucrare și valorificare a produselor agricole [Brezuleanu,
2009].
În literatura de specialitate cooperativa este definită ca o organizaţie socială şi
economică autonomă, condusă după principii democratice. În cooperative se asociază
persoane şi patrimonii individuale, cu scopuri de maximizare a profitului, dar şi cu
obiectivul satisfacerii nevoilor economice şi neeconomice multiple ale membrilor,
precum şi cu acela de protejare a intereselor acestora.
Cooperativa este în același timp:
1. o întreprindere cu un scop economic, care are relaţii de afaceri cu membrii
acesteia, adică fiecare membru este şi client;
2. o asociaţie, un grup social, în care fiecare membru este totodată şi
coproprietar, cu un obiectiv specific care vizează promovarea intereselor economice
ale membrilor.
Activitatea cooperativei se bazează pe participarea membrilor, care îşi menţin
independenţa economică. Cooperativa funcţionează ca o extindere a afacerilor
membrilor la formarea capitalului, la activităţi comerciale şi servicii şi la răspunderea
financiară. Cooperativele se bazează pe valorile întrajutorării, responsabilităţii
personale, democraţiei, egalităţii, dreptăţii şi solidarităţii.
Principiile de bază ale cooperării sunt următoarele:
1. Principiul democraţiei cooperatiste;
2. Principiul libertăţii, voluntariatului în cooperare şi al porţilor deschise;
3. Principiul contribuţiei personale şi patrimoniale;
4. Principiul distribuirii veniturilor cooperatiste.
Pe lângă principiile de bază amintite se pot menţiona şi altele:
 Principiul teritorialităţii, care se referă la limitarea ariei geografice de acţiune a
unei cooperative locale;
 Principiul instruirii, pregătirii profesionale şi a informării, oferite membrilor şi
reprezentanţilor aleşi sau angajaţilor;
 Principiul colaborării între cooperative, pe plan local, regional, naţional şi
internaţional;
 Principiul responsabilităţii colective, în sensul conlucrării pentru dezvoltarea
continuă şi durabilă a cooperativei.
Cooperativa este constituită în mod voluntar din oameni cu aceleaşi interese şi
cu posibilităţi de câştig proporţional cu participarea la activitatea comună. Obiectivul
principal al cooperativelor este asigurarea creşterii veniturilor membrilor lor, în urma
asigurării extinderii activităţii economice a fermierilor individuali.
Cooperativele se grupează în două tipuri, respectiv cooperative simple și
cooperative complexe. Cooperativele simple, cu personalitate juridică, reprezintă
organizaţiile de bază ale mişcării cooperatiste, respectiv ale sistemului cooperatist. Se
numesc cooperative complexe acele cooperaţii orizontale, verticale, regionale, care s-
au format prin asocierea cooperativelor simple, pe baza respectării principiilor
cooperatiste.

6
 Trebuie subliniate următoarele aspecte:
- Încă de la începuturile constituirii lor, între cooperative se manifestă o
tendinţă puternică de asociere;
- O cooperativă simplă poate fi membră a mai multor organizaţii cooperatiste;
- Organizaţiile cooperatiste, la rândul lor, se pot asocia şi ele.
Cooperarea în producţia agricolă este forma de organizare bazată pe stabilirea
unor relaţii permanente între unităţi independente (producători individuali) care produc
bunuri şi servicii şi participă, pe baza specializării, la obţinerea produselor vegetale şi
animale şi a produselor agroalimentare aflate în diferite stadii de prelucrare.
Cooperarea se dezvoltă şi prin organizarea activităţilor pe întreg lanţul agroalimentar.
Cooperarea se poate realiza pe orizontală între producători sau unităţi agricole
şi pe verticală în domenii cum ar fi: de cercetare-dezvoltare, de aprovizionare, de
producţie şi prelucrare, de comercializare sau servicii.
Cooperarea îmbracă diferite forme:
• pe bază de contract de cooperare;
• prin crearea de asociaţii de producţie;
• prin crearea de societăţi cooperatiste.
Cooperarea orizontală pe bază de contract se realizează între unităţi şi fermieri
şi poate urmări, de exemplu, realizarea unui proiect de cercetare privind tehnologia de
creştere a unei specii, optimizarea structurii culturilor sau înfiinţarea unor ateliere de
reparaţii, a unui sector de mecanizare sau de construcţii, a unei fabrici de nutreţuri
combinate, fiecare contribuind cu resurse materiale, umane şi financiare.
Cooperarea pe verticală are loc între producătorii individuali sau unităţi
agricole cu alţi agenţi economici care realizează activităţi din amontele sau avalul
producţiei: unităţi de la care se face aprovizionarea sau unităţi de mecanizare, unităţi
de prelucrare şi de comercializare.
Cooperarea poate îmbrăca şi forma unor asociaţii de creştere a animalelor între
mai mulţi proprietari de terenuri, aceştia punând în comun anumite suprafeţe de teren
pentru producerea furajelor, adăposturi de animale, mijloace financiare pentru
construirea de adăposturi (dacă este nevoie) şi pentru procurarea celor necesare
creşterii şi exploatării în comun a unei specii sau categorii de animale.
La baza tuturor formelor de cooperare stă contractul de cooperare sau de
asociere, prin care se stipulează aportul adus, obligaţiile şi drepturile celor care s-au
asociat.
Cooperarea prin înfiinţarea unor societăţi cooperatiste (sau cooperative) au ca
obiect fie utilizarea în comun de către fermieri a unor mijloace de producţie, fie
dezvoltarea unor activităţi din amontele sau din avalul producţiei, în scopul facilitării
sau dezvoltării activităţilor lor economice, a ameliorării sau sporirii rezultatelor
financiare în general, scopul acestor cooperative nu este de a obţine beneficii, iar dacă
îl obţin acesta este împărţit membrilor sau cu acordul acestora poate fi investit în
dezvoltarea cooperativei.
Societăţile de tip cooperatist organizate în amontele producţiei agricole, au ca
scop procurarea în comun de către fermieri, din en gros, a produselor necesare,
reducând presiunea pe care o exercită asupra lor furnizorii, mai ales prin preţ. De
asemeni, ele pot asigura uneori o depozitare mai bună a acestor produse.

7
 Cooperativele din avalul producţiei sunt organizate pentru a permite
producătorilor să-şi transforme, să-şi depoziteze şi să-şi comercializeze în comun
producţia. Ele apar ca prelungiri ale exploataţiilor, deoarece capitalurile aparţin
acestora, tot ele deţinând prin intermediul consiliului de administraţie (alcătuit din
reprezentanţi ai exploataţiilor) puterea de decizie. Prin organizarea acestor cooperative
se reduc cheltuielile de depozitare şi de transport, se asigură o depozitare mai bună, iar
comercializarea produselor este mai profitabilă. În cadrul acestor cooperative se pot
efectua studii de marketing, ele putându-se astfel impune în mai mare măsură în
negocierile cu beneficiarii produselor: en-grosişti, magazine, întreprinderi industriale.
În ţările dezvoltate se foloseşte tot mai des denumirea de întreprinderi sau
societăţi cooperativiste, deoarece cooperarea a depăşit de-a lungul timpului sfera
relaţiilor orizontale, caracterizându-se în prezent printr-o puternică integrare pe
verticală.
Mişcarea cooperatistă, care s-a extins pe întregul glob, este definită ca o formă
de colaborare şi activitate organizată a unor oameni cu interese comune pentru crearea
cooperativelor, în scopul îmbunătăţirii relaţiilor de trai şi de muncă, pentru folosirea
avantajelor oferite de cooperare şi pentru apărarea intereselor legate de cooperare.
Cooperarea nu este doar o afacere, o activitate economică, ci şi o mişcare
integrată la nivel naţional și internaţional. Această integrare manifestă solidaritatea
cooperatistă generală. Afirmarea intereselor cooperatiste se concretizează în
conlucrarea în cadrul diferitelor organizaţii internaţionale, naţionale, regionale, de
specialitate, de ramură, educative, de propagandă, precum şi în întrajutorarea dintre
cooperative, sub forma acordării unor avantaje de piaţă, ajutoare materiale şi
financiare etc.
În Europa societăţile cooperatiste s-au dezvoltat mult, datorită avantajelor
pentru fermieri, purtând diferite denumiri. În Franţa, alături de Cooperative ale
crescătorilor de păsări sau de taurine pentru carne, sunt dezvoltate mult Lăptăriile
cooperatiste care realizează aproximativ 47% din colectarea şi valorificarea laptelui.
În Danemarca se întâlnesc, pe lângă Societăţile de lăptării, Abatoare-cooperative, iar în
Olanda, Societăţi-cooperative pentru carnea de pasăre, pentru ouă, pentru lapte.
Se pot întâlni în Franţa, Danemarca, Germania, cooperative care s-au dezvoltat
foarte mult, inserându-se complet în sectorul agroindustrial, transformând produsele
agricole în produse alimentare şi punându-le la dispoziţia consumatorilor prin reţele
comerciale proprii.
Cifra de afaceri realizată de agricultura cooperatistă ocupă o pondere foarte
mare pe pieţele naţionale, mai ales la unele produse precum vinul, unde se ajunge până
la 61% în Franţa, 60% în Spania, 50% în Grecia, 43% în Portugalia, 40% în Italia,
35% în Germania.
În economia viticolă franceză formele cooperatiste deţin un loc important. Cele
mai des întâlnite forme de cooperative în Franţa sunt cele de producători şi nu
cooperativele de producţie. În cadrul cooperativelor producătorilor, producătorul este
proprietar deplin al patrimoniului său agricol, dar se asociază sub diferite forme
cooperatiste pentru a beneficia de avantajul transferării funcţiei comerciale către forma
cooperatistă, ca şi de noile raporturi de piaţă, pe care aceasta le dezvoltă.

8
 4.6. Integrarea
A integra înseamnă a reuni mai multe părţi într-un tot unitar, respectiv a
asambla diferitele părţi ale unui sistem şi a asigura compatibilitatea lor în vederea
bunei funcţionări a sistemului complet.
In sens economic integrarea desemnează fie un proces, fie un rezultat în
strategia economică a firmei, cu scopul de a beneficia de avantajele economice pe care
le generează o scară mai mare a afacerilor. Termenul de integrare este utilizat pentru a
desemna un proces de concentrare.
Integrarea este o formă de organizare care vizează o coordonare între mai multe
întreprinderi, cu stabilirea de conexiuni funcţionale simple şi eficiente între producţie,
valorificare şi consum.
Un caz particular îl constituie integrarea agricolă. În acest sector proprietarii
rămân din punct de vedere juridic independenţi, dar sunt adesea legaţi prin contracte
de firmele agroindustriale, ce le impun un anumit standard de calitate şi uneori chiar
tehnici de producţie.
Conceptul de integrare a agriculturii (integrarea agro-alimentară) în sens
microeconomic, înseamnă stabilirea unor legături economice între unităţile de
producţie agricole, de prelucrare, de comercializare etc., încât întregul lanţ să
funcţioneze adecvat [Vincze, 2002].
Integrarea agroalimentară reprezintă un mecanism care poate fi aplicat atât pe
plan microeconomic, cât şi la nivel mezo- şi macroeconomic şi constă în angrenarea
agriculturii în procesul desfăşurării activităţilor agroalimentare.
Integrarea agroalimentară oferă unele avantaje economice participanţilor, dar
implică totodată şi unele dezavantaje.
Principalele avantaje ale integrării agriculturii [Vincze, 2002] sunt:
• asigurarea desfacerii produselor şi stabilităţii veniturilor producătorilor;
• intensificarea specializării;
• simplificarea circuitelor tehnologice şi comerciale;
• reducerea costurilor de tranzacţii;
• economii de control şi coordonare;
• economii de informaţii;
• echilibrarea puterii de negociere;
• managementul eficient;
• competitivitatea pe piaţă.
Dezavantajele integrării se concretizează în:
• dependenţa excesivă a producătorului agricol de integrator;
• îngustarea sferei de acţiune a spiritului antreprenorial;
• atenuarea şi reducerea elasticităţii fermei familiale ca unitate de bază în
producţia agricolă;
• necesar mare de capital de investiţii;
• pierderea unor posibile oportunităţi externe favorabile;
• reducerea flexibilităţii schimbării partenerilor.
Iniţiativa integrării agricole poate porni de la agricultură către celelalte activităţi
din amonte sau aval sau invers. Dacă prima variantă avantajează economic industria,
serviciile sau comerţul şi lasă agricultura în starea de "ramură furnizoare de materie
primă", cea de-a doua soluţie permite agriculturii să se impună ca ramură modernă a

9
economiei naţionale preluând iniţiativa în procesul integrării, devenind ea polul
integrator şi transformându-se în centru generator de creştere economică, inducând
activităţi economice complementare şi însuşindu-şi valoarea adăugată a produselor
agroalimentare. Prin preluarea iniţiativei integrării de către agricultură se poate asigura
şi dezvoltarea rurală a zonelor şi regiunilor defavorizate şi în felul acesta conservarea
comunităţilor rurale şi păstrarea echilibrului rural-urban.
Principalele forme de integrare sunt:
• Integrarea (concentrarea) orizontală, care urmăreşte organizarea
producătorilor preponderent în sisteme cooperatiste, în aval sau în amonte de producţia
agricolă propriu-zisă.
• Integrarea verticală, care urmăreşte coordonarea realizării unui produs de la
materia primă până la produsul alimentar final. Un centru decizional (polul integrator)
controlează fluxul întregii filiere. Sarcina managementului lanţului vertical este
cointeresarea verigilor componente în atingerea unor randamente superioare, încât
produsul finit să se valorifice eficient. O condiţie esenţială în acest sens este
armonizarea intereselor fiecărei verigi componente;
Concentrarea se referă la proporţia producţiei sau desfacerii controlate de o firmă
sau grupuri de firme ce deţin părţi din ce în ce mai mari pe piaţa unui produs. Văzută din
perspectiva economică, concentrarea este importanta prin impactul potenţial pe care firma
sau grupul de firme îl pot avea asupra preţului pe piaţa produsului.
Concentrarea sau integrarea pe orizontală în agricultură îmbracă trei dimensiuni:
1. Concentrarea producţiei;
2. Concentrarea în cumpărarea de inputuri;
3. Concentrarea pentru desfacerea produselor.
1. Concentrarea producţiei vizează în special avantajele economice ce rezultă
din economia de scară în ţările dezvoltate cu economie de piaţă, concentrarea
producţiei în agricultură în medie nu atinge un nivel înalt, dar înregistrează variaţii
importante de la un produs la altul. Tendinţa generală ce se înregistrează după ce-l de-
al doilea război mondial şi care se continuă şi în zilele noastre este aceea de scădere
continuă numărului de ferme concomitent cu creşterea continuă a dimensiunii medii a
fermei. Dacă avantajele economice ale concentrării producţiei în agricultură sunt
evidente la prima privire, extinderea concentrării producţiei peste un anumit nivel
conduce la apariţia deseconomiei de scară. Aceasta rezultă din creşterea cheltuielilor
comerciale şi a costurilor de desfacere, creşterea salariilor agricole prin concentrarea
forţei de munca agricole şi lipsa concurenţei efective. Fundamentele acestei concluzii
se regăsesc în teoria economică a concurentei imperfecte.
2. Concentrarea în scopul achiziţionării de inputuri folosită în producţia
agricolă, este în general foarte accentuată atât în termeni absoluţi cât şi relativi în toate
ţările cu economie de piaţă. Asocierea sub diferite forme pentru achiziţionarea în
comun a inputurilor (maşini, seminţe, îngrăşăminte, animale, contractarea de credite
etc.) se justifică din punct de vedere economic prin economia pecuniară. Economia
pecuniară este avantajul ce decurge din concentrarea cererii de inputuri într-o formă
organizaţională astfel încât prin creşterea forţei de negociere pe piaţa inputurilor şi prin
concentrarea cererii în partizi mari de mărfuri se obţine o reducere a costului pe
unitatea de input cumpărat. De asemenea, costurile de transport se distribuie pe partizi
mari de inputuri rezultând o scădere a lor pe unitatea de input cumpărat.

10
 Cea mai extinsă formă de concentrare în cumpărarea de inputuri o constituie
cooperativele. În ultimele decenii în ţările dezvoltate, cooperativele pentru
cumpărarea inputurilor au obţinut succese remarcabile prin penetrarea şi puterea pe
care o deţin pe pieţele inputurilor.
3. Concentrarea pentru desfacerea producţiei, prezintă avantaje evidente ce
rezultă din economia pecuniară obţinută prin forţa de negociere pe piaţă. Şi în acest caz
cooperativele constituie o verigă de bază în integrarea orizontală în majoritatea ţărilor
dezvoltate cu economie de piaţă. Cooperativele pentru comercializarea produselor
agricole deţin poziţii importante pe pieţele de desfacere a produselor agricole. Drept
exemplu putem menţiona cazul cooperativelor pentru desfacerea produselor agricole
americane care în 1980 desfăceau 23% din producţia agricolă americană.
Integrarea verticală
Firmele sunt integrate vertical atunci când ele controlează două sau mai multe
niveluri ale sistemului producţie-comercializare pentru un produs. Controlul poate fi
exercitat fie prin contract fie prin intermediul proprietăţii.
Integrarea pe bază de contract există atunci când o firmă stabileşte o obligaţie
legală care creează o legătură între producător şi o anumită producţie sau anumite
practici comerciale. În cel mai simplu caz contractul de integrare stabileşte, în mod
normal obligaţia producătorului de a vinde produsul sau partenerului contractant. Un
asemenea contract este cunoscut drept contract comercial. Obligaţii adiţionale pot
prevedea adoptarea de către producător a unor anumite practici productive sau
condiţionarea utilizării anumitor surse de aprovizionare cu inputuri.
În afară de contractele comerciale în practica integrării agricole pe verticală se
folosesc şi alte tipuri de contracte. Contractele conţinând atât obligaţii de producţie cât
şi comerciale sunt cunoscute sub denumirea de contracte de producţie.
În ciuda faptului că toate formele de contracte de integrare au dat naştere la
numeroase probleme, cea mai mare controversă există în legătură cu contractele de
producţie deoarece, prin intermediul lor integratorul ajunge să controleze atât deciziile
de producţie cât şi pe cele comerciale ale producătorului. Mai mult, sub prevederile
unui contract de producţie, din perspectivă legală, producătorul nu mai este nici măcar
proprietar al producţiei pe care o realizează.
Contractele de integrare pot fi utilizate atât de către cooperative cât şi de către
societăţile pe acţiuni sau de firmele de agribusiness. În practica integrării din SUA,
32% din volumul desfacerilor de mărfuri agroalimentare se realizează prin integrarea
pe bază de contract. În timp ce corporaţiile şi firmele private de agribusiness utilizează
în special forma de integrare pe bază de contract de producţie, formele asociative
(cooperativele) fac uz în special de contractul comercial ce îmbracă adesea forma unor
acorduri comerciale de integrare.
Integrarea pe baza proprietăţii există atunci când interesele unei singure
proprietăţi se extind asupra a două sau mai multe niveluri ale sistemului producţiei-
comercializare. Integrarea pe baza proprietăţii poate fi practicată atât de către
cooperative cât şi de către corporaţii şi firme private de agribusiness.
Integrarea verticală, indiferent de mijloacele utilizate pentru înfăptuirea ei,
constă în integrarea parţială sau totală a verigilor unui lanţ economic ce circumscrie
elementele filierei de la începutul procesului economic şi până când produsul ajunge la
consumator.

11
 In această formă de integrare există o întreprindere integratoare şi una sau mai
multe unităţi integrate. In raport cu veriga la care este situată întreprinderea
integratoare putem avea integrarea în amonte, polul integrator aflându-se în amonte,
sau integrarea în aval, polul integrator aflându-se în aval. Ca unitate integratoare poate
fi la fel de bine o cooperativă a producătorilor agricoli care integrează activităţile din
amontele sau avalul producţiei agricole. Integrarea verticală îmbracă o gamă variată de
forme şi permite concentrarea capitalului fără lichidarea formelor private.
Integrarea verticală totală are, de regulă două sensuri. Pe de o parte, se are în
vedere integrarea unui ansamblu complet de operaţii: producerea totală sau parţială a
mijloacelor de producţie, aprovizionarea, producţia produsului de bază, prelucrarea,
ambalarea, distribuţia şi vânzarea cu amănuntul sau numai o parte din toată această
filieră, astfel încât integratorul să poată lua decizii privind toate stadiile lanţului de
activităţi integrate, fără însă ca activităţile integrate să facă parte, din punct de vedere
al proprietăţii din întreprinderea integratoare.
În cazul integrări activităţii unei firme viticole de către o firmă de vinificaţie, de
exemplu, aceasta din urmă ar putea lua decizii privind exploataţia viticolă fără să se
intereseze de celelalte activităţi desfăşurate de aceasta.
Integrarea verticală ascendentă se caracterizează prin controlul exercitat de
către firma prelucrătoare asupra producţiei, fie prin apropierea mijloacelor de
producţie, fie prin încheierea de contracte cu producătorii produsului. De exemplu,
această formă de integrare se pretează în cazul României, la societăţile comerciale
viticole mari, dotate cu combinate de vinificaţie, care au interesul să-şi acopere
capacităţile de prelucrare din combinatele de vinificaţie, prin contractarea producţiei
de la micii producători de struguri din vecinătatea societăţii.
Integrarea verticală descendentă presupune controlul firmei prelucrătoare
asupra activităţilor situate în aval de ea (îmbuteliere, ambalare, distribuţie, etc.). spre
deosebire de integrarea ascendentă care are drept scop asigurarea mijloacelor de
producţie şi aprovizionării, aceasta urmăreşte asigurarea debuşeelor necesare pentru
desfacerea producţiei.
Agrobusiness-ul asigură integrarea intereselor producătorului (ex.: fermelor
viticole) cu cele comerciale sau de prelucrare în vederea aprovizionării pieţei cu un
anumit produs (categorii şi mărci de vinuri, struguri de masă, alte băuturi alcoolice,
etc.,). Principiul fundamental al agrobusiness-ului constă în crearea unei legături cât
mai directe între cererea şi oferta de produse agricole, asigurând totodată o specializare
accentuată a fermelor producătoare. Acest sistem de integrare presupune o finanţare
preferenţială pentru a stimula specializarea, o creştere a vitezei de rotaţie a capitalului
circulant şi un nivel ridicat al productivităţii factorilor.
Agrindus reprezintă integrarea combinată într-o zonă rurala a activităţilor
agricole cu cele industriale folosindu-se atât integrarea orizontală cât şi cea verticală.
Acest tip de integrare ţine atât de avantajele economice ale integrării dintre sectoare de
activitate diferite cât şi de dezvoltarea rurală echilibrată. Acest tip de integrare se
bazează deci pe dezvoltarea unor zone rurale în care agricultura are o pondere
importantă în ocuparea populaţiei, devenind astfel pol integrator şi sursă a dezvoltării
economice locale. Această formă de integrare a constituit unul din fundamentele
urbanizării mediului rural în ţările dezvoltate economic.

12