Capitolul 4

PROFILAREA ŞI SPECIALIZAREA PRODUCŢIEI AGRICOLE

Cuprins:

4.1. Ramurile şi structura de producţie a exploataţiilor agricole 1

4.2. Profilarea producţiei agricole 2
4.3. Specializarea exploataţiei agricole 3
4.4. Diversificarea producţiei agricole 5
 4.1. Ramurile şi structura de producţie a exploataţiilor agricole
Activităţile de producţie din cadrul exploataţiilor agricole se circumscriu în
cadrul unor ramuri care reunesc activităţi omogene efectuate cu mijloace de producţie şi
forţă de muncă comune prin tehnologii asemănătoare şi având ca rezultat obţinerea
unor produse asemănătoare.
Sfera de cuprindere a unei ramuri se află într-o evoluţie continuă şi este diferită
funcţie de sistemul de referinţă considerat. Astfel, la nivelul agriculturii în ansamblul
său ramurile de producţie agricolă se clasifică în ramuri de producţie vegetală (legate de
cultivarea pământului) şi ramuri de producţie animală (creşterea diferitelor specii de
animale, a păsărilor şi albinelor). La nivelul exploataţiei agricole criteriile de diferenţiere
a ramurilor agricole se referă la produsele agricole şi tehnologiile de obţinere, ramura
cuprinzând una sau mai multe culturi cu tehnologii asemănătoare.
Ansamblul ramurilor dintr-o exploataţie agricolă, concretizate prin activităţile
desfăşurate cât şi prin resursele angrenate în aceste activităţi, definesc structura de
producţie a exploataţiei. Aceasta este caracteristică fiecărei exploataţii agricole şi se află
într-un proces de evoluţie sub influenţa unor factori, dintre care unii acţionează în sensul
complexării iar alţii în sensul simplificării structurii de producţie. Factori cum ar fi:
satisfacerea din producţie proprie a cât mai multe din necesităţile de consum, respectarea
unei rotaţii raţionale a culturilor în cadrul unor asolamente, reducerea caracterului
sezonier al lucrărilor agricole şi utilizarea cât mai uniformă a forţei de muncă, reducerea
riscului datorat variaţiilor climatice, etc. - tind să acţioneze în sensul unei structuri de
producţie cu un număr mai mare de ramuri. Pe de altă parte factori ca: favorabilitatea
unui anumit număr de culturi într-o zonă agropedoclimatică, aplicarea unor tehnologii
perfecţionate, ce recurg la maşini şi utilaje moderne, necesitatea de a obţine producţii în
partizi mari şi omogene - acţionează în direcţia restrângerii numărului de ramuri de
producţie.
Structura de producţie a unei exploataţii agricole este caracteristică unei perioade
din evoluţia acesteia, fiind rezultanta interacţiunii dintre factorii mai sus menţionaţi, în
contextul mai larg al amplasării producţiei agricole din ţara noastră în cadrul unor zone
de producţie. Aceste zone de producţie agricolă cuprind teritorii compacte ce prezintă
caracteristici natural-economice omogene şi o structură de producţie zonală specifică, ce
reflectă condiţiile de favorabilitate pentru diferite culturi sau specii de animale. Zonele
de producţie au agrosisteme specifice, în ţara noastră distingându-se 23 de agrosisteme
mari, fiecare fiind divizat în mai multe teritorii, pe baza unor criterii natural-economice
(diferenţieri pedologice, de climă, relief sau hidrologie, asolamente, tehnologii etc.).
Pe baza multiplelor studii privind zonalitatea producţiei agricole din ţara noastră
s-au stabilit structuri de producţie orientative pe agrosisteme care pot să ducă la sporirea
producţiilor agricole, în condiţiile îmbinării judicioase a producţiei vegetale cu cea
animală, a folosirii cât mai complete a resurselor naturale şi a menţinerii fertilităţii
solurilor.
La baza delimitării zonelor agricole şi a amplasării producţiei agricole (culturi,
specii şi rase de animale) stă principiul avantajului comparativ, care constă în tendinţa
de concentrare într-o zonă a acelor produse care au avantajul relativ cel mai mare şi
dezavantajul cel mai mic. Criteriul economic folosit în stabilirea structurilor de
producţie orientative pe zone este costul de oportunitate, care permite cea mai bună
alegere a resurselor şi a ramurilor de producţie. Prin determinarea pierderii de profit

2
datorită substituirii unor resurse cu altele sau a optării pentru o combinaţie între produse,
putem să ne orientăm mai bine în stabilirea structurii de producţie şi în utilizarea cât mai
eficientă a resurselor de producţie.
În funcţie de acţiunea complexă şi interdependentă a factorilor amplasării
producţiei agricole şi de zonalitate, producătorii agricoli stabilesc structuri de producţie
diverse care reflectă capacitatea lor de folosire a avantajului comparativ, precum şi
cunoaşterea costului de oportunitate, pentru mai buna adaptare la cerinţele pieţii sau la
nevoile interne de consum.
Structura de producţie reprezintă suportul material al structurii economice a unei
exploataţii agricole, care exprimă relaţiile dintre cheltuielile de producţie efectuate în
condiţiile unor ramuri de producţie aflate într-o îmbinare specifică şi veniturile obţinute
în exploataţie corespunzător cu ramurile de producţie respective.

4.2. Profilarea producţiei agricole

Prin continuarea şi concretizarea acţiunii de zonare a producţiei agricole la
nivelul exploataţiei agricole se realizează procesul de profilare a producţiei, care se
reflectă în stabilirea şi ierarhizarea ramurilor din exploataţia agricolă, potrivit
condiţiilor naturale şi economice în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.
Profilul unei exploataţii agricole nu este însă o simplă imitare a profilului zonei,
ci o adaptare a sa la condiţiile concrete locale fiind considerat o secvenţă a procesului de
profilare, corespunzătoare unei anumite etape, reflectând o soluţie de orientare a
producţiei în condiţii specifice de timp şi de loc, concretizată printr-o anumită proporţie
şi ierarhie a ramurilor de producţie.
Ierarhizarea ramurilor de producţie ce vor fi dezvoltate într-o exploataţie agricolă
presupune o diferenţiere a lor după importanţa (economică de cele mai multe ori) pe
care le-o dă şeful exploataţiei în raport cu obiectivele pe care şi le-a stabilit (obţinerea
unui profit sau satisfacerea nevoilor interne de producţie şi consum).
În raport cu rolul pe care îl au în economia exploataţiei agricole ramurile de
producţie pot fi principale, complementare şi ajutătoare (auxiliare).
Ramurile principale (de bază) sunt cele care ocupă o poziţie predominantă în
structura de producţie a exploataţiei agricole, folosesc de regulă cele mai importante
resurse tehnico-materiale şi umane de care dispune aceasta şi îşi pun amprenta asupra
întregii activităţi desfăşurată în cadrul exploataţiei agricole. Pentru exploataţia agricolă
cu caracter comercial ramura de producţie principală este cea care contribuie în cea mai
mare măsură la obţinerea producţiei marfă şi a încasărilor din vânzări.
Ramurile complementare întregesc activitatea de bază şi au scopul de a
valorifica mai deplin resursele din exploataţie care nu pot fi valorificate economic de
către ramura principală, participând la sporirea veniturilor.
Pentru desfăşurarea în cât mai bune condiţii a procesului de producţie în ramurile
principale, exploataţia agricolă dezvoltă în cadrul său şi ramuri auxiliare, pe care le alege
şi dimensionează în funcţie de cerinţele ramurilor principale şi complementare (cultura
furajelor reprezintă un exemplu “clasic” de ramură ajutătoare pentru o exploataţie
agricolă în care creşterea animalelor constituie ramura principală).
Pornind de la ideea că profilul de producţie al unei exploataţii agricole trebuie să
constituie un tot unitar, judicios dimensionat şi echilibrat, care să permită o
funcţionalitate cât mai perfectă a exploataţiei agricole văzută ca un microsistem

3
economic, apare necesitatea de a lua în considerare la stabilirea arhitecturii sale şi a
relaţiilor ce se stabilesc între ramuri în procesul de producţie şi care au caracter fie de
condiţionare (uni sau biunivocă) fie de competitivitate.

4.3. Specializarea exploataţiei agricole

Pe măsură ce - în cadrul unei exploataţii agricole - dezvoltarea mai accentuată a
uneia sau mai multor ramuri principale face ca aceasta (acestea) să ocupe o poziţie
precumpănitoare în structura sa de producţie, exploataţia agricolă ajunge să se
specializeze în producerea unui anumit sortiment de produse agricole, către care îşi
direcţionează eforturile, pentru a valorifica cu maximă eficienţă condiţiile naturale şi
economice în care îşi desfăşoară activitatea. Exploataţiile agricole specializate sunt
caracterizate de structuri de producţie mai simple, cu un număr mai mic de ramuri, ceea
ce are efecte favorabile asupra organizării şi conducerii proceselor de producţie,
introducerii unor tehnologii perfecţionate, îmbunătăţirii calităţii producţiei şi a nivelului
de calificare a forţei de muncă.
Specializarea se poate înfăptui fie pe calea reducerii numărului de ramuri din
exploataţia agricolă, cu deplasarea centrului de greutate a efortului către ramurile rămase
în structură (specializate pe cale extensivă) fie prin dezvoltarea cu precădere a unei sau
unor anumite ramuri, fără ca structura de producţie să sufere modificări (specializare pe
cale intensivă).
Schimbările produse în concepţia politică şi economică a ţării noastre în perioada
postrevoluţionară sunt caracterizate de trecerea de la o economie centralizată, planificată
la o economie liberă de piaţă, funcţionând în virtutea legii cererii şi ofertei.
În consecinţă centrul decizional referitor la activităţile de producţie a fost
transferat de la nivel central la cel al unităţilor producătoare, care îşi desfăşoară
activităţile conform cu propria politică şi strategie, în vederea unor rezultate economice
cât mai bune. În agricultură, deciziile referitoare la activităţile şi ramurile de producţie
dezvoltate aparţin astăzi exploataţiilor agricole, care îşi orientează întreaga activitate
după cum consideră de cuviinţă, în scopul atingerii unor obiective stabilite. Acest lucru
face ca modul în care sunt dezvoltate şi îmbinate ramurile de producţie în cadrul unei
exploataţii agricole să se reflecte în structura de producţie a exploataţiei respective,
reprezentând în acelaşi timp un element din multitudinea celor care dau profilul de
producţie al unei unităţi organizatorice mai cuprinzătoare, cum ar fi o comună, o
microregiune, o anumită zonă geografică. Specificul de producţie agricolă a unei regiuni
este rezultanta de ansamblu a structurilor de producţie caracteristice exploataţiilor
amplasate în acel areal, care sunt astăzi libere să decidă asupra activităţilor şi ramurilor
dezvoltate, asupra ponderii şi importanţei fiecăreia, funcţie de maniera în care percep
propriile nevoi, aspiraţii, obiective.
Analiza structurii producţiei agricole în cadrul unei regiuni determinate,
trebuie făcută prin prisma structurii de producţie a exploataţiilor agricole din zonă, fiind
singurele centre veritabile de adoptare a unor decizii referitoare la activităţile desfăşurate.
Structura activităţilor de producţie a exploataţiilor agricole constituie elementele de bază
care prin efectul de sumă, de cumul, conferă specificul de producţie al unei regiuni
determinate. Pentru fiecare exploataţie agricolă structura de producţie adoptată reflectă
maniera în care sunt percepute şi valorificate atât condiţiile concrete locale de climă, sol,
favorabilitate a unor grupe de culturi cât şi cunoştinţele, priceperea şi experienţa factorului

4
uman în desfăşurarea şi conducerea activităţilor întreprinse. Desigur că fiecărei exploataţii
agricole îi este caracteristică o structură de producţie proprie, funcţie de soluţia de
combinare şi dimensionare a activităţilor din cadrul ramurilor de producţie dezvoltate,
ceea ce face ca şi rezultatele economice ale exploataţiilor să fie diferite, chiar în condiţiile
în care ele au aceeaşi dimensiune funciară şi o dotare tehnico-materială similară.
Pe plan mondial, procesul de specializare, de simplificare a structurii de producţie
s-a accentuat, în unele ţări până la menţinerea unei singure culturi (ramuri), adică
monocultura. Tendinţa de îngustare a structurii de producţie are loc sub influenţa unor
factori obiectivi, dintre care rolul hotărâtor îl are progresul tehnic. Modul de condiţionare,
în forma cea mai generală, poate fi ilustrată ca în figura 4.5.

(F) ... (F) ... (F) ... Progres tehnic ... (F) ... (F) ... (F)

Specializare Concentrare
Fig. 4.1. Influenţa diferiţilor factori asupra procesului de concentrare, specializare

Există, însă, şi factori obiectivi care acţionează în sensul frânării procesului de

specializare. Aceştia derivă din particularităţile producţiei agricole, printre care pot fi
amintiţi:
- interdependenţa tehnologică dintre ramurile de producţie, care este consecinţa
faptului că în procesul de producţie unele ramuri folosesc ca materie prima produsele
altor ramuri;
- accelerarea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante şi recuperarea treptată a
cheltuielilor avansate;
- valorificarea deplină a variatelor condiţii de sol existente pe teritoriul unei
unităţi agricole.
Sub influenţa factorilor de progres ştiinţific şi tehnologic, în producţia agricolă s-
a conturat un proces semnificativ de specializare, de simplificare a structurilor de
producţie şi de concentrare a producţiei pe ramuri. Specializarea şi concentrarea induc
efecte economice pozitive prin fructificarea mai avantajoasă a elementelor de progres,
atât în sfera producţiei cât şi în cea a desfacerii;
Specializarea, ca expresie concretă a adâncirii diviziunii sociale a muncii, se
manifestă prin dezvoltarea cu precădere a unei ramuri sau a unui produs până la
dimensiunea care asigură avantajul economic cel mai substanţial.
Caracteristicile esenţiale ale unităţilor specializate sunt: omogenitatea procesului
tehnologic, specializarea forţei de muncă, realizarea unei anumite producţii în partizi
mari cu posibilităţi substanţiale de aliniere la exigenţele pieţei.
Pentru aprecierea gradului de specializare a unei exploataţii agricole este necesar
să se utilizeze anumite criterii de referinţă, anumiţi indicatori, care să exprime, pe cât
posibil, cât mai exact fenomenul de îngustare a profilului de producţie. In acest sens,
nivelul de specializare a producţiei unei exploataţii agricole poate fi exprimat prin
indicatori direcţi şi indirecţi. Indicatorul direct principal al specializării îl reprezintă
structura producţiei marfa, iar indicatorii indirecţi sunt reprezentaţi de structura

5
producţiei globale, structura suprafeţelor, cultivate, structura efectivului de animale etc.
Gradul de specializare a producţiei într-o unitate agricolă poate fi cuantificat prin
folosirea unor indicatori specifici. Cel mai general este coeficientul de specializare (K) a
cărui valoare se determină prin aportarea producţiei marfă aparţinând celei mai
dezvoltate ramuri sau culturi la valoarea totală a producţiei marfă a întreprinderii după
relaţia:

q
K
Q , în care
q = valoarea producţiei marfă a ramurii de bază;
Q = valoarea producţiei marfa pe total exploataţie.
Valoarea acestui coeficient poate fi calculată succesiv pentru toate ramurile
existente în unitate, suma coeficienţilor fiind egală cu 1 sau cu 100 (în procente).
Accepţiunile asupra atributului de unitate agricolă specializată pot suferi
modificări în timp. Actualmente se apreciază că o întreprindere agricolă este specializată
dacă valoarea producţiei marfă, realizate în cadrul ramurii de bază, reprezintă cel puţin
60% din producţia marfă totală.
Procesul de elaborare a structurilor de producţie, în ţara noastră, se realizează
diferenţiat pe firme şi tipuri de unităţi agricole. Influenţă hotărâtoare, în acest sens, pot
avea: obiectul producţiei, dimensiunea, zona geografică etc. Predominanţa gospodăriilor
mici, ca formă de derulare a producţiei agricole, va răspunde necesităţilor curente de
autoconsum, imprimând agriculturii un pronunţat caracter de subzistenţă, iar din punct de
vedere al numărului de ramuri, o structură difuză.
In contextul funcţionării mecanismelor pieţei, al extinderii sistemului de arendare
şi al deschiderii pieţei funciare, al consolidării formelor asociative, dimensiunea
exploataţiei agricole, ca formă de exploatare, va tinde spre o stare de optim. Asemenea
unităţi îşi vor putea alinia strategiile de dezvoltare la exigenţele pieţei. În asemenea
unităţi, procesul de structurare va dobândi atributul specializării, iar obiectul producţiei
îl va reprezenta realizarea producţiei marfă, a produselor destinate circuitului pieţei.

4.4. Diversificarea producţiei agricole

Trebuie menţionat însă că, specializarea îngustă comportă şi riscuri, provocând
instabilitatea şi nesiguranţa veniturilor. In acest sens, diversificarea poate constitui o
opţiune pentru stabilizarea şi echilibrarea veniturilor.
Diversificarea poate asigura stabilizarea veniturilor, respectiv eliminarea unor
riscuri majore provocate de dezechilibrele ce pot să apară adesea în raportul cerere-
ofertă, respectiv căderea severă a preţurilor la anumite produse. In acelaşi timp,
diversificarea atenuează fluctuaţiile care pot să apară în realizarea producţiei, ca urmare
a fluctuaţiilor factorilor de mediu.
In esenţă, se poate afirma că diversificarea îl fereşte pe producătorul agricol de
risc şi incertitudine. Diversificarea este impusă adesea ca soluţie tehnologică obligatorie
în optimizarea asolamentelor.
Diversificarea poate fi orizontală sau verticală. Diversificarea orizontală
înseamnă o structură cu mai multe culturi sau categorii, specii de animale.

6
Diversificarea verticală vizează întregirea proceselor de producţie agricolă, cu
activităţi de procesare, industrializare, valorificare etc.