Prof.univ.dr.habil.

Viorel ION USAMV București – Facultatea de Agricultură

Clasificarea sistemelor agricole

Clasificarea sistemelor agricole după complexitatea lor. Sistemele agricole sunt

printre cele mai complexe şi mai variate sisteme.
După complexitatea lor, sistemele agricole pot fi:
- sisteme agricole de producţie;
- sisteme agricole exploataţionale;
- sisteme agricole regionale şi naţionale;
- sisteme agricole internaţionale şi globale.
Sistemele agricole de producţie. Sistemul de producţie reprezintă cel mai simplu sistem
agricol în care se realizează producerea unui produs agricol, în anumite condiţii specifice de
mediu.
Sistemele agricole de producţie includ procesele vitale ale plantelor şi animalelor,
oamenii care controlează procesul de producţie, munca acestora şi tehnologiile de producţie
utilizate de către aceştia, la care se adaugă condițiile specifice de mediu. Acestea sunt legate
indisolubil de subsistemele biologice. Ca exemplu, sistemele agricole de producție pot fi o fermă
vegetală (specilizată în cultivarea plantelor), zootehnică (specilizată în creșterea animalelor) sau
mixtă.
Sistemele agricole de producţie diferă semnificativ unele de altele, diferențele fiind
determinate în mod deosebit de caracteristicile subsistemului biologic, respectiv de
caracteristicile plantelor şi animalelor cu care lucrează agricultorul în cadrul sistemului. Ca atare,
sistemele agricole de producţie pot fi clasificate după natura activităţii productive astfel: sisteme
de producţie vegetale; sisteme de producţie zootehnice; sisteme de producţie mixte. Clasificarea
acestor tipuri de sisteme se poate face mai departe, în funcție de activitățile productive respective
Astfel, sistemele de producţie vegetale pot cuprinde: sisteme de producere a culturilor de câmp;
sisteme de producere a culturilor horticole; sisteme de producere a furajelor etc. Sistemele de
producţie zootehnice pot fi sisteme de producere a laptelui, sisteme de producere a cărnii etc.,
care la rândul lor pot fi clasificate mai departe, ca de exemplu sistemele de producere a cărnii se
pot clasifica în sisteme de producere a cărnii de porc, a cărnii de vită, a cărnii de pasăre etc.
Sistemele de producţie pot fi clasificate, de asemenea, în funcţie de condiţiile naturale de
producţie. Astfel, sistemele de producţie pot fi: sisteme de producție specifice zonelor temperate;
sisteme de producție specifice zonelor subtropicale; sisteme de producție specifice zonelor
tropicale. Acestea la rândul lor se pot clasifica astfel: sisteme de producție specifice zonelor de
câmpie; sisteme de producție specifice zonelor de deal; sisteme de producție specifice zonelor
montane; sisteme de producție specifice zonelor de luncă etc.
Sistemele agricole de producţie pot fi clasificate şi după natura tehnologiei aplicate.
Astfel, sistemele agricole de producție pot fi irigate sau neirigat, cu aplicare de îngrășăminte
chimice sau cu aplicare de îngrășăminte organice etc.
Sistemele agricole exploataţionale. Sistemul agricol exploataţional reprezintă structura
organizatorică fundamentală, legală şi economică a proceselor de producţie agricolă. Acestea
reprezintă un sistem economic complex şi sofisticat.
Sistemul de producţie devine un sistem exploataţional prin realizarea independenţei
legale şi economice, prin relaţiile de afaceri legale şi prin funcţiile de management precum
planificarea, controlul etc.
Deci, sistemul agricol exploataţional reprezintă un sistem organizat care include
subsistemele de producţie (elementul controlat) şi managementul (elementul controlant). La
nivelul sistemului agricol exploataţional se stabilesc obiectivele de îndeplinit, se coordonează
activitatea în scopul îndeplinirii obiectivelor propuse şi se autoevaluează activitatea desfăşurată.
Forma tipică, de bază a sistemului agricol exploataţional este reprezentată de ferma, ca
exploatație agricolă în care se realizează activităţi de cultivare a plantelor, de creştere a
animalelor sau ambele tipuri de activități.
Datorită diversităţii naturale, economice şi sociale este aproape imposibil de enumerat
toate tipurile de exploatații agricole. O clasificare sumară a acestora poate fi:
- în funcţie de mărimea acestora, exploatațiile agricole pot fi:
- mici;
- medii;
- mari.
- după forma de proprietate, exploatațiile agricole pot fi:
- private;
- cooperatiste;
- de stat.
- după structura productivă, exploatațiile agricole pot fi:
- vegetale;
- zootehnice;
- mixte;
- specializate într-o anumită producţie agricolă.

2
- după standardul tehnologiei, exploatațiile agricole pot fi:
- bazate pe munca manuală;
- bazate pe mecanizare.
- după destinaţia producţiei, exploatațiile agricole pot fi:
- pentru necesităţile proprii (de autoconsum);
- producătoare parţial sau total pentru piaţă.
Sistemul agricol exploataţional cuprinde pe lângă activităţile strict agricole și o gamă
largă de activităţi auxiliare care sunt strâns legate de producţia agricolă. De asemenea, sistemele
agricole exploataţionale sunt şi sistemele specializate în realizarea de servicii pentru agricultură.
Sistemele agricole regionale şi naţionale. Sistemele agricole regionale se află între
sistemele exploataţionale şi cele naţionale. Cel mai adesea, pentru delimitarea acestora sunt luate
în calcul frontierele administrative în cadrul ţării, dar şi agricultura unei regiuni economice mai
vaste sau o zonă agroclimatică.
Sistemul agricol naţional cuprinde agricultura unei ţări, la acest nivel problemele
(macroproblemele) agriculturii apărând în întreaga lor complexitate. Astfel, la acest nivel se iau
deciziile privind dezvoltarea agriculturii, se stabilesc relaţiile dintre agricultură şi alte ramuri ale
economiei naţionale, se evaluează problemele globale ale fermierilor etc.
Sistemele agricole internaţionale. Sistemele agricole internaţionale cuprind agricultura
mai multor ţări. Agricultura unei unităţi geografice largi, de exemplu o regiune ce include mai
multe ţări, poate fi privită ca un sistem când zona geografică (ex. Europa, America de Nord etc.)
reprezintă un criteriu de clasificare. Sistemele de acest tip nu se opresc la nivelul frontierelor
statelor ci reprezintă sisteme transfrontaliere.
Baza formării sistemelor agricole internaționale o poate reprezinta politica comercială şi
agricolă comună, diferitele înţelegeri pe termen lung dintre anumite ţări, sistemul economic şi
politic comun (ex. agricultura EU).
Evident, cel mai cuprinzător sistem agricol internaţional este reprezentat de agricultura
mondială. Dar, de asemenea, agricultura sistemelor economice mondiale (ex. agricultura ţărilor
cu economie planificată, centralizată, a ţărilor în curs de dezvoltare sau a ţărilor dezvoltate) pot fi
privite ca sisteme agricole internaţionale.
Relaţiile dintre sistemele agricole. Diversele tipuri de sisteme agricole nu sunt
independente unele faţă de altele. Cele mai simple sunt subsisteme ale sistemelor mai complexe.
Astfel, sistemul agricol de produţie este componentul, subsistemul, cel mai important al
sistemului exploataţional. Sistemele regionale şi naţionale sunt formate din mai multe sisteme

3
exploataţionale, iar sistemele naţionale reprezintă elementele cele mai importante ale sistemelor
agricole internaţionale.
Sistemul agricol, la rândul său, poate fi un subsistem al altui sistem, inclusiv sistemele
agricole superioare pot fi un subsistem al altui sistem (ex. agricultura ca sistem agricol naţional
este un subsistem al sistemului alimentar şi al economiei naţionale).
Clasificarea sistemelor agricole după gradul de intensificare. După gradul de
intensificare, sistemele agricole pot fi (fig. 1):
a. Sisteme agricole convenţionale:
- sisteme agricole extensive;
- sisteme agricole intensive;
- sisteme agricole industriale.
b. Sisteme agricole alternative:
- sisteme agricole durabile;
- sisteme agricole conservative;
- sisteme agricole ecologice;
- sisteme agricole biodinamice;
- sisteme agricole de precizie;
- sisteme agricole cu inputuri reduse;
- sisteme agricole de proximitate;
- sisteme agrosilvice;
- sisteme agricole naturale.

Fig. 1. Clasificarea sistemelor agricole după energia culturală introdusă în cadrul acestora
(prelucrare după I. Puia şi V. Soran, 1987)

4
 Sisteme agricole convenţionale
Sisteme agricole extensive. În categoria sistemelor agricole extensive sunt incluse
sistemele agricole tradiţionale, livezile şi grădinile din interiorul sau din preajma aşezărilor
rurale, păşunile şi fâneţele (în mare parte seminaturale).
În cazul sistemelor agricole extensive, raportul energetic ieşire/intrare este mare: o
calorie de energie culturală (aceasta fiind de natură biologică) produce mai mult de 10 calorii sub
formă de recoltă utilă. Dar, deşi randamentul energiei investite este mare, recolta utilă este mică
datorită utilizării unor cultivare slab productive, folosirii unor tehnologii agricole puţin
performante, necombaterii eficiente a buruienilor, bolilor şi a dăunătorilor etc.
Terenurile cultivate şi păşunile se află în interdependenţă ecologică cu animalele
domestice care produc îngrăşăminte organice, iar pentru om produc carne, lapte, ouă, lână, piele
etc.
Sisteme agricole extensive se caracterizează printr-un grad mare de stabilitate şi
diversitate. Îngrăşămintele minerale şi pesticidele (erbicide, fungicide, insecticide) nu sunt
utilizate sau sunt utilizate în cantităţi foarte mici.
Cerințele în continuă creștere pentru obținerea de recolte tot mai mari și acumularea de
cunoaștere cu privire la tehnologiile agricole au determinat o evoluție de-a lungul timpului a
sistemelor agricole extensive. Astfel, inițial pentru obținerea de producții mari agricultorii
defrișau terenuri împădurite sau acoperite cu pajiști, pe care le cultivau câțiva ani până când
producțiile începeau să scadă semnificativ ca urmare a epuizării rezervei solului de elemente
nutritive și a înmulțirii buruienilor, a bolilor și a dăunătilor specifici. Ca atare, aceste terenuri nu
mai erau cultivate, agriculturii defrișând alte suprafețe de teren împădurite sau acoperite cu
pajiști, care începeau să fie cultivate. Acest tip de agricultură este cunoscut sub denumirea de
agricultură cu țelină.
Ulterior, pe măsură ce posibilitățile de a lua în cultură suprafațe noi, nedesțelenite s-au
redus, agriculturii s-au întors la terenurile desțelenite în trecut și rămase necultivate, pe care au
început să le recultive. Agricultorii au constatat că producțiile obținute erau mari, aceasta
datorându-se refacerii fertilității acestor soluri pe cale naturală. Această practică a dus la apariția
sistemului de agricultură cu pârloagă în care un teren cultivat se lasă în repaus (în pârloagă)
câtiva ani pentru a-și reface fertilitatea, după care se cultivă din nou.
Pe măsură ce cererea de produse agricole a devenit din ce în ce mai mare, sistemul de
agricultură cu pârloagă s-a transformat într-un sistem în care terenul era lăsat să se refacă din ce
în ce mai puțin (un număr de ani din ce în ce mai mic). Astfel s-a ajuns la sistemul de agricultură
cu ogor necultivat, în care se practica o succesiune de doi ani, respectiv ogor-plantă cultivată,

5
terenul fiind lăsat să se refacă un singur an.
Treptat s-a ajuns la cultivarea suprafețelor de teren în fiecare an, fără să mai fie lăsate
necultivate. Suprafețele cultivate au început să fie împărțite în sole, înițial în două sole, apoi în 3
sole, pe care se cultivau câte o plantă de cultură care alternau de la un an la altul pe aceeași
suprafață de teren. Astfel, s-a ajuns la sistemul de agricultură altern, respectiv la practicarea
sistemului de agricultură cu asolamente, în care se practica o rotație în timp (rotația culturilor
agricole pe aceeași solă de-a lungul anilor) și spațiu (rotația culturilor agricole pe diferite sole în
cadrul aceluiași an).
Pentru satisfacerea necesarului de furaje, dar și pentru efectul benefic asupra fertilității
solului, una dintre sole a început să fie cultivată cu trifoi în regiunile mai umede, care se pretează
pentru cultura trifoiului. În felul acesta a apărut asolamentul Norfolk (după numele comitatului
din Anglia unde s-a aplicat prima dată), care presupunea următoarea rotație: 1- cereale de
primăvară + trifoi în cultură ascunsă; 2- trifoi; 3- grâu de toamnă; 4- plantă prășitoare (cartof,
porumb). Asolamentul Norfolk, practict inițial în Anglia, s-a extins cu repeziciune în țările din
Europa de Vest și Europa Centrală.
Treptat, practicarea agriculturii cu asolamente s-a dezvoltat și s-a îmbunătățit prin
diversificarea sortimentului de culturi cultivate și prin perfecționarea tehnologiilor de producție.
Sisteme agricole intensive. Această categorie cuprinde sistemele agricole în care se
practică intensiv mecanizarea şi chimizarea (fertilizarea cu îngrăşăminte chimice de sinteză şi
combaterea chimică a buruienilor, bolilor şi a dăunătorilor).
Raporul ieşire/intrare este aproximativ egal cu 1, dacă se iau în calcul toate formele de
energie consumată în cadrul sistemului (energie biologică şi energie tehnologică). Dacă se ia în
calcul numai energia biologică consumată în cadrul sistemului, atunci productivitatea energetică
devine foarte mare.
Folosirea mecanizării și a produselor chimice de sinteză (îngrășăminte, pesticide)
determină o productivitate de 3-6 ori mai mare decât cea obținută în cazul sistemelor agricole
extensive (tradiţionale). Alături de mecanizare și chimizare, un rol important revine și folosirii
unor genotipuri performante, a unor semințe de calitate, a amenajărilor funciare, a irigaţiilor etc.
Totuși, pentru obţinerea unor recolte mari se cheltuieşte de 10-20 ori mai multă energie culturală.
Sistemele agricole intensive sunt recomandate a se folosi pentru obținerea de produse
alimentare atâta timp cât resursele de energie tehnologică sunt accesibile şi ieftine şi se asigură
protecţia mediului înconjurător. Trebuie avut în vedere faptul să extinderea acestor sisteme
agricole pe areale geografice mari creează dezechilibre ecologice, cu consecinţe adesea ce duc la
degradarea biotopului.

6
 Sistemele agricole intensive se caracterizează prin concentrarea şi specializarea
producţiei agricole, ceea ce duce la reducerea biodiversității în cadrul sistemului și nu numai.
Aceste sisteme agricole se bazează pe rotaţii scurte, de multe ori de 2-3 ani sau chiar
monocultură, ca şi pe utilizarea unor doze mari de îngrăşăminte chimice de sinteză, erbicide,
fungicide, insecticide și alte produse chimice. De regulă, sectorul zootehnic nu este un
component al exploataţiei agricole şi ca atare ierburile perene nu sunt incluse în cadrul rotaţiilor.
În timp, în cadrul acestor sisteme agricole se înregistrează o reducere a materiei organice
din sol (materia organică, vegetală şi animală, se reîntoarce doar parţial în sol), sub limita care
asigură o fertilitate stabilă a solului.
Lucrarea solului, de obicei este intensă. Ca atare, în timp se reduce fertilitatea solului şi
se degradează însuşirile fizice (structura, densitatea aparentă) şi chimice (pH-ul, conţinutul în
elemente nutritive) ale solului.
În cadrul sistemelor agricole intensive scopul principal îl constituie obţinerea de profituri
maxime pe fondul minimizării protecţiei resurselor mediului înconjurător şi neglijării condiţiilor
sociale ale mediului rural.
Sisteme agricole industriale. Sistemele agricole industriale (industrializate) sunt
specializate în obţinerea unor produse de la o specie crescută în condiţii controlate în întregime
(de exemplu, complexe industriale de creştere a animalelor, sere cu flux de recoltare a legumelor
tot timpul anului).
Pentru o calorie de produs alimentar se consumă în cadrul sistemului 2-20 calorii de
energie culturală (în special tehnologică), iar consumul total de energie este de zeci de ori mai
mare decât în cadrul sistemelor agricole extensive (tradiţionale). Aceste ecosisteme agricole sunt
foarte instabile şi sunt dependente integral de resursele de energie (actuale şi de perspectivă) ale
omenirii.
Cu excepţia serelor, aceste sisteme agricole se aseamănă cu ecosistemele naturale
heterotrofe (ecosisteme lipsite de producători primari, cum sunt apele freatice, peşterile şi abisul
oceanelor) care sunt dependente de schimburile cu alte ecosisteme.
Consecinţe ale intensivizării producţiei agricole. Încă din perioada practicării
agriculturii tradiţionale (care a durat din antichitate până în ajunul revoluţiei tehnico-ştiinţifice a
zilelor noastre) au apărut unele efecte nefavorabile cauzate de defrişarea pădurilor, eroziune,
irigarea la întâmplare, suprapăşunat ș.a. Efectele nefavorabile s-au accentuat prin modernizarea
agriculturii, utilizarea de noi tehnologii, mecanizare, utilizarea de cantităţi mari de îngrăşăminte
chimice şi pesticide, specializarea şi maximizarea producţiei.
Astfel, în zilele noastre a devenit o certitudine faptul că agricultura convenţională, cu

7
cantităţi mari de inputuri din afara ecosistemului agricol, este foarte aproape de capătul unui
drum închis. Intensificarea are consecinţe negative, de ordin:
- ecologic;
- economic;
- social.
Consecinţele ecologice pot fi determinate de diferiţi factori sau acţiuni, și anume:
a. Fertilizarea intensivă a culturilor cu îngrăşăminte chimice de sinteză, care are ca efect:
- creşterea conţinutului în nitraţi și nitriți din plante (în mod deosebit în legumele verzi cu
creştere rapidă) și din apa freatică;
- dezechilibrul mineral al solului: de exemplu, plantele sunt bogate în azot, dar sunt sărace
în Fe şi Mg, ceea ce poate provoca boli metabolice la animale;
- reducerea conţinutului de humus şi a stabilităţii structurale a solului, care determină
accentuarea fenomenului de eroziune;
- diminuarea activităţii biologice a solului şi scăderea fertilităţii acestuia;
- creșterea sensibilității plantelor faţă de atacul bolilor şi a dăunătorilor;
- poluarea apelor freatice şi a celor de suprafaţă.
b. Utilizarea intensivă a pesticidelor, care are ca efect:
- distrugerea faunei solului şi a entomofaunei utile;
- apariţia unor forme de rezistenţă la buruieni, agenţi patogeni şi dăunători;
- contaminarea lanţurilor trofice cu reziduuri de pesticide;
- poluarea apelor freatice şi a celor de suprafaţă.
c. Consumul mare de energie fosilă, ceea ce are ca efect poluarea cu gaze răspunzătoare de
efectul de seră.
d. Creşterea industrială a animalelor, care se soldează cu:
- poluarea solului, aerului și a apelor;
- o alimentaţie din ce în ce mai artificială, densitate mare a animalelor în adăposturi, fapt
ce duce la creşterea sensibilităţii acestora faţă de diferiţi factori de mediu biotici și
abiotici.
e. Modernizarea tehnologiilor de cultură a plantelor provoacă simplificarea ecosistemelor,
respectiv reducerea biodiversități acestora (reducerea numărului de specii vegetale şi
animale din ecosistem), ceea ce determină apariția de dezechilibre de-a lungul lanțurilor
trofice: astfel, se poate ajunge la creşterea populaţiei de organisme dăunătoare, care, de
regulă, ar fi distruse de dăunătorii lor naturali.
f. Industriile fitofarmaceutice şi de îngrăşăminte chimice contribuie la poluarea mediului.

8
 Consecinţele economice sunt determinate de:
- supraproducţie, ceea ce determină probleme legate de valorificarea recoltei;
- creşterea costului de producţie, ceea ce duce la creşterea preţului de producţie al produselor
alimentare;
- tehnologiile moderne necesită din partea fermierilor o dotare tehnică performantă și
investiţii din ce în ce mai mari;
- micile exploataţii agricole devin necompetitive comparativ cu marile unităţi agricole,
înregistrându-se o tendință globală de reducere a numărului de exploatații agricole și de
creștere a dimensiunilor acestora, în special a suprafețelor și a efectivelor de animale.
Consecinţele sociale sunt determinate de:
- diminuarea forţei de muncă din agricultură;
- declinul familiilor din mediul rural;
- lipsa contactului direct dintre producători şi consumatori;
- degradarea vieții sociale din mediul rural.
Apariția acestor consecinţe determinate de intensivizarea producţiei agricole a făcut
necesară apariția și dezvoltarea de sisteme agricole alternative, care să contrabalanseze efectele
nedorite ale sistemelor agricole intensive şi industriale.