STRUCTURA DE PRODUCŢIE A EXPLOATAŢIILOR AGRICOLE

6.1. Structura de producţie - concept, rol, factori de influenţă,

tendinţe.

Structura de producţie a unei exploataţii agricole desemnează domeniul

său de activitate, iar în cazul elaborării unei strategii este o componentă a
acesteia, influenţând sub multiple aspecte rezultatele ce se vor obţine.
De fapt, structura de producţie se defineşte prin felul şi numărul
ramurilor vegetale şi /sau zootehnice, prin proporţiile dintre ele şi prin
ponderea fiecăreia în activitatea exploataţiei. Între ramuri există, în numeroase
cazuri, relaţii strânse, ceea ce imprimă structurii un caracter de sistem complex
şi, de dorit, echilibrat. O structură de producţie nu trebuie privită ca o simplă
alăturare de ramuri. Astfel, gestionarea obţinerii unui produs este dependentă de
existenţa altor ramuri (de exemplu, obţinerea laptelui depinde de producţia de
furaje), iar ramurile pot utiliza aceiaşi factori de producţie, apărând ca urmare ,
diverse tipuri de relaţii între ele.
Datorită complexităţii sale, determinată de mulţimea componentelor, a
raporturilor dintre acestea şi de impactul pe care îl generează asupra economiei
exploataţiilor agricole, structura de producţie are o încărcătură decizională
deosebită. În acest context, structura de producţie poate fi privită ca o combinare
de opţiuni, adică ceea ce urmează a obţine unitatea putând fi făcut în diferite
moduri. Astfel, o anumită cantitate de produse poate fi realizată pe o suprafaţă
mai mare sau mai mică de teren, în funcţie de gradul de intensivitate a culturilor.
Producţiile la unitatea de suprafaţă şi structura acestora sunt rezultatul cantităţii
factorilor alocaţi. Din acest punct de vedere, prezintă interes proporţiile care se
stabilesc între ramuri, dar şi între exploataţiile care desfăşoară aceleaşi activităţi
agricole.
Ramurile cuprinse în structură trebuie să reflecte concordanţa dintre
condiţiile concrete ale exploataţiei şi posibilităţile de valorificare a acestora. Prin
urmare, structura de producţie trebuie să asigure o valorificare cât mai eficientă
a resurselor naturale, materiale şi umane de care dispune unitatea.
Este absolut necesar ca în procesul de structurare să se ţină seama de
relaţiile de natură biologică, tehnologică şi economică existente între ramurile de
producţie, al căror conţinut (de condiţionare, de complementaritate, de
concurenţă) pot conduce fie la o structură complexă a producţiei (diversificată),
fie impun îngustarea profitului activităţii de producţie (specializare).
Cele expuse anterior dau posibilitatea conturării conceptului de structură
de producţie. Schematic, aceasta este reprezentată în fig. 1.(60).
Structura de producţie este elementul central al structurilor agricole, aflată
în strânsă legătură cu acestea. De fapt, structura de producţie este privită în
interdependenţă cu toate componentele ce contribuie la obţinerea produselor.
Este vorba de legăturile sale cu „amontele” şi „avalul”, cu industria
producătoare, cu cea prelucrătoare şi cu comerţul. Influenţele pe care acestea le
exercită asupra nivelului producţiei agricole accentuează dependenţa funcţională
a exploataţiilor de aceste tipuri de structuri şi condiţionează evoluţiile în ceea ce
priveşte filiera agroalimentară.
Abordarea structurii de producţie presupune, pe lângă cele arătate, şi alte
probleme. Agricultura extensivă şi intensivă determină organizarea unor
structuri de producţie diferite, specifice ramurilor practicate. Fiecare din
ramurile care pot alcătui structura de producţie are particularităţi care
influenţează rezultatele economice atât la nivel de exploataţie, cât şi la cel al
agriculturii. Practicarea unor structuri de producţie, după gradul de intensivitate
a ramurilor, este consecinţa firească a biologiei plantelor, dar, mai ales, a
necesităţilor alimentare ale populaţiei (creşterea demografică şi a cererii de
produs).
Ansamblul de ramuri influenţează rezultatele de producţie şi profitul
exploataţiei atât prin modul în care este utilizat capitalul de exploatare, ceea ce
are consecinţe asupra formării unei părţi din cheltuielile de producţie, cât şi prin
intermediul veniturilor (41). În plus, se apreciază că alegerea unei structuri de
producţie are rol în ceea ce priveşte: mai buna punere în valoare a terenurilor
(măsură în care se asigură concordanţa dintre cerinţele plantelor şi condiţiile
oferite de suprafeţele de teren); utilizarea altor factori de producţie; folosirea
mai bună a potenţialităţilor exploataţiei şi ale mediului natural; mărimea
veniturilor şi a profitului; gradul de utilizare a forţei de muncă şi nivelul
salarizării, când se foloseşte munca salariată etc.
Din punct de vedere teoretic, dar şi practic, în funcţie de condiţiile
existente în exploataţiile agricole şi de cerinţele ramurilor de producţie există
posibilităţi ca marea lor majoritate să dezvolte mai multe dintre acestea. Dar,
anumite raţiuni, de prim ordin fiind, desigur, cele economice, fac necesare
decizii cu privire la: selecţia ramurilor (ce să se producă ?), proporţionarea lor
optimă (cât să se producă din fiecare produs?), nivelul cheltuielilor de
producţie, obţinerea profitului sau a unor venituri satisfăcătoare în raport cu
consumul de factori (în cazul exploataţiilor agricole familiale unde nu se
calculează profitul).
Procesul decizional de alegere a ramurilor de producţie este influenţat de
mai mulţi factori, care provin atât din mediul intern, cât şi din cel extern în care
funcţionează exploataţia, cum ar fi: condiţiile ecologice ale acesteia; cerinţele
pieţei; asigurarea forţei de muncă şi calificarea ei; nivelul de înzestrare tehnică
ce se poate asigura; dimensiunea exploataţiei (suprafaţa deţinută); posibilităţile
existente în ceea ce priveşte achiziţionarea unor factori de producţie (nivelul
preţurilor lor, cantităţi, calitate etc.); politica agricolă de sprijinire a unor
ramuri sau culturi ale căror produse sunt deficitare în corelaţie cu cererea care
se manifestă faţă de ele; înlăturarea unor efecte ale riscului şi ale incertitudinii;
aptitudinile producătorului (mai cu seamă în cazul unor exploataţii familiale);
tradiţia, inclusiv cea care priveşte consumul; caracterul exploataţiei (de
subzistenţă, comercial, cu timp parţial sau cu timp total) etc.
Influenţa acestor factori se manifestă cu grad diferit de intensitate.
Condiţiile ecologice, de exemplu, dar şi alţi factori, pot interveni cu caracter
restrictiv, limitativ.
În ceea ce priveşte cerinţele pieţei, acestea sunt prioritare. Producătorul
agricol (managerul) se află, adesea, în situaţia de a decide între condiţiile
naturale de care dispune exploataţia şi cererea populaţiei pentru anumite
produse. În acest caz, chiar dacă condiţiile naturale permit, este necesar să se
opteze pentru acele produse pentru care există piaţă. De fapt, raţiunea elaborării
structurilor de producţie este piaţa, în absenţa căreia orice activitate a
exploataţiilor agricole este, economic, inutilă, exceptându-le pe acelea care
produc pentru familie.
Pentru a pătrunde pe piaţă, şefii de exploataţii trebuie să cunoască cererea
şi să anticipeze evoluţia acesteia. Pe baza informaţiilor obţinute, referitoare la
piaţă, la începutul fiecărui an agricol, se vor întocmi programe de producţie,
astfel încât întreaga activitate să fie previzionată.
Politica agrară, prin utilizarea anumitor pârghii economice, ţinând seama
de raportul dintre cerere şi ofertă la un produs sau altul, contribuie fie la
stimularea extinderii unor ramuri sau culturi (oferta mai mică decât cererea), fie
la reducerea suprafeţelor deţinute de diferite ramuri sau culturi (oferta mai mare
ca cererea), în ambele cazuri modificându-se locul deţinut de ele în activitatea
exploataţiei agricole.
Modul în care influenţează factorii amintiţi, varietatea condiţiilor
ecologice şi a celor de ordin material, gândirea şi acţiunea întreprinzătorului,
maniera în care acesta receptează fenomenul economic din agricultură, inclusiv
anumite măsuri de politică agricolă, determină existenţa unei mari diversităţi de
structuri de producţie, dacă privim acest proces în timp şi în spaţiu şi în cazul
diferitelor tipuri şi forme de exploataţii din agricultură (exploataţii familiale,
asociaţii simple, societăţi agricole, societăţi comerciale agricole pe acţiuni etc.).
Evoluţia structurilor poate merge de la practicarea unui număr redus de ramuri,
chiar o singură ramură, specie sau categorie de animale, până la recurgerea la
ramuri numeroase, imprimând structurilor un caracter complex (un fel de
universalism în producţie, care, însă nu este specific economiei de piaţă în
agricultură). Ultimul tip de structură de producţie este întâlnit, mai cu seamă, în
exploataţiile familiale, care urmăresc satisfacerea din producţie proprie a cât
mai multor nevoi. Mai intervin, cu un anumit rol: tradiţia transmisă din
generaţie, în generaţie, faptul că unele dintre exploataţii, din motive variate, se
manifestă ca sisteme “închise” sau “parţial deschise”, lipsa unei informări, a
consultanţei şi a formării profesionale a noilor producători agricoli.
Suprafeţele reduse, deţinute de acest tip de exploataţii, sunt repartizate pe
mai multe ramuri şi culturi, producându-se o fărâmiţare a lor, ceea ce
influenţează negativ asupra organizării producţiei şi a muncii, a asolamentului şi
a rotaţiei culturilor, a efectuării mecanizate a unor lucrări etc. În societăţile
comerciale agricole pe acţiuni, chiar dacă este întâlnită o structură de producţie
complexă, totuşi, la nivelul fermelor se manifestă o anumită specializare.
Tendinţa spre simplificarea structurii de producţie este generată de
acţiunea unor factori, cum ar fi: adaptarea strictă a ei la condiţiile, de diferite
feluri, existente; accentuarea procesului de specializare, favorizat de creşterea
dimensiunii exploataţiilor familiale şi orientarea producţiei acestora către
piaţă, ele dobândind, tot mai mult, un caracter comercial; aplicarea unor
tehnologii de tip industrial, factor care a acţionat în domeniul creşterii
animalelor, asigurându-se continuitatea proceselor de muncă; proporţionarea
raţională a ramurilor; practicarea, de către unele exploataţii, a agriculturii cu
timp parţial (o parte din timp, unii membrii ai exploataţiei fiind ocupaţi în alte
domenii , din care provine, uneori, cea mai mare parte a veniturilor
exploataţiei, fără a se mai pune problema cum este folosită forţa de muncă în
producţia agricolă, iar produsele obţinute servesc, de regulă, consumului
propriu); dificultăţile unor exploataţii familiale în ceea ce priveşte, asigurarea
unor factori de producţie (mecanizare, îngrăşăminte chimice etc.) sau în a lucra
pământul (vârsta înaintată a proprietarilor), recurgându-se, ca urmare, la
restrângerea activităţilor.
Dacă avem în vedere particularităţile agriculturii, fie ele tehnice, fie
economice, constatăm că factorii care solicită o structură de producţie
diversificată, chiar complexă, desigur, la un nivel de dezvoltare a acesteia şi în
condiţiile unei anumite politici agricole, sunt mai numeroşi, având o influenţă
destul de puternică, între aceştia aflându-se: atenuarea caracterului sezonier al
producţiei agricole (fiind cunoscută neconcordanţa dintre timpul de muncă şi
cel de producţie, mai cu seamă în domeniul culturii plantelor, având loc o serie
de procese naturale); utilizarea eficientă ale componentelor capitalului fix şi a
celui circulant, urmărindu-se mărirea vitezei de rotaţie a acestuia din urmă;
folosirea completă a forţei de muncă a exploataţiei sau a celei angajate (deşi în
condiţiile economiei de piaţă întreprinzătorul are tendinţa de a recurge la cât
mai puţină forţă de muncă, pentru a diminua cheltuielile şi a mări profitul,
simplificând, deci, structura de producţie şi ridicând gradul de mecanizare);
organizarea asolamentului şi a rotaţiei culturilor, fiind cunoscută influenţa
acestora asupra nivelului producţiei; punerea în valoare a potenţialului
productiv al capitalului funciar; valorificarea producţiei secundare, din cultura
plantelor, prin creşterea animalelor - aceasta depinzând de orientarea
producţiei în domeniul amintit şi de furajele la care se recurge; combaterea sau,
cel puţin, atenuarea unor efecte ale riscului şi ale incertitudinii; protejarea
mediului natural şi menţinerea echilibrului ecologic, evitându-se poluarea
solului, a apei freatice, a produselor etc.
Sub impactul unor asemenea factori se formează, la un moment dat,
pentru exploataţiile de diferite tipuri din agricultură, structuri de producţie
specifice, reflectând şi particularităţile care se manifestă în funcţionarea lor.
Cum structura se cristalizează sub influenţa unor factori, este firesc ca
modificările intervenite în rândul acestora şi a modului lor de manifestare să-şi
pună amprenta asupra evoluţiei sale. Se produc, ca urmare, schimbări ale
structurilor, ele având, deci, un caracter dinamic, urmând să se adapteze,
permanent, noilor cerinţe ale factorilor, având, loc, implicit, un asemenea proces
pentru exploataţiile agricole în raport cu mediul ambiant în care funcţionează şi
care le influenţează. De asemenea, o structură de producţie este adoptată într-un
anumit context economic, care, schimbându-se, poate genera orientări noi ale
acesteia, mai ales în cazul exploataţiilor care practică culturi de câmp,
legumicole etc., a căror modificare nu produce o dezintegrare a sistemului de
producţie existent, aşa cum se întâmplă în pomicultură sau în viticultură (75).
De preferat ar fi ca întreprinzătorul/managerul să anticipeze modificarea
factorilor sau a influenţei acestora, mai cu seamă a celor care ţin de piaţă, pentru
a recurge la decizia de modificare a structurii de producţie la momentul oportun,
evitându-se fenomene nedorite, cum ar fi: pierderi de producţie, preţuri mici,
imposibilitatea vânzării tuturor cantităţilor de produse etc. Acest lucru
presupune adoptarea unor structuri flexibile, obţinerea de informaţii vizând piaţa
(prin cercetare, consultanţă, informarea producătorilor etc.), în general, o bună
cunoaştere a tuturor factorilor, o urmărire, în timp, a celor naturali, dar şi a celor
economici şi sociali, surprinzând elementele de continuitate, dar şi pe cele pe
cale să se producă. Anticiparea evoluţiei fenomenelor constituie, şi aici, ca şi în
cazul altor domenii, o componentă a activităţii manageriale , care determină
succesul.
În agricultura noastră, după 1990, au avut loc modificări ale structurii de
producţie. În domeniul producţiei vegetale este de remarcat creşterea ponderii
cerealelor, având în vedere multiplele întrebuinţări ale acestora, care au ajuns la
cca.70% din suprafaţa cultivată. În acelaşi timp, s-au diminuat suprafeţele
deţinute de plantele pentru alte industrializări, cum ar fi sfecla de zahăr, de
cartofi, de legume etc. Se poate aprecia că s-au produs anumite dezechilibre
structurale, ceea ce a avut consecinţe negative, referitoare, între altele la,
asigurarea unor industrii de procesare cu materii prime de natură agricolă.
În perspectiva aderării la UE vor avea loc ajustări structurale, agricultura,
în ansamblu, şi exploataţiile urmând să răspundă unor asemenea cerinţe. Dar,
desigur, problema este legată de tipul de exploataţii, dacă vor predomina cele de
subzistenţă, vor preleva alte influenţe asupra structurii de producţie, la loc de
frunte aflându-se cunoscuta asigurare a nevoilor de consum ale familiilor.
Folosind diverse pârghii economice modificările structurale devin posibile.

6.2. Ramurile de producţie din exploataţiile agricole

Problemele structurii de producţie şi, mai apoi, ale profilării şi ale
specializării, ca forme sub care ea se regăseşte, sunt indispensabil legate de
cunoaşterea ramurilor de producţie din agricultură, mai cu seamă din punctul de
vedere al exploataţiei, cum se grupează ele în funcţie de o serie de criterii, astfel
încât să fie selectate, proporţionate şi ierarhizate. Este cunoscut faptul că cele
două părţi ale agriculturii, producţia vegetală şi cea animală, cuprind un anumit
număr de ramuri (cereale, leguminoase boabe, plante tehnice, legume, cartofi,
viticultură, pomicultură etc., respectiv, creşterea bovinelor, a porcinelor, a
ovinelor, a păsărilor, piscicultura şi altele). Privite, însă, în contextul
fenomenelor de faţă, ele se pot diferenţia astfel (71,74,91):
a) după cerinţele faţă de factorii de producţie utilizaţi se întâlnesc:
ramuri concurente (solicită aceiaşi factori) şi ramuri complementare (nu
reclamă utilizarea aceloraşi factori, ori nu presupune acest lucru în acelaşi timp),
ramuri aflate în relaţii de condiţionare (existenţa unora depinde de produsele
obţinute în altele);
b) după gradul în care asigură continuitatea proceselor de muncă,
deosebim: ramuri cu activitate quasi continuă (îndeosebi, cele din creşterea
animalelor, dar şi ramuri din producţia vegetală asigură manifestarea în proporţii
însemnate a continuităţii activităţii, de exemplu: legumicultura, pomicultura,
viticultura) şi ramuri în care procesele de muncă au un pronunţat caracter
sezonier, cum ar fi cerealele, mai ales cele păioase;
c) după natura proceselor de producţie se disting: ramuri de producţie
agricolă şi ramuri (mai degrabă activităţi) de prelucrare a unor produse
agricole sau neagricole;
d) după scopul activităţii şi utilizarea produselor obţinute deosebim:
ramuri de producţie finale (vaci de lapte, creşterea porcinelor etc.), ramuri
însoţitoare (cultivarea furajelor) şi de utilizare ( activităţi neagricole);
e) după importanţa lor economică - criteriu foarte important şi având o
legătură directă cu formele structurii de producţie - adică după contribuţia
ramurilor la realizarea veniturilor, a cifrei de afaceri (în funcţie de tipul
exploataţiei, nu toate calculează cifra de afaceri), ele sunt: de bază,
complementare, ajutătoare, de prelucrare, servicii (se observă ca şi mai sus, de
altfel, că au fost incluse în clasificare şi alte activităţi de cât cele de producţie
agricolă, având în vedere procesele de integrare manifestate în unele exploataţii
agricole).
Ramura de bază ocupă locul predominant în activitatea exploataţiei, spre
ea fiind orientată cea mai mare parte a factorilor de producţie. Are cel mai mare
aport la obţinerea, după caz, a veniturilor, sau a cifrei de afaceri şi reflectă
specializarea exploataţiei. Într-o exploataţie pot exista una sau mai multe ramuri
de bază. Ramurile de bază sunt ramuri finale, contribuind, decisiv, la realizarea
obiectivelor fixate de o exploataţie. Lucrurile pot fi privite astfel în situaţia în
care nu avem de a face cu "pulverizarea" structurii, ci cu un proces de
raţionalizare a acesteia, tinzând spre o anumită specializare.
Ramurile complementare, aşa cum le spune şi denumirea, au rolul de a
întregi activitatea de bază, ele influenţând în sensul diversificării producţiei, fără
ca aceasta să dobândească forme accentuate. Ele se organizează pentru a pune în
valoare resurse disponibile de la ramura de bază sau a altora existente în
exploataţie. Fiind ramuri de mai mică amploare, vor avea şi o contribuţie mai
redusă la indicatorii valorici ai exploataţiei (fenomenul este privit în anumite
condiţii, determinate de cantităţile de produse şi de preţurile la care acestea se
vor vinde, inclusiv de raportul dintre ofertă şi cerere, când preţurile sunt
liberalizate).
Ramurile ajutătoare contribuie la desfăşurarea activităţii în ramurile de
bază şi chiar în cele complementare. Nu sunt organizate, în general, pentru a
obţine produse destinate vânzării. Spre vânzare sunt orientate numai
excedentele. Tipică pentru aceste ramuri, este cultivarea furajelor.
Interdependenţa dintre creşterea animalelor şi cultivarea furajelor solicită
dezvoltarea lor proporţională.
Activităţile de prelucrare şi serviciile au rolul de a prelucra unele
cantităţi de produse şi, respectiv, de a satisface cererile unor beneficiari faţă de
anumite lucrări, reparaţii etc. Ele sunt rodul activităţii de integrare, manifestate
în unele exploataţii (cele familiale prelucrează însemnate cantităţi de produse
agricole pentru a obţine produse agroalimentare necesare, în special,
consumului propriu).

6.3. Diversificare , profilare şi specializare

Orientarea către o anumită structură de producţie, deşi necesară şi
importantă, nu este, totuşi, suficientă pentru organizarea activităţii unei
exploataţii agricole. Urmează ca selectarea ramurilor să fie însoţită de
dimensionarea fiecăreia şi, deci, de stabilire a unor proporţii între ele, ţinând
seama, între altele, de relaţiile care le sunt specifice. De altfel, practicarea mai
multor ramuri, solicitată de diversificarea producţiei, care are o serie de avantaje
pentru producător (o oarecare stabilitate a veniturilor, protejarea sa împotriva
riscului şi a incertitudinii) are loc între anumite limite, evitându-se fărâmiţarea
suprafeţelor şi, implicit, consecinţele negative pe care le are, în plan
organizatoric, dar şi în cel economic, cu referire specială la nivelul cheltuielilor
generate de lucrările agricole. Chiar dacă diversificarea prezintă avantaje,
desigur că "din fiecare câte puţin" nu este cea mai viabilă soluţie şi nu poate să
caracterizeze o exploataţie care practică o agricultură comercială, ci, cel mult, pe
una care să vizeze, cu precădere, satisfacerea propriilor nevoi de consum.
O structură de producţie mai largă trebuie să se caracterizeze, desigur,
prin raţionalitate, prin proporţii optime între ramuri, asigurând ceea ce se
întâlneşte sub denumirea de echilibru intern. Acest lucru se realizează pe
măsură ce se conturează, pentru fiecare unitate, o anumită structură de producţie,
nu numai în ceea ce priveşte numărul şi felul ramurilor, ci şi ponderea fiecăreia
în ansamblul activităţii, determinată de influenţa diverşilor factori. Procedând
astfel, se constituie, de fapt, profilul şi, mai departe, prin intermediul altor
măsuri, specializarea exploataţiei. Problemele diversificării ale profilării şi ale
specializării sunt intim legate de realizarea unor activităţi la nivelul agriculturii
– repartizarea teritorială şi zonare producţiei agricole, prin care se urmăreşte ca
fiecare produs să se obţină acolo unde aceasta conduce la cel mai mic cost,
ajungându-se la un avantaj comparativ. Sunt activităţi de mare complexitate,
care presupun studii ample ale condiţiilor natural-economice şi sociale, precum
şi existenţa unor mijloace financiare şi a calculatoarelor de mare capacitate
necesare optimizări lor . Pentru agricultura noastră aceste probleme sunt de
perspectivă. Repartizarea teritorială şi zonarea producţiei agricole permit
exploataţiilor dintr-un areal natural-economic (zonă) să-şi orienteze structura de
producţie, să-şi aleagă un profil şi chiar să se specializeze, utilizând elementele
specifice conţinute de cele două-activităţi şi, în special, de zonare.
Profilarea este acţiunea prin care se stabileşte structura de producţie a
unei exploataţii în corelaţie cu condiţiile naturale, economice şi sociale care o
caracterizează, realizându-se dimensionarea, proporţionarea şi, implicit,
ierarhizarea ramurilor în funcţie de o serie de criterii, preponderent fiind cel de
profitabilitate a fiecăreia dintre ele (74).
Prin profilare se înfăptuieşte o anumită diviziune a muncii la nivelul
exploataţiei agricole, ceea ce influenţează procesele de producţie şi manageriale
pe care aceasta le desfăşoară pe durata unui ciclu de producţie, an agricol etc.
Decizia privind profilul de producţie va influenţa, deci, activitatea exploataţiei
pe o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de specificul
ramurilor care intră în componenţa acestuia.
Faptul că profilul de producţie se află în relaţie directă cu diferitele
condiţii specifice exploataţiei, se constituie în premisă pentru punerea lor în
valoare, ceea ce are efecte benefice pentru rezultatele de producţie şi economice
obţinute, având loc, de fapt, o potenţare a acestora. Înseamnă că decizia de
profilare trebuie să se întemeieze, între altele, pe o bună cunoaştere a acestor
condiţii, pe abordarea lor multilaterală, din punctul de vedere al specialiştilor din
diferite domenii. Acest lucru favorizează, aşa după cum, de altfel, si cere
fundamentarea diferenţiată a profilului fiecărei exploataţii. În cazul unei zone
sau chiar al unei microzone, pe fondul unui anumit caracter de omogenitate a
condiţiilor, există elemente de variabilitate a lor, impunând, în mod implicit, o
diferenţiere a profilului.
Decurgând din structura de producţie, care trebuie să se caracterizeze prin
adaptabilitate şi flexibilitate, fiind, deci, de aceeaşi natură cu ea, profilul suferă
modificări în decursul timpului, urmând să întrunească aceleaşi caracteristici.
Realizat potrivit unui anumit mod de manifestare a factorilor, care îl
influenţează, profilul urmează să resimtă impactul modificărilor intervenite la
nivelul acestora. Rol deosebit revine "semnalelor" emise de piaţă şi, în
principal, schimbărilor care privesc cererea faţă de diferitele produse agricole,
cu referire la: cantităţile solicitate de diverşi consumatori, structura sortimentală,
calitate, parametri tehnici în cazul prelucrării etc. Adaptarea profilului la noile
cerinţe devine absolut necesară, ea condiţionând însăşi supravieţuirea
exploataţiei agricole comerciale. Fenomenul de adaptare se realizează, oarecum,
cu uşurinţă în cazul exploataţiilor cu profil cerealier, legumicol etc., fiind vorba
de culturi anuale şi, ca urmare schimbările sunt posibile de la un an la altul, cu
toate că ridică anumite probleme pentru producător (asigurarea seminţelor,
tehnologia utilizată, fluxul lucrărilor şi mijloacele tehnice necesare etc.). Nu la
fel stau lucrurile în pomicultură, viticultură sau chiar în creştere a animalelor.
Durata mare de exploatare a plantaţiilor pomicole şi a celor viticole, perioada
relativ lungă până la intrarea lor deplină pe rod şi mărimea investiţiilor
solicitate, făcând referire numai la acestea, conduc la imposibilitatea adaptării
imediate. Modificările intervin la intervale mai mari de timp, producându-se, de
fapt, dezafectarea unor plantaţii şi crearea altora, efectuându-se noi investiţii.
De aceea, când se alege profilul unei astfel de exploataţii, când se optează pentru
diferite specii şi soiuri sunt necesare studii de marketing privind modul de
manifestare a cererii faţă de produsele prevăzute a se obţine, tendinţele acesteia
referitoare la soiuri, calitate, perioada de apariţie pe piaţă, având în vedere că ele
se vor adresa, aşa după cum se apreciază, unui consumator ale cărui gusturi vor
fi tot mai rafinate.
Imaginea profilului unei exploataţii este redată cu ajutorul unor indicatori,
care pot fi: direcţi şi indirecţi. Din prima categorie face parte, în principal,
structura valorică a producţiei totale sau, după caz (tipul de exploataţie), a
cifrei de afaceri. Se surprinde, în acest fel, contribuţia diferitelor ramuri la
realizarea acestor elemente de ordin sintetic privind activitatea unei exploataţii.
Operând cu aspecte de natură valorică, o anumită influenţă asupra ponderii unor
ramuri o pot exercita preţurile produselor, în sensul evoluţiei nivelului lor, chiar
dacă sub aspect cantitativ producţia nu o cunoscut variaţii de la un al la altul.
Pentru o exprimare mai amplă a profilului, indicatorilor direcţi li se
asociază cei indirecţi, cum ar fi: structura modului de folosinţă al terenului,
ponderea ramurilor vegetale în suprafaţa cultivată, a celor zootehnice în
efectivul de animale, exprimat în U.V.M. etc.
Profilul ales trebuie să asigure, concomitent cu utilizarea raţională a
resurselor de producţie şi, desigur, şi prin aceasta, venituri şi o profitabilitate
ridicate, ca o condiţie de importanţă crucială pentru viabilitatea economică a
unei exploataţii. Pentru exploataţiile agricole şi, în special, pentru cele care prin
trăsăturile lor se apropie sau reprezintă o întreprindere în adevăratul înţeles al
conceptului, o astfel de manifestare (viabilă) în spaţiul economic agrar şi
naţional depinde, în mare măsură, de orientarea producţiei, a profilării şi, în
final, a specializării.
 Specializarea este o opţiune care decurge din precedentele (structura de
producţie şi profilare), dar evident cu
o sferă de cuprindere mai redusă
(fig.1). Se observă că ea succede, în
Structură de producţie mod firesc, fixării profilului,
producând o diferenţiere între
profilare
exploataţii identice din punct de
specializare
vedere al acestuia. Exploataţia,
parcurgând acţiunea de specializare,
asigură, de fapt, dezvoltarea
preponderentă a unei anumite ramuri
Fig.1 sau chiar a unei culturi, a unei specii
sau a unei categorii de animale. Atenţia producătorului/managerului şi factorii
de producţie se focalizează către ramura respectivă. Înseamnă că avem de a face
cu o repartizare a ramurilor pe exploataţii distincte, luându-se în considerare
amplasamentul lor geografic (condiţii ecogeografice).
Specializarea aduce elemente de nuanţare a structurii de producţie prin
cultivarea unor culturi mai restrânse ca număr. De asemenea, acest proces se
manifestă şi în cazul aceleiaşi culturi, când este vorba de a cultiva un anumit soi
sau un hibrid etc. Caracterul unor producţii face posibil acest proces, întrucât
veniturile la unitatea de suprafaţă sau pe animal determină o activitate
profitabilă. Condiţia necesară pentru ca specializarea să fie eficientă pentru o
exploataţie este ca nivelul cererii pentru anumite produse să crească pentru o
perioadă lungă de timp şi ca resursele existente să permită acest lucru.
Specializarea producţiei are legătură cu structurile dimensionale ale
exploataţiilor şi cu nivelul de dezvoltare a acestora. Aplicarea Legii fondului
funciar, în prima sa formă, a limitat tendinţa de dezvoltare a unor culturi sau
specii de animale prin prezenţa unui mare număr de gospodării individuale
pentru care scopul principal este de consum din producţia proprie.
Reglementările Legii exploataţiilor agricole creează posibilităţi de
reducere a acestui impact. Organizarea exploataţiilor de dimensiuni comerciale
(120 ha pentru culturile cerealiere, minim 2 ha pentru legumele în câmp ş.a.) va
permite dezvoltarea lor şi prin acţiunea de specializare. Iată, de pildă,
specializarea se poate realiza în cazul culturii legumelor timpurii, unde gradul de
concentrare este ridicat şi preţurile de vânzare pot asigura un nivel mare al
profitului. Specializarea este oportună în aceste unităţi şi datorită omogenităţii
procesului tehnologic şi facilităţii modernizării acestuia, având în vedere
necesarul de consum de legume proaspete al populaţiei.
Apreciem că specializarea se poate realiza, în unele situaţii, pe exploataţii
şi pe produse (mai ales în cazul produselor zootehnice şi legumicole) şi numai
în condiţiile în care între producători şi între aceştia şi asociaţiile de marketing
ce se vor constitui (în special în activităţi de comercializare) există relaţii de
cooperare şi integrare. Într-o astfel de legătură are loc creşterea eficienţei
economice a unităţii producătoare. Aceasta va renunţa la acele culturi care nu îi
asigură competitivitate şi stabilitate economică, lăsând activităţile din amontele
său în seama unităţilor mai sus amintite. Problema care rămâne este ca diferitele
exploataţii agricole să poată furniza pieţei, în cantitatea şi la calitatea cerută,
produsele necesare.
Existând o anumită structură a cererii de produse agricole, exploataţia
urmează să se orienteze către acel produs de bază pentru care are condiţiile, de
diferitele feluri, cele mai bune, fiind de presupus că va fi obţinut la cel mai mic
cost, astfel încât să fie competitivă în raport cu ceilalţi producători (concurenţi
potenţiali). Este vorba, aşa după cum s-a mai arătat, să-şi folosească
competenţele distinctive, proces în urma căruia, este de presupus, vor decurge
cele mai bune rezultate.
Specializarea prezintă o serie de avantaje pentru o exploataţie, cum ar fi
(90,94): omogenitatea procesului de producţie, cu efecte asupra tehnologiilor
practicate, a mijloacelor tehnice de asigurat, a cunoştinţelor forţei de muncă -
reducându-se numărul de ramuri se restrânge cel al tehnologiilor utilizate şi al
mijloacelor tehnice folosite; specializarea mijloacelor tehnice şi a forţei de
muncă; creşterea calificării forţei de muncă; apropierea condiţiilor de muncă
de cele din industrie; mai buna punere în valoare a unor condiţii naturale,
evitându-se extinderea culturilor peste limitele de favorabilitate; efectele unui
dezastru biologic - cum ar fi o epizootie - pot fi limitate la o singură verigă din
lanţul de activităţi; asigurarea unor producţii omogene şi în cantităţi (partizi)
mari, ceea ce facilitează relaţiile cu diferiţi beneficiari, acestora,
caracteristicile respective le favorizează desfăşurarea activităţii lor ulterioare
(comercializare, depozitare şi condiţionare, procesare industrială).
Nu pot fi trecute, însă, cu vederea şi anumite consecinţe negative, de
exemplu, în cazul unei specializări foarte înguste vulnerabilitatea unităţii este
mai mare, se accentuează riscul unor pierderi parţiale sau totale de recoltă şi
de venituri, ceea ce va marca, în mod serios, economia exploataţiei şi
câştigurile componenţilor acesteia (membrii familiei sau după caz, muncitorii şi
ceilalţi salariaţi), ale proprietarilor şi ale acţionarilor care nu vor putea primi
dividende. Or, şi din astfel de considerente, exploataţiile agricole, inclusiv
societăţile comerciale agricole pe acţiuni, mai cu seamă în producţia vegetală, nu
iau decizii de adâncire a specializării ci, mai de grabă, de diversificare a
activităţii, încercând, pe de o parte, să realizeze o ritmicitate a veniturilor, iar pe
de altă parte să compenseze pierderile de venituri de la unele culturi cu
realizarea acestora de la altele, ne expuse riscurilor de diferite feluri. O
asemenea opţiune este determinată şi de politica economică promovată faţă de
agricultură. Desigur că, existenţa unui sistem de asigurări eficient, cu avantaje
atât pentru asigurat, cât şi pentru asigurator, ar contracara o asemenea tendinţă,
decurgând efecte pozitive pentru: mărimea suprafeţei acordate unor ramuri,
condiţiile de efectuare a lucrărilor şi de folosire a tehnicii agricole etc.
 În ceea ce priveşte exploataţiile agricole familiale se poate aprecia că, pe
măsura transformării unora dintre ele în exploataţie de dimensiune care, alături
de alţi factori să le imprime viabilitate economică, procesul de specializare va
putea fi reconsiderat, ele urmând să producă tot mai mult pentru piaţă.
Acţiunea de specializare poate avea în vedere o exploataţie nou înfiinţată
(ex.: societate agricolă, societăţi comerciale de diferite tipuri, create potrivit
prevederilor Legii 31/1990) sau una care funcţionează de un anumit număr de
ani şi care resimte nevoia să modifice structura ramurilor practicate.
În primul caz, opţiunile se vor fundamenta pe cunoaşterea factorilor
specifici exploataţiei, endogeni şi exogeni, a influenţei lor, astfel încât, ceea ce
se va cultiva sau specia ori categoria de animale crescută să corespundă, în cel
mai înalt grad, cerinţelor acestora. Şi în această situaţie, decizia este dificil de
luat, având în vedere gradul redus de cunoaştere a influenţei unor factori şi
comportamentul imprevizibil al lor, dar, cel puţin, aparent, este mai uşoară decât
cea care se ia atunci când este vorba de o unitate existentă, pentru care
specializarea sau trecerea la un nou conţinut al acesteia presupune modificări de
fond, inclusiv în sistemul de producţie practicat. Se înţelege că, are loc
excluderea din activitate a unor ramuri, culturi sau, după caz, specii ori categorii
de animale, resursele fiind redistribuite celor care rămân în structură şi, cu
precădere, ramurii considerate a fi de bază. Cu acest prilej pot avea loc pierderi
de resurse, dezafectarea unor investiţii, dacă nu sunt adaptabile noii structuri etc.
Desigur că, dacă vrem să schimbăm ponderea unei ramuri în activitatea unei
exploataţii, în rezultatele obţinute, se poate recurge la intensificarea ei, mărind
resursele pe care i le alocăm (îngrăşăminte, irigaţii etc.), fără să excludem
celelalte ramuri sau culturi din activitate.
Gradul de specializare a unei exploataţii este redat prin nivelul de
concentrare a producţiei ramurii de bază (indicator direct)(90). Ponderea
acesteia în structura producţiei vândute constituie un indicator al specializării
numai atunci când reflectă un minim de concentrare a producţiei necesară
organizării unei exploataţii agricole specializate. Şi aici intervine influenţa
preţurilor, ca şi a consumului intern dintr-un produs sau altul, ultimul aspect
diminuând ceea ce se vinde în afară şi, implicit, ponderea ramurii (a
produsului). Se apreciază că o exploataţie este specializată numai dacă ramura
de bază deţine cel puţin 50-60 % din producţia vândută.
Un indicator utilizat în UE, care reflectă gradul de specializare al unei
exploataţii, este marja brută standard. Aceasta este un indicator de gestiune,
care fundamentează deciziile în exploataţiile agricole.
Cu ajutorul informaţiilor furnizate de marja brută, managerul poate lua
mai uşor decizii de programare a activităţii. În acest fel, eforturile viitoare vor fi
orientate spre acea structură de producţie care să-i maximizeze eforturile în
condiţiile unei cereri mereu aflate „în mişcare”.
Pentru a reda gradul de specializare a unei unităţi agricole, se calculează
marja brută, după formula:
 MB = V-Chv, în care :
V – veniturile obţinute din activitatea (cultura) respectivă;
Chv - cheltuielile variabile (seminţe, îngrăşăminte, forţa de muncă ,
transportul, servicii etc.).
Unul dintre articolele de cost greu de surprins în contabilitatea
exploataţiilor agricole din România sunt cheltuielile cu forţa de muncă, întrucât
aceasta este asigurată, în principal, de membrii familiei (gospodăriile
individuale). La determinarea cheltuielilor variabile cu forţa de muncă nu se iau
în calcul costurile ocazionate de remunerarea şefilor de exploataţii, ci doar
acelea generate de activitatea celorlalţi membrii ai familiei, la care se pot
adăuga, după caz, cheltuielile cu forţa de muncă angajate sezonier.
Deoarece cheltuielile variabile sunt legate direct de mărimea exploataţiei
agricole, ele redau exact locul pe care unitatea îl deţine în rândul exploataţiilor
cu activităţi similare.
Exploataţiile agricole din România, constituite în urma aplicării Legii
18/1991, în mare parte, nu au o evidenţă pentru a permite calculul acestui
indicator şi, ca urmare, este puţin posibil să putem determina marja brută. Nu
este vorba doar de neidentificarea cheltuielilor generate de forţa de muncă (în
exploataţiile familiale), ci şi de lipsa acestora privind cheltuielile variabile de
funcţionare, întreţinere / reparaţii maşini agricole şi tractoare, cheltuieli cu
seminţe, îngrăşăminte etc.
În condiţiile formării exploataţiilor de dimensiuni comerciale, va fi
necesară şi cuprinderea acestor cheltuieli în gestiunea lor, în scopul aşezării
structurilor de producţie pe criteriul competitivităţii.
Specializarea are, desigur, avantaje dar trebuie găsită "starea de echilibru
între factorii care cer simplificarea structurii de producţie şi cei care solicită
diversificarea ei" şi asigurarea, în mod implicit, a limitelor optime ale
specializării, ceea ce are consecinţe asupra eficienţei economice a activităţii
exploataţiei agricole. Varietatea tipurilor şi formelor de exploataţii agricole
determină diferenţieri ale acestor limite. Alături de acestea pot să intervină
structura organizatorică, în cazul societăţii comerciale agricole pe acţiuni în care
există ferme, sau tehnologiile de producţie - în cazul celor de tip industrial,
specializarea poate fi adâncită pe faze ale fluxului tehnologic.
Impactul specializării asupra economiei exploataţiei presupune luarea în
considerare a factorilor care o influenţează, a raporturilor care se stabilesc între
aceştia, urmărind starea de echilibru amintită, şi alegerea unor metode de
realizare a ei, compatibile cu elementele care îi formează conţinutul.
Starea economică actuală a exploataţiilor agricole, dimensiunea redusă,
în cazul celor familiale, “mişcarea” lor către alt tip de economie, inexistenţa
politicilor de orientare a structurilor de producţie, ca şi alţi factori, fac
imposibilă sau, cel puţin, greoaie, conturarea unei profilări diferenţiate. Este de
aşteptat ca, pe măsură ce se asigură diferite condiţii, să asistăm la parcurgerea,
de către exploataţiile agricole, a “drumului” către un profil sau altul, mai mult
sau mai puţin divers. Exploataţiile mai mari (societăţile agricole, societăţile
comerciale agricole etc.) au şanse sporite de a trece la acţiuni de raţionalizare a
activităţilor, cu toate că, în cazul societăţilor agricole, intervin nevoile de
consum al gospodăriilor membrilor asociaţi, ceea ce solicită diversificarea
producţiei. În societăţile comerciale pe acţiuni, mai cu seamă, în situaţia celor
crescătoare de animale, dar şi a celor viticole şi pomicole specializarea cunoaşte
o anumită rezolvare, apărând numai elemente de diversificare pe verticală (de
integrare), referitoare, după caz, la: abatorizare, prelucrarea cărnii, a strugurilor
etc. Problemele sunt, desigur, mult mai complexe dacă ne referim la
exploataţiile agricole familiale, unde este posibil ca, din motive destul de
diverse, lucrurile să decurgă lent, în ceea ce priveşte simplificarea structurilor
de producţie.

6.4. Îmbinarea (combinarea) ramurilor

Procesul de raţionalizare a structurii de producţie şi, deci, profilarea şi,
chiar, specializarea nu sunt exclusiviste faţă de existenţa mai multor ramuri sau
culturi într-o exploataţie agricolă. Cu atât mai mult, apare această problemă în
cazul în care, opţiunile exploataţiei sunt, de la bun început, către diversificare.
Pot fi ramuri ale producţiei vegetale şi/sau ale creşterii animalelor, alături de
care, în cazul unui profil complex, se află şi activităţi de prelucrare a unor
materii prime agricole sau neagricole, prestarea unor lucrări sau servicii. Ca
urmare, apar probleme ale modului în care se combină aceste ramuri şi ale
efectelor, de diferite feluri, care se urmăresc a se obţine. Interesează, totodată,
măsura în care ramurile se completează , dând coerenţă şi stabilitate sistemului
de producţie practicat, manifestarea relaţiilor dintre ele, măsurile de armonizare
a dezvoltării lor, acestea depinzând atât de ceea ce le este specific , cât şi de
abilităţile celor care urmează să le realizeze, fără să se scape din vedere
multitudinea factorilor de influenţă.
Atitudinea şi, în final, decizia producătorului / managerului vor fi diferite,
în ceea ce priveşte combinarea ramurilor, şi în funcţie de relaţiile care se
stabilesc între acestea, şi care sunt: de condiţionare, de concurenţă şi de
complementaritate (71,74). Fiecare dintre ele are un anumit conţinut şi
influenţează, ca urmare, în mod diferit procesul de combinare.
Relaţiile de condiţionare reflectă interdependenţa dintre unele ramuri,
fenomene care se concretizează prin "livrările" reciproce de produse, acestea
devenind factori de producţie în ramura (ramurile) cu care intră în asemenea
relaţii, ramura în care au fost obţinute. Manifestarea acestor relaţii are loc, deci,
prin "ieşirile" de produse din unele ramuri şi a "intrărilor" acestora în alte ramuri
(un exemplu poate fi cel din schema 1).
Relaţiile de condiţionare se manifestă şi între ramuri ale producţiei
vegetale, în ceea ce priveşte succesiunea lor în asolament (ex.: grâu după
leguminoase). Satisfacerea relaţiilor de condiţionare, în acest caz, depinde şi de
atitudinea faţă de organizarea asolamentului, ca şi de cerinţele pieţei. Produsele
de la unele culturi solicitate de aceste relaţii s-ar putea să nu fie cerute pe piaţă,
apărând problema vânzării lor.
Existenţa relaţiilor de condiţionare presupune practicarea unei structuri de
producţie cu caracter mai larg şi asigurarea unor asemenea proporţii între ramuri
care să permită satisfacerea necesarului reciproc de produse, concretizat, deci în
consumuri interne.

Ramuri ale producţiei Ramuri ale creşterii

vegetale animalelor
(cultura furajelor, cereale etc.)

“Ieşiri” “Intrări”
• furaje • furaje
• producţie secundară

“Intrări” “Ieşiri”
• îngrăşăminte naturale • producţie secundară

Schema 1

Relaţii de concurenţă se stabilesc între ramuri care utilizează aceleaşi

resurse (factori de producţie), cum ar fi cele ale producţiei vegetale care solicită
aceeaşi categorie de teren, acelaşi tip de îngrăşăminte etc., ori din creşterea
animalelor ale căror raţii au în alcătuirea lor aceleaşi furaje. În cazul relaţiilor de
concurenţă are loc excluderea unor ramuri de către altele (resursele fiind, în
general limitate ) şi influenţa lor se va exercita în sensul restrângerii (al
simplificării) structurii de producţie.
Relaţiile de complementaritate se formează între ramuri care contribuie la
folosirea deplină a resurselor de producţie (a se vedea clasificarea ramurilor) şi,
în consecinţă, ele nu pot influenţa decât în direcţia diversificării structurii de
producţie.
În procesul de combinare a ramurilor alături de respectarea relaţiilor
dintre ele, se urmăreşte şi atingerea unor scopuri (denumite, uneori, şi principii
(63,71,74), acestea din urmă putând fi privite în mod diferenţiat în funcţie de
contextul natural, economic şi social în care funcţionează exploataţia, de tipul
şi forma acesteia, de politica agricolă, de interesele producătorului etc. (schema
2).
Ridicate la rang de principii, scopurile multiple urmărite prin combinarea
ramurilor, ar însemna ca ele să fie respectate cu stricteţe în totalitatea lor şi în
toate cazurile, ceea ce nu se întâmplă, deoarece intervin influenţe ale unor
elemente de felul celor redate mai înainte. Astfel, de exemplu, prim combinare
se spune că trebuie respectat principiul utilizării complete a fondului funciar, dar
sunt ţări care, în condiţiile unor excedente de produse, oferă compensaţii
producătorilor pentru a nu se cultiva întreaga suprafaţă, pentru surplusul de
producţie neexistând debuşee. Un anumit specific întâlnim şi în cazul utilizării
forţei de muncă, când aceasta este angajată. Interesul celui care o angajează este
de a folosi cât mai puţină forţă de muncă şi pe perioade cât mai scurte.
a . Prin combinarea urmează să se asigure, aşa cum se arată în schema 2,
punerea în valoare a potenţialului productiv al capitalului funciar. Diferenţierea
condiţiilor de sol chiar la nivelul unei exploataţii, mai cu seamă când este vorba
de o societate comercială agricolă pe acţiuni, societatea agricolă etc.
(exploataţiile agricole familiale, deşi, deţin suprafeţe reduse, totuşi, parcelele
sunt repartizate în perimetre funciare diferite) impune un sortiment mai variat de
culturi, între aceste condiţii şi cerinţele faţă de sol ale plantelor urmând să se
asigure corespondenţa necesară, care potenţează rezultatele de producţie
obţinute. Atunci când există cerere faţă de produsele de la mai multe culturi,
evident că vor fi selectate cele care găsesc favorabilitatea cea mai ridicată,
armonizând exigenţele acestui principiu cu cele ale pieţei.

Relaţii dintre Combinarea Obiectivele

ramuri ramurilor combinării

a . Utilizarea raţională a
capitalului funciar

b. Creşterea gradului de
ocupare a forţei de muncă

c. Folosirea eficientă a
capitalului fix
de condiţionare
d. Economisirea energiei

de concurenţă e. Combaterea riscului şi

incertitudinii

de complementaritate f. Reciclarea superioară a

producţiei secundare din
cultura plantelor
Schema 2
g. Creşterea vitezei de
rotaţie a capitalului circulant

De asemenea, prin combinarea ramurilor sporesc posibilităţile de

organizare a asolamentului şi a rotaţiei culturilor, ceea ce contribuie la:
exploatarea raţională şi protejarea solului, refacerea conţinutului său în diferite
substanţe nutritive, evitarea eroziunii etc. Rotaţia culturilor, dacă are în
componenţa sa culturi leguminoase, contribuie la restabilizarea şi creşterea
fertilităţii solului. Este adevărat însă că în condiţiile chimizării agriculturii are
loc completarea, pe cale artificială, a unor substanţe consumate din sol de către
plante, culturile putându-se autosuporta un anumit număr de ani (19). Dar, rolul
asolamentului şi al rotaţiei culturilor continuă să prezinte interes din punctul de
vedere al efectelor amintite
b. Este cunoscut că în agricultură , mai ales în producţia vegetală, există
anumite "vârfuri de muncă ", în afara cărora forţa de muncă ocupată în această
ramură este utilizată în mai mică măsură, ceea ce generează consecinţe negative
atât pentru întreprinzătorul agricol (asigurarea forţei de muncă când este
solicitată de producţie, or, cei care caută de lucru nu aşteaptă numai anumite
perioade), cât şi pentru cei care participă la lucrări (imposibilitatea de a presta o
muncă continuă, de a obţine venituri în mod permanent, apariţia şomajului
parţial sau chiar total etc.).
Prin îmbinarea, de exemplu, a unor ramuri (culturi) ale producţiei
vegetale şi mai, cu seamă, a acestora cu creşterea animalelor sporeşte gradul
de uniformitate în utilizarea forţei de muncă, mărind productivitatea acesteia şi
veniturile sale, lucrătorul urmând să aibă, prin prisma cunoştinţelor, un caracter
polivalent. Fenomenul este favorizat de faptul că perioadele în care culturile
(sau cel puţin o parte dintre ele) solicită procese de muncă sunt diferite şi, mai
ales, de specificul creşterii animalelor, domeniu în care discrepanţa dintre tipul
de muncă şi tipul de producţie este mult mai mică (sau nu există).
În acţiunea de îmbinare a ramurilor poate fi avută în vedere şi recurgerea
la alte activităţi: de prelucrare, comerciale, de servicii, de turism, în condiţiile
unei politici de dezvoltare globală a spaţiului rural. Ca urmare, se acţionează
asupra stabilităţii forţei de muncă, a veniturilor sale, a găsirii altor posibilităţi de
ocupare a acesteia, reducându-se ponderea ei în agricultură, cu consecinţele
economice şi sociale care decurg din asemenea procese.
c. Probleme privind gradul de utilizare se întâlnesc şi în cazul unor
componente fizice ale capitalului fix (tractoare, maşini agricole etc.). Folosirea
lor incompletă este determinată, pe de o parte, de neconcordanţa amintită, iar pe
de altă parte, de faptul că unele dintre ele participă la o singură lucrare sau la un
număr redus de lucrări. Această situaţie se resimte, între altele, asupra nivelului
cheltuielilor de producţie, fie dacă ne referim şi numai la amortizare care,
indiferent dacă mijlocul tehnic respectiv este folosit o perioadă mai mare sau
mai mică, ea "curge", ceea ce face ca la un volum mic de lucrări, pe hectar
lucrare să revină un nivel mai mare al acesteia.
Problema de faţă vizează atât societăţile comerciale agricole pe acţiuni,
care au mijloace tehnice proprii, cheltuielile generate de utilizarea acestora
repartizându-se asupra culturilor la care execută lucrări, putând să încarce costul
produselor, cât şi societăţile de tip AGROMEC sau create prin iniţiativă privată,
pentru care nivelul cheltuielilor determină mărimea tarifelor percepute şi a
rezultatelor financiare finale. Dacă în ceea ce priveşte utilizarea mijloacelor
tehnice în societăţile comerciale agricole pe acţiuni, aceasta este determinată de
structura de producţie practicată, în cazul AGROMEC-urilor şi al societăţilor
bazate pe iniţiativă privată procesul este influenţat de structura ramurilor din
microzona în care ele prestează lucrări agricole şi, desigur, de efectuarea altor
activităţi. Pentru ele raţionalizarea cheltuielilor şi practicarea unor tarife
adecvate (lipsa unei concurenţe puternice le menţine la un nivel ridicat) pot
stimula interesul producătorilor pentru a apela la serviciile pe care le prestează.
Combinarea ramurilor, la diferite niveluri organizatorice, asociate cu
măsura în care se asigură caracterul de universalitate a diferitelor mijloace
tehnice, contribuie la extinderea perioadei de utilizare a acestora, cu efecte
pozitive în ceea ce priveşte nivelul cheltuielilor de producţie, al costului unitar al
produselor, al tarifelor şi, nu în ultimul rând, al profitabilităţii diferitelor
societăţi .
d. Prin combinarea ramurilor se poate acţiona şi în sensul economisirii
energiei consumate. Fiecare ramură având o tehnologie specifică, combinarea şi
rotaţia lor în timp şi în spaţiu se manifestă ca o măsură de "fitoterapie", cu
ajutorul lor acţionându-se în sensul prevenirii şi al combaterii unor boli şi a unor
dăunători, fără a mai fi nevoie de utilizarea unor substanţe chimice, a căror
obţinere şi administrare generează consumuri ridicate de energie.
Cele de mai sus se întemeiază pe faptul că, potrivit unor studii, producerea
unui kilogram de pesticid presupune un consum de energie de 101 x 10 6 jouli,
echivalentul a 2,4 l petrol, ceea ce situează aceste produse pe primul loc în
rândul factorilor de producţie, după consumul specific de energie (63).
Economisirea energiei este însoţită şi de alte efecte pozitive, prin evitarea
poluării produselor, a solului şi, în general, a mediului ecologic în care se
manifestă diferite agroecosisteme. Este necesar să se aibă în vedere şi modul
cum se administrează îngrăşămintele şi, mai cu seamă, alte substanţe chimice
utilizate în procesele de producţie. Îndrumarea tehnică este absolut necesară,
când se recurge la ele, în special, în situaţia exploataţiilor agricole familiale,
unde există tendinţa de a le administra cu ajutorul unor mijloace improvizate,
sau în mod întâmplător în ceea ce priveşte momentul şi, îndeosebi, cantitatea
utilizată.
Sunt lucruri care au legătură directă cu starea de "sănătate" a mediului
ecologic şi cu cea a oamenilor. Un mediu natural curat, sănătos are consecinţe
benefice atât pentru generaţiile actuale, cât şi pentru cele care vor urma,
producătorii agricoli, indiferent care sunt sau care vor fi ei, au datoria de a le
lăsa moştenire resurse naturale lipsite de orice agent poluant.
e. Combinarea ramurilor prezintă interes şi în ceea ce priveşte atenuarea
sau înlăturarea efectelor negative ale riscului şi ale incertitudinii, procedându-se
în diferite feluri. Astfel, pornind de la faptul că ramurile şi culturile au cicluri de
producţie de durată variată şi că factorii de mediu cunosc o anumită repartiţie în
timp, unele dintre culturi, respectiv, soiuri ale acestora, "prind" condiţii mai
bune. De exemplu, având în vedere că, în anumite zone, precipitaţiile se
concentrează în perioada mai-iunie şi începutul lunii iulie soiurile timpurii de
porumb dau rezultate mai bune faţă de cele tardive, care, deşi sunt de mai mare
randament, suferă influenţa secetei de la sfârşitul intervalului, producţia la hectar
diminuându-se. În acelaşi sens se poate acţiona şi în cazul legumelor de câmp,
pentru a contracara efectele negative ale îngheţului târziu din primăvară şi ale
brumelor care vin, prea devreme, toamna.
Combinarea ramurilor apără producătorul agricol, într-o oarecare măsură,
şi în ceea ce priveşte incertitudinea desfacerii produselor şi, deci, obţinerea
veniturilor. Practicând mai multe ramuri, dacă cererea este mai mică la un
produs, determinând o scădere a preţului poate creşte preţul altui produs, astfel
încât suma veniturilor să nu sufere influenţe negative puternice.
Se are în vedere şi incertitudinea climaterică (variaţia în timp a
repartizării precipitaţiilor). Dacă se practică culturi cu perioade de vegetaţie care
se succed, deplasarea, în timp, a precipitaţiilor, faţă de ceea ce se cunoştea, prin
observarea lor de-a lungul vremii, apar condiţii favorabile pentru culturile aflate
în vegetaţie (efectele depind de starea de vegetaţie).
Decizia în legătură cu selectarea ramurilor care să participe la procesul
de combinare a lor se poate fundamenta pe utilizarea coeficientului de risc (R),
calculat astfel (71):
KF
R= , în care:
100
K - raportul dintre suma cantităţilor de producţie nerealizate şi cea a
producţiilor prevăzute a se obţine (se urmăreşte producţia la hectar pe un număr
de 10-15 ani, calculând abaterile producţiei efective, pentru anii deficitari;
F - raportul dintre numărul de ani deficitari şi numărul total al anilor
pentru care s-a urmărit producţia medie.
Coeficientului de risc i se poate asocia, pentru fundamentarea aceleiaşi
decizii, coeficientul de variaţie (V), a cărei formulă de calcul este următoarea:

V=  100 , în care :
x
 - abaterea standard (abaterea medie pătratică);
x - media aritmetică a producţiilor obţinute pe o anumită perioadă.
Coeficientul de variaţie oferă posibilitatea ca , în funcţie de condiţiile
ecologice şi economice, care influenţează structura de producţie a unei unităţi,
să se aleagă ramurile şi culturile cu cea mai mare stabilitate a randamentelor.
f. Combinarea ramurilor are un aport însemnat şi în ceea ce priveşte
punerea în valoare (reciclarea superioară) a produselor secundare, care rezultă
din cultura plantelor în volum mare şi, care, sunt greu de brichetat, de
transportat, de depozitat şi de conservat.
Prin îmbinarea unor ramuri de producţie vegetală cu ramuri din domeniul
creşterii animalelor se asigură valorificarea, în aceeaşi unitate, a produselor
secundare obţinute de la diferite culturi.
Nivelul de dezvoltare a unei ramuri sau al unei categorii de animale se
stabileşte, desigur, şi în funcţie de volumul producţiei secundare rezultate din
ramuri ale producţiei vegetale, care se adaugă cantităţilor de furaje prevăzute a
se obţine de pe suprafaţa afectată în acest scop şi celor ce se asigura din alte
surse, toate contribuind la constituirea necesarului de furaje, cuprins în balanţa
furajeră.
Mai cu seamă în unităţile cultivatoare de cereale, este necesar să se
dezvolte creşterea anumitor categorii de taurine (tineret la îngrăşat, vaci de
lapte) sau a ovinelor. Animalele reuşesc să transforme aceste furaje, cu valoare
nutritivă scăzută, în produse alimentare de înaltă valoare, acţionând ca adevărate
“întreprinderi de procesare industrială”.
Modernizarea zootehniei în toate exploataţiile agricole şi mai ales în cele
familiale face posibilă reducerea ponderii acestor furaje în raţiile administrate
diferitelor categorii de animale, dacă avem în vedere contribuţia lor redusă la
producţia care se obţine (randamentul pe cap vacă furajată, sporul de creştere în
greutate etc.). În alte ţări, producţia secundară, din cultura plantelor, nu se mai
foloseşte ca furaje, chiar şi în ţara noastră, o asemenea destinaţie o producţie
secundară vegetală este întâlnită, mai cu seamă, în exploataţiile familiale.
g. Mărirea vitezei de rotaţie a capitalului circulant poate avea loc şi prin
combinarea ramurilor. Datorită perioadei de vegetaţie mai lungi a unor ramuri,
recuperarea capitalului circulant avansat şi reintroducerea lui în circuitul
productiv se fac la intervale mai mari, acest lucru influenţând eficienţa cu care
este utilizat. Contracararea sau, cel puţin, atenuarea efectelor unei asemenea
situaţii, întâlnită în ceea ce priveşte modul în care este pus în valoare capitalul
circulant în exploataţiile agricole, presupune recurgerea la combinarea unor
ramuri cu ciclu de producţie mai lung cu altele al căror asemenea ciclu este mai
scurt, ceea ce asigură o recuperare mai rapidă şi chiar ritmică a capitalului. Se
măreşte, ca urmare, posibilitatea refolosirii acestuia în mai multe cicluri de
producţie, obţinând un volum mai mare de produse cu acelaşi capital circulant,
sporindu-i eficienţa. Mai mult, se pot diminua creditele pentru producţie, a căror
dobândă grevează nivelul cheltuielilor financiare şi, prin acestea, al celor totale
şi, implicit, profitabilitatea produselor. Efectele unei asemenea măsuri sunt
benefice pentru întreaga economie a exploataţiei. Crearea unor exploataţii
agricole familiale comerciale, care să asigure venituri suficiente membrilor lor,
conduce la nuanţarea şi, chiar, la scăderea importanţei deciziilor de combinare a
ramurilor. În condiţiile menţionate, sunt posibile şi necesare restrângerea
structurii de producţie şi, mai departe, specializarea exploataţiilor, având în
vedere avantajele sale, fără a mai prevala elementele privind asigurarea
consumului din producţie proprie. Fenomenul se va realiza în agricultura
noastră, în timp, pe măsura concentrării pământului în proprietate sau în
exploatare, diversificarea structurii de producţie rămânând valabilă pentru
exploataţiile care îşi vor păstra caracterul de subzistenţă. Existenţa acestui tip de
exploataţie, mai mulţi ani de acum în colo, este foarte posibilă dacă avem în
vedere, numărul total de exploataţii, structura lor dimensională, în care
predomină cele care deţin suprafeţe mici, vârsta şefilor de exploataţii şi faptul că
mulţi dintre ei au ca singură sursă de venituri şi de trai activitatea agricolă.

6.5. Metode de optimizare a combinării ramurilor, a profilării şi a

specializării

Fiind procese care au acelaşi conţinut calitativ, ele se întrepătrund,

putând fi înfăptuite simultan. Deoarece presupun, după caz, ierarhizarea
ramurilor, dezvoltarea cu precădere a unei ramuri sau stabilirea proporţiilor de
dezvoltare a fiecăreia, apare problema formulării răspunsurilor în acest sens, cu
alte cuvinte a metodelor ce pot fi utilizate pentru a lua decizii cât mai bune.
Indiferent de metoda utilizată, se procedează, în prealabil, la studierea şi
evaluarea ansamblului de condiţii naturale, tehnice, tehnologice, a resurselor de
producţie şi a surselor de asigurare a lor, a rezultatelor economico-financiare
generate de structura anterioară, cu toate că valabilitatea concluziilor formulate,
cu acest prilej, este determinată de măsura în care lucrurile vor evolua în acelaşi
mod şi în perioada următoare, în ceea ce priveşte factorii de risc, concurenţa
posibilă în domeniu etc. Luând în considerare astfel de elemente, selecţia
ramurilor şi proporţiile îmbinării lor se vor face pornind de la cunoaşterea
cerinţelor pieţei, care trebuie realizată pe baza unor profunde studii de
specialitate.
În ceea ce priveşte metodele utilizabile pentru optimizarea proceselor
amintite, lucrurile evoluează de la simplu la complex, adică de la înlocuirea unei
culturi cu alta, mergând până la optimizarea de ansamblu a structurii de
producţie, cu modificări substanţiale în sistemul de producţie. Se recurge, ca
urmare, la metode cum sunt: bugetul parţial, matricea de câştig (15), metoda
variantelor (normativ-constructivă) şi programarea liniară.
Bugetul parţial se utilizează în cazul în care o cultură se înlocuieşte cu
alta, fără să fie puse în discuţie sistemul şi aparatul de producţie (cheltuielile fixe
rămân la acelaşi nivel). Un asemenea buget are forma redată mai jos (schema 3).
 Pierderi Câştiguri
A. Cheltuieli suplimentare C. Venituri suplimentare
B. Venituri suprimate D. Cheltuieli suprimate
Schema 3
Se face diferenţa: (C+D) - (A+B) = S
Sunt posibile două situaţii: S > 0, modificarea propusă este profitabilă ,
înlocuirea urmând să se înfăptuiască;
S < 0, modificarea se concretizează în pierderi şi este, deci, de neaplicat.
În cazul bugetului parţial elementele care au intervenit sunt privite static:
un anumit nivel al preţului produsului înlocuit şi un nivel dat al randamentului
culturii care se introduce în structură. Dar aceste elemente, fără a le mai avea în
vedere şi pe altele, este firesc să înregistreze diverse evoluţii în perioada
următoare. Sunt posibile situaţii variate în procesul de înlocuire, interesul pentru
o cultură sau alta modificându-se potrivit nivelului înregistrat de elementele
luate în calcul, lucru ce se redă printr-o matrice de câştig (în unele cazuri
pierderi) (schema 4).

Preţul Randamentul culturii care se introduce (S)

culturii
excluse ( t ) 1 2 3 ----- j ------ n
1 C11 C12 C13 ----- C 1j ------ Cin
2 C21 C22 C23 ----- C2j ------ C2n
3 C31 C32 C33 ----- C3j ------ C3n
       
i Ci1 Ci2 Ci3 ----- Cij ------ Cin
       
m Cm1 Cm2 Cm3 ----- Cmj ------ Cmn
Schema 4

Elementele Cij se calculează după formula prezentată la bugetul parţial. Se va

urmări cel mai mare câştig, existând, totodată, niveluri critice ale preţurilor
produselor şi ale randamentelor culturilor care pun în discuţie şi chiar interzic
înlocuirea unei culturi cu alta.
Metoda variantelor presupune elaborarea, la început, a unei variante de
îmbinare a ramurilor, considerată de bază (V0), poate fi avută în vedere cea
existentă în exploataţie, faţă de care , prin modificări succesive (excluderea
unor ramuri, introducerea altora, reducerea numărului lor etc.), se obţin
numeroase variante referitoare la acelaşi proces. Pentru fiecare variantă se
calculează gradul de utilizare a resurselor, rezultatele de producţie şi
profitabilitatea obtenabile. Se alege varianta cea mai avantajoasă, deşi este puţin
probabil că ea va fi cea optimă .
Posibilităţi infinit mai mari de a obţine soluţia optimă de îmbinare a
ramurilor oferă programarea liniară. Utilizarea metodei presupune recurgerea
la un model de programare liniară care poate fi de forma :
n

max. P = p
j 1
j xj

Restricţiile fiind următoarele:

1. Restricţii de utilizare a unor resurse:
n

a
j 1
ij x j  bi i= 1,2,...........,m

2. Restricţii privind dependenţa dintre ramuri:

l n

V
j 1
ij xj  a
j l 1
i j xj  0

3. Restricţii de limitare inferioară şi/sau superioară a unor ramuri sau

culturi în structura de producţie (de fapt, în suprafaţă):
KS  Xj  K'S
4. Restrucţii privind asigurarea unui volum minim de producţie:
a) de la mai multe culturi (ramuri), sau
b) de la o cultură :
r

a) q x
j1
j j  Qr

b) qjxj  Q t
5. Restricţii de nenegativitate:
xj  0
Semnificaţia simbolurilor este următoarea:
xj - ramura (cultura) de felul j;
pj - profitul pe unitatea care produce (hectar, cap de animal)corespunzător
ramurii (culturii) j;
n - numărul ramurilor de producţie;
aij - consumul din resursa de felul I, care revine la unitatea de suprafaţă a
ramurii (culturii) j;
bi - volumul total al resursei de felul i;
m - numărul total de resurse de felul i;
l - numărul ramurilor (culturilor) ale căror produse sunt folosite ca resurse
pentru alte ramuri; sunt ramuri producătoare;
l+1  n - ramuri care utilizează resurse de producţie din alte ramuri; sunt
ramuri consumatoare;
 Vi'j - producţia din resursa i', obţinută la unitatea de suprafaţă a ramurii
(culturi) j; (j = 1  l);
ai'j – consumul de resurse i' care revine pe unitatea care produce din
ramura j; j=l + 1  n
K, K' - ponderea minimă , respectiv, maximă a unei ramuri (culturi) în
structura de producţie;
qj - producţia pe unitatea de suprafaţă sau pe cap de animal din ramura j;
Qr - producţia totală a ramurilor (culturilor) r;
Qt - producţia totală obţinută de la o cultură.
Viabilitatea practică a soluţiei obţinute (ca de altfel, şi în cazul metodei
variabilelor), soluţie care, la un moment dat, datorită restricţiilor adăugate faţă
de forma generală a modelului, de exemplu, limitarea inferioară sau superioară a
ponderii unei ramuri în structură, pare a fi impusă, este influenţată între altele,
de:
a) exactitatea cu care se proiectează coeficienţii matricii modelului. Este
necesară ca ei să se determine, recurgând, inclusiv, la prognoze (cum ar fi
nivelul producţiei pe hectar), în concordanţă cu condiţiile concrete ale
exploataţiei şi cu cele impuse de alte componente ale mediului ambiant, care
sunt variate, nu numai cele de ordin ecologic, folosind informaţii din surse
endogene şi exogene.
În cazul optimizării structurii de producţie pentru un orizont de timp mai
îndepărtat (strategic) determinarea coeficienţilor se face luând în considerare,
desigur, perfecţionările în plan organizatoric, tehnic, tehnologic etc., acestea
având un rol important în repartizarea factorilor de producţie pe ramuri (de
exemplu, diminuarea consumului specific dintr-un factor în cazul unei ramuri
permite o redistribuire a cantităţii disponibile altor ramuri), ca şi în ceea ce
priveşte încadrarea în cantităţile existente şi eficienţa diferitelor ramuri.
b) numărul restricţiilor şi al variabilelor pe care le conţine modelul, o
formă mai complexă a acestuia oferind posibilităţi mult mai mari pentru a obţine
o soluţie viabilă.
Modelului prezentat i se pot adăuga şi alte restricţii, ori se renunţă la unele
dintre ele, în funcţie de scopul urmărit. Astfel, în cazul în care se doreşte
realizarea unei specializări mai accentuate, se impune renunţarea, de exemplu, la
restricţiile (sau cel puţin la unele dintre ele) referitoare la dependenţa dintre
ramuri ale producţiei vegetale şi ramuri ale creşterii animalelor.
Deoarece, cu ocazia elaborării modelului, este greu de a surprinde, prin
intermediul restricţiilor, toate cerinţele care conferă soluţiei viabilitate, ori nu s-
au obţinut valori pozitive (sau strict pozitive) pentru toate variabilele (condiţia
fiind xj  0) pe care le conţine, ea se poate adapta pe baza unor calcule ulterioare.
În această situaţie, valoarea funcţiei scop, în cazul în care este de maxim, va fi
mai mică decât în urma soluţiei obţinute anterior, dar apare avantajul, foarte
important, că se satisfac, în complex, cerinţele, recunoscute, prin marea lor
varietate, când este vorba de o exploataţie agricolă.
 Cuvinte şi expresii cheie

• structura de producţie • diversificare

• selecţia ramurilor
• potenţialităţile exploataţiei
• proporţionarea optimă a ramurilor
• structura de producţie simplă
• structura de producţie complexă
• profilare
• specializare
• starea de echilibru
• combinarea ramurilor
• buget parţial
• matricea de câştig
• restricţii şi variabile

Întrebări de verificare

1. Cum se defineşte structura de producţie şi care sunt factorii care o

influenţează ?
2. Care sunt tendinţele structurilor de producţie din exploataţiile agricole ?
3. Cum se grupează ramurile de producţie în funcţie de diferite criterii ?
4. Ce este specializarea, care sunt modalităţile de înfăptuire a ei şi ce
avantaje prezintă ?
5. Care sunt relaţiile dintre ramuri şi în ce sens influenţează ele structura de
producţie ?
6. Ce se urmăreşte prin combinarea ramurilor ?
7. Care sunt metodele ce pot fi utilizate pentru optimizarea combinării
ramurilor care este conţinutul fiecărui ?