Sunteți pe pagina 1din 13

AGRICULTURA ECOLOGICA

Ca ştiinţă, agricultura ecologică se ocupă cu studiul sistematic al structurilor materiale


(organismele vii şi mediul lor de viaţă) şi funcţionale (intra- şi interrelaţiile structurilor
materiale) ale sistemelor agricole în vederea stabilirii principiilor, normelor (standardelor)
şi recomandărilor de proiectare şi management al agroecositemelor capabile a asigura,
timp îndelungat, nevoile umane de hrană, îmbrăcăminte şi de locuit, fără a le diminua
potenţialul ecologic, economic şi social.

Ca ocupaţie, agricultura ecologică este arta şi ştiinţa însuşirii şi asamblării


cunoştinţelor teoretice despre natură şi agricultură în sisteme tehnologice
multifuncţionale de cultivare a terenurilor, creştere a animalelor şi de prelucrare şi
comercializare a produselor agricole şi alimentare, bazate, preponderent, pe resursele
energetice (naturale şi umane), materiale, economice şi informaţionale ale sistemelor
agricole şi în conformitate cu legile şi însuşirile sistemelor naturale.

Agricultura ecologică promovează:

1) „Cultura agrară multifuncţională cu efect durabil” se materializată prin:

- producţie constantă de bunuri alimentare şi agricole pe termen lung, prin


corelarea ofertei cu cererea de produse agricole şi alimentare, includerea în
circuitul pieţei a tuturor actorilor interesaţi de producţia de bunuri agricole şi
alimentare ecologice şi cooperare în producţia, prelucrarea şi comercializarea
produselor agricole şi alimentare;

- producţie agricolă responsabilă faţă de natură, care asigură diminuarea


impactului agriculturii asupra climei, refacerea şi îmbunătăţirea fertilităţii solului şi
îmbunătăţirea şi conservarea diversităţii biologice;

- producţie agricolă cu efecte pozitive economice şi sociale multiple:


reducerea consumului de energie neregenerabilă si a cheltuielilor de transport,
crearea de noi locuri de muncă, creşterea veniturilor fermierilor, intensificarea
spiritului inovator şi de cooperare, descongestionarea administraţiei publice,
reducerea cheltuielilor alocate sănătăţii etc

Agricultura ecologică promovează:

2) „Cultura alimentară pe bază de „hrană vie” şi dietă (alimentaţie) sănătoasă şi

chiar personalizată:
- Agricultura şi alimentaţia sunt, de când lumea, de nedespărţit, sistemele de

agricultură fiind, adesea, impuse de alimentaţie. Agricultura ecologică, indiferent de

tip, este singura sursă de „hrană vie” (Toncea, 2007 şi 2008).

- „Hrana vie” este orice produs agricol sau natural, consumat instinctual de către om

sau/şi animale şi plante, crud sau (semi)prelucrat prin metode biologice, mecanice şi

fizice care-I menţin calităţile vitale.

Aceste concepte se pot materializa în practică prin:

- satisfacerea cerinţelor de siguranţă, transparenţă, încredere şi de gust ale

Consumatorului

- scurtarea „drumului” produselor alimentare de la Producător (inclusiv Fermier) la

Consumator, ca principală măsură pentru a consuma alimente proaspete, de sezon şi din


zona în care trăieşte şi munceşte Consumatorul;

- diversificarea bunurilor şi serviciilor agro-ecologice;

- creşterea flexibilităţii lanţului valoric al produselor alimentare;

Agricultura ecologică constituie un mod de producţie care se caracterizează prin


utilizarea de tehnici de cultivare a plantelor şi de creştere a animalelor ce respectă
echilibrul natural prin excluderea utilizării produselor chimice de sinteză, promovarea şi
sporirea biodiversităţii, promovarea şi stimularea ciclurilor biologice şi limitarea utilizării
de inputuri.
PRINCIPII ȘI REGULI ale agriculturii ecologice
1. Principiul sănătăţii, conform căruia agricultura ecologică trebuie să asigure şi să
îmbunătăţească starea de sănătate a solului, plantelor, animalelor, oamenilor şi a
întregii planete, ca tot unitar şi indivizibil. Agricultura ecologică este destinată
producerii de alimente sănătoase cu o calitate nutritivă superioară, care contribuie
la prevenirea bolilor şi la întreţinerea stării de bine.

2.Principiul ecologic, conform căruia agricultura ecologică trebuie să se bazeze pe


sistemele şi ciclurile ecologice vii, să lucreze cu acestea, să încerce să le stimuleze şi
să le susţină. Agricultura ecologică trebuie să ajungă la un echilibru ecologic prin
organizarea sistemelor de producţie agricolă, gospodărirea habitatelor şi
întreţinerea diversităţii genetice şi agricole.
3. Principiul corectitudinii, conform căruia agricultura ecologică trebuie să dezvolte
relaţii care să asigure corectitudinea în privinţa mediului înconjurător şi a condiţiilor de viaţă.
Corectitudinea este exprimată prin echitate, respect, dreptate şi consideraţie faţă de lumea
înconjurătoare, atât în relaţiile dintre oameni, cât şi în relaţiile dintre oameni şi alte fiinţe vii.

4. Principiul administrării, conform căruia agricultura ecologică trebuie administrate


într-o manieră prudentă şi responsabilă, pentru a proteja sănătatea şi bunăstarea
generaţiilor actuale şi viitoare, precum şi a mediului. Agricultura ecologică trebuie să prevină
apariţia unor riscuri majore, prin adoptarea unor tehnologii corespunzătoare.

1. Proiectarea și gestionarea adecvată a proceselor biologice, pe baza unor


sisteme ecologice care folosesc resursele naturale interne ale sistemului: utilizarea
organismelor vii și a metodelor de producție mecanice; exploatarea durabilă a
resurselor; excluderea utilizării de organisme modificate genetic (OMGuri) și produse
realizate din sau prin OMG-uri; evaluarea riscurilor și utilizarea de măsuri de precauție
și prevenție, după caz.
2. Limitarea utilizării de materii prime externe la: materii prime produse ecologic;
substanțe naturale sau derivate din cele naturale; îngrășăminte minerale cu
solubilitate scăzută.

3. Limitarea strictă a utilizării de materii prime chimice de sinteză la cazurile


excepționale, în care: nu există practicile corespunzătoare de gestiune; materiile
prime externe menționate la principiul 2 nu sunt disponibile pe piață sau utilizarea lor
contribuie la un impact inacceptabil asupra mediului.

4. Adaptarea normelor aplicabile producției ecologice, după caz și în cadrul instituit de


Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului, care țin seama de statutul sanitar, de
diferențele regionale privind condițiile climatice și locale, de etapele de dezvoltare și
de practicile specifice de creștere a animalelor.

AGRICULTURA ECOLOGICA OBIECTIVE


1. Protecţia mediului înconjurător. În agricultura ecologică se urmăreşte reducerea sau
eliminarea practicilor care presupun utilizarea de produşi sintetici sau naturali care
dăunează organismelor utile din sol, epuizează resursele neregenerabile şi
diminuează calitatea apei, aerului şi a produselor agricole.

2. Menţinerea şi creşterea fertilităţii solului. Solul este considerat un mediu viu,


complex, care interacţionează strâns cu plantele şi animalele, acesta fiind în centrul
preocupărilor agriculturii ecologice. Prin practicile sale specifice, agricultura
ecologică are în vedere intensificarea activităţii microorganismelor din sol, în scopul
creşterii fertilităţii acestuia.

3. Respectul pentru sănătatea consumatorilor. Prin practicarea agriculturii ecologice se


urmăreşte obţinerea de produse agricole de calitate, fără reziduuri de pesticide, cu
un conţinut echilibrat de proteine, glucide, lipide, vitamine, acizi organici şi săruri
minerale.

4. Ferma ecologică trebuie să fie o unitate în echilibru. În agricultura ecologică se


renunţă la o specializare îngustă şi la o exploatare intensivă, unilaterală. Se are tot
timpul în vedere faptul că ferma ecologică este o componentă a ecosistemului.

5. Reciclarea materiilor şi resurselor în interiorul exploataţiei agricole. Elementele


nutritive utilizate de către plante sunt realocate solului din surse provenind chiar din
exploataţia agricolă (resturi vegetale, îngrăşăminte organice, îngrăşăminte verzi).

6. Menţinerea biodiversităţii ecosistemului agricol. Biodiversitatea este de importanţă


majoră pentru asigurarea durabilităţii agroecosistemului.

7. Cultivarea plantelor şi creşterea animalelor în armonie cu legile naturale. În


agricultura ecologică, cultivarea plantelor şi creşterea animalelor se fac în armonie cu
legile naturale, folosind, protejând şi respectând natura.

8. Obţinerea producţiei optime şi nu maxime.Producţiile maxime se obţin în


majoritatea cazurilor cu o utilizare abuzivă a resurselor şi degradarea mediului
înconjurător. Sistemele agricole ecologice urmăresc obţinerea de producţii optime, în
condiţiile protecţiei mediului, a produselor agricole şi conservării resurselor
neregenerabile.
9. Utilizarea de tehnologii potrivite sistemului de agricultură ecologică. Agricultura
ecologică utilizează tehnologii de cultivare a plantelor şi creştere a animalelor specifice,
bazate pe înţelegerea sistemelor biologice naturale.

10. Conservarea integrităţii produselor agricole ecologice, de la producerea


acestora şi până la comercializare. Produsele agricole ecologice, ca şi ingredientele,
aditivii şi produsele auxiliarele de transformare pe care le conţin, sunt produse,
transformate, fabricate şi manipulate în conformitate cu principiile producţiei şi
transformării ecologice.

Siguranţa alimentară, obiectiv normal pentru orice aşezare umană, vizează


producerea de hrană suficientă, variată şi ieftină, corespunzătoare cerinţelor fiziologice şi
puterii de cumpărare a oricărei persoane. În ţările dezvoltate acest obiectiv a fost realizat
şi, deseori, depăşit substanţial prin promovarea sistemelor intensive de cultivare a
terenurilor şi de creştere a animalelor, precum şi a metodelor moderne de prelucrare şi
comercializare a produselor agricole.
Mecanizarea, chimizarea, irigarea, cultivarea de plante şi creşterea de animale tot mai
productive şi modernizarea sistemelor de procesare şi comercializare au contribuit, în
primul rând, la ameliorarea condiţiilor de viaţă ale oamenilor, atât ca volum şi diversitate
de produse agroalimentare, cât şi ca accesibilate pentru cumpărători.
Însă mirajul maximizării profitului este asociat, din păcate, şi cu escaladarea
necontrolabilă a recoltelor şi, desigur, cu creşterea stocurilor de produse agricole şi
alimentare ale căror costuri de depozitare sau/şi de lichidare sunt, uneori, mai mari decât
valoarea lor de piaţă, precum şi, mai grav, cu apariţia şi intensificarea unor fenomene
ireversibile, provocate, direct sau indirect, de înseşi activităţile agricole industriale
(convenţionale) ce-l susţin, precum:
- schimbările climatice, în special încălzirea globală şi ploile acide;

- scăderea fertilităţii solurilor;

- reducerea biodiversităţii, inclusiv genetice;

- poluarea cu nitraţi, fosfor, metale grele şi substanţe organice a apelor de suprafaţă şi de


adâncime şi a solurilor;

- creşterea riscului contaminării produselor agricole şi alimentare cu substanţe toxice


(nitriţi, toxine, hormoni, bacterii, etc.).

ROTAŢIA CULTURILOR ÎN AGRICULTURA ECOLOGICĂ


Rotatia în agricultura ecologică constituie un element tehnologic de bază prin care trebuie să
se realizeze un echilibru între culturi.
La stabilirea rotatiei trebuie să se urmărească atingerea următoarelor obiective:
- menţinerea fertilităţii solului;
- reducerea gradului de îmburuienare;
- prevenirea şi reducerea atacului de boli şi dăunători;
- asigurarea bazei furajere pentru animalele din fermă.
În cadrul asolamentului, culturile perene (lucernă, trifoi, graminee) de 2-4 ani sunt urmate
de 3-4 ani de culturi anuale.
În cadrul fermei ecologice trebuie asigurată rotația:
plantelor de toamnă cu cele de primăvară;
- plantelor cu sisteme radiculare diferite;
- plantelor anuale cu cele perene;
- culturilor semănate în rânduri rare cu cele semănate în rânduri dese;
- plantelor cu particularități diferite în ceea ce priveşte consumul de apă şi elemente
nutritive;
- plantelor care nu au boli și dăunători comuni.

FETTILIZAREA ÎN AGRICULTURA ECOLOGICĂ


Fertilizarea constituie veriga tehnologică cheie a agriculturii ecologice. În agricultura
ecologică, baza fertilizării o constituie utilizarea îngrăşămintelor organice şi a îngrăşămintelor
minerale naturale.
Fertilizarea organică. Îngrășămintele organice contribuie la creșterea conținutului de humus
al solului și la ridicarea fertilității acestuia ca urmare a:
- sporirii conținutului de elemente nutritive;
- intensificării activității microbiologice;
- îmbunătăţirii structurii solului;
- măririi capacității solului de reținere a apei;
- îmbunătăţirii circulaţiei aerului în sol.

Îngrăşămintele organice acceptate a fi utilizate în agricultura ecologică, conform


Regulamentului (CE) nr. 889/2008 al Comisiei sunt următoarele:
- gunoi de grajd fermentat, gunoi de grajd uscat şi gunoi de păsări deshidratat;
- compost din excremente de animale, inclusiv gunoi de păsări şi compost de gunoi de
grajd;
- excremente lichide de animale;
- deşeuri menajere compostate sau fermentate;
- turbă;
- deşeuri provenite din cultivarea ciupercilor;
- guano;
- amestec de materii vegetale compostate sau fermentate (de la obţinerea de biogaz);
- produse sau subproduse de origine animală: făină de sânge, făină de copite, făină de
coarne, făină de oase sau făină de oase degelatinate, faină de peşte, făină de carne,
făină de fulgi, lână, blană, păr, produse lactate;
- produse şi subproduse organice de origine vegetală (de exemplu, făină din turte de
oleaginoase);
- alge şi produse din alge;
- rumeguş şi aşchii de lemn;
- compost din scoarţă de copac.

Fertilizarea minerală în agricultura ecologică. Importanța deosebită a îngrășămintelor


organice în agricultura ecologică nu exclude utilizarea îngrăşămintelor chimice, însă acestea
trebuie să fie greu solubile, provenite din roci naturale.
Îngrăşămintele minerale acceptate a fi utilizate în agricultura ecologică, conform
Regulamentului (CE) Nr. 889/2008 al Comisiei sunt următoarele:
- fosfat natural moale şi fosfat aluminocalcic;
- zgură alcalină;
- sare brută de potasiu sau kainit;
- sulfat de potasiu, posibil cu conținut de sare de magneziu;
- reziduu rezultat de la distilarea alcoolului şi extract din reziduu;
- cenuşă de lemn;
- carbonat de calciu (cretă, marnă, rocă calcică pulverizată, depozit de nisip cu alge
impregnate de calcar, cretă fosfatată);
- carbonat de calciu şi magneziu;
- sulfat de magneziu (kieserit);
- soluție de clorură de calciu;
- sulfat de calciu (gips);
- var industrial de la producerea zahărului;
- var industrial din procesul de fabricare sub vid a sării;
- praf de rocă şi argile.

Utilizarea îngrăşămintelelor verzi.


Îngrăşămintele verzi sau culturile verzi sunt plante care se încorporează în sol în scopul
îmbunătățirii proprietăților acestuia.
Îngrăşămintele verzi au următoarele efecte benefice:
- îmbogățesc solul în materie organică;
- intensifică activitatea microbiologică asolului;
- îmbogățesc solul în azot, mai ales când este vorba despre leguminoase;
- ameliorează structura solului;
- reduc eroziunea solului prin vânt sau apă;
- previn levigarea elementelor nutritive, în special a nitraților.

LUCRĂRILE SOLULUI ÎN AGRICULTURA ECOLOGICĂ


Prin lucrarile solului se urmărește atingerea următoalelor obiective:
- menţinerea şi intensificarea activității biologice a solului;
- mentinerea continutului în humus;
- mentinerea structurii solului;
- conservarea apei în sol;
- afânarea solului;
- incorporarea resturilor vegetale şi a îngrăşămintelor organice sau minerale;
- combaterea buruienilor;
- prevenirea atacului de boli și dăunători.

SĂMÂNȚA ȘI SEMĂNATUL ÎN AGRICULTURA ECOLOGICĂ


Semințele nu trebuie să fie tratate la însămânțare decât cu produse admise pentru producția
ecologică și trebuie să provină de la un producător care a practicat tehnicile de producție
ecologică.
Semănatul trebuie efectuat la epoca și densitatea optime astfel încât să se asigure condiții de
vegetație cât mai favorabile plantei de cultură și mai puțin favorabile dezvoltării buruienilor,
bolilor și dăunătorilor.
CONTROLUL BURUIENILOR ÎN AGRICULTURA ECOLOGICĂ
Metodele preventive au drept scop împiedicarea apariției și răspândirii buruienilor. Dintre
acestea pot fi enumerate:
- rotația culturilor, care permite controlul unor buruieni specifice anumitor culturi prin
evitarea înmulțirii lor exagerate, așa cum se întâmplă în cazul monoculturii sau al
culturii repetate;
- fertilizarea cu gunoi de grajd fermentat sau compost, cunoscându-se că gunoiul de
grajd conține un număr mare de semințe de buruieni, care, deşi trec prin tubul
digestiv al animalelor, îşi păstrează capacitatea de germinație. Prin fermentare,
seminţele de buruieni îşi pierd capacitatea de germinație;
- lucrările solului, prin care se poate diminua gradul de îmburuienare. Buruienile pot fi
controlate cel mai uşor atunci când acestea se află în primele faze de vegetație;
- distrugerea focarelor de buruieni problemă de pe terenurile necultivate.

Metodele curative au drept scop ţinerea sub control a buruienilor apărute în cultură.
Dintre acestea pot fi enumerate:
 Combaterea manuală, care se poate efectua prin:

- plivit manual;
- plivit cu oticul sau săpăliga;
- prășit manual;
- cosit.

 Combaterea mecanică, care se poate efectua prin:

- plivit mecanic, care constă în efectuarea de lucrări cu diferite grape (cu lanţuri, cu
colţi, cu degete, rotative), cultivatoare sau perii de buruienire;
- prăşit mecanic, care constă în efectuarea de lucrări cu ajutorul cultivatoarelor în
spaţiul dintre rândurile de plante de cultură.
 Combaterea biologică, care se poate efectua prin:

- combatere alelopatică, bazată pe relația care există între plantele superioare prin
care unele inhibă dezvoltarea altora;
- combatere cu ajutorul insectelor sau al microorganismelor (ciuperci).

CONTROLUL BOLILOR ÎN AGRICULTURA ECOLOGICĂ


Metodele preventive au drept scop împiedicarea apariției și răspândirii bolilor, dintre
acestea putând fi enumerate:
- dezinfecția uneltelor, utilajelor şi a hainelor muncitorilor, care pot constitui surse de
răspândire şi înmulțire a anumitor boli;
- rotația culturilor, prin care se previne înmulțirea exagerată a bolilor;
- efectuarea arăturii cât mai repede după recoltarea plantei premergătoare, în acest fel
încorporându-se în sol agenții patogeni care se găsesc pe resturile vegetale, fiind
împiedicată astfel diseminarea lor prin vânt;
- administrarea îngrăşămintelor, fiind cunoscut faptul că îngrășămintele cu fosfor și
potasiu contribuie la mărirea rezistenţei plantelor de cultură la atacul agenților
patogeni;

Metodele curative au drept scop ținerea sub control a bolilor deja apărute în cultură, dintre
acestea putând fi enumerate:
 Combaterea mecanică:

- tăierea părților de plantă bolnave sau a plantelor bolnave în întregime, cum sunt
ramurile de pomi care sunt uscate, pomii sau butucii de viță-de-vie care sunt în
întregime bolnavi, care se taie și se scot din plantație;
- sortarea, care în general se efectuează mecanic la semințe sau manual la tuberculii
de cartof, bulbii de ceapă sau boabele de fasole.

 Combaterea chimică, care se poate efectua prin folosirea de:

- silicat de sodiu, care se utilizează pentru combaterea speciilor de Botrytis, Sclerotinia,


Phytium;
- extract de compost, care poate fi folosit pentru combaterea făinării;
- produse pe bază de sulf, care se utilizează pentru combaterea făinării la vita-de-vie şi
la pomii fructiferi;
- hidroxid de calciu, care se foloseşte numai la pomii fructiferi, inclusiv pepiniere,
pentru a controla ulcerația ramurilor.

 Combaterea biologică:

- Combatere cu ajutorul microorganismelor (preparate cu spori de ciuperci, extracte


de ciuperci sau cu bacterii);
- combatare prin utilizarea de preparate cu extracte de plante (de exemplu, extractul
din sunătoare care este utilizat pentru combaterea mozaicului şi pătării brune a
tutunului şi tomatelor);
- preimunizarea plantelor, care constă în tratarea plantelor tinere cu tulpini (suşe)
nevirulente sau slab virulente de virusuri sau bacterii patogene, ceea ce duce la
formarea în plantă de anticorpi specifici, iar planta devine rezistentă la atacul
virusului sau bacteriei respective.

Solul este principalul mijloc de producție în agricultură.

Un sol funcțional cu un lanț trofic echilibrat creează condiții favorabile pentru creșterea
plantelor, datorită:

• unei permeabilități și capacități mai mari de reținere a apei,


• unei structuri mai bune a solului și a capacității sistemului radicular de a-l penetra,
• unui mediu de viață (habitat) mai favorabil pentru activitatea biotei solului.
Cum se determină calitatea solului?

Se folosesc diferiți indicatori care caracterizează proprietățile solului, cum ar fi:

- agrofizici, exemple în acest sens pot fi enumerate: structura solului,


hidrostabilitatea agregatelor structurale, permeabilitatea etc.;
- agrochimici, exemple în acest sens pot fi: conținutul de humus, aciditatea solului,
conținutul formelor accesibile de substanțe nutritive etc.;
- biologici, exemple în acest sens pot fi: populațiile de râme, biomasa microbiană,
prezența bolilor, dăunătorilor, buruienilor etc..

Pentru evaluarea calităţii solului se utilizează indicatori măsurabili fac parte:

• Proprietăţile biologice:

– respiraţia solului

– populația de râme

• Proprietăţile agrochimice:

– pH-ul

– conductivitatea electrică

– conţinutul de nitraţi

• Proprietăţile agrofizice:

– densitatea aparentă

– infiltrarea apei (capacitatea de penetrare a apei în sol)

– hidrostabilitatea agregatelor structural

Regulamentul (CE) 834/2007 al Consiliului şi Regulamentul 889/2008 al Comisiei);

• Agricultura ecologică exclude orice tehnologie poluantă;

• Agricultura ecologică este orientată către consumator, iar cea pe bază de OMG, către

fermier;

• Scopul principal al sistemelor agroecologice este sporirea sau/şi conservarea fertilităţii

solurilor;

• Agricultura ecologică promovează, de asemenea, conservarea şi refacerea

diversităţii biologice;

• Produsele agricole ecologice sunt consumate în stare proaspătă sau cât mai puţin
prelucrate;
• Produsele agricole ecologice sunt hrănitoare, sănătoase şi gustoase;

• OMG-urile şi tehnologiile lor de cultivare NU SUNT ECOLOGICE;

• Fermele ecologice sunt mixte, de tip vegetal-animal sau integrate, de tip


agroindustrial sau comercial;

• Sistemele agricole ecologice sunt sisteme de lungă durată;

• Sistemele agricole ecologice sunt multidimensionale;

ETICHETAREA SI COMERCIALIZAREA PRODUSELOR AGRICOLE ECOLOGICE


SIGLELE FOLOSITE IN AGRICULTURA ECOLOGICA
Sigla „ae", proprietate a MADR, garantează că produsul, astfel etichetat, provine din
agricultura ecologică și este certificat de un organism de inspectie şi certificare aprobat.
Pe eticheta care se aplica pe un produs ecologic sunt obligatorii următoarele mentiuni:
- referirea la modul de producție ecologie,
- sigla nationalá şi sigla comunitará;
- numele şi codul organismului de inspectie şi certificare care a efectuat inspecţia şi a
eliberat certificatul de produs ecologie.

În comercializarea produselor provenite din agricultura ecologică se preferă distanţele scurte


pentru transportul produselor la piaţă şi se pune accent pe producţia de alimente de sezon.

Comercializarea produselor agricole ecologi- ce se face pe canale de piață variate, precum:


- magazine specializate, destinate exclusiv produselor ecologice;
- supermarket-uri, prin intermediul raioanelor special destinate produselor ecologice;
- vânzare directă, care se poate face după două concepte şi anume:
 Fermieri în oraş", produsele ecologice fiind vândute de fermieri direct în pieţe locale,
la diferite evenimente promoționale sau anumitor grupuri de cumpărători;
 Orășeni in ferma", produsele ecologice fiind vândute direct la poarta fermei ecologice
sau prin intermediul unităților agroecoturistice.

S-ar putea să vă placă și