Materii Prime Vegetale 1

ROMÂNIA
MINISTERUL EDUCAŢIEI ,CERCETĂRII ŞI INOVĂRII

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ
CLUJ-NAPOCA
DEPARTAMENTUL PENTRU EDUCAŢIE CONTINUĂ, ÎNVĂŢĂMÂNT LA
DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ
Str. Mănăştur Nr.3-5, 400372 Cluj-Napoca, România
tel.+ 40-264-596.384; fax + 40-264-593.792
FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
SPECIALIZAREA: TEHNOLOGIA PRELUCRĂRII
PRODUSELOR AGRICOLE
ANUL II
CURS
MATERII PRIME VEGETALE 1

PROF. DR. SEVASTIŢA MUSTE
SEMESTRUL I
CLUJ-NAPOCA
2006
CUPRINS
INTRODUCERE..............................................................…. 5
Cap.1. GENERALITĂŢI………………………………………….. 5
1.1. Modul de folosinţă a terenului şi structura principalelor
culturi agricole în România……………………………. 6
1.2. Căi de sporire a producţie la culturile de câmp………... 6
1.3. Factorii principali care condiţionează producţia şi calitatea la
culturile de câmp…………………………... 6
1.3.1. Factorii ecologici, zonarea ecologică a plantelor.. 7
1.3.2. Zonele producţiei agricole vegetale în România... 9
1.3.3. Factorii biologici (soiul, hibridul)…………….... 10
Cap.2. CEREALE………………………………………………….. 12
2.1. 2.1. Importanţă…………………………………….. 12
2.1.1. Compoziţia chimică……………………………… 12
2.1.2. Particularităţi biologice ale cerealelor............... 14
2.2. Grâu……………………………………………………. 16
2.2.1. Importanţă............................................................. 16
2.2.2. Compoziţie chimică…………………………… 17
2.2.3. Răspândire……………………………………… 18
2.2.4..Sistematică, soiuri ……………………………… 18
2.2.5. Particularităţi biologice…………………………. 19
2.2.6. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii 21
bobului…………………………………………………
2.2.7. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii 22
grâului…………………………………………………
2.3. Secara……………………………..…………………… 23
2.3.1.Importantă…………………………………………… 23
2.3.2.Compoziţie chimică……………………………... 23
2.3.3. Răspândire…………………………………….. 23
2.3.4. Sistematică.Origine. Soiuri…………………… 23
2.3.5. Particularităţi biologice………………………… 23
2.3.6. Particularităţi ecologice…………………………. 24
2.3.7. Zonele ecologice………………………………... 25
2.4. Orzul…………………………………………………............. 25
2.4.1.Importanţă………………………………………… 25
2.4.2. Răspândire…………………………………….. 25
2.4.3. Sistematică, soiuri…………………………….. 26
2.4.4. Particularităţi biologice……………………….. 26
2.4.5. Particularităţi ecologice……………………… 28
2.5. Ovăzul………………………………………………… 28
2.5.1.Importanţă…………………………………………… 28
2.5.2.Compoziţie chimică……………………………. 28
2.5.3.Sistematică,soiuri………………………………. 28
2.5.5. Particularităţi ecologice………………………. 29
2.6. Porumbul……………………………………………............ 30
2.6.1.Importanţa…………………………………… …… 30
2
2.6.2. Compoziţia chimică…………………………….. 31
2.6.3. Sistematică, hibrizi cultivaţi, răspândire………. 31
2.6.4.Particularităţi biologie…………………………… 31
2.6.5. Influenţa factorilor climatici asupra calităţii 36
porumbului…………………………………………….
2.6.5. Influenţa elementelor nutritive asupra calităţii 37
producţiei......................................................................
2.7. Orezul………………………………………………….. 38
2.7.1.Importanţa…………………………………… ……… 38
2.7.2. Compoziţia chimică…………………………….. 39
2.7.4.Particularităţi biologie……………………………
2.7.5.Influenţa factorilor climatici asupra calităţii 40
porumbului…………………………………………….
2.7.6. Influenţa fertilizării asupra calităţii orezului….. 41
Cap.3. LEGUMINOASE PENTRU BOABE………………….………….. 42
3.1.1.Importanţă…………………………………………………… 42
3.1.2.Particularităţi biologice……………………….. 42
3.1.3.Influenţa factorilor de mediu asupra calităţii fructelor . 44
3.2. Mazărea………………………………………………... 44
3.2.1.Importanţa…………………………………… ……… 44
3.2.2. Compoziţia chimică……………………………. 44
3.2.3. Sistematică, soiurii cultivate, răspândire………. 45
mazarii…………………………………………….
3.2.6.Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii 47
mazării............................................................................
3.3. Fasolea……………………………………………….... 47
3.3.1.Importanţa…………………………………… ……… 47
fasolei…………………………………………….
3.3.6.Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii
fasolei............................................................................
3.4. Soia……………………………………………………. 50
3.4.1.Importanţa…………………………………… ……… 50
3.4.3. Sistematică, soiuri cultivaţi, răspândire………. 51
3.4.4. Particularităţi biologie…………………………… 51
soiei…………………………………………….
3.5. Năutul 53
3.5.1. Importanţă, biologie, ecologie…………………. 53
3.5.2. Sistematică, soiuri………………………………. 53
seminţelor……………………………………………..
semintelor………………………………………………
3.6. Arahidele…………………………………………….… 54
3
3.6.3. Particularităţi biologice………………………..
seminţelor……………………………………………..
semintelor………………………………………………
Cap.4. PLANTE OLEAGINOASE (OLEIFERE, ULEIOASE).. 56
4.1. Importanţă, utilizări……………………………………. 56
4.2. Însuşirifizico-chimice ale uleiurilor 57
vegetale…………………………………….
4.3. Floarea-soarelui………………………………………. 58
4.3.4.Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii 61
seminţelor……………………………………………..
semintelor………………………………………………
fructelor……………………………………………….
4.4. Inul pentru ulei……………………………………… 63
4.4.1.Importanţă............................................................. 63
4.4.2.Compoziţia chimică.............................................. 64
4.4.3.Sistematică soiuri................................................ 64
4.4.4. Particularităţi biologice 65
seminţelor
seminţelor.......................................................................
4.5. Rapiţa………………………………………………….. 66
4.5.1. Importanţa……………………………………….. 66
4.5.2. Compoziţie chimică.............................................. 66
4.5.3. Sistematică soiuri................................................... 66
4.5.3. Sistematică soiuri................................................. 66
fructelor..........................................................................
fructelor
4.6. Susanul……………………………………………….... 68
4.6.1. Importanţă……………………………………….. 68
4.6.2. Sistematică soiuri 68
4.6.3. Particularităţi biologice...................................... 68
seminţelor.......................................................................
seminţelor......................................................................
Cap.5. PLANTE TUBERCULIFERE ŞI RĂDĂCINOASE…... 69
5.1. Importanţă……………………………………………… 69
5.2. .Cartoful………… 69
5.2.1. Importanţă…………………………….. 69
5.2.2. Compoziţia chimi…………………………… 70
4
5.1.6. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii
tuberculilor……………………………………… 75
5.1.7. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii
tuberculilor……………………………………… 76
5.2. Sfecla de zahăr…………………………………………. 77
5.2.1. Importanţă………………………………………. 77
5.2.2. Compoziţie chimică…………………………….. 77
5.2.5. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii
sfeclei de zahăr…………………………………. 81
5.2.6. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii sfeclei
de zahăr…………………………………. 81
Cap.6. HAMEIUL………………………………………………….. 84
6.1. Importanţă……………………………………………... 84
6.2. Compoziţia chimică a conurilor……………………….. 84
6.3. Răspândire……………………………………………... 85
6.4. Sistematică, soiuri……………………………………... 85
6.5. Particularităţi biologice……………………………….. 86
6.6. Influenţa condiţiilor de mediu asupra calităţii hameiului.. 87
6.7. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii hameiului.. 87
Cap.7. PLANTE MEDICINALE ŞI AROMATE………………... 89
7.1. Importanţă……………………………………………... 89
7.2. Principalele plante medicinale şi aromate cultivate în 91
România………………………………………………..
7.2.1. Coada şoricelului….…………………………… 91
7.2.2. Nalba mare…………………………………….. 91
7.2.3. Nalba de grădină………………………………. 92
7.2.4. Anasonul ……………………………………… 93
7.2.5. Angelica………….……………………………. 93
7.2.6. Pelinul…………………………………………. 94
7.2.7. Muştarul negru şi muştarul alb………………… 94
7.2.8. Coriandrul……………………………………... 96
7.2.9. Gălbenele, filimică…………………………….. 97
7.2.10. Chimionul……………………………………… 97
7.2.11. Cornul secarei …………………………………. 97
7.2.12. Fenicul………….……………………………… 98
7.2.13. Menta creaţă ………………………….……….. 99
7.2.14. Lavanda………………………………………... 100
7.2.15. Roiniţa ……………….………………………... 100
7.2.16. Isopul………………………………………….. 101
7.2.17. Măghiranul ……………………………………. 101
7.2.18. Cimbrişor ……………………………………… 102
7.2.19. Busuiocul ……………………………………… 102
7.2.20. Muşeţelul ……….……………………………... 103
7.2.21. Tarhonul ………………………………………. 103
7.2.22. Schinelul ………………………………………. 104
5
CAPITOLUL I
Introducere
Materiile prime vegetale este o disciplnă care ca obiect de studiu plantele din
cultura mare cultivate în scopul utilizării acestora pentru obţinerea de produse
alimentare necesare hranei oamenilor, a furajării animalelor precum şi pentru
diverse ramuri industriale producătoare de bunuri de consum.Este o disciplină de
sinteză cu un profund caracter ştiinţific.
Materiile prime în sens larg reprezintă obiecte ale muncii asupra cărora
acţionează munca omenească.Acestea pot fi principale şi auxiliare,industriale şi
agricole.Obiectul muncii asupra căruia se acţionează este pământul, lucrarea acestuia
răspunde primei şi celei mai evidente nevoi de bază a noastră,a tuturor – hrana . În
alimentaţia directă a omului, plantele de cultură acoperă peste 50% din necesarul
energetic şi de proteine şi participă decisiv la dezvoltarea sectorului zootehnic.
Plantele de cultură ocupă cca. 62% din suprafaţa agricolă a ţării noastre, cu o
pondere însemnată între plantele cultivate pe glob.
Producţia agricolă vegetală este rezultatul unui proces complex , fotosinteza,
care constă în capacitatea plantelor verzi de a sintetiza materia organică din
substanţele minerale (luate din mediul înconjurător) sub influenţa energiei solare.
Produsele fotosintezei, sunt folosite, în parte, pentru creşterea şi dezvoltarea
plantei: o altă parte din aceste produse reprezintă substanţe de rezervă (hidraţi de
carbon, grăsimi, proteine) depuse în rădăcini,tuberculi, tulpini, frunze, fructe sau
seminţe, constituind produsul util omului,pentru care se cultivă fiecare plantă în parte
(L.S. Muntean şi colab.,1995).
Plantele de cultură sunt plante cultivate pe suprafeţe mari (cereale,
leguminoase, plante tehnice, plante medicinale), legume (rădăcinoase,
frunzoase,solano-fructoase bostănoase), pomicole (sămânţoase, drupaceae,
sâmburoase, nucifere), viţa de vie care se studiază în corelaţie directă cu
factorii plantă-mediu în scopul creerii celor mai favorabile condiţii pentru
intensificarea procesului de fotosinteză.
Obiectul de studiu al disciplinei “materii prime vegetale”este planta, care
îndeplineşte funcţia de producător de substanţă organică necesară omului.Obiectivul
urmarit este obţinerea de producţii ridicate şi de calitate superioară, în acest sens
aplicându-se în producţie a celor mai noi cuceriri ştiinţifice, renunţându-se la
improvizaţie, amatorism şi empirism. Materiile prime vegetale, utilizează rezultatele
cercetărilor obţinute de disciplinele: - de fitotehnie, disciplină care are ca obiect ,
studiul particularităţilor biologice,ecologice şi tehnologice ale plantelor de cultură în
funcţie de biotip şi condiţii pedoclimatice;
- de legumicultură, pomicultură şi viticultură
care se ocupă cu studierea şi cunoaşterea particularităţilor biologice ale speciilor
horticole şi a relaţiilor acestora cu condiţiile de viaţă.
Materiile prime vegetale s-a constituit ca disciplină pentru studenţii şi
inginerii de la tehnologia prelucrării produselor agricole în scopul de a le oferi
informaţii privind utilizarea în prelucrarea produselor de origine vegetală a celor mai
valoroase soiuri atât sub aspectul productivităţii cât şi al calităţii acestora.
Atingerea acestui scop se poate realiza numai prin aplicarea celor mai
valoroase rezultate din domeniul cercetării ştiinţifice actuale. Tehnologiile viitorului
6
va trebui să se adapteze crizei mondiale energetice prin aplicarea minimului de
lucrări posibile.
Cercetările româneşti din acest domeniu sunt coordonate de ASAS executate
în Institute şi Staţiuni de cercetări .
Această disciplină are legături strânse cu alte discipline cum sunt : chimia,
biologia, fiziologia plantelor, botanica,ecologia.
1.1.Modul de folosinţă a terenului şi structura

principalelor culturi agricole în România
Suprafaţa totală a României este de 23839100 ha din care :

total teren agricol 14769000 ha din care :
- arabil 9356900ha;
- păşuni 3349200ha:
- fâneţe 1480600ha:
- vii şi pepiniere viticole 288600ha:
- livezi şi pepiniere pomicole 304800ha:
- fond forestier 6681800ha:
- ape şi bălţi 892800ha:
- alte terenuri 1202300ha
Suprafaţa cultivată cu principalele culturi :
- cereale pentru boabe 5773900 ha ceea ce reprezintă 61.7% din arabil:
- leguminoase pentru boabe 69000 ha ceea ce reprezintă 0.73% din arabil:
- oleaginoase 809600 ha ceea ce reprezintă 8.65% din arabil:
- sfecla pentru zahăr 21600 ha ceea ce reprezintă 1.92% din arabil:
- cartofi 218700 ha ceea ce reprezintă 2.33% din arabil .
Pe cap de locuitor la noi în zară revine o suprafaţă de 0,41ha faţă de media
mondială de 0,27ha.
1.2.Căi de sporire a producţie a culturilor de câmp
creşterea suprafeţei cultivate prin reducerea suprafeţei altei culturi:

sporirea producţiei la hectar
realizarea de lucrări de îmbunătăţiri funciare,aplicarea de tehnologii moderne
1.3.Factorii principali care condiţionează producţia la culturile de câmp
Producţia vegetală totală realizată de o cultură (producţia primară netă) reprezintă

întreaga masă vegetală realizată la unitatea de suprafaţă, cuprinzând toate organele
aeriene şi subterane ale plantelor ce o compun.Din aceasta, numai o parte (unele
organe) este utilă omului, reprezentând producţia agricolă sau recoltabilă (recolta).În
funcţie de specie, circa 10-70% din producţia vegetală reprezintă produs agricol (mai
mare la rădăcinoase, mai mic la cereale,floarea-soarelui).
Producţia agricolă, la rândul ei, este formată din produs principal şi produs secundar,
în raport diferit de la o plantă la alta.
La realizarea producţiei vegetale îşi aduc contribuţia patru grupe de factori şi anume :
ecologici (climatici, edafici, orografici) şi zonarea ecologică a plantelor:
biologici (soiul sau hibridul cultivat şi valoarea culturală a materialului de semănat:
tehnologici : rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, semănatul, lucrările de îngrijire şi
recoltarea:
7
sociali – economici : asigurarea forţei de muncă şi a bazei tehnico-materiale,
organizarea producţiei, etc.
Cunoaşterea şi dirijarea factorilor enunţaţi consituie o condiţie esenţială în sporirea
cantitativă şi calitativă a producţiei agricole vegetale. În continuare vom prezenta
succint factorii ecologici şi biologici.
1.3.1.Factorii ecologici,zonarea ecologică a plantelor
Lumina. Energia luminii solare este folosită în sinteza substanţelor organice

din plante prin intermediul clorofilei în procesul de fotosinteză. Ea influenţează prin:
intensitate – condiţionează parcurgerea fazelor de vegetaţie: creşterea, înflorirea şi
fructificarea şi este în corelaţie directă cu nivelul recoltei. Lumina intensă dă
rezistenţă mare la cădere a cerealelor, conţinut mai ridicat de zahăr la sfecla de zahăr,
conţinut mai mare de amidon la cartofi, ulei mai mult la floarea soarelui. Avem
plante de zi lungă (cartof, sfecla de zahăr,floarea soarelui) şi plante de zi scurtă
(fasolea, bobul, dovleacul, in pentru fuior)
calitatea luminii – componentele spectrului solar (raze roşii şi galbene) ce
sintetizează mai mulţi hidraţi de carbon, (albastre) favorizează sinteza proteinelor.
durata iluminării – se exprimă prin numărul de ore din zi când plantele sunt expuse
luminii şi depinde de lumina zilei care la rândul ei este dependentă de latitudine. La
Ecuator ziua este egală cu noaptea, spre poli zile lungi vara, zile scurte iarna, plantele
s-au adaptat acestor condiţii de lumină prezentând o reacţie fotoperiodică
(fotoperiodism). Plante de zi scurtă (porum, sorg, orez, mei, soia, tutun, cânepă,
bumbac), originale din zone cu climă caldă, care cresc vegetativ la începutul verii şi
fructifică la sfârşitul verii când zilele devin mai scurte.
Plante de zi lungă (grâu, secară, orz, ovăz, mazăre, sfeclă), fructifică vara în condiţii
de zile lungi.
Specii indiferente (floarea soarelui, hrişca, bumbacul)
Gradul de folosire a luminii poate fi influenţat în câmp de :
zonarea raţională a culturilor):
măsuri agrofitotehnice: (desimea optimă la semănat, combaterea buruienilor,
fertilizarea corespunzătoare):
Temperatura – este implicată în toate procesele care au loc în plantă (absorţia apei
şi a substanţelor nutritive, respiraţie, transpiraţie, fotosinteză)
Procesele de germinatie - temperatura minimă în funcţie de specie şi soi. Cunoaşterea
temperaturii minime de germinaţie a seminţelor prezintă importanţa deosebită în
stabilirea perioadei optime de semănat la culturile de primăvară. Astfel la : cerealele
păioase este de 1-3ºC; la sfecla de zahăr este de 5-6ºC; la soia, floarea soarelui este
de 6-7ºC; la porumb este de 8ºC; fasole este de 8-10ºC;la orez este de 10-11ºC şi
tutun este de 13-14ºC.
Semănatul mai devreme este contraindicat (se întârzie răsarirea, terenul se infestează
cu buruieni, seminţele clocesc, mucegăiesc, apar goluri în cultură, producţii scăzute.
Semănatul întârziat duce la pierderea umidităţii, răsărire neuniformă.
În diferite faze de creştere, plantele au cerinţe specifice faţă de temperatură.
Temperatura minimă de creştere (º de creştere - º biologic) prag biologic sub care
creşterea nu are loc. Pentru plantele originale din climatul temperat pragul biologic
este la temperatura de 5ºC; pentru cele originale din climatul cald (porumb, sorg),
pragul biologic este la temperatura de 10ºC.
8
Evaluarea necesarului de căldură – prin măsurarea zilnică a temperaturii
medii active din întreaga perioadă de vegetaţie şi se află constanţa termică. În funcţie
de cerinţele plantelor faţă de temperatură se face zonarea agricolă.
În zonele mai răcoroase, plante mai puţin pretenţioase (cartofi, hibrizi
timpurii de porumb). Pe versanţii sudici vor fi amplasate plante iubitoare de căldură
iar pe cei nordici plante mai puţin pretenţioase la temperaturi ridicate.
În funcţie de cerinţele faţă de temperatură la nivelul întregii ţări s-au stabilit
trei zone ecologice de cultură :
Zona foarte favorabilă care înglobează cele mai favorabile condiţii pedo-climatice
pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor;
Zona favorabilă unde se realizează condiţii bune însă mai puţin constante;
Zona mai puţin favorabilă care înglobează condiţii mai puţin favorabile cu producţii
mai mici şimai puţin stabile.
Apa – ca factor de vegetaţie indispensabilă vieţii,cu rol deosebit de mare în creşterea
şi dezvoltarea plantelor:
influenţează viaţa microorganismelor din sol;
influenţează regimul de aer, căldură, hrană.
Plantele au nevoie de apă în toate fazele de vegetaţie de la germinat până la
maturitatea tehnologică.Cerinţele diferă de la o specie la alta dar şi de la o fază de
vegetaţie la alta.
Pentru germinaţie seminţele de cereale absorb 40-60% apă din greutatea bobului; la
leguminoase 80-120% iar la sfecla de zahăr peste 120%.
Din cantitatea totală de apă absorbită de plante numai 1-5% este reţinută de corpul
plante pentru sinteza substanţei uscate restul se pierde prin transpiraţie. Raportul
între cantitatea de apă consumată şi substanţa uscată sintetizată reprezintă
coeficientul de transpiraţie sau consumul specific de apă. Acesta este variabil de la
plantă la plantă fiind cuprins între 200 şi 900. Coeficientul de transpiraţie creşte în
cazul când creşte conţinutul apei în sol, când scad rezervele nutritive în sol sau când
scade umiditatea relativă a aerului şi pe măsura avansării plantelor în vegetaţie (până
la un punct). Frecvent, valoarea coeficientului de transpiraţie este cuprins între 600-
800 l la plantele mari consumatoare de apă (mazăre, fasole); 200-300 l apă la speciile
care folosesc economicos apa (sorg, mei). Referitor la cerinţele pentru apă, plantele
se împart în: xerofite,hidrofite şi mezofite.Cele xerofite au un sistem radicular
puternic şi suprafaţa de transpiraţie redusă, suportând perioadele secetoase, iar cele
higrofite pretind condiţii de umiditate ridicate. Plantele cultivate sunt intermediare,
însă unele dintre ele au un caracter xeromorf (meiul, sorgul, latirul), iar altele
higromorf (graminee perene, trifoiul roşu).
Sursa de apă a plantelor o constituie precipitaţiile atmosferice şi într-o mică
măsură roua la plantele cu sistem foliar mare (porumb, sorg), irigaţii, apa freatică.
În vederea asigurării necesarului de apă pentru plantă prin masuri agrotehnice
trebuie să urmărim acumularea unei cantităţi mai mari pentru plante în toate fazele de
vegetaţie (combaterea buruienilor, lucrările solului, desimea optimă a culturii, rotaţia
raţională a culturilor)
Aerul. Pentru plante viaţa lor este dependentă de componentele aerului atmosferic şi
a aerului din sol. Aerul din sol favorizează viaţa microorganismelor şi influienţează
creşterea sistemului radicular. Planta se dezvoltă într-un sol aerat. Cerinţe mari
pentru oxigenul din sol îl au orzul, bumbacul, ovazul, mazărea, floarea soarelui,
cartoful, porumbul, sfecla de zahăr iar cerinţe mai mici orezul şi hrişca. Reglarea
aerului din sol prin lucrările solului (arat, cultivat, prăşit).Raportul apă-aer din sol
este de 2/3 apă şi 1/3 aer în condiţii optime. Oxigenul din sol este necesar mai ales în
9
timpul germinaţiei seminţelor când acestea respiră intens.Concentraţia de oxigen cea
mai favorabilă este cuprinsă între 15 şi 20%.
Solul. Plantele au cerinţe diferite faţă de sol în privinţa texturii (fineţea
componentelor care intră în sol, a structurii, a reacţiei, a gradului de aprovizionare cu
substanţe nutritive). De exemplu pentru zonarea cartofului solul este elementul
esenţial.
Majoritatea plantelor de cultură au potenţialul biologic maxim pe soluri cu textură
lutoasă, bine structurate (soluri mijlocii), având dimensiunea glomerulelor de la 1 la
10mm (structură măzărată, cu reacţie neutră, slab acidă, slab alcalină).
Sunt unele plante care preferă solurile uşoare (cartof, secară, sfecla de zahăr) sau pot
fi cultivate exclusiv pe asemenea soluri (arahidele), altele preferă soluri mai grele
(sorg, ovăz, grâu, orez).
Solurile structurate asigură un regim aerohidric şi de hrană favorabil activităţii
microorganismelor şi creşterii rădăcinii plantelor (leguminoasele îmbunatăţesc solul
în azot, îmbogăţesc structura solului).
1.3.2. Zonele producţiei agricole vegetale în România
Regiunea de câmpie: 7350000 ha (31% din suprafaţa totală a ţării);

Regiunea de dealuri si podişuri : 11417000 ha (48% din suprafaţa totală a ţării);
Regiunea de munte: 5000000 ha (21% din suprafaţa totală a ţării ).
Zonele agricole reprezintă 70% din total . Unităţile geografice din ţara
noastră,grupate în funcţie de altitudine sunt prezentate in tabelele 1.1şi 1.2.
Tabelul 1.1.
Regiunea de câmpie
(după L. S. Muntean 1995)
Umiditatea
Precipitaţii
Zona relativă a Soluri Plante cultivate
anuale (mm)
aerului (%)
Estul câmpiei Bălane Pronunţat caracter
române şi Cernoziomuri cerealier
Dobrogea 380-450 30-60 Cernoziomuri Factor limitativ apa
cambice În condiţii de
Brune irigare producţii
eunezobazice ridicate
Silvostepa din Cernoziomuri Cereale, plante
Oltenia şi cambice oleaginoase;în
Muntenia 500 – 560 55 – 65 Cernoziomuri lungul Dunării-
argilo-iluviale zonă favorabilă
Brune roşcate pentru orez şi
Psamosoluri bumbac
Câmpia de vest Cernoziomuri Cereale,oleaginoas
Cernoziomuri e,sfeclă de zahăr;în
500-700 55-70 cambice sudul zonei,orez
Lăcovişti
Brune luvice
10
Tabelul1.2
Regiunea de dealuri
(după L. S. Muntean 1995)
Umiditatea
Precipitaţii
Zona relativă a
anuale(mm) Soluri Plante cultivate
aerului (°C)
Silvostepa Cernoziomuri Cereale, sfecla
Transilvaniei (între cambice brune pentru
cca 600
Someşul M- 57-63 argilo- zahăr,tutunul,carto
(500-700)
vest,Someşul mare iluviale;brune ful (spre periferia
nord,Mureş-sud) luvice zonei)
Silvostepa Soluri
Cereale (mai puţin
Moldovei (Podişul cenuşii,cernozio
orzul de
Bârladului şi muri
400-500 55-79 toamnă),floarea
Jijiei,la nord până cambice,brune
soarelui,in de ulei
la Dorohoi) argilo-iluviale
Zonă pomi-
De pădure Brune argilo- viticolă,cereale,car
550-800
subcarpatică iluviale,brune tof,tutun oriental şi
(Oltenia)
(Dealurile Olteniei luvice semioriental,sfecla
600-900 62-70
şi Munteniei) pentru zahăr,in de
(Muntenia)
fuior
De pădure din
Cernoziomuri Cereale de toamnă
Transilvania (inel
cambice,brune şi de primăvară
deluros,care are în
argilo-iluviale şi (orzoaica de
interior silvostepa
brune bere),cartof,sfecla
Transilvaniei,iar la 600-800 66-77
luvice,lovisoluri pentru zahăr,in de
periferie zona
albice fuior,trifoi
montană)
1.3.3. Factorii biologici (soiul, hibridul)
Obţinerea de producţii ridicate la unitatea de suprafaţă depinde de utilizarea

în cultură a formelor biologice cu însuşiri productive şi fiziologice
superioare.Factorul biologic este factorul determinant al producţiei agricole
vegetale.Nivelul recoltei este determinat de potenţialul productiv al soiurilor şi
hibrizilor folosiţi , de capacitatea acestora de a valorifica condiţiile de vegetaţie
existente.
Sămânţa - factor biologic esenţial. În practica agricolă ea reprezintă orice
organ al plantei care este în măsură să reproducă planta mamă (seminţe propriu-zise:
mazăre, fasole, fructe: cariopse la cereale, achene la floarea soarelui, pomi
fructiferi,legume; organe vegetative: tuberculi, bulbi, răsad, butaşi, stoloni).
Acestea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
-să aparţină unui soi sau hibrid cu potenţial ridicat de producţie;
11
-să fie autentic, omogen, stabil;
-să fie înscris în lista oficială a soiurilor;
-valoarea materialului de semănat, a seminţei interesează atât sub aspectul valorii
biologice cât şi sub aspectul valorii culturale.
Valoarea biologică este dată de soiul sau hibridul folosit, de categoria biologică
(prebază, bază, elită, înmulţirea întâi, înmulţirea a doua, alte înmulţiri şi puritatea
biologică a acesteia.
Obiectivele ameliorării constau în crearea de soiuri şi hibrizi cu valoare
genetică din ce în ce mai ridicată având capacitatea de producţie mare şi de calitate
superioară, rezistenţa la boli, dăunători, secetă, cădere.
Valoarea culturală este determinată de condiţiile de dezvoltare a lotului
semincer, recoltarea, condiţionarea şi păstrarea seminţei.Aprecierea valorii culturale
se face prin: analize obiective (puritate fizică, germinatie, masa a 1000 de boabe,
umiditate) şi prin aprecieri subiective (culoare, luciu, miros, gust, uniformitate).
Valoarea culturală sau sămânţa utilă este dată de produsul dintre puritate şi
germinaţie raportată la 100. Cunoaşterea seminţei utile ne serveşte la calcularea
seminţei necesare pentru a înfinţa o cultură pe o suprafaţă de un ha.( Cs/ha=
DxMMB/Su.
Puritatea, reprezintă procentul de sămânţa pură din specia analizată, raportat
la masa întregii probe de analizat.
Sămânţa pură cuprinde toate seminţele speciei şi soiului sau hibridului
analizat, întregi, normal dezvoltate, şi fără vătămări grave care ar putea să afecteze
germinaţia acestor seminţe.
Determinarea purităţii fizice se efectuează după ce seminţele au fost supuse
operaţiunilor de condiţionare, prin care au fost eliminate impurităţile aproape în
totalitate.
MMB reprezintă masa a 1000 de boabe, este variabilă de la o specie la alta şi chiar
pe aceeaşi plantă. Exemplu: la grâu seminţele din vârful spicului sunt mai mari
comparativ cu cele din mijlocul sau baza acestuia. Masa seminţelor se exprimă prin
MMB la umiditatea existentă în momentul determinării. MMB serveşte la estimarea
producţie în lan, evaluarea randamentului probabil.
Masa hectolitrică (MH) este o noţiune care defineşte densitatea masei de seminţe şi
defineşte masa unui volum de 100 litri de seminţe, exprimată în kg.Acest indice are,
în primul rând, o importanţă comercială şi pentru prelucrarea industrială a produselor
agricole boabe. De regulă, o masă hectolitrică ridicată reflectă o calitate bună a
produsului: boabe pline neşiştave, cu o structură compactă, bogate în substanţe
proteice. Determinarea masei hectolitrice este foarte importantă la predarea
produselor la depozite sau silozuri, deoarece rezultatele sunt utilizate pentru
recalcularea, la indicii de calitate standard, a cantităţilor predate. Cunoaşterea masei
hectolitrice prezintă interes şi la livrarea produselor agricole boabe către unităţile de
prelucrare industrială (fabricile de bere, intreprinderile de panificaţie şi morărit)
În funcţie de mărimea masei hectolitrice, produsele agricole- boabe se
grupează în : - produse grele (mazare, fasole, grâu, porumb), care au masa
hectolitrică, de regulă mai mare de 75 kg;
- produse uşoare (floarea soarelui, ovăz) cu masa hectolitrică în mod obişnuit mai
mică de 40 kg. Valorile masei hectolitrice variază în funcţie de o serie de factori cum
ar fi: umiditatea seminţelor, prezenţa şi felul impurităţilor din masa de seminţe (mari,
uşoare,
mici, grele), prezenţa aristelor si a plevelor, gradul de şiştăvire, atacul de dăunători,
et.
12
CAPITOLUL II
CEREALE
2.1. Importanţă
Cerealele sunt cele mai răspândite plante de pe glob,inclusiv în ţara noastră.

În grupa cerealelor intră plante din familia Poaceae (gramineae)împărţite în:
- cereale din climatul temperat, cu cerinţe termice mai reduse, fructe
alungite, prevăzute cu şanţ ventral (longitudinal) şi care, la germinare,
emit 3-8 rădacini embrionare (grâul, secara, triticale, orzul şi ovăzul);
- cereale originale din climatul cald, cu cerinţe termice ridicate, având
fructe fără şănţuleţ, de forme diferite, iar la germinare formează o
rădăcină embrionară (orezul, porumbul, sorgul, meiul).
Suprafaţa cultivată cu cereale,pe glob,este de 710-740 milioane
hectare,reprezentând circa 50% din suprafaţa arabilă a lumii(estimată de FAO la 1.4-
1.6milioane ha).
În România cerealele se cultivă pe 6.0-6.5 ha (60-65% din terenul arabil),cu o
producţie medie de 30q/ha, şi o producţie totală de 18-20 milioane tone (8 q/cap de
locuitor).
În ţara noastră suprafeţe mai mari deţin grâul, porumbul şi orzul,care sunt
răspândite în toate zonele agricole ale ţării,au largi utilizări în hrana omului (ca
aliment de bază sub formă de pâine, paste făinoase) şi a animalelor sau ca materie
primă pentru diferite industrii.Sunt cele mai vechi plante luate în cultură din Bazinul
mediteranian,Caucaz şi Asia centrală, având o vechime de circa zece mii de ani.
2.1.1.Compoziţia chimică
Boabele (fructele) acestor plante de câmp sunt bogate în substanţe extractive

neazotate (circa 2/3 din conţinutul lor) şi alţi compuşi (proteine, grasimi,vitamine)
(tabelul 2.1.şi 2.2.).
Tabelul 2.1.
Compoziţia chimică a boabelor de cereale
Principalele
% Observaţii
Componente
Apă 12-14 La nivelul umiditatii critice
Proteine 8-25 -în proporţie mai mare la periferia bobului (în
pericarp),însă digestibilitatea creşte spre interiorul
bobului.
-albumine 4-5%;globuline 5-10%;caseina 85-90%;
-din totalul caseinelor : 40-50%prolamine;30-50%
glutenine.
-prolaminele cerealelor sunt:gliadina
(grâu,secară);hordeina (orz),avenină (ovăz);zeină
(porumb).
13
Principalele
% Observaţii
Componente
Glucide 55-70 -amidon cca,90%;creşte de la periferie spre
centru;în embrion lipseşte.
Dextrine si zaharuri cca.10% (în proporţie mai
mare în embrion)
Grăsimi 1.5-6 -procent mai ridicat în boabele de porumb;
-majoritatea depozitate în embrion (la porumb
cca.35%
-în scutelum cca, 45%
-compoziţia grăsimii:acizi
graşi,glicerină,fitostearine şi lecitine
Celuloza 2.0-12 -majoritatea în boabele îmbrăcate în pleve
(orz,ovăz0;
-boabele mici au un procent mai ridicat decât cele
mari.
Cenuşa 0.2-5.5 -În tărâţe 4.5-5.5%;

-în făină albă de grâu:0.2-0.3%;
-compuşi:acid fosforic,oxizi de potasiu şi de
magneziu (principali);oxizi de Ca,Fe,Na,etc.
(secundari)
Tabelul 2.2.
Conţinutul mediu de substanţe chimice ale bobului de grâu repartizat pe părţi
componente (după I. Costin)
Partea Celuloz Pentoza
% Amidon Proteină Zahăr Grăsime Cenuşă
bobului ă ni
Endosperm 82,5 100 65 5 65 28 25 20
Înveliş + 15 - 27 99 15 68 55 70
aleuron
Embrion 2,5 - 8 5 20 4 20 10
Distribuţia vitaminelor %
Vitamina B1 B2 B3 PP Acidul
pantotenic
Endosperm 3 32 6 12 43
Înveliş + aleuron 33 42 73 86 50
Embrion 64 26 21 2 7
Conţinut mg/g
Endosperm 0,12 13,5 21 38,5 17

Înveliş + aleuron 17 11 41 76,7 53
Embrion 165 25 44,5 76,5 31
2.1.2. Particularităţi biologice ale cerealelor
14
Germinaţia (încolţirea). În prezenţa apei, a aerului şi temperaturii optime
seminţele trec de la viaţa latentă la viaţa activă, începându-şi ciclul de vegetaţie.
Cantitatea de apă absorbită de seminţe pentru a încolţi este diferită în funcţie
de specie, fiind în medie la cereale (cu excepţia meiului), de cca. 50% din masa
seminţelor (grâu 45%, secară 58%, orzul 48%, ovăzul 60%, porumbul 44%, meiul
25%. Alte plante (leguminoasele) cu seminţe bogate în proteină, absorb de cca.2 ori
mai multă apă pentru încolţire decât cerealele.
Temperatura influenţează mult ritmul germinaţiei, fiecare plantă având un
prag minim, unul optim şi unul maxim al valorilor termice între care se desfăşoară
acest proces. Astfel, la cerealele originale din zona temperată (grâu, secară, orz,
ovăz), temperatura minimă este de 1-3°C, optima între 20-25°C, iar maxima 28-
32°C. La porumb, mei şi sorg temperatura minimă de germinaţie este de 8-10°C,
optima 32-35°C, iar maxima 40°C.
În prezenţa factorilor externi ai germinaţiei, sistemul enzimatic existent în
bob (enzime proteolitice, amilolitice, lipazele) transformă substantele de rezervă în
substanţe asimilabile (aminoacizi, glucoză, acizi graşi şi glicerină), care sunt
absorbite de embrion prin scutellum.Celulele epiteliale ale scutellumului se alungesc
şi pătrund adânc în endosperm, mărindu-şi suprafaţa de absorţie.
În procesul de încolţire, apare mai întâi radicula (excepţie face orezul)
protejată de coleoriză, apoi muguraşul, protejat de coleoptil. Coleoriza sparge
pericarpul şi ajunge în contact cu solul, apoi coleoriza se despică, rădăcina
embrionară se alungeşte, fiind urmate de celelalte rădacini.Muguraşul, protejat de
coleoptil, străbate stratul de sol ieşind la suprafaţă.
La cerealele “golaşe”(grâu, secară, porumb) coleoptilul şi coleoriza apar în
zona embrionului (germinaţie unipolară), pe când la cerealele cu bobul îmbrăcat în
palei (ovăz, orz), coleoptilul apare la un capăt iar coleoriza la celălalt capăt al
bobului (germinaţe bipolară).
Formarea sistemului radicular. În procesul germinaţiei, din bob apar
rădăcinile embrionare. Se formează numai o rădăcină embrionară la cerealele
originare din zona caldă (porumb, sorg, mei, orez) şi mai multe la cele originare din
zona temperată (3 la grâul de toamnă, şi ovăz, 4 la secara, 5 la grâu de primăvară şi
5-8 la orz)
La cca. 3-4 săptămâni de la rasărire, la nodurile tulpinii din sol (la porumb şi de la
suprafaţa solului), se formează rădăcini coronare (adventive), care preiau funcţiile
rădăcinilor embrionare care-şi reduc mult activitatea.
Rădăcinile coronare ale cerealelor sunt fasciculate, având masa şi adâncimea diferită
în funcţie de specie şi condiţiile de cultură.
Răsărirea. Se consideră încheiată această operaţie în momentul în care
muguraşul protejat de coleoptil ajunge la suprafaţa solului.
Ritmul de răsărire este condiţionat de: energia germinativă, puterea de străbatere (a
solului) a plantei şi de condiţiile de vegetaţie.
Înfrăţirea. Ramificarea tulpinii cerealelor poartă denumirea de înfrăţire, iar
lăstarii noi formaţi se numesc “fraţi. La cerealele păioase (grâu, secară, orz,
ovăz)fraţii pornesc de la nodurile tulpinii din sol, iar la porumb tulpina se ramifică de
la suprafaţa solului (fraţii fiind numiţi lăstari sau copili). Nodurile de la care pornesc
fraţii sunt foarte apropiate;de aceea,în mod curent,acest loc este numit nod de
înfrăţire.
Capacitatea de înfrăţire este exprimată prin numărul de “fraţi”produşi de o
plantă şi este dependentă de factori interni (specie şi soi) şi de factori externi
(condiţiile pedoclimatice şi tehnologia de cultură aplicată).
15
Capacitatea de înfrăţire a cerealelor în ordine descrescândă, este: secara, orzul
şi orzoaica, ovăzul şi grâul).
Formarea tulpinii (pai sau culm). Pentru a-şi putea forma tulpina şi
inflorescenţa, cerealele de toamnă au nevoie de 30-45 de zile cu temperaturi joase
cuprinse între 1 şi 5°C.Astfel, la soiurile tipice de toamnă, plantele ramân cu o rozetă
de frunze, nu formează pai, şi nu fructifică.Acest proces se numeşte vernalizare (faza
de iarovizare) .După parcurgerea fazei de vernalizare, când temperatura ajunge la 14-
16°C, plantele trec în faza de împăiere (alungirea paiului).
Tulpina cerealelor (pai, culm) este alătuită din 5-7 internoduri separate prin
noduri. Internodurile pot fi lipsite de măduvă (grâu, secară, orz, ovăz, orez),pline cu
măduvă (porumb, sorg) sau cu lumen foarte mic (mei).Lungimea acestora creşte de
la bază spre vârf.Cel mai lung intrnod este cel din patea superioară, care poartă şi
inflorescenţa. Mai scurte şi cu lumen mai mic sunt internodurile bazale, care dau
rezistenţa la cădere. La porumb internodurile cele mai lungi sunt cele care poartă
inflorescenţele.
Creşterea tulpinii la cereale este intercalară (internodală), fiecare internod
creşte separat printr-un meristem (zonă de creştere) dispus în zona bazală a acestuia
(deasupra nodului inferior). Ordinea de creştere a internodului este de jos în sus, mai
întâi alungindu-se primul internod bazal (situat deasupra nodului de înfrăţire).
Creşterea durează 50-65 de zile în funcţie de specie (factori genetici), de condiţiile de
vegetaţie (temperatură, umiditate, condiţii de nutriţie).
Sistemul foliar. La nivelul fiecărui nod al tulpinii se formează o singură
frunză compusă din teacă şi limb, cu nervuri dispuse paralel.Teaca înveleşte
internodul superior pe o anumită lungime protejând zona de creştere a internodului.
La zona de trecere dintre teacă şi limb, la unele cereale, se găsesc două formaţiuni
membranoase denumite urechiuşe care reprezintă prelungirea bazei limbului; ligula,
dispusă în prelungirea epidermei inferioare a tecii.
Înspicarea Reprezintă faza apariţiei inflorescenţei din teaca ultimei frunze
(din burduf). O plantă se consideră înspicată când au apărut cel puţin o treime din
spiculeţele superioare a inflorescenţei, iar un lan este considerat înspicat când, la
majoritatea plantelor, au apărut inflorescenţele (spicul sau paniculul; întâi înspică
planta principală,apoi fraţii, în ordinea formării lor.
Inflorescenţa cerealelor este compusă din mai multe spiculeţe dispuse pe un
rahis, la cele cu spic sau în vârful ramificaţiilor panicolului. Pe un călcâi al rahisului
şi în vârful ramificaţiilor panicolului se gaseşte, de regulă câte un spiculeţ (cu 2-4
flori); excepţie face orzul la care pe fiecare călcâi al rahisului sunt dispuse trei
spiculeţe (uniflore).
Spiculeţele sunt formate la exterior din două glume şi în interior de o floare
(la orz) sau mai multe flori (grâu, secară, ovăz), dispuse pe un rahis scurt. Florile sunt
formate din două palei (o paleie inferioară, uneori aristată şi una superioră), două
lodicule (cu rol în deschiderea florii), androceul (trei stamine cu excepţia orezului
care are şase), gineceul (monocarpelar şi stigmatul bifidat .
Înflorirea.Deschiderea florii are loc la maturarea sexuală, când organele
sexuale au ajuns la maturitatea deplină, se produce o dată cu apariţia inflorescenţei
(orz), la 1-2 zile după înspicare (la grâu) sau la un interval de 5-7 zile de la înspicat
(secară).
Polenizarea şi fecundarea. Cerealele sunt plante autogame (grâu, orz, ovăz,
orez), sau alogame (secară, porumb). După înflorire, la câteva ore are loc
polenizarea, care se petrece de regulă dimineaţa sau seara, când temperatura este de
circa 14-16°C.
16
Fecundarea se realizează imediat după polenizare în 5-10 ore.
Formarea bobului şi maturizarea plantei (coacerea).
După fecundare are loc începutul formării bobului proces care durează circa 20 de
zile la cerealele recoltate vara şi 40 de zile la cele recoltate primăvara.În perioada de
coacere a bobului se disting trei faze principale de maturizare: maturitatea verde (în
lapte); maturitatea galbenă (în pârgă) şi maturitatea deplină.
Maturitatea verde, se caracterizează printr-un lan cu aspect verde, plante cu
tulpini şi frunze verzi, bob de culoare verde, cu un conţinut lăptos lipsit de
sticluozitate, embrionul este în creştere având o slabă germinaţie în această fază.
Maturitatea galbenă, se caracterizează printr-un lan cu aspect galben, cu bob
de culoarea specifică soiului, cu embrion normal dezvoltat, având o bună germinaţie.
Maturitatea deplină, atunci când aspectul lanului este uscat, bob de mărime şi
culoare specifică soiului, cu umiditatea acestuia de cca.15°C şi sticlozitatea după soi.
Fructul cerealelor sete o cariopsă, care la maturitate poate fi golaşă (grâu,
secară, porumb)sau învelită în palei (ovăz,oez, orez, mei, sorg).
Cerealele originale din zona temperată (grâu, orz, ovăz, secară) au şănţuleţ
ventral în lungul bobului, pe când cele originale din zona caldă (porumb, sorg, mei)
nu au şănţuleţ ventral.
Fructul cerealelor seste constituit din trei părţi: înveliş, endosperm şi embrion.
Învelişul (tegumentul) este format din două părţi: testă (învelişul seminţei) şi pericarp
(învelişu fructului)
Endospermul este ţesutul de rezervă şi reprezintă 80-86°C din masa bobului.
Embrionul este format din muguraş, tulpiniţă, rădăciniţă şi scutelum.
2.2.GRÂUL
2.2.1. Importanţă
Grâul este cea mai importantă plantă cultivată cu o mare pondere în alimentaţia
omului şi a animalelor.Este de asemenea cea mai veche plantă de cultură (perioada
mezolitică 9000-7000 de ani î.e.n., pentru prima dată fiind fiind localizată în Orientul
mijlociu). Grâu alături de orez suport principal al primelor civilizaţii.Primele resturi
descoperite sunt ale speciei salbatice diploide,Triticum boeticum.
În China, Egipt, s-a descoperit în urmă cu 500 de ani, fiind enumerat între cele cinci
plante sfinte alături de orez, soia, mei şi ciumiză.
La noi în ţară urme care atestă cultivarea grâului datează din mileniul V, epoca
neolitică, Triticum monococum.
La ora actuală grâu este cultivat în peste 100 de ţări şi reprezintă o importantă sursă
de schimburi comerciale. Boabele de grâu sunt utilizate îndeosebi pentru producerea
făinei fiind destinată fabricării pâinii, aliment de bază pentru o mare parte din
populaţia globului (35-40%).Un kg de pâine asigură necesarul cantitativ de glucide
pentru un adult de 70 kg. Făina obţinută din Triticum durum are largi utilizări în
fabricarea pastelor făinoase şi alte produse de patiserie.
Grâul este utilizat şi în industria alcoolului, amidonului, glucozei, dextrinei
În hrana animalelor se utilizează tărâţa care este un nutreţ concentrat foarte valoros,
bogat în proteine, grăsimi ,vitamine şi substanţe minerale.
Produsele secundare (paie, pleve), au valoare furajeră scăzută, sunt folosite la:
aşternut, combustibil, ambalaj, împletituri, celuloză, hârtie.
2.2.2.Compoziţie chimică
17
Glucidele. În compoziţia bobului de grâu procentul cel mai mare este deţinut de
substanţele extrative neazotate-62-75% din masa proaspătă a bobului, formate în
proporţie de peste 90% amidon, restul fiind dextrine şi alte glucide mai simple.Cele
mai multe glucide sunt acumulate în endosperm.
Protidele.Substanţele proteice, reprezintă, în mod obişnuit,10-16% din masa bobului
(cu limitele între 8-24%), fiind situate în cea mai mare parte în părţile periferice ale
bobului, în embrion şi scutelum.
Valoarea nutritivă bobului de grâu este dată de cantitatea şi calitatea proteinelor
Acumularea proteinelor este determinată de o serie de factori cum ar fi: specia de
grâu, soiul, condiţiile climatice, fertilitatea naturală a solului şi dozele de
îngraşaminte folosite în special cele cu azot.Dintre aceşti factori, condiţiile climatice
au un rol deosebit de important.În zonele uscate şi calde, acumularea proteinelor este
mai favorizată, perioada de formare şi umplere a bobului este mai scurtă , coacerea
este grăbită şi, ca urmare, procentual, proteinele reprezintă mai mult din compoziţia
bobului. În zonele umede şi răcoroase este favorizată acumularea hidraţilor de
carbon, cu acumulari mai mari de amidon în detrimentul conţinutului în proteine.
Proteinele din bobul de grâu sunt constituite în principal, din prolamine (4,5 g/100g
boabe, predominând gliadina) şi gluteline (4.0 g/100g, predominând glutelina) şi mai
puţin din albumine (0.4g/100g, în principal leucosina) şi globuline (0.6g/100g, mai
ales edestina). Gliadina şi glutelina compun glutenul cel care imprimă calităţile
panificabile ale grâului. Glutenul bun este când 25% glutenină se află dispersate în
75% gliadină sub formă de particole foarte fine; cel foarte bun este atunci când
raportul este de 66:34-calitatea glutenului creşte proporţional cu creşterea gluteninei
şi a gradului de dispersie în masa gliadinei.
Boabele de grâu “durum,destinate fabricării pastelor făinoase, conţin o cantitate mai
mare de proteine şi gluten, dar glutenul are o calitate inferioară pentru panificaţie ,în
schimb este foarte portivit pentru fabricarea pastelor făinoase, având stabilitate mare
la fiert datorită filamentelor de protenă foarte rezistente, capacitate mare de
conservare, capacitate mare de absorţie a apei.
Lipidele. Reprezintă 1.8-2.6 % din compoziţia bobului şi sunt acumulate, in special,
în embrion şi în stratul cu aleuronă.
Celuloza, reprezintă 2.0-3.5 % fiind prezentă în învelişul exterior al bobului
(pericarp).
Substanţele minerale. Reprezentate printr-un număr mare de elemente chimice (K,

Ca,Mb, Mn, etc.), au o pondere de 1.5-2.3 %, aflându-se spre păţtile periferice ale
bobului.
Vitamine.Predomină vitaminele din complexul B (B1, B2, B3, B5, B6, B12.)
Valoarea biologică a proteinelor este dată de pâinea care trebuie să aibă să aibă coaja
rumenă,fără crăpături;miez afânat şi elastic (cu pori fini şi uniformi),să fie gustoasă,
aromată.
Factorii care influenţează calităţile panificabile ale grâului:cantitatea de proteine,
cantitatea şi calitatea glutenului umed şi uscat, capacitatea de hidratare, puterea de
fermentare a făinii, nivelul de gelatizare a amidonului.
Calitatea glutenului se poate aprecia prin: metoda indicelui de unflare (indicele
Berliner), rezistenţa aluatului-glutenului-la presiunea gazelor (indicelePelshenke),
farinograma aluatului (farinofraful Brabener), însuşirea proteinelor de a se umfla
(sedimentatia Zeleny), compoziţia chimică a cenuşii grâului (Bekuette).
Pe baza însuşirilor de panificaţie (cantitatea şi calitatea glutenului) în schimbul
internaţional avem trei grupe de calitate:
18
Clasa A (grâne tari amelioratoare medicinale, superioare produse în zona de stepă şi
silvostepă din climatul temperat;
Clasa B (grâne semitari) cu însuşiri intermediare ale glutenului, produse în zona cea
mai umedă;
Clasa C (grâne moi, cu gluten slab panificabil, lipsit de elastcitate şi de putere de
reţinere a gazelor. Pentru panificare, se amestecă cu cele din clasa A sau chiar din B.
Singure se utilizează numai în patiserie la biscuiţi. Se obţin în climat umed, maritim
subtropical
La noi în ţară se obţin grâne din clasa A în zona de stepă şi din clasa B în sona de
silvostepă.
2.2.3. Răspândire
Grâul este o plantă cu mare plasticitate ecologică ceea ce îi permite să fie cultivată pe
toate continentele, între 66° latitudine nordică şi 45° latitudine sudică, de la nivelul
marii şi până la 3000-3500 m altitudine.până în deceniul trecut suprafaţa cultivată cu
grâu depăşea 230150000 ha, cu o producţie totală de cca.600 milioane tone, dar în
ultimi ani se simte o uşoară scădere. (Repartizarea pe continente)
Factorii care influenţează răspândirea grâului :
Temperatura Cel mai propice climat este cel temperat din nord şi sud.Unele soiuri
pot fi cultivate chiar şi dincolo de cercul polar înAlaska, Canada, Norvegia, Suedia,
Finlanda, URSS, sau cel mai la sud în Argentina.
Umiditatea (după Peterson 1965), în zone subaride (254-508 mm precipitaţii anuale)
în nord şi subumede (508-762 mm). Limita superioară să nu depăşescă 650-700 mm
deorece depreciază calitatea şi fvorizează atacul bolilor şi dăunătorilor.
Fotoperioada, intensitatea şi spectrul luminii influenţeaza repartiţia grâului pe glob.
Solul cele mai favorabile sunt cernoziomurile cu conţinut ridicat de humus.
Factorii economici influenţează raspândirea mai ales în ţările în curs de dezvoltare
unde sporirea populatiei a dus la mărirea suprafeţelor cultivate cu cereale şi în special
cele cu grâu.
În România rezultatele cele mai bune se obţin în zona din sudul ţării în Câmpia
Română, Câmpia de vest, Câmpia Moldovei, Dobrogea.
Suprafaţa cultivată cu grâu este de 2400000 ha cu o producţie medie anuală de
1824kg/ha.
2.2.4.Sistematică, soiuri .
Grâul aparţine genului Triticum,clasa Monocotyledonopsita,ordinul Graminae.
Speciile de grâu au fost grupate în trei secţii :
grâne diploide (2n = 14 cromozomi);
grâne tetraploide (2n = 28 cromozomi);
grâne hexaploide (2n = 42 cromozomi);
Forma tetraploidă: Triticum durum,Triticum turgidum (grâu englezesc);
Triticum polonicum (grâul polonez);Triticum persicum (grâul
persan).
Forma hexaploidă:Triticum aestivum cu subspeciile: vulgare (grâul comun);
compactum (grâul pitic); sphaerococcum (grâul pitic indian).
Triticum aestivum ssp. vulgare (grâul “comun” sau grâu pentru pâine) se cultivă pe
cca. 90% din suprafaţa mondială cultivată cu grâu.
În prezent se apreciază că există în cultură peste 10000 varietăţi şi soiuri. Pe plan
mondial, cea mai mare parte din suprafaţa semanată cu grâu (circa 70% este ocupată
cu grâu de toamnă, iar restul cu grâu de primăvară).
Grâul “durum”cuprinde mai multe varietăţi, diferenţiate după culoarea spicelor şi a
aristelor, pubescenţa glumelor, culoarea boabelor. Soiurile mai mult cultivate aparţin
19
varietăţilor: melanopus (spic alb, ariste negre, glume pubescente, bob alb); apulicum
(spic roşu, ariste negre, glume pubescente, bob alb), coerulescens (spic negru, ariste
negre, glume pubescente, bob alb); şi hordeiforme ( spic roşu, ariste albe, glume
glabre, bob alb).
În urma studiilor întreprinse de N.Vavilov (după G. Bâlteanu 1991) există patru
centre de origine a grâului şi anume:centrul asiatic central,centrul din Orientul
Apropiat, centrul abisiniac şi centrul mediteranian
Soiuri cultivate. Soiurile existente astăzi în cultură se caracterizează prin potenţial
mare de producţie (între 4 şi 9 t), rezistenţă la cădere, la ger, la iernare, la secetă şi
boli, valoare nutitivă şi tehnologică ridicată a boabelor, stabilitatea recoltei (Tabelul
1).
Tabelul 1
Soiurile de grâu cultivate în România (1999)
Denumire Tipul soiului Tara de Menţinătorul Anul Anul
soiului origine soiului înregistrării reînscrierii
(radierii)
Albota T R 19 1986 1996
Alex T R 2 1994
Aniversar T R 3 1986 1996
Apullum T R 5 1992
Arieşan T R 5 1985 1995
Delia T R 2 1993
Dropia T R 1 1993
Eliana T R 7 1998
Flamura 85 T R 1 1989 1999
Fundulea 4 T R 1 1987 1997
Fundulea 29 T R 1 1979 1999
Gabriela T R 7 1992
Gasparom T R 3 1998
G.K. Gobe T H 43(II) 1998
G.T.Othalo T H 43(II) 1998
m
Kraljevica T YU 42(II) 1998
Lovrin 34 T R 2 1981 1999
Lovrin 41 T R 2 1987 1997
Magistral T R 3 1998
Moldova 83 T R 7 1983 1999
Rapid T R 1 1992
Romulus T R 2 1998
Rubin P R 5 1998
Speranţa P R 5 1987 1997
Suceava 84 T R 3 1984 1999
Şimnic 30 T R 15 1987 1997
Transilvania T R 5 1981 1999
Trivale T R 19 1991
Turda 81 T R 1984 (radiat1999)
Turda 95 T R 5 1995
20
2.2.5. Particularităţi biologice
Perioada de vegetaţie a grâului de toamnă durează, în condiţiile din ţara noastră circa
nouă luni (270-290 de zile). În acest interval,de la germinare şi până la
maturitate,plantele de grâu trec prin anumite faze fenologice:germinare (răsărire),
înrădăcinare, înfrăţire, formarea (alungirea paiului), înspicare-înflorire-fecundare
formarea şi coacerea (maturarea) boabelor, împărţite în două etape şi anume: etapa
vagatativă şi etapa generativă.
Germinarea. Pentru ca sămânţa să germineze trebuie îndeplinite două condiţii: pe de
o parte sămânţa, să fie capabilă de a germina, deci să posede o facultate germinativă
ridicată, să fie matură, ieşită din repausul seminal şi cât mai nouă, de preferat din
recolta anului precedent; pe de altă parte, n sol să fie întrunite condiţii optime de
umiditate, căldură şi oxigen.
Puse în condiţii de germinat boabele de grâu absorb apa. După absorţia apei,
enzimele aflate îndeosebi spre periferia bobului şi in preajma embrionului trec în
soluţie şi devin active. Enzimele transformă substanţele de rezervă din endosperm, cu
moleculă complexă, în substanţe cu moleculă mai simplă, uşor de transportat şi de
asimilat de către embrion, şi anume: proteinele trecîn aminoacizi; amidonul trece în
dextrin-maltoză-glucoză;grăsimile trec în acizi graşi şi glicerină. Rezultă un suc
lăptos, bogat în substanţe organice cu moleculă mică, uşor asimilabile, cu care
embrionul se hrăneşte. Transferul acestor substanţe spre embrion se face prin
intermediul scutellumului.
În condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, perioada germinare-răsărire
durează, de regulă, 8-10 zile; în mod frecvent sunt necesare pentru răsărire 15-20 de
zile, îndeosebi din cauza insuficienţei umidităţii.
Înrădăcinarea şi formarea primelor frunze. Imediat după rasărire planta formează
prima frunză şi începe asimilaţia clorofiliană pe baza energiei pe care şi-o asigură
prin activitate proprie, transformând energia luminoasă în enerie chimică.
Rădăcinile embionare sunt foarte active şi absorb apa şi substantele nutritive din sol.
Aceste rădăcini vor rămâne active până la sfârşitul perioadei de vegetaţie, dar
importanţa lor se reduce treptat, o dată cu dezvoltarea rădăcinilor adventive.
În faza de trei frunze la cca.2 cm de la suprafaţa solului apare o unflătură care va fi
viitorul nod de înfrăţire.
Înfrăţirea.După rasărire, şi anume, după formarea celei de-a treia frunze, creşterea
plantei de grâu stagnează, planta pregătindu-se pentru o nouă fază de vegetaţie.
Procesul se numeşte preânfrâţire .Înfrăţirea începe la 12-15 zile după răsărire.
Tulpina principală provine din conul (mugurele) vegetativ; la baza frunzişoarelor în
con se găsesc, de regulă doi muguri care vor dezvolta fraţi de ordinul întâi. Primul
frate se formează la baza primei frunze, al doilea la baza frunzei a doua şi aşa mai
departe; fraţii secundari dau spice mici, slab productive sau nu formează deloc spice.
Adâncimea de formare a nodului de înfrăţire este superficială, aceasta depinzând,
într-o oarecare măsură, de condiţiile de mediu de la începutul vegetaţiei. Grâul se
caracterizează printr-o bună capacitate de înfrăţire. În lanul încheiat este de dorit ca,
la intrarea în iarnă, plantele de grâu să aibă 2-3 fraţi şi 3-5 frunze. Se apreciază ca o
cultură bine încheiată si cu perspective de a da randamente mari trebuie să formeze
un covor vegetal cuprinzând 900-1200 de fraţi/m²,din care să rezulte, în final, 450-
600 traţi fertili.
Călirea. În paralel cu înrădăcinarea şi înfrăţirea, plantele de grâu trec printr-un
proces lent de adaptare la temperaturi scazute denumit proces de călire. Procesul
poate să dureze peste 45 de zile şi constă în concentrarea treptată a sucului celular
21
prin acumularea de glucide în toate organele plantei dar îndeosebi la nivelul nodului
de înfrăţire. Periada de calire este împorţită în două faze;
- prima fază durează 15-20 de zile şi are loc în periada cu temperaturi
ridicate ziua (10-15°C), când fotosinteza este activă şi temperaturi scăzute noaptea
(0-6°C), când consumul de glucide, prin respiraţie este scăzută; totodată din cauza
temperaturilor scăzute, creşterea organelor plantei este mult încetinită.
- a doua fază a procesului de călire durează 15-25 de zile şi se produce când
temperaturile au scăzut în jur de 0°C (chiar până la –10°C), se continuă concentrarea
sucului celular prin deshidratarea organelor plantei, ca urmare a procesului de
transpiraţie.
În urma unui proces de călire desfăşurat normal, plantele de grâu pot rezista până la
–15 -18°C la nivelul nodului de înfrăţire.
Repausul.Trecerea spre starea de repaus de iarnă a culturilor de grâu are loc în ani
normali, în jur de 5-10 decembrie, în Transilvania şi jumătatea de nord a Moldovei,
între 10-20 decembrie în sudul şi vestul ţării şi chiar după 20 decembrie în sud-estul
Dobrogei.
Perioada de regenerare a plantelor de grâu de toamnă în primăvară începe o data cu
dezgheţul solului. Pentru condiţiile din România, data cea mai timpurie a fost 10
februarie, iar cea mai târzie 27 martie. Plantele îsi reiau treptat procesele vitale,
începe absorţia apei şi a elementelor nutritive din sol.
Perioada creşterii intense durează circa 90 de zile, perioadă când se acumulează 90-
95% din biomasa totală a plantei.
Formarea şi alungirea paiului, prima fază din etapa generativă, trecerea de la cea
vegetativă fiind făcută numai după trecerea prin procesul de vernalizare. Acestă fază
se consideră începută când paiul are înălţimea de 5 cm. Nodurile dispuse foarte
apropiat în faza de înfrăţire, încep să se îndepărteze prin formarea internodurilor.
Acestea cresc pe baza ţesuturilor meristematice aflate la baza fiecărui
internod.Creşterea unui internod începe când s-a încetinit creşterea internodului
anterior. Paiul de grâu este format din 5-6 internoduri,a căror lungime creşte de la cel
bazal spre cel superior,care poartă inflorescenţa. Internodurile bazale (1-2) au
diametrul cel mai mare şi peretele cel mai gros, imprimd rezistenţă la cădere.
În această perioadă, sistemul radicular al grâului se dezvoltă puternic până la
înflorire, pe seama rădăcinilor adventive şi se formează majoritatea frunzelor.
O dată cu alungirea paiului, conul de creştere se dezvoltă, se diferenţiază spiculeţele,
florile, organele mascule şi femele.
Înfloritul.Încheierea fazei de alungire a paiului este marcată de apariţia spicului din
teaca ultimei frunze. După câteva zile se produce înfloritul La grâu, deschiderea
florilor are loc de la mijlocul spicului spre extremităţi, decalajul in cadrul aceluiaşi
spic ajungând până la 3-6 zile. Totodată la grâu, eliberarea polenului din antere are
loc înainte de deschiderea florilor, astfel, încât polenizarea este obligatoriu autogamă.
Formarea bobului începe, imediat după fecundare.Durata acestei faze influienţează
calitatea ,respectiv cantitatea de asimilate acumulate în bob şi mărimea boabelor.
2.2.6. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii bobului
Cerinţele grâului faţă de căldură. Grâul este o plantă cu cerinţe moderate faţă de
temperatură, plantele bine înfăţite şi călite rezistă până la –15˚C, chiar până la –20˚C
la nivelul nodului de înfraţire, iar primăvara, la reluarea vegetaţiei acestea cresc, până
la 20˚C, în faza de fecundare, formare şi umplere a bobului.
22
Cerinţele grâului faţă de umiditate. Faţă de apa din sol, cerinţele sunt moderate,
dar echilibrate pe întreaga perioadă de vegetaţie. Se consideră că în zonele de cultură
ale grâului trebuie sa cadă cel puţin 225 mm precipitaţii.
Perioadele critice pentru grâu sunt în faza de înspicare, fecundare şi formarea
boabelor, când seceta este asociată cu temperaturi ridicate care conduc la grăbirea
vegetaţiei, plantele rămânând scunde şi slab productive, apărând fenomenul de ofilire
şi şiştăvire a boabelor şi implicit obţinerea de boabe de calitate inferioară.
Cerinţele grâului faţă de sol Producţia şi calitatea grâului depinde calitatea solului
şi de gradul de permeabilitate a acestuia.Grâul preferă soluri mijlocii,lutoase şi luto-
argiloase,cu capacitate mare de reţinere a apei,permeabile,cu reacţie neutră sau slab
acidă (pH = 6-7.5).Cele mai favorabile pentru grâu sunt solurile
bălane,cernoziomurile cambice,cernoziomurile argilo-iluviale,solurile brun-roşcate.
2.2.7. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii grâului.

Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează foarte bine la aplicarea
îngrăşămintelor organice şi minerale.
Azotul este principalul element nutitiv care trebuie administrat pe solurile din
România.El favorizează dezvoltarea vegetativă a plantelor, procesul de fotosinteză,
formarea componentelor de producţie, conţinutul boabelor în substanţe proteice.
Mărimea dozelor de azot este cuprinsă ,în mod obişnuit, pentru condiţiile din
România, între 50 şi 160 kg/ha.
Fosforul, alături de azot este obligatoriu pe toate tipurile de sol din ţara noastră.Grâul
se consideră a fi cea mai sensibilă cereală la lipsa sau insuficienţa fosforului.Fosforul
echilibrează efectul azotului, îmbunătăţeşte calitatea recoltei, grăbeşte maturarea.
Mărimea dozei de fosfor este cuprinsă între 60 şi 120 kg/ha, fiind incorporat în mod
obişnuit sub arătură.
Potasiul, favorizează sinteza hidraţilor de carbon, sporeşte rezistenţa la ger, cădere şi
boli.
Îngăşămintele organice, gunoiul de grajd şi mustul de gunoi, sunt bine valorificate de
cultura grâului, sau mai frecvent la planta premergătoare.Dozele administrate pe
terenurile destinate culturilor de grâu sunt de 15-20t/ha, încorporate sub arătură .
Pe solurile acide sunt recomandate amendamentele calcaroase, de regulă cele cu
carbonat de calciu în doză de 4 t/ha..
.În România, pe circa 20% din suprafaţa arabilă a ţării se întrunesc condiţii foarte
favorabile pentru grâu, iar pe circa 70% condiţii favorabile.
Zona foarte favorabilă, se situează în Câmpia de vest (Crişurilor şi Banatului),
Câmpia Dunării (sudul Olteniei,terasele Dunării din stânga Oltului,jumătatea de sud
a Câmpiei Teleormanului şi o suprafata între Bucureşti-Giurgiu-Călăraşi-Armaşeşti,
vestul Barăganului).
Zona favorabilă, se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile. În Transilvania
condiţiile climatice sunt favorabile. Zona se extinde în bazinele Târnavelor,
Mureşului, Oltului, în depresiunile Bârsei, Făgăraş,Ciuc.
Recoltarea grâului se face la maturitatea deplină când boabele au umiditatea de 14-
15%, umiditatea optimă pentru păstrarea grâului.
Producţiile obţinute sunt cuprinse între 2500 şi 6000 kg/ha,
2.3. SECARA
2.3.1.Importantă
23
Secara a fost luată în cultură ulterior grâului, orzului şi altor culturi de câmp. Ea a
fost luată în cultură în zonele cu condiţii pedoclimatice mai vitrege.
În prezent, secara se cultivă în primul rând pentru hrana omului, fiind a doua cereală
panificabilă după grâu. Este o plantă alimentară valoroasă, reuşeşte în cultură în
condiţii vitrege grâului, valorificând solurile acide sau cele nisipoase şi reuşind în
zonele cu climă rece şi umedă sau în zone secetoase.
Din fructul de secară se obţine făina folosită la prepararea pâinii, pentru o bună parte
din populaţia globului. Pâinea de secară este mai neagră decât cea de grâu, însă este
hrănitoare şi dietetică, are gust acrişor, pori foarte fini, iar coaja este mai închisă la
culoare decât cea de grâu. Se poate utiliza la fabricarea pâinii şi în amestec cu făina
de grâu. În amestec cu mierea de albină se prepară turta dulce apreciată pentru gustul
şi acţiunea ei laxativă.
Boabele servesc şi ca materie primă în industria amidonului, glucozei, alcoolului.
În culturi de secară, prin infecţie artificială, se obţin scleroţi de cornul secarei
(Claviceps purpurea), care au utilizari în industria farmaceutică pentru obţinerea
unor alcaloizi (ergotina, ergotamina, ergotoxina, ergobazina), folosiţi la prepararea
unor medicamente folosite împotriva hemoragiilor, a unor afecţiuni circulatorii, a
migrenelor, tensiunii arteriale, etc. Boabele de secară obţinute din aceste culturi se
folosesc în industria alcoolului.
Boabele de secară conţin, în medie, 82% hidraţi de carbon, 13.5% proteine, 1.9%
grăsimi,1.8% substanţe minerale şi vitamine (B1,B2,PP). În condiţii asemănătoare de
vegetaţie secara are un conţinut mai mic de protene decât grâul şi cu o digestibilitate
mai scăzută. Aluatul de secară deşi conţine glutenină şi gliadină, nu formează un
gluten în cantitate şi de calitatea celui de grâu. Ea este totuşi cea de-a doua cereală
panificabilă (după grâu) pe glob, superioară orzului şi ovăzului.
2.3.3. Răspândire
Suprafaţa cultivată cu secară pe glob a fost în 1995 de 14 milioane ha, iar producţia
medie de 1900 kg.
La noi în ţară în ultimii ani secara s-a cultivat pe 30-35000 ha, cu o producţie medie
de 2000 kg la ha.
2.3.4.Sistematică.Origine.Soiuri
Genul secale din care face parte secara, cuprinde mai multe specii, secara cultivată
aparţine speciei, Secale cereale L.var.vulgare, care are spic alb, cu rahis flexibil, iar
paleele acoperă numai două-treimi din lungimea bobului.
Origine.Secara este originală din Asia de sud-vest, Asia mică şi Caucazul, ulterior
extinzâdu-se şi în estul Europei.
Soiuri de secară sunt prezentate în tabelul 2.3.4.
Tabel 2.3.1.
Soiurile de secară cultivate în România
(Lista oficială a soiurilor şi hibrizilor de plantede cultură din România pentru anul
2004)
Nr. Soiul Tipul Tara de Anul Anul Menţinăto-
crt. soiului origine înregistrării reînscrierii rul soiului
(radierii)
24
1 Ergo* de toamnă România 1988 - SCA Suceava
2 Gloria “ “ 1983 1994 SCA Simnic
3 Orizont “ “ 1988 - SCATurda
4 Aurie de Dancov “ Polonia 1973 Radiat -
(Dankowaskie (1994)
Zlote)
* Numai pentru producerea scleroţilor de Claviceps purpurea.
2.3.5. Particularităţi biologice.
Rădăcinile embrionare sunt în număr de 4,rădăcinile coronare apar de la nodurile

tulpinii..Secara formează un sistem radicular bine dezvoltat şi cu o mare capacitate
de solubilizare.Înfrăţirea începe la circa 8-10 zile de la răsărire.
Tulpina are 5-6 internoduri,iar înălţimea la formele cultivate ,este cuprinsă intre 120-
180 cm.
Frunzele au în faza tânără culoarea roşiatic-violoaceu,limbul frunzei este mai mare
decât la grâu.
Inflorescenţa la secară este un spic cu 10-35 spiculeţe (câte unul pe un călcâi al
rahisului), de regulă fiecare spiculeţare 2-3 flori din care 2 flori fertile.
Polenizarea este alogamă anemofilă.
Fructul de secară este golaş cu grad diferit de acoperire în pleve,de culoare verzuie
până la gălbui.
2.3.6. Particularităţi ecologice
Clima. Secara germinează la temperatura minimă de 1-2 °C,cea optimă de circa

25°C,iar maxima de 30°C.Înfrăţirea se realizează la temperaturi cuprinse între 6-
12°C.Secara este o plantă rezistentă la iernare,depăşind în această privinţă grâul şi
orzul de toamnă.
Fată de umiditate cerinţele secarei sunt moderate,fiind o plantă care valorifică
condiţii extreme de climat secetos sau umed mai bine decât alte cereale.
Perioada de vegetaţie a secarei la noi în ţară este de 280-290 de zile.
Secara valorifică bine terenurile sărace,fiind puţin pretenţioasă faţă de sol,datorită
sistemului radicular profund şi a capacităţii mare de absorţie.Reuşeşte bine pe
solurile unde grâul nu dă rezultate,cum sunt cele acide,nisipoase,uşor pietroase şi
cele moderat alcaline.
Faţă de elementele nutritive,secara reacţionează pozitiv având în vedere că ea se
cultivă pe soluri mai sărace ( nisipuri,podzoluri ). Superfosfatul şi sarea potasică se
aplică toamna la arătură,iar azotul,fie toată doza primăvara pe solul îngheţat,fie 1/3-
1/2 toamna la arătură,iar diferenţa primăvara la pornirea în vegetaţie.
2.3.7. Zonele ecologice
Secara se cultivă în Europa până la paralela 65 (Filanda) iar ca altitudine până la

2000 m²(Alpi).
În ţara noastră pe solurile nisipoase din sudul Olteniei,vestul Transilvaniei şi nord-
estul Bărăganului; în zonele submontane din Moldova,Transilvania,Muntenia şi
Oltenia.
Recoltarea se execută cu combina,când umiditatea boabelor este de 14%,producţiile
obţinute între 3000 şi 5000 boabe la ha
25
2.4.ORZUL
2.4.1. Importanţă
Orzul este una din cele mai vechi plante luate în cultură ( N., Zanfirescu şi
colab.1956), la chinezi fiind trecută între cele cinci plante sfinte.
Este planta care are multiple întrebuinţări în industria alimentară,în alimentaţia
omului mai ales în zonele unde orzul deţine o pondere mai mare ( dincolo de Cercul
Polar, cele de la mare altitudine,sau din nordul Africii ).
La obţinerea malţului,pentru fermentarea unor băuturi, orzul este folosit din
vechime,având o largă utilizare şi în zilele noastre.Prin germinaţia boabelor de orz,în
germeni apar enzimele alfa şi beta-amilaza ( mai mult decât la grâu şi secară ) care
participă în procesul de hidrolizare a amidonului în glucide simple, fermentescibile.
Este folosit preponderent la fabricarea berii şi din considerentul că paleele ce acoperă
boabele le apără de vătămări în manipulări,iar pe de alta parte ,acestea au rol de filtru
în timpul separării de substanţele solubile.Orzoaica (orzul cu două rânduri )datorită
uniformităţii boabelor, au conţinut mai scăzut în protene şi mai bogat în amidon,este
materia primă cea mai bună la fabricarea berii.
Boabele de orz se folosesc ca materie primă în industria alcoolului, dextrinei,
glucozei.
Orzul este folosit în alimentaţia omului sub formă de arpăcaş ( suragat de orz )
crupele obţinute din orz ( prin perlare ) se folosesc la prepararea supelor şi sosurilor,
iar măcinate ( făină sau floricele )se folosesc în hrana sugarilor şi la prepararea unor
specialităţi. Prin prelucrarea unor malţuri speciale de orz se obţin : înlocuitori de
cafea,diverse preparate din lapte cu malţ, făină din malţ pentru îmbunătăţirea celei de
grâu şi în prepararea unor alimente, siropuri de malţ pentru obţinerea fulgilor de
cereale, a dulciurilor, a prafurilor de copt şi a unor medicamente.
Calitatea orzului este dată de compoziţia sa chimică,care are următoarele
componente :
apă 13.92;
proteină brută 10.53;
grăsime brută 2.8;
substanţe extractive neazotate 66.18 din care : amidon 55.16;
celuloză 4,85;
cenuşă 2,78;
Comparativ, conţinutul boabelor în substanţe proteice şi amidon la ozul cu şase
rânduri şi cel cu două rânduri este astfel
Proteină brută %SU Amidon%SU

Orz cu şase rânduri 13.29 56,33
Orz cu două rânduri 11.61 59,60
Calitatea orzului se apreciază în funcţie de utilizări.Astfel, orzul pentru bere trebuie
să aibă un conţinut scăzut în proteină ( 10-12%),dearece aceasta îngreunează
limpezirea berii, precum şi un conţinut cât mai mare de amidon, de care depinde
extractul berii. În acest sens calităţi mai bune întruneşte orzul cu două rânduri. Orzul
pentru bere, pe lângă conţinutul chimic amintit ( mai puţine proteine şi mai mult
amidon), este necesar să aibă boabe mari ( MMB 40-48 g),uniforme,cu încolţire
uniformă, şi energie germinativă mare, încât obţinerea malţului să se facă într-un
timp scurt pentru evitarea mucegăirii şi a putrezirii.
26
Orzul alimentar pentru arpacaş, surogat de cafeatrebuie să aibă boabe mari, golaşe,
cu conţinut proteic ridicat, şi procent cât mai redus de plevi. Calitatea panificabilă a
orzului este slabă, fiind lipsită de gluten.
2.4.2. Răspândire
Suprafaţa cultivată pe glob cu orz este de 76.2 milioane ha,iar productia medie de
22.2q/ha . Suprafeţe mari se cultivă în Canada,S.U.A.,Turcia, Spania, Germania,
Franţa.La noi în ţară suprafaţa cultivată cu orz a cunoscut o scădere drastică în
ultimii ani datorită importului masiv de malţ pentru bere şi nu în ultimul rând datorită
preţului la vânzare nestimulativ pentru micii producători.
2.4.3. Sistematică, soiuri
Specia de orz cultivată Hordeum sativum sau Hordeum vulgare , cuprinde

următoarele convarietăţi :
Convarietatea hexastichon Alef.,care cuprinde orzul cu câte trei spiculeţe fertile la un
călcâi al rahisului;
Convarietatea intermedium Kőrn., cu spiculeţe centrale fertile iar cele laterale total
sau parţial sterile;
Convarietatea distichon Alef ., are spiculeţe centrale fertile ( hermafrodite ), iar cele
laterale sterile ( incomplet alcătuite );
Convarietatea deficiens Voss, cu spiculeţele centrale fertile ( hermafrodite ) iar cele
laterale incomplete şi sterile,de obicei reduse la prezenţa glumelor.
Cele patru convarietăţi principale,au numeroase varietăţi deosebite după caracterele
plevelor,aristelor şi boabelor.În cultură sunt soiuri care se încadrează în varietăţile
aparţinând la două convarietăţi : hexastichum şi distichum. Boabele orzului cu două
rânduri se deosebesc de cele ale orzului cu şase rânduri şi prin faptul că perişorii
penei bazale sunt mai lungi
Soiurile cultivate la noi în ţară se încadrează în :
Convarietatea distichum :
varitatea nutans ( spic lax );
varietatea erectus ( spic dens );
Convarietatea hexastchum :
varietatea pallidum ( spic lax );
varitatea parallelum ( spic dens );
Toate varietăţile menţionate au bobul gălbui,îmbrăcat în palei de culoare gălbuie şi
au aristele aspre.
Originea
Vavilov ( 1928 ) stabileşte trei centre genice ale orzului şi anume :
Centrul est-asiatic ( din Tibet până în Japonia );
Centrul vest-asiatic ( Orientul Apropiat );
Centrul african ( etiopean ).
Soiurile de orz cu două şi sase rânduri sunt prezentate în tabelul 2.4.1.4.
Tabelul 2.4.1.4.
Soiurile de orz Hordeum vulgarecultivate în România
2004
Denumire soi Tipul soiului Numărul de Tara de origine Anul
rânduri întregistrării
Adi Toamnă 6 România 1993
27
Andra “ “ “ 1994
Aura Primăvară 2 “ 1992
Dana Toamnă 6 “ 1993
Ditta “ 2 Germania 1995
Farmec Primăvară 2 România 1995
Glenan “ 2 “ 1995
Kelibia Toamnă 2 Franţa 1995
Laura “ 2 România 1992
Mădălin “ 6 “ 1994
Miraj “ 6 “ 1974
Orizont “ 6 “ 1996
Precoce “ 6 “ 1986
Prima Primăvară 2 “ 1988
Productiv Toamnă 6 “ 1981
Sonora “ 6 Franţa 1996
Tremois Primăvară 2 “ 1995
Turdeana “ 2 România 1988
Victoria Toamnă 2 “ 1977
Temperatura minimă de germinaţie este de 3-4ºC, optima 20ºC, maxima 28-30ºC, iar
cantitatea de apă de circa 48% din masa boabelor.Orzul are germinaţie
bipolară.Rădăcinile embrionare în număr de 5-8, rădăcinile coronare mai superficiale
decât la grâu şi secară cu putere mai slabă de solubilizare şi absorţie a substanţelor
nutritive din sol. La înfrăţire fiecare frate formează rădăcini proprii ca şi la grâu,
secară şi ovăz.
Tulpina are 5-7 internodii, mai scurte cele bazale, influienţând rezistenţa la cădere,
cu înăltimea de 50-100 cm.
Frunzele dispuse altern, câte una la fiecare nod, având limbul de 22-35 cm lungime,
ligula este redusă iar urechiuşele foarte bine dezvoltate.
Inflorescenţa este un spic, având la fiecare călcâi al rahisului trei spiculeţe uniflore;
la orzul cu şase rânduri toate cele trei spiculeţe sunt fertile ; la cele cu două rânduri
doar spiculeţul central este fertil.
Fructul este o cariopsă îmbrăcată în palee,rar golaşă, MMB 25-30 g ( mai mare la
orzoaică decât la orz ) iar procentul de pleve este de 7-15%.
Perioada de vegetaţie activă a orzului de toamnă este de 100-120 de zile iar orzul de
primăvară 90-120 de zile.
Cerinţele climatice ale orzului sunt în general mai reduse decât ale grâului ,fiind mai
rezistent la temperaturi decât grâul.
Orzul pentru bere ,pentru a realiza calitatea cerută în fabricarea berii, se cultivă în
zone mai răcoroase şi umede, unde conţinutul proteic în boabe este scăzut, prin
prelungirea perioadei depunerii amidonului.Suma de grade pentru acest orz este de
1300-1800ºC.
Orzul de toamnă este mai sensibil la iernare decât grâul sau secara de toamnă,
rezistând până la –15ºC la nivelul nodului de înfrăţire.
28
Faţă de umiditate orzul, în general , are cerinţe reduse. Perioadele cretice fată de apă
sunt din fazele formării paiului până la înspicare.
Având perioada de vegetaţie mai scurtă, orzul evită seceta, maturizându-se înainte de
secetele de vară.
Faţă de sol orzul este mai pretenţios decât grâul, având sistemul radicular cu o
capacitate mai redusă de absorţie şi perioada de vegetaţie mai scurtă. Portivite pentru
orz sunt solurile de tipul cernoziomurilor ,brun roşcate de pădure şi cele aluviale
solificate.
Cerinţele fată de substanţele nutritive din sol sunt apropiate de cele ale gâului, astfel
pentru 1000 kg boabe, orzul consumă în medie, între 24 şi 29 kg N,11-13 kg P2O5 şi
21-28 Kg K2O.
Recoltarea orzului începe la coacerea deplină când umiditatea boabelor este sub 16-
17%. Orzul pentru malţ nu se recoltează la umuditate mai mare de 15% deoarece
numai astfel se asigură o mare capacitate germinativă a boabelor. Capacitatea de
producţie a actualelor soiuri de orz de toamnă cultivate în ţara noastră este ridicată,
permiţând obţinerea unor producţii medii 5000-7000 kg/ha.
2.5. OVAZUL
2.5.1. Importanţă
În alimentaţia omului ovăzul are întrebuinţări restrânse, sub formă de fulgi de

ovăz,făină şi grişuri . Valoarea alimentară ridicată a produselor din boabe de ovăz le
recomandă în alimentaţia copiilor sau a oamenilor bolnavi. În unele zone nordice
făina de ovăzse mai foloseşte în amestec cu grâu sau secară la prepararea pâinii.
Pâinea din făina de ovăz este, însă, de calitate slabă şi se întăreşte repede.Boabele se
folosesc, pe scară mai restrânsa, şi ca materie primă industrială.
Boabele au conţinut proteic variabil în funcţie de soi şi condiţii de cultură. Proteinele

sunt formate din albumină 1%, globuline 80%, prolamine ( avenina ) 10-15% şi
gluteline 5%. Ele au un grad ridicat de digestibilitate (80 % ). Conţinutul în grăsimi,
este mai ridicat decât la celelalte cereale din climatul temperat, mai ales în embrion.
Extractivele neazotate sunt formate din amidon (peste 90% ), apoi zahăr şi dextrină.
2.5.3.Sistematică,soiuri.
Ovăzul face parte din genul Avena,Ness, iar dintre speciile cultivate cea mai
importantă şi mai răspândită este Avena sativa
Avena sativa se consideră că are ca specie de origine Avena fatua.
Soiurile de ovăz existente în cultură la noi în ţară sunt prezentate în tabelul 3
Tabelul 3
Soiurile de ovăz cultivate în România
Nr. Soiul Tipul Ţara de Anul Anul Deţinatorul
crt. soiului origine înregistrării reânscrierii soiului
1 Florina De toamnă România 1987 Radiat S.C.A.
(1994) Livada
2 Mureş De “ 1991 - S.C.A.
primăvara Turda
29
3 Solidor De Germania 1976 Radiat -
primăvară (1994)
4 Someşan De România 1988 - S.C.A.
primăvară Turda
Ovăzul prezintă un sistem radicular bine dezvoltat ( depăşind grâul, secara şi orzul ),
profund şi cu putere mare de solubilizare a elementelor nutritive
Tulpina este formată din 5-8 internoduri, având lungimea de 80-150 cm, în funcţie de
soi si condiţiile de cultură.
Frunzele au limbul lanceolat, uşor ascuţit, urechişele lipsesc sau sunt foarte mici; în
schimb ligula este mare, triunghiulară, bifidată.
Inflorescenţa este un panicul, cu ramificaţiile dispuse pe 3-9 etaje. Spiculeţele sunt
dispuse în vârful ramificaţiilor şi a axului principal, fiind formate din 2-3 flori, din
care, de obicei, 2 sunt fertile.
Fructul este o cariopsă imbrăcată in palei, însa nu concrescute cu fructul ca la orz.
Procentul de pleve este în medie de 26-28%
Ovăzul este cultivat în ţara noastră ca plantă de primăvară
Ovăzul este planta regiunilor umede şi răcoroase., dar dă rezultate bune şi în condiţii
de secetă, este deci, planta care valorifică bine condiţiile extreme de cultură, datorită
marii sale particularităţi ecologice.
Temperatura minimă de germinaţie este de 2-3˚C. În prima parte a perioadei de
vegetaţie creşte şi se dezvoltă bine la 5-12˚C, iar pentru maturizare temperaturile pot
fi de 17-20˚C.
Cerinţele ovăzului faţă de apă sunt destul de ridicate, fazele critice fiind în
fenofazele de formare a paiului, înspicare şi înflorire.
Faţă de sol, ovăzul are cerinţe reduse, datorită înrădăcinării profunde şi puterii mari
de solubilizare a acestora
Ovăzul reacţionează bine la îngrăşămintele organice şi chimice pe toate tipurile de
sol.
Producţia la ovăz este foarte diferită în funcţie de condiţiile de cultură. Capacitatea
de producţie a ovăzului este destul de mare (6000 kg la hectar), însă producţiile
obţinute sunt mici datorită faptului că acestă plantă ocupă in cultură terenuri sărace,
slab fertilizate.
2.6. PORUMBUL
2.6.1.Importanţa
Porumbul ocupă al treilea loc , ca importanţă, între plantele cultivate pe glob.

Porumbul, alături de grâu şi orz, constituie baza alimentaţiei celei mai mari părţi a
globului, direct sau transformate în produse animaliere. Pe plan mondial se constată
că în ţările dezvoltate se reduce treptat consumul direct în alimentatie al porumbului,
în favoarea unei utilizări mai raţionale, cum ar fi transformarea în produse animaliere
sau prelucrarea industrială. Din productia mondială de porumb, o mică parte
30
(2.3%)este folosit pentru sămânţa , ceea ce dovedeşte rata ridicată de înmulţirea
acestei plante.
În alimentaţia omului se folosesc numai boabele, care pot fi consumate în faza de
coacere in lapte, ca porumb fiert sau copt, în special porumbul zaharat, putând fi
folosite în această fază şi sub formă de boabe conservate, babele mature se folosesc
firte, iar anumite forme de porumb sub formă de floricele.
Făina (mălaiul), din boabele de porumb este lipsită de gluten motiv pentru care nu se
poate folosi singură la prepararea pâinii ci numai în adaus cu făina de grâu sau secară
(preferabil porumbul cu bobul alb).Diferite sorturi de făină de porumb , în S.U.A şi
alte ţări, se folosesc la prepararea pâinii, biscuiţilor, budinci, prăjituri, etc.Din făina
de porumb fiartă în apă se obţine un aliment (mămăliga)apreciat şi folosit la noi în
ţară, mai ales de populaţia rurală în trecut. Din boabele măcinate se obţin si crupe
(păsat), şi fulgi de porumb.
Uleiul din germenii de porumb este un produs dietetic folosit pe scară din ce în ce
mai largă şi la noi în ţară ( nu produce colesterolul în organism).
Din boabele degerminate se obţine făina degresată, care se păstrează mai bine.
Porumbul este o materie primă valoroasă în industria spirtului şi amidonului,
glucozei şi în obţinerea altor produse : sirop, pectină, dextrină, clei, substanţe
plastice, acid lactic, acid acetic, acetonă, coloranţi, cauciuc sintetic, precum şi ca
mediul nutritiv pentru ciupercile din uzinele ce obţin produse antibiotice (GH.
Siseşti,1955, citat de L,S, Muntean 1995).
Din 100 kg de boabe de porumb se pot obţine unul din următoarele produse: 77 kg
făină, (fară tărâţe şi embrion, 63 kg amidon, 71 kg glucoză, 44 l alcool, iar din
embrion rezultă 1.8-2.7 l ulei, şi 3.6 kg turte ( V. Velican,1956, citat de L.S. Muntean
1995)
Din amidonul de porumb, prin prelucrări speciale, s-au realizat numeroase produse
noi : un material superabsorbant, care se poate utiliza în combaterea eroziunii solului
şi fixarea nisipurilor, materiale plastice biodegradabile nepoluante, dialdehida de
amidon foarte rezistent la umezeală folosit în industria hârtiei.
Cea mai largă utilizare a porumbului este ca furaj sub formă concentrată, masă verde
sau siloz. Porumbul este o excelentă materie primă în industria de carne, lapte, unt,
boabele acestuia având o mare valoare nutritivă. Un kg de boabe asigură 1.2-1.3
unităţi nutritive şi 70-80 kg proteină digestibilă. Valoarea alimentară ridicată a
boabelor face să fie folosite ca nutreţ concentrat (boabe, uruială ) la diferite specii de
animale, în special la creşterea porcilor şi păsarilor, precum şi în furajarea taurinelor,
ovinelor şi cabalinelor.
Rezidurile de la prelucrarea boabelor de porumb (tăriţe, borhoturile de la fabricarea
spirtului, turtele sau resturile de la extragerea uleiului) constituie furaje foarte
valoroase.
Tulpinile şi rahisul inflorescenţei femele se pot folosi în industria celulozei şi hârtiei,
sau ca material de foc; pănuşile , la împletituri (papuci, coşuleţe, poşete,etc.)sau ca
ambalaj, mătasea, se foloseşte în prepararea unor ceaiuri şi medicamente.
Ponderea porumbului în cultură este foarte mare, în economia a ţarii noastre el
reprezintă cca. 50% din producţia globală, şi ocupă cca. 45% din suprafaţa cu
cereale.
2.6.2. Compoziţia chimică

Compoziţia chimică a boabelor de porumb şi repartiţia componentelor chimice între
diferitele părţi ale bobului sunt prezentate în tabelul 2.6.1 (V. Velica, 1972, Al,
Salontai, 1983)
31
Tabel 2.6.1
Compoziţia chimucă a boabelor de porumb (%)
(după L,S, Muntean 1995)
Organul Apă Proteină Grăsimi Extractive Celuloză Cenuşă
plantei neazotate
Boabe 8.5-12.9 9.3-14.7 4.3-5.3 68.8-72.3 1.9-2.6 1.3-1.5
întregi
Tegumentul 9.8 6.6-7.4 1.6-2.1 69.2-74.1 10.2-16.4 1.3
seminal
Endosperm 12.1 7.5-12.2 0.9-1.5 78.5-85.0 0.39-0.6 0.6-0.7
Embrion 7.2 14.2-21.7 29.6-36.9 32.4-34.1 2.9-11.8 7.3-11.1
Cu privire la compoziţia boabelor în limitele date în tabelul 2.6.1.vechile soiuri
(conv. indurata ) erau mai bogate în proteină, dar mai sărace în amidon decât actualii
hibrizi (conv. dentiformis).
În boabe, proteinele sunt în cantitate mai mare în endosperm (75-80%) şi mai puţin
în embrion (17-24%), pe când grăsimile se află mai mult în embrion (69-85%) decât
în endosperm (15-29%). În tegument sunt 1-3% din protene şi 1-2% din grăsimi.
Proteinele boabelor intregi sunt formate din cca:45% prolamină (zeina), 35%
gluteline şi 20% globuline, iar proteinele din embrion din 70% globuline.În
compoziţia zeinei intră acidul glutamic, leucină, alanină şi prolamină însă conţin
foarte puţin triptofan, lizină şi glicocol, fapt ce produce tulburări în organism, în
cazul unei nutriţii unilaterale cu porumb ( la om pelagra).
Lizina este un aminoacid esenţial necesar creşterii organismelor tinere .Triptofanul
este precursorul vitaminei PP, în lipsa căruia apar tulburări neurofiziologice grave,
caracteristice pelagrei.
Extractivele neazotate din boabe sunt compuse în cea mai mare parte din amidon
(80%), depus în endosperm, cantităţi mai mici de zaharuri aflate în embrion,
dextrine, pentozani,etc.
Grăsimile din boabele de porumb sunt în procent mai mare ca la celelalte cereale. Ele
sunt dispuse în cea mai mare parte în embrion (2/3, fiind influienţate în primul rând
de biotip- mărimea embrionului- şi mai puţin de factorii externi.
Boabele de porumb mai conţin în cantităţi mai mici enzime, pigmenţi şi
vitamine.Carotinele sub influienţa carotinazei, se transformă în vitamina A
Cenuşa este de asemenea în cantităţi mai reduse decât la celelalte cereale şi este
dispusă în cea mai mare parte în embrion (peste 60%), fiind compusă din acid
fosforic (45%), apoi oxid de potasiu (28%), oxid de magneziu (16%)
2.6.3. Sistematică, hibrizi cultivaţi, răspândire
Porumbul ( Zea mays L)face parte din familia Gramineae, subfamilia Panicoides,
tribul Maydeae. Specia cultivată Zea mays L. a fost împărţită în mai multe
convarietăţi şi anume :
Zea mays indurata (porumbul cu bobul tare), are endospermul amidonos în partea
centrală, iar partea externă este cornoasă;
Zea mays dentiformis (porumbul dinte de cal), cu endospermul cornos numai în
părţile laterale a bobului, iar în partea superioară endospermul amidonos, care la
maturitate reducându-şi volumul, prin uscare, formează o adâncitură (mişună)
Zea mays everta (porumbul de floricele), cu boabe mărunte, alungite şi cu
endospermul cornos. La boabele puse la prăjit, apa din grăunciorii de amidon se
32
transformă în vapori, ce presează spre exterior şi sparg endoepermul, care îşi măreşte
volumul, luând aspectul unor floricele.
Zea mays ayilaceae-zaccharata, are la maturitate boabele zbârcite (prin pierderea
apei, învelişul cornos transparent. Boabele sunt dulci datorită conţinutului de
amylodextrină .
Zea mays amylaceae (porumbul amidonos), cupride forme tardive, cu cerinţe termice
mari, boabe mari,(MMB până la 1000 g) cu endosperm amidonos, iar stratul cornos
foarte subţire.
Cercetările recente atribuie ca zonă de origine a porumbului America, fără a se
putea preciza dacă exista cert una sau mai multe zone.
Hibrizi cultivaţi în România. Soiurile cultivate în ţara noastră au au fost înlocuite
treptat cu hibrizi de provenientă românescă care au fost împărţiţi în cinci grupe de
precocitate. ( tabelul 2.6.3)
2.6.4.Particularităţi biologie
Porumbul este o plantă anuală , ierboasă, unixexuat monoică, de zi scurtă, cu raportul

între faza vegetativă şi generativă de 1:1.
Seminţele de porumb germinează la 8-10˚C, în cca. 10 zile., din embrion
porneşte o singură rădăcină embrionară care creşte repede în adâncime şi începe să
ramifice.Sistemul radicular al porumbului are creştere rapidă, ajungând la 35-40 cm
adâncime în faza de trei frunze.
Plantele de porumb răsar în cca 14-20 de zile de la semănat în funcţie de
temperatura solului.
Tulpina ( strujac sau coceni )este format din noduri şi internoduri ( pline )
având înălţimea de 120-250 cm. Hibrizii de porumb noi creaţi trebuie să manifeste
rezistenţă mare la frângere, pentru a putea fi cultivaţi în condiţiile unei agriculturi
moderne, cu nivele înalte de fertilizare, irigare şi cresterea gradului de mecanizare.
Frunzele sunt formate din teacă şi limb, dispuse câte una la fiecare nod,
altern, pe două rânduri. Pe faţa superioară a limbului se găsesc celule buliflore, care
pe timp secetos, pierd apa mai repede, iar limbul se răsuceşte , reducând mult
transpiraţia.Pe faţa inferioară,limbul nu prezintă perişori, este glabru, iar pe cea
superioară este pubescent. Formarea frunzelor pe tulpină continuă până la apariţia
panicolului.Numărul frunzelor pe plantă este în corelaţie pozitivă cu perioada de
vegetaţie şi talia plantei.
Inflorescenţele. Porumbul este o plantă unisexuat monoică, cu inflorescenţa
masculă ( panicolul) dispusă terminal şi inflorescenţa femelă ( spadix), în număr
diferit, înserate axilar la nodurile mediane ale tulpinii. Panicolul este format din
ramificaţii pe care sunt dispuse spiculeţele, grupate câte două la un loc, unul sesil
(extern), celălalt pedicelat (intern).
Spadixul ( ştiuletele) este format dintr+un rahis îngroşat, prins de tulpină
printr+un peduncul, îmbrăcat în pănuş care reprezintă tecile unor frunze modificate.
La subsuara pănuşilor sunt muguri dorminzi, care la unele biotipuri formează stileţi
ramificaţi. Pe rahis sunt dispuse în lungime 4-8 sau mai multe perechi şi rânduri de
spiculeţe, formate fiecare din câte două flori (una fertilă şi una sterilă), cu glumele şi
palele scurte bine prinse pe rahis, de culori diferite.
33
Tabelul 2.6.3
Roxana HS Români Podu 1994 Rialto HS Germa SU 1994
a Iloaiei nia
DenumiSimonaTipul HSPrecoci Tara de “ Menţină “ Anul1993 DenuTurdaTipul HD Pre Tara de Româ MenţiSCA Anul 1979
rea hibridu tate origine torul înregis mirea100 hibri coci originenianătorul înregistr
Turda
hibridu
Suceava lui Hd “ hibridul SCA trării1976hibriduTurda dului HS tate “ hibridul “ ă 1990
lui 95 ui Sucea Lui 160 ui rii
Betuflor HD 100- Româ SCA va Radiat Dea HS SUA Pioneer 1984
200 nia Turda
Suceva HT “ “ 1989 Turda HD ‘ “ 1976
Betuliza97 HT “ “ “ Dekalb200 HS “ Dekalb 1993
Suceava HT “ “ 1985 300Andree HS 300-400 “ “ 1992
Bucovin99 HT “ Suceva 1994 Dekalb a HS “ “ “
a Suceava HT “ “ 1980 398 Atak HS SUA Verneu -
Ciclon108 HD “ Fundu 1991 Elan HT Român Turda il 1992
Germanilea S.U. ia ‘
Amadeu HT 200- 1993 Carla HS Pion 1990
Cristal
ss HT 300 “ a “ “ Elena HS SUA Pioeer 1991
Anko HT “ “ 1992 Eva HD Romaneer “ 1982
Doina HT “ “ 1994 Freya HT Gernia Saaten 1992
mania Union
Apache HS Franţa Verne Radiat Fundule HD “ Funu 1984
Fundulea HD “ “ uil 1980 1991 Furio
a 270 HS Cehia Ciba-
lea 1993
102
Bucium HS Româ Podu 1992 Marista HS SUA Geigy Pio 1992
Janus HS Germania Saaten 1994
Iloaiei Helga HS SUA Pioneer
neer 1990
niaSUA Union
Celia HS Pionee 1992 Oana HT Româ Podu- 1993
Mona HS SUA Pioneerr 1989 Irla HT SUAnia “ Iloaiei 1984
Montana
Quattro HTHS Româ Franţa Sucea Vernei1992RadiatLibero
Panka HT HS GerSUAStaten Pioneer1993 1992
nia va l mania Union
Natacha
Stira HTHS SUA SUA Pioneer Pionee19931992 MendozPano HS HS Belgia‘ I.S.N.V “ 1993 1989
r a nia
Parvis
Saturn HTHS Franţa
RomâSemens SCA 1994 1994 Nobilis
PioneerHS HS Franţa“ Semens “ 1993 1979
Podu HT Româ nia Podu Turda 1984 Optima3978 HS SUA. Pioneer 1992
Iloaiei
Turda HT nia“ Iloaiei
“ 1976 Octavia HS Roma Fundul 1993
101
215 n nia ea
Podu
Turda HSHS ““ “ “ 19901990 PerlisOrizontHT HS Franţa“ Semens “ 1993 1994
Iloaiei
260
110
Danubiu HS “ Fundu 1993 Pioneer HS SUA Pio 1994
Presta HT Franţa Semens lea 1993 Pirat
3578 HS Germa Staten neer 1992
niaSUAUnion
Dekalb HS SUA Dekal 1993 Pura HS Pio 1991
485 b neer
Dekalb HS “ “ 1993 Randa HS “ “ 1994
554
Fundulea HS Româ Fundu 1985 Rival HS Roma Fun 1992
230 nia lea nia dulea
Fundulea HS “ “ 1990 Robust HS ‘’ “ 1991
322
Fundulea HS “ “ 1990 Rubin HS ‘ “ 1983
340
NSSC HS Iugoslav Novi 1994 Safir HS ‘ “ 1994
420 YU ia Sad
Odessa HS SUA Pionee 1993 Sylvia HS SUA Pio 1989
r neer
Olt HS Roânia Fundu 1993 Themis HS Fran Semenc 1989
lea ta es
Opal HS “ “ 1994 Volga HS SUA Pio 1992
neer
Ovidiu HS “ “ 1994 Cocor HS Roma Fun 1990
nia dulea
Progres HS “ “ 1993 Fun HS ‘ “ 1978
dulea
34
410
Rapid HS “ “ 1991 Fun HS ‘ “ 1987
dulea
412
Soim HS “ “ 1992 “418 HD ‘ “ 1982
Ştefani HS SUA Luana 1994 “420 HT SUA “ 1987
a
UAS HS Franţa Vernu 1993 Luana HS ‘ Pio 1992
88- il neer
1426
Vultur HS Români Fundu 1991 Paolina HS SUA “ 1993
a lea
Dacic HS “ “ 1991 Pioneer HS ‘ “ 1991
3362
Florenc HS SUA Pionee 1992 Teme HS ‘ “
ia r rar
Fulvia HS “ “ 1982 PORUMB PENTRU FLORICELE
Fundul HS Români Fundu 1990 Excelet HS Roman Fundulea 1991
ea 365 a lea ia
Fundul HS “ “ 1990 Fundulea HS “ 1978
ea 346
Lovrin HS “ SCA 1969 Perlat HS “ “ 1983
400 Lovrin
Paniculul apare cu 2-3 zile înaintea stigmatelor (protandrie), În cadrul

panicolului, înflorirea începe de la vârful ramificaţiilor spre bază şi durează 5-1o
zile .
Polenizarea este alogamă anemofilă.
Formarea fructului şi coacerea durează 5o-6o zile. Fructul (embrionul şi
endospermul) se formează în 2o-30 zile, apoi urmează coacerea în lapte (cca. 10
zile), coacerea în galben sau ceară (10-15 zile) şi coacerea completăcând apa în bob
este sub 30% şi plantele aproape uscate.
Fructul (cariopsa) porumbului este golaş de mărime, formă, culoare şi
consistenţă diferită. MMB variază între 40 g (convarietatea everta) la 1000g
(convarietatea amylacea). Din volumul bobului, endospermul reprezintă 10-15%,
endospermul 80-85% şi pericarpul 5-6%.
În endosperm, la periferie, se află stratul aleuronic, apoi celulele care conţin
grăunciorii de amidon într-o reţea proteică. Dacă reţeaua proteică este groasă şi
deasă, iar grăunciorii de amidon sunt poliedrici şi srtânşi îndesaţi în reţea, amidonul
este numit “tare”, iar în secţiune endospermul este cornos (sticlos), iar dacă reţeaua
proteică este subţire şi grăunciorii de amidon sunt rotunjiţi lăsând între ei spaţii mari
cu aer, amidonul este numit moale sau alb, opac şi în secţiune bobul este făinos
2.6.4. Influenţa factorilor climatici asupra calităţii porumbului
Porumbul este cereala cu cea mai mare plasticitate ecologică, limita nordică a ajuns
la latitudinea de 58° în Suedia în Rusia şi 51° în Canada. În ce priveşte altitudinea, în
Peru ajunge la 3900m, în Bolivia la 4220m. La noi în ţară, pe unele văi adăpostite de
curenţi reci (Valea Arieşului), porumbul se cultivă până la 700m altitudine.
Principala zonă de cultură a porumbului în America este SUA, între
paralelele 40-45° latitudine nordică, în aşa-zisul cordon sau brâu al porumbului
(Corn-Blet), apoi în Argentina şi Mexic.
35
În Europa porumbul întâlneşte condiţii bune în sudul Rusiei, România,
Jugoslavia, Bulgaria, Ungaria, Franţa, Italia, Spania şi Portugalia.
Temperatura Fiind original din climatul tropical şi subtropical, porumbul
are cerinţe termice ridicate, temperatura fiind principalul factor limitativ, care-i
delimitează arealul de cultură.
Temperatura minimă de germinaţie a porumbului este în jur de 8°C, plantele
răsar în 12-15 zile la temperatura de 10-12°C. Temperaturile scăzute sau arşiţele
peste 35°C şi seceta sunt foarte dăunătoare. În fazele de formare şi coacere a bobului,
temperatura minimă este de 17-13°C. În această fază, seceta şi temperatura de peste
30°Copresc umlerea bobului, favorizând şiştăvirea, iar îngheţurile timpurii (-2°C)
distrug plantele, care la 3-4 zile se usucă, producând pierderi mari.
Lumina Porumbul este o plantă de zi scurtă, stadiul de lumină începând o
dată cu înverzirea plantelor, la 2-3 zile de la germinaţie.
Umiditatea Porumbul este o plantă mare consumatoare de apă, cerinţele faţă
de apă cresc până în faza de apariţie a panicolului şi la umplerea boabelor apoi
cerinţele scad treptat până la coacerea deplină ( fig 2,13, după W. Kising, 1962 citat
de LS. Muntean, 1995).
Sub aspectul climei, factorii limitativi ai producţiei sunt, la noi în ţară
următorii: seceta din lunile de vară (în stepă), temperaturile scăzute din prima parte a
vegetaţiei (în zonele colinare) şi brumele timpurii toamna, care întrerup vegetaţia.
Solul Porumbul are cerinţe ridicate faţă de sol, pretinde soluri fertile,
structurate, drenate care se încălzesc uşor.
Zone ecologice Zona foarte favorabilă este Cîmpia din vestul ţării de la
Carei la Moraviţa, Câmpia Română, lunca Dunării, luncile Mureşului, Oltului,
Someşului.
2.6.5. Influenţa elementelor nutritive asupra calităţii producţiei
Fertilizarea .Nivelul producţiei porumbului este în mare măsură influenţat de

condiţiile de nutriţie. Fertilizarea raţională reprezintă o pârghie importantă în
realizarea unor producţii ridicate şi de calitate. Consumul specific de substanţe
nutritive este determinat de nivelul producţiei ( C. Hera şi colab. 1984). Astfel, în
funcţie de producţie, porumbul consumă pentru o tonă de boabe 18-28 Kg N, 8,6-14
kg P2O5 şi 23,9-36 kg K2O.
Producând o cantitate mare de substanţă uscată la unitatea de suprafaţă,
porumbul are un consum ridicat de elemente nutritive.
Azotul se g ăseşte în medie 1,9% în boabe şi 0,75% în tulpini iar compuşii
organici formaţi cu participarea azotului reprezintă 25% din substanţa uscată a
plantei. O bună aprovizionare cu azot determină o creştere viguroasă şi rapidă a
plantelor, un ritm de dezvoltare normal, realizarea unei mari suprafeţe foliare,
cultura acoperind repede solul. Carenţa în azot, se manifestă la început la frunzele
bazale apoi trece şi la cele superioare, prin răsucirea şi uscarea acestora, iar la stiuleţi
prin dezvoltarea şi acoperirea incompletăcu boabe.
Fosforul este consumat de porumb mai puţin decât azotul. Boabele conţin
0,5-0,6% P2O5 iar tulpinile cca. 0,3% P2O5 (T. Svulescu, citat de L.S. Muntean
1995). Rolul fosforului este de a intra în structura a numeroşi compuşi organici
(fosfolipide, lecitină) şi este component al nucleoproteinelor, deci au rol deosebit în
biochimia şi reproducţia celulelor. Fosforul participă în numeroase procese
metabolice şi influenţează favorabil procesul de fructificare. Ca şi azotul, este
36
reutilizat în perioada formării bobului, din rezervele existente în plantă. Carenţa în
fosfor se manifestă prin stiuleţi mici, neuniformi, cu rânduri întregi de boabe lipsă.
Potasiu. Carenţa în acest element la porumb determină o reducere a
suprafeţei foliare şi o reducere a intensităţii fotosintezei, stânjenirea proceselor
enzimatice şi asimilarea azotului, intensifică respiraţia, micşorează rezistenţa
plantelor la secetă şi se măreşte numărul plantelor căzute.
Dozele de îngrăşăminte chimice se stabilesc în funcţie de producţia planificată,
îngrăşămintele cu azot se aplică primăvara la pregătirea patului germinativ, iar cele
cu fosfor şi potasiu se aplică de obicei integral toamna . Îngrăşămintele organice sunt
foarte bine valorificate de porumb.
Producţia. Porumbul are un potenţial ridicat de producţie neântrecut de nici o
cereală, acestea situându-se între 8,1-12,9q/ha.
2.7. Orezul
2.7. 1. Importanţă
Orezul, este una din cele mai vechi plante cultivate, seminţele sale fiind
folosite ca aliment din cele mai vechi timpuri. Cele mai vechi dovezi care atestă
cultura orezului sunt din China, India şi Indonezia.
În România prima orezărie este menţionată la 1786 în Topolia (Banloc), pe
malul râului Bârzava, în Banat (V. Velican, 1965), cultura ei fiind la ora actuală
foarte restrânsă din lipsa condiţiilor de cultură speciale care le necesită această
cultură.
Orezul constituie alimentul de bază (“ pâinea”) pentru o mare parte din
populaţia globului ( peste 2 miliarde de locuitori). În Asia orientală şi Asia de sud-est
(China, Japonia, Filipine, India, Vietnam, Indonezia), consumul annual de orez pe
cap de locuitor depăşeşte 125 Kg. Pentru celelalte ţări, inclusiv şi ţara noastră, orezul
este un aliment “de completare” fiind consumat sub diferite forme. Orezul se remarcă
ca un aliment cu un gust plăcut, cu valoare dietetică şi nutritivă ridicată.
Din boabele de orez se extrage amidonul, fiind folosite la extragerea spirtului
şi a berii, la obţinerea unei pudre fine, la prepararea unor conserve.
Paiele de orez consituie materie primă valoroasă pentru fabricile de hârtie şi
celuloză, pentru fabricarea diferitelor împletituri (pălării, coşuri).
2.7.2. Compoziţie chimică
Compoziţia chimică a boabelor de orez este în funcţie de prezenţa sau nu a

paleilor (tabelul 2.7.1..)
Tabelul 2.7.1
Compoziţia chimică a boabelor de orez
Specificare Apă Proteine Extractive Grăsimi Celuloză Cenuşă

% % neazotate % % %
%
Orez brut 12,6 6,1 74,1 2,0 4,0 1,2
Orez 14,0 7,7 75,2 0,4 2,2 0,5
decorticat
Pe lângă aceste componente principale, orezul brut conţine 0,38-0,42%

vitamine îndeosebi vitaminele B şi E dispuse în procent mai mare în pericarp.
37
Prin decorticare, scade celuloza, cresc procentual proteinele şi glucidele,
mărindu-se valoarea alimentară. Dar înlăturarea pericarpului şi embrionului face să
scadă ¾ din grăsimi, peste ½ din sărurile minerale şi aproape complet vitaminele.
Consumul ridicat de orez decorticat determină avitaminoză, cauza bolii numită beri-
beri.
2.7.3. Sistematică
Genul Oryza L. cuprinde 22 specii fiind luate în cultură numai două specii şi
anume: Oryza sativa L., specie cu pericarpul bobului în cele mai multe cazuri alb,
cultivată în toate zonele de cultură şi Oryza glaberrima Stend, specie cu pericarpul
bobului roşu sau brun-roşcat cultivată pe suprafeţe mai reduse în Africa.
Oryza sativa L. este cea mai importantă specie, ea cuprinde mai multe
subspecii între care cea mai importantă este ssp. communis (orezul comun), cu bobul
mare, lung-oval (6-10 mm), cu raportul grosime-lungime de 1:2-1:3.
În ţara noastră, orezăriile se află la limita nordică de cultură a orezului în lum, de
aceea cele mai importante soiuri sunt cele cu perioada de vegetaţie cea mai scurtă,
respectiv 100-130 zile şi cu rezistenţă la cădere, boli, oscilaţii de temperatură şi la
salinitate.
Soiurile de orez cultivate în România se prezintă în tabelul 2.7.2 (Lista
oficială a soiurilor şi hibrizilor de plante de cultură în România pentru anul 2004).
Tabelul 2.7.2
Soiurile de orez cultivate în România
(Lista ofifială a soiurilor şi hibrizilor cultivate în România 2004)
Soiul Ţara de origine Anul intrării în Instituţia Anul
cultură responsabilă de reânscrieri
menţinerea purităţii
biologice a soiului
Brăila România 1985 S:C:C:A:S:S:Brăila 1995
Chirnogi “ 1989 I:C:C:P:T: Fundulea
Cristal “ 1988 “
Diamant “ 1984 U.S.A.B. Timişoara 1994
Olteniţa “ 1991 I.C.C.P:T. Fundulea
Polizeşti 28 “ 1978 S.C.C.A.S.S.Brăila 1994
Bega “ 1978 U.S.A.B. Timişoara
Speranţa “ 1994 I.C.C.P.T. Fundulea
Germinarea boabelor de orez are loc în condiţii de umiditate potrivită şi

temperatură minimă de 10-12°C. La germinare, în condiţii de submersie, din
embrionul bobului de orez porneşte întâi plumulaşi numai după ce aceasta iese
deasupra stratului de apă apare şi radicela. Orezul are o singură rădăcină embrionară.
38
După 8-10 zile de la încolţire, apare prima frunză scurtă de 1-2 cm şi cilindrică. A
doua frunză este de 2-3 oi mai lungă.
Înfrăţirea plantelor de orez începe în faza de 4-5 frunze şi continuă până la
cea de-a 8-9 frunză şi formează 8-14 fraţi.
Sistemul radicular al orezului cuprinde rădăcini de culoare galben-brunuie, flasce şi
de culoare galben-deschis, turgescente. Rădăcinile sunt prevăzute cu canale aeriene
ce le străbat în lungimecare sunt în legătură cu canalele din pai şi frunză, prin care
aerul ajunge până la cele mai fine ramificaţii radiculare în condiţii de submersie.
Tulpina orezului este un pai cilindric, gol în interior, de 60-70 cm, cu 6-7 internoduri.
Frunzele sunt formate din teacă (rigidă cu un ţesut membranos, uşor străveziu,
cavernos, specific plantelor subacvatice)şi limb lung de 25-30 cm, de culoare
verzuie, acoperit cu perişori aspri, prevăzută cu canale aerifere aflate în legătură cu
cele din pai şi rădăcină.
Inflorescenţa orezului este un panicul, cu un ax principal şi numeroase ramificaţii pe
care sunt înserate numeroase spiculeţe scurt pedunculate uniflore.
Fecundarea este autogamă.
Formarea bobului începe după fecundare şi durează 35-45 de zile, timp în care se
parcurg fazele: lapte, ceară şi maturitate deplină. În perioada creşterii şi formării
bobului, temperaturile relativ scăzute şi umiditatea ridicată din această fază,
favorizează depunerea amidonului.
2.7.5 Inflenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii bobului
Orezul este o plantă de origine tropicală cu cerinţe termice ridicate în tot

cursul vegetaţiei. Pe întreaga perioadă de vegetaţie temperatura medie trebuie să fie
cel puţin 18°C.
Lumina sub raportul lungimii zilei şi a duratei de strălucire a soarelui
prezintă o importanţă deosebită pentru creşterea şi dezvoltarea orezului. El se
comportă ca o plantă de zi scurtă. În perioada de vegetaţie durata zilei este de peste
12 ore.
Umiditatea . Orezul nu este o plantă acvatică, consumul de apă în timpul
vegetaţiei nu este deosebit de ridicat, se cultivă sub strat de apă care are un rol
important de termoregulator şi este un mijloc important de combatere a buruienilor.
Pentru răsărire orezul are nevoie de un strat subţire de apă care permite
pătrunderea mai uşoară a aerului.Cerinţele faţă de apă cresc după răsărire,. Grosimea
stratului de apă se măreşte pe măsură ce planta creşte, ajungând la maximum în faza
de înspicare. După faza de coacere în lapte cerinţele scad încetând la maturitatea
deplină.
Apa de irigaţii trebuie să fie bine aerisită, să nu fie rece şi fără reziduri
industriale.
Solurile. Orezul dă producţii de calitate pe diferite tipuri de soluri
valorificând şi pe cele mai slab productive, pe cele saline şi alcaline.
2.7.6. Influenţa fertilizării asupra calităţii orezului

Orezul valorifică bine îngrăşămintele cu azot sub formă de sulfat de
amoniu(azotul amoniacal nu este spălat fiind reţinut de complexul argilo-humic al
solului iar anionul SO42- are efect ameliorativ asupra solului), administrat înainte de
semănat (70-80%) iar restul de doză în timpul vegetaţiei.
39
Fosforul se aplică în întregime numai înainte de semănat, la fel şi potasiu.
Îngrăşământul organic, este recomandat mai ales în orezăriile de pe terenurile
sărace şi în orezăriile vechi.
Ca amendamente pentru corestarea reacţiei alcaline pe solurile sărăturate se
folosesc gipsul, fosfogipsul,reziduu industrial în doze de 5-10 t/ha, la fel şi potasiu.
Îngrăşământul organic, este recomandat mai ales în orezăriile de pe
terenurile sărace şi în orezăriile vechi.
Ca amendamente pentru corestarea reacţiei alcaline pe solurile sărăturate se
folosesc gipsul, fosfogipsul,reziduu industrial în doze de 5-10 t/ha.
Recoltare orezului se face când boabele de la vârful paniculului ajung la
coacere deplină, iar umiditatea medie a boabelor este de 18-20%. În condiţiile ţării
noastre acest luctru se realizează în perioada 15 septembrie-15 octobbrie, obţinându-
se peste 70 q/haboabe, orezul fiind una din cele mai productive cereale.
Din orezul brut, prin decorticare rezultă circa 74-76% orez fără pleve şi 55-
65% orez alb.
CAPITOLUL III
LEGUMINOASE PENTRU BOABE
3.1.Importanţă
Plantele din această grupă au ca produs prncipal boabele bogate în proteină.În

această grupă sunt incluse: mazărea, fasolea, soia, năutulşi arahidele.
Toate fac parte din ordinul Leguminozales,(Fabales), fam. Leguminosae.
Importanţa leguminoaselor pentru boabe constă în primul rând, în conţinutul
ridicat în proteină a seminţelor conferindu-le o valoare alimentară ridicată. Unele
dintre ele (soia şi arahidele)au şi un conţinut ridicat în ulei, soia fiind cea mai mare
producătoare de ulei vegetal de pe glob, iar arahidele ocupă locul III după soia şi
floarea soarelui. Conţinutul proteic al leguminoaselor depăşeşte de 2-4 ori cel al
cerealelor.
Conţinutul proteic al leguminoaselor echivalează la unele specii cu cele de
origine animală, conţinând aminoacizi esenţiali. Proteina din boabele leguminoaselor
are o digestibilitate ridicată (cca. 90%) şi nu formează acizi urici.
Cantitatea de proteină dintr-o raţie echilibrată a unui adult trebuie să
reprezinte circa 11-13% din valoarea energetică , omulpentru o alimentaţie raţională
are nevoie de toţi cei zele aminoacizi esenţiali (lizina, metionina, treonina, histidina,
40
valina, izoleucina, leucina, fenilalanina, triptafanul şi arginina)aflaţi în proteina de
origine animală dar şi în produsele vegetale în special în leguminoasele pentru boabe.
Alte substanţe deosebit de valoroase pe care le conţin leguminoasele sunt
hidraţii de carbon, grăsimi, vitamine, săruri minerale.
Leguminoasele pentru boabe se consumă sub formă de boabe uscate , păstăi,
boabe verzi prin prepararea diverselor mâncăruri sau conserve.prin industrializarea
prealabilă se obţine lapte, brînză, carne (soia). Din năut şi soia se obţine surogatul de
cafea, iar făina unor leguminoase (soia) se poate amesteca într-o anumită proporţie
cu cea de grîu, la fabricarea pâinii şi a pastelor făinoase.
Boabele unor leguminoase prezintă şi unele neajunsuri şi anume învelişul
gros al bobului, cu conţinut ridicat în celuloză, care îngreunează digestibilitatea,
durata îndelungată pentru fierbere, carenţe în compoziţia proteică a aminoacizilor,
nesulfuraţi (cistină şi metionină) şi a triptofanului.
3.1.2.Particularităţi biologice
Germinaţie –Răsărire
Cerinţele faţă de temperatură şi umiditate în procesul germinaţie-răsărire diferă în
funcţie de specie. Temperatura minimă de germinaţie este de 1-2° la mazăre, 3-4° la
lupin şi bob, 6-7° la soia, 10° la fasole, 12° la arahide. Cantitatea de apă absorbită de
seminţe pentru a germina raportată la masa lor, este de cca. 75% la năut, 92-100% la
bob, mazăre, linte, 106-110% la soia şi fasole, 116-120% la speciiile de lupin.
Răsărirea leguminoaselor pentru boabe poate fi epigeică ,când epicotilul se
alungeşte mai mult, ridicând cotiledoanele la suprafaţa solului (fasolea, soia, fasoliţa,
lupinul, arahidele) sau hipogeică, la care hipocotilulcreşte puţin, cotiledoanele
rămânând în sol (mazăre, bob, linte, latir). În general leguminoasele cu frunze
trifoliate şi palmate au răsărirea epigeică, iar cele cu frunze penate au răsărire
hipogeică.
Rădăcina leguminoaselor este pivotantă. În prima fază de vegetaţie o creştere
mai viguroasă are pivotul principal, care-şi continuădezvoltarea până aproape la
maturitate. Ramificaţiile laterale se dezvoltă mai lent la început, apoi la unele specii
depăşesc în creştere pivotul principal. După raportul între pivotul principal şi
ramificaţiile secundare, se disting trei tipuri de rădăcini la leguminoase:
Tipul I, cu pivotul principal gros, puternic, care pătrunde adânc în sol.
Rădăcinile laterale sunt puţine la număr, scurte şi se dezvoltă mai târziu (în a doua
lună de vegetaţie). Acestui tip îi aparţin speciile de lupin.
Tipul II, cu pivotul principal mai subţire, având puterea de pătrundere mai
redusă ca tipul precedent. În schimb, ramificaţiile secundare sunt mai numeroase şi
se dezvoltă ceva mai devreme. Ramificaţiile de ordinul întâi se apropie de de
lungimea pivotului principal. Dintre plantele care au acest tip de rădăcină, la bob şi
năut pivotul este mai bine dezvoltat decât ramificaţiile pe când la mazăre, linte şi
arahide ramificaţiile de ordinul întâi se apropie de grosimea pivotului principal.
Tipul III, are rădăcina principală asemănătoare cu tipul II, dar cu ramificaţii
de ordinul I şi II foarte numeroase. Uneori ramificaţiile laterale ce pornesc din
apropierea bazei tulpinii depăşesc în lungime axul principal. În ansamblu rădăcina
apare ca fasciculată, fiind răspândită mai mult lateral decât în adâncime. Acest tip de
rădăcină îl au speciile de fasole şi soia.
Pe rădăcinile leguminoaselor se formează nişte noduli (nodozităţi), ca urmare
a simbiozei cu bacterii din genul Rizobium . Aceste bacterii fixează azotul
41
atmosferic, oferindu-l plantei gazdă, care la rândul ei pune la dispoziţia bacteriei
hidraţii de carbon, de care are nevoie.
Tulpina diferă în funcţie de gen (specie), fiind erectă la fasolea oloagă, soia,
năut, lupin, latir. Cât privrşte ramificarea, este mai accentuată la soia, fasole, năut,
lupin, latir, alune de pământ şi mai puţin la mazăre şi bob. În secţiune transversală,
tulpina poate fi rotundă (lupin şi mazăre), prismatică (latir şi bob), sau de tranziţie
(fasole, soia şi linte). Posibilitatea de mecanizare a recoltatului este condiţionată de
poziţia erectă a tulpinii şi locul de inserţie a ramificaţiilor pe tuplină.
Frunzele leguminoaselor sunt compuse, având o pereche de stipele mai mult
sau mai puţin dezvoltate. Frunzele sunt diferite ca tip (conformaţie) şi dimensiune,
formă, culoare, perozitatea foliolelor şi stipelelor. Au frunze paripenate mazărea,
bobul, latirul, alunele de pământ, lintea iar frunze imparipenate năutul. Frunze
trifoliate sunt la fasole, soia şi fasoliţă, iar la lupin sunt palmate.
Florile sunt grupate în inflorescenţe (raceme) axilare, cu excepţia speciilor de
lupin care au racem terminal. Florile sunt hermafrodite, având polenizarea autogamă
(mazărea, soia, linte, lupin alb şi lupin albastru).
Un caracter comun al leguminoaselor este înfloritul eşalonat (de la bază spre
vârful inflorescenţei) şi un procent redus de legare.
Fructul este o păstaie de forme, mărimi şi culori diferite, pe linia de sudură a
valvelor (tecilor), pericarpului (fasole, mazăre, fasoliţa) sau indehiscentă (năut, linte,
bob).
Seminţele (boabele) sunt prinse în fruct pe partea ventrală, având formă,
culori şi mărimi diferite, după specie. Hilul, locul de fixare a ovulului de ovar,
respectiv a seminţei de pericarp, este un caracter de specie, varietate sau chiar de soi,
fiind diferit ca aşezare, formă, mărime,culoare. În zona hilului cele două cotiledoane
sunt unite prin tigelă. Seminţele leguminoaselor nu au endosperm, acesta fiind
consumat de embrion în cursul creşterii , un rest de endosperm se află doar la năut.
Caracteristic pentru leguminoase sunt aşa-zisele “seminţe tari” care
germinează greu deoarece au în înveliş un strat palisadic dens, greu permeabil,
pentru apă şi aer.
În cotiledoane se află grăunciori mari de amidon şi grăunciori foarte fini de
aleuronă.
Formarea fructului şi seminţei începe după fecundare, iar după un timp intră
în cele trei faze de coacere:
coacerea în verde (lapte), când planta, păstăile, şi seminţele sunt verzi, continuând să
crescă, iar conţinutul seminţelor este moale, lăptos;
coacerea galbenă sau pârgă, când lanul în întregime devine galben, păstăile sunt
îngălbenite, seminţele devin consistente ca ceara, culoarea lor fiind caracteristică
speciei, varietăţii şi soiuluila care aparţine;
coacerea deplină, când lanul este complet uscat, fructele şi seminţele sunt tari, la cele
dehiscente fructele plesnesc, scuturându-se seminţele şi producând pierderi.
Organogeneza la leguminoase este mai puţin studiată. Diferenţierile la început sunt
puţin vizibile, decurgând foarte rapid. În vârful vegetativ încep apariţia unor cute. La
apariîia primelor frunze, vârful de creştere ia formă semisferică, iar mai târziu la baza
lui apar vârfuri secundare care treptat dau naştere organelor de fructificare,
primordiilor bobocilor florali, apoi a organelor florii.
3.1.3. Influenţa factorilor de mediu asupra calităţii fructelor
42
Leguminoasele originale din climatul tropical şi subtropical (fasolea, arahidele, soia,
năutul, fasoliţa) sunt termofile având suma de grade2000-3000°C, temperatura
minimă de germinaţie 8-14°C iar ca plante sunt sensibile la temperaturi sub O°C.
Altele sunt mai puţin pretenţioase la căldură (mazărea, lupinul albastru, şi cel peren,
bobul)., germinează la 1-4°C iar ca plante rezistă la –5°C
Lumina acţionează asupra plantelor ca durată şi intensitate a insolaţiei. Unele
leguminoase sunt de zi scurtă, altele de zi lungă sau indiferente. De zi scurtă sunt
arahidele, fasolea, fasoliţa, soia, iar de zi lungă mazărea, lupinul, bobul, lintea,
latirul.
Umiditatea influenţează de asemenea diferit asupra leguminoaselor. Cerinţe
moderate au mazărea, latirul, năutul, lupinul alb şi cel galben, fasoliţa. Altele, (bobul,
soia) pretind un climat mai umed.
Solul, sub aspectul însuşirilor fizico-chimice şi biologice, are însemnătate
mare asupra leguminoaselor şi a bacteriilor simbiotice. Lupinul şi fasoliţa valorifică
solurile nisipoase iar bobul pe cele grele, argiloase.
3.2. Mazărea
3.2.1. Importanţă
Mazărea este una din cele mai importante plante leguminoase pentru boabe. Boabele
mazării sunt apreciate datorită valorii alimentare ridicate şi a însuşirilor gustative,
fiind folosite în prepararea diferitelor mâncăruri. Făina boabelor mature, se poate
folosi în amestec cu cea de grâu la prepararea pâinii căreia îi ridică valoarea
alimentară. Sunt foarte apreciate diferitele conserve obţinute din boabele şi păstăile
verzi de mazăre. Valoarea alimentară a boabelor de mazăre creşte prin decorticare,
deoarece se
îndepărtează o mare parte din celuloză.
3.2.2 Compoziţia chimică

Compoziţia chimică a boabelor de mazăre la maturitate este următoarea:
- apă 13,2%
- proteine 22,4%
- lipide 3.0%
- glucide 52.6%
- celuloză 6.4%
- cenuşă 2,4%
Proteina mazării conţine : 34% legumină (globulină), reprezentând 1 % din
masa uscată a bobului, legumină şi vicilină. Din totalul proteinelor 59-74% sunt
solubilă în apă, fiind mai asimilabile ca proteinele din grâu. Principalii aminoacizi
din proteinele mazării sunt: arginina (28-30%), lizina (1,2-6,2%), tirozina (0,7-
0,8%), histidina (0,5-0,7%), cistina (0,1-1,4%) şi triptofanul (0,25%).
Clima şi solul influenţează conţinutul în proteină şi proporţia diferiţilor
aminoacizi.
Extractivele neazotate sunt formate în special din amidon (42%),
bhemiceluloze, paragalactan, etc. Conţinutul cel mai ridicat în zaharuri îl au
biotipurile cu bobul zbârcit.
Substanţele grase (0,6-5,5%) sunt formate din gliceride ale acizilor palmitic,
stearic, oleic. Lecitina poate ajunge până la 2,3%.
Cenuşa boabelor este reprezentată în cea mai mare parte de potasiu (48%) şi
fosfor (38%), apoi magneziu, , calciu în cantităţi mai mici.
43
Fierberea boabelor este un indice al digestibilităţii, fiind o însuşire de calitate.
Fieb mai uşor boabele de culare deschisă (galben-portocaliu) decât cele de culoare
închisă.
3.2.3. Sistematică, soiuri.
Mazărea face parte din tribul Vicieae, genul Pisum, cea mai importantă specie
Pisum sativum, mazărea comună, comestibilă, cultivată ca formă de grădină (legumă
pentru păstăi sau boabe verzi) şi de câmp (boabe uscate).
Varietăţile mai importante din care aparţin soiurile cultivate la noi sunt:
grandisemineum, cu tulpina mijlociu sau înaltă (60-90 cm), inflorescenţa racem,
seminţe mari (MMB 250-380 g), de culoare galben deschis roziu, cu hilul mai
deschis decât restul bobului;
vulgatum, cu tulpina mijlocie, (60-90 cm), inflorescenţa racem, flori albe, seminţe
mici-mijlocii (MMB 160-250 g), de culare galben portocaliu, cu hilul mai deschis
decât restul bobului.;
glaucospermum, cu talie mijlocie sau înaltă, (60-90cm), inflorescenţa racem, flori
albe, boabe mijlocii sau mari (MMB 200-300g), de culoare verzuie-albăstruie, cu
hilul mai deschis decât restul bobului.
Soiurile cultivate la noi se deosebesc după înălţimea plantei, portul (erect, semierect,
sau culcat), aspectul foliolelor, păstăilor şi seminţelor,(formă,culoare,mărime).
(Tabelul 3.1.)
În general, soiurile cu bobul galben (vulgatum) sunt mai bogate în proteină decât cele
cu bobul verde (glaucospermum).
Mazărea germinează la temperatura minimă de 1-2°C; rădăcina este de tipul II cu

mare capacitate de solubilizare a fosforului şi potasiului; tulpina este cilindrică,
fistuloasă, ramificată, glabră de culoare verde, până la albăstrui; frunzele sunt
paripenate, cu 2-3 perechi de foliole, terminate cu cârcei ramificaţi, florile dispuse în
inflorescenţe axiale formate din 3-5 flori care apar şi se deschid eşalonat., de la bază
spre vârf.; polenizarea este autogamă; fructul este o păstaie, cu formă dreaptă sau
curbată dehiscentă pe linia de sudură a valvelor; seminşele sunt globuloase, sau
muchiate, cu suprafaţa netedă sau zbârcită, de diferite mărimi (MMB 50-450g iar
MH de 75-80 kg) de culore galbenă sau
verzuie.
Tabelul 3.1.
Soiurile de mazăre cultivate în România
(2004)
Unitatea de
Anul
Ţara de Anul cercetare care
Soiul reînscrierii
origine înregistrării menţine puritatea
(radierii)
biologică
Mazărea cu bobul neted Pisum sativum, conv. sativum
Prima România 1978 1999
S.C.P.A.Işalniţa
44
Işalniţa “ 1980 S.C.P.A. Işalniţa 1999
Mazărea cu bobul zbârcit Pisum sativum, conv. medullare
Işalniţa “ 1980 S.C.P.A.Işalniţ 1999
a
Timpurie de Craiova “ 1984 S.C.P.A.Işalniţ 1995
a
Rani D 1997 Saatzucht
Aschersleben
Agrar
Ema R 1995 Bruinsma
Seeds Bv
Holland
Armonia “ 1995 Bruinsma
Seeds Bv
Holland
Cornelia R 1984 Bruinsma 1995
Seeds Bv
Holland
Adela R 1995 S.C.P.A.Işalniţ
a
Regina D 1994 Saatzucht
Aschersleben
Agrar
3.2.5.Influenţa factorilor climatici asupra calităţii mazării
Mazărea are cerinţe moderate faţă de condiţiile de climă (căldură şi umiditate).

Plantele au nevoie de circa 150°C pentru răsărire, până la începutul înfloririi circa
700-850°C, iar până la maturitate circa 1800-2200°C.
Mazărea este mai rezistentă la secetă decât soia sau fasolea. Consumul maxim de apă
este în lunile mai-iunie, în perioada înfloritului. În această fază mazărea este
sensibilă la secetă şi călduri mari, care determină formarea unui număr redus de
păstăi şi boabe, favorizând şi atacul de gărgăriţă. Excesul de apă îngălbeneşte
plantele în primele faze de vegetaţie, apoi prelungeşte înfloritul şi eşalonează mult
maturitatea. În timpul coacerii, alternanţa între ploi mici şi insolaţie puternică,
măreşte dehiscenţa păstăilor şi pierderile de boabe.
În ce priveşte lumina, mazărea este o plantă de zi lungă.
Faţă de sol, mazărea are cerinţe moderate, preferă pe cele cu textură mijlocie, bine
structurate, calde, cu bun regim de apă, aprovizionate cu P, K, Ca.
3.2.6. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii mazării
Ca orice plantă de cultură mazărea are cerinţe mari faţă de factorii tehnologici şi în
special faţă de ferilizarea solului. Pentru obţinerea de producţii mari şi de calitate,
mazărea are nevoie în medie de 108-122 kg azot, 28-34 kg fosfor, 40-80 kg potasiu şi
46-82 kg calciu (L.S. Muntean, 1995).
Nu se aplică gunoi de grajd direct la mazăre.
Un alt element tehnologic care trebuie menţionat este recoltatul, deoarece coacerea
păstăilor se face eşalonat, iar din păstăile ajunse la maturitate o parte plesnesc şi se
45
scutură boabele, momentul optim pentru recoltare trebuie ales când 70% din păstăi
au ajuns la maturitate şi boabele s-au întărit.Recoltarea se face în două etape şi
anume: smulgerea şi uscarea plantelor în grămezi şi treieratul propriu-zis la 2-3 zile
după recoltare. Producţiile obţinute sunt cuprinse între 1000-3000 kg/ha.
3.3. FASOLEA
3.3.1. Importanţă
Fasolea a fost folosită la început sub formă de boabe, apoi şi ca legumă sub formă de
păstăi. Boabele au conţinut ridicat de proteinedigestibile, bogate în aminoacizi
esenţiali şi un gust plăcut, fiind folosite într-un sortiment larg de preparate. Din
fasole se prepară şi produse dietetice pentru bolile de ficat. Făina din boabe se poate
adăuga în proporţie de 5-10% în cea de grâu pentru fabricarea pâinii sau a pastelor
făinoase. Frunzele de fasole conţin circa 9-12% acid citric, fiind folosite ca materie
primă petru extragerea acestui acid.
3.3..2.Compoziţie chimică.
Boabele de fasole conţin:
- apă 10%;
- proteină brută 24,3%;
- grăsimi 1,8%;
- cenuşă 4,9%;
- amidon 47,3%;
- celuloză 3,8%;
Principalii aminoacizi din proteină sunt: arginină (8,54%), lizina (4,32%), tirozina
3,32%), triptofanul (1,39%), histidina (3%), cistina 1,213%) şi metionina (1,8%).
Extractivele neazotate pe lângă amidon conţin şi zaharuri (3-4%), glucoză (4-5%).
Conţinutul în celuloză scade dacă se îndepărtează învelişul, care reprezintă 6-8% din
masa bobului.
Cenuşa conţine 1,2-1,9% potasiu, 0,4-0,55 fosfor, 0,1-0,2% calciu.
3.3.3. Sistematică soiuri
Fasolea face parte din tribul Phaseoleae, genul phaseolus, care cuprinde peste 200 de
specii, cea mai importantă fiind Phaseolus vulgaris, fasolea comună. Varietăţile
speciei Phaseolus vulgaris sunt următoarele:
compressus Comes cu bob reniform, alungit şi comprimat, cu lungimea de două ori
mai mare ca lăţimea, păstăi late turtite, frunzele late;
oblongus Comes cu bob alungit, lăţimea aproape egală cu grosimea, păstaie mare,
lungă, cilindrică, , lungă, umflată în dreptul boabelor;
ellipticus,Comes, lăţimea egală cu grosimea, cu hilul pe o proeminenţă, păstaia
relativ dreaptă şi scurtă;
sphaericus , Comes, cu bob sferic, păstaie scurtă şi relativ dreaptă.
După unii autori Phaseolus vulgaris se împarte în două varietăţi: nanus (oloagă) şi
comunis (urcătoare).
Soiurile cultivate la noi în ţară sunt prezentate în tabelele 3.3.1.a, 3.3.1.b, 3.3.2.a,
3.3.2.b (Lista oficială a soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România pentru
anul 1999).
46
Tabelul 3.3.1
Soiurile de fasole pitică Phaseolus vulgaris L. var. nanus
cultivate în România (2004)
a) Soiuri cu păstaie galbenă
Unitatea de cerecetare care
Anul
Soiul Ţara de origine menţine puritatea biologică
înregistrării
a soiului
Echo Olanda 1997 CEBECO ZADERN B.V.
Galbenă de Moldova România 1980
Maxidor Olanda 1998 POP VRIEND-BV
Aura România 1988 Institutul de cercetări
pentru legumicultură şi
floricultură Vidra
Cristina “ 1994 Staţiunea de cerectare
legumicolă Bacău
Oxz-Amidor Olanda 1978 KWS
Ianka Ungaria 1997 VETOMAG
KERESKEDOHAZ
Tabelul 3.3.1
b) Soiuri cu păstaie verde

Unitatea de cerecetare
Tara de
Soiul Anul înregistrării care menţine puritatea
origine
biologică a soiului
Costela R 1996 Staţiunea de cercetare şi
producţie legumicolă
Iernut
Işalniţa 43 R 1975 Staţiunea de cercetare şi
producţie legumicolă
Işalniţa
Buvet H 1997 VETOMAG
KERESKEDOHAZ
Prelude NL 1965 Seminis vegetable Seeds
Almere NL 1998 Pop vriend –Bv
Aurelia R 1992 S.C. Sembra S.A. Brăila
Elena R 1994 S.C. Sembra S.A. Brăila
Fana PL 1978 KWS
Espada F 1996 Clause International
Semences
Paulista NL 1998 Seminis vegetable Seeds
(Rozal sluis)
Bergamo NL 1997 Seminis vegetable Seeds
(Rozal sluis)
Xera NL 1996 Seminis vegetable Seeds
(Rozal sluis)
Tabelul 3.3.2.
Soiuri de fasole urcătoare Phaseolus vulgaris L. var. vulgaris
47
Soiuri cu păstaia galbenă
Unitatea de cercetare care
Anul
Soiul Tara de origine menţine puritatea biologică
înregistrării
a soiului
Clujana România 1965 Radiat
Aurie de Bacău România 1984 Staţiunea de cercetare
legumicolă Bacău
Siuri cu păstaie verde

Unitatea de cercetare care
Anul
Soiul Tara de origine menţine puritatea biologică
înregistrării
a soiului
Verba România 1988 Institutul de cercetări pentru
legumicultură şi floricultură
Vidra
Green Streamer Olanda 1985 Radiat 1997
Fasolea germinează la temperatura de 8-10°C , necesarul de apă raportat la

masa seminţelor este de 100-120%. Răsărirea este epigeică, puterea de străbatere este
scăzută.
Rădăcina fasoleieste de tipul III, mai slab dezvoltată, decât la alte leguminoase
pentru boabe. Tulpina are creştere definită (oloagă), sau indefinită (volubilă), cu o
înălţime de 30-50 cm la cele oloage şi de 3-6 m, la cele volubile. Frunzele fasolei
sunt trifoliate, cu foliole mari, cordiforme, acoperite cu perişori ca şi tulpina. Florile
sunt grupate câte 2-8 în raceme axilare, corola este albă sau colorată. Polenizarea este
autogamă. Fructul (păstaia), are 8-10 cm, fiind de forme şi culori variate, cu sau fără
fibre pe linia d sutură, conţinând 4-10 seminţe. Seminţele diferă ca formă 8după
varietate) şi culoare. La soiurile cultivate pentru boabe, seminţele sunt de culoare
albă, cu MMB 200-400 g.
3.3.1.5. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii păstăilor şi seminţelor

Fasolea fiind o plntă termofilă, germinează numai la temperaturi de peste 8-
10°C, plantele tinere pier la –1°C.Creşterea plantelor are loc la 20°C, la fructificare
are nevoie de 20-22°C, iar la coacere 25°C. Temperaturile de peste 40°C şi seceta
împedică fecundarea şi determină căderea florilor.
Fasolea are cerinţe mijlocii faţă de umiditate, consumul de apădiferă pe faze de
vegetaţie, fiind mai ridicat de la începutul înfloririi pânî la sfârşitul formării
boabelor. Excesul de apă prelungeşte fructificarea şi favorizează atacul antracnozei.,
lipsa apei şi temperaturile ridicate la înflorire reduc numărul păstăilor.
Solurile cele mai potrivite pentru fasole sunt cele cu textură mijlocie, cu pH cuprins
între 6,5-7,5, fertile, bine aprovizionate în apă şi elemente nutritive.
3.3.5. Influenţa tehnologiei de cultivare a fasolei asupra calităţii păstăilor şi

seminţelor
48
Tehnologia de cultură, prin numeroasele verigi care îi aparţin are o mare influenţă
asupra calităţii fructelor şi păstăilor. Astfel, la soiurile pentru boabe, în cazul
semănării primăvara, seminţele au un conţinut mai ridicat în substanţă uscată şi
proteine comparativ cu soiurile cultivate mai timpuriu.
Momentul recoltării are de asemenea importanţă în ceea ce priveşte calitatea
fructelor şi păstăilor. Fasolea pentru consum se recoltează când circa 2/3 din totalul
păstăilor sunt mature, iar boabele au sub 17% umiditate. Întîrzierea recoltatului
determină pierderi însemnatede boabe prin scuturare.Păstăile pentru consum în stare
proaspătă au avut un conţinut mai redus în substanţe pectice şi amidon, dacă au fost
recoltate în epoca a doua comparativ cu cele recoltate mai timpuriu.
3.4. SOIA
3.4.1. Importanţă
Soia este uan dintre cele mai vechi plante de cultură, fiind menţionată de către
popoarele din Asia Orientală în urmă cu 7000 de ani apeciindui-se valoarea
alimentară şi agricolă. În China, soia este enumerată între cele cinci plante sfinte,
alături de orez,grâu,mei şi ciumiză.
Seminţele mature pot fi utilizate în alimentaţia oamenilor (în diferite reţete culinare),
şi pentru extragerea grăsimilor. Făina de soia, în cantităţi reduse (10-15%), în
amestec cu făina de grâu, determină obţinerea unei pâini mai hrănitoare, se poate
folosi ca adausuri la supe şi pentru realizarea concentratelor proteice, proteinelor
texturate (carne vegetală) şi ca substituienţi ai cărnii într-o serie de preparate
culinare. Seminţele se mai folosesc pentru obţinerea de produse fermentate, sosuri,
“lapte” şi “brânzeturi”.
Uleiul de soia, este semisicativ cu indicele de iod 107-139, ocupând locul unu în
producţia mondială de ulei (circa 12 mil. t anual) şi se utilizează în consumul
populaţiei, la prepararea margarinei, obţinerea culorilor pentru pictură, fabricarea
maselor plastice, lacurilor, glicerinei, sătunurilor, cauciucului, cernelei de tipar.
Seminţele şi păstăile nemature se utilizează ca legume verzi şi conservate sau pentru
prepararea unor mâncăruri bogate în vitamine şi săruri minerale.
Având în vedere multiplele sale utilizări , soia este considerată “planta de aur”a
omenirii, “planta minune” sau “planta viitorului”, menită să rezolve deficitul mondial
de proteine.
3.4. 2. Compoziţia chimică

Compoziţia chimică a boabelor de soia după diferiţi autori (L.S. Muntean ) se
prezintă în tabelul 3.4.1.
Tabelul 3.4.1.
Compoziţia chimică a boabelor de soia
(după L.S.Muntean, 1995)
Substanţa chimică Bobul întreg Cotiledoane % Tegument % Embrion %
%
Proteine 39,9 38,27 0,81 0,82
Grăsimi 20,78 20,47 0,09 0,22
Hidraţi de carbon 34,43 25,81 7,74 0,88
Săruri minerale 4,89 4,45 0,36 0,08
49
Proteinele au digestibilitate ridicată (90%), componenta cea mai importantă
fiind glicinina, bogată în sulf apoi legumelină. Principalii aminoacizi din proteina
soiei sunt : prolina, fenilalanina, acidul asparagic, acid glutamic, tirozina, leucina,
arginina, lizina, triptofan, histidină
Soia aparţine genului Glycine L., cu specia cea mai importantă Glycine max sinonim
Glycine hispida.
Glycine max cuprinde patru subspecii: chinensis, indica, japonica şi
manschurica- singura cultivată şi în ţara noastră şi care la rândul ei cuprinde mai
multe varietăţi care se deosebesc între ele după culoarea perişorilor, păstăilor,
seminţelor şi hilului (tabelul 3.4.2)
Tabelul 3.4.2.
Varietăţile speciei Glzcine max (L) ssp. manschurica
Varietăţi Culoarea
Perişorilor Păstăilor Seminţelor Hilului
Communis Albă Brun-deschis Galbenă Galbenă
Immaculata Albă brun-deschisă Galbenă Cafenie-deschisă
Stricta Albă brun-deschisă Galbenă Cenuşie
Serotina Albă brun-deschisă Galbenă Neagră
Flavida Roşcată Castaniu-deschisă Galbenă Galbenă
Sordida Roşcată Castaniu-deschisă Galbenă Cafenie
Ucrainica Roşcată Castaniu-deschisă Galbenă Cafenie cu dungă albă
la mijloc
Latifolia Roşcată Castaniu-deschisă Galbenă Neagră
Viridis Roşcată Castaniu-deschisă Verde Verde
Brunneum Roşcată Castaniu-deschisă Cafenie Cafenie
Nigrum Roşcată Castaniu-deschisă neagră- Culoarea tegumentelor
cafenie
Soiurile de soia cultivate la noi în ţară se deosebesc între ele după însuşirile
morfologice, anatomice, şi biologice.
În funcţie de perioada de vegetaţie, soiurile cultivate la noi în ţară sunt
grupate în: soiuri timpurii (90-110 zile),mijlocii (110-130 zile) şi târzii (130-140 zile)
(tabelul 3.4.2.)

Soia germinează la 7-8°C, răsărirea este epigeică, cotiledoanele ies la
suprafaţa solului prin alungirea hipocotilului, rădăcina este de tipul III, tulpina este
erectă, ramificată în funcţie de soi şi densitate, cu perişori de diferite culori, goală în
interior şi relativ rotundă în secţiune. Tulpina poate fi: cu creştere determinată
(întrerupe creşterea după înflorire), nedeterminată (creşteri după înflorire) şi
intermediară (semideterminată).Frunzele sunt trifoliate, păroase însă primele frunze
care apar deasupra cotiledoanelor sunt simple, ca şi la fasole. Florile sunt grupate
câte 3-9 raceme dispuse axial sau terminal, polenizarea la soia este în general
autogamă. Fructele (uşor curbate sau drepte) şi seminţele sunt diferite ca mărime,
culoare în funcţie de biotip.
Tabelul 3.4.2.
Soiurile de soia cultivate în România
(Monitorul oficial a soiurilor de plante de cultură din România 2004)
50
Soiul Precocitatea Anul înregistrării
Diamant Foarte precoce 1987
Ilfov Foarte precoce 1989
Perla Foarte precoce 1994
Agat Precoce 1998
Atlas Precoce 1986
Gadir Precoce 1994
Clamir Semiprecoce 1997
Columna Semiprecoce 1995
Evans Semiprecoce 1979
Stil Semiprecoce 1988
Zefir Semiprecoce 1992
Cresir Semitardiv 1995
Danubiana Semitardiv 1983
Elisir Semitardiv 1997
Hodgson Semitardiv 1979
Triumf Semitardiv 1996
Lena Semitardiv 1988
Valkir Semitardiv 1994
Victoria Semitardiv 1990
Amsoy 71 Tardive 1976
Stine 2250 Tardive 1998
S 2254 RR* Tardive 1998
3.4.5. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii seminţelor
Soia are cerinţe ridicate faţă de temperatură, germinând la temperatura de

7°C,iar temperaturile din faza de înflorire şi fructificare nu trebuie să fie mai mici de
20-22°C.
Faţă de apă cerinţele sunt ridicate, cu un consum specific mare, dar excesul
de umiditate este la fel de dăunător ca şi lipsa apei în toate fazele de vegetaţie.
Faţă de lumină are de asemenea cerinţe ridicate, la o iluminare intensă planta
ramifică mai mult, se formează mai multe păstăi pe tulpină, favorizând recoltarea
mecanizată.
Cerinţele soiei faţă de sol sunt relativ mari, necesitând soluri cu reacţie
neutră, slab acide, bine drenate, bogate în humus, fosfor, potasiu şi calciu.
3.4.1.6. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii seminţelor
Soia reacţionează bine la îngrăşămintele cu azot consumând în medie de 5,1
ori mai mult azot raportat la producţia de seminţe, faţă de consumul de fosfor. Azotul
se acumulează în tulpină şi frunze până la începutul creşterii păstăilor, apoi sunt
translocate în seminţe. Transferul azotului din frunze spre seminţe determină
îmbătrânirea şi reducerea capacităţii de fotosinteză a frunzelor, care se îngălbenesc şi
cad.
Fosforul favorizează dezvoltarea bacteriilor fixatoare de azot, lipsa fosforului
se manifestă prin încetinirea creşterii plantelor, frunzele au culoarea verde-albăstruie,
iar excesul provoacă fenomenul de toxicitate, reducând creşterea şi productivitatea
plantelor.
51
Potasiu joacă un rol însemnat în sinteza grăsimilor, şi depunerea lor în
seminţe
Un alt element deosebit de important din tehnologie este aplicarea
suplimentară a apei mai ales în fazele critice de la începerea creşterii păstăilor, la
maturitatea în ceară în care se realizează mărimea boabelor şi acumularea
substanţelor proteice în boabe.
Recoltarea , începe când umiditatea boabelor este sub 15% şi peste 70% din
boabe sunt uscate, producţia obţinută este cuprinsă între 1,5-1,8 t/ha
Seminţele se depozitează la început în straturi de 8-10 cm şi se vor lopăta
pâmă când umiditatea scade sub 14%, după care stratul se îngroaşă la 30-50 cm.
3.5. NĂUTUL
3.5.1. Importanţă, biologie, ecologie
Năutul se cultivă pentru boabele sale bogate în proteine (20-25%), grăsimi, (4-
6%),extractive neazotate (53-63%). Ele sunt folosite în alimentaţia omului sub
diferite forme,fierte, prăjite, surogat de cafea.
3.5.2. Sistematică, soiuri.
Năutul face parte din tribul Vicieae, genul Cicer care cuprinde mai multe
specii anuale şi perene spontane. Cultivată este specia Cicer arietinum L, împărţită în
patru subspecii: orientale, asiaticum, mediterraneum, care cuprinde mai multe
ecotipuri deosebite după înălţimea plantei, forma tufei, culoarea florilor: bohemicum,
trancaucasium şi turcicum.
Soiurile cultivate la noi în ţară Cicero 1, populaţiile locale galben de
Moldova, galben de Lovrin.
Năutul are răsărire hipogeică, rădăcina de tipul II, tulpina muchiată acoperită
cu perişori şi erectă îână la maturitate, frunzele sunt imparipenat compuse, florile
sunt dispuse solitar, , polenizarea este autogamă. Păstăile sunt scurte, ovale, galben-
deschis, şi acoperite cu perişori, conţinând 1-3 seminţe.
Năutul are cerinţe destul de mari de temperatură, suportă cel mai uşor seceta
dintre leguminoasele pentru boabe. La germinaţie, temperatura minimă este de 3-
4°C. Solul cel mai potrivit pentru năut trebuie să aibă textură mijlocie, să fie bogat în
calciu.
3.5.5.Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii boabelor
52
Năutul reacţionează pozitiv la aplicarea îngrăşămintelor mai ales dacă fertilizarea se
face toamna cu superfosfat sub arătură, iar primăvara la pregătirea patului germinativ
îngrăşămintele pe bază de azot (azotat de amoniu).
Fiind o plantă cu coacerea mai uniformă ca celelalte leguminoase,năutul se
pretează mai bine la recoltarea mecanizată. Producţiile obţinute la noi în ţară sunt de
1o-15 q/ha.
3.6. ARAHIDELE
3.6.1. Importanţă
Arahidele ocupă locul III în producţia mondială de ulei, obţinându-se peste 3

milioane tone ulei annual, situându-se după soia, floarea soarelui şi înaintea
bumbacului. Uleiul de arahide este folosit în alimentaţie, industria conservelor,
margarinei, iar cel depreciat, la săpunuri. Uleiul de arahide are o bună valoare
alimentară fiind bogat în vitamina B1 însă la o păstrare necorespunzătoare râncezeşte
uşor. După, extragerea uleiului, şrotul şi turtele se folosesc în prepararea halvalei,
ciocolatei iar seminţele întregi se consumă prăjite sau în diferite preparate culinare.
Seminţele de arahide conţin 54-56% grăsimi, 19-21% proteine, 14,7% extractive

neazotate, 7,6% apă, 1,7% celuloză şi 3% cenuşă.
Extragerea uleiului se face la rece sau la cald. Cel extras la rece, deşi mai puţin, este
de calitate superioară. Făina după presare la rece conţine încş circa 8% ulei, 47,6%
proteine, 23% extractive neazotate şi 4,8% substanţe minerale.
Arahidele fac parte din tribul hedysareae, genul Arachis.Specia cultivată,

Arachis hypogea cuprinde două subspecii: ssp. fastigiata cu port erect, şi flori
grupate la baza tulpinii principale şi ssp. procumbes , cu tulpină târârtoare, iar
periada de vegetaţie mai lungă.
Arahidele sunt originale din zona tropicală şi subtropicală a Americii de Sud
şi sunt răspândite în zonele cu climatul cald.
La noi în ţară se cultivă soiurile Dăbuleni, Ţâmbureşti şi Viorica .
Arahidele sunt plante anuale, cu rădăcina pivotantă de tipul II, tulpină erectă
sau culcată, frunze paripenate cu două perechi de foliole. Florile apar la 25-30 de
zilede la răsărire, sunt mici, galbene sau portocalii, solitare sau grupate câte 2-4 în
inflorescenţe. Are două tipuri de flori : chezmogame, flori ce se deschid, cu corola
vizibilă la polenizare şi cleistogame, flori ce nu se deschid, dispuse la baza tulpinii şi
pe porţiunea subterană, la care polenizarea se face cu floarea închisă.Fecundaţia este
autogamă. După fecundaţie, baza ovarului are o creştere rapidă (5-20 cm), formând o
prelungire, organ numit ginofor. Acesta poartă ovarul şi pătrunde în sol (circa 10
cm), unde se dezvoltă fructul. La florile situate la partea superioară a tulpinii, la care
ginoforul nu ajunge cu ovarul până în sol, fructul nu se dezvoltă. Fructul este o
53
păstaie indehiscentă, de forma unei gogoşi de vierme de mătasă, cu 1-5 seminţe.În
condiţiile ţării noastre o plantă formează până la 250 de flori şi 25-30 de fructe.
Arahidele au cerinţe foarte ridicate faţă de căldură.Temperatura minimă de

germinaţie este de 12-13ºC. Cerinţele faţă de umiditate sunt mai mari până la înflorit.
În condiţiile ţării noastre , cu evaporaţie mai redusă în mai-iunie, sunt suficiente 250
mm. Ploi mai multe reduc regimul termic, scad producţia şi întâryie maturiyarea
fructelor.
Solurile mai uşoare sau chiar nisipoase, care permit pătrunderea ginoforului şi
dezvoltarea fructelor, cu reacţie neutră spre alcalină (pH 6,5-7,5) sunt cele mai
favorabile pentru această plantă.
3.6.6.Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii fructelor
Unul din factorii tehnologici importanţi care influenţează calitatea fructelor este
fertilizarea cu gunoi de grajd bine descompus, la care se adaugă îngrăşămintele
fosfatice şi eventual potasice.
Se recoltează la maturitatea deplină înainte de venirea brumelor, prin
smulgere manual, cu sapa. După recoltare se usucă pe suporţi improvizaţi sau pe
capre, după care se desprind fructele cu mâna sau cu batoze speciale. În ţările mari
cultivatoare se folosesc combine speciale de recoltat. Producţiile obţinute sunt între
4-5q/ha şi 30-40 q/ha. Păstrarea se face la umiditatea de 14%.
54
CAPITOLUL IV
PLANTE OLEAGINOASE (OLEIFERE, ULEIOASE)
4.1.Importanţă, utilizări
Unele plante acumulează în seminţe (floarea soarelui,susan), fructe (măslin)şi

alte organe, cantităţi însemnate de grăsimi (20-60%), care pot fi extrase pe cale
industrială. Plantele de la care se extrag grăsimi pot fi ierboase sau lemnoase, anuale
sau perene şi fac parte din mai multe familii botanice: compositae (asteraceae),
cruciferae (brasicaceae), linaceae, euphorbiaceae, labiatae (laminaceae).
Plantele oleaginoase anuale pot fi grupate astfel:
- plante oleaginoase tipice, unele cultivate pentru uleiul lor comestibil
(floarea-soarelui, şofrănelul, susanul, rapiţa), altele care conţin ulei
industrial (ricinul, inul de ulei, perila, lalmanţia, camelina);
- plante cu utilizare mixtă, care fac parte din alte grupe fitotehnice, între
care leguminoase pentru boabe (soia şi arahidele), plante textile (bumbac,
in pentru fibre şi cânepă, plante aromatice şi medicinale (macul,
muştarul), cereale (porumb, sorg), plante furajere (dovleac).
Plantele oleaginoase perene, arborescente cum sunt: măslinul, palmierul de ulei,
cocotierul, care produc ulei comestibil) şi arborele Tung (uleiul industrial).
Cele mai răspândite plante oleaginose ierboase şi care se cultivă la noi în ţară sunt :
floarea soarelui, inul pentru ulei, ricinul şi rapiţa, iar pe suprafeţe mai mici susanul şi
şofrănelul.
Grăsimile de origine vegetală sunt întrebuinţate în alimentaţie şi în industria
alimentară. Ele sunt foarte bogate în substanţe energetice, fiind un principal furnizor
de energie al organismului.Datorită gustului plăcut uleiurile vegetale sunt utilizate în
preparate culinare de masă, salate, în industria conservelor şi în panificaţie. Prin
hidrogenare se obţine margarina folosită în alimentaţie direct sau în patiserie.
Cantităţi însemnate de uleiuri vegetale se folosesc în industria săpunurilor, lacurilor,
vopselelor, linoleumului, iar altele ca lubrifianţi, în metalurgie, tăbăcărie.
Uleiurile vegetale fluide sub OºC (soia, floarea-soarelui, rapiţa colţa) se pot folosi ca
şi carburant pentru motoare diesel, însă cu unele incoveniente (depuneri, uzură) şi
după unele modificări relativ importante de reglaj şi mod de alimentare.
După extragerea uleiului, turtele şi şroturile rămase reprezintă nutreţuri concentrate,
bogate în proteină (30-55%), extractive neazotate, grăsimi şi vitamine. Turtele de la
anumite plante, din care s-a extras uleiul la rece, se folosesc în prepararea halvalei şi
a altor produse de cofetărie.
Cele mai mari suprafeţe pe plan mondial, se cultivă cu soia, floarea – soarelui,
arahide, bumbac şi rapiţă (principalele plante pentru producerea uleiului alimentar),
iar inul pentru ulei şi ricinul (plante pentru producerea uleiului industrial).
În producţia mondială de ulei vegetal, pe primul loc se situează soia (circa 15
milioane tone annual), urmat de floarea – soarelui (peste 7 milioane tone), rapiţa (6
milioane tone), arahidele (5 milioane tone), bumbacul (4 milioane tone). Alte uleiuri
alimentare sunt cele din măslin (peste 2 milioane tone), susan (circa 1 milion tone),
şofrănel (0,5 milioane tone), porumb (0,3 milioane tone). Între uleiurile industriale
(cu un total de cca. 3 milioane tone anual) pondere mai mare au cele de in (peste 1,2
milioane tone), ricin (0,4 milioane tone),etc.
Pentru alimentaţia alimentară a omului, lipidele trebuie să reprezinte circa 1/3
din valoarea calorică globală (1-1 g/kgc/zi), din care circa jumătate uleiuri de origine
55
vegetală. Raportat la consumul unui om de 70 g grăsimi pe zi, rezultă un consum
anual de 25 kg grăsimi. La populaţia actuală a globului (de cca. 5 miliarde locuitori),
necesarul annual mondial este de 125 milioane tone grăsimi, din care de origine
vegetală 75-80 milioane tone.
Necesaru anual de grăsimi de origine vegetală la noi în ţară este de circa 500
mi tone. În condiţii normale de vegetaţie ţara noastră produce circa 350-400 mii tone
ulei de floarea – soarelui şi cantităţi însemnate de ulei de soia şi porumb. În ţara
noastră sunt realizări importante în ceea ce priveşte plantele oleaginoase mai ales în
cultura florii-soarelui, unde România este una dintre cele mai mari cultivatoare de pe
glob, şimeste prima ţară în care s-au introdus şi se cultivă hibrizi de floarea-soarelui.
4.2. Însuşiri fizico-chimice ale uleiurilor vegetale
Grăsimile pot fi lichide sau solide.De la plante se obţin în cele mai multe
cazuri uleiuri (de soia, floarea-soarelui, măsline), însă şi grăsimi solide (untul de
cacauă, grăsimea de palmier). Grăsimile sunt esteri ai acizilor graşi cu glicerina,
având molecula formată din carbon (75-79%, hidrogen (11-13%) şi oxigen (10-
12%). Acizii graşi din din grăsimile vegetale pot fi saturaţi (CnH2nO2) sau nesaturaţi
(CnH2n-2O2;CnH2n-4O2).
Dintzr acizii graşi saturaţi prezenţi în grăsimile vegetale amintim acidul
palmitic (C16H32O2), acidul stearic (C18H36O2) iar dintre acizii graşi nesaturaţi acidul
oleic (C18H34O2), cu o dublă legătură, acidul linoleic sau linolic (C18H32O2) cu două
duble legături, acidul linolenic (C18H30O2) cu trei duble legături, acidul linolenic
(C16H30O2) cu trei duble legături, acidul arahidonic (cu patru duble legături), acidul
erucic, acidul ricinoleic. Acizii graşi nesaturaţi sunt lichizi şi sicativi, iar cei saturaţi
sunt solizi şi nesicativi. Gradul de sicativitate este dat de raportul între acizii graşi
saturaţi şi nesaturaţi din uleiuri.
Uleiurile lichide (nesaturate), se combină cu hidrogenul şi se solidifică,
principiu pe care se bazează obţinerea margarinei. Uleiurile sicative (nesaturate)în
care predomină acidul linolenic, în contact cu aerul (oxigenul), în strat subţire , se
usucă repede şi dă naştere unui film insolubil şi rezistent, numit linoxin (linoxină),
care este un produs de oxidare şi polimerizare.Pe acest principiu se bazează obţinerea
şi utilizarea lacurilor şi vopselelor.
În industria lacurilor şi vopselelor se folosesc uleiurile sicative, iar în
alimentaţie unele uleiuri semisicative şi nesicative.
Gradul de sicativitate a uleiurilor vegetale se apreciază în funcţie de numărul
de grame de iod fixate de 100 g ulei, numit “indicele de iod”. O grăsime fixează o
cantitate cu atât mai mare de iod cu cît caracterul ei este mai nesaturat, deci mai
sicativ. În funcţie de acest indice, uleiurile vegetale se împart în: uleuiri sicative, cu
indicele peste 130; uleiuri semisicative, cu indicele iod între 95-130; şi uleiuri
nesicative , la care indicele iod este sub 100 ( C. Bodea 1964 citat de
L.S.Muntean,1997).
Conţinutul şi calitatea grăsimilor din fructele şi seminţele plantelor
oleaginoase sunt dependente de specie şi soi, de factorii de mediu (lumină, umiditate)
şi condiţiile de cultură.
În seminţele plantelor oleaginoase s-a constatat o scădere treptată a glucidelor
pe măsurăp ce creşte conţinutul în grăsimi. Aceasta a dus la concluzia că, glucidele
stau la baza formării uleiurilor vegetale.
Uleiurile în care predomină acidul linoleic şi oleic sunt cele mai valoroase
uleiuri alimentare. Ele au o bună stabilitate şi conservabilitate şi nu duc la
56
acumularea colesterolului în sânge. Acidul linoleic şi acidul arahidonic cu prima
dublă legătură la carbonul VI (socotit de la carbonul metilic), nu se sintetizează în
organismele animale (şi la om). Având şi rol specific vitaminelor în metabolism, s-a
propus să fie numită vitamina F. Aceste însuşiri valoroase a făcut să crească,
consumul mondial de uleiuri vegetale alimentare şi extinderea suprafeţelor ocupate
de plante oleaginoase.
Acizii graşi sunt împărţiţi în două grupe: esenţiali şi neesenţiali. Cei esenţiali
(linoleic, linolenic şi arahidonic) nu sunt sintetizaţi în organismul omului, trebuind să
fie aduşi prin alimentaţie, lipsa sau insuficienţa lor împedică utilizarea celorlalţi acizi
graşi în organism.
După compoziţia acizilor graşi, uleuirile sunt împărţite în trei grupe:
- Grupa acizilor oleic –linoleic, formată din uleiuri comestibile care conţin
în special acizi graşi nesaturaţi oleic şi linoleic. Fiind lipsite practic de
acidul linolenic, au stabilitate mai bună, sunt mai puţin expuse tendinţei
de a-şi recapătă, în timpul păstrării , aroma specifică iniţială. În această
grupă intră uleiurile de: floarea-soarelui, bumbac, alune de pământ,
şofrănel, porumb, susan, măslin, dovleac.
- Grupa acidului erucic, caracterizată printr-un conţinut ridicat de acid
erucic (40-55%), şi cantităţi mici de acid linoleic. În acestă grupă intră
uleiurile de: rapiţă şi muştar;
- Grupa acidului linolenic, formată, din uleiuri care conţin cantităţi
însemnate de acid linolenic (cu stabilitate mai redusă), pe lângă acizi graşi
esenţiali (okleic, linoleic). În această grupă intră uleiurile de soia şi tehnic
de in.
Datorită conţinutului mai ridicat în acid linoleic, uleiul de soia are stabilitate ceva
mai redusă, gustul şi mirosul se degradează la cca. 3-4 săptămâni de la rafinare,
devenind asemănător cu cel ale unor legume crude., al uleiului de peşte, sau ale
uleiurilor polimerizate. Îmbunătăţirea uleiului de soia se poate face prin hidrogenare
parţială, reducându-se conţinutul în acid linolenic până la 2%.
4.3. Floarea-soarelui
4.3.1. Importanţă
Floarea soarelui este cea mai importantă plantă oleaginoasă cultivată în ţara
noastră. Randamentul de extracţie a crescut în ultimii ani cu circa 20% ( de la 27%
la 47%) iar producţia medie de ulei la ha s-a mărit de peste trei ori.
Floarea soarelui este originală din partea vestică a Americii de Nord. La noi
în ţară a fost cunoscută la început în Moldova (1880), apoi în celelalte provincii.
Uleiul de floarea soarelui , având foarte bune calităţi alimentare, se foloseşte
pe scară largă fie direct în alimentaţia omului, fie la prepararea conservelor şi
margarinei. Calităţile comestibile ale uleiului de floarea soarelui se datoresc
conţinutului ridicat în acizi graşi nesaturaţi (85-91%), cum sunt: acidul linoleic (acid
gras nutritiv esenţial) şi acidul oleic, conţinutului foarte scăzut sau lipsei acidului
linolenic (care reduce conservarea), precum şi datorită digestibilităţii ridicate (985), a
valorii calorice şi stabilităţii acestui ulei. Uleiul de floarea soarelui conţine cantităţi
însemnate de provitamine şi vitamine liposolubile precum şi fosfatide, lecitină.
Calatidiile au întrebuinţări la extragerea pectinei, folosită în industria
alimentară la prepararea gelatinelor. Cojile se folosesc la prepararea furfurolului,
57
utilizat la fabricarea fibrelor artificiale şi ca dizolvant în rafinarea uleiurilor vegetale.
Cojile se pot utiliza şi la obţinerea unei drojdii furajere bogate în proteină.
Tulpinile de floarea soarelui se folosesc ca şi combustibil, în industria
celulozei sau la fabricarea (prin decolorare) unor plăci uşoare şi rezistente, cu
proprietăţi de absorbire a sunetelor.
Floarea soarelui este şi o bună plantă meliferă, putându-se obţine 30-50kg/ha.
Prin albine se realizează şi o eficientă polenizare suplimentară.
Floarea soarelui este şi o bună plantă medicinală. Din florile ligulate (care
conţin quercetrină, antocianină, colină, betaină, xantofilă), se obţine un extract
alcolic care se folosea în malarie, iar tinctura în afecţiuni pulmonare. Din achene,
care pe lângă ulei conţin fitină,lecitină, colesteină, se preparauproduse indicate în
profilaxia dezenteriei, febrei tifoide şi pentru vindecarea rănilor care supurează.
Uleiul se foloseşte (în medicina populară)pentru macerarea unor plante utilizate în
tratarea unor răni şi arsuri.
Componentele ce intră în compoziţia chimică a florii soarelui (ulei, proteine,

extractive neazotate, celuloză, cenuşă) sunt dependente de soi şi de condiţiile de
cultură. La actualele soiuri şi hibrizi cultivaţi la noi în ţară, procentul de ulei în fruct
a ajuns la circa 50%, prin creşterea conţinutului de ulei în sămânţă (peste 60%) şi
reducerea procentului de coji (sub 23%). Creşterea procentului de ulei a dus la
diminuarea procentului de proteină din seminţe.
Prin utilizarea hibrizilor în cultură şi ameliorarea celor existenţi în cultură, s-a
ajuns la 14% coji, însă limita inferioară acceptabilă din punct de vedere tehnologic
este de circa 18%. În sămânţă limita biologică superioară a conţinutului de ulei este
de circa 75%
Uleiul de floarea soarelui conţine acizi graşi saturaţi (palmitic, stearic) în
proporţie de 8-14%, iar acizii graşi nesaturaţi 85-91%, mai importanţi fiind acidul
oleic (14-53%, acidul linoleic (38-73%) iar acidul linolenic practic lipseşte.
Principalele caracteristici ale uleiului de floarea soarelui sunt: indicele iod
127-136, indicele de saponificare186-194, densitatea la 15ºCeste de 0,919-0,926,
punctul de solidificareeste de –16ºC..-18ºC. proporţia de acid linoleic determină
valoarea nutritivă ridicată, iar lipsa acidului linolenic permite conservarea
îndelungată a uleiului de floarea-soarelui.
Floarea soarelui deţine locul al doilea în producţia mondială de ulei, după
soia şi înaintea arahidelor, bumbacului, rapiţei.
În ţara noastră se cultivă circa 900 mi ha cu o producţie medie de 1421 kg/ha.
Judeţele care deţin în cultură floarea soarelui pe suprafeţe mai mari sunt: Constanţa,
Dolj, Teleorman, Călăraşi, Ialomiţa, Brăila, Olt, Timiş, Buzău, Galaţi, Giurgiu,
Tulcea.
Floarea soarelui face parte din ordinul Compositalis (Asteralis), familia

Compositae(Asteraceae), subfamilia Tubuliflorae,genul Helianthus L cu mai multe
specii. Cea mai importantă specie este Heianthus annus cultus ssp. sativus cu două
forme:
- forme cultivate : pentru seminţe şi furaj, cu achene mari, monocefalice
(Helianthus annuus var. macrocarpus;
58
pentru ormanent (Helianthus annuus ssp. annuus)
- forme necultivate, sălbatice, se întâlnesc ca buruieni rurale, urbane.
Hibrizii de floarea soarelui cultivaţi în ţara noastră sunt redaţi în tabelul 4.3.1.
Pentru condiţiile din ţara noastră, formele cultivate se apreciază în funcţie de
perioada de vegetaţie (număr de zile de la răsărire la umiditatea seminţelor de
11%) astfel:
- semitimpurii cu perioada de vegetaţie de 119-122 zile (Fundulea 90,
Festiv);
- semitardive, cu perioada de vegetaţie de 123-130 zile (Felix,Florom
328,Fundulea 206, Select, Super, Record).
Tabelul 4.3.1.
Hibrizi de floarea soarelui cultivaţi în România
(După lista oficială a soiurilor şi hibrizilor de plante de cultură din
România 2004)
Hibridul Tipul hibridului Ţara de origine Anul luării în cultură
Alex HS România 1996
Decor HS “ 1991
Duna HS NL 1998
Eladil- HS USA 1997
6433-
xF4111
Favorit HS R 1992
Felix HS R 1982
Florom 249 HS R 1996
Florom 350 HS R 1989
Justin HS R 1998
Performer HS R 1998
Rapid HS R 1996
Romina HS R 1998
Super HT R 1983
Sunny 1* HS USA 1996
Record soi R 1965/1999
Tipul hibridului: HS- hibrid simplu
HT- hibrid triliniar
* - pentru halva
Floarea soarelui este o plantă anuală, ierboasă, cu o creştere viguroasă.

Rădăcina este pivotantă, bine dezvoltată, ajungând la adâncimea de peste
2m, sistemul radicular are o creştere viguroasă, încă din primele faze de vegetaţie, cu
numeroase ramificaţii , cu foarte mulţi perişori absorbanţi şi o mare capacitate de
absorţie a apei şi a sărurilor minerale.
Tulpina este erectă, înaltă, groasă, cilindrică, striată, acoperită cu perişori, iar
în interior are o măduvă groasă, buretoasă. Înălţimea este de 1-2m la soiurile pentru
seminţe şi 3-5m la cele pentru furaj.
59
Frunzele sunt simple, mari, peţiolate, limbul este ovat-cordat, dinţat cu
nervuri evidente, şi acoperiţi cu perişori scurţi, aspri şi rari, ca de altfel înreaga
plantă.
Florile sunt grupate în inflorescenţă numită calatidiu sau capitul, format
dintr-un receptacul discoidal (drept, convex sau concav) înconjurat de foliole
involucrale, cu diametru de 10-40cm,în funcţie de soi şi condiţii de cultură. Pe
marginea receptaculului sunt dispuse florile ligulate pe 1-2 rânduri. Ele sunt asexuate
rar unisexuate (femele). Au culoarea galbenă cu diferite nuanţe (aurii, portocalii) şi
au rolul de a atrage insectele polenizatoare.
Florile tubuloase ocupă restul receptaculului, fiind în număr de 1200-2500,
dispuse în arcuri spirale. Sunt hermafrodite, fertile, formate din 2-4 sepale, 5 petale
concrescute de culoare galbenă până la violet, 5 stamine cu anterele concrescute, în
jurul stilului, gineceu inferior cu un singur ovul.
După răsărire până la îmbobocire , vârful tulpinii se mişcă după soare de la
est la vest.
Fructul este o achenă formată din: pericarp (coaja) şi sămânţa propriu-zisă
Pericarpul este format din: epicarp, ţesut de suber, strat carbonogen,
(fitomelan), ţesut sclerenchimatic (partea lemnoasă a pericarpului)şi parenchim
inferior. Stratul carbonogen conţine circa 75% carbon, fiind dens şi tare, împedicând
atacul seminţelor de către larva moliei florii soarelui (Homoeosoma nebulella).
Sămânţa este învelită într-o membrană concrescută cu endosperemul,
formând o peliculă subîire ce protejează embrionul. Cotiledoanele sunt mari, formate
din mai multe straturi de celule, ele reprezintă rezerva principală de proteină şi ulei
din sămânţă.
Fermenţii lipază şi aldulază, care transformă glucidele în grăsimi, îşi încep
activitatea după 8-10 zile de la înflorit şi ating activitatea maximă la 20-25 zile de la
înflorit.
La formarea seminţelor, acizii graşi saturaţi rămân constanţi indiferent de
gradul de maturare a seminţelor, dar se schimbă raportul între acizii graşi nesaturaţi.
Acidul oleic se acumuleză în funcţie de dinamica acumulării uleiului în seminţe,
atingând nivelul maxim la maturitatea fiziologică, apoi scade treptat, în timp ce
acidul linoleic creşte pe măsura coacerii seminţelor, dovedind că biosinteza acidului
linoleic se face pe seama acidului oleic.
Deşi este o plantă cu cerinţe mari faţă de căldură, lumină şi mai ales faţă de
substanţele nutritive, floarea soarelui are un areal mare de cultură, datorită adaptării
şi rezistenţei la oscilaţii mari de temperatură, la temperaturi joase în prima parte a
vegetaţiei şi a unei bune rezistenţe la secetă.
Germinează la temperatura de 4-5ºC, creşte şi se dezvoltă normal la 11-16ºC
până la apariţia inflorescenţelor, la 16-20ºC în timpul înfloritului şi 20-22ºCpână la
maturitate.
Lumina este un factor foarte inportant pentru floarea-soarelui fiind o plantă
cu o mare capacitate fotosintetică.Cerinţe mai mari la lumină intensă sunt până la
apariţia inflorescenţei. Floarea-soarelui este o plantă de zi scurtă.
Cerinţele faţă de apă sunt mari, fiind o plantă cu un coeficient de transpiraţie
mare (470-570). Este rezistentă la secetă datorită sistemului radicular bine dezvoltat
şi cu mare capacitate de absorţie a perişorilor de pe plantă, care reduc transpiraţia şi a
măduvei care înmagazinează o mare cantitate de apă. Cele mai mari cerinţe faţă de
60
apă le are în perioada formării calatidiului, a înforitului şi a formării şi umperii
seminţelor.
Faţă de sol floarea-soarelui este destul de pretenţioasă fiind potrivite solurile
mijlocii, lutoase, luto-nisipoase, profunde, bogate în substanţe nutritive, cu reacţie
uşor alcalină.
4.3.6.Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii fructelor
Floarea soarelui se cultivă în mod obişnuit după cereale, fiind interzisă

cultivarea după soia, fasole in şi rapiţă (datorită parazitului comun de putregaiul alb)
şi după lucernă şi sfeclă de zahăr (care consumă cantităţi mari de apă din straturile
adânci ale solului.
Este o mare consumatoare de substanţe minerale, aplicarea acestora fiind
corelată cu nivelul producţiei. Fazele critice în nutriţia florii soarelui sunt de la
răsărire la formarea primei perechi de frunze adevărate, la formarea inflorescenţei şi
înflorire.
Din totalul elementelor consumate de floarea-soarelui, în fructe ajung 65%
din azot, 35% din fosfor şi 10% din potasiu. Datorită faptului că rădăcinile au o
mare capacitate de solubilizare a elementelor din sol, floarea-soarelui recţionează
mai slab la îngrăşarea cu substanţe chimice comparativ cu alte plante de cultură
(grâu, porumb, sfeclă de zahăr).Cel mai bine reacţionează la aplicarea gunoiului de
grajd în doze de 20t/ha, aplicat toamna sub arătură.
Un alt element tehnologic important este combaterea buruienilor mai ales în
prima parte a vegetaţiei , plantele tinere sufocate de buruieni nu se mai refac.
Perioada optimă de recoltare a florii-soarelui se face când umiditatea
seminţelor este între 13,5-1,% şi se realizează cu combina de cereale C12echipată cu
RIFS.
Păstrarea seminţelor se face după curăţire, uscare şi ventilare pentru a evita
degradarea lor. Pentru păstrarea seminţelor care conţin 40% ulei umiditatea nu
trebuie să fie mai mare de 8,4%, iar la cele cu 50% ulei umiditatea să nu depăşească
7%.
Producţia obţinută la formele existente în cultură este de 3000kg/ha
4.4. INUL PENTRU ULEI

4.4.1.Importanţă
Inul în ţara noastră este cea mai importantă plantă producătoare de ulei
industrial, ocupând locul al doilea între plantele oleaginoase după floarea-soarelui.
Uleiul de in este folosit cu precădere în industrie şi mai rar în alimentaţie. Este un
ulei sicativ (indicele de iod 168-192), utilizat la fabricarea vopselelor şi lacurilor de
bună calitate fiind rezistenţi la apă şi la agenţi corozivi. Este utilizat şi la fabricarea
săpunurilor, a linoleumurilor, a muşamalelor şi a cernelurilor tipografice.
În medicină seminţele de in (Semen Lini) se utilizează în tratarea bronşitelor,
durerilor intestinale iar uleiul de in se foloseşte în tratarea arsurilor.
Seminţele de in conţin 4-10% mucilagii (formate din din acid galacturonic,
ramnoză, galactoză, xiloză şi arabinoză), având acţiune laxativă purgativă. Uruiala
umezită cu apă caldă (cataplasmă) are acţiune emolientă, antiinflamatorie. Uleiul de
in se utilizează la prepararea linimentumului oleocalcaros (emulsie de ulei cu apă de
var 1:1) folosit în tratarea arsurilor.
61
Tulpinile inului pentru ulei sunt scurte şi puternic ramificate. Se folosesc la
fabricarea hârtiei de bună calitate sau la extragerea fibrelor.
Compoziţia chimică a seminţelor de in după diferiţi autori este redată în
tabelul
tabelul 4.4.1
Tabelul 4.4.1.
Compoziţia chimică a seminţelor de in (%)
Specificare Sămânţă
Apa 7-9
Substanţe grase 40-47
Substanţe proteice 22-26
Hidraţi de carbon 3,5-4,1
Cenuşă
Soiurile existente în cultură de in pentru ulei au între 40 şi 45% ulei. Uleiul

de in conţine 8-15% gliceridele acizilor saturaţi de tipul acidului palmitic; 15-35%
glicerida acidului nesaturat oleic, cu o legătură liberă; 10-25% glicerida acidului
linoleic, cu două legături libere şi cu 25-60% glicerida acidului linoleic cu trei
legături libere.
Caracterul de ulei sicativ este dependent de soi şi de condiţiile de cultură. În
condiţii mai aride, scade indicele de sicativitate, deoarece scurtează perioada de
formare a acizilor nesaturaţi. Dacă inul se seamănă primăvara timpuriu, maturizarea
seminţelor se petrece în luna iunie, lună mai nmedă şi mai rece, favorabilă acumulării
acizilor graşi nesaturaţi. În cazul când semănatul se întârzie, maturizarea seminţelor
se petrece în iulie şi august, iar conţinutul în acizi graşi nesaturaţi este mai scăzut.
4.4.3.Sistematică soiuri
Inul face parte din familia Linaceae, genul Linum L., iar cea mai importantă specie
pentru cultură Linum usitatissimum. La noi în ţară prezintă importanţă practică
soiurile care aparţin speciei L. usitatissimum ssp. transitorium-proles meridionalia şi
ssp. mediterraneum.
Soiurile de in cultivate în ţara noastră sunt prezentate în tabelul 4.4.2.
Tabelul 4.4.2.
Soiurile de in pentru ulei cultivate în România
(2004)
Denumirea soiului Ţara de origine Anul înregistrării
Adin R 1988
Floriana R 1998
Genţiana R 1993
Geria R 1991
Iulia R 1994
Lirina R 1998
Midin R 1977
Oliana R 1998
Olinr R 1981
62
Raluca R 1993
Inul este o plantă anuală ierboasă. Rădăcina inului pentru ulei este pivotantă,
tulpina este scundă şi mai ramificată decât a inului pentru fuior. Frunzele au formă
liniar lanceolată şi sunt numeroase (peste 100), florile sunt dispuse în inflorescenţe
cimoase neregulate, cu 10-15 axe secundare, cu flori de tipul cinci, cu petale albastre
sau albe,. Fructul este o capsulă cu caliciu persistent cu cinci loji, împărţite fiecare în
două compartimente printr-un perete fals, în fiecare compartiment trebuie să fie câte
o sămânţă. Sămânţa este castanie-roşietică, oval-alungită, turtită, cu un rostru în zona
embrionului şi lucioasă. MMB la inul de ulei este cuprins între 7-8,5 g. Sămânţa este
învelită de un tegument, iar în interior este embrionul înconjurat de un mic albumen.
În contact cu apa, tegumentul se umflă, dă naştere unui mucilagiu caracteristic.
Inul pentru ulei are suma de grade, pe întreaga perioadă de vegetaţie, cuprinsă
între 1600-1700ºC. Germinează la temperatura de 1-3ºC. Cerinţele faţă de
temperatură cresc în faza de maturitate, când media zilnicş trebuie să fie de 20ºC.
Arşiţele puternice îi sunt dăunătoare, diminuând producţia şi calitatea.
Faţă de umiditate cerinţele sunt mai reduse, inul având nevoie de circa 150 mm
precipitaţii medii anuale. O condiţie de umiditate favorabilă, influienţează pozitiv
conţinutul în acizi graşi nesaturaţi ducând la creşterea sicativităţii.
Solul cel mai potrivit pentru inul de ulei şi mixt trebuie să aibă o textură
mijlocie, să fie profund, fertil şi structurat.
Inul pentru ulei are cerinţe ridicate faţă de aprovizionarea cu apă şi substanţe
nutritive, deoarece sistemul radicular are capacitate limitată de absorţie. Nu reuşeşte
pe soluri alcaline sărăturoase, apătoase, mărnoase, nisipoase şi erodate.
4.4.6.Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii seminţelor
La amplasarea culturii nu se admite monocultura dearece apare fenomenul de

oboseală a solului, se înmulţesc bolile, dăunătorii şi buruienile specifice inului.Cele
mai bune premergătoare pentru inul pentru ulei şi inul mixt sunt cerealele (în special
de toamnă) şi leguminoasele anuale (mazăre, fasole) care părăsesc terenul devreme.
Inul pentru ulei este pretenţios la fertilizarea solului, deoarece rădăcinile au
slaba capacitate de absorţie a elementelor nutritive şi perioada de consum maxim a
acestora este foarte scurtă. Azotul are rol important în nutriţia inului încă din primele
faze de vegetaţie pînă la înflorit.Carenţa de azot se manifestă prin creştere slabă,
scurtarea perioadei de vegetaţie, seminţe şiştave sărace în ulei. Fosforul este asimilat
în întreaga perioadă de vegetaţie, carenţa sa se manifestă prin frunze mici, strânse de
tulpină şi prin fructificare slabă. Potasiul de asemenea este necesar în toată perioada
de vegetaţie, carenţa sa duce la deprecierea calităţii şi cantităţii de ulei.
Recoltarea la inul pentru ulei şi la cel mixt începe în faza de la coacerea în
galben târzie la coacerea deplină când circa 90% din capsule sunt brune şi seminţele
au culoarea specifică soiului. Întârzierea recoltatului duce la scăderea producţiei şi a
63
indicelui de iod. În general inul pentru ulei are o capacitate de producţie mică (6-8 q/
ha).
4.5. RAPIŢA
4.5.1. Importanţa
Rapiţa este cea mai importantă plantă cruciferă oleaginoasă şi una din cele
mai importante plante oleaginoase din lume. Seminţele sale au un conţinut ridicat în
ulei, cu utilizări în industrie şi alimentaţie. După rafinare (îndepărtarea gustului
neplăcut şi realizarea unei culori galben deschis), uleiul de rapiţă se utilizează în
alimentaţie ca atare sau după prelucrare ca margarină.
Este planta oleaginoasă a Europei Central-Vestice (Germania, Polonia,
Franţa, Suedia), Canadei, Indiei, Japoniei, Rusiei. Ponderea uleiului din aceste ţări
este cel provenit din seminţele de rapiţă.
Uleiul de rapiţă se foloseşte în industria săpunurilor, a lacurilor, vopselelor şi
în industria textilă. Prin combinare cu sulful se obţine un material elastic ce
înlocuieşte cauciucul.
O largă utilizare a avut rapiţa pentru iluminat, mai ales în perioada Evului
Mediu, dar şi ulterior în unele ţări din Asia şi Africa. Uleiul de rapiţă s-a folosit la
ungerea motoarelor, fiind înlocuit astăzi cu uleiuri minerale. Se poate folosi ca şi
carburant, după transformarea în ester metilic sau etilic.
În funcţie de specie şi soi seminţele de rapiţă conţin 40-50% grăsimi, 19-24%

proteine brute, 18% extractive neazotate, 5,9% celuloză şi 4,2% cenuşă. Uleiul de
rapiţă conţine în proporţii diferite acizii graşi: oleic, linoleic, linolenic, erucic şi
palmitic. Indicele iod este de 94-112. Acidul erucic (monoacid gras nesaturat) pare a
fi principalul factor al unor boli de inimă. În cadrul CEE, s-au impus restricţii în ce
priveşte consumul uleiului de rapiţă în alimentaţie, acceptându-se numai acelea care
au până la 10% acid erucic sau sunt libere de acid erucic.
Rapiţa face parte din familia Cruciferae (Brasicaceae) care cuprinde mai
multe specii. Ca plante oleaginoase se cultivă două specii de rapiţă:
Rapiţa Colţa (rapiţa mare sau belgiană), Brassica napus L.ssp. oleifera cu două
forme: Brasica napus oleifera varietatea autumnalis;
Brasica napus oleifera varietatea annua.
Rapiţa naveta (rapiţa mică), Brasica rapa ssp.oleifera, cu două forme:
Brasica rapa oleifera var. autumnalis;
Brasica rapa oleifera var. annua.
Soiurile de rapiţă (Brasica napus L.) cultivate în ţara noastră sunt prezentate
în tabelul 4.5.1.
Tabelul 4.5.1.
Soiurile de rapiţă cultivate în România
(2oo4)
Denumirea Ţara de Menţinătorul soiului Anul
64
soiului origine înregistrării
Madora D Saaten Union România 1997
SRL
Triumf R Institutul de Cercetări 1992
pentru Cereale şi Plante
Tehnice Fundulea
Valesca D Saaten Union România 1997
SRL
Wotan D Saaten Union România 1998
SRL
Toate soiurile cultivate sunt libere de acid erucic.

Rapiţa are răsărire epigeică, cu sistem radicular cu o mare capacitate de
absorţie. Perioada de vegetaţie a rapiţei de toamnă este de 270-290 zile iar a rapiţei
de primăvară 110-140 zile.
Polenizarea este alogamă (entomofilă), fiind plantă meliferă. Fructul este o
silicvă, dehiscentă la maturitate, cu un număr de până la 800 pe plantă.
4.5.4. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii fructelor

Rapiţa este o plantă care se adaptează bine la condiţii de vegetaţie variate. Dă
rezultate bune în climatul cald şi umed al coastelor maritime sau în zonele mai reci.
Fructele germinează la 1-3º C , are pretenţii ridicate faţă de umiditate (450-650 mm
precipitaţii annual), este o plantă de zi lungă.
Compoziţia acizilor graşi a uleiului de rapiţă este dependentă de soi şi
condiţiile de cultură. Astfel, s-a constatat că temperaturi mai ridicate în cursul
perioadei de vegetaţie determină o creştere a conţinutului de acid erucic. Scădera
temperaturii şi a umidităţii favorizează scăderea conţinutului de acid erucic creşterea
acidului linoleic şi a altor acizi C-18 (J. Fabi citat de L. S. Muntean1997).
4.5.5. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii fructelor

Rapiţa de toamnă dă rezultate bune când se cultivă după premergătoare care
eliberează terenul devreme iar cea de primăvară se poate semăna şi după culturi
recoltate târziu ( porumb, cartof, sfeclă)
Rapiţa reacţionează bine la aplicarea îngroşămintelor minerale ( pentru 100
kg seminţe consumă 5-6 kg azot, 3,5-5,5 kg fosfor, 3,5-5 kg potasiu) şi organice sub
formă de gunoi de grajd (20-30 t/ha aplicat vara după recoltarea plantei
premergătoare).
Recoltarea rapiţei se face în două faze, la maturitatea în galben, prin cosirea
manuală sau mecanică, urmată de treierat, după uscarea plantelor obţinându-se 15-30
q/ha. După recoltare seminţele se păstrează în straturi subţiri (5-10 cm), lopştându-se
până când umiditatea ajunge la 9-10% (umiditatea de păstrare).
4.6. SUSANUL
4.6.1. Importanţă
65
Susanul se cultivă pentru seminţele sale care conţin 55-65% ulei semisicativ
(indicele de iod 103-112), comestibil de calitate superioară. Uleiul obţinut prin
presare la rece este galben deschis, utilizat în alimentaţie în industria conservelor şi
în cofetărie. Cel obţinut prin presare la cald este mai închis la culoare , neplăcut la
gust, utilizat în industria săpunurilor, hârtiei iar după rafinare şi în alimentaţie. Uleiul
de susan se foloseşt şi în prepararea unor pomezi de păr, a balsamurilor, iar din
funinginea lui (după ardere) se obţine tuşul chinezesc.
Seminţele se întrebuinţează în patiserie şi la fabricarea halvaleide cea mai
bună calitate. Florile conţin substanţe aromate, folosite în industria parfumurilor şi a
apei de colonie.

Susanul face parte din familia Pedaliaceae, specia cultivată este Sesamum
indicum ssp. bicarppelatum var. albeus (cu seminţe albe).
Soiurile cultivate la noi în ţară sunt VNIIMK 81 şi Odesa.

Susanul este o plantă anuală, ierboasă. Rădăcina este pivotantă, puţin
dezvoltată, tulpina este erectă, cu 4-8 muchii, ănaltă de 50-150 cm şi pubescentă.
Frunzele sunt lung peţiolate până la sesile oval-lanceolate, florile sunt grupate câte 1-
3 pe un peduncul, la subsuara frunzelor, polenizarea este autogamă, făcându-se
înainte de deschiderea florilor, fructul este o capsulă prismatică, dehiscentă.
Susanul are cerinţe termice ridicate. Temperatura minimă de germinaţie este

de 15-16ºC, nu suportă temperaturi scăzute, fiind dăunătoare şi teperaturile de + 5ºC
iar până la 15ºC dezvoltarea este foarte redusă.
Fată de umiditate are cerinţe relativ ridicate , având o slabă rezistenă la
secetă.
Este pretenţioasă faţă de sol, nu merge pe cele sărăturoase sau cele grele, care
formează crustă sau cele cu apă stagnată şi reci.
La noi în ţară se pot cultiva numai soiurile precoce, în zona de sepă şi
silvostepă din sudul ţării.
4.6.5. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii seminţelor
Susanul se cultivă după premergătoare care lasă solul curat de buruieni,

revenind pe aceaşi solă după 6-7 ani.
Îngrăşămintele minerale (N, P, uneori şi K)se aplică în doze de 50-60 kg substanţă
activă.
Recoltarea se face când încep să cadă frunzele bazale, fructele de la bază s-au
brunificat, iar seminţele au culoarea şi consistenţa normală, obţinându-se între 500 şi
1500kg la ha. Pentru păstrare, seminţele se curăţă de impurităţi şi se usucă sub 10%
umiditate.
66
CAPITOLUL V
PLANTE TUBERCULIFERE ŞI RĂDĂCINOASE
5.1. Importanţă
Plantele tuberculifere şi rădăcinoase sunt valoroase pentru calităţile

alimentare şi industriale ridicate. Din această grupă fac parte: cartoful şi sfecla de
zahăr, cicoarea, topinanburul, sfecla furajeră, morcovul furajer, napii, plante
legumicole (morcovul, pătrunjelul, ţelina) precum şi unele plante specifice zonelor
ecuatoriale (maniocul), a zonelor subtropicale şi tropicale (cartoful dulce, ignamul şi
taro).
De la aceste plantă se folosesc, în alimentaţie, în furajarea animalelor sau în
industrie, organele lor subterane, tuberculii sau rădăcinile tuberizate, a căror
compoziţie cuprinde 65-85% apă şi 15-35% substană uscată. În substanţa uscată
raportul raportul între proteine şi hidrocarbonate este de 1:12-1:16, fiind plante
predominant amidonoase cu rol energetic în alimentaţie. Proteina, deşi în proporţie
scăzută (0,5-4,5% din masa totală)are o mare valoare biologică, conţinând numeroşi
aminoacizi esenţiali. Conţinutul ridicat în vitamine (C,B,PP,A,E,K) şi săruri minerale
le întregesc calităţile culinare.
Plantele tuberculifere şi rădăcinoase prezintă numeroase avantaje printre care:
capacitate mare de producţie, valorificarea nivelurilor înalte de fertilizare organică şi
minerală, iar ca dezavantaje sunt foarte pretenţioase la zonare (climă şi sol), sensibile
la boli, dăunători şi la păstrare îndelungată.
În acest capitol se va trata cartofu şi sfecla de zahăr, plante deosebit de
importante pentru consumul în stare proaspătă sau industrializare.
5.2. CARTOFUL
5.2.1. Importanţă
Cartoful este o plantă originală din America de sud, în Europa fiind introdus
întâi în Spania (1565), fiind răspândit destul e repede în cultură.
67
În ţara noastră cartoful se cultivă pe suprafeţe mari încă de la începutul
secolului al XIX-lea .
Utilizările cartofului sunt variate, în alimentaţie, ca furaj şi în diverse industrii
(fig.5.2.1).
Ca aliment se foloseşte sub formă de diferite preparate culinare , adaus la
prepararea pâinii, constituid un aliment valoros, gustos şi digestibil. Valoarea
energetică a cartofului este de ½-1/3 faţă de pâine, sau carne de vită, de două ori mai
mare decât a morcovilor şi de trei ori mai mare decât a verzei şi roşilor.
Consumul direct de cartof pe cap de locuitor pe glob este cuprins între 80 şi
150 kg. La noi în ţară revin în prezent circa 100 kg cartofi anual pe cap de locuitor.
Cartoful reprezintă pentru multe ţări, între care şi România a doua pâine.
Tuberculii de cartof se folosesc în alimentaţie direct (în peste 400 de reţete
culinare) sau semipreparate.
În industria alcoolului, amidonului, dextrinei, glucozei, cartoful este o
valoroasă materie primă. Prin prelucrarea industrială a unei tone de tuberculirezultă
unul din produsele: 95 l alcool de 90º, 140 kg amidon, 100 kg dextrină, ,iar prin
prelucrarea alcoolului obţinut rezultă 15-17 kg cauciuc sintetic.
5.2.2. Compoziţia chimică

Compoziţia chimică a tuberculilor de cartof este prezentată în tabelul 5.2.1.
Tabelul 5.2.1
Compoziţia chimică a tuberculilor de cartof

% din % din % din % din
Componente substanţa substanţa Componente substanţa substanţa
proaspătă uscată proaspătă uscată
Apă 66,1-88,0 - Grăsimi 0,04-1,0 0,33-2,94
brute
Amidon 8,7-26,2 72,5-79,15 Celuloză 0,2-2,5 1,66-7,3
brută
Proteine 0,8-0,9 6,6-14,4 Cenuşă 0,4-1,9 3,15-5,6
brute
Conţinutul în substanţă uscată a tuberculului de cartof este mai ridicată în

zona parenchimului amidonos, scăzând atât spre centrul tubercului cât şi spre
periferie. Substanţa uscată este mai mare cu circa 2% în jumătatea ombilicară decât
în cea coronară. În cazul aceluiaşi soi, conţinutul în substanţă uscată la tuberculii
mici este mai ridicat decât la cei mari. Cei crescuţi în condiţii de secetă au conţinutul
în substanţă uscată mai mare decât cei formaţi în condiţii mai umede.
Extractivele neazotate sunt compuse în principal din amidon (peste 95%)şi
cantităţi reduse de zahăr.
Amidonul este depus sub formă de grăunciori oval-conici de dimensiuni cuprinse
între 3 şi 100 microni. În industria amidonului sunt preferaţi tuberculuii cu
grăunciorii de amidon de dimensiuni mari iar în industria alcoolului cei de
dimensiuni mici.
În general, în indusrie se folosesc soiurile cu conţinut mai ridicat în amidon
(18-20%), iar pentru consum soiurile cu conţinut mai redus (15-16%).
68
Zahărul din tuberculi reprezintă circa 1,35 din substanţa uscată.
Proteinele sunt în cantităţi reduse (circa 2%) însă la o producţie de 25 tone cu
2% protenă, cartoful produce circa 500 kg/ha, similar cu cea realizată de producţia
unui ha de cereale.
Vitaminele prezente în tuberculii de cartof sunt în principal A,B1,B2,B6 şi Cşi
în cantităţi foarte mici D şi PP.
Alcaloizii, (solanina) se găsesc aproape în toate organele plantelor, putând
ajunge până la 65 mg/1000g, determinând un gust amar şi deranjamente ale tubului
digestiv (gastroenterite). Deoarece alcaloizii din cartof sunt toxici (un conţinut de
peste 0,02%este periculos pentru om şi animale, se va evita consumul tuberculilor
cruzi, încolţiţi sau înverziţi. Tuberculii ăncolţiţi trebuie să se cureţe mai adînc în jurul
ochilor, de asemenea se va evita expunerea la lumină pentru a preveni înverzirea.
Cenuşa în tuberculi este de circa 1% iar în tulpini la recoltare 2,5%. În
tuberculi predomină potasiul şi fosforul, iar în tulpini potasiul şi calciul.
Calitatea culinară a tuberculilor, se determină pe baza anumitor însuşiri fizice
şi chimice după cum urmează:
- suprafaţa să fie netedă, proeminenţele sau cavităţile îngreunează curăţitul
şi produc risipă;
- ochii să nu fie prea adânci şi mai puţin sprincenaţi,
- pulpa trebuie să fie mai consistentă pentru salată, supă, tocană, fileuri şi
mai făinoasă pentru pireu, papanaşi sau pentru copt;
- să fiarbă în 28-30 minute, fără să se sfarme sau să se înegrească după
fierbere;
- să aibă gust şi aromă plăcută.
Calitatea tuberculilor se determină prin fierbere şi degustare. Factorii care
influenţează unele componente ale calităţii tuberculilor sunt:
- structura miezului, determinată de raportul între amidon şi proteină, fiind
în legătură cu: tendinţa celulelor de a se umfla şi rotunji (celulele mai
bogate în amidon absorb mai multă apă, iar tuberculii se sfarmă mai
uşor), cimentarea lamelelor mediane şi slăbirea lor prin fierbere(lamele ce
conţin mai mult calciu rezistă mai bine la descompunere), dimensiunea
celulelor (celulele mai mici dau o structură mai făinoasă);
- culoarea miezului poate fi de la alb-fildeşiu la galben de diferite nuanţe
(nuanţa galbenă este imprimată de carotine);
- gustul este condiţionat de conţinutul de grăsimi şi în săruri minerale
(raportul potasiu: azot) etc;
- aroma este condiţionată de prezenţa unor substanţe aromatice (flavone),
existente în proporţie mai mare în tuberculii cu miez galben.
Suprafeţele cultivate cu cartof au fost de 18-20 milioane ha în ultimii 50 de
ani ocupând locul al şaptelea între plantele cultivate pe glob cu o producţie medie la
ha de 15436 kg/ha.
La noi în ţară suprafaţa ocupată cu cartofi este în jur de 255000 ha cu o
producţie medie de 12456 kg/ha (Buletin FAO-1999). Suprafeţe mai mari se cultivă
în judeţele din zonele mai umede şi răcoroase: Suceava, Harghita, Braşov, Covasna,
Sibiu, Bihor, Neamţ, Mureş, Cluj.
69
Cartoful face parte din familia Solanaceae, genul Solanum L., care cuprinde
un număr foarte mare de specii, peste 500. Cea mai importantă specie este Solanum
tuberosum, plantă de zi lungă, cultivată în Europa şi pe cea mai mare parte din
celelalte continente.
Soiurile de cartof cultivate în ţara noastră sunt de provenienţă autohtonă sau
din ţări cu tradiţie în ameliorarea cartofului (Germania, Olanda, Polonia),
menţinându-se în cultură cele mai productive, rezistente la boli (râie neagră, mană,
viroze) şi cu însuşiri calitative bune.
Soiurile de cartof se clasifică după modul de utilizare şi după perioada de
vegetaţie astfel:
după modul de utilizare soiurile de cartof se împart în:
- de masă, cu un conţinut redus de amidon (14-17%), coaja fină şi netedă,
proeminenţe reduse şi ochi superficiali, gust plăcut;
- industriale, cu conţinut ridicat de amidon (20-25%), soiuri de mare
productivitate;
- furajere, cu conţinut ridicat de amidon şi proteină;
- mixte (umiversale), care se pot folosi în scop culinar, industrial sau
furajer.
Soiurile de cartof cultivate în România se prezintă în tabelul 5.2.1.
Tabelul 5.2.1.
Soiurile de cartof cultivate în România
(2004)
Denumirea Preco Ţara de Anul
Menţinătorul soiului
soiului citatea origine înregistrării
Agata 01 NL Institutul de Cercetare şi 1997
Producţie a Cartofului Braşov
Catellyna 01 R Staţiunea de Cercetare şi 1994
Producţie a Cartofului
Mircurea Ciuc
Claustar 01 F Germicopa SA France 1996
Fresco 01 NL Institutul de Cercetare şi 1994
Latona 01 NL De ZPC Holland 1996
Mariana 01 F Germicopa SA France 1998
Minerva 01 NL DEN HARTIGH BV 1998
Netherlands
Nikita 01 NL Institutul de Cercetare şi 1996
Ostara 01 NL Institutul de Cercetare şi 1971
Roclas 01 R Institutul de Cercetare şi 1994
70
Rubinia 01 NL HETTEMA Holland 1995
Runica 01 R Institutul de Cercetare şi 1995
Superior 01 USA NATURE MARK USA 1998
Newleaf*
Bartina 02 NL De ZPC 1995
Bârsa 02 R Institutul de Cercetare şi 1992
Bran 02 R Institutul de Cercetare şi 1992
Cibin 02 R Institutul de Cercetare şi 1992
Escort 02 NL Institutul de Cercetare şi 1995
Eterna 02 R Staţiunea de Cercetare şi Producţie 1998
a Cartofului Mircurea Ciuc
Kondor 02 NL Institutul de Cercetare şi 1995
Oscar 02 NL Den hartigh BV Netherlands 1998
Rene 02 R Institutul de Cercetare şi 1992
Robusta 02 R Staţiunea de Cercetare şi 1998
Mircurea Ciuc
Romano 02 NL Institutul de Cercetare şi 1995
Rozana 02 R Staţiunea de Cercetare şi 1997
Mircurea Ciuc
Rustic 02 R Institutul de Cercetare şi 1994
Semeniuc 02 R Institutul de Cercetare şi 1976
Signal 02 NL Institutul de Cercetare şi 1998
Suceviţa 02 R Staţiunea de cercetări 1982
Agricole Suceva
Teo 02 R Institutul de Cercetare şi 1994
Ago 03 R Staţiunea de Cercetare şi 1994
Mircurea Ciuc
Carmine 03 F GERMICOPA SA 1997
Caşin 03 R Staţiunea de Cercetare şi 1991
Mircurea Ciuc
Corona 03 R 1988
71
Desiree 03 NL Institutul de Cercetare şi 1971
Mureşan 03 R Institutul de Cercetare şi 1984
Provento 03 NL Institutul de Cercetare şi 1996
Sante “N” 03 NL Institutul de Cercetare şi 1994
Siculus 03 R Staţiunea de Cercetare şi 1997
Mircurea Ciuc
Super 03 R Institutul de Cercetare şi 1979
Superstar 03 F GERMICOPA SA 1997
Titus 04 R Institutul de Cercetare şi 1993
Precocitatea: 01- timpurii 04-- târzii
02- semitimpuri *- rezistent la atacul gândacului de
Colorado
03- semitârzii
Cartoful este o plantă anuală, erbacee, care se înmulţeşte în cultură pe cale

vegetativă, prin tuberculi. Prin seminţe, cartoful se înmulţeşte doar în procesul de
ameliorare, cilul de vegetaţie încheindu-se într-un an. Înm,ulţită prin tubercul planta
nu se naşte annual ci îşi reface din acest organ subteran toate organele plantei.
Tuberculul are unele particularităţi comune seminţelor. După parcurgerea repausului
germinal, din tuberculi pornesc colţii formând în sol rădăcinile, stolonii I tuberculii,
iar la suprafaţa solului, tulpinile care poartă frunzele, florile şi fructele.
Rădăcina porneşte de pe partea subterană a tulpinii, luând aspectul unui
sistem radicular fibros. La începutul vegetaţiei de pe colţi se formează rădăcini
primare, iar cele care apar în grupe de 3-5 în jurul stolonilor se numesc rădăcini
secundare (stolonifere).
Stolonii sunt tulpini subterane (ramificaţii tulpinale) care se formează din
mugurii tulpinali subterani.au poziţie orizontală sau oblică, au formă cilindrică, sunt
mai groşi decât rădăcinile şi sunt cărnoşi. Fiind tulpini subterane se deosebesc atât
morfologic cât şi anatomic de rădăcini. Ei au noduri şi internodii, în loc de frunze
poartă nişte solzişori la subsuara cărora se găsesc muguri laterali din care pornesc
ramificaţii.
Tuberculii se formează din îngroşarea părţii terminale ale stolonilor fiind deci
tulpini subterane metamorfozate. Ei apar la început sub forma unor mici noduli,
cvare pe măsură ce se dezvoltă iau forma cartofului matur, caracteristic fiecărui soi.
Tuberculul este constituit din partea bazală (ombilicală) unde este prins de
stolon şi partea de vârf (coronară). La suprafaţa tubrculilor se găsesc nişte
proeminenţe (sprâncene) şi adâncituri (ochi), în număr, formă şi dispoziţie diferită în
72
funcţie de soi, fiind mai dense spre vârf şi din ce în ce mai rare spre bază. În fiecare
ochi se găsesc trei muguri, unul central şi doi laterali.
Forma tubercului este în funcţie de soi putând fi sferci, rotund-ovali, lung-
ovali, reniformi, lungi.
Culoarea tuberculilor poate fi, în funcţie de soi, galben – brunie, roz-roşiatică
sau violocee.
Culoarea pulpei (miezului) are diferite nuanţe de la alb la galben. Tăiat şi
expus la aer miezul se oxidează devenind cenuşiu.
Masa tuberculilor este diferită, deosebindu-se tuberculi mari (peste 120 g),
mijlocii (80-120 g), sunt cei mai portiviţi pentru consumul alimentar şi industrial, şi
mici (40-80 g).
În secţiune tuberculii de cartof prezintă următoarea structură:
- epiderma prezentă la tuberculii tineri, care se exfoliază;
- periderma (coaja), alcătuită din suber, felogen (zonă generatoare subero-
felodermică) şi feloderm; perderma poate fi netedă sau aspră (există
corelaţie pozitivă între asperitatea peridermei şi conţinutul în amidon), ea
trebuie să fie elastică şi dnsă pentru a conferi o rezistenţă mai mare la
vătămare şi păstrarea tuberculilor;
- scoarţa formată dintr-unţesut parenchimatic mai dens, gros de 3-10 mm
(subţiat în zona ochilor şi ombilicului);
- fascicolele libero-lemnoase, bicolaterale (floem,extern, xilem, floem
intern);
- ţesutul parenchimatic medular, mai sărac în amidon;
- măduva propriu-zisă, cu contur stelat, fiind bogată în apă este
transparentă.
Tulpina se dezvoltă din mugurii tuberculilor. Ea poate fi erectă sau uşor
arcuită, înaltă de 30-100 cm, având aspectul unei tufe formată din 4-8 tulpini.
Tulpinile îşi menţin frăgezimea şi culoarea verde până la maturitate la soiurile
tardive, iar la cele timpurii se usucă şi se lignifică spre maturitate.
Frunzele la cartof sunt imparipenat compuse, având între perechile de foliole
intercalate foliole intermediare sau mici.
Florile cartofului sunt reunite în inflorescenţe, cime simple sau compuse de
culoare galbenă, albastră, roz, violoacee.
Fructul este o bacă de forma şi mărimea unei cireşe, de culoare verde, iar la
maturitate albicioasă, bicarpelară, conţinând 50-80 seminţe.
Cunoaşterea reacţiei fotoperiodice a cartofului prezintă mare importanţă
teoretică şi practică. Lumina, sub aspectul lungimei zilei, influenţează formarea
tuberculilor şi a fructificării. Cartoful este considerat de zi lungă ca plantă
producătoare de sămânţă şi de zi scurtă ca plantă producătoare de tuberculi.
Trasformarea stolonilor în tuberculi are loc în condiţii de zi scurtă., iar creşterea
tuberculilor în condiţii de zi lungă.
Fazele de vegetaţie la cartof sunt: răsărirea, îmbobocirea, înflorirea,
maturitatea.
5.2.5. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii tuberculilor
Cartoful este planta climatului temperat, umed şi răcoros. Condiţiile de climă

(temperatură şi umiditate) şi sol influenţează puternic creşterea şi producţia
73
cartofului În condiţii neprielnice producţiile sunt cu 40-60% mai mici decât în
condiţii normale.
Temperatura este unul din factorii climatici ce influenţează producţia de
cartofi, cartoful fiind planta regiunilor răcoroase, rezultate bune obţinându-se în
zonele unde temperatura medie a lunii celei mai calde nu depăşeşte 20ºC.Cartoful are
temperatura minimă de încolţire de 5-6ºC iar optima de răsărire de 12-15ºC.
Temperatura optimă de creştere a tuberculilor este de circa 17ºC, iar optima de
creştere a vrejilor este de 19-21ºC. La temperaturi mai mari decât optima se formează
vreji lungi şi suprafaţă foliară redusă, care duce la diminuarea producţiei.
Cerinţele faţă de umiditate ale cartofului sunt mari, deşi coeficientul de
transpiraţie nu este ridicat. Cartoful are nevoie de o bună aprovizionare cu apă în
toate fazele de vegetaţie, consumul maxim înregistrându-se în faza de înbobocire şi
maturitate. Perioada critică pentru apă a cartofului este în timpul creşterii
concomitente a tufei şi tuberculilor când secetele produc scăderi mari de producţie.
Apa de irigaţie este cel mai economic folosită de soiurile semitimpurii –
semitârzii (Super, Semenic, Desiree, Ostara), obţinându-se la 1 mm apă de irigare
70-100 kg tuberculi suplimentar (L.S. Muntean, 1997).
Cartoful are un sistem radicular puţin dezvoltat. El merge bine pe solurile
structurate, afânate, permeabile, afânate, aerate pentru ca respiraţia lor să se
desfăşoare în bune condiţii. Pe solurile uşoare creşte calitatea tuberculilor, au forma
caracteristică soiurilor, sunt curaţi, fără decojiri, conţinut de amidon mai reduscare
măreşte rezistenţa la fierbere şi au gust bun.
Pe baza condiţiilor de climă şi sol, s-au delimitat zonele favorabile pentru
cultura cartofului şi anume:
- Zona foarte favorabilă, cuprinde zonele din depresiuni intra şi extra
montane, cu precipitaţii medii anuale de peste 650 mm, tepperatura medie
a verii nu depăşeşte 18ºC, pe soluri lutoase, luto-nisipoase sau luto-
argiloase.
- Zona favorabilă, cuprinde dealurile şi podişurile din vecinătatea lanţului
muntos, în Oltenia, Muntenia şi Moldova precum şi cea mai mare parte a
podişului Transilvaniei. Precipitaţiile sunt mai reduse, (250-350 mm
anual), tepterarura lunii iulie este de 20-21ºC.
- Zona de cultură a cartofului pentru consumul extra timpuriu şi timpuriu,
cuprinde zona de câmpie şi coline joase, cu ploi mai multe în lunile mai şi
iunie.
- Bazine specializate. În cadrul fiecărei zone climatice solul este factorul
limitativ al producţie de cartof. Pe baza acestuia s-au delimitat
următoarele bazine specializate pentru cultura cartofului:
- bazine de cartof pentru cultura de toamnă-iarnă;
- bazine de cartof pentru industrie şi consumul de toamnă-iarnă;
- bazine de cartof pentru consum timpuriu, extratimpuriu şi pentru
toamnă, numai în condiţii de irigare;
- bazine de cartof pentru consumul de toamnă-iarnă numai în condiţii
de irigare (Câmpia de Vest, Moldova şi sudul ţării);
- bazine de cartof pentru consum extratimpuriu şi timpuriu (Câmpia de
sud-vest);
- zona închisă pentru producerea cartofului de sămânţă (zona foarte
favorabilă din Transilvania şi Moldova).
74
5.2.6. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii tuberculilor
Cartoful are cerinţe ridicate faţă de afânarea şi textura solului, şi are un

consum ridicat în elemente nutritive, în special potasiu şi azot, dar şi fosfor,
magneziu şi calciu.
La o producţie de 30 tone tuberculi, cartoful consumă 120-180 kg azot, 54-84
kg P2O5, 210-300 kg K2O şi circa 48 kg MgO.
Azotul în doze optime influenţează favorabil nivelul producţiei de tuberculi,
prin creşterea sistemului radicular şi foliar, mărindu-se astfel capacitatea fotosintetică
şi a cantităţii de asimilate depuse în tuberculi. Azotul sporeşte ponderea cartofilor
mari determinând o creşterea preţului de valorificare.
Fosforul, are efect favorabil asupra creşterii sistemului radicular, şi a
capacităţii de asimilare a acestuia, determină creşterea numărului de tuberculi,
mărirea conţinutului în amidon, maturizarea tuberculilor şi formarea unui periderm
dens şi elastic.
Potasiu este consumat în cantităţi foarte mari de cartof. El favorizează
fotosinteza, transformarea glucidelor simple în amidon şi migrarea acestuia din
frunze în tuberculi, contribuie la sinteza substanţelor proteice, prelungeşte perioada
de vegetaţie şi măreşte rezistenţa la boli, influienţează numărul de tuberculi şi
procentul de tuberculi mari.
Microelementele (Fe, Bo, Mn, Cu, Mo), sunt importante în producţia tuberculilor de
cartof, ele găsindu-se în sol sau în îngrăşămintele organice şi minerale aplicate la
cartof.
Ca îngrăşăminte organice, la cartof se poate folosi gunoiul de grajd, turba şi
îngrăşămintele verzi.
Cartoful se înmulţeşte vegetativ prin tuberculi, folosindu-se la plantare material mult,
costisitor,motiv pentru care calitatea acestuia este foarte importantă. Producerea şi
pregătirea materialului de plantare se face cu mare atenţie, în scopul prevenirii
degenerării în vederea păstrării capacităţii productive a soiurilor.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor trebuie să se facă cu mare atenţie, astfel scade
mult potenţialul de producţie şi calitate a cartofului.
Recoltarea cartofului necesită un mare effort deoarece se mobilizează o cantitate
mare de sol. Epoca de recoltare a cartofului este în funcţie de scopul culturii şi de soi:
- cartofii extratimpurii se recolteazăla înflorire (15 mai-15 iunie)
- cartofii de consum de toamnă-iarnă şi pentru sămânţă se recoltează la
maturitatea deplină.
Producţiile obţinute la soiurile extratimpurii şi timpurii sunt de 5-6 tone iar la cei
mijlocii şi târzii sunt de 20-30 tone.
5.3. SFECLA DE ZAHĂR

5.3.1.Importanţă
Principala utilizare a sfeclei de zahăr este ca materie primă în industria

zahărului. Zahărul este folosit în alimentaţia omului fie direct fie în diferite preparate
culinare, având o valoare energetică ridicată. Un kilogram de zahăr conţine circa
4000 calorii depăşind valoarea energetică a unui kg de pâine (cca. 2200 calorii) sau
75
carne de vită (1500 calorii). Din producţia de rădăcini a unui hectar cu sfeclă de
zahăr se pot obţine circa 6 tone zahăr, reprezentând consumul a circa 300 locuitori.
Tăieţeii (partea de rădăcină rămasă după extragerea sucului dulce) şi melasa
(lichid vâscos, bruniu, bogat în zahăr) reprezintă 80-90% din masa rădăcinilor
prelucrate. Din 10 kg tăieţei cruzi se realizează o unitate nutritivă. Tăieţii de sfeclă
completaţi cu concentrate proteice se recomandă în furajarea animalelor adulte puse
la îngrăşat şi a vacilor cu lapte.
Melasa reprezintă circa 4-5% din masa sfeclei prelucrate, conţine circa 50%
zaharoză şi este săracă în proteine. Ea se utilizează în alimentaţia animalelor mai ales
în amestec cu furaje fibroase (fân, paie) sau tăieţei uscaţi. De asemenea se pot
valorifica în industria alimentară şi a produselor alcoolice. Din 100 kg sfeclă cu 17%
zahăr se pot obţine 9,8-10 l alcool absolut iar din 100 kg melasă cu 46% zaharoză se
obţin 26,7-29,4 l alcool absolut.
Zahărul şi subprodusele din industrializarea sfeclei reprezintă materii prime
pentru toată gama de produse zaharoase, drojdie de bere şi drojdie furajeră diverse
băuturi alcoolice, diverşi acizi (citric, glutamic), butanolul, acetona, betaina, în
industria cosmetică.
Nămolul de la filtrele presă are un conţinut de 92,5% CaCO 3 şi 2,15%
Mg(OH)2, fiind un valoros amendament pe solurile acide.
Rădăcina (rizocarpul) sfeclei de zahăr are compoziţia chimică dependentă de

soi, condiţiile de cultură şi fenofază:
- apă 75%;
- substanţă uscată 25% din care : 17,5% zaharoză şi 7,5% substanţe
nezaharoase.
Sucul obţinut la presarea pulpei conţine (raportat la masa sfeclei) 20%
substanţă uscată, din care 17,5% zahăr şi 2,5% nezahăr (0,5% nezaharuri anorganice,
2% nezaharuri organice cu azot (1,2% şi fără azot 0,8%).
Substanţa uscată în rădăcină este repartizată neuniform. Ea creşte dinspre vârf
spre cap şi dinspre centru spre exterior, având valoarea maximă în treimea mijlocie a
razei.
Din substanţa uscată a rădăcinii, cea mai mare parte o reprezintă substanţa
organică şi o mică parte cea minerală (cenuşa).
Substanţa organică este formată din extractive neazotate (hidraţi de carbon,
pectină, acizi organici) şi substanţe azotate.
Substanţele neazotate din rădăcină sunt compuse în cea mai mare parte din
hidraţi de carbon, dintre care zaharoza este principalul component. Hidraţii de carbon
o parte se găsesc în stare liberă (glucoză, fructoză, zaharoza şi rafinoza) alţii în stare
legată (galactoza şi arabinoza, celuloza, hemiceluloza şi amidonul).Glucoza şi
fructoza se găsesc în toate organele plantei, în proporţie mai mare fiind în frunze.
Glucoza se găseşte în proporţie de 0,1% din masa sfeclei, fiind nedorită în procesul
de fabricare a zahărului.
Zaharoza este un dizaharid (α-D-glucoză şi α-D-fructoză), aflat în
sucul din vacuola centrală a celulei , înconjurată de o masă de protoplasmă, iar la
exterior de o citoplasmă semipermeabilă.
Tracerea zaharozei spre exterior prin membrană (difuziune) se realizează
după plasmolizarea citoplasmei la peste 65ºC , fenomen ce se petrece în aparatele de
76
difuziune, la fabricarea zahărului , unde temperatura este de 72-84ºC. Conţinutul de
zahăr al rădăcinii oscilează între 14-23% raportat la masa rădăcinii şi de 56-84%
raportat la substanţa uscată a rădăcinii.
Repartizarea zaharozei în rădăcină este asemănătoare cu a substanţei uscate,
scade spre extremităţi, iar transversal are maximum în zona inelară mijlocie, scăzând
spre exterior şi spre centru.
Celuloza (1,17-1,4%)este component al pereţilor celulari, rămâne în borhot
după extragerea zahărului.
Substanţele pectice (2-2,5% din masa rădăcinii) sunt în cantitate mai mare în
rădăcinile nemature şi în cele păstrate necorespunzător.
Acizii organici (malic, oxalic, lactic, acetic, formic)reprezintă 1,0-1,3% din
substanţa uscată a rădăcinii, imprimând zemii de difuzie o reacţie acidă.
Substanţele azotoase se găsesc în proporţie de 1,1-1,2% în sucul celular fiind
alcătuite din substanţe azotoase organice: proteine, aminoacizi, amide, betaină şi
substanţe azotoase neorganice: săruri de potasiu şi calciu ale acizilor azotic, azotos şi
amoniacal. Azotul provoacă greutăţi în extracţia zahărului, însă el are un rol
important în fiziologia plantei.
Proteinele reprezintă 60% din substanţele nezaharoase, fiind constituite din
macromolecule şi produşi intermediari în toate organele plantei.
Aminoacizii (circa 15% din substanţele zaharoase)depistaţi în sfeclă sunt în
număr mare (27 aminoacizi), dintre care acidul glutamic şi acidul asparagic şi
amidele derivate (glutamina şi aspargina) reprezintă 90% din totalul lor. Ei determină
scăderea alcalinităţii sucului şi împedică cristalizarea zahărului.
Substanţele minerale (cenuşa) sunt în proporţie de 0,1-1% din masa sfeclei
fiind formate în principal din săruri de K,Na, Mg şi Ca, ale acidului fosforic. În
rădăcină conţinutul în cenuşă este mai mare spre colet şi vârf, fiind invers
proporţional cu conţinutul de zahăr.
Enzimele care se află în sfeclă sunt cele implicate în sinteza zaharozei din
fosforino-glucide: glucoză 1-fosfat şi fructoză; zaharo-sintetaza care catalizează
reacţia dintre UDP-glucoză şi fructoză.
Vitaminele din sfeclă, A, B şi C sunt în cantitate destul de redusă.
Rezidurile de la fabricarea zahărului (tăiţei, melasă); tăiţeii proaspeţi au un
conţinut mare în apă, fiind greu transportabili la distanţe mari. Prin presare şi mai
ales prin uscare, apa se reduce mult, creşte conţinutul în substanţă uscată, făcând
economic şi transportul la distaţe ceva mai mari.
Calitatea tehnologică a sfeclei de zahăr este apreciată după diferite criterii:
însuşirile chimice (conţinut de cenuşă, de azot, de nezahăr); fizico-mecanice
(rezistenţa la tăiere, elasticitatea ţesuturilor), fiziologice (gradul de maturitate şi de
deshidratare, rezistenţa la boli şi dăunători), anatomo-morfologice (forma şi aspectul
rădăcinii, ramificarea, grosimea pereţilor celulari, grosimea şi gradul de lignificare a
ţesuturilor vasculare).
Exprimarea calităţii tehnologice prin coeficientul de puritate a sucului
normal, extras prin presarela un moment dat, se face după formula:
Q = 100 x Z / SU în care: Q este coeficient de puritate; Z este % de zahăr în
sus (determinat polarimetric); SU% de substanţă uscată în suc (determinată
refractometric). Se consideră coeficientul de puritate foarte bun cu valori de
peste 90% , mijlociu între 80-90% şi mic sub 80%.
Randamentul de zahăr extras (ZE) este dat de produsul dintre
coeficientul de puritate (Q) şi procentul de zahăr (Z), împărţit la 100:
ZE = QxZ / 100
77
Randamentul de extracţie este foarte bun la valori de peste 14%, mijlociu
între 12-14% şi mic sub 80%.
Zahăr extras alb (ZA) = ZE x producţia de rădăcini / 100 (t/ha)
Sfecla face parte din familia Chenopodiaceae genul Beta. Dintre

speciile genului Beta, cea mai importantă este Beta vulgaris care cuprinde
toate formele cultivate de sfeclă.Sfecla de zahăr are următoarea încadrare
sistematică: B. vulgaris, ssp. vulgaris, conv. Crassa, provar. altissima, forma
altissima.
Soiurile de sfeclă de zahăr cultivate sunt grupate în patru tipuri şi
anume: tipul E (Ertragreich = productiv), cu un conţinut în zahăr de 16-18%;
Tipul N (normal), cu un conţinut în zahăr de 16,5-18,5%; tipul Z
(Zucherreich = bogat în zahăr), cu un conţinut în zahăr de 17,3-19,1%; tipul
ZZ (Zucherreichste = foarte bogat în zahăr), cu un conţinut în zahăr de 19-
21%.
Soiurile de sfeclă de zahăr cultivate în ţara noastră sunt prezentate în
tabelul 5.3.1
Tabelul 5.3.1
Soiurile de sfeclă de zahăr cultivate în ţara noastră
(Lista oficială a soiurilor, 2004)
Soiul Ploidia Tara de Anul

origine înregistrării
PLURIGERME
Braşov Dipl. R 1975
Polirom Poli. R 1975
Românesc 7 Poli R 1968
MONOGERME
Alfa Anis. D 1998
Andra Trip. R 1994
Astro Trip. D 1995
Bârsa Dip. R 1988
Braşov 519 Poli. R 1977
Capus Trip. D 1996
Soiul Ploidia Tara de origine Anul înregistrării
Centro Trip. D 1998
Cermo Trip. D 1993
Cleo Trip. F 1993
Cyrano Trip. B 1994
Cremona Trip. S 1995
Danubia Tip. Dk 1997
Dora Dip. D 1998
Elan Trip. S 1997
Elba Trip. Dk 1998
Emma Dip. S 1994
Forum Trip. D 1996
78
Gilamon Trip. D 1998
Gisela Trip. S 1997
Herald Trip Nl 1997
Hilma Trip. S 1994
Inger Trip. S 1997
Jamaica Trip. Dk 1995
Kawemaja Trip. D 1998
Kristall Trip. Dk 1994
Lena Trip. D 1997
Laser Trip. S 1995
Lydia Trip. F 1994
Madison Dip. Dk 1996
Maiken Dip. Dk 1998
Marian Trip Dk 1994
Monoron Trip. R 1975
Nero1 Trip. R 1988
Orio Dip. S 1998
Orix Trip. B 1994
Ovatio Trip. Nl 1995
Prisma Trip. Dk 1993
PN Mono 4 Trip. Pl 1998
Reka Trip. D 1993
Rizor Dip. B 1993
Roma Trip. R-DK 1997
Sonja Tri. D 1997
Turbo Dip DK 1993
Ploidia: dip. = diploid; trip = triploid; tetr. = tetraploid; poli. = poliploid; anis.
= anisoploid.
Sfecla de zahăr este o plantă bienală, în anul întâi de vegetaţie formează

rădăcina şi o rozetă de frunze, iar în anul al doilea tulpinile florifere.
Glomerulele germinează la 4-5ºC. În procesul de creştere a sfeclei de
zahăr se disting trei perioade:
- dezvoltarea suprafeţei de asimilaţie (frunze şi rădăcini);
- îngroşarea pivotului cu rezerva de substanţe acumulate;
- acumularea zahărului.
În prima perioadă, se formază sistemul foliar, începe îngroşarea rădăcinii, iar
zahărul se depune în cantităţi mici.
În cea de-a doua perioadă, ritmul creşterii (tuberizării) rădăcinii este intens,
ajungând ca la începutul lunii august masa rădăcinii să egaleze masa
frunzelor, iar ritmul depunerii zahărului creşte ajungând pânş la 50% din
total.
În perioada a treia, masa rădăcinii creşte puşin, cea a frunzelor scade,
crescând însă ritmul depunerii zahărului.
79
Corpul sfeclei denumit şi pivot sau rădăcină tuberizată se formează în
anul întâi de vegetaţie din îngroşarea epicotilului, hipocotilului şi a unei părţi
din rădăcina principală.Corpul sfeclei este alcătuit din trei părţi: capul, pe
care se găsesc frunzele, gâtul, zona fără frunze şi rădăcini secundare, şi
rădăcina îngroşată, porţiunea cu diametrul sub 1 cm, numită şi codiţă.
Frunzele se formează din colet, fiind dispuse în formă de spirală. În
frunze se formează monoglucidele din care rezultă zaharoza acumulată în
rădăcini.
Lăstarii floriferi apar din rădăcina tuberizată în anul doi de vegetaţie
din mugurii zonei superioare a epicotilului, ajungând la 120-200cm înălţime.
Florile sunt grupate într-o inflorescenţă , care la maturitate dă naştere
unui fruct compus denumit glomerul, uneori poate fi monogerm.
Polenizarea este alogamă, prin vânt sau insecte.
Fructul şi sămânţa este o nuculă rotundă prevăzută cu un căpăcel.
5.3.5. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii sfeclei de zahăr
Sfecla este planta climatului temperat cu veri calde însă suficient de

umede. Temperatura minimă de germinaţie este de 4-5ºC optima 25ºC iar
maxima este de 28-30ºC.
Faţă de umiditate, sfecla de zahăr are cerinţe moderate dat fiind
particularităţile sale anatomo-fiziologice, înrădăcinarea puternică, care-i
permite să folosească rezerva de apă din adâncime, precum şi perioada de
vegetaţie lungă prin care valorifică ploile de vară-toamnă.
Faţă de lumină sfecla are cerinţe ridicate, fiind factor hotărâtor al
producţiei de rădăcini a sfeclei de zahăr şi a calităţii tehnologice a acesteia.
Fotosinteza fiind influienţată direct de lumină, influenţează şi producţia de
zahăr realizată de această plantă.
Faţă de sol, sfecla de zahăr are cerinţe ridicate, datorită consumului
mare de elemente fertilizante şi apă şi a cerinţelor ridicate faţă de aeraţie.
Pretide soluri profunde, cu tehtura mijlocie, luto-nisipoase, bogate în humus,
şi elemente fertilizante, bine structurate şi aerate, cu activitate aerobă, soluri
plane, călduroase şi fără băltiri de apă.
5.3.6. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii sfeclei de zahăr
Având o perioadă lungă de vegetaţie, înrădăcinare adâncă şi un mare

potenţial de producţie, sfecla de zahăr este o mare consumatoare de elemente
nutritive. Consumul în elemente nutritive al sfeclei de zahăr începe de la
răsărire şi creşte pe măsura formării sistemului radicular şi foliar.
Azotul, component principal al proteinelor, a citoplasmei celulare,
influenţează puternic procesele fiziologice şi formarea recoltei la sfecla de
zahăr.În doză optimă măreşte suprafaţa de asimilare (numărul şi dimensiunile
frunzelor9, determină un echilibru biologic în procesul de tuberizare a
rădăcinii şi de acumulare a zahărului. În funcţie de condiţiile de cultură, un kg
azot asigură sporuri de producţie de 50-110 kg rădăcini. Atât carenţa cât şi
excesul de azot este dăunător sfeclei de zahăr. Lipsa azotului favorizează
formarea de rădăcini mici, grăbirea maturizării, iar excesul de azot duce la
formarea unei mase foliare luxuriante, rădăcinile au creştere mai redusă, se
maturizează greu şi conţinutul de zahăr rămâne scăzut.
80
Fosforul este consumat în cantitat mai mică decât azotul, însă este tot
aşa de important ca şi acesta în nutriţia sfeclei de zahăr. Fosforul influenţează
pozitiv diviziunea celulară, creşterea şi dezvoltarea sistemului radicular,
sinteza şi transportul zahărului spre rădăcină, favorizează maturizarea
corpului sfeclei, sporeşte calitatea tehnologică a sfeclei de zahăr.
Carenţa în fosfor stagnează creşterea după răsărire, reduce creşterea şi masa
rădăcinilor, împedică dezvoltarea frunzelor.
Excesul de fosfor grăbeşte mult maturizarea, ducând la scăderea producţiei,
determină formarea unei structuri mai consistente a rădăcinilor, dar nu scade
calitatea tehnologică a acestora.
Potasiul are un rol foarte important în nutriţia sfeclei de zahăr. El este
consumat în cantitate mare depăşind celelalte elemente. El influenţează
favorabil sinteza glucidelor, migrarea şi acumularea acestora, sporeşte
rezistenţa la boli şi secetă. Carenţa potasiului reduce numărul frunzelor,
provoacă îngăbenirea pe margini apoi necrozarea lor, scade intensitatea
fotosintezei şi conţinutul în zahăr a rădăcinilor şi reduce în general creşterea
plantelor. Excesul de potasiu este nefavorabil, ducând la creşterea frunzelor
în detrimentul rădăcinilor cărora le depreciază calitatea tehnologică.
Calciul favorizează formarea membranei celulare, a clorofilei.
Microelementele cu rol important în nutriţia sfeclei de zahăr sunt:
borul, magneziu, zincul, fierul, cuprul. Carenţa microelementelor determină
uscarea frunzelor din interiorul rozetei şi îngălbenirea celor exterioare,
produce “putrezirea inimii” sfeclei de zahăr, scade procentul de zahăr.
Fertilizarea la sfecla de zahăr se face cu îngrăşăminte organice şi
minerale, în doze variabile, în funcţie de producţia planificată, de condiţiile
climatice şi de vegetaţie.
Un alt element tehnologic deosebit de important care influenţează
calitatea sfeclei de zahăr este pregătirea terenului pentru înfinţarea culturii.
Pentru creşterea şi tuberizarea rădăcinii, sfecla de zahăr necesită un sol afânat
pe o mare adâncime cu rezerve corespunzătoare de elemente nutritive şi apă.
Recoltarea sfeclei de zahăr trebuie să se facă la maturitatea
tehnologică (industrială) deplină, când are însuşirile cantitative şi calitative
care asigură o bună prelucrare în condiţii economice superioare. Ţinând cont
de acestea, pentru a stabili perioada optimă de recoltare a sfeclei se urmăreşte
masa rădăcinii, conţinutul în zahăr şi cenuşa solubilă, coeficientul de puritate
a sucului normal. Aceste determinări se fac de către personal tehnic de
specialitate (laboratoare de analiză a fabricilor de zahăr) din probe recoltate
decadal din unităţi cultivatoare din diferite zone pedoclimatice, diferenţiat pe
soiuri. În stabilirea epocii de recoltare se ţine cont şi de producţia anului,
posibilităţile de transport, depozitare şi prelucrare.
Recoltarea sfeclei se poate face manual, semimecanizat sau mecanizat
obţinându-se în medie peste 40 t/ha.
81
CAPITOLUL VI
6.1. HAMEIUL
6.1.1. Importanţă
Hameiul este considerat astăzi ca una din cele mai însemnate plante
tehnice, prin faptul că inflorescenţele femele (conurile), reprezintă o materie
primă indispensabilă în industria berii. Conurile imprimă berii însuşiri
specifice acestei băuturi şi anume: spuma, gustul şi aroma specifică, culoarea
şi limpezimea, asigurând şi conservabilitatea ei. Aceste însuşiri sunt
conferite, în principal, de lupulina, o substanţă produsă de conuri, care
82
conţine substanţe amare (acizi amari şi răşini), uleiuri volatile şi taninuri.
Nici o altă substanţă chimică (naturală sau sintetică) nu a putut înlocui
lupulina din conurile de hamei, pentru a realiza însuşirile fizico-chimice şi
gustative ale berii.
În industria berii hameiul se valorifică sub formă de conuri uscate
(150-450 g/hl bere, pentru unele sortimente până la 1500g/hl bere, pulbere
fină presată sau nepresată, pulbere granulată, extract sau combinaţii ale
acestora. Mai nou dozarea se exprimă în grame acizi alfa / hl bere, revenind
între 6,8-9,3 g acizi alfa / hl bere.
Datorită însuşirilor sale (conţinut scăzut în alcool, gust plăcut, valoare
alimentară, şi efectelor sale diuretice şi oarecum sedative ale sistemului
nervos), berea este o băutură consumată de o mare parte a populaţiei globului,
în cantităţi moderate.
În scop medicinal, se utilizează conurile de hamei (lupuli strobuli).
Uleiul volatil din conuri imprimă un efect calmant, sedativ al sistemului
nervos. Substanţele amare imprimă conurilor însuşiri tonice, stomahice,
stimulează secreţiile gastrice, mărind pofta de mâncare. Ceaiul din conuri de
hamei are proprietăţi afrodisiace. De asemenea intră în componenţa ceaiurilor
sedative, hipertensive, şi calmante ale sistemului nervos, în afecţiuni renale şi
ca materie primă pentru obţinerea unui extract sedativ folosit în industria
medicamentelor. Lupulina, poate produce reacţii de stări alergice (exeme sau
dermatite).
Într-o măsură mai mică se foloseşte şi pentru aromatizarea pâinii.
Lăstarii tineri porniţi din butuc primăvara se utilizează la prepararea supelor
sau salatelor.
Hameiul este una din cele mai rentabile culturi agricole, plantaţiile
bine întreţinute asigură beneficii mari la unitatea de suprafaţă care nu
egalează cu nici una din culturile agricole.
6.1.2. Copoziţia chimică a conurilor
Conurile de hamei, la maturitatea tehnologică, conţin: 75-80% apă,

20-25% substanţă uscată din care: 10-20% compuşi azotaţi (albuminoide,
polipeptide, aminoacizi), 20-25% extractive neazotate (hidraţi de carbon,
dextrine, lignine, pectine), 8-12% celuloză, 5-10% cenuşă, 2-8% tanin, 8-25%
substanţe amare şi răşini, 0,2-2,5% ulei volatil.
Substantele amare (acizi amari şi răşini), uleiul volatil şi taninul
(conţinute în lupulină, iar taninul şi în celelalte componente ale conului)
conferă berii: spuma, gustul şi aroma specifică, culoarea, limpezimea şi
conservabilitatea berii.
Acizii amari dau gustul şi spuma berii şi au efect conservant,
antiseptic fiind cei mai importanţi în industria berii. După puterea amară
acizii amari se împart în cinci grupe: acizii amari alfa (humulonul,
cohumulonul,adhumulonul, prehumulonul şi posthumulonul) cu o pondere de
4-15% din masa conului uscat; acizii amari beta (lupulonul, colupulonul,
adlupulonul, prelupulonul şi poslupulonul), care reprezintă 6-12% din masa
conului uscat; acizi gama, delta şi epsilon. Răşinile dure (gama, delta şi
epsilon)sunt în proporţie de 0,5-2% din masa conului uscat.
Taninul are rol în limpezirea berii prin precipitarea proteinelor şi
contribuie la imprimarea culorii ei. Se găseşte în proporţie de 2-8% din masa
83
conului uscat, fiind constituit din substante din grupa antocianelor, cu gst
specific astrigent.
Uleiurile volatile dau aroma caracteristică conurilor de hamei, sunt în
proporţie de 0,2-2,5% în funcţie de soi şi condiţiile de cultură. Din cei circa
200 compuşi ai uleiului volatil, o pondere mai mare au myrcenul, humulenul
şi alfa-betapinenul şi cariofilenul. Uleiurile volatile se pierd în proporţie de
75-90% în timpul fierberii mustului şi al fermentării, de aceea pentru
menţinerea aromelor caracteristice, în brasaj, hameierea se face în mai multe
etape.
Suprafaţa cultivată cu hamei pe glob este relativ restrânsă comparativ
cu alte plante cultivate datorită consumului specific mic la fabricarea berii
(circa 80000 ha, cu o producţie medie de 16,5 q/ha.
La noi în ţară, datorită politicilor duse în agricultură în ultimii zele ani
suprafaţe s-a diminuat extrem de mult ajungând de la circa 3600 ha, la câteva
sute de he (4-500ha), concentrate în zona Sighişoarei.
6.1.3.Sistematică, soiuri
Hameiul face parte din genul Humulus L ordinul Urticales, familia

Canabaceae.
Specia Humulus lupulus L. se clasifică pe baza însuşirilor genetice, a
caracterelor morfologice şi zonelor geografice de răspândire, în : ssp.
europeus (hameiul european), cu trei varietăţi: var. irenae minima, spontanea
şi var. culta.; ssp. neomexicanus şi ssp. cordifolius.
Soiurile cultivate în România sunt prezentate în tabelul 6.1.3.
Tabelul 6.1.3.
Soiurle de hamei cultivate în România
(2004)
Soiul Ţara de origine Anul introducerii Unitatea resp Anul reânscrierii
în cultură
Alfa România 1989 USAMV Cluj- -
Napoca
Aroma “ 1984 “ -
Napoca1 “ 1984 “ -
Productiv “ 1989 “ -
Transilvania “ 1984 “ 1994
Brewers Gold Anglia 1989 - -
Huller Bitterer Germania 1977 - 1994
Northern Brewer Anglia 1977 - 1994
Record Franţa 1989 - 1994
Hameiul, planată perenă, cu o vivacitate mare (peste 40 ani),

vivace fiind doar partea subterană (rădăcini, butuc şi stoloni), organele
aeriene fiind regenerate în fiecare an.
Sistemul radicular al hameiului este puternic, fiind format din 5-10
ramificaţii principale din care se formează o reţea bogată de rădăcini care
pătrund până la 2-4 m adâncime.
84
Butucul (tulpina), are 30-40 cm lungime şi 10-15 cm grosime; partea
superioară (capul butucului) este cu aspect globulos, neregulat
Hameiul se înmulţeşte prin seminţe şi pe cale vegetativă prin butaşi.
Înmulţirea prin seminţe se practică în procesul de ameliorare pentru crearea
de soiuri noi. Hameiul fiind plantă unixexuată, din sămânţă apar ambele sexe
(masculă şi femelă) cu o descendenţă heterogenă. Pentru cultură sunt
importante plantele femele.
Germinaţia seminţelor de hamei are loc la temperatura de 5ºC, din sămânţă
apar mai întâi rădăcina şi apoi frunzele cotiledonate şi la 4-5 zile frunzele adevărate.
Plantele provenite din sămânţă ajung la dezvoltarea normală abia în anul doi de
vegetaţie.
Butaşii (partea subterană a coardelor) plantaţi pentru înmulţire emit
primăvara rădăcini adventive la partea bazală iar de la cei 2-3 ochi apar lăstarii. În
anul întâi de vegetaţie coardele ajung la 4-5 m înălţime când se folosesc butaşi
neârădăcinaţi şi la 7-8 m înălţime când se folosesc butaşi înrădăcinaţi.
Lăstarii (coardele) care pornesc din butuc prin luna aprilie cresc foarte
repede,atingând sirmele orizontale (6-7 m) la sfârşitul lui iulie imediat după înflorit
când creşterea încetează. Coardele la înălţimea de 50-60 cm se dirijează pe suporţi
vertivali (sârme, sfori) de care se fixează prin răsucire în sensul acelor de ceasornic.
Coardele principale emit lăstari laterali la fiecare nod, de pe care se formează
inflorescenţele (conurile) la înălţimi diferite în funcţie de soi.
Frunzele se formează pe coarda principală şi lăstarii laterali, câte două la
fiecare nod formate din peţiol şi limb.
Inflorescenţele mascule şi femele sunt raceme dispuse axial
Florile femele sunt dispuse în amenţi pedunculaţi, care se transformă în conuri,
compuse dintr-un peduncul, un rahis ondulat şi numeroase bractee care poartă florile
propriu-zise şi fructele. Bracteele sunt de două feluri: Exterioare (de acoperire) cu
vârful ascuţit şi sărace în grăunciori de lupulină, având rol protector pentru flori şi
cele interioare, la baza cărora se găsesc florile, formate dintr-un înveliş sub formă de
scoică, un ovar unilocular, sesil şi stigmat bifidat.
Fructul care apare în urma polenizării şi fecundării florilor femele sunt
nuculiforme, rugoase, globuloase. Prezenţa fructelor în conuri duce la deprecierea
calităţii acestora.
Grăunciorii de lupulină sunt produşi de glandele secretoare (peri
glandulari), dispuse la baza bracteelor, pe faţa internă a acestora. Perii secretă
lupulina, un produs făinos, de culoare galbenă aurie la maturitate, în formă de clopot
dublu, având un miros plăcut, specific.
6.1.5. Influenţa condiţiilor de mediu asupra calităţii conurilor de hamei
Hameiul este o plantă cu o mare plasticitate ecologică, îtâlnindu-se în

toată zona temperată de pe glob. Însă condiţiile cele mai favorabile şi unde se obţin
producţiile cele mai mari şi de calitate sunt cele din climatul umed şi răcoros., cu
temperaturi medii anuale de 7,2-8,5C şi cu precipitaţii medii anuale de 350-450 mm.
Precipitaţii mai ridicate sunt necesare în perioada înfloritului-formarea conurilor
(iunie-iulie).
85
Lumina, are influenţă asupra calităţii hameiului, fiind în cultură soiuri
adaptate atât la condiţii de zi lungă cât şi la condiţii de zi scurtă. În cursul vegetaţiei
hameiul preferă zile mai umbrite în perioada de creştere vegetativă şi o durată de
strălucire a soarelui mai mare în timpul înfloritului şi a formării conurilor.
Ceaţa, favorizează răspândirea manei. Din acest motiv se va evita cultura
hameiului pe văile cu ceaţă frecventă.
Vântul moderat contribuie la primenirea aerului din plantaţiile de hamei, însă
vânturile puternice duc la căderea plantelor în fazele mai avansate de vegetaţie.
Grindina provoacă daune mari în plantaţiile de hamei atât în prima parte a
perioadei de vegetaţie (prin ruperea vârfului coardelor) cât şi în timpul formării
conurilor.
Solul. Hameiul merge bine pe soluri profunde, cu textură lutoasă, sau luto-
nisipoasă, drenate, bine aprovizionate în calciu.
Plantaţiile de hamei din ţara noastră, în funcţie de condiţiile
pedoclimatice aun fost amplasate în trei zone de favorabilitate:
• Zona I: Saschiz, Criţ, Acăţari, Cluj-Napoca;
• Zona II: Sibiu, Sighişoara, Dumbrăveni;
• Zona III: Simeria, Aiud.
6.1.6. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii hameiului
Calitatea conurilor de hamei este puternic influenţată de prezenţa elementelor

nutritive, fiind o plantă mare consumatoare dat fiind abundenţa masei
vegetative realizată la unitatea de suprafaţă. Cele mai solicitate elemente de
către hamei sunt cele pe bază de azot, potasiu şi calciu.
Azotul ste consumat în cantitate mare de către hamei, având un rol
important în asigurarea unei producţii mari de conuri. Excesul de azot este
dăunător, deoarece prelungeşte vegetaţia, coardele cresc luxuriant şi ramifică
mult, creşte sensibilitatea la boli, se formează conuri puţine, grosier şi, în
general mai puţin aromate.
Fosforul, consumat în cantitate mare de către hamei influenţează
nivelul producţiei şi calitatea conurilor. În doze optime determinş formarea de
conuri mai fine şi mai dense, cu număr mai mare de bractee şi un conţinut
mai ridicat de lupulină. Carenţa în fosfor influenţează negativ creşterea
plantelor, precum şi calitatea conurilor.
Potasiul, consumat în cantitate mare de către hamei, influenţează atât
producţia, cât, mai ales, calitatea acesteia. Potasiul măreşte rezistenşa la
secetă şi boli a plantelor, precum şi calitatea conurilor (favorizează creşterea
conţinutului în lupulină şi intensifică aroma).
Calciul, are rol important în creşterea rezistenţei la boli şi a calităţii
conurilor. Carenţa în calciu, influenţează negativ producţia şi calitatea
conurilor de hamei.
Gunoil de grajd, este bine valorificat de către hamei în doze de până la
40-50 t/ha la doi ani şi se încorporeză o dată cu arătura de toamnă.
Dozele de îngrăşămite aplicate sunt în funcţie de soi, de producţia
planificată consumul specific, de tipul de îngrăşăminte folosit.
Un alt element tehnologic deosebit de important cu efect asupra
calităţii conurilor de hamei este combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cei mai
frecvenţi dăunători ai hameiului sunt păduchele verde al hameiului şi
86
păianjenul comun a căror combatere se face la avertizare, la semnalarea
primelor forme aripate pe hamei.
Bolile cele mai frecvente în plantaţiile de hamei sunt mana, făinarea,
înroşirea conurilor.
Atât bolile cât şi dăunătorii din plantaţiile de hamei dacă nu se intervine în
timp util cu substanţe de combatere pot duce la compromiterea culturii din
anul respectiv.
Recoltarea se face la maturitatea tehnologică, manual sau mecanizat
pe timp frumos după ce s-a ridicat roua, când conurile sunt zvântate.
După recoltare se face uscarea conurilor în uscătoare moderne la
umiditatea de 11-13% când se poate ambala.
Bonitarea hameiului (organoleptică şi chimică)se face la probe
recoltate din loturi de maxim două tone, pentru stabilirea claselor de calitate
(superioară, I şi II). Bonitarea se face annual imediat după recoltare de către o
comisie de specialişti, din partea producătorilor, a beneficiarilo şi cu
reprezenanşi neutri dar care lucrează la programul de cercetare a hameiului.
Ambalarea se face după bonitare în baloturi presate în saci de pânzăîn
greutate de 50 până la 150 kg, acestea se etichetează, menţionându-se:
unitatea producătoare, lotul, soiul, anul producţiei, clasa de calitate şi masa
balotului.
Producţia de conuri uscate este cuprinsă între 10 şi 35 q/ha
CAPITOLUL VII
PLANTE MEDICINALE ŞI AROMATE
7.1. Importanţă
Plantele medicinale şi aromatice se folosesc pentru proprietăţile

terapeutice pe care le au substanţele care le conţin. Substanţele cărora li se
datorează proprietăţile terapeutice ale diferitelor produse vegetale se numesc
principii active. Produsul vegetal cel mai bogat în principii active şi care, în
87
consecinţă, se utilizează în terapeutică, se numeşte drog. Principiul activ
dintr-o specie poate să fie o singură substanţă sau un complex întreg de
substanţe. Clasificarea principilor active se poate face în funcţie de: natura
sau structura lor chimică, proprietăţile lor fizico-chimice, acţiunea biologică,
efectul farmacodinamic.
Principiile active pot fi extrase din plante ca subtanţe chimice pure sau
sub formă unui complex de substanţe (diferitele tipuri de extracte).
Plantele medicinale şi aromatice, respectiv organele sau părţile
folosite în terapeutică (drogurile), pot fi valorificate sub diferite forme:
- ca atare, când planta proaspătă se aplică pe tăieturi (exeplul: frunzele
de pătlagină), sau când masa verde se foloseşte fie la obţinerea prin distilare a
uleiului volatil, fie la obţinerea prin extracţie a diferitelor preparate: tincturi,
extracte fluide, extracte uscate,extract apos (ceai medicinal, infuzie, decoct),
de alcaloizi, narcotina, mentolul, extractul din frunze de păducel sau din
rădăcini de odolean
Cele mai importante clase de principii active sunt:
Glucidele (hidraţii de carbon), produşi primari ai fotosintezei sunt
compuşi ternari cu funcţii cetonice (fructoza) sau aldehidice (glucoza).
Glucidele prezintă de obicei gust dulce, se găsesc în stare liberă,.
Polizaharidele sunt alcătuite dintr-un număr mare de glucide simple, ele joacă
rolul de substanţe de rezervă (amidonul) sau formază scheletul membranei
celulare (celuloza). Amidonul este una din cele mai răspândite substanţe
vegetale. La noi se obţine pe scară industrială din cariopsele de grâu, din cele
de porumb, sau din tuberculii de cartofi şi este folosit ca excipient (substanţă
inertă cu care se diluează principiul activ) la prepararea comprimatelor,
serveşte la obţinerea unor tipuri de unguente (a pastelor), a pudrelor
medicinale şi cosmetice. Glucoza se obţine din amidon prin hidroliză. Sub
formă de soluţii sterile, injectabile, glucoza se foloseşte în alimentaţia
bolnavilor gravi, în hipoglicemie, în insuficienţe renale şi cardiace.
Pectinele se găsesc alături de celuloză în membrana celulară ca
substanţe tampon şi de cimentare. Pot fi extrase din materia primă vegetală
prin fierbere. Prezintă două proprietăţi terapeutice: măresc viteza de
coagulare a sângelui şi prezintă acţiune antidiareică
Substanţe mucilaginoase se îmbibă uşor cu apă, se găsesc în
membrana celulară din epiderma unor seminţe (Plantago indica), sau în unele
rădăcini sub formă de substanşe de rezervă (nalba mare )
Uleiurile volatile (uleiuri esenţiale, uleiuri eterice) sunt principiile
active din plantele aromatice şi medicinale.Proprietatea comună a uleiurilor
volatile este volabilitatea lor. Ele prezintă un miros caracteristic pe baza
căruia se pot deosebi între ele diferitele uleiuri volatile în funcţie de
provenienţa lor botanică. Astfel se poate recunoaşte uşor uleiul volatil de
izmă bună de uleiul de trandafir, bazându-ne doar pe mirosul lor. Obţinerea
uleiurilor volatile se face de obicei prin distilare cu apă sau prin antrenare cu
vapori de apă. Nu sunt solubile în apă şi nu sunt miscibile cu apa. Cel mai
bun solvent al uleiurilor volatile este alcoolul etilic.
Acizii organici cei mai deşi întâlniţi sunt: oxalic, malic, citric, tartric,
cafeic, etc. Acizii organici contribuie la stabilitatea vitaminei C din produse
vegetale.
88
Principiile amare sunt substanţele a cărui gust rămâne amar
indiferent de diluţia lor. Principalul rol al lor este mărirea poftei de mâncare,
respectiv al secreţiei gastrice şi al tonusului peretelui stomacal.
Alcaloizii sunt compuşi naturali de diferite structuri care prezintă
următoarele caractere comune: conţin azot în molecula lor, prezintă reacţie
alcalină formând săruri cu acizii şi exercită o puternică acţiune asupra
organismului uman. După proprietăţile lor fizice alcaloizii pot fi compuşi
cristalini, sau de consistenţă solidă şi compuşi de consistenţă lichidă. La cele
mai multe plante cu conţinut în alcaloizi, utilizarea în scopuri terapeutice este
strict condiţionată de doză, iar folosirea lor se face numai sub supravegere
medicală.
Coloranţii vegetali sunt substanţe care datorită absorţiei parţiale a
razelor solare apar în diferite culori. Cel mai răspândit colorant de pe faţa
pământului este clorofila, singurul pigment verde din plante. Clorofila este
solubilă în alcool, clorofilinele obţinute din colorantul natural pe scară
industrială, sunt solubile şi în apă. Clorofila prezintă proprietăţi
dezodorizante, antiseptice, epitelizante,fiind folosite în industria cosmetică.
Clorofila este întotdeauna însoţită de carotinoidede culoare galbenă,
portocalie sau roşie.În organismul uman unele carotenoide joacă rol de
provitamina A, ele sunt liposolubile.
Antibioticele sunt substanţe de origine vegetală care prezintă acţiune
nocivă asupra altor vieţuitoare, înhibând dezvoltarea lor sau distrugându-le.
Se găsesc în fiecare plantă. Ele asigură imunitatea faţă de diferiţi agenţi
patogeni (bacterii sau ciuperci). Din punct de vedere terapeutic interesează
acele substanţe care opresc dezvoltarea virusurilor, microbilor sau ciupercilor
patogene pentru om.
Vitaminele prezintă o grupă de principii biologic active de diferite
structuri chimice. Lipsa lor duce la fenomene de carenţă. Sunt considerate
vitamine substanţele naturale, de origine vegetală sau animală, indispensabile
organismului omenesc, necesare în cantităţi foarte mici. Ele sunt exogene
ajung în organism de obicei prin alimentaţie. Vitaminele se grupează în
hidrosolubile(vit. B1,B2,C,P,PP) şi în liposolubile (vit. A,D,E,F,K).
Vitamina A se formează în organismul uman din anumiţi compuşi din grupa
carotinoidelor care se găsesc în toate plantele verzi. Este importantă în
metabolismul calciului, în mecanismul percepţiei razelor luminoase.
Vitamina B1, rol în metabolismul glucidelor, în asigurarea funcţiilor
sistemului. nervos.
Vitamina C (acid ascorbic) se formează în toate plantele. Este o substanţă
care se distruge uşor în timpul fierberii şi a preparării extractelor, cu rol
important în metabolism, măreşte rezistenţa organismului la infecţii.
Vitamina E se găseşte în diferite organe verzi cât şi în seminţe, mai ales când
încep să germineze. Este unul din factorii care asigură funcţionarea normală a
organelor genitale.
Vitamina F este un complex de acizi graşi nesaturaţi (uleiul de in), contribuie
la menţinerea troficităţii pielii şi la metabolismul normal al colesterolului.
Vitamina K se găseşte probabil în toate părţile verzi ale plantelor. Joacă rol
însemnat în procesul de coagulare al sângelui.
Vitamina P acţionează favorabil asupra capilarelor mărind rezistenţa lor
mecanică, reglând permeabilitatea lor.
89
7.2. PRINCIPALELE PLANTE MEDICINALE ŞI AROMATICE CULTIVATE ÎN ROMÂNIA
7.2.1. Coada şoricelului (Achillea millefolium L.)

Fam. Compositae
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este partea aeriană - la
înflorire (Millefolii herba) sau inflorescenţele (Millefolii flos) care conţin ulei volatil
(0,44-1,40% în inflorescenţe şi 0,16-0,28% în frunze)
Uleiul volatil conţine substanţe pe bază de azulen, substanţă anti-
inflamatoare, epitelizantă, antimicotică şi antibacteriană.
Coada şoricelului este o importantă sursă de azulen, putând înlocui muşeţelul.
Uleiul vola-til fiind bogat în azulene, are efecte antiinflama-toare, epitelizante,
antimicotice şi antibacteriene. Substanţa amară (ahileina) din plantă are pro-prietăţi
tonice şi stimulatoare asupra apetitului şi măreşte secreţia bilei. Intră în compoziţia
ceaiu-rilor: antiasmatic, gastric, hepatic, contra coli-cilor, diuretic şi laxativ.
Specie ierboasă, perenă, cultura se menţine cca. cinci ani. Se cultivă soiul local
(populaţia) De Bujoreni.
Prezintă o tulpină înaltă până la 80 cm şi frunze de 2-3 ori penate. Florile sunt
grupate în mici antodii semiglobuloase sau ovoid alungite care formează o
inflorescenţă corimbiformă. Fructele sunt mici achene. Înfloreşte din iunie până
toamna târziu.
Zonele cele mai favorabile sunt în sudul şi vestul ţării, însă se poate cultiva şi în alte
zone agricole ale ţării, pe soluri uşoare drenate, după prăşitoare bine întreţinute pe
acelaşi teren revine numai după 4-5 ani.
Momentul recoltării este între începutul înfloririi şi deschiderea florilor (Millefolii
flos) de sub ultima ramificaţie a inflorescenţei. Dacă se recoltează partea aeriană
(Millefolii herba) se taie maxim 20 cm din plantă (măsurată de la vârf în jos).
Recoltarea se face pe timp frumos, după ce s-a ridicat roua, înainte de masă. Se pot
face două recoltări pe an (ultima în septembrie). După recoltare se curăţă de
impurităţi, se usucă pe cale natu-rală la umbră sau în încăperi amenajate în acest
scop, curăţate şi aerisite, se păstrează în vrac sau ambalat în saci.
În fiecare an, la prima recoltare se obţin de 600-700 kg/ha inflores-cenţe
uscate (sau 1000-1500 kg/ha plante cu inflorescenţe uscate), iar la a doua recoltare,
300-350 kg inflorescenţe uscate (sau 500-700 kg/ha plante cu inflorescenţe uscate).
7.2.2. Nalba mare (Althaea officinalis L.)

Fam. Malvaceae
Părţile vegetale ale plantei bogate în principii active sunt: partea subterană -
rădăcina (Althaeae radix), frunza (Althaeae folium) sau florile (Althaeae flos)
Se cultivă pentru frunze, rădăcini şi flori, care conţin mucilagii (10-35% în rădăcini,
9-16% în frunze şi 6% în flori), care prin hidroliză, pun în libertate diferiţi compuşi
(galactoză, ramnoză, glucoză, acid galacturonic, arabinoză, xiloză etc.), precum şi
amidon (20-37% în rădăcini), ulei volatil (cca. 0,022% în frunze şi cca. 0,024% în
flori). Planta nu conţine compuşi toxici.
Principiile active, mucilagiile conferă produsului acţiunea emolientă,
calmantă, antidiareică. Se foloseşte în tratamentul căilor respiratorii şi în tulburări
gastro-intestinale. Frunzele se folosesc intern ca infuzii, şi extern ca decoct în
gargară, spălături.
90
Nalba mare este o plantă perenă. Se cultivă soiul local (populaţia) De
Teleorman.
Frunzele se recoltează la maturitatea lor (înflorire), fără peţiol, eşalonat, cu
mâna sau cu foarfecele de vie. Rădăcinile se recoltează în anul doi sau trei toamna, se
usucă în încăperi amenajate sau artificial la tem-peratura de 40-50ºC, rădăcinile după
ce se scot se scutură de pământ, se spală, se taie în fragmente de 20 cm, apoi se usucă
la soare în încăperi aerisite sau artificial la 40ºC.
Se obţin 8-12 q/ha frunze uscate sau 15-20 q/ha rădăcini uscate.
7.2.3. Nalba de grădină (Althaea rosea L.)

Fam. Malvaceae
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este floarea (Malvae
arborae flos)
Se cultivă pentru florile care con-ţin pe lângă substanţe mucilaginoase antocianidine
dintre care cel mai impor-tant compus este mirtilina, glicozida delfinidinei, pigment
care se găseşte şi în fructele de afin. Împreună cu alte produse intră în compoziţia
unor ceaiuri pectorale. Petalele se folosesc în indus-tria alimentară în calitate de
colorant inofensiv.
Nalba de grădină este o plantă perenă. Se cultivă soiul local (popu-laţia) De Buzău.
Zonele de cultură: Brăila, Buzău, Botoşani, dar se poate cultiva şi în alte zone
agricole ale ţării cu condiţii de vegetaţie similare, fără vânturi puternice, pe soluri
adânci, permeabile, suficient de umede şi fertile, după cereale de toamnă sau
prăşitoare, pe acelaşi teren putând să se cultive numai după 5-6 ani.
Pentru a menţine terenul curat de buruieni, cultura de nalbă se pră-şeşte şi se pliveşte.
La sfârşitul perioadei de vegetaţie tulpinile se îndepărtează din lan şi se face o uşoară
bilonare a rădăcinilor. Din anul doi se recomandă ciupirea vârfului tulpinii, pentru a
favoriza dezvoltarea ramu-rilor laterale care produc flori multe şi mari.
Din anul doi de cultură, florile se recoltează cu mâna, eşalonat (la 2-3 zile) în iunie-
iulie, pe timp frumos, după ce s-a ridicat roua. Se iau florile cu sau fără caliciu (în
funcţie de solicitări), pe măsura înfloririi, când petalele încep să se închidă la culoare,
apoi se pun în coşuri fără presare.
Uscarea florilor se poate face pe cale naturală (5-6 ore la soare, apoi în
încăperi amenajate) sau artificial la 40-50°C. Randamentul la uscare este de cca. 6:1
la florile cu caliciu şi de cca. 5:1 la cele fără caliciu. După uscare produsul se
ambalează în sacu de hârtie sau lăzi căptuşite cu hârtie şi se păstrează în camere
aerisite şi întunecoase (pentru a nu se decolora).
Cultura durează 3-4 ani. Producţiile obţinute anual 7-8 q/ha flori uscate fără
caliciu sau 10-12 q/ha flori uscate cu caliciu.
7.2.4. Anasonul (Pimpinella anisum L.)

Fam. Apiaceae (Umbelliferae)
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este fructul (Anisi fructus) (fig.30).
Anasonul se cultivă pentru fructele sale care conţin ulei volatil (2-6%), grăsimi,
proteine princi-palul component fiind anetolul (80-90%).
91
Fructele de anason şi ulei volatil au acţiune expectorantă, carminativă, galactogogă,
intensi-fică secreţia salivară, gastrică, intestinală şi pan-creatică. Fructele şi uleiul
volatil se foloseşte şi în industria alimentară, la prepararea unor bău-turi. De
asemenea anasonul este o bună plantă meliferă , obţinându-se 80-100 kg/ha miere.
Este o plantă ierboasă, anuală. Se cultivă în zone cu climă caldă. În cultură există
soiul local de Crângu.
Anasonul se cultivă în zone cu climă caldă şi potrivit de umedă, pe soluri mijlocii,
fertile, afânate. Se cultivă după plante care lasă solul curat de buruieni (cereale de
toamnă şi prăşitoare bine întreţinute), iar pe acelaşi teren poate reveni numai după 6
ani.
Se recoltează, când circa 50-60% din fructe devin brune şi tulpinile încep să se
îngălbenească. După recoltare, dacă este necesar, fructele se usucă până la umiditatea
de păstrare (12%).
Producţia obţinută este în medie de 60-80q/ha
7.2.5. Angelica (Angelica arhangelica L.)

Fam. Umbeliferae
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este rădăcina (Angelicae
radix)
Se cultivă pentru rizomi cu rădăcini care conţin 0,10-0,37% ulei volatil bogat în
hidrocarburi ciclice si aromatice precum şi cumarine res-pectiv furanocumarine.
Fructele sunt mai bogate decât rădăcinile în ulei volatil (0,31-0,53% în fructele
proaspete şi 0,32-2% în cele uscate).
Produsul amar aromatic folosit ca stomahic în anaciditate şi lipsa poftei de
mâncare. Uleiul volatil se foloseşte pentru prepararea tincturii sau a spirtului de
angelică precum şi în industria alimentară pentru obţinerea unor lichioruri.
Angelica este o plantă ierboasă, bienală sau perenă: în primul an formează în
sol rizom şi rădăcini, la suprafaţa solului o rozetă de frunze, iar în anul al doilea
tulpina floriferă. Pentru producţia de rădăcini şi rizomi, este cultivată ca plantă
anuală. Se cultivă soiul local (populaţia) De Cristian.
Rizomii şi rădăcinile se scot în octombrie (primul an de cultură). După ce se
scot, rădăcinile se decoletează şi se fasonează, înlăturând toate părţile aeriene şi
rădăcinile sub 2 mm diametru. Spălarea lor se impune în situaţii rare, deoarece
solurile pe care se cultivă sunt nisipoase şi pământul se detaşează uşor prin curăţire.
Uscarea se face pe cale naturală (la soare, iar pe timp nefavorabil în magazii) sau
artificial, la 35-40°C. Randamentul la uscare este de cca. 4-5:1.
Producţia este de 1.500-2.500 kg/ha rizomi şi rădăcini uscate.
7.2.6. Pelinul (Artemisia absinthium L.)

Fam. Compositae
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este planta (Absinthii
herba) De la pelin se foloseşte toată planta care prezintă un miros aromatic şi un gust
amar aromatic dat de conţinutul în ulei volatil (aproximativ 0,5%), proazulene şi
92
principii amare. Gustul amar se datorează în mare parte prezenţei proazulenelor. Prin
antrenare cu vapori de apă, proazulenele se transformă în azulene.
Substanţele care imprimă gustul amar (guaianolidele) dau acţiunea eupeptică,
tuiona pe cea toxică, iar azulenele, cea inflamatoare. Se foloseşte ca tonic amar,
stomahic şi vermifug. Se recomandă în inapetenţă, boli ale aparatului digestiv,
afecţiuni biliare etc.
Pelinul este folosit în industria alimentară, la prepararea unor bău-turi amare
(vermuturilor), care consumate timp îndelungat produc tulburări psihice, insomnii,
convulsii greaţă etc. Se utilizează în industria farmaceu-tică pentru prepararea
medicamentelor antihelmintice, hepato-biliare şi indus-tria cosmetică, pentru
prepararea parfumurilor. Pelinul constituie o sursă importantă în obţinerea pe scară
industrială a uleiului volatil cu azulene.
După răsărirea plantei indicatoare se prăşeşte între rânduri. Solul se menţine
curat de buruieni prin praşile şi pliviri, ori de câtre ori este nevoie. Din anul doi de
cultură, primăvara, se taie şi se îndepărtează tulpinile uscate.
Dacă produsul se foloseşte pentru distilare, recoltarea plantelor se face când
50-70% sunt înflorite, iar pentru uscare la începutul înfloririi. Recoltarea se face pe
timp frumos, după ce s-a ridicat roua, tăindu-se plan-tele manual (cu secera) sau
mecanic (cu cositori) la cca. 20 cm de la sol. Zilnic se recoltează cât se poate distila
sau usca.
După recoltare se îndepărtează tulpinile lignificate şi frunzele îngăl-benite sau
uscate. Uscarea pelinului se face pe cale naturală, la umbră, în încăperi uscate şi
aerisite, în strat subţire, întorcându-se până la completa uscare. În cazul uscării
artificiale, nu se depăşeşte temperatura de 35°C.
Producţia de materie primă vegetală care se obţine anual, la hectar este de 16-
20 tone în stare proaspătă şi 5-6 tone produs uscat.
7.2.7. Muştarul negru şi muştarul alb

(Brasica nigra L. şi Sinapis alba) Fam. Crucifere
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este sămânţa (Sinapis
nigrae semen et Sinapis albae semen)
Seminţele de muştar negru se utilizează în scop medicinal Acestea conţin
sinigrină (sinigrozid), o glicozidă cu conţinut de sulf (o tioglicozidă) care în urma
hidrolizei enzimatice pune în libertate un ulei volatil lacri-mogen şi anume
alilsenevolul (alilizotiocianatul). Seminţele trebuie să con-ţină cel puţin 0,7% din
această substanţă. Enzima, mirozina, se găseşte în alte celule ale seminţelor decât
sinigrina şi ajunge în contact cu aceasta numai în caz dacă seminţele sunt atacate de
dăunători sau strivite. Din seminţele strivite şi ţinute timp de câteva minute în contact
cu apa călduţă (până la 40ºC) se pune în libertate senevolul care se poate obţine apoi
prin antrenare cu vapori de apă, se numeşte esenţă sau ulei volatil de muştar
(aetheroleum sinapis). Este un lichid cu miros iritant, gust iute şi acţiune puternică
care trebuie să conţină cel puţin 95% alilizotiocianat.
Esenţa de muştar negru intră în componenţa unor fricţiuni utilizate în durerile
reumatice, stimularea centrilor vitali ai respiraţiei respectiv circu-laţiei sanguine. De
asemenea influenţează procesele exudative, inflamaţiile, congestiile prin schimbarea
repartizării sângelui în organism, fiind folosit în unele unităţi de pediatrie în
pneumonie şi pleurită.
93
Seminţele de muştar alb conţin o glicozidă care prin dedublare pune în
libertate un aglicon nevolatil care nu poate fi obţinut prin antrenare cu vapori
de apă. Se folosesc în calitate de remediu laxativ în constipaţii cronice.
Muştarul alimentar (muştar de masă) se prepară mai ales din muştarul alb. Seminţele
de muştar se folosesc şi în calitate de condiment.
Speciile de muştar sunt plante anuale. Se cultivă souri locale (populaţiile): Galben de
Craiova (muştar alb) şi De Timişoara (muştar negru).
Zonele mai favorabile pentru muştarul alb şi negru sunt vestul şi sudul ţării, însă se
pot cultiva şi în alte zone agricole din ţară.
Recoltarea se face mecanizat, când 70% din plante au ajuns la ma-turitate.
Seminţele se aduc la umiditatea de păstrare (12%), se selectează şi se păstrează în
magazii curate şi aerisite.
Producţia de seminţe este de 15-20 q/ha.
7.2.8. Coriandrul (Coriandrum sativum L.)

Fam. Apiaceae
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este fructul (Coriandri
fructus) (fig. 34).
Coriandrul se cultivă pentru fructele sale care sunt folosite în calitate de remediu sto-
mahic, carminativ, uşor spasmolitic. Condi-ment apreciat în industria cărnii, mai ales
la fabricarea mezelurilor precum şi la prepara-rea unor băuturi alcoolice.
Componentul principal al uleiului volatil este linaloolul (70-90%), mult
utilizat în in-dustria parfumurilor: cu miros de lăcrimioare (linaloolul),
trandafir (geraniolul), violete (metilionină şi ionină), lămâie (citralul) etc.
Fructele de coriandru conţin ulei volatil între 0,15-1,7%, cele cu diametru mic într-un
procent mai ridicat. Mai conţin cantităţi apre-ciabile de proteine şi ulei gras (circa
15%).
Fructele intră în compoziţia ceaiurilor contra colicilor pentru copii, în ceaiurile gas-
tric, tonic şi aperitiv.
Coriandrul are şi proprietăţi bactericide. Turtele, după extragerea uleiului, se folosesc
ca furaj concentrat. Coriandrul este şi o valoroasă plantă meliferă.
Coriandrul este o specie ierboasă anuală. Soiurile cultivate în ţara noastră sunt
Sandra şi Omagiu.
Coriandrul se cultivă pe un areal larg, însă dă rezultate bune în zona de
câmpie din sud, sud-est şi vest a ţării, pe soluri mijlocii şi fertile, după premergătoare
care lasă solul curat de buruieni. Nu se amplasează după plante din fam. Apiaceae,
iar pe acelaşi teren revine numai după 4-5 ani.
Semănatul se face primăvara în urgenţa întâi, la 25 cm între rânduri, iar pe
solurile foarte îmburuienate la 50 cm, pentru a se putea prăşi. Den-sitatea la răsărire
trebuie să fie de cca. 300 plante/m2. Adâncimea de semănat este de 3-4 cm, iar
cantitatea de sămânţă este de 15-18 kg/ha.
Cultura se menţine curată de buruieni prin praşile şi pliviri, ori de câte ori este
nevoie. Pentru asigurarea polenizării se pot folosi două colonii de albine la ha.
Recoltarea se face când 60-70% din fructe sunt coapte sau în două etape:
secerarea plantelor, când 50% din plante sunt coapte, după care se treieră. Fructele se
trec prin selector şi se aduc la umiditatea de păstrare (12% apă).
Producţia medie de fructe este de 1.200-1.600 kg/ha.
94
7.2.9. Gălbenele, filimică (Calendula officinalis)
Fam. Compozitae
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este floarea (Calendulae
flos), cu receptaculul (Calendulae flos cum recepta-culis) sau florile fără receptacul
(Calendulae flos sine receptaculis), care conţin saponozide triterpenice, carotenoide
(cca.3%), flavonoizi şi glico-zizi flavonici, ulei volatil, substanţe amare etc. Uneori
se solicită întreaga parte a plantei (Calendulae herba).
Datorită proprietăţilor cicatrizante, antiinflamatoare şi calmante, flo-rile se
folosesc intern ca atare sau în combinaţie cu alte produse (Achillea millefolium) în
ulcer gastric şi duodenal. Macerate cu ulei, florile ligulate pot servi la obţinerea de
unguente folosite în tratamentul diferitelor plăgi. Principiile active din gălbenele
activează circulaţia sângelui, favorizând cica-trizarea rănilor. Are rol ameliorator în
cazul unor forme de cancer. Carote-noidele din flori reprezintă un valoros colorant
natural în industria alimen-tară. Este şi o cunoscută plantă ornamentală.
Calendula officinalis L. este o specie anuală, rar bienală. Se cultivă soiurile
Petrana şi Plamen.
Specia se poate cultiva în toate zonele agricole ale ţării, cu excepţia celor
montane, pe diferite tipuri de sol, preferă solurile fertile, cu umiditate suficientă şi
care se încălzesc uşor. Se poate cultiva după orice plantă, însă pe acelaşi teren se
cultivă numai după 4-5 ani.
Se recoltează în mai multe etape, din iunie până în octombrie, pe măsura
deschiderii primelor 2-3 rânduri de flori ligulate. Se recoltează capi-tule întregi
(Calendula flos cum receptaculis) sau florile ligulate (Calendula flos sine
receptaculis), în coşuri, pe timp frumos, după ce s-a ridicat roua şi se transportă
imediat la uscat. Produsul se usucă la umbră, în strat subţire sau în condiţii artificiale,
la 40-50°C (după o prealabilă deshidratare la umbră). După uscare produsul se
ambalează în lăzi căptuşite şi se păstrează la întuneric, în camere curate şi aerisite.
Florile trebuie să-şi păstreze culoarea naturală.
Producţiile sunt de 15-30 q/ha flori ligulate proaspete sau 90 q/ha
inflorescenţe proaspete. Producţia de flori ligulate uscate este de 2-3 q/ha, iar cea de
capitule uscate de 10-15 q/ha.
7.2.10. Chimion, chimen (Carum carvi)

Fam. Umbelliferae
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este fructul (Carvi fructus)
Fructele trebuie să conţină cel puţin 3% ulei volatil, cantitate care poate să ajungă
până la 7%. Componentul principal al uleiului volatil este carvona (60-85%). Uleiul
mai con-ţine limonen, dihidro-carvonă, carvacrol.
Uleiul volatil (Aetheroleum carvi) prezintă proprietăţi stomahice, carminative şi
spasmo-litice. Are acţiune carminativă, stimulează secreţiile gastrointestinale,
calmează colicile intestinale şi fluidifică secreţiile bronhice. Este indicat în anorexii
şi dispepsii.
Fructele sunt utilizate în calitate de condi-ment în panificaţie şi patiserie, în industria
cărnii, la prepararea unor băuturi alcoolice, în parfumerie, în industria săpunurilor
etc. Fruc-tele pot fi utilizate şi la prepararea unor supe, lichioruri, prăjituri ş.a.
Turtele constituie un furaj concentrat. Chimionul este şi o bună plantă meliferă.
95
Specie bienală (mai rar perenă) cu rădăcina pivotantă, în primul an formează
o rozeta de frunze, iar în al doilea an se dezvoltă tulpini ramificate, înalte până la 1
m. Frunzele sunt de 2-3 ori penat sectate, iar laciniile se îngustează spre vârful
tulpinii. Inflorescenţa este o umbelă com-pusă, albă sau roz. Fructul este o diachenă,
formate din două semifructe libere, Mirosul fructelor este aromat, iar gustul
înţepător. Înfloreşte din aprilie până în iulie.
Se cultivă soiurile locale (populaţiile) De Ghimbav şi Mare de Roman.
Pentru seminţe recoltarea se face direct cu combina, când 60-75% din umbele
sunt brune, sau mai întâi se seceră plantele (când 35% din umbele sunt brune) şi apoi
strângerea lor în snopi mici aşezaţi în picioare pentru uscare, după care se treieră cu
combina. Când se solicită herba proaspătă, se cosesc plantele la 20 cm de la sol, când
fructele sunt în faza de pârgă.
După recoltare, seminţele se usucă în magazii bine aerisite în strat de 20-25
cm şi se lopătează zilnic de 1-2 ori; se selectează pentru realizarea indicilor de
calitate.
Producţia medie de seminţe este de 800-1.200 kg/ha.
7.2.11. Cornul secarei (Claviceps purpurea)

Fam. Hypocreaceae
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este reprezentat de scleroţi
(Secale cornutum)
Ciuperca parazitează pe spicul secarei (Secale cereale) prin infecţii artificiale în
culturi de secară. Organul de rezistenţă al ciupercii, sclerotul, este fusiform, drept sau
uşor arcuit, lung de 1-2,5 mm şi gros de 2-5 mm. Culoarea sclerotului este brună
negricioasă la exterior, alb, cenuşie de obicei cu o nuanţă violacee, la interior;
consistenţa este cornoasă după uscare. Ciuperca iernează pe sol sub formă de
scleroţi. Primăvara pe scle-roţi apar fructificaţii, numite strome, în care se află
periteciile, fiecare cuprinzând asce în care se află câte opt ascospori filamentoşi,
multicelulari. Ascosporii eliberaţi din asce sunt transportaţi de vânt pe florile de
secară, unde germinează, penetrează pistilul şi ajung la ovar, constituind infecţia
primară. Infecţia secundară are loc în perioada înfloririi plantelor de secară.
Condiţiile favorabile pentru infecţia şi dezvoltarea ciupercii sunt cele cu
primăveri răcoroase şi treceri lente spre vară. În timpul înfloririi secarei, temperatura
trebuie să fie de 14-20°C, umiditatea relativă a aerului să nu scadă sub 50%,
precipitaţiile între 500-800 mm, iar zona să fie ferită de vânturi puternice. Scleroţii
după recoltare se usucă.
Scleroţii conţin patru feluri de substanţe: un ulei gras (20-30%) care râncezeşte
şi îngreunează păstrarea, de aceea scleroţii se păstrează întregi, cel mult un an, şi se
fragmentează numai înainte de prelucrare când are loc şi degresarea; pigmenţi care
servesc la identificarea din făină a impurită-ţilor provenite de la această ciupercă;
amine biogene şi alţi compuşi azotaţi datorită cărora şi scleroţii practic lipsiţi de
alcaloizi prezintă o slabă acţiune terapeutică; alcaloizii specifici, dintre care cei mai
importanţi sunt: ergome-trina, ergotamina, ergozina, ergocornina, ergocristina,
ergocriptina. La baza structurii alcaloizilor de cornul secarei stă acidul lizergic.
Acesta se obţine prin semisinteza a unor alcaloizi (ergometrina).
Alcaloizii cornului secarei prezintă o puternică acţiune uterotonică.
Ergotamina şi ergotoxina, greu solubile în apă manifestă şi o acţiune vaso-
96
constrictoare periferică, motiv pentru care aceşti alcaloizi sunt contraindi-caţi
bolnavilor hipertensivi.
Medicamentele obţinute din alcaloizii de cornul secarei se folosesc în
obstetrică şi ginecologie în metroragii, din scleroţi se obţine şi un stupe-fiant
periculos, folosit în diagnosticul schizofreniei.
La noi în ţară principalul centru de producţie al tulpinilor de tip ergotoxinix
este nordul Moldovei, iar cel de tip ergotaminic este Podişul Transilvaniei.
Infectarea secarei se face când planta este în fază de burduf, cu tulpini
produse de laboratoarele întreprinderilor de plante medicinale şi trimise
producătorilor în flacoane speciale, însoţite de instrucţiuni de folosire. Suspensia se
pregăteşte în ziua infecţiei, la hectar fiind necesare 50-60 doze de 500 ml material de
înmulţire, în 1000 litri apă (respectiv 25-30 flacoane). Infectarea spicelor de secară se
face pe timp noros, dimineaţa sau seara.
După cca. o lună de la infecţie (respectiv 2-3 săptămâni de la apa-riţia
exsudatului zaharat), o parte din scleroţi ajung la maturitate, putându-se începe prima
recoltare, iar a doua se face cu o săptămână înainte de seceriş. Scleroţii se culeg cu
mâna şi se pun în săculeţi de pânză. La treie-ratul secarei se mai obţine o cantitate de
scleroţi (în parte fragmentaţi).
Scleroţii se usucă pe cale naturală (în strat subţire la soare sau în încăperi
aerisite) sau artificial, până la 35°C, apoi se ambalează în saci şi se ţin în încăperi
uscate şi întunecate.
Producţiile obţinute sunt de 120-130 kg scleroţi/ha.
7 .2.12. Fenicul (Foeniculum vulgare Mill.)

Fam. Umbeliferae
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este fructul (Foeniculi
fructus)
Feniculul (morula, anason dulce), se cul-tivă pentru fructe sau întreaga parte aeriană.
Fructele conţin ulei volatil (2-7%) al cărui component principal este anetolul (cca.
60%).
Uleiul volatil de fenicul are acţiune antis-pastică, carminativă, stimulează secreţia
lactică, fluidifică secreţiile bronhice, are proprietăţi sedative. Se foloseşte în industria
alimentară la aromatizarea băuturilor, bomboanelor. Fructele intră în compoziţia
ceaiurilor contra colicilor şi afecţiunilor pectorale.
Feniculul este o plantă ierboasă, bienală sau perenă. În zone favorabile, călduroase,
se poate menţine în cultură până la cinci ani. Se cultivă soiul local Românesc.
Feniculul se cultivă în zonele cu climă blândă din câmpia de sud şi vest, pe
soluri luto-nisipoase, fertile şi bogate în calciu, după cereale şi prăşitoare bine
întreţinute, pe acelaşi teren putând reveni numai după 4-6 ani.
Feniculul însămânţat toamna sau primăvara devreme formează fructe, care se
recoltează din anul întâi; din anul al II-lea până în anul al IV-lea se obţin rezultate
mari şi constante. Recoltarea se face direct cu combina C12 din lan, când majoritatea
fructelor au culoarea galbenă brună. La recoltarea în două faze plantele se taie când
fructele au culoarea gal-benă, iar după uscare se treieră.
Pentru obţinerea uleiului volatil din iarbă, recoltarea se face cu maşina de
tăiat porumb siloz, când fructele din umbele centrală sunt gal-bene brune (în faza de
lapte ceară).
Fructele se usucă la umiditatea de păstrare (12%).
97
Producţia obţinută este în medie de 10-18 q/ha, iar cea de ulei volatil extras
este de 30-50 litri.
7.2.13. Menta (Mentha piperita L.)

Menta creaţă (Mentha crispa), Fam. Labiatae
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este partea aeriană (Mentha
piperita herba şi Mentha crispae herba) (fig.39).
Materia primă o constituie frunza sau întreaga plantă, care conţine ulei volatil
(0,5-3,5%) cu largi utilizări în industria farmaceutică, aliment-ară şi cosmetică. De
asemenea intră în componenţa diferitelor ceaiuri medi-cinale. Are drept component
principal mentolul, iar cel de mentă creaţă, carvona. După extragerea uleiului volatil,
deşeurile constituie un furaj valo-ros (pentru oi) sau se poate utiliza ca îngrăşământ
organic (după compos-tare).
Menta bună numită şi izmă şi menta creaţă sunt plante ierboase, perene sau
anuale, soiurile existente în cultură Columna şi Cordial din Mentha piperita şi
mencris din Mentha crispa.
Menta are nevoie de un climat mai răcoros, suficient de umed, însă însorit. Se cultivă
pe soluri fertile luto-nisi-poase, drenate (lunci şi aluviuni). Menta se amplasează
după borceag, legumi-noase pentru boabe, cereale de toamnă şi unele prăşitoare bine
întreţinute, pe acelaşi teren putând reveni numai după 5-6 ani.
Menta se cultivă în Ţara Bârsei, pe văile Oltului, Mureşului şi în Câmpia Banatului,
iar prin irigare se poate cultiva şi în Câmpia Română. .
Se recoltează prin cosire în faza de înflorit, respectiv, când frunzele au 5-6 cm
lungime. Produsul se usucă pe cale naturală (în şoproane, poduri sau încăperi curate,
bine aerisite şi uscate)
Producţia este în jur de 10-20 t/ha iarbă proaspătă, respectiv, 2,5t/ha, iarbă
uscată.
7.2.14. Lavanda (Lavandula angustifolia Mill.)

Fam. Labiatae
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este floarea (Lavandulae
flos)
Se utilizează inflorescenţele în stare proas-pătă sau uscată. Florile proaspete conţin
0,7-1,4% ulei volatil având componentul principal linaloolul (50-60% din total).
Uleiul volatil este aromatizant puternic, folosit în industria farmaceutică, cosmetică
şi alimentară. În industria farmaceutică, are acţiu-ne carminativă, sedativă şi
cicatrizantă. În cos-metică intră în componenţa unor parfumuri, săpunuri, creme. La
fabricarea porţelanurilor se foloseşte ca dizolvant şi fixator de vopsele. Este o
importantă plantă decorativă, meliferă, de pe un ha se poate obţine 100-120 kg miere.
Lavanda este un semiarbust vivace, în for-mă de tufă, cu înălţimea de 30-70 cm,
soiurile cultivate sunt Codreanca, de Moara Domnească.
Este o plantă de origine sudică cu cerinţe termice ridicate. Nu este pretenţioasă faţă
de sol, fiind o plantă cu plasticitate ecologică ridi-cată, putând valorifica bine pantele
erodate cu soluri calcaroase şi nisipurile de natură calca-roasă. Cultura durează 20-25
ani, pe acelaşi teren poate reveni după 8-9 ani.
98
Zonele cele mai favorabile de cultură sunt în sudul şi sud-estul ţării cu
temperatura şi luminozitate ridicată, însă se poate cultiva şi în alte zone având
plasticitate ecologică ridicată.
Se înmulţeşte prin răsad sau butaşi. Plantarea se face în septembrie-octombrie
la 100 cm între rânduri şi 50 cm pe rând, revenind 20.000 plante/ha. Se poate înmulţi
şi prin înrădăcinarea butaşilor, plantaţi ca şi răsadul sau prin despărţirea tufei.
Solul se menţine curat de buruieni prin praşile ori de câte ori este nevoie. La
plantaţiile bătrâne se face operaţia de regenerare, prin tăierea ramurilor lignificate la
12-16 cm, primăvara sau imediat după recoltare.
Se recoltează inflorescenţele din anul doi de vegetaţie, prin tăiere cu aparatul
de tuns (cu 10 cm de tijă). Inflorescenţele se usucă în spaţii amenajate în strat subţire,
la umbră, sau artificial la 35ºC.
Producţia obţinută este în medie de 3-5 t/ha inflorescenţe proaspete. Dintr-o
tonă de inflorescenţe proaspete rezultă 10 kg de ulei volatil.
7.2.15. Roiniţa (Melissa officinalis L.)

Fam. Labiatae
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este frunza (Melissa folium)
sau planta (Melissa herba).
Se cultivă pentru frunze sau toată planta, care conţin ulei volatil (0,05-0,15%) în
plata proaspătă şi 0,1-0,45% în planta uscată în care componentul principal este
citralul (ce imprimă mirosul şi gustul de lămâie). Uleiul de roiniţă are acţiune seda-
tivă, antispastică, antiseptică, coleretică, carminativă şi stomahică. Se utilizează în
tulburări digestive şi stări de vomă, spasme, colici, nevroze intestinale şi stomacale,
dischinezii biliare şi colite cronice. Uleiul are o largă utilizare în industria parfumu-
rilor şi a lichiorurilor. Este o valoroasă plantă meliferă, este foarte bogată în nectar,
fiind mult căutată de albine.
Roiniţa este o plantă perenă, care se menţine în cultură 5-7 ani. Se cultivă soiul local
De Dobroteşti.
Roiniţa se cultivă în zona solurilor cernoziomice şi brun-roşcate de pădure, cu
ierni mai blânde, după prăşitoare bine întreţinute, pe acelaşi teren putând reveni
numai după 8-9 ani.
.
Se recoltează frunzele când acestea ating dimensiunea normală, cu mâna
individual sau prin strunjire. Herba se taie cu secera sau coasa la 10 cm de la
suprafaţa solului. Frunzele se usucă în încăperi amenajate în acest scop, în strat
subţire sau artificial, la 30ºC.
Se obţin 4-5 t/ha frunze verzi, sau 1-1,5 t/ha frunze uscate.
7.2.16. Isopul (Hyssopus officinalis L.)
Fam. Labiatae
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este planta (Hyssopi herba).
Isopul se cultivă pentru partea aeriană folosită în stare proaspătă sau uscată, care
conţine ulei vola-til 0,07-0,29% în herba proaspătă şi 0,2-1,5% în cea uscată,
principalul component fiind pinocamfora (50%).
Uleiul volatil are acţiune expectorantă, antisep-tică, iar taninurile pe care le conţin au
efect tonic amar şi astringent. Isopul este apreciat ca plantă condimentară, meliferă şi
99
ornamentală. Se poate folosi şi în lucrările antierozionale şi de fixare a nisipurilor
mobile. Isopul este o plantă perenă, care se menţine în cultură 10-25 ani, Se cultivă
soiul local De Cirani.
Se cultivă în zonele din sudul şi sud-vestul ţării şi pe dealurile Dobrogei, pe
diferite tipuri de sol, valorifică bine terenurile în pantă, calcaroase sau solurile
nisipoase. Se cultivă după prăşitoare sau cereale în condiţii bune de întreţinere.
Se înmulţeşte prin semănat direct în câmp sau prin răsad. Se sea-mănă în
luna martie, asigurând o densitate de 20-25 plante/m2. Distanţa de semănat este de
50-62,5 cm, adâncimea de semănat 2-3 cm, iar cantitatea de sămânţă la ha este de 6-8
kg.
Isopul se poate înmulţi şi vegetativ, prin răsad produs în răsadniţe reci sau
prin despărţirea tufei. Plantarea se face la 50-60 cm între rânduri şi la 10-15 cm pe
rând.
Solul se menţine curat de buruieni, prin praşile şi pliviri. Rărirea plantelor se
face la a doua praşilă, la 10 cm între plante pe rând. Primăvara, înaintea pornirii în
vegetaţie, se tund tufele, înlăturându-se părţile uscate.
Se recoltează în perioada înfloririi la circa 10 cm de la sol (porţiu-nea cu
inflorescenţe), se usucă la umbră în strat subţire.
Producţia este de 1-1,5 t/ha iarbă proaspătă, sau 300 kg/ha materie primă
uscată.
7.2.17. Măghiranul (Majorana hortensis Munch.)

Fam. Labiatae
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este planta (Majorae herba)
Se cultivă pentru partea aeriană în stare proaspătă sau uscată, care conţine ulei volatil
(0,3-0,4%) în planta proaspătă sau 0,7-3,5% în cea uscată. Uleiul volatil are efect
antispas-tic, carminativ, fiind utilizat în dispepsii sto-macale. Ceaiul de măghiran
stimulează diges-tia, măreşte pofta de mâncare şi calmează colicile stomacale. Se
recomandă şi în com-baterea stărilor nervoase şi a insomniilor. Se foloseşte în
industria alimentară la condimen-tarea mezelurilor, iar în industria cosmetică la
prepararea unor parfumuri.
Măghiranul este o plantă ierboasă, anuală sau bienală. Se cultivă soiul local De
Neamţ. Zonele favorabile de cultură sunt cele din sudul şi vestul Câmpiei Române,
vestul ţării şi jud. Neamţ.
Preferă soluri adânci, uşoare, calde, fertile, aprovizionate cu calciu după cereale de
toamnă şi prăşitoare bine întreţinute, pe acelaşi teren putând reveni numai după 4-5
ani.
Se înmulţeşte prin sămânţă sau prin răsad, asigurând o densitate de 30-32
plante/m2. Distanţa dintre rânduri este de 50 cm, adâncimea de semănat 0,5-1 cm. Se
folosesc cca. 4 kg sămânţă la ha.
Pentru combaterea buruienilor se fac praşile şi pliviri, iar plantele se răresc la
10 cm între ele. În zonele secetoase se irigă.
Se obţin 2-3 recolte de herba, tăiată la începutul înfloritului cu secera, pe timp
frumos, produsul se usucă la umbră, în încăperi uscate şi aerisite, se ambalează în
saci sau saltele, obţinându-se în medie 1,5-2,0 t/ha.
100
7.2.18. Cimbrişor (Thymus vulgaris L.)
Fam. Labiatae
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este partea aeriană
(Saturejae herba).
Se foloseşte partea aeriană care conţine ulei volatil (0,5-2%), tanin şi alţi produşi.
Uleiul volatil conţine carvacrol şi cimon. Are un miros aromatic şi gust iute.
Principiile active au acţiune carminativă, expectorantă şi astrin-gentă. Se utilizează ca
stomahic, în tulburări gastrice şi anorexie, ca antidiareic şi în bronşite cronice. Se
foloseşte în industria alimentară drept condiment.
Cimbrul de grădină este o plantă ierboasă anuală. Se cultivă soiul local (populaţia)
De Coconi. Zonele de cultură sunt cele din sudul şi sud-vestul ţării. Preferă soluri cu
textură mijlocie, afânate şi drenate, calde, cu expoziţie sudică; se cultivă după
leguminoase prăşitoare şi cereale de toamnă bine întreţinute.
Se înmulţeşte prin sămânţă. Semănatul se face direct în câmp, în prima decadă a lunii
aprilie, asigurând densitatea de 100-110 plante/m2. Se însămânţează la 50 cm între
rânduri şi la adâncimea de 1-2 cm, folosind cca. 4-5 kg sămânţă/ha. Distanţa dintre
rânduri este de 50 cm, adâncimea de semănat 0,5-1 cm, cantitatea de sămânţă 3-4 kg/
ha (amestecată cu material inert).
Se fac praşile şi pliviri pentru combaterea buruienilor ori de câte ori este
nevoie. Cuscuta se previne prin folosirea seminţei decuscutate şi dis-trugerea vetrelor
(cosire şi ardere), care apar în lan.
În primul an se obţine o recoltă, iar din anul doi se obţin 2-3 recolte de herba
pe an. Se recoltează herba, când 50-60% din plante sunt înflorite, prin tăierea
plantelor de la sol la 5-7 cm, manual sau mecanic. După recol-tare, se înlătură
tulpinile groase, se pune la uscat, pe cale naturală la umbră, în încăperi uscate şi
aerisite sau artificial la maximum 35ºC.
Producţia este de 100-150 q/ha herba proaspătă, respectiv 20-30 q/ha herba
uscată.
7.2.19. Busuiocul (Ocimum basilicum L.)

Fam. Labiatae
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este partea aeriană (Basilici
herba), care conţine ulei volatil 0,2-1%, format din mai mulţi compuşi: eugenol,
citral, linalol, camfor, etc. Este o plantă cu valoare simbolică şi folclorică.
Compuşii uleiului volatil, au efect anti-septic, intestinal, carminativ, stimulent al di-
gestiei şi expectorant. De asemenea are largi utilizări în industria alimentară şi
cosmetică.
Este o plantă erbacee, anuală, cu o pe-rioadă de vegetaţie scurtă (circa 100 zile). Se
cultivă soiul local De Radovanu. Condiţii bune de cultură întâlneşte în sudul şi vestul
ţării. Preferă soluri fertile, mijlocii-uşoare, permeabile, cu expoziţie sudică. Se
cultivă după leguminoase pentru boabe, trifoi, cerea-le de toamnă şi prăşitoare bine
întreţinute, pe acelaşi teren putând reveni după 4-5 ani.
Se înmulţeşte prin sămânţă sau răsad. Semănatul se face în aprilie, asigurând o den-
La înmulţirea prin răsad, plantarea se face la sfârşitul lunii aprilie, la 50 cm între
rânduri şi 20 cm pe rând, folosind 2 fire la cuib.
Pentru menţinerea solului curat de buruieni se fac praşile şi pliviri.
101
Se recoltează când plantele au înflorit în proporţie de 25-30%, obţinându-se 2-3
recolte de herba într-un an. Produsul obţinut, se poate usca pe cale naturală sau
artificială la maximum 35ºC, obţinându-se pe an circa 80-100 q/ha produs proaspăt
sau 20-30 q/ha herba uscată.
7.2.20. Muşeţelul (Matricaria chamomilla L.)

Fam. Compositae
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este floarea (Chamomillae
flos) (fig.46).
Florile de muşeţel conţin ulei volatil 0,5-1,5%, bogat în azulene şi alţi
compuşi valoroşi (flavonoide, cumarine). Florile de muşeţel au acţiune antispastică,
anestezică, carminativă, dezinfectantă, antiinflamatoare. Ceaiu-rile sau produsele
farmaceutice se folosesc intern, în inflamaţiile mucoasei tubului digestiv sau extern
(comprese în inflamaţiile organului vizual, a cavităţii bucale, băi medicinale).
Muşeţelul intră în componenţa ceaiurilor cu rol gastric, contra colicilor, sudorific. Se
foloseşte pentru diferite pre-parate cosmetice.
Este o plantă ierboasă anuală sau perenă, se cultivă soiurile Mărgăritar şi Flora. Este
pretenţios faţă de lumină şi căldură. Valorifică bine solurile sărăturoase, însă cele
mai bune rezultate se obţin pe cernoziomuri. Se cultivă după premergătoare care
eliberează terenul devreme (borceag, cereale de toamnă etc.), pe acelaşi loc putând
reveni după 4-5 ani.
Zonele cele mai favorabile sunt Câmpia de Vest a ţării, însă se poate cultiva şi în alte
zone agricole ale ţării.
Se înmulţeşte prin semănat în august-septem-brie sau primăvara devreme (martie).
Densitatea de semănat este de 200-300 plante/m2, distanţa dintre rânduri 15-25 cm,
adâncimea 0,3-0,5 cm, folosind 3-4 kg sămânţă/ha (în amestec cu material inert,
rumeguş sau nisip fin).
Cultura se poate menţine doi ani pe acelaşi loc. În acest caz, după recoltarea
inflorescenţelor principale, se lasă inflorescenţele secundare până se maturizează şi se
scutură seminţele. Apoi se cosesc şi se îndepărtează tulpinile, se încorporează
seminţele în stratul superficial al solului cu grapa sau sapa rotativă. Culturile se
prăşesc şi se plivesc de 1-2 ori.
Recoltatul se face pe timp frumos când florile ligulate s-au desfăcut şi sunt
dispuse orizontal, iar cele tubuloase sunt în curs de înflorire. Se recoltează eşalonat
pe măsură ce florile se deschid. Inflorescenţele se usucă imediat după recoltare la
umbră natural sau artificial în uscătoare la tempe-ratura de 30-35ºC. Se obţine 20-30
q/ha inflorescenţe proaspete din care se obţin 8-15 q/ha inflorescenţe uscate.
7.2.21. Tarhonul (Artemisia dracunculus L.)

Fam. Compositae
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este planta (Dracunculi
herba).
Plantă medicinală şi aromată, care se cultivă pentru partea aeriană, care
conţine ulei volatil 0,4-1%, bogat în estragol (cca. 60%). Are utilizări în industria
alimentară în scop condimentar, ca adaus în mâncăruri sau ca salată verde. Uleiul
volatil extras din planta verde sau uscată se foloseşte în industria parfumurilor.
102
Se cultivă soiul local (populaţia) De Ilfov şi soiurile Armonia şi Arthemis.
Condiţiile cele mai favorabile de cultură sunt în sudul şi vestul ţării, pe soluri fertile,
structurate, drenate, cu condiţii bune de umiditate. Se cultivă după leguminoase,
cereale şi prăşitoare bine întreţinute, pe acelaşi teren putând reveni numai după 8-10
ani. Cultura durează 5-6 ani sau chiar mai mult.
Se înmulţeşte prin desfacerea tufelor tipice, viguroase, sănătoase, sau prin
semănat direct în câmp. Plantarea porţiunilor de tufă se face primăvara devreme,
asigurând 5-6 plante/m2, la 60 cm între rânduri şi 30 cm pe rând. Semănatul direct în
câmp se face în prima decadă a lunii aprilie, la 50-60 cm între rânduri şi 0,3-0,5 cm
adâncime, folosind 2,5-3 kg sămânţă la ha, amestecată cu material inert şi o plantă
indicatoare (salată).
Solul se menţine curat de buruieni şi afânat prin praşile şi pliviri. Răritul, la
culturile semănate, se face la 25 cm între plante, când acestea au 3-5 cm înălţime.
Toamna se taie tufele la 7-9 cm de la colet, iar la venirea primului îngheţ se acoperă
cu paie sau frunze.
Anual se iau două recolte de herba la înflorire, prin tăiere manual sau mecanic
la 10 cm sub ramificaţii pe timp frumos. Se usucă la umbră sau artificial la
temperatura de 30-35ºC, obţinându-se 20-30 q/ha.
7.2.22. Schinelul (Cnicus benedictus L.)

Fam. Compositae
Produsul vegetal cel mai bogat în principii active este planta (Cnici herba) Se
cultivă pentru partea aeriană a plantei, care conţine substanţe amare (cnicina,
benedictina), ulei volatil (cca. 0,3%), tanin (cca. 8%), muci-lagii, fitosterine,
flavonoizi. Se foloseşte ca tonic amar în boli hepatice, ca depurativ, febrifug, contra
arsurilor şi ulceraţilor. Se foloseşte în industria alimentară la fabricarea băuturilor
aperitive. Principii amari produc o se-creţie înceată şi de lungă durată a sucului
gastric, mărind pofta de mâncare. Este recomandat şi în bolile stomacului, ficatului şi
căilor respiratorii. Nu se recomandă bolnavilor cu afecţiuni renale.
Este o plantă anuală. Se cultivă soiul local (populaţia) De Brânceni. Se cultivă
în zonele colinare din jud. Prahova şi Buzău, pe soluri profunde, fertile, bogate în
calciu, cu umiditate bună, după leguminoase, cereale sau prăşitoare bine întreţinute,
pe acelaşi teren putând reveni după 5-6 ani.
Se înmulţeşte prin seminţe (se seamănă în pragul iernii) asigurând densitatea
de 35-40 plante/m2, la distanţa de 50 cm între rânduri şi 2,5-3 cm adâncime, folosind
10-15 kg sămânţă la ha. Pe suprafeţe mici se poate semăna în cuiburi la 40/40 cm,
necesitând cca. 6 kg sămânţă/ha.
Terenul se menţine curat de buruieni şi afânat prin praşile şi pliviri, ori de
câte ori este nevoie.
Se recoltează la începutul înfloririi, pe timp frumos, plantele se taie manual
sau mecanic cu cositori la 8-10 cm de la suprafaţa solului putându-se obţine două
recolte pe an.
Produsul se usucă pe cale naturală la umbră, în strat subţire, în încăperi curate
şi aerisite sau pe cale artificială, în uscătoare la temperatura de 45-50ºC. Se obţin
circa 30-50 q/ha herba deshidratată.
103
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. APAHIDEAN, AL.S. şi colab., 1999, Legumicultură specială, Tipo

Agronomia, Cluj-N.
2. APAHIDEAN, AL.S. şi colab., 2000, Legumicultură specială, vol. I, Ed.
Risoprint, Cluj-Napoca.
3. APAHIDEAN, AL.S. şi colab., 2001, Legumicultură specială, Ed.
AcademicPres, Cluj-N.
4. APAHIDEAN, MARIA şi colab., 2000, Legumicultură specială, vol. II, Ed.
Risoprint, Cluj-Napoca.
5. BADEA, I. şi colab., 1975, Cultura orezului. Ed.
Ceres, Bucureşti.
104
6. BÂLTEANU, GH., 1993, Fitotehnie, vol. II. Ed. Ceres, Bucureşti.
7. BÂLTEANU, GH., AL.SALONTAI, C.VASILICĂ, V.BÎRNAURE, I.BORCEANU, 1991,
Fito-tehnie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
8. BÂLTEANU, GH., I.FAZECAŞ, AL.SALONTAI, C.VASILICĂ, V.BÎRNAURE,
FL.CIOBANU, 1983, Fitotehnie, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
9. BERINDEI, M., 1977, Zonarea producţiei de cartof, Ed. Ceres. Bucureşti.
10. BODEA, C. şi colab., 1982, Tratat de biochimie vegetală, Ed. Academiei
Bucureşti.
11. BODEA, C. şi colab., 1982, Tratat de biochimie vegetală, Ed. Academiei
Bucureşti.
12. BOGDAN, ILEANA, 2002, Agrotehnică diferenţiată, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca.
13. BOJOR, O. şi colab., 1983, Plante medicinale şi aromatice de la A la Z,
Ed. Recoop, Bucureşti.
14. BORCEAN, I. şi colab., 1994, Cultura plantelor de câmp, Ed. de Vest,
Timişoara.
15. BORCEAN, I. şi colab., 1996, Zonarea, cultivarea şi protecţia plantelor de
câmp în Banat, Ed. Mirton, Timişoara,1996
16. BOTEZ, M., NICULINA BURLOI, 1977, Cultura caisului, Ed. Ceres,
Bucureşti.
17. BUTNARIU, H. şi colab., 1992, Legumicultură, EDP, Bucureşti.
18. CERNEA, S., 1992, Studiul colecţiei de germoplasmă de hamei
(Humulus lupulus), în vederea stabilirii genitorilor pentru procesul
de ameliorare. Teză de doctorat.
19. CERNEA, S., 1995, Fitotehnie, Tipo Agronomia, Cluj-Napoca.
20. CERNEA, S., 1997, Fitotehnie, Ed. Genesis. Cluj-Napoca.
21. CERNEA, S., G.MORAR, M.DUDA, 1995, Lucrări practice de Fitotehnie
partea I. Tipo Agronomia. Cluj-Napoca.
22. CIOFU, RUXANDRA şi colab., 2003, Tratat de Legumicultură, Ed. Ceres,
Bucureşti.
23. COCIU, V. şi colab., 1993, Caisul, Ed. Ceres, Bucureşti.
24. COCIU, V. şi colab., 1997, Prunul, Ed. Conphys.
25. COCIU, V., 1974, Nectarinele, Ed. Ceres, Bucureşti.
26. COSTIN, I., 1983, Tehnologii de prelucrare a cerealelor în industria
morăritului, Ed. Tehnică, Bucureşti.
27. DENCESCU, ŞT. şi colab., 1977, Cultura soiei, Ed. Academiei, Bucureşti.
28. DRĂGICI, I. şi colab., 1975, Orzul. Ed. Academiei, Bucureşti.
29. DVORNIC, VALENTINA, 1976, Cercetări referitoare la rezistenţa la iernare
105
a piersi-cului, Teză de doctorat, Institutul Agronomic “Nicolae
Bălcescu”, Bucureşti.
30. FALISSE, A., 1990, Cours de Phytotechnie. Facultate Science
Agronomie Gembloux, Belgia.
31. FAZECAŞ, I., 1983, Sfecla pentru zahăr. Fitotehnie, EDP, Bucureşti.
32. GÂDEA, ŞTEFANIA, 2003, Fiziologie vegetală, Ed. AcademicPres Cluj-
Napoca.
33. GHENA, N. şi colab., 1977, Pomicultură generală şi specială, EDP,
Bucureşti.
34. GHERGHI, A. şi colab., 1973, Păstrarea şi valorificarea fructelor şi
legumelor, Ed. Ceres, Bucureşti.
35. GHERGHI, A. şi colab., 1979, Menţinerea calităţii legumelor şi fructelor
în stare proaspătă, Ed. Tehnică, Bucureşti.
36. GIOSAN, N. şi colab., 1986, Soia, Ed. Academiei, Bucureşti.
37. GUŞ, P. şi colab., 2004, Agrotehnică, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
38. HERA, CR., GH.SIN, I.TONCEA, 1989, Cultura florii soarelui, Ed. Ceres,
Bucureşti.
39. 1 INDREA, D. şi colab., 1983, Legumicultură, EDP, Bucureşti.
40. INDREA, D. şi colab, 1995, Ghid practic pentru cultura legumelor, Ed.
Ceres, Bucureşti.
41. 2 INDREA, D., şi colab., 1997, Cultura legumelor timpurii, Ed. Ceres,
Bucureşti.
42. LAZĂR, A., 1973, Contribuţii privind cultura mărului pe terenurile
nisipoase din sud-vestul ţării, Teză de doctorat, IANB, Bucureşti.
43. MARCA, GH., 2003, Tehnologi produselor horticole, Ed. AcademicPres,
Cluj-N.
44. . MIHĂESCU, G., 1981, Pomicultura specială, Ed. Ceres, Bucureşti.
45. MILLIM , K., 1979, Tehnologia păstrării perelor în stare proaspătă, Teză
de doctorat, Universitatea Craiova.
46. MITRE, V., 2002, Pomicultură specială, Ed. AcademicPres Cluj-Napoca
47. MORAR G., 1994, Contribuţii la studiul perfecţionării tehnologiei de
cultivare a cartofului pentru sămânţă în afara zonelor închise. Teză
de doctorat, USAMV Cluj-Napoca.
48. MORAR, G., 1999, Cultura cartofului, Ed. Risoprint Cluj-Napoca.
49. MUNTEAN, L.S., 1990, Plante medicinale şi aromatice cultivate în
România, Ed. Dacia Cluj-Napoca.
50. MUNTEAN, L.S., 1993, Curs de Fitotehnie, vol. I şi II, Tipo Agronomia
Cluj-Napoca.
51. MUNTEAN, L.S., 1995, Mic tratat de fitotehnie, vol. I, Ed. Ceres
Bucureşti.
106
52. MUNTEAN, L.S., 1997, Mic tratat de fitotehnie, vol.II Ed. Ceres
Bucureşti.
53. MUNTEAN, L.S., I.BORCEAN, M.AXINTE, GH.V.ROMAN, 1995, Fitotehnie,
EDP, Bucureşti.
54. MUNTEAN, L.S., I.BORCEAN, M.AXINTE, GH.V.ROMAN, 2001, Fitotehnie,
Ed. Ion Ionescu de la Brad.
55. MUNTEAN, L.S şi colab., 2003, Tehnologii în agricultura ecologică,
Plante medici-nale şi aromatice, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
56. MUREŞAN, S.V. şi colab., 1987, Păstrarea cartofului în macrosilozuri,
Cercetarea în sprijinul producţiei, ASAS, Braşov.
57. MUSTE, SEVASTIŢA, 2001, Materii prime vegetale, vol.I. Ed. Risoprint,
Cluj-Napoca.
58. MUSTE, SEVASTIŢA, 2002, Materii prime vegetale, vol.II, Ed.Risoprint,
Cluj-Napoca.
59. NEGRILĂ, A. şi colab., 1980, Pomicultura şi viticultura, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
60. OŞLOBEANU, M. şi colab., 1980, Viticultură generală şi specială, EDP,
Bucureşti.
61. PARNIA, CORNELIA, 1978, Contribuţii la stabilirea factorilor ecologici,
biologici şi agrotehnici care condiţionează rodirea vişinului, Teză de
doctorat, ASAS, Bucureşti.
62. PASC, I. şi colab., 1978, Fertilizarea livezilor, în Cercetarea în sprijinul
producţiei, RPTA, Bucureşti.
63. PATRON, P., 1992, Legumicultură, Ed. Universitas, Chişinău.
64. POP, L., V.BÂRNAURE şi colab., 1984, Cultura alunelor de pământ, Ed.
Ceres, Bucureşti.
65. POPESCU, M. şi colab., 1982, Pomicultură generală şi specială, EDP,
Bucureşti.
66. POPESCU, M. şi colab., 1993, Pomicultură generală şi specială, EDP,
Bucureşti.
67. POPESCU, M., I.GODEANU, 1975, Cercetări privind influenţa unor
particularităţi biologice asupra potenţialului productiv al nucului
cultivat în masiv, Lucr. simp. şt. “Pelendava 1950”, Craiova.
68. POPESCU, V. şi colab., 1997, Grădina de legume, vol. I, II, Ed. Grand,
Bucureşti.
69. ROPAN, G., 2000, Pomicultură generală, Ed. AcademicPres, Cluj-
Napoca.
70. SALONTAI, AL., E.LUCA, MARIA LATEŞ, 1996, Hameiul, orzul şi berea, Ed.
ICPIAF, Cluj-Napoca.
71. SALONTAI, AL., I.BOBEŞ, I.PERJU, 1983, Cultura hameiului, Ed. Ceres
Bucureşti.
107
72. SALONTAI, AL., L.S.MUNTEAN, 1982, Curs de Fitotehnie, Tipo
Agronomia Cluj-N.
73. SALONTAI, AL., M.SAVATTI, M.BÂRSAN, 1988, Certificarea şi controlul
calităţii seminţelor la plantele de câmp, Ed. Dacia Cluj-Napoca.
74. SALONTAI, AL. şi colab., 2002, Hameiul, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
75. STAN, T.N. şi colab., 1999, Legumicultură, vol. I, Ed. Ion Ionescu de la
Brad, Iaşi.
76. STĂNESCU, Z. şi colab., 1976, Sfecla de zahăr, Ed. Ceres, Bucureşti.
77. TIANU, AL., AL.BUDE, 1985, Cultura orzului, Ed. Ceres, Bucureşti.
78. TODOR, I., 1968, Mic atlas de plante din flora RSR, EDP, Bucureşti.
79. VOICAN, V. şi colab., 1998, Cultura protejată a legumelor în sere şi
solarii, Ed. Ceres, Bucureşti.
80. VRÎNCEANU, AL.V., 1974 - Floarea soarelui, Ed. Academiei, Bucureşti.
81. VRÎNCEANU, AL.V., 2000 - Floarea soarelui hibridă, Ed. Ceres,
Bucureşti.
82. X X X, 1952-1976 - Flora României, vol. I-XIII, Ed. Academiei.
83. X X X, 2001, Lucrări ştiinţifice USAMV Cluj-Napoca.
84. X X X, 2002, Anuarul statistic al României.
85. X X X, 2002, Lista oficială a soiurilor şi hibrizilor cultivaţi în
România.
86. X X X, 2004, Simpozion omagial “135 ani de învăţământ agronomic
clujean”, Cluj-N.
87. X X X, 1999-2004, Colecţia reviste Hortinform, Societatea Horticultorilor
din România, Bucureşti.
108

Materii Prime Vegetale 1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Materii Prime Vegetale 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAŢIEI ,CERCETĂRII ŞI INOVĂRII

MATERII PRIME VEGETALE 1

1.1.Modul de folosinţă a terenului şi structura

Suprafaţa totală a României este de 23839100 ha din care :

1.2.Căi de sporire a producţie a culturilor de câmp

creşterea suprafeţei cultivate prin reducerea suprafeţei altei culturi:

1.3.Factorii principali care condiţionează producţia la culturile de câmp

Producţia vegetală totală realizată de o cultură (producţia primară netă) reprezintă

1.3.1.Factorii ecologici,zonarea ecologică a plantelor

Lumina. Energia luminii solare este folosită în sinteza substanţelor organice

1.3.2. Zonele producţiei agricole vegetale în România

Regiunea de câmpie: 7350000 ha (31% din suprafaţa totală a ţării);

1.3.3. Factorii biologici (soiul, hibridul)

Obţinerea de producţii ridicate la unitatea de suprafaţă depinde de utilizarea

Cerealele sunt cele mai răspândite plante de pe glob,inclusiv în ţara noastră.

Boabele (fructele) acestor plante de câmp sunt bogate în substanţe extractive

Cenuşa 0.2-5.5 -În tărâţe 4.5-5.5%;

Endosperm 0,12 13,5 21 38,5 17

2.1.2. Particularităţi biologice ale cerealelor

Substanţele minerale. Reprezentate printr-un număr mare de elemente chimice (K,

2.2.6. Influenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii bobului

2.2.7. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii grâului.

2.3.5. Particularităţi biologice.

Rădăcinile embrionare sunt în număr de 4,rădăcinile coronare apar de la nodurile

2.3.6. Particularităţi ecologice

Clima. Secara germinează la temperatura minimă de 1-2 °C,cea optimă de circa

2.3.7. Zonele ecologice

Secara se cultivă în Europa până la paralela 65 (Filanda) iar ca altitudine până la

Proteină brută %SU Amidon%SU

2.4.3. Sistematică, soiuri

Specia de orz cultivată Hordeum sativum sau Hordeum vulgare , cuprinde

2.4.4. Particularităţi biologice

2.4.5. Particularităţi ecologice

În alimentaţia omului ovăzul are întrebuinţări restrânse, sub formă de fulgi de

Boabele au conţinut proteic variabil în funcţie de soi şi condiţii de cultură. Proteinele

2.5.4. Particularităţi biologice

2.5.5. Particularităţi ecologice

Porumbul ocupă al treilea loc , ca importanţă, între plantele cultivate pe glob.

2.6.2. Compoziţia chimică

2.6.3. Sistematică, hibrizi cultivaţi, răspândire

Porumbul este o plantă anuală , ierboasă, unixexuat monoică, de zi scurtă, cu raportul

Paniculul apare cu 2-3 zile înaintea stigmatelor (protandrie), În cadrul

2.6.4. Influenţa factorilor climatici asupra calităţii porumbului

2.6.5. Influenţa elementelor nutritive asupra calităţii producţiei

Fertilizarea .Nivelul producţiei porumbului este în mare măsură influenţat de

2.7.2. Compoziţie chimică

Compoziţia chimică a boabelor de orez este în funcţie de prezenţa sau nu a

Specificare Apă Proteine Extractive Grăsimi Celuloză Cenuşă

Pe lângă aceste componente principale, orezul brut conţine 0,38-0,42%

2.7.4. Particularităţi biologice

Germinarea boabelor de orez are loc în condiţii de umiditate potrivită şi

2.7.5 Inflenţa factorilor de vegetaţie asupra calităţii bobului

Orezul este o plantă de origine tropicală cu cerinţe termice ridicate în tot

2.7.6. Influenţa fertilizării asupra calităţii orezului

Plantele din această grupă au ca produs prncipal boabele bogate în proteină.În

3.1.3. Influenţa factorilor de mediu asupra calităţii fructelor

3.2.2 Compoziţia chimică

3.2.3. Sistematică, soiuri.

3.2.4. Particularităţi biologice

Mazărea germinează la temperatura minimă de 1-2°C; rădăcina este de tipul II cu

3.2.5.Influenţa factorilor climatici asupra calităţii mazării

Mazărea are cerinţe moderate faţă de condiţiile de climă (căldură şi umiditate).

3.2.6. Influenţa factorilor tehnologici asupra calităţii mazării