Materialele conferinței științifico-practice internaționale din 21 martie 2013 cu genericul:

Probleme actuale privind protecția și securitatea persoanelor implicate în procesul penal. P. 229-
237, 371 p.

Autor :
Grigore Ardelean
lector universitar, doctorand.

Eficienţa instituţiei martorului în determinarea responsabilului pentru repararea

prejudiciului ecologic.

Ensuring effective protection of environmental factors, no consistent use of

all legal means is almost impossible, especially when the damage that threatens
these values is specific methodologies involving advanced research and prevention.
Institution witness in this case is a lifeline for completing procedures and procedural
criminal offender identification of ecological, which otherwise involves additional
forces, and sometimes they remain powerless in the face of objective - to establish
with precision the perpetrator and application of equitable liability by imposing
restore environmental factors affected by his criminal activities. Although the burden
of proof in such actions lies with the victim, who must make clear arguments for
conferring a legal framework to criminalize the author, this is more than made
possible with the help of appointed subjects in trial “witnesses” who confirmed
efficiency during the development and completion probation.

Asigurarea unei protecții eficiente a factorilor de mediu, fără utilizarea

consecventă a tuturor mijloacelor legale este aproape imposibilă, mai ales atunci când
prejudiciul care ameninţă aceste valori necesită aplicarea unor metodologii specifice
ce implică cunoștințe avansate în cercetare şi prevenire. Instituţia martorului în acest
caz este un colac de salvare pentru asigurarea eficienței procedurilor de identificare a
infractorului ce a cauzat un prejudiciu ecologic, care implică forţe suplimentare, uneori
fiind neputincioase în faţa obiectivului urmărit - stabilirea cu precizie a făptuitorului şi
aplicarea în condiții echitabile a răspunderii prin impunerea la restaurarea factorilor
de mediu afectați prin activități penale. Deşi sarcina probei în astfel de acţiuni aparține
victimei, care trebuie să aducă argumente clare ce ar conferi un cadru legal
încriminării faptei autorului, acest lucru este mai mult posibil de realizat cu ajutorul
unor subiecți implicați în proces "martori", care vor garanta eficienţa implicării
instituției probaţiunii.

Diversificarea relaţiilor de conveţuire socială, potrivit unor legităţi confirmate deja, mai
devreme sau mai tîrziu generează în diferite conflicte ce au la bază un şir de interese cu statut
prioritar faţă de idealurile proclamate de interesul general al societăţii. Aspiraţiile actuale
orientate spre o dezvoltare accelerată în toate domeniile, instigă tot mai des indivizii la comiterea
1
unor fapte care uneori nici ei nu le înţeleg efectul, însă acesta, cu părere de rău, urmează a fi unul
distructiv şi iremediabil. De multe ori, prejudiciile aduse mediului de unele activităţi au un
caracter vizibil şi deschis, iar în viziunea multora dintre noi aceste activităţi, care de fapt
constituie crime împotriva unui viitor sănătos din punct de vedere ecologic, sunt sesizate drept
activităţi obişnuite, fiind incorect percepute şi tolerate inconştient. Dacă în acest caz vinovăţia
poate fi incriminată în mod abstract indiferenţei umane, situaţia este mult mai gravă în cazul
surselor invizibile de poluare ce necesită unele tehnici speciale de detectare şi evaluare a
prejudiciului cauzat. În mod normal, responsabilitatea privind depistarea, calificare,
documentarea şi sancţionarea acestor activităţi îi revine statului, însă pentru a spori eficienţa
acestor acţiuni, implicarea şi colaborarea fiecărui individ în parte cu autorităţile competente în
domeniu este pur şi simplu indinspensabilă.
În acest context, încercăm să argumentăm importanţa reacţionării oportune şi colaborării
fiecărui individ cu autorităţile publice competente, din perspectiva specificiăţii prejudiciului
ecologic, unde omul constituie cea mai eficientă şi sigură sursă de informare, prezenţa căreia este
solicitată şi evidentă în mijlocul oricărei activităţi, cu atât mai mult că adesea el însuşi divine
victimă a propriei sale activităţi cu caracter poluator.
Astfel, avînd în vedere faptul că prejudiciul ecologic manifestă particularităţi specifice,
repararea acestuia actualmente nu este asigurată în mod eficient şi deplin, fie din cauza că acesta
nu este reparabil în natură (atingerile ireversibile ale echilibrului ecologic), fie că este diluat
astfel încât nici o reparaţie nu este posibilă şi că sursa de poluare este prea imprecisă pentru a
identifica autorul.[9, p.241] Oricare ar fi mărimea prejudiciului cauzat, atît pentru victimă, cît şi
pentru justiţie este importantă constatarea cu precizie a responsabilului pentru producerea acestui
prejudiciu din mai multe considerente. În primul rînd, va fi posibilă sistarea imediată a activităţii
de poluare, cât şi luarea unor măsuri precoce de înlăturare a efectelor imediat următoare, iar în al
doilea rînd, va fi posibilă aplicarea unei sancţiuni din contul căreia va fi posibilă refacerea
factorilor de mediu afectaţi, precum şi repararea prejudiciului cauzat victimei în mod direct.
Avînd la bază ideea că principalul obiectiv al instituţiei răspunderii, aplicabile raporturilor de
dreptul mediului, constă în prevenirea şi repararea prejudiciului, datorită modului de manifestare
a acestuia, iar stabilirea şi desemnarea responsabilului este destul de dificilă şi complicată, fapt
ce implică necesitatea elaborării unor metodici specifice de investigare pe lăngă cele existente
care vor favoriza aplicarea corectă a formelor răspunderii juridice. Conform opiniei unor autori
[9, p.243], oricare ar fi regimul juridic sub care se plasează pentru a fi despăgubită, victima
trebuie să probeze că daunele rezultă dintr-un act al părţii chemate în justiţie. Deci sarcina
probaţiunii în asemenea acţiuni îi revine victimei, care trebuie să aducă argumente clare în
scopul conferirii unui cadru legal pentru incriminarea faptei autorului, situaţie ce este mai mult
2
posibilă de executat cu ajutorul unor subiecţi ce reprezintă organele de drept, avînd la dispoziţie
un spectru larg de metodici şi tehnici de investigare specifice activităţii pe care o desfăşoară.
După cum am menţionat anterior, o importanţă deosebită pentru realizarea obiectivelor în cauză,
dar şi pentru repararea prejudiciului ecologic, o constituie selectarea potrivită a formei de
răspundere care urmează a fi aplicată în scopul obţinerii unei reparări eficiente a daunei, dar şi
din considerentul reglementărilor ce admit recurgerea la normele răspunderii respective. Spre
exemplu, acţiunea în reparare este reglementată şi mai mult specifică răspunderii civile, unde
conform prevederilor art.1398 alin.1 Cod civil „cel care acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu
vinovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, şi
prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune”. [ 1].
La norma respectivă se recurge şi în cazul în care s-a comis o faptă prevăzută de legea
penală sau cea contravenţională ce atentează la factorii de mediu şi lezează un interes general sau
particular, or, reieşind din prevederile art. 91 al Legii cu privire la protecţia mediului
înconjurător nr. 1515-XII, persoanele fizice sau juridice sunt obligate a recupera daunele şi
prejudiciile produse pentru încălcarea mediului înconjurător, [6], indiferent de faptul dacă au fost
trase la răspundere penală sau contravenţională. Însă, cu părere de rău, o situaţie inversă nu este
agreată în legislaţia naţională şi nici în doctrină, în sensul că nu toate faptele ce atentează la
factorii de mediul paralel cu cauzarea unui prejudiciu direct persoanei sunt calificate drept
infracţiuni sau contravenţii ecologice. Acest fapt este constatat şi de autorii [10, p.4] care susţin
că răspunderea juridică diferă în funcţie de gradul prejudiciabil al faptei, aceasta din urmă putînd
constitui contravenţie sau infracţiune, rezultînd două forme posibile ale răspunderii:
contravenţională şi penală. În cazul în care fapta nu se încadrează în nici una din aceste categorii,
dar care au produs un prejudiciu patrimonial, acesta va fi reparat prin intermediul răspunderii
civile.
Astfel, în scopul argumentării opiniei respective, menţionăm că în materie de mediu,
atunci cînd este prejudiciată direc persoana, în mod inevitabil sau indirect, este prejudiciat şi
mediul, iar în acest caz, fapta săvîrşită ar fi corect să cadă şi sub incidenţa legii penale sau
contravenţionale, după caz. Deci această situaţie, de fapt, poate fi privită sub aspect corelativ, în
cazul în care fapta comisă este calificată drept infracţiune ecologică, iar prejudiciul cauzat prin
această faptă poate fi reparat prin invocarea concomitentă a normele răspunderii civile privind
repararea prejudiciului în temeiul art.1398 CC şi invers, în cazul înaintării unei acţiuni civile
privind repararea prejudiciu ecologic, aceasta să constiuie un temei de sesizare a organelor
competente în vederea intentării în paralel şi a unei cauze penale sau contravenţionale după caz.
În această ordine de idei, constatăm că ambele forme de răspundere se vor susţine reciproc la
sesizarea şi probarea existenţei prejudiciului, uneori şi a făptuitorului. Este evident faptul că
3
determinarea responsabilului pentru daunele ecologice devine destul de dificilă în cazul în care
victima înaintează o acţiune civilă în repararea prejudiciului fără ca acesteia să-i fie cunoscut
autorul, decît în cazul în care aceeaşi acţiune este intentată în cadrul unei cauze penale în
examinare, unde este cunoscut făptuitorul sau mai corect în cazul existenţei unei sentinţe
definitive de condamnare. Această combinaţie juridică, de fapt, ne insuflă ideia că odată ce fapta
cu caracter ecologic lezează direct persoana, iar indirect şi mediul, constituind temei al angajării
răspunderi penale, sporirea şanselor de identificare a responsabilului sunt determinate de
complexitatea procedeelor şi metodelor de investigare, precum şi de numărul subiecţilor
implicaţi în acest proces, vorbim în acest caz de subdiviziunile de investigare a infracţiunilor din
cadrul Ministerului Afacerilor Interne, organul de urmărire penală, procuratură, societatea civilă
etc.
În ce priveşte determinarea făptuitorului în cazul răspunderii pentru fapta cauzatoare de
daune, acest subiect interesează atât ştiinţa procesuală cât şi cea criminalistică, iar modalităţile şi
subiectele de discuţie şi cercetare ştiinţifică sunt destul de diverse. [ 8, p. 4 ]. Dintr-un oarecare
punct de vedere suntem de acord cu autorul acestei afirmaţii, mai ales în ce priveşte faptul că
metodele criminalistice clasice utilizate la identificarea făptuitorului unei daune ecologice nu
sunt întotdeauna în stare să răspundă la întrebarea cine a săvîrşit sau a contribuit la săvîrşirea
faptei. Tocmai din acest considerent, în lucrarea de faţă încercăm să scoatem în evidenţă
importanţa recomandărilor oferite de ştiinţa procesuală şi criminalistică ce urmează a fi utilizate
la maximum în procesul determinării autorului faptei, acestea alcătuind prima şi cea mai
importantă fază a identificării responsabilului pentru reparadea prejudiciului ecologic, deoarece
în cazul în care nu s-a reuşit acest fapt cu implicarea unui grup de subiecţi cu abilităţi specifice
de investigare avînd la bază anumite metode criminalistice, acţiuni procesuale şi alte pîrghii,
şansele identificării acestuia pe alte căi se reduc esenţial.
Însă, chiar şi în acest caz, considerăm că o deosebită importanţă, în cursul determinării
responsabilului pentru daune de mediu pe cale criminalistică sau procesual penală, dar şi civilă, o
constituie instituţia martorului, fiind considerat cel mai eficient şi sigur mijloc de probă. Cu
toate că procesul tehnologic actual cunoaşte şi alte tehnici ce sunt pe larg utilizate în procesul
determinării responsabilului pentru cauzarea unui prejudiciu, totuşi cel mai argumentat şi
echitabil temei de incriminare, în viziunea noastră, îl constituie proba cu martorul, fapt pe care îl
considerăm valabil şi în materie de mediu.
Totuşi, în pofida faptului că acest mijloc de probă este unanim recunoscut şi reglementat
atât de legislaţia procesual penală, cât şi de cea procesual civilă, acesta este mai mult specific şi
mai pe larg utilizat în cadrul procesului penal, deoarece, conform practicii, cauzele penale pe
marginea acestor categorii de infracţiuni sunt intentate mai frecvent atunci cînd nu este cunoscut
4
făptuitorul, or, din cuprinsul Capitolului XII al CPC al Republicii Moldova ce rglementează
acţiunea civilă, constatăm din conţinutul prevederilor art.166 alin. 1, că “ oricine pretinde un
drept împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenţei sau
inexistenţei unui drept trebuie să depună în instanţa competentă o cerere de chemare în
judecată”, unde se menţionează expres la punctul (c) al aceluiaşi articol că în cerere se indică
„numele sau denumirea pîrîtului, domiciliul ori sediul lui” [3], ceea ce confirmă faptul că
acţiunea civilă în reparare urmează a fi înaintată doar în cazul în care este cunoscută persoana
făptuitorului numit pîrît.
Astfel, în cazul în care victima cunoaşte cu certitudine făptuitorul datorită sesizării
pericolului iminent, aceasta va înainta o acţiune civilă, fiind interesată de compensarea
prejudiciului cauzat şi uneori devine indiferentă faţă de faptul că acesta poate fi tras şi la
răspundere penală. Or, în cazul adresării unei plângeri penale organului competent, adesea
victima arată doar mărimea prejudiciului suportat, deoarece acest prejudiciu de multe ori este
sesizat mult mai târziu decât data comiterii datorită specificităţii sale de manifestare în timp, iar
subiectul vinovat nu poate fi cunoscut.
Deci indiferent de mărimea prejudiciului ori timpul manifestării acestuia, instituţia
martorului constituie, în viziunea noastră, cea mai eficientă şi oprtună modalitate de desemnare a
responsabilului pentru dauna ecologică ce cunoaşte o aplicabilitate mai amplă şi consolidată din
partea unor organe de drept competente în desfăşurarea procesului penal pentru stabilirea
adevărului.
După cum am menţionat la începutul lucrării, prezenţa omului în mijlocul oricărei
activităţi este evidentă, respectiv posibilitatea controlului şi monitorizării exploatării în mod
raţional a factorilor de mediu va spori chiar şi în vederea identificării autorilor prejudiciului
cauzat.
În acest context, calitatea procesului de incriminare a responsabilităţii privind repararea
prejudiciului ecologic va fi determinată de martorii prezenţi la desfăşurarea evenimentelor,
faptelor, împrejurărilor despre care sunt chemaţi să comunice şi de unde se pot obţine cele mai
complete şi veridice informaţii. În cazul utilizării eficiente a acestui mijloc de probă, decade
imediat necesitatea utilizării altor metode de identificare a resposabilului cum ar fi metoda
canalizării vinovăţiei, metoda prezumţiei probabilităţii de cauzalitate şi alte metode expuse în
doctrina ecologică, care sunt destul de complicate şi dificile în aplicare. Constatînd eficienţa
instituţiei martorului în determinarea responsabilului pentru prejudiciul ecologic, constatăm
paralel şi ignoranţa omului în ce priveşte implicarea acestuia în procesul de stabilire a
responsabilului, unde în calitatea sa de martor poate oferi informaţii destul de valoroase care pot
înlocui multe presupuneri, dar şi resurse materiale necesare a fi utilizate în acest scop. Cauzele
5
acestei probleme sunt determinate de un şir de factori cum ar fi indiferenţa omului faţă de mediu,
faţă de viitorul generaţiilor în creştere, egoismul şi toleranţa ce înving orice valori, iar mai grav
este faptul că activităţile cu caracter distructiv sunt percepute drept acţivităţi obişnuite şi legale
din cauza nivelului insuficient de educaţie ecologică şi pregătire a populaţie în acest domeniu.
Uneori indivizii, cunoscând anumite fapte ce atentează la factorii de mediu, evită să le comunice
considerând că va fi ulterior recunoscut în calitate de martor, fapt ce presupune irosire de timp,
bani şi alte resurse pe cont propriu, precum şi ratarea unor venituri, iar uneori frica de a fi obligat
să se prezinte în faţa instanţei şi ulterior suportarea consecinţelor neprezentării. Într-adevăr,
unele din cauzele expuse se datorează lacunelor din legislaţia naţională în ce priveşte obligaţiile
martorului în proces, care periclitează într-un mod sau altul şi procesul determinării persoanelor
cărora li se vor recunoaşte calitatea de martor, datorită rigidităţii unor norme ce reglementează
acest domeniu. Spre exemplu, Codul de procedură civilă al Republicii Moldova în art.136. alin.1
prevede că “persoana citată în calitate de martor este obligată se se prezinte în faţa instanţei
judecătoreşti la data şi la ora stabilită şi să depună mărtutii veridice”, iar potrivit alineatului 3 al
aceleiaşi norme “martorului care nu se prezintă în şedinţă de judecată din motive pe care
instanţa le consideră ne întemeiate i se aplică o amendă de până la 5 unităţi convenţionale.
Dacă nu se prezintă nici după cea de a doua citare, instanţa are dreptul să dispună aducerea lui
forţată în judecată şi aplicarea unei amenzi repetate de pînă la 10 unităţi convenţionale ”. Cu
unele reglementări asemănătoare vine în acest sens şi Codul de Procedură Penală, unde în art.90
alin.7 pct.1 menţionează expres că “martorul este obligat să se prezinte la citarea organului de
urmărire penală sau a instanţei pentru a face declaraţii şi a participa la acţiuni procesuale”, iar
potrivit pct.10 “martorul care refuză sau se eschivează de a face declaraţii poartă răspundere
conform art.313 din Codul penal” [4]. Deci, în viziunea noastră, aceste reglementări sunt de
prisos, atât în legislaţia procesual civilă, cât şi în cea procesual penală, din simplul considerent,
că sancţiunile prevăzute de acestea nu încurajează absolut persoana să ofere unele declaraţii care
sunt indinspesabile incriminării faptei cu caracter ecologic, ci dimpotrivă, din cauza
obligativităţii şi sancţiunilor existente va ascunde unele informaţii despe făptuitor, doar din cauza
evitării unor obligaţii suplimentare impuse de calitatea pe care o va dobândi, adică cea de martor.
În acest context, considerăm oportună revizuirea legislaţiei naţionale la capitolul vizat, prin
operarea unor modificări în sensul excluderii sancţiunii pentru neprezentarea în faţa instanţei a
persoanei ce deţine calitatea de martor, cel puţin în cazul neprezentării pentru prima dată din
motive neîntemeiate, cu impunerea unor sancţiuni doar în partea ce ţine de veridicitatea
declaraţiilor făcute de acesta, în caz contrar va fi afectată calitatea incriminării. Totuşi pentru
asigurarea calităţii şi examinării în termeni rezonabili a unei cauze sunt necesare unele pârghii de
responsabilizare a participanţilor la proces, însă nu este obigatoriu ca aceste pîrghii să fie văzute
6
sub formă de sancţiune. În acest sens, există şi alte alternative de responsabilizare a martorului,
una dintre acestea ar fi acordarea dreptului la acţiune persoanei prejudiciate, în limitele cadrului
juridic existent, împotriva martorului, dacă acesta se face vinovat de prejudiciul cauzat în urma
neprezentării în faţa instanţei. Aşadar, în opinia noastră, excluderea responsabilizării martorului
în cazul neprezentării în faţa instanţei după prima citare din motive neîntemeiate, sau stabilirea
unor măsuri alternative de responsabilizare care de fapt ţine de competenţa specialiştilor în
domeniul vizat, va favoriza dezvoltarea procesului de denunţare şi demascare a făptuitorului din
iniţiativă proprie, dar şi din motivul preîntâmpinării comiterii pe viitor a altor fapte ce vor
prejudicia însuşi martorul, deoarece e mai convenabil să deţii calitate de martor decât calitate de
victimă ca rezultat al pasivităţii admise din partea individului. Astfel, suntem fermi în expunerea
acestei poziţii, din perspectiva faptului că în cazul impunerii prezenţei martorului în faţa
instanţei, îl va face mai înduplecat în ce priveşte oferirea declaraţiilor, acesta va descrie unele
împrejurări ce vor reda informaţii incomplete, vagi care vor periclita şi mai mult procesul. O altă
problemă ce caracterizează lipsa iniţiativei de colaborare între cetăţeni şi organele responsabile
de înfăptuire a justiţiei în Republica Moldova este generată şi de lipsa potenţialului de asigurare
a cadrului normativ, dar şi material la capitolul protecţiei martorului împotriva unor atentate ce
ameninţă viaţa, sănătatea, integritatea corporală, bunurile sau activităţile personale. În cazul
persoanelor care deţin calitate de martor într-un proces civil sau penal, problema siguranţei
necesită o abordare sporită, mai cu seamă în cauzele penale unde se examinează infracţiuni de
rezonanţă, situaţie valabilă şi în cazul infracţiunilor ecologice. Cu părere de rău, situaţia actuală
la acest capitol necesită o redresare urgentă în sensul identificării unor metodologii eficiente în
vederea protejării martorului indiferent de subictul care va suporta povara cheltuielilor solicitate
în acest scop, având în vedere că acestea uneori nu costă nimic în comparaţie cu viaţa şi
integritatea corporală a martorului aflat în pericol. Este firesc faptul că pentru a eficientiza
aplicabilitatea instituţiei privind protecţia martorului este necesară şi existenţa unui cadru juridic
consolidat care să poată răspunde tuturor solicitărilor, având în vedere aspiraţiile actuale ale
Republicii Moldova de aderare la standardele europene.
Astfel, actualmente legislaţia naţională reglementează instituţia protecţiei martorului prin
prisma Legii nr. Nr. 105 din  16.05.2008, care constituie norma specială, pe lângă faptul că şi
Codul de procedură penală al Republicii Moldova la art.215 prevede expres: “Dacă există
temeiuri suficiente de a considera că partea vătămată, martorul sau alte persoane participante
la proces, precum şi membrii familiei acestora ori rudele apropiate pot fi sau sunt ameninţate cu
moartea, cu aplicarea violenţei, cu deteriorarea sau distrugerea bunurilor ori cu alte acte
ilegale, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să ia măsurile
prevăzute de legislaţie pentru ocrotirea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi bunurilor acestor
7
persoane, precum şi pentru identificarea vinovaţilor şi tragerea lor la răspundere.” Cu toate
acestea, analizând prevederile normei în cauză, constatăm şi o imperfecţiune ce determină şi mai
mult subiectul de a se abţine de la declaraţiile care ulterior pot provoca prejudicierea propriei
persoane. Acest fapt se datorează conţinutului normei în cauză care prezintă un caracter general
şi îndoielnic, deoarece din expresia “dacă există temeiuri suficiente....”, poate fi dedus faptul că
nu în toate cazurile martorului îi va fi asigurată protecţia, cu atît mai mult că, noţiunea de temei
suficient lasă loc de interpretare, ca rezultat această normă nu este deloc convingătoare în ce
priveşte garantarea protecţiei depline a martorului. În acest context, considerăm oportună
modificarea conţinutului art.215 CPP, având ca model CPP al României unde în art. 125
stipulează expres că “În cazul în care există o suspiciune rezonabilă că viaţa, întegritatea
corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de
familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează
organelor judiciare sau a declaraţiilor sale, organul judiciar competent acorda acestuia statutul
de martor ameninţat şi dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute la art.
126 sau 127, dupa caz.” [5]. Deci analizând norma în cauză, concluzionăm că legiuitorul român
reglementează posibilitatea instituirii măsurilor de protecţie dintr-un moment mai precoce, adică
din momentul naşterii unei suspiciuni rezonabile care este o situaţie premergătoare apariţiei
temeiurilor ce dau de bănuit că martorul sau o rudă apropiată poate fi sau este ameninţată cu
moartea, fapt ce în opinia noastră ar putea periclita sau face ineficiente măsurile de protecţie şi
respectiv scade garanţia eventualului martor, de declaraţiile căreia poate să depindă întreg
procesul, mai cu seamă la stabilirea autorului în cazul infracţiunilor ecologice. De asemenea, în
materie procesuală, o lacună ce ar periclita siguranţa martorului o constituie şi obligarea acestuia
de a face declaraţii, deoarece în cazul în care viaţa acestuia este pusă în pericol, refuzul de a face
declaraţie şi posibilitatea retragerii din proces poat fi calificate drept măsură de “autoprotecţie” a
martorului fără a fi irosite careva resurse, iar retragerea din procres va constitui temei de încetare
a ameninţării. Situaţia dată ar fi posibilă dacă nu ar exista impedimentele stabilite la art. 313 CP,
care stipulează că “Refuzul sau eschivarea martorului ori a părţii vătămate de a face declaraţii
în cadrul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti se pedepseşte cu amendă în mărime de
până la 300 unităţi convenţionale ” [2]. Aşadar, constatăm că rigiditatea normelor ce determină
obligaţiile martorului în proces maniferstă un caracter negativ atât din punctul de vedere al
reducerii numărului persoanelor care vor fi de acord cu recunoaşterea calităţii de martor, precum
şi din stagnarea perspectivei de dezvoltare a flexibilităţii măsurilor de protecţie a acestuia care ar
fi posibilă pe baza unor costuri minime. În acest context, propunem o intervenţie în conţinutul
articolului 21 al CPP prin introducerea unui nou alineat (3), care să prevadă admisibilitatea
refuzului martorului de a face declaraţii în cazurile în care instanţa de judecată consideră posibil
8
acest fapt în urma evaluării împrejurărilor ce au determinat martorul să renunţe la mărturii şi
dacă examinarea cauzei este posibilă fără participarea acestuia. Şirul rezervelor în activitatea de
protecţie a martorului continuă şi în conţinutul legii speciale cu privire la protecţia martorului şi
altor participanţi la procesul penal, care constă în anumite reglementări de prisos, care presupun
cheltuieli suplimentare, dar şi situaţii ce ar determina persoana să evite conlucrarea în calitate de
martor cu organul de urmărire penală. Acest fapt poate fi dedus din conţinutul art. 13 a Legii care
se referă la măsurile de urgenţă întreprinse în vederea protecţiei martorului, în sensul depăşirii
unor limite prin aplicarea unor măsuri care după părerea noastră sunt inutile şi neimportante.
Drept exemplu serveşte alin. 3 lit. (b) care se referă la „interceptarea comunicărilor ei
( persoanei protejate) în condiţiile Codului de procedură penală” [7]. ”, însă având în vedere
faptul că confidenţialitatea persoanei este mai presus decât orice valoare, în acest fel martorul va
fi deranjat de această intervenienţă sau cel puţin nu va înţelege coret menirea ei.
În concluzie, considerăm că toate aceste reglementări ale legislaţiei naţionale, aparent,
privite individual, nu creează un disconfort esenţial persoanei ce va veni să colaboreze cu
organele de drept în scopul identificării autorului fapte, care paralel presupune şi apărarea unui
interes personal, însă toate privite în ansamblu creează o stare de panică în rândul subiecţilor ce
deţin informaţii importante despre autorul faptei, din cauza responsabilităţii pe care o va avea în
cadrul procesului, dar şi lipsa siguranţei ce urmează a fi garantată de către organele responsabile.
Astfel, în opinia noastră, reducerea obligaţiilor pe care urmează să şi le asume persoana
în urma recunoaşterii calităţii sale de martor, dar şi a calităţii de persoană protejată, va avea un
efect pozitiv atât pentru determinarea subiecţilor predispuşi spre colaborare cu organele de drept
în cursul identificării autorului faptei, care pentu infracţiunile ecologice sunt pur şi simplu
indinspensabili, cât şi pentru eficientizarea măsurilor de protecţie a acestora.

Bibliografie

Bibliografie

1. Codul civil al Republicii Moldova din 06.06.2002.

2. Codul penal al Republicii Moldova Nr. 985 din  18.04.2002.
3. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003
4. Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122 din 14.03.2003.
5. Codul de procedură penală al României din 01/07/2010. Publicat în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 486 din 15/07/2010.
6. Legea privind protecţia mediului înconjurător nr.1515-XII din 16.06.93.
9
7. Legea cu privire la protecţia martorilor şi altor participanţi la procesul penal nr. 105 din
16.05.2008
8. I. Trofimov. Răspunderea pentru fapta viitoare şi determinarea făptuitorului în raportul
juridic de răspundere. Analele Ştiinţifice ale Academiei “Ştefan cel Mare” a MAI. seria
Drept privat. Nr.3/2003. Chişinău 2003. p.4 (4-8)
9. M. Duţu, Dreptul Mediului, Ed.C.H. Beck. Bucureşti 2010.
10. Claudiu Manta, Rezumatul tezei de doctor, Apărarea mediului prin mijloacele dreptului
penal, Bucureşti 2009. p.4 www.univnt.ro/rezumate_doctorat/index.php (accesat la 14.12.2015)

10