Grigore Ardelean “Rolul autorităţilor publice în implementarea politicilor cu privire la

evaluarea şi repararea prejudiciului ecologic.” Materialele ale sesiunii comunicărilor ştiinţifice

ediţia VI-a, cu genericul: „Perpetua misiune a administraţiei publice de a fi in serviciul
societăţii”, care a avut loc în perioada de 12.10.2012 – 13.10.2012, fiind organizată de către:
Institutul de Ştiinţe Administrative din Republica Moldova, Chişinău 2014, ISBN 978-9975-66-
389-2.

Rolul autorităţilor publice în implementarea politicilor cu

privire la evaluarea şi repararea prejudiciului ecologic.

Summary
The right to a healthy environment and the ecologically injurious, now is a basic prerogative, which is
priority ensure compliance in respect of any interest in the context of trends in economic development today are
higher safety standards required the existence of tomorrow. Protection mechanisms existing environmental factors
may be regarded as ineffective in the absence of environmental policies that will establish the methods and
techniques to implement them in accordance with certain standards that have stood the test of efficiency in
developed countries. An important role in this regard, besides the existence of a legal framework quality, it is the
state that will ensure subordinate bodies through effective and timely implementation of these techniques, including
constantly changing, and compliance with requirements imposed by the society to the extent which will enable
prevention of potential ecological disaster. In this respect, remedy environmental factors affected becomes virtually
impossible if the responsible authorities have provided some policies that provide assessment and ecological
damage caused, and the development of standards against potential disaster.

Dreptul la un mediu sănătos şi neprejudiciat din punct de vedere ecologic constituie o prerogativa de bază,
prioritară în fața oricărui alt interes, care în contextul tendinţelor dezvoltării economice de astăzi trebuie să
confere o siguranță mai mare îndeplinirii standardelor necesare existenţei de mâine. Mecanismele existente ce vin
să asigure protecţia factorilor de mediu pot fi considerate ineficiente în absenţa unor politici de mediu care vor
stabili metode şi tehnici de punere în aplicare, adaptate la unele standarde care au trecut testul de eficienţă în ţările
dezvoltate. Un rol important în această privinţă, în afară de existenţa unui cadru juridic de calitate, îi revine
statului care va sprijini autoritățile responsabile în implementarea eficientă şi în timp util a acestor tehnici, care
sunt în continuă schimbare şi în conformitatea cu cerinţele impuse de societatea în măsura în care vor permite
prevenirea unui potenţial dezastru ecologic. În acest sens, refacerea factorilor de mediu afectați devine practic
imposibilă în lipsa unor politici elaborate de autoritățile competente la standardele ce vor fi capabile să asigure
evitarea unor eventuale dezastre.

Existenţa omului în cadrul unei societăţi care se pretinde a fi caracterizată de o ambianţă

favorabilă acestuia din toate punctele de vedere, inclusiv şi cel ecologic, implică necesitatea
respectării sub aspect reciproc a unor norme de conveţuire prestabilite, avînd la bază unele reguli
şi practici ce şi-au confirmat de mult eficienţa. Tendinţele evoluţioniste actuale manifestate de
marea majoritate a subieţilor participanţi la procesul economico-industrial, atestă şi o ignoranţă
totală faţă de normele de mediu, în timp ce pentru alţii acestea rămîn a fi sacre. Cu părere de rău,
însă, statele cu o economie dezvoltată sesizează prea tîrziu eminenţa pericolului ecologic care
urmează a fi evitat doar cu implicarea unor resurse disproporţionale avantajelor obţinute în mod
excesiv şi într-un timp relativ scurt, iar în cazul unor ezitări, subminarea propriul viitor devine
inevitabil. Foarte puţine guverne şi organe subordonate acestora, responsabile de promovarea
politicilor de mediu, au încercat să schimbe sensul acestor tendinţe ameninţătoare, atunci cînd
rolul cel mai important şi decisiv în reglementare le revine acestora. Cu toate că activitatea
organelor responsabile de protecţia şi conservarea factorilor de mediu, în ultimii ani,
înregistrează noi performanţe în vederea diversificării metodelor de supraveghere şi control a
activităţilor cu impact asupra mediului, totuşi acestea sunt considerate a fi insuficiente în măsura
în care ritmul avansării tehnologice este superior celui de reglementare a cadrului juridic.

1
 În această ordine de idei ne vom referi şi la situaţia Republicii Moldova la capitolul
eficienţă în reglementare şi implementare a politicilor de mediu ce se atribuie în competenţa
autorităţilor publice de orice nivel.
Astfel, analizînd legislaţia de mediu existentă în Republica Moldova, constatăm că
aceasta corespunde într-o măsură oarecare standardelor europene şi internaţionale datorită unor
adaptări consecutive şi coerente, însă calitatea elaborării cadrului normativ în vederea protecţiei
mediului comportă anumite particularităţi ce variază de la stat la stat, luându-se în considerare
factorul economic, politic, geografic şi demografic în ansamblu. Un rol deosebit de important în
acest sens, pe lîngă existenţa unui cadrului juridic calitativ, îi revine statului ce urmează să
asigure prin intermediul organelor subordonate aplicarea eficientă şi oportună a acestor norme,
inclusiv modificarea şi conformarea acestora în permanenţă cu cerinţele impuse de societate în
măsura în care vor permite prevenirea unor eventuale catastrofe de ordin ecologic. Reforma
tuturor domeniilor economiei naţionale a condiţionat necesitatea schimbării atitudinii faţă de
utilizarea resurselor naturale, a promovării unei dezvoltări economice şi sociale compatibile cu
normele de mediu ce urmează a fi respectate în cursul dezvoltării durabile. Bazele politicii de
mediu în etapa de tranziţie la economia de piaţă au fost puse de şirul actelor legislative şi
normative adoptate cu utilizarea unor tehnici avansate în corespundere cu tratatele internaţionale
avînd în vedere specificul factorilor naturali. Aspiraţiile actuale ale Republicii Moldova privind
aderarea la Uniunea Europeană pot fi realizate doar odată cu armonizarea cadrului legislativ în
corespundere cu noile exigenţe impuse de legislaţia comunitară, nu doar la nivel de
reglementare, dar şi la nivel de implementare a politicilor, situaţie valabilă şi în domeniul
mediului. Un pas important în acest sens, îl constituie adoptarea Hotărîrii Guvernului cu privire
la armonizarea legislaţiei Republicii Moldova cu legislaţia comunitară1, care în mod evident
pune în sarcina diferitor organe ale statului anumite responsabilităţi. În procesul de modificare şi
adaptare a legislaţiei de mediu, este necesar de a delimita corect competenţele autorităţilor
publice în vederea protecţiei şi conservării factorilor de mediu, ţinînd cont de faptul că acestea
constituie veriga de bază în coordonarea şi supravegherea activităţilor cu impact asupra
mediului. Cu toate că în prezent conform legislaţiei naţionale de mediu, competenţele
autorităţilor publice sunt delimitate în funcţie de nivelul acestora, delimitarea în cauză rămîne a
fi însă una imperfectă, fapt ce presupune anumite divirgenţe în cazul responsabilizării anumitor
structuri administrative. Pentru evitarea acestor contradicţii, Parlamentul Republicii Moldova
prin Hotărârea nr.605 din 02.11.2001 a aprobat Concepţia politicii de mediu, unde una din
direţiile prioritare a politicii în cauză potrivit pct.1 lit.(b) o constituie „descentralizarea
managementului potenţialului natural, delimitarea clară a competenţelor autorităţilor publice
locale în domeniu, antrenarea specialiştilor în domeniul mediului pentru eficientizarea
acţiunilor manageriale, elaborarea unor planuri de acţiuni locale”.2 Adoptarea hotărârii în
cauză a constituit un prim pas în ce priveşte demararea etapei de adaptare a legislaţiei de mediu
existente la standardele comunitare şi în mod firesc urma să aibă loc delimitarea strictă a
competenţelor, lucru care nici pînă în prezent nu a fost realizat. Această opinie este expusă şi în
conţinutul proiectului Strategiei Naţionale de mediu pentru anii 2012-2022, unde se afirmă că
Concepţia nu a fost dezvoltată ulterior în documentele de planificare detaliată (de exemplu,
strategie, plan de acţiune, etc.), stabilind obiective cuantificabile, care trebuie atinse. 3 În opinia
unor autori, adoptarea Concepţiei nu a dus la stabilirea unui cadru strategic pentru sectorul de
mediu din Republica Moldova, n-a fost elaborată nici o strategie de mediu sau planuri de
acţiune aferente, bazate pe prevederile concepţiei. Deşi ţara a elaborat documente de politici
axate pe probleme specifice de mediu sau sectoare economice (de exemplu, deşertificarea,
gestionarea terenurilor, alimentarea cu apă şi canalizarea deşeurile, silvicultura, energia etc.),
1
Hotărârea Guvernului cu privire la armonizarea legislaţiei Republicii Moldova cu legislaţia comunitară nr. 1345
adoptat: 24.11.2006 , Monitorul Oficial nr 189 din: 15.12.2006;
2
Hotărârea Parlamentului nr.605 din 02.11.2001 privind aprobarea Concepţiei politicii de mediu în Republica
Moldova.
3
Proiectul Strategiei Naţionale de mediu 2012-2022.
2
lipsa unei strategii naţionale de mediu şi a planului de acţiune aferent a dus la ceea ce ar putea fi
calificat drept un deficit de strategie în sectorul de mediu în Republica Moldova.4
În acest context, ţinem să precizăm că delimitarea competenţelor, în baza unor politici de
mediu, este indinspensabilă în primul rînd autorităţilor publice, care desfăşoară o activitate
îndreptată nemijlocit la supravegherea şi controlul activităţilor ce pun în pericol anumiţi factori
de mediu (apa, solul) care sunt utilizaţi mai frecvent şi în mod excesiv. O altă problemă generată
de lipsa unor politici de mediu puse în sarcina autorităţilor publice, poate fi dedusă în urma
analizei prevederile capitolului II al Legii nr.1515-XII din 16.06.1993, unde constatăm că
competenţele Preşedintelui, Parlamentului şi Guvernului în domeniul protecţiei mediului care au
un caracter general, dublează într-o măsură oarecare competenţelor autorităţilor publice de
specialitate, precum şi a celor de nivel local.
Astfel, avînd în vedere competenţele Guvernului în domeniul protecţiei mediului, în
pofida faptului că acesta reprezintă puterea executivă a statului, considerăm necesar a ne expune
punctul de vedere în sensul strămutării unor atribuţii din competenţa acestei autorităţi către
organele de specialitate în scopul descentralizării acestora în domeniul protecţiei mediului.
Dintr-un alt punc de vedere, suntem de acord cu atribuţiile exercitate de către organul
legislativ şi cel aexecutiv în domeniul protecţiei mediului, ţinînd cont că acestea sunt
responsabile în dirijarea tuturor domeniilor vieţii, cu condiţia evitării conflictului de competenţe
în sensul conferirii autorităţilor publice de specialitate unui spectru mult mai larg de atribuţii dar
şi mai multă autonomie în elaborarea unor politici de mediu în conformitate cu legislaţia
naţională,5 fiind dictate de necesităţile actuale care ulterior adoptării vor fi implementate însăşi
de aceste organe. Aplicarea principiul autonomiei în reglementare, evident în limita
competenţelor (emiterea unor dispoziţii, ordine, instrucţiuni şi regulamente cu aprobarea acestora
în ordinea stabilită de lege şi unele acte normative), este indinspensabil şi necesar autorităţilor
publice la nivel local anume în faza de prevenire a unor eventuale prejudicii şi respectiv în
scopul exercitării sarcinilor sale atribuite în baza art. 10 lit. (a) a Legii nr.1515-XII din
16.06.1993 cu privire la protecţia mediului înconjurător. Evident este faptul că obiectivele
propuse în cadrul concepţiei menţionate mai sus urmează a fi reflectate în conţinutul unor legi şi
acte normative care devin obligatorii pentru autorităţile publice la nivel de executare, însă de
multe ori devine problematică procedura de implementare a acestor politici, din cauza
suprapunerii unor competenţe în faza de executare, adică cele ale organele specializate
subordonate organului central de mediu cum ar fi cazul Inspectoratului Ecologic de Stat, cu cele
ale autorităţilor administraţiei publice locale în ce priveşte supravegherea şi controlul activităţilor
economice cu impact asupra mediului. Din acest punct de vedere este necesar efortul statului în
delimitarea strictă a competenţelor în vederea prevenirii unor prejudicii ecologice, în schimbul
eficienţei ce urmează a fi garantată de aceste organe şi respectiv responsabilizarea lor în cazul
depistării unor abateri.
Astfel, analizînd în continuare Concepţia politicii de mediu aprobată în anul 2001
constatăm încă o dată, că aceasta nu şi-au găsit pe deplin realizare nici în privinţa altor
documente de politici cum ar fi cele de consolidare a potenţialului instituţional şi managerial în
vederea descentralizării managementului potenţialului natural, delimitarea clară a competenţelor
autorităţilor publice locale în domeniu, elaborarea unor planuri de acţiuni locale, implementarea
abordării zonale în managementul de mediu, reducerea treptată a volumului de inspecţii,
supravegheri, intensificarea activităţii de monitoring (evaluare, prognozare), de coordonare, de
consultare, de elaborare a soluţiilor etc.
Potrivit legislaţiei naţionale de mediu, la momentul de faţă nu există careva reglementări
exprese ce ar indica la atribuirea unor competenţe în domeniul protectiei mediului unor autorităţi
publice altele decît cele investite nemijlocit cu atribuţii în vederea protecţiei factorilor de mediu.
4
Breda Howard, Ludmila Gofman, Environmental Protection Law and Policy, Law approximation to EU Standards in the
Republic of Moldova, Chişinău, 2010, p. 84;
5
Hotărîrea guvernului Nr. 33 din 11.01.2007 cu privire la regulile de elaborare şi cerinţele unificate faţă de
documentele de politici , Publica în Monitorul Oficial din 19.01.2007 Nr. 006
3
Aici putem menţiona un şir de organe ale autorităţii publice ce în mod obişnuit ar putea
desfăşura unele măsuri de prevenire dar şi de constatare, expertizare, evaluarea şi reparare a
prejudiciului adus mediului, cum ar fi Ministerul Sănătăţii, Ministerul Dezvoltării Regionale şi
Construcţiilor, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor, Ministerul Apărării.
În acest sens, propunem ca model legislaţia de mediu a României6 care prevede expres
atribuţiile acestor organe în domeniul protecţiei mediului, fapt ce şi-a confirmat de mult eficienţa
în realizarea sarcinilor comune în vederea prevenirii şi documentării faptelor ce pun în pericol
factorii de mediu.
Deci, analizînd legislaţia de mediu a statului vecin la capitolul politici de mediu,
constatăm cu certitudine că randamentul eficienţei în reglementare este destul de impunător,
bazat pe principii de colaborare, fapt ce sporeşte şansa de prevenire, precum şi cea de constatare,
evaluare şi reparare a prejudiciului adus mediului. În acest sens, considerăm oportună ideia
unificării competenţelor mai multor ministere în cadrul unui singur act legislativ, în cazul de faţă
vorbim de Legea nr.1515-XII din 16.06.1993 privind protecţia mediului înconjurător, avînd în
vedere faptul că cele mai periculoase activităţi ce periclitează factorii de mediu sunt coordonate
nemijlocit de aceste autorităţi, iar în scopul eficientizării măsurilor de constatare, reacţionare şi
lichidarea unor daune de mediu este necesară adoptarea de către Guvern a unei hotărîri care să
reglementeze ordinea şi consecutivitatea acţiunilor întreprinse în mod de urgenţă de către fiecare
organ în parte, urmînd în această direcţie exemplu cadrului normativ al României 7 elaborat în
corespundere cu standardele impuse de necesităţile comunitare. Soluţionarea acestei probleme
este necesară în contextul eficientizării tuturor mecanismelor privind protecţia mediului şi nu
numai celor ce stau la baza prevenirii unui prejudiciu ecologic ci şi a celor ce presupun evaluarea
şi repararea prejudiciului cauzat.
Astfel, analizînt cadrul juridic şi politicile de mediu promovate în Republicii Moldova
constatăm faptul că acestea se limitează doar la aspectul preventiv caracterizat prin apărare unor
relaţii constituite în procesul utilizării, conservării şi dezvoltării factorilor de mediu. Acest fapt
este confirmat şi de doctrină, iar în opinia unor autori 8, metoda de reglementare este determinată
de necesitatea legiferării anumitelor relaţii de folosire, conservare, dezvoltare şi protecţie, a
mediului, fapt ce impune intervenţia statului în aceste relaţii şi ca rezultat instituirea normelor cu
caracter imperativ, dictat de importanţa problemei, precum şi din motivul că această problemă
prezintă interes public.
Aşadar, luînd în considerare faptul că istoria dreptului încă nu a înregistrat cazuri în care
o normă imperativă indiferent de ramura de drept din care face parte, să nu fi fost ignorată
niciodată, în cazul unor prejudicii aduse mediului, cadrul juridic adoptat cu scoaterea în evidenţă
doar a normelor de prevenire, devine ineficient.
Avînd în vedere faptul, că în materie de mediu, normele ce formează mecanismul de
prevenire a prejudiciului ecologice sunt indispensabile reieşind din specificul acestuia, astfel
încît devine mai eficientă prevenirea în raport cu repararea, totuşi la momentul de faţă, este
necesară intensificarea procesului de reglementare a cadrului juridic pe baza politicilor de mediu
elaborate şi în scopul constatării, evaluării şi reparării prejudiciului ecologic de rînd cu cele de
prevenire. Această necesitate este impusă de împrejurările în care autorităţile responsabile de
supravegherea activităţilor cu impact asupra mediului, în ultima perioadă de timp nu mai deţin
control absolut asupra modului de utilizare a resurselor naturale, datorită desfăşurării activităţilor
economice cu implicarea tehnologiilor avansate, creşterea necesităţilor de consum, fapt
confirmat şi de statisticile ce reflectă anual calitatea mediului în Republica Moldova.
În această ordine de idei, menţionăm că pe lîngă reglementarea normele de prevenire este
necesară reglementarea în egală măsură şi a normelor cu privire la repararea prejudiciului
ecologic deja cauzat, fapt ce poate deveni posibil doar în urma elaborării unor politici de mediu
6
Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 Monitorul Oficial al României nr. 70 din 17 februarie 2000.
7
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi
repararea prejudiciului asupra mediului nr. 68/2007 M. Of. nr. 446 din 29 iunie 2007.
8
Igor Trofimov. Dreptul mediului. Chişinău 2002.
4
clare cu implicarea nemijlocită a tuturor autorităţilor publice vizate, atît la nivel de elaborare cît
şi la nivel de implementare, avînd în vedere că la etapa actuală unele autorităţi publice abilitate
cu asemenea atribuţii nu cunosc cu claritate obiectivele sale de activitate datorită lipsei unor
strategii desăvîrşite care pot atinge apogeul perfecţiunii însăşi cu efortul acestor autorităţi.
Deci, aşa cum am menţionat anterior, prejudiciul ecologic comportă anumite caractere
specifice în raport cu celelalte categorii de prejudicii, fapt ce presupune implimentarea unor
norme specifice de reparare reieşind din caracterele specifice pe care acesta le manifestă:
1. caracterul cumulativ şi sinergetic care fac ca atingerile aduse mediului să se cumuleze
între ele dacă nu se intervine pentru fiecare în parte şi la timp.
2. caracterul difuz în manifestarea lor şi în stabilirea legăturii de cauzalitate între daună
şi elementul material al conţinutului faptei ilegale.
3. caracterul de ricoşeu al efctelor sale, în sensul că atingerile aduse mediului ricoşează
şi asupra persoanei fizice şi a drepturilor sale, inclusiv asupra celor fundamentale. În
acest sens este dificil de determinat subiectul prejudiciat(victima), iar aici apare şi
dificultatea determinării cuantumului acestuia în lipsa pretenţiilor invocate.
4. caracteristica dificultăţi de a dovedi dauna ecologică şi a întinderii sale la plafonarea
despăgubirilor în unele situaţii.9 Deoarece prejudiciul ecologic manifestă efecte în
timp, este dificil de a fi stabilit momentul în care acesta s-a produs, respectiv şi
persoana responsabilă de cauzarea acestuia.
5. prejudiciul ecologic este unul ireversibil ce nu poate fi reparat în totalitate şi în
termeni restînşi, fapt ce pune la îndoială eficienţa reparării.
În opinia unor autori,10 protecţia mediului este de interes public, iar statului îi revine, în
primul rînd, sarcina de a veghea ca factorii de mediu să nu fie expuşi pericolului de poluare, iar
în cazul în care nu sa evitat producerea unei catastrofe ecologice să impună persoanele vinovate
la repararea prejudiciilor cauzate. Pornind de la această ideie, considerăm că în situaţia cauzării
unor prejudicii mediului, statul prin intermediul autorităţilor publice, este obligat să întreprindă
măsuri în vederea impunerii subiecţilor responsabili la repararea prejudiciului cauzat, iar în
scopul realizării acestei misiuni, sunt necesare şi anumite pîrgii şi mecanisme puse la dispoziţia
autorităţilor responsabile ce urmează a fi legiferate pe baza unor politici de mediu consecvente şi
adaptate unor practici confirmate din punct de vedere al eficienţei în implementare, astfel încît
autorităţile publice să deţină rolul principal. Sugestia în cauză reise din analiza situaţiei existente
în Republica Moldova la acest capitol, ce denotă o lipsă de organizare, conlucrare şi coerenţă în
elaborarea politicilor de mediu, iar în privinţa mecanismelor de constatare, evaluare şi reparare a
prejudiciului ecologic, acestea lipsesc cu desăvîrşire. În această ordine de idei, considerăm că
pentru eficientizarea activităţii exercitate de autorităţile publice în vederea evaluării şi asigurării
unei reparări pe cît de posibil depline a prejudiciului ecologic, este necesară mai întîi de toate
divizarea întregului proces în trei etape.
Prima etapă se referă la elaborarea unor politici ce vor corespunde exigenţelor actuale, cu
luarea în considerare a practicilor internaţionale, a cerinţelor ce urmează a fi respectate în
contextul integrării europene, a activităţilor economice cu impact asupra mediului, a zonei în
care sunt desfăşurate aceste activităţi, impactul acestor politici asupra celorlalte domenii, precum
şi posibilitatea implementării acestora.
A doua etapă constă în transpunerea politicilor elaborate în conţinutul unor legi, acte
normative subordonate legii, cu stabilirea competenţelor clare în vederea supravegherii,
constatării, evaluării şi compensării prejudiciului ecologic cauzat.
Etapa finală a acestui proces, fiind considerată cea mai dificilă, dar şi cea mai importantă,
constă în aplicarea normelor adoptate în baza unor politici consecvente, unde rolul autorităţilor
publice vizate este indinspensabil în procesul implementării acestora, fapt ce presupune aportul
nu doar a autorităţilor publice centrale, dar şi a celor de specialitate la nivel local, avînd în vedere
faptul că eficienţa reparării prejudiciului ecologic depinde în mare parte de momentul constatării,
9
Mircea Duţu. Dreptul mediului. Bucureşti, editura Gamian 1993. Pag.404.
10
Vlad Vlaicu. Publicaţie ştiinţifico-practică. Legea şi veaţa. Ediţia 2006, pag. 29.
5
evaluării parametrilor cantitativi, situaţie posibilă doar în baza unei reacţionării oportune bazate
pe anumite tactici şi mecanisme bine determinate şi reglementate de cadrul normativ existent.
Dacă e să analizăm procesul actual de elaborare şi implementare a politicilor referitoare la
evaluarea şi repararea prejudiciului ecologice în Republica Moldova, atunci constatăm cu regret
că acesta nici pe departe nu face faţă necesităţilor actuale, aceste relaţii fiind reglementate doar la
nivel naţional în baza legii nr.1515-XII din 16.06.1993 privind protecţia mediului înconjurător
art. 91 potrivit căreia ” persoanele fizice şi juridice sînt obligate a recupera daunele şi
perejudiciile în modul şi în mărimile stabilite în baza legislaţiei în vigoare ”, iar legislaţia în
vigoare cunoaşte existenţa cîtorva instrucţiuni şi metodici referitoare la evaluarea şi repararea
prejudiciului ecologic elaborate în lipsa unor politici şi strategii consecvente adaptate la cadrul
normativ internaţional cu toate că Republica Moldova a aderat la un şir de Convenţii şi tratate
internaţionale. Aici ne referim la Convenţia de la Aarhus 11 privind accesul la informaţie, justiţie
şi participarea publicului la adoptarea deciziilor în domeniul mediului, pe baza căreia timp de
zece ani nu a fost elaborată nici o strategie în vederea asigurării accesului la justiţie privind
repararea prejudiciului ecologic, fapt ce reprezintă rezultatul reglementărilor şi respectiv garantul
reparării prejudiciului prin compensare. Luînd în considerare faptul că Convenţia în cauză are
putere de lege pe întreg teritoriul ţării, fiind o reglementare internaţională care are prioritate faţă
de orice alte instrumente de drept interne, cu excepţia celor care conţin dispoziţii mai favorabile,
Guvernul a adoptat şi un act normativ12 în scopul implementării dispoziţiilor acestei legi.
Însă, reglementarea în cauză vine după ce în anul 2009 Comitetul de Conformitate al Convenţiei
a transmis Republicii Moldova un şir de recomandări, care au fost elaborate ca urmare a
constatării faptului de neexecutare a prevederilor Convenţiei la nivel naţional şi care au fost
transmise în scopul eficientizării procesului de implementare a Convenţiei în Republica
Moldova. Deci, pe lîngă lipsa de strategie, pentru acest domeniu este specifică şi divirgenţa în
aplicarea normelor existente la capitolul evaluării şi reparării prejudiciului ecologic, fiind
constatată în faza examinării de către instanţele de judecată a unor litigii ce rezultă din cauzarea
daunei ecologice. Drept exemplu putem menţiona cauza nr. 2-279/07:
“Întreprinderea pentru Silvicultiră or. Iargara a depus cerere de chemare în judecată
împotriva lui Bahcivanji Gh. privind încasarea prejudiciului material cauzat în urma
contravenţiei silvice în sumă de 211 lei 68 bani. În motivarea acţiunii reclamantul a indicat că,
Bahcivanji Gh. a încălcat legislaţia silvică prin tăierea ilicită a arborilor din fondul forestier de
stat. Faptul contravenţiei comise a fost indicat în procesul verbal nr. 137/24 din 22.02.07. În
urma comiterii contravenţii în cauză, pîrîtul a cauzat pagubă materială în sumă de 211 lei 68
bani, suma find calculată conform legislaţiei silvice. Prin decizia Judecătoriei Leova din
22.03.07 cu privire la contravenţia administrativă, Bahcivanji Gh. a fost recunoscut vinovat în
comiterea delictului contravenţional şi supus sancţiunii sub formă de amendă. Reclamantul a
solicitat să fie încasată de la Bahcivanji Gh. suma prejudiciului material cauzat în mărime de
211,68 lei. Prin hotărîrea Judecătoriei Leova din 30.03.07 acţiunea a fost admisă. S-a perceput
de la Bahcivanji Gh. în beneficiul ÎSS Iargara prejudiciul material în sumă de 211 lei 68 bani şi
taxa de stat de 270 lei. Hotărîrea nu a fost supusă nici unei căi de atac.”
Astfel, la soluţionarea acestor categorii de litigii este necesar de atras o atenţie deosebită
la faptul dacă se calculează corect sau nu cuantumul prejudiciul cauzat mediului înconjurător.
În acest sens, instanţele de judecată au la dispoziţie două acte ce reglementează
modalitatea de calcul a cuantumului prejudiciului cauzat spaţiilor verzi prin defrişare ilegală,
primul act este unul legislativ, Codul Silvic unde în anexa nr.1 stabileşte tarifele de calcul al
cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin tăierea ilicită şi vătămarea arborilor şi
arbuştilor pînă la gradul de încetare a creşterii lor, însă, pentru calcularea cuantumului
11
Convenţia de la Aarhus din 25.06. 1998 intrată în vigoare la 30 octombrie 200, ratificată de Republica Moldova
prin Hotărîrea Parlamentului nr.346-ХIV din 7 aprilie 1999.
12
Hotărîrea Guvernului RM Nr. 471 din  28.06.2011 pentru aprobarea Planului naţional de acţiuni pentru
implementarea în Republica Moldova a Convenţiei privind accesul la informaţie, justiţie şi participarea publicului la
adoptarea deciziilor în domeniul mediului (2011-2015).
6
despăgubirilor aduse spaţiilor verzi există şi Instrucţiunea privind cuantumul plăţii pentru
prejudiciul cauzat spaţiilor verzi ale localităţilor urbane şi rurale 13 unde deasemenea în anexa nr.
1, sabileşte modul de calcul al cuantumului plăţii pentru prejudiciul cauzat prin tăierea ilicită şi
vătămarea arborilor şi arbuştilor din spaţiile verzi pînă la gradul de încetare a creşterii lor, care
prevede tarife diferite în funcţie de obiectul litigiului, în sensul că prima anexă se referă la
pădurile-parc, iar ultima la spaţiile verzi cu excepţia pădurilor-parc. În soluţionarea cauzei redate
mai sus, pentru calcularea cuantumului prejudiciului au fost aplicate prevederile anexe 1 la
Codul Silvic, însă sunt cunoscute cazuri similare unde pentru evaluarea prejudiciului sunt
aplicate prevederile Instrucţiunii, fapt ce ne dă temei să presupunem că aplicarea neuniformă a
legislaţiei referitoare la calcularea prejudiciului cauzat mediului se datorează imperfecţiunii
cadrului juridic existent care admite diferite interpretări la stabilirea corectă a obiectului
litigiului, cu toate că în acest sens art. 16 al Legii nr. 591-XIV din 23 septembrie 1999 cu privire
la spaţiile verzi ale localităţilor urbane şi rurale 14 vine să facă claritate în aplicarea normelor
respective.
Deci, în scopul excluderii unor divirgenţe de interpretarea şi aplicarea normelor ce
stabilesc modul de calculare a cuantumului prejudiciului cauzat spaţiilor verzi, propunem unele
modificări la Codul Silvic şi anume în partea ce se referă la categoriile de vegetaţie expuse în
coloniţa 3 a anexelor 1, 2 şi 3 în scopul excluderii acestora şi introducerii lor în locul anexelor 1,
2 şi respectiv crearea anexei 3 în cadrul Instrucţiunea privind cuantumul plăţii pentru prejudiciul
cauzat spaţiilor verzi ale localităţilor urbane şi rurale, deoarece pădurile cu funcţii igienico-
sanitare şi de recreere, pădurile urbane, pădurile-parc, sectoarele de păduri-parc din zonele
verzi ale localităţilor, pădurile din zonele de protecţie sanitară a surselor de alimentare cu apă
şi din zonele de protecţie sanitară a staţiunilor balneare expuse în anexele la Codul Silvic,
deasemenea fac parte din categoria vegetaţiei urbane avînd în vedere menirea lor funcţională, iar
în rezultatul acestor modificări va fi evitată aplicarea neuniformă a normelor cu privire la
calcularea cuantumului prejudiciului cauzat spaţiilor verzi în funcţie de interesele personale a
unor reprezentanţi ai puterii judecătoreşti.
O altă situaţi ce demască calitatea proastă a politicilor referitoare la repararea prejudiciului
ecologic, precum şi a tehnicilor de implementare a acestora, se referă la faptul, că de multe ori
instanţele de judecată la soluţionarea litigiilor de mediu, întîlnesc diverse neclarităţi în vederea
determinării corecte a subiectului cauzator de daune, precum şi a gradului de vinovăţie din cauza
imperfecţiunii legislaţiei la acest capitol, cu toate că la moment există un şir de acte legislative şi
normative care vin să ofere soluţii în cazul unor divirgenţe de ordin aplicativ. În acest sens,
venim să motivăm această afirmaţie prin prisma unor precedente judiciare (cerere de chemare în
judecată depusă de Inspectoratul Ecologic de Stat împotriva primarului or. Rezina M.C. privind
repararea prejudiciului cauzat mediului),15 unde persoana cu funcţie de răspundere (primarul) a
fost impus prin hotărîrea primei instanţe la repararea prejudiciului cauzat mediului prin deciza
adoptată de acesta, iar ulterior Curtea de Apel a casat hotărîrea primei instanţe şi a pronunţat o
nouă hotărîre prin care a fost respinsă integral acţiunea înaintată de Inspectoratul Ecologic de
Stat împotriva lui M.C. Speţa în cauză demonstrează încă o dată faptul, că cadrul juridic existent
care vine să stea la baza soluţionării litigiilor ce au ca obiect repararea prejudiciului ecologic,
este elaborat pe baza unor politici imperfecte ce manifestă un caracter dezorganizat şi
neconstructiv care admite unele contradicţii chiar între autorităţile responsabile de
implementarea acestor politici. Adoptăm această concluzie analizînd decizia primei instanţe care
a dispus sancţionarea persoanei cu funcţie de răspundere(primarul) luînd ca bază prevederile art.
1398 Cod civil16 potrivit căruia „cel ce acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu vinovăţie este
13
Instrucţiunea privind cuantumul plăţii epntru prejudicial cauzat spaţiilor verzi ale localităţilor urbane şi rurale
aprobată prin Ordinul Ministrului Mediului Nr. 34 din  16.09.2008
14
Legea nr. 591-XIV din 23 septembrie 1999 cu privire la spaţiile verzi ale localităţilor urbane şi rurale.
15
Notă informativă a CSJ Cu privire la generalizarea practicii judiciare de aplicare a legislaţiei în domeniul
protecţiei mediului înconjurător
16
Codul Civil al Republicii Moldova/Legea nr.1107-XV din 06.06.2002. M.O. nr.82-86 din 22 iunie 2002.
7
obligat să repare prejudiciul patrimonial cauzat” şi decizia Curţii de Apel care a ţinut cont de
prevederile art. 10 lit. a) al Legii privind protecţia mediului înconjurător, confor căreia”
autorităţile administraţiei publice ale oraşului în comun cu autorităţile locale pentru mediu şi
pentru sănătate asigură păstrarea unui mediu înconjurător sănătos şi folosirea raţională a
resurselor naturale, exercită un control permanent asupra respectării legislaţiei cu privire la
protecţia mediului”. Pe lîngă faptul că deciziile instanţelor de judecată diferă în acest caz datorită
lacunelor în legislaţie, totuşi părerea noastră subiectivă optează în favoarea deciziei adoptate de
Curtea de Apel, deoarece persoana cu funcţie de răspundere a luat o decizie în interesul societăţii
şi nu în interes personal făcînd uz de prevederile art.10 a Legii privind protecţia mediului
înconjurător conform cărora autorităţile administraţiei publice în comun cu autorităţile locale
pentru mediu asigură păstrarea unui mediu înconjurător sănătos, de aici deducem că dispoziţia
emisă de primar vine să asigure buna organizare a activităţii administrative înclusiv şi în
domeniul mediului pentru evitarea unui alt prejudiciu, fapt care putea fi întreprins şi de
autorităţile locale pentru mediu şi nu cu autorizaţia lor, deoarece norma menţionată mai sus
conţine sintagma „în comun” şi nu „cu autorizaţia”. O controversă asupra punctului de vedere
expus mai sus poate fi desprinsă din întrebarea dacă această normă nu favorizează unele abuzuri
din partea autorităţilor publice faţă de factorii de mediu. Da, ar exista şi aici o nesiguranţă a
faptului că în schimbul acordării autonomiei decizionale autorităţilor administraţiei publice în
aplicarea normelor de mediu pe principiu de descentralizare cu respectarea prevederilor legii 17 ar
facilita abuzul din partea acestora. Tocmai din acest considerent, în scopul instituirii unui control
în ce priveşte uzul de competenţă în aplicarea legislaţiei, inclusiv şi celei de mediu, de către
autorităţile administrative, recent Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea 68/2012
pentru aprobarea Strategiei naţionale de descentralizare avînd ca prioritate principiul
descentralizării competenţelor, dar şi principiul descentralizării responsabilităţilor care de fapt
urmăreşte scopul responsabilizării unui număr mai larg de subiecţi implicaţi în activităţi cu
caracter administrativ, respectiv şi în scopul excluderii unor abuzuri din partea acestora.
Deasemenea, abuzul de competenţă urmează a fi evitat şi prin procedurile de raportare şi
control de legalitate în relaţia cu nivelurile administrative superioare care trebuie să asigure
autonomia locală lărgită, în paralel cu legalitatea şi profesionalismul deciziilor şi acţiunilor
locale.18
Astfel, în scopul îmbunătăţirii situaţie la capitolul elaborării şi implementării politicilor de
mediu, avînd la bază studiului de mai sus, venim cu unele propuneri, în speranţa că vor fi luate în
consideraţie de subiecţii responsabili de elaborarea şi implementarea politicilor cu privire la
evaluarea şi repararea prejudiciului ecologic, cum ar fi:
1. Delimitarea clară a competenţelor privind managementul potenţialului natural, fapt ce nu
a post realizat în baza Concepţiei politicii de mediu aprobată prin Hotărârea Parlamentul
Republicii Moldova nr.605 din 02.11.2001.
2. Strămutarea unor atribuţii din competenţa Guvernului către organele de specialitate în
scopul descentralizării competenţelor în domeniul protecţiei mediului, fapt prin care li se vor
conferi şi o autonomie mai largă, datorită faptului că aceste autorităţi posedă situaţia la acest
capitol în detaliu.
3. Conferirii autorităţilor publice de specialitate a unui spectru mult mai larg de atribuţii dar
şi mai multă autonomie în elaborarea unor politici de mediu în conformitate cu legislaţia
naţională, fiind dictate de necesităţile actuale care ulterior adoptării vor fi implementate însăşi de
aceste organe.
4. Unificarea competenţelor diferitor Ministere în cadrul unui singur act legislativ, în cazul
de faţă vorbim de Legea nr.1515-XII din 16.06.1993 privind protecţia mediului înconjurător,
avînd în vedere faptul că cele mai periculoase activităţi ce periclitează factorii de mediu sunt
17
Legea RM nr.435-XIV din 28.12.2006 privind descentralizarea administrativă.
18
Legea RM nr.68 din 05.04.2012 pentru aprobarea Strategiei naţionale de descentralizare şi a Planului de
acţiuni privind implementarea Strategiei naţionale de descentralizare pentru anii 2012-2015.

8
coordonate nemijlocit de aceste autorităţi, iar în scopul eficientizării măsurilor de constatare,
reacţionare şi lichidarea unor daune de mediu este necesară adoptarea de către Guvern a unei
hotărîri care să reglementeze ordinea şi consecutivitatea acţiunilor întreprinse în mod de urgenţă
de către fiecare organ în parte.
5. Pe lîngă reglementarea normele de prevenire este necesară reglementarea în egală măsură
şi a normelor cu privire la repararea prejudiciului ecologic deja cauzat, fapt ce poate deveni
posibil doar în urma elaborării unor politici de mediu clare cu implicarea nemijlocită a tuturor
autorităţilor publice vizate, atît la nivel de elaborare cît şi la nivel de implementare.
6. Revizuirea cadrului juridic existent ce reglementează modalitatea de evaluare şi stabilire
a cuantumului prejudiciului cauzat spaţiilor verzi în scopul înlăturătii posibilităţilor de
interpretare potrivit intereselor personale a unor subiecţi responsabili în aplicarea sancţiunilor
pentru cauzarea acestor prejudicii în special, precum şi altor categorii de prejudicii ce atentează
la factorii de mediu, în general.
7. Demararea unei reforme în vederea îmbunătăţirii cadrului instituţional prin crearea unei
agentii de evaluare a prejudiciului cauzat mediului investite cu competenţe specifice acestui tip
de evaluare, precum şi încurajarea parteneriatului public-privat în acest domeniu.

Bibliografie
1. Convenţia de la Aarhus din 25.06. 1998 intrată în vigoare la 30 octombrie 200, ratificată
de Republica Moldova prin Hotărîrea Parlamentului nr.346-ХIV din 7 aprilie 1999.
2. Constituţia Republicii Moldova din  29.07.1994, Monitorul Oficial Nr. 1 din  18.08.1994,
în vigoare din  27.08.1994.
3. Codul Civil al Republicii Moldova/Legea nr.1107-XV din 06.06.2002. M.O. nr.82-86 din
22 iunie 2002.
4. Legea RM privind protecţia mediului înconjurător, Nr.1515-XII din 16.06.1993, M.Of. al
RM nr.10/283 din 30.10.1993, cu modificările şi completările ulterioare.
5. Legea RM nr.68 din 05.04.2012 pentru aprobarea Strategiei naţionale de descentralizare
şi a Planului de acţiuni privind implementarea Strategiei naţionale de descentralizare pentru anii
2012-2015.
6. Legea nr. 591-XIV din 23 septembrie 1999 cu privire la spaţiile verzi ale localităţilor
urbane şi rurale.
7. Legea RM nr.435-XIV din 28.12.2006 privind descentralizarea administrativă.
8. Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 Monitorul Oficial al României nr. 70 din 17
februarie 2000.
9. Hotărârea Guvernului cu privire la armonizarea legislaţiei Republicii Moldova cu
legislaţia comunitară nr. 1345 adoptat: 24.11.2006 , Monitorul Oficial nr 189 din: 15.12.2006;
10. Hotărârea Parlamentului nr.605 din 02.11.2001 privind aprobarea Concepţiei politicii de
mediu în Republica Moldova.
11. Hotărîrea guvernului Nr. 33 din 11.01.2007 cu privire la regulile de elaborare şi cerinţele
unificate faţă de documentele de politici , Publica în Monitorul Oficial din 19.01.2007 Nr. 006.
12. Hotărîrea Guvernului RM Nr. 471 din  28.06.2011 pentru aprobarea Planului naţional de
acţiuni pentru implementarea în Republica Moldova a Convenţiei privind accesul la informaţie,
justiţie şi participarea publicului la adoptarea deciziilor în domeniul mediului (2011-2015).
13. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu
cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului nr. 68/2007 M. Of. nr. 446 din
29 iunie 2007.
14. Instrucţiunea privind cuantumul plăţii pentru prejudicial cauzat spaţiilor verzi ale
localităţilor urbane şi rurale aprobată prin Ordinul Ministrului Mediului Nr. 34 din  16.09.2008
15. Proiectul Strategiei Naţionale de mediu 2012-2022.
16. Notă informativă a CSJ Cu privire la generalizarea practicii judiciare de aplicare a
legislaţiei în domeniul protecţiei mediului înconjurător.
9
17. Igor Trofimov. Dreptul mediului. Chişinău 2002.
18. Mircea Duţu. Dreptul mediului. Bucureşti, editura Gamian 1993. Pag.404.
19. Vlad Vlaicu. Publicaţie ştiinţifico-practică. Legea şi veaţa. Ediţia 2006, pag. 29.
20. Breda Howard, Ludmila Gofman, Environmental Protection Law and Policy, Law
approximation to EU Standards in the Republic of Moldova, Chişinău, 2010, p. 84.

10