Examen Silvicultură

Semestrul I

1. Definiții, scopul și obiectivele silviculturii

Silvicultura se ocupă de cultura pădurii.Ca știință, silvicultura studiază procesele de

viață a pădurii și pe baza lor stabilim astfel măsurile tehnice care să ajute la stabilitatea și
productivitatea pădurii și să intensifice funcțiile protectoare ale acesteia

Silvicultura se împarte în două părți și anume:

 Silvobiologie care se ocupă cu studiul ecosistemului păduri sub raport

fiziologic, morfologic, evolutiv și sistematic.
 Silvotehnică se ocupă cu metodele aplicate la întemeierea, conducerea,
îngrijirea, exploatarea-regenerarea păduri în conformitate cu pădurea.

Obiectivul principal al silviculturii este pădurea, iar scopul este de a pune în valoare în
grad cât mai înalt produsele și influențelebinefăcătoare ale pădurii, conform intereselor
sociale-economice

2. Resursele forestiere

Suprafața fondului forestier alături de vegetația forestieră la nivel mondial ocupă 4592
milioane ha adica 35% din suprafața uscatului.Pădurile de rășinoase ocupă 32% din suprafață
și 48% după volum, iar foioasele ocupă 68 % din suprafața și 52% după volum.

Avem următoarele trăsături ale resurselor forestiere:

 Avem o evidență a factorilor naturali asupra păduri, dar pe lângă ei avem și

efectul asupra păduri produs de factorul atropic (omul).
 Procentul de împădurire este variat.
 Pădurile de foioase sunt preponderente, iar rășinoasele sunt covărșitoare
 Volumul mediu pe picior este mai mic în pădurile de foioase (46mc/ha) decât
la rășinoase (79mc/ha).

Resursele forestiere din România sunt estimate la 6,37 milioane ha, cu un procent de
împădurire de 26,7 ha.

Fondul forestier este împărțit astfel pe regiuni:

 58,5% regiune montană

 32,7% dealuri și coline
 8,8% câmpie și luncă

Procentul de împădurire este de 79 la munte, 27 la dealuri și numai 5-6 în regiunea de

câmpie.
 Compoziţia pădurilor pe grupe de specii este de 30,7% răşinoase, 30,7% fag, 18,2%
cvercinee, 15,2% diverse tari şi 5,2% diverse moi.

Cota anuală de tăieri este estimată în perioada actuală la 14,5 milioane mc, fiind
inferioară creşterilor curente anuale. În structura posibilităţii se consideră că produsele
principale participă cu 57%, cele secundare cu 27,9%, iar cele accidentale cu 15,1%.

3. Evoluția învățământului silvic

În România primele reglementări privind folosirea pădurilor au apărut în Transilvania în

secolul al 16-lea, unde pădurile sunt împărțite în păduri libere și păduri oprite.

Primele servicii de stat pentru administarea și paza pădurilor au luat ființă în Banat după
anul 1739, apoi în Transilvania după 1785, iar apoi în 1847 în Moldova și Muntenia.

Primul Cod Silvic a fost realizat în 1881.

După perioada interbelică s-au luat în calcul o serie de măsuri menite să sporească
gospodărirea pădurilor, acestea fiind:

 Legea pentru extinderea Codului Silvic

 Legea pentru organizarea corpului silvic și legea pentru administrarea pădurilor
 Legea pentru ameliorarea terenurilor degradate
 Legea pentru protecția pădurilor
 Înființarea primului Institut de Cercetări și Experimentație Forestieră

După cel de-al doilea război mondia pădurile au trecut în proprietatea statului, iar
silvicultura a cunoscut numeroase schimbări cum ar fi:

 Legea pentru apărarea patrimoniului forestier

 Noul Cod Silvic
 Programul național pentru conservarea și dezvoltarea fondului forestier
 Legea pentru conservarea, protejarea şi dezvoltarea pădurilor, exploatarea lor raţională
şi economică şi menţinerea echilibrului ecologic
 Legile proprietății
În anul 1990 s-a constituit Regia Autonomă a Pădurilor ROMSILVA și s-a reînființat
Societatea Progresul Silvic.

Primul centru de învățământ silvic a apărut în Germania, apoi în Franța, Suedia,Spania și

SUA.În România prima școală a apărut în București în anul 1883, care a funcționat doar 3 ani
deoarece a fost înglobat în Școala de Agricultură.În 1893 învățământul silvic s-a transferat la
Brănești (București), unde după 22 de ani a produs 198 de absolvenți printre care Dracea,
Drâmba,Ionescu, Gherghiu etc, acesta si-a încheiat activitatea în timpul primului război
mondial, iar cursurile redeschizându-se la Iași revenind intr-un final la București. După 1960,
pe lângă cele două facultăţi cu profil forestier din Braşov s-au mai înfiinţat şi alte facultăţi de
stat (Suceava, Oradea, Cluj-Napoca, Craiova, Timişoara, Bucureşti).
 La dezvoltarea silviculturii au contribuit meteorologia, pedologia, fiziologia, dendrologia,
geobotanica, dendometria, amenajamentul, fotogrametria, exploatarea pădurilor şi
transporturile forestiere etc.

4. Rolul și importanța pădurilor

Pădurea constituie o sursă de neînlocuit de produse lemnoase și nelemnoase care

îndeplinește funcția de producție și funcția de protecție.

Produsele lemnoase sunt reprezentate de biomasa lemnoasă produsă de arbori și recoltă.

Lemnul recoltat fiind utilizat ca lemn de lucru și ca lemn de foc.

Produsele nelemnoase fiind reprezentate de produsele vegetale( iarbă, flori, fructe,

ciuperci, plante medicinale etc.) și animale (fauna cinegetică și piscicolă).

Pădurea contribuie la conservarea formelor de relief și a mediului și previne eroziunea

solului.Tot odata acesta are o importantă funcție urbanistică, antipoluantă,sanitară (purifică
aerul) și peisagistică.

5. Zonarea funcțională a pădurilor

Pădurea este grupată pe grupe funcționale, astfel avem:

 Grupa I-Păduri cu funcții de protecție (50%): a apei, a solului, climatică, de interse

cinegetic, de interes științific și de conservare
 Grupa II-Păduri cu funcții de producție și protecție: păduri destinate producției de
lemn și păduri destinate dezvoltării vânatului și producției de lemn.

Pădurile din grupa I sunt destinate pentru protecţia unor obiective de interes economic,
social şi ştiinţific, pentru asigurarea protecţiei mediului înconjurător, precum şi pentru
conservarea ecofondului forestier şi pentru producţia de lemn şi alte produse accesorii. La
rândul lor, pădurile din grupa a II-a sunt destinate să producă în principal lemn pentru
industrie şi alte nevoi ale economiei naţionale, să favorizeze cultura intensivă a vânatului şi să
exercite şi funcţii de protecţie.

Pădurea ca și ecositem forestier cuprinde:

 Vegetația alcătuită din numeroase plante

 Animalele care participă la formarea microfaunei
 Solul componenta de bază a pădurii
 Factorii orografici
 Atmosfera
6. Arborele, elementul constructiv al pădurii

Arborele este elementul caracteristic și fundamental cu ponderea cea mai mare în

construirea, structura și funcționarea pădurii.

Speciile lemnoase arborescente prezintă două forme:

 Forma specifică reprezentată de arborii cu înălțimi mici,coroane bogate, ramuri

groase , cu noduri groase și rădăcini pronunțate care cresc nestingheriți și suportă
acțiunea factorilor climatici.
 Forma forestieră reprezentată de arborii cu tulpini înalte, cilindrice, regulate,
ramuri subțiri și slab dezvoltate . Lemnul este mai valoros, cu noduri mici și inele
regulate.

Datorită faptului că pădurea este constituită dintr-un număr mare de specii de animale și
vegetale, ea este organizată astfel:

 Etajul arborilor care constituie arboretul

 Etajul arbuștilor sau subarboretului
 Etajul seminșișului
 Etajul păturii erbacee sau păturii vii.

7. Arboretul-caracteristici structurale

Arboretul în silvicultură prezintă o dublă accepțiune și anume :

 reprezintă totalitatea arborilor care participă la constituirea păduri

 constituie o parte omogenă de pădure.

În descrierea arboretului avem caracteristici structurale și caracteristici calitative.

Caracteristicile structurale sunt:

a) Orizontale cuprind următoarele :

 Compoziția reprezintă ponderea specilor și avem arborete perfect pure(
o singură specie),practic pure (specia principala participă 9/10 în
constituirea arboretului) și de amestec( uniforme, neuniforme și
permanente).
 Consistența reprezintă starea de desime a arboretului avem consistență
plină, aproape plină, rărită sau degradată.Acesta se stabilește în
perioada de vegetație la foioase și amestecuri, iar la rășinoase în
repausul vegetativ
 Desimea
 Gradul de umbrire
 Diametrul mediu este o mărime medie a grosimii arborilor
 b) Verticale:
 Etajarea arboretului unde distingem:
o Arborete unietajate sau monoetajate
o Arborete bietajate
o Arborete multietajate
 Profilul care reprezintă suprafața superioară a coronamentului și este ondulat,
continuu, în trepte și dantelat.
 Închiderea arboretului reprezintă modul în care se realizează închiderea de masiv și
poate fi orizontală, verticală sau în trepte.
 Clasificarea arborilor după creștere
o clasa I – arbori predominanţi
o clasa a II-a – arbori dominanţi
o clasa a III-a – arbori codominanţi
o clasa a IV-a – arbori dominaţi

8. Caracteristici calitative ale arboretului

 Originea unde avem :
o Arborete virgine(arborete în care nu s-a realizat nici o intervenție)
o Arborete cvasivirgine ( sunt asemănătoare cu cele virgine, dar sunt afectate
prin intervenții antropogene)
o Arborete cultivate ( i-au nastere și se dezvoltă sub influența factorilor de
mediu, dar au și intervenții antropogene)
o Arborete naturale( realizate de om prin regenerări naturale)
o Arborete artificiale(realizate artificial)

 Proveniența distingem :
o arborete din sămânţă
o arborete din lăstari (drajoni, butaşi
o arborete de provenienţă mixtă, atât din sămânţă, cât şi din lăstari

 Vârsta avem:
o Arborete echiene( toți arborii au aceiași vârstă)
o Arborete pluriene (au vârste diferite)
o Arborete cu vârste multiple

 Clasa de producție reprezintă capacitatea de producție a unui arboret și se

determină cu ajutorul tabelelor de producție.Avem 5 clase de producție.

 Calitatea arborelui reprezintă proporția lemnului de lucru și avem 4 clase de

producție.
  Starea de vegetație reprezintă vigoarea de creștere și rezistență la adversități a unui
arboret.
9. Subarboretul

Subarboretul este alcătuit din totalitatea arbuștilor ce cresc și se dezvoltă în pădure și

prezintă un rol cultural important, contribuie la ameliorarea și protecția solului, participând la
construirea stări de masiv.

Subarboretul se descrie prin :

 Compoziție exprimată prin enumerarea specilor descrescător

 Modul de răspândire unde pot lipsi sau pot avea o răspândire uniformă
 Suprafața pe care o ocupă

10. Semințișul

Semințișul constituie un subsistem al pădurii, care integrează totalitatea puieților din

specile arborescente, iar cu timpul v-a constitui un nou arboret, adică o nouă pădure.

Clasificarea semințișului:

 Semințiș provizoriu sau trecător care datorită condiților nefavorabile dispare

 Semințiș preexistent din care se poate constitui un nou arboret și poate fi
utilizabil și nevaloros.

Descrierea seminţişului se referă la determinarea compoziţiei, a vârstei şi înălţimii

medii, a modului de răspândire, a desimii şi a suprafeţei ocupate în zecimi din suprafaţa
arboretului.

11. Pătura erbacee

Pătura erbacee reprezintă partea cea mai redusă sau mică a pădurii care integrează
totalitatea plantelor ierboase, la care se adaugă obişnuit şi unele specii subarbustive, muşchii
şi lichenii.Acest etaj de vegetație este în strânsă legătură cu condițiile staționale, cu condițiile
de sol și cu arboretul din celelalte etaje de vegetație. Este un indicator edafic și se descrie cu
ajutorul releveelor floristice, indicându-se fie speciile componente, fie numai tipul de plante,
precum şi vigoarea de dezvoltare şi suprafaţa ocupată în zecimi din suprafaţa pădurii.

12. Construirea stării de masiv

Construirea stării de masiv este procesul bioecologic de apropiere a coroanelor și de
realizare a coronamentului unui arboret nou întemeiat.
Constituirea stării de masiv depinde de natura speciilor participante şi variază în
funcţie de condiţiile de mediu, în care un rol important îl joacă şi intervenţiile
silvotehnice. e. Astfel, speciile repede crescătoare şi exigente faţă de lumină, ajung mai
devreme să constituie starea de masiv decât cele încet crescătoare şi rezistenţa la umbrire.
 Constituirea şi menţinerea stării de masiv nu se manifestă şi nu poate fi înţeleasă ca o
stare de suprapopulare, generatoare de dificultăţi şi riscuri, ci ca un mijloc, ca un mod de
adaptare a speciilor lemnoase.

13. Creșterea pădurii

Dimensiunile, volumul și greutatea inițială a arborilor sunt permanent sporite, aceste
fiind rezultat al sintezei substanțelor vegetale produse prin fotosinteză și folosite la
creștere.
Toate organele arborelui sunt permanent în creștere, dar avem și acumulări de
substanță localizată care apar ca rezultat a zonei de creștere și anume conuri,țesuturi etc.
În cazul arborilor, creşterea începe din momentul fecundării celulei ou i şi se continuă
până când arborele este extras sau se usucă. În schimb, creşterea arboretului se referă, de
fapt, la procesul colectiv care începe odată cu constituirea stării de masiv şi durează până
când acesta este exploatat sau distrus dintr-o cauză oarecare. Creşterea arboretului depinde
de creşterea arborilor, dar este influenţată şi condiţionată şi de celelalte procese colective
de nivel ecosistemic: regenerarea, îndreptarea şi elagarea tulpinilor, diferenţierea şi
eliminarea arborilor, succesiunea speciilor, etc

14. Dezvoltarea pădurii

Dezvoltarea pădurii semreferă la trecerea succesivă în timp a păduri, dintr-o etapă în
alta, deci se referă la schimbările calitative prin care trece pădurea.
Timpul în care are loc aceste etape și faze se numește ciclu de dezvoltare unde avem
longivitate fiziologică(pădurile virgine) și cicluri de producție (păduri cultivate).
În silvicultură întâlnim 4 etape de dezvoltare și anume:
 Etapa embrionară care începe de la fecundarea celulei ou și durează până când
embrionul este dezvoltat complet în sămânță.Acestă etapă durează un singur sezon
de vegetație.
 Etapa tinereții începe din momentul germinării semințelor și se încheie odată cu
formarea organelor de reproducere(fructe, floare). Durata acestei etape este scurtă,
dar variabilă, în funcție de specie, în general durează până la prima fructificație.
Întâlnim două faze: faza de plantulă și faza dezvoltării individuale, astfel avem:
o Faza de semințiș
o Faza de desiș
o Faza de nuieliș
o Faza de prăjiniș
o Faza de păriș
 Etapa maturității este cea mai lungă etapă și durează de la trecerea arborilor la
fructificație , pând când aceștia intră într-o stare de depericiune avansată, astfel
distingem:
o Faza de codrișor
o Faza de codru mijlociu
 Etapa bătrâneții arborii intră în depericiune, astfel distingem faza de codru bătrân
15. Diferențierea arborilor

Diferențierea arborilor reprezintă deosebirile care apar în timp între arbori ce-și duc
existența în comunitatea de viață a pădurii.Acesta duce la o pronunțată variabilitate în arboret
și este pusă în valoare prin variația de creștere în înălțime, grosime și volum.

Diferențierea arborilor depinde de condițile staționale, de vârstă și de modul de

gospodărire.

Clasificarea Kraft pentru arboretele echiene

 Clasa I- arbori predominanți, cei mai înalți, cu coroane bine dezvoltate

 Clasa a II a- arbori dominanți, arbori cu înălțimi apropiate de primi, dar cu coroane mai
puțin dezvoltate
 Clasa a III a-arbori codominanți – arbori cu înălțimi reduse și cu coroane asimetrice
 Clasa a IV a- arbori dominați- arbori cu înălțimi mici și coroane înguste
 Clasa a V a- arbori deperisați- arbori în curs de uscare.

16. Elagajul natural și eliminarea naturală a arborilor în pădure

Eliminarea naturală a arborilor în pădure se referă la dispariția treptată a acestora în

cursul existenței păduri.Acestă eliminare are la bază procesul de eliminare a florilor, fructelor
și semințelor, dar și în masa arborelui .

Eliminarea naturală are loc sub acțiunea factorilor interni, biologici, externi și
bioecologici, deaceea acesta se prezintă ca un proces bioecologic complex.

În arboretele pure, eliminarea se face cu reducerea treptată cu vârsta a nr. de exemplare,

fără a pune în pericol existența speciei.În arboretele de amestec fiecare specie acționează una
asupra alteia, putând să se ajungă chiar la dispariția totală a speciei.

În pădurea pluriană eliminarea se corecteză prin integrarea în masă a puieților a altor

arbori

În pădurile echiene, eliminarea naturală variază ca ritm, durată şi intensitate în funcţie de

natura speciei, provenienţa exemplarelor, vârsta arboretului, condiţiile staţionale, intervenţiile
silvotehnice.
17. Succesiunea ca proces bioecologic

Succesiunea ca proces bioecologic

Prin succesiunea vegetaţiei se înţelege procesul de modificare sau înlocuirea în timp a

compoziţiei covorului vegetal de pe o anumită suprafaţă de teren, ca rezultat al eliminării şi
înlocuirii speciilor între ele.

În producerea succesiunii se recunosc mai multe faze şi anume:

- denudarea teritoriului provocată de alunecări, avalanşe, incendii, eroziuni active, apariţia

de ostroave în cursul râurilor etc.;

- migraţiunea plantelor erbacee sau lemnoase şi ocuparea teritoriului;

- colonizarea (eceza) propriu-zisă a teritoriului prin noile specii imigrate şi evoluţia

acestora;

- competiţia, concurenţa dintre speciile imigrate şi vechii cohabitanţi ai teritoriului, care

nu mai dispun de condiţii prea prielnice;

- stabilirea noilor specii, consolidarea lor şi realizarea unui echilibru dinamic relativ,
cunoscut şi ca stadiu de climax, când s-ar părea că succesiunea s-a încheiat.

Principalele măsuri silvotehnice de realizare a succesiunilor sunt:

 executarea unor tăieri pregătitoare anterior celor de exploatare-regenerare

 corelarea tăierilor de regenerare cu mersul fructificaţiei şi dezvoltarea seminţişului
speciilor de mare valoare economică, care trebuie promovate;
 introducerea cu avans de mai mulţi ani a unor specii valoroase
 realizarea de la început a unor asocieri de specii cât mai corespunzătoare şi a
amestecurilor grupate;
 aplicarea corectă şi la timp a întregului sistem de operaţiuni culturale;
 aplicarea unor măsuri speciale de devitalizare pe cale mecanică sau chimică a unor
 luarea unor măsuri eficiente de prevenire şi combatere a incendiilor, rupturilor şi
doborâturilor de vânt şi zăpadă, producerii avalanşelor, atacurilor de insecte şi
ciuperci, etc.
18. Producerea succesiunii în pădurile României

Succesiunea în molidişuri, brădete şi amestecuri de răşinoase are loc cu ritmuri şi sensuri

diferite, generate atât de particularităţile biologice ale acestor specii, cât şi de condiţiile
staţionale şi modul de cultură adoptat.

Succesiuni în făgete şi amestecuri de răşinoase cu fag prezintă o pronunţată diversitate

fizionomică şi structurală, amplificată de intervenţiile antropogene

Succesiuni între specii pioniere şi fundamentale, dinamica succesiunii este foarte activă.
După exploatarea rasă sau despădurirea provocată de agenţi perturbanţi, terenul este curând
luat în stăpânire de vegetaţia erbacee şi arbustivă, dar în situaţii mai favorabile chiar de
speciile pioniere – mesteacăn, plop tremurător, salcie căprească, carpen, tei, etc.

Succesiuni între fag, brad şi cvercinee unde au tendinţa ma de coborâre a fagului şi chiar a
bradului în cvercinee.

Succesiunea între gorun şi stejar se întâlneşte frecvent în pădurile din Transilvania, unde
se pare că în ultimele 3-4 secole gorunul a înregistrat o continuă şi sensibilă expansiune în
defavoarea stejarului.

Succesiunea în lunci şi zăvoaie este strânsă legat de umezeala ridicată în sol şi atmosferă,
generate de existenţa la mică adâncime a apei freatice şi chiar de un regim de inundaţii.
19.Tipologia forestieră
Tipologia forestieră are ca obiectiv şi se ocupă de clasificarea pădurilor în
unităţi sistematice bioecologice distincte.
Tipologia pădurilor este o ramură a silvobiologiei şi se ocupă de identificarea,
descrierea şi clasificarea tipurilor de pădure după ansamblul însuşirilor naturale
diferenţiate.
Principiile de bază adoptate în tipologia pădurilor
Tipul de pădure reprezintă unitatea fundamentală de clasificare tipologică.
Cercetările tipologice implică atât lucrări de teren,astfel identificarea tipurilor
de pădure (recunoaşterea sau diferenţierea lor) este prima operaţiune de teren
Criteriile de bază pentru diferenţiere a tipurilor de pădure sunt:
o Compoziţia
o Productivitatea trei niveluri de productivitate: superioară (clasele I şi II
superioară), mijlocie (clasele de producţie II inferioară şi III) şi inferioară
(clasele de producţie IV şi V).
o Regenerarea naturală a
o Starea de vegetaţie, forma şi aspectul
o Subarboretul şi pătura erbacee
o Caracterele edafice duc la necesitatea creării de noi unităţi tipologice întrucât
solul şi uneori chiar şi substratul litologic constituie criterii importante de
diferenţiere şi diagnoză
o Caracterele climatice controlează în mare măsură constituirea şi stabilirea
tipuriolor de pădure în fiecare subzonă fitoclimatică
o Măsurile silvotehnice trebuie luate în considerare ca criterii diferenţiale ori
de câte ori se constată că, la aceleaşi intervenţii, pădurea reacţionează diferit
o Suprafaţa minimă
Descrierea tipurilor de pădure. După ce unităţile tipologice au fost identificate
pe teren şi delimitate pe harta amenajistică, se trece la descrierea mănunţită a
condiţiilor de vegetaţie şi staţiune. Descrierea se bazează pe observaţii şi măsurători
analitice, care, ulterior, sunt prelucrate la birou.