Procesare computerizată și machetă: Adina-Gabriela PARASCHIVOIU

Coperta și macheta: Adrian PAL jr.

Litografie : Constantin GĂVENEA

Filiala U.A.P. Tulcea multumește Primăriei Municipiului Tulcea pentru

implicarea de-a lungul celor 45 de ani în activitatea acesteia.
Lucrare realizată cu sprijinul financiar al S.C. Autoprima Serv S.R.L.

2
 “Se spune despre artele plastice că au valoare intrinsecă, şi că oricât te-ai
strădui să le adaugi sau să scazi vorbe, premii, rating sau alte zorzoane, valoarea
rămâne, în sine, aceeaşi. Această viziune operează cu succes când vine vorba de
vremelnicia sau trăinicia operei, dar are efecte secundare asupra artistului, pe
care îl desparte „ab initio” de opera sa, ignorându-l. Dacă o imagine face cât o
mie de cuvinte, câte dintre aceste cuvinte nerostite revin celui care a creat
imaginea? Ne convine definiţia artistului tăcut şi retras, ne place să-i punem
opera în seama unei inspiraţii inefabile, punând astfel pe artele plastice pecetea
inexprimabilului. Din contra acestei păreri, există şi aceea că autorul şi opera sa
sunt un tot indivizibil, iar povestea vieţii artistului conţine toate cuvintele
necesare înţelegerii creaţiei sale. Adrian Pal subscrie acestei idei, refuzându-şi
limbajul secund al criticului de artă, preferând scrierea cronicarului. Viaţa
artistică tulceană este lungă şi valoroasă. Istoria ei recuperată de Adrian Pal nu
poate fi la fel de lungă, dar va împrumuta din valoare. Îmi place să văd
încercarea autorului ca pe un “polemic”, în cel mai bun, frumos şi adevărat sens
- “întru pomenire”. Când lucrarea domnului Pal va fi un mic letopiseţ, artiştii
plastici tulceni care au fost, sunt şi devin astăzi, vor fi fost pomeniţi, şi acesta este
un lucru bun.”

Dr. ing. Constantin Hogea,

Primarul municipiului Tulcea

3
 “Din ’75 de când am venit acasă la Tulcea de la Facultatea de Arte Plastice
Timişoara ca proaspăt absolvent, UAP-ul mi s-a părut inexpugnabilă cu edilii şi reguli
draconice de acces…. Toate expoziţiile erau cu juriu, să fie respinse lucrări, era ceva
cu care trebuia să ne obişnuim…. Moralitate, politică, ţinuta prezentării, erau
motivele, dacă le aflai, de obicei nu, trebuia să ceri explicaţii uşor, să nu se supere cel
chestionat…. Mai picau şi lucrările deosebite sau cu suprafeţele mai mari, să aibă loc
generos cei admişi… de multe ori te mirai, era admisă o lucrare mai mică, fără
anvergură artistică şi pe cele ce le credeai novatoare sau cu sensuri deosebite,
respinse…
Ne chinuiam cu ramele şi cu restul materialelor, ce veneau în Fondul Plasic, care
era pentru “membri”… Noi restul, pe la tâmplării, cooperative, nea Duduca, proprii
fierăstraie şi ghermosuri, prin bucătării şi balcoane culori ce rămânea după membri
sau cu relaţii de la FP Bucureşti… Noroc cu doamnele galeriste de la Orizont, Hanu’
cu Tei, care ne primeau lucrările şi era un flux de colecţionari, primeam mandatele
poştale şi ne cumpăram culori străine rare, tuşuri, pânze….
În 1986 UAP România face o sesiune naţională după aproape 10 ani de la ultimile
primiri şi titularizări în UAP România. Tulcea e repartizată la Centrul UAP Constanţa
unde era şi Oficiul Teritorial în UAP. Pe la Tulcea nici un anunţ, conduceri plecate în
deplasări, secretare secretoase. Am aflat din telefoane, am plecat ca un exod cei care
întruneam condiţii, în principal 3 Expoziţii cu Juriu Naţional la Sala Dalles...
adeverinţe, etc...Am plecat cu trenul personal. La 5 dimineaţa cu pachetele de 10
lucrări la spinare, Eugeniu Barău şi Maria Pelmuş pentru titularizare, Viorel Poiată
eu, candidat, în acelaşi timp cu transporturi proprii Traian Oancea şi Tudor Popescu
candidaţi.... Comisie serioasă Viorel Mărginean, Sorin Dumitrescu, etc pictori
graficieni şi sculptori de clasă.
Am luat calificativele FB, dar culmea, omologarea nu a venit atunci era o politică
de anti inflaţie intelectuală şi actele au fost stopate, oprite în cabinetul 2. Statutul

4
provizoriu... În ianuarie 1990 la Combinatul Fondului Plastic în sedinţa condusă de
Andrei Pleşu, am fost omologaţi titulari UAP.
Anul 1990 a fost foarte activ, socialist-revoluţionar, facem organizaţie care să
adere la FSN, sedinţă, tabele cu ce vrem noi, se punea pe hârtie orice, ateliere în
imobile publice, jos cenzura. Ajutoare din Franţa, lăzi metalice cu doctorii începute pe
care noi la retur le-am umplut cu tablouri, au plecat cu ele reprezentanţii FSN şi UAP,
ajutoare, camioane cu haine şi maşini de scris vechi, să aibă populaţia să scrie
îmbrăcaţi second hand, toate cu bune intenţii, economic, gestul contează.
A venit şi o invitaţie oficială la Saint Nazaire oraş înfrăţit la revoluţie cu Tulcea,
pentru septembrie 1990. Am organizat această călătorie cu un autocar “Romtour”
erau vre-o 12 aduse în România, cu 12-15 artişti, picturi, medic şi elevi de la Liceul de
Artă Tulcea! Succes de prietenie şi cultură. Apoi au venit şi francezii aici au făcut un
film cu Delta, aveam sprijinul Primăriei, toţi erau pro!
În 1991 parcă sau sfârşitul lui 1990 în AG a filialei Ioan Duman m-a propus
preşedinte, Ştefan Găvenea se retrăsese, colegii artişti m-au votat, şi am început primul
mandat. (va urma)
Erau anii tulburi ai începutului democraţiei originale, presiune de la afacerişti pe
spaţiile UAP-ului, timpuri cu legislaţie lacunară şi profitorie pentru cei care se
grăbeau la privatizare şi desigur să formeze noul capitalism românesc… un mandat în
timpul acela înseamnă scrieri interminabile la maşină, adrese, dovezi, acte, audienţe,
mari greutăţi pentru creatori şi creaţie.
Dupa excursiile minerilor la Bucureşti musafirii noştrii francezi, au văzut la
televizor coregrafia şi au fugit mâncând pământul. În deplina continuare s-au micşorat
spre staţionar şi sosirile turiştilor cumpărători ai noştri din străinătate.
Coordonarea de la un Oficiu Teritorial care tutela de la Constanţa activitatea
UAP Tulcea devenise dificilă, telefoane suspendate, utilităţi şi drepturi de autor
restante.
Încep drumuri la Bucureşti pentru obţinerea autonomiei Filialei UAP Tulcea în
anii ’95,și …culmea, un localnic plecat la Bucureşti împreună cu două cozi de sapă din
Filială pun la cale după modelul ’89, preluarea Filialei şi a Galeriei (am aflat ulterior
5
pentru un mărunt scop comercial, o firmă de calculatoare…).. Convoacă ei o adunare
cică din partea mea, acte neomologate, fără ştampile, şi valabilitate, eu fac copii,
trimit la Bucureşti vine verdictul invalid, şi promisiuni de sancţiuni pentru pucişti –
cum a fost cu termenul din presa vremii…. Se dispersează nucelul complotist şi cu
asistent de la B. Central al UAP facem alegeri, eu mă recuz, fiind aleasă Maria Pelmuş
(prin anii ’96).
Etapa foarte importantă, care pune bazele la ce suntem astăzi (independent
asociaţiei NGO “Filiala UAP Tulcea”), d-na Plemuş face toate demersurile necesare
pentru obţinerea “personalităţii juridice de utilitate publică”: avize, Ministerul
Culturii, UAP Bucureşti, Notariat, toate pentru depunerea Dosarului în Judecătorie şi
obţinerea statutului de autonomie. Nervi consumaţi, drumuri, timp, bani, aşteptări,
împreună cu Ştefan Ştirbu, vice, eu aveam pe atunci rolul de arhivar, şi dactilografă…
În mandatul d-nei Maria Pelmuş evidenţiem o Expoziţie Naţională a Filialei UAPTL la
Bucureşti, Palatul Parlmentului, Sala Constantin Brâncuşi, Tabere de Creaţie la
Cabana Partizani Tulcea, Saloane şi Expoziţii curente în Galeria de Artă UAP Tulcea.
După 2001-2002 sunt “realesul” la conducerea Filialei noastre motivul principal
fiind acela de om al muncii. În anul 2006 mă laud.. cu sprijinul deosebit al Primarului
Constantin Hogea. Un vis al nostru vechi se realizează, mai adăugăm o sală nouă
galeriei noastre într-un vechi şi inutil depozit din perimetrul sălii noaste… sunt
diriginte de şantier, corector-finisaje. De Ziua Tulcei sau a Dobrogei în cadru festiv
inaugurăm Galeria nouă cu mulţumiri şi diplomă de “Susţinator al Artelor Plastice”
pentru domnul Primar şi Constructor….. Un episod de lejeritate avem după ce realizez
în cursul anului 2008 din primăvară până-n toamnă Mozaicul de 60 mp Fântâna Piaţa
Civică autor şi conducător de proiect Viorel Poiată, execuţie profesor universitar Ionuţ
Achiţenie şi grupa terminală de studenţi ai Universităţii de Artă “Nicolae Grigorescu”
Bucureşti.
Drepturile de autor desfăşurate prin Galeriile de Artă ne ajută să restabilim
oarecum echilibrul financiar al Filialei. Ne permitem împreună cu Primăria Tulcea să
edităm şi să tipărim la UNA Bucureşti, albumul “Mozaic, Galeriile de Artă Tulcea”
care după o introducere despre mozaic şi lucrările de la Bucureşti şi Tulcea cuprinde
6
un material valoros, primul până acum, despre toţi membrii Filiaei UAP Tulcea. Ne
lăudăm cu o curentă activitate în sălile Galeriei de Artă Tulcea, dar şi la inaugurarea
Muzeului de Artă renovat, Casa Avramide din acelaşi Complex Muzeal tulcean, dar şi
cu participări la invitaţiile colegilor noştri din UAP Constanţa, Galaţi, Buzău,
Bucureşti.
În capitală, cu UAP Constanţa la Palatal Parlamentului avem o amplă Expoziţie
deschisă de criticul Tudor Octavian. După pensionarea ultimei galeriste din perioada
Pelmuş, avem ghinionul cu următoarea, plus bugetul restricţionat autonom, aşa că de
4-5 ani munca mea a devenit de voluntariat, secretariat, şi administraţie. Chiar acum
la activitatea curentă – calculator, corespondenţa cu UAPR conducere, contabilitate,
comunicare, difuzare invitaţii evenimente către colegii mei tulceni, trimitem acte,
cotizaţii, cecuri, bancă, impozite…un fel de dispecer, n-am regret. Menţinerea
activităţii asociaţiei noastre autonome FILIALA UAP TULCEA e mai importantă decât
micile probleme de parcurs!
Cum se spune acum, #rezist! (poate va urma, pentru moment, atât)

Viorel Poiată,
Preşedinte Filiala UAP Tulcea

UNIUNEA ARTIȘTILOR PLASTICI DIN ROMÂNIA

Asociația ''FILIALA UNIUNII ARTIȘTILOR PLASTICI TULCEA''

ONG social-cultural, apolitic, apartinic, fără scop lucrativ

Persoană Juridică de “utilitate publică” , Sediul str Unirii Bloc B2

Galeriile de Artă UAP Tulcea str. Isaccei Bloc M1 parter

Telefon Președinte Viorel Poiată 0745566986 , 0722881872

7
 FILIALA UNIUNII ARTIŞTILOR PLASTICI TULCEA
1972 - 2017

Înainte de a prezenta activitatea viitoarei Filiale, se cuvine să facem

cunoştinţă cu creatorii acestei zone.

Spaţiul acesta nord-dobrogean a născut creatori şi creaţii, a atras lumea

talentată a plasticii româneşti între cele două războaie mondiale cât şi după, prin
peisajul mirific al Deltei Dunării şi pentru lumina lui deosebită, în experimente
particulare şi în tabere de creaţie organizate la Tulcea, Babadag, Sulina, Iazurile
(Calica) şi Partizani. Plasticienii tulceni în majoritate, s-au îndreptat, după
efectuarea studiilor, către alte ţinuturi ale ţării (sau chiar în străinătate), puţini
rămânând la Tulcea şi formând primul grup de dinainte de înfiinţarea Cenaclului
(1972) şi mai apoi a Filialei U.A.P. de astăzi (1978).

Amintim aici pe Cardaş Enache (născut la Isaccea în 1848 şi decedat la

Tulcea în anul 1938); Mihail Paraschiv (născut în 1870 şi decedat în anul 1927);
Rafael Mateef (1876-?); Geo Cardaş, fiul (născut la Tulcea în 1891 şi decedat la
Bucureşti în anul 1979); Sârbu Gheorghe (născut în 1883 la Tulcea şi decedat la
Bucureşti în 1955); Tarasov Stavru (născut în 1883 la Letea şi decedat la Braşov
în 1961); Pavlov Vasile (născut la Tulcea în 1900, decedat la Tulcea în 1973).
Dintre sculptori poate fi adus în memorie Chiriachide Vasile (născut la Tulcea în
1886 şi decedat în anul 1926).

8
 “Valul” al doilea de plasticieni născuți la Tulcea, după 1900, care ocazional
(unii) vor expune şi acasă este condus de Ciucurencu Alexandru (născut la Tulcea
în 1903 şi decedat la Bucureşti în 1977). Urmează: Delighioz-Cristescu Ecaterina
(născută în 1907 la Tulcea şi decedată în 1972 la Bucureşti); Dracopol-Ispir Lucia
(născută în 1907 la Măcin şi decedată în 1978); Calafeteanu Constantin (născut în
anul 1911 la Tulcea şi decedat în 1987 la Bucureşti); Ciobanu-Rusu Victor (născut
în 1911 la Teliţa şi decedat în anul 1981 la Bucureşti); Lazar Anton (născut în
1913 la Casimcea şi decedat în 1997 la Cluj Napoca); Obreja-Ottone Clelia
(născută în 1924 la Iacobdeal, emigrează în Germania în anii 1970); Poch Albert
(născut în 1930 la Babadag și decedat în 2013 la Bucureşti); Pătulea-Draguţ
Gabriela (născută în 1935 la Tulcea); Pătulea-Iancu Carmen (născută în 1940 la
Tulcea); Smalenic Dumitru (născut în 1940 la Valea Nucarilor); Mocencu Gavril
(născut în 1945 la Sulina); Hangiu-Turea Elena-Viorica (născută în 1945 la
Tulcea); Ştefanov Ignat (născut în 1945 la Tulcea); Mohanu Dan (născut în 1945
la Tulcea); Bănică Alexandru (născut în 1951 la Babadag); Tudor Paula (născută
în 1951 la Niculiţel); Gheorghiu Vasile (născut în 1955 la Tulcea, decedat în 1987
la Constanţa); Paul Constantin (născut în 1957 la Isaccea, decedat în anul 2012 la
Isaccea); Nicola Ion (născut în 1964 la Tulcea); Petcu Chioibaş Mariea (născută în
1970 la Tulcea); Crăciun Daniel (născut în 1970 la Tulcea).

La Tulcea s-au născut şi sculptori precum: Jalea Ion (născut în 1887 la

Casimcea şi decedat în anul 1983 la Bucureşti), familia Ruta prin Roberto (născut
în 1912), Antonio şi Ştefano (născuţi în 1920); Şaptefraţi Nicolae (născut în anul
1947 la Jurilovca, decedat în anul 2004 la Bucureşti); Pavel George (născut în
anul 1953 la Beidaud); Munteanu Cătălin-Dragoş (născut în 1976 la Tulcea).

9
 Între aceştia, un grup va forma Filiala U.A.P., marea majoritate activând şi
astăzi acasă: Ştirbu Ştefan (născut în 1939 la Tulcea); Bratfanof Eugen (născut în
1940 la Tulcea); Găvenea Ştefan (născut în 1944 la Tulcea); Barău Eugeniu
(născut în 1946 la Frecăţei); Dore Ion (născut în 1949); Carată Grigore (născut în
1949 la Sarinasuf); Poiată Viorel (născut în 1951 la Sulina); Pal Irina (născută în
1955 la Tulcea); Vlahos Panait (născut în 1955 la Tulcea); Oancea Traian (născut
în 1957 la Tulcea); Martinov Elena (născută în 1966 la Niculiţel); Dima Florin
(născut în 1973 la Tulcea); Luchian Doru (născut în 1977 la Tulcea), Mocanu
Marian (născut în 1978 la Tulcea); Carată Ruxandra (născută în 1978 la Tulcea);
Midvichi Laurenţiu (născut în 1979 la Tulcea); Panciu Zoiţa (născută în 1979 la
Tulcea); Ene Bogdan (născut în 1980 la Tulcea); Pahom-Grigore Claudia (născută
în 1981 la Tulcea); Iacoblev-Barău Daniela (născută în 1982 la Tulcea); Pal
Adrian Jr. (născut în 1983 la Tulcea); Bodorin-Buftei Elida (născută în 1983 la
Tulcea), Oancea Irina (născută în 1985 la Tulcea).

Un grup numeros este format din foşti absolvenţi ai Liceului de Arte

“George Georgescu”, care după efectuarea studiilor de specialitate, activează în
ţară sau în străinătate. Sunt de remarcat: Pelmuş Bogdan (născut în 1975, pictor la
Bucureşti); Pelmuş Teodor (născut în 1978, arte vizuale, performance în Canada);
Dănilă Lucian (născut în 1978, grafician în Bucureşti); Mateiaş Bogdan (născut în
1978, stabilit din 2016 în Canada); Felipov Ovidiu (născut în 1979, profesor
universitar în Constanţa); Iftode Adina (născută în 1979, designer vestimentar în
Bucureşti); Iurco Adrian (născut în 1979, pictor de biserici, actualmente în
Anglia); Lupu Florin-Adrian (născut în 1979 designer vestimentar în Bucureşti);
Nichiforov Ramona (născută în 1979, restaurator), Poiată Teodora (născută în
1979, restaurator în Portugalia); Stoica Lavina (născută în 1979, artist visual în
Bucureşti); Timoşencu Mihai (născut în 1979, grafician în Ucraina); Tufecciu
10
Bogdan (născut în 1980, artist vizual în Bucureşti); Ciubotaru Anca (născută în
1980, designer vestimentar în Bucureşti); Sântea Ciprian (născut în 1980, artist
vizual în Bucureşti); Bădescu Razvan (născut în 1981, pictor de biserici în Brăila);
Poiată Anca (născută în 1981, foto-video în Bucureşti); Florică Oana (născută în
1982, ceramist în Bucureşti); Ciobanu Victor (născut în 1985, artist visual în
Danemarca); Caratănase Razvan (născut în 1985, profesor universitar/grafician în
Bucureşti); Pătraşcu Izabela (născută în 1987, restaurator în Bucureşti); Petrencu
Anca (născută în 1987, designer vestimentar în Bucureşti); Timofei Simona
(născută în 1987, designer vestimentar în Bucureşti); Turlică Anca (născută în
1987, designer vestimentar în Bucureşti); Baltă Dinu (născut în 1988, pictor de
biserici în Bucureşti); Oprea Edwina (născută în 1993, designer vestimentar în
Anglia); Marian Claudia (născută în 1994, designer vestimentar în Bucureşti).

Din anul 1972, au mai expus pentru o perioadă de timp, în cadrul Filialei şi
alţi plasticieni ca: Paulina Ilie (născută în 1942); Dobîndă Lucian (născut în 1944);
Constantinescu Ion (născut în 1944-d.); Limona Claudia (născută în 1944): Lidia
Stareş (născută în 1945); Florentina Ilea (născută în 1945); Mihaela Nica (născută
în 1945); Ilie Coliu (născut în 1946); Beniamin Roşca (născut în 1947); Hederfai
Petru (născut în 1947); Durbacă Paraschiva (născută în 1947); Florin Ferendino
(născut în 1947); Mihai Vasiloancă (născut în 1948); Pop-Procop Simona (născută
în 1948); Plaxiencu Florin (născut în 1948); Pelmuş Ştefan (născut în 1949);
Poiată-Toth Rodica (născută în 1950); Pal Rodica (născută în 1951); Constantin
Gheorghe (născut în 1951); Bejenaru Dorina (născută în 1952); Viţelaru Dragoş
(născut în 1952); Ştefanov Ignat (născut în 1954); Brojboiu Gabriel (născut în
1959); Cican Valentina (născută în 1965).

11
 Dintre sculptori amintim pe: Duman Ion (născut în 1939, decedat în 2010);
Mihai Mihai (născut în 1942, decedat în 1975); Surdu-Stănescu Elena (născută în
1942); Rotaru Dumitru (născut în 1947); Usineviciu Alexandru (născut în 1950);
Papadopol Constantin (născut în 1951, ceramist);

Cei care au aderat și s-au integrat definitiv de Tulcea (şi de colegii tulceni),
făcând şi astăzi parte din Filiala U.A.P. sunt: Pelmuş Maria (născută în 1948 la
Ploieşti); Ciobanu Cicerone (născut în 1948, la Ioneşti, Dâmboviţa); Ibrahima
Keita (născut în 1949, Conakry, Republica Guineea); Pal Adrian (născut în 1951
la Focşani); Cocheci-Căldăraru Marin (născut în 1951, la Corabia, Olt); Luchian
Silvia (născută în 1951 la Cerchezu, Constanţa); Neaţă Gheorghe (născut în 1958
la Vişina, Olt); Oancea Veronica (născută în 1962 la Suceava); Luchian-
Iorgulescu Vera (născută în 1977 la Piteşti).

Anul 1972 aduce, prin hotărârea conducerii U.A.P. din R.S.R., la Tulcea,
înfiinţarea primului Cenaclu al U.A.P., avându-l ca secretar pe acuarelistul
Constantin Găvenea. Primii membrii ai cenaclului sunt plasticienii Eugen
Bratfanof (tulcean, absolvent al Institutului de Arte Plastice “N. Grigorescu” –
Bucureşti în anul 1967), Ştefan Ştirbu (tulcean, absolvent al aceluiaşi institut în
1968), Mihai Mihai (născut la Sighet și absolvent în anul 1970), Florentina Ilea
(născută în Braşov, absolventă la Bucureşti în anul 1970 şi repartizată la Tulcea),
Ştefan Găvenea (tulcean, absolvent în 1967), Eugeniu Barău (tulcean, absolvent în
1969), Ilie Coliu (născut la Bucureşti şi absolvent în 1968), Florin Ferendino
(născut la Constanţa şi absolvent în 1971) şi Paulina Ilie (născută în Clejani, Ilfov
şi absolventă în 1970).

Prima expoziţie a cenaclului U.A.P. Tulcea are loc în ziua de 29 aprilie 1972
la Casa de Cultură a Sindicatelor după ce selecția lucrărilor a fost atent
12
supravegheată de președintele juriului - criticul Octavian Barbosa. În holul Casei
Sindicatelor au expus: Constantin Găvenea, Vasile Pavlov, Ștefan Știrbu, Eugeniu
Barău, Ilie Coliu, Florin Ferendino, Florentina Ilea, Lidia Stareș, Paulina Ilie,
Eugen Bratfanof, Ștefan Găvenea și sculptorii – Ileana Surdu- Stănescu și Mihai
Mihai.

Preşedintele juriului, criticul de artă, Ocatvian Barbosa nota în catalogul

expoziţiei:
“Prima expoziţie colectivă a Cenaclului din Tulcea al Uniunii Artiştilor
Plastici, vine să mărturisească public despre existenţa unui grup de creatori
receptivi la frumuseţea deosebită a peisajului şi a oamenilor de pe aceste
pământuri şi ape, transfigurate de o extraordinară lumină: neuitata lumină a Deltei.
Cunoscuţi şi apreciaţi din expoziţiile lor personale, deschise aici, la Bucureşti
sau în altă parte, din participări la expoziţiile anuale de stat ca şi cei mai puţin
cunoscuţi sau aflaţi la începuturile activităţii lor, artişti de toate vârstele sau
alături, animate unii fără de alţii de sentimente stimulatoare emulaţie colegială,
contribuind fiecare, după propria dar nu mai puţin autentica sa măsură la
constituirea şi organizarea dinamică a vieţii artistice locale.
Faptul că, de la cea dintâi manifestare, ca unitate artistică, Cenaclul din
Tulcea, se prezintă la un nivel calitativ superior este semnificativ din mai multe
unghiuri de vedere. El atestă în primul rând existenţa unui public sensibil şi a unor
forţe creatoare capabile să răspundă exigenţelor spirituale ale unor oameni, din
mijlocul cărora s-a născut, la începutul acestui secol, unul din cei mai mari pictori
ai României şi ai culorii: Alexandru Ciucurencu.
Pomenind acest nume, ca şi al meşterului zugrav, Mihail Paraschiv, la care a
ucenicit, amintim strălucirea unei tradiţii, care constituie, fără îndoială un motiv

13
de mândrie, dar nu mai puţin o obligaţie morală generatoare de climat. Expoziţia
de debut la Cenaclul din Tulcea se prezintă sub semen de bun augur.”

Premergător acestui an se organizează la Tulcea tabere ale studenților din

institutele de artă din țară, iar Constantin Găvenea expusese în anii 1969 – 1970 la
Macin, apoi la Tulcea în 1967, în 1968 la Muzeul de Artă din Medgidia (30 de
acuarele), la Constanța, alături de Eugen Mărgărit și Mircea Vărzaru (membrii ai
U.A.P. Constanța) în 1969, și în anul 1971 la București, la Sala “Amfora” (40 de
acuarele). Amintim că în 1969 are loc, la Casa de Cultură a Sindicatelor,
vernisajul expoziției ce reunea pentru prima dată pe simeze talentele tulceane –
foști absolvenți ai institutelor de arte plastice Ion Chichiță, Gasser Günter-Forst,
Ilie Coliu, Vasile Pavlov, Ștefan Știrbu, Eugen Bratfanof, Mariana Suciu, și
sculptorul Dumitru Rotaru. În anul 1971 asistăm la un protest (nefinalizat al
artiștilor plastici – Eugen Bratfanof (profesor atunci la Școala de Muzică și Arte
Plastice) și Gasser Gunther-Forst (profesor la Liceul din Sulina) care au dorit să
expună împreună într-o expoziție improvizată în aer liber, pe faleza tulceană,
invocând lipsa unei săli adecvate de expunere.

Marcel Săracu – președintele Comitelutlui Județean de Cultură și Artă a

promis la timpul respectiv alocarea unei săli pentru desfășurarea vernisajelor
plasticienilor. Adevărul e că, pentru foarte mulți ani, expozițiile nu s-au putut
organiza decât în prezența unor membri ai juriului, specialiști, dar și a
reprezentanților propagandei comuniste care dădeau girul participării pe simeze a
lucrărilor. Tot în anul 1971, se încearcă la Babadag reînnoirea tradiției taberelor
de creație, care va deschide și expoziția finală tot aici (în septembrie, același an).
Printe expozanți: Aurel Aniței, Lucian Cioată, Alexandru Cumpănă, Șerban Dinu,

14
Dimitrie Grigoraș, Mihai Horea, Traian Hrișcă, Simproniu Iclozan, Mariana
Macri, Vasile Melica, Geta Mermeze, Sever Mermeze, Mircea Velea.

Revenind la anul 1972, amintim prima manifestre de calitate - expoziție și

pliant - intitulată “17 artiști plastici tulceni” (noiembrie același an). Catalogul și
expoziția erau dedicate “întâmpinării măreței sărbători” – cea de a XXV-a
“aniversare a Republicii” și la care au fost invitați și tulceni acum aflați în alte
părți ale țării: Ion Jalea, Alexandru Ciucurencu, Victor Rusu-Ciobanu, Geo
Cardaș, Gabriela Pătulea-Drăguț, Lazăr Anton, Clelia Ottone-Obreia, Albert Poch,
Constantin Calafeteanu, Ecaterina Delighioz-Cristescu. Ion Jalea și Alexandru
Ciucurencu își exprimă bucuria de a fi alături de tinerii plasticieni tulceni.

“Frumuseţea acestor locuri din partea de nord a Dobrogei au o frumuseţe a

lor incontestabilă şi aparte. Aici este locul în care bătrâna Dunăre se varsă în mare
în cortegiul spectaculos al Deltei ei.
Pe locurile acestea a înflorit astăzi o viaţă nouă şi minunată, în holdele ei
bogate, în prodigioasa vegetaţie care acoperă coastele ei, uscate şi mohorâte de
altă dată în colţurii de piatră, granit şi marmoră sunt puse în valoare azi, în
construcţiile ei cele mai noi care se înalţă şi se înmulţesc tot mai mult.
După Constanţa şi litoral, Tulcea începe să capete o strălucire nouă şi tot mai
mare.
Doresc ca artiştii din Tulcea şi de pe meleagurile dobrogene să le aprecieze şi
să facă ca în operele lor să reflecteze această frumuseţe. Doresc să-şi amintească
că acest pământ roditor a fost prielnic şi pentru o sporadică apariţie spirituală, dar
de înaltă calitate. În această parte a Dobrogei s-a născut şi a trăit un mare poet şi
un mare om de cultură universală, care a fost Panait Cerna, a apărut un mare
pictor care este Alexandru Ciucurencu şi încă alţii.
15
 Doresc artiştilor din Tulcea puterea şi inspiraţia, ca operele lor să
îmbogăţească viaţa cea nouă a Dobrogei, a civilizaţiei celei noi care se
înfăptuieşte astăzi acolo şi care este un început de eră nouă.”

Ion JALEA

“Îmi face plăcere să aud că se inaugurează prima sală de expoziție destinată

artiștilor plastici din orașul meu natal.

Sper ca această sală, pe care locuitorii Tulcei o pun la dispoziția acelora care
cu mijloace ale picturii vor servi idealului de frumusețe al omului, va fi și locul
unde publicul va asista la nașterea unor opere și a unor artiști demni de tradiția
acestor locuri, în care o artă veche și subtilă – a iconarilor de tradiție bizantină a
înfruntat secole. ”

Alexandru CIUCURENCU

Alături de aceștia au expus: Constantin Găvenea, Mihai Mihai, Nica Ștefan

Știrbu, Eugen Bratfanof, Vasile Pavlov. Expoziția inaugura și prima sală de
expoziție destinată membrilor noului cenaclu al U.A.P. (Galeriile “Dacia”).

În același an, între 23 decembrie 1972 și 25 ianuarie 1973, era deschisă în

același spațiu – “Expoziția de artă plastică a Cenaclului U.A.P.”, cuprinzând
lucrări semnate de: Eugen Bratfanof, Eugeniu Barău, Durbacă Paraschiva, Florin
Ferendino, Constantin Găvenea, Ștefan Găvenea, Florentina Ilea, Mihai Mihai,
Maria Pelmuş, Vasile Pavlov, Maria Popescu-Suciu, Ștefan Știrbu, Mihai
Vasiloancă.

16
 Anul 1973, aduce pe simeze nume noi în “Expoziția județeană de pictură și
grafică”: Beniamin Roșca și Ștefan Pelmuș.

Anul 1974 e bogat în manifestări și îmbogățiri spirituale, dar și materiale;

între 26 – 10 aprilie 1974, Ștefan Știrbu expune la “Atelier 35”, Galeriile de artă
“Orizont” din București, iar Constantin Găvenea (între 8 – 30 iunie în cadrul
“Lunii culturii tulcene” prezintă la Galeriile de Artă “Dacia”, un ciclu de acuarele
și litografii sub genericul – “Ipostaze ale peisajului tulcean”.

În decembrie, cenaclul U.A.P. organizează expoziția de pictură și grafică (în

cinstea celei de a XXVI-a aniversări a Republicii) la care sunt prezenți: Beniamin
Roșca, Constantinescu Ion, Florin Ferendino, Ștefan Găvenea, Maria Pelmuș,
Mariana Suciu, Ștefan Știrbu.

Președintele juriului a fost delgat din partea U.A.P. din R.S.R. – pictorul
Berdilă Constantin, iar membri: Marinescu Constantin – vicepreședinte, al
Comitetului de Cultură și Educație Socialistă - Tulcea, doctor Boțocan Valeriu,
președinte al aceluiași comitet și pictorii – Constantin Găvenea și Ștefan Știrbu.
Secretarul juriului a fost graficianul Ștefan Găvenea, Eugeniu Barău.

În același an, cu sprijinul Primăriei locale și a U.A.P. din R.S.R., se

inaugurează și se dau în folosință atelierele de creație din strada Unirii. Primii
beneficiari plasticienii: Constantin Găvenea, Ștefan Găvenea, Ștefan Știrbu,
Eugen Bratfanof, Pal Adrian, Mariana Suciu, Ștefan și Maria Pelmuș.

În 1975 se succed o serie de expoziții personale și de grup dintre care

amintim: “Imagini suprapuse” – acuarele și litografii semnate Constantin
Găvenea, în cadrul manifestărilor dedicate “Lunii culturii tulcene”/ expoziția
personală - Maria Pelmuș la Tulcea și la București – expoziția personală Mihai
17
Paulina – Mihai Mihai (Galeria “Simeza”). Din anul 1975 secretar al cenaclului
U.A.P. Tulcea este ales graficianul Ștefan Găvenea.

Galeriile de artă “Dacia” vor cunoaște vernisaje lunare, după un program

bine alcătuit la fiecare început de an.

În anul 1976, Congresului Educației Politice și Culturii Socialiste îi este

dedicată o expoziție de grafică și pictură. Dintre cele mai importante manifestări
ale anului 1977 sunt de amintit: expozițiile personale semnate - Eugen Bratfanof,
Maria Pelmuș și Ștefan Pelmuș, Mariana Popescu-Suciu și Gheorghe Constantin,
Maria Pelmuș, Ștefan Pelmuș și Roșca Beniamin.

Anul 1978 aduce schimbarea cenaclului în Filiala U.A.P. prin cooptarea în

rândul plasticienilor, membrii ai U.A.P., a sculptorului constănțean Ion Duman.

Până în anul 1991 președinte al Filialei locale va fi Ștefan Găvenea, care

între anii 1994 – 1997 (odată cu plecarea din Tulcea) va ocupa funcția de
vicepreședinte al U.A.P. din România.

Expozițiile județene tematice de grup și personale se vor înlănțui de la o lună

la alta. Se vor coopta noi nume: Viorel Poiată, Rodica Toth-Poiată, Rodica Pal,
Adrian Pal, Tudor Popescu, Panait Vlahos, absolvenți ai institutelor de specialitate
și repartizați la Tulcea.

În 1978, cei doi Ștefani – Găvenea și Știrbu, deschid la Galeriile “Dacia” o

frumoasă și valoroasa expoziție, beneficiară a unui catalog de prezentare deosebit
și a prezenței la Tulcea a criticului de artă – Doina Păuleanu. Sub “patronajul”
Festivalului Național “Cântarea României”, se vor desfășura aproape 10 ani,
exoziții locale, interjudețene și republicane.
18
 În acest an - 1979 - pe simeze grupul tulcean se îmbogățește cu un nou și
talentat coleg – tulceanul și graficianul Vasile Gheorghiu și Filiala Tulcea are
prima colaborare internațională prin participarea cu lucrări pe simezele orașului –
Aalborg. Vor expune în Danemarca Eugeniu Barău, Eugen Bratfanof, Gasser
Günter-Forst, Constantin Găvenea, Ștefan Găvenea, Adrian Pal, Viorel Poiată,
Maria Pelmuș, Ștefan Pelmuș, Maria Popescu-Suciu, Tudor Popescu și Ștefan
Știrbu.

Anul 1980 înseamnă nume noi pe simezele tulcene, noi colegi de breaslă: Ion
Dore, Dragoș Vițelaru, dar și susținerea critică din partea muzeografului și
specialistului - Teodora Popescu, angajată a Muzelui de Artă Tulcea. În afara
expozițiilor deschise la “Dacia”, este de amintit expoziția personală – Dragoș
Vițelaru, de la București (Galeria “Hanul cu tei”) și tot la București la “Căminul
artei” expoziția celor 3 – Maria Pelmuș, Ștefan Pelmuș și Eugeniu Barău.

În anul 1981, maestrul Constantin Găvenea împlinea 70 de ani, prilej cu care

s-a organizat o expoziţie retrospectivă, în cadrul “Lunii culturii tulcene” la Muzeul
de Artă.

Tot în acest an, Eugeniu Barău a expus la Casa de Cultură a Germaniei, iar la
“Dacia” se deschide o expoziţie intitulată “De la realitate la fantastic”.

Noul deceniu va îmbogăţi Filiala cu noi colegi plasticieni: Drăguşanu Vasile,

Enache Gheorghe, Oancea Traian, Keita Ibrahima, Luchian Silvia, Cocheci Marin,
Neaţă Gheorghe, Carată Grigore, Oancea Veronica, Hederfai Petru, Limona
Claudia, Brojboiu Gabriel, Cicerone Ciobanu.

19
 În 1982, vor organiza expoziţii personale: Traian Oancea, Gasser Gunther-
Forst, Vasile Drăguşanu, Rodica Poiată, Viorel Poiată, Gheorghe Enache, la
Galeriile “Dacia” şi Tudor Popescu şi Adrian Pal la “Hanul cu tei” (Bucureşti).

Ştefan Găvenea va expune în 1983 la Heidelberg (Germania). Un moment

important în aceşti ani îl reprezintă Expoziţia colectivă a Filialei, în Bucureşti la
Galeria “Căminul artei”, din iulie 1986.

Pe lângă deja cunoscuţii membrii ai Filialei, au expus şi: Bejenaru Dorina şi

Brojboiu Gabriel.

La Casa Cărții este vernisată Expoziția personală – VIOREL POIATĂ (desen

și pictură), în prezența criticului de artă – Paul Cornel CHITIC.

Anul 1987, este dominat de expoziţia retrospectivă - Constantin Găvenea –

deschisă la Tulcea (mai) şi la Bucureşti (august, Sala “Dales”). Artistul împlinea
77 de ani de viaţă. Expoziţia a beneficiat de o prezentare grafică: într-un catalog
de excepţie, de un număr mare şi select de vizitatori.

În toamna aceluiaşi an – Ştefan Ştirbu - delecta publicul tulcean cu o vastă

expoziţie personală, cuprinzând 70 de lucrări de pictură.

Anul 1988 înregistrează la loc de cinste Expoziţia soţilor Poiată – Rodica şi

Viorel, deschisă la Galeriile de Artă “Victoria” din Braşov. Tot în acest an Filiala
deschide o expoziţie interesantă de desene şi sunt organizate alte două: una de
grup, avându-i ca expozanţi pe: Petru Hederfai, Ibrahima Keita, Silvia Luchian,
Mariana Popescu-Suciu, Panait Vlahos, şi personala semnată – Neaţă Bălănică
Gheorghe.

20
 Anul revoluţiei române “prinde” Filiala în acelaşi ritm de expunere: Rodica-
Toth Poiată, Maria Pelmuş şi Viorel Poiată, într-o expoziţie de grup la “Casa
Cărţii”, Gasser Günter-Forst cu o personală, Vasile Drăguşanu, Petru Hederfai,
Silvia Luchian, Mariana Popescu-Suciu, Vlahos Panait, într-o expoziţie de grup.

Se încheie o etapă destul de fructuoasă, cu expoziţii organizate la Tulcea, cu

participări ale Filialei la Ismail (Ucraina) şi Aalborg (Danemarca), la Brăila,
Galaţi, Constanţa, cu personale deschise în Tulcea, Bucureşti, Braşov, Constanţa,
cu participări la expoziţii colective în străinătate, cu prezenţe la republicane,
bienale interjudeţene.

Filiala număra şi membrii plini ai U.A.P. din România, avea sediu şi ateliere,
magazin de prezentare, o tabară de creaţie la Calica – Iazurile, pe unde se
perindase, în aceşti ani, mai toată “crema” plasticii româneşti.

Începea o nouă etapă liberă în participări peste hotare, liberă în drumul de

afirmare şi recunoştere ca membri ai U.A.P. din România. Este adevărat,
dispăruseră facilităţile acordate membrilor U.A.P. în privinţa preţului materialelor
de creaţie şi achiziţiilor anuale din partea organizaţiilor de stat şi partid.

Din anul 1991 şi până în 1997, Preşedinte al Filialei U.A.P. Tulcea a fost
Viorel Poiată.

În deceniul 1990 – 2000 au continuat să se organizeze expoziţii judeţene,

uneori chiar de două ori pe an (primăvara şi iarna), expoziţii personale, de grup şi
din ce în ce mai puţin cele tematice.

Spaţiul preferat a fost ce al Casei Cărţii deschis, luminos, cu rezonanţă.

21
 Se continuă schimbul de expoziţii cu oraşele înfrăţite cu Tulcea: Saint
Nazaire, Figeac, Rodez (Franţa), Aalburg (Danemarca), Ismail (Ucraina),
Chişinău (R. Moldova), Ulm (Germania). Plasticienii Filialei ajung să expună şi
în: S.U.A., Italia, Elveţia. Se participă la expoziţii în ţară: Suceava, Bacău,
Constanţa, Brăila, Galaţi, Piatra Neamţ, Focşani, Buzău, Cluj, Baia Mare,
Timişoara, Ploieşti, Bucureşti.

Tulcea organizează tabere de creaţie la Calica - Iazurile şi Partizani, în urma

cărora sunt organizate ample expoziţii la Casa Cărţii, dar şi cele două expoziţii -
concurs - “Constantin Găvenea” (acuarelă şi gravură) şi “Urmuz”.

Revista de cultură “Tomis” inserează cronici, interviuri, ştiri, privind

activitatea unor artişti tulceni, membrii ai Filialei U.A.P. Tulcea.

Un moment important în viaţa Filialei îl reprezintă prezenţa membrilor ei la

expoziţia de la Galeriile “Apollo” din Bucureşti, din anul 1996 şi realizarea cu
acest prilej a unui pliant de prezentare.

Din acestă perioadă nu trebuiesc omise personalele membrilor Filialei în

afara Tulcei: Eugeniu Barău (1993, Bucureşti – “Căminul artei”), Ştefan Găvenea
(Danemarca – 1991; Bucureşti – 1991); Vasile Drăguşanu (1994, 1995, 1996,
1997 – Franţa), Maria Pelmuş (1997 – Bucureşti; 1998 – Franţa), Viorel Poiată
(1993, 1994 – Franţa), Rodica Poiată (1994 – Braşov).

Între anii 1997 – 2006, Preşedinte al Filialei U.A.P. Tulcea a fost aleasă
Maria Pelmuş.

Anul 1992 înseamnă şi realizarea unui catalog de prezentare a creaţiei

maestrului Constantin Găvenea la împlinirea, în 1991, a vârstei de 80 de ani. Era
22
un omagiu adus decanului de vâstă al Filialei care, de altfel, ne va părăsi în 1994
pentru totdeauna.

La împlinirea celor 50 de ani de existenţă ai U.A.P. din România, în anul

2001, Filiala va beneficia de o prezetare deosebită a membrilor ei într-o tipăritură,
sprijinită financiar de DJCCPCN Tulcea.

În anul 2002 Filiala expune la Bucureşti la “Apollo”, iar în 2003 la Sala de

expoziţii “Constantin Brâncuşi” din cadrul Palatului Parlamentului. În acelaşi an,
Filiala este prezentă într-o expoziţie a ţărilor dunărene la Ulm, în Germania. Între
anii 2004 - 2007 sunt organizate expoziţii de acuarelă, rod al unor tabere
organizate împreună cu colegii din Filiala Galaţi şi susţinute financiar de cele
două muzee.

Artiştii plastici tulceni sunt răsplătiţi pentru valoarea creaţiilor la manifestări

expoziţionale în ţară şi străinatate; la ediţiile Concursului Naţional de acuarelă şi
gravură ”Constantin Găvenea” - Maria Pelmuş, Grigore Carată, Vasile Drăguşanu,
Ibrahima Keita, Traian Oancea, Adrian Pal, Viorel Poiată: în Italia – Ştefan
Găvenea; Ibrahima Keita în Franţa şi în ţară – Bucureşti şi Ploieşti; Adrian Pal în
Danemarca şi Franţa; Maria Pelmuş la Piatra Neamţ; Viorel Poiată în Danemarca.

Dupa 2002 grupul se întregeşte cu foştii elevi ai Liceului de Arte tulcean,

absolvenţi ai facultăţilor de specialitate care se stabilesc acasă, la Tulcea, Claudia
Sărăţeanu, Ruxandra Carată, Bogdan Ene, Adrian Pal Jr., Laurenţiu Midvichi.

La 125 de ani de la revenirea Dobrogei în cadrul statal românesc, în anul

2003 se tipăreşte cu ajutorul Consiliilor Judeţene Constanţa şi Tulcea, a
DJCCPCN din cele două judeţe şi a uniunilor de creaţie – U.A.P. Tulcea, o
broşură cuprinzând prezentarea plasticienilor vremii.
23
 Din anul 2006, Preşedintele Filialei U.A.P. Tulcea va fi ales plasticianul
Viorel Poiată. Din acelaşi an, se iniţiază, cu sprijinul Consiliului Judeţean, o nouă
manifestare intitulată ”PATRIMONIU”, ce are ca scop “salvarea” prin culoare a
clădirilor reprezentative din municipiu şi din judeţ, evidenţierea patrimoniului
acestor locuri. La sfârşit de an, la Muzeul Agriculturii din Slobozia va avea loc
vernisajul Expoziţiei tematice, cuprinzând lucrări de pictură, acuarelă, icoane şi
tapiserie, cu participarea plasticienilor Adrian Pal, Adrian Pal Jr. şi Irina Pal.

Criticul de artă constănţean FLORICA CRUCERU acordă pagini întregi

artelor plastice şi reprezentanţilor tulceni în cele patru cărţi apărute între anii 2002
– 2008 respectiv: ARTELE ÎN DOBROGEA 1877 – 1940, Editura Muntenia şi
Leda, ARTIŞTI DOBROGENI, Editura Muntenia, 2005, ARTELE LA MALUL
MĂRII, Editura Muntenia, 2006, CARTEA CU SCRISORI, Editura “Semne”,
2008.

Anul 2005 aduce despărţirea de colegul GASSER GUNTHER-FORST, care

(ca şi colegul CONSTANTIN GĂVENEA), reuşise să devină tulcean prin dăruire
şi creaţie, îndrăgostit de aceste locuri mirifice.

În anul 2006, cu sprijinul Primariei Municipiului a fost mărit spaţiul de

expunere din cadrul magazinului Fondul Plastic, acesta devenind şi locul
organizării vernisajelor membrilor Filialei U.A.P. din ultimii ani. În acest spaţiu,
se vor organiza manifestări expoziţionale, devenite emblematice pentru activitatea
Filialei: Salonul de primăvară, Salonul de desen şi grafică, Tulcea Fest, Ziua
Dobrogei, Salonul de iarnă.

Între aceste manifestări îşi vor avea locul: expoziţiile personale şi de grup:
(VERA IORGULESCU-LUCHIAN şi IRINA OANCEA – 2009/ ADRIAN PAL
24
şi GHEORGHE NEAŢĂ – 2009, 2010, 2011). Plasticienii tulceni expun la
BIENALA DE ARTĂ PLASTICĂ “LASCAR VOREL” de la PIATRA NEAMŢ/
BIENALA “ION ANDREESCU” de la BUZĂU/SALOANELE MOLDOVEI de
la CHIŞINĂU şi BACĂU/ BIENALA “GHEORGHE PETRAŞCU” de la
TÂRGOVIŞTE/EXPOZIŢII EVENIMENT în BUCUREŞTI, la GALAŢI şi
CONSTANŢA.

În anul 2008, se editează, cu sprijinul Primăriei Municipiului Tulcea, ca

rezultat al unui proiect privind realizarea unui mozaic în cadrul ansamblului din
Piaţa Civică, o lucrare ce cuprinde atât prezentarea mozaicului, cât şi a creatorilor
Filialei U.A.P. Tulcea. Mozaicul a fost realizat de studenţii Secţiei de Pictură
Monumentală din cadrul Universităţii de Artă Bucureşti, conduşi de artistul plastic
ION ACHIȚENIE, după proiectul artistului Viorel Poiată, autor și coordonatorul
lucrării (66 mp). Editarea catalogului este realizată de un colectiv format din
artiștii: Viorel Poiată, Doru Luchian, Anca Poiată și Gheorghe Enache.

Din iniţiativa artistului tulcean (fost elev al Liceului de Arte “George

Georgescu”) RĂZVAN CONSTANTIN CARATĂNASE, se lansează la Tulcea o
nouă BIENALĂ NAŢIONALĂ DE ARTĂ CONTEMPORANĂ cu ediţii în anul
2009, 2015, 2017.

Revista “EX PONTO” acordă spaţiu creatorilor tulceni: TRAIAN OANCEA

(2001), EUGENIU BARĂU şi CONSTANTIN GĂVENEA (2004),
ALEXANDRU CIUCURENCU (2005), IBRAHIMA KEITA (2006), CICERONE
CIOBANU (2007), SILVIA LUCHIAN (2010), ADIAN PAL (2010), VIOREL
POIATĂ și MARIA PELMUȘ.

25
 Artiştii plastici tulceni colaborează cu reviste de literatură şi artă, precum
“STEAUA DOBROGEI” şi “SENIORII TULCENI” (Tulcea), “PORTO
FRANCO”, “BOEMA” (Galaţi) şi “NORD DOBROGEA CULTURAL”.

În anul 2004 este tipărit la ”Pro Editura” un album, cuprinzând creaţia

pictorului Eugen Bratfanof, cu o prezentare de TUDOR OCTAVIAN. În ultimii
ani, lucrări de referinţă pentru acest spaţiu au aparut şi prin contribuţia
plasticienilor tulceni; “ISTORIA COLECŢIILOR MUZEULUI DE ARTĂ” de dr.
IBRAHIMA KEITA şi “CATALOGUL COLECŢIILOR MUZEULUI DE ARTĂ
de dr. prof. DORU LUCHIAN, ambele tipărite în anul 2014.

La terminarea lucrărilor de renovare, restaurare din cadrul Muzeului de Artă

(2012), Filiala U.A.P. Tulcea organizează în noul spațiu , o amplă expoziție.

La Muzeul de Artă au fost deschise două Expoziţii retrospective, cuprinzând

creaţia pictorilor EUGENIU BARĂU (2014) şi IBRAHIMA KEITA (2015). Tot
în 2014, o amplă expoziţie este deschisă la Muzeul de Artă cu lucrările tânărului
plastician LAURENŢIU MIDVICHI (fost elev al liceului tulcean de specialitate).

Anul 2015 se încheie cu o expoziţie personală de tapiserie la Casa Avramide

a IRINEI PAL. În anul 2016, vede lumina tiparului creaţia tânărului plastician
ADRIAN PAL Jr. sub forma unor plachete conţinând aproape 200 de lucrări de
grafică. Tot acesta îşi încearcă talentul de comentator critic într-o broşură ce
prezintă creaţia a 25 de colegi din Filială. În finalul anului 2016 ADRIAN PAL Jr.
deschide o amplă expoziţie de grafică la Casa Avramide intitulată ”Naşterea,
Răstignirea şi Învierea”.

Anul 2017 aduce pe simezele Muzeului tulcean de artă (la împlinirea celor
60 de ani) retrospectiva “TREPTE” a plasticianului tulcean - TRAIAN OANCEA,
26
precedată de cea a mai tânărului plastician BOGDAN ENE (fost elev al Liceului
de Arte “George Georgescu”).

Din nefericre Filiala pierde într-un timp scurt doi plasticieni: pe ENACHE
GHEORGHE (născut la 5 mai 1956, Independenţa, Galaţi, decedat la 28
decembrie 2015, Tulcea) şi SUCIU-POPESCU MARIANA (născută la 19
ianuarie 1944, Independenţa, Galaţi, decedată la 26 august 2016, Tulcea).

27
 Ruxandra Carată-Baiţu

S-a născut la 22 iunie 1978, în Mahmudia, judeţul Tulcea

Studii: 1993-1997 – Liceul de Artă “George Georgescu”
1997-1998 – Universitatea de Arte “Luceafărul“ Bucureşti – Facultatea de Pictură
1998-2002 – Universitatea de Arte Bucureşti – Facultatea de Arte Decorative şi
Design, Clasa Profesorului Ion Achitenie, Secţia Artă Murală, Promoţia 2002

Expozitii personale:
1992 – Colegiul “Pablo Picasso”, Reims, Franţa
1995 – Liceul de Artă Tulcea

Expozitii de grup:
2001 – Expoziţie de Icoane pe Lemn şi Sticlă, Casa de Cultură “Friedrich
Schiller” Bucureşti
2001 – Expoziţiela Academia de Poliţie “Al. I. Cuza” Bucureşti
2002 – Expoziţie de Icoane pe Lemn şi Sticlă, Teatrul de Comedie Bucureşti
2002 – Expoziţia Studenţilor Universităţii de Arte Bucureşti, Promoţia 2002,
Teatrul Naţional Bucureşti
1999, 2000, 2002 – Saloanele Studenţilor Tulceni, Muzeul de Artă Tulcea
28
2003 – Expoziţie Casa Corpului Didactic Tulcea
2004 – Expoziţie de Grup a Pictorilor Tulceni la Ulm, Germania
2006 – Expoziţia “Tulcea-Patrimoniu” Galeriile U.A.P. Tulcea
2008 – Salonul de Pictură al Profesorilor Tulceni, Teatrul “Jean Bart” Tulcea
2009 – Expoziţia “Urme şi Semne – Reperele Umanului ”Muzeul de Artă Tulcea
2002 – 2010 – Salonul Judeţean, Expoziţii la Galeriile U.A.P. Tulcea
2010 – Bienala “Ion Andreescu” Buzău
2010 – Expoziţia Interjudeţeană “Dobrogea”, Muzeul de Artă Constanţa
2010 – Expoziţia “Între Mythos şi Ethos” Muzeul de Artă Tulcea
2011 – Bienala Naţională de Artă Plastică “Lascar Vorel” Ediţia a XII-a, Piatra
Neamţ
2011 – “Saloanele Moldovei”, Ediţia a XI-a, Bacau, Chişinau
2012 – Salonul de Primăvară al Filialei U.A.P. Tulcea
2012 – Expoziţia “Tulcea-Fest” Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2013 – “Prof-Art” Expoziţia Profesorilor Tulceni de Artă Plastică, Casa Avramide
Tulcea
2014– Salonul de Primăvară al Filialei U.A.P. Tulcea

Lucrarii de Artă Murală:

2002 – Compoziţie Sgraffito, “Şcoala Al. Ciucurencu” Tulcea
2004 – Mozaic Biserica din Lăstuni, judeţul Tulcea
2008 – Compoziţie Acrylic la Capela Colegiului Dobrogean “Spiru Haret” Tulcea
2009 – Compoziţie Murală, Acrylic la Capela Colegiului Dobrogean “Spiru
Haret” Tulcea

29
NOTE CRITICE

“Lucrări în care simetria este elementul ordonator, în care formele sunt sub
semnul legilor compoziţiei decorative, ne prezintă Ruxandra Carată. Gama de
albastru este în contrast cu auriul care deţine rolul de ordonator. Totul se naşte
dintr-un punct central, totul este raţional, iar tablourile produc un efect
halucinant.”

Adrian PAL jr.

Al 5-lea Salon al studenţilor tulceni, 2004

30
 Eugeniu Barău

Data şi locul naşterii: 15 mai 1946, Frecăţei, Judeţul Tulcea

Studii: Facultatea de Artă din Timişoara, Promoţia 1969
Membru al U.A.P.R. Filiala Tulcea din anul 1980

Expoziţii de grup:
2014–Muzeul de Artă Tulcea
2000 – Galeria Apollo, Bucureşti
1998 – Galeria Apollo, Bucureşti
1993 – Figeac, Franţa
1990 – Paris, Franţa
1980 – Galeria de Artă Bucureşti
1978 – Ismail, U.R.S.S.
1978 – Allborg, Danemarca

Începând cu anul 1990 participă la majoritatea expoziţiilor de grup organizate de

Filiala U.A.P.R. Tulcea.

Expoziţii personale:
2004 – Ulm, Germania
1994 – Căminul Artei, Bucureşti

31
1981 – Ambasada Germaniei, Bucureşti
Din 1991, până în prezent - expoziţie permanentă la Hotelul Select, Tulcea

Lucrări în expoziţii particulare: România, SUA,Canada, Siria, Israel, Grecia,

Italia, Austria, Germania, Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Anglia,
Mexic, Columbia, Argentina, Africa de Sud, Filipine, Japonia.

NOTE CRITICE

“Eugeniu Barău, creator a cărui opţiune sentimentală o constituie lumea

contorsionată şi plină de un farmec aproape straniu a fantasticului şi a legendei, ne
propune în lucrările sale de pictură Iarna, Sacrificiu şi Măgura de la Zalău o tema
de meditaţie, un gând îndreptat către timpuri ancestrale.”

Simona URZICEANU
Dobrogea nouă, Constanţa, 21.09.1980, Expoziţie de grup, Galeriile de
Artă

“Eugeniu Barău surprinde, în peisaje vaste, cu nedisimulată disponibilitate

pentru povestire şi chiar anecdotă, aspecte ale unei fericite comuniuni între om şi
natură, între faptă şi rezonanţa ei morală, între trecutul devenit reper şi prezentul
ce se converteşte în istorie.”
Doina PĂULEANU
Scânteia, 9 august 1978, Expoziţia Cenaclului U.A.P. Tulcea, la
Constanţa

32
 “Eugeniu Barău a asimilat din sfera artei naive o formulă impregnată de
fabulos, formula pe care o repetă aplicat la compoziţii cu multe personaje.
Anecdotica are o voiciune…”
Mihai ISPIR,
Arta, nr.12,1980

“…Imaginea lui Barău evocă cromatica icoanelor târzii şi hazul picturilor

“foraine”, fiind pândită uneori de excesul pitorescului… lucrările sale reconstituie
o geografie imaginară a Deltei şi a satului lipovenesc cu tainele şi ritualurile sale.
Barău posedă o buna tehnică de fabricare a fantasticului şi are instinctul culorilor
de atmosferă. Arta sa, care forează în adâncurile memoriei spre a extrage de acolo
imaginile feerice sau fabuloase ale copilăriei pierdute este o artă de confesiune:
“tablourile mele sunt pornite din suflet” – mărturiseşte artistul, arta în care se
rosteşte o acută şi general umană nevoie de expresie.”
Olga BUŞNEAG ,
Arta, nr.10-11,1981

“Pictura lui Eugeniu Barău, îţi aminteşte întru început pe BRUEGEL şi

întreaga suită ce i-a urmat. Artistul are imaginaţie şi vervă inepuizabile.”

Cristina ANGHELESCU

33
 “Dilatând şi supralicitând datele aventurii în fantastic prin mobilizarea
funambulescului ce antrenează întreaga lume într-un spectacol total.”

Virgil MOCANU

“Acuzat de misticism, faţă în faţă cu arta sa, cade de la sine într-un fabulos
ridicol. În pânzele sale bate un vânt reavan care vine de foarte departe, cam din
Renaştere.”
Mihail PELIN

“Pictura lui Barău nu poate fi privită, ea te reţine pentru a o citi, a pătrunde

într-o lume bizară, însă compusă din elemente ale realităţii imediate. Barău este în
plastica noastră actuală o personalitate aparte, bogat înzestrat şi care pune o notă
suculentă în peisajul plastic românesc.”

Radu IONESCU

“Eugeniu Barău se dovedeşte de-a dreptul remarcabil atât prin forţă cât şi
prin plasticitatea expresiei, prin viziunea sa poetică în care fantasticul precum şi
caracterul debordant al imagisticii joacă un rol deciziv. Toate acestea par a vorbi
cu mijloace proprii, despre artist înzestrat cu mari calităţi, un profesionist capabil
să reprezinte una din tendinţele picturii româneşti de astăzi, alături de alţi
contemporani.”
Mircea CROITORU

34
 “Mai metafizic, mai frământat şi adânc în planul meditaţiei aceleaşi proiecţii
din scene de altadată, din vise, pilde, întâmplări parcă trăite, auzite, povestite la
gura sobei, este Eugeniu Barău. Artist experimentat, nu-şi ascunde experienţa, nici
îndrăzneala.”

Platon PARDĂU

“O lectură atentă îl dă pe Eugeniu Barău în vileag.”

Dan GRIGORESCU

“Universul picturii lui Eugeniu Barău, fabulos, reprezintă natura umană şi

realitatea în ipostaze specifice, verosimile şi incitante.”

Doina PĂULEANU

“Eugeniu Barău, mai presus de un simplu spectacol, mai mult decât o

izbutită înscenare, dacă este o lume, aceasta, pe cât de reală pe atât de fantastică,
cu piscuri clare şi cu subsoluri ceţoase, cu personaje familiare, cu personaje
imposibile, cu ritualuri cunoscute, cu nepământeşti magii, clarvăzătoare şi oarbă,
levitând fericită sau târându-şi bocancii de plumb în străfundurile unei atmosfere
locuite de leviathan, sublim animată, îngheţată sublim, robustă şi tainic fragilă,
imaculată şi pângărită, asurzitoare, parcă, sub un clopot de sticlă, bucurându-se de
sine şi scârbindu-se de sine, adormită şi prada unui veşnic nesomn încurcându-şi
cărările şi neabătându-se de la dreapta ei cale, în petice şi în haine cusute cu fir
oricum dar aşa anume, îşi revendică, prin fiecare îndrăzneala şi prin fiecare ezitare

35
a ei, dreptul de sens, la istorie, la metaforă. Lucrările lui Eugeniu Barău – pânză,
lemn, felurite vopseluri – nu închipuie o lume, ci sunt chiar sufletul ei neliniştit.
Doar atât, uşi întredeschise. Însă dincolo de acestea se roteşte (şi se
rostuieşte), povestea unei lumi vechi, ameţitoare, în limbajul în bună parte nouă,
în bună parte a unor tineri artişti.”

Gabriel BĂDICĂ
Revista Tomis, octombrie 1988

“Prezenta inconfundabilă în arta plastică românească contemporană, artist de

mare talent, Eugeniu Barău, adept al unei picturi medievale asupra prezenţei şi
rolului nostru în univers, aplecat asupra copilăriei ca stare permanentă de vis şi
exigenţă, cu deosebit respect pentru ceea ce înseamnă tradiţie şi legendă în acest
spaţiu nord-dobrogean şi nu numai aici, exploatează la maxim fantasticul ca stare,
dereminându-ne să facem apel la toate cunoştinţele nostre pentru a recepta
adevăratul sens al mesajului operei sale.
Eugeniu Barău descoperă pentru noi lumea şi sensurile existenţei cu un har
de mare povestitor, ironic, cu umor, în compoziţii largi cu zeci de personaje, într-o
învăluire uluitoare ce creează stare, mişcare, un zbucium drăcesc şi o replică pe
măsura aşteptărilor.
Temele abordate se pierd în universul îndepărtat al fantasticului, timp şi
spaţiu, având totuşi o mare legătură, un fond comun cu Dunărea, oamenii şi aceste
ţinuturi dintre ape.
Eugeniu Barău demonstrează tuturor că lumea visului, a urâtului şi a groazei
uneori, a halucinaţiilor, a grotescului, fantasticului face parte din lumea noastră,
este partea pe care nu o receptăm toţi sau nu dorim s-o aflăm.

Simbolurile sunt reinterpretări originale, sunt sensuri ale propriei noastre

existenţe de la naştere şi până la moarte. Lumea creată de Eugeniu Barău este
36
lumea noastră, partea nevăzută de care nimeni nu trebuie sa-i fie frică prin
interpretări greşite atât asupra ei cât mai ales asupra personalităţii artistului.”

Adrian PAL,
Orient Expres, 1990

“…Vesel, până şi în momente, cu un umor nesecat, Barău era destinat

temperamental, unei picturi figurative, de larg suflu, bogată în subiecte şi
personaje. Astfel, era de aşteptat ca opţiunea sa să se înscrie spiritului lui Breugel
şi totodată în acela al pictorilor naivi… fantezia pictorului este atât de mare, de
debordantă, încât ai impresia că, uneori, peste o temă închegată din bucuria de a
picta, Barău adaugă un element care, fără să vrea, rupe calea către aflarea logicii
tabloului…între personaje şi păsări, animale fantastice şi scene halucinante, între
aluzii mistice sau trimiteri la viaţa de bordel. Totul solicită, captivează şi
uimeşte…”
Radu IONESCU
Contemporanul, 26 noiembrie 1993

“Eugeniu Barău cultivă magicul, fabulosul, întâmplări ciudate, parabolice,

neverosimile, hieratice, urcă în poveste incendiind ochii şi mintea privitorului.
Eugeniu Barău este unul din importanţii pictori români de azi, care trăieşte şi
lucrează, departe de ispita şi aglomeraţia capitalei în spaţiul binecuvântat, generos
de veritabile revelaţii plastice, al nordului Dobrogei şi al Deltei.”

Ovidiu DUNĂREANU

37
 “Ca un sfânt militar, cu sabia în mână, cu ochii spre cer şi cu iubirea în
suflet, Eugeniu Barău pare un rătăcit, însă unul care a greşit circumstanţial, lumea,
dar a găsit spiritual, calea.”

Pavel SUSARA
Catalogul Expoziţiei Personale, Muzeul de Artă Tulcea, 2014

“Daca te trezeşti într-o lume aglomerată, înconjurat de felurite personaje,

care are fiecare personalitatea expusă prin toate mijloacele, într-o societate a
virtuţilor şi a viciilor, a lumescului şi a divinului, dar totul are un înţeles, o lecţie
pe care doreşte să ţi-o predea, atunci cu siguranţă priveşti cu mare atenţie un
tablou pictat de Eugeniu Barău.
Şi deschizi cartea cu poveşti ciudate şi citeşti cu poftă şi admiraţie despre
întâmplări încurcate cu multe personaje care au ceva asemănări cu societatea în
care trăim, de fapt asta cauţi ca să poţi înţelege compoziţiile.
Astfel o nălucă şi un călugăr prezintă în prezidiu o scrisoare interzisă. În
prezidiu se află un rege la cârma unui vapor lângă el, cu regina care primeşte de
mâncare din nişte mâini răsărite de sub masă, cu bufonul, cu poliţistul plictisit, cu
preotul îmbogăţit de decoraţii şi veteranul senil, sub stricta supraveghere a
gâdelui.
În altă scena Eva este plimbată goală de pescari ce par veniţi de la începutul
timpurilor îngheţat,și care par că îndeplinesc porunca de a-şi câştiga hrana din
munca mâinilor pe care o dedică Evei. Hristos soseşte la Înălţare, într-un car şi
însoţit de îngeri pe o insulă unde este aşteptat de o mulţime de oameni.
În altă compoziţie, iconarul îşi conduce căruţa trasă de cal în care este
încărcată familia şi rodul muncii, icoane expuse pe coviltirul căruţei. Botezul de
foc prezintă tradiţia ortodoxă de Bobotează a aruncării crucii în apă, prilej pentru a
picta un frumos peisaj al unui sat tipic, cu biserica în vârful dealului, dar şi un
peisaj uman al personajelor ce animă satul respectiv. Orice liturghie are
corespondentul dintre terestru şi divin, astfel încât Hristos este prezent, într-un
38
plan superior, alături de îngeri, sfinţi şi Ioan Botezătorul pe aripile Sfântului Duh
şi reface ritualul şi-l însoţeşte în același timp.
O scenă preferată de autor este împărţirea minţii unde într-un plan superior,
demiurgul, o condică şi un călugăr albastru cu decoraţie, aruncă cu polonicul
dintr-un ceaun partea fiecăruia de inteligenţă între cei situaţi în planul inferior cu o
păpuşă de paie drept stindard.
Nu doar mintea, dar şi moştenirea este împărţită, astfel, locuitorii unei
localităţi pleacă spre zări mai bune, după ce au luat tot ce era de valoare. Sunt
ghidaţi de o paiaţă decorată cu tricolorul, de un Păcală ce-şi cară dulapul în spate,
de un militar “revoluţionar” şi de un preot. Ca o continuare a înălţării, avem
reprezentarea “poarta” unde are loc o reuniune a unei mari familii, o reuniune a
sufletelor binecuvântată de Hristos şi păzită de arhangheli. Dar, până la învierea şi
reuniunea sufletelor în rai, trebuie să ne delectăm în biserica pământească cu
“sarmale şi mămăligă” şi prilejul îl avem la “sfântul praznic” , unde preotul cu
ochelari de soare petrece cu două doamne, primarul dansează, ţiganul aruncă bani
şi Ţepeş amestecă în mămăligă, chiar dacă sfinţii din icoane nu mai împung
balauri şi urmăresc o desfrânată, iar Hristos întreabă pe toată lumea de adevăratul
mesaj al evangheliilor.
Nu întâmplător, toate aceste personaje “umane” le vom regăsi pe “scena”
care duce către cer, de la preot care înghesuie o bătrânică, până la un poliţist,
marinar şi bineînţeles la doamna de moravuri uşoare. Nu degeaba, îngerii îi strâng
pe toţi aceştia şi încă mulţi alţii în cuşti de sticlă în lucrarea Lumina. Să ne
amintim şi de Spitalul de urgenţă sau Parastasul nostalgicilor care sunt prilejuri
de a ne familiariza cu noi ocazii de distracţie şi voie bună, amintindu-ne de “epoca
de aur” sau de comunitatea noastră de toate zilele.
Am lasat la urma lucrările din ciclul Golem, un gen personal de autoportret,
de declaraţie programatică a artei autorului. Aici, un artist ţine o paletă de pictură
sau ceva asemănător, dar cu o forma de violoncel, cu o trimitere către tradiţia
creştină – un Crist răstignit sau o icoană, cu un papirus sau o carte şi însoţit de
spiritul încastrat în sticlă. Aici timpul se sparge, şi spaţiul devine universal şi
39
cuprinde elemente de cultură egipteană, evreiască, bizantină sau persană. Golemul
dă ocazia artistului de a-şi descrie, prin simboluri, planurile ce-i definesc creaţia.

Cel care doreşte să pătrundă în arta lui Eugeniu Barău şi să-i descopere
determinările interioare se vor pierde iniţial în poveştile cu multe personaje ce
învăluie mesajele critice ale acesteia. Pentru a înţelege o parte din influenţele
culturale din creaţia pictorului trebuie să ne întoarcem în timp în perioada post-
Renaştere.
În Ţările de Jos, întoarcerea artei spre om şi întrebări legate de acesta, îi dă
ocazia lui Pieter Bruegel să realizeze o analiză a societăţii în care trăia, cu tradiţii,
acţiuni uzuale şi studiu de fizionomii şi tipuri de personalitate. Aceste personaje
ţărăneşti apar populând localităţile în ipostaze obişnuite lor: la petreceri, la munca
câmpului sau patinând pe lac, în funcţie de anotimp. În mod firesc apar în
momente uzuale, simple ce definesc viaţa de atunci.
Hieronymus Bosch, un alt reprezentant al Renaşterii în acel spaţiu, preia
tipologii umane din vremea sa şi le pune să participe la patimile lui Hristos sau să
populeze un spaţiu imaginar unde sunt expuse toate păcatele, în “Grădina
plăcerilor”. În acelaşi spirit critic, în arta brâncovenească, scena din Judecata de
apoi, dă posiblitatea pictorului să analizeze societatea contemporană în raport cu
păcatul, ca influenţă a reformei, a întrebărilor pe care toată Europa şi le punea în
legatură cu biserica şi raportarea individului la Dumnezeu.
Dacă până atunci, iadul era populat de ereticii musulmani, acum apar şi
funcţionari corupţi, preoţi destrăbălaţi şi femei “uşoare”, dar şi alte personaje din
viaţa de zi cu zi care sunt simboluri ale unui păcat. Ca o continuare cu aceste lecţii
din istoria artei bine asimilate, pictura lui Eugeniu Barău se doreşte succesoarea
modernă şi reflexia societăţii, în care autorul aduce, în spirit critic o analiză
psihologică, dar în raport permanent cu momentul Judecăţii de apoi.
Când privim şi observăm aranjamentul compoziţional al picturilor lui
Eugeniu Barău devine evident contrastul din alăturarea a două lumi diferite: cea
pământească, umană, păcătoasă şi ea spirtuală, imaculată şi cu rol de judecătoare
40
pentru cea dintâi. Poate că, fără prezenţa celei de-a doua, lucrările ar fi lipsite de
nota de misticism, de sacru ce reprezintă modelul pentru pământeni, şi astfel nu ar
fi fost interzis de regimul comunist în perioada 1980-1990.

Parcă sistematic, lumea de sus ocupă o treime, cea superioară din tablouri.
Astfel în Botezul de foc, nimbul duhului sfânt cel înconjoară pe Hristos, peisajul
satului dominant de biserica din deal şi praporii delimitează zona sacră cu
dominantă de culoare galbenă, în contrast cu cea lumească colorată în albastru.
În Poarta, planul sacru e dominat de Hristos cu aripi de înger, în Sarmale şi
mămăligă, cupola pare că doreşte despărţirea de restul „bisericii”. Pe când în
scena Scara, spirite îmbrăcate în alb îi primesc pe nori pe cei care reuşesc să urce
şi să înfrângă păcatele (ca în scena bizantină a scării lui Iacob). În alte compoziţii,
simbolurile lumii superioare apar ca: un coviltir decorat de icoane ce protejează
familia Iconarul, un zid scorojit cu frescă bisericească L’epoque d’or, dealul cu
biserica Obiceiuri, îngeri legaţi Târgul, îngeri protectori Lumina, înger pe un deal
de nori Împărţirea moştenirii comuniste sau demiurgul care împarte minte.
În contrast cu exemplele curate de păcat de mai sus, printre cei care
populează plini de veselie, dezinvoltură şi păcat se numără diverse personaje,
multe dintre ele privite cu ochi critic şi umor din cauza profesiei sau a păcatului pe
care-l reprezintă, de cele mai multe ori o combinaţie între cele două.
Poate cel mai mai pictat, în diverse ipostaze este preotul care este decorat cu
mult aur şi podoabe (avariţie) şi poarta de multe ori un acoperământ pentru cap
ciudat supradimensionat (cu glob deasupra sau cu un pocal), poartă şi ochelari de
soare şi pupă o măicuţă, înghesuie o bătrânică pe scară sau stă lângă două tinere
(desfrâu), dar se ocupă cu conştiinciozitate de parastase, pomeni şi cam tot ce ţine
de mâncare şi băutură. Mai apar şi funcţionari (primari, politicieni) care sunt beţi
mereu, dansează în companie, ţiganul lăutar cu cruce de aur şi care aruncă cu bani,
poştaşul, miliţianul, călugărul nebun, regele inconştient şi necumpătat, doamna cu
moravuri uşoare, doctorul spăgar, clovnul, şi, o parte a moştenirii comuniste,

41
militarul sovietic decorat şi bineînţeles revoluţionarul român de la 1989 (în același
timp).

În acest amalgam apar şi personaje care au rol de ghizi benefici (îngeri) care
încearcă să întoarcă lumea de la păcat, ţăranul onest şi muncitor care este îmbrăcat
în straie populare şi ţine tradiţiile sau străbunii care-i aşteaptă la sânul lui
Dumnezeu pe cei vii (îmbrăcaţi în alb, în straie populare sau de dac), ţăranii simpli
se ocupă cu pescuitul (simbol creştin), o venerează pe Eva, participă cu pioşenie la
momentele ritului ortodox, pictează sau poartă icoane, au grijă de copii şi ţin
tradiţiile. Din descrierea personajelor, privitorul primeşte o lecţie. Se poate regăsi
în pielea unuia şi află şi calea spre mântuire, prin eliminarea păcatului, fapte bune
şi credinţă.
Temele compoziţiilor lui Eugeniu Barău aparţin lumii satului, a lumii
guvernate de excese şi, în contrast lumii eterne paradisiace, purificată şi ridicată
spre Dumnezeu. Astfel sunt urmărite cu spirit critic şi umor momente din viaţa
satului şi sărbătorile sau obiceiurile creştine Botezu de foc, Tradiţii, Parastase,
Nunta în cer, Pomeni, Târgul, amintiri din perioada comunistă Parastasul
nostalgicilor, Epoca de aur, dar şi scene simbolice în care, cu un anume prilej se
face o analiză a societăţii actuale Împărţirea minţii, Spitalul de urgenţă. Sunt
urmărite nu numai momentele lumeşti ale vieţii creştine, dar şi continuarea lor în
lumea spirituală Scara, Lumina, Nunta în cer, Poarta, Înălţarea.
O temă separată o constituie portretele cu accent mistic cum sunt Ţepeş,
magicianul şi golemul (motiv pentru integrarea unei declaraţii programatice
asupra întregii creaţii, un autoportret).

Compoziţiile, din punct de vedere cromatic sunt pestriţe. Fiecare personaj

are culorile sale, propriul sau univers, se încadrează în mulţime. Unitatea este dată
de culorile peisajului care intervine în jocul petelor colorate şi în fundal. Lumina
este difuză ca într-un apus sau răsărit, cu accente de alb sau gălbui în “zonele

42
sacre” (îngeri, nori, nimburi de lumină). Micile personaje sunt foarte puţin
modulate, folosite mai mult ca pete colorate, decorative.

Pictura lui Barău este o lecţie despre mântuire în care societatea în care trăim
este atent verificată. Păcatele sunt reliefate pentru a fi depăşite, dar nu suntem
certaţi pentru ele, ci mai mult totul ne este prezentat într-un aer de continuă
petrecere (de la botez la parastas), dans voie bună, într-o notă de umor negru, de
tragi-comedie. Ne este prezentată şi calea către înălţare, astfel putem declara în
final că totul ni se prezintă sub forma unei predici ce subliniază o mare sărbătoare
(cu sau fără distracţia de după).

Adrian PAL jr.

Acorduri cromatice la Porţile Deltei, Editura Alba Iulia, 2016

43
 Eugen Bratfanof
S-a născut la Tulcea la 1 octombrie 1940
Studii: Absolvent al Liceului de Arte Pastice “Nicolae Tonitza” Bucureşti, 1958
Absolvent al Institutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, Bucureşti în anul
1967, (1961-1967) clasa ALEXANDRU CIUCURENCU
Profesor la rândul său, la Tulcea, la Şcoala de Muzică şi Arte Plastice (1967-1978)
şi Şcoala Populară de Artă (1978-1987). În această calitate i-a avut elevi pe
pictorii de mai târziu: VASILE GHEORGHIU, VIOREL POIATĂ, TRAIAN
OANCEA şi MIHAI LUJANSCHI
Membru definitiv al U.A.P. din România din anul 1979

Expoziții personale:
1956, 1958, 1977 - Tulcea
1985, 2003 - Bucureşti – Galeriile de Artă ale Municipiului Bucureşti şi Galeria
“Orizont”

Expoziții de grup mic:

1973, 1975, 1986, 1996 - Bucureşti
1987 - Ismail
1979 – Aalborg

44
Expoziții nationale:
1964 - 2000 - Bucureşti (Expoziţii ale Institutului de artă, Anuale de pictură,
Saloane de desen şi pictură, Republicane)
2000 – Expoziţia “International Danubian Art - 2000”, Galaţi, itinerată la
Budapesta, Viena, Ulm, Regensburg
2000 – Târgul Internaţional de Arte Vizuale, ediţia a III-a, Bucureşti
Din acest an expune permanent în Galeriile particulare “The Frameshope” din
Manhattan – New York
2005 – Bienala de pictură de la Florenţa (3 lucrari)
2007 – Târgul Internaţional de Arte Vizuale (RomExpo, Bucureşti)
1968 – 2010 - Expoziţiile Filialei U.A.P. Tulcea
Execută ilustraţii pentru: “Meşterul Manole al crucii” de Adrian Harghel, Editura
“Curtea Veche”, Bucureşti, 1988; Antologia de versuri pentru concursul de
poezie “Panait Cerna”, Editura Ex Ponto, 1999; “Memorii ghetsimanice” de
Nicolae Ciobanu, Editura Ex Ponto, 2000.

Premii:
1959, 1960 – Diploma de onoare la Festivalul Republican al Şcolilor şi Institutelor
de Artă, Bucureşti
1969 – Diploma de onoare a Institutului de Arte Plastice, Bucureşti
1985 – Premiul pentru pictură acordat de Revista “Flacăra”

Lucrări în muzeele de artă din Constanţa şi Tulcea, precum şi în colecţii

particulare din: Danemarca, Norvegia, Suedia, Franţa, Grecia, Germania, Canada,
Italia, S.U.A. şi România.

Bibliografie:
2004 – Album “ Pictorul Eugen Bratfanof” cu o prezentare de criticul Tudor
Octavian

45
2005 – “Diţionarul Artiştilor Dobrogeni” de Florica Cruceru, Editura Muntenia,
Constanţa
2009 – “Lexicon der Phantastichen Kunstler de Gerhard Habarta” , Editura
“International Fantastic Artist Archiv”

NOTE CRITICE

“Eugen Bratfanof ştie că “faptele şi suferinţele lumii sunt culorile”, pe care

le încarcă afectiv, încercând să surprindă, în conflictul lor dinamic, transmis prin
clar-obscur, durata şi profunzimea unor deveniri”.
Doina PAULEANU
Scânteia, 1978, Expoziţia Ceanclului U.A.P. Tulcea la Constanţa
“Eugen Bratfanof pictor cu o mare forţă de introspecţie este prezent cu trei
pânze – “Îmbrăţişare”, “Pe gânduri” şi “Fata cu eşarfă albă” – în care aparenţa
expresionistă relevă o bogată lume interioară, în care domină întrebări despre
sensul existenţei.”
Simona URZICEANU
Dobrogea Nouă, Constanţa, 1980, Expoziţie de grup, Galeriile de Artă

“…Când am văzut mai multe pânze de ale sale, adunate laolaltă, surpriza
mea a avut deplin temei. Mi se înfăţişa un artist cu o personalitate clar conturată;
recursul la o sintaxă picturală afirmată în epoca suprarealismului se dovedea a fi
doar elementul de legatură al unor forme neîndoielnic mai coerent gândite ale unei
arte ce descindea din izvoare mai adânci. Pentru că e, în pictura aceasta, semnul
unei adeziuni lucide la viziunea renascentistă – mai ales a renaşterii germane şi
olandeze – în care detaliul capătă forţa de evocare a unei lumi întregi de
46
sensibilitate. E crâmpeiul care rezumă totalitatea, e oglinda în care se reflectă un
întreg orizont…”
Dan GRIGORESCU
Din prefaţa Catalogului Expoziţiei Personale, Bucureşti, 1985

“…Căci planul anticului prin emblematica prezenţă a modelului uman

devenit receptacul de sentimente, idei, metafore şi avertismente, guvernează în
subtext toată pictura lui Eugen Bratfanof. Singurătatea ei fascinantă în
virtuozitatea ce nu se vrea doar avantajoasă demonstraţie de măiestrie, ci mijloc
de captare şi antrenare, apoi în aventura descoperirii omului, iar ataşamentul faţă
de un regim pictural recuperate din marile precedente este un argument în plus în
favoarea perenităţii temeiul umanului, făcând din Eugen Bratfanof un artist
contemporan, observator acut, sagace, care elaborează o lume adevarată prin
intermediul imaginarului…”
Virgil MOCANU
România liberă, 4 octombrie 1985

“Reunind un singur cuplu temperamental, pasiunea şi discreţia, Eugen

Bratfanof este de fapt posedat de pictură, de fascinaţia ecloziunii imaginilor pe
care le construieşte, încărcându-le, ca artist şi artizan, cu tot ceea ce gândirea şi
dexteritatea lui pot oferi mai complet şi mai desăvârşit. Pictura sa - figurală şi
figurativă, în esenţă - nu este însă narativă ci autonarativă, ea nu decurge paralel
cu nici un fir exploziv literaturizabil, ci fabulează pentru sine; este imagina finală
a unei revelaţii ce poate fi citită şi realizată doar în cheia picturii. Am rămas cu
senzaţia că în minusculul său atelier, în dialog cu sine însuşi, artistul trebuie să
trăiască momente de intensă eliberare de energie, pe care însă nu o proiectează
47
exploziv, în imagini cu vitalitate expresionistă, ci o concentrează puternic, lăsând-
o să pulseze sub epiderma aparent calmă a lumii sale de imagini. O atmosferă
preponderent crepusculară devine liantul simbolisticii stranii a lucrărilor sale.
Elementul esenţial nu este însă satisfacţia inventatorului de metafore, ci forţa de
expresivitate a ideii, căreia i se supune întreaga dramaturgie a operei. Pictura sa
tăcută, nu-şi găseşte o eventuală paralelă pozitivă, ci e încremenită ca o efigie, o
secţiune într-un sâmbure de trăire densă, un semn, căci doar un semn se citeşte ca
un întreg şi nu se lecturează progresiv, asemeni unui mit. Melancolia şi
morbideţea manifestată lucrărilor lui Eugen Bratfanof le apropie, printr-o ciudată
înrudire, de manierismul simbolismului germanic din secolul trecut, şi mai ales de
perioada târzie a acestuia, de formele pe care le trăieşte în opera unor Böcklin,
Menzel şi mai ales Franz von Stuck. Nu ştim cât de mult sau dacă cel despre care
scriem a cunoscut pictura acestor înaintaşi, dar mai interesant decât acest lucru ni
se pare modul în care a evoluat recursul la forţa sugestivă a simbolisticii imaginii,
manieră în care, în ciuda parfumului “fin de siècle” a picturii lul Bratfanof,
accentul a fost deplasat de la ilustrarea unei idei literar-poetice către dorinţa-
mărturie de găsire a echivalentului iconic nemijlocit al unei trăiri ce-şi are
sorgintea în structurile profunde şi neexplicabile ale propriei subiectivităţi.”

Marius TĂTARU,
Arta, nr.4, 1985

“Nu demult, la această rubrică subliniam oportunitatea găzduirii în Capitală

a unor expoziţii edificatoare pentru linii de forţă ale artelor plastice de dincolo de
barierele Bucureştilor. Şi iată, recenta expoziţie a pictorului Eugen Bratfanof din
Tulcea deschisă la Galeriile Municipiului, a reprezentat un autentic eveniment,
48
dezvăluindu-ne o personalitate artistică de prim rang, impunătoare prin
profunzimea sintezelor ideatice şi plastice, prin gravitatea tulburătoare a
mărturisirilor şi prin umanismul generos al atitudinii faţă de lumea adusă pe
pânză. Expresii iluminte dramatic de experienţele civilizaţiei, ori de focul sacru al
revelaţiilor, “chipuri” ale senectuţii şi ale celei mai fragede vârste, ca două
ipostaze ale existenţei aflate în vecinătatea marilor întrebări şi ale singurătăţii,
numeroase întrepătrunderi ale “muzicii”, cu armonii ascunse ale universului uman
sau cu însăşi nevoia noastră de armonie (definite uneori prin prezenţa cuplului,
încărcată de candoare şi de solemnitate), bărci lipsite de… pescari şi de ape, ce
plutesc aievea într-un spaţiu aerian şi poetic totodată, se împletesc într-o galerie de
personaje, de stări lăuntrice şi de semnificaţii profunde, ce incită şi îmbogăţesc
experienţa afectivă şi culturală a privitorului. O simplicitate neaşteptată a
compoziţiei, alături de insolitul semnificaţiei, un limbaj cromatic puternic
tensionat, în care griurile, albastrul, verdele sau ocrul alcătuiesc mereu
contrapuncturi sugestive, ori se definesc, pe fundalul unor “ferestre”, drept
generic sau leit-motiv al meditaţiei, declanşează în conştiinţa noastră vibraţii
adânci. Ne determină să pătrundem dincolo de “jocul prismelor” şi de “măşti”,
într-un superb gest de înţelegere şi de solidaritate cu pânze ca “Bătrânul violinist”,
spre a desluşi, în “tăcerea” arcuşului său, orgoliul şi solemnitatea unui “spadasin”,
aflat la fruntrariile dintre a fi şi a nu fi, sau la porţile sublimului.”

Ion PARHON, 16 ianuarie 1986

“Eugen Bratfanof face parte din seria eluzioniştilor teatrali şi exclamativi

care, în loc să vorbească, “strigă” atât de tare încât lumea întoarce capul să vadă
ce s-a întâmplat. De aici exagerările şi de aceea dexteritatea ieşită din comun de a
49
crea deformări perspectivale şi a mânui cu ele în scop expresiv scăpată din mână.
Virtuozitatea lui plastică e de tipul acrobaţilor: îţi taie respiraţia, dar nu te înfioară.
Aceasta este cea mai importantă observaţie (dar nu singura) pe care a avut-o şi cu
prilejul expoziţiei personale de la Bucureşti. Bratfanof este un artist ce poate
deveni uşor victima propriei sale îndemânări şi, dacă nu va ajunge un bun artist,
va fi numai din vina lui: când s-a împărţit talentul, fost-a dânsul, cel dintâi! “

Simona VĂRZARU
Scânteia Tineretului, 19.07.1986, Expoziţia Flilialei U.A.P. Tulcea, Căminul
“Artei”, Bucureşti

“…Grav, romanţios, cu duioşii mohorâte, psihologice, o extraordinară

acuitate a observaţiei, înzestrat cu o memorie vizuală invidiată de aparatul de
fotografiat, maestru în aşezarea luminilor pe chipul uman, scrupulozitatea
mesteşugului său pictural, pictorul se aşează echidistant, între surealism şi
hiperrealism…”

Paul Cornel CHITIC

Scânteia Tineretului, Bucureşti, 7 martie 1986

“…Modest Moraru, cu intuiţia sa extraordinară, susţinută fireşte de o cultură

plastică pe cât de vastă, pe atât de orientată spre valoare, vedea în Bratfanof pe
artistul a cărui etică de atelier va impune, cândva, reevaluarea sub criteriu etic a
întregii picturi româneşti din ultimile decenii. Cât despre publicarea unei cărti de
50
artă dedicate tulceanului, Modest Moraru numea cu exactitate opreliştile
momentului: concepţia lui Eugen Bratfanof nu putea fi prezentată altfel decât ce
era…”

TUDOR OCTAVIAN
România literară, Bucureşti, 21 noiembrie 1991

“Orice pictură care reţine prin originalitate obligă – nu numai publicul cu o

consistenţă culturală a imaginii, dar şi pe acela cu o percepție a calităţii mai puţin
exersată – la o definire rapidă a noutăţilor. Şi, totodată, la o evaluare a importanţei
lor.
Cu cât impactul imaginii e mai puternic, cu atât mai presat se simte privitorul
să afle răspunsul la o seamă de întrebări, dacă nu le poate întotdeauna formula cu
claritate, le trăieşte adesea intens. Arta are această virtute, că ne oferă soluţii
dublate de emoţii la problemele de care nu suntem întotdeauna conştienţi că ne
preocupă.
Emoţia este rareori un sfetnic bun. Iar admiraţia, care e un soi de dăruire
necondiţionată, şi mai puţin. Tablourile lui Eugen Bratfanof produc un tip de
admiraţie exaltată la categorii foarte diferite de public, din care cauză toate
definirile, încercate sub imperiul revelaţiei, referă în primul rând la mijloace şi
destul de timid, rar ori inexact la fond.
Eugen Bratfanof este un pictor suprarealist, în accepţia cea mai generoasă a
termenului. Suprarealismul – ca şi clasicismul, ca şi romantismul, ca multe alte-
isme care marchează istoria artei – e o stare a fiinţei, iar în circumstanţe culturale
favorizante, şi o reacţie a epocii. Deformări extrem de sesizante ale realului, în
termenii credibilului, se cunosc de milenii. Deveniri maladive de la realismul
51
canonic al reprezentărilor faraonice sunt destule încă din vremea lui Echnaton şi a
Erei Amarna. Putem fi, de asemenea, convinşi că artişti cu darul divagației supra-
realiste se nasc încă şi după Dali. Întrucât manifestările şcolii au insistat asupra
unor dominanțe inseminate de morbid, de delir şi de erotism, toate celelalte forme
de suprarealism au fost socotite abateri de la normă, şi comentate, de aceea, cu
distanţă. E una dintre cele mai mari ciudăţenii ale virusului suprarealist: el
cenzurează mai aspru decât realismul, visările paralele. Altfel spus, şi-a impus să
ordoneze fantasmele, ceea ce-i mai mult decât un exces. E o aberaţie.
Eugen Bratfanof e un suprarealist la fel de coerent ca oricare dintre maeştrii
adjudecaţi de istorie. Dacă pictura sa ar fi circulat în Europa, e foarte probabil că
ar fi considerată una dintre cele mai sesizante reuşite ale suprarealismului tandru,
dacă nu chiar cea mai semnificativă tentaţie de revigorare a unei metode prin
extaz liric.
Cum se poate observa, nevoia îndreptăţită de a-i da un nume artei lui
Bratfanof e marcată de o seamă de nuanţări ce ar fi să-i diminueze înţelesul:
regională, tentativă, circulaţie…
Ne vine greu să conchidem că ar putea să se întâmple şi la Tulcea ceea ce
istoria culturii ne-a învăţat că se întâmplă numai în marile urbe ale picturii de
inovaţie. Dacă însă privim mai atent configuraţia aşa-numitei şcoli de la Paris,
remarcăm că, toate marile idei ale suprarealismului s-au născut pe aiurea, iar
Parisul doar le-a hrănit şi statuat. Dali e un suprarealist din Figueras, un târg care,
în esenţă, nu-i altceva decât Tulcea lui Bratfanof, iar dacă evocăm contribuţia
anului 1930 în România, la instituţionalizarea mişcării suprarealiste, şi îndrăznim
să forţăm, pe tipic suprarealist, argumentaţia, nu ne e tocmai greu să înţelegem că,
pentru Paris, Tulcea e un pol tot atât de îndepărtat – ori tot atât de apropiat – ca şi
Bucureştiul.
52
 Tulcea lui Bratfanof e un oraş improbabil ca sursă de forţă a
suprarealismului, dar nu pentru bucureşteni, şi, pentru tulceni, un demers în
imposibil. Nu trebuie decât să înregistrăm obstinaţia cu care toţi comentatorii
locali şi regionali ai imaginilor “gen Bratfanof” le-au raportat la “tradiţia artistică”
a zonei, ca să realizăm că, de la distanţă, adevărurile se văd întotdeauna mai bine.
Dacă e să insistăm asupra modului în care compoziţiile sale cu o apăsată mistică a
interferenţelor se integrează în “tradiţia peisajului Deltei”, cel mai uşor ne e să
spunem că aceste compoziţii cu personaje n-au cum să fie peisaje, n-au fost
niciodata peisaje, iar vederi din Deltă, în nici un chip. Aş zice chiar ca la Tulcea -
şi în multe publicaţii de primprejur ori de mai departe, ce-au preluat toate
agreabilele prejudecăţi ale “culorii locale” – premisele unei atitudini suprarealiste
faţă de evidenţe aici trebuie găsite: în capacitatea de a vedea una şi de a exprima
alta. Poţi să te naşti într-un loc şi să trăieşti întreaga viaţă în el, dar spiritualiceşte
să te consume original, deosebit în toate privinţele, ca un exilat pe vecie pe o
insulă himerică.
Sunt convins că, atât prin instrucţie, cât şi prin cuprinderile minţii sale,
Eugen Bratfanof se simte artist European. Ne-o probează elaborarea fiecărui
tablou al său. Dacă recurg cu insistenţă la termenul “elaborare”, Eugen Bratfanof e
pentru că numărul pictorilor români din toate timpurile, care îşi regizează în toate
amănunţimile tabloul, aşa cum se proceda în veacurile de aur ale picturii, e foarte
redus. Nu există nici un alt pictor român care să-şi fi conceput profesiunea cu o
asemenea stăruinţă ştiinţifică în compoziţie. Bratfanof nu semnează peisaje, natură
moartă, nuduri, interioare şi portrete, ci numai compoziţii cu personaje. Eugen
Bratfanof a fost dintotdeauna un pictor român cu preocupări foarte complexe
europene, mai aproape de evoluţia imaginii din Renaştere până la
Suprarealism,…decât de aceea a picturii moderne naţionale. E de prisos, de aceea
53
orice efort de integrare în contextul românesc a unei arte având genetic motivaţia
şi direcţia unor integrări mai cuprinzătoare.
Suntem încă sub imperiul tezei oportuniste şi comode că creaţia unui român
trebuie să fie, în chip esenţial, naţională, pentru a fi şi universală. Or, totodată
evoluţia picturii europene susţine prin capodopere de intensă circulaţie tendinţa
absorbţiei universului naţional. Existând şi o creaţie cu caracter regional şi
judeţean, de ce n-am stărui atunci asupra necesităţii ca arta să fie, în chip esenţial,
judeţeană şi abia apoi naţională?
Cercetarea pe etape şi vârfuri de forme a picturii lui Eugen Bratfanof e, de
asemenea inadecvată. Arta sa are continuităţi de fond, care nu pot fi tulburate de
nici o incidenţă a imediatului, a realităţii înconjurătoare. Pictura lui Bratfanof nu e
niciodată contemplaţie, imitaţie şi reflectare. Ea este, dintr-un capăt în altul,
lucrul mental producţie a unei priviri de interior. Alegoriile sunt vulnerabile când
concurează literatura. Mijloacele alegoriilor lui Bratfanof - şi e bine să amintim că
toată pictura suprarealistă e însemnată în mod fatal de condiţia alegoriei – sunt
controlate în mod absolut de desen. Bratfanof e inspirat în desen şi savant în
relaţionarea părţilor. Culoarea subordonată unei nevoi permanente de a comunica
prin căderi de cortină patetice. Toate imaginile lui Bratfanof sunt sfârşituri de act
în piese cu un subiect infinit, fără început, fără punct final. Vizaviul lor cu
realitatea e în termenii verosimilului, nu ai probabilului. Bratfanof e unul dintre
temerarii opticii pentru pictori care - asemeni matematicienilor atinşi de virusul
sacru al cuadraturii cercului – se află din ce în ce mai aproape de o soluţie a
infinitului. El e credibil, în pofida faptului că până si cele mai “realiste”
reperezentări ale umanului român pentru privitor e o provocare. Afectivitatea
conţinută în tablourile lui Bratfanof este emblematică, nu descriptivă.

54
 Imaginea suprarealistă e livrată întotdeauna la pachet cu teoria mişcării
suprarealiste. Se ştie că, după ce teoria s-a instituţionalizat, unii artişti, care au
ignorant o parte din imperativele ideatice ale creaţiei suprarealiste, au fost
îndepărtaţi şi anatemizaţi. Însuşi Dali a trebuit să suporte oprobriul public al
papilor gândirii suprarealiste, al apărătorilor canoanelor şcolii. Canonizarea
oniricului, aşezarea în albii principiale a visării – iată modul prin care teoria se
substituie actului creator. Perceput, în totul, ca un artist al unei supra-realităţi
dominate de lirism şi de un soi de patetism al atitudinilor atingând misticul, Eugen
Bratfanof izbuteşte un concept de imagini, coerent încă din primele compoziţii
anamorfotice, care se poate dispensa uşor de orice desluşire de cuvinte. Mai mult,
tentaţia de a le demonta făcutul şi de a le orândui elementele repetitive într-un
sistem cu funcţie de manifest deranjează. Dacă e inoportun să inventariem
ingeniozităţile acestor compoziţii şi regulile de atelier care le patronează, o seamă
de specificaţii trebuie totuşi evidenţiate.
Arta lui Bratfanof se poate lipsi de suportul unei teoretizări, deoarece
contează pe calităţi de cugetare şi meşteşug ce permit mai binele. În acest sens,
putem spune că Bratfanof e un clasic, rătăcind printre generaţii de moderni, pentru
care mai binele în măiestrii nu interesează. Niciunul dintre comentatorii creaţiei
contemporane, foarte aproape susţinută teoretic, nu se încumetă să afirme că un
pictor ar putea sau ar trebui să picteze mai bine. Sau, ca să fim şi mai expliciţi,
nimeni nu-şi mai permite, de decenii, să remarce că un tablou modern e rău
desenat, greşit compus sau prost colorat. Discuţiile se poartă în jurul a ceea ce
vrea sa fie imaginea, nu faţă de felul în care aceasta ar putea fi mai bine, mai
sigur, mai convingător şi, la urma urmei, mai artistic meşteşugită. La Bratfanof, e
detectabilă - în fiecare întreg şi în orice detaliu - o subtilă presiune a mai binelui,
în formele sale adecvate la impresia finală: mai intens, mai delicat, mai armonios,
55
mai tensionat…. Deşi Bratfanof nu semnează serii şi cantităţi de tablouri - şi aici
să marcăm o altă deosebire majoră faţă de deprinderile breslei – dacă vom
compara lucrările recente cu acelea dintr-o altă perioadă, vom descoperi că
pictorul îşi ameliorează continuu atât dexterităţile, cât şi simţirea. Progresul nu e
în amploare, în înmulţirea dificultăţilor, ci în fiinţe, în melodia interferenţelor
umane, în francheţea trăirilor. Bratfanof îşi rotunjeşte priceperile întocmai ca un
dreptcredincios care, pe măsură ce insistă asupra dedesupturilor unor versete, îşi
eliberează gândirea, devine creativ în devoţiune.
A doua specificitate cardinală a picturii lui Bratfanof e identitatea. De multă
vreme, cuvântul “frumos” nu mai e o virtute a tabloului modern. Aş îndrăzni să
afirm, deşi pânzele şi cartoanele lui Bratfanof sunt şocant de interesante, de
memorabile prin ineditul compoziţiei şi al unor ecuaţii optice, înaintea
interesantului, la el vine frumosul. Un frumos cumulat dintre performanţele întru
armonie şi expresivitatea clasicismului. Desenul său e cu trimiteri omagiale la
Ingres şi – în arta românească – la misteriosul Artachino. Cine n-a vazut un desen
preparator de Bratfanof la oricare dintre lucările reproduse în această carte, nu-şi
poate imagina de ce etalon de finite, de sublime chiar, ţine acesta. Un desen de
Bratfanof te edifică durabil asupra a ceea ce se pierde în arta de azi, prin
minimalizarea funcţiilor desenului.

Din faptul că fiecare tablou tinde a fi mai bun ca precedentul, în termenii

unei măiestrii care-l singularizează pe artist în sistem, rezultă atât inconvenientele
unei cercetări de ansamblu a operei, cât şi graţiile sale.
Într-un album cu caracter monografic, imaginile semnate de Bratfanof nu
sunt în nici un chip obligate la cronologie. Bratfanof nu a devenit mereu altul, ci s-
a precizat în direcţia pe care l-au aşezat, încă de la debut, genele şi solitudinea.
56
Bratfanof nu a facut competiţie cu nimeni, decât cu el însuşi. Tablourile multor
pictori cu nume şi faimă pot fi, în funcţie de circumstanţele sociale şi economice,
şi altfel. Tablourile lui Bratfanof nu pot fi niciodată altcumva decât cum sunt. El
nu imită şi, de aceea, nu poate fi, la rându-i imitat. Se spune adesea că arta e un
mod de a fi al individului, dar cugetarea e valabilă doar în cazuri extrem de rare.
De regulă, pictura majorităţii contemporanilor e un mod de a fi doar puţin diferit
de ceilalţi.
Atrăgătoare, cu o forţă de seducţie considerabilă, cu o memorie productivă,
care te obligă la un punct de vedere hotărât, la partizanat chiar, compoziţiile lui
Bratfanof au un grad de dificultate care pe mulţi privitori îi descumpăneşte. Cu
toate că enunţul tabloului pare desluşit, ceea ce se găseşte sub el trimite cu
gândirea la necuprinsurile aisbergului. Întrebări precum: Ce e asta? De ce e aşa?
Ce trebuie să înţeleg? E corect ce înţeleg? E mai mult de înţeles? Cum trebuie să
mă raportez la tot ce–mi pare mai presus de înţelegerea mea? Nu-s tocmai
confortablile pentru nimeni. Numai că dificultăţile de concept şi metoda artistică
ale lucrărilor lui Bratfanof impun în permanenţă un dialog cald, cordial. Privitorul
simte lipsa de trufie a pictorului, dorinţa sa veşnic neconsolată de a se şti acceptat,
în contact afectiv, pe acelaşi palier al umanului. Relaţia cu imaginile lui Bratfanof
are ceva din împlinirile sufleteşti ale unui legământ.

În fine, să ne referim şi la repertoriul de psihologie la care apelează artistul.

La nici un alt portretist român, cu excepţia lui Tonitza, personajul nu are o definire
interioară atât de netă. Portretiştii de însemnătatea şi farmecul lui Bratfanof ne
obligă să fim rezervaţi, atunci când vorbim de lumile în care evoluează artiştii.
Lumi, cu adevărat, constituite de câţiva. Iar dacă e numai astfel – adică o lume
proprie – completul de specificităţi ale unei opere, cu atât mai mult se cuvine să
57
vorbim de o lume a lui Eugen Bratfanof, unde totul e confruntare şi contact
psihologic.

Foarte deosebite în datele biologice, “personajele” lui Bratfanof au, în

evoluţia lor de câteva decenii, o seamă de marcaje, nu foarte multe, care asigură
un statut favorizant, oriunde ar fi expuse: şi într-o urbe precum Tulcea, unde
publicul vrea să se regăsească în ele, deoarece, prin tradiţie, oricât de original e
artistul, el rămâne totuşi “de-al nostru”, dar şi pe o simeză de mare muzeu
european. Privirea subiecţilor acoperă întreg registrul, de la pioşenie la revelaţie.
Oamenii imaginaţi de Bratfanof în tablourile sale au ceva din spaima evlavioasă a
celor care au vegetat, cu ochii protejaţi de toate grozăviile realităţii imediate prin
filtre şi valuri. Şi, dintr-o dată, filtrele şi cortinele se ridică. Fără recuzita imaginii
de cult, picturile lui Bratfanof sunt ofranda unui artist profund religios. Ai unui
gânditor care realizează superior în ce mod cunoaşterea de sine e mai aproape de
damnare, dacât de mântuire.

Deasupra tuturor consideraţiilor motivate de pictura lui Bratfanof, trebuie să

mai numim o evidenţă. Una dintre aceste evidenţe cărora nu le acordăm aproape
niciodată importanţa cuvenită, deoarece creaţia contemporană ne-a deprins cu
ideea spontaneităţii. Între atâtea şi atâtea pânze de azi, a căror fabricaţie nu cere
nici timp, nici o preparativă stăruitoare a ideii, îndelung elaborate tablourile lui
Bratfanof au mai multe determinări ca să se cheme “operă de artă”. Spontaneitatea
nu e o virtute în sine. Ea nu se substituie exerciţiului, ci e consecinţa lui. În cazul
lui Bratfanof, numele nobil, dar atât de deteriorat al spontaneităţii trebuie înlocuit
cu unul mai propriu. De pildă, cu acela al desăvârşirii. Eu nu ştiu ce-i perfecţiunea
– pare a spune fiecare tablou semnat de Bratfanof – dar drumul către perfecţiune e
58
însemnat în istorie de paşii atâtor maeştri din Renaştere, din mişcarea pre-rafaelită
şi chiar din şcoala suprarealistă, încât toate celelalte căi către înainte par
fundături.”

TUDOR OCTAVIAN
Eugen Bratfanof, Pro Editura, 2004

“Te uiţi printr-o lupă şi lumea se schimbă; ochii se măresc, totul se

deformează şi lumina se joacă peste toate lucrurile rupându-le din întuneric, dar
cel mai ciudat este că ai senzaţia că toate persoanele seamănă cu tine şi că totul îţi
aparţine. Nu te uiţi printr-o lupă şi nici nu visezi, pătrunzi încet-încet în lumea lui
Bratfanof.
Iniţial, nu înţelegi decât că această lume nu respectă regulile sau realităţile,
dar sigur e guvernată şi chiar ordonată cu stricteţe. Te va atrage ritmul impus şi
vei urmări în mişcări circulare povestea fiecărui tablou în parte. Fiecare personaj
sau obiect este însufleţit şi materia curge, imitând un fluid, cu multe zone de
întrepătrundere, de parcă totul e creat dintr-un soi de pastă de modelaj ghidată de
un sculptor misterios.
Asemănările cu arta suprerealistă sunt multe, dar şi deosebirile de asemenea
există, astfel încă de la început suntem puşi în dificultate.
Odată cu dezvoltarea psihologiei şi a sondării constituţiei interioare a
omului, apare conceptul şi studiul subconştientului şi a supraconştientului, locul
unde gânduri, emoţii şi trăiri par generate fără o determinare raţională a acestora.
Suprarealismul tocmai pe acestea doreşte să le transpună, ca într-o stare de vis
unde gândirea pare exclusă.

59
 Reîntorcându-se la spaţiul artistic al lui Bratfanof, acesta pare creat în vis, cu
deformări ce sugerează absenţa, legilor fizice normale care să ordoneze material,
dar totul ni se arată ca într-o cameră obscură, ca la teatru, foarte atent ordonat cu
fiecare piesă la locul ei şi cu lumini puternice, ca de reflector.
Modul de ecleraj este asemănător cu cel din baroc, şi chiar şi alungirile şi
unele tuşe trimit privitorul către comparaţii cu El Greco, mai ales şi pentru faptul
că scene ca Răstignirea şi Pieta sunt dragi artistului. Dar acesta ştie să îmbine şi
piese ce par din creaţia lui Picasso din perioada albastră sau Dali şi Corneliu Baba.
Încerci mereu privind un astfel de tablou să găseşti lucruri cu care eşti obişnuit, şi
ai putea astfel să parcurgi întregul manual de istoria artei europene şi tot să ai
surpriza de a descoperi în Bratfanof acel ceva misterios care să-ți pună întebări, pe
care să nu-l poţi descifra.
Personajele din picturile lui Bratfanof seamănă între ele şi par toate din
aceeaşi familie, putem spune chiar că sunt alternări pe aceeaşi temă sau diferite
feţe ale personalităţii creatorului. Totul pare născut în psihicul celui ce a dat viaţă
şi, într-un egoist proces, a dăruit propria formă tuturor personajelor.
Dacă ochii sunt oglinda sufletului, atunci acestea au ochii supradimensionaţi
pentru a permite explorarea profundă. De altfel, tablourile creează acest flux de
interiorizare-exteriorizare a sentimentelor, în care, dacă privitorul vine cu ceva
personal, cu o trăire generată de observaţie, o regăseşte cu siguranţă în ochii
personajelor.
Tablourile sunt pictate în aşa fel încât creatorul ghidează citirea acestora prin
centre de interes care atrag privirea prin centrarea unor lupe imaginare ce măresc
şi rotunjesc totul în jur sau concentrează lumina.
Privitorul pătrunde într-o lume închisă, interioară.Temele sunt dialoguri între
membri ai familiei; îndrăgostiţi, mamă-fiică, Maria-Iisus, petreceri în interior cu
60
fizionomii familiare şi asemănătoare care se contopesc, care-şi pot împrumuta
elemente carnale fără a suferi pierderi ale întregului.
Atmosfera de interior este accentuată de aşezări scenografice şi piese ca
draperii, nişe, ferestre, lămpi, oglinzi care umplu spaţiul, îl sufocă şi îl etanşează
fără a lăsa lumina zilei să pătrundă şi doar lumini ca de reflector într-o cameră
obscură de teatru. Familiile sunt închise în cutii, în nişe şi spaţiul rareori rămâne
gol. Părul se transformă în draperie şi draperia dă naştere unor noi personaje şi, în
general, totul curge, se transformă, se transpune, la fel cum gândurile unui om
creează noi şi noi forme din propria-i materie.
Inspiraţia pictorului defineşte materia, o însufleţeşte, dar parcă toţi aceşti
ochi întunecaţi aşteaptă mereu pe cineva care să-i însoţească în noi căutări
interioare, de parcă te invită să dialoghezi, prin lumina ochilor, cu acesta, pentru
că, am mai spus, fiecare personaj este un alter-ego al creatorului, un autoportret
multiplicat într-o fantezie de personaje. Privitorul nu trebuie doar să privească,
trebuie să caute, să se implice în dialogul ochilor. Să mai spunem că fiecare are
cel puţin un ochi larg deschis, văzut frontal chiar din poziţii de profil care te
cheamă să-l întrebi să-i răspunzi la întrebări.
Dar trebuie să observe şi latura nevăzută, sacră. Trebuie să se roage, să-şi
pună întrebări şi să descopere mai ales latura umană a Mântuitorului, protejat şi
înconjurat de dragostea mamei sale.

Multe compoziţii conţin teme muzicale: oamenii ascultând la gramofon, care

cântă la chitară sau la instrumente de suflat sau pian, dând examen sau în pauza de
după concert. Aici surprinde că aceste personaje nu se uită spre privitor, ci în jos
sau aiurea. Un mijloc de comunicare pare suficient şi artistul renunţă la contactual
vizual.
61
 Dar mentalul unui om oboseşte şi în astfel de momente apar altfel de
dialoguri, ale gândurilor transmise fără cuvinte, a amintirilor a stărilor de
meditaţie sau de repaos, toate acestea sunt zugrăvite cu minuţiozitate, cu atenţie
pentru redarea cât mai exactă, dar în toate regăsindu-se un fior de melancolie.

Şi cum să nu se îngreuneze, chiar fizic, capul privitorului când vede

personaje care poartă pălării pline cu aminiri, şi aici putem observa şi o
multitudine de jobene, pălării. Dar favoritul motiv al pictorului este metamorfoza
dintre păr şi draperie, asemănătoare ca structură, dirijată de vânt şi lumină. Dar nu
este exclus să fie găsite fără păr, decupate, ca nişte măşti cu corp, ca la teatru. Spre
sfârşitul vieţii unii poartă chiar băşti.
Peisajul doreşte să redea un colţ din natură. Bratfanof doreşte să-şi creeze
propriile universuri intime, interioare din care răsar în vis personaje care nu ar
avea viaţă în nicio altă parte, care îţi cer ţie privitorule să le înţelegi şi să vorbeşti
cu ajutorul privirii cu ele.

După toate grijile vieţii, după durere şi melancolie, după ce amintirile au fost
răscolite, după ce dragostea s-a risipit şi copii au crescut învăluiţi şi ocrotiţi de
părinţi, firesc ar fi ca pictorul să expună şi ultimul drum al oricăruia. Dar surpriza
e că, după ce a povestit cu permanentă trimitere la curgerea impecabilă a timpului
o sumedenie de momente ale vieţii, atunci când trebuie sa redea clipa morţii, o
priveşte cu sacraliate, cu teamă, dar mereu cu speranţa învierii, ca un somn
vegheat de mamă. Aici trăim o religiozitate împreună cu artistul, moartea şi
învierea lui Cristos, valabilă pentru toţi, pentru că ştim deja, tot el ne-a spus-o, că
sufletul creatorului trăieşte în toate personajele create de el. Ar fi şi păcat să
închizi atâţia ochi fumoşi odată pentru totdeauna!
62
 Bratfanof este, în concluzie, pictorul care te invită să pictezi alături de el, să
însufleţeşti ochii strălucitori şi să luminezi spaţiile întunecate. Te pune să-ţi pui
singur întrebările personajelor din aceste compoziţii de interior, la propriu şi la
figurat. Este cel care a luat rolul scenografului şi a ordonat personaje şi falduri,
ochi şi lumini, dar temporar, pentru că toate lucrările sunt învăluite în sacru (nu
doar prin redarea iconografică), de memoria trecerii timpului şi de apropierea
întâlnirii cu eternul creator, acesta fiind adevăratul scop al existenţei.”

Adrian PAL Jr.

Acorduri cromatice la Porţile Deltei”, Editura Alba Iulia, 2016

63
 Elida-Veronica Buftei
S-a născut la Tulcea în anul 1983
Studii - Licenţiată în Arte Plastice şi Decorative, Universitatea “Ovidius”,
Constanţa, 2006
Din anul 2009 devine membru al U.A.P.R., Filiala Tulcea
Expune din anul 2006 în cadrul Filialei U.A.P. Tulcea

2009 – Expoziţia “Tulcea-Fest”

2009 – Salonul de Toamnă al Filialei U.A.P. Tulcea
2010 – Salonul de Primăvară al Filialei U.A.P. Tulcea
2010- “Repere Cromatice”, Expoziţia Profesorilor Liceului de Artă “George
Georgescu”
2010 – Expoziţia “Tulcea-Fest”
2010 – Salonul de Toamnă al Filialei U.A.P. Tulcea
2011 – Salonul de Primăvară al Filialei U.A.P. Tulcea
2011 – “Fantezii în linii, puncte şi culori” – Expoziţia Profesorilor de Artă Vizuală
din judeţul Tulcea
2011 – Expozitia “Tulcea-Fest”
2011 – Expoziţia “Dobrogea 133 ani”
2012 – Salonul de Primăvară al Filialei U.A.P. Tulcea
2012 – Expoziţia “Dobrogea 2012”
2013 – Expoziţia “Dobrogea în Artele Vizuale”
64
2013 – Salonul de Primăvară al Filialei U.A.P. Tulcea
2013 – Salonul de Grafică şi Desen
2013 – Expoziţia “Tulcea-Fest”
2013 – Expoziţia “Dobrogea 135 ani”
2014 – Expo-Martie
2014 – Expoziţia “Tulcea-Fest”
2015 – Expo-Martie
2015 – Salonul de Grafică şi Desen
2015 – Expoziţia “Tulcea-Fest
2015 – Expoziţia “Dobrogea 2015”
2016 – Expo-Martie
2016 – Salonul de Grafică şi Desen
2016 – Expoziţia “Tulcea-Fest
2016 – Expoziţia “Dobrogea 2016”
2017 – Expo-Martie
2017 – Salonul de Grafică şi Desen
2017 – Expoziţia “Tulcea-Fest”

NOTE CRITICE

“Adevărate ştanţe peisagistice sunt aduse pe simeze de Elida Buftei în cele

două lucrări realizate în gama ocrurilor, zgâriate de patina timpului.”

Adrian PAL,
Delta, 25 august 2009

“Elida Buftei îmbină rigoarea şi exactitatea cu bucuria redării frumosului,

rezultând prospeţime şi un nou aliaj pictural.”
Adrian PAL,
Steaua Dobrogei, 2012
65
 Grigore Carată
S-a născut la 23 octombrie 1949 în localitatea Sarinasuf, judeţul Tulcea
Studii: 1967-1970 - Absolvent al Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Facultatea
de Arte Plastice Iaşi, clasa profesorului Adrian Podoleanu

1987 – Membru al Filialei U.A.P.Tulcea, membru al U.A.P.R.

1989 – 2015 - Profesor la Şcoala Alexandru Ciucurencu din Tulcea

Expoziţii de grup în ţară:

1993 – Expoziţia La Porţile Dunării, Galeriile U.A.P.Tulcea
1994 – Expoziţia Imagini Tulcene, Muzeul de Artă Tulcea
1995 – Expoziţia Delta Arte, Casa Corpului Didactic Tulcea
1994, 1995, 1996, 2001, 2002, 2004 – Expoziţia Concurs Constantin Găvenea,
Sala Casa Cărţii, Galeriile U.A.P.Tulcea
1996 – Expoziţia Dunarea, Sala Apollo, Bucureşti
1998 – Expoziţia Tulcea în Arta Plastică, Sala Casa Cărţii Tulcea
1998 – Expoziţia Grup 4, Galeriile U.A.P.Tulcea
2001 – Expoziţii de grup: Petru Achiţenie, Ion Achiţenie, Grigore Carată,
Ruxandra Carată, Sala “Alexandru Ioan Cuza” Bucureşti
2002 – Expoziţia Filialei U.A.P. Tulcea, Sala Apollo, Bucureşti
2003 – Expoziţia Filialei U.A.P. Tulcea, Palatal Parlamentului, Bucureşti
2003 – Expoziţia “Concursul Naţional de Pictură Peisaje Dunărene”, Muzeul de
Artă Tulcea
66
2003 – Expoziţia 125de Ani de la Alipirea Dobrogei la România, Constanţa
2004 – Expoziţie Galeria Apollo, Bucureşti
2008 – Expoziţia de Artă Plastică Tulcea Fest
2008 – Expoziţia Interjudeţeana Galaţi, Galeria de Artă “Nicolae Mantu”
2009 – Bienala de Artă Plastică “Lascăr Vorel”, Ediţia a XI-a la Piatra Neamţ
2010 – Bienala de Artă Plastică “Ion Andeescu” Buzău
2010 – Expoziţia Interjudeţeana Dobrogea, Muzeul de Artă Constanţa
2010 – Expoziţia Între Mythos şi Ethos, Muzeul de Artă Tulcea
2011 – Bienala de Artă Plastică “Lascăr Vorel”, Piatra Neamţ
2011 – Saloanele Moldovei Bacau, Chişinău
2011 – Interferenţe Dobrogene U.A.P. Tulcea şi Constanţa, Palatul Parlamentului
Bucureşti
2016 – Salonul de Vară, Galeriile de Artă ale Municipiului Iaşi
2016 –Expo, Maestrul şi Discipolii, Galeriile de Artă Iaşi
2017 – Expoziţia Tabara de pictură Sticlăria-Scobinţi, Galeriile de Artă ale
Municipiului Iaşi
2017 – Salonul de Vară 2017, Galeria Municipală Iaşi

Lucrări în colecţii din ţară si străinatate:

Muzeul de Artă Tulcea, Muzeul de Artă “Pridunavie”, Izmail-Ucraina, Franţa,
Germania, Belgia, Anglia, Olanda, Canada, S.U.A., Turcia, Rusia, Italia, Spania.
Din 1987 participă la toate expoziţiile organizate de Filiala U.A.P. Tulcea.

Expozitii personale:
1970 – Căminul Studenţesc “Târgu Copou” Iaşi
1989 – Sala Casa Cărţii, Tulcea
1996 –Galeria de Artă Tulcea
2005 – Sala Casa Cărţii Tulcea
2006 – Galeriile “Arcadia” Slobozia
2017 – Galeria Municipală Iaşi
67
Expozitii de grup in strainatate:
1990, 1991 - Saint-Nazaire, Franţa
1992 – Ficeag, Franţa
1994 – Vallentigney, Franţa
1995 – Noget, Franţa
1997 – Cahors, Franţa
1999 – Ismail, Ucraina
2004 – Ulm, Germania
2016 – “Freedom of Self Expectassion” First International Watercolor, Festival
Stephanie Palace Exhibition Hall Budapest, Hungary
2017 – “Wizard” 2nd International Watercolor Biennale National Museum Tirana,
Albania
2017-“Fabrino in Aquarello” Fabrino, Italia

Tabere de creatie:
1989, 1990, 1999 - Calica - Tulcea
2016 – Izmail - Ucraina, Bucium - Iaşi, Sticlăria – Hârlău
2017 – Izmail, Ucraina, Tabara Internaţională “ArtBat Festival”
2017 – Mahmudia, Tulcea, Tabara Internaţională ”Mahmudia 2017”
Premii:
1996 – Bursa “Constantin Găvenea”, Menţiune în acuarelă
1997 – Bursa “Constantin Găvenea”, Premiul special acuarelă
2001 – Bursa “Constantin Găvenea”, Premiul special
2002 – Bursa “Constantin Găvenea”, Premiul al III-lea acuarelă
2003 – Concursul “Ţările Riverane Dunării”, Premiul al III-lea, secţiunea pictură

68
NOTE CRITICE

“Grigore Carată, cu un deosebit simţ al echilibrului valoric de culoare în

compoziţie, demonstrează profunzime şi luciditate în înţelegerea realităţii,
pricepere în a sesiza esenţialul din peisaj.”

(1990)

„Om al locurilor, înarmat cu înţelepciunea, modestia şi mărinimia străbunilor

săi, Grigore Carată nu poate fi legat decât de zona sa natală, care se reflectă în
numeroase pânze şi acuarele. De aceea, habitatul tulcean şi peisajul Dobrogei de
Nord constituie subiectul său predilect. Siguranţa desenului, casant când este
evident, sau ascuns sub culoare, este dublată de sensibilitatea unui fin observator,
care sesizează reverberaţiile luminii şi le transpune în opere. Artistul încearcă de
fapt o portretizare a locurilor cu îndemânarea şi acurateţea preţioasa a tehnicii
preferate: acuarela.”

Ibrahima KEITA, text inedit

“Pictorul Grigore Carată şi-a făcut simţită prezenţa prin lucrările inspirate din
peisagistica tulceană, respirând aerul nostalgiilor de toamnă, ici-colo iluminate
blând, ca o vară de noiembrie.”

Claudia PREDICĂ,
Dimineaţa, 30 octombrie 2001

“Grigore Carată face parte din tagma artiştilor care evoluează cu dezinvoltură
şi sinceritate pe tărâmul unei tradiţii picturale bine învăţate. Înarmat cu
înţelepciune, modestie şi mărinimia părinţilor săi, creaţia artistului reflectează cu
optimism aceste mari calităţi umane.
69
 Abil desenator, şi cu tuşe picturale care îşi sorb viziunea din inepuizabilul
tezaur al postimpresionismului românesc, Grigore Carată transfigurează peisajul
dobrogean cu nelipsitul habitat prin filtrul sensibilităţii sale.
S-ar părea ca această siguranţă şi spontaneitate de fin şi sensibil observator al
reverberaţiunilor luminii în natură a orientat artistul spre portretizarea acelor
locuri devenite simboluri în sufletul său cu acurateţea şi îndemânarea în
pretenţioasa tehnică a acuarelei.”
Ibrahima KEITA,
Tulcea, 2003

“Peisajele lui Grigore Carată au parfumul atmosferei oraşului vechi, registrele

cromatice fiind complexe şi dirijate cu măiestrie compoziţională.”

Adrian PAL,
Delta, 25 08.2009

“Grigore Carată trece uşor de la peisajul de influenţă barocă la cel realizat

abstract, în care liniile şi suprafeţele se interferează într-un deplin simfonism.”

Adrian PAL,
Steaua Dobrogei, 2012

“Peisajele în care se valorifică apa cu întreaga sa fenomenologie este apanajul

pictorilor Grigore Carată şi Teodor Vişan, artişti veniţi din “împărăţia apelor”.
Grigore Carată, cu peisajele sale din Deltă, inedite prin complexitatea
compoziţională în care se folosesc simultan, pe lângă case specifice Deltei
contraste rezultate din pete de pământ juxtapuse luciului apei, ambarcaţiunii
70
plutind în tangajul valurilor, animale vieţuind în sălbăticia spaţiului, miraje
atmosferice…”

Mihai PASTRAGUS,
Iaşi, 2016

“Delta Dunării, patria apelor continuă să fie o sursă de inspiraţie şi un ghid

pentru pictorii ce ajung să cunoască frumuseţile binecuvântate din acest areal
protejat. Artiştii imortalizează secvenţe, dar şi tehnic, încearcă să se apropie cât
mai mult de expresia fluidului vital. Grigore Carată experimentează în acuarelă
armonii cromatice născute din întâlnirea apelor cu materialul.
Pictorul iese în stradă, liniile paralele ale acesteia se încarcă de case, mai
vechi sau mai noi, garduri, copaci, maşini parcate pe faleză, pontoane, şalupe,
maluri încărcate. Cerul îşi schimbă culoarea mereu, va fi o provocare să surprindă
luminozitatea, fluiditatea norilor în apropierea ploii, dar acea atmosferă îmbibată
de ceaţă care amestecă contururile formelor şi transferă culorile, în schimb. Vor fi
pretext ideale pentru efecte noi pe care hârtia le va expune, inundată fiind.
Mai apoi, viitoarea lucrare, uşor uscată va permite reveniri cu accente
colorate, pentru că apa are tendinţa de a griza petele, mai ales în zonele de
confluenţă. Dacă e nevoie va reface desenul, dar doar acolo unde detaliile sunt
absolut necesare, cu trasee caligrafiate, spontane, ca de cerneală japoneză, închisă
din acele peisaje fascinante. Trebuie menţionate şi accidentele, pete aruncate ce
adaugă expresivitate, dar şi căutarea irizărilor ale pigmenţilor, culori ce se scurg
una în cealaltă. Transfer delicat posibil atunci când apa e folosită ca agent ce
facilitează aceste întâlniri.
Cu un desen timid, artistul stabileşte iniţial zonele, liniile de dezvoltare a
perspectivei şi structurile arhitecturale sau vegetale ce au fost selectate în
drumurile oraşului ce oglindeşte coline în Dunăre.

71
 Apoi, degradeuri de închis-deschis, cald-rece străbat întreaga suprafaţă pentru
a produce profunzime, treceri de la planul terestru spre cer sau spre suprafaţa
curgătoare a fluidului realizate pe ud. Sunt amestecate formele, se pierd
individualităţi şi conture în revărsarea ce defineşte într-o nuanţă zonală doar
planul din care fac parte: sol, apă, aer.
Într-o altă etapă, formele îşi capătă încet-încet, prin reveniri ce accentuează
treptat, culoarea proprie, diluată, difuză, desprinsă discret din fond. Abia în ultima
etapă, cu pensulaţii haşurate, rotite, şerpuitoare sunt adăugate caligrafic detalii:
laturile mai întunecate, crengile unui pom şi bodura arcuită a străzii, ondulaţiile
apei, umbrele ferestrelor, stâlpii de iluminat şi conturul şipcilor din gard.
Într-o tehnică (acuarela) care nu conferă posibilitatea de a folosi albul, fondul
hârtiei nu trebuie pătat, pentru a aparea în zonele de lumină prin transparenţe sau
zone imaculate.
Dar, tot tehnica poate fi folosită în redarea reflexelor, a transparenţelor, şi
ordinea interioară produce întrepătrunderi, irizări ce apar din conflicte între
pigmenţi coloraţi şi abundenţă fluidă. Structurile îşi depăşesc limitele, bariere
fireşti ce le definesc şi îşi împrumută culorile transportate nelimitat, pe suprafaţa
hârtiei, de apă.

Peisajele sunt construite cu atenţie din tuşe relevatoare şi capătă dinamism

prin liniaţii rebele ce stabilesc limitele formale, iar pete accidentale sunt stropite,
punctări moderne, din câteva pete şi intersecţii de linii.
Sunt schiţate în fonduri estompate, orizonturi depărtate. Apar astfel mai multe
etaje perspectivale, cele departate acumulând interferenţe albăstrui, de parcă
volumul de aer, este redat şi acesta, până când ajunge în atenţia privitorului
împreună cu nuanţele depărtării.
Grigore Carată desenează în culorile străzii ce se pierd spre orizont, case care
devin pete luminoase ordonate de-a lungul, dealuri ce îmbrăţişează satul într-o
aură protectoare, iar fluviul oglindeşte şi poartă mai departe forme şi nuanţe, dar şi

72
închide împreună cu cerul toată această desfăşurare a materiei într-o vâltoare de
caleidoscop.
Linii paralele, diagonale care dirijează şi înşiră elemente pe strada poziţionată
central (ca o indicaţie de a urma o cale) sau şalupe care plutesc lângă un ponton
urmând direcţiile unduirilor fluviului, sunt coordonate în lucrările artistului.
Contrastul este realizat prin plasarea elementelor depărtate într-o ceaţă, o perdea
de apă abundentă faţă de cele apropiate, studiate, accentuate, culorile calde indică
centrul de interes şi aduc în faţă lumina şi părţi de umbre, de contururi închise ce
desenează şi relevă detaliile în acelaşi timp.

Urmând tradiţia tulceană inugurată de Găvenea, Grigore Carată inovează în

tehnica acuarelei, atât de potrivită în a ilustra peisaje la marginea Dunării. Acesta
transpune subiectiv îmbinările structurilor terestre şi acvatice, astfel rolul expresiv
este luat de pigmenţii coloraţi din belşug spălaţi, amestecaţi de apă.
Dublat de sensibilitate cromatică, peisajul surprinde clipa de sclipire a luminii
în unde, momentul în care timpul se opreşte pentru ca apa să cuprindă picături de
cer şi în care se apropie pentru a săruta pământul, născându-se astfel plăcute irizări
colorate.”

Adrial PAL jr.

Acorduri cromatice la porţile Deltei, Editura Alba Iulia, 2016

73
 Marin Cocheci-Căldăraru
S-a născut la 17 iunie 1951 în localitatea Corabia, judeţul Olt
Studii: Institutul de Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu”, Bucureşti, promoţia
1973, profesori Ion Ţarălungă, Marin Gherasim, Brăduţ Covaliu

Expoziţii personale:
1975- Cenaclul ,,Hiperion”, Târgu-Jiu
1978- Muzeul de Istorie Corabia, Olt
1991- Salonul ,,Familial-Calypso”, Tulcea

Expoziţii colective şi de grup:

1974-1977: Saloanele judeţene de Artă Plastică Târgu-Jiu, judeţul Gorj
1978-1986: Expoziţiile Filialei U.A.P. Slatina, judeţul Olt
1986-2009: Expoziţiile Filialei U.A.P. Tulcea
1980,1986,1996: Galeriile ,,Eforie”,,Dalles”, Bucureşti
1995,1999- Expoziţiile ,,Grup Urmuz” Tulcea
1995- Saint Nazaire, Franţa
1998- Expoziţie de grup ,,Arta Contemporană”, Galeriile ,,Casa Cărţii” Tulcea
2002- Galeriile ,,Apollo” Bucureşti
2003- Salonul anual judeţean, Filiala U.A.P. Tulcea
2004- Salonul anual judeţean, Filiala U.A.P. Tulcea
2004- Festivalul Dunării Tulcea-Ulm, Germania
74
2005- Salonul de primăvară - Filiala U.A.P. Tulcea
2005- Salonul de iarnă - Filiala U.A.P. Tulcea
2006- Salonul de vară ,,Galeria Nouă”- Filiala U.A.P. Tulcea
2006- ,,Patrimoniu 2006”- Galeriile de Artă, Filiala U.A.P. Tulcea
2007- Salonul de primăvară, Galeriile de Artă, Filiala U.A.P. Tulcea
2007- Salonul de Artă - Galeriile de Artă, Filiala U.A.P. Tulcea
2008 - ,,Tulcea-Fest 2008”- Galeriile de Artă, Filiala U.A.P. Tulcea
2008- Expoziţie pictură interjudeţeană Tulcea-Galaţi
2008- ,,Patrimoniu 2008”- Galeriile de Artă, Filiala U.A.P. Tulcea
2009- Salonul Judeţean de Artă, Galeriile de Artă, Filiala U.A.P. Tulcea
2009-,,Tulcea-Fest 09”- Galeriile de Artă, Filiala U.A.P. Tulcea
2009- Salonul de toamnă- Galeriile de Artă, Filiala U.A.P. Tulcea
2010- Salonul de primăvară, Galeriile de Artă, Filiala U.A.P. Tulcea

Expoziţii naţionale - republicane:

1976- Expoziţia republicană de Artă Plastică a cadrelor didactice Bucureşti
- Festivalul concurs ,,Voroneţiana” Suceava.

Premii:1976- Expoziţia republicană de Artă Plastică a cadrelor didactice

Bucureşti - Premiul al II-lea;
1982- Premiu din partea Consiliului Judeţean pentru Cultură Slatina.

NOTE CRITICE

“Iubesc stânca, dar pictez apa” – mărturiseşte pictorul Marin Cocheci

Căldăraru. “Iubesc singurătatea, dar pictez oamenii” - continuă el într-o autentică
şi generoasă ars poetica. Există în lucrările sale un dinamism intrinsec, un dialog

75
permanent “al tăcerii” cu oameni din care ele provin şi cărora li se adresează, ceea
ce în definitiv, înseamnă arta.”

Nicolae DIACONU,
Poet, 12ianuarie 1976, Craiova

“…Înclinat să zăbovească asupra unui subiect din dorinţa de a-i pune în

lumină valori ce nu se dezvăluie din prima clipă, recurgând la asociaţii, pictorul
Marin Cocheci Căldăraru foloseşte un limbaj aparte, în care imaginea reală se
îmbină cu sugestii geometrice…”

Radu IONESCU,
Text catalog,1984

“După ce ne-a obişnuit câţiva ani cu disciplina ordonării în compoziţie a

suprafeţelor de culoare, cu geometria artistică şi liniştea acesteia, cu blândeţea şi
modestia tonurilor de culoare cu grija deosebită pentru încadrarea acestora, Marin
Cocheci Căldăraru trece brusc la ruperea barierelor printr-o abundenţă de culoare
(uneori chiar ţuculesciană), ce invadează panzele, de la linişte la zbucium, de la
resemnare la acţiune, odată cu abordarea subiectelor ce “atacă” pictural pe pânză,
păsările Deltei.”

Adrian PAL, 1990

“…Pictura domnului Marin Cocheci Căldăraru pare să configureze imagini cu

“structuri“ ce conduc privirea din prim plan - perspectival - spre un orizont înalt.
Pictorul combină frecvent elemente ale naturii “văzute” cu forme abstracte pe care
tot ea - natura - i le sugerează. Astfel spus: “natura vedere – natura sugestie“. Dar

76
expresivitatea pânzelor sale pare că rezistă în culori forte, intense, saturate de
pigment, între care roşul predomină….”

Florica CRUCERU,
Text inedit, noiembrie 2000

“ Marin Cocheci Căldăraru ne propune o formulă plastică deosebită în

descoperirea jocului de lumini şi umbre printr-o incandescentă coloristică în roşuri
cu inserţii de verde, albastru şi negru.”

Adrian PAL,
Delta, 25.08.2009

“Marin Cocheci Căldăraru aglomerează culorile în jurul roşului, creând o notă

profund evocatoare şi plină de mister.”
Adrian PAL,
Steaua Dobrogei, 2012

“Pasta vibrează, pusă în mişcare de pensulă, impune ritmuri, creşteri,

acumulări, materia e dirijată, compune spaţii unde firicelele răvăşite exprimă
abstract, dinamism. Albul luminează, circulă pe toată suprafaţa şi introduce irizări
în celelalte culori producând degradeuri cu aspect de nori. Jocul se extinde pe
diagonale şi senzaţia dezordinii împarte spaţiul, dezvăluie din unghiuri diferite şi
obţine construcţii care-şi pierd legătura cu organicul şi se transformă în materie
picturală.
Marin Cocheci descompune realitatea observabilă şi creează o variantă
sensibilă, abstractă uneori a acesteia.
Valuri înspumate, pete albe ce desenează accidente mai mari sau mai mici,
draperii vaporoase cu reliefuri domoale şi alături contrastante de culoare-gri,
culoare-negru, sclipiri şi linieri orizontale de bidinea. Pentru a ajunge la esenţa
77
formelor, pentru a găsi expresivitatea culorii şi bucuria pastei îmbelşugate,
pictorul studiază ritmurile vegetale, suflul vântului şi apa mării ce se sparge în mii
de picături de stânci.
Lumina dăruieşte culoare formelor şi punctează lacrimi pe obiecte metalice
sau se pierde domol pe forme rotunde. Dacă pictorii cubişti plecau de la natural şi
ajungeau la geometrizări, Marin Cocheci studiază organicul, vegetalul, viul şi
ascunde în pensulaţii colorate, sinteze formale. Se desprinde din dramatismul
expunerii şi o înţelegere a dezvoltării aparent anarhică, a exploziei neîngrădite, o
spontaneitate firească ce mişcă materia colorată prin care se exprimă.
Culorile apusului de soare care pleacă de la galben şi trec prin oranj spre roşu,
brun şi vişiniu, seninul albastru al cerului şi valurile azurii, flori galbene şi
profunzimi violeţii compun gama în care pictorul exprimă compoziţiile sale.
O astfel de structură, ce aminteşte în dezvoltarea sa de modelul vegetal se
dezvoltă în cercuri, spirale, axe pornite dintr-un centru ce intersectează planuri
orizontale. Uneori prezintă o imagine mărită, cu o serie de secvenţe mai mici, ca
variante cromatice sau compoziţionale, studii diverse din atelierul în care se nasc
lucrările. Subiectele tratate pornesc din studiul naturilor statice unde sunt
reprezentate flori, buruieni, pahare, vaze cu forţa liniilor mai mult sau mai puţin
şterse în clar-obscur, cald sau cald-rece.
Încă din aceste studii, stilul se încarcă cu impresii subiective ce argumentează
contrastele şi dinamitează formele. Apar accidente, amestecuri de culori directe pe
suport, accente grafice, intervenţii în alb, totul îngroşând în locurile de interes
cantitatea de pastă. Punctul, virgula, haşura sunt forme ce se micşorează şi se
intersectează, depuse cu pensula sau trase din cuţit. Plecând de la naturi statice,
pictorul trece neobservabil la compoziţii în care păstrează modalităţi de expresie,
dar se depărtează de figurativ.
Pictura nu mai are nevoie de temă, preia din regulile construcţiilor decorative
şi se exprimă în deplină libertate. Pensula îşi trăieşte propria viaţă cu vigoarea dată
de lăţime, cu urme şterse ca de pastel, trasări aproape transparente, mişcări arcuite
sau dimpotrivă drepte, ferme şi desenul final, în alb ce defineşte luminile.
78
 Marin Cocheci creează o geometrie proprie, o geometrie în care pensula
deţine rolul principal şi participă, prin urmele sale la îmbogăţirea vocabularului de
semne, scrijelituri colorate într-un limbaj curăţit de trimiteri figurative, pictura
liberă.
Cromatica reţinută, unde culorile sunt îmblânzite cu alb şi negru, oferă
armonii ca desene colorate cu alternări de lumină spre umbră. Construcţiile
natural-vegetale capătă noi valenţe şi se metamorfozează în construcţii pictural-
sensibile, exerciţii creatoare ale autorului.
Renunţând la profunzimi, la reprezentarea volumelor, pictorul se
concentrează pe echilibrarea cromatică, dar nu realizând compoziţii statice, ci
mişcate, împreună cu masa picturală plimbată aprent dezordonat, modelată cu
pasiune.
Rezultă studii ale materiei, despre mişcarea ei şi amestecul cu altele, pentru
că pictura devine metodă de cercetare cu un desen aproape anulat, și folosindu-se
doar câteva echilibrări compoziţionale.
Artistul renunţă la motive pentru a lăsa spaţiu de expunere picturii, căreia îi
dă libertatea deplină.”

Adrian PAL jr.

Acorduri cromatice la Porţile Deltei, Editura Alba Iulia, 2016

79
 Cicerone Ciobanu
S-a născut la 22 martie 1948 în Comuna Ioneşti, judeţul Dâmboviţa
Absolvent la Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi – Facultatea de Arte Plastice, clasa
profesorului Adrian Podoleanu, promoţia 1976
Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România

Expoziţii personale:
1982: Galeriile de Artă ale Muncipiului Bucureşti
1983: Galeriile de Artă ale Muncipiului Bucureşti
1984: Cartea Românescă – Bucureşti
1990: Galeriile de Artă ale Muncipiului Bucureşti
1996:”Lebada” – Crişan, Delta Dunării
1998: Galeriile de Artă Tulcea
2000: Cransac – Franţa
2003: Muzeul de Artă Modernă – Galaţi
2004: Teatrul Musical ”N. Leonard” – Galaţi
2006: Sala Radio – Bucureşti
2007: Salle Liverneuf – Blaye-Citadelle des Bordeaux – Franţa
2011: Sibiu - Schimb Cultural –Tulcea-Sibiu
2012: Muzeul de Artă Satu Mare - schimb cultural
2012: Muzeul de Artă Tulcea
80
2012: Cetatea Noviodunum – Ziua Porţilor Dechise
2015: Central Muzeal Eco Turistic, Tulcea
2016: Central Muzeal Eco Turistic, Tulcea

Expoziţii naţionale, bienale, republicane:

Expoziţii: 1982, 1983, 1984, 1985, 1986, 1987, 1988, Sala Dalles, Muzeul de Artă
Naţională Bucureşti, “Municipala Bucureşti”
Concursuri:
1993: Premiul III – Concursul Naţional “Constantin Găvenea” Tulcea
1994: Premiul I - Concursul Naţional “Constantin Găvenea” Tulcea
1999:” Remember Constantin Găvenea”
1999: Palatul Parlamentului Sala ”Constantin Brâncuşi” Bucureşti
2000-2001:”Doney Fest” Muzeul de Artă Modernă Galaţi
2004, 2005, 2006, 2007: Expoziţia “Celic-Argamum”, Muzeul de Artă
Contemporană Galaţi
2008: Muzeul de Artă Tulcea - “Conexiuni”
2010: Palatal Parlamentului Sala “C. Brâncuşi” Bucureşti
2011: Muzeul de Artă Constanţa
1995: Premiul III - Concursul Naţional “Constantin Găvenea” Tulcea

Participări expoziţionale în ţară şi în străinatate:

1990: Galeriile de Artă Tulcea – Salonul de Iarnă
1990: Franţa “Chapelle des Franciscains”, Saint Nazaire
1991: Franţa, “Grup 3”, Figeac
1991: Salonul de Primăvară - Muzeul de Artă Tulcea
1991: Franţa, Saint Nazaire
81
1992: Galeriile de Artă Tulcea – Salonul de Vară
1992: Franţa, Saint Nazaire
1993:”La Porte du Danube” Galeriile de Artă Tulcea
1993: Franţa, Saint Nazaire
1994: Muzeul de Artă Tulcea – Salonul Anual
1996: Bucureşti – Sala “Apollo” expoziţia “Dunărea”
1997: Galeriile de Artă Tulcea
1997: Salonul de Primăvară Galeriile Uniunii Artiştilor Plastici Tulcea
1997: Galeriile Uniunii Artiştilor Plastici Tulcea - Salonul de Vară
1997: Galeriile Uniunii Artiştilor Plastici Tulcea - Salonul de Iarnă
1998: Muzeul de Artă Tulcea – Salonul de Iarnă
1999: Salonul Naţional de Artă “Andreescu”- Buzău, “Interferenţe Dobrogene”
2011: Salonul de Primăvară Galeriile Uniunii Artiştilor Plastici Tulcea
2011: Salonul de Iarnă Galeriile Uniunii Artiştilor Plastici Tulcea
2012: Galeriile de Artă Tulcea – Expoziţie Inaugurală – PICTORI TULCENI
CONTEMPORANI - Muzeul de Artă Tulcea, Dobrogea – 134 Ani
2012: Dobrogea – 134 ani Galeriile Uniunii Artiştilor Plastici Tulcea

NOTE CRITICE
Dan Grigorescu – “Arte Frumoase” Interviu la Radio pe Programul
2 –27 septembrie 1983;
“În Spiritul Tradiţiei Româneşti” – România Liberă, 30 septembrie 1983
Virgil Mocanu –“Jurnalul Galeriilor”– România Liberă, 22 septembrie 1983
Lelia Pop – Interviu radio – Programul II
Valeriu Dăiescu - Interviu radio – Programul II
Viorica Ghiţă-Teodorescu – Interviu radio – Programul I şi II
82
Adriana Rogovschi - Interviu TVR Cultural
CristinaAnghelescu-“Cronica Sentimentală”, Săptămâna, 23 septembrie 1983
Sorin Roşca –Stănescu – “Viaţa Studenţească”
Corneliu Ostahie – Atelier ’82” – Scânteia Tineretului – Suplimentul Literar
– Artistic - 14 februarie 1982
Victor Niţă – “Starea de Adevăr” – Flacara - 30 seprembrie 1983
Nicolae Ciobanu – “Breviar” – Luceafărul – 15 septembrie 1984
Mircea Deac –“Carnet Plastic”, Informaţia Bucureştiului , 23 sepetmbrie 1983
Mircea Ionel - Tribuna Învăţământului
Gheorghe Andreescu – Confluenţe Spirituale – Societatea Română de
Radiodifuziune
Dopcea Marian – Revista “Ex Ponto” - Constanţa
Zdroba Dorina – Interviu, Societatea de Radiodifuziune

Lucrări în colecţiile de artă din tară şi străinatate:

În ţară: Bucureşti, Constanţa, Tulcea, Târgovişte, Iaşi, Cluj, Timişoara, Curtea de
Argeş, Piteşti, Craiova, Ploieşti, Galaţi, Brăila, Sibiu, Giurgiu, Suceava, Botoşani.

În străinătate: Franţa, Japonia, Anglia, Siria, Ungaria, Germania, Rusia,

China, Venezuela, Canada, S.U.A., Peru, Suedia, Danemarca, Norvegia,
Belgia, Olanda, Spania, Polonia, Mexic, Turcia, Grecia, Finlanda, Austria.
2013 – Editura PIM, Iaşi editează Albumul CICERONE CIOBANU –
“Sub Cerul Dunării”

83
NOTE CRITICE

“Adevăratul atelier al acestui pictor, care se numeşte Cicerone Ciobanu

(născut lângă Găieşti, trăind în Isaccea şi având de curând o frumoasă expoziţie
dechisă în capitală, la Galeriile Municipiului) se află în spatelei retinei sale
ultrasensibile la culorile măcinate ale Hercinicilor, culori pe care le adună şi le
pulverizează apoi deasupra lumii, împrumutându-i acesteia o aură de mister. Sau
poate că el – atelierul se află în natură, acolo unde se duce mereu la peisaj, pictând
imagini parcă private printr-un ochi hyperbolic care transformă orice vertical în
meridian, adunând lucrurile în doi peri extremi, sau în Gara de Nord pe unde
înteleg că poposeşte frecvent pentru a-şi continua, întrerupe sau căuta călătoriile.
Cicerone Ciobanu, nefiind tocmai un răsfăţat al comodităţii profesionale, a învătat
să-şi poarte atelierul cu el, iar locul acela, în care a renunţat să doarmă şi în care se
întoarce pentru a-şi asambla viziunile ar avea nevoie doar de o lumină mai
generoasă şi de mai puţină austeriate betonată”.

Corneliu OSTAHIE
Atelier ’83 – “Supliment literar artistic”, 14.02.1982

“…Foarte atent cu obiectul picturii şi cu materialul concret, culoarea,

abordând cu seriozitatea celui conştient de capcanele şi satisfacţiile artei toate
problemele de conţinut şi de expresie plastică în devenirea lor, Cicerone Ciobanu
propune imaginea unui artist stăpân pe mijloacele şi mai ales capabil să le utilizeze
în raport cu o clară şi pozitivă finalitate…”.
Virgil MOCANU
“România literară”, Bucureşti, 22 septembrie 1983
84
 “Cicerone Ciobanu aduce, în lucrările sale, o formă ingenioasă, picturală şi
compoziţională, în înfăţişarea adevărurilor simple, cotidiene. Concepţia sa, în mare
parte urmând constructivismului, se bazează pe înregistrarea lumii, văzută ca
printr-o lupă concavă, reconstituind-o geometrizat, în cercuri concentrice.”
Mircea DEAC
“Carnet plastic”, Informaţia Bucureştiului, 23 septembrie 1983

“Cicerone Ciobanu lucrează culoarea cu vocaţia unui bijutier. El caută

accentele preţioase, rafinate dar puternice, plămădeşte pasta până obţine osmoza
pigmenţilor, culori care pe pânză sunt capabile să sugereze atmosfera aurită a unei
toamne din preajma apelor sau cea care tronează sălcii plângătoare, culori
îmbibate în egală măsură de lumină şi umezeală. Compoziţiile sale, arhitecturale
după o viziune proprie, consecinţă a acestui mod de a gândi realitatea, se înscriu
firesc pe pânză, înlănţuindu-şi ecourile într-o armonie de o rară muzicalitate”.
Cristina ANGHELESCU
“Cronica sentimentală”, Săptămâna, 23 septembrie 1983

“Orizontul care pare privit printr-o lentilă ce curbează liniile ducându-le până
la marginile extreme ale perspectivei. E efectul unei interpretări raţionaliste în
spiritul geometriei neeuclidiene, ce dovedeşte că tânărul artist îşi supraveghează
temperamentul impetuos şi-l supune unei severe cenzuri artistice”.

Dan GRIGORESCU
“Arte Frumoase” Interviu la radio pe Programul 2 – 27 septembrie 1983
85
 “Cicerone Ciobanu se dovedeşte din nou unul dintre cei mai înzestraţi pictori
ai unei generaţii dăruite din belşug cu harul picturii. Ciobanu nu e un artist al
delectării vizuale: subiectele lui (…) sunt reinterpretate în spiritul unei reflexii
continue asupra sensului ordonator al logicii la întâlnirea ei cu lumea afectelor
intense”.

Dan GRIGORESCU
“În spiritul tradiţiei româneşti” România Liberă – 30 septembrie 1983

“…Liniile şi culorile tind să alcătuiască un fel de câmpuri centripete, aidoma

vârtejurilor de apă. Uneori aceste câmpuri sunt sparte fie de – o turlă ascuţită, ca în
Peisaj la Isaccea, fie de un zbor prelung de pasare, că în Plecarea pelicanilor.
Fapt care, în arhitectura, altădată perfect închisă a compoziţiilor, reprezintă o
noutate de ultimă oră.”
Victor NIŢĂ
“Starea de adevăr” – Flacara - 30 seprembrie 1983

“În linia binecunoscutei tradiţii a plasticii româneşti fascinată de acel straniu

El Dorado care este Dobrogea milenară, Cicerone Ciobanu ne încântă şi ne tulbură
cu originalele sale viziuni cromatice. E semn sigur că genul acuarelei îşi are,
neîndoios, reprezentanţi de seamă şi în rândul tinerilor maeştri de astăzi.”

Nicolae CIOBANU
“Breviar” – Luceafărul – 15 septembrie 1984

86
 “La o primă şi superficială privire pictura lui Cicerone Ciobanu pare efectul
unei permanente jubilaţii cromatice adaptate la cele mai diferite subiecte şi teme.
La o analiză atentă şi prin însumare, descoperim un permanent şi definitoriu fond
meditativ, chiar dacă iconografic imaginea tinde către anecdotic sau bonomie.
Aparenţe formale, pentru că în realitate interogaţia, prospeţimea apsihologică şi
problematica esenţială tutelează concepţia generatoare, ca un ineluctabil mod de
abordare a realităţii.
Tematic, arta lui Ciobanu pare alimentată de evenimente cotidiene, tot atâtea
revelaţii pentru căutătorul de adevăruri simple, omeneşti. În subtext însă, depăşind
aparenţa şi francheţea ce ascunde un fel de timiditate funciară, imaginile se
constituie într-o posibilă parabolă despre viaţă, cu organice referiri la natură. În
felul acesta cadrul scenariului se amplifică virtual, restrângându-se ca mijloace
expresive până la asceză, dintr-o necesitate de sinteză ce se transferă în registrul
picturalităţii. De aici se naşte schema constructivistă a compunerii prim planurilor
de culoare, de aici şi o reconsiderare a perspectivei ca soluţie spaţial infinit
variabilă, o pendulare între restituire şi instituire de realităţi contribuind la
redactarea unei iconografii de un ton aparte. Măsura în care certitudinile
observaţiei pot fi convertite în pictura convingătoare, fără detalii tautologice, este
variabilă şi în continuă deplasare, de la un ciclu la altul, de la o etapă la alta, ca
efect al dorinţei de simplitate şi expresivitate. Programul acestui artist, aparent
simplu, se alimentează din dificultatea confruntării dintre afect şi celeritate, dintre
luxurie şi asceză, în căutarea propriei identităţi. Iar acestea, prin asimilări,
decantări, reluări şi renunţări, este cea a picturii complexe, amintire şi prognoză,
restituire şi inovaţie, fără convulsii dar şi fără platitudini, în consens cu timpul.”
Virgil MOCANU

“Chiar dacă înrudiri ale picturii sale cu cea a antemergătorilor mai

îndeapărtaţi dar şi din apropiere, sunt evidente, aceasta nu face decât să potenteze
opţiunea pe calea figurărilor, ce şi-a desluşit-o ca proprie. Privindu-i lucrările,
bănuieşti ca un acut simţ estetic operează o fericită relaţie între inteligenţa plastică
87
obligată să se sistematizeze, convertită la rigorile construcţiei şi un temperament
poetic de certă amplitudine a intuiţiei şi inspiraţiei: un balans o intreproiecţie a
elementelor statornice şi transfigurarea lor, loc de apariţie a sugestiei, hotărâtoare
în artă.
În fapt, expoziţia lui Cicerone Ciobanu trebuie reţinută în totalitate, - chiar
dacă lucrările hărăzite luminează estul – şi asta, pentru că, tocmai filonul poetic şi
reveria, asemeni unor fluxuri benefice, le uneşte, ramificând sensurile,
completându-le de la un tablou la altul. Interferarea curajoasă între raţional şi
afectiv creează limpezimea şi vitalitatea imaginilor, al căror subiect nuanţează sau
dezvăluie noi faţete ale celor comune.
Există în plus, o coordonată creatoare ce caută să absoarbă pentru imagine
accentul de perenitate al lucrărilor, al relaţiilor dintre ele, conferindu-le astfel alura
de mit. Culoarea, orchestrată într-o curgere insinuantă printre forme, când
transparent şi diafană, când accentuată şi expresivă vădeşte o preocupre pentru
paleta şi pentru virtuţiile ei mereu înnoite, o preocupare ce adesea îmbracă forma
unică şi surprinzătoare. Această pictură ce stă sub semnul echilibrului şi inspiraţiei
va trebui urmărită în developarea ei, în timp.”
Cristina ANGHELESCU

“O exemplară onestitate artistică, un refuz decis al spectaculosului şi al

frivolităţii constituie, neîndoielnic, temeiul acestei picturi. Al unei picturi în care
construcţia plastică rezultă din sinteza specifică a raţionalului şi a unei sensibilităţi
ce nu devine, însa niciodată sentimentalism.
Ciobanu ştie să construiască; el revine adesea la formele care sugerează
mişcarea, un anume dramatism lipsit, evident de excese. Aparent calmă, pictura lui
are un dinamism implicit: reduse, probabil, la schema lor primordială, aceste forme
ar releva cât e de imporantă structura circulară care poate exprima deopotrivă
echilibrul şi vârtejul mişcării.
Artistul ştie să dea subiectelor sale, alese din lumea existenţei simple a
oamenilor, un accent poetic, însoţit uneori de o ironie deloc bonomă. Peisaje pline
88
de lirism, cu case albe strânse la poale de pădure, scene din munca pescarilor,
chipuri de o cuceritoare autenticitate sunt trate într-o construcţie compoziţională
solidă. Ceea ce a atras atenţia a fost omogenitatea viziunii plastice. La cea dintâi
prezenţă expoziţională în Bucureşti, Cicerone Ciobanu a convins.”

Dan GRIGORESCU

“Omogenă conceptual şi structural, pictura lui Cicerone Ciobanu se supune

unei duble tensiuni din care decurg calităţi intrinseci, dar şi premisele unei
deschideri fertile către o ipostază personală, liberă faţă de un model anumit, chiar
dacă apartenenţa la o familie stilistică îşi afirmă cu francheţe amprenta.
În primul rând, descoperim o incontestabilă propensiune către picturalitate,
către construcţia prin culoare şi armonie tonal gravă, cu densităţi şi transparenţe ce
conferă materialitate şi fluiditate concreteţii fenomenelor. Apoi, dincolo de voita
analiză şi construcţie în planuri atent articulate fără contrazicerea volumului
primordial, se citeşte voinţa de logică, de raţiune formativă şi echilibru, o anumită
austeritate ce nu frizează purismul ascezei marcând chiar şi compoziţiile ce par
antrenate de o forţă centripetal irepresibilă. Tematic, pictura lui Cicerone Ciobanu
tinde către omogenitate, în sensul unor preferinţe care, dincolo de pitorescul
incontestabil, oferă admirabile pretexte de studiu şi analiză, tentaţia jocului cu
planul şi volumul cromatic materializându-se în compuneri de forță şi poezie, mai
ales în cazul scenelor cu pescari sau a peisajelor. Deliberat, dar cu un ochi mereu
atent la picturalitate, valorificând posibilul efect decorativ, artistul construieşte pe
structura volumelor şi a spaţiului curbilin, ca pentru a sugera prin alveola
unificatoare nevoia de sfericitate a propriei deveniri, recursul la angulozităţi
oferind contrapunctul ce dinamitează imaginea. Alteori, ca în cazul naturii statice
cu pasăre, subtila asceza a griurilor şi albului simbolic, problematica se aşează în
89
alt unghi al picturalităţii, fără îndoială conţinând o perspectivă ce se cere
aprofundată cu deplină libertate faţă de restricţiile formale. Şi aceasta cu atât mai
mult cu cât dotarea nativă şi o buna şcoală a desenului şi culorii stau cu
generozitate la dispoziţia acestui tânăr artist, descins din tradiţie dar dispus să o
reformuleze pentru a-i releva permanenta actualitate. Pentru primul său contact cu
publicul bucureştean într-o personală ce înseamnă şi cu un examen, Cicerone
Ciobanu aduce o selecţie omogenă valoric şi pictural, propunându-ne un univers şi
perspectiva amplificării expresive, ceea ce reprezintă deja ceva mai mult decât un
pariu critic.”
Virgil MOCANU

“Universul explorărilor tematice, operate de pe poziţiile figurativului sintetic,

este pitoresc prin condiţia sa funciară, dar artistul ştie să extragă din repertoriul
turistic al Deltei şi din suculenţa personajelor ce o populează, esenţa. De aici
senzaţia de parabolă, atunci când scena de gen surprinde un prânz pescăresc, o
libaţie sau o petrecere cu lăutari, sau senzaţia de spaţiu absolut, total şi atemporal,
atunci când tema este peisajul. La sentimentul general de sinteză contribuie în
bună măsură modul de a concepe alveola componistică, într-un fel de vertij
centripet care grupează, ca o emblemă, toate elementele în miezul pictural, lăsând
în jur un fel de atopos, mediu originar în care se pot ivi, prin miracolul existenţei,
alte şi alte sfere de viaţă. Spaţial receptacul se curbează, ca într-o viziune filmică
superangulară sau, mai aproape de precedentul pictural, ca la generaţiile de cubişti
sintetici ce preluau, simultan, experienţa orfismului. Dealtfel, şi descompunerea în
planuri de culoare articulate după axele primordiale ale fenomenelor, o anumită
austeritate a gamelor dominante, şi accentul pus pe desenul definitoriu descendent,

90
pe o filieră ce a diminuat asceza iniţială, din gândirea cubistă. Ecouri din pictura
lui Braque, fără îndoială cel mai pictor şi când este preocupat de formula
scientistă, se regăsesc manipulările cromatice şi în modul de a desena ce
particularizează câteva naturi statice cu păsări, problema ecranelor de culoare
axate pe brunuri şi griuri colorate conţinând în sine premisele unei direcţii de real
interes. Concreteţea lumii reale, fără îndoială model şi proiecţie interpretative,
conferă consistent elementelor de vocabular şi sintagmei în totalitate,
propensiunile afective către un oniric al adevărului suprasaturat, încă timid instalat
la nivelul motivaţiei ideatice. Deşi accentual pus pe culoarea-afect pare să
eticheteze, variaţiuni în scara desenului, cu simplificări stilizate de factură
decorativă, ne relevă esenţa unor desene-studiu care vor completea imaginea
globală a unui artist de real interes, dotat şi foarte preocupat de propria definire.”

Virgil MOCANU

“Respiraţia lui picturală e ritmică, echilibrată, neşovăitoare şi mai ales

originală, iar succesul vizibil dar necomercial. Ce s-a întamplat cu acest pictor în
intervalul de timp scurs de la absolvirea facultăţii până acum, când printr-un gest
neaşteptat îşi înscrie numele în rândul acelor tineri artişti pe care se cuvine să-i
urmărim cu atenţie în viitor? A lucrat în Deltă, în linişte, neştiut de nimeni, singur,
eliberat de influenţa capitalei, deseori copleşitoare sau inhibantă pentru un tânăr.
Cicerone Ciobanu reuşeşte astfel să nu imite pe nimeni în ceea ce face. Lumea de
la Isaccea, căreia îi dedică un ciclul de peisaje, a fost şi este în continuare pentru el
un spaţiu pictural preferat, pe care îl asimilează cu lăcomie de gurman, conferindu-
i amplitudinea expresivă, indispensabilă asumării riscului de a fi nu numai
autentic, ci şi nou. Îndrăzneala lui ţine, mai puţin de culoare – tonalităţi grave,
dense – cât de construcţie. O construcţie de tip lenticular. Pictorul lasă impresia
unei asimilări exclusiviste a mediului înconjurător, lumea se curbează, se strânge
ca într-o retină care a suferit deformări convexe (Case la Suhat, Peisaj din Crişan,
91
Gara de Nord etc.). Copacilor, bărcilor, clădirilor, dealurilor, uneori chiar şi
portretului li se conferă o dimensiune nouă, oarecum sferică, mai potrivită, mai
bine intregrată nevoii de interiorizare, de sinteză, proprie artistului.
Aşteptăm apropiata reîntâlnire cu Cicerone Ciobanu la Piatra Neamţ, cu
speranţa că cea ce-a doua personală din cariera tânărului pictor va reconfirma
apetenţa lui pentru pictura de tip energetic, densă, în sentimente fără a fi de tip
emotiv.”

Sorin ROŞCA–STĂNESCU

“Ce poate fi mai frumos decât să priveşti lumea colorată prin mijlocirea
paletei de talentat acuarelist a lui Cicerone Ciobanu?
Lirismul sobru fără efuziuni patetice trădează un bun simţ coloristic
subjugate unei idei: natura în complexa ei desfăşurare de forţe, natura a cărei
reprezentare îi suntem întotdeauna datori, natura cu infinitele-i aspecte ce te face să
o atingi, să o simţi, să o contempli, să o zugrăveşti.
Retras dar claustrat într-o zonă mirifică, cu bălţi, stufăriş, pescari, bărci,
oameni, Cicerone Ciobanu lucrează cu voluptatea începătorului, deschizătorului de
drumuri, dar cu atributele maestrului.
Ajutat de un limbaj tehnic impresionant şi de o nemăsurată forţă de muncă,
toată opera lui Cicerone Ciobanu tonică coloristic şi subtil sprijinită de un desen în
peniţă se manifestă puţin diferit de caracterul său uman, un om liniştit, poetic,
blajin. Lucrările sale din cadrul simpozionului, se prezintă unitar, cu forţă în
registrul inferior şi uşor caligrafiat în zona superioară înregistrând în afara imaginii
concrete a edificiilor mănăstireşti, o simbioză a “lucrăturii” umane cu natura, a
construcţiei sinuoase şi maestuoase a turlelor cu specificul vegetaţiei de baltă.”
Gheorghe ANDREESCU
Simpozionul de Acuarelă “Culorile Toamnei”,
Muzeul de Artă Contemporană, Galaţi, 2005

92
 “Sărbătoreasca desfăşurare cromatică şi meditaţia gravă, deloc lipsită însă de
seninătate, par a constitui binomul artei lui Cicerone Ciobanu, pictor al “mirajului
între ape”, al nesfârşitului şi fascinantului spectacol al fenomenologiei vieţii într-
un spaţiu ce oferă cu generozitate forme de relief şi metamorfoze dintre cele mai
surprinzătoare ale culorii şi luminii.
Împăcarea emoţiei intense cu rigoarea intelectuală dă un farmec aparte
operei acestui însingurat de sensibilitate retractilă, în fond, căutător neostenit de
pretexte iconice menite a justifica o atitudine existenţială, pe de o parte, o punere
în acord a temelor plastice cu subiectele (umile, în aparenţă), pe de alta.
Pictorul duce o existenţă discretă, de mai bine de treizeci de ani, într-un
oraşel de pe malul Dunării de Jos, Isaccea, într-un cadru de o uluitoare bogăţie
coloristică şi de o aproape la fel de mare varietate peisagistică.
Oraşul e situat între ape, cu infinita lor capacitate de a-şi apropia cromatica
mediului – şi dealuri împădurite ori, pur şi simplu, culmi stâncoase.
Nu am nici o îndoială că opţiunea artistului pentru acest loc al transparenţei
apei şi cerului, al griurilor pietrei şi al subtilelor nuanţe violacee de toamnă este
una îndelung cumpănită şi temeinic argumentabilă estetic.
La fel de sigur sunt că vor fi cântărit la alegere şi pasiunea omului pentru
vânătoare şi pescuit, şi înclinaţia spre singurătate şi linişte, şi dispreţul pentru orice
fel de manifestare a spiritului gregar.
Nu ştiu cât spor de adrenalină aduce un succes cinegetic, nici câtă pierdere
de sine – firul întins la maximum. Ştiu însă că pictorul Ciobanu, care a facut din
emoţie o adevărată profesiune, este văzut deseori cu lansetele pe malul Dunării ori
cu arma în mână, toamna târziu, printre numeroasele bălti din jurul Isaccei.
Înclin să cred că vânătoarea şi pescuitul sunt, în cazul lui, mai mult nişte
pretexte decât nişte reminescenţe ale instinctului ancestral, de prădător , al specie.
Cert este că pasiunile …”ucigaşe”, îmbinate cu un acut simţ al observaţiei şi
cu o extraordinară capacitate de a selecta detaliul semnificativ îi oferă acestui
virtuoz al culorii suportul grafic, de moderat figurativism, ce face ca pictura lui să
fie asociată unui topos plastic: Acela al Deltei.
93
 Spaţiul “exotic” (fie şi numai aparent aşa) pe care-l explorează Ciobanu
(destructurându-l şi restructurându-l mereu, revenind, quasiobsesiv, asupra
obiectelor, reluate din mereu alte unghiuri, văzute mereu din altă perspectivă
cromatică, îmbogăţite, iară şi iară, cu noi înţelesuri) este, şi în realitate, unul
proteic oferind, cu prisosinţă, pictorilor din zonă, “surse de inspiraţie”, temeiuri
pentru instituirea unei adevarate “Şcoli”.
Nici vorbă, însă de înscrierea lui Ciobanu în vreo grupare sau direcţie!
“Simplitatea” artei lui este rodul unei îndelungate şi solitare căutări,
caracterizate de renunţări şi reluări, de adoptarea unui registru tot mai pronunţat
ontologic, pus în acord cu exigenţe estetice mereu mai performante. Efortul de
individualizare a fost unul consistent şi de lungă durată - implicând factori
psihologici, cu siguranţa, dar şi temeinica însuşire a unor “lecţii” de pictură
postcezanniană, cărora le-a alaturat, în aproape patru decenii de activitate, propriile
observaţii, descoperiri, abilităţi dobândite.
Omul este, cum am spus, un solitar – ţinându-se departe, instinctiv (?!) de
“lumea artistică”, minată de orgolii, interese, invidii, combinaţii deseori dubioase
ori compromisuri estetice. A trăit mereu departe de centrele puterii decizionale –
lucru ce nu i-a uşurat deloc accesul la publicitate ori înlesniri financiare.
Notorietatea şi banii (adevaraţii parteneri ai succesului, ieri şi mai ales
astăzi!) nu l-au ademenit pe acest artist atipic (şi “de modă veche”, poate) care a
preferat să rămână mereu cinstit faţă de sine şi faţă de arta sa.
După 1989 ne-am “occidentalizat”, în anumite domenii, cu o repeziciune
uluitoare. Am asistat la o adevarată revoluţie sexuală, în primul rând – şi aceasta a
impus, în literatură şi pictură, un fel de non canon, întru nimic superior, însă, celui
de până prin 1989.
Mentalitatea consumistă, pe de altă parte, a venit să pună şi ea, colacul peste
pupăză. Totul se cuantifică în bani, în reclamă, în mediatizare. Totul e marfă – şi
cererea se îndreaptă mai ales către divertisment, provocare şi efemer. Prea puţini
sunt cei care par să-şi mai pună întrebări cu privire la timp - şi la Victoria asupra
acestuia prin creaţie (termen considerat învechit şi de-a dreptul reprobabil).
94
 Ciobanu a ales, în vremuri neprielnice artei – Arta şi… Isaccea!
Format la şcoala ieşeană (îndrumători direcţi Adrian Podoleanu, Corneliu
Ionescu, Maria Lazăr şi C. Radinschi), deloc indiferent însă la umorul lui Dan
Hatmanu, pictorul aflat la faza sintezelor personale urmăreşte, qvasiobsesiv,
realizarea unei armonii ideale, în corcondanţă cu compoziţia dinamică, bazată pe
fenomenologia viului (măcar în sensul că diverse centre de interes ale lucrărilor
sale se constituie mai totdeauna din prezenţa/mişcarea unei fiinţe – pasăre/om, cel
mai adesea.
Preocuparea permanentă pentru acuarelă s-ar putea explica, oarecum, de
“unicitatea” pe lângă Adrian Podoleanu (indiscutabil - unul dintre maeştrii
geniului). Familiarizat, încă din studenţie, cu acurateţea acestei tehnici, pictorul o
practică azi cu virtuozitate şi pasiune.
Opţiunea lui Ciobanu, pe de altă parte, pentru figutativ implică o dublă
direcţionare a interesului: cromatică şi simbolică (a subiectului). În acuarelele lui
aceste centre coincid deseori şi ţin de percepţia fenomenologică. Sosirea, plecarea
din cuib a unei păsări, zborul, dansul nupţial, drumul pescarului – sunt privite
“impresional” oarecum, non-implicarea eului contemplator neexcluzând empatia,
compasiunea ori, dimpotrivă, “cinismul” situării lor în raport cu golul ori infinitul
spaţial.
Comandamentului “numai natură!”, esenţial în poezia minimalistă de
sorginte niponă, îi corespunde, la Ciobanu, o mare rigoare intelectuală,
bucuriei/seninătăţii ochiului – un gust “filosofic” al efemerităţii.
Evident că “filosofia” lui Ciobanu nu este una conceptuală - ci una
implicită, profund afectivă. Demersul său artistic este, vrând nevrând, unul
gnoseologic. Eul empiric se raportează mereu la o lume instabilă în fond.
Cinetismul iconografic surprinde momente de mare intensitate în devenirea fără
sfârşit a lumii.
Pictorul ştie prea bine că trăim “aici” şi “acum” – încercând să descifreze
sensurile ascunse (metafizice) ale binomului, cu mijloacele specifice artei sale,
surprinzând în cadrele unui bine temperat figurativism, diversitatea şi fragilitatea,
95
viaţa şi moartea.
Apropierea de poezia minimală de sorginte niponă (mă refer în primul rând
la haiku) se impune, cred, în plan emoţional. Pictorul nutreşte un respect aproape
religios faţă de orice manifestare a viului, mai ales în ipostazele sale fragile, ori
supuse oricând primjdiei de a se pierde în Neantul atotstăpânitor. Notarea, prin
suprapunere grafică a fenomenologiei viului ţine de simplitatea “savantă” a acestui
artist. Astfel, contemplând nenumăratele-i păsări se impune observaţia că zonele
sensibile (gâtul aproape se pierde!) sunt abia marcate de partea cea mai subţire a
liniei modulate – în vreme ce tensiunea e sugerată de partea fermă a acesteia.
Este evident că subiectele se subordonează unor teme plastice perene, tratate
mereu de-a lungul timpului şi rezolvate de fiecare artist în felul său, faptul
conferind originalitatea aşa de necesară oricărui artist.
“Buna şcoală a desenului” este, în cazul lui Ciobanu, evidentă. El ştie să
sugereze – prin linie, dar şi să agreseze, când vrea, ochiul, creând o tensiune pe
care cromatica o amplifică.
Superioritatea umană se “traduce”, la el, într-un zâmbet comprehensiv.
“Bonomia” (implicit seninătatea lui) presupune o nesfârşită răbdare şi o imensă
participare intelectuală. El e capabil, precum Basho urmărind sosirea corbului pe
creanga desfrunzită, să “citească” detalii în aşa fel încât opoziţiile fundamentale
ale existenţei noastre să fie puse în evidenţă: Jocul vieţii, pe de o parte, Nimicul, pe
de alta, efemerul şi eternul, plinul şi golul, iluzoria suferinţă şi la fel de iluzoria
fericire.
Mă gândesc şi la profunda empatie care o arată faţă de tot ce este viu, fie şi
miniatural. “
“Am putea spune, parafrazând un vers celebru că realitatea e singura
prejudecată a pictorului Cicerone Ciobanu. În mod paradoxal, însă, realitatea nu se
poate recunoaşte nicicând, ca într-o oglindă, în peisajele sale. El nu e un artist al
mimesisului - în ciuda aparenţei ancorări în contingent. Nenumăratele ipostaze ale
Firii i se revelează în locuri nerecognoscibile, configurând o geografie imaginară,
în care lumina e mai consistentă decât pământul sau apa, în care material se
96
fluidizează, devine tot mai dinamică în straniul efort de a se rotunji, şi de a
dobândi unitatea (implicit identitatea).
Cercul, către a cărui perfecţiune năzuiesc mai toate compoziţiile lui
Ciobanu, se realizează datorită unor nebănuite afecţiuni elective ale elementelor.
Tainice forţe centripete silesc parcă lumea mitică, atemporală, a pictorului să se
instituie, mişcătoare şi vie, (şi, fiindcă e vie şi sacră). Universal plastic propus de
acesta se află în continuă metamorfoză, dezvăluind cu parcimonie mistere în
miezul cărora ne e dat rareori să ajungem.
Nucleele neguroase, reci ori, dimpotrivă, calde explozii cromatice se
organizează, conform unor principii riguroase, într-un spaţiu rotund, în interiorul
căruia liniile se curbează parcă de la sine, purtând ochiul spre centrul tensionat,
îmblânzindu-se, apoi, în sărbătoreşti conexiuni ale nuanţelor.
E Delta, fără îndoială (cel puţin în datele ei exterioare), în lucrările lui -
numai că jubilaţiei pur estetice a ochiului i se alătură, subtil, multiple tâlcuri
revelatorii.
Împătimit al esenţelor (şi, implicit, al simplităţii), Ciobanu schimbă mereu
parametrii identitari ai toposului, deschizând insolite ferestre către ceea ce este
dincolo de materie şi de percepţia ei imediată. Nu e vorba, aici, de metafizică.
Transcendenţa îi este, se pare, indiferentă pictorului – (chiar dacă uneori pescarii
săi au, ca şi sfinţii din iconografia bizantină, aureole). Ceea ce-l atrage pe el e viaţa
- văzută şi ca spectacol şi ca miracol, şi ca fragilitate şi ca forţă.
Pictorul dezvăluie, fără îndoială, mult - şi sugerează, îndrăznesc a zice, încă
şi mai mult. În simfoniile sale policrome “anecdoticul” aduce savoarea inefabilă a
eternei năzuinţe către Fiinţare. Delicateţea şi violenţa sunt, în dansurile nupţiale ale
păsărilor, feţe ale aceleiaşi forţe obscure ce garantează perpetuarea şi nesfârşitul,
nestatornicul joc al vieţii.
Linii puţine şi sigure înscriu, în marele tot, prezenţa fapturii mărunte,
atestându-i legitimitatea ontologică. Un dialog amical (ori o sfadă?!) între două
minuscule înaripate valorează, probabil, la fel de mult în ochiul mare, care ne
priveşte Dincolo - ca şi dialogul (ori sfada!) între giganţi.
97
 Osteneala unei păsări ce vine, în amurg, către cuib – nu e, pentru Ciobanu,
un efort insignifiant.
El are, ca orientalii, priceperea de a observa detaliul şi în miniatural – şi de
a-l semnala, cu dezarmantă simplitate, fără a–i exagera însa, niciodată importanţa.
Secvenţa fenomenologică, implicit “narativă” constituie, de obicei al doilea
centru de interes în compoziţiile lui Ciobanu, care nu pierd niciodată din vedere
datele esenţiale ale peisajului, înscris nu atât în coordonatele geografice - cât în
parametrii temporali.“
“Pictorul surprinde încă de la debut prin siguranţa de sine, prin stăpânirea
mijlocelor de expresie şi mai ales printr-o fericită îmbunare a dispoziţiei lăuntrice,
mai mereu senin, cu predilecţia pentru adâncirea prin lirism a nativelor sale
înclinaţii către rigoarea intelectuală.
Arta lui pare a se sustrage logicii evoluţioniste.
Procesul împlinirii acestei arte, pe de altă parte, e greu – dacă nu imposibil –
de urmărit aici, căci pictorul a fost întotdeauna un risipitor, gestionându-şi cu
precaritate lucrul odată isprăvit.
Numeroasele-i lucrări care au luat drumul străinătăţii în anii ’80 sunt greu de
aflat astăzi – altfel decât în reproduceri destul de puţin izbutite, în alb şi negru, în
reviste ori în cataloagele modeste ale anilor acelora.
O repede privire prin cronicile de atunci ne-ar ajuta, poate, la o (mai) corectă
situare a pictorului, în circumstanţele expoziţionale ale vremii. Una dintre primele
(şi dintre cele mai avizate!) opinii este aceea a criticului Virgil Mocanu:
“Universul explorărilor tematice, operate de pe poziţiile figurativului sintetic, este
pitoresc prin condiţia sa funciară, dar artistul ştie să extragă din repertoriul turistic
al Deltei şi din suculenţa personajelor ce o populează, esenţa. De aici senzaţia de
parabolă, atunci când scena de gen surprinde un prânz pescăresc, o libaţie sau o
petrecere cu lăutari, sau senzaţia de spaţiu absolut, total şi atemporal, atunci când
tema este peisajul. “
Trecem zâmbind, peste “extracţia” din repertoriul turistic al Deltei – tribut,
evident, adus… realismului neosocialist (sau neorealismului socialist), care era al
98
criticii vremii, mai mult decât al artiştilor – pentru a sublinia, satisfacţie,
“figurativul sintetic” şi “senzaţia de parabolă” – trasături definitorii atât picturii în
ulei a lui Ciobanu cât şi, mai tarziu, pentru majoritatea acuarelelor lui.
Pictorul a practicat, într-adevăr , “scena de gen”, preocupat fiind atât de
compoziţie cât şi – observaţie făcută cu altă ocazie ce îi aparţine tot lui Virgil
Mocanu - de psihologie.
E o “direcţie” pe care Ciobanu a părăsit-o, pare-se, în ultimele două decenii
“Portretul”, cu inerentă “pătrundere în caracter” nu-l mai interesează - şi nu-l mai
atrag scenele de grup, lăutarii ori obişnuiţii Gării de Nord.
Cu relativă îndreptăţire vorbeşte critical şi despre ispita constructivismului –
ispita reală în măsura în care ne gândim la situarea mişcării în centrul
preocupărilor compoziţionale şi nu la încercarea de a continua drumul deschis, la
începutul veacului XX, de pictorii ruşi.
Poetul Corneliu Ostahie, care la începutul carierei sale, vorbeşte despre
Ciobanu ca despre un fel de plainair–ist, întârziat, oarecum, în epoca modernă:
“Adevaratul atelier al acestui pictor, care se numeşte Cicerone Ciobanu (născut
lângă Găieşti, trăind în Isaccea şi având de curând o frumoasă expoziţie dechisă în
capitală, la Galeriile Municipiului) se află în spatelei retinei sale ultrasensibile la
culorile măcinate ale Hercinicilor, culori pe care le adună şi le pulverizează apoi
deasupra lumii, împrumutându-i acesteia o aură de mister. Sau poate că el –
atelierul se află în natură, acolo unde se duce mereu la peisaj, pictând imagini
parcă private printr-un ochi hyperbolic care transformă orice vertical în meridian,
adunând lucrurile în doi peri extremi, sau în Gara de Nord pe unde înteleg că
poposeşte frecvent pentru a-şi continua, întrerupe sau căuta călătoriile. Cicerone
Ciobanu, nefiind tocmai un răsfăţat al comodităţi profesionale, a învăţat să-şi
poarte atelierul cu el, iar locul acela, în care a renunţat să doarmă şi în care se
întoarce pentru a-şi asambla viziunile ar avea nevoie doar de o lumină mai
generoasă şi de mai puţină austeriate betonată”.
Cert e că bucuria peisajului se manifestă mai ales în acuarelă. Prezenţa
omului este, în cazul acesta, redusă – cu toate că barca şi pescarul sunt motive
99
recurente în opera lui Ciobanu. Aceste elemente nu domină, însă, peisajul, ci se
pierd în el - chiar şi atunci când, aparent, constituie unul dintre centrele de interes
al lucrării: de menţionat este şi că ele aduc, mai întotdeauna, un zâmbet amuzant,
aproape hatmanian.
Nu altfel stau, în principiu, lucrurile când e vorba de pictura în ulei,
implicând organizarea unui spaţiu mult mai amplu decât acela al acuarelei, efecte
obţinute prin cu totul altfel de procedee. Motivele (şi chiar subiectele) îşi pierd,
parcă din importanţă trecând pe un plan secundar. “
“Spaţiul este o adevarată rezervă de eternitate împotriva timpului” afirma în
1999, poetul Ştefan Augustin Doinaş. Paradoxală afirmaţie, îndeosebi dacă ţinem
cont că vine din partea unui poet, mai lesne de bănuit a căuta justificări metafizice
propriei existenţe decât extinderi ale eului în anamorficele înfăţişări ale materiei,
una în diversitatea ei dar, din păcate, doar tridimensională.
Trăim în permanent “acum”, timpul înseamnă devenire a unei realităţi
proteice. Despre eternitate, care-i dincolo de timpi, n-ar fi oare mai bine să tăcem?
Vine însă, ciudat în sprijinul Poetului, teoreticianul Michel Foucault (“Altfel
de spaţii”). “Suntem în epoca simultanului, a alăturatului, a dispersatului. Ne aflăm
într-un moment în care lumea se percepe pe sine mai puţin, cred, ca o mare viaţă
care s-ar dezvolta în timp, cât ca o reţea ce leagă puncte şi urzeşte labirintul”.
Percepţia lumii este, pentru literaţi, prin însăşi natura mijloacelor de expresie
de care dispun, diacronică. Pentru pictori - sincronică. Eseul lui Doinaş se numeşte
“Locus poeticus”, dar ştim bine de la bătrâni că…”ut in picture poesis” – aşa că de
ce nu am vorbi şi despre “locus picturalis”, admiţând că atistul, indiferent de
domeniul în care se manifestă, are de rezolvat, pe cont propriu, desigur, şi cu
specialităţile de rigoare, aceleaşi dificultăţi impuse de menirea cea mai înaltă a
Artei: Aceea de a propune un model coerent şi veridic al Universului, identificând
locul Omului şi al valorilor sale în această lume aparent contradictorie, conflictuală
până la inteligibil - dar singura care ne este dată, magică, totuşi în diversitatea ei
haotică?
Spaţiul “ca o reţea ce leagă puncte şi îşi urzeşte labirintul” este, în cazul
100
Pictorului, în primul rând unul cromatic. Aruncarea prostovolului, descurcarea
setcii ori aşezarea vintirelor pe baltă sunt doar pretexte anecdotice pentru
sărbătoreasca (ori tensionata) desfăşurare a culorilor, în cearta lor fără sfârşit, ori,
dimpotrivă, în clipe de fericită împăcare.
Pictorul ştie prea bine că în realitate şi cearta şi armonia sunt înşelătoare.
Realitatea însăşi nu pare a avea, în sine, vreo semnificaţie. Omul este cel care
semantizează realul, fie prin afecte fie prin raţiune.
Acestea sunt căile – pe care Ciobanu tânjeşte să le unifice.
Raţionalul are de rezolvat, mereu şi mereu, raporturile dintre culori,
ademenindu-le unele către altele, despărţindu-le prin subtile bariere (să nu se
distrugă reciproc, Doamne fereşte! destructurând modelul deja intuit), ori
zămislind, prin combinări, nuanţe.
Griurile colorate constituie o constantă a întregii picture a lui Cicerone
Ciobanu - indiferent de gama (majoră sau minoră) pentru care a optat.
Pictorul nu pare a avea, de altfel, preferinţe din acest punct de vedere, fiind
de-a dreptul instabil cromatic.
“Foamea” lui de acord şi echilibru ţine, în egală măsură, de ochi şi de
intelect.
“Doamne, cât albastru cheltuieşti, ca să nu te putem vedea” zice, într-un vers
memorabil, Odysseas Elytis. Când l-am citit pe marele grec, mărturisesc, am trecut
cu uşurinţă pe lângă minunăţia lirică. Spre norocul meu Ciobanu a fost mai puţin
uşuratic - aşa ca-i datorez nişte ceasuri de plăcută (ori, dimpotrivă, tensionată)
reflecţie asupra enigmaticului adevăr al splendidului vers.
Fin cititor de poezie, ba de-a dreptul împătimit de cea argheziană, pictorul
nu este indiferent faţă de bănuitele resorturi metafizice ale lumii acesteia.
Nu cred, pe de altă parte, că este un ins religios. Devoţiunea de acest tip îi
este cu siguranţă străină. Cultul îi pare, din câte ştiu, mai curând ipocrit decât
impresionant în mareţia lui. Îi este dat, însă, sufletului omenesc, oricât de hârşâit ar
fi prin cele mocirle ale lumii acesteia, ori prin cele arcane ale Raţiunii – să trăiască
înfiorări aproape virginale în prezenţa bănuitelor adieri ale sacrului.
101
 Există gingăşii de care numai artiştii autentici sunt capabili.
Locuim, vorba lui Doinaş, spaţial – deformându-l şi poate maculându-l în
încercarea de a–i căuta/conferi sensul suprem.
Pentru pictor asta înseamnă armonie sau furie, joc enigmatic al culorii care,
întotdeauna, ascunde ceva. O line, aplicată în anume fel şi în anume loc - face
culoarea să vibreze şi culoarea deschide, pentru o clipă, totuşi, drum înţelegerii, ba
chiar comuniunii, cu tot ceea ce este în jur. “
“Viziunea plastică a lui Cicerone Ciobanu este una preponderent
fenomenologică. Înclinaţiei spre miniatural - implicit gingăşiei cu care îşi
apropriază subiectele în acuarele – i se alătură, în pictura în ulei pe pânză şi mai
ales în panourile “religioase” ale ultimilor ani, o la fel de puternică apetenţă pentru
monumental.
Să îndrăznesc a asocia bucuria peisajului în lucrări precum “Toamna la Mila
23” – strălucitorul vers al lui Elytis (ori cadenţelor argheziene din “Îmi atârnă la
ferestră / Iarba cerului albastră”)?
Îndrăznesc – deşi Ciobanu lucrează cu griuri colorate, deşi se observă cu
uşurinţă apetenţa pentru geometrizare, într-o constructivă piramidală, într-o
compoziţie ce, practic, nu poate fi Spartă. Ingenuitatea lirică există, totuşi, dar ca
efect al unui bine şi îndelung cumpănit efort de intelectualizare. Putem vorbi,
aşadar, de efectul de spontaneitate şi de efectul de seninatate, create/ asumate cu
mijloacele unei tehnici stăpânite până la virtuozitate. “
“Împătimit al picturalităţii Ciobanu ştie să o afle – şi să o creeze.
Uneori prin suprapunerea pastei, inducând senzaţia aproape tactilă, de zid
(ca la Voroneţ) şi de vechime, de măcinare din cauza timpului, alteori prin
pensulaţie (exercitată în direcţii diferite aceasta creează o vibraţie cromatică),
uneori prin intersecţii, alteori prin tuşe de culoare.
De remarcat este, în acest ultim sens, “Venirea egretelor”, lucrare vibrată
coloristic de la albastrul la verde, prin nuanţe intermediare.
La el stratul de culoare este, în general, subţire la margine şi tot mai
dens/intens către centru, obligând parcă privitorul să se fixeze pe acesta.
102
 Desenul, pe de altă parte, nu oboseşte niciodată ochiul, căci linia nu e
niciodată uniformă, ba, dimpotrivă, contribuie din plin la realizarea legăturilor
între suprafeţele de culoare vecine, asigurând, totuşi, şi contrastul necesar. Efectul
e deseori de stilizare, nonmimetic, aşadar, însă nu negând realul ci căutând, în
miezul acestuia, esenţa mişcării, pe care o sugerează de regulă pe linii oblice sau
arce.
Fiecare pată e gândită, la Ciobanu, în raport cu contextul, implicit întegul –
şi aşează astfel încât să ducă spre armonie.
Vecinătăţile se realizează pe principiul înrudirii - dar şi pe acela al
contrastului. Se creează astfel subtile acorduri între petele cromatice şi patul de
culoare, pictorul reuşind să treacă, prin griuri colorate, de la albastru…elitisian, la
oranj, de pildă. “
“Un loc privilegiat ocupă, în creaţia lui Ciobanu, pescarul, fiinţa
emblematică şi oarecum atemporală a Deltei.
Pictorul, iconograf al umilităţii, nu se sfieşte a recurge la foiţa de aur
(“material” rezervat, până mai alaltăieri, exclusiv hieraticului bizatin) – pentru a-şi
înzestra pescarii cu nimburi.
E vorba de nişte chipuri fără psihologie, uneori nici măcar încadrate în
peisaj - şi e vorba, fără îndoială, de un elogiu adus unei îndeletniciri arhaice,
lipsite, în felul ei, de păcat şi de urâţenia civilizaţiei.“
“Tematica religioasă, abordată cu precădere în ultimul deceniu, impune
panoul de lemn, de mari dimensiuni, uneori circular.
Nu se poate spune însă despre Ciobanu că ar aprecia “icoana pe lemn”.
Canonul bizantin este cu siguranţă, în linii mari, cunoscut, doar într-un cadru
extrem de flexibil. Simbolica bizantină a culorilor nu este urmată cu strictă
rigurozitate, iar elementele în relief sunt, pur şi simplu, necanonice. Nu mi-l pot
închipui nici urmărind “Tratatul de pictură bisericească” (al lui Dionisie, eventual),
căutând să pună în acord cerinţele teologice cu reprezentarea iconică.
Nu știu în ce măsură pictorul ar putea fi, totuşi, un ins religios, înfiorat de
suferinţă şi mântuire. Cert este însă că problematica mântuirii îl preocupă - fie şi
103
numai pentru că a suscitat, de veacuri, o imensă nădejde. Drumul (şi sensul acestui
drum) către mântuire, credinţa altora şi posibilitatea acestei mântuiri constituie
miezul viziunii “religioase” a lui Ciobanu. “Icoanele” lui presupun uriaşe
aglomerări de chipuri estompate, într-un fel de cale ascensorială, spiralată.
Câteva panouri sunt circulare, în locul “ramei” pictorul recurgând la parâme
groase, marinăreşti, fapt care conferă acestor panouri aspectul unor pâini - vasăzică
înscriindu-le, totuşi, în simbolica religiei creştine.
Bizantină (mai) este, în aceste “icoane” numai risipa de aur…“

Marian DOPCEA
CICERONE CIOBANU - “Sub Cerul Dunării”, Editura PIM, Iaşi, 2013

“Format în şcoala ieşeana (promoţia 1976), de către maeştrii al acuarelei

precum Adrian Podoleanu şi Constantin Radinschi, artistul stăpâneşte o excelentă
cromatică. Dă viaţă zonelor de griuri reci, invazive, prin contemplare calde, pe
care fixează şi centrele de inters. Din când în când, roşuri trandafirii şi cărămizii
invadează întinderile, amestecând cer şi pământ în vaporoase explozii. Personajele
sunt rare pe aceste câmpuri experimentale, destinate naşterii, dar mai ales risipirii
de lumi şi când apar sunt mai ales multiplicate, precum şirul luntriilor sau grămada
de case, reduse la ape repezi de acoperiş şi adunate în neverosimile cascade. Fiinţa
este sesizată în lanţul ei ontologic, prin şiruri de siluete, laolaltă cu bărcile şi la fel
de dramatic înseriate în arcuri de cerc. Dacă apar, individualiaţile sunt tratate
mitologic, precum bizarul bătrân gulerat, cu grumazul nimbat, etalându-şi peştii
schiţaţi rudimentar într-o parabolică plasă. Aceasta, ca și alte elemente de
reprezentare veristă, îşi dezvăluie din cand în când statutul: pretexte pentru
relevarea unei geometrii de elipse, linii drepte sau câmpuri punctate ortogonal, pe
evanescenţa tonurilor acvatice. Ne gândim astfel că unul din rosturile elementelor
grafice ar putea fi tocmai ridicularizarea atitudinii excesiv contemplative. În orice
caz, ele intră în consonanţă cu efortul ieşirii din reverie la care predispune
exuberant coloristica. Reconfirmînd posibilităţile geniului, acuarelele lui Cicerone
104
Ciobanu deschid o lume a libertăţii angajate, pe urmele expresioniştilor, în
procesul de dezvăluire a nebănuitelor trepte, dacă nu hăuri, peste care păşeşte actul
creator “.

Prof. Ioan RĂDUCEA

“Delta ca un câmp de experienţă” – expoziţie personală ,
Centrul Muzeal Eco-Turistic, 2016

“Istoria picturii româneşti urmăreşte atent evoluţia reprezentării elementelor

naturale cu ajutorul semnelor. Decoraţiunile rupestre şi schematicul hieroglifelor
construiesc un prim pas al aventurii artei care îmbină admiraţie pentru creaţia
naturii cu inovarea formelor de expresie specifice, iar derularea este, în aceleaşi
limite, o apropiere sau odepărtare de realism ori simbolism.

Creaţia picturală a lui Cicerone Ciobanu porneşte de la o primă etapă a

construcţiei compoziţiilor într-un univers sacru spre o etapă în care părţi ale lumii
vegetale şi animale sunt simplificate până ajung schiţe cu caracter de ştampilă,
simboluri apropiate de literele unui alfabet hieroglific încă necunoscut nouă.
Pictorul a studiat formele, a combinat culorile şi a dorit să simplifice compoziţiile
pentru a comunica cu uşurinţă preocupările de inspiraţie în bio-diversitatea Deltei
Dunării printr-un limbaj frustrat, neinterpretat.
Traseele studiate ale liniilor dovedesc munca depusă pentru a ajunge la
esenţă, la concizie, nepierzându-se experienţa efortului transformată în mesaj
pictural cu semnătura Cicerone Ciobanu. Păsări, stuf, plante sunt pretext pentru
studiul care pare că urmăreşte mai mult modificarea ductului liniei, a suprafeţelor
apoase în contrast cu cele uscate, a contururilor şi a petelor, ca mai apoi să
reprezinte o formă naturală.
Procesul de destructurare propus de Cicerone Ciobanu ajută elementele să se
debaraseze de detalii căutând reprezentarea unei categorii prin caracteristicile de
formă. Pierderile materiale induc o structură raţională compusă, în primul rând, în
105
procesul de analiză şi memorare, doar cauzat de recepţia vizuală, cu riscul anulării
impresiei de viaţă.

Spontaneitatea naturii, dinamica viului e totuşi lăsată să se desfăşoare în

fondurile de 2-3 culori cărora le este propus un joc fluid cu foarte puţine intervenţii
ale artistului. Dirijarea firicelelor de apă colorată, care se amestecă, se întrepătund
sau fuzionează prin minuscule trasee, care-şi păstrează individualitatea cromatică
sau nu, reprezintă experimente sesiuni, încercări ce aduc în prim plan viaţa
datorată apei (pierdută de pictori în lecţiile raţionale de înţelegere a acesteia şi a
creaţiilor, una dintre ele fiind Delta Dunării, prin flora şi fauna ei).
Formele fluviilor se extind în suprafaţă, explodează, atacă albul crud al
hârtiei şi compun flori colorate, păpădii ce se pierd în spaţiu, noi creaţii ce fac
concurenţă celor naturale, dar de această dată obţinute prin tehnici picturale şi
dinamica fluidelor peste aceste compuneri atmosferice. Artistul intervine pe uscat
cu retuşuri grafice, monocrome, umbre lineare ce aduc în scena încărcată de
sensibilitate, produsele de analiză a florei şi faunei, care aduc stabilitate în masa
schimbătoare a fondului. O coadă de păun, o aripă în mişcare un ram aplecat de
greutate sau animat de vânt sau o floare, toate acestea sunt personajele observate
cu mare atenţie preluate din mediul lor şi transpuse într-o altă suprafaţă inundată, o
alta Deltă construită pe hârtie de aceasta dată.

Lucrările lui Cicerone Ciobanu sunt decoraţiile unei cărţi de poezie.

Personajele se prezintă rând pe rând. Detaliile dintr-un atlas de biologie lipsesc,
pictorul pune accentul pe lucruri, urmăreşte atmosfera, dinamica une aripi în
mişcare, adierea vântului, zborul petalelor sau mişcarea ondulatorie a apei; acestea
sunt accentele din versurile poemului naturii ce atrag atenţia. Astfel se dezvăluie
acest colţ sălbatic, zbaterea, zvâcnirea, palpitaţia, fiecărei vietăţi ce contribuie la
compunerea peisajului ce doreşte a ne fi dezvăluit.
Bineînţeles, fiecare vers e recitat pe îndelete, fiecare pagină vie e studiată
atent pentru a ne introduce ca personaje, nu ca observatori în toată această lucrare
106
înşirată de plăcerea de a convieţui la malul Dunării. Poezia aceasta e aproape
şoptită, armoniile calde de galben şi roşu cu accente verzi şi negre nu strică ordinea
prin contraste violente, iar apa, ce înconjoară toată lucrarea într-o inundaţie
cromatică, e prezentă mai mult pentru celelalte simţuri, pentru ca imensitatea de
albastru pe care o aşteptăm e încălzită de căldura vieţuitoarelor, de albul hârtiei (ce
calmează şi izolează zbuciumul) într-un mediu familiar, arhaic.
Făpturile reprezentate de Cicerone Ciobanu sunt păstrate într-un spaţiu
luminos, ideal aproape. Nu este interesat de scenografie, cu atât mai puţin de
curgerea timpului. Timpul pictural al său este peren într-o rememorare a
paradisului dinainte de păcat, soarele şi luna nu au cum să aducă nenorocirea
alterităţii, şi nici omul.

Desenul de sinteză aminteşte de studiile lui Picasso care caută să redea cât
mai multe faţete, în maniera sa cubistă, a tânărului pe care-l alesese ca model,
preluând această experienţă. Ciobanu caută, nu spaţialitatea, ci spontaneitatea,
dinamismul formelor care în trăirea lor rapidă lasă doar urme, direcţii de aşezare,
duct de urmărire a traseului şi nu bogăţia de detalii ce o aduce studiului static.
Retina pictorului e impresionată de o lumina puternică ce orbeşte, reţinând
doar vagi conture devorate de dramatismul fundalului fluid.
În continuarea tradiţiei acuarelei, instituită de Găvenea pe plaiurile tulcene,
Cicerone Ciobanu inovează în căutarea unor noi soluţii tehnice de stăpânire sau nu
a efectelor irizante cauzate de lucrul “pe ud” a suprafeţelor şi îmbinarea acestora
cu accente adăugate ulterior, de pauzele și zonele de linişte, folosind albul hârtiei
ce desenează şi el, izolând petele de studio, inundate de fluid.

Dacă în prima parte a creaţiei sale, pictorul era sensibilizat de “culorile

măcinate ale Hercinicilor” pe care le pulveriza asupra lumii, în acuarelele sale
ulterioare este mai degrabă preocupat de redarea subtilităţilor fluide. ”Ochiul
hyperbolic” cu care privea lumea şi o reconstruia privită parcă printr-o “lentilă” ce
curba liniile şi revărsa pasta preţioasă, e înlocuit cu analiza strictă, geometrică
107
aproape a formelor, dar expusă unei dezinvolturi în tratarea curajoasă din punct de
vedere cromatic.
Bălţile Dunării, bărcile locuitorilor, păsările şi cadrul arborescent compun
universul liric în care Cicerone Ciobanu găseşte nu numai surse de inspiraţie, dar
de care se simte atras cu toată fiinţa, trăind cu bucurie în acest peisaj în care limita
realităţii nu are nici o importanţă. Este de fapt un peisaj trăit, experimentat fizic,
dar şi un microunivers lăsat să se defăşoare “natural” în limbajul pictural, strunit
doar prin contururi grafice.
Călător într-un spaţiu animat doar de confluenţa apei cu pământul,
generatoare a diversităţii vieţii, pictorul experimentează, în spirit de forţe creatoare
naturale o întoarcere sinceră către esenţa lucrurilor. Rezultă astfel un alfabet încă
nedescoperit, caligrafiat cu ajutorul sensibilităţii pe un abecedar ce poate fi studiat
de orice admirator de peisaje danubiene pentru a descoperi bucuria întoarcerii către
natură prin acuarelă.

Creaţia lui Cicerone Ciobanu aduce astfel o mărturisire scrisă în material

pictural a frumuseţilor căutate şi găsite pe meleagurile unde acesta vieţuieşte. Apa
este un element creator nu doar în Deltă, dar aceasta poate fi rugată să se exprime
şi în planul artelor, răvăşind, inundând amestecând culori şi povestind pentru
generaţii viitoare ei, pictorul fiind cel care-o introduce ca pe o artistă, pentru
privitori, pe scena esteticului.

Adrian PAL Jr.

Acorduri cromatice la Porţile Deltei, editura Alba Iulia, 2016

108
 Ion Dore
Data şi locul naşterii: 01 iulie 1949 în localitatea Tulcea, judeţul Tulcea

Activitate profesională:
- Septembrie 1993 – prezent – Profesor de specialitate disciplinele: arte vizuale,
scenografie, design şi artă teatrală, artele spectacolului la Liceul de Arte
„George Georgescu” Tulcea
- Octombrie 1996 – iulie 2000 – Profesor asociat pe Disciplina Istoria Artelor la
Univesitatea de Artă Teatrală Târgu Mureş
- Februarie 2008 – martie 2010 – Director la Teatrul „Jean Bart” Tulcea,
instituţie subordonată Consiliului Judeţean Tulcea şi organizarea structurii
administrative a teatrului respectiv; coordonarea strategiei repertoriale;
realizarea de spectacole, planificarea şi realizarea repertoriilor pe stagiunile:
2008-2009, 2009-2010
- Martie 2010 - septembrie 2010 – Şef secţie Teatrul „Jean Bart” Tulcea în
cadrul Centrului Cultural Judeţean Tulcea subordonat Consiliului Judeţean
Tulcea, realizarea repertoriului stagiunii teatrale şi marketingului artistic
- Iulie 1999 – august 2002 – Fondator şi regizor al Teatrului „Urmuz” Tulcea, în
cadrul Centrului Artistic Judeţean Tulcea subordonat Consiliului Judeţean
Tulcea
- Martie 1990 – august 1993 – Director al Centrului de Conservare a Tradiţiei şi
Creaţiei din cadrul Direcţiei de Cultură, Culte şi Patrimoniu, instituţie

109
 subordonată Consiliului Judeţean Tulcea
- 1990 -1993 - Strategii culturale: înfiinţarea Teatrului „Altar” şi a Festivalului
„Tragos” devenit din 1995 şi internaţional
- 1980 – 1990 – Director al Casei de Cultură a Tineretului Tulcea
- 1980 – 1990 – Activităţi culturale specific tineretului, înfiinţare de trupe
muzicale şi teatrale, muzical-literare (Cenaclul IUVENES) şi a Teatrului
Tineretului, cu repertoriu pe fiecare stagiune

Educaţie şi formare:
- 2012 – 2014 – Cursuri de perfecţionare din Proiectul „Teatrul în educaţie”,
organizat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Universitatea Naţionala de
Artă Teatrală I. L. Caragiale Bucureşti, vizând performanţe şcolare şi orientarea
socială a elevilor
- 1995 – 2000 – Universitatea de Artă Teatrală Târgu Mureş, Facultatea de
Teatru, Diploma de licenţă în profilul Artă Teatrală, specializarea Artele
spectacolului de teatru-Regie de teatru
- 1997 – 1999 – Cursul de management şi marketing teatral, în cadrul
Universităţii de Artă Teatrală Târgu Mureş
- 1970 – 1974 –Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” Bucureşti -
Facultatea de Arte Decorative
- 1970 – 1974 – Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” Bucureşti

Activităţi artistice în Arta teatrală:

Februarie 2008 – martie 2010: Regie spectacole la Teatrul „Jean Bart”Tulcea:
Pălăria, după Eugene Labiche, data Premierei 17 martie 2009
Gunoierul, după Mimi Brănescu, data Premierei 13 martie 2009
Visul unei nopți de vară, după William Shakespeare, data Premierei 10 octombrie
2009
Efectul dăunator al...cererii în căsătorie, după Anton Pavlovici Cehov, data
Premierei 20 martie 2009
110
D'ale carnavalului, după I. L. Caragiale, data Premierei 18 decembrie 2009
Arlecchino. Slugă la doi stăpâni, după Carlo Goldoni, data Premierei 10 martie
2010
Căsătoria, după Nicolai Vasilievici Gogol, data Premierei 18 iulie 2010
Bădăranii, după Carlo Goldoni, data Premierei 02 aprilie 2011
Năpasta, după I. L. Caragiale, data Premierei 05 octombrie 2012
2006 – Regie: Visul unei nopți de vară, după William Shakespeare, Teatrul
Anfitrion Tulcea
Iulstraţie muzicală: Visul unei nopți de vară, după William Shakespeare, Teatrul
Anfitrion Tulcea
2005 – Regie: Calendaria, după Fernando da Bibiena, Teatrul Anfitrion Tulcea
2004– Regie:Hei, oameni buni?, după William Saroyan, Teatrul Fabula Tulcea
2004– Spaţiul interior, după un text de Henry Michaux
Ilustraţie muzicală: Hei, oameni buni?, după William Saroyan, Teatrul Fabula
Tulcea
2004– Spaţiul interior, după un text de Henry Michaux
2003 – Regie: Regele cerb, după Carlo Gozzi, Teatrul Fabula Tulcea
2001 – Regie: D'ale carnavalului, după I.L.Caragiale, Teatrul Urmuz Tulcea
Scenografie: D'ale carnavalului, după I. L. Caragiale, Teatrul Urmuz Tulcea
Costume: Piatra din casă, după Vasile Alecsandri, Teatrul Urmuz Tulcea
2000 – Regie: Trei farse, după A. P. Cehov, Teatrul Urmuz Tulcea
Scenografie: Trei farse, după A. P. Cehov, Teatrul Urmuz Tulcea
1999 – Regie: Proştii sub clar de lună, după Teodor Mazilu, Teatrul Urmuz
Tulcea
1999– Regie: Adunarea femeilor, după Aristofan, Teatrul Dramatic Galaţi
Iulstraţie muzicală: Proştii sub clar de lună, după Teodor Mazilu, Teatrul Urmuz
Tulcea
1999 –Adunarea femeilor, după Aristofan, Teatrul Dramatic Galaţi
Decor: Proştii sub clar de lună, după Teodor Mazilu, Teatrul Urmuz Tulcea
Scenografie: Pescăruşul Il, după Richard Bach, Teatrul Ariel Târgu Mureş
111
1996 - Scenografie: Egmont, după Goethe, Sala Studio a Univesităţii de Artă
Teatrală Târgu Mureş
1995 -1996 – examene spectacol la Univesitatea de Artă Teatrală Târgu Mureş
Pescăruşul, după A. P. Cehov
Romeo şi Julieta, după William Shakespeare
Egmont, după Goethe
City Sugar (Cum se numeau cei patru Beatles), după Stephan Poliakoff
Jubileu, după A. P. Cehov
Proştii sub clar de lună, după Teodor Mazilu
Othello, după William Shakespeare
Conu Leonida faţă cu reacţiunea, după I. L. Caragiale
Antigona, după Sofocle

Activităţi artistice plastice:

1980 – 2001 – participări la toate Saloanele U.A.P. ale Filialei Tulcea
1995 – expoziţie de grup, Muzeul de Artă Tulcea
1995 – Nogent, Franţa – expoziţia artiştilor plastici tulceni
1993 – Livernon, Franţa – participare la al cel de al XXVII-lea Salon de artă
1993 – Franţa – expoziţie de pictură “Grup 3” împreună cu Eugeniu Barău şi
Vasile Drăguşanu
1992 – Figeac, Franţa – expoziţie de artă plastică a artiştilor tulceni
1982 – Ismail, Ukraina – expoziţie de artă plastică a artiştilor tulceni
1981 – Constanţa – expoziţie de artă plastică a artiştilor tulceni
1980 – Tulcea – expoziţia “Desen şi culoare” la Galeriile Dacia
1978 – Breaza – expoziţie personală
Lucrări în colecţii particulare din Franţa, Spania, Canada.

112
NOTE CRITCE

“Am urmărit repetiţiile grupului, tinerii trupei Teatrului Popular din Tulcea
înfiinţată la sfârşitul anului trecut, am fost cucerit de atmosfera de seriozitate, de
atenţia, şi concentrarea ce domnesc aici. Conduşi de Ion Dore (antrenat în trupa
Teatrului studentesc “Podul”), membrii echipei sunt adevăraţi oameni de teatru: un
colectiv omogen, animat de un ideal comun. Conceput într-o maniera originală,
spectacolul O noapte furtunoasă marchează un moment cheie în evoluţia
colectivului. Într-o metaforă teatrală care serveşte drept emblemă lumii de jupâni,
tejghetari şi veleităţi ale poliţiei, regizorul plasează acţiunea sub semnul
“fanfarei”, fanfaronadei de bâlci şi panoramei de mahala.
Spectacolul convinge prin culoare, aplomb, poftă de joc, vigoare şi ritm; el
este rodul a peste patru luni şi jumătate de repetiţii în condiţii de lucru intensive.”

Dan VASILIU,
Revista Teatrul, nr. 3, 03.03.1983

„Un vis mai vechi al tulcenilor, datând încă din perioada interbelică, un vis
care a traversat timpul pe parcursul mai multor decenii, a devenit în miez de
decembrie, o realitate... tărâm cu un vis potenţial artistic (în special în ceea ce
priveşte arta plastică, dar şi muzica, arta scenică ori literatura), însă lipsit de
instituţii profesioniste, oraşul de pe Dunare beneficiază, la acest sfârşit de mileniu,
de un teatru-profesionist – purtând numele „marelui sensibil contorsionat”, cum îl
numea Călinescu pe cel care a dorit să moară în chip original; fără nici o cauză
Urmuz, ce activează ca una dintre cele trei componente ale Centrului Artistic
Judeţean, condus de Ştefan Coman. Cum spuneam, încercările întreprinse pe
tărâmul Thaliei nu sunt nicidecum de dată recentă. Semnele concrete ale acestora
au aparut în anii ’80, când un artist plastic al acestor meleaguri, îndrăgostit
deopotrivă de culoare şi cuvânt, înfiinţa Teatrul Tineretului. Numele lui Ion Dore,
113
căci despre el e vorba, nu se poate disocia astăzi nici de Teatrul „Altar” ori Teatrul
„Ifigenia”, acesta din urmă format numai din elevi a căror vivacitate a dus chiar,
ca să mai dau un exemplu, la o frumoasă înscenare a Visului ... shakespearean.
Animator de trupe de teatru de tineret, profesionist şi atunci când coordona, cu
seriozitate, activitatea artistică în domeniul teatrului de amatori,
„superprofesionalizat”, în cadrul Universităţii de Artă Teatrală din Târgu Mureş
(pe care a absolvit-o cu sărbătorirea unei jumătăţi de veac de existenţă personală),
regizorul Ion Dore - a cărui pasiune pentru arta spectacolului îşi are sorgintea în
ceea ce a însemnat, în epocă, Teatrul Podul şi al său iniţiator, Cătălin Naum – îşi
menţine şi astăzi pariul cu tinereţea. Căci Teatrul „Urmuz” se bucură de o trupă de
actori tineri care nu şi-a pierdut deloc entuziasmul în faţa greutăţilor inerente unui
început de drum.”
Gabriela RIEGLER,
Tomis, nr. 1, ianuarie 2000

„Recent, la Teatrul din Tulcea, înfiinţat de curând şi pus sub emblema lui
Urmuz, a avut loc o nouă premieră cu Proştii sub clar de lună, în regia (şi
scenografia) lui Ion Dore. Spectacolul se înscrie printre cele mai valoroase montări
ale piesei, în primul rând pentru că accede la esenţa dramaturgiei lui Teodor
Mazilu (evidentă şi în celelalte comedii, Tandreţe şi abjecţie, Treziţi-vă în fiecare
dimineaţă, Don Juan moare ca toţi ceilalţi, Somnoroasa aventură, Aceşti nebuni
făţarnici, Mobilă şi durere. Redescoperirea lui Teodor Mazilu, în ceea ce are mai
caracteristic, a fost o preocupare de căpetenie a regizorului şi a protagoniştilor;
spectacolul polemizează cu vulgarităţile cotidianului, ironizează sentimentalismul
de duzină şi plutirea indiferentă prin viaţă, blamează lipsa convingerilor în
dragoste, desfiinţează fără gesturi mari – prostia, lipsa de sinceritate, credulitatea
afirmând o moralitatea modernă, de amplă generalitate. Actorii se întrec în spirit şi
voie bună, într-un desen scenic inventiv susţinut cu farmec şi fantezie...”
Calin CALIMAN

114
 „D’ale carnavalului cu care Teatrul Urmuz şi-a deschis cea de-a doua
stagiune, a polarizat toate forţele artistice ale urbei, de la regizorul Ion Dore, la
elevii Liceului de Muzică din localitate, care au creat, cu o mică orchestră,
ambianţa sonoră a spectacolului său, au asigurat figuraţia. Montarea îşi sprijină
tensiunea comică pe elocvenţa plastică a scenografiei.
Regizorul-scenograf Ion Dore reînvie prin decorul şi costumele expresive
parfumul unei nostalgice „belle epoque”. Regizorul nu se ridică, în lucrul cu
actorii, la nivelul scenografului.”

Delia VOICU,
Revista Teatrul azi, nr. 80, septembrie 2000

„Trupa de teatru a Liceului de Arte „George Georgescu” Tulcea a opţinut

Marele Premiu şi Trofeul Concursului Naţional de Comedie „Ştefan Mihăilescu
Brăila”, ediţia a V-a, desfăşurat la sfârşitul săptămânii trecute la Brăila. Din echipă
au facut parte elevele: Stan Lavinia Andreea, Vlăduţ Doiniţa Loredana, Severincu
Oana Adela, sub coordonarea profesorului Ion Dore, iar piesa cu care au participat
a fost Căsătoria dupa N. V. Gogol.
Acest premiu vine după o altă mare reuşită a noastră anul acesta, de la
Olimipada de Artă a Actorului de la Baia Mare, competiţie la care am luat
Premiul Special al Juriului pentru spectacolul pe cale l-am prezentat, şi Premiul I
pentru eleva Loredana Buică. Acest premiu vine să confirme că ne păstrăm la
altitudine, ca prestaţie artistică, şi confirmă soliditatea şcolii tulcene pentru că noi
am intrat în competiţie alături de Liceul Dinu Lipatti din Bucureşti, cu liceele din
Iaşi, Timişoara, Buzău sau Galaţi, licee cu prestigiu şi care au artă teatrală de
mai multă vreme decât avem noi.”

Florenţa GAVRILĂ,
Delta, 2014

115
 Vasile Drăguşanu
S-a născut în Rădeni-Vaslui la 22 iunie 1957 şi se stabileşte în Tulcea în 1981
Studii: I.A.P. ”Nicolae Grigorescu”, Bucureşti, Facultatea de Desen (1977-1980),
profesor Marin Predescu
1996 - Membru U.A.P. Tulcea
1980 - 1991 - profesor la Clubul Elevilor, Tulcea
Expoziţii personale:
1975 - Bârlad
1980 - Bucureşti
1981,1985, 1989, 1992, 1993, 1997 - Tulcea
1993, 1994, 1995, 1996 - Rodez , Livernon, Figeac (Franţa)
1981 - 2000 - participă la toate expoziţiile Filialei U.A.P. Tulcea

Expoziţii de grup:
1990 - Saint Nazaire
1992, 1993, 1994 - Figeac
1997 - Cahors
1998 - Bretenoux-Biars
1994, 1995, 1996, 1998 - Franţa, Rodez
1994-1999 - Anual Expoziţia “Urmuz” Tulcea

116
Expoziţii internaţionale:
1993 - Liveron, Franţa, al XXXVII-lea “Salon des Causes”
1995, 1996, 1997 - Rignac, Franţa, “ Salon D’Automne”

Tabere de creaţie:
1983, 1987, 1997 – Calica, Tulcea

Premii:
1996 Premiul I pentru acuarelă la Concursul Naţional “Constantin Găvenea”

Lucrări de artă monumentală:

1980 - Costeşti Argeş, Casa de Cultură “Căluşarii”, Zgrafitto 7x7 m
Lucrările artistului sunt în Muzeul de Artă din Tulcea, Ministerul Culturii din
România, în Franţa, Italia, Elveţia, Olanda, Belgia, Germania, Grecia, Bulgaria,
Danemarca, Spania, Norvegia, Mexic, Irlanda, India, Canada, S.U.A., Corea.

NOTE CRITICE

“…Vasile Drăguşanu este un artist veritabil, e suficient să privim guaşele

sale, libertatea cu care este condusă culoarea prin desen, modul de umplere al
paginii. Surprinzătoare la el e independenţa faţă de influenţe, atât de grea şi de rară
la început, atât de firească în ceea ce îl priveşte. Cercetând cu bucurie unele lucrări
ale sale, culoarea lor îndeosebi, eram tentat de felurite analogii aparent absurde, cu
pictura secolului XVIII mai ales, analogii care nu au un alt rol decât de a sublinia
aşezarea lui Vasile Drăguşanu în larga familie a pictorilor pasionaţi de alchimia
culorii.”

Călin DAN,
Text din Catalogul expoziţiei personale, 1980
117
 “…În evoluţia demersului pictural al lui Vasile Drăguşanu se remarcă o
directivă mai puţin cunoscută. Dacă cu câţiva ani în urmă, artistul opta pentru un
decoratism abstract, pentru puterea sugestivă a culorii, cu tonuri puternice, dar nu
violente, de acestă dată opţiunea în perimetrul figurativului, asimilat şi dezvoltat
pe coordonatele sensibilităţii şi înţelegerii personale. Caracteristică prin modul în
care artistul abordează tema naturii este îmbinarea dintre viziunea tradiţional
clasică, subliniată prin vigoare şi echilibru, şi mijloacele de exprimare de factură
modernă….”

Ştefan GĂVENEA
Delta, 15 decembrie 1989

“….Expoziţia organizată de Tulcea la Saint Nazaire în 1990 i-a permis să

descopere Franţa. De atunci el a revenit frecvent, expunând în Livernon, în 1993 la
Figeac şi, pentru a treia oară, în acest an, la Rodez….lucrările sale sunt profund
marcate de călătoriile sale în Franţa. Evoluţia picturii sale se hrăneşte din vizitele
în muzee şi galerii, în întâlnirile cu artiştii francezi. Ea se inspiră din descoperirea
noilor peisaje…”

Din “Midi Libre”, Rodez, 8 iulie 1995

“…Prin repartiţie (”o tempora, o mores”) am ajuns a Şcoala generală din

comuna Greci, judeţul Tulcea şi după ce “am băut apa din Dunăre“, am devenit şi
am rămas tulcean, urmând o nescrisă tradiţie cu care se mândresc tulcenii…m-am
convins, ca şi mulţi alţii înaintea mea, că “lumina” Dobrogei este inconfundabilă,
iar transpunerile în străvezimi, transparenţe şi fluidităţi, sunt specifice fiecărei

118
localităţi, fiecărui tip de relief, fiecărui anotimp şi chiar personajelor şi obiectelor
aflate în “obiectivul” pictorului…”

Vasile DRĂGUŞANU,
Tomis, 7 iulie 1997, interviu

“Caut picturalitatea anumitor semene, capacitatea lor de a construi atmosfera.

În spirit de spectru al culorilor, de un perete alb, de un fir de iarbă pot simţi în faţa
lor o emoţie la fel de intensă ca şi în faţa unei opere de Veermer. Plecând de la
spaţiul concret spre figuraţia sa, evoc “marea tăcere”, faţa ascunsă a unei realităţi
mai vaste, mai bogate, plină de substanţă şi deopotrivă împregnate de atmosfera
particulară a Deltei Dunării. Atunci sunt condus de lumină.”

Textul autorului din Catalogul expoziţiei de grup -

Drăguşanu, Pelmuş, Enache de la Galeria Saint-Catherine, Rodez,
1998

119
 Ion Duman

S-a născut la 9 martie 1939 la Constanţa , decedat în 2010

Studii:
Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, Bucureşti, promoţia 1959 ,
profesori: Cornel Medrea, Ilica Veturia, Lelia Zuaf
Membru U.A.P. din 1950
1960 - fondează Cenaclul U.A.P. Constanţa, prima organizaţie profesională a
artiştilor plastici din Dobrogea
1963 - preşedinte al Cenaclului U.A.P. Constanţa
1963 - 1977 - membru al Filialei U.A.P. Constanţa
1957 - 1977 - participă la toate expoziţiile Cenaclului şi apoi ale Filialei locale la:
Constanţa, Galaţi, Tulcea, Eforie Nord, Mamaia, Medgidia
1959 - 1978 - este muzeograf principal la Muzeul de Artă Constanţa
1978 - se mută la Tulcea unde ajută la înfiinţarea Filialei U.A.P. din localitate
1978 - 2000 - ia parte la toate manifestările expoziţionale locale organizate la
Tulcea, Galaţi, Constanţa, Brăila, Bucureşti
1954, 1955, 1956 - expoziţii studenţeşti, Bucureşti

120
Expoziţii naţionale;
1954 - 1980 - expoziţii retrospective, anuale, bienale, jubiliare, Bucureşti

Expoziţii de artă românească peste hotare: 1974, Baku

Lucrări de artă monumentală:

Medgidia “Femeia cu snopul”
Constanţa “Păsări Călătoare”, “Muncitor”, “Rod Bogat”
Tulcea “Panait Cerna” , bust monumental
Cerna (jud. Tulcea) “Panait Cerna” (replică)
A restaurat statuia “Dorobanţul” a podului de la Cernavodă
Lucrări în Muzeele de Artă Constanţa, Tulcea, Galaţi, Medgidia şi în Muzeul
Memorial al Pacii de la Hiroşima
Lucrări de sculptură şi pictură în colecţii particulare din: Germania, Bulgaria,
Cehoslovacia, Polonia, Rusia.

NOTE CRITICE

“….Ion Duman, sculptor de formaţie şi cunoscut ca sculptor, prezintă totuşi

lucrări de pictură. Deşi lucrările aduc argumente convingătoare că şi în acest gen
al artelor plastice, artistul are temeinice cunoştinţe, în viitoarele expoziţii ale
Filialei U.A.P. Tulcea, am dori să vedem şi lucrări de sculptură.”

Teodora POPESCU
Delta, Tulcea, 13 ianuarie 1983

121
 “…Un credincios al pietrei şi al marmurei, acest dobrogean simţind volumele
pe care le taie direct în blocurile rugoase, cu bob mare, sau mătăsoase prin
îndelunga şlefuire. Se străvede un “modelaj” puternic, monumental chiar şi în
piesele de dimensiuni nu prea mari, răzbătând cele învăţate din forţa unor Cornel
Medrea şi Boris Caragea la care a ucenicit în anii ’50 ca sudent la Institutul de
Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”.
O îndelungată activitate (ca muzeograf, dar şi ca secretar al Cenaclului
artiştilor plastici pe întreaga Dobroge) l-a pus în contact cu o variată experienţă
artistică, personal participând la numeroase expoziţii regionale, dar şi de rang
naţional. Arta lui Ion Duman s-a exersat în domeniul dificil al portretului, cel al lui
Grigore Preoteasa la Novaci şi Panait Cerna în satul Cerna din Munţii Măcinului,
stând mărturie a măiestriei cioplirii directe în piatră. Portretul expus la Galaţi,
mărturiseşte aceeaşi înclinare uşor antichizată a artistului, exersată într-o frumoasă
piatră cu grăunţe în relief puternic. De la “Ciocârlia” lucrată în 1968 până la
“Hiroşima” de curând cioplită, operele lui Duman se disting prin claritatea
volumelor stilizate în care se poate citi o anume linişte clasică adusă însă sub zodia
frământărilor contemporane.
Dintr-un balastru peralelipipedic (50/10/8 cm) de o marmoră albă cu vine
diafane, Ion Duman a tăiat o feminină “Hiroşima” învăluită de-o scoică stilizată
simbolizând scutul împotriva agresiunii atomice.
În expoziţia pe care am vazut-o la Tulcea artistul figura însă cu picturi (două)
de un anume post-impresionism, culorile legându-l de matca dobrogeană.
Îndemânatic, artistul s-a exersat şi în opere de restaurare, uriaşul “Dorobanţ” de pe
podul de la Cernavodă (în fontă) fiind artistic restaurat de Ion Duman”

Paul PETRESCU
Arta, 1985
122
 “ Faptul ca am descins pe aceste meleaguri vădeşte că am fost totdeauna atras
de mirifica lume a Dunării şi a Deltei, sigur că sunt legat de Tulcea, de aceea am şi
venit în urmă cu 20 de ani aici, renunţând la Constanţa, Galaţi sau Bucureşti. Am
preferat să fiu alături de artiştii Filialei U.A.P. Tulcea – Constantin Găvenea,
Vasile Pavlov, Geo Cardaş – de care mă legau anii petrecuţi la Constanţa, unde ca
şef de filială am solicitat artiştii din tot judeţul şi în special din Tulcea pentru
organizarea expoziţiilor, punând bazele unei mişcări artistice culte în toată
regiunea Dobrogea”.

Delta – ION DUMAN la a 69-a aniversare (2008)

123
 Gheorghe Enache
Data şi locul naşterii: 5 mai 1956, în localitatea Indpendenţa, judeţul Galaţi,
decedat la 28.12.2015
Studii: Liceul de Muzică şi Arte Plastice Galaţi, promoţia 1975 şi Institutul de
Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Secţia pictură Monumentală-
Restaurare, clasa profesorilor Vasile Celmare, Nicolae Groza, promoţia 1980.
Este membru al U.A.P.R. din anul 1990.

Expoziţii personale:
1979 – Pictură pe sticlă – Bucureşti
1982 – Pictură, Galeria „Dacia” Tulcea
1989 – Pictură – grafică, Muzeul de Artă Piatra-Neamţ
1998 – Pictură, Galeria Sainte Catherine, Rodez, Franţa
1998 – Pictură, Galeria Casa Cărţii Tulcea
2000 – Pictură, complex „Rolion” Tulcea
Din anul 1980 a expus în cardul tuturor manifestărilor colective ale Filialei Tulcea
a U.A.P.R. organizate pe plan local şi în alte localităţi.

Expoziţii naţionale şi internaţionale:

1986 - Expoziţie „Atelier 35”„Căminul Artei” Bucureşti
1988 - Expoziţie Muzeul de Artă-Filiala U.A.P. Piatra-Neamţ
124
1989 - Expoziţie „Atelier 35”, Muzeul de Artă Piatra-Neamţ
1994 - Expoziţie-concurs „Constantin Găvenea” Tulcea
1994 - Expoziţie „Urmuz” Tulcea
1995 - Expoziţie Institutul Român de Cultură ltalia
1995 - Expoziţie „Constantin Găvenea” Tulcea
1996 - Expoziţia „Dunărea”, Galeriile ,,Apollo” Bucureşti
1997 - Expoziţie „Calica,Tulcea-Rodez, Franţa”, Casa Cărţii Tulcea
1997 - Expoziţie Cahors-Franţa
2000 - Expoziţie „Urmuz” Tulcea
2000 - Expoziţia „Ion Andreescu” Buzău
2000 - Expoziţie „Dunau Fest 2000”, Muzeul de Artă Contemporană Galaţi
2001 - Expoziţia „Urmuz” Tulcea
2002 - Expoziţie de pictură, Galeriile „Apollo” Bucureşti
2002 - Expoziţia „Metamorfozele reprezentării corpului uman” Muzeul de Artă
Tulcea
2003 - Expoziţia „125 ani de la revenirea Dobrogei în cadrul statal românesc”
Muzeul de Artă Constanţa
2004 - Expoziţie Filiala U.A.P. Tulcea-Ulm, Germania
2005 - Expoziţia „ Flora”, Galeria Fondului Plastic Tulcea
2006 - Expoziţia „Tulcea Patrimoniu”, Galeria Fondului Plastic Tulcea
2007 - „Danube-Donau-Delta”, Expoziţia Filialei U.A.P. Tulcea
2007 - Expoziţia „Tulcea Patrimoniu” – ediţia a ll-a, 2008
2007 -„Tulcea Fest’08” – Galeria Fondului Plastic Tulcea
2007 -Expoziţie pictură - U.A.P.Tulcea”, Galeria „Nicolae Mantu” Galaţi
2009 – „Salonul Judeţean 2008-2009”
2009 -„Tulcea Fest’09”
2009 -Expoziţie Galeria Fondului Plastic Tulcea
2009 -„ExpoHuman”- Expoziţie cu licitaţie, sala Teatrului „Jean Bart”
2009 -„Salonul de Toamnă ‘09”- Expoziţie Galeria Fondului Plastic Tulcea
2010 - Salonul de primăvară, Galeriile de Artă, Filiala U.A.P.Tulcea
125
2011 “Interferenţe dobrogene”, Sala “Constantin Brancuşi”, Palatul Parlamentului,
Bucureşti
Participă la taberele de creaţie Calica-Iazurile,Tulcea.

Premii:
1994 – Premiul I la Expoziţia-concurs “Urmuz” Tulcea
2011 – Premiul “Nicolae Spirescu” al Revistei “Porto Franco”, Galaţi

Are lucrări în colecţii de stat şi particulare din România, Anglia, Austria, Elveţia,
Franţa, Germania, Grecia, Italia, Olanda, Spania, S.U.A.

NOTE CRITICE

“Invenţia de semne sau, mai bine spus, de “imagini semn” constituie unul
dintre exerciţiile predilecte ale artistului contemporan, nemulţumit sau obosit de
recursul interminabil la recuzita eternului cotidian. Dar, cum libertatea imaginaţiei
nu este niciodată lipsită de o logică a ei, nici invenţia de semne nu poate incita
interesul şi fermentul combinativ al fanteziei în lipsa unui cod logic, al cărui cifru
chiar dacă nu-l cunoaştem (sau nu este scris într-un limbaj asimilabil unei
explicaţii verbale) îl intuim şi simţim nevoia sprijinului său, căci nu acceptam
haosul nici chiar dacă e bine colorat.
Sunt premise pe care pictorul Gheorghe Enache nu numai că le-a înţeles
foarte de timpuriu, dar chiar li se supune cu o dezinvoltură a gestului şi a
capacităţii de inventivitate care conferă un anumit aer de cordialitate majorităţii
lucrărilor sale. Punctul de pornire al lucrărilor sale îl constituie alcătuirea unor
spaţii subiective, tridimensionale, al căror univers ne propune să-l acceptăm ca

126
fiind populat de acele creaţii ale unei fantezii logice (sau logici fanteziste?) la care
ne refeream ceva mai înainte. Asemenea spaţii subiective, citind încă ceva din
amintirea atmosferei lui Max Ernst, mizează mult pe posibiliăţile structurative ale
semnului plastic – fie şi inventat! - plasat într-un context în care simetria şi un gen
de perspective totalmente neortodoxă îi acordă valoare arhitecturală. Imaginea
finală este strunită cu un binevenit simţ al echilibrului, cu o anumită eleganţă, care
se răsfrânge şi asupra transparenţei şi coerenţei cromaticii.
Un mister benefic, incitant dar lipsit de facilitate constituie sursa unei
constante întreţinute curiozităţi ce-l încearcă pe privitorul acestei picturi.”

Marius TĂTARU
Revista Arta, octombrie 1985

“În pictura cu reale calităţi plastice a lui Gheorghe Enache se propune un

spaţiu subiectiv, populat de forme ce pornesc de la datele realului şi care,
recompuse în spaţii casetonate, creează compoziţii originale.”
Ivan NEGOIȚESCU
Delta, 19.06.1986, Expoziţia Filialei U.A.P. Tulcea

“Gheorghe Enache creează analogii între elemente în compoziţii încasetate,

simboluri adânci, într-o distribuţie deloc întâmplătoare, cu un desen caligrafiat şi o
culoare monumentală.”
Adrian PAL, 1990

“Pictura abstractă a lui Gheorghe Enache este dominată de semne plastice în

care rigoarea arhitecturală şi bogăţia culorii construiesc un spaţiu ce se impune
prin echilibru şi armonie…”
127
 Mariana TOMEZEI-COCOŞ
Viaţa Liberă, 2000, Galaţi

“În preocuparea de a conferi picturii sale un grad cât mai înalt de

originalitate, Gheorghe Enache nu ezită să apeleze la sugestiile expresiei moderne
unde formele se constituie structural şi transparent. Asemenea viziuni fabulatorii
permit imaginarului să construiască funcţional realităţi paralele. Unele imagini
cum ar fi Experiment Riscant sau Dialog se bazează pe structura mineralelor,
cristalul fiind punctul de pornire.
Plasticitatea volumului astfel creat invită privitorul la îmbarcarea pe o navă
cosmică sau la o aventură spre centrul pământului.
Structurile poliedrice face ca lumina să genereze prin trecerea ei prin
coridoarele acestei imaginare construcţii efecte de sclipitoare iradieri în spaţiu. O
altă compoziţie, Peisaj la Tulcea, motivează prin profesionalism, orice încercare
de instruire a unor spaţii preexistente în imaginarul artistului armonia
substanţialelor pete de culoare, autonome ca formă şi omogene, rezonante, ca
spirit fac din asemenea viziuni pledoarii pentru dialogul vizual detensionat de
eventuale prejudecaţi. Pictorul are imaginaţie şi vervă cromatică, ritm şi rigoare
potrivită expresiei…”
Valentin CIUCĂ
Un Secol de Arte Frumoase în Moldova, Galaţi, 2009

“La Gheorghe Enache, repartiţia şi distribuţia pastei generoase este de o

mare densitate şi dinamism, în lucrări reprezentând pontoane pe Dunăre sau maci
pe câmp.”

Adrian PAL,
128
 Delta, 25.08.2009

“Asimilând temeinic învăţătura marilor maeştri ai picturii româneşti şi

universale, Gheorghe Enache, spirit inventiv, exigent, căutător al unei soluţii
plastice care să exprime cât mai bine individualitatea, a ajuns să-şi formeze un stil
recognoscibil pentru frecventatorii expoziţiilor de artă. Pictura sa pendulează între
figurativ, uneori realizat într-o transpunere aproape clasică, mai ales în peisaje prin
care urmăreşte să redea parfumul şi farmecul de odinioară al unor edificii şi locuri
din Tulcea, şi nonfigurative, unde discursul abstract îi conferă libertatea să creeze
forme în care forţa culorii explozive şochează, iar imaginile alcătuiesc adevărate
poeme şi simfonii cromatice. Este neîndoios faptul că Gheorghe Enache apaţine
familiei coloriştilor români care îi au în frunte pe Luchian, Petraşcu, Tonitza sau
Ţuculescu, însă tot atât de luat în seamă sunt și inovaţiile lui, experimente
întreprinse pentru crearea unor ansambluri inedite.
Am în vedere în special acele lucrări încasetate, în care suportul pe care a
pictat este fixat în cadrul ramei printr-o ţesătură specială de sfoară pescărească ce
descrie geometrii ingenioase. În peisajele în care porneşte de la datele realului,
artistul nu urmăreşte să copieze natura, impresiile culese, observaţiile făcute fiind
topite în creuzetul propriei gândiri şi simţiri, cele aşternute pe pânză sau carton
devenind stări de spirit ale locurilor şi elementelor imortalizate, reprezentări
sugestive ale unei imaginaţii proaspete şi fecunde (Delta I, Loc II, Mozaic Vibrat,
Oglindire, Plaur, Şlep I).

Într-o serie de tablouri Gheorghe Enache compartimentează suprafaţa

spaţiului plastic în mai multe ecrane pătrate, iar în ele înscrie secvenţe peisagistice
şi elemente de natură statică. Imaginea de ansamblu este fascinantă.

129
 O natură edenică este scăldată în culori lumioase, puternice vibrante, cu
preţiozităţi cromatice, care creează un strălucitor efect optic (Al Cincilea Anotimp,
Evoluţie, Fantezia Culorilor, Jubileu, Segregare Cromatică, Vulcanica). În alte
lucrări ca Panoplie II, Scăriţe, ca şi în compoziţiile încasetate, (Suspendata III, IV,
Moşi şi Strămoşi, Experiment Riscant, Cutia Sinteză, Tabu), centrii de interes îi
constituie motivele geometrice, antropomorfe şi vegetale, scene şi personaje antice
şi medievale, semne simbolice care amintesc de vechi civilizaţii şi ritualuri
practice, toate transpuse plastic cu îndemânarea unui artist deplin stăpân pe
meşteşugul său.

Adam şi Eva îi prezintă pe protopărinţii omenirii într-o compoziţie încărcată

de mister, Ofranda ne poartă cu gândul în timpuri mitice, iar Răstignire, deşi
abstractă prin forma configurată şi culorile folosite (negru, ocru, alb-fumuriu şi
puţine urme de roşu şters) evocă patimile Mântuitorului Iisus Hristos şi suferinţa
omenească. Când se lasă sedus de abstracţia lirică, artistul creează sub impulsul
unor trăiri şi semne puternice, imaginile le ordonează după o logică proprie,
şochează prin culoarea dusă dincolo de exaltarea fovistă, prin desenul ce
delimitează în spaţiu o varietate de forme, adesea ciudate.

O gamă întreagă de culori intense, de la roşu aprins, verde, galben solar,

albastru de cobalt, oranj, alb, negru, până la ocru, liliachiu, oliv şi siniliu încheagă
dialoguri dinamice ale maselor şi petelor cromatice, invită la vizionarea
spectacolului coloristic de o remarcabilă ţinută intelectuală şi afectivă a unui mare
vitalist (Delta X, Aeriana, Controversă, Dialog I, Influx Cromatic, Compoziţie I,
II). Cu alte prilejuri, rămânând în zodia aceloraşi rezolvări abstracte, pictorul
realizează compoziţii decorative de un lirism cuceritor, care dezvăluie o fantezie
130
debordantă a autorului lor (seria lucrărilor intitulate Decorativa), dar invită şi la
reflexie în perceperea încărcăturii ideatice şi a mesajului conţinut (Impact).

Pictura lui Gheorghe Enache, voluptoasă cromatic şi bogată semantic,

încântare şi bucurie ochiului, este receptată ca o izbandă a libertăţii de creaţie a
artistului, ca un demers responsabil al său “de a face vizibil invizibilul”.
Corneliu STOICA
Dicţionarul Artiştilor Plastici Gălăţeni”, Editura AxisLibri, Galaţi 2013

“În creaţia pictorului Gheorghe Enache se regăsesc două trasee ce

convieţuiesc prin îmbinarea elementelor. Unul este cel de admirator al naturii
pentru care analiza structurală a peisajului constituie o permanentă preocupare. Al
doilea traseu este cel al experimentării diverselor tehnici şi stiluri picturale.

Educaţia în domeniul artelor decorative îşi pune amprenta în creaţia lui

Gheorghe Enache. Acesta sparge formele în elemente constitutive pe cauze
cromatice şi le recompune, rezultând astfel contraste puternice pe alocuri.
Structura internă a formelor contează mai puţin. Acestea sunt îndepărtate sau unite
cu altele respectând criteriile impuse de artist, creând noi structuri de sine
stătătoare, grele, impenetrabile.

Foloseşte astfel experienţele abstractizării realităţii privită prin cubism

mergând până la decorativism abstract, de la Picasso şi Braque până la Kleesi
Kandinsky, neuitând de folosirea expresivă a pastei picturale apropiată de
impresionism şi expresionism.
Abstractizarea formelor naturale, care devin motive, este dusă până la
131
obţinerea unor sisteme geometrice, vibrate de culoare, dar şi de contraste mare-
mic, vibrat-decorativ.
De multe ori, pentru a comasa forme şi culori atât de contrastante, artistul le
leagă cu ajutorul griurilor, colorate, ce le nuanţează sau foloseşte tehnica
vitraliului. Tuşele sunt vibrate şi este folosit cuţitul pentru a linişti sau accentua
anumite părţi. Culorile sunt exaltate şi sunt folosite la maximum de putere,
atenuate de contrastul cu alte culori de acelaşi fel sau de griuri, alburi sau conture.

Formele de experimentare pleacă de la tratări decorative cu pete omogene în

genul lui Mondrian, trece prin peisaje interpretate geometric şi ajunge la tuşe
expresioniste realizate cu pensula sau cu cuţitul, şi să nu uităm panourile-serie, ca
formă.

Punctul dominant de inspiraţie îl constituie peisajul deltaic, folosit ca motiv

de plecare spre interpretări tot mai departate de imaginea iniţială. Analiza porneşte
spre esenţa dinamicii, descoperind ritmuri în aşezarea copacilor şi a clădirilor şi
repetiţii prin oglindirea în apa Dunării. Ordonarea elementelor o face pe
orizontală, planul ce desparte vegetalul de nautic cu fondul cerului ca al treilea
plan vizual. Orizontul e stabilit la 1/3 din compoziţie sau jumatate. Calculele
aproape geometrice se regăsesc în plasarea elementelor .
Albastrul curat al apei şi cel grizat cu cu alb al cerului îmbrăţişează
compoziţiile şi le deschid în lateral. Bărcile, vâsele şi clădirile devin pete
sclipitoare de culoare, căutat fiind contrastul în sine al acestora, cu alăturări de
complementare şi grupări pe contrast cald-rece şi pauze de alb ce marchează din
loc în loc centre de interes.

132
 Plaurii şi stufărişul oferă posibilitatea experimentării unor compoziţii
animate pe diagonală şi linii curbe, de intervenţii excesive, în relief sau grafice,
descătuşări ce se depărtează de model. Natura este trecută prin filtrul simţirii şi
mai ales al raţiunii picturii, urmând mai ales să reţină doar impresiile cromatice şi
de expresie. Nu sunt redate peisaje într-o anumită perioadă, lumina este puternică
şi contrastul este exagerat.

La capitolul căutărilor trebuie menţionate panourile cu variaţiuni pe o temă,

cu un subiect central, detaliat redat în alte compuneri de spaţiu sau de culoare, ca
un capitol pedagogic predat de artist care determină privitorul să caute legături şi
confruntări. Chiar denumirile lucrărilor redau intenţii creative; cu căutările în serie
pe acelaşi subiect şi gruparea lor e facilă: interpretări compoziţionale ale
peisajului: Delta, Lac, Şlep, Plaur, Peisaj la Tulcea, experimentări de probleme de
compoziţie, Panoplie sau de cromatică sau de structură, Oglindire, Mozaic Vibrat,
Fantezia Culorilor, Segregare Cromatică, Experiment sau Structurile Poliedrice
(unde sunt căutate efecte optice, compoziţii structurale şi contraste).

Un capitol diferit al creaţei lui Gheorghe Enache îl constituie lucările în

colorit grav în care tema e total diferită. Cromatica este redusă, iar pe paletă apar
siena arsă, brunul şi negrul, roşul devine vişiniu şi culorile reci aproape lipsesc sau
sunt încălzite prin amestec. Contrastul culorilor în sine este schimbat pe un baroc
contrast clar –obscur sau de calitate. Cuţitul e abandonat pentru folosirea pensulei
şi apar zone ceţoase, griuri colorate şi amestecul spre alb şi mai ales spre negru.
Compoziţional este preferată alinierea în simetrie pe o axă verticală, cu diagonale,
puncte de fugă perspectivale. Dacă în celelalte compoziţii totul este aplatizat
pentru accentuarea decorativă a culorilor, iar spaţiul e nedelimitat pe orizontală,
133
aici apar cutii, profunzimi, planuri departate şi umbre. Este vorba de lucrări cu
denumiri ca Ofranda, Răstignire, Impact, Detaliu, Cutia, Decoratică unde artistul
intră în spaţiu suprarealist.

Influenţe din opera lui Ivan Miro se găsesc în lucrarea Decoratica, încărcată
cu simboluri şi forme ingenioase. Găsim subiecte cu accente creştine, mistice,
ritualuri, personaje arhaice sau medievale, chei ale unui spaţiu fantastic în care
reguli ale artei decorative animă spaţiul cu forme vegetale şi antropomorfe în
simetrii, progresii, ritmuri şi motive. Gheorghe Enache demonstrează în creaţia sa
acumularea unor variate metode de expresie, pe care le experimentează,
impresionat şi influenţat de artişti şi curente artistice variate. Adaugă libertatea în
căutarea unor forme, pleacă de la decorativ către expresionismul abstract, de la
misticism către peisaj şi abstract-geometric. Artistul îşi dezvăluie posibilitaţile şi
imaginaţia prin expunerea unor formule atât de diferite, dar şi spiritul critic,
raţiunea în compunerea spaţiului în posibilităţile multiple şi căutările stilistice.”

Adrian PAL Jr.

Acorduri cromatice la Porţile Deltei, Editura Alba Iulia, 2016

134
 Gasser Günter Forst
S-a născut 9 februarie 1943 la Oţelul Roşu (Caraş Severin) şi a decedat la
11.07.2004 la Tulcea
Ceăţenia romînă; Naţionalitate germană
Studii: Liceul l-a urmat la Oţelul Roşu, promoţia 1961-1962.
A urmat cursurile Facultăţii de Arte Plastice din Timişoara, promoţia 1964-1965 la
clasa profesorilor Brăileanu Aurel şi Ioan Șulea-Gorj.

Activitatea profesională:
1965-1966 - profesor de desen la Şcoala generală, sat Lunca
1967-1970 - profesor de desen, cu grad definitiv la Liceul de Cultură din Sulina,
judeţul Tulcea
1970-1975 - technician principal la Inteprinderea de Reparaţii Nave şi Utilaje (
ICRNU), Tulcea
1970-1975 - profesor de desen tehnic Liceul Metalurgic Tulcea
1975-1977 - proiectant în construcţii industriale la Trustul de Construcţii
Industriale – Brăila, Filiala Tulcea
1979-1985 - specialist la Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare şi Mişcării
Artistice de Masă, judeţul Tulcea
1985-1992 - pictor liber profesionist în oraşul Tulcea
1992-1997 - deschide şi patronează “Galeriile de Artă Gasser” – prima galerie
particulară postdecembristă din municipiul Tulcea
1998-1999 - profesor la Liceul de Artă – clasa de pictură -modelaj-educaţie
135
plastică
1999-2003 - profesor desen, educaţie plastică Şcoala “Alexandru Ciucurencu” din
Tulcea

Activitatea expoziţională:
1967-1970 - “Expoziţii sporadice la Sulina - “Casa de Cultură Sulina”
1979 - Expoziţia Judeţeana a Filialei UAP Tulcea (ianuarie-februarie)
1979 - Expoziţia Internaţională la Aalborg – Danemarca (grup)
1979 - Expoziţia Interjudeţeană - Constanţa (mai-iunie)
1979 - Expoziţia de Grup - “Salonul de Vară” (august)
1979 - Expoziţia “Grup 3” – Tulcea, expun Tudor Popescu, Mariana Suciu şi
Gasser Günter
1980 - Expoziţia Judeţeana a Filialei UAP Tulcea (ianuarie)
1980 - Expoziţia Personală “Sala Dacia” Tulcea (iulie-august)
1980 - Expoziţia Interjudeţeană a Filialei UAP Tulcea, la Constanţa
1981- Expoziţia Filialei UAP Tulcea (ianuarie)
1981- Expoziţia de Grup – Tulcea (aprilie-mai)
1981- Expoziţia de Grup a Filialei UAP Tulcea - “De la real la fantastic”
1981- Expoziţia Filialei UAP Tulcea la Galaţi (august)
1981- Expoziţia Personală - “Sala Dacia”Tulcea (octombrie)
1982- Expoziţia Filialei UAP Tulcea (ianuarie)
1982- Expoziţia tematică – Tulcea “Peisajul, motiv de inspiraţie” (iunie)
1982 - Expoziţia Personală “Sala Dacia” Tulcea (septembrie)
1983- Expoziţia a Filialei UAP Tulcea (ianuarie)
1983- Expoziţia Judeţeană Tulcea - “Natura statică” (aprilie)
1983- Expoziţia Personală - “Sala Dacia” Tulcea (septembrie)
1984 - Expoziţia Judeţeană inaugurarea Bibliotecii Judeţene Tulcea
1984 - Expoziţia Personală Internaţională - U.R.S.S. Izmail (septembrie)
1984 - Expoziţia Personală la Biblioteca Judeţeană Tulcea (noiembrie)
1984 - Expoziţia Judeţeană a Filialei UAP Tulcea (decmbrie)
136
1985 - Expoziţia Omagială a Filialei UAP Tulcea (mai)
1985 - Expoziţia Internaţională a Filialei UAP Tulcea la Izmail (iunie)
1985 - Salonul de Toamnă – “Casa Cărţii” – Tulcea (octombrie)
1985 - Expoziţia Judeţeană “12 Artişti Plastici - Dobrogea” (noiembrie)
1985 - Expoziţia Judeţeană cu vânzare Tulcea (decembrie)
1986 - Expoziţia Filialei UAP Tulcea (ianuarie)
1986 - Expoziţia Judeţeană de Grafică şi Pictură (mai-iunie)
1986 - Expoziţia Interjudeţeană a Filialei UAP Tulcea la Bucureşti –“Căminul
Artei” (iulie)
1986 - Bienala de Pictură şi Sculptură “Sala Dalles” (august)
1986 - Expoziţia Personală -“Casa Cărţii” Tulcea (noiembrie-decembrie)
1987 - Expoziţia Judeţeană a Filialei UAP Tulcea - “Casa Cărţii” (ianuarie)
1988 - Expoziţia Personală–“Galeriile de Artă” ale Municipiului Bucureşti
(martie)
1988 - Expoziţia Personală - “Casa Tehnicii” Târgu Mureş (decembrie)
1989 - Expoziţia Personală - “Galeriile Vatra” Târgu Mureş (martie)
1989 - Expoziţia Personală - “Casa Cărţii” Tulcea (martie)
1990 - Expoziţia Personală - “Casa Cărţii” Tulcea (ianuarie-februarie)
1991 - Expoziţia Personală - “Galeriile Gasser” Tulcea (octombrie)
1992 - Expoziţia Personală - “Casa Cărţii” Tulcea (aprile)
1993 - Expoziţia Personală - “Galeriile Gasser” Tulcea (aprilie)
1993 - Expoziţia Personală la Nogent le Rotrou – Franţa (martie-mai)
1994 - Expoziţia Personală - “Galeriile Gasser” Tulcea (februarie)
1995 - Expoziţia Personală - “Casa Cărţii” Tulcea (aprilie)
1996 - Expoziţia Personală - “Casa Cărţii” Tulcea (aprile)
1997 - Expoziţia Personală în foaierul Consiliului Judeţean Tulcea (mai)
1998 - Expoziţiile Filialei UAP Tulcea - Galeriile de Artă Tulcea (octombrie)
1999 - Expoziţiile Filialei UAP Tulcea - “Natura Statică” Galeriile de Artă Tulcea
2000 - 2004 - Expoziţiile Filialei UAP Tulcea
2005 - Prima expoziţie retrospectivă postumă (9 februarie)
137
Este prezent cu lucrări de artă, în muzee şi în colecţii particulare din România,
Germania, Suedia, Canada, Franţa, S.U.A., Elveţia, Japonia, Ukraina.

NOTE CRITICE

“În lucrările intitulate Platforma industrială, Livada, Cisternă în Deltă,

Gasser Günter Forst demonstrează că a asimilat “lecţia” încorporării luminii în
culoare, reuşind să confere o vibraţie şi o trăire deosebită peisajelor sale
industriale, integrându-le în atmosfera acestor meleaguri dobrogene.”
Simona URZICEANU
Dobrogea Nouă, Constanţa 21 septembrie 1980
Expoziţia de grup, Galeriile de Artă

“Lucrările prezentate de Gasser Günter Forst în actuala expoziţei

demonstrează faptul că principala sa procupare rămâne peisajul. Culoarea însă s-a
împrospătat faţă de cea a lucrărilor din ultima expoziţie, s-a purficat în tonuri
luminoase. Tocmai datorită acestui fapt pictorul caută peisajul însorit, scăldat în
lumina, care pune probleme interesante de valoraţie şi compunere volumetrică.
Slujindu-se cu îndemanare şi experienţă de penel, Gasser redă în mod firesc şi
spontan specificul peisajului dobrogean.”

Teodora POPESCU
Critic de artă, “Catalogul expoziţiei personale, iulie-august 1980

138
 “….La Gasser Günter Forst, mijloacele picturale, mânuite cu sensibilitate,
servesc la abordarea unor teme puse sugestiv în antiteză: Tulcea de ieri şi de azi.
Subiecte frecvent abordate în pictura românească, ele îşi găsesc, în paleta caldă a
culorilor lui Gasser, un subtil narator al istoriei, al devnirii acestor locuri. Acelaşi
talent de bun colorist se releva şi în naturile statice sau portretele sale,
demonstrând capacitatea de a observa şi a reda atmosfera locală…”
Teodora POPESCU,
Critic de artă

“Gasser Günter Forst nu este interesat de transgregarea convenţiei grupurilor;

peisajul, natura moartă şi portretul îşi păstrează în pictura sa prerogativele şi
rosturile lor din totdeauna. Exprimarea unor stări de comunicare cu natura, a unui
lirism conţinut, de bună calitate, căutarea unui anume echilibru compoziţional şi a
unei anume armonii cromatice orientează în continuare demersul artistic al acestui
pictor pentru care realitatea sensibilă ca *materie primă* nu şi-a pierdut încă
prestigiul. De aceea Gasser Günter Forst nu poate să nu fie, în primul rând un
plein-airist şi nu poate să nu fie un pictor al Deltei. Melancolia zilelor ceţoase cu
lumina lor difuză şi lăptoasă, aburul diafan stăruind deasupra apelor, sălciile
noduroase, verdele şi ocrul infinit disociate sunt, de aceea, subiectul multelor
peisaje consacrate *spiritului locului*. O sensibilitate foarte atentă la nuanţe, care
înregistrează doar *bemolurile*, ocolind acordurile sonore, contrastrele, durităţile
spectacolelor naturii ni se recomandă în aceste peisaje.
Există însă şi altele, cu accente mai viguroase, mai aspre, peisaje care nu mai
sunt ale apei şi aerului - imagini ale fluidităţii şi impalpabilului, ci ale pământului,
ale materiei dense, concrete, precum este acea *mirişte incendiată*, de pildă, un
peisaj esenţializat, redus la două registre desfăşurate pe orizontală - întinderea
139
stearpă de pământ, modelată în tente de brunuri şi negru şi cerul mat, opac,
apăsător. O aceeaşi *sărăcie* a elementelor constitutive ale imaginii se repetă în
unele naturi moarte şi această tendinţă spre epurare, spre enunţul lipidar, care nu
duce la simpla schemă degenerată în decorativ, ni se pare de bun augur.
În ceea ce priveşte portretul, întâmplarea a făcut să nu putem vedea în
atelierul artistului decât imagini de copii, într-o cromatică dominată de alburi
diafane, care cheamă inevitabil în memorie fără obligatorii raporturi de influienţă
un precedent ilustru - bine-înţeles Tonitza şi nu întâmplător pentru că buna tradiţie
a picturii interbelice româneşti a rămas pentru Gasser un reper.
Deocamdată Gasser nu îşi asumă riscurile violentării gustului şi habitudinilor
unui public cu vederi estetice tradiţionale, dar nici nu abdică pentru aceasta de la
un profesionalism de ţinută în care rămâne loc şi pentru sinceritatea exprimării de
sine.”

Ioana VLASIU,
Revista “Arta”, numărul 4, 1985

“Pentru Gasser Günter Forst natura devine principalul motiv de inspiraţie,

lucrările din actuala expoziţie subliniind continuitatea unei atitudini artistice
pentru care realitatea imediată este surprinsă sub toate aspectele sale. Dorinţa sa de
a realiza imaginea picturală, de a sintetiza datele primare, aşa cum o întâlnim
reflectată în lucrarea “Dealul Bididia”, aduce un plus de sinceritate şi forţă
imagistică, mai degrabă şi mai puţin prinsă în mrejele vizualului.”

Silvan NEGOIŢESCU
Delta, 19.06.1986, Expoziţia Filialei U.A.P. Tulcea

140
 “…Gasser este, incontestabil o sensibilitate dotată cu spirit de observator şi
subtilitate, refuzând facilitatea şi senzualismul elementar.
Cu simpla şi atât de complicata condiţie a prezenţei talentului, în cazul lui
Gasser Günter Forst îndeplinită cu brio, adevăr cu atât mai evident când ne
raportăm la repertoriu, predestinat efectelor senzuale, dar în permanenţă cenzurat
şi menţinut în zona picturalităţii prin inteligenţa şi discernământul artistului.“
Virgil MOCANU –critic de artă
Cronica plastică - România Liberă nr.14, martie 1988

“…Gasser Günter Forst s-a lasat cu de la sine hotărâre, în voia unui plein-
airist total. Şi bine a facut, pentru că peisajul Deltei, prin specificitatea sa, nu poate
fi redus la doar câteva elemente care să genereze un comentariu cu nuanţe
existenţialiste. Pictura sa, combustionată de dorinţa mărturisită a lucrului bine
făcut, indubitabil şi temeinic, face dovada unui meşteşug deprins cu toate tainele
sale, iar artistul a acceptat să se subordoneze peisajului, din care a extras o anume
stare de lirism, înscriindu-se astfel într-o veche şi strălucită direcţie plastică.”
Victor NIŢĂ – critic de artă
Flacăra nr. 13/1, aprilie 1988

“…O expoziţie care s-a distins mai ales prin corectitudinea gestului artistic şi
prin sinceritatea cordială a comunicării. Artistul este însă, un introvertit. Nu o
demonstraţie a profesionalismului său “bine temperat” a facut Gasser prin apariţia
sa pe simezele capitalei, cât dovada unei fidelităţi statornice faţă de tradiţia
picturală. Domeniul unde se întâlneşte cu o la fel de statornică preferinţă a
publicului, pe care pictorul întelege să o întâmpine cu respectul cuvenit şi cu o
141
interpretare superioară a “frumosului” ca necesitate.”
Corneliu ATIM – critic de artă
Luceafărul - 30 aprilie 1988

“… Stăpân al unei palete în care domină, în ultima sa prioadă a creaţiei,

griurile şi ocrurile, îşi compune peisajele în general în mijlocul naturii, atât de
bogată în subiecte pe întinderea neasemuitei Delte a Dunării.
Atent la transfigurările ce se petrec aproape de la o zi la alta, în luxurianta
vegetaţie de prin locurile pe unde îl poartă paşii în căutarea ineditului, Gasser
reuşeşte să surprindă emoţionante imagini cărora, după un proces de filtrare, le dă
interpretarea strict personală, pe care o descoperi în pânzele sale şi în care acordul
dintre unitate şi veridic este perfect.
Dotat cu un rafinat simţ al culorilor, artistul realizează lucrări de o infinită
varietate, cu o deosebită voiciune şi supleţe a liniei şi cu un echilibru perfect în
compoziţie. Ca un magician, paleta sa transformă totul în armonii cromatice,
încărcate de farmecul şi splendoarea feerică a culorilor. Ajuns, printr-o evoluţie
rapidă, aproape de perfecţiune, Gasser Günter Forst apare azi ca una dintre
personalităţile artistice cu reale disponibilităţi de viitor”.
Nicolae GADONSCHI-ŢEPEŞ
Acum, 15 noiembrie 2004

“De la pictura tehnică şi lipsită de simţire, uneori dulceagă si spre surogat, m-

a surprins cu o pictură riguroasă compoziţional şi armonii cromatice care dădeau o
anume individualitate reamarcabilă. Lucra mult, cu o mare plăcere, oriunde
mergea găsea subiecte fară efort. Era mai degrabă un nativ .“
Maria PELMUŞ – 2004
142
 “…Picturile sale sunt sensibile, pastelate, abordarea preponderentă a
peisajului fiind deja un reflex. Subiectele abordate în plain-air atât de asiduu, le
putea executa din memorie, oricând. “
Viorel POIATĂ – 2004

“Pictura domnului Gasser are efectul unei construcţii muzicale asupra

universului sentimental al privitorului, a unei arhitecturi raţionale. Structura
interioară, coerenţă formei, forţa de expresie, cuprind întregul spaţiu într-un
freamăt de lumină şi culoare. Nu numai geometria ci şi poezia şi muzica dau
rigoare spaţiului pe care aspiră să-l ordoneze.”
Gheorghe NEAŢĂ – 2004

“În cadrul unei opere complexe, Gasser realizează diferite genuri de pictură,
prezentând multiple variante şi soluţii plastice, cu o reală uşurinţă şi deplină
stăpânire a mijloacelor artistice, recurge nestingherit la posibilitatea de
diversificare a efectelor cromatice, deşi în mod limpede peisajul – unde pictorul
poate să jongleze cu cele mai “parşive” nuanţe cromatice menite să încânte ochiul
şi prin ochi – sufletul, ocupă un loc evident privilegiat (Peisaj, Miriştea
Incendiată, Râpele de la Cerbu, Canal la Mila 23, Liziera, Delta I şi Delta II ,
Sălcii la Ceatal, Nuferi şi Sălcii, Înserare pe Baba Rada – Canal).
Lucrările care folosesc o tehnică mixtă, în relief compun un univers
problematic, puternic amprentat de simbolurile şi viziunile personale asupra unor
locuri, obiecte, persoane, însă suferind de o degradare ce pare a nu veni doar din
exterior, ci chiar din esenţa lor duală, străpunsă de originalitatea exprimării unei
îndurerate bucurii.
Elementele preponderente, dominante, în primul plan peisagistic, sunt
143
intenţionat reliefate pentru a sluji ideea de ansamblu, fiind secondate de cele din
planul fundalului de zidul unui cer dominant îmblânzit, păstrător al fragmentului
reprodus ca o potolire încetinită progresiv a unei bolboroseli înăbuşite de idei
învolburate, reţinute cu greu.
Casele pictate de Günter au o atmosferă liniştită, chiar uşor patriarhală, sunt
ipostaze ale unor vremuri trecute, parcă imemorabile, dincolo de care se simte
prezenţa celor care le-au locuit sau frecventat (Mahalaua Veche I, Mahalaua
Veche II, Geamie la Tulcea I, Geamie la Tulcea II, Cimitirul Turcesc din
Mangalia, Biserica Lipovenească). Plante şi obiecte banale, unele care trec
neobservate în reala lor frumuseţe devin subiecte de valoare pentru artistul Gasser
(Ciulini la Sitorman, Dovleci, Ciuperci, Maci, Opinci).
Dar Günter este un mare idealist, un lucid visător. El a creat în ultimii ani
cicluri de lucrări unde întreaga sa iubire faţă de puritatea şi fumuseţea naturii s-a
manifestat în compoziţii, în care a creat un univers izolat, în care grandoarea
naturii se îngemănează armonios cu îndurerările sale interioare.
În peisajele lui Günter, culoarea îşi asumă rolul principal, până atunci ea fiind
mai puţin evidenţiată, ştearsă, în ultima perioadă ea dominând din ce în ce forma.
Contururile îşi pierd rigiditatea şi liniaritatea, fiind unduite, vibrante, culoarea
roşie saturată şi strălucitoare din lucrarea Maci triumfând sângerie, aşternută în
cadru ca un limbaj al focului.
În peisaje foloseşte nuanţe de tonuri de alb, galbui şi verde, substanţe
strălucitoare, mătăsoase, gradate încât parcă te teleportează în fragmentul de
natură reprodus cu atâta dibacie şi talent, lucarea putând rivaliza cu o fotografie
color (Peisaje, Cariera Bididia, Nuferi şi Sălcii).
Portretele realizate de Gusser, păstrează vizibil în imaginea creată starea
sufletească, intimă, caracteristică momentului în care personajele au fost surprinse
144
de către autor, trădând-o şi transmitând-o pictorului fără ascunzişuri.
Gasser rămâne, în opera sa, un cunoscător care demonstrează cu nestăvilită
cutezanţă că excelenţa estetică este mai importantă decât mercantilul, evoluţia
socială şi noutatea de dragul noutăţii, toate lucrările sale mărturisind, cu prisosinţă,
o credinţă statornică în acest ideal, în ciuda descumpănitoarei idei a lumii
contemporane. Când standardul şocării înlocuieşte standardul fumuseţii .
Günter nu este preocupat să inventeze o lume personală, imaginară, lucrările
sale sunt fructele transpunerii pe pânză a mediului înconjurător, în urma unei
analize sensibile şi lucide concepute sub imperiul unei sincere aspiraţii de a
subodona realitatea unei legi interioare prin care artistul încearcă să ne prevină că
nu suntem încojuraţi de maşini sofisticate, de industrializări excesive care
dezumanizează omul, că mai există totuşi, ape, arbori, flori – natura – menită să ne
facă mai buni, să ne reumanizeze.
Ştiu că aceasta i-a fost un suport ideatic, mărturisit, al întregii sale
spiritualităţi care l-a urmărit până în ultima clipă, înainte de a se săvârşi şi care
transpare în fiecare lucrare a sa.
Ultimul Autoportet al lui Günter, întruchipează o sfârşire cumplită, o dramă a
inteligenţei, a patimilor, descătuşate, o îndelungă suferinţă de care structura sa s-a
temut.”
Ion TUTUNEA-HERCINICUL
In Memoriam - editura Ex PONTO, Constanţa, 2006

“Pictorul impresionat de natură încearcă cu toate puterile şi prin toate

mijloacele tehnice pe care le are la dispoziţie să redea impresia vizuală pe care a
perceput-o. Este pictorul care iese din atelier şi creează în natură, atelierul fiind
acum tot spaţiul din jurul său şi tocmai aerul acesta doreşte să-l reţină în această
145
tehnică numită plein-air.
Este pictorul care se desparte de tradiţia academică şi înfruntă natura şi toate
problemele create de trecerea implacabilă a timpului, a luminii în continuă mişcare
şi transformare, şi dificultăţile transpunerii. Trebuie totuşi să fie sensibil şi să
transmită aceasta sensibilitate, pentru că o redare fidelă poate să aducă şi
fotografia. La toate acestea se gândea pictorul impesionist, cel din manualele de
istoria artei. Voi căuta să mă refer la pictorul Gasser, comparându-l cu unul
impresionist, tocmai pentru a-i găsi individualitatea.
Despre Gasser se vorbeşte deseori subiectiv pentru că a fost în primul rând
un artist boem, care a cultivat prietenia şi a încurajat creaţia. Reies totuşi, din
colecţia de memorii “despre Gasser” câteva permanente căutări ale acestuia în
creaţie: studiul formelor naturale şi dragostea pentru universul de excepţie creat de
acesta, şi anume, Delta Dunării.
Tehnica pictorului conţine menţinerea legăturii permanente cu natura, o
influenţă concretă a impresionismului. Formele şi culorile sunt observate cu
atenţie, jocurile de lumini influenţând şi ele viitorul tablou, dar parcă toate acestea
păstrează în memoria artistului impresii, imagini împregnate de asemenea de
propriile păreri avute la faţa locului peste care sunt adăugate legi respectate cu
străşnicie privind redarea tuturor acestora pe pânză. Tocmai această reglementare
constituie o depărtare de curentul istoric mai sus menţionat.
Gasser poate reda din memorie peisaje deltaice la care adaugă dinamism şi
tuşa proprie, controlează culorile pe paletă şi are grijă de locul fiecăruia.O paletă
dezordonată este de neconceput în accepţiunea acestuia. O regulă este de a le
aranja în două tabere de cald şi de rece, având ca extreme albul şi negrul. O altă
regulă este de a lumina cald în exterior şi rece în interior, în cazul unei naturi
statice de exemplu.
146
 Faţă de impresionişti, nu foloseşte juxtapunerea sau exaltarea culorilor.
Gama de acţiune a pictorului este în zona griurilor colorate, obţinute de amestecuri
de complementare, culori curate rar folosite şi albul care se plimbă pe întreaga
suprafaţă a tabloului, care accentuează luminile, dar care se amestecă în toate
formele. Ocrurile şi brunurile joacă şi ele un rol important, un contrast fiind dat de
zonele tratate decorativ cu cele în care intervine grafic cu accente închise sau
deschise, deseori alăturate, tuşate dinamic împregnând amprenta pensulei.
Pânza este îngroşată în urma tuturor acestor procese cu un strat serios de
pastă picturală, un strat gros de culoare aşezat în straturi cu pensula sau cuţitul.
Tocmai densitatea aceasta pierde fluidele, oglindirile şi irizările prezente în natură
într-o demonstraţie frustă, viguroasă, de interpretare în stil personal a imaginii
iniţiale. Cu toate aceste reguli tehnice, pictura lui nu este una ternă, ci surprinde
plăcut, dinamic şi gestual, întocmai ca în cazul predecesorilor săi pe care sigur i-a
admirat: Tonitza, Luchian sau Grigorescu. Tradiţia picturii româneşti se regăseşte
şi în alegerea subiectelor: peisaje, flori şi portrete de copil. În toată creaţia lui
Gasser se regăseşte această axă de legătură cu natura, tratată cu sinceritate. Poate
că voit a evitat extreme şi experimentări moderniste aduse de pictura
contemporană, a evitat interpertări expresioniste sau suprarealiste, preferând
tratarea cu aceeaşi atenţie a subiectelor cu propria metodă, cu propriile trăiri şi
bucurii estetice.
O idee a artistului în raport cu natura este de respect, de eliminare a
intervenţiei industriale a omului, dorinţa de păstrare a frumuseţilor aşa cum sunt,
aici, incluzând şi zonele urbane cu clădiri vechi ce păstrează amprentele
generaţiilor.
Desenul pierde, la Gasser, în raport cu culorile. Formele pictate se
întrepătrund, îşi pierd conturul strict, nu sunt construite arhitectural. Clădirile îşi
147
pierd stabilitatea, preferate fiind cele vechi, uşor deteriorate de curgerea timpului,
acoperişurile aproape că se prăbuşesc, îngreunate şi de accente colorate, peste
pereţi albi. Omul lipseşte, peisajul este curat, doar vegetalul în coordonare cu
mineralul guvernează liniştea permanentă regăsită pe aceste pânze. Vântul nu bate,
copacii sunt curbaţi doar de vreme, bărcile sunt mereu legate sau aduse la mal.
Nici animalele nu strică echilibrul, iar apa parcă nu curge nici ea, este densă, fără
profunzime, fără oglindiri, doar cu iriziri luminoase, tratate ca un element ce dă
stabilitate tot atât de trainică ca şi pamântul. Atmosfera Deltei este una patriarhală,
liniştită, constantă cu propriile reguli, la care pictorul doreşte să adere, într-o
simfonie comună a creaţiei divine cu cea artistică. În ipostazele urbane este căutată
tot această armonie, eliminând poluarea modernitaţii şi intervenţia umană
invazivă, florile pictate nu au nume, nici nu aparţin unei specii, sunt puncte
colorate care întregesc cu accente curate construcţia naturii.
Dar toate aceste forme sunt nu numai observate şi transpuse, ele se plimbă în
arealul pânzei; copacii construiesc un ritm, culorile vegetaţiei apar şi dispar,
unitatea obţinându-se nu doar prin omiprezenţa griurilor colorate ci şi a acesteia.
Iarba, copacii, florile, regnul plantelor cucereşte tot spaţiul, nu doar în peisajul
deltaic, atacând şi piesele urbane, răsărite parcă de peste tot. Iubirea pictorului
pentru natură îi îngăduie acestuia să cuprindă întregul univers vizual; ne aflăm
până la urmă într-o Rezervaţie a Biosferei, nu?
Am pornit printr-o descriere succintă a impresionismului şi ne-am depărtat
de acesta pentru a ne apropia de creaţia lui Gasser, găsind aici dragostea în
propriul stil pentru natură şi pictură. Apropierile sunt: lucrul în plein-air şi tratarea
dinamică a tuşelor, pictorul remarcându-se prin organizarea tehnicii, a culorilor,
folosirea griurilor colorate, a degradării prin amestec cald-rece, folosirea albului şi
negrului şi, nu în ultimul rănd, prin sensibilitatea și emoţia personală.
148
 Îndrăgostit evident de Delta Dunării, Gasser porneşte să transmită nu
ipostaze, imagini seci. Mai întâi trăieşte, se bucură cu toată fiinţa, se integrează în
peisaj fără să-l altereze, cu grijă sacră şi încearcă să ni-l transmită şi nouă, după o
atentă analiză. Poate de cele mai multe ori se pierde el însuşi în peisaj şi poate că
redă cu aparentă grabă impresiile, dar tocmai aceste lucruri ne implică şi pe noi, ca
privitori în jocul de culori cu elemente vegetale.

Din prima citire percepem calmul, lipsa de dramatism, compoziţiile închise

circular parcă, în care forme şi culori interacţionează, se întrepătrund şi apar pe
întreaga suprafată a pânzei, legate de griuri. Peisajul ne devine astfel familiar, intră
în albumul nostru de imagini dragi şi dorindu-ne să evadăm după exemplul
pictorului, în izolarea vegetală a Deltei. Nimic nu ne strică buna dispoziţie, niciun
contrast violent sau vreo exaltare cromatică. Albul atenuează atmosfera şi ne face
să credem într-un spaţiu în care timpul nu curge, soarele luminează mereu la
amiază, clădirile sunt acolo de când lumea şi deja acceptate de vegetaţia din jur, şi
nici vânt, nici furtună nu degradează echilibrul natural, cu atât mai puţin omul.
Dacă Gasser a reuşit să ajungă în acest univers al Tulcei ideale, prin pictura
sa, autorul ne aduce fragmente de frumuseţe curată.”

Adrian PAL Jr.

Acorduri cromatice la Porţile Deltei, editura Alba Iulia, 2016

149
 Constantin Găvenea
1911- Se naşte la 28 mai, în satul Sfântu Vasile, comuna Chioara, județul
Ialomița
1921- Rămas orfan de tată în Primul Război Mondial, este crescut de mamă, în
casa scriitorului Nestor Urechia, profesor la Școala de Poduri și Șosele din
București
1923-Absolvă ciclul primar la Şcola “Sfinţii Voievozi” din Bucureşti
1929- Absolvă Școala normală de învățători din Ploiești. Ia lecţii de desen şi
pictură de la pictorul Petre Bulgăraş, prieten şi fost coleg de Academie cu Nicolae
Tonitza. Cu toată dorinţa sa, şi în pofida insisţentelor fostului sau profesor de
limbă franceză, scriitorul I.A. Basarabescu, de a urma Academia de Arte
frumoase, din cauza situaţiei materiale grele a familiei, e nevoit să intre în
învăţământ
1929-1942-Funcţionează ca învăţător în Satul din Vale, comuna Cocorăşeşti
(Prahova), comuna Bosancea (Suceava) şi comuna Sarichioi (Tulcea)
1934-Expune primele lucrări în ulei, în vitrinele unei librării din Tulcea
1936-Pictează biserica ortodoxă de stil nou din comuna Sarichioi. Îşi consacră
timpul liber studiilor de desen şi pictură
1942-1948 - Stabilitit cu familia în oraşul Tulcea, funcţionează ca inspector
cultural al Fundaţiei culturale “Regale Carol al II-lea” din Bucureşti, organizând şi
îndrumând activitatea cultural-artistică a căminelor culturale din oraşul şi judeţul
Tulcea
150
1949-1967 - Funcţionează ca profesor de desen la şcoli de cultură generală, la
Liceul “Spiru Haret” şi Liceul Pedagogic, din oraşul Tulcea. Este membru
fondator, scenograf şi actor al Teatrului Popular din oraş, instituţie care a
desfăşurat o lungă şi prodigioasa activitate, cucerind mai multe distincţii la
concursuri de profil, ca Festivalul republican de teatru de amatori “I.L. Caragiale”
1954-1955 - Participă cu două peisaje în ulei la Expoziţia interregională a Filialei
Iaşi a Uniunii Artiştilor Plastici din Romania (U.A.P.)
1956- Participă la Expoziţia interregională a Filialei Bucureşti a U.A.P. la
Expoziţia republicană de artă a U.A.P.
1956- Expoziţia artiştilor plastici tulceni
1956- Obţine Premiul I la Expoziţia de pictură organizată de Casa Centrală a
Creaţiei Populare, la Bucureşti, cu portretul în ulei a unei eleve tătare
1957- Participă la Expoziția interregională de artă plastică la București
1957- Expoziția de grup la Casa de Cultură din Tulcea
1957- Expoziția artiștilor plastici dobrogeni la Constanța
1958-1967 - Funcţioneaza ca profesor la secția de artă plastică a Şcolii generale de
muzică Tulcea. Pregătește și îndrumă către liceele și institutele de arhitectură și
arte plastice, elementele cele mai talentate
1958- Participă la Expoziția anuală de grafică a U.A.P. București
1958- Participă cu lucrări în acuarelă, tempera și tuș la expozițiile organizate cu
prilejul zilelor de 1 Mai și 23 August la Tulcea
1958- Obține Premiul I pe țară la Expoziția de grafică organizată la București de
Casa Centrală a Creației Populare, cu o lucrare cu subiectul “La treieriș”,
executată în tuș
1958- Expoziția artiștilor plastici dobrogeni la Constanța
1959- Participă la Expoziția de artă plastică a Cenaclului U.A.P. Brăila–Galați,
organizată la Galați
1959- Participă la Expozițiile de artă plastică dedicate zilelor de 23 August şi 30
Decembrie organizate de Filiala U.A.P. Constanța
1959- Expoziția artiștilor tulceni la Tulcea
151
1960- Participă la Expoziția interregională de artă plastică organizată la Galați
1960- Expoziția Cenaclului U.A.P. la Galați
1960- Expoziție de grup a artiștilor plastici tulceni la Tulcea
1960-1962- Pictează în ulei la secția de Științe ale Naturii a Muzeului “Delta
Dunării” Tulcea, cinci diorame cu aspecte din Deltă
1960-1962- Expoziția Filialei U.A.P. Constanța
1961-Participă la Expoziția interregioală de artă plastică “Dobrogea–Galați”
organizată la Constanța
1962-Participă la Expoziția interregională de artă plastică “Dobrogea–Galați”
organizată la Galați
1962- Expoziția artiștilor plastici tulceni la Tulcea
1962- Expoziția “Viața în regiunea Dobrogea” organizată la Constanța
1963- Participă la Expoziția artiștilor plastici din Tulcea și Constanța organizată la
Tulcea
1963- Expoziția interregională de artă plastică “Dobrogea–Galați” organizată la
Galați
1963- Expoziția Filialei U.A.P. Constanța
1964- Participă la Expoziția Filialei U.A.P. Constanța
1964- Expoziția interregională de artă plastică “ Dobrogea–Galați” organizată la
Constanța
1965- Participă la Expoziția anuală de grafică București
1965- Expoziția organizată de U.A.P. Constanța la Tulcea
1966- Participă la Expoziția regională a Filialei U.A.P. Constanța
1967- Deschide la Tulcea prima Expoziție personală în sala Casei de Cultură a
Sindicatelor cu lucrări în acuarelă și tempera, Expoziție itinerată de către Muzeul
de Artă Constanța, la Mamaia, Mangalia, Eforie Nord, Medgidia, Babadag, Măcin
și Sulina
1967- Participă la Expoziția regională a Filialei U.A.P. Constanța
1968- Participă la “Salonul de vară” organizat de către Filiala U.A.P. Constanța
1968-Deschide cea de a doua Expoziție personală în sălile Muzeului de Artă
152
Medgidia
1968-Expoziția județeană de artă plastică organizată de către Filiala U.A.P.
Constanța
1969- Participă la Salonul republican de desen și gravură București
1969- Expoziția “Pictori dobrogeni” la Constanța
1969- Expoziția de grup: deschisă la Tulcea și Măcin
1969- Expoziția dedicată celei de-a XII-a aniversări a Republicii la Constanța
1970- Participă la Salonul republican de desen și gravură la București
1970- Participă la “Salonul de vară” organizat de către Filiala U.A.P. Constanța
1970- Deschide cea de a treia Expoziție personală la Măcin
1971-Participă la Expoziția de pictură și grafică românească contemporană
organizată de către Filiala U.A.P. Constanța la Baku – U.R.S.S.
1971- Salonul republican de acuarelă și gravură la București
1971- Expoziția artiștilor plastici tulceni la Tulcea
1971- Deschide cea de a patra Expoziție personală la sala Amfora din București
1971- Expoziția interregională de artă plastică la Constanța
1971- Expoziția republicană de artă plastică dedicată semicentenarului P.C.R. la
București
1971- Expoziția anuală de grafică la București
1971- Expoziția colectivă de artă plastică la Constanța
1971- Se înființează Cenaclul U.A.P. Tulcea și este numit secretarul acestuia
1972- Prima Expoziție județeană a Cenaclului U.A.P. Tulcea
1972- Inițiază și participă la Expoziția “17 artiști tulceni” organizată cu ocazia
inaugurării Galeriei de Artă “Dacia” Tulcea
1972-Expoziția de artă plastică românească organizată în cadrul Târgului
internațional de la Munchen, R. F. Germania
1972- Expoziția interjudețeana de artă plastică la Constanța
1972- Expoziția de artă plastică dedicată celei de-a XXV-a aniversări a Republicii
la Tulcea
1972- Călătorie de documentare în R.P.Ungară și R. S. Cehoslovacă
153
1972- Salonul republican de desen și gravură la București
1972- Deschide cea de a cincea Expoziție personală la Galeria Comerzbank din
Stuttgart, R.F.G.
1972- Expoziție reprezentativă de grafică contemporană românească organizată
la: Roma, Sulmona, Orvieto, Terni, Mantova, Genova, Urbino și Ascoli
1972- Expoziția “Artă în dialog cu Dobrogea contemporană” organizată de
Muzeul de Artă Constanța
1972- Expoziția județeană la Tulcea
1972- Expoziția de artă plastică organizată cu prilejul celei de a XXVI-a anivesări
a Republicii la Tulcea
1973-Deschide cea de a șasea Expoziție personală “Ipostaze ale peisajului
tulcean” la Galeria de Artă “Dacia” din Tulcea
1973- Expoziția de grup: Grafică contemporană românescă, deschisă la: Collegio
Rafaello – Urbino Italia
1973- Expoziția “ 17 acuareliști” la București
1973- Expoziția “Acuarele românești” la Berlin – R. D. Germană
1973- Expoziția artiști români contemporani” la Palermo, Italia
1973- Expoziția Cenaclului U.A.P. Tulcea
1973- Expoziția de artă plastică dedicată celei de a XXIX-a aniversari a eliberării
României de sub dominația fascistă la Tulcea
1973- Calatorie de documentare în R. D. Germană
1975- Salonul anual de grafică la București
1974-Expoziția grafică contemporană românească la Perth, Australia
1975- Deschide cea de a șaptea Expoziție personală “Imagini suprapuse” (acuarelă
si litografii în cadrul “Lunii culturii tulcene” la Tulcea
1975- Expoziția festivă dedicată zilei de 1 Mai la Tulcea
1975- Expoziția județeană a Cenaclului U.A.P. la Tulcea
1976 -Expoziția anuală de grafică la București
1976- Expoziția “Omagiu patriei socialiste” la București
1976- Deschide cea de a opta Expoziție personală la sala “Dacia” la Tulcea
154
1976- Expoziția colectivă de acuarele “Peisajul patriei” București
1976- Expoziția județeană a Cenaclului U.A.P. Tulcea
1977- Expoziția republicană de artă plastică organizată în cadrul Festivalului
Național “Cântarea României” Cluj-Napoca
1977- Expoziția județeană dedicată Centenarului “Independenței de stat a
României” Tulcea
1977- Expoziția județeană dedicată Conferinței naționale a P.C.R. la Tulcea
1977- Expoziția Cenaclului U.A.P. Tulcea, organizată la Constanța
1977- Călatorie de documentare în R.P. Bulgaria
1978- Salonul național de grafică la București
1978- Expoziția județeană de artă plastică la Tulcea
1979-Expoziția republicană de artă plastică organizată în cadrul Festivalului
național “Cântarea României”, ediția a II-a București
1979 - Expoziția republicană de artă plastică dedicată celei de-a XXXV-a
aniversări a eliberării României de sub dominația fascistă
1979-Deschide cea de a noua Expoziție personală în sălile Det Hordjyske
Landsbibliotek – Aalborg, Danemarca
1979- Expoziția județeană de artă plastică la Tulcea
1979- Participă la Expoziția interjudețeană de artă plastică Brăila, Constanța,
Galați, Tulcea
1980- Salonul național de grafică la București
1980- Expoziția de acuarelă, împreună cu Ștefan Găvenea (gravură) în sălile
Muzelui județean Vaslui
1980- Deschide cea de a zecea Expoziție personală cu 45 de acuarele la sala
“Căminul artei” București
1980- Expoziția județeană de artă plastică Tulcea
1980 - Expoziția de artă plastică organizată de Cenaclul U.A.P. Tulcea la
Constanța si Brăila
1980 - Expoziția taberelor de creație Iazurile–Calica organizată la Tulcea, ediția a
III-a
155
1981- Expoziție retrospectivă de acuarele și litografii, organizată de Comitetul
Județean de Cultură și Educație Socialistă, Filiala U.A.P. și Muzeul Județean de
Artă, Sălile Muzeului de Artă Tulcea
1982-Expoziție retrospectivă de acuarele și litografii (ciclul Tulcea veche),
organizată de Consiliul Culturii și Educației Socialiste și Uniunea Artiștilor
Plastici, Sala Dalles (122 acuarele și 27 de litografi)la București
1982- Expoziţia de grafică contemporană, organizată de U.A.P. la Constanţa şi
Târgovişte
1982- Expoziţie personală la Mannheim şi Heidelberg, R.F. Germania
1983- Constanța, acuarele și Ștefan Găvenea gravură, Galeriile de Artă
1983- Salonul republican de grafică Sala Dalles, Bucureşti
1983- Expoziţia judeţeană Galeria “Dacia” Tulcea
1983- Lucrări semnate sunt prezentate pe simezele unor Expoziţii de artă din
Cairo, Egipt, Sofia din Bulgaria
1984- Participă la Expoziţia judeţeană, Galeria “Dacia” Tulcea
1984- Expoziţia intrejudeţeană, Galeriile de Artă Constanţa
1984- Obţine Premiul special pentru întreaga activitate de creaţie din partea
U.A.P. din România
1984- Expoziţie personală cu 40 de acuarele la Galeria “Orizont” Bucureşti
1984- Expoziţie de artă la Beijing, China
1985- Participă la Expoziţii de artă plastică judeţene
1985- Salonul republican de grafică, Sala Dalles Bucureşti
1985- Creaţii expuse în S.U.A., Ismail, fosta U.R.S.S.
1986- Participă la Expoziţii de artă plastică judeţene
1986- Salonul republican de grafică, Bucureşti
1986-Expoziţia Filialei U.A.P. Bucureşti la Galeria “Huset” din Aalborg,
Danemarca
1986- Expoziţia Constantin Găvenea şi Ştefan Găvenea
1986- Expoziţii în Beijing, China şi Bruxelles, Belgia
1987- Expoziţie retrospectivă Constantin Găvenea, acuarelă şi litografii, Casa
156
Cărţii Tulcea şi în Bucureşti
1989- Expoziţia internaţională de artă “Balcanii – zona a păcii”, Bucureşti
1991- Expoziţie personală la Mannheim, Germania
1992- U.A.P. Bucureşti organizează o amplă expoziţie retrospectivă Constantin
Găvenea cu peste 130 de lucrări
1993- Aceeaşi Expoziţie retrospectivă Constantin Găvenea organizată la Tulcea
1994- În dimineaţa zilei de 17 ianuarie, la Tulcea, oraşul căruia i-a consacrat cea
mai mare parte a prodigioasei sale creaţii, marele artist român, Constantin
Găvenea a trecut în nefiinţă.

Are lucrări în colecţiile unor muzee, ale unor instituţii de cultură şi în multe
colecţii particulare din ţară, iar de peste hotare, în colecţii din Germania, Franța,
Elveția, Iugoslavia, Japonia, Norvegia, Danemarca, Thailanda, Sri-Lanka, Ruanda.

Florica CRUCERU, critic de artă,

Constantin Găvenea, “Amintiri şi imagini din Tulcea de odinioară”,
Editura Şcoala XXI, Tulcea, 2004

NOTE CRITICE

“Dotația e certă la Constantin Găvenea, pasionatul acuarelist din Tulcea, om

de mare temperament artistic și de o putere neobișnuită de sugerare a vieții
priveliștii.
Portretizarea specificului local este un fapt cu atât mai îmbucurător cu cât
peisajele lui Găvenea ilustrează în primul rând stările de suflet ale pictorului,
prilejuite de poezia priveliștii.”

Ion FRUNZETTI
Expoziția Regională de Artă Plastică, Revista Tomis, nr. 1, ianuarie 1967

157
 “Găvenea convinge că stăpânește tehnica acuarelei, că a reușit să-i folosească
toate resursele și în lucrări mereu pline de inedit.
Găvenea nu se repetă ci descoperă mereu frumusețea naturii și se redescoperă
pe sine față în față cu aceasta.”
Florica POSTOLACHE,
Expoziția de grup “Constantin Găvenea”, Dobrogea nouă, 9 aprilie 1967

“La Muzeul de Artă din Medgidia s-a deschis de curând expoziția de acuarele
a artistului tulcean Constantin Găvenea.
Cele peste 30 de lucrări expuse formează, în majoritate, rodul documentării
sale din vara aceasta în Deltă și în județul Tulcea; unele, însă, în special peisaje de
iarnă, fac parte din suita ce a figurat în expoziția sa personală din primăvara
acestui an. Gruparea lor într-o singură expoziție este firească, întrucât se formează
un tot unitar, acuarelele înscriindu-se ca etape definitive în evoluția artistică a lui
Constantin Găvenea.
Ansamblul creează o atmosferă circumscrisă în granițile peisajului local, a
cărui frumusețe apare în culorile tuturor anotimpurilor, ca și în acele ale tuturor
orelor zilei.
Mijloacele plastice de realizare sunt, pe cât de simple, pe atât de fericit
folosite. Culoarea, diluată cu foarte multă apă sau aplicată pe hârtia umedă,
realizează tonuri catifelate, delicate, clare; în același timp accente viguroase de
linii sugerează ici, colo, conture ce repun în drepturile legitime – ale trăirii lor în
spațiu, în atmosferă – fragmente din peisajul surprins și consemnat de artist:
copacii, malurile apei, barcaze, case, dealuri. Acest mod de structurare a
elementelor ce compun imaginea, de sugerare a lor prin conture inscrie la rându-i
două procedee; acela al liniilor definite, directe, ca niște accente ce delimitează,
grănițând, suprafețe colorate – Râpe, Stradă la Sulina, Iarna, Peisaj de iarnă – sau
acela al căror forme se contopesc în suprafețe intens colorate, fără linii
delimitatoare; Case de pescari, Se apropie furtuna, Amurg, Înserare în port, Peisaj
în Deltă, Peisaj la Mahmudia. Lucrările prezentate, încheagă fragmente de
158
realitate concretă, barca, dealuri, casa, vegetația, apa – prezentate în ambianța și
atmosfera în care ele se integrează firesc. Găvenea investește asfel realitatea
faptică cu un surplus de poezie și frumusețe, rezultat din îmbinarea tonurilor,
vibrația luminii, calității proprii tehnicii acuarelei. Tonuri catifelate de violaceu,
verde și albastru și-au făcut apariția în lucrări ca Reflexe, Peisaj în Deltă, Înserare
în port, Se apropie furtuna, În baltă seara, incluzând rozurile din lucrările
anterioare. În ultimul timp, a intrat în recuperarea sa peisajul de toamnă, cu frunziș
bogat, ruginiu. O anume nuanță de peisaj romantic poate, sugerată de însuși
anotimpul respectiv, este sesizabilă. Valoroase rămân, incontestabil, acuarelele ale
căror tonuri fluide alcătuiesc coloritul difuz al imaginii, închegate armonios,
cromatic, cu tonuri irizate, fără stridențe.
Compozițional, Găvenea realizează imagini din natură cuprinzând în ele mai
multe planuri: două, trei, uneori patru. Narațiunea, deși laconic, nu lipsește din
peisajul rezultat, consemnarea faptului esențial, evident, fiind preocuparea
principală a artistului. De aceea, deși selecționează din natură, păstrând accentul
pe elemental principal, Găvenea simte nevoia să nareze, să informeze despre cele
sesizate de retina sa.
Faptul divers, simplu cotidian este personajul principal al lucrărilor sale: un
barcaz sau mai multe, acostate la chei, în stânga sau în dreapta imaginii, după care,
într-o compoziție elicoidală se înscriu malul, apa, frunzișul; alteori întinderea lină
a apei sau a câmpiei devin suport al unor elemente – accident, copaci, case, stâlpi
– ce se profilează în planul doi sau trei.
Schemele compoziționale sunt variate, diversitatea lor fiind determinate de
imaginile din natură și mai ales unghiul de vedere ales de artist. Fără să fie fixe,
rigide, în ele sunt sesizante grupările perspectivale plasate în planuri succesive,
precipitate spre orizont; drumuri diagonale ce apar ca axe principale ale unor
compoziții Râpe, alteori în forme elipsoidale sunt prezentate fragmente de țărmuri
populate de ambarcațiuni Pe chei, Barcaze la mal, iar alteori dealuri molcome se
înscriu radial în jurul unui punct central – o moară de vânt, un punct pescăresc, un
pâlc de copaci, în toate lucrările lui Găvenea este sesizantă integrarea datelor
159
vizuale și organizarea lor în funcție de realitatea concretă, în imagini ce înclude
selecția și redarea unor date esențiale. Ele evidențiază marea sensibilitate a
artistului în fața naturii, ceea ce caracterizează întreaga sa creație.
Calitățile de culoare de stăpânire a tehnicii acuarelei, simțul valorilor, al
acordurilor cromatice, exuberanța și fluiditatea tonurilor sunt însuși cele ale
acuarelelor lui Găvenea vizibile în expoziția organizată la Muzeul de Artă din
Medgidia.”
Florica CRUCERU,
“Delta”, Tulcea, 8 decembrie 1968

“Găvenea, ne dă un exemplu de ceea ce înseamnă o acuarelă în sensul cel

mai pur al cuvântului. Constantin Găvenea ne invită într-un univers pastelat în
care, materia, devenită fluidă prinde a cânta. Contururile ezită muzical în jurul
formelor și cedează până la urma unei atotcuprinzătoare nevoi de contopire.
Lumea – văzută printr-o lacrimă.”
Andrei PLEȘU
“Un bilanț promițător”, Delta, nr. 355, 18 aprilie 1971

“Om al apelor, îndrăgostit de fluid și impalpabil, dar tributar

impresionismului, artistul acordează realitatea cu propria-i sensibilitate. Folosește
cu maestrie efectele diviziunii în traducerea luminilor, proporția dintre aceasta și
umbră fiind întotdeauna rezolvată în favoarea luminii.
Maniera spontană, tehnica precisă și simplitatea cu care artistul își demască
crezul, învăluite în candoarea îndrăgostitului de natură, adaugă numele artistului la
categoria acuareliștilor de valoare.”
Cristina ANGHELESCU
Cronica sentimentală, Săptămâna Capitalei, nr. 50, 19 noiembrie 1971

160
 “Constantin Găvenea este un pictor al peisajului dunărean.
Nicăieri ca în acest cadru artistul nu reacționează cu mai multă emoție și
capacitate de a impresiona.”
Cornel BOZBICI,
Flacara, nr. 48, 27 noiembrie 1971

“Sala Amfora a găzduit zilele acestea un acuarelist care e departe de a fi

minor. Venit dinspre Tulcea, artistul a ales această tehnică a apei pentru a ne
introduce într-o mirifică împărăție de ape: Delta.
Lumina cristalină a fluidului își găsește în opera lui Găvenea o reprezentare,
am zice vrăjitorească.
Adăugați la această tandră melancolie a culorilor și lirismul înțelept al
imaginii.”
Andrei PLEȘU,
Contemporanul, nr. 49, 3 decembrie 1971

“Secretarul cenaclului, la vârsta la care ar avea tot dreptul să-și descânte în

tihnă culorile de apă și-a asumat încă răspunderi administrativ-organizatorice
legate de darea în funcțiune anul acesta a noii Săli de expoziție, de construirea,
anul viitor, a unor ateliere de pictură și grafică. Activitatea organizatorică nu-l
împiedică, însă, pe acest bard nedesminţit al priveliștilor tulcene, cu aerul ce le-
nvăluie, cu catargele răsturnate în cer pe oglinda apei, cu tăcerile îndelungi ale
Deltei să continue a le materializa în infinitele variații ale transparenței și
catifelării acuarelei.”

Horia HORȘIA
“Un nou cenaclu: Tulcea”, Arta, nr. 7, 1972

161
 “Opera pictorului Găvenea este ca un răsărit de soare, o aureolă boreală peste
apele Dunării, o muzică romantică și nostalgică.”
Mircea DEAC,
“Constantin Găvenea, pictorul inspirat și fidel al Tulcei”,
Cuvânt înainte al catalogului expoziției personale din Tulcea, 8 – 30 iunie 1974

“Poet al naturii, al culorilor și luminii, acuarelistul Constantin Găvenea

imprimă lucrărilor o atmosferă de basme, ne poartă, cu nostalgia tonurilor de
seară, în Tulcea de odinioară, cu mirajul ei topit parcă în cețurile ce învăluie Delta
în răcoarea dimineții de iarnă.”
Viorel BINDEA,
“Cenaclul din Tulcea”, Contemporanul, nr. 6, 1 februarie 1974

“Tulcea, până la modernele sale transformări, a fost un oraș, în care natura și

exoticul oriental au dominat prezente. Dunarea și Delta, având în continuare
incomaparbila stăpânire a naturii fremătând sub lumina puternică a soarelui a fost
o atracție specială pentru artiști, care a sporit odată cu ceea ce omul a edificat ca
un constructor al bunei stări. Și în trecut, ca și azi, Tulcea rămâne pentru artiști o
Veneție a României.
Dar nimeni nu a fost mai constant și fidel zugrăvitor al acestor locuri, ca un
îndrăgostit, ca pictorul Constantin Găvenea. Nimeni ca el nu a redat cu aceeași
căldură a sentimentului natura și schimbările petrecute în acest oraș pitoresc și
unic din România.
Paleta sa s-a oprit la anecdotă și detalii, la pitoresc și firesc, apreciind lumina,
care dă fiecărui obiect locul său just, nuanțele cele mai fine și expresive, subliniind
patina timpului sau monumentalitatea noilor construcții și semne ale socialismului.
Expoziția sa arată de fapt o evoluție a spiritului uman, dar păstrează de o
manieră proprie poezia naturii într-o concepție liberă cu o francheță a desenului,
cu claritatea fascinantă a culorii, cu rapiditatea notației ce păstrează nealterate
emoțiile spiritului înflăcărat palpitând în fața naturii.
162
 Opera pictorului Găvenea este ca un răsărit de soare, o aureolă boreală peste
apele Dunării, o muzică romantică și nostalgică.
Găvenea ne redă impresii vii și profunde ale locurilor știute numai de el, a
momentului, a anotimpului, orei propice.
Amintirile și impresiile actuale aduc în lucrările sale spațiul unui suflet
circulând în jurul imobilității motivului ales, animând expresiv copacii, reflexele
pe apă, atmosfera. Arta lui devine o artă a nuanțării, aproape muzicală, a luminii și
culorii. Lucrările sale sunt un buchet al efemerului, al spațiului unei secunde,
înflăcărate de o iluminare caldă a descoperirii adevărului și poeziei.
Nici un artist nu a evocat farmecul mohorârii sau ale luminii invadatoare din
peisajul dunărean, nu a redat cu atâta noblețe și sinceritate atmosfera de basm a
naturii, nu a tradus cu măiestrie artistică infimele variații în game multiplicate ale
aparențelor naturii în schimbările sale fortuite.
Pictorul Constantin Găvenea face din imaginile tulcene o feerie, un peisaj al
imaginației și nostalgiei, un loc al fericirii de a trăi.
Expoziția sa ne descoperă, prin farmecul special pe care-l are acuarela sa și
care-l înscrie printre fruntașii acestui gen, frumusețile unui oraș, fiind o invitație la
desfătarea spirituală a trăirii emoționale ale unor splendori pe care nu le
bănuisem.”
Mircea DEAC,
“Constantin Găvenea – Ipostaze ale peisajului tulcean”,
Galeriile de Artă Dacia, Tulcea, 8 -30 iunie 1974

“Nu mi-l pot imagina pe Constantin Găvenea altfel decât ca un potir în care
se adaugă una după alta picăturile cristaline de apă. Abia aceea care, umplând
potirul, se revarsă este opera sa finită. Regăsim în ea esența și frumusețea tuturor
celorlalte.
Fiecare acuarelă a maestrului a fost precedată de multe altele, fiecare
adăugând ceva în plus la înțelegerea motivului. Fiecare centimetru pătrat al
lucrărilor sale este o suprafață vie, vibrantă, prin care ochiul nostru poate pătrunde
163
către ființa motivului ales.
Penelul muiat în culori de un suprem și catifelat rafinament așterne pe hârtie
acele tușe largi, spontane, cu strălucirea vie a soarelui de amiază sau cu acea
șoptită măreție a apusurilor.
Pictor al Deltei – sau poet al Deltei – ce titlu poate fi mai frumos decât acela
de a fi recunoscut drept stăpân al sufletului unor locuri?
Din har și modestie, din muncă și dragoste, din admirație pentru oameni și
locuri, maestrul Constantin Găvenea a scris una din cele mai frumoase pagini ale
istoriei acuarelei românești.”
Radu IONESCU,
Delta, 5 septembrie 1974

“Acuarelei, Constantin Găvenea, îi conferă gravitatea uleiului şi fluiditatea

muzicii.”
Radu IONESCU,
Arta, nr. 10, 1974

“Delta – cuvant magic – mă cheamă din nou să mă afund prin labirintele de

ape şi stuf, iar seara să calc pe dalele de marmură de pe străzile Tulcei, şi să bat la
poarta pictorului Constantin Găvenea, acest vrăjitor care a strâns nestemate lumini
şi culoare ale unui ţinut paradisiac, rămas aevea mai frumos decât în închipuirile
noastre.”
Octavian MOŞESCU,
Pictorii Deltei, Viaţa Buzăului, nr. 1.968, 10 august 1975

“Imaginile acestea ale Tulcei, surprinse în decantările acuarelei ori în textura

de linii şi forme a litografiei, comunicând sensibilitatea poetică a artistului, ne apar
cu atât mai preţioase cu cât multe din ele au rămas rare documente ale unei aşezări
în plină expansiune a transformărilor care, în efortul de edificare a noului oraş, n-
164
au dat răgaz edililor să păstreze vestigiile pitorescului urban de odinioară, deşi era
integrat în personalitatea Tulcei.”
Horia HORŞIA,
Cuvânt înainte la Catalogul expoziţiei personale deschisă la Tulcea, mai 1975

“Alcătuirile peisajelor sale sunt de o mare simplitate. Un chei, un vas, un colţ

de uliţă, câteva bărci, arhitecturi vechi sau noi ale oraşului.
Acestea se compun din tuşe repezi, uneori sigure şi drepte, alteori vibrante,
dar întotdeauna hotărâte de lumină. În dialogul atmosferei şi apei cu pământul,
elementul esenţial îl constituie impalpabilul primelor, determinat de
nematerialitatea luminii. Impresia generală pe care o degajă arta de acuarelist a lui
Găvenea este scenică, creatoare de atmosferă şi evocatoare prin poezia culorii, a
unui spaţiu fascinant în întregul compoziţiilor sale.”
Doina PĂULEANU,
,,Expoziţii”, Tomis, septembrie 1977

“Fluidităţile apelor ce încojoară Tulcea, oraşul ales de Constantin Găvenea

spre al picta, căruia i s-a dăruit rapsod de o viaţă, artistul i-a răspuns prin tehnica
exclusivă a acuarelei.
Fastuoase sau discrete, de o nostalgie scenică ce se încarcă de amintirile
benefice ale unei vieţi dedicate cu modestie artei, acuarelele lui Găvenea sunt
creatoare de atmosferă şi evocare, prin poezia culorii, a unui spaţiu fascinant în
întregul alcătuirilor sale.”
Doina PĂULEANU, August 1978

“El, Găvenea se prezintă fermecător de simplu şi aproape natural în evocările

vieţii cotidiene din oraş şi împrejurimi.
Remorcarea pe Dunăre, atmosfera blândă a serii, sate în timpul iernii şi flori
foarte colorate. Prin aceasta el este un acuarelist prin excelenţă.
Înzestrat cu o tehnică superioară, el împinge pictura cu apa foarte fluidă până
165
la extrema limită a expresiei sale. El ştie să asocieze frumuseţea şi instabilitatea
culorii transparente cu o mare precizie şi cu plenitudinea tentei şi mai ales, el are
puterea de a exprima, cu aceste materii fugitive, în mod delicat şi complet,
continua schimbare a timpului şi a luminii.”
RENAL, Fine akvareller
Aalborg Stifstidenda, Danemarca, 25 ianuarie 1979

“Artist de ținută, Găvenea își stăpânește, exact pe linia de care are nevoie
tematica lui, meșteșugul, pe care nu se dă în lături să-l pună uneori și în slujba
altor registre de teme: în vacanțele de la munte, în călătorii, peisajul din om
zvâcnește uneori într-altfel, dar peisajele reieșite, deși izbutite, vădesc parcă mult
mai puțin decât ale Tulcei și Deltei, identificarea de care vorbeam, dintre mișcările
sufletului sau și marea mișcare a anotimpurilor, marele suflu tainic al naturii. O
perspectivă a identificării într-un lirism al omului cu lumea, a împăcării acestui
antagonism, într-o conștiință, care s-a demonstrat receptivă și blândă, docilă față
de un cosmos despre care nu poate decât rosti, ca Goethe: “O, lume ce frumoasă
ești!”
Ion FRUNZZETI,
Prefață la Catalogul expoziției deschisă la Galeriile Amfora în 1980

“Constantin Găvenea și-a legat, de mulți ani, numele de Tulcea. Nu numai

pentru că și-a petrecut atâtea decenii în pitorescul oraș din unghiul de pornire al
Deltei dunărene – ale cărui frumuseți l-au subjugat până într-atâta încât nu numai
că i-au statornicit pașii, timp de o viață de om, dar l-au și anexat, făcându-și din
acest dotat pictor, poetul cel mai autorizat care să-i cânte aceste frumuseți – și
cântecul adecvat unui oraș portuar nu e niciodată monocord nici monoton. Așa că,
în conștiința publicului cunoscător, arta lui Găvenea s-a asociat cu tematica
tulceană, cu poezia luminozităților irizate, cu sidefarea cetei ridicate pe la
166
crepuscule de apele Dunării, cu razele filtrate prin camulușii bolovănoși statici,
parcă dolofani și prin norii mișcători construiți pe cer ca niște obiecte.”
Ion FRUNZZETI,
Cuvânt la Catalogul expoziției personale, 1980

“În sala de la etaj a Căminului Artei, Constantin Găvenea dovedește din nou
cât de credincios rămâne acuarelei. Arta aparenței spontaneități, ce nu îngăduie
reveniri decât cu primejdia alungării transparenţelor, acuarela impune un ochi
format, capabil să surprindă de la început cea mai elocventă rânduire a formelor şi
culorilor în fragmentul de natură pe care artistul îşi propune să-l cuprindă în
comentariul său plastic. Şi Găvenea are această calitate esenţială a acuarelistului.”
Dan GRIGORESCU,
Tradiţia culorii, România Liberă, 4 martie 1980

“Prin excelenţă un portretist liric al naturii Constantin Găvenea pare sedus de

vraja cromatică şi de lumina diafană a Deltei, în apropierea căreia trăieşte şi
pictează de aproape jumătate de veac, devenindu-i unul dintre cei mai consecvenţi
rapsozi.”
Marin MIHALACHE,
Cronica, 14 sepembrie 1980

“Reţinând doar elementele capabile să ofere (uneori din câteva tuşe uşoare de
culoare) o imagine cât mai complex evocatoare, fixând repere menite să sugereze
un întreg periplu. Constantin Găvenea a trasat, cum pe bună dreptate s-a remarcat,
o amplă imagine monografică a zonei de la gurile Dunării, a fixat prin repere
trainice imaginea unui oraş care-şi poate recunoaşte, şi în acest fel, inserţia istorică
în timp.”
Marina PREUTU,
Constantin Găvenea, Scânteia, 5 februarie 1982

167
 “Adesea în basmele noastre se pomeneşte de geniul bun al unui loc; Delta îl
are pe Constantin Găvenea a cărui experienţă şi ale cărei alese însuşiri de artist –
de mare artist – care a şi început să se confunde cu spiritul Deltei, cu acea tainică
poezie care planează, diafan dar vital, asupra acestor locuri.
Într-o clipă de iluminare mâna poetului a strâns mâna pictorului. Ce ciudat:
erau cele două mâini ale lui Constantin Găvenea.”
Radu IONESCU,
Prefaţă la Catalogul expoziţiei retrospective, Sala Dalles, 1982

“În Sala Dalles, o retrospectivă Constantin Găvenea readuce în atenţie

capacitatea acuarelei de a fi nu doar o simplă tehnică pentru notaţii rapide,
impresioniste şi impresionante, ci o modalitate expresiv autonomă, chiar dacă este
grefată pe gândirea figurativă. De la această premisă, în fond la fel de onorabilă, ca
oricare alta prin autenticitatea implicării şi gravitatea preocupărilor constante,
eşalonate pe parcursul a cinci decenii, trebuie pornită şi discuţia în jurul ariei
tematice preferate.
Cei ce s-au ocupat de Constantin Găvenea l-au definit ca un artist al Deltei, ca
un nostalgic reporter al unui spaţiu mirific şi pitoresc, atemporal prin condiţia
naturală, anacronic prin “portretistica oraşului“ aplicată cronologic vechii aşezări
tulcene. Regăsim, într-adevăr această dimensiune de “martor” al spaţiului şi
timpului său, dar regăsim, în primul rând, determinarea lirică funciară, prin care
intervenţia în spaţiul imaginii depăşeşte consemnarea, fără a-i viola calitatea de
restituire, în favoarea instalării unei stări de spirit.”
Virgil MOCANU,
România Liberă, februarie 1982

“Creatorul acceptă aspectele suculente şi savuroase ale peisajului, fără a

cădea în pitoresc şi sentimentală descriere a ambianţei. O vibraţie discretă, o
anume onestitate profesională, conferă lucrărilor sale viaţă şi plasticitate. Se poate
remarca în litografii un mai accentuat interes pentru exactitatea descrierii (unele
168
lucrări au chiar calitatea unui veritabil şi preţios document), iar în acuarelă un
interes deosebit pentru captarea atmosferei, a fluidităţii lucrurilor, trăitoare între
cer şi apă. În acuarelă – gen definitoriu pentru vocaţia şi atitudinile sale, - ni se
pare plastic, mai adecvat evocării naturii, căreia i-a dedicat o viaţă de om. Talentul
lui Găvenea nu constă în a crea imagini preţioase, retorice, ci în a rămâne la
condiţia notaţiei, de o cuceritoare sinceritate şi prospeţime.”

Cornel Radu CONSTANTINESCU,

Spiritualitatea autenticului, Contemporanul, 5 februarie 1982

‘Acuarelistul şi graficianul, un artist autentic, capabil de o rară vibraţie

coloristică, este singurul, nu exagerez de loc, care mai poate pune mărturie cu
privire la ce a fost Tulcea pitorească. Explozia urbanizării are câte o dată şi un
revers uniformizator ce se poate uşor evita de către aceiaşi arhitecţi.
O lume imensă a validat retrospectiva Găvenea şi rar mi-a fost dat să văd
atâta bucurie recunoscătoare în ochii vizitatorilor unei expoziţii de artă plastică aşa
cum am vazut în sălile de la Dalles consacrate lui Găvenea.
Opera unei vieţi primea salutul omagial al marelui public şi am fost bucuros
să văd că şi păgubitorul, de atâtea ori, snobism plastic al presei noastre a fost
învins de arta bătrânului maestru fiindcă lumea mai are nevoie şi de suflet după
sufocarea sub presiunea atâtor experienţe sterilizatoare nu numai sterile.
Aşadar, Tulcea patriarhală, Tulcea mirajului oriental a rămas încă vie în
acuarelele lui Găvenea şi privind de pildă, bazarul, mă gândeam că nimic nu era
mai firesc decât apărarea acestei pieţe care nu era a mizeriei ci și a artei populare
specifice.”
Dinu SĂRARU,
Bătrânul maestru, Flacăra, nr. 7, februarie 1982

169
 “Personalitatea artistică unitară cu virtuţi distinct şi valorificate în consecinţă
în acuarelă şi gravură, Constantin Găvenea reprezintă un continuator al
frumoaselor tradiţii statornicite în arta românească modernă de epocă interbelică,
şi rămâne în primul rând comentatorul liric al atmosferei, luminii şi curgerii
timpului la gurile Dunării – este printre cei mai buni acuarelişti ai noştrii – şi
“povestitorul” plin de farmec, în alb şi negru, al străzilor Tulcei.”
Adrian GUŢĂ,
Constantin Găvenea, Arta, nr. 4, 1982

“Deşi acurelele şi litografiile prezentate acum reprezintă doar rodul ultimilor

ani de lucru, expoziţia în ansamblul ei ilustrează esenţa unor căutări îndelungi în
tainitele culorilor de apă, ştiinţa desăvârşită la care a ajuns acest creator în
mânuirea efectelor de atmosferă, a fluidităţilor şi armoniilor specifice acuarelei.
Pitorescul oraşului vechi, construcţiile oraşului nou, jocul apei cu nuanţări şi
irizaţii în care-şi oglindesc detaliile, într-o infinită reverberaţie, numeroasele
construcţii de pe chei, toate aceste imagini, efecte de culoare şi lumina percepute
cotidian de Constantin Găvenea îşi multiplică fastul în lucrările sale. O bucurie
profundă, produsă de comunicarea pasionată între frumuseţea pe care a
contemplat-o şi o admiră cotidian şi conştiinţa sa care a perceput această
frumuseţe, răzbate dincolo de fiecare lucrare în parte.
Cunoscător avizat al acestor meleaguri, artistul atinge în consemnarea
peisajelor naturale o remarcabilă spontaneitate, în deplin acord cu atmosfera de o
extraordinară specificitate pe care a descoperit-o în realităţile de fiecare zi.“
Marina PREUTU, 5 februarie 1982

“Nu încape îndoială, artistul este unul dintre cei mai sensibili reprezentanţi ai
acuarelei, o artă a spontaneităţii, a efectelor coloristice obţinute aparent fără efort,
prin însăşi calitatea materiei picturale, absorbind lumina de o transparenţă calmă.
Dar, pentru mulţi dintre noi, el se relevă acum, în actuala expoziţie de la Dalles, şi
ca un desenator care ştie să reţină în ductul liniei atmosfera unui loc. De cele mai
170
multe ori, a unui loc copleşit de o pace patriarhală, deschis cu mijloace simple cu o
încredere desăvârşită în realitatea din care artistul îşi alege subiectul. Constantin
Găvenea nu pare preocupat de abordarea peisajului dintr-o anume perspectivă
stilistică; el urmează un îndemn afectiv, caută acele privelişti care exprimă, cu
precădere, liniştea ce cuprinde întinderile şi aşează o dreapta cumpănă a formelor
şi a culorilor.”
Dan GRIGORESCU,
România Liberă, 8 februarie 1982

“Este fără îndoială meritul lui de a rămâne fidel personalităţii locului, istoriei
şi fizionomiei lui prezente şi de a înţelege fidelitatea în primul rând ca îndatorare
faţă de unicitatea locului şi inegalabila lui frumuseţe. Speculaţia în jurul acestora
ar duce inevitabil la îndepărtare, iar o asemenea îndepărtare pentru Constantin
Găvenea ar fi fost, pe cât ne dăm seama, echivalentă cu pierderea obiectului
admiraţiei, sale şi raţiunii de a crea. El a vrut să supună prin supunere, să capteze
strălucirea şi transparenţa clipei lăsându-se captat de ea. Iar “clipele” sale sunt
dintre acelea care au şansa a nu se şterge, în prea năvalnica curgere a vremii.”

Cornel Radu CONSTANTINESCU,

Contemporanul, 5 februarie 1982

“Acuarela, acest dificil gen al artei, a fost abordat şi practicat de maestrul

Găvenea, care, învingându-i pas cu pas dificultăţile a dus-o treptat pe cele mai
strălucite înălţimi de limbaj şi tehnică.
În şcoala românească contemporană, Constantin Găvenea se află printre cei
foarte puţini care s-au consacrat exclusiv acestui gen. Înrudită cu pictura de plein
air de filiaţie impresionistă, creaţia lui Găvenea înscrie o pagină importantă în
şcoala naţională de artă şi bineînţeles un nume.”
Florica POSTOLACHE,
Expoziția retrospectivă “Constantin Găvenea”, Delta, Tulcea, 1981
171
 “…Pentru că artistul este, în primul rând, un afectiv, o sensibilitate
programată doar pentru relaţia simpatetică frustă cu mediul propriei necesităţi de a
exista. Tulcea nu este pentru el nici temă şi nici motiv sau pretext, ci însăşi
condiţia de a fi ca o respiraţie normală într-o ambianţă firească, în modificările
căreia te adaptezi fără premeditări, crize sau înstrăinări irecuperabile.
De aceea şi imaginea pe care ne-o restituie are marea virtute a sincerităţii şi
poeziei, a observaţiei dublate de evanescenţa polisemantică a planurilor ce o
compun, fără ostentaţie şi fără diluări de climat interior.”

Virgil MOCANU,
Jurnalul galeriilor, România literară, nr. 7, 1982

“Încântat mai ales de frumuseţea priveliştilor mirifice ale Deltei, în

vecinătatea căreia trăieşte şi pictează de câteva decenii, Constantin Găvenea şi-a
perfecţionat acolo mijloacele de expresie, folosind îndeosebi acuarela, care-i
îngăduie să redea senzaţiile luminoase şi liniştea întinderilor acvatice – acea
simfonie cromatică a răsăritului de soare frecvent întâlnite în tablourile sale, când
astrul aprins se iveşte miraculos din ape, însângerând cerul cu văpăile lui,
transformând în tot atâtea strălucitoare diamante picăturile de rouă ale fabuloasei
vegetaţii a bălţilor.”

Marin MIHALACHE,
Dobrogea văzută de pictori, Editura Sport-Turism, pag. 18

“În această dialectică dintre artist şi realitate, respectiv dintre eul său şi
natură, arta se traduce printr-un raport de echilibru, conţinând însă un accent pus
pe armonia cromatică şi puritatea luminii, pe simplicitatea şi acordul lor. În
diversitatea lucrărilor sale sesizăm unitatea dintre concepţia artistică, efortul
creator şi trăirea afectivă. Concepţia sa artistică se rezumă la ştiinţa transpunerii
armoniei din natură şi armonia culorilor. Aceasta îi impune o participare afectivă
172
pentru a descoperi armonia în cele mai neînsemnate detalii ale naturii şi îi solicită
un efort creator pentru a metamorfoza ceea ce descoperă în culorile luminoase ale
acuarelei. Dar această presupune şi o intuiţie deosebită, deoarece acuarela nu-i dă
răgazul să aştepte inspiraţia, să mediteze prea mult, să elaboreze şi să revină
asupra celor începute.
Prin concepţia şi intuiţia sa artistică, prin meşteşugul său, Constantin
Găvenea şi-a cucerit un loc reprezentativ şi unic în arta plastică românească.”
Mircea DEAC,
Peisaje dunărene, Editura Sport-Turism, pag. 19, 1982

“…Scriitorul I. A. Basarabescu (care i-a fost profesor de limbă franceză la

Şcoala Normală din Ploieşti) după ce intervenise pe lângă Camil Ressu şi Costin
Petrescu pentru tânărul Găvenea, spunea: “Misia d-tale nu este tinere de dascăl ci
de a fi creator.” A fost şi creator ca dascăl, dar a rămas, vorba profesorului
Frunzetti, cel mai mare acuarelist român în viaţă.”
Horia HORŞIA,
Cuvânt la vernisajul expoziţiei personale de la
Galeriile de Artă “Orizont”, august 1984

“Când Constantin Găvenea şi-a expus prima oară lucrările – pictura în ulei şi
tempera – în 1934, în vitrinele librăriei George Hangiu, nu avea a şti librarul,
iubitor de cultură, că facilita primul act al unui contract încheiat pe viaţă de tânărul
expozant, cu arta şi cu Tulcea. Cel dintâi care îi observase talentul, îndemnându-l
să persevereze încă în anii de studii la Şcoala Normală din Ploieşti (absolvită în
1929), fusese I .A. Basarabescu. Urmându-i îndemnul şi sfaturile, Constantin
Găvenea se instruieşte la Bucureşti, între 1927 şi 1930, sub îndrumarea lui Camil
Ressu şi Costin Petrescu. Dar între profesori, metaforic vorbind, va spune mai
târziu maestrul, ,,viaţa şi natura” s-au arătat a avea o importanţă deosebită: viaţa cu
pitorescul de odinioară al Tulcei şi natura miraculoasă a Deltei. Atraşi de mirajul
locurilor acestora, poposeau pe atunci aici Nicolae Dărăscu, Lucian Grigorescu,
173
Marius Bunescu, Nutzi Aconz, R. Iosif , Mihaela Eleutheriade…. Popasul lui
Constantin Găvenea a fost definitiv: tânărul ialomiţean (născut la Chioara în 1911)
va deveni cel mai autentic tulcean şi, deopotrivă, personalitatea culturală, de o
dreaptă discreţie şi modestie (comentariile despre activitate şi operă sunt rarisime
în deceniile patru-saşe), dar de o obstinată îndrăzneală responsabilă (dacă ne
gândim la drumul parcurs de la picturile executate pentru biserica ortodoxă din
Sarichioi şi până la fondarea Filialei U.A.P. din Tulcea), în jurul căreia s-a
organizat şi s-a dezvoltat viaţa artistică tulceană.
Experienţele anilor de debut au determinat o rapidă calificare a universului
artistic şi a mijloacelor adecvate acestuia. Spontan şi vizual, sensibil şi dotat cu un
simţ fin al observaţiei, captivat de formele realului care-i exprimă esenţa,
Constantin Găvenea a înţeles cu luciditate că acordul deplin dintre ceea ce ai a
spune şi modul în care spui, adică raportul echilibrat, proporţionat cu necesitate,
dintre conţinut şi formă, dintre semnificat şi semnificant, corespunde propriei
structuri, năzuinţei dea lua realul în posesie dominând varietatea naturii. Este
aceasta o atitudine de tip clasic: <<clasicismul – spunea Tudor Vianu prin 1937
când esteticianul sesiza tendinţe active ale unui anumit clasicism contemporan –
nu este altceva decât opera omului înfruntând natura, dominând varietatea în legile
de organizare a spiritului omenesc>>. Această atitudine corectă (sau disciplină)
sensibilitatea romantică a artistului – Lucrez cu emoţie, spunea artistul, şi năzuiesc
să transmit cu toată sinceritatea emoţia ce mă stăpâneşte în timpul lucrului…
captivat de lumina tulburătoare şi de culorile mişcătoare ale Deltei. De aici
decurge, din acest aliaj clasic-romantic, un selfcontrol al acţiunii artistului în
dialog cu natura, de aici ponderea, măsură, armonia necesară înfăptuirii unităţii
compoziţionale a fiecărei imagini create, corespondenţa dintre întreg şi părţi,
economia de mijloace, investirea fiecărui semn cu semnificaţie specifică,
orchestrarea subtilă şi judicioasă a paletei, eficienţa expresivă a contrastului,
totdeauna temperat, niciodată exacerbate, dintre închis şi deschis – al valorilor,
dintre cald şi rece – al modulării. Două tehnici artistice îi devin predilecte şi
caracteristice, litografia şi acuarela.
174
 Exerciţiul diurn al litografiei (ori al desenelor pregătitoare) i-au asigurat
capacitatea de a elabora cu autoritate structura arhitecturală a imaginii concepute
dintr-un punct fix al vizualizării şi, în acelaşi timp, de a arma cu o secretă
construcţie arhitecturală implicată materia fluidă a acuarelei în tentaţia specifică
tehnicii de a urma spontan configurările mobile ale naturii până la topirea formei
în imaterial, în irizaţii transparente de ape şi vibraţii luminoase.
Opţiunea pentru un punct fix al vizualizării a determinat practicarea cu
consecvenţă a perspective tradiţionale, organizarea compoziţiei în desfăşurare spre
orizonturi îndepartate, stabilirea unui centru de interes al compoziţiei şi
deschiderea liberă a privirii spre acesta, deschidere sprijinită, marcată adesea în
prim plan prin intervenţia ordonatoare a unui segment de elipsă ori, funcţie de
motiv, prin sugerarea unor trasee convergente, de asemenea ordonatoare.
Ataşat funciar realului, artistul vieţuieşte în mijlocul unui sistem de motive:
transformă în motiv permanent întâlnirea cotidiană cu bărcile pescăreşti, cu sălciile
din labirintul de canale al Deltei, cu străzile oraşului cu colone ori cu băcănii cu
obloane roşii sau albastre, cu casele cu balcoane la întâiul cat ieşind în tihna
uliţelor, cu cafenele şi ceainării pitoreşti, cu forfota târgului, cu viaţa portului
popular de siluetele ambarcaţiunilor, de macaralele caligrafiate pe albastrul cerului
şi răsturnate printre şalupe şi remorchere pe oglinda apei, cu liniştea prelungită de
umbrele amurgului pe apele verzi, cu albul calm al iernilor cu irizaţii de albastru,
de galben, de roşu, cu ceaţa învăluind în mister formele – case, copaci, bărci,
oameni.
Oricât credit mărturisesşte artistul că acordă emoţiei şi emotivităţii,
cercetarea operei ne dezvăluie importanţa covârşitoare pe care o are pentru
Constantin Găvenea privirea. Privirea imprimă percepţiei unitate şi ordine, ea este
responsabilă de faptul că procesul de receptare a realului se efectuează sau, mai
corect spus, acţionează creator. Iar coincidenţa dintre structurile semnificative ale
realului perceput şi accentuarea tot în imagine artistică imprimă operei farmecul ei
personal. Aici aflăm taina originalităţii acestei arte şi acestui artist.
Fără îndoială, unui asemenea tip de comportament creator îi corespund ca
175
tehnici de lucru desenul (finalizat de regulă în litografie) şi acuarelă. Şi deşi, cum
am văzut, există influenţe reciproce şi comunicări intime între cele două
modalităţi, ele sunt practicate totdeauna autohton (încerc în acuarelă să
interpretez aşa cum simt şi cum gândesc eu – spune maestrul. Nu folosesc desenul
în tuş sau creion, nici revenirile la tuşă, las totul numai pe seama acuarelei,
căutând să se întrepătrundă, păstrându-şi transparenţa şi fluiditatea).

Iar dacă un motiv sau altul ar putea fi interpretat deopotrivă în ambele

tehnici, practica a demonstrat că în desen Constantin Găvenea se arată în primul
rând un poet obiectiv care, dincolo de ataşamentul său nedezminţit, povesteşte
despre Tulcea mai mult aşa cum este ea cu avatarurile ei de-a lungul anilor, decât
cum ar fi văzut-o subiectiv artistul. Privirea lui sagace înregistrează, însă,
totdeauna esenţialul, definitoriul chiar dacă uneori acesta este dat de profilul unui
ornament arhitectural, de ancadramentul unor ferestre, de apele acoperişului, de
structura unui balcon sau felinar, de prezenţa unei birje, a unui sacagiu, a unei
ambarcaţiuni.

Nu ştiu ca vreunul dintre spaţiile noastre urbane să se fi reflectat cu atâta

intensitate şi în toată varietatea configurărilor sale, cum îşi retrăieşte spaţiul urban
al Tulcei cronica oglindită în litografiile maestrului. În schimb, în acuarelă poetul
lasă frâu liber lirismului. Fiecare imagine (artistul nu a putut să-mi spună câte
acuarele a pictat în cincizeci de ani) este expresia directă şi intensă a unei trăiri
personale. Structurile sunt aceleaşi – ale canalelor în Deltă, ale priveliştii pe malul
apei străjuit de sălcii, bărci, şalupe, remorchere, portul, străzi, case – surprinse în
baia de aramă a toamnelor sau sub irizaţiile infinite ale zăpezii iarna. Artistul
surprinde imortalizând în armonii cromatice simfonice efemerul, tranzitoriul,
irepetabilul şi realizează, astfel, o îndrăzneaţă conjuncţie a contrariilor: temporalul
şi eternul.
Constantin Găvenea face parte dintre cei rari aleşi care au privilegiul să-şi
contemple opera înfăptuită şi preţuită, iar în pragul senin al vârstei a trei pătrimi de
176
veac, maestrul spaţiului mirific al Deltei, bine cunoscut astăzi şi dincolo de
frontiere, continuă să-şi respecte cu aceeaşi nedezminţită tinereţe contractul
încheiat cu arta şi cu Tulcea.”
Horia HORŞIA,
Revista Astra, 1985

“Constantin Găvenea este, la cei 75 de ani, acelaşi liric îndrăgostit de Deltă:

apa, cerul, norii, ceaţa, ploaia, aburii, roua, bruma au pentru el aceiaşi neobosită
noutate ca şi cum câteva decenii când le descoperă fascinat.
Azi, acuarela sa, tremurând de emoţie, îşi păstrează prospeţimea.”
Simona VĂRZARU,
Cronică plastică, Scânteia Tineretului, 19 iulie 1986

“Retrospectiva de la Dalles se constituie într-o reuşită selecţie din opera

pictorului Constantin Găvenea, care întruneşte peste o jumatate de secol de
activitate.
Artistul este, pe drept cuvânt, considerat ca un consecvent şi autentic
“zugrăvitor” al peisajului Deltei Dunării şi al oraşului Tulcea.
În gravură şi acuarele, el a redat nu numai natura şi viaţa oamenilor, ci şi
prefacerile de pe aceste locuri. Constantin Găvenea s-a impus şi ca unul dintre cei
mai retrospectivi pictori acuarelişti.
El demonstrează, cu deosebit talent, ce înseamnă muzicalitatea şi frumuseţea
tonurilor de culoare şi ale formelor ce se contopesc în transparenţele luminii.
Lucrările sale trezesc admiraţia şi stările de vis în faţa splendorilor naturii.
Ca acuarelist, autorul este mai mult decât un pictor al peisajului, realizând un
veritabil portret al stării de spirit a naturii. Are o manieră personală de a vedea şi
interpreta peisajul, o înţelegere specială a atmosferei, exploatând caracterul poetic
al luminii şi al reflexelor ei pe luciul apelor, are eleganţă şi rafinament cromatic.”
Mircea DEAC,
Informaţia capitalei, ,,Armoniile culorilor”, 1987
177
 “Experimentând mereu, cu fervoarea şi răbdarea unui artizan de odinioară,
Găvenea reuşeşte să materializeze inefabilul, să fixeze nefixabilul: fluiditatea apei,
transparenţa şi metamorfozele luminii, fuioarele ceţii, umiditatea aburului, umbra
unui nor pe undele unui lac, culoarea clipei, vocile tăcerii. Arta lui atinge uneori
îndrăzneli supreme, concizia unui maestru din Extremul Orient.
Din câteva tuşe “aruncate” construieşte o întreagă atmosferă. Simplitatea şi
concentrarea expresiei ne comunică intens fondul afectiv inclus în întregime, iar
alura non-finit a acuarelei devine izvor de reverie poetică.
Ostil efectelor facile ale tehnicii, artistul lucrează şi distruge, mereu
nemulţumit, dar mereu stimulat de pasiunea şi respectul “meseriei”.
Spontaneitatea, prospeţimea, directitatea, - ascund un trudnic dar nevăzut
travaliu, iar aparenta libertate a tuşei disimulează o structură fermă.
Totul a fost atât de îndelung experimentat, încât peisajul pare născut “dintr-
un suflu”.
Cronicarii au stăruit mai ales asupra structurii de peisagist a artistului, asupra
darului său de a evoca ambianţa Tulcei, sau freamătul colorat al Deltei. Creaţia sa
comportă însă şi un alt aspect remarcabil: naturile statice cu flori. Petunii,
dumitriţe, crăiţe, pansele – flori suave, sfioase- rânduite în modeste ulcele
tărăneşti.
Florile lui mărturisec o profundă relaţie simpatetică cu natura, o comunitatea
nemijlocită cu “corola de minuni a lumii”.
Dintre toate florile, petuniile par a încorpora o calitate emoţională şi
expresivă aparte. Lumina le subliniază gracialitatea punând în dialog frăgezimi
catifelate şi voluptoase cu transparenţe ireale, evanescente.”
Olga BUŞNEAG,
Prefaţă la Catalogul Expoziţiei retrospective, 1987

“Mapele de litografii şi mai ales cu acuarele ale lui Constantin Găvenea îi par
inepuizabile celui care-i urmăreşte prezenţa în saloane la Bucureşti, Tulcea sau
Constanţa de-a lungul anilor şi mai ales celui ce-i urmăreşte cu un real interes şi
178
ataşament expoziţiile personale, de la cea din 1971 de la Galeria Amfora la cea
recentă - Casa Cărţii, Tulcea, mai 1987, Bucureşti Sala Dalles iulie - august 1977.
Caracterul retrospectiv al acestei din urmă nu schimbă locul artistului şi al
operei, bine stabilit în muzeul nostru imaginar, dar accentuează în general forţa
evocativă mai ales a litografiilor inspirate de structurile urbane ale Tulcei de
odinioară, câtă vreme în ceea ce priveşte acuarela, tehnica stăpânită magistral,
continuă să sporescă, parcă, acea muzicalitate concentrată într-o picatură de cristal,
despre care vorbea Andrei Pleşu încă din 1971.
Litografiile aparţin cunoscutului hronic tulcean căruia Găvenea i-a consacrat
numeroşi ani de viaţă şi de obstinat travaliu. Nu ştiu, spuneam cu alt prilej, ca
vreunul din spaţiile noastre urbane să se fi reflectat cu atâta intensitate, cum îşi
retrăieşte spaţial urban al Tulcei – viaţa de odinioară – a primei jumătăţi de veac.
În acest hronic, litografiile beneficiază adesea, spre intensificarea expresiei
artistice şi a caracterului de document istoric şi de comentariul obiectiv poetic al
autorului - care s-ar cuveni publicat, împreună cu reproducerea litografiilor.
În execuţia litografiei, ductul ferm este când simplu linear, când se rupe în
haşuri sau se dezvoltă în pete, funcţie de obţinerea corespondenţei urmărite de
artist între interpretarea sa poetică şi exactitatea reprezentării realului perceput.
Este aceasta o lecţie de probitate profesională şi de ţinută morală pe care
venerabilul artist ne-o dă subliniind locul pe care îl ocupă în arta noastră
contemporană şi prin care se adresează deopotrivă numeroşilor săi admiratori şi
tinerelor generaţii de artişti, pentru dânşii constituind un nepreţuit exemplu.”
Horia HORŞIA,
Retrospectivă Găvenea, Arta, nr. 10, 1987

“În luna mai a acestui an, când Constantin Găvenea ar fi împlinit 83 de ani,
urma să deschidă o amplă expoziţie la Tulcea şi Bucureşti. Momentul ar fi coincis
cu trecerea a cinci decenii de la debutul artistului care, cu o inconfundabilă dăruire
şi perseverenţă, şi-a dedicat creaţia peisajului Deltei. Dar iată că astăzi, în această
prea timpurie primăvară, scriu la trecut despre artistul pe care criticul Ion Frunzetti
179
l-a numit cel mai mare acuarelist român în viaţă, plecat în lumea umbrelor spre
sfârşitul lunii ianuarie 1994.
Născut în satul ialomiţean Chioara, după absolvirea studiilor, pictorul s-a
stabilit în Dobrogea la numai 22 de ani, în 1933, unindu-şi de atunci propriul
destin cu cel al acestor meleaguri. Pentru a da chip poeziei inefabile a Deltei a ales
tehnica cea mai adecvată, a acuarelei şi este semnificativ faptul ca exegeţi de
renume ai criticii noastre de artă, printre care Ion Frunzetti, Olga Buşneag, Horia
Horşia, Dan Grigorescu, Adrian Guţă şi alţii, l-au numit: poetul cel mai autorizat
al Deltei, ,,genius loci, bard al frumuseţilor Deltei“.
Cele 18 expoziţii personale din perioada 1940-1993, majoritatea la Tulcea,
dar şi la Bucureşti, Constanţa, Medgidia, Sulina, Eforie, Brăila, Galaţi, Iaşi, Vaslui
l-au facut cunoscut întregii ţări şi i-au adus, în 1983, Premiul Special al Uniunii
Artiştilor Plastici din România. În străinătate, lucrările sale au fost prezentate la
Stuttgard, Mannheim, Heidelbeg (Germania), Aalborg (Danemarca), Ismail
(Ucraina) prin expoziţii personale, dar şi prin ansambluri de grafică românească
itinerate în mari centre ale lumii la Roma, Sulmona, Berlin, Cairo, Sofia,
Moscova, Beijing, Ankara, Liublijana, Tokio, Bruxelles, ș.a.
Promotor al mişcării artistice din Tulcea, al definirii ei ca Cenaclu, în 1972,
apoi ca Filiala a U.A.P., în 1978, organizator al simpozioanelor anuale de pictură
la Tulcea şi Calica, din 1973, tabere ce grupau artiştii de prestigiu din diferite zone
ale ţării, Constantin Găvenea a fost totodată iniţiatorul construirii atelierelor şi a
Galeriei de Artă din Tulcea.
Spaţiul menit să găzduiască expoziţiile oraşului a fost inaugurat în 1977,
printr-o expoziţie a celor mai prestigioşi artişti dobrogeni prin origine; Ion Jalea şi
Alexandru Ciucurencu, expoziţie al cărui vernisaj l-am susţinut.
Ca şi Balcicul, Delta şi Tulcea au atras artişti în vacanţele lor estivale, încă de
la începutul acestui secol. Printre ei, Marius Bunescu, Nicolae Dărăscu, Camil
Ressu, Francisc Șirato, Jean Al. Steriadi şi mai târziu, Petre Iorgulescu Yor, Paul
Miracovici, Lucian Grigorescu, Michaela Eleutheriade şi încă mulţi alţii.
Şi dacă Balcicul şi litoralul mării au imprimat picturii româneşti un anume
180
fast, ades nu lipsit de decorativism, exaltând preocupările pertinente pentru
reprezentarea luminii locale şi a desfăşurărilor spaţiale, zona de nord a Dobrogei a
pătruns în pictura noastră mai întâi prin recuzita Dobrogei sărace şi a farmecului
heteroclit al construcţiilor, apoi prin particularitatea Deltei, prin pitorescul ei
inedit, prin irizările sidefii ale unei lumini ceţoase incerte, prin permanenţa unui
anume mister. Cu cei care au continuat popasurile lor estivale la Tulcea în
deceniile cinci, şase şi şapte, Nutzi Acontz, Petre Hîrtopeanu, Gheorghe
Ivancencu, Sofia şi Paul Uzum, Eugen şi Lucia Ispir, Clara Cantemir - Constantin
Găvenea va lucra într-un climat de emulaţie, într-o lume a comunicării, a
confruntării profesionale. Nu se va putea vorbi însă, în nici un caz, de vreo
influenţă.
Faptul că s-a stabilit în Dobrogea, pe malul bătrânului fluviu, i-a imprimat
acea puternică înclinare spre reprezentarea concret senzorială şi a imanentului
naturii. Şi fiecare asemenea proiecţie a fragmentelor ei însemnă pentru artist o
“eliberare” din fascinanta comuniune cu o realitate mereu inspiratoare. Lucrările
lui Constantin Găvenea se adresează privitorului, angajându-l în dialogul pe care
artistul îl propune, prin conţinutul dens al operei, exprimat prin mijloace specifice:
tonuri fluide, delicate, vaporoase. Odată cu exteriorul datelor concrete era înscrisă
şi esenţa lor spirituală prin limbajul culorilor. Colorit fin, gradat, concordant
naturii, corespundea firii sale poetice. Deşi, Constantin Găvenea a intrat în
conştiinţa poporului ca acuarelist de excepţie, el a practicat, cu intermitente din
1967, şi litografia, de care a fost preocupat, fără însă a-l defini decât ca subiect
ales. Cele peste 100 de lucrări litografiate – existente în colecţia familiei îşi au
originea în prima sa întâlnire cu oraşul Tulcea, adică în 1946. Sosit cu vaporul, de
la Galaţi, artistul a fost impresionat până la uimire de lumea nouă pe care o
întâlnea. O arhitectură excepţională eteroclită, grefată pe preexistenţa uneia cu
caracter balcanic, în care coexistau stilurile neoclasic românesc, occidental,
precum şi elemente disparate de renaştere târzie, baroc sau rococo ș.a., conferea
oraşului un aspect inedit. Litografiile lui Constantin Găvenea ilustrează fidel
aspecte ale Tulcei de atunci, configurând, potrivit expresiei pictorului, o cronică
181
plastică a Tulcei, începută înainte de “sistematizarea modernă” a urbei, (de fapt a
distrugerii acestei frumuseţi de un farmec aparte). Acest fapt îl va conduce pe
artist către un figurativ care-i subliniază şi calitatea de fin observator. Ductul vioi,
aproape nervos al liniilor, vădeşte o anume febrilitate interioară.
În ultima vreme artistul lucra la completarea acestor imagini cu relatări
scrise, menite să contureze mai viu o vreme a Tulcei de odinioară. Definitiva lui
plecare, l-a înterupt puţin, înainte de a o termina.
În cronica dedicată expoziţie artistului, deschisă la Bucureşti în 1981, Andrei
Pleşu scria: …această expoziţie singuratică şi tihnită ca o insulă ne-a atras
atenţia. E plăcut uneori, să priveşti lumea printr-o lacrimă. Reflectând indemnul
în sens invers, să privim, acum, noi, prin lacrima, opera artistului care a trecut
din somnul nocturn în cel etern în noaptea de 16/17 ianuarie. A intrat în tihna
singurătăţii totale aşa cum a trăit: discret, cu sfială pe care foarte puţini i-am ştiut-
o. Pitorescul Deltei este mereu acelaşi; el aşteaptă răbdător pe cel care se va
încumeta să continue drumul, de acolo de unde Constantin Găvenea l-a înterupt.”
Florica CRUCERU,
Tomis, nr. 5, Constanţa, mai 1994

“Litografiile lui Constantin Găvenea au darul de a sesiza şi de a fixa

atemporal memoria unui ţinut patriarhal. Privind litografiile lui Constantin
Găvenea constatăm că artistul făureşte o lume populată de umbre în mişcare,
umbre proiectate în contrast abrupt cu zonele luminate. Deşi artistul desenează pe
suprafaţa albă, litografiile sale par a se fi născut în întuneric, ieşind şi prinzând
formă prin proiecţia luminii în întunericul primordial, aidoma tehnicii de
mezzotintă (sau manieră neagră).
Litografiile marca Constantin Găvenea sunt mereu populate cu personaje în
mersul lor molcom pe străzile oraşului , defilarea nelipsitelor căruțe de cai, mânate
de un birjar, un măgar trăgând o şaretă. Aceste umbre animate conferă imaginilor
o anume magie, o călătorie în timp pe uliţele oraşului de odinioară, cu o
pronunţată tentă orientală.
182
 Artiştii plastici din contemporaneitate pozează pentru cel mai potrivit mod de
exprimare pentru a atinge sufletul privitorilor; ei aleg figurativul sau
nonfigurativul în funcţie de sensibilitatea societăţii căreia i se adresează, dar şi de
propriile opţiuni stilistice.
Intuind dispariţia monumentelor patriarhale tulcene, artistul şi-a consacrat
talentul de bun desenator imortalizării acestora, orientându-se spre un figurativ
care subliniază caracterul său de fin observator.
Operele de litografie semnate Constantin Găvenea sunt adecvate titlului
colocviului “Recuperarea memoriei oraşului Tulcea 1878-1945: împlinire sau
deziderat?”. În desenele sale, până şi liniile ce marchează conturul clădirilor au o
vibraţie melodioasă, aidoma formei trunchiurilor copacilor ce le împrejmuiesc.
Peisajele din litografiile artistului defilează în faţa ochilor nostri ca nişte
construcţii scenografice, în planurile cărora joacă rolurile personaje ce sunt mereu
înlocuite cu altele pe străzile şi uliţele Tulcei, în care lumina puternică devorează
întunericul primordial născând natura mamă pe care o admirăm.
Am observat, în timpul organizării noii expoziţii permanente la Muzeul de
Artă din Tulcea, reticenţa unor artişti tineri pentru figurativul clasic. La intrarea în
muzeu am optat pentru o sculptură semnată Ion Jalea, lucrare figurativă executată
de un artist care a văzut lumina zilei la Casimcea, judeţul Tulcea.
Am întâmpinat o anume rezistenţă, pe care anevoie am reuşit să o depăşesc.
Această întâmplare a fost cea care m-a condus să fac o paralelă între Constantin
Găvenea – artist figurativ şi un alt artist contemporan – Vasile Kazar, care
militează, mai degrabă, pentru zona oniricului.
În desen, stilistic foarte diferit, Constantin Găvenea filozofic vorbind,
procedează ca un corifeu al graficii româneşti din aceeaşi generaţie, şi anume
Vasile Kazar. Îi unesc pasajele din rarele interviuri acordate de regretatul artist din
urmă: “Pagina albă este pentru mine însuşi spaţiul, şi ca atare, ea nu este propriu-
zis o pagină – ea are adâncime - aș putea spune chiar un abis, în care apar sau
dispar figurile. Acest spaţiu alb al hârtiei este aşadar un loc nu numai al apariţiei,
dar şi al dispariţiei imaginilor desenate care s-au retras de acolo şi nu mai sunt
183
vizibile. În rest, caut să fac vizibil ceea ce ascunde dedesuptul, în spatele sau în
interiorul realităţii…nu ştiu încotro mă va duce opera, dar oriunde m-ar duce,
trebuie să mă exprime şi să mă liniştească.”
Cei doi artişti sunt uniţi de spontaneitatea şi cursivitatea liniilor modulate în
jurul unor valoraţii abrupte, echilibrat aşezate, o forţă lăuntrică le dirijează mâna.
Kazar ne dezvăluie lumea visurilor sale, strecurată printre filtrul sensibilităţii
proprii. O lume a vedeniilor, a arătărilor, un spaţiu al suprarealului, al metafizicii
pe cand Constantin Găvenea ne arată, în mod atemporal, o lume reală pe cale de
dispariţie, reconstituind, pentru posteritate, memoria urbei. Spontaneitatea redării
prin filtrul propriei sensibilităţi ne aduce până astăzi Tulcea de odinioară.”
Keita IBRAHIMA,
Valenţe estetice ale litografiilor lui Constantin Găvenea, 2012

“Peste ani, cineva va găsi un album de artă cu reproduceri după litogravuri și

acuarele semnate Constantin Găvenea, și în mod sigur, privind printr-un ochean
prăfuit va fi transpus în lumea Tulcei vechi și a unei Delte care va învălui în ceață
universul acesta, poate pierdut, poate niciodată real. În această călătorie,
observatorul va primi îndeajuns de multe detalii pentru a regăsi aerul familiar și
universal al acestui colț de lume care impresionează prin bogăția de culori, dar și
prin doza de mister, de necunoscut, de teama de a nu descoperi toate secretele
naturii.
Reînvie lumea bazarului turcesc, populat de prăvălii și negustori veniți din
toatat lumea. Deși vorbesc limbi diferite, reușești să-i înțelegi pe toți și să te bucuri
de prezența, în același loc, a unei mulțimi de naționalități, de oameni cu
îndeletniciri atât de diferite: frizeri, sacagii, sifonari, barcagii, hamali, parcă mai
mereu însoțiți de un măgăruș. Artistul te ajută să-i înțelegi pe toți, să fii prezent și
tu în mijlocul lor, pentru că, însoţit de penel și cărbune, acesta comunică printr-un
limbaj universal înțeles de cele 11 naționalități conlocuitoare ale Tulcei (care în
mod sigur va pătrunde în sufletul observatorului din viitor).
Vedem lumea Tulcei vechi printr-un ochi cu memorie, pentru că, în primul
184
rând, artistul a avut pasiunea arhivarului de a surprinde și păstra memoria unei
lumi pierdute. A simțit nevoia de a reda în mod sistematic realitatea, casă cu casă,
stradă cu stradă, o privire realistă am putea zice, în contrast cu spontaneitatea
redării, cu reflexia subiectivă redată alb-negru cu ajutorul litogravurii. Pentru că
acestea conțin emoții și preocupări, nu sunt simple fotografii. Oamenii sunt într-o
continuă mișcare, sunt redați fugar pentru a sugera dinamismul care cuprinde și
clădirile în efervescența lui, aceasta pierzând astfel din detalii inutile atmosferei.
Până la urmă trebuie să trăiești puțin din viața de atunci a tulcenilor.
Litografiile artistului Găvenea sunt schițe elaborate care păstrează pe alocuri
spontaneitatea, impresia de nedeterminat în jocul de lumini și umbre. Compozițiile
sunt aranjate pe linii verticale și diagonale care conturează un colț de stradă sau
una privită în lungul ei prin linii de perspectivă. Lucrările doresc o valorizare
artistică a arhitecturii, o aducere aminte a spațiului urban din alte timpuri, o
descriere subiectivă a vechiului oraș.
În micul univers artistic se îmbină elemente care aparțin realității, pentru că
nu arbitrar sunt folosite acuarela și litogravura, în redarea unei cetăți, aflate la
marginea Orientului, în punctul estic al Europei sau poate, mai exact spus, în
centrul unei lumi în care apa și vegetația, dulcele și săratul, soarele și nisipul au
creat mediul perfect pentru conviețuirea în pace a atâtor reprezentanți ai
naționalităților lumii, un mic Babel. Orașul cu parfum oriental este descris,
păstrând specificul local prin metode artistice consacrate în spațiul japonez al
stampelor colorate, atât de apreciate de impresioniști.
Iată că observatorul primește detalii fascinante, dar trebuie să facem apel la
elemente primordiale îmbinate în creație. Cel mai nou pământ, creat de apă, aflat
în continuă mișcare îl determină pe artist să folosească piatra (litogravura) și apa
(acuarela) pentru a surprinde clipa efemeră, pentru a memora și transmite modul
cum apa modelează nisipul; lumina pătrunde prin aburi și irizeaza un apus sau un
răsărit în Deltă. Și aici, Orientul se îmbină cu Occidentul, litos (greacă) și aqua
(latină), impresionismul primind încă o infuzie, o lecție răsăriteană. Desenul de
studiu arhitectonic este spart de aburi și mișcat ca într-o lupă neștearsă. De altfel
185
contrastele continuă și prin lupta apelor cu aburii ceții, cu lumina soarelui, a
peisajului creat de natură în care se strecoară o barca sau o șalupă. Să nu uităm că
artistul e născut la munte, dar e îndrăgostit iremediabil de peisaje acvatice.
Acuarelele lui Constantin Găvenea sunt luminoase și bogate în reflexii, în
întrepătrunderi, în irizări, cu zone lucrate pe ud și cu semne grafice adăugate pe
uscat, pentru a contura și pentru a contrasta. Apa se plimbă pe planșe, pe linii
orizontale care irizează în sens opus. De altfel, liniile verticale fiind rare (cu ocazia
desenării unui trunchi de copac sau pâlcuri de stuf sau mai rar case) tehnica nu
permite reveniri, dar în mod sigur în elaborarea lucrărilor există două etape: una a
efectelor, a impregnării hârtiei cu apă și a doua etapă a revenirii la desen, a trasării
de contururi și detalii. De remarcat este faptul că aceste lucrări sunt luminoase,
deși pictorul lucrează în zona de umbră, păstrând din albul hârtiei atât cât este
nevoie.
Influența impresionismului în acuarelele lui Găvenea este evidentă prin
dorința de surprindere a clipei dorite de lupta între lumină și umbră. O altă
influență este și fotografia, cu care artistul se luptă în surprinderea realității,
adăugând emoție, dar suprimând în același timp detalii nedorite și învăluind totul
într-un farmec personal, o negură specifică. Pictorul dispune în fond de resurse
limitate, semne grafice și zone de culoare difuzate de apă și astfel acuarela devine
un joc de elemente artistice, devine motiv. Peisajele Deltei sunt destructurate,
abstractizate, recompuse apoi în motive, în structuri de culoare și apă, în forme
aproape geometrice sparte extinse. Recunoaștem aici și o influență a artei
abstracte, dar esențial este că, nici în litografii, nici în acuarelă, artistul nu apelează
la decorativ, renunță la decorații arhitecturale și la descrieri vegetale, nu folosește
pata uniformă de culoare, lucrările câștigând astfel dinamism, depărtându-se de un
realism mimetic. Putem spune că artistul recompune orașul și Delta, cu ajutorul
talentului, folosind aceleași elemente (apa și piatra) împreună cu semne grafice și
reflexii colorate, disipând perspectiva și lăsând privitorul învăluit. Observatorul
lucrărilor va fi impresionat de jocul grafic, se va plimba pe străzi pierdute, va
admira Delta și ulcelele cu flori și va uita de personaje. Da, în peisajele urbane
186
apar desenate umbre ale unor persoane, demult uitate, iar acestea sunt doar motive,
pete de cărbune, fără a avea individualitate, mai mult reprezentanți ai unor
îndeletniciri, decât personaje cu nume și prenume. Ele sunt doar umbre care au
populat demult orașul de pe Dunare.
În același mod, supuse rigorilor trecerii timpului și florile din ulcelele
țărănești sunt demult uscate, ele nu au o formă a lor, sunt difuze, păstrătoare doar a
elementelor definitorii pentru soiul din care fac parte. În peisajele deltaice, copacii
nu sunt nici măcar înzestrați cu însemne care să ne spună dacă sunt înalți, pictați
toamna sau iarna sau un indiciu al locului unde se află. Știm doar că suntem în
Tulcea și în Delta Dunării și aceasta este singura certitudine. În rest, curgerea
timpului s-a oprit, oamenii nu au nume și copacii devin motive într-o acuarelă
semnată de Constantin Găvenea care surprinde un moment trecut, dar parcă încă
viu și evocator.
Înainte de a se depărta de lumea creată de artist, observatorul se plimbă pe
străzile atât de bine evocate de litogravuri ale unui oraș vechi, apoi analizează
transformările maselor de apă și culoare și nisip din acuarele și se gândește la
trecerea timpului privind abisul cerului și modul cum acesta se oglindește în apa
Deltei. Dar trebuie să știe și faptul că Găvenea este cel care a predat în școala de
artă tulceană, fiind printre primii profesori și cel care pune bazele Filialei U.A.P.
Tulcea.
Primim astfel de la Constantin Găvenea, descrierea vechiului oraș, evocarea
peisajelor Deltei și impulsul spre modernitate a învățământului și miscării
culturale tulcene.”
Adrian PAL,
Nuanțe cromatice la Porțile Deltei, Editura Alba Iulia, 2016

187
 Ştefan Găvenea
S-a născut la 11 septembrie 1944 la Tulcea
Studii: 1963 - Liceul “Nicolae Tonitza” București
1964 - 1967 - Institutul Pedagogic București, Facultatea de Arte Plastice, clasa
profesorului Dinu Șerban
1977 - 1980 - Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu", Secția Muzeologie
Debut: 1968 - Salonul Republican de Artă și Gravură
Membru U.A.P. din anul 1970
1994 - 1997 – Vicepreședinte al U.A.P.
1975 - 1990 – Președinte al Filialei U.A.P. Tulcea

Ca președinte a determinat ca Filiala să primească un sediu, ateliere de creație

pentru artiștii tulceni, magazin de artă, o sală de expoziții, galeria de artă “Dacia”
Tulcea. S-a ocupat personal de amenajarea Casei de creație de la Ilgani-Partizani
în Deltă. A inițiat și a realizat încă din 1978 schimburi de expoziții și artiști cu
orașele înfrățite cu Tulcea: Aalborg (Danemarca), Saint – Nazaire (Franța), Ismail
(Ucraina).

Activitate profesionala:
1973-1978 - Șef Secție al Muzeului de Artă din Tulcea
1978-1983 – Director al Școlii Populare de Arte Tulcea

188
1983 -1988 - Șef Secție al Muzeului de Artă din Tulcea
Ca șef al secției de artă a Complexului muzeal din Tulcea a realizat o colecție de
pictură interbelică deosebit de valoroasă, iar în 1978 a determinat organizarea la
Muzeul de Artă din Tulcea a Salonului Național de Gravură care a avut mai multe
ediții de succes. De asemenea, a pus bazele primului depozit național de
conservare a plăcilor de gravură la Tulcea.

Expoziții personale:
1978 – Galeriile de Artă “Dacia” Tulcea
1980 – Galeriile de Artă Vaslui
1982 – Galeria “Guttenberg” Mannheim
1983 – Galeria Volksbank Heidelberg
1984 – Galeriile de Artă Constanța
1986 – Galeria “Husset” Aalborg (Danemarca)
1989– Galeriile de Artă Botoșani
1990 – Galeriile “Căminul Artei” București
1991– Galeria Volksbank, Sandhofen, Mannheim
1993 – Muzeul de Istorie Aabybro
1993 – Galeria Bibliotecii Aabybro (Danemarca)
1993 – Galeria Volksbank, Mannheim
1995 – Galeriile de Artă Stuttgart
1996 – Galeria “Expressions” Geneva
2006 – Muzeul de Artă din Greenbay (Wis. – S.U.A.)
2006 – Galeria ,,Husset”, Aalborg, Danemarca

Expozitii de grup:
1972 – Expoziția 17 artiști plastici tulceni, Galeriile de Artă Tulcea
1976 – Expoziția de gravură, Galeriile de Artă Tulcea
1976 – Expoziția de gravură contemporană, “Podul”, București
1978 – Expoziția de gravură românească, Liege
189
1986 – Expoziția de gravură românească, Veneția
1988 – Expoziția Litografia “Căminul Artei” București
Din 1970 a participat la expozițiile Filialei U.A.P. Tulcea și ale Filialei U.A.P.
Constanța.

Participari la expoziții românești peste hotare:

1971 - Expoziția Filialei U.A.P. Constanța la Baku
1974 - Expoziția de artă românească Bremen
1976 - Expoziția Tineri artiști plastici români, Praga, Berlin, Bratislava, Sofia
1977 - Expoziția de artă românească, Dortmund
1978 – Expoziția de gravură românească la Cetinje, Bar, Muntenegru
1979 - Expoziția de artă românească, Aalborg, Budapesta, Madrid, Havana
1980 - Expoziția de artă românească, Copenhaga
1982 - Grafica românească contemporană, Ferrara
1983 - Expoziții de artă românească, Cairo, Praga
1984 - Expoziții “Arta românească contemporană” Cairo, Praga
1985 - Expoziția de grafică românească, Berlin, Rostock
1986 - Grafica românească contemporană, Washington

Expoziții naționale:
1970 – 2000 – București. Ia parte la Expoziții Anuale de stat, Republicane, Anuale
de grafică, Bienale de grafică, Saloane naționale de gravură organizate la: Tulcea,
Cluj, Bacău, Brașov, Baia Mare.
Expoziții internaționale:
1985 - Lublin. Trienala internaționala de artă, Polonia
1991- Montreal. Expoziția internaționala de miniatură

Premii:
1987 - Roma, Premio Nazionale del Lavoro „La Minerva doro” acordat de
Academia Națională de Artă și Cultură „La Minerva” – Lazio
190
2004 - București, Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler
2016 - Premiul de excelența la Bienala Internaționala “Ion Andreescu”, Buzău

Lucrări ale artistului se află în patrimoniul Muzeelor de Artă din Constanța,

București, Tulcea, Sibiu (Brukenthal) și în colecții particulare din România,
Germania, Danemarca, Italia, Franța.
Publică articole în presă, cataloage și organizează expoziții de artă.

NOTE CRITICE

“Tânărul Ștefan Găvenea expune câteva xilogravuri color care relevă

preocupările artistului, atât pentru conținut, cât și pentru tehnică. Ascensiune,
Metamorfoză, Peștii soarelui, Obsesie sunt titlurile lucrărilor realizate în tăietura
măruntă a lemnului, prin care urmărește să redea volumele, formele, mișcarea, dar
mai ales să păstreze întregii compoziții caracterul decorativ, uneori filigranat,
alteori realizat prin treceri tranșante, de la alb la negru, pentru a sugera spațiul
Ascensiune sau mediul ambiant Peștii soarelui. Lucrarea Obsesie se revendică
unor ecouri țuculesciene.”
Florica CRUCERU,
Tomis, nr. 9, Constanța, septembrie 1970

“Ștefan Găvenea aduce în această expoziție opt gravuri pe metal, tehnica

dificilă, care, stăpânită cu meștesug, permite efecte de mare subtilitate, sporite de
artist prin culoare. Lucrările sale sunt un omagiu al muncii din Delta.”
Simona URZICEANU,
,,Dobrogea Nouă”, Constanța, 21 septembrie 1980,
Expoziție de grup, Galeriile de Artă

“Ștefan Găvenea, desenatorul și gravorul, mai înaintea inevitabilului impuls și

control al propriei originalități, a fost preocupat intens în anii debutului (a absolvit
191
Institutul bucureștean în 1967) de stăpânirea meșteșugului. Astăzi pare ca tehnicile
de imprimare (îi cercetasem în atelier mulțime de stadii ale gravurii) nu mai
prezintă pentru dânsul nici un secret. Repercursiunea benefică a acestui efort s-a
aratat a fi logica inextricabilă a concepției imaginii și construcția solidă a
compoziției. Concepția și construcția i-au asigurat apoi factura stilistică originală,
cristalizată de-a lungul anilor și atât de evidentă în cele mai recente gravuri ale
căror motive, casa și ambarcațiunea, ne trimit acum la interpretarea matură,
economicoasă, de o expresie încărcată de semnificații simbolice, a unora dintre
primii stimuli ce-au acționat asupra receptivității creatoare în spațiul și mediul de
viață al artistului.
În același timp, împrejurările i-au determinat (de vreme ce-și asumase cu
seriozitate obligațiile de muzeograf al unui muzeu în etapa de construire a
colecției) să acumuleze o experiența culturală notabilă (comaparabilă cu
experiența similară a lui Coriolan Hora la Oradea, a lui Petru Popovici în perioada
sa ploieșteană ori, mai înainte și concentrată asupra stampei, a Corinei Beiu-
Angheluță la București).
Contactul permanent cu operele de artă și asumarea deciziilor privind
achiziționarea lor (mărturie stau piesele valoroase din colecția remarcabilă a
muzeului) a fost tot atât de prețios ca și contractul cu impresionantul atelier de
gravură al lui Marcel Chirnoagă și cu modul magistral de lucru al acestuia.
Discret, modest, reținut, îndatoritor, activ și ospitalier (în buna parte
constituirea centrului de gravură de la Muzeul Deltei Dunării și reușita saloanelor
de gravură de la Tulcea i se datoresc lui), Ștefan Găvenea a știut să mențină
autonomia menirii sale dintâi, creația, și să fructifice în folosul acesteia o
experiență de viață și artă, bogată și variată.
Investigându-i universul pe parcursul constituirii lui, distingem trei surse ale
acestuia, trei planuri (surprinse, de altfel, și de Doina Păuleanu cu pertinență într-o
succintă prezentare a artistului) pe care le numim Realul contingent (artistul este
mereu receptiv față de stimulii primiți din mediul ambiant, al naturii și al
societății), Realul amintirilor (un depozit mai mult sau mai puțin organizat, dar
192
sedimentat și dinamic) și Imaginarul (plan care se constituie și acționează
inevitabil la intersecția primelor două, dar detașat adeseori de acestea). Artistul se
deplasează cu dezinvoltură de la un plan la altul, le ia cu autoritate în stăpânire, le
asociază organic în aceeași imagine (chiar când folosește două tehnici, acvaforte și
acvatinta, de pildă, acestea sunt subordonate numai logicii compoziționale și nu
orizonturilor de unde sunt extrase și unde trimit semnale iconice). Asocierea
contribuie însă la constituirea și emiterea în limbaj grafic a unor figuri de stil, mai
ales comparația: Lupta, de pildă, cu două compartimente juxtapuse - într-un
registru inferior o partidă de șah în curs, într-unul superior o confruntare propriu-
zisă între doi călăreți – juxtapunerea apărând logica datorită și unei construcții
compoziționale echilibrate, concepute din mai multe dreptunghiuri; sau Răpitor, în
care exacerbarea expresiei și efectului obsedant asupra privitorului sunt obținute
prin repetarea, la dimensiuni diferite, a aceluiași motiv. O atitudine expresionistă
este evidentă. Formal, ea se materializează în alcătuirea lor în paradigme grafice
care imprimă unitate unor grupuri ori cicluri de lucrări, în timp ce ideatic implică
intervenția imaginii artistice în social și politic, de pe poziția justițiară a artistului
cetățean Moment istoric, Scena de după război, Tentație, Împotriva orei H. În
aceste gravuri ideea primează, și ca atare, modul ei metaforic de concretizare
grafică. Spațiul de emisie al mesajului este abstract, convențional, dat de multe ori
de alb imaculat al ,.hârtiei de suport, transmiterea mesajului efectuându-se
percutant, pregnant.
Conjuncția dintre realul contingent și realul aminirilor se efectuează, se pare,
mai rar prin asociații insolite de secvențe sau instantanee diferite, articulate
explicit în ansamblul compoziției (ca în amintirile unei imagini dispărute), cât prin
coincidența lor de substanță, de unde rezultă, la recepție, expresia unui loc și unui
timp trăit, însușite de experiența artistului. Atitudinea expresionistă se temperează,
în schimb factura realistă este acuzată, susținută de desenul tranșant al semnelor
iconice subliniate de virtuțiile de expresie ale acvafortei și acvatintei, puse în
serviciul evidențierii structurilor arhitecturale semnificave ale unei realiăți,
deopotrivă date și imaginate. De aici o ponderată portretizare, tocmai a spațiului și
193
timpului implicate în imagine (Peisaj de munte, Gospodarie țărănească, Casă în
Deltă, Flotilă de pescuit), care imprimă celor mai recente cicluri de gravuri
atributele duratei și permanenței. Universul artistic al lui Ștefan Găvenea în pragul
maturității este un univers al statorniciei și al certitudinilor, proprietăți
consubstanțiale existenței umane sau idealuri spre care artistul contemporan
aspiră.”

Horia HORȘIA,
Revista “Astra”, octombrie 1985

„Grafica lui Ștefan Găvenea, de natură expresionistă, dorește să afirme noi

realități, o anumită stare de nesiguranță în fața pericolului de tot felul care
pândește ființa umană. Agresiunea și Himera războiului (din ciclul Scrisori),
realizate în tehnica litografiei, se vor pledoarii în folosul rațiunii, împotriva
răului.”

Silvan NEGOIŢESCU
Delta, 19.06.1986, Expoziția Filialei U.A.P. Tulcea

“Ștefan Găvenea e, opus tatălui său, un artist lucid, tăios, cu cunoștiință acut
implicată în contemporaneitate, în problemele grave ale omenirii. Desenele lui
sunt contorsionate de durere, încărcate de tensiune, militând prin simbolurile
vehiculate, pentru afirmarea nestingherită a condiţiei umane.”

Simona VĂRZARU,
Scânteia tineretului, 19.07.1986, Expoziția Filialei U.A.P. Tulcea,
Căminul Artei, București, iulie

„Poate că atașamentul față de un loc reprezintă un simțământ cu mult mai

profund decât să spunem, atașamentul față de un om. Un loc implică o
194
colectivitate, decât relații care pot defini o experiență și de aceea, fidelitatea față
de loc ar fi dincolo de prejudecăți, bunul suprem al fiecăruia – fidelitatea față de
sine însuși.
Nu puțini artiști se mândresc în opera lor cu mediul în care s-au născut, în
care trăiesc și creează. Dar această operă nu acoperă întotdeauna noțiunea de
geografie spirituală, tocmai pentru că se rezumă numai la geografie, cu
particularități fardate în maniera supralicitării turistice. Pitorescul rămâne frivol,
chiar dacă n-ar manifesta decât frivolitatea descrierii, cu alte cuvinte, substituirea
sugestiei vizuale narării vizualului livrat duioasei delectări.
Dacă unii se mândresc cu locul, alții se idntifică cu el. Aceștia din urmă,
observăm, se opresc la ceea ce am putea numi geografie umană, mai exact, o
situare în interioritatea mediului, care ne și face să resimțim natura ca pe o esență a
naturii umane, destinată în primul rând propriei înțelegeri și exprimări, și numai
implicit purei contemplări a altora.
Mă obsedează expemplul unei asemenea opere sau a unei asemenea viziuni,
despre care, e câte știu s-a scris puțin și întâmplător. Este vorba de grafica lui
Ștefan Găvenea și realitatea Deltei Dunării. Trebuie să constat de la bun început
că, artistul, veritabil om al locului, evită orice inflexiuni pitorești, orice impulsuri
idealizante, dezamăgind gusturi și mentalități de excursioniști, pregătite să jubileze
în fața unui peisaj insolit sau, probabil, a unei proiecții mentale a exoticului.
Delta lui Ștefan Găvenea e gravă, o existență în sine, obișnuită și particulară
în același timp, un pământ clădit pe apă și condiționat de apă, cu o vegetație ce
caută înrădăcinări rapide și trainice, acolo unde n-ar putea să aibă întotdeauna
șanse. Pe asemenea meleguri orizontul este doar o certitudine promisă, ascunsă de
atâtea ecrane vizuale atât de diferite și atât de identice, făcând din om o specie a
naturii labirintice, silită să existe și să se miște pe drumuri lichide, pe căutate și
întorocheate poteci învolburate.
Nimic nu exprimă ca atare dar totul afirmă în grafica sa o trăsătură
tulburătoare a omului Deltei; viața lui; aici, are asperități, pe care el le trăiește zi
de zi, și faptul de a nu părăsi un loc inconfortabil, trădează tocmai o iubire a
195
locului, adâncă și irevocabilă, indiferență la răsplată, de nu știu ce măreții antice.
Delta, consideră geologii, este un relief nou în comparație cu altă formă de relief,
gândurile se fac, se desfac, iar odată cu ele gospodăriile. Câteva generații grăitoare
pe același grind pot să îmbrace haina eternității, și, de aceea poate mutarea ia
dimensiunea dramei. Am avut în față câteva gravuri ale lui Ștefan Găvenea pe o
astfel de temă. Rețin obsedanta tăcere a imaginii, echivalent al “vieții” care
“pleacă” la care natura, scoasă din magnifica ei indiferență participă în felul ei:
apa pare îngândurată, cerul este încercănat, casele pândesc iminența totalei
solitudini, cu puterea de a n-o ignora totuși, evocând fără retorici sentimentale o
angajare și o detașare de destin.
Lucrările lui Ștefan Găvenea sunt mesaje, firește în limbajul sugestivității
plastice, de o maximă claritate și percutantă însă, de maniera reflecției scrise.
Poate că este modalitatea lui de a-și face sensibilă comunicarea, cu certe sublinieri
etice, și nu plăcerea rutinei consemnări a înconjurătorului, disimulând sterile
înclinații calofile, gust al poantei și speculației. Compozițiile au ceea ce numim
forța de apariție, au tensiune, linia este nervoasă și biciuitoare parcă. În arta lui
poetizările sunt excluse, iar dacă uneori anume structuri metaforice ne poartă cu
gândul la poezie, această poezie are strălucirea tăioasă a simțirii moderne,
asumându-și până la ultimele consecințe necesitatea lucidității și nu orgoliului ei.
Lucrările lui Ștefan Găvenea prind contur, s-ar zice cu vehemență sub
presiunea unei atitudini ce se cere exteriorizată. Unele sunt concepute ca “scrisori
deschise”, în fond scrisori adresate sieși, vreau să spun propriei conștiințe, la care
avem acces prin natura formei lor și prin voința creatorului de a angaja dialogul –
un dialog asupra condiției umane și asupra a tot ceea ce ar putea-o agresa ca într-
un ciclu memorabil de “antirăzboinice”.
Sunt din ce în ce mai convins că integritatea sufletească a omului conferă și
integritate sufletească vocației lui. Fie ea câteodată manifestată cu o mai francă
asprime decât ne-au obișnuit conduitele artistice comune. Există, aici un semn de
încredere în om și în capacitatea lui de a-și asuma adevărul care merită apreciat
așa cum se cuvine. Ca și faptul că integritatea lui sufletească și tot ceea ce
196
izbucnește creator în personalitatea lui se îndatorează locului. Arta lui Ștefan
Găvenea stă în mare parte sub patronajul Deltei, pentru că stă sub patronajul vieții,
și nu al aluziei la viață. Până și fantasticul unor lucrări, evocând o floră și o faună,
nouă, de o stranie seducție, n-ar fi altceva la el decât puterea realității de a
imagina, imaginându-se.
În felul lor aceste rânduri s-ar dori și ele o scrisoare adresată locului și
artistului cucerit definitiv de el, o scrisoare, mă tem stângace, departe de ținuta
celor scrise de grafician, cu oameni pe care nu-i cunosc și îmi stăruie în minte, cu
pământuri și ape, cu linii impetuos sonore și frământări ritmice ale elementelor
compoziționale ce se sting, nu rareori atât de grăitor totuși în albul și odihna
desăvârșite ale hârtiei. S-ar crede că întotdeauna locurile știu să-și nască și să
cultive “cronicarii”. Locul este, așadar o efigie a artei lor, tot așa cum ei sunt efigia
locului. Natura umană apare astfel ca o formă superioară de relief a naturii, ca
privilegiu al nesfârștei sale îmbogățiri prin om și lucrarea lui.“
Cornel Radu CONSTANTINESCU

“Ștefan Găvenea confruntă în imagini spațiile realității cu cele ale amintirii și

imaginației. Realitatea este, de fapt, în grafica sa, punctul de contrast al
verosimilului cu imaginea transfiguratoare. Această capacitate de fantasare îi
dictează construcții inedite, metaforice și metamorfice. O anume diviziune a
spațiului lucrării comportă juxtapuneri de elemente cărora capacitatea asociativă a
creatorului le conferă unitate de atmosferă, spectacolul plastic devenind suma lor
subteran motivate. Realismul unor asemenea lucrări, nu este, așadar, lesnicios. O
tensiune emoțională, rezolvată echilibrat la nivelul expresiei artistice, motivează
alternanțe de tipuri descrise eliptic, care-și circumscriu spații de rezonanță.
Alaturarea acestor spații individualizate necesită o atentă lectură, într-o succesiune
ce deschide grafica, artă spațială, înserieri temporale. Un asemenea procedeu, care
ar putea transforma imaginea în narațiune, rămâne la nivelul descrierii și
comentariului fragmentar, particularizant.
Mărturii pentru acest pământ, ale cărui figuri legendare sunt embleme într-un
197
efervescent ev socialist, litografiile lui Găvenea sunt elocvente în sensul adecvării
tematice la o conștiință a istoricității și prezentului nostru.
Abrevieri și racursiuri puternic sugestive, perspective calitative, tranziențe
uneori picturale între zonele de umbră și lumină, precum și o nemărturisită, dar
totuși sesizantă tentaţie a vidului, conferă lucrărilor lui Găvenea individualitate.”
Doina PĂULEANU,
Expoziția “Dunărea” a Filialelor U.A.P. Brăila, Galați și Tulcea,
Galeriile de Artă APOLLO București, iunie 1996

“Ștefan Găvenea îmbină realul cu imaginarul, firescul cu anormalul, dând

naștere printr-un cromatism dens, lumii tulcene prin simboluri.”
Adrian PAL,
Steaua Dobrogei, 2002

“Îndrăznesc să afirm că Ștefan Găvenea este un artist contradictoriu. Balansul

între memoria picturii tărănești și tentația unui suprarealism inspirat din
Avangarda incită și invită la o lectură răbdătoare și atentă.
Tehnica de lucru nu se îndepărtează prea mult de cea a iconarilor
transilvăneni, chiar dacă linia desenului este mult mai grăbită și mai liberă.
Suprafața pictată este ritmată de apariții fabuloase, dintre care revin obsesiv de la o
lucare la alta: lebada-barca, peștele-horn, sau stindard de catarg, cerul-lac
“înstelat” cu vietăți marine și sirene, peștele-arcă, peștii zburători și casele
locuite de melci, sau, în sfârșit peștele-car zburând pe cer.
Prin temetica abordată, artistul pare să coboare în timpurile cosmogoniei, dar
fără să se poată despărți de realitatea imediată și punctuală a spațiului copilăriei:
Delta Dunării.
Reperzentările onirice ale animalelor fantastice nedumeresc, pentru că, la o
privire mai atentă, să trimită cu gândul la credințele satului vechi românesc. E de
ajuns să mă refer la peștele-car, a cărui cromatică și amplasare în interiorul
compoziției amintește de reprezentarea în icoană a carului de foc al Sfântului Ilie;
198
sau la biserica din sat a cărei cruce e înlocuită în vârful turlei, de peștele-simbol
creștin.
Cromatica neobișnuită, structura dinamică, sau imaginarul compozit sunt
echilibrate de fluiditatea picturilor lui Găvenea.”
Ioana POPESCU,
Expoziția “Dialog pe drumul sticlei”, Muzeul Țăranului Român, septembrie-
octombrie 2006

“Locul poate marca o operă, firește numai atunci când ființa creatorului îi
aparține întru-totul și definitiv, atât de profund uneori, încât mediul prinde să se
transfigureze în portret. Ar trebui însă adăugat imediat că determinările
înconjurătorului nu sunt relevante, pentru spiritul modern mai ales, în peisagism,
în descrierea afectivă, idealizând fericit o întâmplare pur vizuală, unde știut
legitimează de regulă observația, unde tradiția și ticurile artistului camuflează sau
destramă chiar miracolul întâlnirii cu realitatea.
Există însă și un fel de a înțelege locul ca pe un destin, de a condiționa
reciproc natura și natura umană, într-o viziune căreia i-am spune, încercând în
grabă o definire, peisaj moral. În acest nou contur artistic locul se arată existență,
existență cuprinzătoare, cu adâncimi nebănuite, activând deopotrivă prezențele și
memoria, țintind către o concluzie, afirmând o convingere, în tonul generalității,
care proiectează plastic imaginea în simbol.
Un astfel de peisagist cu totul aparte, este Ștefan Găvenea instalat sufletește,
cu îndreptățiri natale, în imperiul fascinant de ape și pământ al Deltei Dunării.
Gândul reîntors mereu “acasă” configurează cicluri (Lumea apelor, Oameni și
locuri), spălate de orice inflexiune pitorească. Nota dominantă a lucrărilor este
mâhnirea demnității jignite, a înstrăinării și a solitudinii, mâhnirea în fața
îmbătrânirii și degradării biologice, mâhnirea ca pe cerul Deltei se fixează pentru
totdeauna parcă amurgul veșnic. Un duh rău, amintind nu știu ce superstiții și ce
premoniții îngenunchiate pândește totul: un duh cuibărit în viețuitoarele apei și
pământului, cu anatomii absurde, exorcizat, s-ar zice, prin stupoarea pe care o
199
înregistrăm în fața lor, un duh rău sălășuind și în om, de izbăvit prin denunțare
vehementă a agresiunii sau măcar a instinctului de agresiune (ciclurile Personaje
și Holocaust).
Delta lui Ștefan Găvenea înseamnă în același timp mister. Plutind în case și
ogrăzi părăsite, iradiind indicibil în jurul țăranilor și pescarilor taciturni, răstigniți
prin muncă și privațiuni, obosiți de viață, insinuat în primitivitatea lacustră a
așezărilor, poate de tristeți bacoviene, în fauna apelor și emblema înnotătoarelor
mute, vii dar impenetrabil, ce însoțesc pânditor omul, sporindu-i neliniștea. Delta
lui scutură de frisoanele istoriei se retrage mereu către candoarea anxioasă a
începuturilor facerii ei.
Grafica lui Ștefan Găvenea trăiește prin semnificație și figurare, în mod decis,
dar totodată există un timbru inefabil al interiorității creatorului, dezvăluind o
gamă infinită de stări situate între teroare și melancolie, între sarcasm și blânda
ironie. Uimitoare la el este și facultatea de a dezvolta simultaneități ale
contrariilor, vădită în a spune răspicat ceea ce are de spus dar a şi sugera, în a rosti
deodată, și da, și poate.
Imaginile lui Ștefan Găvenea par articulate dintr-o suflare, cum se spune, au
deci o spontaneitate surprinzătoare tocmai în tehnici migăloase și elaborate ca cele
ale litografiei și gravurii în metal. Spontaneitatea în acest caz face dovada nu
numai a unei vituozități incontestabile, ci și a unei remarcabile tensiuni interioare
ce situează într-un dialog sonor, cu o franchețe uneori dură înțelesurile, linia și
pata, suprafața cucerită de cercuri și cea neatinsă de ele. Pentru mine, cel puțin
toate acestea rămân semne al forței de expresie și clarității transpunerii intențiilor,
ale unei personalități puternice, grave, de o incontestabilă prestanța și
originalitatea în grafica românească actuală.”
Cornel Radu CONSTANTINESCU

200
 Daniela Iacoblev-Barău
S-a născut la 20 februarie 1982, în localitatea Babadag, Tulcea

Studii: Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, Facultatea de Arte Decorative

şi Design, Secţia Scenografie, Specializarea Teatru de Păpuşi, Masterat la
Universitatea “Ovidius” Constanţa, Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice
Membră a Filialei U.A.P. Tulcea din anul 2006

Expoziţii personale:
2003 – Scene din poveşti celebre, Casa de Cultură “Nicolae Bălcescu”, Bucureşti

Expoziţii de grup:
2015 (aprilie) – Bienala Naţională de Artă Contemporană Aegyssus 2015, Muzeul
de Artă Tulcea
2015 (februarie) – Expoziţia de pictură Salonul de primăvară 2015 a U.A.P.
Tulcea la Galeriile de Artă U.A.P. Tulcea
2014 (decembrie) – Expoziţia de pictură şi grafică cu scop umanitar a artiştilor
U.A.P. Tulcea la Casa Avramide, Tulcea
2014 (aprilie) – Expoziţia de artă plastică a profesorilor şi absolvenţilor Şcolii de
Artă tulcene Maeştrii şi discipoli, organizată de Liceul de Artă “George
Georgescu” Tulcea la Casa Avramide Tulcea
2014 - Salonul de artă plastică Primăvara 2014 a U.A.P. Tulcea la Galeriile de
201
Artă U.A.P. Tulcea
2013 (august) – Expoziţia din cadrul Taberei Internaţionale de Pictură Lucian
Grigorescu Medgidia, ediţia a X-a, 15-27 august 2013 – Galeria Casei de Cultură
a Sindicatelor Lucian Grigorescu Medgidia
2013 (martie) – Salonul Primăvara ’13 Uniunea Artiştilor Plastici – Filiala Tulcea
, Galeriile de Artă U.A.P. Tulcea
2013 (septembrie) - Expoziţia artiştilor tulceni contemporani, Muzeul de Artă
Tulcea
2012 (aprilie) – Salonul de Primăvară al Artiştilor Plastici – cadre didactice din
judeţul Tulcea, Culorile Luminii, Galeriile Casa Cărţii Tulcea
2012 (februarie) - Salonul de Primăvară a Uniunii Artiştilor Plastici, Filiala Tulcea
, Galeriile de Artă U.A.P. Tulcea
2011 (octombrie) – Bienala Naţională de Artă Plastică Lascăr Vorel, ediţia a XII-a
, la Muzeul de Istorie Piatra Neamţ, organizată de Fundaţia Vorel
2011 (septembrie) – Expoziţia Interferenţe Dobrogene, participant U.A.P.R.
Filialele Tulcea şi Constanţa, la Palatul Parlamentului, Bucureşti - Sala de
Expoziţie Constantin Brâncuşi, organizată de Camera Deputaţilor, Secretarul
General al Camerei Deputaţilor, Serviciul pentru Ambientare şi Expoziţii
2011 (martie) - Salonul de Primăvară a Uniunii Artiştilor Plastici – Filiala Tulcea ,
Galeriile de Artă U.A.P. Tulcea
2011 (martie) - Salonul de Primăvară al profesorilor de Educaţie
Plastică/Artistică/Vizuală din judeţul Tulcea Fantezii în Linii, Puncte şi Culori,
Galeriile Casa Cărţii Tulcea
2010 (aprilie) - Expoziţia Repere Cromatice, Liceul de Artă “George Georgescu”
Tulcea
2010 (iunie) – Expoziţia Omul între Ethos şi Mythos a Uniunii Artiştilor Plastici –
Filiala Tulcea, Muzeul de Artă Tulcea
2009 (iunie) – Expoziţie cu scop umanitar, Consiliul Judeţean Tulcea, U.A.P.
Tulcea, TV Accent, Crucea Roşie Tulcea, C.C.I.C. Tulcea şi Teatrul Jan Bart
Tulcea
202
2009 (mai) – Salonul Naţional de Grafică Urme şi Semne, Repere ale Umanului,
Muzeul de Artă Tulcea
2009 - Expoziţia Mărţisor, Consiliul Judeţean Tulcea şi Teatrul Jan Bart Tulcea
2008 (decembrie) - Salonul de Pictură al profesorilor tulceni, Festivalul Naţional
Şansele Tale, România 2008 - ediţia a IX-a, Teatrul Jan Bart Tulcea
2008 (decembrie) – Expoziţia Colectivă a Filialelor U.A.P. Tulcea, Brăila, Iaşi,
Galeria Nicolae Mantu Galaţi
2008 - Expoziţia Remember Urmuz , U.A.P. Tulcea
2008 (august) , 2009 (august), 2010 (august), 2011 (august), 2012 (august)
Expoziţia Tulcea Fest, Galeriile de Artă U.A.P. Tulcea
2005 (decembrie) – Salonul Naţional al Studenţilor, ediţia a VII-a, Muzeul de Artă
Tulcea
2005 (iunie) – Expozitia Copilaria , Muzeul De Arta Tulcea
2004 (decembrie) - Salonul Studenţilor Tulceni, ediţia a IV-a, Muzeul de Artă
Tulcea
2003 (decembrie) – Al Doilea Salon al Studenţilor Tulceni, Muzeul de Artă Tulcea

NOTE CRITICE

“ Daniela Barău ne-a obişnuit deja cu discursurile picturale în zona

suprarealismului, prezentând o viziune personală, asupra naşterii din soare a lumii
terestre. Conceperea este asistată şi întreţinută de muzica unui violoncelist sub
atenta baghetă a dirijorului lumii. “
Adrian PAL

“În sfera oniricului, acolo unde barierele sunt spulberate, oglinda nu mai
reflectă realul şi afişează cele mai nebănuite ipostaze, temeri şi dorinţe sălbatice

203
reprimate în mod normal de raţiune, introspecţia nu vizează doar faţa nevăzută a
sufletului, dar chiar interiorul fizic, anatomic, cu artere, nervure şi organe care şi
ele sunt prezente în spatele oglinzii, în spatele paravanului observabilului, aici îşi
construieşte lumea picturală, Daniela Barău, dând dovadă de mult curaj pentru a
stârni cercetarea aceasta.

Artista îşi construieşte o lume suprarealistă dedicată simţurilor, trăirilor, un

spaţiu intim analizat pictural. Personaje stranii se întâlnesc cu animale
nemaivăzute şi, într-un continuu traseu între interior şi exterior, organe, urechi,
ochi, artere şi nervuri. Sunt exprimate tactil astfel ipostaze ce trezesc curiozitatea,
angoasa, surprinderea şi ruşinea. Simţim parcă sângele cleios al peştelui tăiat,
izolarea într-un cub de cristal şi vorbim cu o uriaşă şopârlă.

Toate acestea sunt observate de ochi omniprezenţi, suspendaţi sau răsărind

din bucăţile organice crescute din peisaj. Două personaje stau îmbrăţişate şi carnea
lor se prelinge, se topeşte, ţinută la brâu de o sfoară ce confirmă contopirea. O
gaură de cheie ascunde o parte din informaţii într-un seif uman cu o uşa închisă. O
fată cu rochie roşie, deschisă ca o floare, măcinată de gânduri, ce scrijelesc dureros
în materie, transpunerea dureroasă în carne şi sânge a profunzimii spiritului.
Undeva deasupra norilor, într-o cutie de sticlă, o femeie dezbrăcată priveşte în
exterior printr-o mască neutră, inexpresivă. Dorinţele ei de evadare, de depăşire a
barierelor materiei întrupează o dorinţă interioară de revenire la vârsta copilăriei,
pentru că, o fetiţă fericită retraieşte amintiri. O fetiţă se plimbă pe un cordon cu
pătrate roşii şi inimi albastre, observată de măşti, chipuri curioase fără ochi, asta
poate pentru că unul imens străjuieşte întreaga scenă. În compania unui cap imens
de peşte, un personaj cu picioare de cal poartă în braţe un animăluţ, un miel alb,
204
flancat de o arătare cu cap de om, dar cu membre amestecate cu cleşti de crab şi un
şobolan care a căpătat, la rândul său, un imens cleşte.

Scenele sunt legate de vene colorate în diverse culori ce se împrăştie şi aduc

viaţă personajelor sau alimentează organe uriaşe, crescute fără cap, coralii aceştia
de sânge poartă ochi şi urechi care au crescut precum fructele pe ramurile unui
arbore. Şopârle, ce-şi apară oul, personaje, peisaje traversate de nori şi vene
compun acest spaţiu ce descoperă noi semnificaţii şi sensuri, dar şi acoperă în
mister în acelaşi timp.

Daniela Barău aşează cu atenţie culorile, tratează diferit zonele aerisite

umplute de nori în comparaţie cu atenţia pentru detalii în zonele unde personajele
principale generează interes. Organicul şi dorinţa de reprezentare fidelă oferă
astfel reprezentări de componente anatomice, descompuneri carnale şi lianturi
venale, piele şi sânge, uman şi animal. Urechile şi ochii stau lângă muzicieni şi
paletă, arterele compun structuri asemănătoare norilor. Epiderma jupuită a unei
copile şi degete năcălaite de roşu stau bine lângă suprafaţa scorţoasă a unei
şopârle, cea îmbrobonată a unui cleşte de crab cadavrul decapitat al unui peşte.
Rănile, zgârâieturile sunt puse lângă crăpăturile pietrei, părul uman comparat cu
iarba sau încrengături de arbori, mâinile sunt lângă cleşti şi un ochi e acoperit de o
pleoapă ce seamănă cu coaja unei castane, iar rochia este o floare.

În rest, în planuri în care se pun întrebări esenţiale apare un sân, un băiat

spânzurat, o fată la vârsta adolescenţei ce experimentează rana, durerea, vârsta
sângelui, o bunică albită de vreme, comunică nostalgic cu o iguană ridată, vârsta
melancoliei şi amintirilor, măşti diferite în piesa vieţii, măşti ce admiră impasibile
205
cu resemnare, o lipsă de acţiune, cu orbitele goale, întunecate pentru că ochiul este
în altă parte, pierdut în amestecul aglomerat de structuri organice. Cheia materiei
s-a pierdut şi individualul nu mai există contopit în regnul acaparator. Timpul s-a
oprit şi spaţiul nu mai are legi, pentru că viaţa e un vis.

Corpul este plin de spirit, umanitatea ce-l animă este transferată împrejur.
Elementele animale preiau şi transmit sentimente. Ochii şi urechile pleacă să
descopere lumea şi sângele dă viaţă întregului univers prin venele care răspândesc
şi invadează corpul, masca cu orbite goale îşi găseşte corespondent în mediu,
interiorul de nepătruns cucereşte spaţiul, exteriorul, sângele roşiatic în legătură cu
organicul verzui şi cerul albăstrui.

Pictura Danielei Barău cucereşte astfel material prin descătuşarea aceasta a

imaginaţiei şi sensibilităţii, punând în acelaşi timp întrebarea: cine sunt?”

Adrian PAL Jr.

Acorduri cromatice la Porţile Deltei, Editura Alba Iulia, 2016)

206
 Ibrahima Keita
Data şi locul naşterii: 31 mai 1949, CONAKRY – GUINEEA
Studii: Universitatea Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” Bucureşti, iunie 1980,
secţia scenografie, clasa prof. Aurel Vlad şi Constantin Albani: licenţa în arte
decorative – scenografie
1991: specializare “Conducerea instituţiilor muzeale” – Ministerul Culturii
2009: Diploma de Doctor în Istorie la Universitatea Valahia Târgovişte – Şcoala
doctorală, cu tema *Istoria colecţiilor Muzeului de Artă Tulcea*
Din 1984 muzeograf la Muzeul de Artă Tulcea, colecţia de grafică
Aprilie 1991 – iulie 1992, 1999 – 2010: Şef secţie la Muzeul de Artă Tulcea
Din 1994 până în 2007 concomitent cu muzeologia este profesor titular la catedra
de desen a Liceului de Arte “ George Georgescu” Tulcea
2003 – expert în domeniul bunuri cu semnificaţie artistic - grafica românescă
Din 2007: Cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Eco – Muzeale Tulcea
(Secţia Muzeul de Artă)
2008 - Diploma de traducător, română-franceză, în domeniul artelor
2013 – membru al fundaţiei Taylor, Paris, Franţa
1993– Membru al Uniunii Artiştilor Plastici (U.A.P.) din România, secţia grafică
1997 – intră în conducerea Filialei U.A.P. Tulcea

207
2004 – membru al juriului Salonului Internaţional de Satiră şi Umor din Zemun,
SERBIA ŞI MUNTENEGRU
2004 – membru al juriului Concursului Naţional de Acuarelă şi Gravură
“Constantin Găvenea”
2013 – membru al fundaţiei Taylor, Paris, Franţa

Expoziţii personale:
1998 – Galeria U.A.P., Tulcea
2015 – Muzeul de Artă, Tulcea

Expoziţii de grup – naţionale şi internaţionale:

Participă la toate expoziţiile Filialei U.A.P. Tulcea începând cu anul 1983
1986 – 4 Artişti la Tulcea
1986 – expoziţia Filialei U.A.P. Tulcea, Ismail, U.R.S.S.
1987 – 5 Artişti la Tulcea
1987; 1988 – Salonul Anual de Grafică, Sala Dalles, Bucureşti
1989 –“The Fourth Annual International Exhibition 89”, Del Bello Gallery
Toronto, Canada
1990 – “Chapelle Des Franciscains”, Saint Nazaire, Franţa
1994, 1996, 1998, 2001 – expoziţia Anuală de Grafică, Atelierul “Pod”, Bucureşti
1995 – Salonul Naţional de Grafică , Tulcea şi Bucureşti
1996 – Expoziţia “Dunarea”, Sala Apollo, Bucureşti
1998 – Salonul Naţional de Gravură, Tulcea şi Bucureşti
1999, 2001, 2005 – Bienala Internaţională de Gravură “Iosif Iser”, Muzeul
Judeţean de Artă, Prahova
208
2000 – Expoziţia Naţionala de Pictură şi Grafică “Ion Andreescu”, Buzău
2000 – “Danubian Art”, Galaţi
2000 – a V-a Trienală Mondială de Stampe Format Mic, Chamalieres, Franţa
2001– Expoziţia de Gravură a Atelierului U.A.P. Galleria “Pod”, la Biblioteca
Central Universitară, Galeria Galateca
2002 – Expozitia Filialei U.A.P. Tulcea, Galeria Apollo, Bucureşti
2003, 2004, 2005, 2006, 2007, 2008, 2009, 2010 – Salonul Anual Judeţean -
Filiala U.A.P. Tulcea
2004 – Concursul Naţional de Acuarelă şi Gravură “Constantin Găvenea”
2005 – Salonul de Primăvară al Filialei U.A.P. Tulcea la Galeria din Tulcea
2005 – a XVII-a Bienala de Umor şi Artă Satirică, Gabrovo, Bulgaria
2005 – a VI-a Ediţie Bienală Internaţională de Gravură “Iosif Iser”, Ploieşti, 22
Decembrie 2005
2005 – Salonul de Primăvară al Filialei U.A.P. Tulcea
2006 – ”Salonul de Vară la Galeria Nouă” sub egida Primăriei Tulcea şi Uniunea
Artiştilor Plastici, Filiala Tulcea
2007 – Salonul de Primăvară a Uniunii Artiştilor Plastici, Filiala Tulcea
2007 – Bienala de Gravură “Gabriel Popescu” Ediţia I, Târgovişte
2008 – “Salonul Judeţean de Iarnă” Filiala U.A.P. Tulcea, Galeriile de Artă din
Municipiu
2008 – Salonul de Primăvară a Uniunii Artiştilor Plastici, Filiala Tulcea
2008 – “Expo-Peisaj European” Filiala U.A.P. Tulcea, Galeriile de Artă din
Municipiu
2008 – Expoziţia de Arte Plastice “Tulcea Fest”, Filiala U.A.P. Tulcea, Galeriile
de Artă Tulcea
2008 – “Patrimoniu şi Peisaj”, Filiala U.A.P. Tulcea, Galeriile de Artă din
209
Municipiu
2008 – “Marcel Chirnoagă şi Gravura Românească Contemporană”, sub egida
Asociaţiei Culturale “Marcel Chirnoagă”, la Muzeul Municipiului Bucureşti
2008 – “Expo Interjudeţeana Tulcea-Galaţi“, Galeria de Artă “Nicolae Manu”,
Galaţi
2009 – Expoziţia de Iarnă – Primăvară, Filiala U.A.P. Tulcea, Galeriile de Artă
Tulcea
2009 – “Bienala Naţională de Artă Contemporană Aegyssus 2009, Ediţia I, Tulcea
- coorganizator şi expozant
2010 – a VIII-a Trienală Mondială de Stampe Format Mic, Chamalieres, Franţa
2010 – Salonul de Primăvară a Uniunii Artiştilor Plastici, Filiala Tulcea
2010 – “Omul între Ethos şi Mythos”, Muzeul de Artă Tulcea
2010 – Expoziţia Interjudeţeană U.A.P. Constanţa - U.A.P. Tulcea, la Palatul
Parlamentului, Bucureşti
2011 – Salonul de Desen, la Muzeul de Arte Vizuale Galaţi
2011 – Salonul de Iarnă, U.A.P. Tulcea
2011 – Salonul de Primăvară, U.A.P. Tulcea
2011 – “Dobrogea. 133 ani”, U.A.P. Tulcea
2011 – “Interferenţe Dobrogene”, în cadrul manifestării “Tulcea Fest”
2012 – Salonul de Primăvară, U.A.P. Tulcea
2012– “In Memoriam Constantin Găvenea – 101 ani”, U.A.P. Tulcea
2012 – Expoziţia U.A.P. Tulcea la Muzeul de Artă Tulcea, ICEM Tulcea
2013 – Salonul de Iarnă, U.A.P. Tulcea
2015 – “Bienala Naţională de Artă Contemporană Aegyssus, Tulcea

210
Premii:
2000 – Diploma de Onoare la a V-a Trienală Mondială de Stampe Chamalieres,
Franţa, pentru gravură mică
2002 – Premiul al III-lea la Concursul Naţional de Acuarelă şi Gravură
“Constantin Găvenea”
2005 – Diplomă şi Premiul Ministerului Culturii şi Cultelor cu ocazia participării
la a VI-a ediţie a Bienalei Internaţionale de Gravură Contemporană “Iosif Iser”,
Ploieşti
2005 – Diplomă şi Premiul Direcţiei Judeţene de Cultură, Culte şi Patrimoniu
Cultural Naţional Prahova
2007 – Diplomă şi Premiul al II-lea în cadrul Bienalei de Gravură “Gabriel
Popescu”, Ediţia I, Târgovişte
2009 – Diploma de Onoare la a VIII-a Trienala Mondială de Stampe Chamalieres,
Franţa, pentru gravură mică

Activitatea profesională:
1 martie 1984–2014 – muzeograf şi Şef secţie la Muzeul de Artă al ICEM Tulcea
Iunie 1984 – conferinţă cu filme la Muzeul de Artă Tulcea: Artele Africii
Vestigiile din Tassili Najjer şi ale Africii Sud Sahariene
Jean Francaise Champalion şi Descifrarea Hieroglifelor Egiptene
1985 – Organizarea Salonului de Gravură Tulcea
1985 -1988 – Participarea la organizarea tuturor expoziţiilor Muzeului de Artă
Tulcea
1989 – Cursuri de perfecţionare “Muzeologie şi Conservare” – la CPPCD,
Bucureşti
211
1989 – Expoziţie Temporară de Gravură Contemporană Românească din
Patrimoniul Muzeului Tulcean
mai 1990 - Organizarea Salonului Judeţean de Pictură şi Grafică al Filialei U.A.P.
Tulcea la Muzeul de Artă Tulcea
2000 – Organizarea “Simpozionului de Gravură Contemporană Românească”
Tulcea

Începând cu 1991 s-a preocupat continuu de îmbogăţirea colecţiilor Muzeului de

Artă Tulcea prin atragerea a numeroase donaţii şi achiziţii (circa 3.000 de lucrări –
150 nume ale artiştilor din perioada modernă şi contemporană).

Expoziţii temporare organizate şi cronici plastice:

1991 – Organizarea, panotarea şi vernisajul (cronică plastică) retrospectivă
“LUCIA IOAN”
1991 – “Tehnicile Stampei. Tradiţie şi contemporaneitate”
Sepembrie 1991 – “Salonul Moldovenilor” - Salon Internaţional cu peste 200 de
lucrări din republicile surori România şi Moldova (grafică, pictură, sculptură, arte
decorative)
1992 – Salonul Naţional de Gravură la Muzeul de Artă Tulcea
1993 – Expoziţia retrospectivă “ Emilia Dumitrescu”
1994 – Expoziţia retrospectivă “Ileana Micodin”
1995 – Expoziţia retrospectivă “Hortensia Masichievici-Mişu”
Iunie 1995 – Salonul Naţional de Grafică
Iunie 1995 – Gravură alb –negru şi color
2002– Reorganizarea expoziţei permanente a Muzeului de Artă Tulcea
2002 – Lansarea volumului “Simpozionul de Gravură Contemporană Românească
212
2000”
2003 – Catalogul şi expoziţia retrospectivă “Ştefan Iacobescu”
2003 – “Centenar Alexandru Ciucurencu” – expoziţie şi album
2004 – 9 iunie – Expoziţia elevilor clasei a XII-a a Liceului de Artă – promoţia
2004
2004 – 14 august – “Civilizaţia Apei” - Expoziţia Internaţională de Grafică
Satirică şi Umoristică
2004 – 17 septembrie – Concurs Naţional de Acuarelă şi Gravură “Constantin
Găvenea”
2004 – 17 septembrie – Inaugurarea Atelierului de Gravură al Muzeului de Artă
Tulcea
2004 – 22 decembrie – “Salonul Studenţilor din Tulcea” –a VI-a ediţie
2005 – 6 mai - Expoziţia retrospectivă de grafică “Ionuţ Cătălin Florea”
2005 – 12 mai - Album şi expoziţie retrospectivă “Marcel Chirnoagă” – cu ocazia
aniversării a 75 de ani
2005 – 3 octombrie – “Comunicart” – expoziţie internaţională (catalog – pliant a
patru artişti din Salerno – Italia)
2005 – Cronică plastică la expoziţia de acuarelă “Celic-Dere”
2005 – Cronică plastică la “Salonul Naţional al Studenţilor”
2006 – “Victor Brauner – 40 de ani de la trecerea în nefiinţă” – expoziţie şi
cronică plastică
2006 – Expoziţia retrospectivă de grafică “Tiberiu Nicorescu” – album şi cronică
plastică
2007 –Cronică plastică la Simpozionul de Acuarelă “Agamum - Celic-Dere”
2007 – Cronică plastică la expoziţia “Interferenţe – Copilaria”
2007 – Expoziţia retrospectivă de grafică Ion Bărbulescu “Lumea lui B’ Arg” –
213
expoziţie şi cronică plastică
2008 – Expoziţia de pictură, grafică şi obiecte Teodor Hrib
2008 – Expoziţia de sculptură, pictură şi grafică “Conexiune” – zilele culturii
armâne
2008 – Expoziţia de acuarelă “Agramum - Celic-Dere”
2009 – Expoziţia de sculptură mică Geza Kovacs
2009 – Cronică plastică la “Bienala Naţionala de Artă Contemporană Aegyssus
2010 – Ionuţ Cătălin Florea – viaţa şi opera

De-a lungul întregii activităţi au aparut în presă (local şi central) numeroase

articole cu interviuri; de asemenea interviuri pe posturile de radio-televiziune
Tulcea şi radio-televiziune naţionale.

Publicaţii:
1993 – Catalogul de Artă (expoziţie de grafică) “Emilia Dumitrescu”, editat de
ICEM Tulcea la SC Repro-Art SRL şi imprimat la SC Fabrica de timbre SA
1994 – Catalogul de Artă (expoziţie de grafică) “Ileana Micodim”, editat de ICEM
Tulcea la SC Caro SRL şi imprimat la SC Fabrica de timbre SA
1995 – Catalogul de Artă (expoziţie de grafică) “Hortensia Masichievici-Mişu”,
editat de ICEM Tulcea la SC Caro SRL şi imprimat la Arta Grafică SA
1996 – Catalogul de Artă (expoziţie de grafică) “Teodor Hrib” editat de ICEM
Tulcea la SC Caro SRL şi imprimat la Arta Grafică SA
1996 – Catalogul de Artă (expoziţie de grafică) “Corina Beiu Angheluţă”, editat de
ICEM Tulcea la SC Caro SRL şi imprimat la Arta Grafică SA
1997 – Catalogul de Artă (expoziţie de grafică) – “Expoziţia Donaţiilor de
Gravură şi Plăci de Gravură”: Hortensia Masichievici - Mişu, Teodor Hrib, Ileana
Micodin, Marcel Chirnoagă – editat ICEM Tulcea
214
1998 – Albumul de Artă al “Salonului Naţional de Gravură”, editat de ICEM
Tulcea şi imprimat la tipografia UAP-ARTIS
1999 – Catalogul de Artă (pliantul expoziţiei de grafică) “Primul Salon al
Studenţilor” – ICEM Tulcea
1999 – Pliantul expoziţiei de artă orientală (catalog de artă) editat de ICEM Tulcea
2000 – Catalogul de Artă (expoziţie de grafică) Donaţia Atelierului de Gravură al
U.A.P. “Galeria Pod” - ICEM Tulcea
2000 – Catalogul de Artă “ Al II-lea Salon al Studenţilor” – ICEM Tulcea
2001 – Catalogul de Artă “ Al III-lea Salon al Studenţilor” – ICEM Tulcea
2002 – Albumul “Simpozionul de Gravură Contemporană Românească 2000”,
editat de ICEM Tulcea, ISBN 973-0-02681-5, tipărit la Best Print Bucureşti
2003 – Albumul ”Centenar Alexandru Ciucurencu – viaţa şi opera” – prezentat la
Sesiunea Naţionala a Muzeelor de Artă – “Muzeul Dunării de Jos” Călăraşi
2004 Studiu – “Reprezentarea Artei Contemporane în Muzeu: Atelierul de gavură
al Muzeului de Artă Tulcea şi rolul sau în reprezentarea gravurii contemporane “ –
Sesiunea Naţionala a Muzeelor de Artă, Muzeul “Ţării Crişurilor” Oradea
2005 – Album “Marcel Chirnoagă” – cu ocazia aniversării a 75 de ani – viaţa şi
opera
2005 – “Comunicart” - note critice în catalogul expoziţiei artiştilor italieni
2006 – Album “Tiberiu Nicorescu” – viaţa şi opera
2008 – Album Teodor Hrib
2008 – The integrate preservation of the art museum’s si New orientations in
assembling and developing the collections of the Tulcea Art Museum within the
European Integration Policy, în albumul “the Muzeum Patrimony of the Lower
Danube and the Carpatian area, in European Context”
2009 – Participă cu cronică plastică în prefaţa albumului Bienalei Naţionale de
215
Artă Contemporană Aegyssus, Ediţia I, Tulcea
Comunicări:
1991 – Ploieşti: Constituirea şi Valorificarea Colecţiilor Muzeale de Artă
Românească, Sesiunea Naţională a Muzeelor de Artă
1992 – Constanţa: Slonul Naţional de Gravură Românească
2000 – Tulcea: Tendinţe în Gravura Contemporană Românească, Simpozionul de
Gravură Contemporană Românească
2003 – Calaraşi – Silistra (Bulgaria): Alexandru Ciucurencu – viaţa şi opera,
Sesiunea Internaţională a Muzeelor de Artă, Muzeul Dunării de Jos Calaraşi
2004 – Oradea: Atelierul de Gravură al Muzeului de Artă Tulcea şi Rolul Său în
Reprezentarea Gravurii Contemporane, Sesiunea Naţională a Muzeelor de Artă,
Muzeul “Ţării Crişurilor” Oradea
2008 – The integrate preservation of the art museum’s şi New orientations in
assembling and developing the collections of the Tulcea Art Museum within the
European Integration Policy, Sesiunea internaţională de comunicări ICEM Tulcea
(apărute în “the Muzeum Patrimony of the Lower Danube and the Carpatian area,
in European Context”)
2009 – Cronică plastică în prefaţa albumului Bienalei Naţionale de Artă
Contemporană Aegyssus, Ediţia I, Tulcea
2011 – Delta Dunarii în Patrimoniul Muzeului de Artă Tulcea, Sesiunea ştiinţifică
de comunicări “Istro-Pontica” a ICEM Tulcea
2012 – Cronică plastică a expoziţiei internaţionale “Omul. Fluviul” a ţărilor
riverane Dunării, Centrul Eco-Turistic Delta Dunării (ICEM Tulcea)
2012 – Rolul Litografiei lui Constantin Găvenea în Recuperarea Memoriei
Oraşului Tulcea, colocviu ”Recuperarea memoriei oraşului Tulcea, 1878-1948:
Împlinire sau Deziderat? în cadrul proiectului “Tulcea 1878-1948: Memoria unui
216
oraş”
2012 – Valenţele Estetice ale Gravurii lui Constantin Găvenea, Sesiune ştiinţifică
de comunicări “Istro-Pontica” a ICEM Tulcea
2013 – Ştefan Luchian – Iubirea unui Suflet Nemuritor, 145 de ani de la naşterea
pictorului, Institutul Cultural Român - Filiala Dobrogea în colaborare cu ICEM
Tulcea

Distincţii şi premii obţinute în muzeologie:

2002 - Premiul III la Concursul Naţional de Acuarelă şi Gravură ”Constantin
Găvenea”, Tulcea
2002 – Diplomă şi premiul Margareta Sterian pentru muzeologie
2003 – Diploma de merit pentru promovarea fenomenului artistic contemporan -
Primăria Călăraşi
2003 – Medalia Centenarului Alexandru Ciucurencu decernată de Ministerul
Culturii şi Cultelor
2005 – Premiul Editurii Ex Ponto pentru albume de artă – pentru lucrarea
“Centenar Ciucurencu”
2005 – Premiul Ministerului Culturii şi Cultelor la Bienala Internaţională de
Gravură “Iosif Iser”, Ploieşti
2005 – Premiul Direcţiei Judeţene de Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural
Naţional
2007 – Premiul al II-lea la Bienala de Gravură “Gabriel Popescu” – Târgovişte
2010 – Diplomă de onoare la Trienala Internaţională de Gravură – Chamilieres
(Franţa)
2014 – Premiul al II-lea la Bienala de Gravură Contemporană “Danubius” - Tulcea
2015 – Diploma “Cartea Anului 2014“ pentru lucrarea “ISTORIA COLECŢIILOR
217
Muzeului de Artă Tulcea”
NOTE CRITICE

“Tânărul artist guinez, născut la Conacry şi absolvent în 1980 al Facultăţii de

scenografie din Bucureşti, practică o pictură mascată puternic de elementele
culturale şi etnografice ale spaţiului său natal. O pictură care s-ar putea numi cu
<<teză>>, cu <<tendinţă>>, pentru că ea nu mizează atât pe efectele picturale în
sine, pe ceea ce însuşi actul de a picta îţi oferă şi îţi descoperă, ci mizează pe un
mesaj anumit ce trebuie transmis, pe o anume încărcătură cultural simbolică pe
care imaginea trebuie s-o propage. Imaginile lui Keita Ibrahima sunt de aceea
accentuat alegorice, ele combinînd în structurile lor, elemente de mitologie, de
peisaj şi de etnografie neagră, cu elemente moderne şi contemporane, într-o
mixtură subliniată de culori puternice, dispuse adesea decorativ, care dau imaginii
un aer de metaforă vizuală, dar şi de afiş politic, de sinteză de simboluri, dar şi de
lozincă. Pictura e practicată în acest caz ca o cale culturală, ca o cale a
propagandei culturale, ca un fel de depozit spiritual al rasei (ori a etniei) şi ca o
cale a sintezei de sine, personale a artistului, şi mai puţin ca o artă în sine. “

Magda CÂRNECI
Revista “Arta”, octombrie 1985
“Atras de peisaj, dar şi de compoziţie figurativă, Keita Ibrahima, pendulând
între tehnica picturii în ulei şi gravură, ne convinge asupra demersului său de a-şi
găsi propriul stil, realul de astă dată fiind rezultatul unor reformulări a motivului
prelucrat în atelier. Cele două lucrări “Lăutari” şi “Mângâierea pământului”,
realizate în tehnica aquaforte, dau la iveală calităţile sale de desenator şi efortul
său artistic, în sensul căutarii unui alfabet imagistic, cât mai adecvat structurii sale
temperamentale.“

218
Silvan NEGOIȚESCU, “Delta”, 19.06.1986, Expoziţia Filialei U.A.P. Tulcea
“Gravura, în general, înfăţisează o realitate fără viaţă, lipsa culorii cerând a fi
compensată de o mare cunoaştere a tehnicilor de atacare a plăcilor pentru mărirea
valorii artistice a lucrărilor imprimate. Păstrând o oarecare tentă de arhaic,
gravurile lui Keita Ibrahima încep să se integreze realităţilor româneşti, spaţiului
pe care şi l-a ales ca fiind o a doua stare a existenţei ca om şi ca artist plastic.
Simbolurile unei civilizaţii dispar, teama încetează ca stare firească de
inacomodare, seninătatea îşi face loc şi cu aceasta şi încrederea în semeni, în viaţă,
în procesul de creaţie. “

Adrian PAL (1990)

“Conştient că întotdeauna ”rădăcinile” sale africane vor fi prezente într-o

măsură semnificativă în creaţia sa, Ibrahima Keita are rara şansă de a realiza o
incitantă sinteză între acestea şi modalităţile de expresie ale culturii europene.
Studiile în România au constituit un bun prilej de disciplinare al demersului
artistic; cu o încărcătură de semne şi simboluri africane, reprezentând forţele vitale
ale lumii prin imagini şi ritm, la recunoaşterea europeană a lumii prin imagini din
realul în diferite trepte de transfigurare a obiectului, artistul “iubeşte” simbioza
celor două concepte, insistând asupra laturii sociale şi refăcând drumul invers.
Astfel se explică opţiunea sa deosebită pentru limbajul expresiv al gravurii în
acvaforte şi acvatinta, ca o artă a gândirii care necesită, înainte de toate, acumulări
cognitive, din respect pentru privitorul a cărui imaginaţie este solicitată. Pictor şi
grafician, îndrăgostit de gravură, (care i-a adus şi cele mai mari satisfacţii),
Ibrahima Keita meditează, în egală măsură, atât la miturile ţării sale Fata Fulah
Guineea, Sanctuar I, Regina mamă, Copacul cu maşti, Binecuvântare, Lăutarii,
precum şi la peisajele tulcene: Peisaj în Deltă, Case la Tulcea, Peisaj la Calica,
Împreună, Peisaj la Partizani.
De altfel, aceasta este şi profesiunea de credinţă, mărturisită, a artistului: ”mă
219
rog lui Dumnezeu să nu fiu doar un pictor african, român sau un pictor al unui
anumit loc, ci un artist cu vocaţie universală care practică o artă profund
umanistă”.
Aprecierile semnate de Marina Nicolaev sintetizează, în mod nuanţat, un
desen artistic inconfundabil: ”stranietatea compoziţiei gravurilor artistului este
accentuată de o simbioză extrem de originală a tematicii: un conglomerat filosofic
al miturilor africane implementate în cultura europeană, de o deosebită forţă
interioară mesajelor aproape nicăieri întâlnite, ridicat pe un eşafod propriu
spiritual, de o înaltă ţinută morală. Amprenta creaţiei sale marchează această
sinuozitate a căutărilor, iluminată fiind de propriile coordonate atemporale,
indefinite de o uluitoare vitalitate, într-o renaştere perpetuă. Un artist al metaforei,
ce-şi regăseşte sinele într-un puzzle incendiar al amintirilor, rememorate şi
invocate de departe, la margini de lumi, de uscat şi de ape. Dacă veţi întâlni într-o
zi, lucrările acestui artist tulcean, atât de cosmopolit prin arta sa, atât de european
prin destin, şi atât de universal prin suflet, veţi avea o adevărată revelaţie”.
Olimpiu VLADIMIROV
Revista “Tomis”, septembrie 2001

Ibrahima Keita – arta sau libertatea ca formă de înger

“Prin natura destinului său incredibil, Ibrahima Keita este un învingător.

Rezistenţa şi existenţa prin artă, iată cum putem defini profilul acestui artist atipic,
adoptat fără rezerve, de peste 35 de ani la ţărmurile Dunării în România.
Originar din Conakry, Guinea, Ibrahima Keita concentrează prin credinţa sa,
cumulul spiritual şi estetic a două civilizaţii aparent contrastante, africană şi
europeană. Ibrahima Keita a venit să studieze la facultate în România cu ani în
urmă, la 25 ani, din Guineea.
De-a lungul timpului, Ibrahima Keita şi-a aprofundat studiile universitare şi
s-a dedicat constant, cu pasiune, muzeologiei, fiind o perioadă de timp şi profesor

220
de pictură la Liceul de Artă. Doctor în istorie la Universitatea Valahia Târgovişte
din 2009, specialitate istorie, Ibrahima Keita s-a remarcat prin activitatea
excepţională din cadrul Muzeului de Artă din Tulcea, unde a profesat o viaţă.
Ibrahima Keita s-a preocupat cu abnegaţie şi cu un profesionalism rar întâlnit de
recuperarea, organizarea şi constituirea unor colecţii de artă deosebite, de saloane,
concursuri sau expoziţii temporare şi permanente unice. O mare atenţie a acordat
editării, în cadrul muzeului, albumelor artiştilor Emilia Dumitrescu, Ileana
Micodin, Hortensia Masichevici-Mişu, Teodor Hrib, Corina Beiu Angheluţă,
Marcel Chirnoagă, Tiberiu Nicorescu, Centenar Alexandru Ciucurencu. Începând
cu 1991, Ibrahima Keita în calitate de muzeograf s-a preocupat cu deosebită
pasiune de îmbogăţirea colecţiilor Muzeului de Artă din Tulcea şi a reuşit să
obţină un număr mare de donaţii şi achiziţii (circa 4.000 de lucrări şi 150 nume ale
artiştilor din perioada modernă şi contemporană). (…)
Paralel cu activitatea profesională, a interacţionat cu artişti remarcabili care l-
au impulsionat, motivat sau chiar inspirat (şi amintim în special pe maestrul
Marcel Chirnoagă, care, printr-o abordare şi generozitate deosebită, l-a
<<provocat>> să testeze tehnica fascinantă a gravurii), Ibrahima Keita
perseverând discret în modelarea multiversurilor sale interioare, ca mesager
incontestabil al Artei.
Ibrahima Keita şi-a regăsit prin artă codul sui generis al memoriei locurilor
trecute, străbătute, prin care comunică şi continuă să rezoneze cu lumea exterioară.
Amplitudinea capacităţii sale de a sintetiza, filosofic vorbind, miturile
transcedentale, atemporal, este pregnant. Aceasta proprie şi unică percepţie
artistică lumii ştie să germineze în forma impecabilă a autenticităţii ce tinde să
redefinească în mod continuu canoanele artei, într-o nouă reconstrucție a
Frumosului ca produs indelebil al spiritului uman. “Le future appartient à celui qui
a la plus longue mémoire”. (Nietzsche). Memoria sufletului recompus, reinventat
prin artă, reprezintă efigia artistului Ibrahima Keita, ego-grafia sa teogonică. (…)
Figurativ în pictură şi gravură, excelând în desen, Ibrahima Keita recompune
puzzle-ul memoriei şi, indiferent de modalitate de impact cu lectorii de imagine,
221
stilul său abordant, prezintă astfel de-o manieră specială proiecţiile spirituale ale
omului în creuzetul Spaţiu-Timp aducând în prim plan miturile stăvechi heraldice
ale genezei umane.
Într-o permanentă metamorfoză spirituală, Ibrahima Keita se remarcă printr-o
efervescenţă creatoare tipică unui artist care, intuitiv, ştie să decanteze şi să
distribuie spontan, necondiţionat, noul concept de rememorare afectivă, transcris
într-o nouă gamă de corporalizare.
Personalitate distinsă şi jovială, fin cunoscător al artei şi culturii mondiale,
gravor, pictor, desenator, teoretician şi muzeograf expert, cu un elevat simţ al
disciplinei interioare, Ibrahima Keita este un Artist, preocupat de problematica
artei şi actorilor ei, păstrând nealterat un <<savoir faire>> natural, o atitudine
pozitivă şi constantă faţă de impromptuurile destinului.
După cum spunea Constantin Brâncuşi “ Libertatea este şi ea o formă de
înger în expansiune în fiinţă cum de altfel şi conţinutul acestei forme de înger este
libertatea noastră”.
African prin obârşie, român prin adopţie, universal prin definiţie, Ibrahima
Keita îşi poartă cu demnitate prin confluenţele artei, aripile de lumină impecabile,
majestuase, ale libertaţii sale aşa cum i-a fost scris dintotdeauna. “

Mariana NICOLAEV

“Figură activă, pozitivă, insolită în câmpul artei noastre contemporane, dar şi

în cel al muzeografiei româneşti, Keita face parte din generaţia de artişti vizuali
formaţi în anii ’70, în universitatea de arte bucureşteană. A absolvit în 1980, secţia
de scenografie, arhitectul Dan Jitianu şi pictorul Aurel Vlad fiind profesorii care,
se pare că mai mult decât ceilaţi i-au modelat decisiv începuturile în institutul
“Grigorescu”. Ceva mai târziu, cu intuiţie de maestru, graficianul Marcel
Chirnoagă descoperă în desenele lui Keita, vocaţia pentru gravură, arta de alb-
negru de care tânărul Keita nu se poate despărţi, după cum îi prezisese Chirnoagă.
222
Se va devota astfel exerciţiului gravurii pe metal în ale cărei taine se iniţiaza la
Bucureşti, în deceniul 9, în ambianţa grupării de la “Podul” din strada Speranţei.
Sosise din Africa în 1974 - este născut în 1949 la Conakry, în Republica
Guineea - găsind la Bucureşti, la momentul venirii sale pentru studii, atât o
academie de artă, cu tradiţie de un secol şi ceva, cât şi o ambianţă intelectuală
predominant francofonă ceea ce probabil că i-a favorizat integrarea. După
terminarea studiilor petrece o perioadă la Lausanne, spre a reveni în România în
1982 şi a se stabili la Tulcea, oraş portuar având farmec de vecinătate cu Orientul
şi cu valenţe picturale pe care prezenţa Dunării şi aburul mătăsos al luminii de
deasupra apei, le determină.
În culoare, dar şi în alb-negru arta lui Ibrahima Keita preferă un figurativ
sintetic încărcat de simbol, cu trimiteri la universul mitic, ancestral al Africii
natale. Aşa se întâmplă în gravurile cu măşti şi totemuri sau în compoziţiile cu
personaje precum picturile în ulei La eine Mere, Les Griots, (casta poeţilor şi
muzicienilor ambulanţi africani, “depozitari ai culturii orale, aflaţi în relaţie cu
spiritele”). Alteori, absorbit de poetica aşezării dunărene, Ibrahima Keita se
exprimă în culori de apă, cu o notă de puritate lirică echilibrată realismului viziunii
(ciclul Imagini tulcene).
Concomitent, Ibrahima Keita a activat şi activează în cadrul Muzeului Deltei
Dunării Tulcea (Secţia artă) - ca muzeograf, azi cercetător - organizând colecţia
de gravură a aceluiaşi muzeu tulcean, taberele de garficieni în Delta Dunării
(Calica), sau în momentul actual dedicându-se curatoriatului bienalelor tulcene de
artă contemporană. Artist visual al momentului contemporan, fin cunoscător al
artei noastre interbelice – este un admirator avizat al operei lui Petraşcu - Ibrahima
Keita este un caz al mondializării, un exemplu de integritate “nerestricţionată” în
fenomenul artei noastre în curs de a deveni ea însăşi internaţională, a unei
personalitaţi creatoare cu rădacini în alte orizonturi. “
IOANA BELDIMAN
Catalogul de prezentare a expoziţiei retrospective de gravură, desen,
pictură şi acuarelă “SINCRETISM şi ATEMPORALITATE” Muzeul de Artă,
223
 Tulcea, 19 iunie -31august 2015
“Ibrahima Keita s-a aşezat la Tulcea după ce terminase, ca bursier,
Universitatea de Arte Bucureşti. Garfician, profesor şi nu în ultimul rând
muzeograf s-a distins în toate ipostazele printr-o seriozitate exmplară în urmărirea
lucrului bine făcut.

Muzeul de Artă din Tulcea a cărui evoluţie a început în anii ’70, ca rod al
strădaniei artiştilor - muzeografi: Florentina Ilea Cizmaru - pictor, Teodora Harşia
Popescu - critic de artă şi Ştefan Găvenea – gravor şi pictor a continuat să crească
în aceeaşi măsură şi sub conducerea lui Ibrahima Keita între anii 1991 - 2010.
De altfel nordul Dobrogei, Tulcea şi Delta au fost căutate de artişti de-a
lungul timpului, deşi nu cu aceeaşi rezonanţă ca Balcicul în anii 1920-1938. Dar în
această parte a ţării s-au născut mari artişti ai neamului: Ion Jalea, Stavru Tarasov,
Gheorghe Sârbu, Alexandru Ciucurencu, Carmen şi Gabriela Pătulea, Albert Poch,
Nicolae Şaptefraţi s.a.m.d.

Şi dacă în perioada dintre cele două războaie mondiale artiştii care lucrau
vremelnic la Tulcea erau câţiva, prin anii 1950-1960, unindu-se în jurul
graficianului-acuarelist de excepţie care a fost Constantin Găvenea, numărul lor a
crescut şi interesul pentru această zonă de asemenea, nu numai datorită oraşului
Tulcea sau al Deltei, ci şi pentru că în Tulcea există un mare muzeu de artă.
Chiar şi Universitatea de Arte Bucureşti organiza vară de vară la Tulcea
practicile studenţilor, iar de prin anii 1970 Ştefan Găvenea a reuşit să organizeze
expoziţii anuale de gravură şi tabere de creaţie aici.
Acestea din urmă au fost continuate cu perseverenţă şi competenţă de
Ibrahima Keita. El a găsit un loc de bună tradiţie, şi de mare efervescenţă
creatoare, un loc care cerea dăruire şi forţă; s-a ocupat de creşterea patrimoniului
muzeului prin achiziţii şi donaţii, organizarea de expoziţii ale artiştilor locali, dar
şi ale altora din ţară, unii dintre ei de mare calitate. în sfârşit, demersul său a
continuat prin acţiuni importante, faima pe care o dobândise deja – sub aspectul
224
cultural-artistic - oraşul aşezat pe coline şi Delta care-l străjuieşte. Este cunoscută
implicarea lui Keita în organizarea expoziţiilor anuale de gravură şi a taberelor de
creaţie, acţiuni începute deja de Ştefan Găvenea cu ani în urmă, motiv pentru care
Muzeul de Artă din Tulcea a devenit reper pentru exodul artiştilor din toată ţara.

Dincolo de toate acestea, care sunt deja istorie, Keita Ibrahima face parte din
puternica grupare locală a Filialei Uniunii Artiştilor Plasici din România, în care s-
a integrat total şi fără al cărui sprijin nu ar fi putut înfăptui cele ce s-au spus în
aceste rânduri şi încă ar fi de spus. Prin activitatea sa creatoare şi expoziţională,
Filiala U.A.P. Tulcea este binecunoscută în localitate, în ţară şi în oraşele de peste
hotare unde expoziţiile Filialei au poposit.
Creaţia lui Keita din anii stabilirii sale la Tulcea rămâne tributară parţial
amintirilor copilariei şi adolescenţei sale privind lumea Guineei de obârşie, ceea ce
se simte în compoziţiile sale elaborate. Întâlnirea cu spaţiul tulcean, cu lumina şi
seninătatea Deltei a adăugat operei sale o simplitate superioară, venită din ştiinţa
de a sintetiza motivul: liniştea şi lumina specifice locului şi-au găsit rezonanţa
deplină în sufletul creatorului. În acest sens al trăirilor cauzate de loc și de motiv,
al transpunerii lor în opera, Keita Ibrahima este în gruparea tulceană unic.

Întâlnim în creaţia lui Keita din ultima vreme o sugerare a motivelor-uneori a

unor fragmente de motiv minuţios exprimate, astfel încât să scoată în evidenţă
atmosfera şi vastitatea spaţiului senin înconjurător. Pentru artist, Delta şi peisajele
pe care le alege să le picteze sunt frânturi de loc, astfel alese încât ele să rămână
doar sugestii ale unor componente de imagine plasate antitetic pe fondul unei
sublime seninătăţi.
Lumea interioară a lui Keita este mai complex comunicată prin opera decât
pare la prima vedere. Descifrarea unora din compoziţiile sale cere privitorului să
încerce a intra în lumea interioară a autorului. Dacă acesta reuşeşte măcar o
câtime, rezultatul este în primul rând în favoarea sa. Cât priveşte autorul, el se
dăruieşte total interpretării motivului ales pe care-l comunică, fără rezerve
225
publicului. Opera lui Keita trebuie să fie expusă în muzee spre a fi văzută şi
revăzută de mai multe ori.
P.S. Impresionantul C.V. al artistului relevă modestia omului.
Lumea operei expuse descoperă sufletul unui mare artist. “

Florica CRUCERU

“Un artist autentic,

O frumoasă promisiune cu un final anunţat – KEITA.

Un artist care îşi doreşte o viziune lineiră în stampa executată.
O atitudine sinceră fără o dorinţă a unui artist plin de orgolii şi angoase
pasagere.
O frumoasă pagină în istoria artei vizuale româneşti.
Curios, un artist care vine de departe dar care şi-a regăsit rădăcinile într-o
frumoasă zonă a balcanilor.
Ce poate fi mai frumos? Să faci o contopire a unei patrii îndepărtate şi să te
regăseşti într-o naţie contemplativă.
Un moment fericit pentru arta contemporană românească.
O altă atitudine tradiţională care nu face altceva decât să confirme toleranţa
specifică naţiei noastre.
Să fii român dar cu rădăcini adânci în Africa.
Un melanj fericit, greu de înţeles pentru artiştii închistaţi în neînţelegerile lor.
Un personaj cu o personalitate puternică care ne face să înţelegem că arta în
final este universală şi că locul te face să gândeşti că azi eşti acolo şi azi eşti aici.
BRAVO! “
Florin STOICIU

“Obişnuit cu nume simple ca Ion şi Ana (părinţii mei), am întâlnit un tânăr

student la Arte cu un nume complicat pentru mine Ibrahima Keita! Colorat, făcut

226
parcă pentru tehnica aquatinta.
KEITA a demonstrat în timp o stăpânire deplină a tehnicilor de gravură în
metal în special prin numeroase expoziţii avute de-a lungul anilor.
IBRAHIMA din fericire este unul dintre puţinii artişti care pendulează
tehnica gravurii prin lucrări care prin mesaj şi meştesug ne obligă să reconsiderăm
GRAVURA.
Să nu uităm de expoziţiile de gravură organizate de IBRAHIMA KEITA la
Muzeul de Artă Tulcea - DE EXCEPŢIE !
În consecinţă votez pentru ALB-NEGRU! “

Aurel BULACU

“Keita Ibrahima sugerează cu ajutorul unor cinetici compoziţionale “inverse”

existența unui tridimensional cu duble perspective care oferă posibilitatea
tulburătoare a apropierii liniei orizontului de câmpul vizual al privitorului şi de a
expulza în planurile convergente elementele de aparent interes, în scopul forţării
percepţiei. Grila de lecturare a altor creaţii prezente în expoziţie a fost conformă,
în general, peisajului stilistic asimilat de iubitorii de artă din urbe.“

Doru LUCHIAN

“În această lume tulceană, deschisă şi tolerantă eşti surprins totuşi să

întâlneşti fragmente spirituale şi motive estetice venite din inima Africii, dar te
obişnuieşti cu uşurinţă pentru că vrei să cunoşti noi mistere, dar şi pentru că
autorul îţi transmite totul într-un limbaj cultural cunoscut, European, aici unde
Orientul a învăţat să fie balcanic. Aşadar totul ţi se pare nou în arta lui Ibrahima
Keita, dar în acelaşi timp familiar, apropiat sufletului prin firescul prin care e
transmis.
Dacă vorbim de tehnica folosită putem remarca apetenţa pentru gravură –
acvaforte/acvatinta, care permite o exprimare delicată şi tandră, cu ajutorul
227
desenului care îşi doreşte să evoce imagini din memoria artistului. Parcă albul şi
negrul nu doresc să aibă un conflict, cele două non-culori creează semitonuri şi
griuri colorate întocmai cum în realitate îşi îmbină influenţele două culturi care, în
loc să se anuleze în contrast, se îmbogăţesc primind una de la cealaltă.
Temele de creaţie ale lui Keita se centrează pe cele două sfere culturale care
i-au influenţat formarea şi una a melanjului. Astfel reînvie amintiri din copilaria
Africană dominate de tradiţii şi personaje - simbol, de banalitate şi misticism,
dintr-o lume necunoscută nouă, dar pe care o percepem simplă în transmiterea
sentimentelor, curate. Aici aflăm Torcătoarele, Fata Fulah, dar şi, pe un plan
spiritual superior, într-o legătură cu luminile trecute, cu sufletele ancestrale,
Regina mamă, şi casta poeţilor şi muzicienilor ambulanţi Lăutarii, Dansatoarea.
Prezentul tucean este desenat în peisaje precum: Peisaj Calica, Peisaj tulcean,
Peisaj din Deltă.
Ultima temă este cea a simbiozei, a decantării, a valorilor care se prezintă
împreună pentru a clarifica specificul şi universalul creaţiei, Simbioza miturilor,
Îmbrăţişarea universului, Regăsirea sinelui, Sanctuar, Umanizarea universului
sau Mângâierea pământului.
Personajele din lucrările lui Keita sunt implicate, în grupuri în activităţi
uzuale. Ele sunt încadrate astfel într-un plan în care importantă e activitatea, care
produce satisfacţie sau doar cu rol economic (Ţesatoare, Meditaţie, Lăutari). Dar
chiar şi în aceste preocupări simple, regăsim liniştea şi seninătatea comunicării cu
sacrul. Mai evident în acest sens sunt lucrările în care, ca un rital, cu instrumente
din timpuri străvechi, în cete, îmbrăcate pentru o procesiune, personajele cântă sau
dansează (şi înţelegem că sufletele străbunilor participă şi ele). Se transmit astfel
învătături străvechi, din vremea faraonilor înrădăcinate în educaţia africanilor, cu
un bagaj cultural ce trebuie păstrat şi transmis mai departe. Apar şi personaje -
simbol, identificate, dar având acelaşi aer de permanenţă şi tabu – Regina mamă,
Sfinxul.
Parcă şi atunci când eşti trimisul lui Dumnezeu pe pământ, modestia şi
dragostea pentru supuşi te includ în mijlocul celorlalţi, vii sau adormiţi. În acelaşi
228
spirit de universal, de depersonalizare, de integrare într-un spaţiu comun putem
integra piesele cu încărcătură culturală: totemuri, măşti, obelix, sfinx, un adevarat
relicvariu. Aceasta este lecţia Africană pe care trebuie să ne-o însuşim, într-un
dans folcloric, pentru a realiza o simbioză culturală, o îmbrăţişare universală.
Ideea de seninatate ne este transmisă şi prin modalitatea de execuţie, cu un
desen clar, voit, simplificat. Fără contraste violente, şi picturile sunt învăluite într-
o ceaţă misterioasă care îndeamnă la meditaţie. Totul este static, personajele cântă
armonios sau dansează lent, pentru a nu strica echilibrul milenar adus prin sfincşi,
faraoni şi regina-mamă. Personajele sunt aerul ce populează temporar un teritoriu,
sunt trecători prin lume, îndrumaţi de spiritele străbunilor, iar piramidele şi
construcţii gigant reprezintă un al doilea element, pământul. Desenul are o doza de
naivitate, sau mai exact o simplitate care să te ducă cu gândul la vârsta
permanentă, care să includă copilaria; atunci când eşti mai aproape de lumea
înconjurătoare şi asculţi mai cu atenţie şoaptele naturii.
Ibrahima Keita creează un spaţiu delicat, dominat de influenţele culturale
care l-au marcat, dar sensibilitatea transmite nu doar o lecţie de istorie a civilizaţiei
africane în tandem cu cea europeană, cât mai mult, o lecţie pentru o simbioză
universală, din şoaptele străbunilor, în care regăsim seninatatea, mângâierea,
binecuvântarea şi, în cele din urmă odihna. “
Adrian PAL Jr.
“Acorduri cromatice la Porţile Detei”, Editura Alba Iulia, 2016

229
 Doru Luchian
Data şi locul naşterii: 11 iulie 1977, Tulcea
Studii: Universitatea Naţională de Artă – Bucureşti , promoţia 2003 ,
specializarea Artă Monumentală, clasa Marilena Preda-Sânc
Master în Arte-Arte vizuale în cadrul Universităţii Naţionale de Arte – Bucureşti
Doctor în Arte-Arte vizuale Universitatea Naţională de Artă Bucureşti sub
coordonarea Prof. univ. dr. Ion Stendl, tema “Vizualitatea periferiei urbane”,
2013
Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România Filiala Tulcea
Membru în Biroul de Conducere al Filialei U.A.P. Tulcea

Expoziţii personale:
2011 - Expoziţia de instalaţie foto, “…Plastic”, Centrul Artelor Vizuale Bucureşti
2005 - Expoziţia ”MARELE SURFER torturându-ŞI DUŞMANII înCONtext”,
Galeria Metopa Piteşti
2003 - Expoziţia “Simulări” - Galeria “Galeria” Bucureşti
1996 - Expoziţie de pictură - Liceul de Artă Tulcea
1994 - Expoziţie de pictură, itinerantă – Rouen, Figeac, Nogeant (Franţa)

Expoziţii de grup:
2017 - „TULCEA FEST 2017”, Galeriile U.A.P. Tulcea

230
2017 - Salonul de grafică şi desen al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2017 - Salonul de Primăvară al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2016 - „DOBROGEA FEST 2016”, Galeriile U.A.P. Tulcea
2016 - „TULCEA FEST 2016”, Galeriile U.A.P. Tulcea
2016 -Salonul de grafică şi desen al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2016 - Salonul de Primăvară al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2016 - Bienala Naţională de Artă Contemporană “Gheorghe D. Anghel”, Drobeta
Turnu Severin
2016 - Bienala Naţională de Artă Contemporană “Nicolae Tonitza”, Bârlad
2016 - Salonul Judeţean de grafică şi desen 2016, Galeriile U.A.P. Tulcea
2015 - “ExpoDobrogea – 14 noiembrie”, Galeriile U.A.P. Tulcea
2015 - Salonul de Primăvară al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2015 - Bienala Naţională de Artă Contemporană “Aegyssus”, Muzeul de Artă
Tulcea
2015 - Salonul Judeţean de grafică 2015, Galeriile U.A.P. Tulcea
2015 -Salonul de Primăvară al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2014 - Expoziţia “Voiaj”, Grup 6X6, Galeria “Simeza”, Bucureşti
2014 - Expoziţia “Maeştri şi discipoli”, Casa Avramide Tulcea
2014 - “ExpoDobrogea”, Galeriile U.A.P. Tulcea
2014 - “Pictori contemporani la Balcic”, Centrul Cultural Palatul, Bulgaria, 10-18
august; Muzeul Naţional Cotroceni, Bucureşti, 20-30 august
2014 - „TULCEA FEST 2014”, Galeriile U.A.P. Tulcea
2014 - Salonul Judeţean de grafică 2014, Galeriile U.A.P. Tulcea
2014 - Salonul de Primăvară al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2013 - Expoziţia “Dobrogea 135 ani”, Galeriile U.A.P. Tulcea
2013 - „Incursiuni în peisajul dobrogean”, Muzeul de Artă Constanţa
2013 - Salonul Judeţean de grafică 2013, Galeriile U.A.P. Tulcea
2013 - Salonul de Primăvară al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2013 - “Dobrogea în artele vizuale”, Casa Avramide Tulcea
2012 - Salonul de Primăvară al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
231
2011- “ExpoPatrimoniu”, Galeriile U.A.P. Tulcea
2011- „Balcic 2011”, Muzeul de Artă Constanţa
2011- Bienala Naţională de Artă Contemporană “Lascăr Vorel”, Piatra Neamţ
2011- “Interferenţe dobrogene”, Palatul Parlamentului, Sala Constantin Brâncuşi,
Bucureşti
2011- Salonul Naţional de Artă Contemporană Râmnicu Vâlcea, Centrul de
Expoziţii şi Evenimente Sofianu
2011- „TULCEA FEST”, Galeriile U.A.P. Tulcea
2010 - Salonul de Primăvară al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2010 -„Dobrogea”, Expoziţie Interjudeţeană a Filialelor U.A.P.Tulcea şi
Constanţa, Muzeul de Artă Constanţa
2010 - “ExpoPatrimoniu”, Galeriile U.A.P. Tulcea
2010 - „TULCEA FEST”, Galeriile U.A.P. Tulcea
2010 -„Corpul uman – Ethos şi Mithos”, Muzeul de Artă Tulcea
2009 - “AEGYSSUS 2009” - Galeriile U.N.A. Bucureşti
2009 -„TULCEA FEST” – Salonul de Vară al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P.
Tulcea
2009 - Bienala Naţională de Artă Contemporană “Aegyssus”, Muzeul de Artă
Tulcea
2009 -„Urme şi Semne – Repere ale Umanului”, Muzeul de Artă Tulcea
2009 - “Fragment” – expoziţie de pictură şi serigrafie textilă, Galeriile U.A.P.
Tulcea
2008 - “Tulcea Fest”- expoziţie de pictură şi grafică, Galeriile U.A.P. Tulcea
2008 - “Urmuz”- expoziţie de pictură, grafică, print, Teatrul Jean Bart, Tulcea
2007 - “Arta în spaţiul public” – simpozion, expoziţie proiect, lansare de carte
Galeria ”Căminul Artei”, Bucureşti
2007 -„Credinţa în libertatea alegerii multiple”- expoziţie proiect (pictură, grafică,
sculptură) în cadrul programului Promocult al M.C.C. (Malta, Italia, Spania)
2006 - “Arta în spaţiul public”, expoziţie de proiecte, U.N.A. Galeria, Bucureşti
2005 - Salonul tinerilor artişti plastici din Piteşti - Galeria Metopa, Piteşti
232
2005 - “Pas”, expoziţie foto, video-proiecţie - Sulina, proiect in situ “Arhitecturi
subiective”
2005 - „Peisajul”- expoziţia Filialei U.A.P. Piteşti
2004 - “Far Est”, tabără de creaţie - Sulina
2004 -Proiect in situ, “Făt-Frumos”, Giurgiu (expoziţie de pictură şi performance)
2003 - Expoziţia absolvenţilor - Teatrul Naţional Bucureşti
2003 -Expoziţie de pictură , print şi obiect - Galeria “Căminul Artei”-Bucureşti
2002 - Expoziţia “Accente şi amprente”- Galeriile “Căminul Artei”, Bucureşti
1998 - Expoziţia “Exerciţii”- Galeria “Galla” , Bucureşti Salonul Naţional al
Studenţilor

Saloanele Naţionale ale Studenţilor, Muzeul de Artă Tulcea – ediţiile 1999, 2000,
2001, 2002, 2003, 2005, 2006
Saloanele U.A.P. Tulcea - de primăvară (2004, 2005) şi toamnă (2003, 2008)

Premii:
2016 -“Marele premiu pentru pictură”, Bienala Naţională de Artă Contemporană
“Nicolae Tonitza”, Bârlad
2016 -“Premiul pentru pictură”, Bienala Naţională de Artă Contemporană
“Gheorghe D. Anghel”, Drobeta Turnu Severin
2015 -“Premiul pentru pictură”, Bienala Naţională de Artă Contemporană
“Aegyssus”, ediţia a II-a, 2015, Tulcea
2010- Premiul Fundaţiei “Rotary”, expoziţia “Dobrogea”, Muzeul de Artă
Constanţa
2008 - Premiul I la expoziţia concurs “Tragos Art”, Teatrul Jean Bart, Tulcea
1995 - Premiul al II-lea la Concursul Naţional de Grafică “Bursa Constantin
Găvenea”, Tulcea
1993 - Premiul al III-lea la Concursul Naţional de Grafică “Bursa Constantin
Găvenea”, Tulcea

233
Lucrări în spaţiul public:
2002 - Ansamblul mural religios din satul Lăstuni, judeţul Tulcea (colaborator)
2003 - Ansamblul mural “Marele Surfer”, Liceul de Artă Tulcea (autor)
2004 - Ansamblul mural religios din comuna Greci, judeţul Dolj (colaborator)
2010-2012 - Casa Avramide Tulcea (restaurator)
2015 - Ansamblul mural religios “Sf. Andrei” (mozaic) din satul Agighiol, com.
Valea Nucarilor, judeţul Tulcea (autor)
Lucrări murale în locaţii particulare diverse.

Activitatea muzeală (organizare, curatoriat):

2014- Bienala Internaţională de gravură “Danubius”, Muzeul de Artă Tulcea

2014 - “Mask 2014”, expoziţie de pictură, grafică şi gravură – Florin Stoiciu,
Anca Boeriu
2010- “Semn şi abstracţiune în arta românească postbelică”, Muzeul de Artă
Tulcea
2010 - „Corpul uman – Ethos şi Mythos”, Muzeul de Artă Tulcea
2009-“Aegyssus”, Galeria U.N.A. Bucureşti
2009 - „DECO - ART”, Muzeul de Artă Tulcea
2009 - Bienala Naţională de Artă Contemporană “Aegyssus”, Muzeul de Artă
Tulcea
2009 - „Urme şi Semne – Repere ale Umanului”, Muzeul de Artă Tulcea

1999 - Iniţiator şi coorganizator (patru ediţii) al Saloanelor Studenţilor ce au avut

loc timp de opt ediţii (1996-2006) la Muzeul de Artă Tulcea.

Contribuţii în dezvoltarea patrimoniului Muzeului de Artă - aproximativ 160

de lucrări de pictură, sculptură, grafică şi artă decorativă (donaţii).

234
Activitatea ştiinţifică şi publicistică (articole în presă şi publicaţii de
specialitate, sesiuni de comunicări ştiinţifice, simpozioane, interviuri):

-Articolul Peisajul industrial, cotidianul Inedit, 10 octombrie 2007

- Articolul Vernisaj la Muzeul de Artă, cotidianul Inedit, 22 octombrie 2007
-Sesiune de comunicări ştiinţifice, Bârlad 2009 – Tema Narativul în artele
plastice, cu comunicarea Naraţiuni vizuale ale periferiei urbane
-Interviu pentru Radio România Internaţional, 2009 (lansarea Bienalei Naţionale
de Artă Contemporană Aegyssus, 2009)
-Articolul Posibile intervenţii de ambientare vizuală în oraşul Sulina, în
publicaţia “Arta în spaţiul public”, (2007, Editura Cetatea de Scaun), din cadrul
programului cu acelaşi nume aflat sub egida CNCSIS
-Interviu pentru TVR CULTURAL cu producătorul şi moderatorul Ileana
Ploscariu–Panait, 2007 (lansare de carte - “Arta în spaţial public”)
-Articolul Life in plastic is fantastic, revista “Contrapunct” (ediţia mai 2011, nr.
1-3)
-“Catalogul Colecţiilor Muzeului de Artă Tulcea”, editura UNARTE, 2014,
capitol Arta Contemporană în Colecţiile Muzeului de Artă Tulcea, autori
Ibrahima KEITA, Vera LUCHIAN, Doru LUCHIAN.

NOTE CRITICE

“Cu o serie a Marelui Surfer, Doru Luchian simulează printr-o mimată

“tehnică flamandă” realitatea contemporană publicitară, scoţând aparent din
obscuritate un personaj de bandă rulantă de pe etichetele American cola. Aceste
re-semantizări care readuc numele lui Duchamp sau popart-ul speculează uzualul
şi ironia, desemnând avatarurile post-modernismului.
“Tratarea” picturală a lui Arlnod Schwazenegger conţine vădite ironii
autobiografice, cât şi un mod de demolare a modelelor care sunt de cele mai
235
multe ori imagini discontinue, incomplete ale unei realităţi servite consumului ca
esenţe.”
Cristi POŞTARU,
Delta, 05.12.2003

“Doru Luchian creează un ansamblu, scopul său este de a decora un peşte cu

ajutorul unui montaj în care lucrările devin semne, sunt accente în desfăşurarea
unui ritm. Abordează un expresionism abstract dar şi un realism-expresiv cu
valenţe de simbol. Cromatica redusă duce mai degrabă spre o grafiere a mesajului
folosind un limbaj propriu. “
Adrian PAL jr.,
Al 5-lea Salon al Studenţilor Tulceni, 2004

“Un amestec aparent anarhic de înlănţuiri monocrome de trasee, tuşe,

reveniri, construcţii descompuse în care desluşim uneori siluete umane şi urme
colorate, este tabloul propus de Doru Luchian. Acesta îmbină efecte artistice ale
expresionismului, abstract, mâzgăleli, stropituri, scrijelituri cu ideile pop-artului,
cu problemele în legătură cu “icon” şi “star”, modele ce îşi pierd strălucirea şi
devin comune prin repetiţie şi distrugere.

Dacă starul american devine produs de serie, banalizat şi aproape lipsit de

viaţă, artistul Doru Luchian ne propune structura imaginii unei vedete, marele
surfer, care împrumută caractere fizionomice de la creator. Se nasc astfel întrebări
despre dorinţa de a sparge limitele fizice, de a imortaliza un alter-ego prin
mijloacele artistice ce validează personajul.
Pictura este astfel mijlocul prin care artistul evadează, se pune în ipostaze
imaginare şi în cele din urmă se analizează. Fragmente ele portretului clasic intră
astfel în marea abstractă de semne împrăştiate.
Evidentă este şi intenţia de destructurare. Pictorul nu caută ritmuri şi motive
prin care să ordoneze formulele de expresie, descompune formele, fragmentează
236
tuşele, exaltă culorile, rar folosite în fondul monocrom, şi amestecă totul şi
invitând privitorul să refacă singur trasee, să compună sau să adauge în imaginaţie
segmente lipsă.

Realitatea nu este abstarctizată, se doreşte a nu fi anulată, evitată şi puţinele

descoperiri cu legături naturaliste sunt uitate intenţionat, nu pentru a sublinia o
idee, cât mai degrabă pentru a încadra ideea de nelinişte şi dezordine.

Compoziţiile primesc pe margine pătrate ce fac trimitere la filmele, la rolele

fotografice. La fel ca în acestea, unde realitatea e văzută “negativ”, pictorul
priveşte o contra-realitate pe care am putea-o privi şi cromatic, dar mai ales ca o
zonă de antimaterie, un loc unde legile fizicii nu încheagă atomii, ci îi împrăştie.
Această modalitate caută poate în interiorul lucrurilor pulsaţia vitală, chiar dacă
aparenţa este de distrugere. Filmul este supradimensionat, culorile s-au pierdut, s-
a erodat şi lumina, care putea să-i dea viaţă. A acţionat într-un fel arbitrar
estompând formele într-o imagine aproape nedesluşită.

Pictorul generează un conflict al albului cu negrul, în care cele două forţe nu

acceptă amestecul pe aceste suprafeţe cu aspectul dezordonat al unui preşcolar ce
încă nu stăpâneşte literele, un mijloc de comunicare. Poate aceasta este şi intenţia,
de a inova noi modalităţi, încă nefolosite de a transmite semne mai apropiate de
exprimarea frustă a unor sentimente de nelinişte, revoltă nesubordonare, chiar şi
prin strălucire, unui star încă necunoscut.

Pensulaţii sălbatice traseaza orbite frânte, virgule intersectate, expansiuni

libere ale masei picturale. Ciocnirile violente dintre diversele desene produc şi
amestecurile care se manifestă voluntar sau nu, chiar pe pânză. Este o tehnică
bogată în pastă, voluptoasă, realizată pe ud, în material cărnoasă şi crudă.
Dacă comparăm însă picturile lui Doru Luchian în raport cu cele ale lui Juan
Miro, obţinem şi o linie onirică de explicare, o cheie ascunsă în subconştient.
237
Astfel, mâna artistului e ghidată de porniri ascunse, care nu trebuie analizate logic
şi raţional, ele aparţinând unui plan mai degrabă emotional, fiind aduse la lumină
vise vagi, desluşite în pădurea de impulsuri nervoase sinusoidale. Sunt gânduri şi
sentimente în stare pură, care nu au luat încă formă, pentru că această fiinţare,
această întrupare le-ar împieta cu raţiune: şi sentimentele, visele curate se pot
totuşi reprezinta doar folosind materialul pictural clar, lăsând pensula şi pasta
colorată să se exprime liber. Dacă privitorul găseşte elemente familiare sau doar
trăieşte o stare în faţa tabloului însemnă că demersul pictural şi-a împlinit
misiunea.

Pensula se pierde în descrierea unei idei, revine mereu, îşi frânge traseul, se
ridică de pe suprafaţa pânzei, o stropeşte, se răzgândeşte, o doreşte şfâşâiată şi o
zâgârie nervos. Autorul schimbă culoarea, reface aceleaşi trasee, rotocoale şi
cârcei, linii şi puncte, caută în continuare, alte idei, alte trasee,doreşte din inimă să
spună cât mai multe şi e nehotărât în acelaşi timp. Pensula vede în oglindă
reflexia umană cunoscută şi pierde în acest vălătuc dezordonat părţi din acelaşi
chip îşi continuă apoi deplasarea pe pânză; din nou puncte, rotocoale, linii
zgârieturi.”

Adrial PAL jr.

Acorduri cromatice la porţile Deltei, Editura Alba Iulia, 2016

238
 Oriana-Veronica Luchian
S-a născut la 2 iunie 1977, la Piteşti
Studii: – Liceul de Artă “Dinu Lipatti” Pitesti, 1996
Universitatea Naţională de Artă Bucureşti Secţia Artă Murală, Promoţia 2002,
clasa profesorului Ion Achiţenie
Master în Arte – Arte Vizuale în Cadrul Universităţii Naţionale de Artă Bucureşti,
coordonator prof. univ. dr. Marilena Preda-Sânc, 2007
Doctorand la Universitatea Naţionala de Artă Bucureşti, 2008-2010, sub
coordonarea prof. univ. dr. Ion Stendl, cu tema de cercetare Spaţiul pictural în
context digital
Membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din România, Filiala Tulcea, 2009

Expoziţii de grup:
2017 – Salonul de Grafică şi Desen, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2017 – Salonul de Primăvară al Filialei U.A.P. Tulcea
2016 – “Dobrogea – Fest”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2016 – “Tulcea-Fest 2016”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2016 – Salonul de Grafică şi Desen, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2016 – Salonul de Primăvară al Filialei U.A.P. Tulcea
2016 – Bienala de Artă Contemporană ”Gheorghe D. Anghel”, Dorobeta Turnu
Severin
2016 – Bienala de Artă Contemporană ”Nicolae Tonitza”, Bârlad

239
2016 – Salonul Judeţean de Grafică şi Desen 2016, Galeriile Filialei U.A.P.
Tulcea
2015 – “Expo-Dobrogea – 14 noiembrie”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2015 – Bienala de Artă Contemporană ”Aegyssus”, Muzeul de Artă Tulcea, ediţia
a II-a
2015 – Salonul Judeţean de Grafică 2015, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2015 – Bienala de Artă Contemporană ”Aegyssus”, Muzeul de Artă Tulcea, ediţia
I
2015 – Salonul de Primăvară al Filialei U.A.P. Tulcea
2014 – Salonul de Artă Plastică “Ziua Dobrogei” Galeriile de Artă ale Filialei
U.A.P. Tulcea
201 4 – Expoziţia grup 6X6, “Voiaj”, Galeria Simeza Bucureşti
2014 – “Pictori Contemporani la Balcic”, Central Cultural “Palatul” din Balcic,
Bulgaria, 10-18 august; Muzeul Naţional Cotroceni, Bucureşti, 20-30 August
2014 – “Tulcea-Fest 2014”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2014 – Salonul Judeţean de Grafică 2014, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2014 – Salonul de Primăvară al Filialei U.A.P. Tulcea
2013 – Expoziţia “Dobrogea 135 ani”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2013 – “Tulcea-Fest 2013”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2013 – “Incursiuni în Peisajul Dobrogean”, Muzeul de Artă Constanţa
2013 – Salonul Judeţean de Grafică 2013, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2013 – Salonul de Primăvară al Filialei U.A.P. Tulcea
2013– Expoziţia “Dobrogea în Artele Vizuale”, Casa Avramide Tulcea
2012 – Bienala de Artă Contemporană ”Ion Andreescu”, Buzău
2012 – Expoziţia “Dobrogea 2012”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2012 – “Artisti Tulceni Contemporani”, Muzeul de Artă Tulcea
2012 – “Tulcea-Fest 2012”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2012 – Salonul de Primăvară al Filialei U.A.P. Tulcea
2011 – Expoziţia “Dobrogea 2011”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2011 – “Balcic”, Muzeul de Artă Constanţa
240
2011 – Bienala Naţională de Artă Contemporana “Lascar Vorel”, Piatra Neamţ
2011 – “Interferenţe Dobrogene”, Sala Constantin Brâncuşi, Palatul
Parlamentului Bucureşti
2011 – “Tulcea-Fest 2011”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2011– Salonul Naţional de Artă Contemporană, Centrul Cultural “Sofianu”
Râmnicu Vâlcea
2011 – Piaţa OBOR-ART Bucureşti – Lansarea Spaţiului Expoziţional
Experimental Obor
2011– Salonul de Primăvară al Filialei U.A.P. Tulcea
2010 – “Dobrogea”, Expoziţia Interjudeţeana a Filialelor U.A.P. din Tulcea şi
Constanţa, Muzeul de Artă Constanţa
2010 – Bienala de Artă Contemporană ”Ion Andreescu”, Buzău
2010 – Expoziţia “Între Mythos şi Ethos” Muzeul de Artă Tulcea
2010 – “Tulcea-Fest 2010”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2009 – “AEGYSSUS 2009”- Galeriile U.N.A. Bucureşti
2009 – “Tulcea-Fest”, Salonul de Vară al U.A.P. Tulcea
2009 – Bienala Naţională de Artă Contemporană ”Aegyssus”, Muzeul de Artă
Tulcea
2009 – “Urme şi Semne – Repere ale Umanului”, Muzeul de Artă Tulcea
2009 – “Fragment” – Expoziţie de Pictură şi Serigrafie Textile, Galeriile Filialei
U.A.P. Tulcea
2008 – Expoziţia Filialei U.A.P. Tulcea, Galeriile Nicolae Mantu Galaţi
2008 – “Expo-Patrimoniu”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2008 – “Tulcea-Fest”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2008 – “Urmuz” – Expoziţie de Grafică, Pictură şi Print, Teatrul Jean Bart Tulcea
2007 – “Arta în Spaţiul Public” – Simpozion, expoziţie de Proiecte Vizuale,
lansare de carte, Galeria “Căminul Artei” Bucureşti
2006 – “Arta în Spaţiul Public”, expoziţie de Proiecte Vizuale, UNAGaleria
Bucureşti
2005 – Salonul Naţional al Studenţilor, Muzeul de Artă Tulcea
241
2005 – Salonul Tinerilor Artişti Plastici din Piteşti, Galeria Metopa Piteşti
2005 – Salonul Anual de Primăvară al U.A.P. Tulcea
2005 – Expozitia “Peisajul”, Galeria Metopa Piteşti
2004 – Salonul Tinerilor Artişti Tulceni, Muzeul de Artă Tulcea
2004 – Expoziţia Jubiliară “Jean Bart”, Muzeul de Etnografie şi Artă Populară
2004 – “Făt-Frumos”– Eveniment de Promovare a Imaginii Oraşului Giurgiu
2004 – Salonul Anual de Primăvară Al U.A.P. Tulcea
2003 – Salonul Tinerilor Artişti Tulceni, Muzeul de Artă Tulcea
2003 – Expoziţia de Icoane, Galeria U.A.P. Giurgiu
2002 – Salonul Tinerilor Artişti Tulceni, Muzeul de Artă Tulcea
2002 – “Expoziţia Absolvenţilor” Teatrul Naţional Bucureşti
2002 – Expoziţia de Icoane pe Lemn şi Sticlă, Teatrul de Comedie Bucureşti
2001 – Salonul Tinerilor Artişti Tulceni, Muzeul de Artă Tulcea

Expoziţii personale:
2009 – Expoziţia de Pictură “Noiembrie” Teatrul Jean Bart Tulcea
2005 – “MARELE SURFER torturându-şi DUŞMANII în CONtext”, Galeria
“Metopa” Piteşti

Premii:
2015 – Premiul de Excelenţă în cadrul Bienalei Naţionale de Artă Contemporană
“Gheorghe D. Anghel”, Drobeta Turnu Severin, ediţia I, Muzeul de Artă Drobeta
Turnu Severin
2014 – Premiul de Excelenţă în cadrul Bienalei Naţionale de Artă Contemporană
“Aegyssus”, ediţia a II-a, Muzeul de Artă Tulcea
2011 – Premiul Fundaţiei “Fantasio” şi al Consiliului Judeţean Constanţa în
cadrul Expoziţiei “Dobrogea”, Expoziţia Interjudeţeana a Filialelor U.A.P. Tulcea
şi Constanţa, Muzeul de Artă Constanţa
1992 – Premiul I în cadrul Concursului Naţional de Pictură “Alexandru
Ciucurencu” Tulcea
242
Work-shop-uri, proiecte vizuale la nivel internaţional şi tabere de creaţie:
2011 – Balcic, Bulgaria
2010 – Sulina, Tulcea
2007 – “Believingin the Freedom of Multiple Choice”, Proiect Artistic din cadrul
Programului Promocult al Ministerului Culturii şi Cultelor, itinerat în Malta,
Italia, Spania (pictură, grafică, sculptură, performance, multimedia)
2005 – “Pas”, Expoziţie Foto, Video-Proiecţie - Sulina, Proiect in situ
“Arhitecturi”
2004 – “Far-Est”, Proiect Visual in situ – Sulina (Foto, Video-Proiecţie)

Demersuri practice în domeniul artei murale şi restaurării:

2011-2012 – Restaurare şi pictură murală Casa Avramide (restaurator în echipa
restauratorului-expert Silviu Petrescu)
2003 – Realizarea ansamblului mural ]n tehnica mozaicului din Centrul oraşului
Giurgiu (în echipă cu Doru Luchian, Cătălina Coşoiu, Dana Martinescu)
2002 – Pictură murală (frescă) a Bisericii noi din satul Lăstuni, judeţul Tulcea,
sub coordonarea lect. Univ. dr. Ionuţ Achiţenie

Albume şi reproduceri:
2014 – “Pictori Contemporani la Balcic”, Adina Rentea, Doina Păuleanu, Album
publicat sub egida CNCSIS Bucureşti, 2014
2012 – Reproducerea Lucrării “Balcic-Port”, în Revista EX-Ponto, nr.1 (34),
ianuarie–martie, 2012, Constanţa
2011 – Albumul “Tabara de Creaţie la Balcic 2011”, Consiliul Judeţean
Constanţa, Muzeul de Artă Constanţa, Filiala U.A.P. Constanţa
2010 – Albumul “Mozaic”, realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Tulcea,
Editura UNARTE Bucureşti, U.A.P. Filiala Tulcea
2009 – Album “Bienala Naţională de Artă Contemporană Aegyssus 2009, Editura
UNARTE Bucureşti
2009 – Albumul “Urme şi Semne – Repere ale Umanului” Editura Ex-Ponto,
243
Constanţa
2008 – “Arta în Spaţiul Public”, Autor Marilena Preda-Sânc, Editura Curtea
Veche, 2008
2007 – “Arta în Spaţiul Public”, Editura Cetatea de Scaun, 2007, Album Publicat
sub Egida CNCSIS

Lucrări în colecţii particulare şi de stat:

Lucrări în colecţii muzeale – Muzeul de Artă Tulcea, Muzeul de Artă Constanţa
Lucrări în colecţii particulare din România, Anglia, Canada, Belgia, Austria,
Suedia

Activitate muzeală, curatorială şi ştiinţifică (Muzeul de Artă Tulcea, 2006-

2010, 2012-2014):
2014 – Interviu şi ghidaj televizat pentru emisiunea “Împreună în Europa”,
difuzată TVR
2014 – “Catalogul colecţiilor Muzeului de Artă Tulcea”, Editura UNARTE
Bucureşti, 2014, Capitolul “Icoana în colecţia muzeală – Muzeul de Artă Tulcea”
(album publicat sub egida Institutului Cultural Român), co-autori – Luchian
Doru, Ibrahima Keita
2013 – Interviu televizat Neptun TV – Constanţa
2010 – Expoziţia “Semn şi Abstracţie în Arta Contemporană Românească”,
Muzeul de Artă Tulcea
2009 – Expoziţia “Donaţii 2009” , Muzeul de Artă Tulcea
2009 – Expoziţia “Deco-Art 2009”, Expoziţie de Arte Decorative, Muzeul de
Artă Tulcea
2009 – Bienala Naţională de Artă Contemporană Aegyssus, Muzeul de Artă
Tulcea
2009 – Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice, Bârlad 2009 – tema
Caracterul Narativ al Artei, cu comunicarea “Imaginea Picturală în Context
Digital”
244
2007 – Articole pentru Radio România Cultural – Corneliu Baba, Alexandru
Ciucurencu, Ion Ţuculescu
2007 – Expoziţia “Peisajul Industrial”, Muzeul de Artă Tulcea
2007 – Articol în lucrarea “Arta în Spaţiul Public” (2007, editura Cetatea de
Scaun), din cadrul Programului cu acelaşi nume, sub egida CNCSIS

NOTE CRITICE
“Pe linia tratării directe a naturii peisajele Veronicăi Luchian degajă o
anumită stare benefică, rozurile violaceu, alternate cu cele feroase, mărturisind
aplecarea spre o redare realistă a motivului pictural inspirat din mediul
înconjurător.”
Silvian NEGOIŢESCU,
Delta, iunie 2003

“Veronica (Iorgulescu) Luchian e absolventă a Liceului de Artă Piteşti şi a

Secţiei de murală, Universitatea Bucureşti. “Ansamblul arhitectural” şi
autoportretul cu care se prezintă poartă marca unui expresionism de factură
nordică, influenţele Munch apărând inevitabil în discuţie. Modul de definire al
umbrei este specific visceralului autor al “Strigăt”–ului. Pete traumatice, forme
curbe apăsătoare, sincope ale psihicului nu caracterizează doar portretul fizic, ci şi
decorul arhitectural ce capătă o viaţă morbidă, expresivă prin simplitate cromatică
şi efect obsesiv.”
Cristi POŞTARU,
Delta, 5 decembrie 2003

“Un spaţiu metafizic, învăluit în mister şi ceaţă, în care formele se topesc

unele în celelalte ne propune Vera Luchian. Culorile sunt folosite instinctual fără
a fi implicat raţionalul, iar chiar dacă apare perspectiva, profunzimea nu există.
Îmi pare un spaţiu al aerului, al îngerilor.”
Adrian PAL jr, Al 5-lea Salon al studenţilor tulceni, 2004
245
 “Vera Luchian posedă eleganţa estetico-plastică a monumentalismului,
reuşind în “Autoportret” să ne emoţioneze prin cromatism şi eleganţa desenului.”
Adrian Pal ,
Steaua Dobrogei, 2012

“…Preocupată de muzică, de ritmul obiectelor care chiar dacă neînsufleţite

poartă amprenta umană, Veronica Luchian construieşte delicat cadre scenografice
în care lumina se plimbă pentru a descoperi şi ascunde în acelaşi timp.
Culori misterioase sunt străjuite de stâlpi de susţinere şi arce boltite care
oferă luminii ocazia să se joace într-un ritm liniştitor. Odihna este cea care răzbate
din zidurile uşor murdare, cu muchiile aspre, evidenţiate de strălucirea unui soare
distant cu lumina rece albastră. Bărcile pescarilor sunt părăsite, întoarse cu susu-n
jos. Sunt incomplete sau doar aduse la reparat. Omul lipseşte, bănuim doar că a
fost pescar, dar gospodaria e pustie (cum poţi pescui cu barca stricată?).
Dacă mai priveşti în acest loc tainic poţi observa scări în garduri, uşi scoase
din balamale, scaune goale şi ferestre întunecate. Privirea ţi-e mereu ghidată ba
într-o alee boltită, ba pe nişte scări, ba pe o uşa deschisă sau dată la o parte.
Veronica Luchian construieşte un spaţiu suprarealist, luminat ciudat,
supranatural sau poate lumina difuză a viselor. Într-un demers arhitectural
închipuie căi de acces, traseză scenete care îndeamnă spiritul la căutarea în
profunzime, în detaliu. Coastele bărcii, gardul, camerele deschise sunt pretexte în
trasarea ritmurilor de linii perspectivale, de zone luminate şi umbrite.
Totul e pictat continuu, pietrele se scurg uşor în amestecuri de alb sau negru,
culorile deschise se plimbă în treceri uşoare pe toate obiectele, iar negrul e folosit
pentru a accentua un contrast, nu pentru a cuprinde sau deforma, măreşte senzaţia
de mister. Lemnul pare mai solid decât piatra, dar şi el se curbează, se arcuieşte în
combinaţia aceasta de linii frânte şi drepte. Parcă tot cele curbe atrag atenţia, de
remarcat fiind și faptul că şi toate formele îşi păstrează integritatea, unitatea
materiei, deşi sunt ciobite sau cu piese lipsă.
Lumina nu este puternică şi acordă o mare libertate zonelor intermediare,
246
este rece predominant albastră, o lumină dinaintea răsăritului, fluidă.
Artista generează un areal special în care realul se îmbină cu oniricul şi
ritmurile vizualizate sunt transformate în motive decorativ-picturale, scopul fiind
de a-l familiariza pe privitor, de a-l atrage în creaţia ei, de a-l învălui astfel încat
să-şi dorescă să se odihnească la masa părăsită de puţin timp, să se piardă în
coridoarele boltite şi scările întortocheate create parcă de un arhitect complicat şi
să repare barca pentru a porni la pescuit sau să retrăiască experienţa lui Iona într-
un pântec cu coaste de lemn.
Pictura te poate determina astfel să-ţi pui probleme metafizice într-un spaţiu
suprarealist în care o parte a subconştientului completează construcţia acestuia.
Lumina îşi continuă parcursul spre zenit, căutând ceva pe holuri lungi şi
nepătrunse, urcă şi coboară trepte cărora le ascunde muchiile şi se prelinge pe
ziduri albe care-i absorb cu sete căldura.
Tot ea caută să înţeleagă unde au plecat cei care populau acest atelier sau
depozit şi se împiedică în dinţii unei balustrade sau între şipcile asamblate
imperfect. Se poate zări o cămară, interiorul unei curţi şi în fundal pereţii unei
case (dar la ferestre nu e nimeni). Un imens pește parcă a înghiţit perspectiva în
coloanele rasturnate din lemn. Aşezarea e părăsită, dar în lipsa unei fiinţe umane,
lumina se plimbă în acest sfârşit azuriu de zi, pregătind calea umbrelor ce vor
înnăbuşi în curând totul.
Până la urmă timpul se măsoară în raport cu acest etern conflict între zi şi
noapte.”
Adrian PAL jr.
Acorduri cromatice la Porţile Deltei, Editura Alba Iulia, 2016

247
 Silvia Luchian

S-a născut la 15 noiembrie 1951, în comuna Cerchezu, județul Constanța

Studii: Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, București – 1974, clasa
profesorilor Florea Dinu Șerban și Ilie Pavel

Expoziții de grup în țară:

2017 – Tulcea Fest 2017, Galeriile U.A.P. Tulcea
2017 – Salonul de Grafică și Desen, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2017 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2016 – Dobrogea Fest, Galeriile U.A.P. Tulcea
2016 – Tulcea Fest 2016, Galeriile U.A.P. Tulcea
2016 – Salonul de Grafică și Desen, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2016 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2016 – Bienala Națională de Artă Contemporană „Gheorghe D. Anghel”, Drobeta
Turnu Severin
2016 – Bienala Națională de Artă Contemporană „Nicolae Tonitza”, Bârlad
2016 – Salonul Județean de Grafică și Desen 2016, Galeriile U.A.P. Tulcea
2015 – ExpoDobrogea – 14 Noiembrie, Galeriile U.A.P. Tulcea
2015 – Bienala Națională de Artă Contemporană „Aegyssus”, Muzeul de Artă
Tulcea, ediția a II-a

248
2015 – Salonul Județean de Grafică 2015, Galeriile U.A.P. Tulcea
2015 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2014 – Expoziția Voiaj, Grup 6X6, Galeria Simeza București
2014 – ExpoDobrogea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2014 – Tulcea Fest 2014, Galeriile U.A.P. Tulcea
2014 – Salonul Județean de Grafică 2014, Galeriile U.A.P. Tulcea
2014 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2013 – Expoziția Dobrogea 135 Ani, Galeriile U.A.P. Tulcea
2013 – Tulcea Fest 2013, Galeriile U.A.P. Tulcea
2013 – Incursiuni în peisajul dobrogean, Muzeul de Artă Constanța
2013 – Salonul Județean de Grafică și Desen 2013, Galeriile U.A.P. Tulcea
2013 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2013 – Expoziția de inaugurare a Filialei I.C.R. Dobrogea – Dobrogea în Arte
Vizuale, Muzeul Casa Avramide Tulcea
2012 – Expoziția Patrimoniu 2012, Galeriile U.A.P. Tulcea
2012 – Tulcea Fest 2012, Galeriile U.A.P. Tulcea
2012 – Expoziția Artiști Tulceni Contmporani, Muzeul de Artă Tulcea
2012 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2011 – Expoziția Patrimoniu 2011, Galeriile U.A.P. Tulcea
2011 – Bienala Națională de Artă Contemporană „Lascăr Vorel”, Piatra Neamț
2011 – Expoziția Interferențe Dobrogene, Filialele U.A.P. Tulcea și Constanța,
Sala „Constantin Brâncuși”, Palatul Parlamentului București
2011– Tulcea Fest 2011, Galeriile U.A.P. Tulcea
2011 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2010 – Expoziția Interjudețeana Dobrogea, Muzeul de Artă Constanța
2010 – Expoziția Patrimoniu 2010, Galeriile U.A.P. Tulcea
2010 – Tulcea Fest 2010, Galeriile U.A.P. Tulcea
2010 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2009 – Bienala Națională de Artă Contemporană „Lascăr Vorel”, Piatra Neamț
2009 – Expoziția Patrimoniu 2009, Galeriile U.A.P. Tulcea
249
2009 – Salonul Județean de Artă, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2008 – Expoziția Interjudețeana Tulcea-Galați, Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”
Galați
2008 – Expoziția Patrimoniu 2008, Galeriile U.A.P. Tulcea
2008 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2007 – Salonul Județean de Artă, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2007 – Expoziția Patrimoniu 2007, Galeriile U.A.P. Tulcea
2007 – Expoziția Peisaje dunărene oglindite în creația artiștilor orașelor
riverane, Muzeul de Artă Tulcea
2006 – Expoziția Patrimoniu 2006, Galeriile U.A.P. Tulcea
2006 – Salonul de Vară, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2006 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2005– Salonul de Iarnă, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2005 – Expoziția Națională de Acuarelă Constantin Găvenea, Muzeul de Artă
Tulcea
2005 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
2004 – Salonul Anual Județean, Casa Cărții Tulcea
2003 – Expoziția Tulcea 2003, Filialele U.A.P. Tulcea și Constanța, Sala
„Constantin Brâncuși”, Palatul Parlamentului București
2003 – Festivalul Național Peisaje Dunărene, Muzeul de Artă Tulcea
2003 – Salonul Anual Județean, Casa Cărții Tulcea
2003 – Expoziția 125 Ani de la Alipirea Dobrogei la România, Galeriile U.A.P.
Tulcea
2002 – Salonul de Iarnă, al U.A.P. Tulcea, Casa Cărții Tulcea
2002 – Expoziția Artiștilor Plastici Tulceni, Galeria „Apollo” București
2002 – Salonul Anual Județean, Casa Cărții Tulcea
2002 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Casa Cărții Tulcea
2001 – Salonul de Iarna, al U.A.P. Tulcea, Casa Cărții Tulcea
2001 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Casa Cărții Tulcea
2000 – Expoziția Națională de Pictură Ion Andreescu, Buzău
250
2000 – Salonul de Pictură-Grafică, Casa Cărții Tulcea
1999 – Salonul Anual Județean, Casa Cărții Tulcea
1999 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Casa Cărții Tulcea
1998 – Salonul Anual de Arte Plastice, Galeriile U.A.P. Tulcea
1998 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Casa Cărții Tulcea
1998 – Expoziția Tulcea în Arte Plastice, Casa Cărții Tulcea
1997 – Expoziţia Judeţeană de Pictură şi Grafică, Casa Cărții Tulcea
1997 – Salonul de Toamnă, al U.A.P. Tulcea, Casa Cărții Tulcea
1997 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Casa Cărții Tulcea
1996 – Salonul Anual de Arte Plastice, Galeriile U.A.P. Tulcea
1996 – Expoziția Dunarea, a Filialei U.A.P., Galeria „Apollo” București
1996 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
1995 – Concursul Național „Bursa Găvenea”, Muzeul de Artă Tulcea
1995 – Salonul de Toamnă, al U.A.P. Tulcea, Casa Cărții Tulcea
1995 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
1994 – Expoziția Imagini Tulcene, Muzeul de Artă Tulcea
1994 – Salonul de Iarnă, al U.A.P. Tulcea, Casa Cărții Tulcea
1994 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
1993 – Salonul de Iarnă, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
1993 – Expoziția la Porțile Dunării, Galeriile U.A.P. Tulcea
1993 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
1992 – Expoziția Județeană de Pictură și Grafică, Casa Cărții Tulcea
1992 – Salonul de Vară, al U.A.P. Tulcea, Galeriile U.A.P. Tulcea
1991 – Salonul de Iarnă, al U.A.P. Tulcea, Casa Cărții Tulcea
1991 – Salonul de Vară, al U.A.P. Tulcea, Casa Cărții Tulcea
1991 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Casa Cărții Tulcea
1990 – Salonul de Iarnă, al U.A.P. Tulcea, Casa Cărții Tulcea
1990 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Casa Cărții Tulcea
1990 – Expoziţia de Artă Vestimentară, Casa Cărții Tulcea
1989 – Expoziţia Judeţeană de Pictură şi Grafică, Casa Cărții Tulcea
251
1989 – Expoziţia Grup 5, Casa Cărții Tulcea
1989 – Expoziţia Aniversară a Filialei U.A.P., Casa Cărții Tulcea
1989 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Casa Cărții Tulcea
1988 – Expoziţia Natură Statică, Casa Cărții Tulcea
1988 – Expoziţia Grup 5, Casa Cărții Tulcea
1988 – Expoziţia Taberelor de creaţie Calica, Casa Cărții Tulcea
1988 – Salonul de desen, al U.A.P. Tulcea, Casa Cărții Tulcea
1987 – Expoziţia Judeţeană de Pictură şi Grafică, Casa Cărții Tulcea
1987 – Expoziţia Grup 5, Casa Cărții Tulcea
1987 – Salonul Judeţean de Pictură şi Grafică, Casa Cărții Tulcea
1986 – Bienala Republicană de Pictură şi Sculptură, Sala „Dalles”, Bucureşti
1986 – Salonul de Iarnă, al U.A.P. Tulcea, Casa Cărții Tulcea
1986 – Expoziţia Filialei U.A.P. Tulcea, Galeria „Căminul Artei” Bucureşti
1986 – Salonul de Primăvară, al U.A.P. Tulcea, Casa Cărții Tulcea
1986 – Expoziţia Taberelor de creaţie Calica, Casa Cărții Tulcea
1985 – Expoziţia Judeţeană de Pictură şi Grafică, Casa Cărții Tulcea
1985 – Salonul de Toamnă, al U.A.P. Tulcea, Casa Cărții Tulcea
1985 – Expoziţia Interjudeţeană Tulcea-Constanţa, Galeriile „Tomis” Constanţa
1985 – Expoziţia Republicană de Artă, Sala „Dalles” Bucureşti
1985 – Expoziţia Târgul de Artă, Sala „Dalles” Bucureşti
1985 – Expoziţia Aniversară a Filialei U.A.P., Casa Cărții Tulcea
1985 – Expozitia Taberelor de creaţie Calica, Casa Cărții Tulcea
1984 – Expoziţia Judeţeană de Pictură şi Grafică, Casa Cărții Tulcea
1984 – Expozitia Profesorilor de desen din judeţul Tulcea, Casa Cărții Tulcea
1984 – Expoziţia Filialei U.A.P. Tulcea, Galeriile „Tomis” Constanţa
1984 – Expoziţia Aniversară a Filialei U.A.P., Casa Cărţii Tulcea
1984 – Expoziţia Taberelor de creatie Calica, Casa Cărţii Tulcea
1983 – Expoziţia Judeţeană de inaugurare a spaţiului expoziţional Casa Cărţii,
Casa Cărţii Tulcea
1983 – Expoziţia Filialei U.A.P. Tulcea, Natură Statică, Galeriile „Tomis”
252
Constanţa
1983 –Expoziţia Profesorilor de desen din judeţul Tulcea, Sala „Dacia” Tulcea
1982 – Expoziţia Judeţeană de Pictură şi Grafică, Sala „Dacia” Tulcea
1981 – Expoziţia Profesorilor de desen din judeţul Tulcea, Sala „Dacia” Tulcea
1978 – Expoziţia Profesorilor de desen din judeţul Tulcea, Casa Corpului Didactic
Tulcea
1976 – Expoziţia Profesorilor de desen din judeţul Tulcea, Casa Corpului Didactic
Tulcea
1972 – Expoziţia Studenţească „Tabara de creaţie Brăila”, Galeriile Fondului
Plastic Brăila
1970 – Expoziţia Liceului de Artă Constanţa, Teatrul Fantasio Constanţa
1969 – Expoziţia Liceului de Artă Constanţa, Teatrul Liric Constanţa
1968 – Expoziţia Liceului de Artă Constanţa, Teatrul Fantasio Constanţa

Expoziţii de grup în străinătate:

2003 – „Expoziţia Ţărilor Riverane Dunării”, Ulm-Germania
1991– Expoziţia de Pictură şi Grafică, Salon „Provensal”, Saint-Nazaire, Franţa
1990– Expoziţia de Pictură şi Grafică, Salon „Chapelles des Franciscans”, Saint-
Nazaire, Franţa
1986– „Expoziţia Artiştilor Plastici Tulceni”, Izmail-U.R.S.S.

Expoziţii personale:
2009 – „Noiembrie”, Foaierul Teatrului Jean Bart, Tulcea
2008 – „Peisaj Dobrogean”, Casa de Cultură Macin
2007 – „Armonii de Toamnă”, Casa Cărţii Tulcea
2006 – „Anotimpuri, lumină şi culoare”, Casa Cărţii Tulcea

Tabere de creaţie:
Calica, Iazurile, judeţul Tulcea – 1983, 1984, 1985, 1986, 1987, 1988, 1989, 1990

253
Note Critice:
- Magda Cârneci, Revista „Arta”, Nr. 4, 1985
- Marius Tătaru, Revista „Arta”, Nr. 4, 1985
- Teodora Popescu, „Tulcea Culturală”, noiembrie 1984
- Teodora Popescu, Ziarul „Delta”, 13 ianuarie 1983
- Ştefan Găvenea, Ziarul „Delta”, 26 noiembie 1987
- Ştefan Găvenea, Ziarul „Delta”, 1987
- Ştefan Găvenea, Ziarul „Delta”, 21 iulie 1988
- Silvian Negoiţescu, Ziarul „Delta”, 19 iunie 1986
- Silvian Negoiţescu, Ziarul „Delta”, 10 noiembrie 1988
- Adrian Pal, „Nuanţe cromatice în forumul cetăţii”, 2016

Lucrări în colecţii particulare din ţară şi străinătate:

România, Franţa, S.U.A., Canada, Germania, Norvegia, Suedia, Anglia, Grecia,
Italia, Israel.
Lucrări în colecţii muzeale:
- Lucrări în Colecţia de pictură contemporană a Muzeului de Artă Tulcea.

NOTE CRITICE
„Silvia Luchian cu lucrarea Cartier vechi din Tulcea, care promite mult prin
sensibilitatea cu care înţelege să redea natura, foloseşte subiectul peisagistic ca
suport pentru compoziţii cromatice laborios elborate. Afirmaţia este susţinută de
celelalte lucrări expuse Natură statică şi Interior roşu cu fereastră.”
Teodora POPESCU,
Delta, 13 ianuarie 1983

„Silvia Luchian este absolventă a Facultaţii de Desen-Muzeologie din

Bucureşti. Sensibilitatea aproape fragilă şi delicateţea par a fi notele dominante ale
picturii sale. Peisajul, natura statică, florile sunt genuri predilecte şi chiar
caracteristice unei astfel de dotări artistice înclinate spre rezervă, reticenţă,
254
interiorizare şi chiar modestie. Un stil aproape acuarelist, atent la nuanţe şi tonuri
în întrepătrunderea lor blândă, feminină, se degajă, din peisajele cu subiecte locale.
Calica, de exemplu, mărturisind o plăcere cuminte în faţa naturii, o
înregistrare delicată a aparenţelor şi efectelor ei, fără devieri şi libertăţi
neaşteptate, ci dimpotrivă aproape un fel de ştergere de sine în faţa motivului.
Delicateţea este parfumul tutelar al acestor imagini, din care răzbate o bucurie
liniştită şi aproape nici un fel de problemă.
O aplecarea mai curajoasă şi mai îndelungă, mai bogat cantitativ, ar întări fără
îndoială ceea ce acum constituie doar o intuiţie delicată a unei dotări, împărţită
probabil inechitabil cu îndatoririle profesoratului şi ale vieţii.”
Magda CÂRNECI,
Revista „Arta”, nr. 4, 1985

„Pe linia tratării directe a naturii, peisajele Silviei Luchian degajă o anumită
stare benefică, rozurile violaceu, alternate cu cele teroase, mărturisind aplecarea
spre o redare realistă a motivului pictural inspirat din mediul înconjurător
Silvian NEGOIŢESCU,
Delta, 19 iunie 1986, Expoziţia Filialei U.A.P.Tulcea

„...Şi în creaţia Silviei Luchian, peisajul rămâne o preocupare statornică, însă

„tratat într-o maniera post-impresionistă, amintind de altfel de opţiuni stilistice ale
picturii româneşti interbelice. Dispusă ton pe ton, prin tuşe dense, nervoase,
culoarea capătă funcţie constructivă, conferind formelor o pretenţioasă
materialitate şi prospeţime.”
Ştefan GĂVENEA,
Delta, 26 noiembie 1987

„La imaginea artistică, Silvia Luchian aşează bogăţia de impresii, observaţii şi

emoţii personale, ceea ce creează impresia de nelinişte, căutare continuă,
experimentări cromatice de la o lucrare la alta. Dezvăluirea realităţii prin culoare
255
la Silvia Luchian devine astfel o stare continuă de a dialoga cu receptorul, o
necesitate firească a propriilor trăiri.”
Adrian PAL, 1990

„Silvia Luchian îşi conturează universul plastic pe coordonatele unei realităţi,

care depăşind reperele iniţiale ale motivului, se defineşte într-un spaţiu liric.
Tonurile discret rafinate ale materialului pictural definesc o atmosferă austeră, dar
nu lipsită de sensibilitate.”
Ştefan GĂVENEA,
Catalogul Expoziţiei Personale, Casa Cărţii, 2007

„Naturile statice cu flori ale Silviei Luchian au eleganţă, dinamism prin

generozitatea cu care pensulaţia întinde pasta, demonstrând vocaţie a stăpânirii şi
materializării culorii.”
Adrian PAL,
Delta, 25.07.2009

„Florile Silviei Luchian au un colorit sobru cu ruperi de ritm şi tuşe puternice.

Autoarea practică acel joc de suprafeţe a tuşelor de culoare, spontane şi incitante,
producând vibraţie emoţională.”
Adrian PAL,
Steaua Dobrogei, 2012

„Pasta bogată, colorată, exaltând calităţile luminoase, acoperă pânzele Silviei

Luchian în tradiţia neoimpresioniştilor. Atunci când apropierea construieşte o
solidă punte de legătură şi spiritul artistului vibrează şi creează astfel o suavă
simfonie cromatică. Pictoriţa a realizat după acest model o serie de ipostaze
imortalizate despre bucuria redescoperirii naturii.
Cerul cenuşiu albăstrui apasă peisajul, prevesteşte o furtună sau e oglindirea
şoptită a stării. Copacii primesc pe lângă verde reflexe albăstrui în zona de umbră,
256
pentru că negrul e evident; exprimă prea puţin din expresia botanică a luminii
solare. Casele sunt izolate, cuprinse de mediul ambiant, nu pretind valoarea de
monument şi nu sunt atent descrise arhitectural, sunt urme umane într-un infinit
sălbatic sau mai tehnic, pretexte de a insera pauze gălbui în cromatica generală.
Profunzimea dispare, toate elementele sunt aduse în prim-plan viu colorate şi
doar uneori se pierd în albastrul fondului.Dealuri ornate în ocru sunt străbătute de
curgeri de ape, sălcii şi diverşi arbori, epuizate nuanţe nenumărate de verzui care
primesc accente gălbui primăvăratice, umbre de gheaţă azurii, nuanţate pământii
sau roşiatice odată cu sosirea toamnei. Spiritul viu al vegetaţiei e invitat să
populeze şi naturile statice în care flori în culori calde îşi expun veşminte exaltate
însoţite de fructe gălbui şi raci sângerii. Culorile tranzitează gama rece în care
verdele e solid, iar albastrul aduce măiestrie, galbenurile accentuează dramatismul,
conflictul, iar albul dirijează, ordonează veghind demiurgic concertul vegetal prin
controlul vremii, a cerului, apei şi vântului. Pete tratate uniform sau în degradeuri,
umbre ce răzbat din spate, dintr-un stat inferior de pastă, tuşe scurte, acorduri
circulare, pufăite, linii lungi de-a lungul orizontului, cârcei, crengi desenate şi
chiar zone tratate anarhic în stilul expresionismului abstract, sunt modalităţi în
care artista tratează materia colorată.
Peisajele Silviei Luchian urmăresc atent schimbările vremii şi urmele
cromatice lăsate în spaţiul vegetal, non-uman care compun o lecţie despre timp,
despre ciclul viaţă-moarte, caracterul ordonat şi în acelaşi timp capricios ce
guvernează viaţa.”
Adrial PAL jr.
Acorduri cromatice la porţile Deltei, Editura Alba Iulia, 2016

257
 Elena Martinov
S-a născut la 27 octombrie 1966, în Tulcea
Studii: Şcoala primară şi gimnazială din satul natal, Niculiţel, Tulcea, apoi Liceul
de Artă “Octav Băncilă“ din Iaşi, secţia artă monumentală
În 1987 este admisă la Facultatea de Arte Plastice din Iaşi, clasa profesorului
Adrian Podoleanu
1990 se transferă la Cluj, la Academia de Arte Vizuale “ Ioan Andreescu” , clasa
profesorului Theodor Botiş
octombrie 1993 este primită ca membru stagiar al Uniunii Artiştilor Plastici din
România, Filiala Cluj - Napoca
1993 – 1996 urmează pregătirea postuniversitară pentru funcţia de restaurator
pictură pe lemn, la Laboratorul de Restaurare din cadrul Muzeului Naţional de
Istorie al Transilvaniei, Cluj-Napoca.
1993 se mută cu domiciliul în Rădăuţi, judeţul Suceava, unde va activa ca profesor
de educaţie plastică la şcoli gimnaziale, până în 2005
toamna anului 2005 frecventează, timp de trei luni, atelierul de iconografie al pr.
Anastasie, de la Mănăstirea Putna cu binecuvântarea părintelui stareţ. Aici îşi
însuşeşte tehnica picturii bizantine
2006 - 2008 este angajată, ca pictor, la Protoieria Niculiţel, judeţul Tulcea, cu
activitatea la domiciliul din Rădăuţi
2008 - 2010 revine ca profesor îndrumător al atelierului de pictură la Clubul
258
 Copiilor din Rădăuţi
sepembrie 2010 revine în satul natal, Niculiţel, judeţul Tulcea
2011 figurează ca membru U.A.P. Filiala Tulcea

Expoziţii personale:
1987 – la sediul ziarului “Flacăra”, Iaşi
1993 – compoziţii monumentale, tehnica all seco, în incinta Clinicii Medicale III,
Cluj
1993 – “Impresii, vise, amintiri” – Biblioteca Universitară din Cluj
1998 – “Între pământ şi cer” – Biblioteca S.A.C. Dorca, Rădăuţi
2000 – Galeriile de Artă “Ştefan Luchian” din Botoşani

Expoziţii colective şi de grup:

1990 – 1994 – la Cluj, Salonul judeţean, Muzeul Donaţiilor, Casa Universitarilor
1992 – Expoziţia Republicană de Artă, Bucureşti
1999 – 2006 – Galeriile de Artă din Rădăuţi şi Suceava
2011– 2016 – Galeriile de Artă, Tulcea, expoziţii tematice

Participări internaţionale:
1992 – la Zwollen, Olanda
1993 – la Maastricht, Olanda
2004– 2008 – la Salonul de Paşti de la Nyon, Geneva,Wolfwil din Elveţia
2014 – la Saloanele Moldovei - ediţia XXIV – Bacău - Chişinău
2014– 2015 – Tabara Internaţionala “Dunarea şi Dobrogea Creştina, Mănăstirea
Dervent, judeţul Constanţa

NOTE CRITICE

“Lucrările de pictură şi grafică, cât şi icoanele în stil bizantin, se află în colecţii

particulare din ţară (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Suceava, Botoşani – Muzeul de Artă
259
Constanţa, Muzeul de Artă Tulcea), cât şi din străinătate (Elveţia, Germania,
Anglia, Olanda, Belgia, Franţa).
Elena Martinov, abosolventă a Academiei de Artă “Ion Andreescu” din Cluj,
este un artist cu personalitate completă, a cărei activitate se caracterizează printr-
un demers plastic tipic profesionist. Opera sa se împarte în mai multe perioade de
creaţie structurate pe cicluri şi în care un subiect este aprofundat printr-o serie de
variante compoziţionale şi cromatice.
Născută la Niculiţel, într-o Dobroge care păstrează vestigii din neolitic, cu un
peisaj străjuit de stravechii munţi Hercinici, lucrările sale poartă amprenta lor. La
limita dintre pictură, sculptură şi happening, tablourile dintr-o expoziţie personală,
obiecte realizate din împletituri din nuiele şi sfoară ce poartă pictate imagini
hieroglifice par să ilustreze vechea arhitectură a stepelor pontice.
Mai apoi, timp de un deceniu, a expus constant în cadrul expoziţiilor de grup,
a saloanelor anuale, la Galeria de Artă a Municipiului, la Sala Albă a Muzeului
Rădăuţi şi a Galeriilor U.A.P. Botoşani. Concomitent, activitatea sa artistică a fost
prezentată în câteva expoziţii personale, cu lucrări dintr-o altă etapă de creaţie,
marcată de tablouri de mari proporţii (190/150 cm), executate cu tuşe viguroase
într-o manieră expresionist abstractă.
În creaţia ei, Elena Martinov rămâne fidelă totuşi figurativul. Un figurativ cu
note lirice alteori expresioniste sau suprarealiste, creaţia sa încadrându-se în
curentul postmodernist, în care sunt constituite o mare parte din tendinţele creaţiei
plastice contemporane româneşti.
Dotată cu un instinct cromatic delicat şi dublată de un desenator şi componist
viguros, personalitatea Elenei Martinov îmbogăţeşte peisajul artistic al Bucovinei
completându-l cu o viziune originală. ”

Traian POSTOLACHE,
Membru titular U.A.P., Directorul Muzeului Etnografic
“Tehnici Populare Bucovinene”

260
 Laurenţiu Midvichi
S-a născut în anul 1979 la Tulcea. Absolvent al Universităţii Naţionale de Artă,
Bucureşti, în anul 2002 – Secţia Artă Murală, clasa profesorului Viorel
Grimalschi.
Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din anul 2003.

Expoziţii Personale:
2017: DEZVALĂUIRI, pictură – Centrul Cultural U.N.E.S.C.O. Bucureşti
2016: DISTEL UND DORNEN, pictură şi grafică, CART – Galeria Pregarten,
Austria
2015: ETAPE, pictură, Galeria Artis, Slatina
2014: ETAPE, pictură 2004-2014, Muzeul de Artă Tulcea
2014: Contraste dobrogene, Elite Art Gallery, Bucureşti
2014: Captiv în labirint, expoziţie culturală, Hotel Select, Tulcea
2014: Fibras de silencio, Institutul Cultural Român, Lisabona
2013: Studii despre orbire, pictură, Galeria Millennium , Lisabona
2012: Trupul din cuvânt, expoziţie de pictură, Galeria Regală a Cazinoului din
Sinaia
2012: Labirint, expoziţie pictură, Galeria de Artă “Orizont”, Bucureşti
2011: Expoziţie de pictură, Galeria de Artă Transilvania, Braşov
2010: Expoziţie de pictură, Espaco Cultural Pedro Remy, Braga, Portugalia
2010: Fibras de silencio, Clube Literario do Porto, Portugalia
261
2009: Expoziţie de pictură, Galeria de Artă, Hotel Silva, Buşteni
2008: Expoziţie de pictură, Galeria “Ana”, Bucureşti
2007: Nud, pictură şi desen, Palatul Parlamentului, Bucureşti
2007: Expoziţie de pictură, Muzeul de Artă, Constanţa
2005: Expoziţie de pictură, Palatul Parlamentului, Sala de Expoziţii “Constantin
Brâncuşi”, Bucureşti

Expoziţii de grup:
2016: Laboratorul lui Marcel Chirnoagă, U Art Gallery, Bucureşti
2016: Ferestre Deschise, Dunărea de la vărsare la izvoare, Ruse, Bulgaria
2016: Dor de Italia, pictură, grafică, sculptură, Institutul Italian din Bucureşti
2016: Salonul de grafică şi desen, Galeriile U.A.P. Tulcea
2016: Bienala internaţională de gravură contemporană ”Danubius” ediţia II, 2016,
Casa Avramide, Tulcea
2016: Bienala naţională de artă contemporană “Nicolae Tonitza”, ediţia I, 2016,
Bârlad
2016: Bienala naţională de artă contemporană “Gheorghe D. Anghel”, ediţia
I,2016
2016: Salonul de primăvară, Galeriile U.A.P. Tulcea
2015: Salonul de pictură Bucureşti, Centrul Artelor Vizuale
2015: Salonul naţional de artă, Ediţia de toamnă 2015, Palatul Parlamentului
Bucureşti
2015: Alandala, Palatul Cercului Militar Naţional, Bucureşti
2015: Salonul de grafică şi desen, Galeriile U.A.P. Tulcea
2015: Bienala naţională de artă contemporană Aegyssus, Muzeul de Artă, Tulcea
2015: Expoziţia de primăvară, ediţia a IV-a, Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti
2014: Masterpieces of Bucharest, ARCUB, Bucureşti
2014: Măldăreşti plein-air, Complexul Muzeal Măldăreşti, Vâlcea
2014: Pictori români la Sozopol, ediţia IV , Palatul Parlamentului Bucureşti
2014: Tulcea Fest, Galeriile de Artă U.A.P. Tulcea
262
2014: Bienala de gravură contemporană Danubius Muzeul de Artă Tulcea
2014: Măştile poetului, expoziţie de grafică, Casa Fernando Pessoa, Lisabona
2004: Salonul internaţional de Artă Temeiuri, ediţia a V-a , Arborele Vieţii,
Palatul Parlamentului, Sala de expoziţii “Constantin Brâncuşi”, Bucureşti
2013: Pictori de zi la Balcic, Elite Art Gallery, Bucureşti
2013: Complicităţi figurative, Palatul Cercului Militar Naţional, Bucureşti
2012: Unexpected mix of art works, Galeria Veroniki, Bucureşti
2012: Temeiuri, Salonul Artelor, Sala ”Brâncuşi”, Bucureşti
2012: Greek Romanian Art Dialogue, pictură-scupltură, Melania Art Gallery,
Bucureşti
2011: “Ladies and gentleman”, pictură, Melania Art Gallery, Bucureşti
2011: “Interferenţe Dobrogene”, Palatul Parlamentului, Sala de Expoziţii
“Constantin Brâncuşi”, Bucureşti
2011: “Încotro”, Galeria Artelor, Palatal Cercului Militar, Bucureşti
2011: Salonul de primăvară, Galeriile U.A.P. Tulcea
2010: Expoziţia de pictură, Melania Art Gallery, Bucureşti
2010: “Ofranda grădinii” Galeria Veroniki, Bucureşti
2010: “Mythos şi Ethos”, Muzeul de Artă Tulcea
2010: Salonul de primăvară, Galeriile U.A.P. Tulcea
2009: Balkanic Art Inspiration, Muzeul Naţional Cotroceni, Bucureşti
2009: “Erosul verii” pictură, sculptură, grafică Melania Art Gallery, Bucureşti
2009: Concursul naţional de grafică “Urme şi Semene – Repere ale Umanului”,
Muzeul de Artă Tulcea
2007: Expoziţie de grup, Galeria Aripa, Torino, Italia
2007: Bucureşti - Torino, Expoziţie de grup, Galeria “Apollo”, Bucureşti
2007:“Artişti bucureşteni de origine dobrogeană şi moldoveană”, Galeria
“Apollo”, Bucureşti
2007: Târgul Internaţional de Arte Vizuale, Bucureşti
2006: “Nud”, Galeria “Orizont”, Bucureşti
2006:”Magia apelor”, Galeria “Occident”, Bucureşti
263
2005:”Aqua”, pictură şi sculptură (împreună cu artistul plastic Eugen Ilina),
Muzeul Marinei Române, Constanţa
2004: “Salonul tinerilor artişti”, Muzeul de Artă Tulcea
2004: “Far est”, Tabara de fotografie şi pictură, Sulina
2004: “Accente cu amprente”, Galeria Artis, Bucureşti
2004: Salonul de primăvară, Galeriile U.A.P. Tulcea
2003:”La an aniversar” – 10 ani de la înfiinţarea Sălii de expoziţii “Constantin
Brâncuşi”, Palatul Parlamentului, Bucureşti
2003: Salonul U.A.P. Tulcea, Galeriile Casa Cărţii, Tulcea
2003: “Poliedric”, Sala “Omnia”, Senatul României, Bucureşti
2003: “Dobrogea – artişti plastici contemporani”, Universitatea “Ovidius”
Constanţa
2003: “Expoziţie de pictură” , Hotel Select, Tulcea
2003: “Peisaje dunărene”, Muzeul de Artă,Tulcea
2003:”Expoziţie de pictură”, Filiala U.A.P. Tulcea, Palatul Parlamentului, Sala
“Constantin Brâncuşi”, Bucureşti
2003: Salonul de primăvară, Galeriile U.A.P. Tulcea
2002: Salonul de iarnă, U.A.P. Tulcea, Galeriile “Casa Cărţii”, Tulcea
2002:“Diploma 2002” Artă Murală, Camera de Comerţ şi Industrii Bucureşti
2002: “Concursul naţional de acuarelă şi gravură ”Constantin Găvenea”, Muzeul
de Artă Tulcea
2001:”Ruga lemnului tăiat”, expoziţie de icoane, Bancorex, Bucureşti
2001:”Atelier 35”, expoziţie de pictură, Constanţa
2001: “Accente cu amprente”, Galeria “Apollo”, Bucureşti
1999: “Creativity for charity”, Tempo Advertising, Bucureşti

Participări la tabere de creaţie:

Balcic, Sozopol (Bulgaria), Măldăreşti, Brezoi, Domeniile Ostrov, Straja, Arcuş,
Hurezi, Hărman (România).

264
Premii:
2015: Premiul Special Bienala de Artă Contemporană Aegyssus, Muzeul de Artă
Tulcea
2009: Premiul Fundaţiei “Arta” Constanţa, Concursul Naţional de Grafică “Urme
şi Semene - Repere ale Umanului”
2006: Medalia de Argint, Arte E Cultura 2006 “Ionut Cătălin Florea”, Salermo,
Italia
1997: Menţiune, Olimpiada Naţionala de Arte, Galaţi
1997: Premiul Special pentru Grafică, Concursul Naţional “Constantin Găvenea,
Tulcea
1997: Premiul II, Expoziţia de Caricatură, “Medicul Văzut de Copii”, Liceul de
Artă Tulcea
În perioada 2008-2013 a activat în calitate de grafician şi designer de carte la
Editura Polirom.
Lucrări aflate în colecţii publice şi particulare din România (Colecţia de Artă a
Camerei Deputaţilor), Germania, Norvegia, Bulgaria, America, Franţa, Spania,
Grecia, Portugalia, Peru, Italia, Austalia.

NOTE CRITICE
“Laurenţiu Midvichi este spectaculos prin cromatica adopatată, violent,
şocantă chiar. Foloseşte culoarea aplicând-o asemeni acuarelei (pe nisip-pe ud),
fluidă şi expansivă, dar şi păstoasă şi groasă şi reliefată.

Preia teme clasice, dar care nu sunt decât nişte repere, puncte de plecare
pentru explozia propriei personalităţi. Lucrarea centrală a tripticului este
dramatică, culorile parcă nu mai au răbdare şi se învârt, se suprapun şi se juxtapun
într-un joc ametiţor.”

Adrian PAL Jr.

Al V-lea “Salon al studenţilor tulceni”, 2014
265
 “Laurenţiu Midvichi face saltul, cel puţin prin performanţele sale picturale
actuale, de la spectacolul vizual viu, alert şi senzual din producţiile anterioare, la
retorica mai gravă, răscolitoare nu neaparat prin exaltare cromatică suculentă
dublata de rigorismul hiper-real şi dilataţia hiperbolică a formelor şi detaliilor
antropo – sau ichtiforme, cât prin profunzimea aluziilor şi semnificaţiilor puse în
operă graţie unei zestre culturale vivante şi flexibile. Suport care-i facilitează
mişcarea liberă în plan compoziţional şi afirmarea unui spirit novativ animat de
incitante imbolduri polemice, marcate prin artificii stilistice sugestiv orchestrate
într-o retorică picturală nu lipsită de teatralitate, rostită însă în sotto voce, ca într-o
litanie în care înfiorarea mistică, îndoiala dureroasă se topesc în tumultul
surdinizat al cutezanţei scrutătoare.

Aşa se explică substratul fabulatoriu fascinant care pulsează în suita celor 14

compoziţii în ulei pe pânză, într-un discurs pictural foarte concentrat şi coerent în
dezvoltarea unei teme – dramaticul destin uman încorsetat în propriul univers
labirintic. O focalizare ideatică esenţială a acestui discurs care îi antrenează
remarcabilul talent compoziţional, apetitul pentru subtile versatilităţi stilistice, ce
ne reconfirmă solida lui pregătire academică. Dar şi capacitatea de a pune în
ingenioase, prin insolitul lor, construcţii plastice filoane imagistice, consacrate şi
pasaje bine sedimentate în memoria vizuală a umanităţii – de la iconismul
bizantin, pictură eclesială renascentistă (italo-hispano-flamadă), la experimentele
constructiviste, expresioniste şi apologia resurecţională a tendinţelor postmoderne
din actualitate.

O face cu metodă şi decenţă prin folosirea unui instrumentar tehnic şi de

mijloace de expresie bine strunite într-o inspirată şi seducătoare poetică imagistică,
modernă în spirit şi expresivă în formă, din care nu lipseşte - ca un definitoriu pol
266
gravitaţional, cauza şi efectul deopotrivă – simbolul antropomorf în varii ipostaze
şi determinări conjuncturale pline de tâlc. Ceea ce pledează convingător pentru
substanţa umanistă a crezurilor sale estetice şi crative.”

Corneliu ANTIM
Critic de artă, 3 aprilie 2011

“Filosofia trupului omenesc, în perspectiva propriilor viziuni şi concepţii, este

elementul central al expoziţiei pe care Laurenţiu Midvichi o propune în această
vară la Galeria Regală a Cazinoului Sinaia. Este cea mai potrivită ocazie de a
regăsi arta lui Laurenţiu Midvichi, de a ne reaminti preocupările sale conceptuale,
marile tehici abordate în scurta, dar intensa, sa carieră, mai ales, să descoperim
anvergura şi profunzimea actualelor sale realizări. Obişnuit al spaţiilor ample care
pun în valoare compoziţiile laborioase, pictorul practică un joc subtil al luminii şi
clar-obscurului, cu detalii perfect susţinute în decoruri care trăiesc şi creează
atmosfera. Din lumea trupului şi a gândurilor, Laurenţiu Midvichi construieşte
simboluri şi comparaţii, cu chipuri şi labirinturi, cu jocuri de perspective şi
dialoguri cromatice. Este libertatea pe care şi-o permite un stăpân al artei, un
meşter al exprimării plastice, un pictor adevărat.”

Marius TIŢA
Critic de artă, curatorul expoziţiei, 2012

Fibras de silencio
“Profităm de evenimentul tutelar al acestei zile ca să vă prezentăm, ca într-un
soi de paranteză ilustrativă, lucrările unuia dintre mulţii şi talentaţii artişti români
tineri ai momentului. E vorba de un pictor şi grafician deja cunoscut publicului

267
lisboet prin expoziţia pe care am adus-o aici, în vara anului trecut, la Fundacao
Millennium Bank, din Baixa. Acolo, Laurenţiu Midvichi prezenta o suită de
lucrări inspirate de romanul lui Jose Saramago Ensaios sobre a cegueira: tablouri
animate de un dramatism visceral, cu încolăciri de trupuri şi de obiecte, de mâini
care se caută şi nu se găsesc niciodată, de violenţa oprită în pragul exploziei. Un
şir de sfredeliri ale inconştientului, de interogaţii anxioase şi nerăbdătoare.
Astăzi, deşi îi recunoaştem stilul, deşi vedem aceeaşi tuşă plină, grea,
dezinhibată în faţa culorilor tari şi amestecurilor cromatice cele mai izbitoare avem
ocazia să întâlnim o altă faţă a artistului. Un artist care pictează liniştea şi
inaudibilul, care dă sentimentul că este un blând şi înţelept patriarh care ştie
răspunsurile la mările întrebări ale vieţii.
Simbol dens, abundent invocat în mistica creştina, peştele e un semn al vieţii
proliferante, al miracolului, (înmulţirea peştilor), al apei botezului, al tuturor
creştinilor botezaţi în piscina sau baptiserium, al învierii creştine. Simon-Petru,
piatra unghiulară a bisericii creştine, este, să nu uităm, “un pescar de oameni”.
Profit de acest memento ca să vă mărturisec că nu trebuie să încercăm să ne
drapăm în false pudori atunci când vedem ciudatele juxtapuneri de peşti şi de
trupuri feminine pe care le confecţionează Midvichi. Sigur, poate că anumite
delalii anatomice sunt prea ţipătoare, poate că au o tentă prea naturalistă. Ele nu
sunt însă menite să-l şocheze pe burghez, ci din contră, liniştit, o lungă tradiţie
pentru ilustratrea căreia v-aş propune pavimentul igrejei din Aquileia, un mozaic
înfăţişând laolaltă pescari-oameni şi pescari-îngeri, complet fără straie, pe apele
unei mări pline de peşti.
Peştele, animal totemic al Deltei Dunării, adică locul mirific de unde provine
pictorul nostru, este însă în aceasta antologie de ichtio-potrete şi altceva. Un
simbol al zborului prin apă, al plutirilor dincolo de bine şi de rău. Poate că cel mai
268
bine ar caracteriza această selecţie de tablouri versurile lui Goran Bregovici din
debutul filmului–cult al lui Kusturica, Arizona dream. Trebuie doar să înlocuim
cuvantul “film”, din original, cu cuvântul “expoziţie”.
“Aceasta este o expoziţie despre un om şi un peşte
Aceasta este o expoziţie despre relaţia dramatică dintre un om şi un peşte
Omul stă între viaţă şi moarte
Omul gândeşte
Calul gândeşte
Oaia gândeşte
Vaca gândeşte
Câinele gândeşte
Peştele nu gândeşte
Peştele e mut, lipsit de expresie
Peştele nu gândeşte, pentru că peştele ştie tot
Pentru că peştele ştie tot.”

Daniel NICOLESCU
Director, I.C.R. Lisabona, ianuarie 2014

“Laurenţiu Midvichi s-a născut în 1979, în Tulcea, este membru al Uniunii

Artiştilor Plastici din România, absolvent al Universităţii Naţionale de Artă din
Bucureşti, Secţia Artă Murală, clasa profesorului Viorel Grimalschi (2002). A
organizat 9 expoziţii personale de pictură şi grafică, în ţară şi în străinătate este
prezent în peste 20 de expoziţii de grup; lucrările sale se alfă în colecţii publice şi
particulare din România, Germania, Statele Unite, Franţa Norvegia, Bulgaria,
Grecia, Portugalia, Peru, Italia şi Australia. Un artist de mare talent şi vocaţie, cu o
simbolistică aparte. Un artist care înţelege prin culoare, o forţă extraordinară de a
269
exterioriza trăiri şi sentimente latente, de a converti viziuni în adevărate regaluri,
de a se apropia, prin har de condiţia omului, şi în mod special, a artistului, într-o
lume gata să acuze înainte de a asculta, de a devora înainte de a înţelege. Impactul
major al pânzelor pictorului tulcean, îl vor avea asupra degustătorului artei
moderne lucrările din cadrul expoziţiei Captiv în LABIRINT, o serie de picturi
enigmatice insinuând plutirea, zborul, decorpolarizarea, trecerea în planurile
alternative ale realităţii, imixţiunea în suprareal, tuşele conturând nuduri,
armonizate şi proporţionate într-un spectacol al simţurilor. Existenţa în pictura
midvichiană a unor elemente organice insinuante denotă latura puternic
psihanalitică, introversiunea prin artă, a creatorului. Cu o nuanţă uşor nostalgică,
timpul este manifest prezent în cromaticile speciale, unele dintre ele amintind
naşterea, altele împreunarea, altele angoasele contemporane. Predominanţa
galbenului, ocrului, argintiului şi tuşelor insistente de lumină, accentueză senzaţia
de astral, de renaştere a univerului printr-un sâmbure de culoare. Creaţii aparent
paradoxale, mimetism, regii extrasenzoriale, panorame ample, secvenţe cvasi-
violente, toate acestea fac din operele sale – reverberaţii artistice memorabile, ce
merită a fi căutate. Un tânăr de excepţie, cu talent aparte, al cărui viitor promite să
completeze panteonul artiştilor români contemporani, cu noi destine ilustre.”

Gheorghe A. STROIA
Note de privitor, august 2014

Ultimul om de pe planetă şi ciulinii săi

“Prima impresie pe care o produce succesiunea simili vegetală este aceea că

pictorul a căutat, vorba lui T.S. Eliot, un corelativ obiectiv. Că ciulinii lui nu sunt
altceva decât pretext pentru a putea proiecta o subiectivitate retractilă. Impresia nu

270
este total greşită; ciulinii sunt şi corelative obiective. Dar mai sunt ceva, iar asta o
vei realiza abia după ce treci prin toată înlănţuirea aceasta monstruoasă – sunt,
alături de Ochiul care-i priveşte ş-i aruncă înapoi, pe pânză, unicii supravieţuitori
ai unui eveniment apocaliptic. Sunt creaturi dotate cu rezistenţa pe care doar
supravieţuirea o poate da unui corp perisabil: ei ţin deja de o nouă specie, sunt
mutaţii organice dotate cu armură chitinoasă, creaturi ale unei noi lumi, care-şi
desfăşoară splendoarea înfricoşătoare pentru acest ochi, pe care-l putem bănui la
fel de monstruos.

Un alt fapt paradoxal pe care se construieşte această înlănţuire este dubla ei

apartenenţă, atât la tradiţia modernismului umanist – prin faptul că “citatele”
decupate nu sunt utilizate cu ironie, ci în mod constructiv, - cât şi la cea
postumană. Este o pictură atât speculativă (se hrăneşte din atmosfera
postapocaliptică pe care alegerea temei o creează fără mari eforturi), cât şi una
nostalgică. Iar nostalgia este un element puternic modernist, este sentimentul că
vrei să te întorci “acasă”, însă acel acasă nu mai există. Încrederea aceasta a lui
Laurenţiu Midvichi în umanismul modernismului este în principal nostalgie după
vremuri în care deconstrucţia viziunii propunea şi o coerenţă nouă lumii privite şi
redate. O lume a artei dinaintea unor Damien Hirst sau Christo: de aici şi
importanţa crucial a texturii acestor pânze, a variaţiunii tehnice, dar şi a
combinării, pe aceeaşi pânză, a abstractului cu figurativul. Acest ultim om rămas
pe planetă se joacă privind şi descompunând o nouă specie care tocmai se naşte.”

Bogdan -Alexandru STĂNESCU, 2016

“Artistul ne propune să ne pierdem într-un labirint animat de himere,

reprezentante ale tentaţiei şi păcatului, de năluci ale eroticului dezlănţuite între

271
pereţii claustraţi.
Într-un studiu al corpului uman, dezvăluie secrete bine cunoscute în interiorul
finit, pasiuni care acaperează visele şi dorinţele relevate împreună cu calea de
evadare din acest adevărat labirint, în care pictorul s-a pierdut pentru o vreme
pentru a reda plastic aventura lui în acest misterios tărâm.
În compuneri cu accente senzuale, corpurile umane îşi împrumută membre, se
lipesc unele de altele, şi dansează într-un joc propriu care are ca scop, recunoscut
chiar în titlul expoziţiei; pierderea privitorului; depersonalizarea şi construirea
unui spaţiu aparent aleatoriu, care nu respectă legile fizicii şi ale anatomiei.
Aici, personajele primesc sprijinul altor corpuri pentru a se putea orienta în
cazul în care acestea şi-au pierdut capul, pot parcurge o parte a traseului pe
picioarele altuia sau însoţind un tors rătăcit, contopindu-se cu altul, pierzând sau
câştigând o parte din propriul întreg.
Este aceasta o împreună însoţire a fiecărui individ, o proiectare psihologică a
societăţii umane, cu cei cu care vine în contact de-a lungul vieţii, învăţând de la
ceilaţi şi învăţându-i la rândul său, preluând idei şi generând sentimente (de
dragoste şi de ură). Până la urmă fiecare individ primeşte şi donează, de-a lungul
vieţii, atunci când interacţionează cu ceilalţi, iar viziunea aceasta a artistului
produce o imagine sau imagini altruiste în înţelegerea metafizică a existenţei.
Niciun personaj nu e individualizat, nu este închis egoist în propriul trup,
poate doar în cazul în care artistul profită de motivul portretului pentru a se
autoanaliza, de a surprinde subiectiv transformarea umană de-a lungul timpului,
profitând de corpul care-i este cel mai la îndemână. Acest detaliu ne determină să
ne întrebăm dacă nu toate aceste personaje ascunse într-o învălmăşeală carnală nu
sunt de fapt decât ipostaze diferite ale unui singur individ, chiar autorul, care se
priveşte într-o oglindă descoperind de fiecare dată pe altcineva.
272
 În acest fel, lucrările surprind etapele unui conflict personal, desfăşurat în plan
spiritual şi confuzia voit descoperită, învăluirea în anonimat şi identificarea cu
multipli alţi indivizi care prind viaţă din bucatele vii ale propriului eu. Este în
concret reprezentarea acestui labirint, iar ieşirea şi traseul salvator se află în
posesia artistului. Acesta se joacă astfel într-un teatru, unde schimbă în cadrul
pieselor rolul, se transpune pe rând în toate personajele, într-o alternare subtilă pe
axa creator-creaţie.
În hoasul dezorientării în acest labirint care acumulează mulţimi de trupuri
dezlănţuite în patimile care-i ţin captivi, artistul oferă subtil o soluţie. Tarele fizice
precum orbirea sau psihice, cum e nebunia, sexualitatea necontrolată şi alte păcate
aduc oamenii, dezbrăcaţi de aparenţa dată de haine şi poziţii sociale, în postura de
condamnaţi, judecaţi în instanţa supremă de Dumnezeu care însă dăruieşte şi
iertare, protecţie şi trimite îngeri de argint pentru cei care caută salvarea. Viziunea
aceasta eshatologică este susţinută şi de tratarea picturală ce e vizibil influenţată de
arta bizantină.
Studiile anatomice sunt executate în stilul icoanelor, lumina pare că vine din
interior, direcţiile acesteia nefiind ordonate şi pare că formele, în relief, capată
reflexe necontrolate. Multiple reflectoare aduc trupurile în prim-plan delimitându-
le de fondul tratat uniform, sau monocrom, ca în variante colorate de basorelief.
Deşi personajele primesc lumina din faţă, de multe ori, în spate apare o licărire, o
fereastră, un culoar luminat sau un oraş în flăcări, în toate cazurile o altă sursă
(multiple soluţii de ieşire din labirint).
Într-o gamă caldă, în care roşul este folosit pentru accente, cu valoare de
simbol, într-o atmosferă apăsătoare, apocaplitică uneori, cu chipuri şi posturi
bizantine, dar şi cu trupuri mişcate, curbate şi deformate în stil baroc, Laurenţiu
Midvichi studiază în farmecul anatomic al personajelor sale o ieşire din
273
captivitatea fiziologică.
Umbrele decorului şi ivirea unei lumini care să indice căi de scăpare, dar care
în acelaşi timp deschid spre infinit perspective, sursele de ecleraj ce joacă cu
străluciri şi reflexe de-a lungul corpurilor umane şi chiar sugerarea sângelui prin
folosirea roşului şi culoarea aproape portocalie a cărnii, sunt sugestii de claustrare,
de damnare chiar. Pedepsele sunt ori temporale, păcate legate de sexualitate, dar
pot duce la orbire sau nebunie până la condamnarea în focul iadului.
Pictura lui Midvichi îndeamnă astfel privitorul la întrebări care ţin de natura
umană, în general, şi pasiuni care ne ţin pe toţi captivi în cetatea carnală, numită
corp.
În umbrele labirintului căile sunt multe şi poluate de personaje damnate, al
căror scop este să-ţi distragă atenţia şi să pierzi drumul salvator.
Misiunea e cu atât mai grea când vezi năluci luminate palid de lumina unor
lumânări nevăzute. Ele zboară într-un joc ciudat, se încurcă şi îşi amestecă
membrele, unele bântuie pierdute într-un salon imens de spital, altele se răscolesc
mântuite de forţe arhaice în preajma unor case incendiate, holuri care poartă
reflexe palide, ascund chinurile celor pierduţi prin orbire. Un bătrân protejeaza cu
mantia sa labirintul.
O scăpare tot există şi poate că, ghidându-te după îngerul argintiu ca magii
ghidaţi de stea, vei găsi calea liberatoare. Meandrele în lumini de foc, cu locuitorii
lor ce au vrut să te rătăcească, sunt doar o încercare pe care ai reusit să o depăşeşti
ajutat de îngerul de argint, de bătrânul protector şi de tânărul care poartă o paletă
colorată în mână.”

Adrian PAL Jr.

Acorduri cromatice la Porţile Deltei, Editura Alba Iulia, 2016

274
 CONFESIUNI - MĂRTURISIRI
“Caut ceea ce nu pot găsi şi găsesc ceea ce nu caut”… spre acest gând mă
conduc lucrările lui Laurenţiu Midvichi: labirinturi ce semnifică anumite căutări şi,
implicit, descoperirea unor răspunsuri subiective. Este o căutare spirituală. Ceea ce
nu stă scris în cărţi, ci în sufletul şi mintea fiecăruia dintre noi. Sunt drumuri ce se
cer umblate pentru a te duce mai aproape de tine însuţi, sunt căi întortocheate care
– pe măsură ce se/ te pierd, te şi se (re)găsec.
Labirintul, în viziunea lui Laurenţiu Midvichi se identifică cu anumite
parcursuri, dictate de întrebări pe care pictorul şi le pune sieşi şi pe care, la rândul
său, le adresează publicului. Însă, dincolo de intrare, el oferă o perspectivă proprie
asupra lucrurilor: răspunsurile sale nu sunt doar îmbrăcate cromatic, ci şi simbolic.
Lucrările te capteză, la o primă privire prin paleta cromatică bogată ce pune
şi mai mult în valoare contururile. Culori, pe cât de puternice, pe atât de calde,
amplifică sensul trimis de imaginea în sine. Jocurile de culori şi de sensuri par să-l
definească pe Midvichi care nu lasă întâietate unora, în faţa altora.
Cand te afli în faţa unei lucrări de Midvichi, timpul şi spaţiul sunt irelevante,
iar sensul devine primar.
Mesajul pe care pictorul îl pune pe pânză se adresează mai mult minţii, decât
privirii, el se cerea a fi înţeles, nu doar privit; este îmbogăţit de sensuri care ţi se
dezvăluie parcurgând nu doar lucrările sale, ci raportându-te şi la elementele de
spiritualitate creştină. Chipuri ce aduc ca sfinţi şi contururi de edificii ale lăcaşelor
de cult, precum şi alte simboluri regăsite în credinţa înaintaşilor noştri sunt doar
câteva detalii ce te împiedică să “citeşti” superficial compoziţia; ele te ademensc şi
te ţin prins într-un sens care te poartă, din aproape în aproape, pe căi întortocheate

275
ale labirinturilor. Sunt sensuri ce se relevă celui ce îndrăznşte să se aventureze în
căutarea lor.
Dacă pentru un artist lucrările sale sunt mărturisiri ale propriilor credinţe,
atunci pentru Laurenţiu Midvichi Labirinturile sunt invitaţii adresate privitorilor de
a intra în sfera gândurilor sale, a preocupărilor sale de moment, ce definesc această
etapă a parcursului său artistic.”
Mimi NECULA , iunie 2017

Laurențiu Midvichi provine din acea zonă a țării care a dat României dar și
artei universale nume de prestigiu precum: Alexandru Ciucurencu, Ştefan Găvenea
şi fiul acestuia, o pleiadă de artişti, care prin lucrările lor nu şi-au dezminţit acel
,,genus loci”, ale cărui atribute definitorii sunt lirismul și dragostea față de Tulcea
și împrejurimile ei.
Soarele torid, albastrul apei dar și munca grea a pescarilor l-au impresionat în
mod deosebit pe artist.
Vom desprinde din lucrările sale natura sau mediul familial, surse ce-i oferă
nenumărate prilejuri spre a transcrie pe pânză echivalentul emoțiilor resimțite în
fața realității. Emoții determinate de un fond psihic extrem de sensibil, dotat cu
finețe și sinceritate, cu nobila simplitate a lucrurilor.
Tulcea, cu lumina sa puternică și dispersivă îi stimulează percepția,
deschizând-o nuanțelor celor mai subtile, creând în lucrările sale cu acest subiect o
atmosferă vibrantă de soare estival, destrămând contururi și difuzând lumina fără
economie, făcând un raport simbolic între lumină și artă.
Din aceste peisaje – rustice sau orășenești – se degajă o inefabilă poezie, o
mare dragoste față de meleagurile natale, o liniște învăluitoare și catifelată care
predispune la reverie și meditație.
276
 Pictor de un adânc umanism, Laurențiu Midvichi a abordaat în creația sa
portretul, conferindu-I prin imaginea redată monumentalitatea, dar și o largă
comprehensiune pentru cel portretizat.
Ciclul ,,In memoriam” aduce în expoziție pe acei membri ai familiei de care a
fost legată copilăria și adolescența sa.
Artistul își interpretează modelele fără a le denatura identitatea fizică, fără a
le dizolva într-o entitate umană abstractă. Dimpotrivă, el individualizează
imaginea, dezvăluind semnificațiile mai adânci ale figurii umane, acel univers
spiritual care sălășluiește dincolo de aparențe, dincolo de învelișul său fizic.
Echilibrat, contemplativ, visător, dar și dramatic în peisaje, scrutător,
frământat în portretele sale, tânărul nostru artist, Laurențiu Midvichi, a demonstrat
și demonstrează că este un pictor deosebit de talentat, dublat de o muncă asiduă, ce
îl face să se înscrie în generația sa ca o personalitate bine conturată.
Mânuind dezinvolt culorile și nuanțele lor, dispunând de o remarcabilă
mobilitate spirituală, Laurențiu Midvichi aduce publicului bucureștean, prin
expoziția sa personală, o operă bine conturată în care talentul și munca o
demonstrează regal.
Eugenia FLORESCU - Istoric de artă

277
 Marian Mocanu
Data şi locul naşterii: 26 februarie 1978 la Tulcea
Studii: Liceul de Arte din Tulcea, iar în anul 2002 Universitatea naţională de Artă
Bucureşti, Facultatea de Arte Decorative şi Design, Secţia Artă Murală
Membru al U.A.P. Filiala Tulcea din anul 2006
Participă la manifestările expoziţionale organizate de Filiala U.A.P. Tulcea

Expoziţii:
1999 - Expoziţia "Salonul studenţilor tulceni" - Muzeul de Artă Tulcea
2000 - Expoziţia "Salonul studenţilor tulceni" - Muzeul de Artă Tulcea
2001 - Expoziţia "Salonul studenţilor tulceni" - Muzeul de Artă Tulcea
2002 - Expoziţia "Salonul studenţilor tulceni" - Muzeul de Artă Tulcea
2002 - Expoziţia U.A.P. Tulcea "Salonul de Iarnă" - Galeria Bibliotecii Judeţene
„Panait Cerna”
2003 - Expoziţia "Salonul studenţilor tulceni" - Muzeul de Artă Tulcea
2003 – Expoziţia "Dobrogea- artişti plastici contemporani"-Uniunea Artiştilor
Plastici Filiala Tulcea şi Constanţa
2004 - Expoziţia "Salonul studenţilor tulceni" - Muzeul de Artă Tulcea
278
2009 - Concursul Naţional de Gravură ”Ionuţ Cătălin Florea”- Muzeul de Artă
Tulcea
2009 – Expoziţie cu scop umanitar –U.A.P. Filiala Tulcea - Teatrul Jean Bart
Tulcea
2009 – Bienala de gravură ”Gabriel Popescu”- Muzeul de Artă-Complexul
Naţional Muzeal „Curtea Domnească” Târgovişte
2009 – Expo Tulcea Fest –U.A.P. Filiala Tulcea – Galeriile de artă ale Uniunii
Artiştilor plastici Tulcea
2009 – Salonul de toamnă - U.A.P. Filiala Tulcea – Galeriile de artă ale Uniunii
Artiştilor plastici Tulcea
2009 – Salonul de iarnă - U.A.P. Filiala Tulcea – Galeriile de artă ale Uniunii
Artiştilor plastici Tulcea
2010 – Salonul de primavară - U.A.P. Filiala Tulcea – Galeriile de artă ale Uniunii
Artiştilor plastici Tulcea
2010 – Omul, între Ethos şi Mythos - U.A.P. Filiala Tulcea – Muzeul de Artă
Tulcea

NOTE CRITICE
“Marian Mocanu, este absolvent al Liceului de Artă Tulcea (profesor Traian
Oancea) şi al Secţiei de Artă Murală, Universitatea Bucureşti, muzeograf la
instituţia gazdă.
“Taina naşterii” reprezintă un triptic ce aduce în prim plan maternitatea,
amniosul primordial. Intruziunea prin disecţie vizuală în spaţiul embrionar supune
meditaţiei tema gemelităţii, a vieţii şi constiinţei pro-natale, a sexualismului
transcendent; culoarea nu mai are prea multă importanţă în acest mediu în care
posibilul individ este deocamdată o entitate în aşteptarea ulterioarei structurări, la
fel cum opera de artă îşi aşteaptă “modelatorii” existând până în momentul naşterii
într-o dimensiune ideală corespondentă subconstientului colectiv.
Frumoasă aluzie!”

279
 Cristi POŞTARU
Delta, 05.12.2003
“Mocanu Marian foloseşte simboluri, prezenţa umană este sugerată prin
amprente, totul este static şi lipsit de viaţă, tabloul este străbătut de un sentiment
de singurătate. Lumina este eroul principal în acest univers deasemenea oniric,
metafizic. Fântâna pare a fi un imens ochi şi deasemenea apare sugerat un alt
simbol, acela al crucii. Forma aceasta centrează şi destabilizează în acelaşi timp. În
orice caz este un tablou al incertitudinii, al întrebării.”
Adrian PAL jr.
Al 5-lea Salon al Studenţilor Tulceni

“Marian Mocanu este un evocator subtil de simboluri rezumatul vizual static

fiind acela al unui artist profund cerebral.”
Adrian PAL
Delta, 25.08.2009

“Fire ciufulite, urme de pensulaţie ce urmăresc desenul cu încercări repetate,

alburi văroase ce luminează pelicula albastră a apei, lumea rurală şi un simbol ce
apare reprezentând călătorul, să prezinte în traseul său locurile vizitate. Calul este
însoţitorul şi elementul ce ne ghidează, vaporul şi trenul continuă mişcarea
dinamică a unor secvenţe picturale.
Pensulaţia este astfel rezultatul unui zbucium energic ce împrumută ceva de la
subiecte. Marian Mocanu priveşte pictura ca mijloc folosit pentru a surprinde câte
ceva din mişcarea neobosită a clipei.

Din griuri neutre, dintr-un fond incolor apar zone colorate cu roşu aprins sau
galben. Atenţia e atrasă spre acele zone şi pentru faptul că tuşele se îngrămădesc,
descriu arce şi culorile calde ce decupează din cenuşiul rece. Construcţia seamană
cu cea a artelor decorative unde zonele de culoare, odată stabilite raporturile
cantitative sunt degradate de lumină şi umbră, cu adăugiri finale de alburi sau
280
accente de culoare curată.

Formele sunt tatonate în etape ce redesenează cu intensităţi sporite. Unele

părti sunt scoase în faţă, lucrate aproape realist, iar cele din spate sunt pierdute în
tuşe mai mari şi mai puţin ordonate.
Chiar tratarea aceasta, în care şi fondul este vibrat, creează vibraţie şi impune
dinamică. În prim plan, prin jocul luminii, conturul defineşte, clarifică, şi o ceaţă
pierde detaliile în depărtare.

Etapele succesive ale desenului adaugă şi ideea de redare a mai multor cadre;
părul cailor se mişcă parcă în bătaia vântului, Dunărea vălureşte uşor. Sunt şi linii
ce trec peste forme şi dezvăluie linii de structură şi ape pe care observaţia e dirijată
intenţionat; din ochiul unui cal se scurg culori (sugestie a oboselii, a epuizării sau,
umanizat, urme de lacrimi şi sudoare), coama altui cal e arcuită de linii adăugate,
friza ce descrie uliţa unui sat e cadrată de două linii paralele ce o delimitează.
De asemenea, orizontale despart planuri de perspective, de regulă un ocru
murdar pentru prim-plan şi un albastru grizat pentru cel din depărtare sau
câteodată invers. Pictorul controlează cu atenţie spaţiile şi adăugările tuşate scurt
impun un ritm.

Drumul este tema ce dirijează lucrările. Calul este cel care este des reprezentat
ca mijloc de locomoţie, ajutor pentru om şi sacrificiul său în slujba aceasta. Simbol
al libertăţii, calul e născut cu dorinţa de a străbate distanţe mari de drum în bucuria
fugii, în bătaia vântului, neîngrădit de garduri, indiferent la convenţii,
nedependent de stradă, cale sau curs.
Acesta primeşte un căpăstru şi toată situaţia se schimbă şi aşa apare nostalgia
libertăţii, îmblânzirea între graniţele unei gospodării, epuizarea şi într-un ultim
stadiu, sacrificiul. Trage, răpus de greutate şi îşi îndreaptă deznădăjduit carul spre
pământ, iar în altă ipostază se întoarce din drum sau doar botul său este prezent
într-o evocare a unui sat. Calul capătă prin pictură sentimente, devine personaj.
281
Calul e pus în relaţie cu o locomotivă într-un soi de întrecere sau prin capăstru,
mişcarea e limitată întocmai precum calea ferată.

Vapoarele pe cursul Dunării au acelaşi rol; mijloc de transport limitat de o

cale. O spranţă se întrevede în acea întoarcere, capul calului privind îndărăt (deşi
acesta e echipat cu ochelari ce îndreaptă doar înainte privirea, mărginind
orizontul). Un berbec întins pe iarbă readuce însă ideea sacrificiului.
Marian Mocanu exprimă în pictură dorinţa de libertate, frumuseţea drumului
şi greutăţile ce trebuie înfruntate pe calea devenirii, pe calea vieţii. Se însoţeşte cu
parteneri devotaţi şi, folosind penelul şi culorile descrie călătoria, surprinzând din
când în când cadre încărcate de semnificaţii şi sentimente.
Calea vieţii, atunci când e străbătută, solicită sacrificiu, oboseală, dăruire de
sine, încredere, pastă colorată, un artist şi, foarte important, urmarea drumului cel
drept.

Pictorul caută interacţiuni ale elementelor decorative cu cele expresioniste, îşi

stabileşte animale-totem şi porneşte în călătoria perfecţionării personale prin
observarea cât mai atentă a elementelor din natură cu care rezonează, compuse
pentru a răspunde unor întrebări esenţiale şi a compune piesele drumului.”

Adrian PAL,
Nuanțe cromatice la Porțile Deltei, Editura Alba Iulia, 2016

282
 Gheorghe Neaţă
Nascut la 26 februarie 1958 în comuna Vişina, judeţul Olt
Absolvent al Institutului de Arte Plastice NICOLAE GRIGORESCU
Bucureşti, secţia Artã Monumentală, promoţia 1985
Membru al U.A.P. din 1996
Profesor de pictură la Şcoala Populară de Artă şi Meserii Tulcea
Lucrări în colecţii din ţară şi din Franţa, Anglia, Austria, Italia, Germania, S.U.A.,
şi Turcia.

Expoziţii personale
1988, 1989, 1992 sala CASA CĂRŢII, Tulcea
1996, 1997, 1998 - Galeriile U.A.P. Tulcea
2000, 2002 - Sala CASA CĂRŢII, Tulcea
2005 - Galeriile U.A.P Tulcea
2006 - Galeriile U.A.P Focşani
2008-2009 Galeriiile UAP Tulcea

283
Expoziţii în străinătate
1995- Nogent, Franţa
1996 - Cahors, Franţa

Expoziţii internaţionale de grup

1997, 1998 - Calica, sala CASA CĂRŢII, Tulcea
Din 1987 participă la toate expoziţiile organizate de Filiala U.A.P Tulcea.

NOTE CRITICE
“…Unitare prin tematică şi cromatică, cele 16 “peisaje de vară” transformă
datele motivului într-o materie picturală omogenă şi semnificativă, “vechi
certitudini” înlocuind prudenţa cu senzaţia lucrului verificat. Ataşat acestui
echilibru al concepţiei având ca punct de pornire împrejurimile Tulcei, mai
apropiate sau mai îndepărtate, sau străzi din oraş, artistul a ales firescul exprimării
nemijlocit, rezultată din intimitatea dialogului cu spectacolul trăit al naturii
(Arşiţa, După Ploaie). Cu mijloace consfinţite de tradiţie, fără problematizări sau
extravaganţe, evitând, cu surprindere, majorele spaţii de ape, generatoare ale unui
pitoresc deosebit, Gheorghe Neață tatonează structura specifică a spaţiului
dobrogean, punctând, în dozaje variabile, elemente atât de apropiate spiritului
locurilor. Marea ambiţie a artistului este surprinderea “luminii tulburătoare”,
caracteristică unui anotimp în lucrurile cele mai simple, mereu înnoite de
intensităţile coloritului de vară. Rămânem cu impresia plăcută că Gheorghe Neață
ştie să fie comunicativ, departe de orice argument facil sau efecte decorative.”
Olimpiu VLADIMIROV,
Tomis, nr.10, octombrie 1996

284
 “Artistul plastic Gheorghe Neață ne propune să intreprindem alături de el o
călătorie într-un teritoriu unic, să facem cunoştinţă cu punctele de popas din
peregrinările sale, să participăm la spectacolul naturii şi al luminii.

Lucrările n-au început şi nici sfârşit. Ele fac parte comună dintr-un film, iar
cadrele sunt etape ale contemplaţiei artistului în faţa naturii şi etape ale unui ciclu
închinat ei. Există o continuitate dintr-o lucrare în alta datorită mişcării apei şi a
norilor datorită malului încărcat spiritual şi afectiv de viaţă.
Lumina este unitară, dominantă caldă, creează o atmosferă liniştitoare,
culorile se amestecă unele cu altele pentru a crea o difuziune luministică pe toată
suprafaţa compoziţiei. Artistul are o atitudine deosebită faţă de natură: este în
primul rând fascinat de ea, rezultatul căutărilor fiind o nouă concepţie şi o nouă
formulă plastică.
Călătoria, popasul în natură, locul observaţiei îl apropie de impresionişti.
Extinderea concepţiei lucrării îl îndepărtează însă de aceştia şi-i oferă posibilitatea
de a ajunge la noi realizări plastice, la o nouă atitudine faţă de peisaj.

În toată această pictură există o poezie a cerului a apelor Dunării, a malurilor

încărcate de vegetaţie şi viaţă. Peisajul este înnobilat cu puritate şi prospeţime,
pasta colorată şi unitară ca intensitate creând un sentiment de linişte şi siguranţă.
Lucrările sunt discursuri lirice, clipele fixate pe pânză predispunând la visare, la
trecerea spre un regim metafizic.
Nu există în acest mod de a picta, conflicte între lumină şi întuneric.
Învingătoare este de fiecare dată lumina, fără însă a neglija necesitatea şi
importanţa umbrei. Ceea ce-l preocupă în mod evident pe artist în aceste peisaje
este acel raport dintre cer, apă şi pământ. Cerul şi apa au misiuni speciale.
285
 Între ele, pământul joacă un rol separator, are o altă viaţă.
Gheorghe Neață este un colorist deosebit, un temperament poetic, peisajele
sale fiind încărcate de lirism şi sobrietate în acelaşi timp, vaste reprezentări ale
orizontului privirii.
Adrian PAL
Expoziţie personală, Galeriile U.A.P. Tulcea, nov.-dec. 1997

“Pictura colegului Gheorghe Neață îşi clădeşte singură viaţa proprie. Emoţia
estetică se realizează cu mijloace proprii. Complexul personalităţii artistului
stabileşte valoarea operei. Culoarea oglindeşte limpede sentimentul de bază pe
care se clădeşte întreg tabloul. Spiritul stăpâneşte meseria. “

Adrian PAL
Expoziţie personală, 15.04.2003, Tulcea

“…Gheorghe Neață, artist de obârşie oltean, impresionat de lumina Dobrogei

creează peisaje de atmosferă profund solară. Culoarea este inundată de lumină şi
echilibrată printr-o adecvată conjugare a armoniilor cromatice, ades contrastante.
Apetenţa artistului pentru tonurile calde pare a se datora şi specialităţii sale de
monumentalist, care acordă o mare importanţă proceselor de “îmbătrânire” a
culorilor, încercând să le preîntâmpine. Aria tematicii sale cuprinde peisaje
inspirate din imginile pitoreştilor locuri, dar şi naturi statice, cu un anume caracter
intimistic…”
Ibrahima KEITA, text inedit

“Vine de la Tulcea o rază de lumină specifică zonei şi reţinută pe pânză ca o

286
pictură sub semnul solarului de Ciucurencu, de o întreagă clasă a acestuia, cât a
fost cadru didactic la Academia “Nicolae Grigorescu” şi de cei care s-au stabilit la
Tulcea, care la rândul lor au înţeles sensul luminii – culoare sau ai culorii –
lumină.
Autorul de astăzi, deşi născut oltean, a băut destulă apă de Dunăre pentru a se
numi astazi, după mai bine de 20 de ani – tulcean.
Aprofundând legatura cu Dumnezeu în anii facultăţii prin activitatea de
student la secţia de pictură monumental-religioasă, autorul rămâne în continuare
fidel acestei relaţii, creatorul fiind prezent în continuare în creaţia acestuia, prin
lumina dăruită şi realizată de autor pe pânză.
Expoziţia prezintă 33 de lucrări în ulei – peisaje specifice locului, naturi
statice.
Peisajele reprezintă o călătorie lirică, aducând ochiului avizat locuri deltaice,
clădiri, pontoane, bărci, maluri, ape şi sălcii. Ele sunt o bucurie a spectacolului
care se desfăşoară sub ochii noştri: farmec şi mister, căutări şi multă înţelegere a
vitalităţii naturii şi a modului de filtrare a senzaţiilor.
Lucrările au forţa de a impresiona spectatorul, de a domoli răul şi de a înălţa
moralul.
Culoarea reprezintă principalul mijloc de construcţie plastică jocul tonurilor
sensibil alăturate, demonstrând calităţi de fin mânuitor al culorii.”

Adrian PAL
Expoziţie personală, Galeria “Hidalgo”, Focşani, 19 mai 2006

“Asistăm în această expoziţie la un spectacol al naturii şi al luminii prin

culoare din care în final trebuie să elucidăm misterul sensului luminii – culoare sau
287
al culorii ca lumină. În lucrările de pe simeze se petrece convertirea culorii în
caloric şi a acestuia în afectiv, proprietatea esenţială a acestui gen de pictură.
Gheorghe Neață este un constructor de atmosferă iar expoziţia se transforma
într-un colţ de natură cu toate calităţile acesteia: lumină, căldură, prospeţime,
materialitate.
Chiar dacă în multe peisaje există tentaţia de catalogare a autorului ca
impresionist, execuţia academică domoleşte expresia tuşei o îneacă în
materialitatea pastei, modulând-o şi reorientând-o spre treceri sensibile ton în ton.
Aici se produce acea comunicare simplă între autor şi privitor prin culoarea
care se topeşte în căldura luminii, modelând discret formele.
Naturile statice sunt spaţii regizate cu mâna scenografului, în care merele sau
modelele din ipsos se transformă în fideli actori ai spaţiului compoziţional şi
plastic. Autorul poate transpune cu uşurinţă, cu aceleaşi mijloace tehnice, cu
aceeaşi siguranţă şi sinceritate, orice anotimp al anului.
Expoziţia impune respect prin armonia acordurilor şi discreţia acestora, prin
echilibrul dintre elementele ce alcătuiesc fiecare compoziţie în parte, prin
realismul materiei şi delicateţea execuţiei. Expoziţia este copia fidelă a
personalităţii autorului, acesta reuşind să se desconspire total prin lucrările din
expoziţie.
Adrian PAL
Delta , 2 septembrie 2008

“Fin observator al universului dintre ape, Gheorghe Neață expune peisaje în

care valoraţiile deosebite de tonuri creează vibraţie emoţională, simfonie a
culorilor.”

288
 Adrian PAL
Delta , 25 august 2009
“Tuşe mici cu orientări diferite, claritatea şi lumina care traversează de la un
capăt la celălalt suprafaţa picturală şi sparge în mici cioburi forme pentru a căuta
lumina interioară a naturii. Personajul principal al tablourilor lui Neață este tocmai
această lumină care pare că explodează şi circulă nestăvilită pentru a atrage în
această mişcare elemente naturale: copaci, pâlcuri de stuf, structuri ascunse
ochiului. Naturile statice sunt vibrante, nimic nu mai corespunde imoralităţii
clasice ce caracterizează lucrările în această temă. Ne aşteptăm să urmărim
spectacolul descris atenţi la mişcare şi la următoarea stare, vrem să muşcam din
mere, să auzim mişcarea florilor sub acţiunea vântului, iar mulajele de gips prind
viaţă. Şi toate acestea sub acţiunea pensulei artistului care inviorează culorile prin
exaltarea luminii.
Pictorul aranjează elementele naturii în compoziţii scenografice, atent
ordonate, nu pentru a crea un conflict, ci pentru că în colaborare, în influenţare
cromatică, toate acestea concură la analiza strălucirilor. Desenul este atent urmărit,
și nu se foloseşte de contur sau grafisme, culoarea construieşte obiectele, fiind
atent urmărite tonurile calde alăturate. Contrastul de cald-rece este rafinat şi
combinaţiile contrastului sunt privite prin filtre oranj sau bej, astfel roşu-verde
devine portocaliu–verde gălbui. Toatea acestea pot genera catalogarea artistului ca
pictorul luminii – culoare.

Formaţia de pictor monumentalist se observă şi în tratarea tuşelor colorate ce

se decupează din fonduri, întocmai cum piesele de mozaic sunt puse în valoare de
mortarul gri, dar aceste fragmentări urmează cursuri şi curgeri plasate pe o
orizontală a apei, a pământului sau a cerului într-o postare frontală în raport cu
289
subiectul, sau verticale şi diagonale ce urmăresc arhitectura urbană. Toate par mai
mult accente colorate ale desenului, cioburi colorate sau tuşe întunecate în materia
pastei, decât urme ale pensulei, create pentru a ordona tabloul şi nu pentru a da
dinamică.
Pictorul urmăreşte apropieri de ton în ton, monocromii şi armonii care
vorbesc mai mult despre spirit, decât să descriere culoarea locală la care renunţă
pentru a câştiga libertatea de expresie, pornind într-un itinerariu plastic afectiv.
Culorile aceleiaşi familii sau diferite (cald-rece) sunt reglate în tonuri şi amestecuri
pentru a ajunge la o unitate pe scară alb-negru, de intensitate luminoasă, sau din
contră, pentru a evidenţia un conflict în natură, soarele amestecă tonuri şi privite în
plin soare, vara se încălzesc sau se răcesc “după ploaie”. Şi poate în atelier, în
cazul naturilor statice găsim contraste mai puternice, cauzate de dirijarea artificială
a luminii. Deci, trecând, printr-un contrast de cald-rece, artistul îl perfecţionează
într-unul de calitate pe care–l dezvoltă prin amestecuri colorate şi atent la
intensitate.

Legătura cu Dumnezeu transformă peisajele, întreaga natură prosternându-se

în faţa creatorului şi primind cu bucurie darul care aduce viaţă, lumină.
Impresionat de insufleţirea pe care o capătă obiectele prin evidenţierea unor profile
unice, vizibile doar prin iluminare, pictorul le descoperă, le analizează, dar le şi
învăluie în mister.
Dacă pentru creatorul universului, opera sa desăvârşită trebuie să fi produs o
bucurie nestrămutată, de încântare în faţa naşterii unei noi lumi, magistrală şi
magnifică în acelaşi timp, pictorul retrăieşte acest act de creaţie pentru a reda prin
metaforte colorate o parte a lumii şi o parte a propriului suflet şi pentru că nu are
cum să înţeleagă întru totul divinitatea, revarsă asupra tablourilor sale magia lumii
290
delicată privitorilor ce vor să pătrundă dincolo de peisaj, anulând în acelaşi timp
profunzimea perspectivei.
Călătoria picturală cuprinde momente de popas în Delta măreţului fluviu cu
malurile, sălciile, stuful, bărcile şi pontoanele lui şi clipele rupte din curgerea
timpului în oraşul arhaic al Tulcei. Peste toate acestea, ca o pasăre Phoenix ce-şi
răspândeşte cenuşa din care va renaşte, regăsim praful luminii căzut din cer pentru
a revigora întreaga creaţie.
Pe lângă sensibilitate trebuie, în creaţia lui Gheorghe Neață, remarcată şi
tehnica. Pictorul elaborează fiecare zonă, niciun detaliu nu este lăsat la voia
întâmplării şi influenţele impresioniste sunt atent folosite pentru a evidenţia
desenul şi nu pentru a-l deforma.

De asemenea, este evitată juxtapunerea şi sunt preferate vibraţii sensibile, ton

cu ton. În schimb, obiectele din naturile statice îşi împrumută reflexe şi poate din
acest motiv, mulajele de gips par mai degrabă actori de scenă, participând la
acţiune, decât obiecte neînsufleţite. Natura statică în cazul lui Neață este un termen
depăşit, pentru că totul pare plin de viaţă şi energie, mai degrabă un cadru surprins
în spectacolul vieţii.
Structura pe care sunt construite compoziţiile în artele decorative este păstrată
cu încă o influenţă “de şcoală”. Regăsim contraste de mare-mic, fonduri pe care
sunt pictaţi copacii atent studiaţi, linii orizontale ale apei şi solul sunt străpunse de
verticale şi diagonale şi contrastează cu linii circulare ale arborescenţelor şi putem
găsi şi ritmuri şi repetiţii. Dar ce ritm spectaculos creează câteva lucrări puse în
linie ce tratează peisaje deltaice ca o povară ca o panoramare în încercarea de a
surprinde întregul fluviu pe lungimea acestuia sau cadre, pelicule dintr-un film
documentar (creându-se astfel o friză dunăreană).
291
 Ca în orice lucrare decorativă, întregul spaţiu este lucrat cu aceeaşi atenţie şi
umple întregul. Ca evadări ale artistului din compoziţiile structurate nu putem să
nu remarcăm linia aceasta orizontală a apei care pare că sparge liniile tablourilor
cu iluzia nelimitării.

Fluviul, cu apele sale, reflectă vegetaţia şi împrumută culorile şi împreună cu

cerul îmbrăţişează acest spaţiu binecuvântat, învăluire fluidă a pământului. Un
omagiu adus Dunării şi creaţie sale (această Deltă care a fermecat şi continuă să
impresioneze oamenii care se simt minusculi observatori ai acestui spectacol al
naturii) de către Gheorghe Neață care pictează fascinant din reflexiile luminii în
acest microunivers.
Autorul este îndrăgostit de meleagurile tulcene şi se consideră deja un om al
locului. Îşi dedică studiul armoniilor cromatice interpretând peisajul natural în
viziuni calde. Gheorghe Neață este, în primul rând un pictor al reflexiilor
luminoase transpuse prin penelul acestuia şi prin sufletul său în adevărate ode
luminoase.”

Adrian PAL jr.

Acorduri cromatice la Porţile Deltei, Editura Alba Iulia, 2016

292
 Irina Oancea
Data şi locul naşterii : 23.05.1985 în localitatea Tulcea, judeţul Tulcea
Membră a Uniunii Artiştilor Plastici Tulcea din 2009
Studii: Absolventă Master în arte - Universitatea Naţională de Arte 2010

Bursa de studii Erasmus, Estonian Academy of Arts, Tallinn, Estonia 2010

Absolventă a Universităţii Naţionale de Arte, Facultatea de Arte Decorative şi

Design, secţia imprimeuri promoţia 2008 (clasa Univ.Dr. Daniela Frumușeanu)

Absolventă a Liceului de Artă George Georgescu Tulcea, secţia Pictură de şevalet,

promoţia 2004

Premii:
2003 - Premiul I în Tabăra de Creaţie „George Apostu” Bacău
2002, 2003, 2004: - Medalia de bronz la concursul de pictură Amitié Partage –
Franţa
- Menţiune la concursul Spirit şi formă – Galaţi, premiul Arhiepiscopiei la
Alba Iulia

293
2005 - Participare la al VI-lea Salon al Studenţilor Tulceni - Muzeul de Artă
Tulcea
2005 - Expoziţia de Artă Decorativă (Imprimeuri) - Sala Radio Bucureşti
2005 - Participare la Concursul de pictură al fundaţiei ‘ARTE E ARTA’ –
Bucureşti
2006 - Expoziţia de Artă Decorativă ‘Dialog textil’ – iulie, Muzeul de Artă Tulcea
2006 - Participare la al VII-lea Salon al Studenţilor - Muzeul de Artă Tulcea
2007 - Expoziţie de grup –Galeria de Artă Hunedoara – ianuarie
2007 - Expoziţia de grup ‘Careul magic’- Hotelul Silva – Buşteni – februarie
2007 - Expoziţia de grup ‘Conexiuni’- Galeria de Artă Buzău - martie
2007 - Expozitie de grup, Serele Bibescu, Mogoşoaia - iulie
2007 - Istalaţie, Casa de Cultură Friederich Schiller, Bucureşti – septembrie
2007 - Istalaţie, Galeria UNARTE, Bucureşti - octombrie
2008 - Expoziţie de grup, Muzeul de Istorie, Slatina - februarie
2008 - Expoziţie de grup, Galeria Artis, Slatina – februarie
2008 - Expoziţie de grup, Galeria de Artă Hunedoara ,,Lumini multicolore’’
2008 - Expoziţie de grup, Galeria de Artă Modernă, Piatra Neamţ ,,Expresii ale
culorii’’
2008 - Land Art, Livada Muzeului Mina Minovici ,,Noaptea Sânzienelor’’
2008 - Expoziţie de grup, Muzeul Satului ,,Dimitrie Gusti’’,,Spaţiul alchimic
la interiorul casei tărăneşti’’
2008 - Expoziţie de grup, Câmpulung
2008 - Expoziţie de grup, Oneşti, ,,Caleidoscop’’
2008 - Expoziţie de grup, Palatul Mogoşoaia, ,, Licenţa 2008’’
2008 - Expoziţie de grup, ,,Tulcea Fest 2008’’
2008 - Expoziţie de grup, Palatul Parlamentului Bucureşti, ,,S.T.ART’’
2008 - Premiul II la concursul ,,TRAGOS-ART’’ Tulcea
2009 - Expoziţie de grup, Filiala U.A.P. Tulcea - ‘Salonul Primăverii’’
2009 - Expoziţie de pictură şi serigrafie ,,Fragment’’ Tulcea
2009 - Participare la Salonul Naţional Concurs de Artă Plastică Atitudini
294
Contemporane, ediţia a II-a Bucureşti – itinerantă
2009 - Expoziţie de grup ,,Urme şi Semne’’ – Repere ale umanului – Muzeul de
Artă Tulcea
2009 - Expoziţie de artă decorativă, ,,Decoart 2009’’ – Muzeul de Artă Tulcea
2009 - Bienala ,,Lascăr Vorel‘ - Piatra Neamţ, ediţia a XI-a
2009 - Salonul de toamnă al U.A.P. Tulcea
2009 - Expoziţie de grup, ,,Tulcea Fest 2009’’
2010 - Salonul de primăvară al U.A.P. Tulcea
2010 -Instalaţie - Applied Arts Museum -Tallinn, Estonia
2010 - Expoziţie Master anul II textile – Universitatea de Arhitectură Ion Mincu
Bucureşti
2010 - Omul între Ethos şi Mythos - Muzeul de Artă Tulcea
2010 - Expoziţie de grup ,,Tulcea Fest 2010’’
2010 - Bienala ,,Ion Andreescu’’– Buzău
2010 - Bienala ,,Gheorghe Petraşcu’’– Târgovişte
2010 - Salonul de toamnă 2010 ,,Dobrogea-Fest’’- Galeriile de Artă U.A.P. Tulcea
2010 - Premiul juriului ,,Saloanele Dobrogei’’ a Filialei U.A.P. Tulcea şi
Constanţa – Muzeul de Artă Constanţa
2010 -,,West meets East’’– expoziţie internaţională de carte obiect - Galeria
U.N.A. - Bucureşti
2010 -,,Pictori români la Balcic’’– expoziţie de pictură - Muzeul Militar Bucureşti
2011- Salonul de Primăvară, Galeriile U.A.P. Tulcea
2011- Expoziţia „Tulcea Fest”, Galeriile U.A.P. Tulcea
2011- Expoziţia „Interferenţe Dobrogene”, Palatul Parlamentului, Bucureşti
2011- Expoziţia „ Saloanele Moldovei”, Muzeul de Artă Bacau, Chişinău
2011- Salonul de Desen - Muzeul de Artă Vizuală, Galaţi
2011- Expoziţia „Grafică Românească”, Bucureşti
2011- Bienala Naţională de Artă plastică ”Lascăr Vorel” – Piatra Neamţ, ediţia
XII
2011- Expoziţia „Dobrogea 133 ani”, Galeriile U.A.P. Tulcea
295
2012 - Salonul de Primăvară, Galeriile U.A.P. Tulcea
2012 - Expoziţia „In Memoriam 101 ani Constantin Găvenea”, Galeriile U.A.P.
Tulcea
2012 - Expoziţia „Tulcea Fest”, Galeriile U.A.P. Tulcea
2012 - Expozitia „ Saloanele Moldovei”, Muzeul de Artă, Bacau, Chişinău
2012 - Expoziţia „Artişti tulceni contemporani”, Muzeul de Artă Tulcea
2012 - Bienala „Ion Andreescu”, Buzău
2012 - Expoziţia „ Dobrogea 2012”, Galeriile U.A.P. Tulcea
2013 - Expoziţia “Dobrogea în artele vizuale”, Casa Avramide, Centrul Cultural
de Patrimoniu Nord-Dobrogean
2013 - Salonul de Primăvară, Galeriile U.A.P. Tulcea

Expoziţii personale:
- Expoziţie personală de pictură la Casa Cărţii Tulcea, noiembrie 2002

NOTE CRITICE

„Irina Oancea încearcă să revigoreze o tehnică veche într-o nouă idee

plastică.”

Adrian PAL,
Delta, 25.08.2009

„La Irina Oancea structurile naturale devin motiv pentru conceperea unor
compoziţii plastice abstracte originale.”

Adrian PAL,
Steaua Dobrogei, 2012

296
 Traian Oancea
Data şi locul naşterii: 27 februarie 1957 la Tulcea
Studii: Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” Bucureşti, Facultatea de
Arte Plastice, Secţia Pictură, 1981
Membru al U.A.P.R. Filiala Tulcea
Profesor la Liceul de Artă “George Geogescu” Tulcea
Din 1981 participă la toate manifestările expoziţionale ale Filialei U.A.P. Tulcea
în ţară şi în străinătate.
Expoziţii de grup:
1982, 1985, 1989, 1996 – Tulcea
1995 – Galeriile de Artă Mamaia – Constanţa
2010 – Isaccea
2017 – Muzeul de Artă Tulcea “Trepte”

Expoziţii internationale:
1986 – Ismail, Ucraina
1986 – Toronto “Del Bello Gallery” – Canada
1993 – Chişinău – Republica Moldova
1994 – Vallentignay - Franţa
2004 – Ulm – Germania
2016 – Bienala Internaţională de Gravură Contemporană, Danubius – ediţia a II-a,
297
Casa Avramide, Tulcea
Expoziţii naționale:
Saloane naţionale : 1981, 1982, 1984, 1986, 1987, 1992, 1993, 1996 – Bucureşti
Salonul naţional de gravură 1998, Bucureşti
Saloanele Moldovei: 1993, 1994, 1995, 1996, 2002, 2011, 2012
Expoziţie de gravură mică – Târgu Cărbunari – Baia Mare: 2000, 2001, 2002,
2003
Bienala Naţională “Lascar Vorel”, Piatra Neamţ: 2007, 2009, 2011, 2015
Bienala Naţională “Ion Adreescu”, Buzău: 2008, 2010, 2012, 2014, 2016
Bienala Naţională “Gheorghe Petraşcu”, Târgovişte: 2010, 2012, 2014
Bienala Naţională de Artă Contemporană “Aegyssus”, Ediţia a II-a, 2016, Muzeul
de Artă Tulcea

Premii:
1993 – Premiul I la Concursul Naţional de Acuarelă “Constantin Găvenea”
1996 – Premiul I la Concursul Naţional de Acuarelă “Constantin Găvenea”
2007 – Premiul Special la Concursul Naţional de Acuarelă “Constantin Găvenea”

Tabere de creaţie:
2006, 2008, 2009 – Celic-Dere Tulcea

Expoziţii de grup:
2014 – Expo – Martie, Galeriile UAP Tulcea
2014 – Expoziţie de Grup Ritmuri Acvatice, Casa Avramide Tulcea
2014 - Bienala Naţionala de Gravură Contemporană “Danubius”, Muzeul de Artă
Tulcea
2014 – Tulcea-Fest, Galeriile UAP Tulcea
2013 – Expoziţia “Dobrogea în Artele Vizuale”, Casa Avramide, Tulcea
2013 – Salonul de Primăvară, Galeriile UAP Tulcea
2013 – Prof-Art, Expoziţia profesorilor tulceni de educaţie plastică, Casa
298
Avramide Tulcea
2013 – Salonul de Grafică şi Desen, Ediţia I, Galeriile UAP Tulcea
2013 – Tulcea-Fest, Galeriile UAP Tulcea
2013 – Expoziţia “Peisaj Dobrogean”, Muzeul de Artă, Constanţa
2013 – Expoziţia “Dobrogea 135 ani”, Galeriile UAP Tulcea
2012 – Salonul de Primăvară, Galeriile UAP Tulcea
2012 – Expoziţia “Culorile Luminii”, Biblioteca Judeţeană “Panait Cerna” Tulcea
2012 – Expoziţia “In Memoriam 101 ani Constantin Găvenea”, Galeriile UAP
Tulcea
2012 – Expoziţia “Tulcea-Fest”, Galeriile UAP Tulcea
2012 – Expoziţia “Saloanele Moldovei”, Muzeul de Artă Bacau, Chişinău
2012 - Expoziţia “Artişti Tulceni Contemporani”, Muzeul de Artă Tulcea
2012 – Bienala “Ion Andeescu”, Buzău
2012 – Bienala “Gheorghe Petraşcu”, Târgovişte
2012 – Expoziţia “Dobrogea 2012”, Galeriile UAP Tulcea
2011 – Salonul de Primăvară, Galeriile UAP Tulcea
2011 – “Fantezii în Linii, Puncte şi Culori” – Expoziţia profesorilor de educaţie
vizuală din Tulcea, Casa Cărţii Tulcea
2011 – Expoziţia “Apăraţi Farul Lumii-Biodiversitatea”, Hotel Cormoranul,
Murighiol
2011 – Expoziţia “Mesaje şi Imagini” – Promoţia ’76 a Liceului de Artă
Constanţa, Galeria “Ion Nicodim”, Mamaia
2011 – Expoziţia “Tulcea-Fest”, Galeriile UAP Tulcea
2011 – Expoziţia “Interferenţe Dobrogene”, Palatul Parlamentului, Bucureşti
2011 – Expoziţia “Saloanele Moldovei”, Muzeul de Artă Bacau, Chişinău
2011 – Salonul de Desen, Muzeul de Artă Vizuală, Galaţi
2011 – Bienala Naţională “Lascar Vorel”, Piatra Neamţ, Ediţia a XII-a
2011 – Expoziţia “Dobrogea 133 ani”, Galeriile UAP Tulcea
2010 – “Arta şi Biodiversitatea” – Expoziţia de Pictură – CMET-DD
2010 – Salonul de Primăvară, Galeriile UAP Tulcea
299
2010 – “Repere Cromatice” – Expoziţia de Pictură a profesorilor Liceului de Arte
“George Georgescu” Tulcea
2010 – “Continuitate” – Expoziţie de Artă Plastică, Băileşti
2010 – Expoziţia Personală, Isaccea
2010 – Expoziţia “Omul – Intre Ethos şi Mithos”, Muzeul de Artă Tulcea
2010 – Expoziţia “Expo-Fest”, Galeriile UAP Tulcea
2010 – Bienala “Ion Andeescu”, Buzău
2010 – Bienala “Gheorghe Petraşcu”, Târgovişte
2010 – Salonul de Toamnă “Dobrogea Fest”, Galeriile de Artă UAP Tulcea
2009 – Bienala Naţională de Artă Plastică “Lascar Vorel”, Piatra Neamţ, Ediţia a
XI-a
2009 – Bienala de Gravură “Gabriel Popescu”, Târgovişte
2008 – Expoziţia de Pictură, Grafică, Arte Decorative şi Sculptură “Ion
Andeescu”, Buzău, Ediţia a VI-a
2008 – Expoziţia Filialei UAP Tulcea şi Galaţi, Galeria de Artă “Nicolae Mantu”
2008 – Salonul de Pictură al profesorilor tulceni, Teatrul Jan Bart Tulcea
2008 – Tabăra de Acuarelă “Argamum” Celic-Dere, Ediţia a V-a
2007 – Expoziţia “Delta-Arte”, Galeriile UAP Tulcea
2007 – Bienala Naţională “Lascar Vorel”, Piatra Neamţ, Ediţia a VI-a
2007 – Expoziţia “Patrimoniu”, Ediţia a II-a, Galeriile de Artă UAP Tulcea
2006 – Expoziţia “Patrimoniu”, Editia I, Galeriile de Artă UAP Tulcea
2006 – Expoziţia de Acuarelă “Celic-Dere”, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi
2005 – “Flora” Salonul de Primăvară, Galeriile UAP Tulcea
2005 – “Peisaje Dunărene oglindite în creaţia artiştilor oraşelor riverane”, Muzeul
de Artă Tulcea
2004 – Salonul Internaţional de Gravură Mică ”Graphium” Timişoara
2004 – Expoziţia “Donau Fest”, Germania
2004 – Expoziţia Concursului Naţional de Acuarelă şi Gravură “Constantin
Găvenea”, Muzeul de Artă Tulcea

300
NOTE CRITICE
“Observator lucid al realităţii, Traian Oancea îşi evaluează conştient
resursele talentului său. Monocromia abordată în mai multe lucrări constituie etape
de studiu, coordonate de autor, care pe această cale experimentează puterea şi
valoarea culorilor. Este de remarcat modeleul hotărât al pastei de culoare, care
vădeşte o bună cunoaştere şi exploatare a tuşei expresive.”
Teodora POPESCU
Introducere la catalogul expoziţiei de grup – Tulcea, 1982

“Mergând pe urma lecţiei mari a lui Bruegel cel Bătrân, care spunea că
“l’art c’est le rapport avec la nature”, Traian Oancea angajează un dialog cu
lumea sensibilă dar, pe măsură ce evoluează fiecare lucrare a sa capată o dublă
faţă, cel de-al doilea raport fiind de natură confesivă, un dialog cu sine însuşi, cu
propria stare de conştiinţă. Ca toţi pictorii adevăraţi, el pare a merge către o dublă
oglindă, una răsfrângând lumea, alta răsfrângându-se pe sine.”
Marius CILIEVICI,
text catalog, 1982

“Din cele câteva tablouri prezentate de el - naturi statice - rezultă daruri de

colorist şi un anume nesaţ al prelucrării pastei ce da imaginii pregnanţă şi adevăr.
Nu-mi dau seama dacă Traian Oancea ar putea să dovedească, în câteva zeci de
pânze, câte sunt necesare unei “personale”, ceea ce dovedeşte cu atâta energie, în
doar trei sau patru, câte încap într-o manifestare a obştei, dar motive ca să-i
urmărim străduinţele, avem.
Am socotit necesar să începem discuţia meritelor expoziţiei tulcenilor cu
realizările unuia dintre cei mai tineri membri ai Filialei, pe de o parte pentru că,
majoritatea o fac în filială tinerii, pe de alta parte pentru că ei arată o semnificativă
emancipare de o tematică tradiţională...”
Tudor OCTAVIAN
301
 Contemporanul, 18 iulie 1984
“Lecţia maestrului lumii nord-dobrogene, Alexandru Ciucurencu, transmisă
prin generaţii, este aprofundată, continuată de Traian Oancea. Dornic să
îmbrăţişeze suprafeţe mai intinse, compoziţiile sale sunt construite cu mare ştiinţă;
elementele peisajului nu se pierd în imensitatea spaţiului, complementarele sunt
dispuse în tonalităţi catifelate, albul inundă, complementează, uneşte şi
sensibilizează ochiul privitorului.”
Adrian PAL, 1990

“Ciucurencu şi şcoala pe care a format-o nu au negat impresionismul.

Ei demonstrează că perechile de culori complementare nu permit sugerarea
spaţiului şi profunzimea.
Ei nu au negat umbra, ci doar au încălzit-o, i-au dat viaţă, pentru că ea
rezultă din lumină.
Pictura lui Traian Oancea se dăruieşte ochiului exersat, este plină de
eleganţă, subtilitate, încărcată de dramatism forţat datorat contrastului
complementarelor în care una din cele două, conduce asemenea unui dirijor
orchestra.
Tablourile sunt vibraţii lirice colorate, este o lecţie de lumină şi culoare
datorată unui instinct născut pentru culoare şi pentru a vedea în culoare neapărat şi
tot timpul – lumina.
Culorile stridente (una din complementare) au în vecinătate contravalori şi
culori de echilibru rezultate din amestecul lor (celor două), încât totul să aibă ca
rezultat uniformizarea, vibraţia lirică.
Numai şcoala lui Ciucurencu posedă reţeta acestor amestecuri care aveau ca
rezultat muzicalitatea în jurul culorilor crude.
Cu atât mai valoroasă ni se pare pictura lui Traian Oancea expusă aici la
Tulcea, locul de unde Ciucurencu a desluşit tainele luminii şi le-a transformat în
tehnică, concepţie şi teorie.
La Traian Oancea culorile reci pot deveni calde şi cele calde reci, nu prin
302
juxtapunere ci prin amestec pe paletă.
Pictura lui Traian Oancea este o lecţie complicată de culoare, este un limbaj
plăcut, dar pentru mulţi greu accesibil, este o comunicare în care culoarea devine
simbol, este o interpretare a teoriilor despre culoare, este forţa magică a luminii,
care se lasă descoperită, dar nu se deconspiră.”
Adrian PAL
Expoziţia personală, Tulcea, 1996

“Trăsătura constanată a creaţiei lui Traian Oancea este voinţa studiului

modest şi precaut…El iese în relief printr-o reducţie a culorilor spre convertirea
datelor spaţiale ale imaginii lumii în câmpul bidimensional şi, prin acestea,
desenul devine o componentă constantă şi determinată a picturii lui.”
Olimpiu VLADIMIROV,
Tomis, nr.11, 2000

“Pictor al locului prin naştere dar şi prin atracţia generoasă pe care o

exercită lumina şi culoarea în cadrul peisajului nord-dobrogean, artistul rămâne
ataşat cu stăruinţă tradiţionalismului, lirismului vizual şi emoţional, într-o unitate
de comuniune şi comunicare omogenă şi semnificativă. Peisajul tulcean (cel
citadin) a fost şi este una dintre temele preferate pentru lucrările sale. Deşi
amintirea oraşului vechi s-a estompat în memoria vizuală, sentimentele trăite în
copilărie şi adolescenţă revin permanent, găsindu-şi un loc anume prin note de
fabulos şi mister sugerate de exuberanţe cromatice. Dominat de “magia” culorii, în
diferitele momente de creaţie, aceasta a avut roluri diferite: de la contraste (chiar
dizarmonice) reflectând o stare conflictuală, aromnii cromatice (exprimând liniştea
interioară), până la explozii solare în care lumina remodelează forma, expresiei a
unui dinamism interior. Şcoala coloristică a maestrului Ciucurencu joacă şi astăzi
un rol important în multe lucrări, pe care artistul şi-o asumă conform sensibilităţii
sale interioare şi a dragostei pentru natură, deopotrivă.
Profesorul Marius Cilievici nota, încă de la “debutul” elevului său, cu
303
admiraţie şi premoniţie : “trăsătura constantă a lui Traian Oancea este voinţa de
studiu, modest şi precaut, care la el întrece dorinţa de a dispune de “artefacte
împlinite şi uimitoare”. El iese în relief printr-o reducţie a culorilor spre
convertirea datelor spaţiale ale imaginii lumii în câmpul bidimensional şi, prin
aceasta, desenul devine o componentă constantă şi determinantă a picturii lui.
Convins că l’art c’est le rapport avec la nature (Bruegel ce Bătrân), raportul
cu natura stabileşte pentru artist o proiecţie a eului interior, a stării de conştiinţă,
ca o dublă oglindire: una reflectând lumea, alta reflectându-se pe sine.
În diversitatea preocupărilor şi apropierea de gravură i-a avut ca mentori pe
Ştefan Găvenea, Vasile Gheorghiu si Ion Tiţoiu. Tehnica folosită este acvaforte
acvatinta cu zinc şi fier aplicată la compoziţii cu personaje, peisaje, naturi statice.
Fascinaţia formei în raport de alb şi negru îi aduce satisfacţii pe măsură în cadrul
unei personale cu peste douăzeci de lucrări (Tulcea) ca şi a unor saloane naţionale.
“Drumul” ales de artist, departe de facilul experimentărilor, fără înclinarea
snoabă în faţa ultimelor „noutăţi” de aiurea, repezintă o atitudine clară faţă de
propriul act de creaţie, care nu poate fi confundată cu simptomele unei
„cuminţenii” exagerate sau a unei „crize” fie ea şi temporară. Cât timp mijloacele
artistice oferite de tradiţie nu sunt receptate de Traian Oancea ca pe o povară, el ne
oferă o pictură fără vârstă (“pictura-pictură”) nici mai mult, nici mai puţin.”
Olimpiu VLADIMIROV,
Tomis, noiembrie 2001

“Acuarelele lui Traian Oancea, sunt concepute şi realizate într-o stare de

perfectă armonie cu natura, trădează cu iscusinţă acest lucru, trădează o
particularitate stilistică ce ne aminteşte de post-impresionişti. Printr-o prezenţă
fizică discretă cu infuziuni spirituale, ce conturează o puternică personalitate
artistică, creatorul nu se aventurează în experimente nesigure din dorinţa vădită de
a înnoi limbajul comunicării artistice. El foloseşte metode clasice de acum, de
copiere inteligentă a naturii, de reprezentare a unor zone peisagistice ce-i pun în
evidenţă calităţile de bun colorist, de iscusit tehnolog.
304
 Traian Oancea, serios şi laborios, dă naturii, sau mai bine zis colţului din
natură ales spre reprezentare, întreaga concentrare a ansamblului peisagistic,
întreaga concentrare de culoare şi lumină, de vibraţie şi interes optic. Contopeşte
într-o arie de mică dimensiune (hârtia) vasta posibilitate de a ne imagina natura în
toată splendoarea, măreţia şi forţa ei. Este evident, o ştiinţă, un mod de a simţi şi
domina formulele tehnice întru victoria artistică, întru realizarea sensurilor majore
ale existenţei… “
Gheorghe ANDREESCU
Simpozionul de acuarelă “Culorile Toamnei”,
Muzeul de Artă Contemporană, Galaţi, 2005

“Obţinute cu mai adesea din culori complementare, griurile realizează

adevărata armonie.
Ilustrativ e “strada dimineaţa” unde pe o suprafaţă caldă apare griul cromatic
devenind în fapt, violaceu.
Suprapunerile grafice, atât în uleiuri cât şi în acuarelă sunt “savant” utilizate
pentru obţinerea vibraţiei.
Virtuţile liniei înclinate smulg din încremenire spaţiul ce constituie parcă
obiectul unui simplu studiu, emoţia implicită lăsând cu discreţie locul din faţa
virtuozităţii cromatice.
“Faleza din Tulcea” este, la rândul ei, o adevărată demonstraţie de
virtuozitate cromatică. Petele sunt juxtapuse astfel încât păstrează ordinea culorilor
puse în spectru, prin nuanţare (de la albastru spre culori colaterale: indigo,
violaceu ori verde albastru). Efectul este paradoxal şi intens emoţional!
Ne aflăm, cum spuneam, în faţa unui maestru al griurilor, pictor de evidentă
vocaţie, aflat în plină maturitate creatoare, capabil de a oferi, încă multe surprize.
Marian DOPCEA
Delta-Simfonie de Griuri, Expoziţie Personală, Isaccea, 2010

“… În opera artistului se regăsesc rădăcinile artei tradiţionale într-o

305
perspectivă lipsită de hiat, fără nici un pod peste labirinturile existenţiale, dar cu
cert ataşament la arhetipul existenţei libere al artei şi al locului în care artistul este
destinat să exprime strălucirea de moment a eternului întrupat în natură, obiecte,
fiinţe şi creaţie personală.
Valoarea de unicat a creaţiilor lui Traian Oancea se naşte dintr-o profundă
antinomie, cea a stării meditative a gândirii sale active în interiorul fiinţei
percepută prin experienţă şi conştienţă, şi realitatea potenţială, cea destinată
experienţei empirice. Peste acest hop existenţial artistul nostru a trecut suveran şi
justificat în căutările sale, dând sens existenţei prin conceptul: omul face parte din
natură şi natura este prezentă în om.
De fapt, dialectica lui Traian Oancea este mult mai largă, artistul ar vrea ca
întreaga lume să fie aşa cum îi apare lui însuşi şi cum ne-o înfăţişează plastic pe
pânză, pe hârtie, pe simeze.
La pictorul Traian Oancea uimeşte imaginaţia, el fiind o întrupare a
permanentelor sale stări imaginative. Dar cum percepe el aceasta imaginaţie? Ca
un vâzător, ca acela care n-a uitat de unde vine şi nici încotro se îndreaptă (ca în
tabloul lui Paul Gaugain). În această idee, pictorul nostru îşi propune să
reconstruiască universul armoniei între macro şi micocosmos prin forme, culori şi
proporţii, stabilind relaţii de comunicare între el şi noi, între veşnicie şi clipa
prezentă.
În toată producţia artistică a lui Traian Oancea este prezent sentimentul că
autorul se consideră cetăţeanul a două lumi: a lumii sale proprii şi a lumii noastre,
a tuturora. Din această experienţă teribilă ne învaţă prin opera sa că viaţa trăită
numai în cetate, cu intensă şi totală cheltuială de energie, ne ascunde propria lume,
cea interioară, pe când artistul are privilegiul de a contempla orizontul unui
univers pe care şi-l dezvăluie sieşi neîncetat, practicând ceea ce înţelepţii greci
numeau “starea de neascundere” sau “aletheia”. Iată ce îşi asumă artistul! Să
decanteze în imagini eidetice mesajul neînstrăinării de sine, punându-ne în faţa
sufletului creaţiile sale care afirmă vocaţia autorului de a ne reaminti că suntem
chemaţi la o veşnică reîntoarcere în noi înşine.
306
 Priviţi-i pânzele lui Traian Oancea şi veţi simţi chemarea la propriile esenţe,
la fel cum marinarul încercat simte mirajul mărilor şi al întinderilor nesfârşite!
…Imaginea care se întipăreşte în sufletul meu la această memorabilă
expoziţie este aceea a hierofantului creştin care vine în Sfânta noapte a Învierii
Mântuitorului cu lumânarea aprinsă şi răspândeşte Lumina în jur fără ca lumânarea
sa să piardă vreo energie suplimentară. La fel este şi arta artistului plastic Traian
Oancea, a unui dăruitor de bine şi frumos pe calea adevărului şi a vieţii parcursă în
lumină, o lumină pe jumătate primită, jumătate smulsă din trăire şi iubire proprie şi
nesfârşită.
…Am venit, am văzut, am trăit clipa eternă şi mă aşez, răbdător, în
aşteptarea apoteozei unui artist care şi-a făcut loc în istorie şi chiar scrie o istorie.
Traian Oancea, mulţumesc!”
Conf. universitar doctor, Ioan GOLCEA,
24 februarie 2017

“Opera lui Traian Oancea îl caracterizează ca “artist al cetăţii” prin

însufleţirea imaginii meleagurilor tulcene.
Aceasta definire ar fi limitativă dacă n-am menţiona interesul artistului
pentru scene de interior populate cu personaje familiare. Elev al maestrului Marius
Cilievici, Traian este un demn urmaş al lui Saşa Ciucurencu, încununat cu meritul
de a fi cercetat şi adânci acele filoane insuficient explorate de către ilustrul său
înaintaş.
În această aventură ce se desfăşoară în alchimia trudelor de atelier, Traian
şi-a descoperit un drum inconfundabil în savantele alcătuiri cromatice. Culorile
uzitate sunt atent cercetate, ajungând la rezultate inedite care cuceresc privirea.
Lumina se prăbuşeşte din ceruri şi face din ce în ce mai vizibile formele
pământene; tocmai de aceea, dinamica texturii rezultate din loviturile vibrate de
penel este descendentă. În această austeritate cromatică, până şi umbrele sunt
gradual luminate, ajungând în străfundul întunericului.
Contururile riguroase, modulate de lumină, delimitează formele
307
arhitectonice atent studiate în mixtura cu suprefeţe colorate într-un îndrăzneţ
contrast cromatic de culori primare, secundare cu cele intens tulburate. Ele ne
dezvăluie o ştiinţă a cromaticii atent studiată şi experimentată.
Picturile artistului sunt imagini transfigurate aduse la esenţă, cu structuri
bine articulate ce respectă rigoarea formelor uşor recognoscibile.
Perioada studenţiei este uşor marcată de influenţa maestrului Cilievici.
Austeritatea mijloacelor tinde spre acromatism cu apetenţa în studiul formelor şi
jocul luminii şi umbre pe arhitectura formelor.
Atât în pictură, acuarelă, gravură şi desen artistul nu îşi schimbă registrul
creaţiei, intensitatea luminii variind în funcţie de expunerea reliefurilor.
Respectând tradiţia picto-gravorilor moderni, Traian utilizează cu armonie
tehnica acvatintei şi acvaforte, cu dominanta tintelor, ce îi permite realizarea unor
tonuri în crescendo.
În acest caz, artsitul este atras de interioare cu personaje, spaţial intim al
atelierului de creaţie, naturi statice şi mori de vânt.
Lucrările din ultima perioadă înfăţişează imagini tradiţionale figurative ale
locurilor familiare zugrăvite cu mare afectivitate într-o mixtură cromatică de o
forţă monumentală.

Este o adevarată “odă” adusă uliţelor copilăriei sale. În peisajele zămislite se

detaşează pe alocuri un copac secular ce devine centru de interes, artistul redându-l
cu o tonalitate ce-l distinge de departe în scenografia peisajului. În aceste peisaje
ce iradiază o aură dramatic expresionistă lumina devine agentul ce scobeşte
reliefuri primordiale. Scenele evidenţiază contururi abia sugerate ce subliniază
suprafeţe în contraste închis-deschis, de complemetare, acorduri cromatice
îndrăzneţe cu dominante de oranj, galben sau violet, toate realizate cu economia
mijloacelor. Lumina îşi croieşte drumuri pe relieful formelor într-o dinamică
vibrantă de mare intensitate. Observăm mângâierea luminii pe creştetul peisajelor
cu baza scufundată în penumbra văilor. Asistăm la o atentă distribuire şi dozare a
luminii şi culorii. În traiectoria privirii constatăm savanta alegere a colţului de
308
peisaj de o evidentă monumentalitate.
Actuala locuinţă a artistului îi permite să aibă o vedere de ansamblu a urbei
de pe varful dealului Mahmudiei.
Excelent desenator, artistul portretizează în tuş şi acuarelă peisaje, figuri de
bătrâni îngânduraţi, scene de bucătărie.
De asemenea, Traian Oancea este un remarcabil şi manager al tărâmului
învaţământului artistic, care şi-a lăsat amprenta în formarea multor generaţii de
tineri artişti tulceni.”
Dr. Keita IBRAHIMA, artist plastic,
Expoziţia personală “Trepte”, februarie 2017

“O călătorie prin universul artistic tulcean este în primul rând o călătorie a

luminii care compune peisaje natural uimitoare, dar se şi descompune în culori,
care prind viaţă cu ajutorul acesteia şi-i păstrează din strălucire. Şi aici, pictorul
Traian Oancea este cel care retrăieşte compunerea şi descompunerea naturii cu
ajutorul luminii, pentru că, în primul rând trebuie să percepem bucuria culorilor şi
obiectelor, impresia lăsată de acestea, şi mai puţin întunericul, conturul clar.

Teme în care pictorul este în căutare de subiecte ne aduc spaţii simple din
peisajul Deltei, peisajul urban al Tulcii şi decoruri intime în care personaje abia
desluşite îşi defăşoară activităţile cotidiene. Totul e aerisit, fondul ocupând o bună
parte din tablou, niciodată omogen, ci modulat cu ajutorul cuţitului sau a pensulei,
lumina învăluind cu o generozitate detaliile, fiind întotdeauna subiect principal.
Axele pe care le urmează artistul sunt date de experimentarea efectelor
cromatice neo-impresioniste şi legătura spirituală cu spaţiul nord-dobrogean cu un
liant în persoana lui Ciucurencu. Căutările cromatice se ordonează în studiul
complementarelor, cu una dintre ele dominând, cu două perechi câteodată, cu o
culoare interpusă între ele, folosindu-se foarte puţin de negru (pentru că
îmbâcseşte culoarea şi e “pretenţios”), dar foarte des de griurile colorate
amestecate cu alb, tonurile şi asocierile lor făcând muzica şi atunci culoarea curată
309
este prezentă, exultă etalându-şi din plin strălucirea. Contrastul este deci adus
înspre alb, înspre cald, nu este contur, nu este neagră, prinde viaţă şi nu clarifică
sau pierde în întuneric (ca în cazul clar-obscurului).
Ca şi pictorul Ciucurencu, pictorul consideră că doar culoarea este primul
plan, doar ea este subiectul, se evită trimiterile tematice şi compoziţiile şi peisajele
sunt pretext dirijate în aşa fel pentru a folosi din plin calităţile ei. Pictura este
pictură, nu vrea să povestească, ci să arate ceva frumos, un tablou frumos.

Din acuza colorării umbrei, perspectiva dispare, suprafeţele sunt pete

compacte, dar pictorul evită decorativismul. Pictura lui de dragul culorilor, pentru
a anula aplatizarea spaţiului caută ductul pensulei, ritmuri din tuşe şi urme
expresive. Poate, văzute de la distanţă, lucrările prezintă pete compacte, care,
odată ce te apropii se transferă în mozaicuri vibrante, trasee de pensulă, intervenţii
şi amestecuri de alburi. Sunt aduse în lumina fonduri din spatele stratului de
suprafaţă, pânza curată, griuri sau complementara rece.
De multe ori, culoarea dominantă, lumina, se plimbă nealterată şi
nestingherită peste tot şi nu ţine cont de structura şi natura obiectelor, important
fiind doar cald-recele, contrastul urmărit permanent. Această culoare lumina care
se plimbă creează negura specifică, impresia de spaţiu invadat de fum galben-
oranj. Uniformizarea acestor accente şi neaparat lipsa strălucirilor de metal şi lipsa
treptelor de valoare a culorii, existând doar lumina caldă, zona de griuri colorate
obţinute din complementare şi umbra-rece (care deseori este alterată înspre cald).
Până la urmă doar umbrele construiesc şi aduc puţină claritate, dar prin
culoarea acestora nu produc profunzime. Figurile surprinse în contre-jour aduc
contraste aproape sculpturale. Cu ajutorul lucrărilor lui Traian Oancea păşim pe
străzi pustii, unde viaţa e surprinsă într-un moment de amorţire, care înfruntă
trecerea timpului. Peisajele foarte rar întâlnite îşi descoperă detalii care ne pot
spune ce moment al zilei descriu, casele şi copacii sunt împietrite, albastrul
sugerând această stare de fotografie atemporală unde apar amintiri dintr-o Tulce
eternă, supusă intemperiilor, dar neanimată. Scenele de ieri şi cele actuale sunt
310
suprapuse în încercarea de a găsi esenţa, spaţiul local.
Şi tot din planul locului sunt înfăţişate şi canalele bătrânului fluviu,
explozia de viaţă a Deltei este de asemenea imprimată parcă pe pelicula amintirii,
tehnica lui Ciucurencu este reinventată pentru a reda natura exterioară. Dacă
acesta picta îndeosebi naturi statice şi scene de interior, Traian Oancea iese în
natură, analizează mediul înconjurător pentru a reveni în atelier şi pentru a căuta
mijloacele adecvate în a reda structurile sălbatice. Natura trebuie îmblânzită,
pictura are propriile legi care refac imagistic impresiile percepute. Putem declara
că e încercarea artistului de a capta exteriorul, ambientul şi de a-l interioriza ca
mai apoi să ni-l retransmită, pentru a nu ni-l prezenta în formă brută.
Ancorat adânc în peisajul Dobrogei de nord, prin apartenenţa la aceste locuri
atât prin naştere cât şi prin formare, Traian Oancea extrage esenţe din mediul
ambiant pentru a construi, cu ajutorul propriei sensibilităţi un univers de descriere
spirituală, interiorul care rezonează cu dorinţa de a aduce un altfel de omagiu
frumuseţii. Cum albastrul apei peste care soarele binecuvântează şi dă viaţă creând
întreg, în acelaşi mod artistul sintetizează şi răspunde pictural, exaltat fiind,
perechi de apă-pământ, local-solar, cald-rece transpunându-le în ipostaze sensibile,
atent studiate. Cercul se închide, astfel eternul transfer dintre interior şi exterior
declanşat de lumină ne arată un univers tulcean compact în care spiritul pictorului
se încadrează perfect, redând prin pictură o parte din energia atmosferei Deltei, o
rază de lumină colorată. “
Adrian PAL jr.
Acorduri cromatice la Porţile Deltei, Editura Alba Iulia, 2016

311
 Veronica Oancea
Nascuta la Suceava la 28 octombrie 1962
Studii: Academia de Artă “Luceafarul ”- Bucureşti, Facultatea de Arte Plastice,
secţia Pictură
Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România
Profesor la Liceul de Artă “George Georgescu” Tulcea
Din 2002 participă la toate manifestările expoziţionale ale Filialei U.A.P. Tulcea
în tară şi străinătate.

Expoziţii personale:
1981, 1995, 1996, 2001 – Tulcea
2010 – Isaccea

Expoziţii internaţionale:
1988 – Toronto “Del Bello Gallery” – Canada
1994 – Vallentignay – Franţa
2004 – Ulm – Germania

Expoziţii naţionale:
2014 - EXPO-Martie, Galeriile U.A.P. Tulcea
2014 - Expoziţia de grup “Ritmuri Acvatice”, Casa Avramide Tulcea
312
2014 - Salonul de grafică şi desen, ediţia a II-a, Galeriile U.A.P. Tulcea
2014 - Expoziţia „Tulcea Fest”, Galeriile U.A.P. Tulcea
2013 - Expoziţia “Dobrogea în artele vizuale”, Casa Avramide, Centrul Cultural
de Patrimoniu Nord-Dobrogean
2013 - Salonul de Primăvară, Galeriile U.A.P. Tulcea
2012 - Salonul de Primăvară, Galeriile U.A.P. Tulcea
2012 - Expoziţia „Culorile Luminii”, Biblioteca Judeţeană „Panait Cerna”, Tulcea
2012 - Expoziţia „In Memoriam 101 ani Constantin Găvenea”, Galeriile
U.A.P.Tulcea
2012 - Expoziţia „Tulcea Fest”, Galeriile U.A.P. Tulcea
2012 - Expoziţia „Saloanele Moldovei”, Muzeul de Artă, Bacau, Chişinău
2012 - Expoziţia „Artişti tulceni contemporani”, Muzeul de Artă Tulcea
2012 - Bienala „Ion Andreescu”, Buzău
2012 - Tabara de creaţie, Balcic, Bulgaria
2012 - Bienala „Gheorghe Petraşcu”, Târgovişte
2012 - Expoziţia „Tabara de pictură de la Balcic”, ediţia a II-a, Muzeul de Artă
Constanţa
2012 - Expoziţia „Dobrogea 2012”, Galeriile U.A.P. Tulcea
2011 - Salonul de Primăvară, Galeriile U.A.P. Tulcea
2011 -„Fantezii în linii, puncte şi culori” – Expoziţia profesorilor de educaţie
vizuală din Tulcea, Casa Cărţii Tulcea – Premiul I
2011 - Expoziţia „Apăraţi farul lumii – biodiversitatea”, Hotel Cormoranul,
Murighiol, Tulcea
2011 - Expoziţia „Tulcea Fest”, Galeriile U.A.P. Tulcea
2011 - Expoziţia „Interferenţe Dobrogene”, Palatul Parlamentului, Bucureşti
2011 - Expoziţia „Saloanele Moldovei”, Muzeul de Artă Bacau, Chişinău
2011 - Salonul de Desen, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi
2011 - Expoziţia „Grafica Românească”, Bucureşti
2011 - Bienala Naţională de Artă plastică ”Lascăr Vorel” – Piatra Neamţ, ediţia a
XII-a
313
2011 - Expoziţia „Dobrogea 133 ani”, Galeriile U.A.P. Tulcea
2010 - „Arta şi biodiversitatea” – Expoziţie de pictură – Centrul Muzeal
Ecoturistic Delta Dunării
2010 - Salonul de Primăvară al Filialei U.A.P. Tulcea
2010 - „Repere Cromatice”- Expoziţia de pictură a profesorilor Liceului de Artă
„George Georgescu”, Tulcea
2010 -„Continuitate” – Expoziţie de artă plastică, Băileşti
2010 - Expoziţie personală, Isaccea
2010 - Expoziţia „Omul - între Ethos şi Mythos”, Muzeul de Artă Tulcea
2010 - Expoziţia „Expo-Fest”, Galeriile de Artă U.A.P. Tulcea
2010 - Bienala „Ion Andreescu”, Buzău
2010 - Bienala „Gheorghe Petraşcu”, Târgovişte
2010 - Salonul de Toamnă „Dobrogea Fest”, Galeriile de Artă U.A.P. Tulcea
2009 - Bienala Naţională de Artă plastică „Lascăr Vorel” Piatra Neamţ, ediţia a
XI-a
2009 - Bienala de gravură “Gabriel Popescu” – Târgovişte
2009 - Expoziţie de acuarelă Argamum – Celic Dere, ediţia a V-a, Muzeul de Artă
Galaţi
2009 - Salonul de Toamnă al Filialei U.A.P. Tulcea
2009 - Expoziţie de pictură “Apa desface frontiere”, Institutul Irecson – Bucureşti
2009 - Expoziţia “Tulcea Fest”
2008 - Expoziţia de pictură, grafică, arte decorative şi sculptură “Ion Andreescu”,
ediţia a VI-a Buzău
2008 - Expoziţia Filialei UAP Tulcea şi Galaţi, Galeria de Artă “Nicolae Mantu”
2008 - “Salonul de pictură al profesorilor tulceni”, Teatrul “Jean Bart” Tulcea
2008 - Tabara de acuarelă “Argamum” – Celic Dere, ediţia a V-a
2007 - Expoziţia “Delta-Arte”, Galeriile U.A.P. Tulcea
2007 - Bienala Naţională “Lascăr Vorel”, ediţia a VI-a Piatra Neamţ
2007 - Expoziţia “Patrimoniu”, ediţia a II-a, Galeriile de Artă U.A.P. Tulcea
2006 - Expoziţia “Patrimoniu”, editia I, Galeriile de Artă U.A.P. Tulcea
314
2006 - Expoziţia de acuarelă “Celic Dere”, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi
2005 - “Flora” – Salonul de Primăvară U.A.P. Tulcea
2005 - “Peisaje Dunărene oglindite în creaţia artiştilor oraşelor riverane”– Muzeul
de Artă Tulcea
2004 - Salonul internaţional de gravură mică – “Graphium” – Timişoara;
2004 - Expoziţia “Donau Fest” Germania
2004 - Expoziţia Concursului Naţional de Acuarelă şi Gravură “Constantin
Găveanea” – Muzeul de Artă Tulcea

Premii:
2011 - Premiul I - Expoziţia profesorilor de educaţie vizuală din Tulcea, „Fantezii
în linii, puncte şi culori” – Casa Cărţii Tulcea

NOTE CRITICE

„Având în omul de alături pedagogul cel mai nimerit, Veronica Oancea

continuă lecţia de pictură învăţată la Tulcea, Baia Mare şi Constanţa cu ani în
urmă (fiindu-mi chiar în clasa a VII-a elevă şi organizându-i după terminarea
liceului prima expoziţie personală).
Peisajul o încântă, este un altfel de lirism, o altfel de tehnică, o altfel de
încântare în faţa lucrurilor.
Lucrările mai păstrează din linia grafică de altă dată, sunt observaţii statice ale
unor aspecte din natură.
Forţa tuşei, echilibrul compoziţiei, gama restrânsă, ne definesc o creatoare cu
calităţi deosebite care-şi merită locul pe simezele U.A.P.
Lucrările au capacitatea de a emoţiona, au o anume nobleţe a simplităţii,
există în ele o tensiune a unei singure culori care înţelege şi acceptă rolul celorlalte
surate din jur.
Culoarea este liberă pentru a stabili raporturi noi între nuanţele prezentate în
315
spaţiul compoziţional.
Un artist deosebit, asemenea multora de pe aceste locuri vă invită astăzi să-i
completaţi opera să-i înţelegeţi menirea şi să-i acordaţi şansa de a reveni cât mai
des pe simeze.”
Adrian PAL,
Expoziţia personală, Tulcea, 1981

„Pictura Veronicăi Oancea are un pronunţat caracter liric; este influenţată de

culoarea locurilor, de peisajul ce te îmbie la o astfel de atitudine. Tuşa
„alimentată” de luminozitatea pastei nu derutează privitorul, ci contribuie la
crearea unei atmosfere de deplină mulţumire şi satisfacţie. Lucrările de mici
dimensiuni trădează un profesionalism care, după ceva ani de pauză, revine cu
discreţie pe simeze, încântând privirea şi luminând sufletul.”
Adrian PAL,
Din prefaţa Catalogului expoziţiei personale, 1996

„Izbucnirile cromatice ale picturii Veronicăi Oancea din ultimul timp scot la
iveală aplecarea tandră, specială a pictoriţei către „jocul” serios al culorilor cu care
operează. Culoarea densă, saturată de pigment, distribuită cu ştiinţa compunerii
câmpului, ades cu tendinţă abstractă, ca în suita „vestigiilor”, este ceea ce asigură
sensul tonic, valoros – şi nu numai - al picturii sale...”
Florica CRUCERU,
Text inedit, 2000

„Veronica Oancea păşeşte cu reală forţă în spaţiul abstracţiei gestuale, cu un

convingator control al efectelor; aş remarca o clară orchestrare cromatică şi a
diferenţelor de materialitate. Se conturează a fi o artistă deschisă spre o inovaţie a
restructurării spaţiului, un spaţiu cu rezonanţă afectivă prin raporturi între tuşă şi
masa cromatică. Ea reuşeşte să aiba un mecanism de recepţie a spaţiului, prin
abordarea perspectivei tradiţionale, prin desfăşurarea pastei pe arii articulare
316
nemijlocit, prin absenţa totală a liniei. Cromatica „desenează” şi creează spaţiul
compoziţional, păstrând o prospeţime, sporită de contraste puternice. Compoziţia
maselor de culoare, a tuşelor stabilesc raportul compoziţional, apelând la pictura
gestuală dar şi la o cenzură a raţiunii în dorinţa de echilibru.”
Eugen BRATFANOF,
Text inedit, 2000

„În ultima perioadă la Veronica Oancea, s-a produs am putea spune un

miracol. Se întrezăreşte un drum nou, o forţă şi o senzualitate dezlănţuită care stă
la baza unei filosofii am putea spune existenţiale. Ea s-ar putea extrage din
expresionismul abstract – expresie plastică a unei necesităţi interioare ce se
sprijină pe forţele subconştientului, un fel de introspecţie intimistă, o privire
întoarsă spre sine, spre fibrele secrete ale organismului, ale senzualităţii şi
pasiunii, spre izvoarele energiei universale.
În această artă spontană de mase cromatice contrastante, intervine şi semnul,
scriptura ca formă de expresie artistică, naşterea unui alfabet ezoteric pe un fundal
contrastant ca la Georges Mathieu sau Frantz.”
Keita IBRAHIMA,
Catalogul Expoziţiei, „Tulcea 2003”, Palatul Parlamentului Bucureşti

„Directă şi îndrăzneaţă este arta practicată de Veronica Oancea în acuarelele

sale. Pricepută şi energică în exprimare, cu un duct liniar ce o caracterizează în
toate lucrările, artista concurează cu natura în virtuţiile sale de lumină, mai bine zis
de explozie luminoasă şi de culoare.
Nefiind un capriciu plastic, ci un mod de trăire şi simţire a naturii, un mod de
a extrage din frământările cotidiene acele elemente ce exclud speculaţii stilistice
sau gustul aleatoriu.
Acuarela Veronicăi Oancea susţinută printr-o cromatică puternică, suculentă
(paradoxal pentru acuarelă), aerată numai de aceleaşi construcţii liniare de alb
(albul hârtiei), determină o interesantă şi puternică autoritate, un temperament bine
317
stăpânit, nu lipsit de substanţă şi semnificaţie.
Dominată de un vibrant sentiment al naturii, al coexistenţei cu aceasta,
Veronica Oancea comunică sincer şi discret cu cei cărora le este destinată arta,
acelora care „citindu-i” opera desluşesc ecrane ale infinitei variaţii a luminii
materiale şi spirituale.
Artista nu face decât să încerce să unească spiritul şi materia într-o
reprezentare adecvată propriilor posibilităţi: spontaneitatea, energia creatoare,
forţa şi capacitatea de sonorizare expresivă a acestora.”
Gheorghe ANDEESCU,
Simpozionul de acuarelă „Culorile toamnei”,
Muzeul de Artă Contemporană, Galaţi, 2005

„Surprinzătoare este pentru mine lucrarea Deal la Celic anunţând, o posibilă

nouă etapă de creaţie. Vibraţia facturală la care recurge aici (tuşa viguroasă
amplificată pe forme – sol, în cazul acesta) amplifică evident efectul culorilor.
E ceva din „lecţia” Von Gogh – tratat însă într-o manieră inedită.
Precedent este întâlnit şi în Floral I cu efect dinamizator, demonstrând
capacitatea autoarei de a transcede modalităţile comune de abordare a „realului”,
într-un context figurativ, creat însă de jocul luminii şi al culorii.”
Marian DOPCEA,
Delta, „Simfonie în griuri”, Expoziţie personală, Isaccea,2010

„Veronica Oancea descoperă frumuseţea peisajului dezolant după plecarea

omului recreând compoziţii plastice incitante şi pline de sensuri evocative ale
motivului.”
Adrian PAL,
Steaua Dobrogei, 2012

318
 „Cu aspectul unor gravuri învechite de trecerea timpului, cu adăugiri uşoare
de culoare, în note monocrome, cu ritmuri căutate în structuri naturale imitate cu
gestica decorativă, picturile Veronicăi Oancea prezintă, cu delicateţe locuri
impregante de arhaism ale Tulcei.

Pornim de la sentimentul de melancolie pe care ni-l inspiră peisajele artistei

pentru a parcurge uliţe pierdute, case ce stau să cadă, arhitectura specifică
Balcanilor şi populaţiilor ce locuiesc teritoriul nord-dobrogean.
Nu e motiv de tristeţe, dar privind aceste vestigii ilustrate parcă pentru o
monografie a acestui spaţiu şi simţindu-ne însinguraţi, pentru că toate aceste case
nu sunt animate de prezenţa oamenilor, nu putem să nu regăsim motivul romantic
al reperezentării unei arhitecturi din alte timpuri, demult apuse şi părăsite de
umanitate pentru a face loc misterului.

Vechea Tulcea cu elementele etnice amestecate, acolo unde şi apa se

întrepătrunde cu uscatul, este prilejul ideal pentru a experimenta aceste sentimente
de copleşire în faţa timpului şi admiraţie pentru semne care aspiră spre eternitate.
Copacii îşi dezvăluie încrengăturile golaşe pregătindu-se demni de un nou ciclu,
iar casele şi străzile sunt semnele rămase martore peregrinărilor civilizaţiilor, ca
pietrele ce rămân în urma trecerii apelor.
Lucrările sunt descrieri ambientale ale străzilor fără nume şi fără locuitori
pentru o Tulce permanentă, ilustraţii într-o carte de poveşti, de întâmplări ce
descriu viaţa multor generaţii. O carte din care însă poveştile au dispărut, dar au
rămas picturile acestea să depene mai departe.

O scenografie pregătită pentru alte personaje ce or să joace în teatrul tulcean,

derulată artistic de către Veronica Oancea.
Tehnica folosită refuză căutarea contrastelor în favoarea armoniei. Culorile
sunt estompate în amestecuri determinând familiaritate şi ospitalitate în urma
monocromiei. Ritmurile date de garduri şi aranjamente de crengi, ferestre şi ziduri
319
prin accente grafice care sparg monotonia petelor. Tablourile sunt combinaţii de
elemente picturale cu construcţii aproape desenate. Delicateţea cromatică e
cauzată de folosirea griurilor colorate, a amestecului de culori, uneori excesiv,
estompând, anulând exaltările, contrastul fiind căutat în ruperile de ritm, contururi
de negru şi intervenţii de linii tuşate.

Pictoriţa alege perechea de complementare oranj-albastru pe care o dezvoltă

în variante diferite. În general, oranjul este culoarea pentru lumină folosită în
amestec cu albul, iar albastrul întotdeauna amestecat cu negrul e folosit pentru
întuneric, dar marea parte este compusă din griuri, umbre şi sienne, un efect
deosebit fiind dat de ritmul creat de alternări de umbră-lumină, clar (conturat) şi
neclar (estompat).

Dacă majoritatea pictorilor Deltei îşi îndreaptă atenţia spre stilul vegetaţiei şi
al reflexiilor în apa fluviului, Veronica Oancea se simte atrasă de pictura caselor
ţărăneşti, a anexelor şi a adăposturilor pentru animale, acolo unde o grămadă
neorganizată este compusă din şipci şi gard, lemne pentru foc, arbori răsăriţi de
unde nu te aştepţi, scule, plase de pescuit, pânze şi stuf folosite pentru acoperiş,
postată pe alei mocirloase, drumuri sălbatice şi parcelări aleatorii ale curţilor
omeneşti. Nu este urmărită arhitectura şi organizarea Tulcei, cu care suntem
familiarizaţi; zarva aglomerărilor de oameni, ocupaţi şi etnii este înlocuită de o
reprezentare neînsufleţită, prin reprezentanţi ai acestora. Recunoaştem o casă
lipovenească pictată tradiţional în alb şi albastru şi recunoaştem şi îndeletnicirea
locuitorilor acestor colibe, pescuitul. Ei nu sunt prezenţi şi natura pare că îşi
câştigă influenţa în dauna umanităţii.

Nu este o reprezentare a vechii Tulce, ci una a Tulcei arhaice care povesteşte

convieţuirea de secole a omului în sânul naturii dezlănţuite a Deltei.Acesta nu
încearcă să-şi impună modernitatea, ci se lasă modelat material şi spiritual de forţe
superioare lui, integrându-se în peisaj.
320
 Toate componentele vieţii Deltei sunt prezente în pictura Veronicăi Oancea,
doar unele dintre ele fiind reprezentate prin simboluri. Urmărind desenul
trunchiurilor copacilor (aceştia, chiar golaşi fiind, lipsiţi de frunze) viaţa pare
totuşi prezentă, în aşteptarea primăverii.
De altfel, anotimpul este deschis, este unul al toamnei târzii sau a unei ierni
geroase, soarele nu străluceşte, lumina este de zi, o zi în care norii estompează
încălzirea atmosferei. De aici, împreună cu folosirea albastrului rezultă senzaţia de
răceală.

Explorarea gospodăriilor ţărăneşti, în dauna peisajului urban cât şi a peisajului

sălbatic, constituie o descriere etnografică a satului tulcean, îndreptându-ne atenţia
spre aerul patriarhal surprins în aceste scene.
Dovedind o construcţie grafică a imaginii şi folosindu-se de amestecuri
subtile şi griuri preţioase, Veronica Oancea compune imaginea periferiilor, curţilor
negătite pentru vizită, trezind curiozitatea îndeajuns pentru o monografie, o
călătorie în viaţa oamenilor simpli, ce constituie populaţia din Delta Dunării.
Rezultă compoziţii în care lumina şi umbra se plimbă tomnatec dezvăluind detalii
intime din curţile oamenilor încadrate perfect în peisajul natural.”

Adrial PAL jr.

Acorduri cromatice la porţile Deltei, Editura Alba Iulia, 2016

321
 Claudia Grigore – Pahom
S-a născut în Babadag la 17 martie 1981
Studii: 2004 Titlul de Licenţiată în Arte în baza promovării examenului de licenţă
în cadrul Universităţii de Artă şi Design Cluj-Napoca
2004 Universitatea Ovidius Constanţa – Facultatea de Arte Plastice şi Decorative –
Specializarea Pedagogia Artei

Experienţă artistică:
2005 – Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România Filiala Tulcea

Expoziții naţionale:
2012 – Expoziţia de pictură, grafică, artă decorativă şi sculptură “Ion Andreescu” ,
Buzău , ediţia a 8-a, octombrie
2011 – Expoziţia de pictură, grafică, sculptură “Interferenţe Dobrogene”, Palatul
Parlamentului, Bucureşti, 14 septembrie
2011 -Bienala Naţională de Artă Plastică “Lascăr Vorel”, Piatra Neamţ, ediţia a
XII-a
2010 – Expoziţia de pictură, grafică, artă decorativă şi sculptură “Ion Andreescu”,
Buzău, ediţia a 7-a, octombrie - Saloanele Dobrogei, Constanţa, 4 decembrie
2009 – Expoziţia “Nicolae Mantu”, Galaţi, 12 decembrie
322
2009 – Expoziţia de pictură, grafică, artă decorativă şi sculptura “Ion Andreescu”,
Buzău, ediţia a 6-a, 16 octombrie
2008 – Expoziţia interjudeţeană, Galeria de Artă, “Nicolae Mantu”, Galaţi, 12
decembrie

Expoziții personale:
2012 – Expoziţia de pictură şi grafică, Sediul Comunităţii Ruşilor Lipoveni,
Tulcea

Expoziții de grup:
2015 – Avramide, Expo de Ziua Şcolii
2015 – Expoziţie la Sediul “Ivan Patzachin”
2015 – Expo “Tulcea de Altă Dată”, Casa Avramide
2014 – Expo Mărţişor, Salonul de Primăvară, U.A.P.
2014 – Salon de grafică şi desen, ediţia a 2-a, Galeriile U.A.P. Tulcea
2014 – Tulcea Fest, Galeriile U.A.P. Tulcea
2013 – “Prof Art”, Casa Avramide
2013 – Expoziţia ‘Dobrogea în Artele Vizuale”, Casa Avramide, Centrul Cultural
de Patrimoniu Nord-Dobrogean
2013 – Salonul de Primăvară U.A.P Tulcea
2013 – Salon de grafică şi desen, ediţia a 2-a, Galeriile U.A.P. Tulcea 2012 –
“Zilele Tulcea”, U.A.P. Tulcea
2012 – Patrimoniu U.A.P. Tulcea
2012 – Expoziţie Salonul de primăvară, Galeriile U.A.P. Tulcea
2011 – Galeriile U.A.P. Tulcea dedicate aniversării alipirii Dobrogei la România,
U.A.P. Tulcea
2011 – Galeriile U.A.P. Tulcea, “Tulcea Fest”
2011 – Salonul de Iarnă, U.A.P. Tulcea
2010 – “Ziua Dobrogei”, Salonul de Toamnă, U.A.P. Tulcea
2010 – Tulcea Fest, Galeriile U.A.P. Tulcea
323
2010 – Expoziţie de artă plastică “Ethos şi Mythos”, Muzeul de Artă Tulcea
2010 – Expoziţia profesorilor de artă plastică, Liceul de Artă “George
Georgescu”, Tulcea
2010 – Salonul de Primăvară, U.A.P. Tulcea
2009 – Expoziţie de pictură, Sediul Comunităţii Ruşilor Lipoveni, Tulcea
2009 – Salonul de Toamnă, U.A.P. Tulcea, tema “Patrimoniu”
2009 – Expoziţia doamnelor profesoare din Tulcea organizată de ziua femeii,
Tetrul “Jean Bart”, Tulcea
2009 – Salonul de Primăvară, U.A.P. Tulcea
2009 – Expoziţie de grup Tulcea Fest, Galeriile U.A.P. Tulcea
2009 – Expo Humanitara, U.A.P. Tulcea
2008 – Salonul de pictural al profesorilor tulceni organizat cu prilejul “Festivalului
Naţional al Şanselor Tale”, ediţia a 9-a
2008 – Expoziţia “Patrimoniu”, Galeriile U.A.P. Tulcea
2008 – Salonul de Iarnă, U.A.P. Tulcea
2007 – “Patrimoniu”, U.A.P. Tulcea
2007 – “Peisaj European”, U.A.P. Tulcea
2007 – Salonul de Primăvară, U.A.P. Tulcea
2007– Salonul de Iarnă, U.A.P. Tulcea
2006 – “Patrimoniu”, U.A.P. Tulcea
2006 – Salonul de Vară, U.A.P. Tulcea
2005 – Salonul de Iarnă, U.A.P. Tulcea
2005 – Salonul de Primăvară, U.A.P. Tulcea
2004 – Salonul de Iarnă, U.A.P. Tulcea

NOTE CRITICE

“Claudia Grigore ne introduce într-o lume sensiblilă, de griuri, o lume a

contrastului de calitate în care pete decorative, tuşe curajoase şi urme de cărbune
324
participă la un dans al melancoliei. Peisaje şi naturi statice sunt puternic
abstractizate şi devin doar punctul de plecare pentru compoziţii în care sufletul
creatorului transformă spaţiul natural în lumi transcedentale.”

Adrial PAL jr.

Al 5-lea Salon al studenţilor tulceni, 2004

“Căutând formule de reprezentare în artă din repertoriul expresionist şi

adăugând detalieri grafice şi reveniri de alburi care estompeaza tragismul, pictoriţa
prezintă lucrări ce impresionează prin forţă şi claritate.
O permanentă antiteză între calm şi agitat, o pendulare în concretizarea unui
stil care să dezvăluie cât mai fidel ideile ce guvernează creaţia. Agitaţia aduce
putere şi contrast, dar estompează mesajul şi poate degenera în haos. Ordinea
prezintă curat intenţiile, cu riscul egalizării şi căderii în banal, artista propunându-
și să îmbine calităţile celor două alternative pentru a-şi construi lucrările între
aceste axe conflictuale.
Tuşe în relief ce doresc a avea un ritm, intersectate de contururi sau
îmblânzite de pete dezordonate de alb, care îşi păstrează propriile trasee, adăugate
pe straturi succesive, ca în artele decorative, construiesc forme pe care următoarea
o ascunde sau o accentuează. Sunt nuanţări pământii, ce compun o gamă sobră,
limitată, ce dă unitate întregii expuneri.
Impresia picturilor aduce, la prima vedere, ideea de gravură, suprapunerea
straturilor, contururile închise la culoare, ritmurile de linii ce intersectează formele
ca nişte haşuri se apropie ca imagine generală de lucrările în tehnica xilogravurii.
Dar poate aceleaşi caractere, planuri mari de culoare şi tratarea picturală a
acestora, deşi nu se integrează în liniile desenului, fac trimitere la opera

325
(apropierea se găseşte şi în tematică) altui pictor tulcean, Alexandru Ciucurencu
(deşi contrastele de cald–rece ale acestuia nu sunt reluate).

Tematica abordată gravitează într-un univers domestic, comod. Peisajele sunt

privite pe fereastră, vaze de flori pe măsuţa de cafea, fotoliul în care oaspeţii sunt
aşezaţi, dar care invită pe oricine să petreacă momente de odihnă, copacii care
zgârâie geamul exterior şi casele, turla abia sesizabilă a unei biserici, şi potretele
unor tineri căsătoriţi imortalizaţi în fotografiile îngălbenite de trecerea timpului,
sunt toate elemente ce structurează scenografic atmosfera de căldură, de intimitate
de familie.
Picturile sunt fragmente care recompun într-o perspectivă de jur-împrejur,
lumea înconjurătoare. Spaţiul interior pe care artistul îl vizualizează, la nivelul
ochilor este o descriere, o invitaţie pentru o vizită a privitorului în intimitatea
proprie, cu un ghidaj care cuprinde şi impresiile sensibile rezultate. Pete de culoare
suprapuse într-o pastă bogată, relevând trasee de pensulaţie care exced o zona de
lumină sau de umbră, accente colorate, circulare sau lineare, suprapuneri
modulare, şi în final accente de alb şi negru ce evidenţiază subiectul sunt forme de
expresie picturală folosite de artistă. Desenul adăugat în final este de natură
naturalistă, ce întregeşte structura, sau mai degrabă descoperă armătura, sau din
contră intersectează, distrage atenţia şi fragmenteză prin linii frânte, nervoase,
trimiteri expresioniste spre abstractizarea scenei (chiar născută fiind din intersecţii
naturaliste).
Cromatica este cea a pământurilor cu adăugări de cărbune sau alburi văroase.
Culorile curate sunt rar folosite şi atunci ruginite, oxidate parcă, (ca lucrările în
ansamblul lor) impresionate de timpul care pare că a testat rezistenţa cadrului
familiar, a florilor ce încă nu s-au ofilit, de iarna care acoperă peisajul şi de
326
perioada de odihnă petrecută în fotoliu şi praful cenuşiu care a acaparat spaţiul
părăsit. Trebuie menţionată şi impresia de pătat, de neterminat dată de folosirea
zgârâieturilor, a tuşelor aproape scrijelite, note accidentale şi stropituri.
Claudia Grigore prezintă variante scenografice care pornesc de la o stare de
reverie, de linişte, la care adaugă conflicte regizate de tuşe expresive care
conturează şi echilibrează compoziţiile. Nuanţe sensibile populează spaţiile intime
care aşteaptă încă prezenţa umană, absenţa acestui gol fiind umplută de semne,
tuşe şi linii scrijelite.

Într-un cadru cald, primitor, Claudia stabileşte zone picturale pe care aşterne
succesiv pete tonale şi fără să piardă din echilibrul sensibil, trasează grafic motivul
întregului tablou. Reuşeşte astfel să descrie cadre din interiorul protejat al
căminului sau poate al propriului eu.
Privirea se pierde în zare prin fereastra deschisă, oraşul e cufundat în liniştea
albă a zăpezii. O turlă de biserică străpunge orizontul. Pe măsuţă, flori cu formă
solară sunt puse în vază şi totul e atent aranjat. Fotoliile sunt pregătite şi în câteva
clipe vor asigura confortul, odihna binevenită. Perdele colorate schimbă şi animă
atmosfera; e spaţiul unde cineva se simte ca acasă. Pentru calmul acesta, pentru
căldura căminului trebuie să vizitezi, măcar prin imagine, acest loc. “
Adrian PAL Jr.

Acorduri cromatice la Porţile Deltei, editura Alba Iulia, 2016

327
 Adrian Pal
Data şi locul naşterii: 15 iulie 1951, Focşani, Vrancea
Studii: Şcoala de Muzică şi Arte Plastice Focşani, profesor Popa Dumitru
(avându-i colegi de Bele Arte pe Ion Irimescu şi Alexandru Ciucurencu)
Liceul UNIREA Foşani, profesor Popescu Valeria (clasa profesorului Nicolae
Dărăscu în cadrul Academiei de Arte Frumose din Bucureşti)
Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” Facultatea de Desen (1974),
profesor Răzvan Stoica și Vasile Melica
Facultatea de Muzeologie (1984), profesor Radu Florescu
Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România din 1996
Profesor la Liceul de Artă “George Georgescu” din 1975; Profesor emerit (1979)
şi Ordinul “Merit pentru învătământ în grad de cavaler” (2004)
Diploma “Gheorghe Lazăr” clasa întâi (2007)
În anul 2016 i se conferă de către Episcopul Tulcii – VISARION, distincţia
“CRUCEA SFÂNTULUI IACHINT” pentru mireni, ca recunoaştere a activităţii
deosebite depusă în slujba Sfintei biserici

Expoziţii personale:
1978, 1986, 1992, 1998, 2001, 2008, 2009, 2010 - Tulcea
1982 – Bucureşti ”Hanul cu Tei”
2006 – Slobozia - Muzeul Agriculturii din România
2016 – Alba Iulia
328
Între anii 1976 - 2016 participă la toate expoziţiile Filialei U.A.P Tulcea,
organizate la Tulcea, Galaţi, Constanţa, Bucureşti și în străinătate.

Expoziţii naţionale:
1978, 1987 - Expoziţii Republicane ale tineretului Bucureşti
1978, 1981 - Festivalul Concurs ”VORONEŢIANA” Suceava
1993 - Salonul moldovenilor Bacău
2000, 2006, 2008, 2016 - Bienala Naţională “Ion Andreescu” Buzău
2002 - Expoziţia “Constantin Găvenea”, Tulcea
2007, 2009, 2011, 2015, 2017- Bienala Naţională “Lascăr Vorel" –Piatra Neamț
2010 - Bienala “Gheorghe Petraşcu" Târgovişte
2011 - Saloanele Moldovei Chişinău şi Bacău
2015 - “Interferenţe Dobrogene” – Palatal Parlamentului Bucureşti
2015 - Bienala Naţională “Aegyssus”, ediţia a II-a, Muzeul de Artă Tulcea

Expoziţii internaţionale:
1979, 1987, 1995 – Aalborg (Danemarca)
1977 – Ismail (Ucraina)
1991 - Montvilliers, Sant Nazaire (Franţa)
1993 – Chişinău (Republica Moldova)
1998, 2003 - Los Angeles (S.U.A.)

Tabere de creaţie:
1981, 1983, 1986, 1988, 1990 - Calica-Iazurile, Tulcea
2003 - Maliuc

Premii, distincţii:
1987 - Diploma Concursului Internaţional de Machete, de Afişe pe teme sportive
– Aalborg, Danemarca
1987 - Diploma Concursului Internaţional de Machete, de Afişe “EUROPA MEA”
329
Montvilliers, Franţa
1995 - Premiul Special al Juriului –Expoziţia “Constantin Găvenea”
2016 - Nominalizat la Premiile Bienalei Internaţionale “Ion Andreescu”, ediţia a
X-a, Buzău
Lucrări în colecţii din ţară şi străinătate:
Muzeul de Artă Tulcea, Muzeul Parlamentului României, Bucureşti, Muzeul
Agriculturii din România, Slobozia, Franţa, Israel, S.U.A., Canada, Norvegia,
Republica Moldova.
Articole/colaborări cu ziare şi reviste:
Orient Express, Noi Între Noi, Steaua Dobrogei, Tribuna Învăţământului, Delta,
Lumină din lumină, Armonii sec. XX, Nord Dobrogea Cultural, Seniorii Tulceni.

Editează:
2009- Nuanţe cromatice în forumul cetăţii, editura EX-PONO - Constanţa
2011 - De 35 de ani profesor, editura TIPO-REX - Alba Iulia
2012 - Credinţă şi culoare, editura KAROGRAF - Tulcea
2016 - Monografia Liceului de Arte “George Georgescu”, editura PIM - Iaşi
2016 - Catalog de prezentare a creatiei plastice, editura TIPO-REX - Alba Iulia
2018 - Filiala U.A.P. Tulcea/1972-2017

Au exprimat opinii critice: Teodora POPESCU, Doina PĂULEANU, Dan

GRIGORESCU, Gheorghe KAZAR, Gheorghe VIDA, Horia HORŞIA, Simona
VĂRZARU, Mihai DRIŞCU, Florica CRUCERU, Viorel POIATĂ, Şerban
CODRIN, Marian DOPCEA, Olimpiu VLADIMIROV, Tania NICOLESCU.

NOTE CRITICE

“Acurateţea şi raţionalitatea construcţiei a cărei posibilă duritate este

temperată de tonalitatea caldă şi sinuoasă a culorii sunt susţinute de subiecte bine
alese ale lucrărilor. Multiplele posibilităţi ale acestui gen bine ales de pictură sunt
330
exploatate conştient dominând cu ceva în plus în fiecare lucrare în parte. Sunt
lucrări a căror seriozitate depăşeşte faza de promisiune.“
Teodora POPESCU,
Catalogul expozitţiei personale, Tulcea, septembrie 1977

“Adrian Pal recurge la o construcţie scenografică în care planurile apropiaate

joacă rolul unor ecrane menite să oprească privirea, să o orienteze spre imaginea
desfăşurată în adâncime, proiectată pe orizonturi largi.
Obiectul capăta o personalitate, acţionează ca un generator al emoţiilor în
ansamblul acesta în care linia şi volumul sunt factorii fundamentali ai construcţiei.
Stranii, imobile, aceste obiecte păstrează, însă, vibraţia unei poezii autentice.”
Dan GRIGORESCU,
România Liberă, 29 mai 1982

“Propunându-şi o pictură a realităţii imediate, din care încearcă să surprindă

elementul inefabil, tânărul artist Adrian Pal realizează, din asamblarea elementelor
disparate, compoziţii nu lipsite de un anume fior poetic, în care draperia lasă liber
privirii doar văzduhul noros, peste ramurile secate de seva ale copacilor uscaţi,
obiectele respiră uşor în nemişcarea lor.”
Gheorghe KAZAR,
Catalogul expoziţiei personale, “Hanul cu Tei”, Bucureşti, mai 1982

“Adrian Pal este adeptul unei formule apropiate de pictura suprarealistă, de

nuanţă metafizică, purificarea spaţiului de accesorii, pentru a permite ca unele
asocieri de elemente deosebit de pregnante, de o acută concreteţe, să apară
eliberate de receptacolul mediului. ,,O vioară în noapte cântă” alături de zone
urbane, surprinse hyperrealist, participă la această punere în scenă, ingenios
regizată, cu mult meşteşug şi imaginaţie.”
Gheorghe VIDA,
Arta, nr. 7-8, 1982
331
 “În lucrările lui Adrian Pal, peisajul devine mijloc de exprimare simbolică,
arta sa tinzând subtil spre suprarealism.”
Teodora POPESCU,
Expoziţia Judeţeană de Artă Plastică Tulceană

“Un observator al naturii este și Adrian Pal. Ochiul său receptează cele mai
mici amănunte, aspectele, fragmentele percepute vizual. Redarea lor cu meşteşug
şi răbdare, în care pictorul dă un strălucit examen, în timp ce ordonarea
compoziţională conferă o nuanţă de simbol.”
Teodora POPESCU, critic de artă,
Delta, 17 ianuarie 1985

“Artistul atrăsese atenţia printr-o expoziţie deschisă în urmă cu vreo doi ani
la Bucureşti. Adrian Pal se arată a fi preocupat de conceptul de spaţiu şi în strânsă
legătură cu acesta, de obiectul căruia îi şi imprimă semnificaţii. Relaţia ne
introduce în cadrele unei scenografii riguros construite în care dialogul dintre
elementele aparţinând naturii, artefactului, industriei urbane se efectuează solid,
conform unor procedee derivate din sinaxele suprarealiste sau ale picturii
metafizice.”
Horia HORŞIA,
Revista Arta, nr. 4, 1985

“Clar decupate, cu un volum minuţios descris, obiectele din naturile statice

semnate Adrian Pal par a fi investite cu o existenţă proprie, aureolată de o lumină
aparte ce depăşeşte limitele decorativismului.”
Teodora POPESCU, critic de artă,
Delta, 28 ianuarie 1985

“Dorinţa de a găsi relaţii noi între obiecte pe care le transpune în stare de a

dialoga, amintind de pictura metafizică, constituie preocuparea constantă a creaţiei
332
lui Adrian Pal. Obiectelor banale artistul le conferă valenţe plastice şi metaforice,
prin recurgerea la proiecţii scenografice inedite.”
Silvian NEGOIŢESCU,
Delta, 19 iunie 1986

“Pe Adrian Pal nu întâmplător l-am lăsat la urmă. Ieşită din comun şi
curajoasă, viziunea lui şochează prin gest, prin atitudine, prin infuzia de nostalgie
în care cufundă nişte bocanci, de pildă. Dar bocanci a mai pictat şi Van Gogh, în
ce constă atunci diferenţa? Acolo era o dramă: scâlciată, torturată de drumul greu
şi pasul strâmb, gheata era scofâlcită ca şi obrazul pictorului. La umilinţa ei, ca la
un unic subiect literar câţi artişti au avut curajul să revină şi să facă din el un
subiect de meditaţie? Într-o lumină gălbuie filtrată, netedă şi uniformă, se ţese de
la sine o poveste.

Asistăm la o scenă de o rară frumuseţe, de care ne desparte un voal aruncat

discret ca un filtru peste realitate: o pereche de bocanci soldăţeşti odihneşte în cui,
alături de o pereche de opincuţe. Restul e tăcere. În alt loc “Echipamentul
alergătorului de cursă lungă” şade.
Abandon? Nu. Poeme ale unor ceasuri când trupurile cufundate sunt
vegheate de veşminte, iar cronometrul nu mai numără nici paşii, nici bătăile inimii,
semn că în somn, viaţa s-a tras, spre matcă, înapoi.”
Simona VĂRZARU,
Scînteia Literară, Supliment artistic, nr. 29, iulie 1986,
Expoziţia de pictură şi grafică a Filialei U.A.P. Tulcea

“Adrian Pal prezintă o serie de studii compoziţionale. De fapt, pictura sa,

aparent plăcută, datorită meşteşugului pe care îl stăpâneşte foarte bine, pare
oarecum facilă. Un privitor mai atent desluşeşte însă semnificaţii profunde în
lucrări ca Joc în familie, Atacul, Lumina. Calitatea de bun cunoscător al
compunerii pe pânză şi ştiinţa dirijării luminii sunt evidente în lucrările ca Odihnă,
333
Stare, Odihnă în familie. În toate lucrările expuse artistul demonstrează calităţile
sale de pictor preocupat de natural, de real, perceput complet dar redat simplu,
firesc, concret.”
Teodora POPESCU, critic de artă,
Delta, 29 august 1986

“Substratul literar – introdus prin titluri ca: “Echipamentul alergătorului de

cursă lungă”- este servit cu mijloace convenabile de pictură cu obiecte “virate în
metafizic” de Adrian Pal.”
Mihai DRISCU,
Revista Arta, nr. 9, 1986

“Simplitatea desăvârşită epurată de zgura amorfă a ezitărilor. Obiectele,

aproape geometrice, se aşează în emisia difuzată de fotoni a unor aştri în părţi, din
afara pânzelor, poate. Poezia lucrărilor lui Adrian Pal se numeşte Haiku. Laconism
ducând, în adâncul retinei, sugestia unei diafane expansiuni a cuprinsului, mişcare
lentă care, pentru o clipă, răvăşeşte natura minerală a lucrurilor oferindu-le o
misterioasă transparenţă. Deasupra şevaletului chiar, pe poliţa, printre obiecte
prăfuite, desperecheate, din care artistul ca orice mag a extras viaţa spre a o,
presupunem, eterniza, auto portret vădit, în ovalul aplecat cuminte peste culori,
sfere şi piramide translucide, melancolia “alergătorului de cursă lungă.”
Gabriel BĂDICĂ,
Tomis, nr. 10, 1988

“Profesorul “se simte” în lucrări prin alegerea subiectului, ordonarea

elementelor, tehnica picturală şi titlurile pânzelor, “artistul” impunându-se prin
simţul realităţii, fiorul poetic şi siguranţa în execuţie.
Inconfundabila şi tulburătoarea lumină a locurilor tulcene l-a fascinat şi ajutat
(ca pe alţi zeci de creatori) în afirmarea unor virtuţi coloristice specifice. Griul
estompat, albul ceţos, inflexiunile de mov cu nuanţe de gri metalic caracterizează
334
cu forţă o atmosferă sticloasă de ceaţă şi frig specific tulceană, după cum culorile
calde şi luminoase țes, ton în ton, o poveste, o dată în roşu, altă dată în verde,
violet sau albastru.

Uneori în cadrul unei construcţii de ansambu, artistul “creează” (Doina

Păuleanu) suprafaţa tabloului în fragmente scenografice, discontinue doar în
aparenţă, deoarece calitatea de bun cunoscător al compunerii este evidentă,
orientând privirea spre imaginea desfăşurată în adâncime, proiectată pe orizonturi
vaste.

O etapă importantă în creaţia sa o reprezintă ciclul Odihna lucrurilor sau

“starea“ acestora, transpuse metafizic într-un spaţiu ce aminteşte de pictura
suprarealistă, realizându-se astfel un dialog între elemntele–obiect, devenite
subiecte de meditaţie şi spaţiul ca mijloc de exprimare simbolică. Personalitatea
obiectelor capăta valenţe stranii, aparent imobile, păstrând însă vibraţia unui fior
poetic. Astfel, o fereastră deschisă desparte ziua de noapte, zidul acoperit de
draperie lasă liber privirii doar un văzduh noros, peste ramurile secate de seva ale
copacilor uscaţi obiectele respiră în nemişcarea lor, un voal aruncat discret pare un
filtru peste realitate. Odihna alergătorului de cursă lungă este comentată cu
subtilitate de Simona Vărzaru: “Abandon? Nu. Poeme ale unor ceasuri când
trupurile cufundate sunt vegheate de veşminte, iar cronometrul nu mai numără nici
paşii, nici bătăile inimii, semn că în somn, viaţa a tras, spre matcă, înapoi.” Fără
îndoială, asemenea viziuni surprind prin atitudine, simplitate, nostalgie şi discreţie,
putând fi denumite metafore ale tăcerii, dacă tăcerea este înţeleasă precum o
comunicare dramatică între tensiune şi izolare.

Florile semnate de Adrian Pal beneficiază de un decupaj clar, cu un volum

minuţios descris, nu mai sunt naturi statice ci fac parte din peisaj, devin câmpuri
compacte, ilustrând astfel “o stare” care acţionează ca generator al emoţiilor.

335
 Înţelegând, preţuind importanţa căutărilor şi experienţelor, mai ales dialogul
dur al acestora cu timpul artistul este deschis echilibrului paşilor “mici” dar siguri,
convins de virtuţile sacrificiului fără de care “miracolul” creativ nu s-ar naşte şi n-
ar dăinui.”
Olimpiu VLADIMIROV,
Tomis, februarie 2001

“Trecând puţin de vârsta unei jumătăţi de secol, Adrian Pal are toate
dimensiunile unui pictor profesionist, cu studii academice isprăvite, cu activitate
didactică de 30 de ani, cu expoziţii personale, cu participări la expoziţii în ţară şi
străinătate.
Cele 16 lucrări realizate în cea mai pretenţioasă tehnică plastică, a culorilor
de apă, acuarelei, alcătuiesc un adevărat tezaur etnografic şi artistic. În tuşe rapide,
în zeci de nuanţe, se acumulează ceva absolut real; dependinţele gospodăreşti din
ograda ţăranului devin personaje vii, în mişcare, însumând un număr incredibil de
mare de amănunte. Este de neimaginat câte poate vedea un artist talentat în faţa
unei magazii de chirpici stând să se dărâme, în neorânduiala unei căpiţe de coceni
de porumb, în adâncimea tomnatică a unei prăpădite bucătării de vară, într-un
pătul acoperit cu snopi rupţi de trestie, într-un coteţ, într-un perete de care se
sprijină măturoaie, furcoaie, sape şi mai ştie naiba ce vechituri. Galbenul cel mai
luminos se îmbină cu negrul pământiu, verdele dionisiac, sălbatic, înfruntă
albastrul totuşi paşnic al unui cer abia întrevăzut.
Omul pare a lipsi, dar este sugerat îmbătrânit, obosit, probabil sătul de viaţă,
dar credincios, căci cerul se ridică deasupra, senin, peste întreg balamucul acesta
de rupturi, bucăţi, surcele şi doage, cu forma lipsei de formă….
Muzeul Naţional al Agriculturii s-ar îmbogăţi cu un tezaur dacă ar
achiziţiona întreg ciclul propus de Adrian Pal în această fenomenală expoziţie,
aparent atât de banală în subiect şi atât de sugestivă în conţinut, care a poposit în
ograda şi parohia directorului muzeului – Răzvan Ciucă.
Ne aflăm, de fapt, în faţa acelui fenomen unde valoarea creşte prin jocul
336
infinit de perspective al oglinzilor paralele, aşezate faţă în faţă.
Expoziţia găzduită de Muzeul Naţional al Agriculturii este un eveniment
artistic de mare splendoare în capitala Bărăganului, Slobozia.“
Şerban CODRIN,
Helis, Slobozia, noiembrie 2006

“Ceea ce se remarcă din lucrările lui Adrian Pal este o înclinaţie deosebită
pentru redarea frumuseţilor aspectelor arhetipale ale naturii. Întâlnim motive
vegetale – flori, frunze, copaci, dar şi acvatice - raci, peşti, precum şi peisaje,
redate de o manieră suavă punctată în linii de forţă şi subliniată de o cromatică fin
nuanţată, uneori siderală, rareori reliefată în forţă, armonia cromatică fiind punctul
forte al operei artistului. Opera lui Adrian Pal are darul de a ne apropia de latura
invizibilă a naturii, de sufletul ei şi fiece lucrare se adresează privitorului într-un
mod personal, aproape ca şi o chemare acasă.”
Bogdan PASCAL,
Prefaţă la “Nuanţe cromatice în forumul cetăţii”, 2008

“Adrian Pal expune, la Biblioteca orăşenească Isaccea, optsprezece lucrări

unitare prin stil, tematică (gospodăria ţăranească). Opţiunea lui pentru unitatea de
acest tip nu vine, însă, nici din nostalgia autohtonismului arhaic, nici din obligaţie
morală faţă de ţinutul adoptiv (pictorul fiind născut la Focşani, într-o familie de
ardeleni care şi-au părăsit meleagul natal după Dictatul de la Viena).
Adrian Pal este un cerebral predispus a transcende, realul obiectual (umil, în
fond) transformându-l într-o fascinantă irealitate imediată. Gospodăriile sale sunt
nişte acareturi sau doar detalii ale acestora – scăldate, în prim plan, de aburi
aproape de vis (tablourile conţinând un fel de neverosimile fotografii ale unui vis).
Centrul de interes al fiecărei lucrări este dat de subiect, fără conotaţii
simbolice, însă, culoarea completând acest interes, amplificându-l fără a-l
tensiona. Emoţia, a cărei existenţă nu poate fi negată, este reţinută, pictorul
abordându-şi teme de detaşare necesară profesionistului ce are de depăşit
337
obstacole de natură tehnică, ţintind atât o rupere de pluton (în cadrul unei zone în
care pictorii abundă, căci zona însăşi e saturată de picturalitate) cît şi valorificarea
unei experienţe mai vechi, a tentaţiei suprarealiste.
Ambele obiective sunt îndeplinite, cred, graţie raţionalismului menţionat,
unui foarte bun simţ, al echilibrului şi instinctive respingeri a oricărui exces.
Pictura lui Pal este statică şi se bizuie pe existenţa unui singur centru de
interes, obiectual, cu elemente puţine. Asta implică primejdia unui decorativism în
exces. Pictorul evită, însă această capcană, printr-o foarte bună organizare a
spaţiului plastic (de dimensiune redusă), în compoziţii închise şi în gamă simplă,
fără tuşe evidente şi (uneori) fără contraste mari.
Obiectul reprezentat (gard, capiţă, sură, porumbar) se detaşează, evident, de
peisajul, abia sugerat, aproape amorf, din fundal creând atmosfera propice
meditaţiei şi visării.
Despre originalitatea unei asemena picturi părerile pot fi împărţite. Adepţii
pastei, tuşei şi vibrării prin straturi succesive o pot respinge precum şi cei ai
nonfigurativului. Să nu uităm însă că virtuţile petei de culoare (fie ea şi de-a
dreptul din tub) sunt legitimate de aproximativ un veac de existenţă.
Acurateţea expresiei coloristice este, la Adrian Pal, evidentă; cenzurarea
raţională a emoţiei – de asemenea. Lipsit de ambiţia provocării (implicit de
placerea de a şoca – specifică înaintaşilor suprarealişti) pictorul tulcean şi-a
descoperit o cale proprie a manifestării personalităţii artistice.”
Marian DOPCEA,
Delta, 5 iunie 2009

“Când, în urmă cu 36 de ani, tânărul profesor de desen Adrian Pal poposea în

Tulcea, fluturând cu mândrie repartiţia guvernamentală a I.A.P. “Nicolae
Grigorescu” din Bucureşti, nici prin gând nu-i trecea faptul că va prinde “rădăcini”
pe aceste meleaguri. Însă, i-a fost dat să confirme, în timp, ca atâţia alţii,
înţelepciunea proverbelor: cine bea apă din Dunare nu mai pleacă de pe
meleagurile ei şi omul sfinţeşte locul.
338
 Vinovaţii sunt, în primul rând, elevii săi de la Liceul de Arte “George
Georgescu” (după cum recunoaşte cu sinceritate şi satisfacţie), lângă care a trăit şi
a visat frumoasele clipe ale tinereţii, prieteniei, recunoştinţei şi respectului.
Asemenea unor nevăzute fire sentimentale acestea l-au legat şi nu s-au mai rupt
nici astăzi.
A urmat întemeierea căminului, venirea pe lume a celor doi fii (Alexandru şi
Adrian), peregrinările prin nordul dobrogean şi Delta Dunării, fascinaţia vestigiilor
artheologice, descoperirea luminii intense a orizontului jumătate apă - jumătate
pământ. Astfel, profesorul, cetăţeanul şi artistul plastic şi-a câştigat un loc de drept
în forumul tulcean al cetăţii.
Silueta sa delicată trece pe străzile oraşului cu o sprinteneală fizică ciudată,
într-o grabă continuă, care nu are sfârşit, indiferent dacă se îndreaptă spre sediul
Filialei U.A.P., spre poştă, spre atelierul de confecţionat rame… discret şi generos,
cu o bună-cuviinţă ardelenească (tatal, Anton, s-a născut în Iernuţenii Reghinului),
cu calm şi îngăduinţă.
Ne-a uimit în aceste trei decenii şi jumatate printr-o disponibilitate totală în a
fi “sufletul” oricărei manifestări cu implicaţii plastice: de la participarea la
expoziţii personale, de grup sau saloane judeţene ale artiştilor plastici amatori, la
cele ale profesioniştilor, prezenţa fizică fiind dublată şi de exprimarea unor opinii
(critici de întâmpinare; de la prelegeri în cadrul seratelor artistice “Puterea
imaginii” (în organizarea Bibliotecii Judeţene), la susţinerea la Salonul Naţional de
Gravură, a Concursului Naţional de Acuarelă “Constantin Găvenea” şi a
Expoziţiilor Naţionale ale Studenţilor; de la disponibilitatea participării la diverse
ediţii ale Taberelor de creaţie Calica – Iazurile, până la prezenţa sa cu lucrări
expoziţionale în ţară (Bucureşti, Galaţi, Constanţa, Slobozia, Focşani) şi în
străinatate (Danemarca, Ucraina, Franţa). Totul, fără a uita vreodată să stimuleze
creaţiile elevilor săi pe simezele diferitelor şi numeroaselor concursuri naţionale şi
internaţionale sau în colaborare cu alte instituţii interesate (“O şansă Dunării
albastre”, A.R.B.D.D).
Şi, nu oricine are harul de a cuprinde în numeroasele articole publicate în
339
presa locală, aprecieri şi opinii aspra creaţiei colegilor, profiluri de creatori, date
istorice sau artistice despre evenimente sau instituţii culturale.
Adunate într-o carte, toate acestea au format cuprinsul volumului Nuanţe
cromatice în forumul cetăţii (Editura Ex-Ponto, 2008), o veritabilă radiografie a
creatiei plastice tulcene, de la începuturi până la zi, lucrare unică prin informaţiile
culese, adnotate şi dezvoltate.
O pată de culoare importantă este faptul că întreaga familie Pal reprezintă tot
atâtea forţe artistice desfăşurate plenar: Alexandru – muzician, autor de lucrări de
specialitate, interpret la nai, absolvent la clasa profesorului Gheorghe Zamfir
(Universitatea de Muzică Bucureşti), Adrian jr. – specialist de Artă Murală
(profesor Ion Grigore, Ion Achiţenie) la Universitatea Naţionala de Artă Bucureşti,
iar soţia, Irina, creatoare talentată de tapiserii, cu multiple expoziţii personale, de
grup şi lucrări în colecţii din Danemarca, Rusia, Argentina, Spania, Olanda,
Elveţia, Franţa.
Şi, peste toţi şi toate, înnobilat de destinul zodiei, Adrian Pal îşi construieşte
cu migală şi siguranţă fiecare tablou cu înţelepciunea şi dăruirea unui împătimit de
esenţe cromatice, subtil şi insolit.
De la începuturi, rafinamentul coloristic i-a fost aproape, împlinindu-se prin
albul ceţos, griuri estompate nuanţe de mov cu alternări de gri metalic. În ultimii
ani a revenit în fortă şi putere de evocare într-o simfonie de roşu cu inflexiuni
gradate.
A urmat etapa construcţiilor scenografice cu accente suprarealiste a imaginii,
obiecte purtătoare de anumite semnificaţii fiind puse în situaţia de a comunica şi
de a naşte emoţii, căpătând valenţe plastice şi metaforice. Echipamentul
alergătorului de cursă lungă, o vioară în noapte cântă alături de zone urbane, o
pereche de bocanci soldăţeşti odihnesc în cui lângă o pereche de opincuţe, grenade
la borcan sau pe sârmă, la uscat, printre flori pe table de şah, au reţinut atenţia unor
critici precum Dan Grigorescu, Gheorghe Kazar, Simona Vărzaru, Mihai Driscu,
Gheorghe Vida.
Un ciclu destul de recent îl reprezintă lucrările realizate în pretenţioasa tuşa a
340
acuarelei (reluate apoi şi în tehnica uleiului pe pânză), având ca teamă dependinţe
gospodăreşti din ograda ţăranului, fiind surprinse o multitudine de detalii (snopi
rupţi, furci, sape, un colţ de fierărie, o stivă de lemne), unde galbenul cel mai
luminos se îmbină cu negrul pământiu, verdele dionisiac, sălbatic, înfruntă
albastrul paşnic al unui cer abia întrevăzut (Şerban Codrin).
Pe bună dreptate, criticul Florica Cruceru nota: vieţuirea lui Adrian Pal în
Dobrogea i-a influenţat, în timp, creaţia, în folosirea culorii luminoase, de fapt a
încorporării luminii în culare; o limpezime calmă, mângâietoare, tandră.
În sfărşit, grupajul de acuarele reprezentând “portul” (vase la mal, şalupe,
pontoane) urmăreşte relaţiile om – natură în sensul contemplaţiei meditative,
efectele de oglindă dând, compoziţional, stabilitate dinamică întregului.
Ţinând în balanţă acurateţea expresiei coloristice şi cenzurarea raţională a
emoţiei, Adrian Pal urmează un drum propriu manifestării personalităţii sale
artistice.”
Olimpiu VLADIMIROV
Ex-Ponto, nr. 4, 2010

“Realizate în tuşe sobre şi totodată delicate, tablourile lui Adrian Pal, din
orice ungher al Galeriei ar fi aşezate, par a te rechema în faţa lor şi a te provoca
oarecum şăgalnic, să le mai priveşti o dată şi încă o dată… şi cu cât le priveşti mai
atent, cu atât ele încep să te uimească precum fata pescarului din poveştile
copilăriei, pentru că par a se oferi privirilor cu rezervă dar şi cu generozitate, în
aparenţă puţine, tăcute şi schematice elemente, care în mod miraculos devin
cumva tot mai vizibile şi mai numeroase, mai “vocale”, descriindu-şi cu lux de
amănunte, nevăzutele până atunci prezenţe, cuprinse în ramele lor. Şi cumva,
dintr-o dată, picturile lui Adrian Pal, capătă dimensiuni 3D , iar nevăzutele
prezenţe devin vizibile.
Întâi, îşi face apariţia lumina. Câteodată, strălucitoare ca o adevarată zeiţă, ea
tinde să acapareze deseori prim-planul tablourilor, revărsându-se şi stăruind în a
scotoci în cele mai ascunse cotloane şi nimicuri, de parcă ar fi în căutare a ceva
341
doar de ea ştiut, dar pe care nu îl mai regăseşte.
Alteori, o vezi păşind cu timiditate în vârful picioarelor şi atingerea sa
devine, de parcă s-ar teme să nu sfâşâie cumva, păienjenişul de umbre, ce se
aşterne molcom peste trecutul ce se tot spulberă-n ţărână, cu susur de nisip în
clepsidră.
Cu o curtoazie avidă, de adevărat arheolog, ea scoate la suprafaţă şi expune
privirilor cealaltă prezenţă până atunci nevăzută – omul – creator al unei lumi pe
sfârşite, pe care asemenea unui meşter Manole o tot peticeşte, o reconstruieşte,
până când îi dă o altă formă; mai aerată, mai rece, dar mai îndepărtată de lumină.
Pentru că, omul, ţăranul pentru care gospodăria era cândva atelierul său de muncă,
loc al creatiei sale, de care, ca orice creator era legat preţuindu-i şi valorizându-i
fiecare element, însă fără a cădea în meschinărie – căci uşile aşteaptă deschise şi
toate sunt la îndemână – se transformă văzând cu ochii, în omul pentru care
gospodăria devine doar adăpostul său, înconjurat de zidurile trainice de beton, pe
care lumina nu le mai poate escalada şi-n spatele cărora toate utilităţile - mai ales
fântâna cu apă – devin posesii cât mai bine ascunse.
Şi comparând în tăcere portretele până atunci nevăzute, cel al luminii ce se
dăruieşte cu generozitate tuturor, precum “un măr de lângă drum şi fără gard” –
Beniuc) şi el al omului deja alienat, orientat cu faţa, nu spre bucuria creaţiei sale,
ci către posesia devenită atribut dominant al existenţei sale şi zăvorâtă obsedant în
spatele zidurilor şi gardurilor impenetrabile, nu poţi să nu zăreşti licărind între ele
şi surâsul ironic al pictorului.”
Tania NICOLESCU,
Seniorii tulceni, nr. 7, 2017

“Obiectele neînsufleţite ce se odihnesc în decoruri de altădată, familiare şi, în

acelaşi timp, încărcate de curgerea vremii care îşi imprimă patina, scene statice
care ar povesti despre cei ce animau odată un univers, nu pierdut, dar încărcat de
nostalgia apuselor răsăriri de soare, sunt piese ce compun poezia romantică a
picturii lui Adrian Pal. Cerul cu reflexii cosmice extinde linia orizontului şi
342
decupează scenografii atent construite în desenul colorat în tonuri apropiate.
Suprarealismul ce recompune din elemente banale ipostaze neaşteptate, care
părăseşte timpul pentru clipa eternală şi care foloseşte lumina pentru a surprinde
materialitatea şi structura internă a formelor, se amestecă în această manifestare
artistică cu realismul scenelor banale a situaţiilor sau mai de grabă a situărilor de
zi cu zi şi studiul atent cu valenţe muzeale a gospodăriei ţărăneşti.

Peisajele demonstrează o deosebită putere de evocare, instrumentele sunt

prezente, dar le povestesc despre acţiunile ce le pun în valoare, de o rigoare
nevăzută ce a coordonat aceste acţiuni şi de personaje harnice ce par că au părăsit,
acum un minut, scena, actori muţi într-un teatru care acordă prim-planul
scenografiei/mişcarea dată de activităţile din spaţiul rural (tăiatul lemnelor şi
stivuirea lor, pregătirea nutreţului pentru animale în căpiţe cu fân, şi alte
preocupări agricole) lasă locul actului creator, în care artistul este singurul care
animă compoziţiile.

Timpul scurs erodează formele, descompune discret organizarea dorită cu o

apetenţă pentru anarhie a sălbaticei naturi. Liniile drepte de construcţie sunt
permanent contrazise de curbările date de crengile noduroase şi obiectele firelor de
paie. Deşi prezenţa umană lipseşte, îi simţim răsuflarea, undeva în apropiere, poate
chiar în spatele privitorului, şi din cauza muncii şi efortului depus, simţim aproape
oboseala şi sudoarea, în lumina difuză a amurgului, crepusculară.
Absenţa umanului într-un spaţiu care este evident influenţat de acţiunea sa
poate fi un indiciu ca pictorul oferă privitorului rolul acesta, îl înzestrează şi-l
invită în scena să coparticipe la actul creativ şi să trăiască pentru un moment viaţa
la ţară. Eul artistului se contopeşte cu eul privitorului într-o evocare la persoana
întâia.
În picturile lui Adrian Pal lumina este prezenţa vie care reliefează forme şi
descoperă culori, estompează contrastele în griuri sensibile şi care produce efecte
argintii şi aurii, metalice. Viaţa pare că mulţumeşte luminii pentru fiinţare şi o lasă
343
să se desfăşoare liber în spaţiul fără probleme puse pe curgerea timpului, într-o
clipă suspendată. Culorile folosite de artist sunt modulate discret înspre alb şi
negru, obiectele obţin astfel irizări în scara luminii, dar şi străluciri nedomolite.
Modalitatea de transpunere evită tuşele obraznice, care ar strica liniştea.

Zonele atent delimitate, individualizate, sunt încărcate de materialitate,

opace, care evită transparenţele şi, pentru că alterările sunt subtile, aproape mate,
griuri luminoase sunt alăturate unor zone de întuneric profund. Ritmurile şipcilor
unui gard oferă posibilitatea unor alternări contrastante de închis–deschis. În acest
peisaj aproape ireal, uneori umbrele lipsesc, lumina venind parcă de nicăieri,
alteori umbrele construiesc structuri de sine stătătoare, o altă realitate la fel de
palpabilă şi observabilă.
Dacă gospodaria pare părăsită, pictorul aruncă accidental obiecte ce întăresc
ideea de imortalizare a vieţii, sclipiri solitare ce combat ordinea: unelte pierdute,
lemne mişcate, flori în ghiveci sau chiar cămaşa uitată în magazie sau agăţată la
uscat.

Compoziţiile propun, pe lângă alăturările cromatice, şi rezolvări de

organizare a spaţiului în acelaşi contrast de închis-deschis, care oferă posibilităţi
de interpretare psihologică. Un gard plasat de-a lungul picturii desparte planul
curţii de cel al privitorului, dar o poartă deschisă invită la exploatare, deşi poate
crengile neregulate care compun zidul imagistic lasă spaţiile largi permiţând în
ambele cazuri o raită în gospodărie.

Planurile oblice îndrumă şi deschid perspectival drumul revelator. Intrăm

parcă în paşi care se succed precum cadre dintr-un film; iniţial, în exteriorul curţii,
apoi pe poartă, urmând să intrăm în cămară. O uşa e mereu deschisă, podul
permite observaţia în misterul umbrei, singura care poate ascunde ceva în
enumerarea aceasta clară de obiecte şi detalii. Spaţiul oferă o continuă călătorie,
din diferite unghiuri, în zone de închis-deschis, iar invitaţia rămâne valabilă atâta
344
timp cât drumul este liber.

Tratarea cerului, rupt din peisaj în culori ce pornesc de la albastru, vezui până
la galben-auriu, oferă senzaţia de îngrădit, de infinit, în concordanţă cu extinderea
perspectivei dată de tratarea monotonă a planului terestru, cu impresii abisale sau
cu desene adânci de umbre.

O analiză cromatică relevă o paletă ordonată de cald şi rece, de galbenuri

albite pentru lemn şi pentru căpiţele de fân, modulate până sunt obţinute brunuri
pământii cu accente de albastru-argintiu peste şipcile aflate în umbră şi terminând
cu verzuiuri grele, apăsătoare pentru fondul cerului.

Tocmai impresia abisală a cerului imprimă ideea de cadru scenografic rupt

din curgerea firească a timpului, ce nu oferă detalii meteorologice sau în legătură
cu plasarea temporală. Unelte vechi, folosite de când lumea în îndeletnicirile
arhaice legate de agricultură compun spaţiul atemporal, peren al lucrărilor, ce
însoţeşte dezvoltarea societăţii umane. Se desprinde astfel un sentiment de
melancolie, simfonie a obiectelor create de om şi pentru om , armonie ce încearcă
înfruntarea fantasticului.

Raportarea la timp ne introduce şi în problematica perfecţionării personale pe

traseul dictat de natură, omul reţine, modifică şi asimilează, pentru că înţelegând
principiile exterioare să acumuleze date importante cunoaşterii sinelui. În pictura
lui Adrian Pal, ramurile copacului sunt reprezentate în forma lor vie, neregulile şi
nodurile acestora înfrumuseţează gardul curţii, apoi finisate, tăiate şi şlefuite devin
şipci, scânduri sau lemne de foc, urmând ca în final să ia formă să participe la
construirea de noi forme, devenind case, hambare, ateliere. O fascinantă poveste a
creaţiei, materializată în pânzele artistului.

345
 Pictura compune un univers al gospodăriei, un inventar de instrumente şi
preocupări dintr-o lume ţărănească. Adrian Pal este cel care observă şi transcede
realul obiectual pentru a accede la esenţa care însufleţeşte. Atelierul umil,
acareturile, cocioabele construite la repezeală, garduri strâmbe, claie de fân, stive
de lemne şi capra pe care sunt tăiate acestea, coteţul păsărilor, magazia, scara,
cuşca câinelui, găleata, butoiul, cămaşa. Toate acestea sunt piese ce aparţin acestui
univers, care îşi aşteaptă cu răbdare proprieterul să le anime.
Privitorul este chemat să participe nu doar să privescă, este pus în rol la fel
cum un povestitor trăieşte alături de cititori întâmplarea la persoana întâia. Nu
vorbim aici de visul suprarealist al subconştientului ci de o oglindă subiectivă a
realităţii.

Pictorul obţine centre de interes prin aranjarea obiectelor şi dirijarea luminii,

nu prin tuşe, accentuate sau contraste prea mari. Scopul este de a atrage şi printr-o
armonie într-o gamă modulată discret, cu atenţie, în observaţie, dar şi prin
simplificări şi sintetizări.

Tratarea este aproape decorativă şi tot în acest repertoriu fiind folosită şi

repetiţia şi gradaţiile de culoare. Din aranjarea cerebrală a spaţiului şi
rafinamentului cromatic rezultă acel sentiment de ordine şi calm ce domneşte în
tablourile lui Adrian Pal. Privitorului nu-i mai rămâne decât să se transpună în
această gospodărie pentru a afla pace în suflet cu parfum arhaic.”
Adrial PAL jr.
Acorduri cromatice la porţile Deltei, Editura Alba Iulia, 2016

346
 Adrian Pal Jr.
S-a născut la 6 iulie 1983 în Tulcea

Studii: 1997 – 2001 - Liceul de Artă “George Grorgescu” Tulcea, secţia pictură,
profesor Dore Ion
2005 – Licenţa Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti, profesori Ion Grigore şi
Ion Achitenie
2005 – Stagiar Patriarhia Română – pictură de biserici
2006 - Membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici Filiala U.A.P. Tulcea
2012 – Cursuri de ART-TERAPIE
2012 - Curs de lucrător social
2017 – Curs Institutul de management al artei Artmark

Diplome şi distincţii:
1999 – Premiul III la Olimpiada Naţională de Arte
2016 - Premiul pentru Eseu pentru Cartea Acorduri Cromatice la Porţile Deltei,
Asociaţia Scriitorilor Aegyssus

Expoziţii personale:
1995, 1997, 1999, 2002, 2014 – Tulcea

347
2015 – Coral Plaza Mall Tulcea
2016 – Casa Avramide Tulcea

Expoziţii de grup:
2002, 2003, 2004, 2005, 2006 – Saloanele Studenţilor Tulceni
2006 – 2017 - Expoziţiile Filialei U.A.P. Tulcea
2006 – Expoziţii Naţionale şi Internaţionale (Aalborg - Danemarca, Saint Nazaire,
Pavilly, Neuilly - Franţa)
2012 – Lumini şi Umbre - Organizatorul Expoziţiei cu lucrări ale copiilor
Asociaţia Sf. Stelian la Hotel Novotel şi Hotel Intercontinental, București

Expoziţii naționale:
2014,2016 – Bienala ,,Ion Andreescu” – Buzău
2015,2017 - Bienala ,,Lascăr Viorel” – Piatra Neamț

Lucrări şi decoraţii:
2002 - 2007 – Participarea la decoraţia murală a bisericilor în tehnica fresco din
Lăstuni, Bozeş, Giurgiu, Tulcea, Vaslui, Popeşti-Leordeni
2003 – Decoraţie exterioară în tehnica mozaic la Biserica Mănăstirii Saon
2001, 2005 – Decoraţie murală în tehnica sgraffito la Liceul de Arte Tulcea
(interior şi exterior)
2004 – Decoraţia interioară în tehnica acrylic Club Matrix şi Hotel Casa Albastră
Tulcea
2012 - Decoraţia tehnica sgraffito la Centrul Educaţional Sfântul Stelian Bucureşti
2016 - Decoraţia interioara în tehnica acrylic, Loc de joacă, Sala de aşteptare –
PNT Tulcea
2017 - Decoraţia exterioară în tehnica acrylic Gradiniţa Lumea Ştrumfilor Alba
Iulia
2017 - Decoraţia interioară în tehnica acrylic Café-Bar Xbox Deluxe - București

348
Cărti publicate:
2016 – Album de grafică I, II, III
2016 – ,,Acorduri cromatice la Porţile Deltei”
2017 – co-autor al cărții ,,Confesiunile unui orfan”alături de Tiberiu Antipa

Publică articole în ziarul Delta şi revista Armonii, interviu în ziarul Adevărul,

bloguri şi agenţii de presă on-line (PresaLiberă.net).
2017 - Co-autor, editor şi tehnoredactor al cărtii Confesiunile unui Orfan – Tiberiu
Antipa
Tehnoredactare, editare şi grafica albumelor de poezii Din Margini de Iubire -
Robert Ungureanu (2009) şi Sânge - Endsieng Ludwig (2008).

Alte proiecte artistice:

Grafică computerizată pentru realizarea diferitelor afişe şi material de promovare.
2006 – Afiş concert Gheorghe Zamfir
2012 - Afiş promovare Expoziţie Lumini şi Umbre
2012 – Afiş spectacol Pal Alexandru
2014 - Sigla Trupei Hip-Hop Ferentari
2017 - Afişul şi sigla Concursurilor Internaţionale George Georgescu şi
Constantin Găvenea
2014 – 2017 – Materiale de promovare ale Asociaţiei pentru Secolul Următor şi
Asociaţia TIBERIUS
2017 – Site psiholog Mădălina Andrei şi material de promovare (afiş, pliante,
film) Proiect Civitas – O viaţă mai bună – Consumator informat, Site
Powerking.ro

NOTE CRITICE
“Au fost expuse (la Casa Cărţii) pe simese 24 de lucări de pictură, studii de
draperie, natură statică şi alte lucrări ce ţin de arta decorativă, toate revendicând

349
deja o maturitate artistică. Lucrarea reprezentativă este fără îndoială “Ochiul
magic”, o temperea pe hârtie de mari dimensiuni care alături de “Portret” şi
“Tors”, poate fi considerată cap de afiş. La nici 20 de ani, Adrian Pal Jr., datorită
valorii artistice a lucrărilor şi a plamaresului, poate fi considerat un plastician care
deja cochetează cu maturitatea.”

Dragoş PITUH,
Acum, 20 septembrie 2002

“Interpretările sale au un temei religios (Înger Căzut, Iisus, Maica Domnului

cu Pruncul Iisus), dar se constituie printr-o tehnică hybrid ce suprapune imagini,
trăsături diverse din istoria penelului: renaştere, bizantinism…recontextualizat,
puzzle-ul surprinde trăirea sacră, ambianţa revelatorie.”
Cristi POŞTARU,
Delta, 5 decembrie 2003
,,Acorduri cromatice” – O lume a culorii
Nu vârsta unui artist măsurată pe scara timpului aduce consacrarea și
recunoașterea sa, ci întregul, modul în care își înțelege menirea.Pentru artist însă
timpul are altă cadență, imprimată de ritmuri tainice ale harului său creator, și se
rotunjește, nu atât în cicluri solare, cât în trepte urcând spre maturitate. Astfel
împlinirile – expoziții, cărți publicate sunt un semn al împlinirii și prag de
relansare în noi zboruri prin necuprinsul tărâm al frumosului, semn al tinereții
mature și fertile. Adrian Pal Junior a îndrăznit să înlocuiască pentru puțin timp
penelul cu stiloul, planșeta de lucru cu biroul, iar creația finită nu e un tablou ci o
carte... În locul unui vernisaj avem o lansare de carte. În loc să ne bucurăm doar
ochii privind tabloul, putem simți și cu mâinile paginile acestei cărți surprinzătoare
,,Acorduri cromatice la porțile Deltei”. Este o antologie a pictorilor tulceni care
350
cuprinde 24 de artiști plastici. Enumerarea acestora ar putea părea obositoare…
totuși nu mă pot abține să-i nominalizez pe Eugen Bratfanof, Eugeniu Barău,
Gunter Gasser Forst, Constantin Găvenea, Gheorghe Neață, Ibrahim Keita,
Cocheci Marin Căldăraru, Viorel Poiată, Adrian Pal, Maria Pelmuș. Aceștia, ca și
ceilalți prezenți în carte, sunt personalități marcante ale spațiului tulcean și nu
numai.
Tocmai de aceea e de apreciat această îndrăzneală a tânărului Adrian Pal
Junior de a-i aduce în prim plan și a-i face cunoscuți celor care ajung mai rar în
această lume a culorilor. E o lucrare muncită, cu lumini și umbre, cu referiri la
modul și stilul de lucru al acestor magicieni ai culorii. Orice pictură care reține
prin originalitate obligă – nu numai publicul cu o consistentă cultură a imaginii,
dar și pe acela cu o percepție mai puțin exersată la o definire rapidă a noutăților.
Cu cât impactul imaginii e mai puternic , cu atât mai presat se simte privitorul să
afle răspunsuri la o seamă de întrebări pe care, dacă nu le poate întotdeauna
formula cu claritate, le trăiește adesea intens. Arta are această virtute că ne oferă
soluții dublate de emoții la probleme de care nu suntem întotdeauna conștienți că
ne pricepem.
Acest lucru l-a dorit autorul Adrian Pal Junior ăn această lucrare de referință,
o incursiune în lumea minunată a culorii, ce poartă numele artiștilor aleși, ca un
fluviu, care cu apele sale cuprinde pământul și îmbrățișează cerul. Faptul că s-a
aplecat asupra spațiului natal, a oamenilor săi, mă face să cred că vor urma și alte
apariții ce vor continua și întregi ,,Acorduri cromatice la porțile Deltei“.
Această carte e încă o bucurie dăruită oamenilor, încă un început al artistului,
suflet din sufletul lui, încă o naștere a sa, un frumos și înălțător gest pentru
întreaga breaslă a artiștilor plastici.
Prof. Mircea Marcel PETCU,
351
 Președintele Asociației Scriitorilor AEGYSSUS din județul Tulcea, 2016

Irina Pal

S-a născut la 4 aprilie 1955 la Tulcea

Studii: Facultatea de Arte specializarea Pedagogia Artelor Plastice şi Decorative
din cadrul Universităţii “Ovidius” Constanţa, clasa prof. univ. dr. Ţurcanu Căruţiu
Membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România din 2013 şi a Filialei U.A.P.
Tulcea din 1987
Desenator tehnic şi artistic în cadrul Muzeului de Istorie şi Arheologie Tulcea în
perioada 1981-1986 şi profesor de educaţie plastică la şcolile din Municipiul
Tulcea

Expoziţii personale:
1987, 1995, 1998, 2000, 2009, 2015 – Tulcea
1998 – Bucureşti
1999 – Eforie Nord
2000 – Constanţa
2009, 2015 – Tulcea – Muzeul de Artă Populară. Casa Avramide

Expoziţii de grup:
1990 – Expoziţie de vestimentaţie – Tulcea
1994 – Expoziţii organizate de Filiala U.A.P. Tulcea în Franţa
352
1995 – Expoziţii organizate de Filiala U.A.P. Tulcea în Danemarca
1998 – Salonul Anual de Primăvară Tulcea
2000 – Expoziţia naţională “Măşti populare din România” Bucureşti
2001 – Expoziţia “Salonul de primăvară” Casa Cărţii Tulcea
2006 – Expoziţia de pictură şi tapiserie, Muzeul Naţional al Agriculturii, Slobozia
2011 – Expoziţia “Mama şi copilul – emoţie şi fericire” Constanţa
2011 – “Tulcea-Fest”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2011 – Expoziţia “Dobrogea 133 ani”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2011 – “Interferenţe Dobrogene”, Sala Constantin Brâncuşi, Palatul Parlamentului
Bucureşti
2012 – Expoziţia Absolvenţilor Constanţa
2012 – “Tulcea-Fest”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2012 – Bienala de Artă Contemporană ”Ion Andeescu”, Buzău
2012 – “Artişti Tulceni Contemporani”, Muzeul de Artă Tulcea
2012 – Bienala de Arte plastice ”Gheorghe Pătraşcu”, Târgovişte
2013– Expoziţia “Dobrogea 135 ani”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2014– Expoziţia “Primăvara 2014”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2014 – Salonul de grafică şi desen
2014 – “Tulcea-Fest”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2014 – Bienala de Artă Contemporană ”Ion Andreescu”, Buzău
2014– Expoziţia “Dobrogea 136 ani”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2015 – Expoziţia “Salonul de primăvară”
2015 – “Femeia în inima noastră”, Muzeul de Artă Tulcea
2015 – Salonul de desen şi gravura – DESEMN, Galeriile de Artă Tulcea
2015 – “Promoţie” – colecţia 2015, Galeriile de Artă Tulcea
2015 – “Tulcea-Fest”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
2015 – “Patrimoniu – Dobrogea 137 ani”, Galeriile de Artă Tulcea
2016 – Expoziţia “Salonul de primăvară”, Galeriile de Artă Tulcea
2016 – Salonul de grafică şi desen, Galeriile de Artă Tulcea
2016 – “Tulcea-Fest”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea
353
2017 – Expoziţia “Salonul de primăvară”, Galeriile de Artă Tulcea
2017– “Tulcea-Fest”, Galeriile Filialei U.A.P. Tulcea

Lucrări în colecţii particulare: Franţa, Danemarca, S.U.A., Rusia, Grecia, Elveţia,

Olanda, Belgia, Spania, Argentina, Canada, Italia, Africa de Sud.

NOTE CRITICE

“Cum este doar a doua expoziţie personală de tapiserie de pe simezele

tulcene, ea reprezintă ceva oarecum insolit în peisajul artistic tulcean, ceva mai
greu de “digerat” de către “consumatorul” de artă local. Lucrările tinerei artiste
Irina Pal mi-au sugerat echilibru, siguranţă, luciditate, risipă de imaginaţie, un ochi
“traductor” al limbajului culorilor, perseverenţă şi, mai ales o cunoaştere perfectă a
naturii înconjurătoare.”
Octavian MOTOC
Delta, 27 februarie 1996

“La a doua expoziţie de anvergură în Tulcea, Irina Pal îşi impune

personalitatea, propriile-i modalităţi de expresie, stilul propriu, lucrările din
actuala expoziţie reflectând relaţia statornicită între artistă şi cultura populară.
Faptul creaţiei reflectă natura de osmoză a regnurilor, natura nefiindu-i numai
mediu, ci şi personaj, agent purtător de semnificaţii. Apelând la compartimentarea
compoziţiilor, Irina Pal generează alternanţe, restituind naturii planta, peisajul,
reconcepute după dimensiunile propriei sensibilităţi.
Imaginile propriei naturi – frunze, flori, păsări – se integrează compoziţiilor
ce ar putea fi intitulate generic “armonia naturii” sau “ceremonia plutirii şi a
zborului”.
Lucrările Irinei Pal sunt imagini-metaforă, definite direct şi care nu doresc să-
şi depăşească în simbol sensul imediat. Momentul prezent se decantează, se
distilează până la starea pură, imaculându-se materiei. Privirea pe care artista ne
354
cheamă să o aruncăm prin ferestrele deschise acum ne oferă revelaţia unei fărâme
de lume.
Firele luate în palmă, precum penele de pasăre în mâinile lui Dedal spre a
meşteri aripi temeinice în zborul spre esenţele unor grădini suspendate, sunt chei
de desprindere din labirintul interior al Irinei Pal.
Găsind cheia potrivită este posibil ca artista să inventeze plante la infinit, care
devin verosimile chiar dacă ele nu există.”
Ion DORE, plastician,
Catalogul expoziţiei personale, Casa Cărţii, 1997

“Marcând un accent discret, dar de o rară sensibilitate, o prezenţă singulară în

înfăţişările tapiseriei tulcene, Irina Pal indică prin lucrările sale, existenţa unui
univers personal, de decantare continuă, care ni se dezvăluie cu generozitate şi la
ultima sa ,,personală”, pe simezele U.A.P. Tulcea.
După o expoziţie de vestimentaţie (Tulcea, 1987), artista participă la expoziţii
de grup în Franţa şi Danemarca (1994, 1995), debutul în tapiserie realizându-l la
Tulcea, în 1995.
Expoziţia din acest an afirmă o tematică foarte clară (susţinută, evident,
cromatic), o laudă adusă “mirabilei seminţe”, un imn înălţat pământului şi roadelor
sale, creşterii şi rodirii, sub un motto care surprinde şi obligă: “plantele realizează
adesea simetrii cereşti” (George Călinescu – “Principii de estetica”).
Motivul captat în realitate şi investit cu valenţe poetice este reprezentat de
frunză, ca element de bază al unui sistem constructiv şi vital al lucrărilor, un
model fructificat cu predilecţie în diverse tipuri de compoziţie: pulsaţiile verticale
ale încolţirii, tendinţa ascensională a creşterii vegetale, elanul zborului. Pe acest fir
metaforic ne conduc, deopotrivă, iconografia tapiseriilor, cât şi ştiinţa organizării
suportului textile. Dintre piesele actualului ciclu prezentat remarcându-se
Fereastră şi frunze, Păsări în zbor, Morişca.
Apropiată de tapiseria-tablou, deschisă către imagini şi dialoguri de forme
plutitoare sau înrădăcinate, dispersate sau compacte, liber delimitate sau
355
interpretate, în voia impulsului liric, preocupările artistei evidenţiază delicateţea
sentimentelor ce fundamentează imaginea, precum şi uşurinţa de a asculta “vocea“
materialului, necesitatea firului de a-şi găsi rigoarea primordială.
“Organizarea armoniilor cromatice în funcţie de o dominantă (roşu, albastru,
brun, ocru, verde), alternanţele şi împerecherile de tente sunt, indiscutabile,
atributele acestei artiste care dirijează, cu gestul armonios al ţesătorului, adevărate
trasee lirice, unitare prin concepţie şi viziune”, notează, cu exactitate, artistul
plastic Ion Dore, în catalogul expoziţiei.
Demonstrând o vocaţie sigură într-o disciplină majoră, autonomă şi deplin
matură în raport cu celelalte domenii de expresie plastică, Irina Pal ne oferă
premisele cele mai încurajatoare pentru aprecierea evoluţiei ei în viitor.”
Olimpiu VLADIMIROV
Tomis, nr.12, 1997

“Irina Pal recuplează de pe poziţiile unei sensibilităţi contemporane,

“aromele” scoarţelor noastre populare, arta fibrelor întorcându-se către legităţile
meşteşugului, la simplitatea primară a muralului. Lucrările se leagă tematic şi
cromatic în simboluri şi dezvoltări vegetale Flori, Floarea soarelui, Compoziţie cu
flori, Frunze, Copacul, Fereastra cu arbore, precum şi în ceremonia plutirii şi
zborului Pasăre, Dansatoarele, Peştele, artista chemându-ne să privim prin
ferestrele deschise de imagini metaforă “armonia naturii”.
Pentru Irina Pal tapiseria este şi rămâne o necesitate sufletească în cuprindere,
cu înţelegere, a fenomenelor din natură, perceperea lor în spaţiu şi organizarea
acestora în compoziţii.”
Olimpiu VLADIMIROV
Tomis, aprilie 1998

“Având mai multe expoziţii deschise în ţară participând la expoziţiile de grup

în Franţa şi Danemarca, lucrări în colecţii din S.U.A., Franţa, Elveţia, Danemarca,
Irina Pal care ,,pictează” cu firul şi culoarea, construieşte peisaje arhetipale care
356
“cresc” din magma blândă, plină de sacru, mirosind a pământ românesc şi
semănături, a tradiţiei spirituale.
O lumină mioritică odihneşte în tablourile, numite tapiserii ale Irinei Pal,
încercând desene şi linii care se adună în simboluri cu trimiteri către un plan mai
înalt. Tapiseriile doamnei Pal îţi plac ca un fel de balade plastice, care te
emoţionează şi îţi îmbogăţesc sufletul. Mai mult ca sigur, peste ani ne vom găsi în
faţa unei plasticiene cu o opera bogată şi monumentală.”
Ştefan DUMITRESCU,
Delta, 11 iunie 1998

“Numele Irinei Pal s-a impus în peisajul artistic tulcean – şi nu numai – prin
valoarea expoziţiilor de tapiserie şi vestimentaţie; ineditul şi totodată firescul
universului plastic al artistei găseşte întotdeauna drumul spre sufletul iubitorilor de
artă, ca o binecuvantare.
Lucrările Irinei Pal îşi au rădăcinile de inspiraţie în folclorul şi în arta
românească populară. Viziunea este decorativă şi armoniile cromatice sunt
organizate în funcţie de dominantă: roşu englez şi albastru de cobalt.
Există un univers plastic, unitar prin concepţie şi viziune, o subtilă poezie care
ne comunică un intens sentiment al legăturii vieţii românului cu natura din vremuri
îndepărtate, exprimat printr-un geometrism de străveche semnificaţie.
Tapiseriile sunt realizate cu migală, la gherghef, din fire bătute de dinţii
furculiţei, împletite şi legate prin urzeală, în armonii de culori, în forme care
completează şi întregesc lucrările, prin sfori îmbrăcate în lână, asemenea unor
colaje-structuri. Lucrările permit, datorită culorii vegetale în care sunt vopsite
firele de lână, o mulţime de combinaţii ton cu ton, o trecere gradată a
degradeurilor de la închis la deschis şi invers.
Preluând procedeul alesăturii din arta populară românească, artista foloseşte
două dintre modalităţi: alesătura înscorţată ce acoperă în întregime urzeala, cu
efect deosebit de expresiv de dantelărie şi alesătura peste fire ce asigură o
diversitate de compoziţii geometrice, intensităţi cromatice ce se exaltă reciproc la
357
trecerile aproape imperceptibile de nuanţe de aceleaşi tente cromatice.
Lucrările ce au ca motive pomul vieţii, fereastra şi dansatoarele prezintă
raporturi spaţiale datorită transformării în benzi sau aplicării şnurului care
direcţionează compoziţia, transformându-le în obiecte–tapiserii. Se înfăptuieşte
astfel una din cerinţele creatorului şi a tapiseriei, de întoarcere spre organic, spre
natură de unde a fost concepută, ca material, simbol şi obiect; se încearcă o
desprindere de suport, de integrare în spaţiu ca o prezenţă individualizată complet.
Fereastra cu arbore se remarcă prin discreţia rafinată a cromatismului. Ea
este o fereastră deschisă către albastrul cerului cu care se contopeşte în chemarea
spre visare şi speranţă. Copacul se înalţă, creşte în faţa ferestrei asemenea vieţii
care urcă în drumul ei firesc legat de existenţă. Simbolul, mesajul şi cromatica dau
substanţă compoziţiei.”
Delta, 5aprilie 1999

“Dacă în ultima vreme Galeriile Amfora ne-au obişnuit să găzduiască

expoziţii de pictură, grafică sau sculptură, marţi seara am fost invitaţi la o
premieră. Pe simeze, vizitatorii au putut admira lucrări de tapiserie aparţinând
artistei tulcene Irina Pal. Manifestarea se înscrie în cadrul schimburilor culturale
existente între Centrul judeţean al creaţiei populare Constanţa şi Centrul similar
Tulcea, ca un răspuns al expoziţiei “Culori dobrogene” deschisă la Casa Cărţii din
Tulcea, în luna mai a acestui an, expoziţie ce a reunit creaţiile a peste 20 de artişti
plastici constănţeni, majoritatea membri ai Asociaţiei Amfora.
Lucrările reprezintă un excurs în materialitatea ţăranului dobrogean şi în
materialitatea tradiţiei şi obiceiurilor româneşti. Expoziţia este o combinaţie
superbă de obiecte legate între ele prin fire spirituale.
În fiecare din piesele expuse există un imbold sufletesc ce pleacă din tehnica
măştilor, lucrările refectând o sumă de semne benefice, ce transmit lumină şi
bucurie.”
Costin ANTONESCU
Vernisajul expoziţiei personale, Constanţa, 9 septembrie 2000
358
 “Galeria Amfora din Constanţa a găzduit, în perioada 5-20 septembrie una
dintre cele mai frumoase şi unitare expoziţii din acest an, expoziţia de tapiserie a
artistei plastice tulcene Irina Pal. Cele treisprezece lucrări, de amplă respiraţie, au
impresionat prin originalitatea lor tematică, prin tehnica de lucru remarcabilă cât şi
prin coloritul discret, tonifiant, ehilibrat, dar şi prin îndrăzneala lor
compoziţională. Irina Pal a debutat cu o expoziţie de vestimentaţie – Tulcea
(1987), căreia i-au urmat expoziţii personale: Tulcea (1995, 1996, 1997, 1998),
Bucureşti (Ambasada S.U.A. 1998), Eforie Nord (1999) şi expoziţii în străinatate:
Franţa (1994), Danemarca (1995). Lucrările sale se află în colecţii particulare din
Franţa, Danemarca S.U.A., Italia, Rusia, Elveţia.
Prezenţa artistei pe simeza constănţeană a fost bine venită, cu atât mai mult cu
cât acest gen de artă este tot mai rar întâlnit, în ultima vreme, ca manifestare
expoziţională, în spaţiul pontic. Dar Irina Pal nu a dorit să se întâlnească oricum,
cu publicul tomitan, ci însoţită de o “carte de vizită” girată de trei personaliţi ale
vieţii culturale din oraşul de la porţile Deltei.”
Ovidiu DUNĂREANU
Tomis, octombrie 2000

“Muzeul de Artă Populară gâzduieşte în această perioadă în sala destinată

expoziţiilor temporare, expoziţia de tapiserie – simbolic intitulată Rodul
Pământului – a artistei Irina Pal. Organizarea acestei expoziţii se înscrie în buna
tradiţie a Muzeului de Artă Populară de a colabora cu artişti contemporani în a
căror creaţii decodificăm simboluri şi motive care trimit către mituri, către
mentalitatea arhaică şi traditională şi – implicit – către arta populară.
Tapiseriile Irinei Pal ne oferă, prin compoziţie, motive, cromatica, o
transfiguraţie plastică a naturii, a comunicării artistului cu tot ceea ce îi este pe cât
de aproape pe atât de îndepărtat prin încercarea de a surprinde “matricea”
spiritului românesc şi – totodată – universal. Simbolic, metaforic lucrările sunt
intitulate Rodul Pământului, Vegetaţie, Samânţa, Toamna, Delta Dunării, Flori,
Copacul.
359
 Indiferent dacă denumirea compoziţiei uneia sau alteia dintre tapiserii a urmat
“drumul” lucrarea – analogia cu elemente din natură sau “drumul” –
empatia/vizualitatea elementului inspirator - transfigurarea artistică, un fapt este
evident, şi anume, artista a îmbinat în forme şi culori originale, viziunea sa asupra
marilor motive universale cu tehnica realizării, cu cotidianul trăit şi retrăit de
fiecare dintre noi – artist, creator, simplu meşter sau om “obişnuit”.
Asezonarea tapiseriilor Irinei Pal cu versuri aparţinând simboliştilor şi
expresioniştilor români, dar şi cu instrumente muzicale regăsite prin sonoritatea lor
în atmosfera creată de cele două curente literare şi culturale – de altfel – şi, nu
întâmplător, cu elemente din natura apropiată, completează perfect - am spune,
evident, cu indicele de relativitate al opiniei organizatorilor – abordarea tematică şi
estetică a creatoarei.
O simfonie cromatică cu penduli între culori şi nuanţe de verde galben,
arămiu, maron printre care negrul decorativ, arămiul şi verdele frunzelor -
elemente ale asezonării - încântă privirea oricărui vizitator.”
dr. Steluţa PÂRÂU
Delta, 24 octombrie 2009

“Raportând creaţiile doamnei Irina Pal la ceea ce specialiştii în domeniu

consideră “caracteristicile” şi/sau originalitatea tapiseriei contemporane româneşti,
surprindem elemente comune cu ale marilor creatori români (materiale, tehnici),
dar şi originalitatea transpunerii în structuri bi – şi tri – dimensionale a unor
motive şi simboluri care trimit spre ceea ce este esenţial universal, spre arhetipuri.
Vizualizând şi analizând tapiseriile doamnei Irina Pal, decodificăm transpunerea
estetică, preluând în forme plastice şi arhitecturale, ale motivului “arborele vieţii”
şi ale recompunerii acestuia în compoziţiile intitulate simbolic (Copacul, Floarea
soarelui, Vegetaţie) ale mitului creativ şi ale ritului fertilităţii (Rod, Toamna, Flori,
Magnolia).
În creaţiile intitulate – la o primă receptare/vizualizare – neutru, prin sintagme
devenite “locuri comune” (Compoziţie I, Compoziţie III, Compoziţie VI) descifrăm
360
o stare de spirit generată de prea plinul trăirilor în faţa naturii, a vieţii însăși:
exuberanță expresionistă şi lirism încifrat. O linişte autocuprinzătoare care
mărturiseşte de frământările individului “atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud /
cum se izbesc de geamuri razele de lună / O, cine ştie – suflete-n piept îţi vei cânta
/ şi tu odată peste veacuri / pe coardele dulci de linişte /pe harfa de-ntuneric –
dorul sugrumat / şi frânta bucurie de vieaţă ? Cine ştie? (Lucian Blaga, Linişte).
Cânepa, funia, lâna, de altfel oricare dintre materiale, capată în creaţia
doamnei Irina Pal rolul cuvântului, al verbului în jurul căruia se conturează
mărturisirea, evocarea, imaginea. O sinteză perfectă – am putea spune – între
nobleţea rustică şi frusteţea materialului brut. Artista performează prin
compoziţiile tri-dimensionale în care decupează atât forme dispuse în n poziţii, de
la cele drepte la cele în zig-zag, dar cu unghiul uşor îndulcit cât şi forme uşor
circulare care trimit spre rotunjimea şi perfecţionarea mereu dorită–dar rar atinsă -
a individului, fie el creator sau nu.
Compoziţii dinamice în care decodificăm trecerea timpului, creaţia, însăşi
viaţa, şi moartea (Valurile, Delta Dunării, Toamna). Vasta compoziţie Valurile
trimite spre un motiv frecvent întâlnit în arta populară românească. Reprezentarea
geometrizată (linia uşor învălurită, zig-zagul) capătă denumiri metamorfice şi
simbolice totodată: valul, unda apei, apuşoara. Regăsim depotrivă în creaţia
“ţărăncii”, dar şi a artistei, transfigurarea unui segment din natură în faţa căreia
reflectează, cu care poate se confruntă, dar care îi oferă şi liniştea. Mijloacele de
transfigurare, evidente, sunt diferite, dar dovada este că orice artist îşi trage seva
din adâncurile artei populare considerată, deseori, facilă.
Viziunea decorativă a doamnei Irina Pal dominată de elemente vegetale
imprimă creaţiilor sale eleganţă şi rafinament.
Lirismul compoziţiilor este amplificat într-o manieră originală. Tonuri şi
nuanţe de maron, verde, cărămiziu. O paletă care pare redusă, dar mărturiseşte şi o
anume discreţie şi un anume omagiu adus pământului, vieţii însăşi care sunt - în
esenţă – motivele creaţiei doamnei Irina Pal.”
dr. Steluţa PÂRÂU, etnolog – 2009
361
 “Ceea ce prezintă Irina Pal este o expresie foarte frumos ancorată în
contemporaneitate, de remarcat în expoziţie este tenacitatea extraordinară a unui
om care are ceva de spus. De fiecare dată, Irina Pal a venit pe simeze cu expresii
noi, cu material nou. Atrag atenţia asupra modului elaborat al materialelor de o
dură abordare, folosite de artistă, şi asupra nodurilor surprinzătoare. De data
aceasta o prezint ca pe un artist profesionist. Găsim şi expresii ale vocaţiei sale
către pictura abstractă; în fervoare se întrevede şi asiduitatea muncii din
tapiserie, dar există un contrast între dinamica din pictură şi linistea
compoziţională din tapiserie. Universul de forţe este echilibrat. “
Viorel POIATĂ – preşedintele Filialei U.A.P. Tulcea
Expoziţia personală, Casa Avramide, 2015

“De fapt, lucrările Irinei Pal sunt nişte invenţii fabuloase! Descoperi multă
magie încorporată, sunt fermecătoare şi totodată incitante… Pentru mediul artistic
al oraşului nostru, Irina Pal face ceva extraordinar: ca artă, tapiseria este
costisitoare. În vopsirea firelor stă poezia, iar energia tapiseriilor se regăseşte şi-n
pictura sa. De aceea, uimirea noastră estetică este nespus de frumoasă şi de
specială!”
Ion DORE, artist plastic
Expoziţia personală, Casa Avramide, 2015

“Fire vegetale cresc, urcă vertical şi se înnoadă, se amestecă cu altele

orizontale sau oblice, dă naştere unor noduri şi unor reţele complexe care receează
progeresia naturală a vieţii. Culorile telurice ajută firele să recapete forţa şi
dinamica care dau suflet tapiseriilor Irinei Pal şi îmbină astfel forţa creatoare a
artistului cu cea a naturii.
Cânepa şi lâna împletite devin fir, funie şi, într-o recompunere artistică a
actului creator al naturii, devin mai deoparte copac, frunză sau floare, într-o
excrescenţă vegetală care ca o reîntoarcere în fire, o descoperire a forţei materiei
362
ce îndeamnă la introspecţie şi sondare a eului.
Tapiseria este tehnica folosirii introspecţiilor verticalelor şi orizontalelor
firelor de gherghef, iar, pentru o expresivitate sporită, Irina Pal adaugă diagonale şi
curbe în cerc, în dorinţa de concentrare a atenţiei spre un anumit loc sau pentru a
dirija citirea lucrării, coase în relief funii, liane care se scurg precum crengile
aplecate “ochişorii” înnodaţi cu rol de poame, ciucurei şi frunze împletite.
Şi pe forma de bază, fundalul compoziţiilor, artista introduce elemente de
expresivitate precum alternarea tipurilor de noduri plecând de la cel simplu
specific, convoarelor ce produce senzaţia de inflorescenţă (un nod executat pe faţă
şi cu capetele tăiate mai lung), dar şi reveniri cusute pe suprafaţă, tăieturi şi spaţii
goale.Astfel, tehnica executării scoarţelor din cultura populară experimentează noi
valenţe, cu elemente de cusătură şi broderie şi sparge limitările plane pentru a
dezvolta în tridimensional un adevărat relief al firelor colorate.
Lucrările dezvoltă forme geometrice, ce sintetizează în simboluri formele
naturale, şi pleacă de la dungi verticale sau orizontale în căutarea rotunjimilor şi
ajung la cercuri retezate, intersectate sau concentrice, perfecţiunea solară cu rol de
ţel suprem pentru devenirea umană şi vegetală. Etajele initiatice se regăsesc în
gradaţiile cromatice, care dirijează atenţia şi care relevă atenţia acordată tehnicii
care începe prin colorarea în etape a firelor, rezultând scări precum roz-cărămiziu-
brun, verde crud-verde de china, galben de crom-ocru-siena arsă.
Ca principiu al artelor decorative, repetiţia îşi are şi ea rolul în aglomerarea
centrelor de interes, dar în contrast, monotonia acesteia este ruptă de fire şi funii
alipite dezordonat, trasee haotice ce aduc cu pensulaţiile pictorilor expresionişti.
Axa pe care se dezvoltă tapiseriile, este mereu una verticală materializată în
culorile firelor şi astfel avem, în raport de cald-rece, axa pământ-vegetal care urcă
de la brunul întunecat, în gama roşcată spre verdele gălbui al primăverii sau, mai
sus, pe axa vegetal-solar, care porneşte de la verdele mohorât-închis şi se
încălzeşte ulterior în galbenul solar, protector al vieţii şi albastrul neîngrădit al
cerului.
Tematica abordată se roteşte într-un cerc unde forţele dătătoare de viaţa
363
(soarele şi apa) se împletesc cu creaţia acestora. Timpul este cel care rearanjează
periodic cu ajutorul anotimpurilor toate elementele. Compoziţia în forma de
clepsidră cu aţe curgătoare care coboară precum nisipul este exemplul care susţine
viziunea vieţii în forma de aţă care împletită apoi în cercuri concentrice regăseşte
infinitul. Este în fapt un contrast între firele nesfârşite, perene, cele care modelează
timpul, lumina, apa, pământul şi firele supuse degradării.
Copacul capătă valoare de simbol, încărcat nu doar cu ramuri şi frunze, dar şi
de amintirile timpurilor imemoriale ale paradisului şi recompune acel spaţiu cu
“roadele”sale, cu “magnolia” în compoziţii împletite ale miturilor creative şi
riturilor fertilităţii. Perfecţiunea creativă este şi aceasta reprezentată în cercul solar,
al florilor şi aminteşte astfel de necuprinsul închis în graniţile simbolice.
Dar, motivul “arborelui vieţii”, motivul solar şi meandrele compuse din fire
sunt variante de evocare a infinitului. “Valurile”, făcând parte din aceeaşi
categorie, împrumută din simbolistica populară a liniei uşor vălurite, a zig-zag-ului
care urmează curgerea, care oferă o reflexie a eului şi încadrarea în spaţiu şi timp a
acestuia.
Materialele folosite în creaţiile artsitei îngrădesc cromatica în plăcute griuri
colorate, domolite şi se nasc firesc din ele compoziţii ce descriu bogăţia verdelui
văratic şi estomparea luminii în brunurile toamnei, vegheată de puterea de
nepătruns a petei de galben viu pe cerul albastru, cu trimiteri în real compun o
altfel de inflorescenţă, o lume care preia motive şi transpusă în spiritual artista
construieşte simboluri.
Tapiseriile Irinei Pal sunt invitaţii la întoarecerea către arhaic, către formele
simple, încărcate spiritual. Geometria depersonalizată este străpunsă cu un desen
de fire, mai mici sau mai mari, care structurează personajul principal în cadru.
Acesta compune o formă majoră, monumentală din care se desprind simetric
laterale şi curg trasee fibroase precum o reţea de artere alimentată de inima
circulară, o construcţie vegetală cu trimiteri antropomorfe. Natura este astfel
filtrată de spiritul artistic şi umanizată.
În această arborescenţă desprindem detalii care se descoperă treptat: cerculeţe
364
brodate sugerează poamele, mici ochişori care comunică cu privitorul, un cerc
desenează poate retina unui ochi imens din care se scurg mici lacrimi. Coroana
unui copac este flancată de aripile unei uriaşe păsări care poartă visul spre înălţimi.
Frunzele preiau forma unor solzi, funia care a adunat straturi în timp devine
trunchi şi ciucurii ce cad dintr-un disc par pendulele unei interesante floare-ceas.
Buchetul aţelor imită păienjenişul, poate o reprezentare a unor plete printr-un
amalgam de câlţi. Prin mijloace artistice este creat astfel un colţ de vegetaţie,
reconstrucție emoţională a naturii. Sunt lăsate şi detalii clare, indicaţii geografice
ce indică zona în care îşi desfăşoară activitatea artista: peştii, Delta Dunării, valuri,
apa.
În comparaţie cu un tablou, tapiseriile acestea invadează peretele pe care sunt
expuse, se extind în lateral şi rădăcinile lor coboară să ia contact cu solul din care
şi-au extras vitalitatea. Rama unui tablou stabileşte cu rigiditate graniţa realului cu
imaginea, dar în cazul acestor lucrări limita nu există, ele cresc firesc din decor,
capătă relief şi păcălesc simţurile care le percep ca fiind ferestre prin care vegetaţia
pătrunde în interior. Organizarea lucrărilor dezvăluie, prin concentrarea de
elemente şi dirijarea pe etape a atenţiei, centre de interes. Contrastele sunt
domoale şi accentele sunt făcute doar prin traiectele trasate şi cusute în relief.
Textura materialului şi folosirea firelor în diverse mărimi, de la cea mai mică,
ce învăluie ca o plasă pescărească, până la adevărate funii, ajută mult la o
apropiere cât mai fidelă a modelui natural. Direcţiile dezvoltării în lucrări sunt
diferite, urmează pe orizontală sau pe cerc, dinspre exterior spre interior faţă de
dezvoltarea firească, opusă, cum e în cazul unui arbore de exemplu, pe verticală.
Irina Pal impresionează, stăpânind tehnica tapiseriei şi inovând în cadrul
acesteia pentru a obţine o refexie subiectivă a cadrului natural. Pictează cu urzeli
colorate un peisaj, dar nu caută mimesisul, modelul e doar punctul de plecare pe
care prin metafore împletite reclădeşte viaţa transfigurată. Tapiseria e ţesută din
fire sensibile care învăluiesc o plasă şi reţin privirea, această nouă natură ce
fascinează.”
Adrian PAL jr.
365
 Acorduri cromatice la Porţile Deltei, Editura Alba Iulia, 2016

Maria Pelmuş
Data şi locul naşteri: 1 iunie 1948 în Ploieşti

Studii :Academia de Arta Bucureşti, Secţia pictură

Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, Filiala Tulcea
Preşdinte U.A.P. Tulcea în perioada 1996 -2006

Expoziţii personale :
1975-Sala ‘‘Dacia’’ Tulcea
1980-’’Căminul artei’’ Bucureşti
1980 - Sala’’Dacia’’Tulcea
1986 -’’Galateea’’ Bucureşti
1986 - ’’Casa Cărţii’’ Tulcea
1989 - Muzeul de Artă Tulcea
1997, 2002 - Galeria’’Căminul Artei’’ Bucureşti
1998 - Galeria’’Sainte Catherine’’ Rodez, Franţa
2004 - Galeria’’Apollo’’ Bucureşti
2004 - Galeria ‘’Orizont’’ Bucureşti
2005 - Atena, Ambasada Română din Grecia

366
2005 - Casa Vernescu Bucureşti

Expoziţii de grup:
Din 1972 participă la toate expoziţiile organizate de U.A.P. Tulcea
1986 - Galeria’’Căminul Artei’’ Bucureşti
1994 - Muzeul de Artă Tulcea
1995 - Galeria’’Apollo’’ Bucureşti
1999 - Simpozionul’’Calica’’- Ismail - Tulcea
1999 - Expoziţia Casa Cărţii Tulcea
1999 - Salonul Naţional ‘’Ion Andreescu’’ Galeriile U.A.P. Buzău
2008 - Expoziţia Balcic – Mangalia – Tulcea, Grup 4, Galeria de Artă
2009 - Expoziţie Muzeul de Artă Balcic Bulgaria, Grup 6
2010 -‘’Interferenţe’’ Galeriile U.A.P. Focşani, Grup 6
2010 -‘’Ethos şi Mythos’’ Muzeul de Artă, Coral Plaza Mall Tulcea

Expoziţii naţionale şi internaţionale:

1971,1972,1978,1980,1982,1984,1986,1992,1993,2000,2005- Sala ‘’Dalles’’
‘’Teatrul Naţional’’ Parlamentul României
2001 - Romexpo
2005 - Parlament
1994,1995,1996, 2001 - Expoziţii concurs’’Constanin Găvenea’’
2005-‘’Lascăr Vorel’’- Piatra Neamnţ, Muzeul de Artă, Premiul pentru pictură
1978 - Expoziţie Aalborg, Danemarca
1986 - Expoziţia’’România-Ucraina’’
1986 - Casa Cărţii Tulcea
2000 -’’International Danubien Art’’- Muzeul de Artă Contemporană Galaţi
2003 - Expoziţia’’Totem’’- Galeria de Artă Târgu Mureş
2003 - Festivalul Naţional al oraşelor riverane Dunării- Muzeul de Artă Tulcea,
Premiul II
2003 - Saloanele Moldovei – Iaşi – Chişinau - Bacau
367
2003 - Expoziţie Parlamentul României
2004 - Expoziţie Ulm, Germania
2005 - Expoziţie’’Triunghiul Apelor’’Apollo, Bucureşti
2007- Peisajul European ‘’Patrimoniu’’Galeria U.A.P. Tulcea
2007 - Salonul de Iarnă, Galeria Tulcea, Simpozion Maliuc
2008 - Simpozion Internaţional Pictură - Balcic
2008 - Salonul Naţional «Ion Andreescu» Buzău
2008-2009 - Expo U.A.P. Tulcea la Galeriile de Artă U.A.P. Galaţi
2008 - Muzeul de Artă Tulcea “Conexiuni” Zilele Culturii Armene
2009 - Expo Naţională «Conexiuni» Rotary - World RâmnicuVâlcea
2009 - Muzeul de Artă Tulcea, Bucureşti-Bienală Naţională «Aegyssus»
2010- Muzeul de Artă Constanţa
2011- Grup 5 - Muzeul de Artă Constanţa
2012 -Balcic - Muzeul de Artă Constanţa
2013- Expoziţia I.C.R. Tulcea, Casa Avramide Tulcea
2016- Expoziţia “Dunărea de la izvoare la vărsare” – Muzeul Satului Bucureşti
2017- Expo tabăra Colibiţa
2017- Expo tabăra Deliblatna (Serbia)
2017-ART SAFARI, Bucureşti

Premii:
1995, 1996, 2001- Premiul I, II, III – Concursul de acuarelă „Constantin Găvenea”
2003-Premiul II - Festivalul Naţional al oraşelor riverane Dunării
2005- Premiul pentru pictură „Lascăr Vorel”
Tabere: Calica-Tulcea, Brăila, Baia Mare, Partizani, Tulcea, Eforie, Colibiţa,
Bistriţa, Balcic, Atena, Deliblatna.

Excursii documentare:
Kiev, Moscova, Leningrad, Riga (Rusia), Praga (Cehia), Berlin, Leipzig, Drezda

368
(Germania), Rodez, La Tour (Franţa), Atena, Corint, Liguris (Grecia).

Colectii: Ambasada Iugoslaviei, Ambasada Spaniei, Maison d’artists Rodez

Franţa, Germania, Aalborg Danemarca, Muzeul de Artă Contemporană Galaţi,
Muzeul de Artă Tulcea.

NOTE CRITICE

„Acest fecund spirit artistic – pentru că oricum, participarea la confruntări

reprezintă un cert criteriu de valoare estetică – aflat la începutul creaţiei sale, prin
tot ce a realizat până acum se face, (uneori cu riscurile căutătorului pe drumuri
neumblate) exponentul unei viziuni originale în exploatarea realităţii
„frecventând” atât luminile cât şi umbrele acesteia folosind atât instrumentele
dialecticii cât şi ale psihanalizei.
Imagini de vis lucrarea expusă în prezenta expoziţie inconfortantă poate prin
violenţa cromatică a imaginilor este sugestivă în acest sens - pentru afinitatea
artistei nu numai cu arta ci şi cu filosofia.
Ceea ce reţine atenţia şi îndeamnă la meditaţie este – şi prin asta lucrarea are
valoare estetică – investirea culorii cu forţa expresiei simbolice puse în slujba
ilustrării figurilor abstractizate, (aşa cum, de altfel, percepem realitatea visului în
vis care – într-un anumit fel – este şi ea tangentă realităţii obiective).
Decelând-o îi observăm, fără mare dificultate, structura dialectică: de o parte
mişcarea, forţa, energia, redată printr-o gamă de culori adecvate simbolic: fondul
roşu, alternând cu griuri bleu, cu aceleaşi inflexiuni discrete de alb ce evocă
liniştea, repausul.
Poate însă – din punct de vedere compoziţional - nu suficient reliefat
elementul contrastant, în sensul că trecerea de la o stare la alta este prea tranşantă.
Dar, oare, în vis, nu ni se întâmplă tot la fel, când percepem realitatea
visului?...
Important pentru creaţia ei, este faptul că tânăra artistă reuşeşte să ne
369
transmită nu o oarecare imagine de vis (aceasta rămâne numai pretextul pentru a
sonda mai adânc realitatea ilustrată) ci, cu ajutorul culorii investite cu expresie
simbolică, ne desluşeşte semnificaţia lui obiectivă de realitate.
Este desigur, un motiv în plus să-i aşteptăm cu vădit interes şi alte creaţii a
căror paletă am dori-o intensă şi spre alte zone umane.”
Ilie ROŞIANU,
Catalogul Salonului de primăvară al profesorilor,
Tulcea, aprilie 1975

„Maria Pelmuş se slujeşte în culori tensionate uneori până la dramatism,

pentru a-şi exprima sentimentele pe care natura dobrogeană, într-o comuniune
firească i le inspiră şi canalizează.”
Doina PĂULEANU,
Scânteia, 9.08.1978, Expoziţia Cenaclului U.A.P. Tulcea la Constanţa

„Maria Pelmuş a descoperit dealul, tainiţa a secole întregi de istorie şi

civilizaţie în aceste locuri, motiv pe care îl desfăşoară pictural sub forma unor falii
tectonice redate prin rupturi de suprafeţe şi volume. În acorduri de griuri arse până
la negru şi roşu puternic sau albastru închis, aceste structuri intime ale peisajului
portretizat se dezvăluie într-o caligrafie de filigran, descoperind nebănuite siluete
şi umbre de veacuri sedimentate.”
Teodora POPESCU,
Catalogul expoziţiei 1978

„Maria Pelmuş mi se pare a se îndrepta spre soluţii picturale mai complexe,

spre un expresionism care se vădeşte mai ales în exaltarea culorii. Dar artista nu
urmăreşte efectele exasperante ale dizarmoniei, ale ruperii abrupte ale tonurilor.
Dimpotrivă, pictura ei se întemeiază încă de pe acum pe un studiu atent al
melodiilor cromatice, lucrările ei comunicând un straniu echilibru al febrilităţii
culorii şi cordialului echilibru împlinit pe întreaga suprafaţă a tabloului.”
370
 Dan GRIGORESCU,
Contemporanul, 14.08.1980
„Maria Pelmuş îşi situează pictura în vecinătatea informalului, reţinând totuşi,
unele note peisagistice, care vizează atât amănuntul iconografic, cât şi punerea pe
pagină. Priveliştile tulcene, atât marcate de prezenţa apei par a nu fi influenţat-o pe
artsită în sensul apropierii de spectacolul baroc al vegetaţiei ci în direcţia opusă, a
reducţiei referinţelor figurative la numai două repere: pământul şi cerul, redate nu
descriptiv, dar prin sugestia materiilor din care se compun...elementul acvatic nu
lipseşte, însă e reprezentat fie de embleme anume ale lumii organice - cochilii,
scoici, melci... fie în evocări alerte ale învolburărilor de nori. Dincolo de toate
acestea, mediul lichid e resimţit pretutindeni, subiacent, ca substanţă primordială
conferind vizual, mobilitatea chiar şi materiei lirice, conţinând premizele unui
biomorfism universal...”
Mihai ISPIR,
Arta, nr. 12, 1980, pag. 33

„Tema sau obsesia picturii sale poate fi considerat peisajul, dacă acceptăm că
noţiunea nu presupune neapărat o restituire tautologică ci o recuperare a
elementelor esenţiale pentru a fi interpretate şi restituite ca idee sau siglă posibilă
mult mai preganantă, dar şi mai dificil de obţinut. În lucrările Mariei Pelmuş
structurile provin din analiza materiei telurice, a geologicului acumulat până la
forma sa actuală, de aici rezultând construcţia unor radiografii oprite în punctul în
care ordinea şi echilibrul nu au făcut încă loc entropiei sau haoticului.
... Rafinată sub raport coloristic, mizând pe game joase şi omogene ce intră în
dialog de egalitate valorică, lăsând să transpară şi materialitatea suportului, pictura
Mariei Pelmuş conţine amintiri romantice disimulate sub tentaţia abstracţiei lirice,
într-un dozaj ce ne determină să-i acordăm credit şi atenţie, pentru că provine din
seriozitatea unui talent echilibrat, sobru, controlat cu luciditate.”
Virgil MOCANU,
România Literară, august 1980
371
 „Artista are o viziune ascetic-geometrică a realităţii dobrogene nordice,
pământ, apă, vegetaţie, cochilii, obiecte, pe care o construieşte cu o forţă poetică
remarcabilă servită de un meşteşug pe măsură, construind fragmente de natură
inexistente aureolate de farmecul misterului. Apa, cerul, malurile, vegetaţia, sunt
fireşte, temeiul, dar funcţionând ca pretexe abia ghicite în compoziţiile cromatice
de un mare rafinament, depărtate total de ceea ce s-ar aştepta cineva de la un pictor
al „Deltei” şi al locurilor înconjurătoare, aparent strălucitoare în veşmintele
convenţionale, dominate, obişnuit, de albastru şi verde. Nimic din acestea la Maria
Pelmuş care cufundă sau urcă cer, pământ şi apă într-un ecran aparent continuu de
mare şi tulburătoare consistenţă în care ocrurile grele ale geologicului, sugerând
vechimea straturilor, sunt străluminate de aurul luminii stinse şi difuze.
Marius TĂTARU

„Aparent pe Maria Pelmuş nu o interesează decât umbra lăsată de trecerea

lucrurilor pe suprafaţa retinei, fulguraţia de lumină şi culoarea capabilă de a crea o
stare imagistică imprimată în memorie. Într-adevăr, această evoluată pictură de
”notaţie” (termen pe care-l dorim opus celui de „evocaţie”) nu este interesată de
înregistrarea individualităţii, obiectelor şi cu atât mai puţin a faptelor ci,
dimpotrivă, ea încearcă materializarea unor complexe de senzaţii, emanate de acea
amintită „stare” a lucrurilor, care presupune capacitatea lor de a focaliza o
încărcătură psihică a subiectului, de a se impregna cu aceasta. Fragmente din
înregistrările memoriei vizuale redau un „feed-back” incomplet, subiectivizat,
rearhitecturizat, în care elemetele realului sunt reinvestite cu noi funcţii, de natură
picturală. În acelaşi timp, însă, intervenţia unui neîndoielnic şi viguros simţ al
formei şi, pe de altă parte, o nedisimulată plăcere a sesizării şi dezvăluirii valorii
tactile a materiei picturale sunt trăsături care îndepărtează pictura Mariei Pelmuş
de alternativa unor tatonări, încerte în zona evanescentului. O infrastuctură
compoziţională simplă, logică, esenţializată slujeşte drept suport pentru delectările
cu care se operează în materia picturală. Pe tema unor cvasi-peisaje sau naturi
statice, cu o aparenţă paradoxal dematerializată, artista îşi concentrează atenţia
372
asupra unor suprafeţe-reper, cărora le acordă privilegiul de a obţine o flagrantă
materialitate printr-o savantă şi răbdătoare intervenţie a mijlacelor picturale:
pensulaţia puternică, cu reveniri numeroase, săpate parcă în pasta generos aplicată,
conferă credibilitatea şi tectonicitatea acestor suprafeţe ce par a ilustra un mediu
intermediar între organic şi mineral. O cromatică în care trecerile violente dintre
zonele de lumină şi umbră alternează cu fine degradeuri de tonuri preţioase,
însoţite de contraste insolite, o perspectivă capricioasă, care creează sau închide
sever profunzimile, toate acestea constituie premise ale unei picturi care nu-şi
refuză o dimensiune dramatică, ce şi-o cumpăneşte însă cu inteligentă
parcimonie.”
Marius TĂTARU,
Revista Arta, octombrie 1985

„Personalitatea Mariei Pelmuş se detaşează distinct prin originalitatea viziunii

şi a procedeelor care, fără a se dori insolite sau truculente, reuşesc performanţa
profundei implicări în substanţa picturală şi în problematica imaginii aluzive.
Eliminând facila tentaţie a raportării la spaţiul alveolă ca la o matrice reflectată
mecanic în operă, dar recunoscând subiacenta adeziune la realitatea cotidiană
interpretativă, va trebui să descifrăm în lucrările artistei obstinata urmărire a unui
program de autonomie picturală şi de valoare intrinsecă, redactat în termenii
tradiţionali ai limbajului, dar cu o foarte actuală tentaţie a recursului la structuri
arhetipale.”
Virgil MOCANU,
România literară, nr. 8 , 20.12.1986

„Lucrările Mariei Pelmuş, mărturisesc, în continuare, o atracţie asupra

teluricului, a unei picturi pentru care natura este pretextul reluării motivului şi a
trăirii sale fără o individualizare a locului.”
Silvian NEGOIŢESCU,
Delta, 19.06.1986, Expoziţia Filialei U.A.P. Tulcea
373
 „Artiştii care descriu un loc, de fapt îl inventează lăsându-se în acelaşi timp
inventaţi de el.
... Autoportretul Mariei Pelmuş e peisajul Deltei: claritate şi seninătate de vară
în aşteptarea toamnei, solitudine sensibilă la propria încântată tristeţe, nobleţea
unei vechimi geologice, netulburate de semnele‚ progresului”. Imaginea realităţii
imediate, nepervertită de speculaţii livreşti ori trucuri picturale, e suprinsă de
privirea candorii profunde, care-şi descifrează în plasmuirile lumii naturale eul,
amintind de sihăstria pur spirituală, filozofică a unui Thoreau ori Emerson. Nu
cunosc în pictură o definiţie mai convingătoare a Dobrogei şi a Deltei. Maria
Pelmuş e unul dintre rarii artişti, cinstiţi cu sine şi ceilalţi, dintre artiştii care nu şi-
au construit un personaj, „obligatoriul” personaj demiurgic. Performanţa ei secretă
în artă ţine deopotrivă de talent şi putere sufletească.”
Cornel Radu CONSTANTINESCU,
Adevărul, Bucureşti, 03.10.1997

„Maria Pelmuş inundă cu albul strălucitor un peisaj realizat în tabara de la

Balcic, nerenunțând însă la structurile terestre caracteristice creaţiei sale sau la
strălucirile metalice în modelarea formelor din două mici naturi statice.”
Adrian PAL,
Delta, 25.08.2009

"La Maria Pelmuş materializarea naturii înconjuratoare se petrece într-o

lumină păstoasă, cu o pensulaţie dinamică bogată în culoare şi cu o mare
deschidere spre adâncimea spaţiului.
Tentele cromatice diafane nasc consonanţa culorilor, vibraţia acestora într-o
simfonie a mediului înconjurator.”
Adrian PAL,
Steaua Dobrogei, 2012
374
 „Tot ce pictează Maria Pelmuş are aerul că aşteaptă, ca pândeşte o întâmplare
sperată dar imprevizibilă; nu ceea ce e în imagine (obiecte, peisaj, pesonaje) se va
schimba prin acea întâmplare, ci „martorul” va fi cel preschimbat, cel modificat.
Peisajele ei au un subiect perpetuu; „plaurii”; nimic neobişnuit ori spectaculos, în
afară de plutirea insulelor de stuf într-o levitaţie visată pe deasupra apei, într-o
lumină fără zare, stăpânită din priviri de dealuri care răsar; aşadar, toate sunt ceea
ce sunt, fiind în acelaşi timp, propria lor nelinişte.”
Cornel Paul CHITIC

„Deşi ar putea paradoxal, ceea ce face Maria Pelmuş în pânzele ei este mai
degrabă o artă de factură abstract sentimentală, exprimarea sa în limbaj artistic
fiind eminamente romantică, o transpunere pe pânză a „eului” sau a trăirilor şi
sentimentelor sale. Dealurile, colinele cu contururi domoale, abia sugerate,
portretele hieratice, cu figuri din alte tărâmuri parcă sosite, toate te trimit, prin
sugestie, la materia primordială, la pământ, la esenţă. Raportul imanent-
transcendent apare sugerat firesc, fără ostentaţie, lucrările sale, compoziţii în
majoritatea cazurilor, tinzând spre puritate, spre detaşare de reprezentarea
convenţională.”
Andra COSMEANU

„În mitologia orientală, cerul se uneşte cu pământul printr-o axă invizibilă

numită centrul lumii. Această Axis mundi, prezentă în picturile Mariei Pelmuş,
simbolizează comuniunea dintre spiritual, mineral şi vegetal, o verticală ce
străbate cosmosul, dealurile, apele, oamenii, iarba, mergând până la maruntaiele
pământului. Pe ea sunt „înşirate” amintirile artistei, impregnate de coline joase,
aride ale Dobrogei, prin care se văd „faliile” unor ere geologice, plaurii Deltei,
insulele, maluri tăiate ca o felie de pâine, vestigii sub forma unor totemuri sau
mumii, ce atestă convieţuirea şi contopirea omului cu aceste elemente.”
375
 Maria OPREA

„Peisajul natural nord-dobrogean impresionează prin acţiunea continuă a

forţelor de nestăpânit în contrast cu imaginea statorniciei dată de bătrânii munţi
hercinici ajunşi acum prin erodare la stadiul de dealuri. Un observator atent nu
poate ignora permanenţa, stabilitatea formelor care sunt supuse trecerii timpului,
cu acţiunea forţelor de eroziune şi fragmente care atacă continuu materia. Ori
tocmai stabilitatea şi efemerul, suprapuse peisajului tulcean, sunt direcţii de
analiză în elaborarea lucrărilor picturale ale Mariei Pelmuş.
Aceste lucrări pun încă de la început problema încadrării tematice pentru că
au în componenţă piese care aparţin peisajului, dar şi compoziţii în acelaşi timp.
Plauri plutitori, dealuri şi râpe pământoase alături de ochiuri de apă constituie
punctul de plecare, cu rădăcini în realitate, pentru a compune compoziţii în care se
folosesc elemente de peisaj peste care se adaugă structuri şi forme care inspiră
prezenţa umană. Peisajul Deltei inspiră şi, interpretat, receează peisaje însufleţite,
animate de sentimentele creatorului care a ţinut să pună un dram din propriul
suflet, îmbrăţişând peisajul local în nuanţe admirative, analitice sau dramatizând
natura pentru a pune întrebări despre viaţă şi existenţă.
Punerea în scenă aduce o atmosferă gravă prin folosirea unei palete apropiate
de clar-obscurul baroc, a negrului, brunurilor, siene arse, roşu, vişiniu pe lângă
ocru şi galben murdar şi foarte rar în sens de contrast verde şi albastru încălzite şi
acestea. Formula de aşezare nu aduce însă reguli de la închis la deschis sau de la
curat la murdar, ci mai degrabă prin alăturare folosind tuşe grafice post-
impresioniste sau prin suprapunere de planuri orizontale colorate divers. Lucrările
au o culoare de fond peste care se intervine cu zone colorate, degradate spre umbră
sau dinamice care accentuează cu alb şi negru elemente de interes, de analiză. Un
brun închis, apropiat de negru desenează întreaga compoziţie şi uniformizează,
uneşte elementele disparate.
Pământul este griul care se plimbă şi murdăreşte culorile şi formele, ca un
destin implacabil ce guvernează întreaga natură, o consecinţă a trecerii timpului, o
376
urmă a unei foste vieţi, cenuşa lumii păstrată în straturile de piatră şi nisip, lutul
acum neînsufleţit cu forma lăsată pradă descompunerii. Nu întâmplător, pictura
Mariei Pelmuş este asociată geologiei din cauza analizei amănunţite a straturilor
de diferite pământuri peste care creşte temporar stuf sau iarbă. Straturile au forme,
structuri şi culori diferite datorate diverselor vieţi şi compoziţii vegetale şi animale
care au fost îngropate şi înglodate până la obţinerea unor zone compacte de
materie ce păstează în memorie viaţa. E o analiză a permanentului, a sufletului
care încearcă să supravieţuiască vitregiilor aduse de timp şi subalternii săi întru
descompunere: vânt, apă, anotimpuri, lumină şi întuneric.
Pictura aduce posibilitatea sondării pe verticală pentru a descrie straturile
suprapuse orizontal, pornind de la un strat verde, al crudului, al Deltei, trecând
prin grosimi diferite de pământuri pentru a găsi în străfunduri în pântecele
orizontului, într-o zonă neexpusă luminii, misterul, taina, urmele sacrificiului sau
cauza fertilităţii. Viaţa se ascunde, se sacrifică, îşi caută seva şi renaşte la suprafaţă
în altă formă, care într-un final va reveni în întuneric, acolo unde se plăsmuieşte
viitorul. Descoperirea picturală a formelor naturale este doar pretextul pentru a
recompune linii şi pete abstracte ce aduc doar cu formele iniţiale, dar sunt reduse
la esenţă, la geometric, la acţiuni grafice.

O altă observaţie a picturii artistei Maria Pelmuş aduce problema dinamicii.

Liniile verticale şi orizontale aduc echilibru, pace pentru forţele implicate
compoziţional. Delta este strict minerală şi vegetală. Lipsesc personajele vii, iar
inserţiile antropormofe îngropate în substraturi sunt şi ele înfăşate, de frica
dezordinii, a haosului, pentru a păstra ce e viu în imortalitate. Tocmai aceste forme
generează taina, sunt misterul vieţii, cauza fertilităţii şi sunt împărţite în forme
masculine şi feminine, care accentuează o formă pozitivă înfăşată sau nişte feşe ce
cuprind o formă negativă. Ambele păstrează în interior esenţa sau o formă şi
absenţa ei, contemplare, o serie de denivelări înfăşurate sau o falie conturată de
materialul învăluitor. În multe compoziţii, creaţia, dinamica aduce o verticală
luminoasă ce străpunge straturile pământii pentru a ieşi la suprafaţă, dramatică
377
dorinţă de viaţă, simbol al învierii, influenţe cristice accentuate de crucea astfel
desenată.

Dar dinamistul lucrărilor Mariei Pelmuş nu se reduce doar la intersecţia

acestor axe verticale şi orizontale, ci şi la formele care sunt inspirate de peisajul de
suprafaţă. Aici trebuie remarcate smocurile de stuf frumos desenate, în bătaia
vântului sau urmărind curgerea apei, aceşti plauri ce compun micro-climate, mini-
insuliţe păstrătoare de mister şi viaţă. Independente, dar în acelaşi timp descoperite
acţiunilor vântului şi fluidului, acestea sunt descrise prin alăturarea de linii
ordonate de diverse nuanţe pornind de la brun la roşu şi până la alb-gălbui şi ocru.

Alte elemente de dinamică sunt reprezentate de râpele ce găuresc dealurile,

adevărate prăpăstii în interiorul pământului cauzate de surpare, de absenţă,
frumoasă metaforă a feminităţii prezentată dramatic, prin distrugere, dar aceste
găuri sun atent redate urmărindu-se structura dealurilor, a munţilor radiografiaţi
astfel în secţiune verticală, analiza desenată cu brunuri, cu linii orizontale şi oblice
ce ascund central profunzimea, acelaşi recurent mister. Putem ordona formele, ca
o concluzie în forme feminine (dealuri în formă eliptică, prăpăstii şi găuri ascunse
în pământ, burta misterioasă care păstrează viaţa în subsol) sau forme masculine
(lumini verticale, săgeţi sau străpungeri verticale), dar pot fi interpretate şi ca
elemente profunde, tradiţionaliste, izolate şi ptrotejate în burţi minerale şi
elemente progresiste, verticale, generatoare de lumină şi motive de analiză. Până la
urmă ne întoarcem la întrebările de început de viaţă şi de raportare a noastră faţă
de natură, pe care o percepem subiectiv sau obiectiv, structural sau sentimental,
imanent-transcendent, romantic ori realist sau mai bine o combinaţie a tuturor
acestora în creaţia Mariei Pelmuş.

Ca imagine, e interesantă această construcţie în trepte suprapuse a compoziţiei

şi străpungerea ei ulterioară pe verticală. Chiar dacă totul duce cu gândul la
tristeţea trecerii timpului către moarte, contrucţia aceasta din pământ, din lut este
378
simbolul permanentei încercări a omului de a căuta esenţa, sufletul regenerării
redat de Maria Pelmuş prin această lumină verticală ce provine din străfunduri, ce
străpunge straturile şi se înalţă spre cer. Omul răspunde timpului şi morţii prin
înţelegere şi sentiment, creier şi inimă, masculin şi feminin şi speră să spargă
bariera materiei trecătoare prin tot ce găseşte mai uman în el, spiritul. E aceasta
preocuparea tuturor artiştilor, a luceafărului de a ajunge la înălţimea stelelor. Ce
comparaţie mai bună se poate găsi pentru pictura Mariei Pelmuş decât cu acele
mastaba, piramide-n trepte, construite încă din antichitate pentru a adăposti mumia
faraonului, dar şi pentru a îndruma gradat sufletul acestuia spre întâlnirea cu
divinitatea. Turnul Babel nu era el o astfel de piramidă în trepte prin care oamenii
căutau să ajungă la Dumnezeu? Şi nu era pusă în construirea turnului la dispoziţie
toată înţelepciunea omenirii, rezultând astfel o operă de artă despre care încă
discutăm şi pe care fiecare din noi o păstrează în memorie? Pictura Mariei Pelmuş
e un astfel de turn în care fiecare se regăseşte, o structură arhaică care vorbeşte
despre suflet şi înfrângerea morţii.

Astfel compunem spaţiul pictural al artistei conturat într-o cromatică gravă ce

trece la analiza pământurilor şi a straturilor sale prin brunuri şi ocruri, spartă de
lumini ce pornesc din interiorul misterios răsărind în lumea stufului, a apelor şi
dealurilor prăpăstioase din zona geografică a Tulcei. Mesajul pictoriţei, de viaţă,
de fertilitate aduce în prim plan particular (Delta Dunării) întebările întegii
umanităţi legate de spirit, timp şi spaţiu.
Între cer şi pământ, se descoperă lumea adâncurilor împreună cu universul
geografic local, cu o tehnică aproape ştiinţifică de sondare a straturilor minerale.
Într-o cromatică caldă, dar sobră descoperim în arta Mariei Pelmuş secrete
interioare care pregătesc urcuşul spiritual, un traseu sugerat privitorului.
Adrial PAL jr.
Acorduri cromatice la porţile Deltei, Editura Alba Iulia, 2016

379
 Ştefan Pelmuş
Născut la 19.08.1949 în Valea Călugărească, judeţul Prahova
Studii - 1972 - A absolvit Academia de Arte “Nicolae Grigorescu” Bucureşti
1980 - Membru U.A.P. România

Expoziţii personale:
1972-1980 – Expune în cadrul Filialei U.A.P. Tulcea
1985 - Galeria Simeza, Bucureşti
1992 - Galeria Orizont, Bucureşti
1997 - Edegen, Belgia
1998 - Galeria Simeza, Bucureşti
1998 - Festivalul Francofoniei, Copenhaga, Danemarca
2001 - Galeria Frezia, Dej
2001 - Galeria Simeza, Bucureşti
2004 - Casa Vernescu, Bucureşti
2005 - Bistriţa
2005 - Galeria Simeza, Bucureşti
2005 - Galeria Etalon, Râmnicu-Vâlcea
2006 - Espace Art 101, Paris, Franţa
2007 - Muzeul de Artă, Craiova
2008 - Galeria C. Brâncuşi, Palatul Parlamentului, Bucureşti
380
2008 - Galeria Călina, Timişoara
2010 - Galeria Veroniki Art, Bucureşti
2010 – Interferenţe, Galeria C. Brâncuşi Palatul Parlamentului, Bucureşti
2012 - Galeria Aula A.S.E. Bucureşti
2012 - Galeria de Artă Ploieşti
2012 - Dana Gallery Iaşi
2012 - U.A.P. Iaşi

Expoziţii de grup:
1980 - Galeria Căminul Artei, Bucureşti
1984 - Muzeul de Artă, Craiova
1984 - Expoziţia “Natura”, Ungaria
1985 - Galeria EP, Düsseldorf, Germania
1985 - Rotterdam, Olanda
1987 - Festivalul de pictură, Franţa
1987 - Art Today, Budapesta, Ungaria
1998 - a IX-a Bienală, Kosice, Cehoslovacia
1990 - Galeria Arnold Jotzu, Bathomburg, Germania
1991 - Eindhoven, Olanda
1991 - Zoersel, Belgia
1992 - Bienala de Artă, Ankara, Turcia
1992 - Paris, Franţa
1993 - Galeria Saint Germain, Paris, Franţa
1993 - Wiesbaden, Austria
1994 - Londra, U.K.
1994 - Paris, Franţa
1994 - Galeria Calderon, Bucureşti
1997 - Edegen, Belgia
1998 - Galeria Simeza, Bucureşti
2000 - Bruxelles, Belgia
381
2000 - Galeria Simeza Bucureşti
2000 - Muzeul de Artă Târgu Jiu, Turnu Severin
2001 - Târgu Mureş, Focşani
2001 - Stockholm, Suedia
2002 - Totem I, Târgu Mureş
2002 - Soleil de L’Est, Tours, Franţa
2003 - Totem II, Târgu Mureş
2003 - Soleil de L’est, Paris şi Collioure, Franţa
2004 - Bacău
2007 - Târgu Jiu
2007 - Deva
2008 - Muzeul de Artă Constanţa
2008 - Muzeul de Artă Tulcea
2009 - Galeria de Artă, Rădăuţi
2009 - Paris
2009 - La Petite Mort Gallery, Otawa
2009 - Edegen, Belgia
2010 - I.C.R. Roma, Italia
2011 - Galeria Brâncuşi, Bucureşti
2011- Muzeul de Artă, Timişoara
2011 - Galeria Filialei U.A.P. Iaşi
2012 - 9 + 1 Galeria Simeza, Bucureşti
2012 - Galeria Elite Art, Bucureşti
2012 - Temeiuri, Salonul Artelor Galeria Brâncuşi, Bucureşti
2012 - Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea Slobozia
2012 - Galeria de Artă Focşani
2012 - Galeria de Artă Râmnicu Vâlcea
2012 - Brâncuşi Gallery Bucureşti
Premii:
1994 - Premiul I, Bienala de Artă Gheorghe Pătraşcu, Târgovişte
382
1995 - Premiul Uniunii Artiştilor Plastici pentru pictură
2002 - Art Bienialle Fundation Soleil de L’Est,Tours, France
2003 - Premiul Muzeului de Artă Chişinău

Tabere de creaţie:
2002 - 2003 - 2007- Colibiţa, Bistriţa
2007 - Vatra Dornei
2004 - 2007 - Eforie
2005 - Tour, France
2006 - Cotu Morii, Briare, Franţa
2007 - Font Romeu, Franţa, Dorohoi
Lucrări în colecţii private din: România, Franţa, Germania, Elveţia, Israel, S.U.A.,
Canada, Austria, Chile, Brzilia, Anglia, Belgia.

NOTE CRITICE
“Cele trei lucrări cu care se prezintă la această expoziţie Masa înţelepţilor,
Peisaj potenţial precum şi ansamblul constructivist 6=7 ne dezvăluie un spirit
nobil, neliniştit, căruia nu-i place să calce pe drumuri bătătorite.
Lucrările sale, deşi dau impresia unor crochiuri, predilecte spre surprinderea
a ceea ce reprezintă clipa fulgurantă, detaliul semnificativ merg spre esenţializare,
acestea resintetizându-se în funcţie de mesajul propus.
Astfel, în Masa înţelepţilor, elementele realităţii sunt ridicate până la treapta
de esenţializare simbolică. Tot: culoare, linii, umbre, ideie supusă la modul grav
sau spiritual (ca în alte lucrări ale sale) este abstractizat din interiorul simbolizat al
realităţii şi nu invers cum se întâmplă la majoritatea artiştilor începători care aduc
simbolurile din “afară” în operă.
6=7 – compoziţie spaţială a cărei semnificaţie rezultă din îmbinarea aleatorie
a celor şase elemente geometrice – funcţie de “n” combinări posibile. Te trimite cu
gândul la primii constructivişti ruşi sau – dacă ar fi de proporţii monumentale – şi
aici este marele dezavantaj al acestei creaţii la arta cinetică –a unui Kadler, de
383
pildă.
Poate însă, experimentul de azi nu e decât prototipul şi preludiul unor creaţii
de anvergura celor ce se lasă aşteptate.
Peisaj potenţial păstrează aceeaşi factură constructivistă fiind, într-un anumit
fel, echivalentul pictural al lucrării precedente.
Ştefan Pelmuş rămâne o individualitate artistică distinctă ce se va afirma în
plastica noastră ca un talent original prin consecvenţă, tenacitatea cu care va şti să-
şi valorifice – pe mai departe – elementele de rezistenţă ale creaţiei sale la care ne-
am referit mai înainte.”
Ilie ROŞIANU
Catalogul Salonului de primăvară al profesorilor de desen
din judeţul Tulcea, aprilie 1975

“În construcţii echilibrate şi montaje datorate unei ridicate fantezii

combinatorii, Ştefan Pelmuş foloseşte o tehnica sigură, un colorit sensibil.”
Doina PĂULEANU
Scânteia, 09.08.1978

“Având drept piatră unghiulară Sfântul Graal, deopotrivă purtător de blestem

(conform legendei, sculptată fiind din smaraldul uriaş căzut de pe fruntea lui
Lucifer, în timpul rebeliunii sale), şi de sfinţenie – ca potir al primei Împărtăşanii
ori ca vas conţinător de sânge al patimilor Hristice, pictura lui Ştefan Pelmuş pare
a se structura sub zodia paradoxului, ca imagistică, frazare plastică, repertoriu
formal/simbolic, şi nu în ultimul rând ca “fior metafizic”, încât, lăsându-ne
imprenaţi de etosul ei fabulatoriu, am putea fi încercaţi de aceeaşi mirare
goethiană: ”Aşadar, cine a împletit Trandafirii cu Crucea?”…
Magnetică, absorbantă, având doar darul de a capta şi de a reţine mreje,
imprimându-i o subtilă mişcare centripetală, convertind-o către un Centru
niciodată pe deplin explicit, imaginea plastică propusă de Ştefan Pelmuş, are în
genere, indiferent de dimensiunea sa fizică reală, obiectivă, uimitoarea capacitate
384
de a se dilata, performând, în același timp, și o ,,mișcare” centrifugă, iradiantă și
pulsatorie abia perceptibilă, însă nu mai puțin persistentă, înstăpânindu-se insidios
asupra percepției spațialității pe care o încearcă privitorul.
Concurând prin persuasiune și incontestabile calități grafice tehnica afișului
contemporan, creația lui Ștefan Pelmuș pare a rămâne, însă, ferm ancorată în sfera
,,clasică” a picturii, prin suportul bidimensional, ,,oglinda” bine definită,
mijloacele de limbaj plastic proprii îndeletnicirii cu meșteșugul picturii – neispitit
de mixajul cu noile media – prin exploatarea maximală a raporturilor cromatice și,
aici se cuvine a fi de subliniat, armonia ansamblului, jucată de prezența
contrastelor violente, alături de fine, elaborate acorduri-, tușa aparentă, discret
tactilă, ca tot atâtea dovezi ale fidelității pictorului față de ,,stindardul”
transtemporal al breslei.
Cu toate acestea, grafismul lucrărilor sale este unul de esenţă: mai mult decât
o miză formală, mai mult decât un mod de exprimare percutant şi sintetic, acesta
ţine, în fapt, de o mare nostalgie a artistului aflat în căutarea „Cuvântului pierdut”,
a unei limbi sacre, primordiale, ale cărei semne ar fi expresii ale divinului,
desenul, prin urmare, ca disegno, ar fi tocmai „semnul lui Dumnezeu” (Jean
Jeaque Wünenburger). Împătimit al sistemelor de scriere nealfabetică, Ştefan
Pelmuş nu ignoră nici straturile de adâncime ale zonei mistice emanând în
grafismul literelor/cifrelor singulare, care, înainte de a deveni semnificanţi
abstracţi implică propriul mesaj imanent. Figurativitatea acestora nu reprezintă
altceva decât chiar aproximarea unei expresii vizibile, concentrate a structurilor
invizibilului, avându-şi obârşia în „miturile întemeietoare”, - alif, de pildă, prima
literă în mai multe alfabete semito-hamite simbolizează prin grafica sa verticală
simplă, trecerea de la haos la cosmos, de la amorf la structură, întruchipând
licărirea luminii celei dintâi în ochii Creatorului, văzută de Acesta întocmai ca o
linie dreaptă de cerneală.
Insinuându-se în zona de confluenţă a abstracţiei cu ispita concretului
luxuriant, departe de a fi simple semnale/semne grafice, grafemele propuse de
Ştefan Pelmuş evadează din chingile sensului lor „comun”, detectabil, de altfel, cu
385
ajutorul a câtorva totemuri enciclopedice, instaurând acea atmosferă inefabilă şi
neliniştitoare proprie imaginilor de tip esoteric, a misterelor cvasi-revelate.
Semiologia proprie acestor grafeme, proiecţiile volumetrice pe un ecran plat,
dezertând de la statutul lor de elemente abstracte, dar păstrându-şi şi un profund
caracter imaginal, asumându-şi o existenţă multiplă, incertă şi totuşi „palpabilă”,
trimiţând mereu la realităţi conexe ce le transcend se coagulează sub bagheta
magică a unui neliniştit „ucenic vrăjitor”, într-un corpus simbolic complex
autonom.
Aparent eterogen şi haotic, acest arsenal simbolic se structurează, refuzând,
la limita tentaţia hazardului/entropiei, sub auspiciile proteicului Graal – mereu
prezent, sub una sau alta dintre formele sale legendare (potir de smarald, tipsie de
argint, piatră căzută din ceruri, ochiul lui Shiva, ceaunul belşugului, sabie, suliţă,
peşte, porumbiţă purtătoare de ostie, lance albă însângerată, carte) instituind
inextricabile reţele purtătoare de sens, cu rapel în geometria “organicului”, a
fractalilor, ori a spaţiilor galactice, “liantul” secund fiind un vrej vegetal/spin
arborescent ce acţionează aidoma unui veritabil “arbore al lui Iesei” ori “arbore
Sephirot” înspre coeziunea şi structurarea nivelelor (de lectură a) imaginii.
“Bântuite “concomitent de un suflu vital bergsonian ş de o misterioasă,
ancestrală “pneuma” impregnată de iminenţa eschatologică, imginile create de
Ştefan Pelmuş configurează tensionate sintagme plastice, în care gravitatea
„rostirii” se confruntă acut cu simţul ludic şi diegetic al pictorului.
Exerciţii de îmblânzit moartea/veşnicia, dar şi viaţa/asperităţile duratei,
acestea „reciclează” aproape toate căile spirituale esoterice ale lumii, de la
misterele Egiptului antic, la mandalele extrem orientale şi de la Kabbalah la
alchimia speculativă a Cavalerilor Templieri, cu nonşalanţa împământenită aici la
Porţile Orientului, unde, nu-i aşa totul pare mai puţin grav, însă, unde dimensiunea
tragică a existentţei capătă, nu rareori, nebănuite, neaşteptate valenţe estetice.
Populate de caligrame ale unui palimpsest în veşnică rescriere, etalând un
spectacular necăutat, capabile să alăture osmotic incongruenţe sonorităţi cromatice
şi formale, pânzele lui Ştefan Pelmuş se dezvoltă parcă una din cealaltă, într-un
386
continuum organic, caleidoscopic, păstrând nealterat „ADN-ul” imaginii matrice a
potirului sacru, ca axis mundi, ce permite uniunea mistică dintre cer şi pământ,
materie şi spirit, om şi divinitate.
Desfăşurându-se în tempo-uri de Laudatio cu inflexiuni de bălci al
deşertăciunilor, sau pignmentând cu voioşii de tarantela sobrietatea unui momento
mori, repertoriul metafizic a operei lui Ştefan Pelmuş este cel care face mereu
diferenţa, nuanţând discursul plastic, izbăvit astfel de aspectul serialităţii.
Cavaler fară reproş al penelului, credincios Luminii ca „expresie a divinităţii
ascunse şi misterioase”, conform unei poetice formulări din Textele sarcofagelor,
Ştefan Pelmuş face uz de toate „armele” sale pentru a atrage atenţia spectatorului
de astăzi, intens sensibilizat de valuri postmoderne, asupra necesităţii prioritare a
omului contemporan de a se re-situa în contact cu forţe sacre ale cosmosului, în
vedrea re-dobândirii stării de armonie originare, evocând cu discreţie, în filigran,
încercările iniţiatice ale propriului pelerinaj interior.”
Georgeta DJORDJEVIC

“Ar putea părea ciudat că doar în cincizeci de ani, pictura noastră trece fără
multe devieri dramatice de la pictura peisagistică la reprezentări ireale, de la
omagiul dus vizibilului la simbol, de la raţionalism liric la himera sufletului uman,
prizonieri ai subconştientului. Zona vizionară îşi însuşeşte forma şi substanţa, sub
presiunea unei energii care şi-a căutat orbeşte reprezentarea. Ultima Americă pe
care arta şi-a putut permite să o descopere este imaginarul, inevitabil individual şi
individualizat. Poate că întreaga istorie a artelor a avut o idee prevestitoare sub
crusta realităţii a esenţei unei realităţi fantastice, imprevizibile, misterioase, şi care
promite confesiuni profunde, esenţiale.
Deşi manipulează într-un mod vioi, candid şi extrem de personal un
mănunchi de referinţe culturale, prin semnul plastic, pictorul Ştefan Pelmuş
articulează o viziune unică, nevoită şi deranjantă, care se aseamănă cu o obsesie
remarcată brusc, care bântuie necontenit variabilele sale metaforice şi
predispoziţiile. Structura compoziţională a lucrării sale este dată de dinamica
387
spiralei, stelei, medaliei şi crucii ca reprezentare explicită a sensibilităţii sale
prezente pentru mistică şi ezoterism.
În această structură, îngrămădeşte, ca un inventar divin, figurile sale mici şi
vagi ale oamenilor şi animalelor, florilor, cozilor vegetale, aproape toate văzute
din profil, părând a fi supuse legii severe a frontaliăţii artei antice egiptene.Această
miniatură, univers fără identitate, este o secreţie pur delirantă care depinde de
capacitatea de proiecţie pură a pictorului, demiurgul absolut asupra imperfecţiunii,
o „populaţie” schiţată „estimativ”, nefinisată şi dezorganizată pragmatic! Însă
fiecare caracter sau floare sau, pur şi simplu, fond convenţie plastică sunt atârnate
în cuie, reale cel puţin prin umbra lor permanentă. Pânzele sângerează în linişte.
Tema lor constantă ar fi sacrificiul. Cine bate cuiele? Greu de spus; martiriul sau
supunerea la martiriu? Sacrificiul stă cu siguranţă în esenţa miracolului dureros al
lumii creştine şi păgâne, transformând crucea într-o intersecţie.
Ştefan Pelmuş pare să fie un spirit religios care refuză să surprindă o faţă
divină în figura unei icoane. Evocă doar crucile, cupele şi cuiele, ca în canoanele
lui Hetimasia prin care o absenţă se transformă în prezenţă, spiritul în reamintirea
obiectelor simbolice. Pare a fi şi un spirit ortodox captivat de farmecele Orientului,
începând cu acceptarea generoasă a acodului mistic până la inflorescenţa
ornamentării.
Simt nevoia să cred că Ştefan Pelmuş pictează muchia vieţii, regatul semi-
întunericului în care marea cultură este în acord cu reflexele populare, amintirea cu
invenţia, sihăstria cu luxul, anxietatea cu liniştea sufletească şi durerea cu
bunăstarea într-o confuzie fertilă care nu prezintă nicio ambiţie demonstrativă.
Această muchie a vieţii care este pictura există de fapt şi este singura care ne-o
reprezintă în acest mod.
Arta lui Ştefan Pelmuş prezintă o altă ambiguitate surprinzătoare: fiecare
pânză pare că tinde spre o semnificaţie ascunsă şi profundă care încă rămâne
obscură, lăsându-ne ca recompensă a asediului său „jocul” seducător al decoraţiei.
Este o artă stranie, unică, înduioşătoare care amestecă valorile expresiei cu cele ale
euritmiei ornamentale. Pictura sa are semnificaţie însă în acelaşi timp fascinează,
388
vrăjeşte prin cântul arabescului. Pictorii nasc pictori chiar şi atunci când rivalii
ignoră sau îşi reneagă maeştri paternali. Ştefan Pelmuş, care îşi asumă cu uşurinţă
informaţia şi repertoriul de semne în memoria culturii şi religiilor, nu se aseamănă
cu nici un predecesor sau coleg contemporan. A apărut pe cont propriu, hrănindu-
se cu arta singurătăţii sale. Este un fapt rar în lume tuturor imitaţiilor şi
redundanţelor (Galeria „J. L. Calderon”).”
Cornel Radu CONSTANTINESCU
Adevarul literar si artistic, 20 august 1995

„Simbolurile mele dialoghează, ca într-o piesă de teatru, copacul, geamul,

peştele (semnificativ pentru „trecerea” liniştită în cealaltă lume), ceasul, spionul...
toate aceste simboluri trebuie citite ca pe un manuscript vechi.Aş vrea să reuşesc,
prin intermediul picturii mele, să nu-mi mai fie frică de moarte, să regăsesc
echilibrul interior.” Morfologic, o compoziţie de-a lui Ştefan Pelmuş ne apare
astăzi evident bidimensională. Acest caracter bidimensional nu include ci, mai
degrabă implică existenţa a două sau mai multor planuri sau spaţii fără adâncime,
între care se stabilesc relaţii familiare dintre figura şi spaţiul din fundal, ceea ce ar
putea da impresia ca relaţia amintită mai sus ar putea fi posibilă din partea unui
privitor. Totuşi, ceea ce iese în evidenţă este spaţiul care poartă nuanţele de roşu,
galben şi ocru, în timp ce verdele sau nuanţele de albastru aparţin unor spaţii care
se îndepărtează. Totuşi, o astfel de regulă nu este nicidecum strict impusă, din
moment ce fundalul, spaţiul care se îndepărtează, poate fi de asemenea format din
nuanţele de galben şi gri-alb. Figurile care par să sugereze simboluri ale unui
limbaj esoteric se sprijină pe acest spaţiu din fundal.”
Horia HORŞIA

În perioada de maturitate, la care se află, Ştefan Pelmuş îşi surprinde publicul

prin creaţiile sale exuberante, ce dau impresia unor explozii de obiecte şi fiinţe,
privite între real şi fantastic. Aceste compoziţii sunt, de fapt, căutările unui nou
limbaj, transpus într-o serie plastică obţinut prin eliberarea încărcăturii vizuale
389
care mocneşte în spatele cuvintelor. Nu arareori, în momentele de supraîncărcătură
sufletească, ne-am dat seama de puţinul ajutor al exprimării verbale. Ca în orice
cod, şi în acesta s-au operat sinteze, înţelesurile diferite au fost alăturate
convenţional şi s-a ajuns la o prezentare „în mase” pentru fiecare „formă”
existentă. O dată cu semnele non-figurative ale diferitelor scrieri s-a mai făcut un
pas înainte, prin faptul că această simplificare a avut ca efect accelerarea
procesului gândirii. Totuşi, un fel de poezie indicibilă s-a pierdut, receptacolul
imens, fabulos, al unui alt limbaj a fost închis, ceea ce puteau să exprime delicatele
forme din desenele rupestre, cele din pictogramele egiptene şi, mai ales, jocul
luminii în nuanţările coloristice, acest joc complicat, ameţitor, a rămas să
desfăşoare ascuns, pe circuitele creierelor noastre, desigur, îmbogăţindu-ne viaţa.
Ar fi fost posibilă o revenire la acele străvechi practici de comunicare? Ştefan
Pelmuş crede că da, şi, scufundându-se pentru fiecare tablou în propriul, vastul său
laborator de imagini, încearcă să vorbească desenând şi colorând, de parcă ar fi
uitat cuvintele şi scrierea lor.
Cum procedează însă pictorul, pentru a nu se pierde în haosul formal şi
coloristic? Concepe întâi formele mari, care iau în stăpânire suprafaţa fiecărei
pânze, cele care ne apar la prima „citire”: pietre, stele, mandale, clopote,
triunghiuri, sau geometrii mai complicate, cupe cu aripi, torsuri, păsări.
În interiorul acestor „graniţe” se petrec apoi fenomene supranaturale.
Regnurile prin transgregări rafinate, îşi împrumută caracteristicile: omul pare un
trunchi vegetal, capul se prelungeşte cu un cioc, sugerându-ne neagresiv, o vagă
intenţie a zborului său, agresiv, caracteristică prădătoarei. Plantele, fructele,
vieţuitoarele şi alte elemente ciudate alcătuiesc anatomii umane sau trupul unui
inorog sau al unei păsări. Toate aceste componente, cu existenţa proprie,
transformându-se continuu, toate aceste vieţi se înşiruie, migrează, plutesc în
marea formă de viaţă, se mişcă precum într-un mediu acvatic, ajutate de licorile
colorate, magice, care se varsă din prelungi cupe.
Mâna pictorului reproduce cu puritate şi acurateţe tumultul, veşnica mişcare
şi schimbare a elementelor, a acestor entităţi descătuşate din viziunea lui.
390
 Toate aceste manevre în fantastic şi suprafantastic, în micro şi în macro, toata
această cercetare fără odihnă mi-au revelat asemănarea lui Ştefan Pelmuş cu aceea
a unui alchimist, preocupat de găsirea Pietrei filozofale, de unirea şi împăcarea
contrariilor.
Mai trebuie spus că pânzele sale par a fi elaborate cu naturaleţea, siguranţa şi,
aş zice, eleganţa proprii vorbirii unui om cultivat. Mânuind armoniile cromatice cu
ştiinţa şi dragoste, el dă naştere unei arte ce exprimă vitalitate şi bucurie şi care
încântă pe aceea sau acela care o priveşte, cu mai multă sau mai puţină pregătire în
domeniul picturii.
Tablourile lui Ştefan Pelmuş stau mărturie miraculoasei bogăţii a
imaginarului artistului, unic prin direcţia pe care o impune demersului său.”
Florentina VOICHI

„Lucrările pe care Ştefan Pelmuş le prezintă în expoziţiile colective, le vinde

sau le dăruieşte prietenilor pentru a le vedea mai apoi pe pereţii caselor în care
intră în vizită, reconstituie o panoplie de simboluri extrase din mai toate regiunile
lumii, precum şi din credinţele precreştine. Aduse din vremuri şi spaţii diferite, ele
sunt purtătoare de idei cu valoare de adevăr, gravide de sensuri, copleşind prin
număr, dând uneori pe dinafară. Puse alături unele de celelalte, cu chipul lor
material, cu culori intense, simbolurile se relaţionează între ele în funcţie de
apropierea sau depărtarea de centru sau de margine. În interacţiune se stabilesc
ierarhii, atracţii şi respingeri, dar sigur privitorul este suveran pe traseul său de la
un simbol la altul, în funcţie de ceea ce dictează propriul interior.
În ceea ce mă priveşte, în imageria bogat-ornamentată, eu bănuiesc o zbatere
a artistului în raport cu TIMPUL, o încarcerare de a-l încarcera, de a-l defini,
reluată şi mereu altfel. Încercările de a reduce datele problemei şi de a le pune pe
hârtie sau pe pânză, într-o altă abordare logico-poematică sunt lucrările
„definitive” pe care le putem diseca sau lua ca un tot unitar. Cu certitudine putem
spune doar că acum la sfârşitul istoriei lumii, în memoria colectivă a omenirii
avem simboluri pentru care s-a ucis, pentru care unii din semenii noştri sau
391
îndepărtat de lume, în numele cărora unii dintre cei aproape nouă luptă chiar în
acest moment.
Datorită lui Ştefan Pelmuş multe dintre aceste semne consacrate deja, stau,
cu haina lor de carne, lângă semnele lor contrare. Avem de ales ceea ce ni se
potriveşte din ceea ce ni se pune în faţa privirii. Nimic din toate acestea nu ar fi
fost, dacă timpul n-ar fi adunat în toate minţile noastre de la începutul existenţei
omenirii până acum, semne care să ateste trecerea noastra în eternitate. Artistul ne
exploatează memoria reziduală, iar noi, privitorii lui, ne lăsăm exploataţi, duşi pe
căi greşite, sau conduşi cu agilitate, din semn în semn către ceea ce căutăm în noi
înşine şi astfel putem fi scoşi la liman.”
Adriana BARNA

„M-am gândit să privesc pictura maestrului Pelmuş din perspectiva creştină.

Aşadar... În Numele Tatălui. La prima vedere nu ştiu ce să spun despre
pictura lui Ştefan Pelmuş. Mă uit la ea crucit din pricini sufleteşti încă nedesluşite
şi îmi amintesc cuvintele lui N. Steinhardt pe care mi le-a scris la finalul prefaţei
de la cartea mea Frigul şi frica: „Treaba insolită dar înduioşătoare şi evocând
cugetelor noastre surprinse/.../ cuvintele pictorului John Constable despre
tablourile mai vârstnicului nostru ortac Thomas Gainsboruogh „te năpădesc,
privindu-le, lacrimile, fără a şti pentru ce pricină.” Mă uit cu mirare, uimire şi
profundă curiozitate creştină la lucrările lui Ştefan Pelmuş la prima vedere văd un
fel de bestiariu, ciudat, care îmi alimentează în subconştient din ce în ce mai mult
o semnificaţie apocaliptică. Caut un sens. Îmi spun: e vorba de încreştinare, de
resacralizare. O încreştinare, ce e drept, a unei lumi de elemente disparate de
origine, şi plutind aleatoriu, molcom, într-o dinamică fluidă a unui început de
lume, de viaţă, de existenţă.
Greu de desprins un înţeles. Precum desprinderea apelor de uscat, precum
despărţirea luminii de întuneric. Al fiului. Mă uit mai bine. La a doua privire am
sentimentul că o lectură foarte bună pentru pictura lui Pelmuş rămâne, cred
Facerea lumii şi a omului din Facerea întâia carte a lui Moise, în care provoacă şi
392
proclamă pictural Ştefan Pelmuş, se regăseşte din plin în miezul cuvintelor
inspirate: tăria din mijlocul apelor, verdeaţa odrăslită, iarba purtătoare de sămânţă,
păsări care zboară peste pământ, toate tărătoarele pământului după felul lor,
înotătoarele cele mari, peştii mărilor, etc. Şi al Sfântului Duh. De abia la treia
privire îmi dau seama că pictorul nu rămâne descriptiv până la capăt. El intervine
ca un duh aparte care, după ce a provocat desprinderea, deslegarea, ruperea,
fracturarea unui întreg univers, printr-o legătură, nu întâmplătoare, care are în
centru, la bază sau foarte aproape de centru Inima sau, mai de fiecare dată Potirul,
recompune o altă lume, nu numai în bună rânduială, dar chiar perfectă din punct
de vedere creştin.
Chiar dacă paradoxal, unele lucrări se numesc Totem. Cred, şi sper să nu
greşesc, că dacă am înţeles cum se cuvine versetul din Evanghelia lui Ioan (“eu
sunt viaţa; voi mlădiţele”), am înţeles, cel puţin, sensul parabolic al picturii
maestrului Pelmuş.”
Ioan PINTEA

“Ca artist care a restabilit originile de coşmar ale artiştilor fantastici ai

secolelor 16 şi 17, Ştefan Pelmuş dovedeşte ca un profesionist talentat şi un artist
adevărat poate descoperi noi lumi, a căror proximitate ne determină să le
considerăm atât de reale încât începem chiar noi să căutăm, neintenţionat,
imaginile noastre proprii acolo, acunse undeva printre plante necunoscute, animale
blânde şi obiecte sau asocieri de obiecte care par să aibă o oarecare magie sau
proprietăţi iniţiatorii când, de fapt, ele sunt „numai” rezultatul unui joc al unui
adult, al cuiva care nu şi-a pierdut veselia copilăriei şi firea spontană.”
Radu IONESCU

“Arta contemporană şi-a extins câmpul de cercetare anexând noi domenii şi,
simbolic noi teritorii. Uneori aceste extinderi au semnificaţia părăsirii zonei strict
artistice pentru o acoladă sau o buclă într-o arie teritorială complet diferită. Acest
fenomen poate fi perceput ca unul de criză, în care, pentru o perioadă de timp, arta
393
se îndepărtează de discursul său tradiţional sau de tipul de cercetare obişnuită.
Pentru o astfel de perioadă a conceput Ştefan Pelmuş pictura sa cu valoare de
recuperare – în plan ideatic, bineînţeles – o pictură care să fie întărită, în calitate sa
de reprezentare a lumii vizibile, de o simbolistică trimiţând la vremurile trecute. În
discursul său artistic, el opune prezentului, prea diluat, plin de incertitudini, un
trecut dens, încărcat de semnificaţii, un trecut cu puterea de a salvgarda valorile
tuturor timpurilor. Am putea spune că pictura lui devine astfel un „scut de
protecţie” pentru cultura europeană, dar nu numai, deoarece el caută să asimileze
valorile umanităţii în general, cuprinse parcă într-un compendiu de semne.
L-am cunoscut pe Ştefan Pelmuş vizitându-l la atelierul său de pe malul
Dâmboviţei, în Bucureşti. Întâlnirea a însemnat pentru mine nu numai cunoaşterea
directă a artistului, dar şi pătrunderea cercetarea unui fel de „sanctuar”, în care
aveam impresia că se desfăşurau procese alchimice, în urma cărora se „cocea” în
taină şi pe îndelete, opera.
Ce m-a cuprins de la început privind lucrările sale este unitatea extraordinară
stabilită între diferitele picturi, ca şi cum ar face parte din aceeaşi serie, toate fiind
dedicate unor vechi simboluri, acţionând asupra noastră cu forţa unor modele
exemplare. Privind pentru început tabloul intitulat Graal, vom observa efectul
magic al acestui potir condesând în interiorul său esenţa misterului şi forţei lumii
creştine, ferită astfel de îndoieli şi de anxietate. Sub acest semn magic apar şi se
regrupează, una câte una, şi alte structuri simbolice, având efectul miraculos de a
trezi în privitor, amintirile unui trecut îndepărtat, trăit într-o lume sacră.
Chiar dacă nu toate tablourile sale sunt încărcate de semnificaţie de o astfel
de adâncime ele rămân în zona sacrului sau cel puţin a unei tradiţii culturale
biblice, evocând în repetate rânduri figurile legendarilor Adam şi a Evei. Insistenţa
asupra acestor personaje din perioada edenică are menirea de a ne trimite la acel
illo tempore, la prima vârstă a umanităţii în viziunea bilblică. Amintirea acestei
tradiţii dăinuie în mai multe lucrări, fiind amplificată, prin prezenţa Evei şi
asociată „păcatului originar”. În pictura intitulată Inorog şi Eva artistul pare să
acrediteze ipoteza nevinovăţiei primei femei, care atrage o făptură pură şi
394
inocentă, precum inorogul.
Daca unele teme sunt precise, altele în schimb se situează într-o zonă de vag
religios, tradus prin acumulări de mici simboluri, puse cap la cap într-un ansamblu
purtând titluri precum Limb, Angelus, Răstignire, Prapor. Aceste picturi nu
comunică în mod explicit o stare de religiozitate, însoţită de obicei de o fervoare
mistică, ci transmit mai degrabă o acumulare de forme simbolice, asemeni unor
talismane, utilizate în scopul de a aduce pacea sufletească, de a alunga tensiunile
existenţiale.
Acesta ar fi al doilea punct important de observat în lucrările sale: pictura lui
Pelmuş nu face trimitere la tradiţia europeană a picturii religioase – tradiţia
Renaşterii sau a Barocului de exemplu – ci caută o soluţie originală îmbinând
forme plastice ale tradiţiei populare româneşti cu o pictură decorativă, în care
aceste simboluri sunt pictate ca nişte emailuri de tip „cloisonnées”.
Artistul utilizează adesea tenta plată, iar formele se desenează, profilate pe
culorile deschise, aşternute pe pânză sau pe câte un nou lemn. Bun cunoscător al
tehnicilor vechi, pe care le mânuieşte cu măiestrie, obţinând o mare libertate de
expresie, el tratează în interiorul tabloului, în general vorbind, o formă simbolică
de dimensiune mare, pe care o acoperă apoi cu o infinitate de mici semne şi
simboluri grafice, ca într-un decor filigranat sau realizat în pasta vitrificată. Pictura
este cel mai adesea împărţită în câmpuri, acoperite apoi cu grijă cu diferite forme
şi simboluri hibride. El iniţiază o simbolistică proprie a culorilor, ce variază de la
alb-grizat, roşu, verde, la albastru, negru, şi bineînţeles, fond de aur (semn al
transcendenţei) şi caută efectele cele mai directe asupra percepţiei privitorului,
confruntat astfel cu aceste câmpuri intense de culoare. Peste aceste culori sunt
aşternute semne grafice care, de cele mai multe ori, trimit la obiecte cu funcţii
simbolice: peştele, simbol christic, potirul, Graal-ul, legătura mistică dintre
patimile lui Iisus şi credincioşi, crucea, mielul, sângele ţâşnind, cuiele, amintind de
patimi, plantele, ca o expresie a creaţiei, omul – într-o reprezentare schematică,
alături de alte creaturi, precum animalele heraldice, făcând trimitere la o lume a
semnelor şi a simbolurilor vechi orientale şi europene.
395
 Chiar şi alte subiecte abordate de Ştefan Pelmuş se situează în această zonă a
creaţiei simbolice, manipulând un repertoriu asemănător de semne. Evocarea lui
Chronos – mai degrabă o teroare contemporană decât o divinitate a lumii antice
greceşti, a lui Icar sau a lui Horus devin pretexte pentru o pictura imersată în
trecut, sufocată de densitatea simbolurilor, a căror înţeles rămâne adesea departe
de percepţia noastră laică. Producând această nelinişte în privitor, artistul încearcă
să-l apropie de un trecut prea des ignorat, în goana după un prezent seducător şi
acaparator în acelaşi timp.
Recuperarea valorilor trecutului se referă, în viziunea artistului în egală
măsură la valorile plastice şi la o tradiţie autohtonă, prea puţin studiată, cu
farmecul ei irezistibil pentru horro vacui, de unde şi această irepresibilă pasiune
pentru formele miniaturale care umplu, ca un covor, interiorul tablourilor sale. În
seria de picturi intitulate Totem, suprafaţa tabloului este împărţită în mai multe
câmpuri decorate având formele hibride, miniaturale, ca o ţesătură sau ca o
sculptură ornamentală care acoperă în întregime un scut heraldic. Afişată
pretutindeni, purtată în procesiuni, această formă emblematică devine şi o formă
de reprezentare, care are puterea de a aduna comunităţile laolaltă, ca sub un unic
drapel.
Manierea lui Pelmuş de a privi lumea, de a recupera un trecut aristic
niciodată prea bine cunoscut, îl singularizează în peisajul artei contemporane
româneşti. El încearcă să comunice cu publicul prin intermediul imaginilor, privite
nu atât ca nişte hieroglife ale trecutului, ci ca un mănunchi de semne care să atragă
atenţia, să stârnească curiozitatea şi dorinţa de cunoaştere.
În acelaşi timp, artistul rămâne în atelier, cercetând, studiind, pictând alte şi
alte seturi de imagini, legate profund de o tradiţie, dar reprezentându-l în acelaşi
timp şi pe el, consecvent cu opţiunile sale. El lucrează cu vervă şi bună cunoaştere
a meşteşugului, pictând tot ceea ce-i iese în cale: casete, „scuturi” decorative, vase,
recipiente de tot felul, uimind prin această capacitate creatoare şi ludică în acelaşi
timp. Aceste observaţii ne îndreptăţesc să credem că arta lui Ştefan Pelmuş
încarnează o direcţie durabilă a artei româneşti contemporane, o direcţie care nu
396
este atât de mult ataşată de un trecut al artei culte, cât mai degrabă de o artă locală,
cu străveche tradiţie, creată de meşterii anonimi, pe care el îi evocă aluziv prin
stilul picturii sale.
Dincolo de temele hieratice, maniera de a picta trădează bucuria artistului
pentru creaţie, pentru lucrul bine făcut, purtând patina obiectului meşteşugit,
dăruit altora spre contemplaţie.”
Ileana PINTILIE

“Pelmuş compune artistic prin inspiraţie directă din tiparul cu care natura
compune organic, utilizând un alfabet pe cât de minimal, pe atât de viabil,
comparabil cu al codului genetic. Inutil am încerca să-i înrudim stilul aparte cu cel
al iconarilor novgorodeni, ori să-i asociem imageria şi viziunea cu cele ale lui
Hieronymus Bosch, din Gradina desfătărilor terestre, sau cu cele ale lui Juan Miro,
cel din Carnavalul Arlechinului. Prin amenajări şi permutări de “litere” plastic
stilizate (pocal, cruce, clopot, aripă, corp, limb), el creează forme picturale de o
inepuizabilă diversitate în unitate şi, deopotrivă, de o închegată unitate în
diversitate. De aceea, aceste compoziţii, atât de repetitive la prima vedere, au
neobişnuita însuşire de a nu putea plictisi privitorul. Redundanţa este dictată de
însuşi rostul lor de reprezentări ale complexităţii ierarhizate ale lumii efemere,
proiectată pe fundalul simplităţii Absolutului.
Ceea ce îl face însă inegalabil ca pictor este ingeniozitatea cu care impune
raporturi simbolice ierarhice între subentităţi şi unităţi picturale, ce sălăşluiesc în
adâncimile pânzei, şi entităţile din centrul ei, care le înglobează. El organizează
spaţiul tabloului într-un mediu extrafigural şi unul intrafigural, lăsându-şi veghea
imaginativă să fantasmeze criptat pe aceasta din urmă. Simboluri religioase, cupe
cu licori apoase sau sanguinolente, siluete antropomorfe şi zoomorfe, flore
delicate, faune unicelulare, geometrii minerale se cuprind unele într-altele pe mai
multe niveluri de integrare grafică şi picturală, fiecare altfel caligrafiate cu
“caractere” în majuscule şi minuscule, (trans) scrise cu fonturi şi mărimi diferite
altfel marcate şi dozate coloristic, într-un crescendo al saturaţiei cromatice care
397
urcă de la transparent până la violent. Contemplatorul operei lui de o coerenţă de
iconostas este răsplătit cu emoţia întâlnirii cu nemaivăzutul, cu neasemuitul.”
Maria LEOVEANU

“Fiecare întâlnire cu arta lui Ştefan Pelmuş acreditează ideea unei smerite şi,
deopotrivă, provocatoare invitaţii la destăinuirea „poeziei mute” a tabloului. Iar
călătoria prin universul său imagistic, pe care şi-l sporeşte, an de an, e o încântare
estetică greu de uitat. Fiindcă oricine îl cunoaşte pe Ştefan Pelmuş ştie că este
pictorul care nu caută spectacolul, ci se entuziasmeză în faţa miracolului vieţii. Şi
nu oricum, ci reţinându-l în preajma sa, într-un mod cu totul particular: prin
nepronunţate întrebări şi impresionat de multe răspunsuri – pe pânză! Ai
sentimentul că nu pierde nici o secundă fără a–şi “legitima” starea de spirit ce îi
deschide alte şi alte porţi spre lumi şi meridiane culturale cu care vibrează mental.
Pelmuş zugrăveşte, răbdător şi tenace, asemenea unui meşter pictor din vremuri de
demult, bucuria deschiderii în lumea de semne şi simboluri, cărora le
redimensionează tainica frumuseţe şi multitudinea tâlcurilor. De fapt, artistul
recriptează, grafic, vechi simboluri şi ne îmbie să le descifrăm.
În perioada 25 februarie – 17 martie, Galeria Veroniki Art prezintă expoziţia
personală Ştefan Pelmuş – Semnele duratei, ce reuneşte peste 60 de lucrări de
pictură şi desen circumscrise intenţiei amintite. Sălile galeriei devin astfel paginile
unui manuscris vechi din care se revarsă, aureolate de muzici ireale, entităţi
vegetale şi animale, elemente ale unui bestiariu recognoscibil – „recuzită” ce
împarte şi desparte referinţe la mitologia egipteană, la măreţia şi misterul acestei
civilizaţii, la simboluri creştine, într-o curgere firească, de la Heruvimi la
iconostase, de la prapori la răstigniri, de la Troiţă la Sfântul Graal, cărora li se
adaugă o salbă de totemuri.
Undeva, aproape de ochiul lui Horus – zeul şoim, protector al faraonului, în
mitologia Egiptului antic, în care îşi găseşte, parcă, rădăcini nebănuite, sau
aproape de cercul Heruvimilor - Pelmuş îşi împlineşte drumul devenirii sale
artistice şi întreaga operă sub forţa remarcabilă a semnelor duratei. Ceea ce mă
398
îndeamăn să cred că privirea artistică a pictorului sexagenar - unic în spaţiul
artistic românesc prin viziunea şi stilul său inconfundabil, prin singularitatea
amprentei compoziţionale şi prin verva imagistică – are ceva din complexitatea
privirii vechilor egipteni care „au avut întotdeauna un simţ aparte pentru opere
grandioase şi eterne.”
Ca o paranteză necesară, Ştefan Pelmuş - nu ţine în mod special să
impresioneze prin arta sa. Şi nici să emoţioneze. Dar reuşeşte tocmai prin bucuria
pe care o transmite ochiului şi spiritului picturile sale – rezultatul, aşa cum am mai
spus, a numeroase întrebări pe care şi le pune, şi a densităţii răspunsurilor - a se
înţelege mesajelor – cuprinse între ramele tablourilor. Între acestea din urmă şi
cele ce se referă la: sentimentul pe care îl trezesc în privitori, hieroglifele, cărora li
se atribuie un sens magic, de descoperire a sensului vieţii şi poate a înţelegerii
naturii înconjurătoare; la motivaţia profundă a apariţiei şi dezvoltării artei
egiptene, şi anume ideea continuării existenţei şi după moarte; cum şi cu ce mergi
în „lumea de dincolo”, de unde şi imaginea unei arte senine, luminoase, a credinţei
că moartea nu este definitivă.
Fascinantă sursă de inspiraţie pentru pictor este civilizaţia Egiptului antic –
cu scriere hieroglifică apărută cu 3.500 de ani Î. Hr., cu arta templelor şi
piramidelor care au atras prin splendoarea lor pe vechii greci şi pe romani, şi
continuă să ne atragă şi pe noi, lumea modernă! De altfel, în toate timpurile
călătorii veneau aici să găsească mai cu seamă cultura şi înţelepciunea egipteană
pe care au cunoscut-o Thates, Pitagora, Herodot, Platon, Plutarh.
Iar descifrarea, în 1882, de către savantul francez Jean Francois Champollion
a inscripţiei hieroglifice de pe Piatra din Rosetta, avea să deschidă definitiv porţile
emigmei acestei civilizaţii. Şi ca o probă a măiestriei artizanilor acelor timpuri, am
considerat oprtun să inserez descifrarea unui text în scriere hieroglifică, găsit pe
stella funerară a lui Irtysen (2033-1932 Î.Hr.), expusă astăzi la Muzeul Luvru din
Paris: „Şeful artizanilor, scribul şi sculptorul Irtysen spune: Eu cunosc secretele
hieroglifelor şi desfăşurarea ritualurilor de sărbătoare, stăpânesc toată magia şi
nimic nu-mi scapă; eu sunt un artizan expert în arta sa, eminent prin cunoştinţele
399
sale. Cunosc tehnica turnării, greutatea după regulile ei, tehnica asamblării, încât
fiecare element să fie bine plasat; ştiu să redau alură statuilor de bărbaţi, ţinută
statuilor de femei, atitudinea păsărilor, postura prizonierului şi să evoc frica de pe
chipul inamicului învins, să redau braţul vânătorului de hipopotami, atitudinea
omului care fuge. Toate astea le ţin în mine. Am vorbit cu zeul Thot şi nu le voi
transmite decât fiului meu pe care îl învăţa să mă urmeze.”
Nouă nu ne rămâne altceva decât să perseverăm, asemenea lui Champollion,
în descrierea „scrierii” din arta lui Ştefan Pelmuş, acest scrib modern care
condensează în paleta lui milenii, reuşind mereu să ne fascineze.”
Veronica MARINESCU

“Pictura lui Ştefan Pelmuş trebuie înţeleasă ca o partitură. Oricât de

complexă, de inovatoare şi de emoţională e compoziţia simfonică, partitura pe care
o primeşte orchestra are un număr finit de semne. Acest număr finit de semne
suportă, de la artist, un infinit de asocieri, care conduc la un infinit de efecte.
Paradoxul partiturilor semnate de Ştefan Pelmuş constă în aceea că sunt percepute
în acelaşi timp şi ca ansambluri de semne, şi ca un întreg spiritual de o elocventă
coerență. E ca şi cum pictorul ar reuşi un lucru imposibil în fizica elementară. Să
conceapă, bunăoară, un obiect care să fie în acelaşi timp şi concav, şi convex. De
fapt, orice tablou, chiar şi acelea academice, unde nu se observă ductul pensulei,
contează pe un finit de aplicaţii, de procedee. Relaţia cu şevaletul, cu paleta şi cu
pânza e aceeaşi pentru toţi pictorii. Cu rezultate însă atât de diferite, încât trebuie
să accepţi ideea că diferenţa se face în altă parte. E ca şi cum toţi oamenii ar
aborda cifrele cu o matematica unică, în uz pe întreaga planetă, iar artiştii ar veni
fiecare cu o altă matematică.Prima oară când mintea mea a fost invadată de
întrebări majore privind nedesluşita acestei diferenţe, accesibile numai artiştilor şi
nici lor într-un mod în întregime conştientizat, s-a întâmplat la Muzeul Tolstoi, în
Rusia, în urmă cu mai multe decenii. Ghidul a rostit o frază, pe care probabil o
repeta zilnic pentru numeroasele grupuri de vizitatori, vizibil încântat de reacţia
mulţimilor: Tolstoi – zicea rusul, a avut la dispoziţie, ca lumea toată, douăzeci şi
400
şapte de litere, pe care le-a orânduit altfel decât toată lumea. Prima mare virtute a
picturii lui Ştefan Pelmuş stă în varietatea mereu primenită a impresiei. Tabloul
pare, la prima vedere, unul şi acelaşi, totuşi efectul asupra ochiului şi spiritului
este continuu altul. Şi nu doar de la o pictură la alta, ci în tot timpul contemplării
aceleiaşi imagini. Tu, privitorule, consumi convingerea că ai ajuns la o concluzie,
iar concluzia suferă ameliorări, precizări şi euforii chiar în clipele în care pare a se
limpezi.
Unul din motivele care mă îndeamnă să gândesc că Ştefan Pelmuş, în ciuda
stilului său inconfundabil şi greu de aşezat în structurile creaţiei plastice
contemporane, este artistul cu o posteritate generoasă se bazează tocmai pe
seducătoarea ambiguitate a relaţiilor publicului, pe instabilitatea provocatoare a
impresiilor, pe starea de confortabilă contrarietate stârnită de aceste imagini cu
dublă condiţionare muzicală şi combinatorie în regim matematic.
O a doua calitate certă constă – cum inspirat spunea cândva esteticianul
Worringer - în stimulul de fericire al tabloului. Într-o expoziţie Ştefan Pelmuş ești
întâmpinat şi însoţit de muzici de trompeţi sugerând prospeţime, entuziasme şi
triumfuri ale spiritului. Un tablou e un sipet în care, pe măsură ce trece timpul,
oamenii tezaurizează noi şi variate simţăminte şi gândiri. În creaţia contemporană,
sipetul e oferit publicului cu garanţii de toate naturile, e dintr-un început garantat
plin. De regulă, când e deschis după un număr de ani, înăuntru găseşti vid sau
ecoul uscat, plictisitor şi emfatic a unui nimic gonflat. Cele mai multe din
producţiile atelierelor de pictori contemporani nu obosesc privirea, ci sunt obosite
ele de privire.
S-au scris cărţi de căpătâi despre mistica relaţiei tablou-privitor.
Decorativitatea tablourilor lui Ştefan Pelmuş e doar un mijloc, cu care artistul îşi
asigură simpatia primei reacţii. Esenţa imaginii nu este decorativul, cu suportul
unei geometrii licenţiate Pelmuş. Simbolistica ei lucrează, marchează discret, dar
constant, memoria şi îşi vădeşte duhul primar, învingător prin vremuri abia după
ce pleci din expoziţie. Nu este o simbolistică încărcată de dinadins, nu forţează
asocieri, se insinuează prin harurile plasticităţii. Am fotografiat detalii din lucrările
401
lui Ştefan Pelmuş din tinereţe şi de mai târziu, ca să constat că, în macro, detaliul e
tot un tablou, sigur aşezat compoziţional, dar cu un plus de delicii ale scriiturii.
Detaliul are frumuseţea hieroglifei, care a fost rafinată prin folosinţa şi permanenta
adjudecare spirituală de un număr neştiut de mare de mâini şi de minţi. Frunza,
din tablourile lui Pelmuş e cu atât mai frunza, cu cât e de negăsit, în această
formulă grafică, în natură. Ştefan Pelmuş are talentul rar de a picta lucruri într-un
asemenea chip, verosimil şi totodată subiectiv, încât privitorul le primeşte în regim
de concepte. Vezi frunza şi cugeţi la un semn din alfabetul realului, cugeţi natura
în suprema sa consecinţă: matematica naturii geometria ordonatoare a vizibilului.
Pictorul vede, acolo unde noi doar privim.
Tablourile lui Ştefan Pelmuş sunt frumoase, iar interesante sunt tot pentru că
sunt frumoase, în sensul că doreşti să fie ale tale pentru satisfacţiile de toate
naturile pe care le amorsează: optice, emoţionale, culturale, muzicale şi
ştiinţifice.”
Tudor OCTAVIAN

„Există în pictura lui Ştefan Pelmuş un element constant: fundalul tablourilor

– simplu, cel mai adesea monocolor, cel mai adesea ţipător. Atât de constant, că nu
sunt şanse să fie întâmplător. Cum, însă, mi-a fost dat să văd la pictori multe
lucruri consecvente din întâmplare, vin repede şi spun că la Ştefan Pelmuş
elementul de care vorbeam este cu siguranţă înfiletat, înşurubat în gând, în
intenţie. Este, la urma urmei, vorba despre o cortină. Spectacolele sale plastice se
desfăşoară mereu în faţa cortinei, pe faţa ei. La fel cum se desfăşoară spectacolul
literelor dintr-o carte pe faţa hârtiei, cum se desfăşoară spectacolul hieroglifelor pe
faţa pietrei, cum se desfăşoară spectacolul ridurilor pe faţa omului. Şi este cortina
asta atât de ademenitoare, încât cu greu te poţi abţine să nu te apropii de tablou şi
să-i ridici un colţ ca sa vezi ce îţi pregătesc actorii în spatele lui, căci nerăbdarea te
pune sub tensiune. Tot aici e ceva de observat: prin cortina fundalului, Pelmuş
cultivă cu ostentaţie o nepotrivire. Căci există o inadecvare coloristică între
„cortină” şi „spectacol”. Însă întocmai „nepotrivirea” aceasta generează
402
spaţialitate: formele nu sunt „cusute” pe pânză, ci joacă liber în faţa ei. Aşa că mi
se pare pripit şi imprudent să punem eticheta de ”decorativism” pe lucrările
pictorului, fără să nuanţăm judecata. În ceea ce priveşte „spectacolul” din
avanscenă, ar fi multe de spus. De bun simţ este să spunem că peisagistica
simbolică este dominată de elemente creştine, că tablourile dau impresia de
„icoane fără sfinţi”, că par a fi imagini decupate dintr-o perdea vegetală
paradisiacă. Amatorii de decriptări de simboluri pot consulta cu folos „Structurile
antropologice ale imaginarului” de Gilbert Durand şi vor găsi de toate în legătură
cu simbolistica cupei, peştelui, spadei, barcii, oului cosmic, Graal-ului, potirului,
în diferite culturi şi religii. Altceva mi se pare însă important în arta lui Pelmuş, nu
această vânătoare de simboluri, îndeletnicire, vai atât de plăcută intelectualilor. În
tablourile sale nu ai pentru ce să scotoceşti, căci totul e la vedere. Atitudinea
pictorului faţă de simboluri mi se pare admirabilă. Numai la auzul cuvântului
misterios, simbol, oamenii de treabă îşi zburlesc bibliografiile, îşi dau ochii peste
cap şi iau o poziţie meditativă. Le mânuieşte firesc, ca pe nişte lucruri, cu o
neascunsă bucurie, cu bucuria şi seninătatea cu care un copil îşi arată jucăriile unui
prieten venit în vizită. Pentru el problema e rezolvată: abstracţiile au carnaţie.
Şi pentru ca să o luăm pe scurtătură, vom aminti o frază şi eseul lui Heinrich
Meyer, istoric de artă şi apropiat a lui Goethe, „despre obiectele artei figurative”,
care vine ca o mănuşă picturii lui Ştefan Pelmuş: „vom numi alegorice pur şi
simplu obiectele care ascund, sub suprafaţa imagini poetice, istorice sau simbolice,
un adevăr imporatant şi profund, pe care raţiunea îl descoperă numai după ce
simţurile satisfăcute nu se mai aşteaptă la nimic.”
Simţurile au fost satisfăcute. De acum e liber la descifrarea „adevărului”
important şi profund!”
Ion MUREŞAN

403
 Ridica Toth Poiată
S-a născut la 14 aprilie 1950 la Brașov.
În anul 1974 a absolvit Facultatea de Arte Plastice din Timișoara. Din anul 1996
este membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, secția Pictură

Expoziții personale:
2017- Galeria Casa cu Nuci, Bucureşti, expoziţie de pictură “Mereu proaspătul
trup”
2016 - Galeria Goldart, Bucureşti, expoziţie de pictură “Forma unei şoapte”
2012 - Galeria Orizont, Bucureşti, expoziţie de pictură “Ecouri tactile”
2012 - Galeria Frezia, Dej, expoziţie personală de pictură şi grafică
2008 - Galeria Simeza - Expoziţia de pictură figurativă
2006 - Sala Artis – Teatrul Național, București: expoziție de pictură figurativă
2006 - Galeria Artelor – Cercul Militar Național, București, expoziție de pictură
figurativă
2006 - Foaierul Teatrului Odeon: expoziție de pictură și grafică, compoziții
figurative și ilustrații de carte pentru „Catifea”, în colaborare cu actorul Florin
Zamfirescu
2002, 2004 - Galeriile Senatului României, București: expoziție de pictură
2004 - Galeria de Arta UAP, Palatul de Cultură, Târgul Mureș: expoziție de
pictură
404
2003 - Galeriile Orizont, București: expoziție de pictură, compoziție figurativă,
nud feminin
2002 - Galeriile Cercului Militar Național, București: expoziție de pictură
2001, 2002 - Muzeul Literaturii Române, București: expoziție de pictură, peisaj și
compoziție figurativă
1997, 1999 - Galeriile Fondului Plastic, Tulcea: expoziție de pictură
1994, 1995 - Muzeul de Artă, Brașov: expoziție de pictură, compoziție simbolică,
figurativă
1988 - Sala Victoria, Brașov: expoziție de pictură, compoziție simbolică
1985, 1988 - Sala Casa Cărții, Tulcea: expoziție de pictură, compoziție
suprarealistă
1982, 1983 - Sala Dacia, Tulcea: expoziție de pictură, natură statică și compoziție
nefigurativă

Expoziții de grup:
2016 - Expoziție de grup pictură Miercurea Ciuc
2016 - Expoziție de grup, Salonul de primăvară – Temeiuri, Sala Brâncuşi, Palatul
Parlamentului Bucureşti
2015 - Expoziție de grup Muzeul Satului Român, Bucureşti
2014 - Expoziție de grup Galeriile de Artă Tulcea
2013 - Salonul Naţional de Artă Buzău
2010 - Galeria Piliuță Bucureşti
2009 - Salonul Anual de Pictură Piatra Neamţ
2009 - Expoziţia de pictură Galeria Veroniki Art
2008 - Expoziţia de pictură World Trade Center
2007 - Salonul Naţional Anual de Pictură, Sala Brâncuşi, Palatul Parlamentului
Bucureşti
2006 - Expoziţie de pictură, Palatul CEC, sommetul francofoniei
2005 - Expoziția taberelor de creație din Delta Dunării, Galeriile Apollo, Teatrul
Național, București
405
2003 - Expoziție de pictură, Galeriile Apollo, Teatrul Național, București
2003 - Expoziție de pictură, Galeriile Parlamentului României
1990 - Bienala de pictură și sculptură, Galeriile Teatrului Național, București
1989 - Expoziție de pictură, Galeriile Fondului Plastic, Tulcea
1987 - Expoziție de artă plastică a tineretului, Sala Dalles, București
1986, 1988 - Salonul anual de grafică, București
1977 - Expoziție de grafică, Salonul republican, Sala Dalles, București

Expoziții în străinătate:
2015 - Expoziție de grup, Bruxelles, Arthis – Casa de Cultură Belgo-Romana
2009 - Expoziție de grup, Bruxelles, Arthis – Casa de Cultură Belgo-Romana
2002 - Expoziție de grup, grafică și pictură, organizată de UNESCO, Atena,
Grecia
1997 - Expoziție personală de pictură, Paris, Franța
1995 - Expoziție de grup, pictură, Aalborg, Danemarca
1990 - Expoziție de grup, pictură, Saint Nazaire, Franța
1986 - Expoziție de grup, pictură, Ismail, URSS

Lucrări în colecţii particulare din ţară şi în străinătate şi în colecţiile muzeelor din

Braşov şi Tulcea. Participă la concursuri din ţară şi din străinănate, distinse cu
premii.

NOTE CRITICE

„O pictură figurativă, cu o notă pronunţat simbolică, practică Rodica Toth

Poiată. Imaginile ei sunt reconstrucţii minuţioase, deşi mentale, ale unor locuri şi
peisaje singuratice, solitare în care detaliul bine conturat capătă o încărcătură
simbolică personală, intimă.
O manieră precisă, aproape grafică, de a pune culoarea, de a desena formele
întotdeauna limpezi şi bine delimitate se adaugă şi ea la impresia uşor ilustrativă a
406
acestor imagini interiorizate, emanând un puternic sentiment de singurătate şi
sensibilitate fragilă. Maniera surdinizată de a pune tuşa scoate în lumină fondul
simbolic al acestei picturi.”
Magda CÂRNECI,
Arta nr. 4, 1985

„Rodica Toth Poiată are ochi de cineast suprarealist, înscriindu-se în

reevaluările postmoderniste. Mă gândesc la jocul cu sugestia simbolică, cu esenţa
„deformatoare”, condus spre echilibrul fragil. Poate că lucrările Rodicăi Toth
Poiată se apropie mai dificultos de privitor printr-un aer rece, distant şi
neprotocolar. Aceasta, însă, până când vom trece pragul spre ele însele, dând
perdelele de fum deoparte, înregistrând spectacolul.”
Emil RĂDULESCU,
Revista Arta, nr. 10, 1988

„Rodica Toth Poiată conferă viziunii sale neted realiste, mergând uneori până
la înregistrarea detaliilor, o perspectivă simbolică, mai bine zis o deschidere către
sensuri generalizatoare. Starea de reflexivitate se naşte din intimitatea profundă cu
datele imediatului, căci ceea ce se poate remarca încă de la bun început în pictura
ei este tocmai sentimentul unei implicări în existenţă şi a unei fireşti detaşări,
invocând abstracţiunea şi o finalitate superioară a naturii, de ordinul terapiei
sufleteşti.
Pictoriţa are facultatea aparte de a vedea reflectând, de a înregistra vizibilul în
starea reveriei, altfel spus de a se topi în vis. Şi acest vis al ei se îmbracă cu o
infinită delicateţe în discreţii tonale şi o lumină blând învăluitoare, făcând din
candoare o expresie surprinzătoare a fantasticului.”

Cornel Radu CONSTANTINESCU,

Text catalog, 1997

407
 „Aşteptând lumina să pătrundă în interior Rodica Toth Poiată realizează în
atelier ceea ce impresioniştii realizează în aer liber.
Pictura este începută şi sfârşită în atelier sub impulsul binefăcător al luminii.
Lumina exterioară naşte lumina colorată a obiectelor din interior, formată din
mobilier, flori şi uneori personaje.
Fereastra devine „sursa” de unde pătrunde în interior lumina, iar perdeaua
filtrul care dozează intensitatea ei.
Rodica Toth Poiată creează pe pânze o atmosferă de o anumită muzicalitate în
care lumina colorează în intensităţi diferite obiecte.
Vermeer şi mai apoi Georges de la Tour sunt doi pictori care pot fi amintiţi
astăzi cu prilejul acestei expoziţii, ambii fiind preocupaţi de misterul declinului
sau al creşterii zilei prin lumină „sursele” luminii fiind la primul fereastra iar la cel
de-al doilea lumânarea.

Fereastra şi perdeaua sunt la Rodica Toth Poiată pretextul de a dirija lumina şi

de a da naştere unor jocuri de culoare şi de lumină.
Tuşele alungite modelează prin luminozitatea lor masa obiectelor, acordul
tonal înlocuieşte valoarea.
Peisajele au astfel o atmosferă luminoasă, sunt o unitate picturală prin
cromatica ansamblului.
Compoziţia Alegoria jocului de şah aminteşte de o etapă din creaţia artistei în
care cocheta cu elementele suprarealiste.
Peisajul cu Poarta este şi el de asemenea factură, privit, decupat în peisajul
din jur cu ochi de cineast şi pentru o altă lume căreia de fapt îi şi aparţine.
Compoziţiile cu nuduri în interior au o notă simbolic-incitantă.
Desenul dă vigoare deosebită construcţiei şi defineşte forma.
Culoarea elogiază spectacolul luminii, are străluciri regizate care naşte un
sentiment de mare libertate şi siguranţă.
Pictura Rodicăi Toth Poiată, calmă şi echilibrată la prima vedere ascunde în
continuare taina neliniştei creaţiei.
408
 Descoperitoare a luminii, pictura artistei ne oferă posibilitatea de a fi alături în
admiraţia sinceră faţă de aceasta.”
Adrian PAL,
Tulcea, aprilie 1998

„Trupurile feminine pictate de Rodica Toth Poiată par a fi ajuns dintotdeauna

la o deplină împăcare cu condiţia lascivităţii lor pure, nefiind expresia vreunui gest
reflex cerebral ascuns ci doar stârnind gânduri, vise, coşmaruri, o aproape ludică
resemnare în faţa forţei de netăgăduit a seducţiei.”

Constantin DUMITRU

„Suita ei de nuduri este o polemică surâzătoare, o înscenare a mitologiei

existente ori posibile: nici măcar sclipirea ciorapilor de nylon pe o coapsă anume
dezvelită nu stârneşte trivialităţi. Rodica Toth Poiată pictează efectul benign al
prezenţei feminine asupra haosului şi răzmeriţei de instincte primare. O pictură
capabilă să narcozeze răul şi să nască răgazul de a admira altceva decât era de
aşteptat: misterul unicităţii fiecărei femei.”
Cornel Paul Chitic

„ Curbe muzicale sincopate cu rectangularităţi viguroase, paste dense de

culoare învecinate cu transparenţe cromatice delicate compun în arabescuri
elegante trupuri feminine, în egală măsură carnale şi metaforic simbolice, în
pictura Rodicăi Toth Poiată. Artista cultivă un erotism discret, în care trupescul se
subordonează întotdeauna spiritualiăţii abstracte. Etenul feminin apare în opera sa
ca o prezenţă eterică în care erosul primordial nu este încă alterat de conotaţii
sexuale directe. Femeile sale sunt fiinţe ideale, cu o anatomie îndrăzneţ stilizată,
care le apropie eleganţa de petalelor unor flori exotice.”

Valentina TĂNASE
409
 „Artista de profundă şi viguroasă exprimare, Rodica Toth Poiată ni se arată
rar pe simeze, dar de fiecare dată momentul acela devine un eveniment. Odată ce
i-ai văzut lucrarea, o vei recunoaşte, în cadru dar şi în spirit. Totul, de la culoare şi
construcţie, ne arată un pictor de mare originalitate, o operă aurită de talent şi
stăruinţa de o viaţă în faţa şevaletului.
Pictura sa este o chestiune de stare de bine alcătuită, de atmosferă cu toate ale
ei, trăiri şi percepţii. Discursul său plastic are curgerea unui dans, ca exprimare
vizuală a manifestării corpului uman sub impulsul irevocabil al armoniei muzicale.
Totul se înlănţuie şi te învăluie, corpurile se cuprind şi se completează, capetele
sunt aplecate a contopire, ca în celebrul simbol taijitu al puzzle-ului Yin şi Yang.
Dubla materialitate este o dedicaţie permanentă şi o sfâşiere ca un destin dorit,
asumat. Lumina invadează cadrul în tăieturi surprinzătoare iar demersul cromatic
pledează pentru o armonie în toate, gând şi faptă, vorbă şi simţire, dragoste şi
regret, speranţă şi fugă ireparabilă a timpului. Iar veşmintele sunt, de fapt,
epiderma unui nud permanent care traversează ca o mărturisire şoptită întreaga
operă a pictoriţei Rodica Toth Poiată.
Este o zbuciumare sixtină în sentimentul delicat al sincerităţii acestei
mărturisiri plastice în care amintirile, sentimentele, visele şi speranţele capătă
formă şi culoare.”

Marius TIŢA

410
 Viorel Poiată
Locul naşterii: 25 aprilie 1951, Sulina, judeţul Tulcea
Studii: Facultatea de Arte Plastice, Timişoara, promoţia 1974
Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. Preşedinte U.A.P. Tulcea
1991-1997 şi 2010-2017.

Expoziţii personale:
1974-Sala "Lira" - Timişoara
1982,1983-Sala "Dacia" Tulcea
1985,1988-"Casa Cărţii" - Tulcea
1993-Salonul "Provencal" Saint Nazaire, Franţa
2002-Galeriile U.A.P. "Fondul Plastic" - Tulcea
2004-aprilie - expoziţie personală "Ritual şi virtual"- Galeriile de Artă U.A.P.-
Tulcea
2004-august-expoziţia de grafică "Case, pagini vechi" - Galeria de Artă
"Galateea", Bucureşti
2005-expoziţia personală "Apa şi flori"- Galeriile U.A.P. "Fondul Plastic"-Tulcea

Expoziţii de grup:
1985-"Atelier 3""
1985-Sala "Casa Cărţii" - Tulcea

411
1996-Expoziţia "Dunarea" - Galeriile "Apollo" - Bucureşti
1997-Expoziţia "Calica - Tulcea"
1997-Expoziţia "Rodez - Franţa" - Tulcea
1999-Expoziţia "Calica – Tulcea – Ismail - Odessa (Ucraina)" - Tulcea
2002-Grup UNESCO - Atena
2005-Expoziţie de grup: Tulcea - U.A.P., Galaţi - Muzeul de Artă, Celic-Dere
Muzeul de Artă Contemporană
2006, 2007-Expoziţia “Triunghiul apelor”, Galeriile Apollo, Bucureşti
2004,2005,2006,2007-Expoziţia “Celic-Argamum”, Muzeul de Artă
Contemporană Galaţi
2007-Expoziţia Naţională “Lascăr Vorel” Piatra Neamţ
2007- Expoziţia Naţională “Danube Day” Galeriile U.A.P., Tabara de creaţie
Maliuc
2008,2009-Expoziţia “Conexiuni” Muzeul de Artă Tulcea
2010-Expoziţia “Ethos şi Mythos” Muzeul de Artă Tulcea

Lucrări de artă monumentală:

1994-Salonul “Provencal” - acryl/sticlă 36mp, Saint Nazaire, Franţa
1995-Palatul Copiilor Tulcea - al secco, 26mp
2000-Trienala Aalborg Pictura pe sticlă, 6mp Danemarca
2008-Mozaic 66mp, Fântâna Piaţa Civică Tulcea (autor şi conducător proiect)

Expoziţii naţionale şi republicane:

1985-Salonul anual de grafică - Sala "Dalles"-Bucureşti
1986,1992,1993,1994 - Bienala de pictură şi sculptură Sala "Dalles" -Bucureşti
1986-Anul Internaţional al Păcii - Sala "Dalles" - Bucureşti
1987-1989-Expoziţia de artă plastică a tineretului, Sala "Dalles" - Bucureşti
Salonul republican de grafică, pictură - Sala "Dalles" - Bucureşti
1999-Salonul Naţional de Artă ,,Ion Andreescu" - Buzău
1994-1996,2001,2002- Acuarela "Remember Constantin Găvenea"
412
2000-2001-"Doney Fest" - Muzeul de Artă Modernă Galaţi
2007,2009-Arad Biennale, Bienala Aegyssus, Bucureşti, Tulcea
2013-Salonul Naţional de Acuarelă Bucureşti

Expoziţii colective şi de grup în străinătate:

1979/1986-Expoziţia U.A.P.Tulcea în Aalborg - Danemarca/Ismail U.R.S.S.
1990,1991,1993-Saint Nazaire-Franţa
2000-Trienala Artelor-Tabăra Internaţională Danemarca
2002-Atena,UNESCO
2004-expo Grup Apollo
2004-Festivalul Ţărilor Dunărene, Ulm, Germania

Bibliografie, articole, publicaţii în: Arta, Contemporanul, Adevărul, Presse

Ocean, Quest France, Tomis, Vatra, Tribuna României, L'ECHO de presqueille,
UNDENDORS KUNSTS, Adevărul - suplimentul Literar şi artistic, Cenaclul de la
Păltiniş.

Premii:
1987-Festivalul Naţional de Artă Plastică-Premiul III-faza interjudeţeană
1993,1995,2001-Laureat al Concursului Naţional “Constantin Găvenea" şi Donay
Fest"- Galaţi
1999-Selecţie şi achiziţie a Ministerului Culturii
2000-Selecţie şi Distincţia Aalborg-Art-Trienale
2003-Diploma şi Medalia Primăriei
2004-Festivalul Ţărilor Dunărene, Ulm, Germania
2008-Diploma IICCR
2016-Diploma şi placheta Consiliului Municipal Tulcea

413
NOTE CRITICE

„Tânărul absolvent al Facultăţii din Timişoara are deja o evoluţie care înscrie
câteva etape. Uleiurile sale mai timpurii sunt compoziţii cu personaje în stil
figurativ marcat uşor de elemente stilistice constructiviste şi cubiste, care, dincolo
de tradiţionalismul subiectelor, dau imaginilor o tentă caracteristică modernă.
Scene de viaţă cu specific local sunt tratate de o manieră până la grotesc unori, în
culori calde, hrănite mocnit de o combustie interioară, care imprimă acestui
realism sui-generis nuanţe aproape expresioniste. Ciclul mai nou de guaşe şi
tempera, cu imagini din Tulcea sau Calica mizează de asemenea pe un realism
foarte exact, dar încărcat de un simţ deosebit al materiei cromatice, în special un
alb bolnav, mâncat, amintind de Sirato sau Petraşcu, de un joc dramatic al luminii
şi umbrei pe forme, care conferă imaginilor o atmosferă stranie, pustie şi poetică,
personalizand brusc lucrurile. Atenţia pe amănuntul realist, exact până la iluzia
vagă a fotografiei, e mai mare în imaginile din Calica, unde şi culoarea e mai
crudă, de aceea misterul se împlineşte mai greu. Alături de acest ciclu, cel mai
remarcabil de până acum al tânărului artist. Viorel Poiată mai practică, în paralel,
şi grafica, aceasta secondând într-un fel ceea ce se întâmplă în picture sa, o grafică
aproape “germană” ca duct şi în ce priveşte complicaţia expresionistă a realismului
figurativ în cadrele căruia se păstrează. Expoziţiile personale din 1982 şi 1983 sunt
primele confruntări cu publicul ale unui artist tânăr şi dotat.”
Magda CÂRNECI,
Arta, nr. 4, 1985

“Lucrările lui Viorel Poiată au virtuţi venind dintr-o altă înţelegere a imaginii
spaţiului emoţional – de la notaţie sensibilă şi spontană până la construcţie cu
trimiteri în fantastic.”
Marcel CHIRNOAGĂ,
Jurnalul expoziţiei personale, 25 iulie 1985

414
 „Viorel Poiată e un peisagist care se întoarce la natură pentru a-i descoperi
tainele mult invocate; de aici şi frumoasă fidelitate faţă de datele unei realităţi
căreia nu-i exagerează pitorescul şi nu-i accentuează idilicul; Stână I, Puntea sunt
viziuni ale unei naturi cuceritoare prin amestecul preciziei hiperrealiste (pe filiera
canadiană) cu flou-urile impresioniste, concentrate pe spaţii mici, ferindu-se de
statutul graţios al ilustraţiei şi atrăgând de partea ei calificativul de ilustrare a
naturii.”
Simona VĂRZARU,
Scânteia Tineretului, 19.07.1986,
Expoziţia Filialei U.A.P. Tulcea, Căminul Artei, Bucureşti

„Viorel Poiată dornic de a cuprinde cât mai mult în spaţiul ce-l cuprinde
imaginea proiectată de artist, atrage atenţia asupra investigării directe a realităţii.
Atent la redarea formelor, subliniată de o viguroasă tratare plastică, peisajele sale
portuare ne fac să ne întoarcem cu gândul la nostalgicul peisaj dunărean, atât de
prefăcut şi pictat de artiştii perioadei interbelice. Realele sale calităţi de colorist,
dar şi de fin oservator al naturii, ni se dezvăluie mai des în lucrarea Curtea-iarna,
în care jocul formelor acoperişurilor proiectate într-un spaţiu condensat, dublat de
acorduri cromatice rafinate, dau întreaga măsură potenţelor sale artistice.”
Silvan NEGOIŢESCU,
Delta, 19.06.1986, Expoziţia Filialei U.A.P. Tulcea

„Pictor fiind, ca să stăpâneşti natura trebuie să te laşi stăpânit de ea. De la

această elementară şi secretă cerinţă a peisajului porneşte pictorul Viorel Poiată în
mai toate guaşele şi picturile sale în ulei.
În lucrările sale lumina îşi recapătă forţa de fascinaţie din pictura
impresionistă, tuşele de culoare sunt aşternute cu frenetică bucurie pentru a
descoperi cu uimire detaliul.”
Cornel Paul CHITIC,
Vernisajul expoziţiei personale Tulcea, Casa Cărţii, martie 1988
415
 „Pe Viorel Poiată l-am remarcat pentru cadrele neobişnuite ale personajelor
sale: unele dintre ele aduceau aproape cu nişte prim-planuri cinematografice,
detalii ale unor elemente mobilante ale compoziţiei, altele „priveau” de la distanţă
mare peisajul în ansamblu păstrând însă aceeaşi uimitoare capacitate de a desluşi
amănuntele.
Format la excepţionala şcoală de desenatori timişoreni, tânărul plastician
Viorel Poiată a ajuns acum la o sinteză frumoasă între prezicerea desenului şi
lirismul unei viziuni peisagistice în care vecinătatea marii, poezia apelor şi lumina
aparte reflectată de unda apelor Dunării ţes o nostalgie fermecătoare şi
molipsitoare.”

Simona VĂRZARU,
Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului, 10.09.1988

„Viorel Poiată este un artist solar. Peisajele sale concurează natura în sens
benefic, atras de picturalitate şi pitoresc. Universul ni se înfăţişează domestic,
surprinzând cu intimităţi cu precădere rurale.
Culorile sunt vii, luminoase, calde, reveria sa este de sorginte poetică.
Viorel Poiată ne aminteşte de imaginea pictorului clasic, perfecţionându-şi
expresia în mijlocul naturii.”
Emil RĂDULESCU,
Revista Astra, nr. 10, 1988

„Desenele colorate ale lui Viorel Poiată din ciclul Stâna par rezultatul unor
„prize” directe ale realităţii. Simpla concentrare asupra motivului fără nici un
„arriere-pensee” de tonalitate simbolică - dar fără ca aceasta să însemne pasivitate
oglinitoare - asigură eficacitatea imaginii.”
Mihai DRISCU,
Revista Arta, Jurnalul galeriilor, nr. 9, 1989

416
 „Tulcean, cu un deosebit simţ al umorului în pictura de început ce-i trăda
temperamentul făţiş, Viorel Poiată descoperă prin studiul îndrăcit asupra peisajului
local, un motiv - stâna - ce-l lansează şi-l propulsează spre vârful plasticii tinere
româneşti contemporane.
Dramatismul mioritic, transhumanţa sunt invocate de Viorel Poiată prin
semne picturale fără prezenţa subiecţilor, ci doar a decorului acţiunii sau a trecerii
acestora prin aceste locuri. Numai un tulcean putea descoperi în Dobrogea de nord
- stâna - în imensitatea de motive plastice, autohtone. Este poate una din puţinele
descoperiri picturale în materie de motiv – natura de la noi, de la experienţa
fericită a lui Horia Bernea de la Poiana Mărului.”
Adrian PAL, 1990

„Lucrările lui Viorel Poiată sunt o construcţie atentă, migăloasă susţinută de

cei doi piloni ai gândirii sale estetice calvarul şi carnavalul.
...Obsedat de ideea de construcţie Viorel Poiată are lucrări în care aceleaşi
fiinţe enigmatice care populează tablourile alcătuiesc compoziţii stranii aflate sub
semnul ordinii dar şi al haosului.”
Dan STANCA,
România Liberă , 18.08.2004,
Expoziţia de grup „Apollo”, Bucureşti

„Până la decesul maestrului Găvenea, nimeni dintre plasticienii tulceni nu s-ar

fi gândit să abordeze tehnica acuarelei alături de lucrările acestuia în expoziţiile
oficiale.
Era vorba de respectul faţă de creaţia acestuia care te copleşea, te determina
să nu încerci aşa ceva.
După moartea acuarelistului de renume naţional, curajul „ne-a atins” pe mulţi,
iar organizarea Concursului Naţional de acuarelă la Tulcea ne-a determinat să ne
apropiem mai mult de această tehnică. Simţeam nevoia să umplem golul creat prin
dispariţia colegului nostru, să ducem mai departe ceea ce până atunci respectasem
417
fără să avem curajul concurenţei.
Astăzi la 11 ani de la plecarea dintre noi a maestrului, plasticienii tulceni care
abordează cu succes tehnica acuarelei se împart în: categoria celor mulţi care
ocazional abordează această tehnică, categoria celor care pictează în culori de apă
la fel de mult ca şi în tehnica uleiului şi Viorel Poiată...
Viorel Poiată face parte din categoria celor care se poate descurca foarte bine
pe orice suport.
Acuarela-i dă posibilitatea să fie cald, apropiat, să-şi domolească „tupeul” pe
cale îl afişează în creaţiile realizate pe lemn, sticlă şi pânză.
Expoziţia deschisă în memoria maestrului dar şi a profesorului său,
Constantin Găvenea prezintă peisaje şi naturi statice în tehnica acuarelei. Dirijând
culoarea foarte atent realizând adevărate construcţii grafice, prin suprapuneri
colorate, iar de cele mai multe ori spontan, desenând cele mai discrete detalii şi
treceri de nuanţe şi tonuri ale jocului luminii pe elementele naturii, autorul face
dovada multiplelor posibilităţi creative.
Materia şi spaţiul urmărite atent au ca rezultat rafinamente estetice deosebite.
Autorul lucrărilor de astăzi este un demn urmaş al maestrului Găvenea, iar bucuria
este imensă când acuarela are urmaşi demni de invidiat în continuare la Tulcea.”

Adrian PAL,
Expoziţia personală „Flori şi culori de apaă”, 2005

„Lumea artistică a lui Viorel Poiată, în cazul acuarelei desigur, este o

proiecţie interesantă a unor arhitecturi a lemnului, a unor obiecte obişnuite de
interior pe fundalul fascinant al naturii vegetale, agitată, colorată, proaspată.
Această construcţie de un caroiaj misterios, această ordonare geometrică a
suprafeţei de lucru, mereu vibrantă şi aerată, exprimă un gând plastic, este o
reliefare de ordin psihologic pe care artistul, cu o intuiţie plastică remarcabilă, o
manevrează de la lucrare la lucrare, prefigurând ansamble pline de profunzime şi
mişcare ce ordonează energiile şi obiectele înconjurătoare într-o relaţie spaţială.
418
 Astfel exprimată, această capacitate de a sesiza concretul de a conferi o
misterioasă corespondenţă a elementelor ce compun natura, de a îmbina forţa,
vigoarea cu căldura şi efemeritatea formelor materiale, această organizare plastică,
aparent riguroasă, este apanajul unei viziuni moderne ce apropie peisajul, natura,
de valenţele naturii statice.
Un factor ce explică această evoluţie îl poate constitui şi bogata-i experienţă
artistică, profunda sensibilitate, căldura şi abnegaţia ce învăluie atributele meseriei
sale.
Viorel Poiată este un foarte talentat acuarelist, născut, crescut şi educat artistic
într-o zonă unde acuarela este la ea acasă.”

Gheorghe ANDREESCU,
Simpozionul de Acuarelă „Culorile Toamnei”,
Muzeul de Artă Contemporană Galaţi, 2005

„Viorel Poiată cu aceeaşi caligrafie a unui desen sintetic, îndelung studiat şi

susţinut de extensii ale culorii de bază, prezintă acuarele de la Balcic, cu scări şi
flori, cu ziduri şi elemente de arhitectură, într-o notă puternic melancolică.”

Adrian PAL,
Delta, 25.08.2009

„Prin crearea unor trasee compoziţionale paralele şi rectilinii care anulează

deformarea în spaţiu ale unor elemente şi creează impresia stranie a îmbinării în
acelaşi plan între spaţiul sugerat şi epurarea acestuia, Viorel Poiată reuşeşte să
construiască imaginea unui spaţiu aflat la limita sau, mai degrabă, să construiască
spaţiul unei imagini aflate la limită, tensiunea unei asemenea ipostaze fiind
accentuată prin intermediul unei palete cromatice apăsătoare.”

Doru LUCHIAN, 2012

419
 „Un pictor al locului care transmite, încifrat în limbaj pictural, mândria de a te
naşte şi a trăi pe teritoriul delimitat de Dunăre şi Mare, locul unde pământul
rodeşte inundat de ape şi natura creează spectacolul vieţii numit Deltă. Sulina,
oraşul natal, îşi expune prin pictura lui Viorel Poiată aspectele decăderii. Măşti
diverse ce animă societatea, reprezentanţi pentru păcat şi puritate, este o altă axă
pe care îşi dezvoltă creaţia şi astfel sunt surprinse, în detalii luminate sau umbrite,
surprinzătoare sau banale, anoste sau dramatice, peisaje, scenografii vivante sau
năruite din jocul vieţii şi al morţii pe malurile Dunării.
Artistul îşi pune creaţia în slujba unui scop educaţional, priveşte cultura ca
iluminare miraculoasă a cetăţii. Analizează nu numai societatea şi cadrul în care
aceasta vieţuieşte, ci şi locul artei în urbe, în această analiză. Iniţial îşi ia locul
observatorului neimplicat, apoi adaugă „pasiune , adevăr şi dragoste” şi, de ce nu,
mândrie locală pentru a da naştere unui ecou în „inima , cugetul şi simţirea
celuilalt”. Artistul îşi extrage seva, transpune şi redă înapoi societăţii roadele
analizei sale la care au fost adăugate câteva note personale, simţiri şi, mai
important, talent. El nu este izolat, are o misiune şi se implică cu siguranţa celui
care crede că „arta este o meserie nobilă”.
Viorel Poiată îşi construieşte creaţia pe două planuri, adăugând la acestea
activitatea educaţională şi cea din cadrul Filialei U.A.P. care distribuie mesajul
artistic către ceilalţi, generaţii viitoare sau vizitatori ai expoziţiilor.
Un prim plan e acela al evocării, secvenţe din spaţiul nord-dobrogean cu
gloria desfăşurării forţelor naturii în Delta Dunării până la „tragica decădere” a
Sulinei, oraşul natal cu „nostalgia pentru trecute şi prezente”, cu stâna, ziduri,
mahala.
Al doilea plan e dedicat sondării umanităţii, studii psihologice în care apar şi
„oamneni de aur”, dar şi oameni banali, sfinţi şi păcătoşi, „bine şi rău, tandru şi
maliţios”. Complexitatea tipologiilor, coboară în detaliu în analiză ca artist pentru
a reda cu fidelitate diferenţa dintre ”zâmbet şi rânjet” şi-i acceptă, şi-i redă pe toţi
denumindu-i simplu - „cel de lângă”.

420
 Artistul îmbină cu lejeritate tehnicile, peste acuarelă adaugă un desen în tuş,
acrilic, tempera, picturi aproape bizantine pe care suprapune linii grafice colorate,
falduri complicate alăturate unor chipuri abia schiţate, fonduri tratate decorativ
lângă zone ce ascund detalii desenate.
Acuarela pe care o realizează Găvenea în care culorile creau un joc pe ud, în
varianta propusă de Viorel Poiată este desenată, ghidată pas cu pas, ordonată cu
grijă; revenirile, suprapunerile colorate, liniile arcuite şi frânte, curbate dau atât
peisajelor cât şi portetelor sentimentul acela melancolic al unei poezii romantice,
tehnica aceasta ce descoperă detalii discrete, schimbări subtile de culoare şi lumină
este ideală pentru a reda ziduri în paragină, case aproape distruse de vremuri, dar
şi beţivi, avari, animale şi demoni.
Ruina, năruirea, mahalaua, uliţa pustie exprimate de construcţii grafice care
descompun şi segmentează, căutări ezitante ale desenului, construcţii strâmbate,
falduri agitate, toate compun acest tablou al alterităţii materiei, cu nostalgia şi
tristeţea conştientizării faptului că toate sunt supuse degradării, deşertăciunea
întregului univers. În contrast, în compoziţiile religioase, portretele sunt tratate
simplu cu fizionomia abia schiţată, luminoase, decorative.
Urmăreşte cu atenţie ridurile feţei, intevine cu tuş şi accentuează şi ridurile
veşmintelor, şi nuanţele, tonurile vibrate de limină într-un joc nesfârşit al culorilor
pure şi murdare, al virtuţii şi păcatului, urcă mereu pe axa pământ-vegelat-uman,
terestru-celest, ruină-ideal.
Oamenii locului, etnii, surprinşi în îndeletniciri de zi cu zi, pescuitul, tăiatul
stufului, sunt preocupaţi, îngânduraţi, măcinaţi de gânduri şi pasiuni stau la un loc
cu îngerii, cu persoajele biblice, senine, patimile sunt în strânsă legătură cu
Învierea.
Ipostazele sunt specifice, acţiuni-tip în care urmăreşte transformările de
fizionomie pentru a descrie cu amănunte realiste schimbări datorate gândurilor şi
stărilor sufleteşti, riduri, urme ale trecerii timpului, dar parcă, mai mult decât orice
redare a unor tipologii, personajele devin reprezentaţi-simbol, iar tabloul devine o
sinteză.
421
 Realismul capătă subtilităţi psihologice, urme patologice, nuanţe
expresioniste. Papa, trimisul Cerului ţine avid biblia în mâinile acaparatoare,
puterea prin care guvernează, dar nu-i aparţine, arhanghelul Mihail se luptă cu
demonii şi, deşi este mereu învingător, lupta nu se termină niciodată şi, în tot acest
timp, locuitorii Deltei, deformaţi de viaţa aspră supravieţuiesc în sărăcie, umili şi
boemi în acelaşi timp.
Artistul mereu adaugă această notă locală, nostalgică şi mândră şi leagă
pământul şi oamenii de aici cu ruina, descompunerea şi cu cerul, îngerii şi
mântuirea, o mahala la periferie cu accente divine.
În urma investigării directe a realităţii descoperă intimităţi, taine ale naturii şi
bucuria redării detaliului atinge o sintetizare a concretului. E atent la descrierea
formelor, a schimbărilor fine de culoare şi a subtilităţilor fiziologice şi psihologice.
Universul rezultat are totuşi o atmosferă de mister, corespondenţa cu
elementele naturii pare că se pierde şi totul e recompus riguros după propriile-i
legi. Fiinţele sunt enigmatice, realul şi divinul se amestecă într-un joc cu trimiteri
fantastice, ca o decoraţie de basm populată de personaje-tipologii, bine
individualizate, caracterizate printr-un epitet sau acţiune specifică.
Episoade amestecate de „calvar şi carnaval” derulează filmul vieţii în care
cântecul îngerilor însoţeşte firesc pescarii lipoveni cu bărcile lor pe apele Dunării.
Viorel Poiată propune un desen tuşat, nu o acuarelă. Tuşat, în primul rând,
pentru că peste construcţia de culoare revine cu un desen în tuş care stabileşte
formele, le definitivează. Al doilea motiv pentru care este tuşat îl constituie
urmele, straturile ce compun desenul revenirii de pensulă sau peniţă, relevare în
trepte, tatonări succesive până la redarea formei finale. Ca şi cum forma este deja
acolo şi artistul dibuie timid şi scoate la lumină prin linii şi culori, alungă misterul
şi dezvăluie.
În procesul creaţiei, artistul depăşeşte analiza realului şi adoptă o atitudine
critică; se nasc astfel compoziţii cu caracter educativ în care păcatele şi patimile
sunt întrupate cu amintirea lui Bosh şi Bruegel, lucrările devin fabule ce-şi
422
dezvăluie tâlcul, societatea devine locul unde greşeala capătă forma umană, şi arta
leagă teluricul de sfinţenie.
În aceste lucrări se observă elemente amestecate care trec de contururile
impuse de fire, se transformă, se alungesc. Faldurile baroce, aureole însângerate,
personaje alungite precum paiele de stuf, segmentate, personaje locale cu căciuli
ruseşti, pardesie, cizme şi opinci, bărbaţi bărboşi şi femei cu buze ţuguiate, draci
cu formă umană şi îngeri însoţitori, siluete schematizate cu fizionomia ştearsă,
pitoni în carnavalul vieţii. Dacă privim simbolic, stuful e tăiat pentru a face cale,
piedică în drumul spre sfinţenie pentru pescarii ajutaţi de pelicani şi îngeri care
zboară deasupra lotcilor. Acesta e spaţiul care compune lecţia pe care o predă
Viorel Poiată.
Viaţa e trăită, cu bune şi cu rele. Timpul erodează construcţiile umane născute
din dorinţe de a înfrunta, de a se comporta precum divinitatea, de a crea. Omul se
declară uneori înfrânt şi posedat de foţele naturii, speranţa vine tot din alt spaţiu,
divinitatea ajută şi transformă blestemul în binecuvântare. Din ruină, din mahala,
din patimă şi greşeală renaşte frumosul, virtutea şi chipul lui Dumnezeu în om. În
cetate arta luminează calea cerului.
Viorel Poiată reproduce cu atenţie ce vede, judecă, dar arată schimbarea
spirituală ce ar putea transforma ruinele şi ridurile. El este cel care tuşează ziduri şi
siluete, le observă irizarile de lumină care colorează şi nanţează şi împrieteneşte
pescarii lipoveni cu îngerii. Insulele de stuf îmbrăţişate de ape, periferia darâmată,
oraşul de la capătul Europei sunt încă vii pentru că, undeva, pluteşte într-o lotcă
speranţa.”

Adrial PAL jr.

Acorduri cromatice la porţile Deltei, Editura Alba Iulia, 2016

423
 Popescu Tudor Emanuel
Născut la 14 ianuarie 1951, Râmnicu Vâlcea, judeţul Vâlcea
Studii:1975 – Academia de Arte „Nicolae Grigorescu” – secţia Pictură
Monumentală, clasa profesorului Gheorghe Labin şi a profesorului Costin Ioanid,
asistent Ion Grigore
1969 – Liceul Teoretic Râmnicu Vâlcea

Activitate profesională:
1975 – 1979 – Profesor de desen la Liceul nr. 1 Real Umanist Tulcea
1979 – 1987 – Muzeograf la Muzeul Judeţean Tulcea
1982 – 1987 – Cursuri de perfecţionare la Muzeul de Artă al României, în vederea
obţineri atestatului de restaurare pictură şevalet
1982 – 1989 – cursuri de pregătire pe şantiere de restaurare pictură murală de
epocă
1989 – obţinerea atestatului de restaurare pictură murală de epocă de la Comisia de
Pictură Bisericească din cadrul Bisericii Ortodoxe Române
1992 – profesor – Liceul de Artă Râmnicu Vâlcea

Manifestări ştiinţifice internaţionale:

1994, 1996 – predarea tehnicii gravurii – Liceul din Monchengladbackh –
Germania
1997 – predarea tehnicii gravurii – Liceul din Wassenberg – Germania
424
Activitatea artistică în domeniul picturii și a graficii
1978-1986 – Participă la Saloanele Naționale și Municipale de Artă Plastică – Sala
Dalles – București, Muzeul de artă Tulcea, Muzeul de artă Vâlcea
1985-1987 – Participări la expoziții de grup, județene și interjudețene

Expoziţii personale:
1975, 1976 – Galeria de Artă „Dacia” (pictură)
1979 – Aalborg – Danemarca (pictură)
1980 – Ismail-Ucraina (pictură)
1982 – Galeriile de Artă „Hanul cu Tei” – Bucureşti” (pictură), Ismail – Ucraina
(pictură)
1986 – Filiala Tulcea „Căminul Artei” – Bucureşti (pictură)
1986 – Galeriile de Artă – Vâlcea (pictură, grafică)
1988 – Galeriile de Artă – Slatina
1989 – Geneva – Elveţia (pictură)
1990, 1992 – Galeriile de Artă – Vâlcea (grafică)
1993, 1994 – Wassenberg – Germania (pictură)
1994, 1996 – Monchengladbach – Germania (pictură, grafică)
1994, 1995 – Antibes – Franţa (pictură)
1997 – Veneţia – Italia (picture, grafică)
2002 – Galeriile de Artă – Vâlcea (pictură)
Apare în Dicționarul oamenilor de cultură ai județului Vâlcea.
Lucrări personale de pictură și grafică se află în colecțiile unor Muzee și colecții
particulare din Romania și din străinătate – Elveția, Grecia, Germania, Suedia,
Franța, Italia, America, Australia etc.

Expoziţii de grup:
1976, 1977, 1987 – Galeria de Artă – Tulcea
1976 – Sibiu
1979 – Interjudeţeană la Constanţa
425
1980 – Expoziţia anuală de pictură şi sculptură „Dalles”, Bucureşti
1981 – Expoziţia de artă plastică a tineretului „Dalles”, Bucureşti
1982 – Ţărănimea în lupta revoluţionară pentru progres social şi edificator
1986 – Galeria „Căminul Artei”, Bucureşti
1986 – Salonul de grafică Sala „Dalles”, Bucureşti
1986 – Bienale de pictură şi sculptură Sala „Dalles” Bucureşti
1988, 1989 – Salonul de Grafică Sala „Dalles”, Bucureşti
1988 – 2001, 2010, 2014 – „Târgul de Artă”, Galeria de Artă „Artex”, Vâlcea
1996 – Braşov
1997, 1998 – Salonul de Sud, Muzeul de Artă „Casa Simian”, Râmnicu Vâlcea
2000 – Palatul Parlamentului Bucureşti
2002, 2003 – Galeriile de Artă „Artex”, Râmnicu Vâlcea
2005 – Muzeul de Artă Drobeta Turnu Severin
2012 – 2014 – Salonul Judeţean de Artă, Galeria de Artă „Artex”, Râmnicu Vâlcea
2012 – 2013 – Expoziţie interjudeţeană „Natura Statică”, Galeria de Artă „Artex”,
Râmnicu Vâlcea
2013 – Expoziţie grup – Artişti Vâlceni, Muzeul de Artă „Casa Simian”, Vâlcea
2013 – “Fascinaţia culorilor”, Ateneul sătesc Zavideni, comuna Prundeni, Vâlcea
2013 – Expoziţia Filialei Râmnicu Vâlcea a U.A.P. din România, Galeria de Artă
„Rudolf Schweitzer – Cumpăna”, Piteşti
2013 – Expoziţie de artă vizuală (Filialele U.A.P. Gorj, Vâlcea, Mehedinţi),
Biblioteca Universităţii Constantin Brâncuşi, Târgu Jiu
2014 – Expoziţie Interjudeţeană „Semne de primăvară”, Galeria de Artă „Artex’,
Râmnicu Vâlcea
2015 – “Artişti vâlceni de azi şi de ieri”, Muzeul de Artă “Casa Simian”, Galeria
“Sub-sol”, Râmnicu Vâlcea
2015 – Salonul Judeţean de Artă, Galeria de Artă “Artex”, Râmnicu Vâlcea
2015 – Expoziţie de artă contemporană “ALBNEGRU”, Muzeul de Artă “Casa
Simian”, Galeria “Sub-sol”, Râmnicu Vâlcea
2015 – Târgul de artă, ediţia a XXIV-a, Galeria de Artă „Artex”, Râmnicu Vâlcea
426
2016 – Expoziţie interjudeţeana “Semne de primăvară”, Galeria de Artă “Artex”,
Râmnicu Vâlcea
2016 – „Vin la arte”, Galeria Iordache, Drăgăşani, Vâlcea

Expoziţii şi participări internaţionale:

1979 – Aalborg, Danemarca
1980,1982 – Ismail, Ucraina
1993, 1994 – Wassenberg, Germania
1994, 1995 – Antibes, Franţa
1994, 1996 – Monchengladbach, Germania
1997 – Veneţia, Italia
1999 – Geneva, Elveţia – „Magie Photo et Beaux Arts Perrier”
2003 – Galeria „Cozia” – Hamme, Belgia
2005 – Kromeriz, Cehia
2014 – „Primăvara Românească la Bruxelles”, Casa de Cultură Belgo-Romana
Arthis, Bruxelles, Belgia

Apariţii:
– în Archaeo Interface:
– „Reconstrucţia unei fierării în Castelul Făgăraş”, România, Jurnal de
pirotehnologii experimentale (2008)
– “Simpozionul Eindhoven”, Jurnal de pirotehnologii experimentale (2008)
– „Artchaeology – a sensorial approach to the materiality of the past”, Dragoş
Gheorghiu (2009)

Activitate de Restaurare și artistică

I. Stagii de practică, specializare și atestare în domeniul conservării, restaurării
1. Stagii de practică – pentru atestare la Comisia de Pictură Bisericească din
cadrul Bisericii Ortodoxe Române
1982 – Biserica ,,Drumul Găzarului” din București, restaurare tempera grasă, secol
427
XX, autor necunoscut – lucrări coordonate de pictor restaurator Gheorghe Zidaru
1985 – Biserica cu hramul ,,Sfântul Gheorghe” 1710 – Ocnele Mari, județul
Vâlcea, restaurare frescă, început de secol XVIII, autor anonim – lucrări
coordonate de pictor restaurator Mihai Stinghe
1987 – Biserica Albă București (1602), Cu hramul ,,Sfântul Nicolae” restaurare
ulei, început de secol XIX autor Gheorghe Tătărăscu – lucrări coordonate de pictor
restaurator Paul Rădulescu
1987-1988 – Biserica cu hramul ,,Nașterea Maicii Domnului” – Schitul Ostrov,
jud.Vâlcea, restaurare frescă sec. XVIII – lucrări coordonate de pictorul restaurator
Viorel Grimalschi
1989 – Biserica cu hramul ,,Sfântul Nicolae” (1753) – Schitul Balamuci, comuna
Grădiștea, jud.Ilfov – restaurare frescă, sec XVIII – lucrări coordinate de pictorul
restaurator Cornel Boambeș în vederea obținerii atestatului de restaurator
monumente de epocă
1989 – Acordarea autorizației – atestat de către Comisia de Pictură Bisericească
pentru restaurare monumente de epocă în anul 1989

2. Stagiu de specializare - pentru atestarea ca restaurator pictură

Cursurile initiate în cadrul programului de perfecționare ,,Bazele restaurării
pictură” sub egida Consiliului Culturii și Educației Socialiste și a Centrului Special
de Perfecționare a Cadrelor s-au desfășurat pe o perioadă de 4 ani (1982-1987) la
Muzeul de Artă al României. În acest interval, pe lângă lucrările de restaurare în
atelier, cu grade diferite de dificultate care au impus utilizarea unei game largi de
operații de conservare-restaurare am participat și la intervenții de urgență pe teren,
dintre care menționez :
- Muzeul de Artă Tulcea – restaurări tablouri și icoane
- Muzeul de Artă Sfântu Gheorghe – restaurări tablouri
- Muzeul de obiecte de cult din cadrul Mănăstirii Cocoș, jud.Tulcea - am
contribuit la restaurarea icoanelor și etalarea obiectelor de cult de la Mănăstirea
Cocoș, împreună cu restauratorii Dana Postolache și Valdemar
428
- Casa Vernescu – București – restaurarea unei lucrări de mari dimensiuni (peste
30 mp)a pictorului Mirea – lucrare pe suport dde pânză – executată în tehnica
ulei care a fost demaruflată de pe plafonul grandioasei încăperi de la etajul
imobilului alcătuitnd patru lunete amplasate deasupra ușilor și scena centrală
Lucrările abordate în această perioadă au fost coordonate de pictori restauratori
Gheorghe Pătrașcu, Octavian Coroiu, Alice Poladian și inginerul chimist Mihai
Lupu.

3. Asistență de șantier, faza întervenție de urgență

1994-1995 – Bolnița Bistrița (1519), cu hramul ,,Schimbarea la față”, jud.Vâlcea
– tehnica fresca, ctitori Barbu Craiovescu cu soția, zugravi Dobromir și Dumitru
Chirtop. Pridvor adosat în 1710 de către familia Cantacuzino, zugrăvit de Iosif
Ierodiaconul. Lucrare executată cu avizul DMASI, executant Tudor Popescu –
Pictor restaurator
1994-1996 – Stăreția veche – Mănăstirea ,,Dintr-un lemn” (1714-1716) – jud.
Vâlcea, cu fresca în foișorul de pe latura nordică a clădirii. Factura picturii în
frescăs-ar putea atribui pictorilor școlii din Teiuș (OCnele Mari – jud.Vâlcea) Ioan
și Ilie. Pictura din foișorul de pe latura sudică este executată de pictorii Preda și
Ianache în timpul lui Stefan Cantacuzino. Lucrare executată cu avizul DMASI,
executant Tudor Popescu – Pictor restaurator.
1994-1996 – Biserica Evanghelică ,,Cetatea Săsească” secolul XIII, Drăușeni,
jud.Brașov, tehnica frescă, picture de factură stil gotic liniar-narativ executată spre
anul 1375 de meșter zugrav rămas anonim care decorează peretele sudic.
Sondajele executate în toate încăperile monumentului au evidențiat fragmente de
frescă numai pe latura nordică opusă zonei sudice care par a întregi scenele din
viața sfintei Ecaterina din Alexandria. Lucrare atribuită prin act additional
nr.1/1994 la CAPPC. Lucrare executată cu avizul DMASI, executant Tudor
Popescu - Pictor restaurator

429
4. Lucrări executate sub coordonare proprie
1990-1991 – Biserica cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” Cremenari –
jud.Vâlcea, secolul XIX, tehnica fresca. S-au efectuat lucrări de conservare-
restaurare.
1991-1997 – Biserica cu hramul ,,Buna Vestire” Râmnicu Vâlcea – jud.Vâlcea,
sec. XVIII. Pictura în tehnica frescă a fost terminate în 1751 de către Dimitrie
Iereu, Radu și Stan. Fresca așternută pe intradosul de arc triumphal datează din
anul 1860, a fost extrasă și transpusă pe suport de lemn și exposă în muzeul Casei
parohiale.În timpul restaurării picturii s-au întocmit procese verbale de recepție
parțială de către pictorii restauratori Gheorghe Nicolae, Viorel Grimalschi și
Grigore Popescu. Pe acest șantier s-au atestat Andrei Scărlătescu din Târgoviște și
Maria Suceveanu.
1992-1994 – Biserica cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” Teiu-Galicea –
jud.Vâlcea, secolul XVIII, tehnica fresca. S-au efectuat lucrări de restaurare în
interiorul bisericii cât și pe exterior.
1992-1996 – Biserica lui Horea din Albac, județul Alba, secolul XVIII, a fost
strămutată în Olănești – Băi, jud. Vâlcea în secolul XX și zugrăvită de pictorii
Panaitescu și Puia Masichevici, în 1959, în ulei pe pânză maruflată pe lemn,
atribuindu-se hramul ,,Sfântul Pantelimon”. S-au efectuat lucrări de restaurare a
picturii executate în tehnica tempera grasă a pânzei maruflate pe peretele de lemn
al bisericii.
1993-1995 – Biserica cu hramul ,,Cuvioasa Paraschiva” Rm. Vâlcea, secolul XVI,
în tehnica fresca. S-au efectuat operații de conservare-restaurare. Lucrare
executată cu avizul DMASI.
1993-1995 – Biserica cu hramul ,,Sfinții Arhangheli” Cheia – jud.Vâlcea, secolul
XVIII, autor anonim, conservare-restaurare picture executată în tehnica fresca.
1993-1996 – Biserica cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” Bujoreni,
jud.Vâlcea, secolul XVIII, pictată de Ion Zugravu. Lucrare de conservare-
restaurare picture în tehnica frescă aprobată de DMASI.
1993-1994 – Biserica cu hramul ,,Sfântul Ioan Botezătorul” – Cormoșești,
430
jud.Vâlcea, secolul XIX, pictată în tehnica freacă de către zugravii școlii din
Teiuș, Ioan și Ilie. Lucrări de conservare-restaurare.
1994-1995 – Biserica cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului”- Comanca,
jud.Vâlcea, secolul XVIII, pictată în tehnica frescă de zugravi anonimi. Lucrări de
conservare-restaurare.
1994-1996 – Biserica cu hramul ,,Sfântu Nicolae” – Olteni, jud.Vâlcea, secolul
XVI zugrăvită în tehnica frescă la sfârșitul secolului XVIII-lea. Lucrare de
conservare-restaurare aprobată de DMASI.
1996- 1998 – Biserica Brâncoveanu cu hramul ,,Sfinții Voievozi” – Ocna Sibiu,
jud.Sibiu, construită în 1599 de Mihai Viteazu. Lucrări de conservare-restaurare.
1998 – Biserica cu hramul ,,Sfinții Voievozi”, Cetățuie, jud.Vâlcea, secol XVI,
pictată în tehnica frescă. Lucrare de conservare-restaurare aprobată de DMASI.
1997-2000 – Biserica cu hramul,,Sfântul Nicolae” – Mohu, jud.Sibiu, secolul
XVIII. Pictura executată în tehnica frescă de către Luca, Nicolae Grecu și
Alexandru din Săsăuș. Lucrare de conservare-restaurare aprobată de DMASI.
2000-2002 – Biserica cu hramul ,,Toți Sfinții” Râmnicu Vâlcea, jud.Vâlcea, 1766,
zugrăvită de anonim în tehnica frescă. S-au efectuat lucrări de conservare-
restaurare numai în Altar și Naoscu aprobarea DMASI.
2001-2005 – Biserica cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” Boita, jud. Sibiu,
sec XIX, este zugrăvită în tehnica tempera. Catapeteasma de zid și două scene din
absida nord sunt executate în tehnica ulei. S-au efectuat lucrări de restaura-
conservare cu aprobarea DMASI.
2006-2009 – Biserica cu hramul ,,Sfinții Voievozi” Tilisca, jud.Sibiu, secolul
XVIII este pictată în interior în tehnica frescă de către Grigore și Dumitru. S-au
executat lucrările de înlăturare a repictării în ulei și de conservare a stratului suport
fresca cu avizul DMASI.
Lucrările de restaurare a monumentelor executate sub coordonare proprie au avut
avizul DMASI, au fost adjudicate prin Comisia de Pictură Bisericească, finanțate
de parohii și recepționate de comisii mixte alcătuite din specialiști ai Comisiei de
Pictură Bisericească, repreprezentanți ai ministerului Culturii și Cultelor și
431
 beneficiari.
Echipa de lucru a fost alcătuită din restauratori, conservatori, pictori atestați și 10
elevi ai Liceului de Artă din Râmnicu Vâlcea, înscriși la stagii de practică pentru
Comisia de Pictură Bisericească, dintre care, unii au ajuns mai departe la studii
superioare (Vasii Petre și Iancovescu Mihai – absolvenți Universitate Lucian
Blaga Sibiu – secția de restaurare sculptură, Ilinca Daniel și Cantea Augustin –
absolvenți Artă Sacră pictură monumentală, restaurare din București – Patriarhia
Română, Popescu Daria Teodora, Mustață Catălin, Mustață Teodor – absolvenți
Universitate Lucian Blaga – Sibiu, secția restaurare Pictură, Grigorescu Răzvan –
Academia de Artă ,,Nicolae Grigorescu” – București , secția Sculptură, Popescu
George – Artă Sacră Pitești – secția Restaurare).
În abordare lucrărilor de restaurare a picturii murale în diverse tehnici la
monumentele îstorice de artă s-au urmărit îndeaproape:
- Respectarea metodologiilor de conservare-restaurare utilizate în prezent
- Reintegrările să fie făcute numai cu materiale compatibile, tradiționale
- Prezentările finale și reintegrările să fie făcute selectiv, cu lăsarea unor lacune
de imagine în suprafețe mai mari, respectându-se, în același timp, cerința
beneficiarului plătitor, care fiind de concepție teologic-creștină-artistică,
pretinde, de multe ori, integralitatea imaginii religioase.

4.Proiecte Deviz de restaurare întocmite și aprobate de Comisia de Pictură

Bisericească și Ministerul Culturii și Cultelor
- Biserica lui Horea din Albac (hramul,,Sfântul Pantelimon”), județul Alba
- Biserica cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” – Bujoreni, jud. Vâlcea
- Biserica cu hramul,,Sfântul Nicolae” – Olteni, jud.Vâlcea
- Biserica cu Hramul ,,Sfinții Voievozi” – Cetățuie, jud.Vâlcea
- Biserica cu hramul ,,Sfântul Nicolae” – Mohu, jud.Sibiu
- Biserica cu hramul ,,Toți Sffinții” – Râmnicu Vâlcea, jud.Vâlcea
- Biserica cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” Boita, jud.Sibiu
- Biserica cu hramul ,,Sfinții Voievozi” Tilisca, jud.Sibiu
432
5.Restaurări catapetesme de lemn și icoane
1985 – Catapeteasma de lemn și icoanele stil postbrâncovenesc din Biserica cu
hramul ,,Sfântul Gheorghe” (1710) – Ocnele Mari, Județul Vâlcea, autor anonim –
lucrări coordinate de Pictor restaurator Mihai Stinghe, executanți Pia Stinghie și
Tudor Popescu
1989 – Catapeteasma de lemn și icoanele de lemn de la Biserica cu hramul
,,Nașterea Maicii Domnului”, Schitul Ostrov, jud.Vâlcea. Au fost conservate și
restaurate un număr de 62 icoane mobile, la care se adaugă părțile pictate pe
trimorf (cu două molene), ușa Diaconească și ușile împărătești. Piesele enumerate
sunt de data recentă și nu fac parte din patrimonial cultural national. Lucrările
executate au respectat metodologia specifică restaurării picturii în tehnica tempera
pe suport de lemn. Recepția parțială a lucrării a fost făcută de professor Radu
Florescu împreună cu beneficiarul. Nota de constatare a fost încheiată de către
membrii Comisiei OPCN Vâlcea alcătuită din Ioana Iancovescu – muzeograf,
Elena Mircescu – conservator general, starețul Gamaliil Vaida și echipa de lucru
din care a făcut parte și Tudor Popescu – Pictor restaurator.
1990-1991 – Ușile Împărătești, ușile Dicaonești și patru icoane Împărătești
executate în tempera pe lemn, de la biserica cu hramul ,,Adormirea Maicii
Domnului” – Cremenari – jud. Vâlcea. Recepția a fost făcută de consilierul
cultural al Episcopiei Vâlcii, de consiliul parochial, preotul paroh și Tudor
Popescu – Pictor restaurator.
1998-2001 – Ușile Împărătești, patru icoane Împărătești de la Biserica cu hramul
,,Sfântul Nicolae” – Mohu, jud.Sibiu, piese pictate în tempera pe blat de lemn, la
începutul secolului XIX de către Alexandru Grecu din Sassaus. Executant Tudor
Popescu – Pictor restaurator.
2001-2005 – Catapeteasma, Iconostasul și 50 de icoane praznicare de la biserica
cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” Boita, jud.Sibiu. Cele patru Icoane
Împăratești sunt pictate în secolul XIX în ulei pe suport de lemn de către Ilie, ,,fiu
al satului”, călugăr la Mănăstirea Cozia, jud.Vâlcea. Molenele și crucea încadrate
într-o ramă frumos traforată cu ornamente florale, sunt realizate în tempera pe
433
lemn de autor anonim, în jumătatea secolului XVIII. Majoritatea icoanelor
praznicare sunt double face, pictate în ulei pe table de zinc. Alte icoane praznicare
cu double face pictate în tempera pe blint de lemn par a fi realizate la sfârșitul
secolului XVIII- început de secol XIX. Lucrarea finanțată de parohia a fost
executată de o echipă coordonată de Pictor restaurator Tudor Popescu, cu
participarea sculptorului Răzvan Grigorescu și restauratoarea tempera Daria
Popescu.

II.Lucrări proprii de artă monumentală

1. În spații arhitecturale bisericești
1996 – Biserica cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” - Bujoreni, jud. Vâlcea,
secol XVIII – Lucrare cu suprafața de 1,5mp, executatăîn tehnica mosaic pe
porțile exterioare de intrare, reprezentând pe ,,Sfântul Petru”, ,,Sfântul Pavel” și
,,Sfântul Calinic”
1996 – Biserica cu hramul ,,Sfântul Nicolae” Olteni, județul Vâlcea, secol XVI –
Lucrare cu p suprafață de 2,5mp executată în tehnica mosaic, pe frontonul exterior
de vest (adorsare secol XX), reprezentând pe ,,Sfântul Nicolae”
1999 – Biserica cu hramul ,,Sfinții Arhangheli” Goranu – jud.Vâlcea, secol XX.
Lucrare cu o suprafață de 14 mp, executată în tehnica mosaic, pe frontonul exterior
de vest, reprezentând ,,Sfinții Arhangheli”
2000 – Casa Parohială a bisericii ,,Buna Vestire” – Râmnicu Vâlcea – jud.Vâlcea,
secol XX. Lucrare cu o suprafață de 1,5mp executată în tehnica mosaic,
reprezentând ,,Răstignirea”
2000 – Biserica cu hramul ,,Sfântul Nicolae” Mohu, jud.Sibiu, secolul XVIII.
Lucrare cu o suprafață de 5mp executată în tehnica mosaic reprezentând pe
,,Sfântul Nicolae”, ,,Maica Domnului”, ,,Iisus Hristos”.
2008 – Biserica ,,Sfânta Treime” București, secolul XXI. Lucrare cu o suprafață
de 45mp executată în tehnica mosaic, cu firidele semicirculare de pe frontoanele
exterioare sud, nord, și vest, reprezentând ,,Sfânta Treime”, ,,Izvorul Tămăduirii”
și ,,Tronul Etimasiei”.
434
2.În spații arhitecturale laice
1974 – Bowling Medgidia – jud.Constanța – Lucrare cu o suprafață de 34mp,
executată în tehnica mosaic ceramic, amplasată în exterior, intitulată ,,Fauna
dobrogeană”
1975 – Piața Agroalimentară Medgidia – jud.Constanța. Lucrare cu o suprafață de
84mp executată în marmură, amplasată în exterior, intitulată ,,Fauna și flora
acvatică”
2003 – Baie privată – Cluj , lucrare cu o suprafață de 4mp, executată în mosaic
ceramic.

2. Lucrări monumentale în tehnica fresca, tempera grasă, acrylic

1976 – Clubul Prefecturii Tulcea, frescă cu o suprafață de 39mp, amplasată în
interior, intitulată ,,Aspecte dobrogene”
1980 – Casa de cultură Babadag – jud.Tulcea, lucrare cu o suprafață de 80 mp,
amplasată în interior (parter și etaj), executată în tempera grasă, intitulată ,,Viziuni
dobrogene”
1984 – Casa Cărții Tulcea – lucrare cu o suprafață de 21mp, amplasată în interior,
executată în tempera grasă, intitulată ,,Istorie și civilizație”
1996 – Casă privată Wassenberg – Germania, frescă cu o suprafață de 12mp,
amplasată în interior, intitulată ,,Friza aulei circulare”
1997 – Plafon casaa private Krafild – Germania, acril pe rigips, lucrare cu o
suprafață de 58mp, executată în colaborare cu graficianul Andrei Scărlătescu,
intitulată ,,Ornamente”

NOTE CRITCE

„Tudor Popescu, reţinut de teme situate într-un univers uman relativ

asemănător, într-o formă mai rafinată la nivelul expresiei plastice, trădează o
fermă stăpânire a paletei, în nuanţarea cromatică a subiectelor sale ce par
impregnate de o nostalgică evaziune romantică, fapt ce-l situează într-o zonă ce-l
435
apropie - estetic vorbind - de familia fenomenologică a expresionismului de
factură românească ce ne aminteşte, prin aluzii cromatice, de şcoala maestrului
Baba.”
Ilie ROŞIANU,
Catalogul Salonului de vară interjudeţean al profesorilor de desen,
Galeriile de Artă „Dacia”, septembrie 1976, Tulcea

„Tudor Popescu cultivă o pictură în care prevalează sentimentul. Rezultatul

este modelarea subiectelor în aşa fel încât să se muleze dispoziţiei şi chiar
predispoziţiei creatoare, fără ca acesta să se îndepărteze de realitate. Culoarea
suprapusă în tuşe ce caută acorduri fine serveşte aceluiaşi scop de a reda o
atmosferă sau o stare sufletească sugerată direct. Privitorului i se cere înţelegere
pentru a realiza această comuniune prin intermediul pânzelor.”
Teodora POPESCU,
Catalogul expoziţiei, Tulcea, 1977

„Tudor Popescu este băntuit de obsesii culturale ilustre, copleşitoare poate,

dezamorsate în desfăşurări funambuleşti, apropiate de noi, printr-o detaşare nu
lipsită de ironie şi totuşi plină de gravitate. Care ar fi însă punctele de acrosaj ale
acestei picturi? În primul rând acele dublări, raportări spectaculoase de planuri
majore şi planuri minore, exhibate în reduse cortegii groteşti; acele tuşe energice
recompunând dense structuri figurative, o picturalitate debordantă, anticalofilă,
forjată din estompări şi valori subtil urmărite, menite de a salva o imagine care,
desigur, „nu place” la prima vedere. Este nevoie de exersare a ochiului, de o
reglare a afectivităţii pentru receptarea picturii lui Tudor Popescu. El merită din
plin acest efort comprehensiv prin pictura sa – care din pornire este
neprogramatică – proprie artiştilor autentici, având şi dramatica dimensiune de
livrare necenzurată a propriului „eu”.”
Gheorghe VIDA,
Catalogul expoziţiei – Bucureşti, aprilie 1982
436
 „Personajele aflate în raporturi de ambiguitate, evoluând într-o atmosferă
misterioasă, atemporală, epurată, constituie notele distinctive ale imageriei lui
Tudor Popescu. Desigur, memoria figurativă a pictorului reţine o serie de elemente
iconografice specifice unor strălucite epoci culturale, dar, dincolo de aceasta,
frapează printr-o anumită atitudine anticalofilă mai puţin obişnuită la un asemenea
tip de demers artistic, pornit să reevalueze modelele ce pot deveni coercitive.
Intervenţiile sale deformatoare prin valoraţii şi estompări care distrug consistenţa
figurilor, stimulează capacitatea de fantazare a privitorului, lăsând deschisă
posibilitatea unei naraţii sprijinită pe o plasare scenografică în pagină, cu ierahizări
ale personajelor, uneori văzute hiperbolic. O mai deplină claritate cromatică poate
că ar contribui la definitiva cristalizare a limbajului său pictural, al unui artist
angajat pe un drum atât de dificil. Actuala expoziţie constituie un reper preţios şi
incitant în evoluţia sa, nu ne îndoim, ascendentă.”

Gheorghe VIDA,
Revista, „Arta”, nr. 78, 1982

„Tânărul artist este în primul rând un monumentalist de clasă, pe care îl

descoperim cu bucurie în lucrările răspândite în judeţul Tulcea: două fresce la
Tulcea, două fresce la Babadag şi două mozaicuri, unul în marmură şi altul în
ceramică la Medgidia. Toate aceste lucrări în artă monumentală decorează spaţii
culturale diverse şi au un aer comun, o stilistică deja personală, ceea ce ne face să
putem vorbi despre toate deodată. O stilistică monumentală care mizează pe
efectul mural aerat şi decorativ, fără a cădea verodată în uscăciune sau goliciune,
dimpotrivă păstrând o naturaleţe neobişnuită în acest gen de lucrări: o stilistică ce
îmbină ingenios şi extrem de firesc elementele de figuraţie murala de sorginte
locală cu elemente egiptene şi cretane, în special elemente de vegetaţie floră şi
faună, cu elemente simbolice de sorginte culturală, cu sigle şi semne istorice, cu
elemente simplificate expresiv ale figurii umane; o stilistică transformând
rigiditatea alegoriei într-o fluiditate naturală a discursului parietal rotunjit în final
437
şi prin căldura cromaticii calde, personale, a artistului, într-o metaforă globală
complexă şi totuşi uşor de cuprins şi de înţeles, sintetică şi totuşi firească, cu o
naturaleţe şi o spontaneitate păstrată, cu o căldură umană iradiantă, fără locurile
comune atât de vehiculate la noi în practica murală – o pictură monumentală
personală şi convingătoare.
În pictura de şevalet, Tudor Popescu, care este şi un bun restaurator al
Muzeului de Artă din Tulcea, practică o artă marcată de un uşor aer fantast şi
vetust, cu personaje parcă medievale, cântăreţi din instrumente, clovni, saltimbanci
singuratici, în atitudini extatice stranii, uşor suprarealiste, o pictură hierată şi
intimă, de un meşteşug aproape olandez al detaliului, cu o căldură poetică: o
pictură mai de grabă miniaturală, ilustrată în expoziţia personală a artistului,
deschisă la Bucureşti, Sala Hanul cu Tei, în 1982, expoziţie mărturisind mult talent
dar şi multă modestie. Mai multă încredere în sine i-ar fi mai pe măsură.”

Olga BUŞNEAG,
Revista „Arta”, nr. 4, 1985

„Tudor Popescu se avântă temeinic în lumea colorată şi stridentă dezabuzată

şi haotica, ardentă şi deznădăjduită de altă dată, a unor Kies Van Dongen sau
Alexei Von Jawienski.
Expresionismul său tematic pare azi forţat dar are plasticitatea unei evocări
sonore şi viguroase care ar fi păcat să se stingă într-un lamento provincial şi
melodramatic.”

Simona VĂRZARU,
Suplimentul literar artistic al Scânteii tineretului, 19.07.1986

438
 Mariana Suciu-Popescu
S-a născut la 19.01.1944 în comuna Independenţa (Galaţi) şi a decedat la
26.07.2016.
Studii:
Facultatea de Arte Plastice din Bucureşti în anul 1965, avându-i ca profesori pe
Ion Cârdei şi Maria Popa.
După terminarea studiilor, la îndemnul pictorului Ion Ţarălungă, s-a stabilit la
Tulcea şi a funcţionat ca profesor până în anul 2000, când s-a pensionat, la Liceul
“Spiru Haret”.
Este membră U.A.P.R. din 1995.

Expoziţii personale: Tulcea – “Galeriile de Artă”, 1977, 1980, 1983.

Din 1966 a participat la expoziţiile colective ale artiştilor plastici pe plan local şi
în Bucureşti (1978, 1986, 1966, 2003), Ismail, Ucraina (1978, 1986) şi Aalborg,
Danemarca (1979), la manifestările interjudeţene de profil la Constanţa (1966),
Brăila, Galaţi, Ialomiţa (1972, 1979, 1980, 1981, 1982). A expus de asemenea, în
cadrul unor expoziţii de grup din Ulm, Germania (2004); “Dobrogea, artişti
plastici contemporani”, Tulcea şi Constanţa (2003); “ Patrimoniu”, Tulcea (2006,
2007, 2008); “Interferenţe dobrogene”, Sala ”Constantin Brâncuşi”, Palatul
Parlamentului, Bucureşti (2011). A participat, în acelaşi timp, la Bienalele de
pictură şi sculptură de la Bucureşti (1978, 1980), la expoziţiile profesorilor de
desen organizate de Casa Corpului Didactic Tulcea (1983, 1995). Are participări la
439
taberele de craţie: Calica - Iazurile, Tulcea (nouă ediţii, 1989-1999). A colaborat
cu lucrări de educaţie estetică la publicaţiile “Convorbiri Didactice” (Inspectoratul
Şcolar Judeţean Tulcea) şi “Steaua Dobrogei” (Casa Corpului Didactic Tulcea).
Are lucrări în colecţiile de stat şi particulare din România, Republica Moldova,
Germania, Japonia, Olanda, Norvegia.

NOTE CRITICE

“Imaginile Marianei Suciu-Popescu pulsează ritmic, supuse traseelor

construcţiei. Într-o asemenea viziune, elementul portretizat este spaţiul pe care îl
populează obiecte individualizate cromatic…”
“…Mariana Suciu-Popescu abordează atât peisajul, cât şi portretul şi natura
static. Comună acestor genuri este culoarea, puternic delimitată uneori de
suprafeţe negre, care brăzdează, transversal imaginea. Construcţia este dominată
de o ritmică ce s-ar putea asocia cu cele acvatice, subliniind o firească şi necesară
legatură cu locul…”
Doina PĂULEANU,
Tomis, septembrie 1977

“Pânzele Marianei Suciu-Popescu îmbie la recunoaşterea locurilor, copiilor,

florilor ce sunt fiecăruia apropiate, dar în acelaşi timp recomandă cu un tact subtil
o mai profundă cunoaştere a lor, a unor valori intuite şi cercetate de un ochi de
artist.
Diversitatea temelor şi subiectelor abordate, ba chiar modalităţile de tratare
diferite – începând cu imaginea clar construită din tonuri contrastante, viguros
subliniate de conture, ale peisajelor industriale şi până la delicata transpunere în
tonuri pastelate a portretelor de copii – în loc să fărâmiţeze unitatea creativ
artistică, reuşesc să dezvăluie multiple aspecte ale aceluiaşi univers, căci în centrul
craţiei sale, aparent sau intuit, artista a reuşit să zugrăvească omul. Este motivul
440
pentru care, printr-o puternică angajare a sa, pictoriţa implică pe însuşi privitorul
într-un profund şi spontan moment de creaţie, realizând o ideală comuniune artist-
public, prin intermediul pânzelor.”
Teodora POPESCU
Catalogul expozţiei personale, oct. 1977, Galeriile de Artă ”Dacia”

“Mariana Suciu-Popescu compune elemente constitutive de imagine prin

contururi puternice negre ce acuză nota unei puternice forţe lăuntrice.”
Florica POSPAI-CRUCERU - Critic de artă

“Lucrările semnate de Mariana Suciu-Popescu se remarcă prin concepţia

monumentală, prin fineţea execuţiei, compoziţiile având ca temă coordonatele
actuale ale peisajului tulcean.”
Teodora POPESCU - Critic de artă, Text catalog, 1985

“Deşi lucrările cele mai recente par să distingă o astfel de calificare, Mariana
Suciu-Popescu poate fi socotită o peisagistă în măsura în care peisajul şi mai ales
speculaţia în jurul lui, împinsă în ultimul timp atât de departe, încât motivul iniţial
şi-a pierdut identitatea, ocupă primul loc în ierarhia preocupărilor ei.
În lucrările mai vechi, de acum patru-cinci ani, pictoriţa nu se temea să
recurgă la o iconografie a locurilor comune: peisaje citadine mobilate de blocuri şi
construcţii noi care-şi imprimă reflexul în luciul apei sau “pădurea de vertical” a
ambarcaţiunilor de tot soiul şi macaralelor care indică portul dunărean, motiv greu
de ocolit pentru orice pictor ajuns sau, mai mult devenit locuitor al Tulcei. În toate
aceste peisaje Mariana Suciu-Popescu se complăcea în a descărna lucrurile, în a
accentua substratul lor geometric, osatura lor, ritmul sever al liniilor viguroase şi
într-adevăr imaginile de şantier naval şi arhitectura nouă se dovedeau cum nu se
poate mai adecvate unei astfel de elaborări stilistice în care se citea o disciplină a
formei desprinsă din cubism, constructivism, şi bine-înţeles dintr-o şi mai
asimilată lecţie cezanniană.
441
 Din subiect al tabloului motivul devine treptat obiect al unei constante
reflecţii asupra limbajului plastic şi posibilităţilor sale, într-o suită de metamorfoze
ale datului iniţial furnizat de realitate.
De la supralicitatea virtuţilor şi rigorii geometrismului grefate pe iconografia
cotidianului, pictura Marianei Suciu-Popescu a ajuns prin succesive reducţii şi
purificări ale elementelor imaginii la un tip de scriere gracilă, uşoară, aşternută cu
un penel alert unde principiul repetiţiei şi al continuităţii înlocuiesc organizarea şi
echilibrarea suprafeţei în funcţie de zone “puternice” sau “slabe”, zone de intense
expresivităţi plastice şi zone neutre.
Cadrul, marginile tabloului sunt astfel contestate, artista pictează un singur şi
nesfârşit tablou şi, de altfel, chiar modul de a picta al pictoriţei, deodată la mai
multe lucrări, susţine această impresie.
Deşi pândită uneori de riscurile alunecării în graţioase şi rafinate, altfel,
efecte decorative, pictura Marianei Suciu-Popescu promite interesante elaborări
ulterioare, şi se recomandă a fi urmărită cu atenţie şi de acum încolo.”
Ioana VLASIU,
Revista Arta, octombrie 1985

“Peisajul în creaţia Mariana Suciu-Popescu nu mai este subiect al tabloului ei

este motivul devenind treptat, printr-o suită de transformări, posibilitate de limbaj
plastic. Elementele realului sunt purificate şi esenţializate, în toate lucrările sale,
făcându-se resimţită dorinţa de a da rigoare imaginilor sale. “

Silvan NEGOIŢESCU
Delta, 19.06.1986, Expoziţia Filialei U.A.P. Tulcea

“….Un alt mod de abordare a naturii îl găsim în lucrările semnate Mariana

Suciu-Popescu. Realitatea înconjurătoare este preluată aici ca un complex de
evenimente esenţiale capabile să ofere experieţelor personale şansa unor
argumente nelimitate în procesul cunoaşterii; în spatele frumuseţilor exterioare ale
442
naturii se ascund reguli şi structuri intime, riguroase. Ceea ce rezultă este o
propunere de reformulări decorative ale unor elemente florale, mai ales, care
schimbă alcătuirea firescă a lucrurilor, chemând privitorul la un dialog …”

Ştefan GĂVENEA,
Delta, 26 decembrie 1987

“Mariana Suciu continuă să ne delecteze cu suprapuneri grafice de elemente

reduse la simbol în compoziţii cu sonorităţi melodioase, ce poartă în ele glasul
apelor, al vântului şi al păsărilor acestor locuri.
Mariana Suciu păstrează măreţia spaţiului, neevadând din el, născând sub
ochii noştri asocieri de valori, opoziţii şi contraste, care se întrepătrund, se întreţes
fără încetare ca într-o simfonie pe verticală şi orizontală.”
Adrian PAL, 1990

“Interesată de dialogul vizual cu realitatea transfigurată artistic, Mariana

Suciu-Popescu face din asemenea colocvii starea de graţie a unui parteneriat
reciproc stimulativ. Unele compoziţii se revendică de la viziunea cu elemente din
sfera decorativului, altele sunt transfigurări ale peisajului urban privit prin filtrele
sentimentelor delicate. Dacă în sfera decorativului imaginează acvarii policrome
cu peşti mirifici, stilizaţi şi coloraţi ca pentru un posibil imprimeu textil, peisajele
fac din raporul lumină-umbră o relaţie de adiacenţă. Clarul şi obscurul determină o
lectură plastică subtilă şi marcată de aştepătri relevante. Atmosfera face parte din
ansamblul pictural şi subliniază datele unei urbanităţi moderne şi cordiale. Filtrele
unor perdele imaginare transparente nuanţează tonurile prea înalte şi le aduce
plastic, la nivelul unei armonii discrete. Pictoriţa are calităţile unui observator care
nu se grăbeşte şi care este pregătit să facă din dialogul vizual o metodă de lucru…”

Valentin CIUCĂ
Un secol de arte frumoase în Moldova, Editura ART XXI, 2009
443
 “Mariana Suciu este aceeaşi atentă creatoare de linii atât a spaţiului aerian, cât
şi al celui terestru, “urzind” compoziţii în care extensiile de culori înnobilează
spaţiul.”
Adrian PAL,
Steaua Dobrogei, 2012

“Pictoriţă sensibilă, manifestând un interes deosebit pentru culoare, Mariana

Suciu-Popescu a cultivat cu consecvenţă de-a lungul anilor peisajul, natura statică,
portretul, compoziţia, florile. Creaţia sa a evoluat de la o abordare realistă a
motivelor picturale, cu geometrizări ce aminteau de sintaxa cubistă, până la o
reprezentare constructivist-decorativă, cu ingenioase subtilităţi de pastă. Trăind şi
activând în Tulcea, a fost atrasă deopotrivă de frumuseţea meleagurilor dobrogene,
de poezia şi misterul Deltei Dunării şi a mediului acvatic în general, a imortalizat
aspecte urbane ale oraşului vechi, ale noilor construcţii şi ale peisajului industrial,
a surprins atmosfera portuară, munca navaliştilor şi pescarilor.
A reţinut, de asemenea, imagini semnificative din Babadag şi Sulina şi alte
localităţi din judeţul Tulcea, pe care le-a mai însufleţit de fiecare dată cu prezenţa
omului. Datele realului, de la care porneşte întotdeauna, sunt integrate într-un
discurs plastic expresiv, sintetic, esenţializat, care încântă ochiul prin imagistica,
armonie cromatică şi ştiinţa compoziţiei.
Treptat, formele aşternute pe pânză sau carton nu mai evocă un loc anume,
motivele iniţiale îşi pierd identitatea, nu mai sunt recognoscibile.
Ceea ce rămâne este doar atmosfera poetică, un lirism cald şi vibrant, un joc
bine controlat al petelor de culoare, în ciuda geometrismelor la care pictoriţa
apelează adesea. Tablourile ei, pictate în registre verticale şi orizontale, cu etajări,
intersectări şi suprapuneri de linii şi planuri, cu motive ce aparţin mediului acvatic
şi vegetal, cu ritmuri de forme care sugerează elemente de arhitectură sau rămân
pur şi simplu abstracte, se contituie în compoziţii decorative, putând fi transpuse
pe vitralii şi chiar imprimate pe textile şi alte materiale. Artista nu renunţă la
444
construcţia geometrizat-decorativă, nici atunci când abordează motivul floral,
configurează edificii istorice, aşa cum se întâmplă în tabloul “Biserica
armânească”, sau reprezintă ambarcaţiuni pe Dunăre. Există în pictura Marianei
Suciu-Popescu o sete de ordine şi rigoare în compunerea imaginilor care nu
deranjează cu nimic poezia suavă a ansamblurilor, conotaţiile simbolice şi
metaforice ale semnelor plastice.
Câteodată ludicul inundă şi el suprafaţa spaţiului plastic. Material, pictura este
aşezată cu minuţie, cu transparențe şi fluidităţi cromatice, adesea chiar cu aplicaţia
miniaturiştilor. Culorile îşi păstrează prospeţimea şi puritatea, devin muzicale, sunt
aşternute când într-o gamă potolită, surdinizată, când cu intensităţi strălucitoare.
În portretistică, pictoriţa compune cu aceeaşi acribie. Personajele ei, copii,
adolescenţi sau adulţi, sunt figuri liniştite, exprimă curaţenie sufletească. Uneori,
chipurile lor sunt melancolice, dobândesc gravitate sau trădează cufundări în
gânduri şi amintiri de demult. Alteori, expresia copiilor păstrează o naivitate
specifică vârstei, ei privesc cu uimire la ceea ce se întâmplă în jurul lor.
Artista manifestă predilecţie pentru fiinţe frumoase, culoarea este
subordonată unui desen cu linii ferme de contur. În integritatea ei, pictura
Marianei Suciu-Popescu este rodul unei interesante şi pasionante experienţe
personale, originale, care reflectă universul interior bogat, bine arhitecturat
cultural al pictoriţei, artistă pe care a interesat-o întotdeauna, aşa cum însăşi
mărturiseşte: tratarea plastică a subiectului sau temei înfăţişate, modaliăţi de
comunicare cu cel ce va privi lucrările.”
Corneliu STOICA,
Dicţionarul artiştilor gălăţeni, Editura Axisllibri, Galaţi, 2013
text reprodus din “Acorduri cromatice dunărene”, Editura Sinteze, 2011

“Începi să explorezi pictura Marianei Suciu-Popescu într-o atmosferă de

tapiserie cu ornamente vegetale, bogată, preţioasă, care stârneşte curiozitatea,
bucuria armoniei. Într-o armonie aparent ludică obiectele sunt sparte în sute, mii
de cioburi colorate pentru a compune un mozaic ce aminteşte vag de sursa de
445
inspiraţie, dar îndeamnă privitorul să descopere forme, geometrii, asocieri de
forme şi culori, să aprecieze pictura pentru mijloacele proprii de impresionare.
Comparaţia cu tapiseria nu e întâmplătoare, compoziţiile păstrând din mareţia
şi atenţia detaliilor din artele decorative. Toate formele sunt atent conturate,
uniform tratate, nuanţele se plimbă pe întraga suprafaţă, şi alături de constanta
stilului de lucru, echilibrează, anuleză erorile şi aduce sentimentul de deplin
control, de calm. Totuşi există un contrast între aparenţa de măreţie şi
minuţiozitatea realizării într-o tehică, mai degrabă preluată din arta miniaturilor.
Reţeaua fragmentelor colorate, ce compun lucrările artistei, compune o
dantelă rafinată, o structură împletită, cu preferinţe în lumea vegetală, cu modele
preluate, geometrizate şi repetate într-o multitudine de faţete de diamant ce sparg
formele, dar păstrează unitarul. Picturile sunt forme monolit decorate în mii de
fragmente de culoare, echilibrate şi ordonate de linii verticale şi orizontale ce
anulează perspectiva şi aduce în faţa privitorului, o recompunere a realităţii în
formă plană.
De altfel, din artele decorative, artista preia contrastele şi compunerile spaţial
specifice. Formele sunt ordonate pentru a crea jocul colorat de mare-mic, cald-rece
dar şi pentru înşiruiri şi repetiţii, gradaţii şi alternări care antrenează retina
privitorului de-a lungul axelor orizontale sau verticale.
Artista propune o imagine, caleidoscopică asupra lumii naturale,
recompunând realitatea după propria-i sensibilitate. Dar şi atenţie pentru detalii şi
raţionament geometrizant.
Artista dovedeşte faptul că arta transformă universul tern, îl animă şi, din
cauza intervenţiilor ce ţin de o transpunere a sentimentelor, realitatea este
umanizată, personalizată chiar de descoperirile fiecăruia. Astfel, un tablou este nu
numai un motiv de exaltare estetică când o apropiere între oameni, o linie de
comunicare interpersonală, iar artistul expune viziunea sa în acest dialog pentru a
marca obiecte, peisaje şi persoane.
Percepem astfel impresii, memorii picturale ale atmosferei citadine, bărci
mişcate de curgerea apei, portrete şi peşti sau păsări, toate acestea reunite într-o
446
descriere decorativă de o manieră ce reproduce mai mult din realitatea interioară a
creatoarei decât o detaliere a exteriorului.
Din acest motiv putem comenta mai degrabă despre spiritul artistei al
autorului decât despre elementele pictate, care devin pretext de expunere a
virtuozităţii. Aceste motive trec, de asemenea printr-un proces în care devin
reprezentative, comune, uşor de identificat, iar această depersonalizare, lipsire de
atributul unicităţii este continuată până în punctul în care devin abstracte,
ornamente geometrice. Artista preia căutările cubiste şi continuă studiul până la
limita realului cu abstractul.
Ştim astfel că în unele tablouri este pictată Tulcea, reflectată în apele Dunării,
dar fără acest detaliu ce risipeşte misterul, am putea privi orice alt oraş la malul
unei ape sau mai mult o înşiruire orizontală de pătrate, dreptunghiuri şi linii
colorate, percepţia noastră fiind influenţată de distanţa de la care privim şi de
interpretarea raţional-geometrică sau sensibilă pe care o abordăm.
Pentru că am menţionat distanţa ca mod de schimbare a percepţiei, trebuie
spus faptul că zonele atent determinate şi aproape conturate se pierd şi se
amestecă, producând o recepţionare a elementelor, amestecul culorilor,
juxtapunerea lor constituind o lecţie impresionistă preluată şi rafinat folosită, o
integrare a detaliilor într-o compoziţie generală unitară.
Pasta este cu grijă încastrată în structuri formale repetitive alcătuind un ritm
ce creşte şi descreşte în mărime şi contrast. Materia nu creează aglomerări, este
diluată pentru a cuprinde conturul şi este mai mult o decoraţie textilă aplicată, iar
dacă ca structură picturile dovedesc rigiditate, fantezia este lăsată să se desfăşoare
în descoperirea nuanţelor rafinate, puse uneori în contrast cald-rece sau evidenţiate
pe un fond închis.
Planurile perspectivale sunt înlocuite de planuri orizontale suprapuse,
obiectele din faţă fiind mărite sau scoase în evidenţă sau, în cazul peştilor şi
păsărilor, toate elementele fiind pe acelaşi plan.
Preocupările picturii Marianei Suciu-Popescu cuprind portrete, peisaje cu
blocuri şi macarale, barci, veliere, păsări stilizate şi peşti folosiţi în înşiruiri
447
ordonate, valuri ondulate, toate acestea surprinse într-o etapă de permanenţă din
punct de vedere temporal pentru a da mai evident nota de generalizare, de model al
picturii sale, care caută caracteristicile categoriei reprezentate, variaţiile fiind
generate de studii cromatice şi nu de observarea proprietăţilor individuale. Aşa
pasărea, barca şi peştii devin embleme, iar din acest punct de vedere, imaginea
oraşului construit într-o barcă capătă conotaţii profunde.
Pictoriţa construieşte un univers artistic, maiestuos, transformă subiectele în
obiecte-reflecţii de limbaj plastic şi aduce în faţa privitorului un univers continuu,
prin tratarea constantă.
Compus din ipostaze îngrădite doar de cadrul tablourilor, artistul recompune
datele realului tocmai pentru a deschide calea spre o apropiere de ceilalţi, o
arhitectură plastică ce înlesneşte înţelegera expresiilor spirituale, căci, după cum a
declarat chiar ea “tratarea plastică a subiectului sau temei înfăţişate, modalităţile
de comunicare cu cel care va privi lucrările”.
Mariana Suciu-Popescu propune spre admiraţie lucrări ce conţin efectele
decorativ-geometrice structurate într-o delicată ţesătură de simboluri, locuri din
repertoriul urban sau natural reevaluate în limbaj plastic propriu.
În reţeaua de linii care te face să pierzi detaliile fireşti, urmărind muchii şi
laturi, observi încet-încet diagonale şi arce, iar depărtându-te şi lăsând privirea să
se piardă în meandrele riguroase, poţi desluşi uşor obiecte şi fiinţe cunoscute.
Apare o barcă plutind legănată pe apă, în preajma oraşului, te scufunzi şi aici
găseşti peşti, iar dacă îţi ridici capul, păsări săgetează orizontul guvernat de un
soare rotund. Sau poate totul e în imaginaţia ta şi te-au vrăjit liniile paralele,
pătratele şi dreptunghiurile, peste toate un cerc, totul colorat cu atenţie de un
architect şi instrumentele sale. “
Adrian PAL Jr.
Acorduri cromatice la Porţile Deltei, Editura Alba Iulia, 2016

448
Bibliografie:
-Virginia Dima, Aurel Munteanu, Liceul “Spiru C. Haret” Tulcea (1883-1983),
Editura Sport-Turism, Bucureşti,
- 1983; Florica Cruceru, Artişti Dobrogeni, Editura Muntenia, Constanţa, 2005;
- Florica Cruceru Arte la Malul Mării, Editura Muntenia, Constanţa, 2006;
- Adrian Pal, Nuanţe Cromatice în Forumul Cetăţii, Editura Ex Ponto, Constanţa,
2008;
- Valentina Ciucă, Dicţionarul Ilustrat al Artelor Frumoase din Moldova 1800-
2010, Editura Art XXI, Iaşi, 2011;
- Adrian Pal, Nuanţe Cromatice la Porţile Deltei, Alba Iulia, 2016.

449
 Ştefan Ştirbu
S-a născut la 12 octombrie 1939, la Tulcea
Studii: Institutul de Arte Frumoase “Nicolae Grigorescu” Bucureşti 1968, secţia
pictură , avându-i ca profesori per Alexandru Cumpănă, Gheorghe Şaru
Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, Filiala Tulcea din 1971
Este present la toate manifestările expoziţionale organizate de Filiala UAP Tulcea

Expoziţii personale în România:

1969 - Bucureşti, Ateneul Tineretului
1970 - Bucureşti, Sala Kalinderu
1974 - Bucureşti, “Atelier 35”
1974, 1978 şi 1987 - Tulcea, Galeria “Dacia”

Expoziţii personale peste hotare:

1973 şi 1974 - Memphis, SUA, W.E. Oates Gallery
1975 - Lyon, Franţa, Gallerie Saint Dominique
1975 - Pittsburgh, SUA, University Art Gallery
1979 - Pittsburgh, SUA, University Art Gallery
1984 - Aalborg, Denmark, “Hussets” Gallery
2003 - “Die Freude des Lebens” (The Joy of Life), Bad Frankenhausen, Germania

450
Premii şi menţiuni:
1968 - Menţiune din partea Uniunii Artiştilor Plastici din România pentru lucrarea
“Moş Dumitru”, Bienala Tineretului, Bucureşti, Sala “Dalles”
2000 - Ordinul Naţional “Pentru Merit“ în grad de Cavaler pentru realizări artistice
şi pentru promovarea culturii

Operele au fost incluse în expoziţiile M.C.C. şi U.A.P. în diferite ţări ale lumii şi
în prezent se regăsesc în colecţiile muzeelor de artă din România şi colecţii private
din lume.

NOTE CRITICE

“Înainte de a fi pictură, imagine iscată pe suport de lemn sau de pânză,

tablourile prin care Ştefan Ştirbu se adresează lumii sunt radiografii sufleteşti, sunt
adevăruri descoperite în viaţă şi redate vieţii, ca într-o miraculoasă apariţie a
firului de iarbă din propria sa ţărână.
Vorbindu-se despre genul de pictură pe care îl cultivă Ştefan Ştirbu, s-a spus,
nu odată, “pictura naivă”. S-ar putea găsi, într-adevăr, numeroase argumente
pentru a considera lucrările sale în marea familie a artei naive, aşa cum ne este
cunoscut de la “Vameşul” Rousseau la Iovan Generalic, de la Bombois la Stan
Patras din Săpânţa.
Şi totuşi, privind suita de lucrări ce fac obiectul expoziţiei sale personale, nu
poţi să nu constaţi că, în ansamblu, este vorba de un fapt de artă care exclude
accidental, defăşurarea pasageră, situându-se într-o sferă de reculeasă gravitaţie, în
ale cărei faţete lăuntrice, şlefuite cu migală de giuvaiergiu, se răsfrânge întreaga
“corolă de minuni a lumii”, ca cerul înstelat în cristalinul unei boabe de rouă.
Cercetate, cu răbdătoare dăruire, aceste mici giuvaieruri în care până şi cel
mai mic detaliu trebuie considerat cu seriozitate, se impun ca acte de cunoaştere,
prin intermediul lor fiind revelată generoasa frumuseţe a obişnuitului, dar şi
minunile de taină adunate între hotarele de apă şi stuf ale Deltei noastre natale.
451
 Contopit până în cele mai ascunse cute ale fiinţei sale cu locurile de baştină,
Ştefan Ştirbu trăieşte prin fiecare lucrare bucuriile şi tristeţile “ţării dintre ape”,
rotirea zilelor şi a anotimpurilor fiind consemnată prin intermediul marilor
sărbători, prin “prea frumoasa nuntă” sau amintirea “prea frumoasei toamne”.
Prezent pretutindeni – cât de bogată e galeria de portrete! – omul este integrat
marelui spectacol al lumii, îşi armonizeză gesturile în solemna procesiune a vieţii,
alături de flori, alături de peşti, alături de ape.
O fericire calmă şi înţeleaptă pare că se degajă din aceste lucrări pe suprafaţa
cărora penelul a aşezat, cu nedisimulată dragoste, infinitatea petelor de culoare din
care s-au ivit, ca sub semnul unei vrăji, poveştile Deltei.
Căci Ştefan Ştirbu este un mare povestitor convertit în pictor, rapsod care nu
se sfieşte să numească misterul cu cuvinte simple, care ştie să privească în jurul
său fără să se lase ameţit de focurile de artificii.
Senină şi profundă, pictura lui Ştefan Ştirbu este o artă a certitudinii. În
aceasta constă atât puterea cât şi calda ei comunicativitate.”

Vasile DRĂGUŢ
Expoziţie personală, Galeriile “Orizont”, martie-aprilie 1974

“…Pictorul din Tulcea, diplomat al Institutului de Arte Nicolae Grigorescu e

un naiv prin opţiune, fixat în “vârsta adoptivă” a inocenţei. Viziunea lui preia un
specific care nu-i doar al picturii naive ci şi al epicii populare: basmul, balada sunt
defolclorizate, retrăite, asociate cotidianului, “pomul vieţii” simbolic stă la masa
de nuntă reală; printre nuntaşi, unul are mereu capul montat invers….”

Anca ARGHIR,
Arta, nr.3, 1974

452
 “…Lucrările lui Ştefan Ştirbu ne cufundă din nou în acea lume miraculos de
pură a profundelor bucurii omeneşti. În tablourile lui Ştefan Ştirbu omul şi natura
sunt deopotrivă prezente, înlănţuite de aceeaşi puternică, copleşitoare dorinţă de a
trăi intens, de viaţă şi de tot ce poate ea oferi…”

Teodora POPESCU,
Delta, 28 ianuarie 1982

“Viziunea optimistă, narativă a lucrărilor semnate de Ştefan Ştirbu aduce în

prim plan un alt mod de a înţelege natura. De astă dată este acea plăcere de a-şi
aminti, prin imagini evocatoare, anii copilăriei, de a povesti în forme şi culori
întâmplări petrecute de artist. Casa constituie un lait-motiv în creaţia sa, în jurul ei
desfăşurându-se întreaga lume de basm. Mesteşugul pictural, dublat de o
intuitivitate continuă şi incitantă se completează cu viziunea sa spre fanatism.”

Silvan NEGOIŢESCU
Delta, 19.06.1986, Expoziţia Filialei UAP Tulcea

“Ştefan Ştirbu contestabil sau nu, e prea personal în migala şi tenacitatea cu

care mimează arta naivă, pentru a putea fi preluat cât de cât. Tablourile sale,
lucrate parcă din mărgele colorate, pleacă de la compoziţii clasice, cu legile
perspectivale respectate, puse în pagină în culori tari, “din tub”, aşternute ”în
picături”, ca un pointillism de ţară. Imaginile lui au voioşia spontană a strigăturilor
de la horă.”

Simona VĂRZARU,
Scânteia tineretului, 19.07.1986,
Expoziţia Filalei UAP Tulcea, Căminul artei, Bucureşti

453
 “Ştefan Ştirbu ne introduce ca de fiecare dată, într-un univers minunat al
trăirilor în alte spaţii şi timpuri, sintetizând o posibilă lume interioară a fiecăruia
dintre noi. Lucrările sale “Cântec pentru Moş Dumitru” şi “Bostana Copilariei”,
realizate în maniera sa caracteristică, cu o minuţie şi fantezie de vechi şi autentic
creator popular, constituie un prilej de reverie, de aduceri aminte şi redescoperire a
propriei noastre copilării.”
Simona URZICEANU,
Dobrogea Nouă, Constanţa, 2 sepembrie 1980,
Expoziţie de grup, Galeriile de Artă

“În pictura lui Ştefan Ştirbu fabulosul se naşte şi creşte, ca în tradiţiile

populare, în cotidian. Ierarhizând lumea în funcţie de valori morale, pictorul o
recompune cu minuţie, fiind generos cu oamenii, obiectele, faptele socotite
semnificative şi necruţător până la suprimare cu imaginile care nu-i focalizează
atenţia. Au fost odată, ne informează pictorul, o mireasă şi un mire, un pescar, un
pom al vieţii ale cărui fructe sunt personalităţi sau monumente ale culturii, au fost
odată şi sunt, mereu sporite lanuri de in, de grâu, de rapiţă păsări ale copilăriei
noastre, au fost şi sunt, mereu sporite, flori din cele mai fantastice combinate
specii.
Din juxtapunerea acestora se naşte o lume accesibilă, asemenea ogradei de
lângă casă, o lume în care oamenii muncesc sau gândesc, mănâncă, se căsătoresc,
se nasc, se adună şi ctitoresc, binecuvântând pământul florilor cu “pace, pâine şi
omenie, cu copii frumoşi şi buni“. Întoarcerea în oraşul natal a însemnat, în fapt, o
reînnodare a legăturilor cu propria sa tradiţie, cu lumea de vise şi de basm din
copilărie, lume în mijlocul căreia s-a simţit cu adevărat acasă, nestingherit de anii
de învăţătură.
Meşteşugul pictural stăpânit cu temeinica seriozitate, ca şi cunoştinţele
privind diversele atitudini şi tipuri de limbaj artistic modern s-au constituit în
mijloace ajutătoare pentru a face vizibile feeriile interioare, într-o viziune pe care,
convenţional, o numim naivă.
454
 Cunoscându-l pe Ştefan Ştirbu, cu întregul său proces de formare
profesională, cunoscându-i activitatea, stilul de lucru şi lecturile de largă
deschidere culturală, este lesne de înţeles că el nu poate fi asimilat artiştilor naivi.
Asemenea lui Creangă care, pentru rostirea amintirilor din Humuleşti, folosea
limbajul copilăriei condus cu măiestria unui subtil cunoscător al gramaticii – ca să
nu mai vorbim despre geniu, Ştefan Ştirbu recurge la modalităţi de expresie
aparent naive dar care ascund gravitatea şi seriozitatea artistului profesionist,
angajat faţă de propria conştiinţă.
Rapsod al Deltei, al oamenilor care par a creşte din şi în Dunăre, odată cu
peştii, cu stuful şi cu păsările, Ştefan Ştirbu pictează neîncetat peisaje fantastice,
numai de el văzute, peisaje care descoperă o viziune optimistă, benefică. Lumea
pictată de Ştefan Ştirbu este mereu sărbătorească, cu case strălucind verde sub
soare, cu pomi înfloriţi, cu mari păsări colorate. Pescarii săi sunt cu toţii oameni de
ispravă care muncesc cu rost şi petrec zdravăn. Cu o minuţie de giuvaiergiu,
pictorul construieşte fiecare imagine din bobiţe de culoare, fără ca grija pentu
detaliu să răpească ceva din puterea de expresie a întregului. Minuscule, uneori în
relief ca nişte perle, tuşele au o strălucire fascinantă, stimulând trecerea în câmpul
imaginii, precum Alice în ţara minunilor.
Pictura lui Ştefan Ştirbu este o poartă deschisă către grădina copilăriei. Cel ce
a deschis-o nu mai este un copil, poate tocmai de aceea simţim adunată aici o
imensă tristeţe, o tandră povară de nostalgii, căci dincolo de poartă – vai – nu se
mai poate trece.
Numeroasele succese repurtate în ţară şi peste hotare (S.U.A., Franţa,
Germania, Bulgaria) dovedesc că pictura lui Ştefan Ştirbu este înţeleasă sau că,
altfel zis, oamenii au nevoie de ea.”
Vasile DRĂGUŢ
Revista Arta, octombrie 1985

455
 “Creaţia maestrului de la porţile Dunării se confundă cu naşterea, copilăria şi
maturitatea acestuia pe aceste locuri inundate de ape şi lumină, de viaţă şi mister,
de continuă mişcare în aer, pe pământ, pe ape şi pe sub ape. Cred că nu există încă
vreun artist plastic român care să fi transpus cu mijloace atât de simple şi pe
înţelesul tuturor, un colţ de natură de care s-a legat fără să nu se mai despartă
niciodată. Sincer şi corect cu creaţia sa, fără interpretări exagerate, fără
supraînălţări calitative, peisajul şi compoziţia sunt fragmente ale acestor locuri
dintre ape, inconfundabile, actuale, atâta timp cât Dunărea va mai curge spre
mare.”
Adrian PAL , 1990

“ Ştefan Ştirbu “brodează” în stilul caracteristic compoziţii cu roade ale

pământului printr-o alăturare naturală a tonurilor de culoare.”
Adrian PAL ,
Delta, 25.08.2009

“Unul din jocurile copilăriei era distracţia de a te uita printr-un monoclu în

care cioburi colorate formau imagini, cu o oarecare geometrie şi care se schimbau
dacă mişcai jucăria. Daca priveşti de aproape lucrările lui Ştefan Ştirbu, nu numai
că îţi aminteşti de acea jucărie, dar te transpui şi în lumea inocenţei, a vârstei în
care te impresionează cu uşurinţă alăturările de culori.
Putem lega creaţia lui Ştirbu de arta naivă, subiectele şi sentimentele
exprimate frust, fără complicaţii, amintire dintr-o lume arhaică şi jocuri ale
copilăriei ne dau destule indicii să comentăm această apropiere. Lumea rurală,
universul oamenilor care trăiesc în case, aproape de ape, care pescuiesc şi îşi
gătesc peştii prinşi, care se căsătoresc şi care petrec, dar şi care îşi respectă părinţii
şi înaintaşii. Acestea sunt subiectele abordate, într-o manieră personală de către
pictor. Desenul este unul care se depărtează de o abordare clasică, lipseşte
perspectiva şi profunzimea, refuză lecţiile academice acumulate în cultura
europeană şi se doreşte a fi apropiat de cel popular, neşcolit şi neinvadat de
456
influenţe. Sufletul curat, sentimentele normale şi exprimate direct, fără intermediar
sunt câteva axe ale creaţiei artistului care-l apropie de arta naivă redescoperită prin
valorizarea lui Rousseau Vameşul.

Instrumentele oricărui pictor sunt doar trei, aflăm din teoria artei: punctul,
linia şi pata, iar Ştirbu îşi alege unul singur pe care-l foloseşte cu măiestrie.
Impresionismul, prin studiul alăturării culorilor a generat curentul poinilist, care a
dus acest studiu mai departe, dar cu un imens dezavantaj: lucrările rezultate erau
prea rigide, prea terne şi acoperind sentimente prin uniformizarea dată de tehnică.
Tocmai acest contrast, al îmbinării a două elemente atât de diferite: unul popular şi
unul cult, unul sentimental şi unul tehnic, unul al unei geometrii arhaice peste care
se adaugă studiul juxtapunerii culorilor, compun farmecul creaţiei lui Ştirbu.

De altfel, originalitatea acesteia şi faptul că este atât de uşor de recunoscut un

tablou de acest fel, ne depărtează de o exprimare ca: arta naivă atent studiată cu
influenţe pointiliste.
Tehnica folosită e una simplificată, ulei sau tempera pe lemn şi încă şi aici
găsim apropierea de arta populară, de artizanat, în sensul de artă fără multe
complicaţii stilistice. De altfel, unele lucrări se şi numesc Suvenir pentru a
accentua imaginea unui obiect lucrat manual care poartă încărcătura spirituală a
locului unde este creat. Ne amintim şi de icoană, de modul cum e pictată, de
ornamentaţiile florale sau geometrice ce o decorează (pe ea sau rama) de pozițiile
exagerate ale gâtului şi capetelor personajelor, de izolarea feţelor şi a mânilor într-
o mare decorativă, dar şi banda roşu-vişinie ce delimitează scenele, şi regăsim
toate acestea în pictura lui Ştefan Ştirbu.
În afara portretelor care sunt uşor conturate şi a unor semene, stele sau
inscripţii, totul e un joc al punctelor care cuprinde întreaga compoziţie şi e uşor să
regăsim ceva sacru, din încondeierile oualelor de Paşte. În pictura realizată cu
conştiinciozitate şi minuţiozitate totul în aceste compoziţii este inflorescent, ca un
câmp decorat cu flori de diverse culori, ca o viaţă simplă dusă în sate apropiate de
457
natura care inspiră motivele de pe iile populare.
O lume idilică, o lume a omului în comuniune cu lumea, cu florile, cu
animalele, cu soarele şi stelele, transpusă într-un limbaj pictural folosit în
ilustraţiile cărţilor de copii, de basm.

Aici îl găsim şi pe Pintea, dar şi eroi simpli care îşi trăiesc umil gloria. Pe
lângă flori mai mereu regăsim păsări, păsări ale Deltei, cocoşi sau mai des acea
pasăre – simbol, măiastră, reprezentare a faunei locale şi, de oriunde, însoţitoare
sau prevestitoare ale vieţii (ca porumbelul biblic) sau purtătoare a întregii lumi (ca
anticul Atlantis). Viaţa satului are un moment al împlinirii şi anume, nunta,
moment al primăverii, al unei noi vieţi, salutat de generaţiile de înaintaşi, şi nu
întâmplător evenimentul care este cel mai des reprezentat de Ştirbu, însoţit de
soare şi de lună (masculin–feminin, viaţă–moarte, bătrâni-copii) pentru a încadra
într-un timp permanent această bucurie.

Pe lângă măiastră, peştele este un animal-simbol care participă la bunăstarea

gospodariei. Este încă un indiciu biblic sau poate doar unul strict de încadrare
geografică în spaţiul nord-dobrogean, dar în orice caz (spre deosebire de pasăre)
prezent pentru a putea fi consumat, pentru a alimenta viaţa, sacrificat pentru
membrii familiei.
Şi ajungem la simbolul care e persistent, nu doar vizual, dar şi ca atmosferă -
cel al casei. Mai toate compoziţiile, elementele cuprind sau înconjoară o mică
căsuţă, bătrânii o oferă tinerilor căsătoriţi, păsările zboară cu ele pe aripi sau câte
una apare de după dealuri. Este o casă mică, miniaturală parcă de copil, ca o
jucărie. E simbolul familiei sau a satului şi da, are tocurile uşilor şi ferestrelor
vopsite în albastru (un alt indiciu geografic).

În pictura lui Ştefan Ştirbu totul e calm, staturile sunt imortalizate şi redă
acţiuni arhaice într-o permanenţă temporală. Posturile îndrăgostiţilor şi a mamei cu
copilul par desprinse din icoane şi până şi Pintea seamănă cu Sf. Gheorghe. Dacă
458
punctul e folosit cu insistenţă, dar şi formele, aproape toate sunt compuse din linii
curbe, astfel încât spaţiul este redat în planuri concentrice sau suprapuse circular
care măresc forma florilor în dealuri şi copaci, ape şi ceruri. Trebuie menţionat şi
efectul de uşor relief al picturilor – punctele acumulează materie şi creează astfel o
dantelărie de suprafaţă, un detaliu sculptural adăugat compoziţiilor.
Cu o aparentă imagine de ilustraţie de basm, pictura lui Ştirbu nu este nici
copilăroasă nici naivă, este mai degrabă o lume a satului din Deltă încărcată de
simboluri, întocmai ca o baladă care povesteşte despre o lume blocată în
permanenţă populară şi familială. Pictura este tratată cu seriozitate, cu atenţie
pentru detalii şi, chiar dacă pare repetitivă în decoraţiile punctiforme, câştigă în
forma de dantelărie noi înţelesuri. “
Adrian PAL jr.
Acorduri cromatice la Porţile Deltei, Editura Alba Iulia, 2016

459
 Panait Vlahos
S-a născut la Tulcea la 5 septembrie 1955
Studii: A absolvit în 1977 Institutul de Arte Plastice din Iași, în cadrul
Universității ”Al. I. Cuza” cu profesorii: Adrian Podoleanu, Constantin Radinschi,
Dimitrie Gavrilean, Ion Neagoe
Membru al Filialei U.A.P. Tulcea din 1980

Profesor de desen:
1977-1979 - Școala generală Niculițel
1979-1980 - Școala nr. 2 Tulcea
1980-1982 - Școala nr. 11 Tulcea
1982-1989 - Casa Pionierilor Tulcea - cerc design
1989-1999 - Palatul copiilor - arte plastice
Premiul I la Expoziția “Urmuz”, Tulcea, 1995

Lucrări în colecții particulare:

În țară: București, Galați, Iași, Reșița, Sf. Gheorghe, Tulcea
În străinătate: Grecia, Franța, Germania, Serbia, Venezuela, Bulgaria

460
Participări la tabere de creație:
Calica (Tulcea): 1983, 1984, 1985, 1987
Călătorie de studiu și tabără de creație (pe cont propriu) - Kraljevo-Serbia, 1997
Crivaia (Reșița), 1997
Expoziție personală de artă decorativă - Tulcea, 1984.
Expoziție internațională Kraljevo - Serbia
Participări la expoziții organizate în: Bulgaria, România, Venezuela.
Expoziție concurs - Aalborg (Danemarca), 1986
Expoziție personală 2014, Casa Avramide

Participări la expoziții:
1980 - Tulcea - Salonul de primăvară
1981, 1982, 1983, 1984, 1985, 1986, 1987, 1988, 1989 - Tulcea -Expoziție
județeană
1981 - Constanța - Expoziție interjudețeană
1981-Tulcea - Expoziție de grafică
1981, 1985 - Galați - Expoziția Filialei U.A.P. Tulcea
1982, 1983 - Tulcea - Exoziție județeană a profesorilor de desen
1982 - Tulcea - ''Peisajul motiv de inspirație''
1982 - Tulcea - ''Grup 3''
1983 - Tulcea - ''Natura statică''
1985 - Ismail - (U.R.S.S., Ucraina) - Expoziția Filiadei U.A.P. Tulcea
1985 - Tulcea - Expoziție colectivă
1986 - Tulcea - Expoziție de pictură și grafică
1986 - București (Căminul Artei) - Expoziția Filialei U.A.P. Tulcea
1987, 1988, 1989 - Tulcea - ''Grup 5''
1988 - Tulcea - Expoziție de desen
1989, 1999 - Tulcea - Salonul de primăvară
1995 - Tulcea - Expoziția “Urmuz”

461
NOTE CRITICE

“La Panait Vlahos, care preferă ca subiect peisajul, griurile sunt cele care
susţin cromatic compoziţia lucrărilor, iar valoarea intensităţii acestora figurează
volumetria. Pe acest suport pictural se suprapune o structură de tip grafic printr-un
desen care caută să ordoneze compoziţional volumele.”

Teodora POPESCU
Catalogul expoziţiei “Grup 3”, octombrie 1982

“O atmosferă de tihnă, de linişte interioară se înfiripă în momentul

contemplării pânzelor semnate de Panait Vlahos. Peisajele, naturii statice, realizate
în acorduri cromatice de griuri, se suprapun peste liniştita suprafaţă a pânzei. În
lucrările sale transpare, nu atât forma cât “sufletul” elementelor, în dorinţa nu de a
reda, ci de a transmite. De aceea, impactul cu creaţia sa se realizează fără “filtru
cultural”, mai degrabă pânzele sale emană acea prospeţime specifică artiştilor ce
caută adevărul în simplitate.”
Ştefan GĂVENEA
Ziarul Delta, 21 iulie 1988, Expoziţia de grup de pictură şi grafică

“Înconjurat de o natură acaparatoare formidabilă, bezmetică, guvernată totuşi

de tainicele sale legi, ochiul artistului, uimit, bulversat, fecundat de opulenţa
copleşitoare a realităţii simte nevoia, întru echilibrarea sinelui, să opună acestor
legi altele, limpezi la vedere, ale perspectivei, ale culorii, ale compoziţiei plastice.
462
Şi astfel îmblânzită – poate şi numai parţial şi numai din unghiul luminos, dar rece
al unei concepţii arhitecturale, ea se desfoliază, natura, în imagini a căror
concreteţe îndepărtează zbuciumul nedesluşit al fiinţei. Cu toate acestea aşteptăm,
ne aşteptăm ca, de undeva, din seninul acestor pânze, să răzbată, moale, pur,
cântecul unei îndepărtate aripe.”

Gabriel BĂDICĂ
Tomis, nr.10, 1988

“Lucrările semnate de Panait Vlahos atrag din primul moment atenţia prin
sensibilitatea şi francheţea demersului plastic. Se remarcă preocuparea artistului de
a sublinia armonia din cadrul naturii prin cromatică şi prin înglobarea obiectelor
rezumat construite. Toate lucrările sale degajă aceeaşi căutare: de a realiza un
raport cromatic discret, de unitate tonală.”

Ştefan GĂVENEA
Ziarul Delta, 14.12.1989, Expoziţia de grup a artiştilor plastici tulceni

“Panait Vlahos este adeptul tehnicii decorative a spaţiului simbol, panoului-

obiect informaţional cu valoare ambientală ce creează noi raporturi între artist şi
societate, între creaţia acestuia şi societate.“
Adrian PAL
Orient –Expres, 1990

463
464
465
 CUPRINS
Introducere………………………………………………………..…… 8
Ruxandra Carată Baiţu……………………………………………..… . 28
Eugeniu Barău……………………………………………………..…. 31
Eugen Bratfanof ……………………………………………….….…… 44
Elida Veronica Buftei……………………………………………..…… 64
Grigore Carată…………………………………………………….…… 66
Marin Cocheci Căldăraru…………………………………….….……. 74
Cicerone Ciobanu…………………………………………….…….. .. 80
Ion Dore………………………………………………………….…… 109
Vasile Drăguşanu……………………………………………….…… . 116
Ion Duman………………………………………….………….……. 120
Gheorghe Enache……………………………………………….……. 124
Günter Forst Gasser…………………………………………………. 135
Constantin Găvenea………………………………………………….. 150
Ştefan Găvenea………………………………………………………. 188
Daniela Barău Iacoblev……………………………………………….. 201
Ibrahima Keita………………………………………………………... 207
Doru Luchian…………………………………………………………. 230
Veronica Oriana Luchian…………………………………………….. 239
Silvia Luchian………………………………………………………… 248
Elena Martinov………………………………………………………. 258
Laurenţiu Midvichi…………………………………………………. 261
Marian Mocanu……………………………………………………….. 278
Gheorghe Neaţă……………………………………………………….. 283
Irina Oancea…………………………………………………………… 293
Traian Oancea…………………………………………………………. 297
Veronica Oancea……………………………………………………… 312
Claudia Grigore Pahom……………………………………………….. 322
466
Adrian Pal…………………………………………………………… .. 328
Adrian Pal Jr. …………………………………………………………. 347
Irina Pal ……………………………………………………………….. 352
Maria Pelmuş………………………………………………………….. 366
Ştefan Pelmuş…………………………………………………………. 380
Rodica Toth Poiată……………………………………………………. 404
Viorel Poiată………………………………………………………… . 411
Tudor Popescu………………………………………………………… 424
Mariana Popescu-Suciu……………………………………… … …… 439
Ştefan Ştirbu…………………………………………………………. . 450
Panait Vlahos…………………………………………………………. 460
Bibliografie…………………………………………………………… 467

467
 Bibliografie

Artişti plastici dobrogeni - Muzeul de Artă Constanţa, 1977

Revista „Arta”, nr. 7-8, 1982 - Arta Grafică Bucureşti
Revista „Arta”, nr. 4, 1985 - Arta Grafică Bucureşti
Revista „Arta”, nr. 10, 1987 - Arta Grafică Bucureşti
Cataloage de Expoziţii ale Filialei U.A.P. Tulcea, 1972 – 2017
Cotidianul „Acum”
Cotidianul „Delta”, 1972 - 2017
Cicerone Ciobanu – „Sub cerul Dunării”, Editura PIM, Iaşi, 2013
Ciucă Valentin – „Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova 1800-
2010”, Editura ART XXI, Iaşi, 2011
Cruceru Florica – „Artişti dobrogeni”, Editura Muntenia, 2005
Cruceru Florica – „Artele la malul Mării”, Editura Muntenia, 2006
Adrian PAL –“Nuanţe cromatice în forumul cetăţii”, Editura EXPONTO,
Constanţa, 2008
Adrian PAL jr. –“Acorduri cromatice la porţile Deltei”, Editura Alba Iulia, 2016
Poiată Viorel – „Mozaic”, Editura EnArte, Bucureşti, 2010
Vişinescu Mara Irinel – „Constantin Găvenea – Lumea văzută printr-o lacrimă”,
Editura Alexis, Bucureşti, 2011
Revista „Tomis”, nr. 10 (224), 1987 – Constanţa, 1988
Tudor Octavian – „Eugen Bratfanof”, Editura Pro-Editura, Bucureşti, 2004
„Tulcea 1878 – 1949 – Memoria unui oraş”, Editura ISTROS, Braila, 2012

468
469