POVEȘTI de CENTENAR

LA HANU’ ANCUȚEI
CADRUL DESFĂȘURĂRII SCENETEI

- poarta hanului: o arcadă pe care scrie „Hanul Ancuței”

- în jurul focului, pe butuci de lemne drumeții stau la povești....

- nechezat de cal în fundal

PERSONAJE:

-povestitorul

- c.Ioniță (nalt, cărunt, mustața tușinată)

- moș Leonte (cușmă de astrahan și chimir)

- Ancuța cea tânără (cu două codițe împletite, batic și șorțuleț)

- alți drumeți

POVESTITORUL:
Într-o toamnă aurie, am auzit multe povești la Hanu Ancuței, în anul când au căzut de Sântilie ploi
năprasnice, când a dăruit Dumnezeu rod în podgoriile din Țara de Jos, de nu mai aveau vierii unde să
puie mustul.

COMISUL IONIȚĂ: Eu aici îs trecător, eu încalic și pornesc în lumea mea... roibu meu îi todeauna gata,
cu șaua pe el ... Cal ca mine n-are nimeni!

MOȘ LEONTE: (ironic, râzând) Într-adevăr, cal ca al dumitale n-are nimeni! Să tot umbli 9 ani, la toți
împărații pământului! Numai pielea lui câte parale face! Când mă gândesc, m-apucă groaza!

ANCUȚA CEA TÂNĂRĂ se plimbă printre drumeți turnându-le vin (Fanta de struguri) în căni.

COMISUL IONIȚĂ: E-he!!! Calul meu m-a purtat pe mine pân’ la Alba-Iulia-n Cetate! Am participat
împreună cu el la Marea Unire din 1918!!
CU TOȚII (mirați): Cum așa?! Povestește-ne, bade Ioniță! Te rugăm!

COMISUL IONIȚĂ:
Apoi, știți voi oare de ce orașul Alba-Iulia a fost ales ca loc al marii întȃlniri și numit „cetatea istorică a
neamului nostrum”?
A fost ales, dragii mei, din două motive.
La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul și-a făcut intrarea triumfătoare în orașul ce a devenit capitală a
celor trei state romȃnești pentru prima oară iar al doilea eveniment, de data aceasta tragic, l-a reprezentat
moartea lui Horea și Cloșca, cei doi alături de Crișan au condus o răscoală împotriva Imperiului
Habsburgic, situația țărănimii fiind foarte grea în 1784.

Marea Adunare a fost pregătită de către un „Comitet Aranjator”. Au fost stabilite trasee speciale pentru
toți cei care urmau să ajungă la Alba-Iulia. Programul acelei zile cuprindea trei puncte.
1. „serviciul divin va începe la orele 7 dimineaţa“;
2. deschiderea Adunării Naţionale era planificată pentru ora 10, în casina militară din Cetate;
3. „cetirea rezoluţiunei“ votată şi propusă de conferinţa prealabilă a marelui sfat naţional.

Reprezentanţii fiecărei comune erau sfătuiţi să aibă la purtător un steag tricolor şi o tabliță cu numele
localităţii din care veneau. Localnicii, dar şi cei din satele învecinate erau îndemnaţi să-şi pună în traistă
„alimentele de lipsă“. “Banchete și mese comune nu vor fi” însă pentru cei veniţi de departe „s-a făcut
tot posibilul, ca să fie prevăzuţi cu alimente, în restaurantele din loc, în parte, şi la găzduitori“.
Participanţii erau anunţaţi că intrarea în Cetate se făcea pe porţi şi că locul de întâlnire era pe aşa numitul
„câmp al lui Horea“.

Au fost peste 300 de delegaţi ţărani, preoţi, învăţători şi profesori, avocaţi, muncitori şi meseriaşi,
funcţionari, studenţi, medici şi farmacişti, comercianţi, ofiţeri, membri ai gărzilor naţionale, proprietari,
ziarişti şi ingineri.

Iar Marea Adunare a fost deschisă de Ștefan Cicio Pop preşedinte al Consiliului Naţional Român din
Transilvania. Ȋn deschidere a spus: “Locul cel mai potrivit pentru această adunare este Alba-Iulia,
această Mecă a românismului, unde zac moaștele celor mai mari Martiri ai noștri: Horia, Cloșca și
Crișan, loc sfânt pentru întreaga suflare românească. Fraților, acestea sunt momente înălțătoare,
istorice și cine ar putea găsi cuvintele care să zugrăvească tablourile ce le vedem și interpreta
sentimentele ce le avem?”
Rezoluția unirii a fost citită de marele istoric și om politic Vasile Goldiș care a avut și un discurs pe
măsură: „Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria,
Banat, Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc
acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame.
Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara
Românească”.

Și-am auzit și de participarea poetului Lucian Blaga și de relatarea lui: zicea că „era o dimineaţă rece,
de iarnă. Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele
româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealalaltă parte se retrăgea în
aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi al tăcerii. Ȋn
ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al
oratorilor de la tribună. Când dăm să ieşim din satul Lancrăm, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat,
în noapte, un strigăt de copil: „Trăiască România dodoloaţă!”
Au fost acolo pȃnă la urmă cam 100.000 de oameni.

POVESTITORUL: ,,Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară,
care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o
întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină
de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.” (Regina Maria)