CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.

CUVÂNT ROMÂNESC
Revistă de literatură Director: Ovidiu Constantin Cornilă

Anul IV, nr. 6, semestrul I, 2022

Fondată la Madrid în 2019

Editor: Uniunea „Lucian Blaga”

a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania și
Editura Ego Liberum
1
 ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

2
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

CUVÂNT ROMÂNESC

Revistă de literatură
Anul IV, nr. 6

Mai 2022

3
 ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

CUVÂNT ROMÂNESC
Revistă semestrială de literatură
Fondată la Madrid în anul 2019

Fondator:
Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania

Editor:
Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania
Editura Ego Liberum

Director:
Ovidiu Constantin Cornilă

Redactori:
Eugeniu Nistor
Cezar C. Viziniuck

Secretar de redacție:
Mariana Vlad

Machetare, tehnoredactare și design:

Clementina Constantin, Cornel Drinovan

Corector:
Ana Maria Cornilă

Coperta: Clementina Constantin

Corespondență:
cuvantulromanesclb@yahoo.com

Depozitul legal:
M-24473-2019

ISSN:
2659-9929

4
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
Directorul revistei
CUVÂNT ROMÂNESC
Ovidiu Constantin Cornilă
Povești călătoare, între destin și suflet
Știu tot ce e departe de tine, atât de departe,
încât nu mai există aproape, se destăinuie unul
dintre personajele reale din cele patruzeci și
trei de povestiri pe care scriitorul și jurnalistul
Ciprian Apetrei le-a adunat de prin lumea largă
și pe care le-a numit simplu și de efect Povești
călătoare. O frază care anticipează un drum
lung, poate niciodată terminat...
El însuși emigrant în Bretania, o provincie
din nordul Franței, autorul folosește aceste
mici spovedanii asemenea unei prisme pentru
a ne deschide în fața ochilor o perspectivă
aproape himerică a condiției românului plecat
volens-nolens din țara mamă și ajuns prin toate
ungherele Planetei albastre.
Înainte de a mă apleca asupra efervescen-
telor păreri despre istoriile de viață, pățanii și
remarci dulci-amărui, se cuvine să abordez
cauza, ceea ce, de fapt, a împins aproape
cinci milioane de români (dacă nu cumva mai
mult) în afara granițelor țării mamă. Este logic,
intuibil, aproape enervant de simplu: sistemul
românesc, cel care, ajutat de o conducere sado-
masochistă, anti-națională și perfidă, purcede
a schilodi ani la rândul societatea, oamenii și
visurile lor. Sistemul (roșu sau democrat... La
ce ne-a servit revoluția?) în care încăpățânarea
de a fura, demoraliza, pasiunea de a biciui fără
Editorial
nicio prejudecată ființa românească sunt religia
celor care taie și spânzură. Oamenii și-au aplecat
capetele, asemenea vitelor de povară: unii au
acceptat corvoada fiecărei zile, începând de la
mofturile vânzătoarei semi-analfabete și grase
de la APROZAR până la nepăsarea imbecililor din
Parlament sau Guvern. Ar ridica privirea către
cer, să primească un răspuns. Divinitatea, însă,
nu mai este, tot din cauza sistemului. Afirmă
Paul Gabor, un scriitor român din Spania: iar
Dumnezeu... ce să mai spun despre Dumnezeu?
Cred că a dispărut complet, uneori am senzația că
l-au ascuns chiar ei pentru a aplica nestingheriți
religia furtului și a imposturii, a expozițiilor de
moaște și a cisternelor cu apă binecuvântată, a
amestecului murdar în afaceri și politică...
Sătui de dezamăgirea perpetuă a fiecărei
zile, românii emigranți au decis să își ia soarta
în mâini și să respire o gură de aer străin. Cei
mai curajoși, sau siliți să fie curajoși, ca în cazul
marinarilor care, dacă erau prinși schimbând
valută, riscau închisoare grea, plus excluderea
socială a familiilor, s-au cărat pe șustache înainte
ca nea Ceașcă să fie executat de camarazii noștri
de la est. Cea mai mare parte însă au ajuns în
Occident și Orient după instaurarea așa-zisei
democrații de după nouăzeci. Tot cu substrat
roșu, desigur.
5
Editorial ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
Ad astra, per aspera, spune dictonul latin,
adică prin efort ajungem la triumf. Așa își
planifică mai toți cei care sunt îmbătați de iluzia
Vestului, nu numai prin gândul că ai putea avea
o oportunitate, ci și prin elogiile aduse întocmirii
unui rost în afară de către cei care l-au cunoscut
deja. Nu încape îndoială că, oricât am apleca
urechea la frumoasele povești de peste hotare,
nu neapărat călătoare, cele rostite subiectiv și
pompos la un șpriț de pățiții norocoși prietenilor
și cunoscuților, adevărul este cu totul diferit.
Aproape diametral opus, în multe dintre cazuri.
Începutul, fie el visat într-un autocar, tren, tir
sau avion, se arată efervescent, entuziast, trăit
la cote sinonime cu paroxismul. Întregul univers
devine roz, pe autostradă câinii umblă cu colacii
în coadă, banii curg gârlă. Ce mai, un basm mai
dulce și promițător decât cea mai siropoasă
telenovelă. Numai că, odată ajunși la destinație,
puțini se pot lăuda cu o soartă prielnică.
Realitatea este cu totul alta: românilor li se dau
cele mai de jos joburi, sunt umiliți, plătiți prost,
se alimentează ca vai de mama lor. Sunt năuciți.
Nu mai au putere nici să viseze. Unii rezistă, alții,
înspăimântați, se întorc în Românica lor cea de
toate zilele, preferând biciul lung sabiei scurte,
sau, cum se spune în termeni de biliard: lovitura
cu manta. Dacă suferința și bătaia de joc sunt
parte din meniul zilei, măcar să fie acasă.
Și totuși, eroii fiecărei zile departe de țară,
tânjind după ea, cu sufletul strâns, cu toată ființa
cer aer de România. Spune unul dintre călătorii
lui Ciprian Apetrei: Nu am încă o modalitate să
transport ploaia și mirosul de tei... Altul găsește
un pachet de supă din concentrat la cubulețe,
echivalentul occidental pentru salamul de soia.
Până și a visa se poate face în două limbi, însă
numai atunci când a visa înseamnă a-ți purta
țara în suflet, necondiționat: Visezi în două
limbi. Când visezi români, visezi românește.
6
Când visezi oameni din țara unde stai, visezi în
limba lor. Dar când vei iubi... vei iubi, negreșit,
românește...
Chiar dacă printre cei plecați există elemente
răzvrătite, care atacă românitatea, scuipând
veninul dezamăgirii lor personale și punându-l
pe seama unei nații nevinovate, apărătorii ei de
drept nu o lasă la întâmplare. Așa, cu titlu de
surpriză, pentru că viața însăși este o surpriză,
ei își primesc palmele de rigoare chiar de la cei
de la care se așteaptă cel mai puțin. La trecerea
de pietoni nimeni nu vorbește limba română,
se destăinuie cu tristețe unul dintre cetățenii
acestei lumi. Aparent, așa este, însă și trotuarele
au urechi. Limba română se vorbește în inimă,
ar veni replica. Se vorbește la perfecție de toți
cei care o onorează de la mii de kilometri, de la
doctori, profesori, ingineri, scriitori, funcționari,
oameni simpli, care păstrează vii limba, tradiția,
spiritul țării oricum, oricând, fără motiv. Doar
pentru că simt, se simt uniți. Noi, cei din afară,
avem o altă percepție a apartenenței și dăm
o definiție diferită a dorului. Poate că aceasta
este adevărata iubire de țară. Chiar dacă, în
pofida faptului că situația actuală încă alungă
românii peste hotare, așa cum, de altfel, a
făcut-o de zeci de ani, România este una, iar
sentimentul apartenenței de neam este poate
cel mai puternic instinct de supraviețuire,
un fel de blestem frumos care ne-a fost dat.
Pentru stranieri: căpșunari, măslinari, barmani,
muncitori în construcții, paznici, îngrijitori/oare,
dar și mulți ceilalți, din toate sferele sociale (că
deh, românul e cert multilateral dezvoltat) care
speră să se întoarcă într-o bună zi, România este
El Dorado cel adevărat, speranța, visul, idealul,
tărâmul dintre destin și suflet.
Până atunci, însă, spune proverbial-dramatic
o româncă din Povești călătoare: Dragă țară,
am fugit de tine ca să te pot iubi.
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Editorial

CUIB
Sculptura: Mihai Jitaru

7
Studiu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
Eugeniu Nistor
Tânărul Lucian Blaga
și izvoarele occidentale ale filosofiei sale
Filosoful român cel mai stăruitor în anali-
zarea, structurarea şi sondarea profunzimilor
sufletului nostru cultural a fost educat şi format
la înaltele şcoli ale spiritualităţii apusene,
care n-au dus niciodată lipsă de maeştri. De
altminteri, a fost o vreme când spiritul european,
în componenta sa etnico-geografică, a încercat
să se definească cultural, cu luminile şi umbrele
specifice fiecărui popor (grec, francez, german
etc.). Şi, legat de acest aspect, să nu uităm ce
spunea Hegel: „A defini înseamnă – dacă nu
în întregime – cel puţin în parte – a nega.” S-ar
părea că definiţia hegeliană a fost preluată chiar
în sensul ei propriu de către negatorii filosofiei
blagiene, care s-au năpustit în haită asupra sa: fie
că erau partizani ai aşa-zisei filosofii „scientiste”,
fie că erau slujitorii ortodoxismului sau ideologii
rânduielilor staliniste din România…
Cu toate acestea, noi nu ne sfiim însă să
afirmăm că teoreticianul matricii stilistice
este un gânditor de anvergură universală. Un
8
argument imediat al acestei presupoziţii este
chiar faptul că în 1956 a fost propus la premiul
Nobel pentru literatură, şi aceasta doar în
baza unor traduceri fragmentare din opera sa
literară şi filosofică, care continuă să rămână
necunoscută sau foarte puţin cunoscută în
lume. Că nu a primit Nobelul, se datorează,
se pare, şi jocurilor de culise ale guvernului
proletcultist din R.P. Română, care a trimis în
Suedia o delegaţie a Uniunii Scriitorilor, condusă
de Zaharia Stancu, spre a protesta împotriva
acordării acestei distincţii unui filosof şi scriitor
promotor al ideologiei fasciste, susţinând – în
mod clar eronat – aderenţa necondiţionată
şi permanentă a lui Blaga la curentul de idei
al revistei Gândirea, deşi „emisarilor” le erau
bine cunoscute polemicile acestuia cu Nichifor
Crainic, Ioan Coman, Dumitru Stăniloaie, Petru
Rezuş ş.a.
Dar, revenind la tema propusă, e necesar,
poate, să lămurim ce considerăm noi a constitui
sfera de idei a filosofiei occidentale, spre a
ne putea raporta la ea. Ne vom sprijini cu tot
interesul pe Prelegerile de istoria filosofiei,
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
monumentala operă a lui Hegel, care „absoarbe”
în studiile sale întreaga filosofie a Greciei antice
şi convinge mereu – prin Platon şi Aristotel – de
profunda ei influenţă în constituirea dogmelor
creştine şi în emulaţia artei renascentiste,
trasând cu mână sigură liniile gândirii moderne
europene până la el. Rămânând în cadrul
temei propuse, nouă ne mai rămâne doar să
completăm şi să prelungim acest imaginar
„tablou sinoptic” şi dincoace de hegelianism şi
de mişcarea de idei a veacului al XIX-lea, şi să
arătăm unde, cum şi când relaţionează el cu
filosofia lui Lucian Blaga.
Nimic nu poate fi mai convingător în acest
demers al nostru, axat pe convergenţa gândirii
blagiene cu filosofia occidentală, decât însăşi
biografia gânditorului român.
Prin urmare, să constatăm, mai întâi, cum
încă din fragedă pruncie Blaga descoperă în
biblioteca părintelui său, preotul ortodox
Isidor, din Lancrăm, operele complete ale lui
Schiller şi Goethe, aşezate pe acelaşi raft cu
cele ale lui Alecsandri, Eminescu, Creangă,
Iorga, Sadoveanu şi alţi autori români. Ceva mai
târziu, fiind elev la Braşov, tânărul face primii
paşi spre alcătuirea unei biblioteci personale
de filosofie, cumpărându-şi, după propriile-i
mărturisiri, Corespondenţa lui Spinoza, dar şi
Lumea ca voinţă şi reprezentare, a lui Arthur
Schopenhauer, Criticile şi Prolegomenele lui
Immanuel Kant, mai multe dialoguri platonice,
precum şi cartea lui Haeckel – Enigmele lumii
–, „ce tocmai în timpul acela făcea ravagii în
rândurile intelectualilor din Europa Centrală…”
Dar la Liceul „Andrei Şaguna”, din Braşov, era
„dascăl pentru disciplinele filosofice” chiar
unchiul liceanului, Iosif Blaga, autorul unei
lucrări unice în felul ei, la noi, şi anume Teoria
dramei. Graţie unui ajutor bănesc acordat de
către acesta cu prilejul unei excursii efectuate
în Italia, în Roma, dintr-o librărie, tânărul avid
de lecturi filosofice îşi achiziţionează o revistă
italiană de dată recentă, în care descoperă
„nişte note despre filosofia lui Bergson.”
Era momentul când visurile adolescentine îi
îndeamnă pe unii elevi studioşi la fapte măreţe,
astfel încât tânărul Blaga s-a încumetat să se
adâncească până în întortocheatele desişuri ale
Studiu
Criticii raţiunii pure şi ale Prolegomenelor, după
cum singur spunea: „Nu ocoleam dificultăţile.
Dimpotrivă, le căutam. Astfel, bunăoară, m-am
pus singur la încercare cu interpretările dificile
la marginea gândirii kantiene ale Şcoalei de la
Marburg (…) De mă închideam între patru pereţi
sau de mă plimbam pe sub Tâmpa, era ca să mă
aplec asupra unui text anevoios sau ca să iau
pieptiş vreun gând prea vertical. Terminologia
filosofică nu mai era pentru mine o sperietoare.”
„Într-un ceas norocos”, Blaga descoperă
în librăria braşoveană Zeidner ediţia în limba
germană a operei lui Bergson Datele imediate ale
conştiinţei, pe care reuşeşte să şi-o procure. Tot
atunci, ca printr-un miracol, în Librăria Ciurcu din
acelaşi burg, ajunge un exemplar rătăcit („unul
singur”) din volumul lui Constantin Antoniade –
Filosofia lui Henri Bergson – din lectura căreia
tânărul va învăţa o lecţie exemplară: „cum se
poate scrie plastic şi elegant filosofie în limba
română.”
Dar, cum tocmai revenise de la studii din
Viena vărul său, Simion, Blaga beneficiază de
liberul acces la cărţile pe care acesta le adusese
cu sine acasă, la Lancrăm: „M-am aruncat
ca un incendiu asupra cărţilor lui Simion (…)
Metafizica devenea tot mai mult viciul meu fără
leac, demonică patimă…”
În plin război balcanic (în 1912), el îi citea cu
ardoare pe Hegel, Plotin, Rudolf Eucken, Stuart
Mill, Henri Poincaré, fără a se ataşa de o carte
sau o doctrină filosofică anume. Totuşi, inspirat
de critica kantiană, tânărul Blaga scrie o lucrare
originală despre număr şi judecăţile matematice,
pe care o expediază, plin de încredere juvenilă,
pe adresa revistei Luceafărul, din Sibiu; dar nu
i se publică şi, dezamăgit, exclamă în Hronicul
şi cântecul vârstelor cu amărăciune: „Coloanele
revistei nu s-au deschis şi nici măcar vreun
răspuns nu am primit.” Pune totul pe seama
provincialismului şi îngustimii culturale a
respectivei publicaţii.
În preajma pregătirilor pentru susţinerea
bacalaureatului, Blaga va caligrafia un nou
eseu –„Reflexii asupra intuiţiei lui Bergson”
– prin care încerca să relaţioneze intuiţia
intelectuală a lui Schelling cu „fenomenele
originare” goetheene şi cu unele variante ale
9
Studiu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
intuiţionismului bergsonian; spre uimirea sa,
acesta îi va fi publicat în ziarul Românul din Arad,
luat însă drept traducere din H.R., şi semnat
cu pseudonimul Ion Albu, căci tânărul liceean,
spre a-şi vedea foiletonul tipărit, recursese
la o nevinovată mistificare. Preocupările lui
Blaga pentru filosoful francez (ales în 1914
membru al Academiei din Franţa) se amplifică
şi, în iunie 1915, el publică în paginile Gazetei
de Transilvania, din Braşov, studiul „Ceva despre
filosofia lui H. Bergson”, de această dată semnat
în nume propriu. Eseul cuprinde, bine integrat în
conţinutul lui, fragmentar şi cu unele modificări,
articolul de debut (tipărit în Românul arădean).
Pe de altă parte, acum nu mai avem doar o
simplă expunere a gândirii bergsoniene, ci şi
analize critice pertinente, asocieri şi disocieri
cu operele filosofice ale lui Kant, Schopenhauer,
Platon, Goethe, Schelling, Darwin, Lamarck ş.a.
Elogiind rolul intuiţiei în cunoaştere, pe care
tânărul filosof o vede ca pe o „osmoză” între
logica abstractă şi „datele vii şi mişcătoare ale
simţurilor, ale conştiinţei şi vieţii”, el apreciază
că inteligenţa trebuie să se retragă din preajma
acesteia, deoarece superioritatea metodei
rezidă tocmai din faptul că „înţelege realităţile
prin simpatie.” Finalul comentariului blagian
este neobişnuit: prin formă şi condensare
ideatică el este un aforism: „Se pare că are
dreptate misticul când spune că raţiunea aruncă
lumină, dar şi umbră asupra lucrurilor.” E aici un
sâmbure de filosofie, care va încolţi mai târziu,
va creşte frumos şi se va modula elegant, atât
în lirica blagiană din Poemele luminii, cât şi în
arhitectura sistemului său de gândire. Câţiva ani
mai târziu, în Pietre pentru templul meu, se va
exprima astfel: „Întunericul nu trebuie ca să-l
luminăm pentru ca să-l putem vedea...”
Din colaborările la Românul şi Pagini literare
(ambele din Arad) şi Convorbiri literare (din
Bucureşti), în perioada 1915-1916, reţinem
preocupările sale pentru filosofia ştiinţei, în
legătură cu care îi invocă frecvent în articolele
sale pe Aristotel, Aristarh din Samos, Isaak
Newton, Albert Einstein, pledând pentru o
diferenţiere mai radicală a naturii / materiei
de spirit, pentru lămurirea „preocupaţiilor”
metafizicii etc.
10
O bună parte din această experienţă
publicistică este valorificată în teza sa de
doctorat – Cultură şi cunoştinţă –, susţinută la
Universitatea din Viena, în 1920, şi publicată la
Cluj, în 1922, în care tânărul filosof – după ce
aminteşte întrebuinţarea în gnoseologie, pe
rând, a unor metode de investigaţie ţinând fie
de logică, fie de psihologie, fie de biologie sau
sociologie – îşi pune în chip firesc întrebarea
dacă nu ar putea lărgi această gamă investigativă
cu o nouă metodă, cea culturală, care ar putea
„deschide perspectiva unei vaste sinteze”,
motivând această opţiune prin argumentul
că istoria umanităţii „e destul de veche ca să
putem privi creaţiunile cunoaşterii sub unghiul
de vedere al acestei filosofii.”
Descriind mobilitatea ideii prin
„funcţionalitate”, redimensionarea ei continuă
şi eficientizarea ei ca „mărime culturală”, Blaga
exemplifică această teorie prin variabilitatea
ideilor platonice, care au cunoscut adevărate
metamorfoze în spiritul uman: de la înţelesul
de raţiune în lucruri, schiţând conţinutul măreţ
al metafizicii greceşti (armonia, simetria,
perfecţiunea), ele vor fi regăsite la Plotin,
sub aspectul unui elan mistic-religios (în
care primează ascetismul şi dispreţul faţă de
lucrurile pământeşti), spre a căpăta o nouă
funcţionalitate la Schopenhauer care, prin
voinţa oarbă de a trăi a individului aflat sub
imperiul unei forţe iraţionale, le propulsează la
nivelul contemplativ-estetic şi le înzestrează cu
conţinut artistic. Dincolo însă de variabilitatea
lor funcţională, ideile, în accepţiunea lui Blaga,
tind să atingă, ca şi legitatea istorică, „valorile lor
maxime”. Adică, vorbind despre o heterogonie
(multitudine) a scopurilor, formulată prin aşa-
zisa „lege a lui Wundt” (filosof german preocupat
mai cu seamă de evoluţia aspectelor morale)
– „rezultatul unui scop oarecare, tradus în
realitate printr-o acţiune, întrece totdeauna prin
efecte secundare scopul urmărit; aceste efecte
secundare devin apoi scopuri independente
pentru noi acţiuni.”
Lucian Blaga ne avertizează însă că trebuie
să facem distincţia necesară între mutaţiile
intervenite în funcţionalitatea ideilor şi
creşterea lor valorică, susţinută de Wundt, dând
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
ca exemplu, în favoarea teoriei sale referitoare la
„valorile maxime”, posibilitatea „altoirii” ideilor
asupra unei / unor culturi vechi (manifestare
determinată de „nevoi creatoare străine”),
care – prin exercitarea variabilităţii funcţionale
a ideilor – reuşesc să le resusciteze, fără însă a
le schimba conţinutul originar, care va continua
să rămână preponderent. Pentru a demonstra
funcţia imperativă a unei idei, în cadrul general
al ştiinţei, Blaga se referă la experienţele
fizice ale lui Huygens: acesta, preocupat de
fenomenele acustice, recurge la „construcţia
creatoare” a modelului vibraţiilor, în cadrul
căruia descoperim contopite atât fenomenul, cât
şi ideea mecanicistă. Un alt exemplu edificator,
sub acelaşi aspect, i se pare filosofului a fi cel din
biologie, legat de finalitatea lumii organice, mai
precis, de „uimitoarea potrivire dintre un organ
şi funcţiunea ce-o îndeplineşte.” Prin urmare,
teoria evoluţiei speciilor i se pare o încercare
instructivă în acest sens, căci „Darwin punându-
şi problema finalităţii urmăreşte o anumită
idee: cea a mecanismului. Ipoteza selecţiunii
naturale e de mai înainte determinată de
ideea mecanicistă.” Dar, cum fiinţele vii nu sunt
concepute în laboratoarele unei inteligenţe
superioare, ci prin tot felul de transformări şi
încercări, în funcţie de mediu, astfel încât între
multele „variaţiuni accidentale” sunt păstrate
cele rezistente (adaptabile) şi nimicite cele
firave, în cazul „selecţiunii naturale şi mecanice”
darwiniste, scrie filosoful, „rezolvarea problemei
finalităţii coincide cu rezolvarea unei idei
anticipate în formă de imperativ.”
Însă idei cu conţinut imperativ mai depistează
tânărul Blaga şi în fizică, unde exemplul mecanicii
gazelor a lui Avogadro lămureşte strălucit
modul cum, uneori, „spiritul omenesc sileşte
realitatea să primească articulaţiile ideilor
sale.” Legile teoretice ale mecanicii lui Galilei,
ca şi accentuarea ideii mecaniciste de către
Descartes care, deşi nu i-a schimbat conţinutul,
i-a modificat totuşi funcţiunea, transformând-o
într-un „principiu impus fenomenelor naturale
cu forţa”, cu consecinţe însă uluitoare în
evoluţia ştiinţei. Concluzia lui Blaga este că „în
inima problemelor ştiinţifice zvâcnesc idei cu
funcţiune imerativă. Acelaşi lucru îl constatăm
Studiu
şi în problemele filosofiei şi, dacă voim, în cele
ce şi le pune arta în cursul evoluţiei sale (...) ele
se supun legii mutaţiunilor.”
În tratarea categoriilor (caracterizate de
Blaga ca fiind „ideile cu conţinut foarte redus
şi cu o sferă largă a cauzalităţii, a substanţei,
a existenţei”), el subliniază impactul asupra
lui Kant al celor două mari curente filosofice
din epoca sa – empirismul şi raţionalismul –,
primul lămurind categoriile de cauzalitate şi
substanţă printr-un temei pur psihologic (ca
bazate pe obişnuinţă, conform lui David Hume şi
perceptiviştilor John Locke şi George Berkeley),
al doilea admiţând unele idei, ca provenind
din afara experienţei. Căci dacă pentru
empirişti noţiunea era un fel de intuiţie, pentru
raţionalişti intuiţia era un fel de noţiune vagă,
neguroasă – în ambele direcţii conturându-se o
diferenţiere cantitativă. Lui Kant îi revenea rolul
de a orândui şi investi această bogăţie spirituală,
aflată în ograda filosofiei, într-o nouă schelărie
de idei. Şi arhitectul s-a dovedit pe măsură:
„pentru el diferenţa între aceste două soiuri de
cunoştinţă e calitativă. Cugetarea şi intuiţia sunt
incomensurabile.”
Dar Blaga nu este de acord cu concepţia
lui Kant referitoare la categorii, considerând-o,
din capul locului, statică, fixistă, deoarece
îi contrazice chiar teoria formulată de el
referitoare la variabilitatea ideilor: „categoriile
în calitate de principii, de imperative, nu sunt
formaţiuni primare, cum presupune Kant, ci
derivate secundare, deoarece ele au devenit
„categorii” împrumutând funcţiunea imperativă
prin mutaţie, sau permutaţie de la alte idei.”
Şi, legat de acest aspect, tânărul gânditor
ţine să sublinieze ceea ce, în opinia sa, ar
constitui părţile analoage ale empirismului şi
raţionalismului: invariabilitatea funcţională
a ideilor, relaţia statornică între originea şi
funcţionalitatea oricărei idei. Blaga arată că,
spre deosebire de Kant şi empirişti, care studiau
ideile din perspectiva proceselor genetice,
el îşi propune să-şi îndrepte atenţia asupra
proceselor post-genetice. Prin urmare, cum
„cunoştinţa” constă „într-un proces infinit de
gândire, cu problema de a determina în chip
desăvârşit indeterminatul”, categoriile fiind
11
Studiu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
doar nişte ficţiuni, în viziunea reprezentanţilor
şcolii din Marburg (constituită din descendenţi
kantieni), empiriştii recunoscând ca valoare
gnoseologică doar intuiţia, categoriile fiind
pentru ei simple „resturi de antropomorfism”,
Blaga sesizează aspectele antinomice ale celor
două orientări filosofice: „de o parte se afirmă
că ideile categoriale sunt necesare, de cealaltă,
că sunt de prisos.”
În faţa acestor concepţii divergente, tânărul
filosof preferă să definească categoriile ca
„simple creaţiuni (...) în stare să îndeplinească
nenumărate funcţiuni”, între care şi „funcţiunea
imperativă”, şi aceasta deoarece fără ideile
categoriale ştiinţa nu este posibilă. Aşadar, el
recurge la soluţia împăcării dintre sisteme, prin
„topirea lor într-un amalgam creator.”
Cercetarea modului cum ipoteza este
propulsată de un complex de idei îl incită pe
tânărul gânditor să se refere la unele „teorii
unilaterale” despre menirea şi originea ei. Astfel,
dacă „teoria metafizică răspunde că ipoteza
s-ar naşte din setea spiritului omenesc de a
pătrunde în chiar taina realităţii”, în varianta
biologică, invocându-i pe Avenarius, Mach şi
Hume, ea este doar „o prescurtare folositoare
a experienţei.”
Teoria pragmatistă, în cadrul căreia
adevărul este stabilit în funcţie de practică,
aseamănă ipotezele „cu invenţiile materiale
ale tehnicii.” Este invocat aici exemplul şcolii
filosofice americane, dar şi cel al lui Nietzsche,
care are însă o viziune diferită şi „vede criteriul
creaţiunilor ideale nu în simpla adaptare la
mediu sau la utilitatea lor practică, ci în faptul că
ele contribuie sau nu la potenţarea, la ridicarea,
la întărirea vieţii în sine: adică la producerea
unui nou soi de oameni superiori.”
Când vorbim despre filosofia istoriei, scrie
Blaga, trebuie obligatoriu să ne gândim la
Hegel, care a subliniat cândva că „ideile nu sunt
mărimi absolute şi necondiţionate, ci apariţii
accidentale, de-o profunzime schimbăcioasă.”
Însă, cum teoria cunoştinţei este doar un capitol
12
restrâns din filosofia istoriei, şi cum „categoriile
sunt idei care cer imperativ a fi realizate în
materialul plastic al simţurilor”, ele nu-şi
manifestă rolul profund şi semnificativ atât prin
conţinutul lor, cât prin „funcţiunea lor”, care este
transmisibilă, „de la idee la idee.” Prin urmare,
dacă ideile sunt marcate de pecetea istoricităţii,
cu atât mai evident îi pare lui Blaga că „categoriile
de astăzi îşi au funcţiunea împrumutată de la
categoriile care organizaseră experienţa naivă
a omului primitiv.” Fundamentate pe complexe
de idei, cu funcţiuni (înzestrate sau dobândite)
diferite, imperative sau determinante (în raport
de atitudinea spiritului uman faţă de lume),
ştiinţa, filosofia şi arta sunt tocmai rezultatul
acestei legi neîngrădite ale mutaţiilor.
Finalul tezei de doctorat a lui Blaga cuprinde
câteva propoziţii filosofice memorabile: „Privită
sub specie temporis, ideea revine cu rol schimbat
(...) Comori vechi ale spiritului omenesc pot
nutri nădejdea unei noi înfloriri. Comori demult
îngropate în pământ vor fi scoase la lumină de
popoare tinere, care stau abia în pragul istoriei.
Tinerele neamuri vor şti să dăruiască un nou rost
bătrânelor idei şi mituri.” Sunt reflecţii mature
din care se vor desprinde mai târziu şi se vor
rotunji teoriile sale gnoseologice şi de filosofia
culturii, sincrone cu concepţiile paideumatice
şi faustice ale unor gânditori europeni (Riegl,
Frobenius, Spengler, Worringer ş.a.). „Dacă
fenomenele vieţii au finalitate unilaterală –
scrie tânărul Blaga – fenomenele spirituale au
finalitate = infinit. Iată o propoziţie care-şi are
ispitele ei.”
Ca o concluzie la cele expuse anterior, putem
afirma, fără a exagera cu nimic, că sâmburii
gândirii lui Lucian Blaga au fost importaţi din
Occident, au fost apoi plantaţi în solul fertil al
Patriei şi, îngrijiţi cu osteneala, cu neodihna
unei vieţi, ne-au dăruit misterioasele roade ale
grădinii sale filosofice care, cu compartimentele
ei trilogiale (a cunoaşterii, a culturii, a valorilor
şi cosmologică), continuă să-i uimească şi astăzi
pe cunoscători!
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Studiu

MOTIVE
Sculptura: Mihai Jitaru

13
Studiu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
Marian Nencescu
Spiritul faustic și filosofia abisalului,
la Lucian Blaga
În lucrarea sa Nașterea tragediei (Die
Gelburt der Tragodie, 1872), Friedrich Nietzsche
(1844-1900) afirmă că pentru a înțelege esența
artei, implicit a filosofiei, ar trebui să recurgem
la două principii/instincte opuse, unul apollinic
(de la zeul Apollo, cel care prezicea viitorul),
calm, senin, plin de măsură, departe de emoțiile
violente, și pătruns la înțelepciune, celălalt
dionisiac (numit mai târziu și faustic), al visului și
„amețelii”, asociat cu emoțiile puternice, uneori
contradictorii, însoțite adesea de voluptate, și
care amintesc de influența asupra psihicului a
băuturilor alcoolice, ori a drogurilor. Trăind între
aceste două contradicții puternice, artistul,
creatorul, filosoful are acces la toate grozăviile
existenței și, lovit de mersul orb al destinului, fără
să știe ce-i asceza ori limita morală, cunoaște,
deopotrivă, binele și răul, gustând din plin
senzațiile care, ivite din spaimă și din groază, îi
dau bucurie. În încercarea sa de a reevalua arta
și filosofia Greciei Antice, Nietzsche identifică
patru etape (raționale) ale tragediei grecești,
insistând pe etapa acordului între apollinic și
dionisiac, o stare de beție limitată de o rațiune
14
echilibrată, o numește Nietzsche, o expresie a
instinctului vital care se întoarce asupra omului
însuși, ambele fiind înțelese în termeni radicali,
excesivi, categorici. În fond, interpretarea celui
considerat „cel mai important filosof al veacului
al XIX-lea” era un răspuns la raționalismul
societății ultra-materialiste în care trăia, și care,
sub mantia enciclopedismului, eluda vitalismul
natural, propriu-zis, al ființei umane.
Vorbind despre arta greacă, de pildă,
Nietzsche vedea, dincolo de formele regulate,
precise, scăldate în faldurile seninătății, ale
apollinicului, lumea chinului și a suferinței.
„Grecul apollinic nu se simte nicăieri mai bine ca
în lumea concretă”, spunea Nietzsche. La polul
opus se află, afirma filosoful, spiritul dionisiac/
faustic, izvorât din cutezanță, din forțele
nestăvilite, titanice, ale naturii, lipsit de măsură,
excesiv, ca însăși „inima naturii”. El este ca un
strigăt de durere, excesiv, ce se transformă în
voluptate. Pretutindeni în lume, unde apare
dionisiacul, susținea Nietzsche, apollinicul
dispare, locul lui fiind preluat de „unul
primordial”, voința în sine. Însuși conceptul
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
de voință de putere, esențial la Nietzsche,
trebuie înțeles în sens metafizic, fiind un
instrument pentru cunoașterea lumii: „Esența
cea mai intimă, parte a existenței, este voința
de putere”. De aici, poate, și încercarea de a
reevalua conceptele tradiționale ale metafizicii,
prin abolirea unor valori tradiționale, precum
creștinismul, istorismul, etc., înlocuite treptat
cu o structură interpretată ca o formă de pathos
(fundamental), ce vizează schimbarea, înnoirea
condiției umane, prin abandonarea vechilor
idoli, și înlocuirea lor cu voința de putere.
Supraomul nietzschean nu este, așadar, un om
atotputernic fizic și mental, ci doar un pas spre
evoluție („Am venit să vă vestesc supraomul.
Omul este ceva ce trebuie depășit”, spunea
Nietzsche în Așa grăit-a Zarathustra).
Plecând de la aceste concepte, fundamentale
pentru explicarea bazelor estetice, și, în
esență, a gândirii filosofice moderne, Oswald
Spengler (1880-1936) a extins cadrul cercetării,
delimitând fundamental arta clasică, grecească,
numită generic apollinică, de cea modernă,
identificată printr-un termen propriu, mai
extins decât vechiul cuvânt utilizat de Nietzsche,
respectiv faustic. Modelul său istorico-filosofic,
expus în cartea sa fundamentală, Declinul
Occidentului (Der Undergang des Abenlandes, 2
vol., 1918-1922), redefinește fantasticul, drept
un simbol al spațiului infinit, „al beției legată de
dimensiunile acestuia”. Este, dacă vrem, un nou
mod de a gândi istoria popoarelor, pornind de
la fenomenele culturale dominante, iar nu de la
fapte reale, clasificate după rațiuni „obiective”.
Transformarea „trecutului” în destin (termenul
va fi preluat și de C. Rădulescu-Motru - n.n.)
reprezintă ideea fundamentală a lui Spengler,
iar la baza ei stă concepția unei evoluții istorice
a popoarelor, similară dezvoltării unui organism
biologic, în care copilăriei și tinereții le urmează
inevitabilul „declin”, respectiv maturitatea și
bătrânețea, adică ceea ce el numea „morfologia
ciclică a culturii”. „Istoric diletant, ingenios și
foarte școlit”, cum îl caracteriza Max Weber,
Spengler reunește, în aceeași persoană,
istoricul și filosoful, asta pentru că orice știință,
temeinic aplicată, conduce, în cele din urmă,
spre filosofie. Calea faustică, imaginată de
Spengler, este, așadar, dictată de spiritul epocii
Studiu
culturale din care facem și noi parte, este
„simbolul și postulatul omului modern”, cum o
numea Nicolae Bagdasar (Scrieri, Ediție de Gh.
Vlăduțescu, București, Ed. Eminescu, 1988, p.
427).
Adept al extinderii spațialității dincolo de
hotarul ce poate fi omenește imaginat, Spengler
identifică spiritul faustic în toate manifestările
spiritului, de la matematică și geometrie,
ce se schimbă fundamental „sub ajustările
intuitivului”, până la artele plastice, inclusiv
muzica (arta care, în opinia sa, a reușit să
expună cel mai fidel spiritul occidental „mugetul
dureros al mării și rostogolirea prăpăstioasă
a valurilor, vâjâitul furtunilor, scânteierea
fulgerelor și bubuitul tunetului”, într-un cuvânt,
„cea mai desăvârșită interpretare a spațiului
faustic infinit – n.n.), și terminând cu morala
„imperativă și dominatoare”. „Eroismul moral
faustic este un eroism al suferinței și al ascezei”,
concluziona Splengler.
Pornind de la influența spațialului asupra
vieții economice, politice, inclusiv culturale a
popoarelor moderne, Spengler generalizează
susținând că spiritul faustic este chiar atmosfera
întregii vieți moderne. „Suntem faustici nu prin
intuiție, ci prin destin și fatalitate”, este concluzia
lui Spengler, iar Nicolae Bagdasar punctează:
„Voluntar, activ, dominator, impetuos,
vehement, contrapunctic, acesta este, după
Spengler, spiritul faustic, este atmosfera în care
trăiește și de care e pătruns omul modern” (p.
429).
Nu întâmplător i-am amintit aici pe cei doi
mari gânditori moderni, la care Lucian Blaga l-a
asociat și pe Immanuel Kant, care au încercat, în
pragul veacului XX, să explice fenomenul cultural,
în esență stilul, atât în forma sa restrânsă (stilul
artistic), dar și în cea extinsă (stilul cultural, în
general), pornind de la sentimentul spațiului.
Dând, așadar, întâietate lui Kant, care a intuit
că numai sensibilitatea conștientă are forme
de intuiție, Lucian Blaga a extins, în ciclul său
despre filosofia culturii (Orizont și stil, Spațiul
mioritic și Geneza metaforei și sensul culturii,
cu totul, generic, Trilogia culturii – n.n.), la
cadrele ce dau naștere fenomenului artistic,
adăugând și alți factori, eterogeni, precum
cadrele orizontice, accentul axiologic, atitudinea
15
Studiu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
anabasică și catabasică, năzuința formativă, cu
totul, elemente ce, îngemănate în „mănunchiuri
cu o însemnată stabilitate”, constituie ceea ce L.
Blaga numea „matca stilistică”, „un complex de
supracategorii care se imprimă din subconștient
tuturor creațiilor umane, și chiar vieții, întrucât
ea e modelată prin spirit”.
Înainte de a detalia asupra acestor factori
determinanți ai fenomenului stilistic, așa cum
au fost ei fixați de L. Blaga în „sistemul său
filosofic”, se cuvine totuși să zăbovim asupra
a ceea ce gândirea modernă a numit filosofia
abisalului, domeniul considerat de unul dintre
exegeții operei blagiene, profesorul Ioan
Biriș, chiar „crezul filosofic” al lui Lucian Blaga
(Concepte dogmatice, Cluj-Napoca, Ed. Școala
Ardeleană, 2020, p. 18). În acest sens, I. Biriș îi
dă cuvântul chiar lui L. Blaga, care, în lucrarea
sa Știință și creație (1942), parte integrantă din
Trilogia valorilor, afirma: „Omul există în două
orizonturi cu totul diferite: întâi în orizontul
concret, al lumii sensibile, și, al doilea, în
orizontul misterului și pentru relevarea acestuia.
Întâiul mod al existenței îl caracterizează pe om
ca pe orice ființă animală. Abia prin al doilea
mod existențial, omul devine, în fapt, ființă
omenească deplină (L. Blaga, Trilogia valorilor,
București, Minerva, 1987, p. 193).
Așadar, dihotomia dintre conștient și
inconștient rămâne problema fundamentală a
filosofiei, atunci când vrem să explicăm esența
omului. Secolul al XX-lea, am văzut, a extins
spațiul științific, cunoscut, spre problema
abisalului, oferind cadre diferite de interpretare,
de la morfologia culturii, promovată de
O. Spengler, dar și de matematicianul F.G.
Frobenius, cel care a reformulat teoria
numerelor, afirmând existența grupurilor
infinite și posibilitatea exprimării lor prin
matrice, la teoretizările psihanalitice și, până la
arhetipurile culturale (Jung). „Într-un anume fel,
filosofia lui Blaga se înscrie în acest domeniu,
reprezentând o alternativă de primă mărime la
teoriile amintite”, concluzionează Ioan Biriș (p.
17). Poziționarea omului, ca ființă conștientă, în
cele două registre amintite de L. Blaga permite,
simultan, explorarea a două tipuri de gândire,
valabile în două orizonturi distincte: în planul
conștiinței, și în cel al inconștientului, respectiv
16
al „abisalului”. În opinia lui L. Blaga abisalul
capătă putere categorială, astfel încât, în jurul
său, se constituie un câmp stilistic distinct de
metodele empirice, deductive, aplicate anterior
în determinarea științelor și a artelor, inclusiv a
filosofiei.
Faptul că, pornind dinspre conștiință (dinspre
spiritul conștient), Lucian Blaga sondează și
alte categorii ale conștiinței (respectiv lumea
simțurilor și a senzațiilor), ajungând până în
orizontul misterelor, ce surprind prin adâncimea
lor transcendentală, e o dovadă că patrimoniul
structural al spiritului uman nu are limite, având
un caracter de deplină generalitate în cadrul
matricei stilistice.
Surprinzător, poziționarea lui L. Blaga
în orizontul filosofiei abisale se suprapune
peste teoria morfologică a culturii, respectiv
evidențierea factorilor spațial și temporar,
în explicarea diferitelor manifestări/expresii
artistice. Merită chiar menționat că L. Blaga
are această intuiție (termen fundamental
pentru ceea ce el avea să numească „arta
transcendentă”), încă de la „începuturi”,
respectiv din anii 1913-1919, când a început să
publice la revistele locale, ardelene. Referindu-
se, într-un articol publicat în Românul (Arad,
anul IV, 1914, semnat: Ion Albu) la intuiția
intelectuală, văzută ca o „osmoză” a unor
idei nutrite timp îndelungat, a unor intuiții
imediate, dar și a unor halucinații, L. Blaga
constată că „filosofia științifică”, cu alte cuvinte
„apollinică” în termeni nietzscheeni, este
falsă, dând impresia unei „lucrări în mozaic”,
a unei reconstituiri din „elemente moarte”,
împrăștiate în spațiu, în vreme ce filosofia
adevărată (dionisiacă?) implică viața „căci
inteligența dispune de mai multe mijloace decât
crede filosoful” (Încercări filosofice, Timișoara,
Ed. Facla, 1977, p. 35). Intuiția, susținea L.
Blaga, urmează devenirea, dar de la pozitivitate,
la ceea ce așteptam cu adevărat de la intuiție e
cale lungă și promițătoare.
Mai târziu, ideile sale se vor plia pe ceea ce
Oswald Spelgher a numit morfologia culturii.
La fel cum Spengler a împrumutat metoda
de la Goethe, iar modul de interpretare de la
Nietzsche, și Blaga a fost sensibil la „logică”
a spațiului, care, corelată cu cea a timpului, a
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
urmărit să dea un sens nou „sufletului” faustic.
Atent, totuși, să nu „calce pe urmele”, nici ale
lui Kant, a cărui construcție metafizică despre
„1ucrul în sine” ar fi putut prezenta unele
similitudini cu ceea ce L. Blaga înțelegea prin
Marele Anonim, și nici pe ale lui Spengler,
Trilogia culturii putând fi interpretată ca o
variantă a „morfologiei culturale”, filosoful
român se delimitează radical de arta și cultura
occidentală, căutând argumente în „tipologia
autohtonă”. Semnificativ rămâne textul Case
românești (publicat inițial în Ferestre colorate,
Colecția Semănătorul, Arad, Editura Librăriei
diecezane, 1926), o prefigurare, intuitivă, a
Spațiului mioritic. Comparând casele/satele
românești cu cele săsești, L. Blaga observă
„caracterul accidental” al arhitecturii românești:
„Casele românești sunt mai liber laolaltă, se
izolează prin grădini, au pridvoare împrejur și
ferestruici prin care poți vedea înăuntru, și se
formează în grupuri asimetrice, la fel cum țăranii
români se duc la înmormântare (s.n.); comuna
românească este o colectivitate instinctivă de
oameni deschiși, iubitori de pitorescul vieții
(Încercări, op. cit., p. 224). Concluzia: „Această
dezordine nu e decât o altă ordine, ordinea vieții
(s.n.). Iubește și românul geometria, dar numai
în artă. Când cioplește o cruce, când crestează
o furcă, ori rotunjește un ulcior (ibidem, p.
245). Ce e stilul, așadar, se întreabă Blaga? Este
structura spirituală a epocii ”(s. n.).
Treptat, plecând de la aceste considerații
de tinerețe, L. Blaga construiește la maturitate
un veritabil arhetip (termen preluat, observă
Ioan Biriș, de la Carl G. Jung: „Arhetipul este
inevitabilul corelat cu inconștientul colectiv”
– n. n.), în opinia sa, un mănunchi de imagini,
de „icoane”, menite să conducă fantezia umană
spre o anume structură. Spre deosebire de Carl
Jung, ce vedea în arhetip un fel de „memorie
ereditară” a omenirii, unele arhetipuri
formându-se, în opinia sa, încă din faza pre-
istorică a omenirii, L. Blaga încadrează acest
concept strict în zona creației umane, realizând
chiar, după mărturia lui I. D. Sîrbu, fost student al
lui Blaga, la Cluj, tabloul comparativ (în Trilogia
cosmologică, Opere 11, Ed. Minerva, București,
p. 329), în care, la pct. 3, face distincția netă
între arhetipuri („icoane”, „fantasme” cu
Studiu
puternic accent afectiv) și factorii stilistici
(caracterizați prin simplitate, și având o funcție
exclusiv modelatoare, prin care ființa umană
încearcă sondarea/evaluarea necunoscutului).
Referindu-se, de pildă, la Stilurile fundamentale
(după titlul unui articol publicat inițial în Pietre
pentru templul meu, 1917, reluat și extins
Filosofia stilului, 1924 – n.n.) L. Blaga constată
că, în natură, stilul nu există, întrucât natura e
ininteligibilă, e un „haos de senzații”. Stilul este,
așadar, exclusiv o creație a spiritului omenesc,
pe care îl compară, după o sugestie cuprinsă în
creația fizicianului elvețian Carl W. Neaseli, cu un
fel de nisus formativus, termen, ne avertizează
L. Blaga, ce trebuie înțeles „ca o reînviere
evoluționistă a entelechiilor aristotelice”. În artă,
valorile întrupate în năzuințe formative (nisus
formativus) nu se succed ca epocile istorice, ci
„după gradul de apropiere sau de interpretare
de natură, al acestora”, ne avertizează L. Blaga
(Încercări filosofice, op. cit., p. 111). Concluzia:
„Operele literare (și filosofice, am adăuga noi)
cu adevărat noi ale veacului „sunt tot atâtea
licăre de înaltă spiritualitate; ele sunt adierile
unei nou religiozități ce trece printre noi...
Voința creatoare în locul inspirației pasive...”
(p. 129).
Ceea ce, mai târziu, în Orizont și stil, parte
componentă din Trilogia culturii, se va numi
„certificatul de identitate” al unor noi forme
ale sensibilității, s-a născut, așadar, prematur
în ceea ce L. Blaga anunța triumfător: „Europa
e pe cale a crea o nouă dogmă, și un nou
colectivism spiritual, o biserică” (op. cit.,
p. 129). Firește dogma, biserica imaginate
cândva de L. Blaga nu au de-a face cu termenii
cunoscuți și unanim acceptați, ci trebuie
înțeleși ca o nouă spiritualitate, născută din
„setea de absolut”, și având drept țel final
spiritualizarea lăuntrică. Este, așadar, nevoie de
o nouă formulă a iraționalului, care să învingă
realitatea „irațională”, o nouă dogmă: „Ceea
ce făceau Sfinții Părinți care ziceau că e unul
în trei persoane, va face metafizica viitoare cu
realitatea cosmică” (p. 130).
Există, așadar, susține L. Blaga, un orizont
spațial al conștiinței, iar altul al inconștientului,
la fel și câte un orizont temporal pentru
fiecare din aceste două entități. În opinia sa,
17
Studiu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
inconștientul cultural nu este organizat haotic,
ci este structurat în funcție de anumiți factori
stilistici. Orizonturile inconștientului, stratificate
pe nivele spațiale și temporale, ni se înfățișează
„ca un mediu omogen, o succesiune indefinită de
momente... care trec mai repede sau mai încet,
după starea psihică a privitorului (Orizont și stil,
p. 83). Cu acest prilej, este formulată și celebra
„definiție” a Timpului, văzut ca un orizont al
inconștientului, și care, pentru trecut, prezent
și viitor are trei profiluri distincte, numite de L.
Blaga, metaforic: timpul-havuz, timpul-cascadă
și timpul-fluviu. Fără a detalia (atenția lui L. Blaga
se îndreaptă îndeosebi asupra timpului-fluviu,
respectiv prezentul, încărcat de semnificație și
valoare, mereu pentru sine și sieși suficient),
concluzia este aceea că: „În orice fază ar fi,
timpul e concentrat în prezent. Deși considerat
în sine, „deține o valoare absolută în oricare din
situațiile enumerate”.
La rândul lui, și subconștientul are un
„suport axiologic”, putând fi, respectiv, pozitiv
sau negativ, exemplul oferit de L. Blaga fiind
cel al distincției dintre orizontul infinit, resimțit
de european și echivalentul său, resimțit de un
indian (termeni generici, nu pentru popoare, ci
pentru colectivități culturale – n.n.): „Europeanul
manifestă un accent axiologic pozitiv, pe când
indul, un accent axiologic negativ” (Orizont
și stil, p. 131). Detaliind, orizontul european
e catabasic: „Sufletul european simte, prin
orice face, înaintare, expansiune, înnoire,
cucerire, are deci un sentiment anabasic față
de destin..., din contră, indul, trăind în lume, se
simte retrăgându-se din ea... Această atitudine
catabasică se simte în morala, metafizica și
arta sa” (ibidem, p. 162). În legătură cu aceste
observații, punem și interpretarea pe care
L. Blaga o dă tendinței (prezentă acum un
veac, dar și azi în spațiul cultural local-n.n.) de
„naționalizare” a artei românești: „Am văzut
pictori care, aspirând către o creație cât mai
„românească”, nu se sfiesc s-o îmbrace pe Maica
Domnului în „cătrință”, iar pe Iisus Hristos să-l
încingă cu un „brăcinar” românesc, din care
numai cele trei culori, mai lipsesc” (între timp,
pragul autohtonizării absolute a fost trecut cu
succes – n.n.). Problema naționalizării în artă,
subliniază L. Blaga, nu constă în localizarea,
18
eventual într-o excesivă „balcanizare” a temelor
religioase, ci este un raport subtil, bazat pe un
„ritm lăuntric”, între instinctul „care niciodată
nu se dezminte” și modul în care se tâlcuiește o
realitate (Etnografie și artă, în Ferestre colorate,
op.cit., p. 226). Încercarea de a localiza, cu
orice preț, subiecte și mitologii locale este
condamnată ab intium de L. Blaga, chiar și din
simplul motiv că arta autentică nu reprezintă o
înlocuire a fatalității etnice cu reflexia lucidă și
programată. Operele plastice și literare ce caută
prin calcul, intenționat și insistent, etnicitatea
autentică (din păcate, valori tot mai multe și
tot mai fragile – n.n.) sfârșesc în anonimat, fără
mesaj, în absența „fatalității interioare”, de care
vorbea L. Blaga.
Pornind de la modul în care sunt descriși
factorii stilistici enumerați, constatăm că L. Blaga
le dă valoare de categorii abisale: categoriile
orientării, anabasică și catabasică, categoriile
formative și mai cu seamă cunoașterea
paradisiacă se înscriu în registrul inconștientului,
al cunoașterii luciferice fiind, după cum observa
și I. Biriș, când punți de salt, când vaduri, când
frâne în procesul de revelare al Marelui Anonim
(Concepte dogmatice, op. cit., p. 38). În acest
context, însăși noțiunea de „matrice” (stilistică)
ar trebui reevaluată, în sensul interpretării ca pe
un complex, un angrenaj compozițional. Există,
susține L. Blaga, o „logică” a câmpului stilistic,
ce merită nu doar cunoscută, dar și extinsă, în
beneficiul filosofiei cunoașterii.
În context, merită menționat și efortul lui
L. Blaga de a înțelege și explica fenomenul
românesc, situat, în opinia sa, la punctul de
ramificare al spiritualității creștine (catolică,
protestantă și ortodoxă, în principal – n.n.).
Pornind de la teza că deosebirile sunt „mai
mult de stil, decât de idee”, L. Blaga observă
categoriile ce acționează în cazul fiecăreia
dintre bisericile menționate, identificând
elementul dominant al ortodoxismului,
în „unitatea totului” – fiecare individ este
răspunzător de faptele celorlalți. În acest sens,
L. Blaga aduce ca argument atitudinea față de
limbile și graiurile (inclusiv culturile) naționale:
dacă pentru catolici limba e sacră și tolerantă,
iar pentru protestanți, o opțiune deliberată,
la ortodocși „limba e un organism viu, supra-
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
individual, în care omul se integrează cu firească
evlavie” (Spațiul mioritic, p. 52). Cum discuția
e mult mai largă, vizând deopotrivă problema
organizării „arhitecturale” tradiționale, dar și
a transcendenței, a determinării satilistice (în
acest caz fiind invocat sofianicul, în accepția
lui L. Blaga sentimentul difuz, dar fundamental,
al omului ortodox despre transcendentul care
coboară: „Sofia, afirma L. Blaga, este ordinea și
înțelepciunea divină care coboară în vremelnicie,
făcându-se vizibilă și imprimându-se materiei.
Sofianic este un sentiment anume al omului în
raport cu transcendența...”, Spațiul mioritic, op.
cit., p. 90), vom semnala un alt aspect relevat
de L. Blaga: raportul dintre cântecul (popular),
colindă și baladă, tustrele integrându-se cu brio
în ceea ce L. Blaga înțelegea prin transfigurarea
operei de artă, acțiune transcendentă, de sus în
jos, respectiv trecerea de la o idee speculativă
(o trăire religioasă, în acest caz), la o concepție
despre lume și societate. Astfel, într-un articol
despre Cântec și colindă (Încercări filosofice,
op. cit., p. 236) este relatat un episod modern,
de culegere de folclor, pe un fonograf cu tuburi
de ceară, un aparat „monstruos”, în fața căruia
„celebritățile satului” de „supra-țărani”, din
inima Ardealului, își caută pe rând „melopeile”,
de o infinită tristețe și de-o monotonie tulbure
ca apa (Mureșului – n.n.) care a adus un mort”.
La final, grupul de „domni”, cu folcloristul
Tiberiu Brediceanu (1877-1968) în frunte (rudă
prin alianță cu L. Blaga – n.n.), constată că a
mai scăpat „un rând de lebede de la moarte”,
lebedele fiind, în opinia lui L. Blaga, creațiile
autentice, ucise sistematic de „bucătarul
ordinar al romanțelor lăutărești”. Așadar,
privite prin prisma „dragostei de pitoresc și de
ornament, determinate stilistice inconștiente,
dar organice, din care este constituită viața
spirituală tradițională (în termeni filosofici
raportul dintre ortodoxie și vremelnicie – n.
n.), cântecele sunt o invenție personală a
interpretului („Lirismul cântărețului are aici
desăvârșită libertate”), în vreme ce colinda
„rămâne neschimbată”. Între amândouă stă
balada, „gen obiectiv și impersonal”. „În unele
colinde se păstrează încă fărâme din cultul
păgân, spune Brediceanu, și surâde (s. n.) „ -
Mai știi, completează „reporterul” (L. Blaga –
Studiu
n.n.), incitând la reflexie: - Dar cum rămâne cu
vechimea baladei Miorița? - Ei, da, o anumită
vechime au și baladele... ” (op. cit., p. 238).
Privite din acest punct de vedere, poeziile
populare românești (categorie stilistică vastă,
în care intră toate manifestările identificate
de-a lungul timpului – n.n.) cuprinse de „dor”,
„jale” ori „urât”, sunt mai mult stări, ipostaze,
degajate de ariditatea alegorismului. Același
lucru este valabil și pentru istorie: „Începuturile
românismului coincid cu o retragere din istorie,
spune L. Blaga, dar nu într-o viață lipsită de
cultură, ci doar despuiată de forme, anistorică”
(problema „retragerii”, a fixării într-un timp
anistoric, nu este legată de un cadru stilistic
anume, ci reprezintă chiar matricea stilistică
autohtonă – n.n.). Sistemul filosofic blagian,
(poate) „cel mai amplu din întreaga cultură
română” (Eugeniu Nistor, Sistemul filosofic
blagian, Tg. Mureș, Ed. Ardealul, 2017; p.
9) conferă creației culturale „substanța sau
elementul sensibil, indiferent dacă este ca atare,
anecdotic, sau doar sensibil, concret, abstract,
palpabil, sau doar sublimat”, rolul fundamental.
Pentru L. Blaga, orice creație spirituală, cu
aspect metaforic, ține loc de stil.
Plastificizantă sau revelatorie, metafora intră
în însăși geneza interioară a omului, este un
fapt antropologic: „Câtă vreme omul trăiește în
starea de liniște paradisiacă, și nu are conștiința
misterului, metaforele sunt plasticizante; când
intră în contact cu misterul și are conștiința
acestuia (s. n.), metaforele devin revelatorii
(Geneza metaforei și sensul culturii, op. cit., p.
44). Pentru L. Blaga, omul nu e atât un „animal
politic”, cât un animal metafavorizant, asta
pentru că „câtă vreme va trăi, va vorbi metaforic
despre lucruri”.
Ca o concluzie, creația culturală, cu intenții
revelatorii și cu pecete stilistică, este o plăsmuire
a spiritului pătrunsă de aripa abisalului: „Cultura
răspunde existenței umane întru mister și
revelare”, spunea L. Blaga (Geneza metaforei,
op. cit., p. 110), iar prin această realizare omul
a devenit deocamdată singurul subiect creator
din univers. Dar cum potențele biologice nu și-
au epuizat resursele, rămâne ca viitorul să releve
apariția unei noi specii, care să se substituie
Marelui Anonim.
19
Eseu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
Etgard Bitel
A fost Eminescu antisemit?
De câte ori vorbim despre Eminescu,
invariabil vine vorba despre poziția sa față de
evrei și, automat, apar două tabere distincte:
cei care îl acuză de antisemitism aducând ca
argument cele peste o sută de articole scrise
de el în ziarul Timpul în acest sens și cele două
poezii ale sale, Doina, în care apare, cu sens
peiorativ cuvântul jidan, și Scrisoarea a III-a,
care are un final clar xenofob dar, din punctul
meu de vedere, doar bănuit antisemit.
În acest sens Garabet Ibrăileanu spunea
despre jurnalistul Mihai Eminescu că era „un
adevărat adversar al evreilor”. Practic, afirmaţia
lui Ibrăileanu are la bază articolele din Curierul
de Iaşi şi Timpul, unde Eminescu aborda
problema evreiască, la modă în aceea perioadă.
Eminescu, ca şi Bogdan Petriceicu-Haşdeu,
Vasile Conta, Nicolae Iorga şi A. C. Cuza, aveau o
atitudine xenofobă asupra importanţei pe care
o aveau evreii în societate, dar şi a numărului
mare al acestora din oraşele României, iscând
să paralizeze afacerile autohtonilor. S-a înmulţit
numărul de arendaşi evrei antamaţi de boieri pe
moşiile lor pentru a scoate profit. Iar metodele
arendaşilor nu erau, de multe ori, ortodoxe,
obijduind, spun istoricii, ţăranii. De altfel,
atitudinea lui Eminescu faţă de această realitate
este aceea a conservatorului, de influenţă
20
junimistă, care vrea să apere lumea sătească
pură şi spiritul românesc, de influenţa străină
şi de o eventuală „cotropire” economică a
acestuia. 
Cea de a doua tabără este a celor care neagă
cu aceeași vehemență antisemitismul poetului
„acuzându-l” doar de naționalism.
„Se observă uşor în articolele politice ale lui
Eminescu cum pledează cauza civilizaţiei rurale,
întoarcerea la satul de tip arhaic. El critică
oraşul, văzut ca loc al pierzaniei, în vreme ce
satul românesc este slăvit, căci conservă valorile
tradiţionale. Adesea, în publicistica sa, poetul
face dovada unui naţionalism moderat, el are
o simpatie concretă pentru lumea satelor şi o
înţelegere a vieţii celor umili. Când Eminescu
îşi scria articolele cu tentă antisemită, România
se afla, aşadar, în faza clarificărilor ideologice.
Poetul lua socialul şi naţionalul împreună,
raporta societatea la mitul ei, îşi însuşise repede
virtutea băştinaşului”, spune scriitoarea Nicoleta
Dabija în articolul Mihai Eminescu şi „chestiunea
evreiască”, din revista Dacia Literară, numărul
5 din mai 2010, iar profesorul universitar
doctor Petru Zugun în articolul M. Eminescu –
„Poetul naţional”, nu scriitor xenofob, antisemit
şi rasist. Argumentare lingvistică şi stilistică,
din revista Convorbiri Literare, îşi propune
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
tocmai să demonstreze că Eminescu nu a fost
antisemit sau xenofob. „Acuzaţia, cunoscută,
de xenofobie, adusă, uneori, dar repetat, şi
acum, lui Mihai Eminescu, pe baza, în special,
a poeziei Doină şi a finalului Scrisorii III, precum
şi, adesea, a unor citate rupte, ca de obicei, din
contextele lor jurnalistice, practică critica aspră
obişnuită, a fost contrazisă cu argumente, în
general, extratextuale, precum relaţia amical-
profesională cu Moses Gaster, important şi
cunoscut cărturar român de origine evreiască,
ori lauda adusă de marele nostru publicist
violonistului Toma Micheru, de asemenea
român evreu, în ei Eminescu văzând oameni de
valoare, care îşi onorează atât ţara în care s-au
născut, cât şi etnia, precizează în articolul său
profesorul Zugun.  un repertoriu caracteristic, care atinge numai
Sigur că această afirmație privind prieteniile
evreiești ale lui Eminescu poate fi atacată cu
cunoscuta expresie „dacă toți evreii ar fi ca
tine”, dar există și alte argumente despre care
vom mai vorbi.
Există, însă, și cea de a treia tabără, mult mai
puțin numeroasă, care se încadrează în dictonul
latin „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum” (Mă
îndoiesc, deci cuget, cuget deci exist). Recunosc
că fac parte din aceasta și nu pot primi a priori
niciun fel de afirmație de aceea am încercat să
cercetez, cu modestele mele mijloace, tema.
S-a scris mult despre antisemitismul lui
Mihai Eminescu. Opiniile sale despre evrei erau
complexe şi nu atât de excesive cum s-a afirmat
uneori, dar este important faptul că el era
credibil pentru un segment larg de populaţie
în anii 1930 când denumirea de poet naţional
era des invocată (cum s-a întâmplat în timpul
discursului parlamentar din 1935 al lui Octavian
Goga), ca strămoş al antisemitismului extremist
şi înverşunat din România Mare a secolului XX.
Eminescu nu era singurul dintre liderii culturali
care îşi exprimau opiniile antisemite în perioada
dintre dobândirea independenţei naţionale şi
formarea României Mari. Istoricul Alexandru
D. Xenopol declara la începutul secolului că
numai evreii botezaţi sunt potriviţi pentru a
primi cetăţenia, iar cei care nu s-au convertit la
Eseu
creştinism ar trebui să fie eliminaţi fizic din ţară.
Din punctul de vedere al antisemitismului
său, Eminescu nu poate fi, în niciun caz alăturat
lui Octavian Goga, Nicolae Iorga, A. C. Cuza,
Zelea Codreanu sau Nicolae Paulescu.
Dacă cercetăm cu atenție biografia lui Mihai
Eminescu vom afla că știa idiș, iar „certificatul
de naștere” al teatrului evreiesc din România îi
aparține prin cronica scrisă la primul spectacol al
Teatrului idiș din grădina de la Pomul Verde din
Iași prezentat de trupa lui Avraham Goldfaden,
prima cronică de acest fel din România:
„Într-o grădină pe uliţa mare s-au deschis
un mic teatru de vară în care se joacă în limba
evreiască (germană stricată). Trupa, venită din
Rusia şi compusă din vro 6 inşi (toţi bărbați), are
viaţa casnică şi religioasă a evreilor. Astfel joi în
19 august s-a jucat: 1) ,,Lumea ca un paradis”
(cântecel satiric), 2) „Filozoful amorezat şi
hasidul (habotnicul) luminat”, dialog, 3) ,,Socrul
şi ginerile”, 4) ,,Fişel harabagiul cu rândaşul său
Sider”, comedie. Despre piese avem puţin de zis,
ele nu prezintă vrun mare interes dramatic, dar
jocul actorilor a fost escelent. Astfel în piesa a
doua actorul ce jucă pe hasid a reprezentat atât
de fidel pe evreu cum îl vedem în toate zilele,
apucat, cu vorba repede şi măruntă, încrezut,
râzând iute şi clipind din ochi, încât trebuie
să-i recunoaştem mult talent. În piesa a treia
ginerele a fost jucat de un alt actor, pe care-l
credem cel mai talentat din trupa toată. El a
jucat pe evreul uimit. Socrul e unul din aceia
cari vrea să scoată neamul său la lumină, deci
a luat ginere pe un fel de studiosus theologiae,
om cu totul netrebnic şi uimit de învăţătură
talmudistică. Acest rol a fost jucat în mod foarte
caracteristic. Ridicând sprâncenele adesea în sus
şi făcând creţi pe frunte, cu barba neagră, tunsă
în mod deosebit, lung şi slab, vorbind şi cântând
natural, ne-a arătat un adevărat prototip de
minte pe dos şi netrebnicie Directorul trupei
are un glas simpatic (bariton) şi figura plăcută.
Ariile sunt evreieşti, iar publicul, compus în mare
parte din coreligionari ai actorilor, petrece bine”.
(22 august 1876- Curierul de Iași).
21
Eseu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
Gândind logic, ne putem pune întrebarea: ce
căuta Eminescu la un spectacol de teatru pentru
o populație pe care o ura?
Eminescu nu-i ura pe evrei și asta nu
pentru că avea câțiva prieteni evrei. Eminescu
ura o anumită categorie socială din care, din
nefericire, făceau parte, majoritar evreii.
Sigur că naționalismul său s-a manifestat
puternic atunci când a fost vorba de
încetățenirea evreilor, Eminescu fiind cel care a
determinat acordarea cetățeniei individual și nu
în grup, dar asta s-a datorat, probabil, temerii
sale privind pervertirea „virtuților băștinașului”.
Un alt motiv pe care îl consider relevant
în ceea ce privește articolele sale cu tentă
antisemită ar putea fi conservatorismul său și
apartenența sa la un organ de partid – Timpul
– al Partidului Conservator. Apartenența la
masonerie a președintelui partidului, Petre
Carp, și a celui mai marcant membru, Titu
Maiorescu, este irelevantă, având în vedere
interesele politice.
Dacă ne uităm în cealaltă parte, la evrei, pe
care se presupune că Eminescu i-a urât, vom
vedea că cei dintre ei care înțelegeau cinstit
scrierile lui l-au elogiat constant pe Eminescu,
l-au iubit încă din timpul vieţii. Nu e întâmplător,
cred, că un scriitor evreu, A. Axelrad, a lansat
sintagma „Sfântul Eminescu”, iar Salomon
Segal este întâiul traducător idiş al poeziilor
lui Eminescu, cunoscându-l direct pe poet în
casa unui prieten comun, Samson Bodnărescu.
Marele folclorist, eruditul rabin Moses Gaster,
scria entuziast de prietenia sufletească avută cu
Eminescu, aşa cum şi lingvistul evreu Hazman
Tiktin se bucura de prietenia poetului şi de
cunoştinţele căpătate de la el.
Iată ce spunea rabinul filolog Moses Gaster
despre Eminescu: „Am devenit foarte intim
cu Eminescu şi l-am vizitat adesea. El a fost,
pentru un timp, redactor al ziarului conservator
Timpul şi îmi amintesc încăperea care îi fusese
dată lângă grajdurile, ale lui Brâncoveanu cred,
undeva în strada numită acum Calea Victoriei.
Acolo stătea după-amiezile, în îngrozitoarea
arşiţă a zilelor de vară, când toată lumea era
plecată, aşteptând să i se aducă corecturile. Îmi
aduc aminte că, într-o zi – cred că eram acolo cu
22
Slavici –, când a fost adus un număr al ziarului,
iar povestea era una luată din Anton Pann,
„Povestea celor trei cocoşaţi”, el a râs în hohote.
L-am văzut de multe ori după aceea în propria
lui vizuină. Locuia la catul de sus, în spatele unei
case, exact vizavi de ceea ce este acum Ateneul
Român. Stătea acolo, lungit în pat până târziu;
când veneam pe la 11, trebuia să-l scol bătând
la uşă. Era foarte neglijent în manifestările sale.
Se ridica şi se aşeza, şi-şi pregătea cafeaua la
una din acele lămpi cu spirt.
Poseda o frumoasă colecţie de manuscrise
româneşti, dintre care pe unele le-am luat
cu împrumut şi am reprodus câteva pasaje
în Crestomaţia mea. Odată mi-a dăruit unul,
conţinând toate minunile Fecioarei Maria şi
altele. El încă ştia citi foarte bine vechile slove
cirilice, dar eu ştiam mai bine, aşa că şedeam
împreună şi citeam, în special cronicile vechi.
Acestea îi plăceau cel mai mult şi au avut o mare
influenţă asupra stilului şi purităţii limbajului
său.
Se zicea că era antisemit. Pe atunci,
antisemitismul era foarte răspândit, dar el
n-a fost contaminat de acel virus, foarte rar a
abordat chestiunea evreiască în ziar şi numai o
dată sau de două ori în poemele sale, unde i-a
satirizat pe greci şi a adăugat, de asemenea, un
cuvânt despre evrei”.
Rabinul Gaster nu poate fi bănuit că ar fi
fost vreun fraier care nu înțelegea ce este acela
antisemitism.
Dar nici Eminescu n-a rămas mai prejos,
le-a făcut evreilor statui de aur. În primul rând
e vorba despre faimosul poem de tinereţe
Memento mori, în care Eminescu rezervă un
pasaj istoriei evreilor, descriind divin „templul
Iehovei”, „miticul Ierusalim” şi pe „regii
Iudeei”, apoi el a creat cel mai frumos portret
care s-a făcut vreodată în literatura lumii unui
evreu, înţeleptul Ruben din Sărmanul Dionis,
aflat iniţial în Archaeus, capodopera filosofică
a poetului. Citiţi pasajul care începe aşa:
„Maistrul Ruben era un bătrân de o antică
frumuseţe”. De asemenea, în Fragmentarium
Eminescu descrie un cartier evreiesc dintr-o
Suceavă imaginară, redat ca „o viziune a lui
Isaia”, aşa cum, în comedia neterminată Gogu
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Eseu

tatii, întâlnim un personaj memorabil, pe nume
Leizer Zolzangesind (Să fii sănătos), pe care îl
aflăm şi în proiectul Cenuşotcă.
În Biblioteca Națională din Ierusalim se
găsesc, la secția de limba română, peste
patruzeci de volume cuprinzând poezii de
Eminescu (inclusive trei traduceri ale poemului
Luceafărul, realizate de-a lungul timpului de
Ahuva Bat-Hana, Ehuda Tan-Pai și Tomy Siegler)
sau lucrări despre Eminescu, inclusiv culegerea
de articole „antisemite” realizată de Dumitru
Vatamaniuc.
Ca evreu care desfid orice antisemit cred,
totuși, că în ceea ce îl privește pe Eminescu a
venit vremea să-i judecăm „antisemitismul” și
xenofobia cu alte instrumente decât cele din
anii ‚50. Cred că trebuie ținut seama de perioada
socio-politică în care a scris și de caracterul
publicațiilor în care a scris. Poate că se va găsi
un tânăr, nepervertit de acuzațiile mai mult sau
mai puțin fondate privind „antisemitismul” lui
Eminescu, care să-și dea doctoratul pe tema din
titlul acestui articol.

VEȘNICĂ RĂSTIGNIRE
Sculptura: Mihai Jitaru

23
Eseu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
Adrian Grauenfels
Un secol de la Ulysses de Robert M Kaplan,
Universitatea din Western Sydney
La 2 februarie 1922 a avut loc un eveniment
care avea să schimbe istoria literară. Cu coperta
în culorile grecești albastru și alb, o carte a fost
transportată în grabă de la tipografie la o gară
din Paris, pentru a fi ridicată de scriitor cu ocazia
împlinirii a 40 de ani de viață. Astfel a fost  Ulysses
dezvăluit lumii. Irlandezul James Joyce, extenuat
24
după șapte ani de scris la Trieste, Pola, Roma
și Zürich înainte de a ajunge la Paris, știa că
romanul său va schimba lumea – și cu siguranță a
făcut-o. Niciodată nu a existat o carte ca  Ulysses
și probabil că nu va mai exista niciodată. Este o
combinație de neegalat de realism și simbolism,
împletite într-un mod pe care nimeni nu a reușit
să-l reproducă vreodată. Simbolismul era un
curent în ascensiune în literatura europeană,
iar Joyce admira realismul lui Henrik Ibsen (deși
îi spunea că este prea bătrân pentru a-l învăța
ceva). Începutul modernismului în secolul XX a
fost marcat de trei evenimente critice: dansul
lui Nijinski la Baletul Rus, dezvăluirea de către
Picasso a tulburătoarei picturi   la Demoiselle
d’Avignon  și publicarea lui Ulysses.
TS Eliot avea să spună despre Ulysses:
„Consider că această carte este cea mai
importantă expresie pe care a găsit-o epoca
actuală; este o carte căreia îi suntem cu toții
datori și de care niciunul dintre noi nu poate
scăpa”. Joyce era hotărât să scrie romanul de
referință al noului secol.
Ulysses  se bazează pe cartea lui Homer, 
Odiseea, relatarea epică a celor 18 ani de
rătăcire a eroului din Troia pentru a se reuni cu
soția sa Penelopa și cu fiul lor Telemachus. În
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
timp ce lui Ulise i-au trebuit zece ani pentru a
ajunge acasă, Joyce a comprimat călătoria epică
în doar 18 ore, într-o singură zi din Dublin, a
cărei dată o cunoaștem acum: 16 iunie 1904,
prima zi în care a ieșit cu viitoarea sa soție, Nora
Barnacle.
Ideea pentru   Ulysses   este adusă  înapoi 
la Dublinul modern. După ce s-a prăbușit beat
pe stradă, Joyce a fost ajutat să se ridice și a
fost periat de praf „n stil samaritean ortodox”
de către un domn Hunter, un dentist evreu cu
reputația de a avea o soție infidelă. Inițial, Joyce
a vrut să fie o poveste în cartea sa  Dubliners,
dar a reținut-o  pentru următoarea  sa   carte.
Luând ca punct de plecare Homer, Viața lui
Iisus a lui Renan și Hamlet (pentru a menționa
doar câteva), eroul său modern a fost un evreu
maghiar dezrădăcinat, o figură marginală într-
un oraș în care antagonismul dintre catolici și
protestanți era în toi. Leopold Bloom (tatăl său
i-a schimbat numele din Virag, care înseamnă
floare) vindea publicitate în ziare. Este încornorat
de soția sa și nu au mai făcut sex de unsprezece
ani, de când fiul său Rudi a murit la 11 zile după
naștere. El se teme că Milly, fiica lor de 15 ani,
va urma calea mamei sale.
Eseu
Ulysses descrie o zi din viața a trei personaje
din Dublin: Stephen Dedalus, Leopold Bloom și
soția sa, Marian, zisă  Molly Bloom. Cele două
personaje masculine se încrucișează în timpul
zilei, dar nu au nici un contact până noaptea,
când domnul Bloom îl salvează pe Stephen
Dedalus, beat, dintr-un bordel și îl duce acasă.
Stephen refuză oferta de a rămâne și iese în
noapte, lăsându-l pe domnul Bloom să fie
interogat de soția sa în pat. Asistăm la ultima
apariție a lui Stephen Dedalus, care pentru
prima dată este personaj în nuvela Un portret al
artistului ca om tânăr.
Dublin acum 100 de ani
În declin, moartea mamei sale l-a lăsat în
datorii, este înconjurat de uzurpatori, nu a
cunoscut dragostea și trebuie să găsească un
tată care să-l elibereze... În timpul zilei, Bloom
și Dedal trăiesc o serie de evenimente banale:
o înmormântare, o întâlnire cu un ziarist, o
băutură în baruri, o naștere, o vizită la un bordel.
La acestea se adaugă zvonul că dl. Bloom ar avea
informații din interior despre câștigătorul unei
curse de cai (Gold Cup), recuperarea cadavrului
unui om înmormântat, teama lui Stephen că este
înconjurat de trădători și că nu poate rămâne
în Turnul Martello, întâlnirea voyeuristă a dlui
Bloom cu o tânără pe un leagăn, identitatea
misterioasă a bărbatului în pelerină de ploaie și
o sută de întâlniri scurte cu personaje minore
cu care se umplu paginile. Fiecare personaj al
cărții se bazează pe cineva din viața lui Joyce.
După o apariție foarte fugitivă dimineața, Molly
25
Eseu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Bloom este absentă până la   capitolul final al

Penelopei, având scena doar pentru ea, în timp
ce stă întinsă în pat. În timpul zilei, ea este
rareori departe de gândurile domnului Bloom,
iar acesta știe prea bine că femeia plănuiește o
legătură după-amiaza cu Blazes Boylan, ultimul
dintr-o lungă serie de amanți. Pământeană,
lascivă, pasională, Molly Bloom este Gea-
Tellus, Mama Pământului. Înconjurată de iubiți
și de foști iubiți, ea este în cele din urmă cinică
față de bărbați. Comparându-i pe aceștia cu
Leopold Bloom, cu amintirile întâlnirilor din
trecut răscolindu-i gândurile, ea vede în el
calitățile pe care și le dorește. În reiterațiile ei
post-coitale de dinaintea somnului, domnul Turnul Martello
Bloom îi ucide pe pretendenții Penelopei
nu prin violență, ci printr-o  victorie  morală: Joyce oferă una dintre marile descrieri
„atât el cât și el deghizat în altul...” literare ale durerii. Privind prin afeturile turnului
Joyce a combinat două stiluri literare, Martello, gândurile lui Stephen se îndreaptă
simbolismul și naturalismul, folosind tehnica spre mama sa muribundă care se întoarce
fluxului de conștiință într-o manieră unică. constant să-l bântuie din mormânt, spre liliata
Cititorul se află atât în mâinile detașate ale un bocet de fond:
scriitorului, cât și în mintea personajului. „Durerea, care nu era încă durerea iubirii, îi
Gândurile se poticnesc, se răsucesc, alunecă și zbuciuma inima. În tăcere, într-un vis, ea venise
curg. Locuim în mințile lor într-un mod care nu a la el, cu trupul ei risipit în hainele  mareo de 
mai fost făcut până acum în literatură. Folosirea înmormântare, care emanau un miros de ceară
de către el a „fluxului de conștiință” a uimit și lemn de trandafir, iar respirația ei, aplecată
mulți cititori. Cei cu convingeri psihanalitice au asupra lui cu cuvinte secrete și mute, aducea un
văzut în acest lucru o replică a asocierii libere miros slab de cenușă umedă”.
la Freud, ceea ce l-a înfuriat pe Joyce, spunând Simbolismul este omniprezent, cu multiple
că el descrie misterul minții conștiente, nu al fațete și derivat cu precizie. Fiecare capitol
inconștientului. Dublin este un oraș plin de al cărții corespunde cu echivalentul homeric,
personaje – printre care, nu în ultimul rând, chiar dacă într-o măsură variabilă. Ciclopul este
fratele lui Joyce, Simon Dedalus – dar suficient Cetățeanul ultra-naționalist bigot, cu un singur
de mic pentru a fi ușor de gestionat și pentru a ochi în fanatismul său, care îl alungă pe domnul
dormi la marginea Europei, mai degrabă decât Bloom din bar aruncând cu biscuiți, în loc de
umbrit de evenimente istorice mărețe. Dacă pietre.  
Dublin ar dispărea brusc de pe Pământ, Joyce
a declarat că ar putea fi reconstruit din Ulysses.
Nu chiar, dar multe dintre locații au rămas
și sunt vizitate în Bloomsday, inclusiv pub-ul lui
Barney Kiernan și turnul Sandycove Martello.
Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării în  Ulysses.
Joyce a scris 12 volume de notițe pentru roman.
Niciun cuvânt, propoziție sau paragraf nu este
neintenționat. Nu există nici o coincidență:
vedem catargele vasului la orizont dimineața
devreme, vaporul a acostat după-amiaza, iar
căpitanul se întâlnește cu Stephen și cu Bloom,
la locuința taximetristului, târziu în acea noapte.
Contrastul cu Proust, ale cărui vagi reminiscențe
circulă în timp, este semnificant. Circe – vrăjitoarea

26
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
Episodul Circe   [în care bărbații sunt drogați
și transformați în vite] are loc în Nighttown, zona
bordelurilor din Dublin. Dar mai este mult, mult
mai mult, în  Ulysses  decât uimitoarele isprăvi
literare. Nu sunt doar gândurile și sentimentele
personajelor, ci și priveliștile, mirosurile,
sunetele și muzica unui oraș. Joyce a combinat
o mare perspicacitate psihologică cu o acută
capacitate de observație. Funcțiile corporale
sunt descrise în detaliu. Stând pe o stâncă pe
plaja Sandymount, Stephen se scobește în
nas în timp ce încearcă să descifreze versuri
de poezie. Domnul Bloom citește ziarul pe
toaletă și se străduiește să se controleze după
ce mănâncă un sandviș cu brânză cu un pahar
de burgundy. Scufundat în apa caldă a unei băi
turcești, el își privește tufișul, „tatăl languros de
mii de ani”. Întinsă în pat, Molly Bloom începe
să aibă menstruație și este nevoită să folosească
oala de noapte. Există descrieri vii ale actelor
sexuale, ceea ce denotă hotărârea lui Joyce de a
arăta fără rețineri fiecare aspect al vieții umane.
Joyce, un poliglot extraordinar, a scris fiecare
capitol într-un stil diferit.
Boii soarelui (dl. Bloom asistă la o petrecere a
studenților mediciniști beți la spitalul de bătrâni,
în timp ce se naște un copil), începe cu o anglo-
saxonă timpurie, limbă care urmează dezvoltarea
limbii engleze în paralel cu creșterea fătului
în pântece.  Circe, scrisă în formă dramatică,
are un stil visător și halucinant pentru a reda
întârzierea orei și starea de beție a lui Stephen.
Sirenele, recunoscut ca fiind unul dintre cele mai
greu de citit capitole, este o încercare elaborată
de a imita forme muzicale cu ajutorul cuvintelor.
Există două barmanițe fermecătoare, un acordor
orb de piane și multe cântece. Dispozitivele
muzicale elaborate se aseamănă cu o uvertură
de orchestră:
„La fiecare unduire lentă și satinată a sânului
ei [e montajul ei care se mișca] trandafirul roșu
a crescut încet, s-a scufundat trandafirul roșu.
Bătăile inimii: respirația ei: respirația care este
viață. Și toate micile ferigi de păr de fecioară.
Bronz prin aur a auzit fierul de oțel.”
Penelope  este scrisă în întregime într-un
Eseu
flux de conștiință. Pentru a dezvălui gândurile
lui Molly, Joyce renunță practic la punctuație,
există doar opt propoziții lungi,care se termină
cu eterna afirmație: Da.
„L-am rugat cu ochii să mă mai întrebe încă
o dată da și apoi m-a întrebat dacă vreau da
să spun da, muntele meu da și mai întâi mi-am
pus brațele în jurul lui da și l-am atras la mine
ca să-mi simtă sânii toți parfumați, da și inima
lui a luat-o razna și am spus da o voi face Da.”
După ce Ulysses a fost publicat cu succes de cri-
tică, Joyce a dobândit faimă, a devenit o lumină
de frunte în Parisul interbelic, dar a cunoscut
puțină fericire. Nora nu a primit cu plăcere re-
prezentarea ei ca Molly Bloom, plângându-se
că este grasă și urâtă. Spre disperarea lui Joyce,
aceasta nu a citit niciodată cartea, fie pentru că
era prea lungă, fie pentru că bănuia (pe bună
dreptate) că acolo era  descrisă cu exactitate
viața lor sexuală. Fiica sa Lucia a fost în cele din
urmă internată din cauza schizofreniei, relația
cu Nora a devenit tot mai distantă, iar sănăta-
tea sa s-a șubrezit. Joyce a devotat următorii 17
ani pentru a scrie  Finnegans Wake , cartea de
vis a nopții de atunci, care i-a lăsat pe cititori
– cei care au reușit să o termine – nedume-
riți și pe critici, dezamăgiți. Timpul va decide...
Ulysses  este un festin literar bogat, care poate
descuraja începătorul, dar care poate fi stăpânit
cu puțină perseverență și îndrumare în prealabil.
Densă, polimorfă, pe alocuri înfiorătoare și pli-
nă de referințe obscure,  Ulysses  rămâne unic,
poate ultimul roman. Deși este ușor să te lași
prins în pirotehnica stilistică, este, în cele din
urmă, o poveste intens umană de semnificație
universală. Aproape tot ceea ce a scris Joyce
ar putea fi considerat o capodoperă, și totuși
este   Ulysses   pe care îl sărbătorim în fiecare
Bloomsday. La 2 februarie, să ne amintim de cea
mai mare operă literară a secolului al XX-lea, de
autorul care ne-a dăruit-o și de certitudinea că
sunt vremuri care schimbă, și nu umanitatea.
_____________
Autorul: Robert M Kaplan este psihiatru medico-
legal, scriitor și istoric. AG, traducere și foto 
 
27
Portret ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
Claudia Motea
În inima lui Brâncuși
Brâncuși spunea că Iubirea cheamă iubire.
Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să
iubești tu cu toată puterea și cu toată ființa ta.
Tot el spunea că Iubesc tot ce se înalță! La mine,
de fiecare dată când vorbesc despre Brâncuși
simt cum se înalță o cantată ce mă face să zbor
ca o pasăre măiastră și să mă cuibăresc tocmai
în inima lui. Să stau acolo cuminte și să ascult
bătăile inimii. Pe dinăuntru. Să ascult un soliloc
al inimii! Bum-bum! La Brâncuși până și bătăile
inimii sunt INFINITE! Infinitul, acea negare a
Labyrintului, așa cum definește chiar el infinitul,
cuprinde total ideea de femeie ca muză-iubită!
Și totuși, cum a iubit Brâncuși? Oare a iubit
vreodată cu adevărat? Care a fost marea lui
iubire?
Am urmărit multe documentare despre
viața marelui sculptor și am citit mai multe cărți
care aveau ca protagonist pe Brâncuși... Cred că
cel mai important este faptul că amândoi ne-
am născut pe meleaguri gorjene... EL, la Hobița,
eu, la Târgu-Jiu și pot spune cu mândrie că prin
venele noastre curge același sânge gorjenesc!
Copilăria și adolescența le-am petrecut
pe dalele fierbinți ale operei lui, jucându-mă
și plimbându-mă pe la Masa Tăcerii și Poarta
Sărutului, iar la Coloana fără de Sfârșit, de pe
Calea Eroilor, am dat de atâtea ori glas spre Cer
și Dumnezeire, dorinței mele înălțătoare de a
28
deveni actriță... Poate că la împlinirea acestui
vis chiar și Brâncuși m-a ajutat, pentru că el
iubea artiștii...
În Canada, când am emigrat, l-am prețuit
și mai mult pe Brâncuși, era mereu alături de
Eminescu...
Când am descoperit cartea lui Miron Manega
Brâncuși și femeile lui, am cumpărat peste 20
de cărți și le-am oferit ca pe un dar de suflet,
prietenilor... apoi am început să scriu eu însămi
piesa de teatru BRÂNCUȘI, DRAGOSTEA MEA!,
iar azi, acum, în acest prezent, este tradusă deja
în zece limbi, inclusiv în limba spaniolă... Sunt
recunoscătoare lui Brâncuși pentru că am reușit
să creez nouă personaje feminine, nouă vieți de
femei celebre din viața amoroasă a artistului,
adevărate muze ale operei sale: de la suava
Domnișoară Pogany, la pasionala Maria Tănase
și strania baroneasă Renée Irana Frachon,
de la exuberanta Madame Léonie Ricou, la
delicata Cella Delavrancea, de la extravaganta
Maria Bonaparte, la adolescentina irlandeză
Eileen Lane, de la sculptorița Milița Petrașcu, la
sofisticata Peggy Guggenheim…
Toate femeile care au trecut pragul atelierului
său din Montparnasse au trecut, în mod fatal, și
prin patul lui primitiv. Le-a primit cu bucurie și,
furându-le chipul și esența, le-a transformat în
statui. Sculpturile mele sunt fecioarele mele! Le
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
gătesc ca de nuntă!, mărturisea Brâncuși… DAR
nu s-a însurat niciodată el!!!
Femeile veneau la el, atrase ca fluturii de
lampă… Unele l-au părăsit repede, după ce și-
au astâmpărat curiozitatea, altele au zăbovit
mai mult, pe altele le-a gonit el… În orice caz,
au fost multe, INFINITE???… și fiecare femeie
din viața lui Brâncuși a fost parte organică și
structurantă din viața, opera și destinul său.
Mademoiselle Pogany este prima iubire
celebră și prima lui capodoperă! Margit Pogany,
pictorița unguroaică, denumită și Ibovnica
statornică, a emigrat în Australia și, mai bine de
40 de ani, i-a scris încontinuu epistole de iubire.
O a doua mare iubire a lui Brâncuși este cea
cu Maria Tănase. S-au cunoscut la Paris, ea avea
25 de ani, iar el, 63. S-au iubit din primul moment
și a fost o iubire plină de năbădăi… Maria avea
o fire libertină, iar Brâncuși era prea posesiv…
Dacă la începutul relației Brâncuși îi spunea:
Mărie când te ascult, pentru fiecare cântec aș
dăltui o pasăre măiastră, spre finalul iubirii lor,
Maria a devenit: Casandră antică, bocitoare
profesionistă, demnă pentru zaiafeturi de
trântori… DAR, deși nu i-a făcut nici o sculptură
acesteia, Maria Tănase n-a încetat să-l iubească
până la sfârșitul vieții sale.
Legătura amoroasă cu Milița Petrașcu a fost
extrem de benefică, pentru că datorită acestei
artiste el a realizat Complexul de la Târgu
Jiu: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana
Infinitului. Inițial, această lucrare amplă i-a fost
înmânată Miliței, dar Brâncuși a rugat-o să i-o
dea lui, iar ea, datorită iubirii mari pentru el, s-a
conformat situației.
Celebra pianistă Cella Delavrancea, aflându-
se la Paris la un concert, l-a cunoscut pe Brâncuși
și a căzut imediat pradă mrejelor lui… Au avut o
relație de scurtă durată, dar infinită ca pasiune,
cu rumori… șușoteli pariziene…
Maria Bonaparte, descendentă BONAPARTE,
moștenitoare a unei mari averi, a pozat pentru
Brâncuși, el realizând pentru ea controversata
PRINȚESA X, care a stârnit un mare scandal la
expunerea ei la Le Grand Palais.
Artistul n-a fost căsătorit niciodată. În opinia
mea, el a sacrificat totul pentru sculptură. Prin
artă, te vei detașa de tine însuți, spunea… Iar
măsura și numărul de aur te vor apropia de
Portret
absolut!
Artistul Brâncuși a rămas intangibil. Se pare
că nici o femeie n-a putut să-l scoată din castelul
de gheață al condiției sacerdotale de artist… El
a avut această menire divină să facă piatra să
cânte pentru omenire… A creat ca un zeu, a
poruncit ca un rege și a muncit ca un rob…
Pe 18 februarie am adus un omagiu
de suflet sărbătorindu-l cu mare iubire pe
marele sculptor la Centrul UNESCO Mihai
Eminescu din București, împreună cu doamna
director Nicoleta Paninopol, organizând un
act artistic emoționant, redat de discursurile
unor personalități artistice și de expoziția de
pictură cu portretul lui Brâncuși (artist Dmitri
Murahovschi) și al iubitelor sale, personaje
cheie din creația sa (artist Vali Ciobanu).
Pe 19 și 20 februarie, Brâncuși a fost cu noi
la Teatrul Dramaturgilor Români din București,
unde s-a jucat fascinantul spectacol omagial
BRÂNCUȘI, DRAGOSTEA MEA!, în care eu am
întruchipat 9 personaje, femei celebre din viața
artistului. Am avut onoarea de a avea lângă
mine în acest proiect pe marele actor Marius
Bodochi (vocea lui Brâncuși), două muziciene de
excepție - Smaranda Vasile, la pian, și Ruxandra
Cuptor, la vioară -, iar regizorul magic al acestui
spectacol a fost Beatrice Rancea.
O reverență de suflet, tuturor, și permiteți-
mi să-mi iau rămas-bun de la dumneavoastră,
iubiți români de pretutindeni, evocând un
epitaf poetic scris de maestrul cinematografiei
românești, Al. G. Croitoru:
DACĂ...
Dacă mai treceți vreodată pe-acasă
Și nu-i găsiți pe-ai voștri în bătătură
Nu-i căutați, că ei sunt duși
Să odihnească în piatra lui Brâncuși.
Dacă-au plecat în plinul primăverii
Îi veți găsi urcând treaptă cu treaptă
Coloana fără de Sfârșit
Urcată-n semeția lumii, dreaptă.
Dacă-i prinsese iarna pe pământ
Mergând acoperiți cu lăicere
Îi veți găsi cu bunul rege dac
al țării drum,
rostuind la Masa de Tăcere.
29
Portret ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
Gheorghe Vințan
Medalion - Juan Ramón Jiménez
(Moguer, Spania, 1881; Puerto Rico, 1958)
La soledad sonora/Melancolie vibrantă,
citind această carte din prima epocă a creaţiei
lui JR, descoperim o apropiere tacită de
romantismul târziu, de poeme impresioniste şi
moderniste, de descrierea în adâncime a naturii
umanizate, de grădiniţe şi grădini, din epoca
căutărilor şi a idealurilor. Încă nu începuse să
lucreze la antologii, nici nu era preocupat de
poezia pură, trăieşte timpul în care cărţile lui
curg una după alta, iuţi, dar cu aparenţa unui
râu, la o certă distanţă, desigur, de unul dintre
cele două evenimente importante din viaţa lui:
căsătoria cu Zenobia Camprubí Aymar, celebrată
la New York, la 2 martie din anul 1916, şi la o
distanţă apreciabilă de acesta, Războiul Civil
spaniol şi calea exilului.
JR predă această carte pentru tipar în 1912,
când avea 30 de ani, însă data de pe copertă
poate fi anul în care a fost scrisă; în acest caz,
poetul avea doar 26 de ani şi să găsea într-o
perioadă de cinci ani (1908-1913) când trăia în
Moguer, timp în care scrie şi publică un număr de
zece cărţi, dintre care amintesc aici Pastorales/
Pastorale, Poemas mágicos y dolientes/Poeme
magice şi triste, pe care le-a publicat în acelaşi
30
an, şi Melancolia/ Melancolie, Laberinto/
Labirint, pe care le publică în anul următor.
Privind acum, din perspectiva trecutului
apropiat, viaţa lui JR, amintesc aici şi faptul că în
urmă au rămas Madridul cu prietenii de breaslă,
între care fraţii Machado, Manuel şi Antonio,
Villaespesa, cel care l-a prezentat şi l-a susţinut
în lumea literaturii madrilene, ca apoi, revenind
în satul natal cu durerea în suflet pricinuită de
moartea tatălui, să-şi amintească uneori şi de
timpul când a trecut prin două sanatorii, unul
în Franţa şi altul în patria mamă, Spania.
În Moguer decide, probabil, şi pentru o
proprie terapie în ce-l privea suferinţa lui
psihică, să se dăruiască din plin creaţiei poetice.
Acum încep anii lucrării sale de căpătâi, Platero
y yo/Platero şi eu, când cu ajutorul argintiului
măgăruş străbate satul, împrejurimile acestuia,
scriind poeme despre tot ce întâlneşte şi vede
în jurul lui. Dar tot acum este prins în mrejele
dragostei pentru englezoaica Louise Grimm,
căreia de fapt îi dedică acest volum, La soledad
sonora/Melancolie vibrantă, şi în care trebuie
recunoscute circumstanţele pentru ce există
dorinţa de a fi salvate multe din voluptuoasele
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
creaţii din aceşti ani.
Modernismul apare în aceeaşi societate
din care Freud îşi extrage teoriile sale despre
psihanaliză. În această societate poeţii vedeau,
de fapt ca mai totdeauna, de a stabili acest ceva
ce semnifica în cuvinte realitate, adevăr, iubire
sau frumos, depinzând totul şi de unghiul din
care aveau interes să fie văzute. În acest sens,
aş spune că tânărul JR privea, precum ceilalţi
tineri poeţi, începuse să creadă în frumos şi în
iubire, trecând apoi în aceeaşi manieră ca şi
poeţii mai vechi spre realitate sau adevăr. În
acest caz, poemele lui despre frumos ajung la
gradul de clasice când realitatea sau adevărul îşi
fac apariţia, introduse fie într-un vers cheie, fie
trecând subteran de la un cap la altul al poeziei.
Cum însă atât realitatea, cât şi adevărul
au nevoie de ceva rău: sexul, durerea şi chiar
moartea, atunci este vorba de captarea
dozajului exact al frumosului şi răului în fiecare
dintre infinitele situaţii prin care trece viaţa
umană. Acest aspect al creaţiei poetice este, în
sine, descoperirea ce se poate face într-o lagună
în care se reflectă cerul senin sau în cea a unuia
care priveşte cerul senin şi cineva descoperă că
suferă de o boală. Cam impropriu ăst exemplu,
dar în viaţa poetică şi nu numai în ea putem găsi
o droaie de exemple, unele mai fistichii ca altele.
Însă nu aceasta este problema dezbaterii iniţiate
de mine asupra poeziei din aceste volume.
JR nu ne lasă posibilitatea unei uşoare
individualizări a poemelor din acest volum
La soledad sonora/Melancolie vibrantă, mai
degrabă ne spune cum trebuie să fie poezia
în propriul său concept de compoziţie, care
apare în cea de a treia parte a prezentei cărţi
„Trandafiri de fiecare zi”, poezia trebuie să fie
vibrantă şi indecisă, goliciune infinită de forme
şi de tonuri, o succesiune nesfârșită. În acest
punct a ajuns ideea lui JR în clipa aceasta asupra
poeziei, văzând în versul său o căutare continuă
până la extenuare a frumosului privit din toate
unghiurile posibile.
Aceste aspecte ce înconjoară creaţia poetică
a lui JR în aceste timpuri când s-a întors în satul
natal sunt pentru el şi benefice, îi dau puterea
necesară pentru a ieşi din impasul unei crize
psihice care deja depăşise limitele normalului
Portret
prin admiraţia unei lumi, satul şi peisajele care-l
incită, în acelaşi timp cu propriul lui eu salvat,
putem spune, din naufragiul trist, dar ferice.
Un exemplu în acest sens sunt şi versurile
ultimei strofe din poemul LXVI, din acest volum,
Melancolie vibrantă, unde recunoaşte pe de-
a-ntregul acest început al creaţiei lui poetice:
„O/ frumuseţe seva deschide/ înăuntrul vieţii
mele. Urne/ sunt ochii mei asemeni unei graţii/
melodioasă, veşnică, unică...”
În acest volum de versuri poemele lui JR
nu au titluri, ci doar o numerotaţie cu cifre
romane, titlul, de fapt, este dat de primul rând
al începutului fiecărei prime strofe a poeziei.
Asupra poemelor din Melancolie vibrantă se
mai poate spune că ne întâlnim pentru prima
dată cu conceptul juanramonian al muzicii
ca o entitate artistică superioară ce venea de
la Schopenhauer, Wagner şi Nietzsche, şi din
ideile francezilor Mallarmé, Verlaine sau ale
nicaraguanului Rubén Darío, văzută poezia ca o
soră a muzicii şi amândouă ca o experienţă ce
nu se poate exprima prin cuvinte, a spiritului în
căutarea lui transcendentală; concepţie de la
care nu au putut să se situeze departe de ea nici
filozofii din acel timp cu toată individualitatea
lor, precum Emil Cioran. Deci, este clar unde
se vrea să se ajungă, spun: la o comunicare a
crezului propriu într-o formă de frumuseţe
superioară care aduce cu sine o comuniune
mistică cu universul prin intermediul naturii
(într-atât că femeia este considerată „natură”).
Poezia, femeia, frumosul, idealul, natura şi lumi
invizibile, vise („delirante vise”, spune chiar
poetul în poemul LXXXV) sunt locul în care se
manifestă misterioasa esenţă universală spre
care se tinde.
Umând firul realității, plecând de la un bine
cunoscut moment în viaţă, îmi pare că totul se
reduce la sentimentul iubirii şi al durerii. În acest
volum, Melancolie vibrantă, JR sub acest înţeles
ne poartă printre cuvintele lui poetice, încărcate
cu atât de multă realitate, de fapt puţin întâlnite
în alte creaţii poetice. Din aceste creaţii care azi
au în urmă peste o sută de ani am ales pentru
dumneavoastră aceste inedite poeme în limba
noastră românească:
31
Portret ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

SINGURĂTATE încoronată de trandafiri,

cine ar putea
înlănţui corpul tău de soare şi de armonie;
să rămână înăuntrul tău, această întreagă
primăvară
de sânge, de frunze seci şi de melancolie!

Cum se zbate, într-un vis, inima ta vibrantă

peste inima mea însetată de idealuri,
cum cuvântul meu a fost cuvântul de aur
în ale tale interminabile şi pure izvoare de ape!

Ah! Cine, luminând umbra iluzorie

ce încoronează de spini palida mea tristeţe,
ar putea să fie iubirea ta, oh, zeiţă încoronată
de trandafiri, singurătate, mamă a frumuseții!

II

PASĂRE neliniştită şi cântăreaţă,

ce în această înflorită
duminică de primăvară salţi prin grădinile mele,
din copac în iarbă, din iarbă până la izvor,
pline de frunze de aur şi veştede iasomii...

Ce-i ceea ce glasul tău îi spune soarelui de seară,

de atât de suav răsună în ferestre?
Eşti, ca mine, tristă, singuratică şi fără suflet,
soră a tăcerii şi a melancoliei?

Ai vreun cântec ce să-l cânţi uitării?

O nostalgie eternă ce să o dai asfinţitului?
O inimă fără nimeni, tremurătoare, îmbrăcată
în frunze seci, în aur, în iasomie şi în zbor?

VI

GÂNDIRE de aur, blândă şi unduitoare lumină,

miros suav din tot azurul în seara divină;
oh! tu, magică pace pe care soarele o lasă pe culme
în sunetul din depărtarea clopotului pe înserat!

Tu faci de vis înalta singurătate a verdelui

din arbore, tu luminezi apa din izvor,
tu faci curcubeie, în aer, palide culori
pe care crepusculul le vede trecând peste fruntea lui...

Tu aştepţi în noapte, acolo în misteriosul

crâng; tu, pe floarea cerului, vezi cum nasc, una şi una
stelele... Tu, lumină, precum un trist trandafir,
însângerezi sufletul tău neliniştit în sclipirea lunii!
32
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Portret

XXXVI

De ce murmuri, pârâule?
Şi tu, flaut, de ce cânţi?
Ce voci dorm în
umbra aerului şi apei?

Înveţi, flautule, de la pasăre?

Ori este vântul printre trestii?
Ce idilă trecuse într-o seară
pe şesul verde şi tăcut?

Şi tu, pârâule, i-ai furat

soarelui armonia lui aurită,
sau ţi-au dat stelele
muzica lor ştirbă?

Vă aude toţi? Ori

numai sufletul meu vă ascultă?
Sunteţi linişte făcută din voci
ori sunteţi doar voci stinse?

Pârâu, flaut, acolo pe sub

rămuriş, când vântul
deschide largi orizonturi
printre frunzele ramurilor...

LXXV

NEGRU trupul, la ora când izvorul doarme,

iluminat sufletul precum o grădină însorită,
iris din altă lume, o mână de mătase
mă învăluie într-un voal de triste flori de soare...

Se face de mătase roşă şi neînsemnată casa,

ţese palate imaginare cu palide ferestre,
deschide o lojă de unde, de la puţină distanţă,
îmi vine o suavă aromă de ceruri trandafirii...

Îmi face carnea gri... se încinge şi lasă

o claritate de ape moarte pe care atingându-le
se duc...
Când mă trezesc, raza tristă a lunii
luminează o grădină neagră, legănându-se
plângând...

33
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Carina A. Ienășel

Efectul de pârghie

Între noi, punctele cardinale.

alunecăm cu finețe printre Nord și Sud,
printre Est și Vest,
crezându-ne pe un patinoar circular.

din când în când…

spargem gheața.

prefacem acul busolei în undiță

și pescuim la copcă.

din când în când…

privim spre orizont.

privirea ne devine o tijă de lumină,

viața – un punct de pivotare,
noi doi… forțe căutând echilibrul.

cum altfel am putea să ne ținem privirile una într-alta,

combinând verdele-căprui într-o mie și-o sută de feluri?

cum altfel am avea curaj să ne desfacem brațele

pentru o îmbrățișare cât toată viața?

34
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

De iarnă, de dor Tihnă

Cade peste noi, albă și rece, Fii tihna mea, iubirea mea solară,
liniștea lumii-nmulțită cu doi. în lumea asta plină cu nimic,
privește-o, hotarele vieții le trece să lenevesc în iarba dinspre vară,
de parcă ar trece un câmp de război. când amiroase câmpul a finic.

n-aude nimic din vacarmul de-afară, fii tihna mea, c-am ostenit pe cale
nu-i pasă decât de fulgii de nea, și drumul meu nu-i încă la sfârșit:
pe care-i adună în palmă, comoară vreau ca să fac popas la tine-n brațe,
adusă din timpuri uitate-n cândva. să-mi ții de viață, dor și infinit!

în pacea aceasta din plină răscoală aș adormi precum un prunc în leagăn,

își culcă și visuri, își culcă și dor când soarele mocnește-a asfințit,
și-n ochi își ascunde picătura de smoală, și n-aș mai ști de urma vreunui cearcăn,
lăsând-o să curgă spre suflet, ușor. simțind cum larma-n mine-a amuțit.

că-n albul acesta, furat din poveste, fii tihna mea… măcar pentru o vreme,
te simte pe tine, mai mult ca oricând, măcar până la capăt de-orizont,
arsură-n zăpadă, și rană, și veste, să nu mai am motive a mă teme,
rascolnicul unui ultim cuvânt. când mi s-o cere ultimul decont…

CASA SPERANȚEI
Sculptura: Mihai Jitaru

35
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

You are in my september...

Toamna, ca o picătură de chihlimbar,

alunecă lin
printre frunze în jar
și lasă în urmă
potop de scântei:
rugină-i în doruri...
rugină în tei...
castanele coapte mă-mbie din nou,
gutui cad ´nainte-mi
și blândul ecou
mi-aduce în minte
mirosuri mai vechi:
sclipiri dulci-amare de gânduri perechi...
și toamna îmi curge...
ca mierea...
duios...
prin suflet mai bate câte-un dor misterios...
și frunzele cad...
și ploile mor...
și anii se duc...
și-amintirile dor...

ÎMPREUNĂRI
Sculptura: Mihai Jitaru

36
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Cezar Viziniuck
*** ***
Cuprinsul buzei peste ochi se-ncinge. Trecut-au zile, trecut-au nopți
Clipind cu pleoapa-i mângâie sărutul, De când nu ne-am văzut.
Descoperă în buze neștiutul. La poala vajnicilor munți
Cu degete fierbinți obraji-i reci atinge. Uniți printr-un sărut

E focul ce prin dragoste se stinge, Ne-am lăsat cuprinși de foc,

E gestul ce-i alungă tacit durtul De gândurile nespuse
Dor de ea, de tot ce-a fost trecutul Ne-am prins ca doi copii în joc.
Ce prin iubire astăzi îl învinge. Iubirea ne supuse.

Un palid soare se-arată-n răsărit. De-am mai fi rămas un ceas

Un ochi sticlos de mare-albastră
Pe-un chip ce-i zâmbește din fereastră
Simțind în el un fierbinte tresărit
Ce-l face să se reîndrăgostească
De ceea ce de când se știe a iubit.
Prin codrii cei tomnateci
Să stăm cuprinși fără de glas
În al iubirii patim,
Am fi înțeles atuncea oare
De ce ne-mpunge dorul?
De ce iubirea asta doare?
De ce ne ia fiorul?

Privesc cafeaua aburindă

Și fumul de țigare-albastru
Și mâna palidă ce-ar vrea s-atingă
Pe chipul tău un astru.

Și mă gândesc, așa, la rece

Privind prin geam o stea

Câte zile și nopți vor trece
Pân’ ne-om revedea…
OL SPART
Sculptura: Mihai Jitaru

37
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Jurnalul unui sinucigaș ratat (fragment)

am adormit şi în trezirea viselor
am simţit zări arse de nisipul strâns în copitele clipei ochii mei
au mirosit pe rând culorile din strigătul ascuns
mâinile mele
au văzut tării ce scapă intelectului picioarele mele
călcau cald
peste cimitire descoperite în grabă şi părăsite în sângele lor
strivite odată cu jalnicul ecou din oasele strămoşilor morții îmi vorbeau
peste mine se prăvăliseră vulturii mari şi lacomi ai credinței
mă îngrozeam de întunericul ce cădea greu fără zbor
imensă pasăre de pradă lovită de trăsnet
în cerul meu era frig şi umed
mirosea a lacrimi

Maria
(fragment) 10

s-a cuibărit toamna pe străzi, iubito, dracu’ s-o ia!

nu mai putem să ne plimbăm prin parc.
a înghețat spinul trandafirului și plouă. la dracu’!
privesc pe fereastră cum ceru-și varsă plumbul.
la chioșcul de ziare din colț, pustiu.
lucrurile astea simple mă atrag,
îmi duc gândul departe, la tine,
la piciorul gol terminat într-un pantof
călcând fraget pe iarba aspră din față la barista, sau
pietrele săltărețe din memorial.
nu uit nici pădurea sau malul pârâiașului într-o dimineaţă de sâmbătă.
la naiba cu ploaia, cu zilele măsurate în kilometri.

în mine s-a cuibărit picurul frunzei îngălbenite,

spinul înghețat al trandafirului
și când închid ochii, sub pleoape văd cerul și marea.
pe piele simt căldura ghiarei într-o noapte rece de august la munte.
„să facem liniște”, aud șoapta vântului, suspinul bradului.

38
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

11
când frunzele cad, cad frunzele și
e toamnă.
când e toamnă e și octombrie.
sfârșitul de octombrie
e despre tine.
despre albastrul mării,
despre seninul cerului.
despre ochii tăi.
toamna are culoarea părului tău
și părul tău încătușează briza.
ochi albaștri, femeie de cer,
odată, vreodată
voi mai putea da strălucire rujului tău?
îți voi putea vreodată citi un poem
la începutul unui sfârșit de octombrie?

totuși...
LEGĂTURI miezul toamnei
Sculptura: Mihai Jitaru e doar despre tine.

12
maria, ți-am dat inima mea.
am băut după mult timp o sticlă de vin la rioja zgribulind de frig sub luna femeie-seceră.
pădurea părea că o să cadă peste noi,
că ne va cuprinde în obscuritatea ei unde probabil
sau poate sigur am fi auzit lupii cerșind cerului o lună
plină. ți-am dat toată inima mea, maria,
trupul și mângâierile mele
dragostea întreagă ți-am întins-o la picioare.

la ora trei dimineața, camera obscură era rece fără tine.

imaginea ta mă bântui sub pleoapa închisă și-mi dădu un fior de căldură,
buze umede atingând sărutul înghesuit în strânsoare,
ochi semi-închiși ce acopereau cerul.
valurile mării și atingerea culmilor cu degete fine se luptau în timpane.

din inimă oftatul neîntregirii cuvintelor fără speranța altui poem scris cu buzele
pe pântecul alb.
răcoarea dimineții în aroma de cafea și flori și munți captați în degetele lungi.
cine sunt eu, maria, să râvnesc mereu, mereu?
cine?
în amintirea clipei, copitele timpului îmi sfărâmă tâmpla ochiului
minții. o iau înainte în vis.
îți dăruiesc toată inima mea, maria.
în murmurul dimineții, în cânt de păsări și aroma de cafea, zilnic te iubesc.
39
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Acasă într-o țară străină (fragment)

acest tractor e un fier vechi, iubito,
și butucii de vie aleargă-ndărăt.
se agață de inimă. mă îmbată cu sângele celor îngropați sub rădăcinile lor.
această vie crește în pământ arid și suge seva morților
se hrănește cu carnea sfâșiată de soare.

trec căpetenii, iubito, și urlă la pietre, iar glasul lor acoperă motoare.
eu tac.
privesc cerul și-ți văd ochii mari deschiși, buzele conturate în focul orizontului,
părul răsfirat pe munți.
în mijlocul norului de praf îți simt căldura.
palmele fine căzute pe spate cu degete alungite pe inele.

crezi, iubito, că sunt beat de vinul Castiliei la Mancha?

crezi ca asta e cauza femeii nălucă îmbrăcată în Mare ce pășește solemn, ca un uragan
peste rănile adânci lăsate de cuțite pământului?
crezi?

visul se destramă uneori precum norii în nopțile de toamnă.

și odată cu el inima mea îngheață, iubito,
cu palmele pe inima ta.

acest tractor e un castel. volanul ești tu.

mâinile mele te mângâie în timp ce privesc cerul din ochii tăi.

VERTICALITATE
Sculptura: Mihai Jitaru

40
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Daniel Luca

Epilog
Inima e o pasăre phoenix
durerea-i
zălog de sânge
în cenușă.
Iubirile
Spatele-mi se-ncovoaie Privilegiu
de atâtea iubiri stătute
ce nu pot fi cântărite Oasele-mi plâng
dar care stau cuminți neatinse de degetele tale
în fotografii. însă fracturate
de privirea ta
în prima noapte când ai preferat să rămâi
Încrâncenare mi-ai spus că după ce voi adormi
îmi vei fura un os
Luna mea mă păzește și-l vei așeza în racla
cu ploaia lacrimilor mele din pieptul tău.
nu vei putea zări intrarea
după ce vei toci nouă perechi de încălțări
din nouă oca de fier Hazard
ploaia se va opri.
Zidit în talpa ta
aștept
să mă ștergi de praf
Definiția femeii la fiecare oprire
știu că nu o vei face
Femeia e cântecul de leagăn vei pleca mai departe
în care se cufundă fără a-ți reseta
copilăria. memoria.
41
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Rătăcire Live
Palmele s-au rătăcit Joc într-o piesă
pe sânii tăi de teatru
pe coapsele tale scrisă de mine
sau doar pentru tine
li s-a părut? în colțul ecranului scrie
înregistrare
Buzele s-au rătăcit eu știu că e live
pe pleoapele tale pentru că mă-mpiedic
sau doar în firele de iarbă
li s-a părut? ce mi-au crescut sub unghii.

Țipătul tău
a fost totuna Viermele
cu țipătul meu
sau doar Când ți-am mușcat
mi s-a părut? inima
am zărit viermele ce o locuia
ce inimă sănătoasă
Fir de praf naturală
fără chimicale
Nu șterge firul de praf așa ceva nu se găsește în comerț
de pe rama fotografiei mă lași în locul ei?
numai așa îți vei aminti
că am fost
unul. Tinerețe fără bătrânețe
Cu rădăcinile
adânc înfipte în tine
nu simt atingerea
clipelor
ce curg
în sens invers
acelor de ceasornic.

Pandemie
De unde până unde atâta dragoste în lume?
De-atât preaplin nu se mai poate trăi
îmi construiesc un laborator
voi cere finanțare de la guvern
de la uniunea europeană
de la magnați
să obțin un vaccin
DUPLICITATE
nu masca nu e o soluție Sculptura:
nici măcar pe termen scurt. Mihai Jitaru

42
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Ella Poenaru

***
Căldura acelei nopți
ce se freca de ziduri
ca o pisică pândind
tomberoanele pline
de rămășițele viselor noastre
deasupra indiferentă și oarbă
la orice insinuare
stagna luna
Orașul mirosea mov și fierbinte

***
eu nu am venit noaptea la tine mergând pe ape
tu nu m-ai luat de mână să-mi spui talita kumi
sau
fie ție după voia ta
măcar o dată
eu nu ți-am spălat pașii grăbiți
cu lacrimi de jale ***
tu nu mi-ai înviat nici măcar poemul acesta
un singur vis poate fi despre orice
dar uneori despre imanența
când adormim singuri a două raze ce-și unesc temporar undele
cu fața la moarte apoi trec mai departe
încă mai sperăm la un final fericit doar ochiul străinului
ce ne locuiește în noapte
vede mereu altceva
culori compuse
din iluziile noastre
o moarte ce suferă încontinuu de foame
doar păpădiile mai sunt perene
de ce sentimentele ar fi altfel?
43
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

*** ***
o ultimă gondolă așteaptă //toate întrebările mele
mereu goală ape legănând la care lumea nu a găsit încă răspuns//

luna-i cuțit de argint între pleoape din copaci au crescut degete negre
aerul se sufocă în geode zgârie pleoapele cerului orb

doar o stea mai privește pieziș oare câte stoluri de păsări rătăcite
foamea mării scutură o furtună în deșert

drumul îmi caută pașii pierduți mările sterpe se scurg tânjind de sete
printre oase plângând spre apus ochii tăi

cântecul greierilor îmi alină femurul port infinitul pe coapse stingher

viitorul e o carte întoarsă pe dos un opt deschis ca un covrig cu sare și mac

păianjenul țese vălul miresei ai mușcat odată din el

adormind pe o cruce și ți-au crescut coarne de cerb

lumina se scurge în canale obscure somnul lacom pândește în colțuri

visul se umple de sânge viermele cel neadormit

o cât de adânc este cerul visele dezvelesc nespuse secrete

deasupra noastră flăcări sting ape în oglinzi

nemurirea se numără în pas de deux nu mai e timp de confesiuni și regrete

noaptea-și adună umbrele în păr

//niciodată n-am aflat

în ce direcție circulă ultimul tren//

ÎNLĂNȚUIRE
Sculptura:
Mihai Jitaru

44
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

***
doamna cea blândă mi-a spus
să-i arăt cu degetul pe ursuleț
unde m-a atins moșul cel rău
mi-a vorbit frumos
cu iubita și scumpa ***
deși cred că și astea răceala dimineții
pot fi cuvinte urâte uneori se așază peste cearșafuri ca un urs polar
ursulețul n-a tresărit nici măcar o dată pe banchiza de gheață
e adevărat singurătatea are gustul cafelei uitate
că l-am atins ușor alaltăieri pe masa din colț
eu nu știam că și ursuleții imposibil să verși un suflet prea plin
pot fi mângâiați așa într-unul gol de orice speranță
asistenta m-a întrebat ce mă doare niciun vis nu se aseamănă cu altul
cel mai tare nicio realitate amară nu se bea până la fund
dar ursulețul acela nu avea niciun loc ca o cafea neagră
unde-aș fi putut pe nemâncate
să-i arăt
durerea mea
așa că am păstrat-o doar pentru mine
o viață întreagă
***
îmi crește ceva între degete
din ce în ce îmi pierd
simțul tactil
*** nu mai știu cum se simte o femeie când o mângâi
orașul acesta mă soarbe încet nu știu ce strâng la piept
ca pe un Martini sec fără gheață un as de inimă roșie
viața mi-a devenit din ce în ce mai îngustă sau un turn întors de tarot
mă strânge la umeri și la glezne
ochii mi s-au umplut de aburii serii am început să torc
orice sfat e inutil, orice mustrare, de prisos invizibil printre atâția oameni
toți albatroșii mi-au trecut pe lângă urechi – închipuiți
în parcările pline
fluier nepăsător cu jaguaruri și șobolani
străzile gri îmi numără pașii stingheri mănânc pe săturate
printre chiștoace de tutun, muguri striviți dorm bine
și murmur de greieri mă umplu de endorfine
mi-e teamă să privesc în sus: respir liber
cerul e o uriașă scrumieră de cristal
în care mi-am scuturat toate visele... azi ies la plimbare
în sfârșit
s-a deschis parcul
pe lacul murdar o lebădă cântă

sunt șaizeci de zile de când n-am mai privit cerul...

45
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Florica R. Cândea

Desfătări
Nuanțe
Ascultă
cum mă fâșâie ceaiul Știi,
acum Călătorule,
când din întâmplări în drumul meu
se cresc al timpului
semne de mirare… sunt două capete
pe alocuri aninate cu prezențe
răsar absențe
uși din alte două Lumi
care nu se întâlnesc
în stânga nici lovesc
ori de dreapta
peste simțuri personale Știi,
se cobor Călătorule,
esențe tari nu trebuie
să-ți ceri Iertare
Ascultă pe vene din scrobit călcâi
numai dragostea Eu
e ca și valoarea am economisit
lupilor am îmblânzit
poți să te miri blândeți
din orice prin dimineți
dar de ceți
mai amână Timpul cu fâșâit
să pot deschide din Cartea Ceaiului prelung
și liniști din aburi... pe coamă de surâs
te zăresc neobosit Călător
pe un schelet de cai
spumoși din copita altui timp
anotimp
46
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Seminții
Mi-amintesc
cum Nuanțe
de cu Toamnă
mă cam împrimăvăram Fii liniștit
bulgărind drum al meu
consolări nici foamea de sete
mă cam învinovățeam nici
din Sfinte Taine... ascultarea înarmată
cu bucătura unei aromate pâini cu întrebări
mă cam adulmecam nici cântul
printre prelung al urmelor de pantofi
literele mari nu ne va tăia
să le pot urma din buze
împărți țâșninde
lor din veselia jocului
păsărilor curând
mă voi judeca
În fine, cu lovitura unui bici
mi-amintesc dezlegat alene
cum lesne
din Pagini albe din Capitolul celor
negre lepădați
am negociat duminical din numărătoarea
sub puf de plapumă ghilimelelor
Timpul cu pas pastoral
nemăsurat care ne-a unit... într-o Duminică
rugată din coarne de Cerb pe...
drum...

Una pe zi
Desprind Acuș
din poveste mă voi cununa
cum de dinaintea cu tine
somnului Povestea mea
trăiam ca o linie cu câlți din podul tălpii
punctată ascuțite de sabia nuanțelor
pe un fir și-atunci
imprevizibil tu
fir... vei pune o pecete
acțiunea ne era aritmică cu semințe de mac
fără timp să mă tac din tine
fără tuș povestea mea...
47
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Gabriela Tantea

Nimeni... Deșertăciune
mă caut și nu mă văd... am să stau la umbra gândului,
mă strig și nu mă aud am să beau
m-ating și nu mă simt. din cupa deșertăciunii
dar... știu că am fost; când minus la adevăr,
copac înlănțuit de stele, mă vor găsi iluminații
iarbă-mpleticită în părul lumii
ocean de lumini
și viață sfâșiată în timp...

Nechibzuință
Lumi Mi-am adunat gândurile într-un coș...
Prefăcându-le în pietre
Când lumea coboară
am biciuit vântul cu ele,
pe lespezi de lumină
din greșeală am lovit universul
Luceferii se sting întâia oară
transformându-l într-un munte
și lasă să zidească,
unde singurul alpinist, am rămas, doar eu...
omul iară
din cioburile uitate de Olar.

Fapta
Drumul uitării
fiorul de patimi
Iov, ce îți spune Olarul naște în țărână blestemul focului.
când îți rade osul?!!! Trufia omului adună inimi,
Neîntinată este viața în cutii de nisip
când om zidesc în umbră iar neînțelepciunea înțeleptului
și orbii plâng, este otravă în spicul grâului,
când văd un răsărit de soare în mâna omului
și-n inima cerului...
48
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Pacea vieții Apocalipsa

Să mă blestemați, nebunilor, În fața morții vuiește
cu duh de șoaptă blândă sinistru uraganul din mine
și trecerea în neant spărgându-și valul tardiv al speranței
fără să mor... de zidul plângerii...
Să mă chemați la slujbă Nu am mai vegheat la tine,
cu gânduri muribunde ce-i drept!
în cântec de onor… Să mă-nspăimânți cu-a ta durere
Cunună leg prin jurăminte nu mai e loc.
de vieți uitate Nu am aflat lumina de unde vine
și am să vă rog și ce culoare învăluie pământul.
ofrandă să zidiți Cu tot alaiul omenirii
în univers Olarului ce rost și ce menire!!....
cu pietate…

Atemporali
În noaptea străfulgerată de gânduri
am auzit cântecul înăbușit (de orori) al Gomorii
cum îl ruga pe Lot
să vină în timpul meu
Omul
să caute Sodoma.
Era din una, zece
Eu nu mai cred în omul
La porți deschise,
devorat de rațiune
punând pecetea morții
supus de instinct
în palma pruncilor uciși
și ucigaș de timpuri.
de centurionii Romei
Când corola lunii
ne imită înfățișarea
Pământul olarului noi îi scoatem ochii
și-i vindem la mezat.
Nu mai am dor de mine Când fiare încătușează,
când mă urlă pustiul alte fiare
și luna îmi imită înfățișarea (ori chipul) private de omul mai primitiv
Adorm în cenușa uitării ca ele în simțiri.
cu inima sfâșiată de rugă Eu nu mai știu prin ce diferă
Că Olarul nu plânse bărbatul de femeie
când lutul îl frânse și omul de bărbat
din înfățișarea Sa. când el pecetluiește viața
cu surogat de om,
făcut (născut) în eprubetă.

Lăcrămioara-Gabriela Tantea
Membră a Cenaclului Literar „Ion Iancu Lefter”, Vaslui
Debut în revista Elanul, Bârlad, 2005
Colaborări reviste: Orizonturi, Est, Vocea Satului, Elanul, Soleștii Elena Cuza
Poezii publicate în antologia Voci lirice vasluiene
49
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Gina Luca

Mărturii din Dumnezeu...

Îmi cârpesc cu verbe ochii, pun mirări în adjective,
Când mi-s aripile frânte chem pleiadele de gânduri
Din infinitiv mă scoată, conjugând imperative,
Zbor de rime să îmi coase și să mă prelingă-n rânduri.

Din falange să-mi țâșnească mersul frunzelor cărunte,

Fremătând între consoane și zburând prin univers;
Iar vocale de lumină mă lovească drept în frunte,
Să-mi sfâșie pielea-n rime și să mă renască-n vers.

Da, să uit că în adâncuri simt dureri în altă limbă...

Nu le înțeleg strigarea, viituri de dialecte.
Știu că Doina mea de-acasă îmi e lege și n-o schimbă
Nici tăceri împrumutate, nici romanțele perfecte.

Când mă-ncearcă neputința, mă tratez cu substantive:

„Dor”, „Acasă”, „Îngeri”, „Mama”, „Dragoste din Dumnezeu”,
Iar cupola mea de suflet o susțin în pandantive,
Și îmi vindec bâlbâiala. Că nu-s pui de cimpanzeu.

Când mă trec pe suspensive sau mă izbesc de întrebări,

Caut muza clorofilei și răspunsuri în tot pomul,
Zborul frunzei spre pământ îl privesc cu exclamări,
Trec cu frunza-n iarna morții, să renască-n mine omul.

Chiar dacă ne moare trupul, urma ce-o lăsăm în lume:

Dor, acasă, îngeri, mama, verb arzând ca Prometeu,
Sunt cuvintele de jar ce ne dau destin și nume,
Ne sunt amulete sfinte, mărturii din Dumnezeu!...

50
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Și preț de o iubire să-mi scuturi îngeri moi...

Încă mai simt cum timp de o iubire
Am scris pe trupul tău cu vergeturi...
Tu-mi erai unica și tulburea simțire,
Ce mă ținea fragil de-ncheieturi.
Și-ți încăpeam sub frunte, până-n gând,
Și-ți încăpeam sub coaste, până-n deltă,
Sub tălpi îmi murmurai sărutul sfânt,
Ursindu-mi dimineața zveltă.
Din palma ta, pe umeri de Gerar,
Ai presărat tandrețe de zăpadă,
Să-mi crească aripi albe din lutul adversar,
Să port colindul dalb în iriși, sub arcadă.

Am scris pe trupul tău și l-am curmat cu riduri,

Copil nesăbuit... dar m-ai ținut sub pleoape.
Să nu-mi strivesc viața de beznă și de ziduri,
Tu îmi cutremuri geana, să simt că-mi ești aproape.
Cu dor lipit de talpă străbat poteci de viață,
Te caut prin neliniști și anotimp de ploi...
Mi-e dor să-ți simt privirea, topindu-mă de gheață,
Și preț de o iubire, să-mi scuturi îngeri moi!...

Iubesc...
Iubesc zăpada din Carpați, cununa lor de veacuri!
În albul lor să mă îmbrac, cum se-mbrăcară dacii,
Încinși în fote și cătrințe, în cioareci, ii, bumbacuri,
Horind, cântând și chiuind, de speriau toți tracii.

Iubesc verdeața din Carpați, mesteceni, fagi, stejari și brazi!

M-aș preschimba în frunza lor și-n codru m-aș ascunde,
Aș înălța Doina în slăvi cu frații camarazi,
C-aici e locul nostru sfânt și nu plecăm niciunde.

Iubesc albastrul din cerneală, din cerul cald de-acasă,

Din ploile ce altădată ne fecundară glia,
Albastrul de la Voroneț, cicoarea de mătasă,
Albastrul Dunării ce-ncinge la poale România.

Iubesc și galbenul din lan, cu bobul lui dumnezeiesc,

Sudoarea de a-l semăna și măcinișul morii,
O cruce peste aluat, că-i semnul creștinesc,
Un bogdaproste spre pământul ce ne-a dat pâine și victorii.

51
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Iubesc și macii sângerați, în roșul lor vreau să mă-nchin!

Urlau altițele pe dealuri: „A noastră este glia!
Luați-vă bocancii acasă, veninul cel străin,
Aceasta ne e vatra, aici, în România!”

Iubesc câmpia de la Alba, cetatea de Unire,

Ce-a strâns în jurul ei români, din Dunăre la Oaș,
Din Prut, din Mureș, Olt și Criș, și-această nemurire
Rămână sfântă și unită din tată-n fiu și-al lor urmași.

Iubesc drapelul nostru sfânt, aici și în morminte...

Când zorile vor trâmbița, străbunii strigă: „Uraaa!
Spre Alba-Iulia să mergem, luând cu toți aminte
Acolo a-nceput Unirea! Veniți, toată făptura!”

Veniți, români neadormiți, cântați-vă cântarea!

Să ne audă Mureșanu cum știm să bâlbâim...
Veniți, cântați... poate îndemnul trezește-n noi ardoarea
„Din somnul cel de moarte, români să ne trezim!”

Unde ești, copilărie, cu ninsoarea ta cu tot?

S-au schimbat atâtea lucruri... Albul parcă-i tot mai gri,
Tot ce-a fost rotund și sferic are colți și-i pătrățos.
Viitorul... hăt, departe! Azi nu-i timp nici a muri,
Iar departele-i aproape și aproapele-i colțos.

Ziua este tot mai scurtă și îi sfâșiem lumina,

Noaptea o-mbrăcăm cu neguri, cu tăceri de vorbe grele...
Îngropăm copacul verde, inversându-i rădăcina,
Sub tălpici de osândire călcăm cerul, spargem stele.

Oamenii-s tot mai grăbiți, nu le mai ajunge timpul,

Iar iubirea de aproape am ucis-o-n egoism.
Cică, dragostea de sine este astăzi prototipul!
Desuet și ne-la-modă este vechiul altruism...

Am ucis codrul și râul, le-am vândut și otrăvit...

Visele de altădată sunt mutate în coșmar,
Ne-am schimbat doina pe „hituri”. Ciocârlia a amuțit,
Maneliști luară locul cântecului popular...

Am ucis copilăria, devenind adulți nevolnici,

Sania am agățat-o într-un cui de nepăsare...
Prieteniile sunt rare... Precupeți și îndoielnici
Ne dezbatem interesul pe tarabe de trădare.
52
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Ne-am mutat suflarea-n iarnă și tușim a recviem...

Ne-nfloreau cândva bojocii prin troienele de-un cot,
Ulița gemea sub tropot și sub chiotul suprem...
Unde ești, copilărie, cu ninsoarea ta cu tot?...

Scrisoare către mama

Încă mai scriu, măicuță, scrisori sub felinare...
Știu, le citeai la poartă și martori îmi sunt prunii,
Cum lanu-mi de cuvinte îl cunoșteau vecinii,
Când dorul bântuia, de-aici din depărtare.

Un lan de foi nescrise îmi stă și azi în față...

Desenez un colț de casă și un pâlc de ghiocei
Și pe tine bucuroasă... Dar te-ai dus în cer cu ei,
Îngerilor să le-arăți că în ierni mai e speranță.

Trec condeiul pe hârtie, vrând să risipesc uitarea...

Degetele mi-s de ger și în palme numai răni,
Dar poștașul meu de gânduri mijlocește pe la vămi,
Ca s-ajung până la tine, să-mi primești, mamă, scrisoarea.

Vreau să-ți spun ce e pe-aici... Mamă, parcă-i închisoare,

Ne-au ascuns chipul sub măști și ne e un dor nebun
Să fim iarăși împreună, prăznuind Sfântul Crăciun!
Dar ne-au pus gratii la cer și impozit pe ninsoare...

Astăzi toate sunt iluzii, iernile sunt tot mai reci...

Din mâna ta de înger, tu cerne-ne zăpadă,
Să-ți mai cântăm colinde pe-a cerului ogradă
Din caietul de cântări, de-unde veci nu poți să pleci!...

JALE
Sculptura:
Mihai Jitaru

53
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Osul lumii de tămadă

Pe drumul dimineții cu zori în albăstrime,
Din fulgii de ninsoare, din țipătul luminii,
Venisem către lume, prin zodia cu rime,
Să port speranța mamei prin fluierul tulpinii.

O dimineață albă, cu zâmbete de mamă

Și-un fel de răgușeală florind peste cuvinte...
Un șir de caractere mi-ai așezat în palmă,
Pecetluindu-mi rostul cu un sărut fierbinte.

Mi-ai desenat conturul încremenit sub soare

Cu gânduri împletite în fire de lumină.
Să nu îngenunchez, când viețuirea doare,
Tu mi-ai înfipt în umeri aripi de iambi și rimă.

Din ecouri de colinde, nămețindu-mă cu basme,

Răsuflarea ta de înger mi-a croit cărări prin lume;
Elementului de lut i-ai pus slove și miasme
Să rămân prin constelații zodie cu chip și nume.

„Lerui-Ler”, „doină”, „acasă” – osul lumii de tămadă –

Mi le-ai tatuat în suflet, să nu uit că vin din tine.
M-ai închis în pumnul tău și-n zălogul de zăpadă
Mi-ai dat clipele lui Cronos, veșnicindu-mă în rime.

Mi-ai dat viață, mi-ai dat aripi, mi-ai dat sfat, mi-ai dat povești...
Pentru toate-ți mulțumesc,
mamă-suflet de colind!
Astăzi, gândul meu se-ndreaptă către stele, unde ești,
Căci în dor de cer și-acasă, mă veghezi cum știi: Iubind!...

Luceafăr de cuvinte
Viețuitoare suntem, în trupuri de cuvinte,
Împrăștiați prin zile de hoarda de dorințe...
Printre stihii și valuri, pentru un blid de linte,
Ne vindem alfabetul și-a literei voințe.

Cărbuni încețoșați, ce nu mai pot să vadă

Cum ninge preacerescul lumini cu chip de îngeri,
Ne lepădăm veșmântul și slova de zăpadă,
Izbind necuvântarea de ziduri lungi de plângeri.

Sub streșini franjurate cu țurțuri grei de gheață,

Ne tragem cușma ruptă pe pleoape și urechi,
54
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Ca puii de fantome alunecăm prin viață,

Căci ne-am uitat vorbirea și datinile vechi.

Învinuim destinul că ninge problematic,

Ne plângem de tenebre, de beznă și de ceață...
Doar stea din Ipotești, cu nimbul ei cromatic,
Ar mai putea străbate-ntunericul de gheață.

Prin lumi marmoreene și de vorbire rece

Ne-am irosit cuvântul, am renegat o vatră...
Dar s-a-ntrupat lumina și forța ei ne-ntrece,
Dezlănțuind iubirea în inima de piatră.

Răspunsul ei e focul ce-l încifrează neaua

Și stihul ei străpunge această iarnă lungă.
Să vindece orbirea, din cer coboară Steaua,
Albindu-ne cuvântul cu raza ei prelungă.

Vor îngheța strigoii ieșiți de prin morminte

Sub raza unei stele – Luceafăr de cuvinte!...

Locul primelor iubiri

Copil fiind, adesea, urcam în podul șurii...
În jurul meu miresme din lunca de pe Mureș,
Caprifoiul și lucerna de sub poalele pădurii
Împleteau povești de vară, de copil cu vise-n iureș.

Și azi urc prin podul vechi, năpădită-n amintiri,

Iar genunchii mei cei palizi în genunchi stau și mă ard,
Când privesc prin crăpături locul primelor iubiri
Și grădina ce ținea zmeurișul prins de gard.

Și-mi răsar în minte mieii ce săreau peste zăplaz,

Albi și-nsuflețiți de voci de copii de prin ogradă...
Și simt verdele pleznind, între lacrimi pe obraz,
Cum pleznesc și ghioceii răsărind de sub zăpadă.

Și mai văd freamăt de verde, straturi-straturi în grădină...

Și-ntre ele o năframă de culori, cu tiv în negru!...
Și genunchii-mi scânteiază, mă cuprinde o lumină,
Căci e mama! Pregătindu-mi verdele de om integru.

Din acel moment știu bine ce culoare are dorul!

E culoarea unui suflet plin de pace și iubire,
Sfântul adăpost de mamă, ce la piept strânge odorul
Când genunchii lui cei palizi ard de-atâta amintire!...
55
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
Salut de dimineață
Te-aș scrie-n palma vremii cu visele-mi de jar,
Cu slove arzătoare și litere aldine,
Să simți arsura zilei când treci prin calendar,
S-auzi taina chemării: „Găsește-te în tine,
Când rătăcești hoinar!”
Te-aș scrie-n albul iernii cu verdele din frunză,
Pe tâmpla de zăpadă ți-aș prinde ghiocei.
Speranța să învingă, să nu ai nicio scuză
Când slova-mi îți aruncă în iriși brebenei
Și zâmbete pe buză.
Te-aș copleși de raze în anumite zile,
Desțelenind frenetic în cioburi mici pământul.
Și plângătoare sălcii de energii ostile
Le-aș smulge din jelanii și le-aș schimba descântul
În zvonuri de zambile.
Ți-aș colora sub pleoape livezi de floare rară,
Iar cearcănul l-aș face galop de curcubeu,
Să poți să-ți amintești lumina ce-ți furară
Atâtea zbuciumate oglinzi violaceu...
Să fii o primăvară!
Ți-as desena albine și calde aurori,
Te-aș fereca în verde și mugur de speranță,
Ți-aș prinde la revere mănunchiuri de culori,
Iar slova mea să-ți fie salut de dimineață,
Când te trezești în zori!
Dar sunt slovă umilă, cam șuie și paiață...
UMILINȚĂ
Sculptura: Mihai Jitaru
56
Măsura bunătății
Măsura bunătății o ai de mic, copile,
Din lacrimile mamei ce somnul ți-l veghea,
Sădindu-le în tine cu rugile-i umile,
Să înflorești în ele, în bunătatea sa.
Lumina și-nțelesul le buchiseai din carte,
Iar mama îți șoptea că slovele sunt îngeri,
Căci numai prin lumină și sens ajungi departe
Și drumul ți-e scutit de amăgiri
și-nfrângeri.
La asfințit de filă, tot mama îți îngână
Cu susur de povețe, că inima nu-i piatră,
Ci e izvor de roade, o veșnică fântână,
Unde coboară îngeri să își clădească vatră.
Măsura bunătății s-o rânduiești în fapte,
Cuvânt de mulțumire să ai oricând pe buze.
Să fii un pom, copile, cu ramurile coapte,
S-adăpostești drumeții cu umbra ta din frunze!
Măsura bunătății și-a inimii noblețe
Să-ți însoțească pașii, oriunde-ai fi în lume,
Căci omul, ca și pomul cu roade îndrăznețe,
Oricât de mic ar fi, „Binețe” e al său nume!...
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Marin Beșcucă

Treceri de cocori săgeată zarea

... calc pe covorul inimii, prin clipocind de sânge-n clocot,
toamna-mi ține isonul, recitându-mi boccaccienele
din decameronicul zumzet al poveștilor de iubire,
povești ce și-au găsit,
și în mine!
trezvie...
ahhh! și câtă beție se cade amurg!
frunze moarte-și dau duhul,
plâng, privindu-le trecerea de nu ne scapă,
pe niciunul...
frunze dezmierdându-ne-n amintirile necuprinsului verde,
își lasă plâns-ruginitul în pleoape
și este așa un pastel în decoct...
sorb sufletul pământului... și,
ahh! da!
mi te simt,
mi te simt,
mi te simt...
degete-și șuieră urcușu-n mângâi,
plâng, deolaltă cu clipa dintâi,
plâng, lăsându-mă-n unghii de creștere,
plâng!
deci sunt viu, și-n aștepturi
frământ bruma ce-mi cade argintul în tâmple,
plâng!
și sunt viu...
și te vreau!
mi te vreau...
plâng și tăcerea pământului ascult...
pași de suflete moarte mi-nțeapă visul gogol,

57
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

am fost, sunt și voi fi,
iată mirabila urcare în treaptă...
și toamna îmi pune destinul în stampă!
hora clorofilei îmi cere Unirea,
treceri de cocori săgeată zarea,
zarea!
ce mă cheamă Poemul să i-l pun de țărână,
sub talpă!
te vină, poveste, și calcă...
lacrimi șuvoind din nori mă întreabă,
cumva, povestea de i-am lăsat-o întreagă,
must de arome prin cămări presară voințe,
prinse-n vârfuri de copaci,
vâsc!
în mlădițe...
și-mi cad în gene vânturi încrețite-n brumă
Sărutu-mi primește, chiar și pe mână,
și mâna de se-aprinde scânteie,
lumânarea sa plânge mocnit în făclie...
lacrimile mi-oi aduna în saxie,
timpul înflorească-mă,
orhidee!

Musai să-mi dai o formă de sărut

... uau!
de după colț, e atâta rugină,
m-am gândit să ți mă vin de bonsai...
dar să lăsăm natura să-și facă hatârul,
e drept, nu mai sunt pepinierat,
tu te uită în mine...
am rădăcină puternică,
și tunde-mi bonsaiul!
am trunchi,
te uită atent mai spre vârf,
am și ceva vâsc...
musai să-mi dai o formă de Sărut,
se va trebui să mă tai cu privirile,
ori...
însă genele, și ele, vor ceva ascult,
la mine, Sărutul e viță nobilă!
pleoapele nu dau semn de interes,
Iuda chiar a primit 30 de arginți,
lacrima știe destule,
dar Sărutul i s-a fost otrăvit...
dar se prelinge în propria partitură,
vorbesc strugurii despre asta, noaptea,
și doar sfâșiul ei arată că e vie,
când Trupul Domnului își lasă Șoapta,
apoi bucuria colțului de gură,
și vinul își capătă și el poezie,
care o soarbe...
bonsaiul de sunt, trec prin beție,
o înghițitură!
taie din mine ramura coastă,
a, că uitasem...
taie și partea de vâsc,
curăția sufletului meu mi-a chemat inima
e aproape albastră,
să-și scoată strugurii afară,
pune-ți după ureche o rămurea,
sângele le-a luat mustul la zvârcol,
bonsaiul din mine te-a fremăta...
și este așa o aromă de stafidit... mmm,
iar de freamătul se trece tumult,
că lasă gura apă,
visul ți-l voi face Sărut...
chiar și la o boare de vânt...
nopțile au și ele parte de dospit, Visul!
strugurii se lasă seduși de ferment,
și chiar spun c-au văzut destule pulpe,
de fecioare!
urcate să-i diriguie,
cu fustele prinse de degete, -n șold,
ar spune mai multe strugurii,
dar n-ar vrea ca mustul să capete nod,
și frunza,
și joarda de viță, SMOG
își trec tristețea-n baladă... Sculptura: Mihai Jitaru

58
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Azi mi-am aninat inima în cuiul dimineții

... cum să-mi înțeleg timpul?
sunt atâtea meandre fabricate,
că pustiile se reduc la grăuntele de nisip…
te vină tu... scoică de sidefiu!
număr straturile viscerelor cerului
și mă gândesc ce mică este lumea,
mă gândesc ce gând pot să adulmec
și pe coama lui să călătoresc...
aiurea!
prin aiurea, întru aiurea...
nu voi să pun întrebări!
nu vreau să răspund la întrebări,
nu vreau!
de undeva... din plumbul dezlânat,
soarele și-a întins o aripă de zâmbet,
poleindu-mi în aur gându-mi spre tu,
și gându-mi spre tu, mă sfredeli!
gându-mi spre tu mi-a înaripat toate
covârșitoarele mele aplecări,
cuvântul purtându-mă de taifun
care să întăvălugească orice asperități...
câteodată,
câteodată simt în mine șoapte de magie,
însă gândul mi-i curat, și nu mă îngenunche,
chiar simt o detașare, simt o scrobire a aspirațiilor,
dar cred în mine!
sunt încredințat că ruga mea mi-i adevărată,
mi-i adâncă, profundă mi-i,
și de netăgăduit,
și din asta știu că mi se-ndăruie Șoapta lui DUMNEZEU!
toamna știe toate aste,
toamna nu mi-a fost de două ori la fel,
toamna nu m-a supărat!
dar mi-a apăsat argintul în tâmple...
mi-l duc însă, după puteri!
știu să-mi depărtez oftările,
știu să nu mă las înțepat de timp, dar vremile mă apasă
prietenii mei cedează pas cu pas,
n-am să-i devoalez!
m-adun în mine din mine și revărs iubire...
ahh... IUBIREA!
ce s-ar fi de nu s-ar fi?
nu, că n-aștept răspuns, doar reflectam...
și așa mi-i un dor de-o upanișadă,
dar timpii cei târzii mi-au blocat încercările,
ce ating, se furnică, apoi fuge...

59
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

totuși, doru-mi de tu s-a rămas...

azi mi-am aninat inima în cuiul dimineții,
să-ți fie ție la vedere, să-mi știi încordul din atrii,
să-mi vezi plumbul însidefat pe miocard,
inima-n sine o scoică...
dar te vină tu, grăunte de nisip, te vină,
restul se va curge de la sine...
inima ți-am pus la vedere,
în fereastră,
orhidee!
dar pe coame de brumă încă nu e de căpăstru,
timpul m-a înhămat și mă poartă-n buiestru,
timpul!

Cerul corbilor își aruncă o pană

... cerul corbilor își aruncă o pană
să-mi aprindă luminile înserării din mine,
îl și aud cum mă strigă să i mă joc
prin începutul de iarnă...
simt cum pâlpăielile din mine se devin incandescența
infernului și mă tem pentru penele cerului...
mă tem!
se reped către mine haite de curcubeie fierbinți
și-și vor să mă-mprăștie,
prin costișa părului tău!
știu că mi-ar oferi aripa cețurilor negre,
dar am o șovăială în mine!
și dau înapoi...
nu știu de ce! CLIPA FATALĂ
ceața mi-a înnodat negurile peste nodul din gât, Sculptura: Mihai Jitaru
ahhh, de mi te-ai fi mai pe-aproape,
mi ți-ai fi o alexandrină...
ehh, Mărțișor!
și cât sânge s-ar împroșca pe cer,
cât sânge...
simt frica ce se aprinde în corbi,
dar mă-nchid în pântecul nopții,
unde mi se cere să-i compun,
de îndată!
simfonia atingerii,
de îndată!
sigur c-am să o compun, sigur,
doar Șoapta, când mi se vine, mi se dă în totu-I...
pot să-mi adun algebra portativului în încrețitul
gândurilor ce mi-am pornit înspre tine...
pot!
60
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

singurul din mine s-ar teme să-i ceară cerului

să i se facă păstor stelelor,
cumva să nu-i supere pe luceferi,
și-apoi...
singurul meu a băut atâta albastru de zori,
că nici nu-mi mai știu de când nu m-am mai umflat în gât,
nici nu mai știu...
dar am învățat cum e să cadă munții pe tine!
goi de codri, goi și de aur, erau așa de ușori...
bălteau primprejur conuri de cianuri!
mă-ncordam sub sfârâitul lacrimei
care-și trecea brazda prin inimă mie,
mie!
ciudat însă,
simțeam trosnituri dinspre inima ta,
să mi te fi ajuns lacrima!?
hârciogii gândului îmi scânteiau ochii
și-n scânteieri, simt că-ți zbor...
și-mi zbor înspre tine printre luminile înserării din mine,
infernul încă mai pâlpâia,
când mi ți-ai înghesuit sânii mie în suflet,
și din ipohondrie, sufletul striga înspre mine:
ia-i tu!
ascultam tăcerea secundelor în cremeni de cer,
argintul din tâmple mi te bântuia prin pântecul uimirii,
căutând să-mi astupe mania poftei în spuza așteptului...
– ia-i tu!
mă urmărea strigarea sufletului,
încet-încet, se stingea spuza așteptului...

Un strigăt de sub miezul nopţii mă strigă

... TRUPUL ce-l voi smulge din NETRUP

voi aştepta
cinci veşnicii şi-un an-lumină,
să-l văd cum pune capul mie-n palmă,
să-l văd auzu-mi chicotind,
sub pala pleoapei lui să mă pierd,
pierdut să nu-mi ştiu pofta de mângâi,
şi el să mă mângâie-ntâi...
sătul de-atâta aşteptare,
să fi uitat cum să-l pătrund
şi să mă uit neant inveterând,
iar când neantul lecţie să-mi deie,
să mă aprind,
tot trupul meu scânteie...
ştiu,
şoaptele s-ar porni a plânge,
şi-n plânsul lor mi-ar pune mâna sperioasă
lui pe frunte,
căldură din căldura mea să-i dau,
şi să-i şoptesc poate cum şi Adam:
mi-eşti dragă!
şi dragul ăsta să irumpă
temerile în lavă să azvârle,
dar lavă-n mine să mai lase,
din mine-n trupul ei să se reverse,
şi-n lava asta poate ne vom împlini,
cât iarăşi aştept TRUP din NETRUP cioplit venind,
cinci veşnicii şi-un an-lumină,
tu să te-aşezi în tot la mine-n palmă...
şi să te ţii atunce lavă!
ooo-da!!
61
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Marin Beșcucă
Poet, prozator, publicist și jurnalist (Corabia, județul Olt, 12 septembrie 1957). A urmat cursurile
Academiei de Științe Social-Politice, București.

POEZIE:
Lumina nelumescului – Ed. Anotimp, Slatina, 1997;
100 scrisori către Gheorghe Pituț – Ed. Anotimp, Oradea, 2001;
Anna – scrisoare către Dumnezeu – Ed. Asociației „Societatea Inginerilor de Petrol și Gaze”,
București, 2007;
Scrisori către Părintele Dan – Ed. Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2014;
Hiastru – scrisori către fratele meu – Ed. Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2015;
Rugăciunea unei mame – Ed. Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2016;
Rafael – bucuria unui răsărit – Ed. Aureo, Oradea, 2016;
Anna – scrisoare către Dumnezeu – Ed. Aureo, Oradea, 2016 (ediția a II-a);
Odiseic – trup din netrup – Ed. Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2016;
Părăsit la picioarele podului – Ed. Aureo, Oradea, 2017;
Szebeni – Săldăbagiu de Munte al Iubirii – Ed. Aureo, Oradea, 2017;
Cucerirea iubirii – Ed. Aureo, Oradea, 2017;
Medica – Geneza suspinului ireversibil – Ed. Aureo, Oradea, 2018;
Floricel – Baladă peste Livada de Bihor – Ed. Aureo, Oradea, 2018;
Magister – Confesiunile unui poet din Grădina Maicii Domnului – Ed. Hoffman, Caracal, 2019;
IC Rada – Poem peste Oradea – Ed. Hoffman, Caracal, 2019;
Monstrul de pe Dilimandjaro – Ed. Papirus Media, Roman 2019;
Mnieru – Profesorul meu de Prețiozități – Ed. Hoffman, Caracal, 2019;
Timișoara – Acolade peste timp – Ed.Fundației pentru cultură și învățământ „Ioan Slavici”,
Timișoara, 2019;
Hanul Răzeșilor – Letopisețiul lui Marin Beșcucă – Ed. Papirus Media, Roman, 2021.

POEZIE (co-autor dimpreună cu Marta-Polixenia Matei (Mărțișor), alias Marta-Polixenia

Beșcucă);
Albiile Dorului – Doi într-un poem – Ed. Aureo, Oradea, 2018;
Titania – poema curcubeului de Bacău – Ed. Hoffman, Caracal, 2019;
La steaua Polară – Ed. Hofman, Caracal, 2020.

ROMANE:
Iubire din ruga durerii – Ed. Abadaba, Oradea, 2000;
Panteonul dragostei – Ed. Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2015;
Dumnezeirea Iubirii – Ed. Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2016.

JURNALISTICĂ – MEMORIALISTICĂ:
Ultimul interviu – Editura Casa Ciurea, Slatina, 1997;
Ultimul interviu adagio – sau Corneliu Coposu și noi, românii – Ed. Casa Ciurea, Slatina, 1998.

A publicat de-a lungul anilor, de asemenea, în diferite ziare și reviste tipărite, cât și în mediul
on-line, cum ar fi: Ziarul Slatina 630, Bocancomania, Anotimp Magazin, Crișana, Jurnalul de Olt,
Jurnalul Bucureștiului, Ziua de Ardeal, Revistele: Logos și Agape, Armonii Culturale, Confluențe Lite-
rare, Rotunda Valahă, Arena Literară, Clepsydra, Miorița (SUA) ș.a.

Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România; al Academiei de Științe, Literatură
și Arte, Oradea; al Uniunii Scriitorilor Europeni de Limbă Română din Republica Moldova; al Ligii
Scriitorilor Români și al Asociației pentru Civilizația Ortodoxă ASCIOR, Buzău.

62
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
Mihaela Petrișor
Menuet
Se înfiripă un dor în prag de seară
Când lacrima imploră libertate,
Cu ochii închiși, refuz să-i fac
dreptate și tac...
... Se aud arpegii de vioară
În colivia rece, pustiită, veche
Sufletul nud așteaptă osândit,
Căci nici un înger nu mai stă de veghe
Doar valsul unui pian îmbătrânit.
O sală goală, fără spectatori,
Actor rămas pe scenă, o biată paiață,
E inima-mi rămasă fără rol.
Un flaut doar o plânge într-o piață…
Luna trage cortina peste toate, încet,
Lacrimă, inimă, suflet, primesc împăcare.
Teatrul a închis. În ritm de menuet,
o lume-ntreagă merge la culcare.
Poezie
Melancolie
Încet, șoptit, mă cheamă ploaia
Căci am făcut un târg odată,
Să nu mai stau, singură, tristă
când plouă, doar eu și odaia…
Și de atunci, ca un ritual,
ies și mă plimb pe străzi străine,
privesc vitrine, trecători
și recunosc, mi-e mult mai bine
Când gândurile-ndoliate
de-atâtea doruri, griji și plâns așteaptă
să fie spălate
iar lacrimile, preschimbate în surâs.
Într-un târziu mă-ntorc acasă
pe buze cu sărutul rece al ploii,
în ochii-mi goi cu-o nouă strălucire,
cu sufletul curat și liber,
Căci spovedania mea primi iertarea ploii.
63
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Înnourare Fluturi
Bătrâni sau tineri? Mi-am transformat speranțele în fluturi
Mă-ntreb ce vârstă au norii? Să-și caute destinul printre flori,
O veșnicie… Dansând în zori de grele vremuri,
Roșiatici, albi, gri, albaștri-cenușii Sfidând conservatoare reguli
în forme bizare, calzi sau reci? Prin culori.
Cineva a pictat azi cerul cu nori de acuarelă,
în joaca lor se întrepătrund, Născute din neant și din orgolii
se despart, se juxtapun… Făpturi suave, mirosind a vară,
Acum se odihnesc pe piscurile munților, Au învățat s-adie prin magnolii
Apoi se întrec cu păsările-n zbor Luptând cu vânturi, asasine, reci,
E un joc fără reguli, De iarnă...
Sus-jos-departe-aproape,
Un du-te-vino... amețitor de lent.
Mângâiați de soare, râd curcubeie
Cad și plâng din înalt, lacrimi,
Adorm sub plapuma pufoasă a nopții,
se trezesc și cu ochii lor somnoroși de nori își
încep jocul cotidian.

Aș vrea să intru în joaca lor,

să-i ating, să-i pășesc, să-i strivesc,
aș vrea să-i mușc, să-i simt în palme,
să-i gust până la istovire,
s-adorm și ei să mă învelească,
să-i rup apoi, să-i modelez, iar alții, noi,
din mâna mea să se nască;
să-i suflu, iar ei docili să mă asculte,
să plutesc cu ei spre niciunde,
deasupra munților, a mării, a mea,
a tot și a toate…
Nori inocenți sau vinovați?
Nori visători, poetici și misterioși…
Înnourare… EVRICA
Nori. Sculptura: Mihai Jitaru

Mihaela Petrișor (Bistrița-Năsăud, 1975), absolventă a Liceului pedagogic

„George Coșbuc”, Năsăud, jud. Bistrița-Năsăud
Din 2001, stabilită în Madrid.
Colaborează cu ziarul Român în Lume (Madrid, 2002-2004), unde publică articole, poezii.
Publică versuri (sub pseudonimul Ariadna) în Antologia de poezii bilingvă română-spaniolă
Român în Lume (Rumano en el Mundo), din 2004, Madrid, antologie ce reunește poezia
a 23 de autori români din Spania.
Membră a Uniunii „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania, din 2021.
64
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Mihai Jitaru

Adevărul din noi

Miraculoase creaturi,
Urmași de-ai Evei pe pământ,
Suntem plăpândele făpturi,
Făcând cu viața legământ.

Ne credem toți neprihăniți,

Cu sufletul mereu curat,
Deși uităm, ca ipocriți,
Că ne legăm și de păcat.

În gena noastră se-mpletesc,

Desigur, calități o mie,
Dar și defecte se găsesc,
Lăsând pe om să le învie.

De vrei frumosul să-l trezești,

Vei deveni un om iubit,
În schimb, urâtul de-l dorești,
Vei fi mereu-mereu hulit.

De va învinge binele,
Cu toții te vor respecta,
Iar răul, mărăcinele
În întuneric vor zăcea.

Țineți în frâu monstrul din voi,

Legați în lanțuri bruta rea,
Alegeți doar ce-aveți de soi, ADEVĂRUL DIN NOI
Și viață bună veți avea! Sculptura: Mihai Jitaru

65
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Cuib
Hoinărim prin vremi sihastre,
Dar uităm, necontenit,
Că, la baza vieții noastre,
Este cuibul construit.
Rând pe rând la ceruri urcă,
Lăsând cuibul mai pustiu,
Firul vieții se încurcă,
Nu rămâne niciun fiu.

Îl durează, cu trudire, Toți ar vrea să se-ntâlnească!

Bunii noștri, dragi părinți, Ție, Doamne, mă închin:
Pun semințe de iubire Fă, măcar, să se-ntregească
Și le dau nume de sfinți. Iarăși cuibu-n cer, amin!

Încep boabe să-nflorească Cu speranța cea lumească

Și se-mprăștie în vânt, Să dăm vieții scump obol:
Încercând să construiască Alții să ne-nlocuiască
Alte cuiburi pe pământ. Și s-ocupe cuibul gol!

Și se zbat, de bună seamă, În amintirea fratelui nostru, Gheorghe!

Cercând traiul minimal,
Dar nu uită cuibul-mamă,
Ca reperul principal.

Soarta nemiloasă, dură

Zdruncină din temelii,
Pe părinți din cuib îi fură –
Nu mai sunt fiii copii.

Consolarea e deșartă
În culcușul personal,
Ei nu vor să se despartă,
Nu, din cuibul lor primar.

Vine-o zi, ziua mâhnirii,

Când ursita cea hidoasă
Sparge cuibul fericirii,
Taie firul cu o coasă.

Un ales, primul plecat

Sus, la ceruri, la părinți,
Lacrimi curg neîncetat…
Vino, Doamne, să ne-alinți!

Caută ziua fatală

Cel rămas, în mintea sa,
Cu-ntrebarea infernală: UMANISM
„Oare cine va urma?”. Sculptura: Mihai Jitaru

66
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
Umanism
Când vorbim de creștinism
Și de glasul mănăstirii,
Ne gândim la umanism –
Ca esență a Psaltirii.
Dacă vrei să ai onoare,
Dovedind că ești uman,
Pune omul în valoare,
Îngrijește de sărman.
Fă, din milă, crez frumos
Pentru bieți cuprinși de jale,
Dă-le picul cuvios
Din căușul palmei tale.
Mângâie, cu suflet mare,
Pe cei prinși în nevoință,
Fă, din umeri, reazem tare
Pentru cei în suferință.
Să-ți arăți privirea blândă
Celor care reușesc,
Salutând a lor izbândă,
Bucură-te-n mod firesc.
Ura, cearta, dezbinarea
Nu sunt demne pentru tine,
Nici invidia, trădarea,
Fiindcă frâng multe destine.
Bunii noștri te învață
Să faci bine cât trăiești,
Nu uita că-n astă viață,
De faci rău, tot rău găsești.
Când planeta parcă moare
Și-umanismu-i floare rară,
Lăsați porumbei să zboare,
Făcând pacea să răsară!
Poezie
Motive
Sunt o mie de motive
Pentru multe acțiuni,
Pentru inițiative
Și diverse misiuni.
Drag motiv e să fii bun,
Trăind în societate
Sau să fii ca un gorun,
Luptând pentru libertate.
Să fii mândru, fericit
E-un motiv înălțător,
Să fii harnic, negreșit,
E un țel triumfător.
Să clădești pe unde treci,
Sfințind urmele lăsate,
Să lași semne mii în veci
Sunt motive minunate.
Își aleg cu-ndemânare
Un imbold miraculos,
Când se luptă cu ardoare
Cei nebuni după frumos.
Muzele inspiratoare
Le aduc, în dar, motive,
Că-și trag seva creatoare,
Doritori să ne cultive.
Pictori cu-ale lor culori,
Sculptori cu dăltița-n mână,
Muzicanți și dansatori
Toți se-adapă la „fântână”.
Apa cea miraculoasă,
Prinsă-n versuri de poeți,
Este vie și mănoasă
Pentru meșteri și esteți.
Căutând și eu motiv,
Am primit de Sus îndemn
Să sorb stropul afectiv,
Mirosind parfum de lemn.
67
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Împreunări
Fiecare lucrușor, Din împreunări dorite,
De pe-aici și de prin zări, El și Ea, ce se iubesc,
E făcut de Creator Dau ființe îndrăgite,
Din diverse-mpreunări. Fericiți că dăinuiesc.

La-nceput au fost Cuvântul, Să-împletim idei anume,

Și-nsemna Divinitate, Trudind totul împreună,
Apoi Cerul și Pământul, Ca să fie lumea, lume,
Zi și Noapte, strâns legate… Mai curată și mai bună!

S-a născut, din părți unite,

Creatura omenească
Și-alte vietăți menite
Lumea să se-nfăptuiască.

Un copac, un animal,
Aer, apă, alimente,
Sunt compuse, structural,
Din mai multe elemente.

Cu diverse părți se-mbină:

Case, poduri și palate,
Haine, jucării, mașină
Tot din piese asamblate.

O invenție se face
Din idei scoase-n lumină,
Iar politica se coace
Din partide cu doctrină.

Orice operă de artă

E un tot armonios,
Inspirație ce poartă
Muncă și talent faimos.

Au unit, parte cu parte,

Patrioți cu căutare,
Reușind să lase-n carte, CĂUTĂRI
România noastră Mare. Sculptura: Mihai Jitaru

68
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Contopire
Surâs El și Ea
molipsit din surâs, pierduți în povestea
tainică plăcere de dragoste, în care
în atracția contrariilor… unu și cu unu
fac unu,
Șoapta gândului, măcar pentru o clipă
ecou al șoaptei rătăcită
altui gând, într-un vis frumos!
dulce melodie
într-un acord sublim…

Suflare
învăluită în suflare,
caldă respirație
într-o atmosferă
magică…

Atingerea atingerii,
hrana simțurilor
trezite, ațâțate
de o mângâiere
catifelată…

Buze
peste buzele sărutului
născut, râvnit,
după iluzii
și căutări pierdute…

Îmbrățișare
îmbrățișată
de îmbrățișarea epidermei
sudate prin fiecare por…

Contopire
într-o dăruire totală,
înălțarea și scufundarea
urletului mut
în lacrima fericirii,
într-un „acum” CONTOPIRE
și-un „aici”… Sculptura: Mihai Jitaru

69
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
Casa speranței
Proiectați-vă în gând,
Clar, căsuța vieții voastre,
Să vă fie traiul blând,
Luminat de zări albastre.
Așezați la temelie
Forța dacului bătrân,
Ce lupta cu bărbăție,
Să rămână-n veci stăpân.
Piatră din străbuni zidiți,
Ruptă chiar din barba-i sură,
Iar mustața-i s-o-mpletiți
Într-o trainică structură.
Astfel de la rădăcină,
Să răsară, din bazalt,
O dorință de lumină,
De a tinde spre înalt.
Din obrajii arși de soare
Și aspriți de vânturi rele,
Faceți ziduri de onoare,
Să reziste-n vremuri grele.
Însingurare
Să fii singur e-o durere,
Știind tu că una-i viața,
E un drum fără repere,
Când stăpână este ceața.
Când, orbecăind pe cale,
Nimeni nu-i în preajma ta
Și-n tăcerea sorții tale
Sfat nu are cin’ să-ți dea.
Un orfan, ce-i de pripas,
Năpădit de întristare,
Un celibatar retras
Sunt sătui de-nsingurare.
Și nu simți nicio dorință,
Nici apus, nici răsărit,
Să vezi numai suferință,
Vai, ce trai nefericit!
Însă viața actuală,
Atacată de tumori,
E una paradoxală,
Te împinge deseori
70
Ochii blânzi, cu țintă lungă,
Largi ferestre să devină,
Iar din ceruri să ajungă,
Prin odăi, lumina lină.
Stâlpul casei să-l tocmiți
Din „coloana infinită”,
Din șindrile încropiți
Pasăre în zbor pornită.
Astă „pasăre măiastră”,
Ca un vis de libertate,
Să vă fie casa voastră,
Din străbuni, mândră cetate.
Să vă fie drag cămin
Cu familia unită,
Cuib cu sevă de creștin,
Cu aleasă conduită.
Din tradiții să mușcați
Rodul bun al cutezanței,
Ca să deveniți bărbați,
Să păziți casa speranței!
Să-ți dorești singurătatea,
Pentru liniștea visată,
Și să-ți cauți libertatea,
Lăsând lumea ta uitată,
Să nu vezi, să nu auzi,
Liniștea să te apese
Și, ferit de oameni cruzi,
De nimic să nu-ți mai pese,
Dar destinul e cumplit,
Nu găsești în lume loc,
Să stai singur, liniștit –
Peste tot ești prins în „joc”.
Căutându-ți libertatea,
Te prefaci că studiezi
Jocul de-a singurătatea,
Dar nici tu nu te mai crezi
Și aștepți într-o firidă,
Potrivită cu mormântul,
Ca destinul să decidă
Cum va fi deznodământul.
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Rely Schwartzberg

Aripi să zbor
Stoluri de clipe frumoase
Au revenit când ai venit tu,
Liniștea s-a lăsat pe dealurile joase,
Făcând să ne îndulcească sărutul.
Aripi să zbor mi-ai oferit,
Să cânt sub soarele măiastru,
Să scriu, să fac ceea ce simt,
Să zburd ca greierul sub cer albastru.
Zilele tulburi ca marea în timpul furtunii,
De se ivesc și par să se-ntețească,
Tu apari cu vorba și-atingerea ta fină,
Împrăștii norii să nu zăbovească.
Mi-e greu să-ți răsplătesc privirea,
Ce cu blândețe mă cuprinde,
Seva iubirii se răspândește-n corp și ne ia suflarea,
Îmbrățișarea noastră de pământ parcă ne desprinde.
Când ne-am trezit, vârtejul a trecut,
Și un pupic pe vârful nasului mi-ai dat,
Eu mă jucam în părul tău cărunt şi mă întrebam:
„Oare m-am îndrăgostit?”

VIS DE LIBERTATE
Sculptura: Mihai Jitaru

71
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Cu această crenguţă
Se lasă seara neîncrezătoare
Ca pleoapele înainte de-adormire,
Stelele sclipesc, aduc și vise noi,
O melancolie mă cuprinde, expresivă și multă iubire.
Mă simt umbra copacului pe perete,
Brațul meu, o creangă unduită, limitată,
Ce își mișcă lin ramificarea nesfârșită,
Pe neaua albă să fie creionată.
Din rădăcini zvâcnește seva dorinței răzvrătită,
Plutesc în sus și în jos amețitor,
Învăluindu-mă cu gânduri triste sau bucurii neinfinite,
Cu plecăciuni adânci în fața voastră, se așează din zbor.
Aștept cu nerăbdare... ochii celor curioși privirea să le cadă,
Pe ceea ce am scris, sper, cu îndemânare,
UMANISM Tabloul cuvintelor, pictat cu penelul să răsadă,
Sculptura: Mihai Jitaru Încredere în poezia pură, ce se înalță cu ardoare și fără amânare.

Nucul Povestea inimii

Pe crengile nucului de-afară
Două rândunele cântă în cor,
Așa ai venit tu într-o vară,
Ca fluturele pe inimă mi te-ai pus din zbor.
N-ai întrebat dacă-ți dau voie
Și n-ai bătut nici la portiță,
Ai spus doar că ai nevoie,
De mine, sunt scumpa ta Crăiță.
Și brațele, ca lungi liane,
Cu ele mă-nconjori acum,
Fața-mi atingi și-mi pui câte-un sărut pe gene,
Mă lași mută… nu știu ce să spun.
Căci vorbele sunt de prisos
Și nu-mi dai timp să mă gândesc la ele,
Hainele sunt grele, nu mai sunt de folos,
Ne învelim acum cu plapumă de stele.
Când zorii zilei au sosit,
Iar razele de soare îți luminează fața,
Mă uit la chipul tău ce m-a ademenit
Și-n brațele tale mă simt în siguranță.
Primul punct l-a lipit...
Pe foaia albă ca o nea
Curentul din suflet s-a stârnit,
Ața dintr-însul se-ncolăcește și nu vrea să stea.
Păianjenul își croiește formele dorite
Și le așează târând sfoara după el,
Cu piciorușele lui jonglează cu litere ascuțite,
Cuvinte de dragoste și dor, de virgule însoțite.
Căldura de afară nu-l supără deloc,
Povestea inimii, pe coală destăinuită,
O scrie mai întâi, ca într-un simplu joc,
Penelul pictează doar culoarea dorită.
Și, chiar de va întâlni pe drum
Alți mari maeștri în a croșeta,
Cu dibăcie, cuvintele le modelează acum,
De-a dovedi noua dragoste a sa.
Gândurile îl copleșesc de stele poleite,
De frunzele de afară și fluturi ce zboară,
Pe multe foi punctează ideile dorite,
Cum soarele răsare, în fiecare zi de vară.

72
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

O pânză de păianjen
Sunt un fluture prins într-o pânză de păianjen,
Privesc în stânga și în dreapta, caut o scăpare,
Picioarele le mișc din ce în ce mai greu,
Trebuie să fie în acest loc o rază de soare.
Sunt un fluture prins într-o pânză de păianjen,
Mă zbat să mă desprind din aceste ațe,
Fiori de gheață, că n-am forță și-mi voi pierde voința,
Dar lumina de afară mă încălzește și mă ia în brațe.
Sunt un fluture prins într-o pânză de păianjen,
Mi-e frică în fiecare clipă de ce se întâmplă,
Speranța mă-nconjoară și corpul mi-l destinde,
Mă desprind cu greu de pânză și totuși cu o mișcare simplă.
Îți mulțumesc ție, rază de soare, că ai apărut,
Încălzindu-mi aripile și corpul cuprins de teamă,
Și Ție, Doamne, că ai trimis vântul să sufle asupra mea, PĂIANJEN
Rupând acea pânză și cu ea simțind că teama se destramă. Sculptura: Mihai Jitaru

Te aștept
Se aude foșnet în proaspăta zăpadă,
La puloverul tău nou eu împletesc,
În vatră arde focul și seara dă să cadă,
Flori de gheață pe fereastră se ivesc.
Te aștept cu nerăbdare pe ușă tu să intri,
Paltonul umed în cuier tu să-l pui
Căldura casei și sărutul meu, te rog nu-l opri,
O cană cu vin roșu-ți dau și frigul să-l răpui.
Masa-i pregătită, dar tu nu ești flămând,
Priviri ca niște săgeți nu cad la întâmplare,
Obrajii îmi sunt bujori, primăveri înflorind,
Prevăd o seară romantică în zare.
Te ridici, te învârți în jurul meu, vrei să mă cucerești,
Din suflet se ridică o melodie lină și plăcută,
Mă pierd în clipe nesfârșite, frisoanele mi le-ntețești,
Senzațiile sunt tari, mă faci să rămân mută.
Simt că leșin, dar în ultima clipă tu mă prinzi,
Ca într-un dans de tangou, mă ridici, în pat mă-ntinzi,
Răsuflarea noastră crește și e răsunătoare,
Mâinile prind viață și nu mai au stare.

73
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Săruturi pătimașe și neîndurătoare

Par picături de ploaie furioasă,
Iubirea noastră tandră nu are-asemănare,
Să mă retrag nu vreau, mă simt neputincioasă.
Minunea a venit, iar vraja ne destinde,
Surprinsă sunt de liniștea ce ne cuprinde,
Apoi totul se destramă, de teamă că nu rămâi,
Dar mă privești cu căldură; până adorm fruntea
mi-o mângâi.
Timpul se grăbește și dimineață s-a făcut,
O rază de soare prin perdea se strecoară,
Ne anunță că-i dimineață și visul frumos a trecut,
Sau poate nu, în fiecare zi îl putem aduce iară.

INSPIRAȚIE
Sculptura: Mihai Jitaru

Rely Schwartzberg (Tulcea, 18 mai 1975)

Primele poezii au fost publicate în revista locală Tribuna Krayot.
Colaborează cu publicația israeliană de limba română Revista Familiei.
Apariții editoriale:
Volumul de poezie bilingvă româno-engleză La răsărit de soare (2019), editura Napoca-Star, și
volumul bilingv româno-francez Poemele iubirii (2020), editura Anamarol.
Proză pentru adolescenți: O vacanță de pomină (Editura Napoca-Star, 2017), Îndrăgostiți în exa-
mene (Editura Napoca-Star, 2019), romanul de dragoste Pe aripile destinului (Editura Napoca-Star,
2021).
Publică în antologiile Carmen (vol. 8 și 12) și Verba volant. Iar creațiile de poezie și desen, în
antologiile MISS Lizz și Prietenii în anul 202, cu poezia Jesica, care a luat mențiune (Editura Anama-
rol) și cu poezia Puiul colorat și cele două desene din antologia Miss Lizz și Prietenii, în același an
(Editura Armonii Culturale).
Premii:
Diploma de „Străjer al Limbii Române”, cu prilejul Festivalului Internațional de poezie în Limba
Română
Diploma „Cartea anului-proză de debut”, pentru romanul Dragoste cu trandafiri albi, apărută la
Editura Napoca Star, din Cluj-Napoca, în același an; la festivitatea de premiere a creațiilor din 2018,
din partea Asociației Scriitorilor de Limba Română
Premiul „Ilarie Voronca”, pentru volumul Poemele iubirii, premiu conferit de Centrul Cultural
Israeliano-Român din Tel-Aviv, Revista Maximum și Editura Teșu.

74
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Vasile Avorniciței

Toamnă la Ruginoasa
Mă strâng în braţe prunii, Mărturisire
Mă leagănă salcâmii,
Pe tălpi mă calcă iarba, Nu voi să par decât ce sunt:
Pe cer mă zbor lăstunii Un călător pe-a vieții cale,
Fără proptele și-nvârteli
Mă mângâie lumina Și fără urmă de-ngâmfare.
În zilele cu soare,
Şi mă sărută luna Poate-s puțin, ori poate-s mult,
A nopţii fată mare Sunt și plăcut, și neplăcut,

Iar curtea cu livada Dar știu să zic un ,,bună ziua”

Şi nucul din grădină, Și știu să tac când n-am știut.
Mă tace cu tăcerea
Şi liniștea deplină. Eu mă cunosc, dar, cel mai bine
Cât sunt de mult ori de puțin,
Mă ninge galben frunza Însă nu pot să nu văd kitsch-ul,
Desprinsă de pe ramuri Și nici prostiei să mă-nchin.
Şi mă salută toamna
Cu brumă pe la geamuri. Nu pot să-mi placă fanfaronul
Cu monogramă și blazon,
Când seacă-i este consistența,
Și învelișul de carton.

Nu pot să zic de complezență

Și nici să tac, că-i de bonton,
Chiar dacă unora nu plac,
Eu am să fiu același, om.

INCOTRO
Sculptura: Mihai Jitaru

75
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Balada timpului
Tu ești mereu precum un vis pierdut
Un trecător ce nu stă niciodată
Ce vine de departe, din trecut
Și e mereu în drum spre altădată.
Cu tine se usucă trandafirii
Și cad în toamnă frunzele din pom,
De brațul tău se sprijină destinul
Când dă durată fiecărui om.

Cu tine ninge vremea peste lume Cu tine trec și vise, și speranțe,

Și tot așa se duce-n toamnă vara, Dar și dureri, și răni se-nchid cu tine
Cu tine trec zăpezile din iarnă Ești amintirea răului de-a fost,
Când râd iar ghioceii primăvara. Precum ești și nădejdea de mai bine.

Crâmpei de vară Retrospectivă

E cerul tot albastru, Ne-au trecut în goană anii,
Nici urmă nu-i de nori, Timpul și-a văzut de cale
Iar soarele exultă Iernile ne-au nins pe tâmple,
Și cade peste flori. Verile ne-au ars cu soare.

Pădurea face umbre Viața ne-a-nvățat povestea

La margine de zare
Și lanuri dau în galben
Din deal, până pe vale.
Lui ,,a fi” sau ,,a nu fi”
Și a face diferența
ESCHIVĂRI
Sculptura: Mihai Jitaru
Între o noapte, și o zi.

Sunt zile lungi de vară Am văzut vorbind tăcerea,

Și nopți cu lună plină, Dar și zgomotele fade
Cu greieri care cântă Am trăit și ipostaza
Pe corzi de mandolină. Eu sunt doar unul ,,A putea”, ori ,,nu se poate”.

Se trece-n goană timpul Eu sunt doar unul ce mai scrie Am crezut mereu în bine,
Precum un zbor de fluturi Povești pe iambi și pe trohee, Tot ca unul, deși doi
Și plâng de dorul ploii Când tot mai rar e cu cititul Și gândind întotdeauna
Fântânile din ciuturi. Și când urzica-i orhidee. Că e lumea precum noi.

Eu sunt doar unul ce mai crede Am trecut așa prin toate

Că albu-i alb și griul gri Și mai bune, și mai rele
Când totul este sau nu este? Într-o lume plămădită
Și la amiază nu e zi. Din noroi și praf de stele.

Eu sunt doar unul ce mai speră

Că totuși va mai fi un mâine
Când nu vor mai cânta afonii
Și doar brutari vor face pâine.

76
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Toamnă timpurie
E dus orizontul în ceață,
Trec norii fugari peste dealuri,
Cad picuri răzlețe de ploaie
Iar vântul lovește în valuri. Similitudini
E toamnă, cu aerul rece Cum florile se șterg de rouă
Purtat azi pe aripi de vânt, Cu raza soarelui în zori
Cu bruma căzută pe vale Și vântul mângâie grădina
Și iarna la margini de gând. Pe simfonia de culori,

Când încă e plină livada La fel pe ochii tăi, frumoaso,

De pomii cu fructele-n pârg De zâmbet ori de lacrimi uzi
Iar via așteaptă culesul Te șterg cu tivul de la stele
Și vinul e încă pe rug. Ori cu mătasa de la duzi.

În câmp, pe întinse ogoare Îți mângâi fruntea, cer albastru

Porumbul se coace sub brumă Și ochii stele ți-i sărut
Iar jos, pe islazul Coboaia Povești îți spun în miez de noapte
S-aude un zgomot de turmă. Și tac, doar numai să te-ascult.

Portret de femeie Ești tu, femeie

În suflet porţi superbă primăvară Ești în orișice poveste,
Ori iarnă viscolită uneori, Arzi în fiecare dor,
Pe chip, lumini din zi de vară Ești și flacără, și gheață
Când cerul străluceşte fără nori. Și trecut, și viitor.

În ochi ai străluciri de diamante Ești un vers din vechi poeme

Şi gura-ţi e o roşie muşcată, Glas al doinelor străbune,
Cu sânii precum amforele albe Ești izvorul pur al vieții,
Statuie pari în marmură sculptată. Mâna ce frământă pâine.

Eşti toamna blândă strânsă în cunună, Ești și zgomot, și tăcere,

De fructe coapte şi de rod bogată. Flacăra ce arde-n toate,
Eşti drumul străbătut spre fericire Ești și floarea cărei spunem:
Ori cântec de blestem într-o baladă. ,,Fără tine nu se poate”.

Fie-ți viața doar lumină

Suflet tandru și senin
Toate florile din lume
Astăzi ție ți-le-nchin.

77
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Dorinţă Să-ţi râdă iar ochii!

Iubito! E atâta noapte Ai parcă pe frunte-o corolă
La mine-n suflet şi afară, De triste dureri ce te-apasă
M-apasă ceasul de-ntuneric Şi faţa ţi-e palidă astăzi
Şi dorul prinde să mă doară. Zâmbirea din ochi îţi e ştearsă.

E ceasul când eu nu te văd Ţi-e blândă, dar tristă privirea,

Şi cât aş vrea să-mi ieşi în cale! Precum o noapte de vară,
Să ningă floarea de salcâm, Când cerul cu norii plumburii
Iar tu să fii printre petale. Nu lasă luna să apară.

Să cazi din cer precum o floare Mă apasă pe suflet tristeţea

De vântul nopţii legănată Cu chipu-ţi învăluie acum,
Lumini s-aduci în bezna nopţii Te chem lângă mine, iubito,
Să fii lumina mea curată. Eu, veşnic tovarăş de drum.

Să-mi cazi pe frunte ori pe buze Hai, vino! Împarte durerea cu mine,
Ca un sărut gingaş şi pur, Ori lasă-mi-o toată deodată,
Să ningă noaptea cu iubire Să-ţi râdă iar ochii, lumini de luceferi
Cu flori să ningă din salcâm. Şi faţa să-ţi râdă iar toată.

Oricât ar fi departe de departe De ziua ta

Oricât ar fi departe de departe De ziua ta aş vrea să ştii
Şi între noi distanţă şi tăcere, Ce mult la mine-nseamnă
Iubirea ne e punte peste toate, Alături eu să mi te am
Când dorul se transformă în durere. În fiecare seară.

De-ar fi să ne despartă-ntinse spaţii Şi cât de mult eu îmi doresc,

Ori munţi înalţi, cu văile adânci, Atât cât va fi viaţă,
Eu vin mereu, un călător spre tine, Să mă trezească glasul tău
Ca un izvor ce murmură pe stânci. În orice dimineaţă.

Deşi lipseşti, mereu eşti peste tot Şi ziua orişicum ar fi,

E chipul tău cu mine-ntotdeauna, Cu nori sau mai senină,
Mă însoţeşte-n zorii dimineţii, Prin ea să trecem amândoi
Ori seara, când pe cer apare luna. Ţinându-ne de mână.

Vom fi noi doi mereu doar împreună, Iar timp noi cât vom mai avea,
Oricâte drumuri ne vor despărţi Să-l trecem împreună,
Şi chipul tău mă va-nsoţi oriunde, Că fără tine soare nu-i
În miez de noapte sau în plină zi. Şi noaptea-i fără lună.

78
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Seară de toamnă Am scris

A mai venit o dată toamna,
Am scris cuprins de fericire
Iubita mea de toamne multe
Am scris iubind ca un nebun,
Şi vântul serii se-mpleteşte
Am scris de tot ce port în suflet
Pe-alei cu frunzele căzute.
Şi lumii eu am vrut să-i spun.
Trec norii negri peste zare,
Am scris de flori şi de natură,
Se scutur fructe de pe ramuri,
De satul unde m-am născut,
Coboară ceaţa peste dealuri
De amintiri de altădată
Şi ploaia bate trist în geamuri.
Şi de cei dragi ce nu mai sunt.
E noapte peste tot şi-n toate,
Am scris de dor şi de durere
Melancolia ne-nconjoară,
Am scris de câte ori am plâns
Ce mai avem în amintire
Am scris când m-a cuprins obida
Zile frumoase de-astă vară.
Şi când aveam ceva de zis.
Când era totul plin de viaţă
Am scris şi de şi pentru oameni
Şi soarele ardea pe boltă,
Am scris de bine şi de rău
E toamnă azi şi ne-ntristează
Ş-am înşirat pe-aceste pagini
Trecerea vremii ne revoltă.
O parte-a sufletului meu.
Azi totul către toamnă trece
Călătorind spre infinit,
Se-ntorc pe calea lumii toate
Mergând spre unde au venit.

PACE
Sculptura: Mihai Jitaru

Vasile Avorniciţei
(Roman, n. 27 octombrie 1950 în Ruginoasa, jud. Neamţ; decedat 23 martie 2021)

Apariții editoriale: volumele de poeme Pocalul cu de toate, Editura „Plumb”, Bacău, 2016; Dor
de altădată, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2018; Gânduri rostite, Editura Ateneul Scriitorilor,
Bacău, 2021, volum apărut postum prin grija soţiei, Maria-Alexandra Avorniciţei.

79
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Violeta Andrei Stoicescu

Oceane de singurătate
M-am exilat la capăt de pământ, Am frânt un colț de suflet, rând pe rând,
Acolo unde marea-şi are începutul… Am dăruit din tot ce sunt, la fiecare...
Şi ca o pasăre cu zborul frânt, Dar m-am trezit, amarul cupei bând
Ascult cum plânge a singurătate vântul. Şi-am tras în gândul meu, silențios, zăvoare.

M-am cuibărit pe-o margine de vis, Se-aude dinspre zare murmurând,

Acolo unde ning tăceri peste cuvinte, Un cântec trist de lebădă, pierdut în noapte...
Şi-un fulg de nea ce coborâse din abis, Şi-n inimă se zbate-un dor flămând,
S-a prefăcut pe-obraz în lacrimă fierbinte. Ce-adună-n piept oceane de singurătate.

În ceasul crizantemelor târzii

Uşoare umbre cresc dezlănțuite,
Septembrie, aproape a trecut...
În filmul mut al toamnei răzvrătite,
Hoinare nostalgii mocnesc durut.

Octombrie aprinde-n lampioane,

Prin reci unghere, palide lumini...
Şi plâng cărările, de paşi orfane,
Îngenuncheată-i frunza în grădini.
Am naufragiat pe-un vers de seară,
În ceasul crizantemelor târzii,
Ucise sub a timpului povară,
Cu revărsări de-amurguri sângerii.

Pe portativul vieții, în surdină,

Fug toamnele-ntr-un veşnic contratimp,
ÎNSINGURARE
Sculptura: Să toarne din potire de rugină,
Mihai Jitaru Suspine peste-apusul anotimp.
80
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Cioburi de suflet
Peste zidurile de marmură ale nopții
se înalță o aripă de lumină,
desenând un palid rotocol pe bolta senină.

Hoinărind spre niciunde, m-am oprit

să-mi odihnesc neliniştea
pe țărmul însingurat al mării.
În poala unui val,
Luna îşi leagănă nesomnul sub şoptirile albastre
ale întunericului.
Din căuşul palmei desculțe,
sorb lacrimile cerului, ce curg
în răcoarea clipei peste cioburi
de suflet obosit.
E linişte... E noapte
și… parcă timpul s-a oprit...
Sunt
Sunt licăr de lumină scurs din soare,
Sunt vas de lut cu suflet visător,
Un strop pierdut într-un talaz de mare,
În Univers sunt doar un fir de nor.
Sunt pulbere de stele căzătoare,
Sunt bob de rouă-n palma unei flori,
O şoaptă rătăcind la întâmplare,
Sunt un ecou în strune de viori...

Sunt lacrimă născută din durere,

În miez de noapte
(Primul vers este citat dintr-un poem al
poetului Mihai Eminescu)
„Se bate miezul nopții în clopotul de-aramăˮ,
Târziul trece vama sub dangătul prelung,
Un ieri se stinge-n vraja ce grabnic se destramă,
Și-n fiecare dangăt răsună îndelung...
Cu foşnet lin aleargă zefirul prin unghere,
În gând se trag zăvoare şi umbre negre fug,
Luceferii îşi pleacă privirea în tăcere,
Rostogolind în cale al nopții tăvălug.
Sunt strigăt mut al gândului pribeag,
O flacără ce pâlpâie-n tăcere,
Sunt vis îngenuncheat pe-al zilei prag.
Sunt toate la un loc şi fiecare,
Sunt trup şi suflet tainic, călător,
Sunt umbra pregătită de plecare,
O frunză-n vânt, un abur trecător...
Sunt dor pe-a infinitului coloană,
Sunt curcubeu pe cerul mohorât,
Un fulg timid de nea topit pe geană,
Sunt doar un om, un simplu om… şi-atât!

Sub pleoapa blândă-a lunii, clepsidra-şi plânge clipa,

Şi-o lacrimă albastră, venită din abis,
Mă poartă printre stele, să-mi odihnesc aripa
Pe-un colț de nemurire, la margine de vis.

81
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Lacrimi de ceară
Ce-i viața? Să fie doar o umbră trecătoare
Ce se topeşte iute-n noapte, ca un fum,
Sau o plăpândă adiere ce dispare
În clipa ce apune la sfârşit de drum?

Ce-i viaţa? Poate e doar o aripă întinsă,

Un vis ce se avântă-n zbor neobosit,
Un dor flămând, un zvon, o candelă aprinsă,
Sau un refren în Universul nesfârşit.

Ce-i viața? Să fie doar un strop de fericire

Îngenuncheat printre suspine şi dureri,
Un abur ce-şi dă sufletul în nemurire,
Prea ostenit de-atâtea neguri şi poveri?

Poate nu e decât un cântec de vioară,

Purtat ca un ecou pe aripă de vânt...
Iar peste suflet, prea curând se face seară
Şi se aştern tăcerile peste cuvânt...

Ce-i viața... dacă nu o rază ce răsare,

Şi-apoi se pierde-ncet, încet spre infinit, MIRACOLE
Sculptura: Mihai Jitaru
Precum se stinge flacăra de lumânare,
Sub lacrima de ceară, în ceas de asfințit?

Violeta Andrei Stoicescu (24 august 1970, Ploieşti)

Debut: volumul de versuri intitulat Între lacrimă și zâmbet
Premiul I la Festivalul-Concurs Internațional de Creație Literară Bogdania, ediția a X-a (2021)
Apariții în revistele Bogdania, Vitrina cu poezii, Zbor spre înălțimi. Extemporal liric, Sintagme
Codrene.
Publică în antologii: Simfonia cuvintelor și Ninsorile din noi.

82
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
Adrian Lesenciuc
Poetica intervalului
Poetul Andrei Bodiu, plecat mult prea
repede dintre noi, a publicat în anul trecerii
un volum, Firul alb, care anunța, premonitoriu,
limita: „un fir alb subțire desparte lumea în
două” (Firul alb, p. 5). Nouăzecist ca vârstă
a debutului – prin volumul colectiv Pauză de
respirație (Litera, 1991), alături de Simona
Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea –,
dar optzecist ca filiație: nu s-a desprins de
pattern-ul poeziei din generația ’80, din care
făcea parte și Alexandru Mușina, mentorul, cel
a creat o școală literară, cunoscutul „Grup de la
Brașov”, Andrei Bodiu scrie în spiritul celui mai
frust cotidianism încărcat de tușe biografice.
Poezia sa are rolul de a surprinde instantanee,
ca într-un fotoreportaj, spoturi, secvențe care
să sublinieze anumite particularități de gestică.
Instantaneele sale sunt obligatoriu animate și
sunt rezultat al devoalării imaginilor surprinse în
derularea urbană sau în interioarele percepției.
Rareori imaginea percepției este așezată peste
reprezentările clare din anii navetei – unui Budila-
Express al lui Mușina, alimentat de experiența
drumului spre Întorsura Buzăului unde primise
repartiție, îi corespunde un splendid flash în
poezia lui Andrei Bodiu, care a reușit să prindă
după absolvirea studiilor un post de profesor la
Apața – iar atunci, când peste cotidian se întind
rizomii amintirilor, efectul este al unor pete de
Cronică
contrast alimentate de parcurgerea drumului cu
trenul prin nord-estul județului Brașov:
„Unde ești, tati?” mă întreabă cu/ Vocea sublimă
de la șapte ani.// „Aproape de Mediaș” răspund/ Și
trag în piept mirosul de/ Usturoi din vecini./ „Și cum e
gara din Mediaș? E mare?”/ Întreabă mai departe „E
mai mare ca gara/ Din Predeal?”// „Cam tot așa” zic
eu încurcat.// Nașu își plimbă geanta maro/ Pe burtă
Barmanu/ Face piruete pe ritm de melc.// „Unde ești,
tati?” mă întreabă/ „În întunericul de la Augustin,
Tudor,/ Aproape, în întunericul de la Augustin.” (Gări
mijlocii, p. 49).
Instantaneele surprind cel mai adesea
oameni în mișcare, în diverse locuri din lume.
Un fotoreportaj poetic, redat în cuvinte puține
și sugestive, dezbrăcate de înflorituri, îndreaptă
lumina spre fragilitatea gestului, spre fragilitatea
vieții. Pe de o parte, această fragilitate e sugerată
de instantanee, cum ar fi cele privitoare la
indefinitul „om fără stare” (parcă decupat din
Oameni obosiți) – o aparentă permanență, o
trecere rutinieră:
Omul fără stare trece/ Pe lângă tine/ Tremurând cu
bețele de aluminiu/ Scrijelind asfaltul.// La poștă unul
mai tânăr/ I-a spus că îl caută moartea/ Acasă și el se
crede la schi.// Omul fără stare se împinge/ Până la
Academiei între T și Muzeul de Artă/ Se încăpățânează
să-și bea/ Suta de vodcă/ În fiecare zi la aceeași oră.//
Uneori îl vezi prăbușit/ Pe bancă la Livadă/ Ajutat de
alții se/ Ridică prinde strâns bețele și/ Urcă/ În viraje
largi/ Dealul (Omul fără stare, p. 22),
83
Cronică ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
... pe de alta, de amintirile celor care, deși
trecuți dincolo de „firul alb”, încă parcurg străzile
Brașovului. Printre aceștia se numără vechii
locatari sau vecini ai Coroanei, din vremuri mai
vechi: Șuluțiu, Steinhardt, Sebastian, Baciu, dar
și cei care au pășit de curând în cealaltă parte a
lumii: „Azi am rememorat/ Morții am numărat
până la trei” (Primăvară timpurie, p. 50) sau
Nici alaltăieri nu am crezut nici/ Ieri că a murit
Sandu.// Cobor în lumina galbenă cu/ Punga albastră
de gunoi. Îmi aranjez/ Haina mă gândesc la privirea
lui// Albastră metalică din care vineri curgeau/
Cercuri de foc apoi/ Nu i-am văzut decât ochii închiși/
Dormea miercuri i-a spus Taniei că mai stă puțin/
Și se ridică.// Dincolo de stația-n vacanță/ Un copil
intră în magazin/ Casa lui e atât de aproape (Lumina
galbenă. Lui Alexandru Mușina, p. 56).
Prin cuvintele puține, ponderate, potrivit
așezate în construcții simple și grave, o „lumină
galbenă”, o ceață se așază peste clădiri și
peste oameni. O lumină melancolică însoțește
portretele individuale sau fotografiile de grup:
„Poeții tineri privesc din/ Poză. Sunt tineri și
melancolici tineri și/ Ironici când poartă coarnele
de cerb/ Trofeul bunicului pe post de chip./ .../
Excesele lor delicate mă fac să visez.” (Poeții
tineri, p. 45), cum, aceeași lumină se întrevede
și la trecerea pragului, în instantaneul dedicat
lui Sandu Mușina, sau în limpezimea paharului
de vodcă din cârciuma din preajma Facultății de
Litere din celebrul Corp T, unde poeții, indiferent
de afiliere, dezbat cu simplitate despre pasul
făcut dincolo de linie (încărcată de melancolie e
această imagine a lui Claudiu Mitan, poetul care
avea să se alinieze, la doi distanță, în batalionul
optzecist în retragere):
Ca un somon din mreje a ieșit Claudiu Mitan/ De la
Academie.// Mi-a cerut un pol. I-am întins/ Zece lei.
„Un pol” a zis legănat. Hârâit. „Sunt creditorul/ Tău
și-al lui Virgil” i-am zis. I-am întins/ Banii.//Mi-a spus
că a murit/ Poetul George Pușcariu./ „De ce? l-am
întrebat/ „De nevoie, Andrei, de nevoie. Dacă i-a
trebuit!”// Am gâlgâit amândoi ușor până tusea de
fumător înrăit/ L-a răzbit. (Claudiu Mitan ieșind de la
Academie, p.51).
Firul alb continuă să sondeze acea ceață
aproape insesizabilă dintre lumile despărțite sau
legate de „firul alb”, separate sau superpozabile
în proiecții și amintiri în care intrase prin
84
Oameni obosiți; poeziile sale din ultimul volum
sunt poezii ale amânării, ale expectanței,
ale interogării de sine despre rosturi adânci.
Răspunsurile sunt aparent la suprafața textului.
Ele au un aer de mister adânc în luciditatea și
răceala lumii de instantanee pe care o redă prin
paginile cărții, într-o tăietură frustă, despre un
cotidian frust, în care orice urmă de patetism
este îndepărtată fără reținere. Or, tocmai într-un
asemenea cadru al limpezirilor, al transparenței
care amintește de poezia Simonei Popescu,
inducerea undei de melancolie, proiecția unor
emoții puternice, este dovada măiestriei po(i)
etice, a normelor unei maniere generaționiste
asumate și a puterii regenerative a textului
de a proiecta, dincolo de suprafața tangibilă
a instantaneelor, umbrele lungi ale unei
spațialități infinite. Andrei Bodiu scrie o poezie
cu o uriașă forță de sugestie în ciuda aparenței
menținerii la suprafața lucrurilor, faptelor,
întâmplărilor, contactului cu cei din proximitatea
derulărilor. Reflectată în fațetele orașului, în
chipurile oamenilor, poezia lui Andrei Bodiu
excede cotidianismul și biografismul datorate
unui canon scriitural, unui pattern. Naturalețea
cu care se exprimă nu reduce adâncimea, nu
reprimă angajarea, nu rezumă la simplitatea
colțuroasă a spațiului urban redat sau la cea
colțuroasă a tăieturii în text o realitate care
ramifică în interstiții, în „interval”. O poetică a
intervalului – între generații/ vârste literare,
între periferia Brașovului și centralitatea altor
spații (sau invers), între grupuri și ideologii,
dar, mai ales, între lumi – este ceea ce propune
Andrei Bodiu prin Firul alb. Ca interval între
constructe spațio-temporale, „firul alb” leagă,
conectează, adună, încheagă, în ciuda separării
evidente pe care o produce. Conectează prin
puterea autogenerativă a versurilor, prin forța
cu care, în simplitatea limbajului, ele redau
adâncimi de nebănuit. Iată, în poate cel mai
citat dintre poemele Firului alb, un instantaneu
de viață care coboară lectorul, ghidat de forța
de sugestie a poemului, în profunzimile sensului
lumii:
Azi un șofer care semăna cu Seymour Hoffman/ M-a
întrebat dacă știu încotro/ Se îndreaptă lumea.// Era
dimineață și lapoviță într-un sfârșit de octombrie/ Iar
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Cronică

lumea mergea spre centru spre școli.// Mi-am strâns

umerii atât/ Cât să iau în piept căldura din mașină.//
Până la Livadă am schimbat guverne președinți/
Seymour/ Hoffman mi-a luat banii. Nu m-a privit./
Purta ochelari cu dioptrii mari cât/ Parbrizul prin care
ne chinuiam să ieșim. (Taxi Driver, p. 12).

Firul alb e volumul pe care critica literară l-a

primit, la apariția lui după dispariția lui Andrei
Bodiu, ca pe un text premonitoriu, ca pe un salut
de dincolo. Firul alb e poezia intervalului scrisă
de ultimul redactor-șef al Intervalului despre
fragilitatea umană, care se traduce, indubitabil,
prin puterea textului de a duce mai departe
suma de stări-oameni-fapte pe care Andrei
Bodiu îi folosește în instantaneele sale. Firul alb
e poezie de dincolo de text, de oameni, de lumi. POVARA VIEȚII
De dincolo. Sculptura: Mihai Jitaru

Adrian Lesenciuc (21 august 1975), Câmpulung Moldovenesc.

Este poet, prozator, critic literar, absolvent de studii universitare militare, doctor în ştiinţe
militare şi informaţii la Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” şi în ştiinţele comunicării la
Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative. Activează în calitate de profesor universitar la
Academia Forţelor Aeriene „Henri Coandă” din Braşov. De asemenea, este membru al filialei Braşov
a Uniunii Scriitorilor din România, din 2000, și preşedinte al filialei, din 2013.
Are colaborări, preponderent cu eseuri şi cronici, la publicaţiile Libris, Tribuna, Hyperion,
România literară, Tribuna, Luceafărul, Steaua, Scrisul Românesc, Convorbiri literare, Mişcarea
literară, Ateneu, Caiete silvane etc. Redactor-şef al revistei literare Libris. Prezent în antologii şi
volume colective publicate în ţară şi străinătate. A debutat în revista Astra, în 1997. Debut editorial
cu volumul de versuri Antifilosofia, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1998. A tradus poezie vizuală,
Tipoeme şi anipoeme, ale Anei Maria Uribe (Argentina), lucrare publicată la Editura Arania, 2012.
Lucrări de specialitate publicate în ţară şi străinătate; şapte studii ştiinţifice publicate în volum,
în România şi Germania; Antifilosofia, versuri (1998); Copilul-genune, versuri (1999); Laocoonia,
versuri (2000); Liam, versuri (2001); Puzzle cu umbre pe ape, eseu (2002); Postmodernitatea. Un
posibil model de structurare a mozaicului a-valoric, eseu (2005); Poezia vizuală, istorie şi critică
literară (2006); Moartea noastră cea de toate zilele, roman (2008); Coliba de sânge, versuri (2014);
Comunicare interculturală în satul românesc, eseu (2015, Editura Academiei Române); Joc terţ,
versuri (2015); Cartea de apă. Cu Borges, privind râul (2016, Cartea Românească); Cimitirul eroilor,
roman (2017); Limbile vântului, roman (2018); Ana Il, între strigătul metafizic şi împăcarea cu
Dumnezeu, critică literară (2018); Eneida, versuri (2019); Balada, roman (2020); Diez, roman (2020);
Pe aripi de baladă (2021), o carte despre Ciprian Porumbescu.
Premii literare obținute: Premiul Societăţii Scriitorilor Militari şi Premiul Filialei Braşov a Uniunii
Scriitorilor din România pentru eseu, pentru lucrarea Postmodernitatea. Un posibil model de
structurare a mozaicului a-valoric, în 2006; Premiul Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România
pentru proză, pentru romanul Moartea noastră cea de toate zilele, în 2009; Marele Premiu la
Concursul Naţional de Poezie „Octavian Goga”, Cluj-Napoca (2017); Premiul „Cartea Anului”, la
Colocviul Romanului Românesc, Alba-Iulia (2018) pentru romanul Cimitirul eroilor. Romanul Limbile
vântului a fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2018.
85
Cronică ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
Ciprian Apetrei
Condamnat la moarte: trenul care mă duce
taie istoria în două, de Doina Magheți
O carte pe care am citit-o foarte greu
De obicei scrii cu bucurie despre apariția
unei cărți. Este o mică sărbătoare, la care, dacă
ai bucuria să participi, contribui măcar cu o
floare literară, mai mult sau mai puțin colorată.
Nu este cazul acestei cărți. Doina Magheți
trebuie felicitată, în primul rând, pentru
curajul de a aborda subiectul teribil al crimelor
comunismului. Unul care îngheață sufletul
cititorului, care știe câte ceva despre temă,
și ar vrea să creadă că știe destul. Plusul de
86
cunoaștere este, aici, categoric, un plus de
suferință. 
Așa a fost, cel puțin, lectura mea. Am
avut șansa  de a citi manuscrisul, în formă
electronică, înainte de apariție, pentru a vorbi
la lansare. Aceasta a întârziat, ceea ce mi-a
permis să amân și eu lectura sistematică. Pe
sărite l-am citit imediat, dar m-a dus cu gândul
la începutul anilor ‚90, când urmăream la
televizor episoadele din Memorialul durerii. Aș
fi plecat din fața ecranului, dar nu mai puteam,
odată reportajul început. Priveam siderat aceste
mărturii ale unui trecut, pe atât de recent, pe
atât de neînțeles.  Un călău, zece călăi, mii de
călăi, care se amestecau și se confundau între
ei, un monstru colectiv fără milă, de cealaltă
parte, un om care se făcea că nu vede crimele,
mii de oameni care se făceau că nu văd crimele,
un popor întreg care a preferat să se uite în altă
parte, o meduză care încerca să fie transparentă
și obedientă. Excepțiile fac rău acestui tip
de reacție lașă. Cred că de acolo ni se trage
memoria selectivă de după Revoluție. Am vrea
ca lucrurile de atunci să nu se fi întâmplat. Sau
să fi fost mai puțin grave. Poate că am fi mai
puțin vinovați. Dacă știm mai puțin, suferim mai
puțin. 
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Cronică

Există oare o Judecată de apoi colectivă, a Doina Magheți scrie și compune rezultatele
unui popor care s-a ascuns sub pătură, bucuros documentării frumos, îndrăznesc să spun, în
când a găsit una de calitate, de import, procurată ciuda subiectului teribil.  Până la urmă, și o
pe sub mână?  poveste cumplită merită povestită frumos. Dar
Doina Magheți a avut curajul să aleagă cât de greu este acest lucru. 
un subiect care să pună în lumină toată Este o victorie a Frumuseții artistice asupra
această lume. Un subiect individual cu spectacolului urât al Istoriei, și este o lecție
valoare universală.  Un destin, cel al lui Spiru despre valoarea esteticului. De aceea, această
Blănaru, luptător anticomunist condamnat carte ar trebui să facă parte din programele de
la moarte și executat în 16 iulie 1949. În jurul studiu academice, este o manieră excelentă de
său,  autoarea  reconstituie, cu tenacitate, o a ne păstra vie memoria și de a o transmite.
epocă a terorii, a complicității lașe, dar și a Mai ales că subiectul nu este, nici pe departe,
luptei imposibile pentru libertate. încheiat. Dacă, în România, ne este ușor să
A urmat apoi munca de documentare și ne plasăm într-o lume post-comunistă, în
de redactare, amândouă remarcabile.  Astfel lume comunismul își continuă opera oribilă.
de documente nu cer mai mult, ca să rămână Această formă de totalitarism produce încă, la
în istorie. Dar, dacă ar fi rămas la acest nivel, scară planetară, cazuri precum cel al lui Spiru
nu cred că aș fi terminat de citit această carte Blănaru. Iar lipsa memoriei face ca el să fie, încă,
zguduitoare.  până când oare, îndrăgit de tinerii din lumea
A doua lectură a fost într-un cadru idilic. Pe liberă. Cea mai sângeroasă utopie din istoria
o plajă de nisip vulcanic negru, în decembrie, la umanității ucide, încă, în proporții de masă. Cu
24 de grade, în nordul insulei Tenerife. Aveam atât mai meritorie este valoarea educativă a
deja cartea tipărită, am fotografiat-o cu apusul acestei cărți. 
pe fundal, și acolo, cu valurile oceanului pe Pe cât de greu este de citit, pe atât de mult
fundal, am găsit acel imbold de bucurie pe care merită lectura acestei cărți frumos scrise și
îl căutam. alcătuite.  Un amestec potrivit de literatură
Am citit-o cu mai multă detașare, lansarea se și documentaristică. Felicitări, încă o dată,
apropia și ea. Pe măsură ce paginile treceau, mi- autoarei. 
am dat seama că lectura are un mare plus. Deși Cartea a apărut la Editura Eikon, București,
nu era nevoie, repet, pentru acest fel de carte, 2021, 220 de pagini, fiind cel de-al XII-lea volum
valoarea ei literară m-a cucerit.  al poetei, traducătoarei și jurnalistei Doina
Magheți.
Ciprian Apetrei (Ploiești)
Absolvent al facultății de filosofie din Bucuresti, în 1999, specializarea filosofie moral politică.
A activat în calitate de profesor de științe socio-umane, dar și ca asistent universitar de filosofie, la
Universitatea din Ploiești.
Din 2011 s-a stabilit în Franța. Aici s-a întors la filosofie, a urmat un masterat în filosofie medicală,
la Universitatea din Tours, 2013.
A colaborat cu ziare.com. Jurnalismul benevol pe care îl practică este o formă de a păstra legătura
cu România, specializându-se pe teme ale Diasporei, în special analize și interviuri.
În Adevărul a inițiat o serie de texte cu titlul De unde sunteți dumneavoastră?, care s-au bucurat
de mult succes și din care s-au născut primele două cărți.
Oaspetele nostru este pasionat și de fotografie și scrie și poezie.
Apariții editoriale: Cel de la geam, editura Eikon, București, 2020, traducere în limba franceză;
L’Homme à sa fenêtre, apărută la Mon Edition, Nimes, 2021, Povești călătoare, scrise de români din
lumea largă, vol. I, editura Minela, București, 2021 (coordonator).
Texte în volume colective: Diamante și zăpadă, în Case, străzi și oameni din Ploieștiul de
altădată, AEDU, Ploiești, 2017; Pasărea măiastră a bătrânului Bulevard, în Automobile, dulcețuri
și alte povestiri despre Ploiești, AEDU, Ploiești, 2021; Domnului profesor ploieștean, cu dragoste,
în Pretutindeni, cu Ploieștiul în suflet, 2022; Gardianul din turnul Bisericii germane din Ploiești, în
Pretutindeni, cu Ploieștiul în suflet, 2022; poezii, proză, eseuri, recenzii în diverse reviste și site-uri
literare: Semn din Carte, Banchetul etc.
87
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
Adina Lozinschi
16 secunde
O geană de lumină îngână trist noaptea
cu ziua, străbătând timid întunericul. Primele
umbre ale clădirii înnegrite în urma incendiului
încă mai fumegă, întocmai ca un animal rănit
de moarte, abia plecat în altă lume, dar care
mai este cald. Oricâte s-ar fi întâmplat, drame,
sau bucurii, imperturbabil răsare soarele,
pictând vesel o nouă zi și viața merge înainte,
rostogolindu-și clipele grăbite.
Deși nu am frați, nici surori, în anii copilăriei
nu am fost niciodată singură, pentru că în viața
mea exista o ființă extrem de apropiată mie,
care m-a ajutat să-mi alung singurătatea, iar
acum sunt convinsă că dacă aș fi avut o soră,
n-ar fi fost același lucru. Să nu ai frați, poate că
s-a mai auzit, dar să nu ai nici veri, este mai greu
de crezut. Ei bine, eu am o singură verișoară.
Ea a venit pe lume în miezul iernii, la sfârșit de
ianuarie, faimosul „gerar”, la un an și jumătate
după mine. Profitând de bunătatea fără margini
a fratelui și cumnatei, adică a părinților mei,
mătușa mea, tânără mamă, a declarat atunci,
spre surprinderea întregii familii, că nu are de
gând să-și strice pieptul alăptându-și bebelușul,
s-a agățat de brațul soțului și au plecat împreună
la București, lăsând fetița de numai câteva
săptămâni în grija noastră.
Lipsită de laptele matern, Ancușor era
88
cam bolnăvicioasă, suferea de furunculoză
și indigestii, răcea deseori, deși beneficia, pe
lângă laptele adus de văcar, de polivitamine din
străinătate și tratamente „pe sub mână” de la
cei mai buni medici din oraș.
De câte ori veneau să-și vadă fetița, în loc
să aprecieze eforturile făcute de părinții mei,
unchiul și mătușa afișau un aer nemulțumit,
fiind convinși că noi, cele două copile, eram
tratate în mod diferit, în sensul că eu aș fi fost
avantajată. Nu era nicidecum adevărat, ba chiar,
dimpotrivă, ei i se dădeau mai multe, pentru a
nu suferi din cauza distanței care o separa de
părinți.
După cum povestea bunica, micuța Anca,
la botez, a avut șapte nașe, ca ursitoarele din
basme, îmbrăcate toate la fel, cu voaluri mov și
pălării elegante. Păcat că pe vremea aceea se
făceau rar fotografii și amintirile s-au spulberat
în vânt. Fetița a primit nu două, ci trei nume:
Anca-Wanda-Miruna.
Acum, după ani și ani, mă întreb cui ajută să
ai atâtea nume, când, în general, folosești doar
pe primul, sau chiar un cu totul alt prenume.
Celelalte le folosim doar în acte oficiale și în
ocazii rare. Un copil cu mai multe nume nu este
cu nimic mai bogat sau mai avantajat în viață.
Dar... dacă părinții doresc cu tot dinadinsul, sau
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
dacă există neconcordanțe de păreri în găsirea
numelui potrivit, se întâmplă să se accepte mai
multe nume, pentru a-i mulțumi pe toți.
Pe de o parte, unchiul și mătușa, înțepând cu
ironii în toate părțile, veneau cu un spirit critic
exagerat, dar pe de altă parte, știau prea bine
să profite maxim și să plece, de fiecare dată,
foarte încărcați, cu sacoșe burdușite conținând
alimente de bază: carne, brânzeturi, smântână
și multe altele, de cea mai bună calitate, care,
chipurile, nu se găseau la București. Toate
acestea, mulți ani la rând, au fost considerate
„simple cadouri”, sau „atenții” care, de fiecare
dată, li se cuveneau și pe care nu se gândeau
vreodată să le plătească. Oricum tata nu ar fi
fost sub nici o formă de acord, căci el era cel
care impunea acest servilism dezgustător, iar
mama, care îl adora, juca mereu, cu zâmbetul
pe buze și inima deschisă, rolul de gazdă foarte
ospitalieră.
Uneori se întâmpla să aducă și ei de la
București câte ceva, dar erau, fără îndoială,
lucruri depășite, demodate, expirate pe care
oricum le-ar fi aruncat la gunoi. Atunci când
unchiul avea de vânzare un obiect mai mare,
cum ar fi un instrument muzical, sau o mașină,
aveau loc niște discuții interminabile între frați,
cu soțiile lor de față, în urma cărora, dându-
și seama că nu ar avea decât prea puțin de
câștigat, renunța la așa-zisa afacere, alegând un
alt cumpărător mai fraier și cu mai mulți bani.
Până la vârsta de școală, noi, cele două
verișoare, am crescut împreună ca două surori
adevărate, cu același program zilnic și cu
aceleași preocupări, în grija părinților mei și a
bunicii noastre comune – mama tatălui meu și
a tatălui ei.
Avem atâtea amintiri care ne leagă, încât îmi
este greu acum să mă opresc la ceva anume și
totul îmi este păstrat intact în suflet, ca un tezaur
prețios, cu o valoare sentimentală aparte.
Când eram mici, mereu împreună, primeam
totul în mod egal. Eram nedespărțite la masă,
la lecțiile de pian, franceză și germană, la toate
activitățile serioase, sau distractive, la treabă
și la joacă. Și cei mari, și cei mici, toată lumea
credea că suntem surori, mai ales că aveam și
același nume de familie.
Proză
Prima mea uniformă școlară pepit cu
șorțuleț negru și guleraș alb din dantelă,
cumpărată pentru clasa I, a însemnat și pentru
micuța Anca un moment deosebit. A probat și
ea uniforma, cu un zâmbet unic și nevinovat, de
parcă ar fi fost o impostoare (încă nu avea șase
ani) și am făcut poze alb-negru, cum erau pe
vremea aceea. După ani și ani, când eram eleve
la liceu, Anca a fost cea care mi-a împrumutat
sarafanul ei bleumarin, pentru că la olimpiada
de literatură, faza pe țară, la care eu participam,
era obligatorie uniforma și nu m-au primit în
bluză albă și fustă de tergal bleumarin.
Odată cu începerea școlii, ne vedeam doar
în vacanțe și țin minte că pentru mine cel mai
important eveniment era venirea ei de la
București. Mergeam cu toții la gară și așteptam
trenul, un rapid frumos colorat în roșu și alb,
cu numai trei vagoane, dar care aveau o formă
aerodinamică deosebită. Pe atunci era ceva
ultramodern, iar verișoara mea avea curajul
să călătorească singură încă de la vârsta de
cinci ani. Pe măsură ce se apropia momentul
revederii, simțeam un val cald de fericire, care
îmi inunda întreg corpul. Îmi venea să țip, să
sar și să fac ceva care să-mi elibereze energia și
explozia de emoții acumulate într-un timp prea
scurt. Educația primită, însă, mă înfrâna și mă
stăpâneam. Senzația aceea de fericire nu era
comparabilă cu nimic.
Am petrecut și eu la București două-trei
vacanțe, când părinții ei încercau sau, mai bine
spus, simulau că mă tratează ca pe fiica lor, dar
nu se poate compara cu dăruirea și aplecarea
părinților mei. Într-o iarnă, pe când eram la ei,
am răcit și, văzând că mă simțeam rău, mătușa
mea, care ar fi putut să mă îngrijească, a
preferat să mă trimită, deși aveam temperatură,
cu trenul, cu o rudă, înapoi în orașul patriarhal
din Moldova, orașul natal Roman. Dorea astfel
să evite, chipurile, îmbolnăvirea fiicei ei. De fapt
Roman era și orașul în care văzuse lumina zilei
însăși mătușa mea și unde crescuse într-o familie
săracă de ceferiști, dar după anii de facultate
petrecuți la Iași s-a hotărât împreună cu soțul
ei să se mute definitiv la București, să uite de
sărăcie și lipsuri, să prindă rădăcini în capitală,
unde sunt multe posibilități de a parveni, să
89
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
profite din plin de pe urma prietenilor selectați
tocmai pe acest principiu.
Mătușa mea, din punct de vedere
profesional, nu a evoluat, rămânând la gradul
de lector universitar cu specialitatea chimie,
până la ieșirea la pensie.
În timpul celor câtorva șederi scurte la
București, pe când eram copil, ni se oferea un
mod mai mult decât acceptabil de a petrece
timpul. Mergeam la spectacole și concerte
alese cu grijă pentru vârsta noastră, vizitam
muzee, mergeam la cinematograf, ne plimbam
prin parcuri. Alteori mergeam la patinoar, sau
la circ, discutam despre cărțile citite. Toate
acestea acumulându-se treptat, ani la rând, au
contribuit enorm la formarea noastră culturală
și la modelarea caracterului, a personalității.
Deși eram deosebite și fizic, și temperamental,
ne completam reciproc și prietenia adevărată
și sinceră care ne lega depășea cu mult vocea
sângelui. Ea avea mult spirit practic și în copilărie
era mai băiețoasă. Purta mereu pantaloni și
bascheți, căci pe vremea aceea nu erau încă
adidași, iar în joaca noastră era bărbatul viteaz,
regele, eroul strălucitor sau aventurierul din
cărți. Cu părul drept, tuns scurt și o privire
ageră, Anca era mai emancipată decât mine și
îmi transmitea foarte multe informații de tot
felul, interesante, captivante. Erau și momente
când mă imita, din dorința de a fi mai sensibilă,
mai impresionabilă sub influența mediului
înconjurător. Fiecare dintre noi era, într-un fel,
un model pentru cealaltă.
Știa foarte multe despre moda acelor vremuri
și organizam câte o paradă a modei cu mai toate
hainele din casă, spre disperarea mamei mele și
a bunicii noastre. Alteori ajungeam la așa-zise
„rețete” pentru tratarea unor boli, jucându-ne
de-a doctorul. Interpretam efectiv atâtea roluri,
încât am fi putut amândouă să devenim actrițe.
La orice librărie se găseau atunci truse care
aveau ca scop stimularea copiilor să se joace de-a
meseriile. Trusa de poștă, de exemplu, conținea
plicuri, timbre, ștampile, o cutie poștală de
carton și alte obiecte de jucărie, specifice, care
le imitau pe cele adevărate. Băieții aveau truse
de traforaj, pirogravură sau scule tehnice. Trusa
de chimie avea sticluțe, eprubete, borcănele,
90
prafuri colorate. În serile lungi de toamnă și
iarnă ne jucam în casă de-a vânzătoarea și
cumpărătoarea în magazinul alimentar, sau în
cel de pânzeturi. Pe vremea aceea, confecții de
gata erau puține și rareori se potriveau, fiind
nevoie de ajustări. Mai toată lumea cumpăra
materiale textile, din care croitoresele făceau
tot felul de haine, atât pentru cei mari, cât și
pentru copii. Era foarte interesant modul în care
vânzătoarea de materiale lua un rulou mare,
îl punea pe masă, îl desfăcea și după aceea,
cu un metru liniar, măsura cât ceruse clientul.
Apoi făcea o scurtă tăietură, cu o foarfecă mare
și pe urmă, dacă materialul era subțire, cu o
zvâcnitură îl rupea, iar dacă materialul era mai
gros, îl tăia foarte drept dintr-o parte în alta.
Citeam foarte mult și discutam pe teme
literare. Făceam schimb de impresii în toate, iar
când eram departe una de alta, ne scriam mult.
Aveam colecții de tot felul: timbre, șervețele,
chibrituri, insigne și medalioane, ilustrate din
toată lumea, fotografii cu actorii timpului din
România și din străinătate, până la ierbare,
nasturi, scoici, pietre, bucăți interesante de
lemn și mai ales insectare. Într-un an aveam
vreo 14 insectare frumoase cu fluturi și gândaci
și speram să devin entomolog, să merg pe
urmele bunicilor mei paterni și pe cea a tatălui
meu, care preda biologia.
Când eram mici, Anca s-a bătut cu un băiat,
care, nu mai știu din ce motiv, mă jignise. Anca
era gata de orice sacrificiu pentru mine, dar era
valabilă și viceversa, pentru că încă de pe atunci
ocupa un loc special în sufletul și existența mea.
Înzestrată cu o inteligență cu totul
deosebită, încă din fragedă copilărie, Anca a
intuit cu multă exactitate aplicarea în practică
a unor descoperiri și invenții tehnice. Împreună
cu alți copii, sau doar eu în prezența ei, o
ascultam fascinată cum povestea și își imagina
viitorul. Poate că unele lucruri le auzise cu
adevărat, însă erau și altele, închipuite, dar mai
apoi confirmate de evoluția științei și tehnicii în
deceniile care au urmat.
Vorbea despre o casă cu multe camere,
cu posibilități de încălzire prin pardoseală,
cu pereți de sticlă, cu un trunchi de copac
încastrat, cu un sistem de aerisire care acum nu
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
este altceva decât instalația de aer condiționat.
Vorbea despre un balansoar-hamac, o grădină
cu plante exotice, piscină, terasă, chiar și
telefoane fără fir pentru convorbiri spontane
în orice punct de pe globul pământesc, despre
acționarea prin simpla atingere a unor aparate
de uz casnic nemaipomenite, care astăzi, prin
tehnica digitală, chiar există.
Își închipuia în anii ‚60 ai secolului trecut
autoturisme luxoase, dotate cu minifrigidere,
televizor, masă extensibilă și alte mijloace de
transport rapid și elegant. Alteori povestea
despre călătorii în care se poate beneficia de
foarte mult confort și relaxare. Spunea că atunci
când va fi mare va avea o bucătărie modernă,
cu un robot care va efectua multe operații, că
va avea o mașină de spălat vase, un sistem cu
bandă rulantă pentru gunoi, un cuptor special
cu programare și o cască de coafor cu dotări
speciale pentru a se aranja acasă.
Vedea totul încă de pe atunci cu o claritate
uimitoare, își imagina perfect computerizarea
care nu numai că există astăzi, dar este absolut
firească, intrată în uz. Acum, privind în urmă,
sunt absolut surprinsă și emoționată la gândul
că aproape tot ce visa unica mea verișoară Anca,
pentru mine, sau pentru alți copii, părea utopic,
dar realitatea a demonstrat cu vârf și îndesat că
nu era doar un vis, ci totul s-a adeverit.
Spunea chiar că peste ani și ani, în anul
2000, care ni se părea foarte, foarte departe
și de neatins, nu vom mai folosi banii pentru a
achita cumpărăturile, ci va fi totul electronic.
Cardurile de tot felul din ziua de azi sunt dovada
incontestabilă a faptului că, deși era doar un
copil, a avut dreptate și a intuit extrem de bine
totul.
Avea o viziune elastică asupra fenomenelor
și o admiram din tot sufletul pentru că prin
tot ceea ce făcea și prin felul cum gândea mă
impresiona profund și mă stimula spre mai bine,
spre evoluție și găsirea de soluții simple, directe
și, mai ales, corecte.
În relațiile cu alți copii, dar și în cele cu
adulții, Anca avea întotdeauna un fel de a fi
extrem de plăcut și o intuiție, un adevărat fler
care o dirija mereu pe drumul cel bun. Lucrul
acesta i-a ajutat mult și a reușit să urce undeva
Proză
foarte sus pe scara socială. Ambițioasă și tenace,
atunci când își propunea ceva, nu se lăsa până
când nu realiza.
Foarte talentată la limbi străine, după ce
făcuse ultimul an de grădiniță în limba germană
a studiat engleza și franceza, dar și matematica,
și alte științe exacte, axându-se pe chimie și
biochimie.
Desenam și pictam frumos, uneori
deschideam prin casă veritabile expoziții cu o
contribuție egală din partea noastră și realizam
un fond sonor adecvat, la pian, la pick-up, sau,
dacă ne dădea voie tata, la bătrânul magnetofon
„Tesla”. Copilăria noastră era astfel marcată de
studiu și seriozitate, dar și de umor, veselie,
multă muzică și spirit de echipă. Părinții mei și
bunica ne-au crescut și educat pe amândouă
cum știau ei mai bine. Bunica se ocupa mult
de noi, ne povestea și ne învăța lucruri pe
care nici acum, când suntem, la rândul nostru,
bunici, nu le-am uitat. Ne lua în vizită pe la alte
familii, unde aveam prilejul să aplicăm codul
nescris al bunelor maniere, joaca noastră și
comportamentul se aflau sub o permanentă
supraveghere. Mergeam la mănăstirea Agapia,
sau la Văratec, la munte, sau la mare, prin toată
țara, mereu împreună, noi două și părinții mei,
de multe ori și cu bunica.
De câte ori pleca Anca, pentru mine era
cea mai tristă zi. Mă gândeam, cu naivitate,
să nu mă mai spăl pe față un timp, pentru ca
sărutul ei să-mi rămână pe obraz. Știam că a
venit iar toamna, începea un nou an școlar cu
noi și neașteptate griji, dar și cu multe împliniri.
Creșteam amândouă, devenind adolescente cu
noi preocupări și trăiri sufletești.
Anii copilăriei noastre fericite au trecut ca
un vis frumos, ca o poveste bogată în întâmplări
și evenimente de tot felul. Ne-am transformat,
atingând un nivel intelectual mai înalt și o
structură psihică bine conturată. Pe când eram
la liceu ne împărtășeam bucuriile și micile
necazuri. Ne spuneam una alteia despre prima
strângere de mână a unui băiat, primii fiori,
prima îmbrățișare, sau primul sărut nevinovat,
copilăresc, iar anii studenției care s-au suprapus
peste viața de liceeni au finisat pregătirea
noastră profesională și fiecare dintre noi am
91
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

luat-o pe alt drum.
Aveam secrete despre care părinții noștri
nu știau nimic. De exemplu, pe când eram
la București, în anii studenției o vizitam pe
verișoara mea, dar și ea venea deseori la
căminul studențesc unde locuiam. Într-o zi,
am fost amândouă la un alt cămin studențesc,
unde erau cazați străini. Acolo verișoara
mea avea un prieten columbian, care era un
tânăr revoluționar cunoscut în țara lui, cu un
temperament sanguin coleric, foarte înverșunat
împotriva unor principii. Dacă fizic arăta ca un
luptător spaniol, avea niște ciudățenii, printre
care și dependența de droguri. Ea era într-un
adevărat război psihologic cu propriii părinți, care
îl respingeau din toate puterile pe columbian.
Dorea pur și simplu să-l cunosc și apoi să-i spun
părerea despre el. Pe vremea aceea niciuna
dintre noi nu știam să gătim (eu mâncam la
cantina studențească, iar ea, acasă), dar acolo,
la el în cameră, ea părea o „soție docilă”, gata
să-i prepare ceva la reșoul din colț. Nu am vorbit
prea mult atunci, oricum eram impresionată
cum poate schimba dragostea felul de a fi al
unui om. Dar, cum se spune în popor, „râde ciob
de oală spartă”, foarte curând am trecut și eu
prin ceva asemănător. Ne înțelegeam din priviri.
Povestea ei de dragoste s-a terminat la scurt timp
după acea vizită secretă. Își dăduse și ea seama
că tânărul din Columbia îmi lăsase o impresie
mult sub așteptări, că nu era nicidecum potrivit
pentru ea și nu aveau perspective comune.

ÎNTOARCEREA SFINȚILOR
Sculptura: Mihai Jitaru

92
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
Dana Fodor Mateescu
Uite-o pe femeia aia care ne făcea să râdem!
Când era Andrei mic,
l-am dat la grădiniță. Pe la
cinci ani. N-a rezistat mai
mult de patru săptămâni, și
alea cu pauze. Am încercat
la mai multe instituții, și de
stat, și particulare, dar nu
am reușit să-l las la niciuna.
Fraților, urla, de ziceai
că-i în lagăr, desculț, ud și fără mă-sa (Doamne
feri de așa ceva!). Îmi rupea, nu numai idioata
asta de inimă, care-i o cârpă, recunosc, pișă
ochii imediat, ci TOATE organele din mine.
Ficatul era cât o valiză cu încuietorile stricate,
rinichii se țârcâiau și ei la intervale fixe, „panky”
palpita dureros.
Așa că am hotărât, de comun acord cu
educatoarea, să mai stau cu el, până se
potolește. Mbuuun! I-am spus lui Andrei că
m-am angajat la grădiniță, „ca să fac copiii să
râdă”. M-a crezut, dar nu de tot.
Și… m-am apucat să mă joc cu ceilalți, ca o
mamă responsabilă ce eram. M-am descălțat,
m-am tăvălit pe jos cu ei, i-am gâdilat, mă băgam
pe sub mese, îi fugăream în patru labe, făceam
ca indienii (copiii, după mine!, repetau toate
mișcările!), cântam, behăiam, cotcodăceam,
mieunam, lătram… Ce mai! Eram în lumea mea!
Proză
Educatoarea rămăsese siderată. Asemenea
cretină nu mai pomenise în viața ei! Parcă
văd ce a povestit tuturor, după acea minunată
reprezentație. Ahahahaha! Dar ce-mi păsa
mie de toate astea, când cel mai iubit dintre
pământeni era botos?!
Copilașii mă plăceau cu toții! Jur că mă
plăceau, nu vă mint! Se vedea asta în ochișorii
lor. Ziceau: „Mai fă! Mai fă!” – adică să mai
fac ca toate alea… și să-i alerg. (Ne băteam
cu moțulachii de pluș și mă făceam că leșin,
hahaha!)
În toată povestea asta, faza cea mai enervantă
era că Andrei nu se juca! Stătea într-un colț și
suspina după mine. Atunci am priceput. Era
gelos! „Aaaoleeeu!! Nimic nu-l mulțumește pe
frumosul ăsta! NU seamănă cu mine DELOC! Eu
mă bucur și de-o ață goală…”
După ce m-am distrat serios cu piticii, cam o
jumătate de oră, le-am zis că trebuie să-i mai fac
și pe alții să râdă, și am încercat să plec…
Gizăs!! Au început să bâzâie. Nu mă
așteptam. Plângeau vreo 15, în frunte cu al meu.
Pfff! Am ieșit din clasă, fleașcă de transpirație, și
am fugit în parcare, unde mă aștepta soțul meu,
cătrănit: „Mai stăteai mult? Ce dracu’ ai făcut
atâta acolo?! Știi că avem treabă!”
A doua zi, programul artistic s-a repetat.
93
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
Copiii trăgeau de mine la plecare, plângeau
cu sughițuri. „Doamne, cu ce-am greșit?!” Mă
simțeam extrem de vinovată și de tâmpită.
A treia sau a patra zi, educatoarea, o
doamnă cam la vreo 40 de ani, m-a rugat să nu
mai rămân, pentru că nu-i mai putea potoli pe
copii după plecarea mea, iar ea nu se prostește
în patru labe, pentru că „o doare coloana” (avea
o hernie de disc). Hm! Eu aveam două, dar nici
nu le mai simțeam, așa de rău mă chinuiau.
RĂSĂRIT
Sculptura: Mihai Jitaru
94
În fine. N-am mai rămas. Iar pe Andrei l-am
mai dus vreo trei zile, apoi l-am ținut acasă. Era
fericit!
După un an și ceva, nu mai știu exact, m-am
revăzut cu doi dintre copii, (frați gemeni),
din fosta clasă. Erau cu bunica lor, la Mall, la
Băneasa. I-am recunoscut. Când au trecut pe
lângă mine, mi-au zâmbit și au zis: „Mamaie,
mamaie, uite-o pe femeia aia care ne făcea să
râdem la grădi!”
Și, în ziua aia am fost fericită.
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
Daniela Gumann
Cu mască și fără mască
Toată viaţa e un teatru, iar noi suntem actorii
ei! Cred că noi, trecuţii de 40, avem o experiență
tare interesantă, pentru că viața ne-a așezat la
începutul multor drumuri. Nu suntem nici de
sacrificiu, nu suntem nici de consum, dar noi
avem grijă de sacrificaţi şi tot noi îi facem mari
pe consumatori, adică legăm lumile între ele.
Suntem primii din ţara asta care au plătit taxe
conştiincioși, și suntem ultimii care citesc cărţi.
Ne-am învăţat bolnav cu ideea că ne pleacă
copiii, care încotro, la studii, la muncă. Pleacă şi
rămân acolo. E un dat al epocii, îl înghiţim, deşi
ne doare. Oftăm prelung „Deh, să le fie bine,
aici ce să facă? Lasă-ne pe noi…”, ne obişnuim
cu gândul că ne vom vedea nepoţii pe Skype şi
ne vom înţelege cu ei cu Google translate. Pe
asta trebuie să o schimbăm, pentru că viaţa este
despre cum îţi mângâi nepoţii şi cum îţi săruţi
copiii. Să împarţi cu ei masa de Crăciun, nu să-i
atingi doar prin poze sau pe ecranul tabletei.
Cu cât ceri mai mult de la un personaj pe care-l
interpretezi, cu atât îţi dă mai puţin!! Exact ca
în viaţă!
Reţelele de socializare de tipul Facebook au
schimbat mult comportamentele umane. Nu
mai facem efortul să ne apropiem de oameni,
nu le dăm târcoale, nu le zâmbim, nu le facem
ochi dulci. Pur şi simplu, ne uităm la „persoane
pe care e posibil să le cunoşti” şi le dăm un
simplu „add”, adică îi adăugăm repede în lista
Proză
de prieteni virtuali. Întrucât pentru multă lume
nu prea înseamnă mare lucru lista virtuală, se
răspunde aproape din automatism cu „da” la
„cererea de prietenie”. Aşa se trezesc unii, cum
e şi cazul meu, cu mii de „prieteni”. Falşi prieteni
fiindcă adevăraţii nu mă invită să joc te miri ce
aiureală, nici să ader la nu ştiu ce grup bizar, nici
să dau like la tâmpenii, nu mă agasează cu citate
insipide şi nici nu mă emoționează cu o fotografie
cu ceașca de cafea făcându-mi invitaţie în Italia,
Spania, Grecia sau chiar la doar câteva sute de
kilometri distanţă, la cafea. Puţinii mei prieteni
adevăraţi ştiu că m-ar enerva cumplit toate
acestea. Restul nu ştiu nimic despre mine – sau
au impresia doar că ştiu –, aşa că ar intra în
legătură cu mine, dar greşesc toate metodele
de abordare.
Dar cine suntem noi, de fapt? Cum e să
descoperi cu adevărat lumea din interiorul lumii
tale? Ai fi în stare? Cum arată? O vezi? O poţi
recunoaşte? Am ajuns la concluzia că suntem
actori pe scena vieţii noastre proprii. Ne jucăm
perfect rolul în fiecare dimineaţă când ne uităm
în oglindă şi ne pregătim pentru a ieşi pe scenă.
De data asta cine ştie ce rol mai pregătim? Ne
refugiem în personaje false, în măşti, suntem
adevăraţi şi falşi... Gândim, dar nu raţional...
Viaţa în general este un teatru. O scenă pe
care urcăm şi de unde coborâm zi de zi, iar noi
suntem actorii... Suntem nişte actori ai naibii de
95
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
buni... Suntem egoişti. Fiecare luptă pentru el.
Nu avem curaj să înfruntăm realitatea. Ne place
să ne ascundem după degete şi să ne rotim până
când lucrurile ies aşa cum vrem sau cum am
vrea să auzim... În loc să stăm drepţi şi să luăm în
piept furtuna problemelor, ne lăsăm copleşiţi de
laşitate... Poate asta şi suntem în sinea noastră,
nu? Fiinţe pline de invidie, egoism şi laşitate.
De ce facem lucruri care nu ne reprezintă?
Pentru ce? Cu ce scop? Cu scopul de a ne da
mari şi tari? Cu scopul de a părea ceva ce nu
suntem? Sau ceva ce vrem să fim?... Cine sunt,
la urma urmei, oamenii să condamne, să judece
și să eticheteze? Cine le dă dreptul? Nimeni!
Oamenii fac asta însă, ca reflex al propriilor
temeri, neputințe, frustrări. Oamenii îi judecă,
de obicei, pe cei care îndrăznesc. Care îndrăznesc
ceea ce ei își doresc să îndrăznească. Oamenii
își ascund în spatele bârfelor și etichetelor cele
mai mari neîmpliniri și secrete ale lor. Eșecurile,
idilele, ispitele. Frumusețea lor umană! Când
oamenii te judecă, au de fapt cea mai mare
nevoie de tine, să fii acolo și să îți susții gestul,
fapta, iubirea, vorba! Doar așa ei vor ști că se
poate și altfel. Doar așa vor afla că și ei pot să
fie ei înșiși fără să se teamă de asta! Poate la un
moment dat vei realiza că toate acestea nu te
caracterizează, nu eşti tu şi atunci te vei întreba:
„De ce fac asta? De ce vreau să par altcineva?”...
Ești actor. Fără mască nu te-ai putea
descurca, şi atunci când masca coboară realizezi
că ai irosit tot timpul pe scenă şi că fără mască
eşti un nimeni, o persoană care doar încercă să
pară altcineva... Ce prostie... Te transformi în
ceva ce pur şi simplu nu eşti. Te detașezi de eul
propriu şi intri pe o scenă în care crezi că eşti
„cool”, iar când se termină spectacolul realizezi
că ţi-ai ratat viaţa... „Sub măşti ne ducem dorul
şi gânduri şi regrete, și teama ca trecutul să nu
se mai repete, sub măşti ascundem vorba ce
nu o dăruim şi vorba de iubire ce-am vrea s-o
auzim.” Suntem actori şi viaţa nu poate să mai
schimbe tăcerile vândute, pe câteva cuvinte,
şi-aşa ne cerne timpul şi ne apasă-n tâmplă cu
tot ce interzicem şi nu se mai întoarce. Suntem
actori în propriul nostru scenariu de viață.
La acest capitol se încadrează și prietena
mea din Israel. Pe Mariana am revăzut-o acum
trei ani, în timp ce mă aflam în concediu în
Israel. Are în prezent vârsta de 63 ani și lucrează
de 23 de ani ca îngrijitoare la multe familii de
96
evrei din Israel. Am întrebat-o dacă a mai fost
plecată pe acasă în timpul acesta şi mi-a răspuns
zâmbind evaziv că nici cei de acasă nu îi spun că
ar vrea să vină. Ei mereu sună că mai au nevoie
de bani. Că le mai trebuie pentru ceva... Imediat
după ce a ajuns în Israel, a primit vestea că soțul
ei a murit după ce se chinuise mult cu cea mai
necruțătoare boală, cancer. Evident că nu avea
cum să plece pentru a lua parte la funeralii,
deoarece nu avea nici bani suficienți și era și la
început de contract. Desigur că nu i-a fost ușor să
treacă peste acest moment. Mă aflam pe atunci
acolo și, împreună cu alte colege, încercam să-i
alinăm suferința, adunând în noi tot mai multă
revoltă pe traiul nostru din România care ne-a
înstrăinat de familie. A urmat apoi fratele.
Deja Mariana începuse să-și accepte rolul de
martir al familiei rămase și a hotărât să trimită
bani celor de acasă pentru a face toate cele
necesare tradiției. Mama sa, care i-a dat viață,
a murit acum 18 ani, în timp ce se afla pe câmp
muncind în vreme de caniculă la strâns cartofi.
A căzut la pământ și a fost găsită îmbrățișând
huma, pe care o iubea ca pe o prietenă veche,
ca pe o fiică îndepărtată. La înmormântare,
Mariana nu a putut ajunge deoarece fusese de
curând instalată la o nouă familie. Nu a putut
să îi vadă pentru ultima dată chipul drag, să-i
dea sărutarea de rămas-bun. Tatăl ei a murit la
doi ani distanță, după ce a slăbit foarte tare de
supărare și de singurătate. Vă dați seama? 23 ani
fără să-şi vadă familia? Mi-a spus apoi, cuprinsă
oarecum de nostalgie, că în toţi aceşti ani au
plecat oameni dragi, de la care nu a avut ocazia
să-şi ia rămas-bun – i-a murit mama; soţul,
care era deja bolnav când ea a plecat; fratele,...
S-a căsătorit fiica ei, a născut o nepoțică, a şi
divorțat,... Fiul ei a deschis două afaceri care au
eşuat şi la care mama a cotizat de fiecare dată.
După ce mi-a povestit oarecum dezinvolt
despre fiecare etapă, concluzionează zâmbind:
„Am să mă duc acasă când am să aud de la ei că
mă cheamă. Stau şi eu să văd când mă cheamă.”
Hmmm, 23 de ani – o viaţă de om, în care
cu timpul descoperi că nu mai exişti decât ca
bancă. Că tu ca persoană te-ai sacrificat pentru
familie, dar oare ei te mai simt în familie? Tu te
mai simţi în familie? În aceşti 23 de ani Mariana
a fost şi bolnavă, a fost şi tristă, oare familia ei
din România a ştiut? Cei din ţară se gândesc la
cei plecaţi, că şi lor le este greu şi au nevoi dacă
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Proză

nu financiare, cel puţin emoționale? Cum mai
poate ea să fie fericită cu o asemenea povară
a trecutului? Povestea vieții ei este scrisă cu
lacrimi și cu regretul că a părăsit țara fugind
de viața simplă pe care o ducea într-o casă
bătrânească, curată, în care zâmbeau zeci de
chipuri dragi trecute acum în neființă. Cum să
cred eu că atunci când râde este cu adevărat
fericită?
Mă gândesc ce simte ea când îngrijește o
bătrânică acolo în Israel și nu a putut fi alături
de cei dragi ai ei aflați în suferință și care au
plecat în lumea celor drepți fără a primi aceeași
atenție și îngrijire. Mă gândesc la ea, la câte
măști trebuie să poarte și să schimbe mereu.
Mă gândesc la tot ce derulează ea în mintea ei,
seara când se așază în pat după o zi de muncă.
Eu cred și înțeleg foarte bine măștile care
trebuie să le poarte o îngrijitoare.
Îmi amintesc de vremea când și eu lucram
departe de casă, ca îngrijitoare. Uneori mă
cuprindea pe neașteptate o mare neliniște și mă
întrebam în sufletul meu: „Ce să fie?”, „Cine?”,
„Ce se întâmplă?” Apoi aflam despre supărarea/
necazul cuiva drag. Alteori mă cuprindea o
tristețe atât de adâncă, că sângele parcă îmi
curgea rece prin vine. Atunci știam că ceva grav
se întâmplă cu cei pe care îi iubesc. Alteori,
gândindu-mă profund, reușeam să simt mirosul
mamei mele sau, mai târziu, cel al fetiței mele.
Mă concentram atât de puternic, seara
în pat, obosită fiind după zile de lucru, încât
reușeam uneori să le simt căldura corpului,
cum îmi alinau dorul. Dorul!! Dorul este o lipsă
a celui drag, e suferința de a trăi fără cel care
te împlinește. Dorul e mut, dar strigătul lui
este mai puternic decât orice țipăt! Dorul este
nevăzut, dar prin el omul își exprimă dorința de
a vedea cât mai aproape pe cel ce nu e prezent.
Știu că nu e greu de înțeles ceea ce spun, pentru
că fiecărui om i-a fost dor cândva de cineva –
de părinți, de frați, de iubit, de copii sau chiar
de animăluțul de companie. Mie însămi mi-a
fost greu să înțeleg ce simt. Am căutat în neant
chipuri... și le-am găsit! Am căutat cuvinte și
le-am primit... De multe ori dorul a căpătat o
formă și un chip. Mulțumesc divinității pentru
darul pe care l-am primit.

Daniela Gumann (Iași, 7 august 1970) în prezent locuiește la Salzburg, Austria.

Prozatoare, publicistă, trainer, jurnalist din România. Președinte fondator al „Asociației
Scriitorilor Români din Austria”, A.S.R.A.; Membră a Uniunii Ziariştilor Profesioniști din România,
a Societății Scriitorilor „Costache Negri”, Galați, România; membră a Asociației A.S.C.I.O.R și în
Asociația Universul Prieteniei.
Din cele 300 de articole publicate, unele se regăsesc în periodice editate în străinătate (Austria),
iar altele, în publicații din România: Porto Franco, Eminesciana, Mărturii maramureşene, Contraste
Culturale, Orizonturile Bucuriei, Curtea de la Argeș, Condeierul diasporei, Orizonturile bucuriei,
eCreator, Păltiniș, Astralis, Cronica timpului etc.
Publică în antologiile: Lumea se grăbește. Viitorul? România Mare, Edit. Pim, Iaşi, 2017;
Antologia ASCIOR - Civilizația creștină, Edit. Teocora, Buzău, 2017; Pod de flori și pod de dor -
Antologie internațională de poezie românească, Edit. Liric Graph, 2017; Picături din suflet, Edit.
Sinteze, 2018; Treptele Prieteniei. Antologie de poezie - Edit. PIM, Iași, 2018; Iași, Cetate culturală
- oameni, gânduri, fapte, vol. III.
Dintre apariții editoriale (volume de autor): Poezii în miez de noapte/Midnight poems, volum de
poezii bilingv româno-englez, Edit. TIMPUL, 2017; Ecoul stelelor, poezie, Edit. PIM, 2018; Crăciunul
care mi-a schimbat viața, roman, Edit. PIM, 2019; Il Natale che mi ha cambiato la vita (limba italiană),
Edit. UZP, 2020; Ecoul stelelor - Ed. a II-a, poezie, Edit. PIM, Iași, 2020
Dintre premii și distincții: „Cartea de Poezie a Anului”, la Festivalul Național de Poezie „Grigore
Hagiu”, 2017; Premiul I la concursul de poezie „Că nu e om să nu fi scris o poezie”, organizat de
Asociația Credință și Demnitate București, 2018; Diplomă de excelență conferită de Asociația
Universul Prieteniei la Milano, Italia, 2017; Premiul Special Quantum - Premiul Literar Internațional
Corona, 2018; Diploma „Eminescu Jurnalistul”, conferită de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din
România (UZPR), 2019; Diplomă de onoare conferită de Cercul Cultural Româno-Austriac, 2019;
Diploma de Excelență acordată de Consulatul General al României la Milano, 2019; Distincția „Acta
non verba” - conferită de UZPR, 2020; Distincția „Sens și contrasens în mass-media”, acordată de
UZPR, 2021.
97
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
Liliana Toma
Cireși în floare
ÎNFLORISE cireșul și curtea mănăstirii se
mutase într-o poveste în care parfumieri și
decoratori nebuni celebrau bucuria trezirii, într-
un amestec de muguri, frunze, flori albe și alb-
roz, de la mandarinul sălbatic, liliachii și galben-
portocalii, de la cais, trase toate într-o tușă
generoasă de proaspăt, pe un fundal de verde
plăpând, transfigurate și așezate în cumințenie
și blândețe. Din răni adânc viscolite cu lacrimi,
se înălțau rugi spălate cu apa fântânilor în care
s-au botezat, în vreme, alaiuri de vieți. Liniștea
era o prezență aproape materială, pecetluind
buzele în rugăciuni mute. Doar clopotul avea
învoirea să spargă odihna tuturor celor văzute
și nevăzute. Firul ierbii punea zăvor peste pașii
ușori și mărunți, care măturau curtea, spre a se
pierde în cucernice tainițe. Sub arcada munților,
înconjurate de pădure, mănăstirea și acareturile
sălășluiau sub sărutul ochilor lui Dumnezeu. Prin
fereastra mănăstirii, lumea se vedea mică, parcă
bolnavă de ea însăși, greoaie și fără iubire. aveau loc discuții aprinse, dar nu despre arta
După doi ani de așteptări, starețul mănăstirii,
Eustratie, a primit cu bucurie vestea că se va
începe restaurarea picturii murale din biserică.
A tocmit echipă de meșteri, în frunte cu pictorul
restaurator Ioan și, într-o zi de Sf. Gheorghe,
a strâns obștea mănăstirii binecuvântând,
împreună, în rugăciuni, lucrătorii și munca
98
lor. Începând de a doua zi s-au înălțat schele,
s-au adus ancore puternice, hamuri, bucle
de asigurare, chingi, bride, carabiniere, scări.
Două zile și două nopți au făcut planuri.
Maestrul-restaurator Ioan, om cu pregătire
înaltă, absolvent al Institutului de Artă Plastică,
specializat în pictură bisericească și restaurare,
având ca profesori pe unii dintre cei mai mari
artiști recunoscuți și peste hotare, și-a adus cu
el echipa cu care lucra de ani de zile, meșteri
pricepuți la tehnicile reconstrucției zidăriei și la
refacerea picturii.
- Grea încercare, meștere, îi spuse Luciano,
un vestit iconograf italian, de mulți ani pe
meleaguri românești, cu mamă ardeleancă și
tată sicilian. Specializat în pictura bisericească,
după ce-i aprofundase pe maeștrii Renașterii
italiene și pe cei ai artei bizantine, Luciano era
credincios ortodox, după mamă, dar respecta
și ritualurile catolice. Adesea, între el și Ioan
lor, ci despre lumea lui Dumnezeu, cea ascunsă
vederii, despre ceruri și păcate, credințe și
necredincioși.
- Ei, noi am căutat-o, ea ne-a găsit. Ea ne-a
găsit pe noi, nu-i așa, Luciano? Frumoasă zidire,
n-am ce zice, solidă, după două secole. Mă tot
uit, de ieri, la turla asta, uite, are locuri în care
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
nici nu se mai cunoaște culoarea, nici desenul,
s-au pierdut până și liniile, contururile sunt
șterse rău. Și nici compozițiile astea de grup nu
arată mai bine, au pete albe, cineva a intervenit
neprofesionist, a spoit cu var, ca să repare și
mai mult a stricat. Vezi, acolo, în stânga, sfântul
ăla cu ruloul în mână, nu se mai deslușește
scrisul. Că până acum ce-am făcut, mă? Și aruncă un
- Văd, îi întoarse răspunsul Luciano, dar
am avut noi și lucrări mai grele, ții minte, la
Măcrieșul Mic ne-am dat cu capul de toate
zidurile să destupăm formele și să reparăm
greșelile altora, o scoatem noi la capăt și aici,
maestre! Noaptea s-a așternut cucernică peste
culmile domoale, învăluind lăcașul, chiliile,
grădina, clădirile stăreției și oamenii într-o
adormire binefăcătoare, până dinspre zori.
Atunci Ioan a dat semn de trezire și, după ce au
înghițit anafura și ceva papară făcută în grabă
de călugărul bucătar, s-au urcat pe schele.
Din cutele cerului se deschidea ușor pleoapa
dimineții care trăgea inerția după ea, ca o trenă
vaporos-străvezie. Au asudat până înspre prânzul
cel mare, când s-au adunat laolaltă călugări
și mireni, în frunte cu starețul, în cuhnie, la
odihnă. Și la masă. Și la glume de-ale meșterilor,
uneori mai îndrăznețe, ca de bărbați adevărați,
dar privirea tăioasă a părintelui-stareț le mai
punea frână. Niciodată nu s-a împăcat Ioan cu
canoanele astea bisericești și călugărești, de ce-
ar face-o acum? S-a ridicat primul de la masă
și s-a dus să-și pregătească uneltele de lucru,
pensulele, bidinelele, șpaclurile, de multe feluri.
A mai privit o dată, cu adâncime, în susul turlei,
a urcat pe schele, s-a ancorat, și-a prins în chingi
cutiile și gălețile, toate mărunțișurile pe care le
purta, întotdeauna, cu el, accesorii nelipsite,
pentru că pictura, mai ales cea de frescă, are
meșteșugurile ei și, uneori, un vârf de ac e la fel
de important ca o pensulă bună. Au lucrat cu
îndârjire până seara târziu, nivelând pereții, să
nu aibă fisuri, i-au curățat de fum și impurități.
Reparau și întindeau pasta de var în grosime cât
să acopere spațiile goale. Petrică amesteca de
zor câlții de cânepă în cazanele cu var, învârtind
amestecul și gemând.
- Hai, băieți, dați-i zor, să facem bucata
asta de perete azi, îi îndemnă Mihnea, mezinul
Proză
grupului, proaspăt absolvent de Arte plastice,
cel mai bun ucenic al lui Ioan.
- Ia uite, maladețul ăsta, ce vână are-n el,
se auzi glasul gros de tabac prost al lui Anatol.
Bravo, mă, și tu ești șef? Luă sticla cu votcă, pe
care o ținea mereu în buzunar și dădu o dușcă
bună, apoi continuă: Așa zici, să-i dăm zor?!
șomoiog de cânepă înspre tânăr. Ioan și Luciano
împărțeau aceeași chilie, o cămăruță modestă,
curată, plină de obiecte de cult și miros de
tămâie. Noaptea i-a prins în nesomn, fiecare cu
gândurile și nevoile lui.
- Auzi, plouă, zise Ioan, după ce ascultase
cum șiroiește ploaia pe ulucile ruginite.
- Nu plouă, coboară îngerii pe frânghii de
lumină, îi răspunse Luciano, cu privirea înecată în
noapte. Eu văd ce tu nu poți pentru că, deși stau
mereu cu fața către pereți, am sufletul lipit de
buzele lui Dumnezeu. Dar tu... ți-ai întors inima
de la El. Nu pot să-ți spun asta de față cu toți,
dar tu știi, Ioane, că discuțiile astea sunt vechi.
Noi, ăștilalți, mai vorbim cu sfinții, mai povestim
una-alta, noi ne plângem, ei ne dojenesc, sau
ne ascultă și râd din peretele lor vopsit, dar tu
te-ai însoțit cu necredința și sfinții îngheață sub
pensula ta. Ești atât de priceput în ce faci, ai
știința și siguranța compoziției, toți spun că ești
cel mai bun restaurator, cum de ți-e sufletul ca
o haină întoarsă pe dos? Ioane, amândoi știm
că suntem deasupra multora, dar îngerii tăi par
obosiți, sunt reci. Tu nu le dai căldură, pentru că
n-o ai în suflet. Tu nu crezi. Nu poți face pictura
asta decât în credință. Tu nu ești un smălțuitor
de oale pentru târg. Ai har, Ioane, dar ți-ai lăsat
sufletu-n pridvor și îngerii n-au ce mângâia.
Ai văzut pereții cum arată? Sfinții au fețele
spălăcite de vreme și înnegrite de fum, dar sub
coaja pereților le simt mângâierea privirii. Tu ce
simți? Ioan își ascunse privirea într-un colț de
întuneric al chiliei, lângă dulap, acolo unde știa
că se află o firidă. Își proteja ochii de fâșia subțire
a lunii care se strecura prin geamul îngust.
Fiecare zi era o provocare pentru meșterii-
artiști. Nu-i obosea munca fizică devenită rutină,
chiar un exercițiu de rezistență. Mai preocupați
erau de culori și retușuri, de adâncimea liniilor
și de perspective, de proporții și umbre.
99
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
- Uite cum se duce mâna meșterului, e mai
presus de noi, spuse Darius, uimit de lucrătura
disciplinată a lui Ioan. el ca o umbră nu putea. Sus pe schele, întins pe
- Se duce, se duce, așa arată sublimul, iată-l,
e fără cusur, dar foarte departe de fiorul creștin.
Iubitul nostru maestru are o dragoste nebună,
periculoasă pentru linii, pensulă și culoare. E
strălucitoare arta lui, dar goală, vorbi, cu năduf,
Luciano. Are noblețe, dar lipsesc semnele de
sfințenie.
Eremia, cel mai vârstnic dintre ei, asculta cu
luare-aminte, dar nu spunea nimic. Tăcerea lui
nu era semn bun pentru că, de obicei, era și cel
mai guraliv. Printre vrute și nevrute strecura câte
un sfat de care toți țineau seama, chiar și Ioan.
Eremia era mai din topor, mereu cu vorbe de
duh spuse pe șleau, nu l-ar fi cruțat nici pe Înalt
Prea Sfințitul, la o adică. Priceput în toate, fără
școli superioare, dobândise meșteșug lucrând
mulți ani alături de cei mai buni restauratori.
Lucra bine și vorbea mult. Uneori, numai pentru
el, dar destul de tare, ca să fie auzit. Avea și
vorba meșteșugul ei. Se certa cu sfinții din
pereți, le cerea socoteală, ba că-s prea-nalți,
ba că au ochii prea albaștri, sau degetele prea
de femeie. Dar glumele lui făceau să treacă
mai ușor timpul și să nu pară munca prea grea.
Ironia nu era aspră, ci mai mult sfătoasă și hâtră.
Era un munte de înțelepciune și bunătate. Urma
cu sfințenie ritualul dimineții, se spăla pe ochi,
făcea semnul crucii, lua anafura și iar se închina,
șoptea trei vorbe numai de el auzite și ieșea
afară, la lucru, făcea din nou trei cruci mari,
ca să fie ziua cu spor. Niciodată nu se așeza la
masă fără să rostească Tatăl nostru tare, de
răsunau blidele din cuhnie și se cutremurau toți
de evlavia lui. Când era foarte supărat, vorbea
în pilde și cita versete biblice. Ioan avea mare
încredere în tot ce făcea Eremia, dar, uneori,
văzându-i exagerarea, spunea, arătând cu mâna
spre el: oprit chiar sub schela unde stătea Ioan. A privit
- E dus, e plecat să caute culcușuri mai bune
pentru sfinții lui! Și-și caută un loc și pentru
sine, pentru când va veni vremea. Eremia avea
încredințarea că ceva nu va ieși bine. Vedea el
acolo, în închipuirea lui fără margini, că cerurile
se tem de mâna și de gura lui Ioan, dar, mai ales,
de necredința lui. Vedea cum curge o poveste
100
urâtă, ca o pedeapsă și nu putea s-o oprească. Și
nici să-i spună lui Ioan că primejdia se ține după
spate, cu fața spre tavan, Ioan avu un moment
senzația de cădere. Din pictura bolții, un ochi
se descoperea blând, de sub stratul gros de var,
alături de o mână ce se ghicea albă, cu degete
lungi, împreunate pentru semnul binecuvântării,
atârnând, hieratic, peste creștetul pictorului.
Se scutură iute, ca de o vedenie și continuă
să vorbească rar, încet, ca pentru sine: „ Cum
să vindec golul din mine? N-am fost niciodată
subjugat de credință, mereu am pus în culori și
linii tot harul pe care l-am simțit, nu mi-a mai
ajuns și pentru Dumnezeu...”
- Ioane, chipurile astea sunt vii, dacă le
atingi cu mâna, le simți epiderma caldă, le simți
răsuflarea din cuvinte. Și deasupra lor stă bolta
luminoasă, de albastru senin și de aur. Omule,
nu-l picta pe Hristos fără să-l trăiești! Peretele
ăsta nu-i un șevalet și tu nu faci tablouri pentru
vernisaj, vorbi aspru Luciano. Tu nu ții posturile,
nesocotești cele sfinte, nu stai la slujbe și eu
încerc să înțeleg.
- Și dacă eu stau pe la slujbe, cine-i mai
pictează pe sfinți? Pictura asta mă secătuiește,
îmi cere mult... tot... mă roade pe dinăuntru. Nu
pot picta pe spate, întins pe scândură, cu ochii în
sus, cu vopseaua curgându-mi pe față, mâncând
trei frunze toată ziua și spunând rugăciuni de
câte ori vrea Prea Sfințitul. Eu nu stau în strane,
cu mâinile împreunate, să mă rog. Luciano,
mâinile mele sunt de aur doar dacă se zbat aici,
pe perete. Eu nu pot să prind răsuflarea sfinților,
cum spuneți voi, nu pot să pictez sentimental,
nu-mi permit să fiu melancolic și evlavios aici,
pentru că, atunci când oamenii vor privi, nu vor
vedea evlavia mea, ci frumusețea picturii.
Auzind discuția, care era din ce în ce mai
aprigă, Eremia și-a lăsat câlții deoparte și s-a
în sus, spre el, printre scânduri, spunându-i:
- Ascultă bine aici, îți spun ca unui fiu căruia
îi vreau binele. Întoarce capul și uită-te la
mine, Ioane! Pictura asta din care faci tu artă,
Dumnezeu să te țină mult și bine pentru asta,
nu-i doar o joacă de-a pictatul, fie el și magistral,
tu nu copiezi natura, tu o interpretezi acolo, sus,
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
în stilul tău, cu viziunea ta, cu emoția și vrerea
ta. Tu nu faci doar forme goale, contururi pe
care să le umpli apoi cu ce culori vrei. Nu te
joci cu creioane colorate. Nu, Ioane, tu trebuie
să dai interpretare duhovnicească acelor
fețe, să pui în ochii lor culoarea blândeții și a
bunătății, în degetele lor albe și fine să pictezi
binecuvântare. Nimic din ce e pe un perete nu-
ți indică vreo realitate văzută și pipăită de tine,
sau de mine, totul e răsturnare de proporții,
exagerare, transfigurare. Privește în stânga ta,
vezi acolo muntele, copacii nu trec de înălțimea
genunchilor sfinților. Ai pictat asta, dar te-ai
întrebat de ce-o faci? Ce înseamnă, de fapt?
Acolo, sus, stai cu ochii în ochii lui Hristos
Pantocrator. Ochii lui îți vorbesc. Ce-ți spun?
Dacă ție nu-ți spun nimic, tu trebuie să-l faci așa
încât nouă să ne spună, să ne vorbească, să-l
simțim uman și să ne simțim protejați de el. Fă
divinul să vorbească, Ioane! mai fac!
Au tăcut toți. Doar frânghia groasă ce atârna
din cupolă se legăna cu scârțâituri, frecându-se
de schelele din scânduri și metal.
- Tu n-ai frică de Dumnezeu? răsună vocea
lui Eremia, reverberată de pereții goi ai bisericii.
- Frică? răspunse meșterul, rămânând
nemișcat, cu ochii ațintiți la fața imensă a lui
Isus. De ce frică, mă? Cu asta speriați copiii. De
Dumnezeu să te apropii cu iubire, nu cu frică. El
nu-i bau-bau, vezi, de-aia stau departe de El, că
voi nu-L vedeți și nu-L simțiți cu adevăr. Slujiți
niște canoane și niște reguli fără viață. Voi slujiți
în fals. Sunteți farisei. Eu nu mă-nchin nimănui,
doar muncii mele. Când sunt aici, nu mai am
familie, nu am Dumnezeu. Am sfinții din pereți,
am ziua pentru lucru și noaptea pentru gânduri.
Dacă eu greșesc, se prăbușesc schelele și țipă
bolta.
- Nu, Ioane, se prăbușește sufletul tău
păcătos, Doamne-iartă! toți, eu îi dau viață, îi dau măreție!
- Eu am asta – și arată spre pereți –, voi îl
aveți pe Dumnezeu. Eu nu am timp de pierdut
timpul. El, dacă vrea, te poate pierde pe tine!
- Greșești, maestre, spuse, timid, Mihnea,
dacă-L simți, El e mereu cu tine. Nu te părăsește
niciodată... Vorbele i-au fost întrerupte de mici
trepidații, zidul mănăstirii s-a cutremurat scurt,
dar intens.
Proză
- Stați liniștiți, aici nu se dărâmă nimic. Aici
toate sunt oblăduite de Dumnezeu, îi liniști, cu
vorba blândă și protectoare, nea Petrică, omul
de încredere, bun la toate și fără de care grupul
lor n-ar putea exista. Vreo doi călugări au dat
fuga în biserică să stingă lumânările, să nu cadă
și să ia foc odoarele, s-au uitat la schele, să nu se
fi zdruncinat prea rău, au făcut cruci largi și s-au
retras în liniște, mergând cu spatele.
- Da, știu că m-a zgâlțâit ceva aici, sus,
spuse, cu un zâmbet trist, Ioan. Ceilalți n-au zis
nimic, au rămas nemișcați, fiecare la locul lui,
așteptând, probabil, replicile. Dar n-a mai fost
nimic. Și timpul trecea greu, apăsător, se târa
absent peste mințile și trupurile adunate sub
cupola lăcașului.
- Nu iese cum trebuie, Luciano, privește,
totul este exfoliat, seamănă cu un desen făcut
de un copil cu bățul în nisipul ud. Nu știu ce să-i
- Ioane, coboară și odihnește-te, lasă-l pe
mâine. Acum ți s-au încrucișat toate gândurile,
îți tremură mâna...
- Nu, Luciano, mâna mea nu tremură
niciodată. Și n-am nevoie de odihnă. Doar că
ceva, aici, nu vrea să iasă cum vreau eu. Ceva
mă ține parcă legat la ochi, nu văd proporția, nu
văd lumina...
- Lumina ți-o dă Dumnezeu, ți-am mai spus
asta, dar tu ești orb sufletește, tu nu vezi pentru
că nu crezi, Ioane, îi răspunse, cu grea apăsare,
Eremia.
- Nu, Eremio, țipă Ioan de pe schele, eu dau
interpretarea cuvenită realității, eu, cu mintea
și priceperea mea, pun halouri de lumină pe
crestele munților și pe veșmintele sfinților, din
ce simt aici, în interior, mai spuse, apăsând
cu mâna plină de oxid roșu cămașa în dreptul
inimii. Eu nu-L pictez pe Isus slăvindu-L, ca voi
- Măreție, Ioane, tu îi dai măreție lui Hristos?
El este măreția! Tu nu-i dai nimic, tu hulești doar.
- Priviți, priviți aici, toți, aici sunt ochii, îi
vedeți, sunt cu mult mai mari decât în realitate.
Pentru că ochii sunt ferestre prin care sufletul
privește. Pentru că pictura asta a noastră
este artă, artă pură și mister, este cununa de
101
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
legământ dintre pământ și cer. Ce pun eu aici,
nu se vede, pentru că e în mine. Voi și călugării
ăștia preafericiți numiți asta înveșnicire. Eu
o numesc trăire. Așa trăiesc eu, punându-mi
sufletul în icoane și sfinți. În pereții ăștia. Aici e
înveșnicirea mea. inima, lacrima cu care spăl zidurile, îmi sunteți
Dintr-odată se opri din lucru, aruncă
pensulele și împrăștie cu mâna vopseaua pe
schele, cu dosul palmelor. Nea Petrică, omul
căruia Ioan îi spunea tată, din respect, dădu
fuga să curețe locul. Era un zugrav foarte bun,
știa meșteșugul amestecului culorilor și, mai
ales, era doctorul de suflete al echipei. Liniștit,
tăcut, adus puțin de spate, cu o barbă mai mare
decât fața și doi ochi rotunzi, mici, blajini, părea
un sfânt bătrân, coborât din icoane, deși, ca
vârstă, era mai tânăr decât Ioan. Toți îi spuneau
nea Petrică și chiar îl credeau bătrân, însă pe el
nu-l supăra asta. Altele erau supărările lui. Puțini
îl întreceau la zugrăvit chipuri de sfinți, avea și
pricepere, dar și credință, soluții originale, nu
cele învățate prin universități, foarte bune și ele,
până la un anumit punct. Și mai avea, lucru rar,
mult prea multă răbdare cu oamenii. Se apropie
de Ioan care, între timp, coborâse de pe schele,
îi puse mâna pe umărul drept, silindu-l să-l
privească în față și, fără ocolișuri și vorbe false,
îi spuse așa încât să audă și ceilalți:
- Știi cât cred eu în tine, ești cel mai strălucit
– și crede-mă, cunosc mulți, de multe neamuri
– , tu însă ești cu adevărat unic, dar nu-i destul.
Geniul lucrează prin oblăduirea lui Dumnezeu.
N-ai putea face nimic fără El. întrebare nu-l mai tulbura, ziua și noaptea se
- Nu, nea Petrică, nu sunt genial, nu-mi mai
spuneți așa! Am singur unitatea de măsură
asupra mea și știu câte parale fac. Fac multe,
adevărat. Și nu sunt nici vreun biet nebun.
Lucrez ca un nebun, asta da! Sunt... altfel, zi-mi
excentric, zi-mi contestatar, zi cum vrei. Luciano,
tu mi-ai spus heterodox, nu-i așa? Anatol nici nu
știe ce-i aia și nici nu are nevoie să știe . El... cu
sticla și cu geniul lui. Vezi, fiecare avem câte o
meteahnă, dar avem și meșteșug în vene. Asta
ne ține împreună și suntem al dracului de buni.
Contează cine sunt și în ce cred eu, sau ce iese
din mâna mea? Știu că asta nu vă place, Eremio,
nea Petrică! Atunci când liniștea doarme în voi, în
mine crește lumina și se colorează aerul. Atunci
102
eu văd ce e dincolo de ochii și gura și mâinile
serafice ale sfinților din pereți. Atunci stau de
vorbă cu Dumnezeul meu, altul decât al vostru.
Am eu credința mea, chiar dacă nu seamănă cu
a voastră. Nu pot lucra fără voi, îmi sunteți ochii,
familia, dar nu mă strângeți în chingile credinței,
nu mă forțați să simt ce nu simt... Plecați! Eu
rămân aici!
Zorii zilei l-au prins pe schele, nedormit, cu
capul sprijinit în mâini. N-a coborât în chilie,
n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a băut.
Toată noaptea a privit lung, dincolo de vitraliile
colorate și s-a rătăcit prin cupolă, căutând
cheia de boltă și fixând liniile imaginare ale
policandrului dat acum jos, pentru a face loc
schelelor. Rotundul lui devenea plat, contururile
se deformau, împungând arcatura bisericii și
chipul celor nevăzute începea a se întrupa încet,
într-o țesătură subțire de vis și vrajă. Îngerii și
heruvimii făceau roată deasupra capului lui
Ioan, exact pe cercul imaginar al candelabrului
dănțuind, ca Isaia. Serafimii cei cu șase aripi se
bucurau de văzutele acestei lumi, de chipul lui
Ioan, care se nevoia cu întrebările. Așa cum sta,
îngândurat și îndurerat, cu fața albă de nesomn
și furia ce-i strângea inima, privirea a început
să i se împăienjenească, trupul să devină ușor
și de necontrolat, mâinile au căzut moi pe
lângă el și s-a desprins de schele, plutind către
sărutul pardoselii. Era lină plutirea și cald aerul,
nicio durere nu-i mai măcina sufletul, nicio
contopiră într-o eternă lumină pură. Îi plăcea
căderea asta, se simțea eliberat, ușor, deasupra
lucrurilor. Ciudat! Cu cât cădea mai repede spre
piatra rece a podelei, cu atât zbura mai aproape
de îngerii pe care i-a pictat, dar nu i-a înțeles.
Atunci, din bolta cupolei, de pe cercul imaginar
al candelabrului, cete de serafimi și heruvimi
s-au repezit către Ioan și, deschizându-și larg
aripile, i-au oprit căderea, l-au purtat înapoi
spre schele și l-au așezat spre odihna dimineții.
Când a deschis ochii, nu știa dacă e în starea de
veghe, sau de visare. Și-a atins, cu sfială, obrazul
și a simțit o prezență lângă el și urme de aripi pe
trup. Deodată s-a pomenit despovărat, curat și
simplu, liber, fără obsesia întrebărilor. Scândura
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Proză

tare și rece i se părea acum un pat moale. De
pretutindeni, din abside și din altar, din pridvor
și din ogive părea că aude îngerii cântând.
Când țipătul cocoșului a trezit dimineața și
tovarășii săi au intrat în biserică, l-au găsit pe
Ioan vesel, cu uneltele în mână și cu ochii în
ochii lui Isus cel din cupolă, pe care îl pictase
în lumină, cu finețe și aplecare creștinească,
deși biserica era încă în întuneric. Meșterii
s-au uitat, uluiți, unii la alții și au tăcut. L-au
urmărit cu privirea și i-au văzut întipărite pe
față liniștea, iubirea și blândețea heruvimilor.
Stăteau nemișcați în mijlocul naosului, cu
privirile încovoiate de nedumerire și așteptau
să le spună ceva, să-i salute, sau să-i certe...
Nimic. Ioan se ruga în tăcere, pios, cu un ochi
la Isusul care îi surâdea, binecuvântându-l, din
lumea pictată de deasupra capului și cu celălalt
la ușa altarului, din care strălucea icoana Bunei-
Vestiri. adierea dimineții, vestind rânduială nouă, de
- Ce stați acolo strană și mă priviți ca pe o
stafie? Apropiați-vă! Vedeți, aici în inima mea
își are acum sălașul Domnul. I-am făcut iatac
de taină și lumină. Acum El stăpânește aici
și arată cu palma deschisă în dreptul inimii,
înălțând capul spre boltă și lovind schelele cu
fruntea. Vom termina treaba începută aici, în
biserică, dar eu nu mai merg cu voi. Noaptea
asta mi-a adus lumina în ochi și mi-a deschis
calea adevărului. Dragostea mea pentru linii și
culoare era bolnavă și arogantă. Orb fiind, am
căzut în capcana strălucirii mele. Acum știu
că strălucirea venea de la El! Să vă bucurați
pentru mine că, de azi, mă alătur obștii acestei
sfinte mănăstiri. N-am chibzuit la asta și voi mă
cunoașteți și știți că așa este. A fost întâmplarea
nopții. A fost CEVA! Pereții ăștia vorbesc pentru
mine acum în limba inimii despre slava lui
Dumnezeu și despre Sfintele Taine.
Afară lumina se deschidea cu parfumul
cireșului care, nebun de floare, se legăna în
ascultare, la ușa mănăstirii.

Liliana Toma
Debut: revista Echinox, Cluj-Napoca

Publicații: Revista Cenaclului Casa Speranței, Brăila; revista Cenaclului „Octavian Goga”, Cluj-
Napoca; revista Leviathan, București, texte proză scurtă; revista Vatra Veche, Târgu Mureș, recenzii
carte, cronici literare; prezentă în volumul 3 Vitrina cărților, Emilian Marcu, Iași; revista Convorbiri
literare, Iași; prezentă cu cronici literare în volumul Fibrilația cărților..., Răzvan Duca, Târgu Mureș;
revista Antares, Galați; Antologia de poezii de dragoste, Angela Ana Grădinaru, București.

Apariții editoriale: Secretele lui Polichinelle, aforisme, panseuri, Edit. Vatra Veche, Târgu Mureș,
2019; Podul cu oglinzi, proză scurtă, Edit.. PIM, Iași, 2020. În lucru, un volum de proză scurtă și un
jurnal „puțin... altfel”, după cum mărturisește chiar autoarea.

Premiul II la Concursul Național de Proză „Alexandru Odobescu”, Călărași, 2020

A prezentat diverse evenimente culturale, lansare carte, vernisaje expoziții arte vizuale, de grup
și colective, invitată de Muzeul „Carol I”, Brăila, secția Etnografie.
103
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
Paul Gabor
Pasager
– fragment din volumul de proză scurtă Rapel –
Poți să vii în seara asta. Bate ușor la ușă
pentru că bătrâna de alături e sensibilă la
zgomote. Ieri mi-ai lipsit, am fumat până la
miezul nopții și am băut singur sticla de vin
pe care mi-ai adus-o duminica trecută. Am
cumpărat scaunul acela mare din lemn și aș
vrea să-l vezi, să te așezi pe el și să-mi spui
dacă este comod. Eu îi ating penele, au dormit
păsări diforme pe el și și-au lăsat penajul prins
în scânduri. E mai mult un șezlong care se
balansează, poți să ațipești pe el, învelită în
pături, cu soarele-n ochi, are forma unui bărbat
care stă cu fața în sus, complet dezbrăcat, cu
sânge în vene, este erect, te caută din ochi
pentru a te așeza lângă el. Uite, acum îmi dau
seama: nu m-am uitat dacă tâmplarul i-a lăsat
și penisul la vedere, dar te poți așeza, nu-ți fie
teamă, e doar un dans înainte și înapoi. Doar
în caz de cutremur e posibil să-ți pierzi cât
de cât echilibrul, aici pământul nu se clatină
repede, aici nu sunt falii tectonice. Avem doar
milioane de tablouri mici, agățate de sfori în
plină stradă, noi nu înghesuim arta în muzee,
o lăsăm să vorbească liber. Nici măcar artiștii
nu-i alegem, ei creează și expun singuri, fără
intermediari. Au mâinile amorțite. Li s-au uscat
nervii și le tremură degetele. M-am înconjurat
104
de secunde ezitante și mi-am aruncat hainele
pe mine, e răcoare, dimineața asta a venit ca
un jet de apă care izbucnește din țeavă după o
pană generală în cartier.
Îmi rulez petele de umbră de pe perete
și le bag în valiză. Ceasurile mari cu cuc, cu
pendule neastâmpărate, aleargă după mine și
vociferează. Nu le place să fie lăsate în urmă.
Vreau să scap singur și să mă ascund o vreme de
ochii păsărilor care mă pândesc de pe garduri.
Mașina de spălat urlă în bucătărie, acum stoarce
și țopăie pe gresie. E descentrată, iar eu nu am
chef să-i aliniez picioarele cu cumpăna. Întind
mâna către geam pentru a-l închide. Mă doare
încheietura, un os se sparge pe dinăuntru –
înlăuntru se aude tunetul zgârciului care se
rupe, spunea mai demult un prieten – și nu
apuc mânerul cum trebuie. Plouă cu fluvii de
cafea fierbinte. Se preling pe sticlă, iar eu visez
cu poftă la un om de zăpadă pe care l-aș vrea
în fața mea, acolo, jos, în parcare. Îl urăsc pe
bărbatul excitat care te ține în brațe pe șezlong.
L-aș pocni cu turnul lui Eiffel în moalele capului
și l-aș împacheta într-un balot de busuioc, să
zacă o vară întreagă pe câmp, sub soarele care
fierbe. Să înceapă să pută, să-i cadă mădularul
rușinos, zdrențuit de-atâta muncă.
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
Rup o bucată de ciocolată cumpărată din
Belgia, e amară cu gust de mentă și piper. Nu văd
în jur, televizorul zumzăie în fața mea o bucată
de jurnal: a mai explodat o mașină condusă de
un dement, picioare împrăștiate pe caldarâm,
pete mari de sânge peste tot, amestecate
cu roșul de pe mașinile pompierilor veniți să
strângă resturile.
Ne obișnuim cu moartea alături, se pune
la masă cu noi și soarbe din același pahar. Nu
ne mai pasă, mirosim la fel, ne îmbrăcăm la fel,
mergem cu aceiași pași în cadență. Moartea
surâde, mă trec fiori pe spinare: Ține-mi puțin
coasa, trebuie să mă leg la șireturi. Are chef
de glume proaste în noaptea asta. Motanul
strănută, se întinde pe spate și se uită la
televizor cu un ochi închis. Nu înțelege nimic.
Îl iau în brațe. Îmi bagă ușor ghearele în umăr
și îmi miroase lobul urechii. S-a făcut liniște.
Nici șezlongul nu se mai clatină, bărbatul cu
penisul puternic și-a terminat treaba, iar peste
imaginile cu copii împrăștiați vine himera unui
val albastru, răcoros, care îmi șterge din retină
dezastrul. Ar fi bine ca la locul accidentelor
cisternele să fie pline cu apă sărată și jeturile să
curețe pe loc sfârșitul din oameni.
Mi-am luat un bol de marmură în care
zdrobesc ierburi pe care le adun de pe câmp.
Strâng flori, mirodenii și cerneală de calamar,
adaug apă de ploaie, un pumn de bicarbonat
pentru spumă și frec cu putere amestecul
obținut. Te voi unge pe tot corpul, miroase
a lemn ud și a Atlantic, a noapte și a urlet de
focă disperată, mă uit la tine cum îți expui
picioarele, te pot murdări cu crema din mâinile
mele. Dar tu taci. Îți place să fii mânjită. Să-ți
întind amestecul ăsta pe burtă. E frig pe pielea
ta și s-au revoltat porii, orbii te pot citi acum
cu ușurință. Vor bâjbâi ca de obicei, căutând
să iasă din noaptea care îi condamnă și îți vor
atinge bărbia, sternul, sfârcurile, rotula și vârful
muntelui pe care Venus ți l-a născut acolo. Eu te
voi murdări toată, după care vom intra amândoi
în duș și vom arunca flora amestecată cu gel de
mango prin gura hămesită a căzii. Ar trebui să
mai curățăm wc-ul, faianța și oglinda, să dăm
puțin cu mopul prin casă și să mai deschidem
geamurile. Nu mă mai dor așa tare încheieturile
Proză
mâinilor. Și nervii parcă s-au mai îmblânzit. E
aerul stătut. Ca-ntr-o chilie în care nu s-a mai
făcut sex de multă vreme.
Parcă ți-am mai spus: am un prieten care
lucrează în aeroport. E controlor de trafic. Prin
ochii lui trec zilnic sute de zboruri și zeci de mii
de destine, le aliniază automat, meticulos, pe
o suprafață pe care se mișcă în permanență
avioane minuscule de plastic de diferite culori.
Fără comanda lui nu se alimentează aeronavele,
nu coboară pasagerii, nu decolează nimeni.
El aprinde și stinge luminile pistelor, fără el nu
s-ar opri ploaia, iar vântul ar bate doar dintr-o
singură direcție. O secundă de neatenție ar
declanșa tragedii imense. Un singur lucru nu
a reușit să controleze în toată cariera lui de
peste douăzeci de ani: felul în care zâmbesc
stewardesele și intenția mea bolnavă de a le
atinge de fiecare dată când îmi aduc micul dejun
și cafeaua chioară de la filtru.
Când zbor, mintea îmi fuge la obiceiurile de
pe pământ, la prizonierii civilizației. Eu însumi
mă văd un barbar prea obosit ca să-și trăiască
propria realitate. A început să mă obosească
chiar și săritul dintr-o stare în alta, lucru care
mă bucura înainte, îmi încărca bateriile. Acum
sunt mai atent: număr secundele care trec și le-
aș opri pentru mine. Nu pot clipi nici dacă beau
țuică fiartă. Nici să oftez nu-mi permit. Mi-am
interzis orice gest deplasat, orice lovitură în
perete sau în țeava caloriferului. Țuica trebuie
să intre direct în sânge pentru că iarna nu are
scrupule. Ea vine la geam și te lovește în plină
figură cu sloiurile de gheață. Epoca ploilor
fierbinți e doar atunci când încerci să fii optimist
și crezi că viața îți mai poate oferi surprize
plăcute. Zbor. Se aprind luminițele în plafon.
Centurile se desfac. În aeroporturi m-am văzut
mereu ca o sălbăticiune pierdută printre valize,
cărți de buzunar, filtre de control și oameni care
așteaptă. Mulți oameni. Un ocean de ființe cu
anxietate. Și multă așteptare, o cantitate imensă
de timp pierdut în care nu facem altceva decât
să stăm cu privirile lipite de geamurile care
despart sosirile de plecări, rămașii de cei plecați
și îmbrățișările de revederi.
Iar eu am dileme: cer un whisky sec și trag
linie. Cât e rușine? Cât e umilință? Ce procent
105
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
din fiecare există în mine atunci când îmi dau
seama că nu pot fi altceva decât ceea ce sunt?
Nu mai știu dacă am stins focul când am ieșit din
casă. Pusesem apă la fiert în mașina timpului.
Așa-mi place să alint ibricul pe care îl am de
peste douăzeci de ani. Stau mereu în picioare
lângă aragaz și îl privesc cum bolborosește. Dacă
e prea plin, cade la un moment dat din cauza
apei care fierbe și se varsă puțin peste petele de
ulei pe care uit mereu să le curăț. Nevastă-mea
îmi spune de fiecare dată că pot să fac și altceva
cât timp fierbe apa, să nu stau ca un paznic
de noapte, în picioare, lângă ochiul aprins.
Dar nu pot, n-aș fi eu. Cafeaua nu ar fierbe la
fel. Călătoresc în ambele direcții, în trecut și-n
viitor. Apuc mânerul, îl mai mișc un milimetru.
Nu stă exact pe ochiul aragazului, nu e în mijloc,
nu e bine. Știu că dacă nu-l așez ca lumea, apa
nu clocotește la fel peste tot. Rămân bule reci
înăuntru, iar boabele proaspăt râșnite nu-și vor
desprinde uleiurile în totalitate. Barbarului nu-i
mai pasă de mașinile-capcană, i se fâlfâie acum
de mațele împrăștiate pe pereți. Îl doare că
infuzia e proastă și că va avea migrene.
Ești prost, prietene: dacă nu îmi asculți
sfaturile, vei muri ca un amator în primul
șanț în care vei aluneca, rupându-ți glezna.
Te va acoperi noaptea cu jumătate de metru
de zăpadă și nu te va găsi nimeni. Doar la
primăvară te vor vedea vecinii, atunci când
din piept îți vor răsări gladiole și porumbeii o
să-ți ciugulească dintre pleoape. Nu clipi când
te uiți la mine, ți-am mai zis, lasă doar câteva
refrene să se plimbe prin sufletul tău. Nu știu,
ceva de Fărâmiță Lambru, tânguiri de acordeon
sau de țambal din lemn de prun. Ies seara în
parcul din cartier, acolo unde aș vrea să crăp
capete cu turnul Eiffel: e-nconjurat de blocuri,
de balcoane în care oamenii își etalează rufele și
bicicletele ruginite, mașinile parcate dorm până
a doua zi de dimineață, câinii latră și se șterg de
picioarele mele. Mă așez pe bancă, în buzunar
106
am o bucată de ceară de albine. E moale, îmi
place cum miroase, deși mi-a fost mereu teamă
de înțepături și de zumzetul acela care ascunde
amenințări. Rup două bucățele și le încălzesc în
palme, le frec între degete până capătă forma
unor mici dopuri. Le introduc în urechi și mă
las pe spate: nu vreau să mai aud orașul, nici
țipetele femeilor care mimează orgasmul, îmi
provoacă depresie televizoarele care urlă prin
sufragerii. Mă înnebunesc, aș doborî dintr-o
singură lovitură toate lustrele care nu mai știu
să se spargă de la sine.
Îmi ațipesc degetele pe rândurile astea și
mi-e dor să-mi umplu buzunarele cu pietre
rotunde, scoase din râu. Ieri mi-am amintit că am
o praștie într-o cutie. I-am înlocuit elasticul, era
vechi și uscat. Sunt mai mult de treizeci de ani
de când nu am folosit-o. Am ales câteva capete
la întâmplare și am tras o piatră. Încă una, și-ncă
una... Zbaaaaang, sar stropi de sânge pe trotuar.
Azi am o obsesie cu victimele, nu știu de ce. Și
cu zecile de ani de care îmi tot aduc aminte.
Cobor în stradă cu trusa de prim-ajutor la mine
și mă ofer să pun bandaje celor răniți. Nu îmi cer
scuze, chiar nu am motiv să fac asta. Este doar
un exercițiu care îmi trezește iarăși instinctul de
vânător frustrat. Așez pansamentele cu grijă,
mă îndepărtez, închid trusa și intru în lift.
În casă am o pungă plină cu pietre. Le pun
într-o tavă cu nisip. Vreau o grădină zen, cu
greble din bambus. Și mai am nevoie de timp,
de mult timp. Pentru că moartea s-a legat mai
devreme la șireturi și îmi face semn cu degetul.
Am renunțat la o mai veche idee. Aceea de a
schița o hartă a pietrelor dintr-un cartier. Ar fi
interesant să știu de unde provine fiecare, din ce
parte a măruntaielor pământului a ieșit. E prea
pueril, însă. N-am pentru cine să fac lucrul ăsta.
Orașele s-au umplut cu solitari ce-și construiesc
propriile insule de beton de patruzeci de metri
pătrați. Cu hotă, acvariu și două ghivece în care-
și plantează mărar și marijuana în scop recreativ.
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
Veronica Balaj
Sentinţă pentru pianist
Ţi-am spus despre pianistul care cântă şi
ne încântă în fiecare seară pe podul aflat lângă
strada care ţine loc de graniţă între Germania
și Elveţia? Totdeauna se înfiinţează la vremea
înserării. Îşi parchează maşina, mare şi puţin
arătoasă, de care stă agăţată o platformă din
lemn, ca un pătrat, și unde-i urcat pianul pe
rotile. Când îl coboară, îl ajută un tip gen rocker
întârziat. Împing amândoi obiectul [un model
vechi, de format mijlociu], şi-l amplasează chiar
în mijlocul podului, aşa că oricine, din orice
parte ar veni, trebuie să-l observe. Uneori dau
să se implice în acţiunea de aranjare a scenei şi
bărbaţi dintre cei care-l aşteaptă şi sunt probabil
spectatorii lui fideli.
La doi paşi se află o fâşie pietonală care
desparte cele două ţări. Stai cu piciorul în
Germania, să zicem, și, dacă străbaţi câțiva
metri în direcția înainte, ajungi în Elveţia.
Nu pentru că studiez eu geografia dar, crede-
mă, e un lucru formidabil. Aş experimenta, de-
aş putea, să fiu în acelaşi timp în ambele ţări…
Cred că e o senzaţie extraordinară... Locul ăsta
îmi dă impresia că sunt o pasăre... Desigur, tu ai
adăuga vreun epitet de genul zglobie, sprinţară,
liberă. Zic bine? Nu mai amintesc despre natura
din jur. Pot spune însă că oraşul Konstanz este
deja parte din tot ce-am văzut mai frumos până
Proză
acum. Pianistul? Nu poate fi încadrat în nici un
tipar. A ieşit din toate cu brio.
Aseară l-am ascultat până spre miezul
nopţii. Era lume pestriţă ca vârstă și aspect, dar
toţi îl priveau de parc-ar fi fost un vrăjitor care-i
transporta într-o lume de poveste. Pe gratis.
Îţi voi scrie mai multe, memi drag, acum
sunt grăbită, merg la curs. Prietena mea Sara,
fata din Spania, şi Kity, din Grecia, despre care
ţi-am vorbit, mi-au bătut deja la uşă.
Cu toată dragostea, k totdeauna,
Andrada.
***
Câte bucurii îmi oferi, minunata mea! [iarăşi
mă exprim ca-n telenovele…]. Dar aşa-i potrivit
cu starea, cu felul meu personal în care mă simt
îndemnată să mă adresez ţie. E ca şi când aş fi
acolo cu tine împărtăşind cele ce trăieşti! Îmi
închipui întreg spectacolul. Încerc să-l derulez
în minte şi, când accept jocul, „de-a suntem
împreună”. Şi ce ne mai bucurăm! Să fie de
parcă mai înainte ne-am plimbat şi am trecut
podul şi ne-am văzut chipurile în apă... Să treci
un pod împreună cu cineva drag poate fi de
neuitat. Îți doresc să experimentezi și să vezi
că nu-i deloc doar un capriciu sau... deloc un
capriciu. Pe orice pod poate apărea în calea ta o
107
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
întâmpinare aparte.
Nici în imaginație nu aş trece cu uşurinţă pe
un pod şubrezit de ploi şi timp. Mai ales dacă
ar fi din lemn. Nu solid, din piatră, cum cred că
este acela despre care povestești... Nu-i pericol
să aluneci în hăul de jos. Pe mine adâncimile
mă sperie. Orice adâncitură are ceva tenebros,
lugubru, tulburător.
Cum arată apa de sub podul unde te afli?
Mi-o închipui calmă... aproape leneşă.
Verde. Obosită. Aşa este, desigur. E un pod
între două care leagă civilizaţii. Traversează
o apă ca un ochi migdalat, mirat şi privind cu
gravitate.
Oprit parcă într-o aşteptare tainică? Dar
înainte de toate, mai ales, mă interesează
pianistul insolit.
O fi un zdrahon, de poate împinge pianul,
fie chiar şi pe rotile? E musculos, mustăcios,
osos? O fi vreun burtos, gâfâie... Poartă barbă,
are părul în șuvițe lungi, lăţoase, iar privirile
întunecate, misterioase? Se afişează în tricou
precum voi, tinerii?
Nu cred că vine în frac.
Are părul blond? Sau e chel? Are pungi sub
ochi, îşi lustruieşte oare lentilele ochelarilor
cu gesturi convulsive înainte de-a începe
să cânte? Concentrat creează momente de
suspans? Vă priveşte îngăduitor ori emfatic
pe voi, care vă foiţi căutându-vă un loc mai
comod... Apropo, unde vă aşezaţi? Pe iarbă nu
cred că-i permis... Mi-ar plăcea, dacă l-am putea
înregistra cu telefonul, să-l ascult și eu. Îţi voi da
şi eu ceva în dar. Un CD pe care am imprimat
la o expoziţie avangardistă frecvenţa sonoră
a pământului. Este, poate, chiar sunetul vieţii
pe care-l purtăm în noi. E ceva de nedescris…
Asemenea unei călătorii printre sunete stranii.
Cosmice.
Te iubesc la frecvenţa inimii. O seară de
neuitat!
Meme a ta (înfruntând orice depărtare până
la tine).
***
Memi drag, tare, tare, m-ai făcut să râd...
Pianistul nu e nici mătăhălos, nici pirpiriu, arată
chiar bine. Nu e nici chel, nici pletos, pare un
108
om stilat. Nu poartă ochelari, nu se uită deloc
la public, aşa că nu i-am văzut privirile. O să fiu
atentă când mă voi apropia de el să cumpăr unul
din CD-urile înşiruite pe o măsuţă lângă pian,
cu preţul scris pe o hârtie cartonată, colorată
în roşu, vizibilă de la distanță. Le poţi cumpăra
doar în pauză. Astăzi mergem la sărbătoarea
Zilei Naționale a Liechtensteinului. Nu cred
să ne întoarcem atât de târziu încât să pierd
concertul.
K totdeauna, zic, te iubesc la infinit,
Andrada
***
Scumpa mea,
L-am visat pe interpretul concertelor dintre
două granițe. Şi pe tine, cântând la pianul de
acasă, dar se făcea că aveai din nou mâini de bebe
la vreo opt luni şi loveai brutal şi entuziasmată
clapele pianului nostru vienez şi vechi. [Aşa cum
ai şi exersat, de altfel, pe vremea aceea.] La un
moment dat, ţi s-a alăturat Medana-Patricia,
care cânta cu voce prelungită dincolo de vis. Ştii
cât de pătimaşă este. Noi, părea că râdeam şi
aplaudam fascinaţi, frenetici, poruncind clipelor
să se înnoade, strunite astfel în alergarea lor…
Facem un legământ neaşteptat, cum că vom
prefera oricând mistuirea, îmbătarea cu bucurie
în locul neliniştii posomorâte. Şi periculoase.
Ce absurde sunt visele uneori! Pot întoarce
calendarele pe dos.
Aş fi interesată de felul cum a fost concertul
de aseară. În excursul reveriei de care-ţi
povesteam, pianistul avea degete atât de lungi,
încât şedea pe pod şi de acolo îşi dirija propriul
concert. Ca într-o pictură surrealistă. Spectatorii
se lăsau cuprinşi de-o stare meditativ-vinovată,
că nu puteau înţelege întru totul făgăduinţa
pe care le-o dădea muzica. Îi unea totuşi o
încordare plină de farmec...
Sunetele melodiilor, într-o alergare continuă,
intrau în scenă asemeni unei feline şovăitoare,
ca mai apoi, brusc, să cucerească atmosfera
precum o flacără nestăpânită.
Învăpăiate, agresiv de ascuţite se certau,
triumfau, hipnotizând aerul, după care se
prelingeau leneşe, sufocate.
Visul meu aiuristic a fost determinat, desigur,
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
de zgomotele agresive năvălite lângă fereastra
camerei unde dormeam. Spre dimineață, tocmai
se tăiau nişte copaci consideraţi un pericol de-ar
fi căzut. Copacii sunt vlagă, viaţă, un miraculos
drum al anilor e încrustat în nervurile lor. Şi
i-am văzut cu pe nişte oameni bătrâni. Au fost
doborâţi din pricina bătrâneţii. Motiv grav
acesta când atinge orice fiinţă ar fi ea...
Cum ţi s-a părut Liechtensteinul? V-a primit
frumos?
Îți trimit și lumina zilei de azi.
Meme a ta, cu drag nemăsurat.
***
Memi drag,
Azi a fost o zi minunată din nou.
Liechtensteinul era tot într-o sărbătoare. Toată
lumea se arăta cuprinsă de voioşie. Peisajul
mă face să spun că am trecut printr-o poveste.
Munţii sunt pur şi simplu ca în desene. Atâta
diversitate de verde, cum nu poţi să-ţi imaginezi.
Şi atâta lumină care se joacă în valuri! E un
spectacol dat de natură. Cred că oamenii de aici
trăiesc peste o sută de ani. Totul e de basm.
Albastrul cerului cobora cumva în pantă spre
noi. Am străbătut străduţele pline de vetusteţe.
Peste ele, o lumină caldă şi, ca o şoaptă tandră,
sărbătoarea tradiţională. Am aflat că au şi un
gen de festival, numit Zilele chitarei. Obiectele
expuse pentru vânzare erau suvenire locale.
Care de care mai nevăzute de noi. Dar până
acum nu am cumpărat nimic. Ce scumpe erau!
În schimb, m-am fotografiat cu Prinţul și Prinţesa
Statului... În mai multe grupuri. Am dat mâna cu
ei... La plecare mi-am luat nişte cârnaţi, să am
pe drum dacă mi-ar fi fost cumva foame, deşi
mâncasem din toate felurile expuse cu prilejul
festivităţii. Pe drum ne-am amuzat cu toţii, am
povestit fiecare
întâmplări năstruşnice, am râs mult, le-am
sugerat băieţilor să-şi găsească o fată din această
ţară de poveste şi să ne invite şi pe noi din când
în când la ei... Apoi am devenit pragmatici şi
serioşi, ştiind că vom merge seara la concertul
de pe pod, ne-am propus să facem o chetă şi
să-i dăm pianistului o sumă de bani pentru cât
de mult se străduieşte să încânte auditoriul. Şi
când te gândești că nu condiţionează nimic.
Proză
Nu-i egoist, dăruiește şi atât. E clar, merită.
Altceva ce vreau să-ți spun e că, recunosc,
nu vorbim între noi totdeauna în germană, așa
cum se cere în proiectul acestui curs. Doar de
asta suntem aici, să exersăm mai bine limba lui
Goethe. Nouă însă ne este mai uşor cum ne-
am obişnuit la scoală, adică în engleză, mai ales
celor veniţi, ca şi mine, din Canada. Pentru Sara
şi alte fete și engleza e o limbă străină. Ce-ar
fi, ne-am zis deodată, să învăţăm şi noi măcar
cuvintele uzuale în limba maternă a prietenilor
noştri? A ieşit un babilon şi ne-am distrat de
minune.
La concert am ajuns târziu, deja începuse.
Să nu uit să-ţi spun: pianistul purta o pălărie
mare din pai. Parcă-şi făcuse luna cuibar pe
capul său.
Am adunat banii pentru artist, dar nu au fost
cine ştie ce. Rămăsesem cam puţini în grup, trei
băieți şi patru fete, restul au plecat să caute o
discotecă. Eu am fost casierul de serviciu şi abia
am aşteptat pauza, să ne ducem să-i dăruim
suma pianistului şi să-l felicităm. Am vrut să ne
pozăm cu el, dar a preferat să ne pună în braţe
un teanc de CD-uri şi, fără o vorbă, s-a retras. Nu
i-am lăsat plicul cu banii pe pian. Părea că nu l-a
impresionat intenţia noastră umanitară. Sau e
prea mândru.
Am împărţit între noi CD-urile, păstrând și
pentru cei absenți, şi ne-am reluat locurile.
Băieții s-au pus pe butonat telefoanele în
ritmul muzicii; noi, fetele, am ascultat relaxate,
iar eu aproape am adormit. Important este că
vei avea înregistrarea concertului. Te rog să
vrei să crezi că-i un cadou din partea pianistului
ciudat.
Te pup şi te iubesc,
K totdeauna, A
***
Draga mea minunată,
Am descărcat melodiile trimise de tine. Am
înţeles că sunt compuse chiar de personajul
serilor voastre muzicale. Aş fi vrut să-i descifrez
semnătura, dar... pe coperta CD-ului e doar
o cruce imprimată peste imaginea undelor
magnetice, ai observat, cred. Are şi aceasta,
desigur, un subînțeles.
109
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
Ascultând, ai impresia că notele de pe
portativ iau foc. Este mereu o ardere. Deloc
mocnită. Au în ele un sâmbure de lumină, de
înfiorare şi îndrăzneală acustică.
Muzica lui leagă portative din fulgere.
Adevărate urcuşuri pe versanţi, urmate de
alunecări periculoase.
Medana-Patricia, atât de împătimită de dans,
a găsit în năvalnica îmbinare de sunete chiar ce
vrea la vârsta ei. Interpreta şi ea într-o rostire
personală toate piesele. Dansând… Dacă ar fi
văzut-o compozitorul, i-ar fi fost recunoscător.
Trupul ei parcă se afla într-un cerc de flăcări.
Mâinile, gâtul, muşchii picioarelor vibrau la
început ca într-o tatonare temătoare. Se iscau
apoi, uluitor, gesturi săgetătoare. Urmate de
șovăială. Și iarăși, de-o îndrăzneală sălbatecă.
Lungi încordări, ca o mărturisire.
Rotiri sfielnice de parcă s-ar fi apropiat de
orbitorul sublim. Din nou, gesturi alipite scurt,
într-o îmbrățișare dorită. Şi iarăși frânte într-o
colţuroasă despărţire.
Dansa pe strunele unor stări îngustate cât o
lamă. Ascuţite.
Veneau apoi mişcările molatice, prelungi,
languroase. O nostalgie orgolioasă. Tenace.
Brusc, revolta.
Sunete încovoiate de trăiri subţiri, vrăjmaşe.
Totul se dizolva spre final în note şăgalnice
şi-n mişcări pioase.
Fostele răzvrătiri sonore se fărâmiţau într-o
pulbere transparentă.
Fugarnică. Precum un colind.
Meme a ta, care-ți poartă o iubire planetară...
Nu râde, am depăşit performanța textelor din
telenovele…
***
Memi drag și scuump tare,
O să-ţi scriu un mesaj din care nu ştiu ce vei
înţelege pentru că sunt foarte contrariată şi nu
mă pot concentra. Iată, e aproape ora două din
noapte şi nu am somn încă… Asta din pricina
unei întâmplări nebănuite. Seara începuse bine.
Ba chiar foarte interesant. Pianistul era însoțit
prima oară de o parteneră de concert.
Pe scurt, pe la ora nouă, aseară, a venit pe
neaşteptate Poliţia şi l-a somat pe concertist să
110
plece. Ba i-a mai dat şi o amendă. La vociferările
curioase ale oamenilor din preajma lui, s-a
răspuns că era vorba de o reclamaţie a cuiva.
Pianistul deranjase liniştea locatarilor din
preajmă. Omul legii, un băiat frumos, de altfel,
nu m-am dumirit dacă era german sau elveţian,
i-a dat artistului să semneze o hârtie, probabil
înştiinţarea că săvârşise o încălcare a legii. Ca
urmare, trebuia să plătească. Pianistul a intrat
în panică, nu întreba nimic, dar făcea gesturi
de om derutat, chiar speriat. Ca şi când ar fi
fost în nu ştiu ce pericol. Îşi muta CD-urile ba
mai încolo, ba mai încoace, pe măsuţa de sub
privirile omului legii. Pe cât era de abramburit,
bietul de el, nu părea că receptează ordinul care
i se repeta pe un ton sec: trebuie să părăsească
locul! Artistul se uita spre noi, îşi burzuluia părul,
care-i stătea ridicat în şuviţe, de parcă avea ţepi
(cred că şi-l aranjase cu gel înainte de a veni
aici). Dădu să plece, probabil să-şi aducă maşina
unde urma să fie urcat pianul, iar cei doi oameni
ai legii îl urmăreau dacă împlinește ordinul dat.
Tocmai atunci, ca din senin, izbucni o
vântoasă care chinuia crengile copacilor,
alungând stolul de vrăbii sau poate erau mici
orătănii specifice locului (prea aveau penajul de
culoare albă). În fine, s-au zburătăcit atât de jos
printre noi, încât ne-au tăiat respiraţia.
Lumea începu să se rărească, unii rămaşi se
uitau plini de curiozitate, alţii, vădit nemulţumiţi,
dar nu spuneau nimic, cine ştie, erau poate și
dintre acei care considerau că bine i-au făcut
că l-au alungat. Şi toate astea, închipuie-ţi,
chiar în seara când pianistul avea o parteneră
de concert. O tânără mică de statură, fragilă, cu
un păr lung până mai jos de talie şi care cânta
dumnezeieşte la vioară. Era un duet minunat.
În momentul când şi-a făcut apariția poliţia, noi
aplaudam cu forţă, încântaţi la culme.
În scurt timp poliţistul ne-a făcut semn să ne
îndepărtăm. Noi, ca o turmă ascultătoare, ne-
am retras pe rând, unii dintre noi gratulându-l
pe artist doar cu o privire de compasiune. Atât.
Ar fi trebuit să-l susţinem. Fata cu vioara, singura
care nu se îndepărtase, îl ajuta să strângă tot ce
avea, apoi intră şi ea într-o agitaţie debusolantă.
Spectatorii, prea uşor înduplecaţi, ne
depărtam trădând cu lașitate chiar bucuria pe
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Proză

care ne-o dăruise muzica sa.
În urma lui părea că se alungesc umbrele
copacilor. Erau mai simţitoare decât noi. Îmi
pare aşa de rău că nu am spus nici un cuvânt,
că nu l-am ajutat măcar să-şi adune CD-urile!
Am fost nişte laşi. Am luat cu noi doar bucuria
muzicii precum făcea şi vântul trecător, prin
părul meu. N-am oferit nimic.
Te iubesc k totdeauna, eu, Andrada
***
Scumpa mea,
Regret cele auzite. Pentru că-i vorba de un
artist.
Aducea pentru voi un fragment din muzica
stelelor. Nu spun așa, doar pentru a bate câmpii
poeticeşte… Crede-mă, prin stimularea sonoră
am văzut cum în cinetică (asta-i o nouă știință),
așadar, se pot obține la o anume frecvență
diverse forme recognoscibile în viaţa de fiecare
zi, chiar figuri umane întâlnite în cotidian.
Sunetele muzicale, parte din armonia
universului, de ce n-ar putea să ne iluzioneze că
auzim muzica astrelor?
Ai putea scorni un vis vindecător, ca pe
vremea când îți promiteam să cumpăr o cămilă
care să ne poarte oriunde voiam sub soare...
Iar tu mă credeai...
Cu toată dragostea fără de măsură,
Meme a ta

IDILĂ
Sculptura: Mihai Jitaru

111
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Evra Gart

Linia
Proză scurtă

M-am dus spre centrul încăperii să pot vedea naționalități se plimbă aiurea...
unghiurile mai bine decât de obicei.  M-am îndreptat spre chiuvetă și mi-am clătit
Știam faptul că într-un poliedru se pot mâinile și ochii, am urcat scările, nu voiam să
desena diagonale chiar imaginare, însă de data merg la masa mea, era inutil acum. 
aceasta suprafața îmi dădea oarecare probleme.  Am mers spre ieșire, unde se afla, de fapt,
Locația era într-adevăr prost iluminată, mulțumea comasată, m-am strecurat și am ieșit,
dar mi-a permis să o studiez în detaliu, printre voiam să respir puțin aer proaspăt. 
luminile fluorescente, însă nu era vorba de un După câțiva zeci de metri m-am așezat pe o
poliedru de data aceasta... bancă, sub un nuc. De obicei nu există bănci pe
Mi-am dat ochelarii jos și m-am frecat la aleile orașelor. 
ochi, apoi am tras masa și am apropiat o sursă Am început să privesc stelele, milioane de
de lumină adiacentă, trebuia să observ cu orice stele pe bolta străvezie, mi-am așezat capul
scop, deși ochelarii mă sâcâiau.  între palme și coatele pe genunchi, mă gândeam
Am scos câteva planuri din mapă (o aveam aiurea, amintiri vechi, unele trecute și nesimțite,
mereu cu mine), m-am uitat peste ele, dar nimic altele apuse, încă vii... 
nu se potrivea.  „Câte stele încap într-o galaxie?”
Era o seară delicată și nu voiam să o pierd, „Exact, atâtea stele cât încap într-un sac!”
m-am ridicat și m-am îndreptat spre toaletă, am Pare-mi-se a venit un posibil răspuns. 
deschis șlițul pantalonilor să urinez, când cineva Mi-am amintit lanul de grâu. Aveam doar
m-a bătut pe umăr și mi-a spus, cu accent șase ani când mă ascundeam de fiecare dată
oriental, într-o germană imperfectă: când mama mă certa pentru că făcusem o
- De ce urinezi ca și femeile?  prostie. 
- Ce fac?... Ai înnebunit?     „Tose, iar te-ai ascuns în lanul de grâu? 
- Animalule!...  De ce fugi fără să spui? O greșeală este pe
Am închis șlițul și m-am întors spre vocea jumătate iertată când spui!... ”
care venise, dar tipul a dispărut între timp.  Alergam și mă culcam în lan, adormind
Mulți indivizi proveniți din sute de câteva ore bune. Apoi mă trezeam și priveam

112
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Proză

lungimea câmpului care se unea cu cerul în „O, cum vă permiteți să strigați la mine
depărtare. Totul galben, un galben impecabil, și mai ales cum vă permiteți să mă faceți
un galben care nu poate fi imitat sau redat de impertinentă?” 
nici un pictor. „Dumneavoastră v-ați ales momentul!” 
Apoi mergeam acasă și mă prezentam „Auziți, v-am întrebat, vă mai aduc ceva sau
mamei: „Mamă, știu că am greșit!”... „Iară te-ai nu?” 
dus în lan, Tase?... Vezi că lanul ia veșnicia la el!”  „Nu ai înțeles ce te-am întrebat?... Ești
Alteori, înainte să merg acasă, mergeam slovacă, cehă, poloneză, maghiară, bulgară,
să caut câmpul verde. Iarba proaspătă, verde, sârbă?... Trebuie să fii de pe undeva din est,
necosită, cu miros fantastic de proaspăt.  altfel nu se explică”.
Mă trânteam în iarbă și începeam să mă „Sunt germană, spuse mândră. Ah, dacă
rostogolesc, bătătorind-o.  eram de pe undeva din est... De asta ați ridicat
Mă ridicam apoi în genunchi și priveam tonul?”... 
depărtarea, o imensitate ce se unea cu cerul: „Ești pe mă-ta!”... 
„Cât este pământul de lung?”  „Scuze, n-am înțeles, puteți să repetați, vă
Priveam stelele și am început să le număr...  rog?” 
M-am ridicat și am mers spre încăpere. Am „Nu are sens să minți!” 
intrat și m-am așezat la masă, voiam să scot „Nu înțeleg aluzia. Sunt plătită să vă întreb:
din nou planurile, mă gândeam că undeva se cu ce pot fi de folos, să vă servesc băutura la
strecurase o greșeală, când o voce îmi spune: masă și nu să vă luminez gândurile întunecate...
„Cu ce pot să vă mai servesc?!”, auzisem o Evident, dacă mai doriți ceva, am să vă aduc
căldură în acea voce și accentul german fără comanda. Spuse totul ținând încă pixul în mână,
greșeală. așteptând să noteze... Și dacă mai doriți ceva,
Privesc înspre vocea cu pricina, ce stătea nu este obligatoriu, altminteri trebuie să părăsiți
cu un pix în mână deasupra unei foi, să preia localul. 
comanda. Văd un chip blond, cu părul până la „Bine... Bine! Am să comand, dar spune-mi
umeri și dinții așezați anapoda.  un lucru: din ce parte a Germaniei ești?” 
Mi-am amintit într-un târziu că a fost ceva „Sunt șvabă! Ce să vă aduc?!” 
mai devreme și mi-a adus un  orange. Nu am „Bun, ce pot spune despre clienții tăi?...
băgat de seamă atunci, nu am fost atent la Nimic, decât un mare rahat. Ceea ce nu înțeleg,
detalii, eram total absent.  unul cu statură de turc, mic și îndesat, s-a luat
„Este obligatoriu să mai consum?”, am de mine la baie când urinam, apoi, ca un laș, a
întrebat-o, enervat de gestul ei nepotrivit de a fugit, așa fac de obicei?”
mă întrerupe.  „Sunt mulți turci pe aici. Patronul este turc,
„Dacă mai zăboviți o vreme, cred că da!”  ar trebui să respectați casa… De altfel, patronul
„Mă uit la tine, ce ești?”, o întreb, țintuind-o are prieteni de toate naționalitățile: bulgari,
cu privirea. iranieni, arabi, evrei, egipteni, francezi, italieni,
„Cum vine ce sunt? În ce fel?”, a continuat spanioli, englezi, americani... Însă cei mai mulți
întrebarea să-și justifice probabil roșu-l din sunt români. 
obraji de-abia apărut. (Spusese „români” apăsat, să se facă
Țin să cred însă faptul că și-a dat seama înțeleasă, tâmpita)... 
că sunt străin, sau poate era chiar pusă în „Tocmai de asta zic, nu cred că ești germană,
încurcătură, naiba să o știe...  o germană nu ar lucra pentru un turc, poate de
„Dar, cine ești dumneata, de fapt?” Voiam să pe undeva din est...” 
întreb. „Vorbiți aiurea, așa faceți de obicei?!” La noi
„Eu sunt eu!...”  nu se pune problema naționalității celui pentru
„Asta știu, dar nu face pe impertinenta cu care lucrăm, dacă se comportă onorabil... În
mine, pentru că nu ține!”...  plus, nu știu ce căutați în Germania, cine naiba
113
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

v-a adus?... Dacă nu vă convine nimic... ” aduc, altfel mă văd nevoită să chem oamenii de
„Nu!... Sunt golit de esență, de aceea, dacă ordine să vă dea afară în șuturi! 
ești bună, când revii cu ceea ce comand... Mi- „Nu... chiar nu este nevoie, o să plec curând,
ar prinde bine o aspirină. Nu folosesc niciodată însă înainte adu-mi un coniac simplu cu gheață,
medicamente, însă astăzi am avut o zi oribilă”. apoi vom vedea”.
„Vă invit să mergeți la farmacie, aici nu este „Nu cred că sunteți în stare de ebrietate,
farmacie”, îmi spusese să mă sâcâie, desigur, altfel nu vă serveam alcool. Dar, după cum
conversația a epuizat-o. „Însă la ora aceasta mă vă comportați, se poate să vă fi afectat mai
tem că nu o să găsiți nimic deschis!... Ah! Aștept mult... Știu și eu, ar putea distruge liniile de
să comandați, v-ați decis?” pe creierul dumneavoastră sau s-ar putea să le
„Ai spus că nu respect casa... Stau la masa stranguleze...” 
aceasta a mea și comand, răsuflu aerul acestui Am deschis mapa și am scos planurile, le-am
local ... Însă omul trăiește printre clipe, execută întins pe masă, apoi creionul, guma, compasul
doar câteva linii adiacente, fără a căuta linia și rigla.
principală, în timp ce nu-l interesează mijloacele Paharul de băutură l-am împins la o parte,
de existență interioară, unghiurile, cum le spun nu înainte de a lua o înghițitură serioasă... 
eu, se retrage tihnit în alte spații ale existenței M-am uitat atent pe ele și mi-am dat seama
exterioare de data aceasta și se mulțumește cu că ceva nu este în regulă. 
atât de puțin lucru, încât viața nu-l oferă nici pe Am căutat o bucată de hârtie și cu ajutorul
acela!...  creionului am făcut câteva calcule simple. Am
„Tot nu reușesc să vă înțeleg, sunteți un măsurat apoi cu ajutorul riglei, am privit din
ciudat, din ce colț al lumii spuneți că veniți?”  nou liniile fluorescente de pe tavanul localului...
„N-are importanță... Cel mai important este Stăteam cu dosul creionului între dinți și mi-am
încotro și spre ce te îndrepți!”  amintit din nou lanul galben de grâu și câmpul
„Mă plictisiți, sincer. Spuneți-mi ce să vă verde... 

TRILURI
Sculptura: Mihai Jitaru

114
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Interviu

Cristina Rhea

EXCLUSIV Jurnalista şi scriitoarea Rhea Cristina a publicat recent volumul Românii secolului XXI
(editura Pro Universitaria), care cuprinde 32 de interviuri cu personalităţi româneşti atât din sfera
culturală, cât şi din alte domenii importante ale societăţii.
Cuvânt Românesc vă prezintă interviul cu poeta, eseista, traducătoarea şi profesoara de
literatură franceză şi de poietică/poetică Irina Mavrodin, despre care jurnalista şi scriitoarea Rhea
Cristina afirma în 2013:

„Irina Mavrodin: O mare doamnă a culturii române care, de fiecare dată

cînd o întîlneai, îţi aducea pace şi lumină în suflet. Şi, mai ales, încredere
în drumul tău în viaţă. O fiinţă care, înainte de toate, transmitea iubire şi
înţelepciune către semenii ei. Avea bucuria fantastică de a forma Oameni
modelându-le caracterul. Nu întâmplător volumele mele de poezie, editate
în 1996 şi 2006, au primit girul poetei Irina Mavrodin, prin prefeţele acordate
de dânsa.
Irina Mavrodin

În desele întîlniri cu dînsa, în aceşti ani care au trecut de la acest dialog din martie 1995 şi pînă în
prezent, am învăţat că viaţa are multiple sensuri şi trăiri, că unul dintre cele mai importante lucruri
în viaţă este să ştii să îţi descoperi forul interior, să te reconstruieşti permanent în mod pozitiv, să te
reinventezi artistic şi uman – astfel încît să-ţi împlineşti binele dat de Dumnezeu şi, mai ales, să fii
fericit cu tine însuţi acolo unde îţi este dat pe Pămînt.
Despre valoare şi non-valoare în cultură, universalitate şi ego, conştiinţă umană şi sensibilitate
artistică, credinţă şi destin. O analiză captivantă, unică, profundă, cu renumita poetă, eseistă,
traducătoare şi profesor de literatură franceză şi de poietică/poetică Irina Mavrodin.”
Volumul este disponibil pe site-ul Editurii Pro Universitaria (București), www.prouniversitaria.ro
(poate fi achiziționat în format print, prin comanda poștală online).

115
Interviu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
Artistul este închis într-un eu
Rhea Cristina: Îmi permit să vă propun,
ca temă a discuţiei noastre, sintagma quasi-
cunoscută de „valoare şi non-valoare în cultură”.
M-am gîndit la Descartes care, în a patra
Meditaţie spune că „Adevărul constă în fiinţă,
iar falsul în non-fiinţă”. Cultura face parte din
conştiinţa noastră nativă sau nu?
Irina Mavrodin: Nu, nu cred că face parte
din conştiinţa noastră nativă, dar cred că
sîntem structuraţi astfel, încît putem deveni
fiinţe culturale. Deci aceasta ar fi nuanţa, după
mine. Asta mă trimite la o opoziţie între natură
şi cultură: adică fără o anumită instrucţiune,
educaţie, travaliu foarte susţinut nu devenim
fiinţe culturale.
Rh. C.: Prin activitatea dvs. profesională
aveţi foarte multe afinităţi cu literatura şi cultura
franceză. Secolul XXI va fi cartezian sau nu?
I.M.: În sensul că va fi foarte raţional? Nu
ştiu, e foarte greu de spus.
Malraux spunea tocmai că „va fi” – după
cum s-a tradus în româneşte – „religios sau
nu va fi deloc”, deci asta ar implica tocmai un
punct de vedere opus. Ar trebui să definim mai
bine în ce sens ar putea să fie sau nu cartezian.
Dacă dăm cuvântului sensul curent, e foarte
greu de spus pentru că încă de pe acum vedem
că există tendinţe iraţionale care se manifestă
puternic. Adică o dorinţă, în sensul cel mai
rău al cuvîntului, de iraţionalitate. Proliferează
credinţa în astrologi, în ghicitoare şi vrăjitoare
etc., precum şi sectele cu toate implicaţiile
lor. E foarte mare dorinţa aceasta a omului de
iraţional, de o cunoaştere a unor zone greu
de găsit în cotidianul monoton. Probabil că
este totodată o evadare de care oamenii au
nevoie la un moment dat, nevoia de ideal, de
o credinţă care să depăşească preocupările
strict materiale, materialitatea aceasta care ne
înconjoară.
Rh. C.: Conştiinţa omului este o exigenţă
nativă sau nu?
I.M.: Conştiinţa omului în sensul de
116
umanitate a ei?
Rh. C.: Exact.
I.M.: V-aş răspunde în acelaşi mod: e
structurată, deci predeterminată, programată
pentru a fi umană. În ce măsură ea se realizează
ca atare, rămîne de văzut! Cred că nu în mod
absolut automat se ajunge la o conştiinţă umană
în sensul plenar al acestui termen. Chestiunea
poate să fie discutată, controversată; totdeauna
va exista un dram de umanitate, cred, pînă şi
în cel care a fost desprins de umanitate. Sînt
acele cazuri: omul-lup, copilul trăit în pădure
împreună cu animalele, încă de cînd s-a născut.
Dar, presupun că, pînă la urmă, intervine
socialul, prin mijlocirea căruia conştiinţa umană
din virtuală devine reală.
Rh. C.: V-am adresat întrebarea anterioară
legată de conştiinţă pentru că doream să vă
întreb apoi dacă universalul îşi are sediul numai
în conştiinţa noastră sau nu. Mă gîndesc la
Socrate, care ne-a învăţat cum să ne descoperim
pe noi înşine, să ne împăcăm cu noi înşine şi să
evităm chiar contradicţiile, iar odată cu Socrate,
prea bine ştim, universalul a pătruns în filosofie,
universalitatea s-a relevat în adevărata sa
măsură...
I.M.: Universalitatea, dar şi concretul fiecărui
ego, eu nu le-aş putea separa, nu pot să separ
universalul de particular, concretul de abstract,
sînt în permanenţă împreună, ambivalenţa
aceasta este perfect la îndemînă şi perfect
necesară. Nu pot să văd altfel.
Rh. C.: Putem considera religia un punct
de reper pentru conştiinţa noastră în definirea
valorii sau nonvalorii?
I.M.: Aici sînt nişte lucruri de definit şi în
aceasta constă toată problema: trebuie să ne
definim conceptele şi planul în care ne situăm.
Valoare spune ceva, nonvaloare spune ceva, dar
pe urmă trebuie să venim cu o precizare: ce fel de
valoare? Ce fel de nonvaloare? În planul moral,
fără îndoială că religia este un punct de reper
important, pentru credincioşi cel mai important.
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
Dacă ne referim la planul artistic, religia poate
să interfereze cu punctul de referinţă principal,
dar nu este oricum punctul de referinţă specific.
Rh. C.: Şi nici busola noastră interioară?
I.M.: Vă referiţi la artist?
Rh. C.: Nu numai.
I.M.: Pentru fiecare dintre indivizi, fără
îndoială poate să fie o busolă interioară. Ştiţi,
eu pot să spun ce este pentru mine religia, dar
nu şi ce este pentru altul; aici, eu adopt punctul
de vedere al lui Camus care spune că fiecare îşi
are adevărul său. Camus era exemplar sub acest
raport. El accepta credinţa celuilalt fără ca el să
fi fost neapărat credincios şi o accepta în sensul
cel mai profund, căci în arta lui apare acest mod
de a vedea lucrurile ca pe o pluralitate posibilă.
Pe de altă parte, în teoriile despre poezie există
două moduri de a o întemeia ontologic: unii o
identifică cu rugăciunea, alţii, dimpotrivă, o
opun rugăciunii. Pentru mine, ca poetă, poezia
e rugăciune.
Rh. C.: Care ar fi atunci atributele esenţiale,
calităţile primordiale după care ne putem ghida
în aprecierea valorii sau nonvalorii în cultură?
I.M.: Este într-adevăr marea discuţie,
imensă şi eu cred că noi sîntem acum într-un
punct absolut dificil, noi, adică secolul nostru,
momentul acesta. Religia nu poate să fie după
mine sub acest raport criteriul în aprecierea unei
opere de artă. S-a şi văzut aceasta, avem mii
de exemple, cred că este uşor de demonstrat.
Eu cred, dar răspunsul meu nu va satisface
pe multă lume, că valoarea este pînă la urmă
determinată social şi, din păcate, din ce în ce
mai mult determinată social.
Rh. C.: O „cenzură” socială?
I. M.: Nu cenzură, răspunde unei aşteptări,
unui moment, fiecare moment îşi are figura sa
valorică, valoarea în sine este foarte greu de
determinat, ne iluzionăm crezînd că ceva are
valoare în sine. Absolută este doar valoarea
credinţei, dogmei revelate. Ceva are totdeauna
valoare în raport cu ceva. Să spunem la modul
cel mai simplu şi uşor de măsurat: valoarea unei
opere de artă poate să stea în conformitatea ei
faţă de anumite reguli stabilite. Pentru secolul
al XVII-lea, lucrurile păreau cel puţin foarte
simple: era setul de reguli foarte clar stabilit
Interviu
şi conformitatea cu ele plus încă ceva care,
desigur, era mai greu de definit; ele făceau ca
acele opere să fie uşor de recunoscut ca fiind
valori. Mai tîrziu, a fost tot conformitatea cu
anumite genuri mai puţin constrîngătoare, mai
puţin evidente, mai puţin codificate, dar un
roman, de exemplu, trebuia să răspundă şi el
unor exigenţe. E drept, întotdeauna a intervenit
în cazul artei şi un punct de vedere impresionist
în sensul de greu de codificat şi care ţinea de un
receptor ce declara că acea operă este extrem
de viabilă sau are o încărcătură emoţională
puternică sau suscită o emoţie puternică. Dar şi
lucrurile astea sînt în funcţie de o exterioritate.
Rh. C.: Şi depind de noi sau nu? Sau numai
criteriul social amintit puţin mai devreme?
I. M.: Autorul stă în orice caz la originea
operei şi el, în orice caz, o face într-un fel sau
altul şi, ca să dau un exemplu mai clar, mă voi
servi de aceste concepte: virtual-real, realul
fiind realizarea virtualului. Stendhal nu a fost un
autor foarte important pentru contemporanii
lui, deci întrebarea este: Stendhal avea sau nu
avea valoare atunci, în momentul în care şi-a scris
operele? Critici precum Sainte-Beuve nu i-au
văzut valoarea, în general nu i-au văzut valoarea
contemporanii. El s-a simţit întotdeauna, din
punctul acesta de vedere, frustrat. Eu, cînd spun
social, mă refer la un context al unei comunicări,
nu introduc alte conotaţii, dacă vreţi şi renunţ la
cuvîntul social, spun în comunicare (poate e mai
bine aşa, pentru că e mai neutru). Pentru noi,
social are anumite conotaţii politico-istorice. O
anumită estetică marxistă l-a utilizat mult, deci
chiar îl las de o parte şi spun „în comunicarea»
cu ceilalţi. Atunci se valorizează, după părerea
mea, opera, pentru că valoarea trebuie să fie
atestată, consacrată ca atare, altminteri cum
ştii că este valoare? Încercaţi să faceţi acest
exerciţiu pe care vi-l propun: eu scriu o carte,
eu o simt ca o capodoperă, dar dacă nimeni
din jurul meu acum şi de-a pururi nu o va
considera o capodoperă sau o mare operă, ea
nu este o mare operă. Stendhal nu este atestat
de contemporani, ne putem întreba: are sau nu
are valoare în acest moment? Acum, privind în
urmă, putem spune „da”, avea o valoare virtuală,
exista această virtualitate valorică. Mai tîrziu, el
117
Interviu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
se impune, din ce în ce mai mult, au fost nişte
paliere în receptarea operei lui, pe care el de
altfel le-a şi prevăzut, pentru că în toate scrierile
lui intime, autobiografice, el a făcut mereu
apel la un viitor cititor – sînt vreo trei paliere –,
inclusiv la unul din 1935: „Tu, viitorul meu cititor,
care mă vei înţelege” etc. Într-adevăr, aşa s-a şi
întîmplat, e un caz exemplar. Stendhal este, în
momentul de faţă, unul din marii romancieri ai
lumii, o mare valoare, dar valorizarea s-a făcut
prin acest act de comunicare; a fost valorizat de
cîteva generaţii de cititori.
Rh. C.: În acest raport care depinde sau
nu de noi, al valorii şi nonvalorii, în ce măsură
ne apropiem de morala stoicismului care se
bazează, după cum ştim, pe celebra distincţie
între lucrurile care depind de noi şi lucrurile care
nu depind de noi?
I. M.: Eu nu prea pun în relaţie esteticul
cu eticul, pentru mine eticul poate să fie la un
moment dat un efect al esteticului, dar nu-l
pun în relaţie foarte semnificativă de la bun
început şi la acelaşi nivel al discuţiei. Lucrurile
acestea depind şi nu depind de „noi”. Adică de
autor. Autorul trebuie să încerce. Mă gîndesc
tot la cazuri foarte concrete: orice autor mai
mult sau puţin important ştie că merge printr-
un necunoscut asumîndu-şi riscuri imense. El
poate să cîştige sau să piardă, pariul lui este
teribil şi, în orice caz, cazurile cînd autorul
pierde sînt cele mai numeroase, în sensul că
el nu este receptat ca o valoare. Marile valori
sînt foarte puţine sau valorile pur şi simplu
sînt puţine în raport cu încercările care există,
în raport cu numărul de autori care există în
fiecare moment. Consacrarea este rară, deci un
autor nu poate decît un singur lucru: să creadă
foarte mult în ceea ce face (de obicei aşa se
întîmplă, pentru că altfel nu ar scrie, nu ar picta
etc.) şi să continue în speranţa că el este „cel
ales”. La un moment dat i se va da un răspuns
din partea cealaltă, adică în actul comunicării
despre care vorbim, un răspuns care spune
da, tu eşti acela. Vorbeam cu Nichita Stănescu
la un moment dat, care spunea mereu: „de ce
unul este ales?“ Se referea la el, la Eminescu...
Nichita simţea, realiza fragilitatea, aleatoriul,
procesul valorizării.
118
Rh. C.: Credeţi că este vorba de destin?
Credeţi în ideea de destin în cultură?
I. M.: Cred că există un destin, deoarece
eu cred în virtualitate şi realizare, în sensul de
realizare a virtualităţii. Cred că unii nu au şansa
să fie aleşii unei căderi de zaruri, da, cred în
asta din ce în ce mai mult. Eu am avut şansa
sau neşansa să traduc bine. Publicul a focalizat
pe traducere. Eu am multe eseuri, opt volume,
foarte bine primite, ultimul premiat de Uniunea
Scriitorilor şi de Academia Română, am publicat
patru volume de poeme foarte bine primite de
critică, dar publicul larg a focalizat pe traduceri,
care sînt mai răspîndite, mai citite. Deci, vezi
cum e cu valorizarea, cum e cu şansa. Eu sînt
din generaţia care a asistat la felul cum au fost
impuse – dau neapărat termenului o conotaţie
negativă – de către critică unele mari nume ale
literaturii noastre contemporane. Am văzut,
cum să-ţi spun, sublimul joc al hazardului
în toată fragila lui desfăşurare. Criticii pot şi
ei greşi şi toată istoria literaturii e plină de
asemenea erori. Există critici care au decretat ca
mari valori personaje care au dispărut demult
din istoria literaturii şi au ignorat alte valori care
la un moment dat în generaţia următoare s-au
impus. Critica face aşadar parte din joc, dar e
numai unul din elementele lui.
Rh. C.: Este diferită, oarecum negativă,
percepţia estetică a publicului în diferite timpuri?
I. M.: Publicul percepe în funcţie de o
anumită habitudine, adică în raport cu ceea ce a
fost valoare înainte. Noutatea foarte mare nu-l
satisface. Mă refer la publicul larg. Cercurile mai
restrînse şi mai specializate reuşesc să perceapă
şi noutatea, care se impune adeseori cu greutate:
cazul lui Proust, care s-a impus foarte greu,
pentru că inventase tipare cu desăvîrşire noi în
raport cu paradigma romanescă anterioară, care
era de tip balzacian şi care plăcea, care chiar
acum continuă să placă. Pentru Proust, trebuie
să ai o anumită vocaţie. Mai mult, o anumită
pregătire, o iniţiere estetică foarte serioasă...
Rh. C.: Am pornit discuţia de astăzi vorbind
despre conştiinţă, dar despre suflet? E rău în a
avea un suflet (la omul de cultură)?
I. M.: Rău nu e în nici un caz. Eu cred că
omul de cultură are întotdeauna un suflet.
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6
Dacă vorbim însă de suflet în termeni estetici,
constatăm că foarte mulţi scriitori spun (şi
am texte nemaipomenite din punctul ăsta de
vedere) că arta mare nu se poate face cu sufletul
şi cu bunele intenţii. Depinde, de fapt, de ceea
ce înţelegem prin suflet.
Rh. C.: Sufletul are coordonată sensibilitatea
sau nu (pentru omul de cultură)?
I. M.: Omul de cultură este un organ
hipersensibil. El este însă atît de sensibil, aşa
îl definesc mulţi poeţi şi romancieri, încît îşi
transcende propria identitate, devine o rană
deschisă. Nichita Stănescu spunea...
Rh. C.: „Eu nu sînt decît o pată de sînge care
vorbeşte”...
I.M.: Da, e vocea hipersensibilă prin care
se exprima întreg Universul, aici l-am citat pe
Mallarmé. „Je ne suis plus Stéphane que tu
savais” – Stéphane fiind individul concret, cu
o biografie – „mais une voix a travers laquelle
c’est l’univers tout entier qui parle.” „Nu mai
sînt Stéphane pe care îl ştiai, ci o voce prin
care vorbeşte universul întreg.” Autorul este o
sensibilitate, dar o sensibilitate care transcende
individualul şi care nu funcţionează la modul
non imediat cu care sîntem obişnuiţi să ne
imaginăm că poetul scrie.
Poetul e sincer, dar e vorba de un alt tip
de sinceritate. El e sincer în scriitura lui, adică
în demersul lui cu totul specific, care îl obligă
tocmai la această distanţare pe care cîteodată o
cîştigă riscîndu-şi sănătatea şi viaţa. Mă gîndesc
la scrisoarea lui Rimbaud, binecunoscută de
altfel, unde el îi vede pe artişti ca pe nişte mari
truditori ce îşi riscă echilibrul mental şi chiar
viaţa pur şi simplu.
Rh. C.: Cum spunea Sartre, „omul este fiinţa
prin care neantul pătrunde în lume”. Dvs. sunteţi
de acord cu afirmaţia lui Kant? Personal, eu
nu o înţeleg: „Orice sentiment ne este impus.
Egoismul ne infectează sensibilitatea”. Dar
pentru omul de cultură?
I. M.: Vă referiţi la egoism?
Rh. C.: Şi la egoism şi la sentimentul de a fi
impus, de a-l accepta ca impus.
I. M.: Egoismul...
Rh. C.: Ca sentiment.
I. M.: Nu ştiu, omul care face cultură, autorul
Interviu
– iarăşi încerc să mă situez pe un teren specific –
cred că este egoist, tot în sensul în care vorbeam.
În primul rînd, el are o formă de obsesie fără
de care nici nu poate să fie autor. Autorul este
întotdeauna un individ obsedat, obsedat de
opera lui, altfel nici nu ar putea să o scrie. Forma
aceasta de obsesie îl abstrage oarecum dintr-un
context către care alţii sunt mai deschişi, în care
alţii practică forme de dăruire pe care scriitorul
nu le practică. Dacă egoismul este opusul
acestei dăruiri... Artistul este închis într-un eu
care este totuşi ceea ce v-am spus, într-un eu
care, aici rezidă şi paradoxul, este cel al tuturor.
E un exerciţiu greu de înţeles pentru cine nu
este artist, autor.
Rh. C.: E conştiinţa propriei sale
exponenţialităţi?
I. M.: Da, dacă vreţi, să vorbim despre
exponenţialitate.
Artistul realizează o anumită formă de
dăruire, pentru că opera lui e tot un act de
dăruire, dar care a trecut prin această întoarcere
puternică asupra sinelui, dar un sine care se
transformă, prin acea alienare despre care
vorbeam, într-un sine universal.
Rh. C.: Dar în raport cu egoismul său, ce-l
salvează de mediocritate, ce ne poate salva pe
noi de mediocritate?
I. M.: Pe noi sau pe autor?
Rh. C.: În ambele cazuri. Sau mai bine zis în
fiecare caz în parte.
I. M.: Eu cred că pentru fiecare caz în parte
e vorba numai de această tentativă care poate
să fie a fiecăruia de a face ceva, în sensul cel
mai larg al cuvîntului. Ratarea nu are loc numai
în raport cu marea artă, ratarea avea loc şi la
nivelul mult mai modest al unui artizan, al unui
meseriaş. Important e să-ţi faci bine lucrul
tău, acela pe care tu l-ai ales, pentru care tu ai
vocaţie şi formaţie, şi eu cred că asta te salvează
de mediocritate. Asta îţi dă plăcerea de a trăi,
asta te justifică în calitatea ta de fiinţă umană.
Şi atunci eu cred că eşti salvat de mediocritate.
Rh. C.: Înţelegem că este necesar
discernămîntul valorii în cultură. Există în
prezent două momente unice care sunt legate
de viaţa şi activitatea dvs. din prezent. Primul,
venirea în Bucureşti a unuia dintre cei mai
119
Interviu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC
mari filosofi contemporani de origine franceză,
Jacques Derrida, căruia i s-a înmînat diploma
de Doctor Honoris Causa al Universităţii din
Craiova. Al doilea, este legat tot de activitatea
dvs. de traducere şi publicare în Franţa a
romanului „Ferestrele zidite“, volum semnat de
Alexandru Vona...
I.M.: Da. Jacques Derrida a fost zilele acestea
în România, invitat de Universitatea din Craiova,
această Universitate avînd de mai multă vreme
frumoasa idee de a-i acorda titlul de doctor
honoris causa. La originea ideii stă Marius
Ghica, conferenţiar la Universitate (coleg cu
mine, pentru că şi eu sunt profesor la Catedra
de Limbi Romanice), fost discipol al lui Derrida
timp de un an de zile la Paris, la École des
Hautes Études. Aceasta ar fi mica istorie care a
precedat venirea lui Derrida. Derrida a acceptat.
A fost un mare succes al Universităţii din Craiova
venirea lui şi tot ceea ce a urmat s-a făcut şi sub
egida Institutului Francez, a Fundaţiei culturale
„Paul Valery” şi, de asemenea, într-o oarecare
măsură, a Universităţii din Bucureşti. De ce a
fost importantă această venire a lui Derrida?
Din punctul meu de vedere şi dintr-un punct
de vedere mai general: Derrida este considerat
în momentul de faţă cel mai important filosof
francez contemporan. Şi eu cred că aşa este, nu
cred că este vorba numai de un fel de vogă.
Rh. C.: Este o recunoaştere a valorii sale?
I.M.: Este o recunoaştere şi, în momentul
de faţă, fără îndoială, Derrida este figura
cea mai reprezentativă. El a avut şi un ecou
foarte important în America, ce i-a susţinut
notorietatea. Cît priveşte relaţia lui cu România,
el a fost extrem de impresionat cînd i-am spus
că aici a fost foarte prezent în Universitate, prin
cursuri, seminarii, lucrări de licenţă, bibliografii.
120
Rh. C.: Deci, e foarte apropiat ţării noastre.
I.M.: Mai curînd cunoscut în cercuri de
specialitate, destul de largi totuşi.
Pentru mine, pentru alţii ca mine, pentru
studenţii mai vechi şi mai noi – sala de la Institutul
Francez, cînd şi-a ţinut prima conferinţă,
„Histoire du Mensonge”, era arhiplină –, el era
demult un personaj aproape legendar şi noi
am trăit în intimitatea textelor derridiene încă
de acum 20-25 de ani (ceea ce lui i s-a părut
fabulos, cînd a aflat).
Alt moment important a fost acel complex
„Festival roumain”, din Bretania, la care am
fost invitată să particip. Am condus, în cadrul
lui, nouă întîlniri literare consacrate relaţiilor
culturale franco-române sau româno-franceze;
majoritatea voia să facă acolo cunoscută
literatura română, pornind tot de la unele corelări
cu literatura franceză, pentru ca publicul să fie
mai receptiv. M-am dus prin comune bretone,
unde, în biblioteci, librării şi chiar în colegii, am
vorbit despre literatura română. Am făcut, dacă
vreţi, un fel de defrişare a terenului – după cum a
spus o franţuzoaică cu care mergeam în maşină,
cutreierînd Bretania. Aceşti oameni au aflat şi
ei că există un Eminescu, că există un Caragiale.
Majoritatea nu ştia nimic despre literatura
română, ei nu ştiau măcar că româna este o
limbă latină, ceea ce într-adevăr e dureros! La
început, eram cam descumpănită, dar mi-am
recăpătat repede încrederea pentru că am fost
primită cu multă căldură. În bibliotecile pe care
le-am vizitat existau cărţi româneşti traduse, eu
am prezentat în mod special colecţia „Lettres
Roumaines”, pe care o conduc la „Actes-Sud”,
la Saint-Malot; la Casa Internaţională a poeţilor
am fost însoţită de Alexandru Vona şi de Bujor
Nedelcovici, autori publicaţi de mine la „Actes-
Sud”, pe care i-am prezentat publicului francez.
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Teatru

Evra Gart

Despre morți, numai de bine

(Piesă de teatru)

Actul al doilea  - Bravo! (Voce din public, venită de la una

din cele trei persoane care reprezintă publicul:
Scena întâi ceilalți privesc în direcția respectivă). 
Plăcerea este că tot mai mulți colegi
Un piedestal pe care stă așezată o masă îmbrățișează „literatura iubirii”. Încă nu am
la care se află Agatha. Câteva cărți așezate în cunoscut această lume neobișnuită. 
dreapta mesei. În partea stângă se află o tribună Am început cu un pariu stupid, deși
pe trei rânduri, în partea dreaptă a scenei, fusesem trimisă să studiez arta preparării
câteva scaune. medicamentelor, dar vedeți cât m-a ajutat
În tribună M. M. se află între Contesa lucrul acesta, încă mai folosesc în scrierile mele
Inghethrop și Max. în dreapta lui Max, contele prafurile. 
Inghethrop. în altă parte a tribunei, în partea Sora mea, cea care a „provocat” pariul a
stângă, Sergio și comandantul. La o oarecare pierdut pentru că iată, am scris demult prima
distanță, un grup de spectatori, trei. În partea mea carte, apoi altele și altele și altele... până
stângă a scenei unde se află rândul de scaune, acum nu am reușit să mă mai opresc (pauză). 
Hércules, și tot acolo, la o mică distanță, Dorcas. Acesta este destinul omului, pentru că în
centrul de „acoliență” a refugiaților l-am întâlnit
Urmează un monolog al Agathei  pe domnul „Poirot”.  
Dumnealui a ajuns în acest edificiu, iar noi,
Bună dimineața, o zi liniștită vă doresc. Astăzi englezii, avem o afecțiune deosebită pentru
fiind sâmbătă și nu se lucrează, toată lumea este belgieni. 
liberă, ne-am întâlnit aici.  (Agatha privește înspre Poirot). 
În marea lor majoritate cărțile spun ceva Agatha: Pa si monsieur Poirot? 
despre om. (Hércules aprobă zâmbind). 
Văzând ce se întâmplă în lumea artistică, mi- Agatha: Vous, vous voulez nous faire una
aș dori o schimbare.  presentation? 

121
Teatru ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

(Hércules dezaprobă zâmbind).  la ora zece. 

Agatha: Să-l lăsăm pe domnul Poirot în Comandantul (către Agatha): Scuzați,
lumea dumnealui, stranie, are mereu nevoie să doamnă, trebuie să ne facem datoria! 
gândească. Se știe câtă nevoie avem de dânsul, Comandantul (către soții Inghethrop):
cât de necesar este poporului englez.  Scuzați, domnule conte, scuzați, doamna
Literatura este în plină schimbare, mulți contesă, pentru nenorocirea produsă. 
îmbrățișează această meserie și noi trebuie să-i (Comandantul se înclină și părăsește locația). 
încurajăm.  Agatha: Ce ar mai fi de spus? 
De fapt, se poate face cea mai mică investiție (Cortina) 
posibilă, ai nevoie doar de un creion și o bucată
de hârtie. Ce poate fi mai simplu și mai frumos Scena a doua 
de atât, îți imaginezi cuvântul PACE și-l înveți să   
zboare, să ajungă în toată lumea.  Scena se desfășoară pe puntea principală a
Supărarea mea, frustrarea dacă vreți, vine navei. Semi-întuneric, focalizare de lumină pe
din faptul că mulți aprobă moartea literaturii, Hércules, ce pare că dormitează, ghemuit. Se
aplaudă chiar, am ajuns să coabităm în ridică ca într-un aspect de înflorire. Apoi, lumină.
aceeași cochilie, ne dușmănim ca și viermii din În spatele lui Hércules se observă un bar. La mică
profunzimea găurilor.  distanță, Agatha, nu departe, soții Inghethrop,
Aș vrea o schimbare, arta polițienească pe care au în spate cutia motoarelor navei. Sergio
care o propun nu schimbă lumea, nu este un și comandantul, în apropierea locului unde
mijloc de rezistență culturală, iubirea da, grupul este inscripția „Restaurant”; urmează Max,
nostru are nevoie de o întoarcere cu 180 de M. M. și Dorcas. Apoi se observă un catarg pe
grade, pentru aceasta este nevoie de răbdare.  care este un piedestal pe care stau cele trei
(Agatha privește înspre M. M.)  personaje ce reprezintă  publicul. Personajele
Agatha: Is not that M. M.?  sunt într-o continuă mișcare, stânga-dreapta
(M. M. aprobă zâmbind)  și de-a lungul punții navei, dacă nu se specifică
Agatha: Would you like give us a expres că se opresc din mișcare (mai puțin
presentation?  cele trei, care reprezintă publicul, acestea vor
(M. M. dezaprobă zâmbind).  privi desfășurarea scenei). Bineînțeles, fiecare
personaj se va opri din mișcare pe durata
Mi-aș dori să arătăm lumii întregi că suntem prezentării rolului, atunci când va reveni în locul
cei mai buni. Sunt convinsă că fără aportul de unde a plecat. Scena este deschisă de Agatha. 
domnului Sergio nu am fi aici, pentru acest lucru
dumnealui va fi arbitru.  Agatha: Să vedem ce au de spus investigatorii
(Sergio se ridică și intervine).  noștri. 
Sergio: Nu voi arbitra, doamnă, niciodată Agatha (către Poirot): Ce ați descoperit,
nimic, să lăsam acest public minunat să decidă! domnule Poirot? 
(Comandantul este anunțat de către Hércules: Multora li se pare stranie, absurdă
personajul 1, în șoaptă, despre producerea unui lumea în care trăim. Mie nu mi se pare. Însă
eveniment nefericit. Comandantul se ridică și acesta este unul din cazurile cele mai grozave
merge la Agatha cu chipiul în mână).  pe care le-am urmărit. Aflăm cu stupoare că
Comandantul: Cu stupoare anunț că a avut lucrurile sunt ascunse frecvent în familie, atât
loc o nenorocire. Ușa apartamentului familiei contesa, contelui, cât și contele, contesei.
Inghethrop a fost „silită” și casa de bijuterii, Familia tradițională engleză este în faliment și
forțată. Suntem nevoiți să rezolvăm acest caz se vor plăti polițe destul de severe. Cât privește
rușinos pentru nava pe care o conduc. Suspend cazul de față, putem spune că doamna contesă
această ședință minunată, ce a decurs impecabil este victima unui complot al soțului, care pur și
până în acest moment, ne revedem aici mâine, simplu a luat bijuteriile familiei cu scopul de a le
122
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Teatru

dărui slujnicei familiei, Dorcas, care este amanta am așteptat să vină ziua eliberării. Da, voiam
contelui.  divorțul, liber de orice obligație, vreau să trăiesc
(Vociferări, dezaprobări, fluierături venite de fericit, singur, fără bijuterii, fără bani, să-mi
la cele trei persoane ce reprezintă publicul). trăiesc libertatea fără să fiu constrâns. 
Personajele se opresc din mișcare.  Dorcas: Fray, nu pot să cred că m-ai mințit!
Poirot (se îndreaptă către contele Inghethrop, Te-am iubit atât de mult... 
dar se adresează grupului de personaje ce Contesa Inghethrop: Curvo, cum poți fi atât
reprezintă publicul): Mă scuzați, domnule conte, de mizerabilă? Te concediez, pleacă din casa
acestea sunt supozițiile mele. Dar nu puteți fi mea! 
acuzat de nimic, bijuteriile aparțin familiei, noi Dorcas: Și ce madame, crezi că eram fericită?
vom adăuga faptul că „nu există nici un cap de Aiurea, află că nu eram. Ete! Am să plec! 
acuzare și nu puteți fi acuzat, arestat, judecat Contele Inghethrop: Unde? 
sau condamnat. Vă mulțumesc!  (Hércules și Dorcas se întâlnesc în vecinătatea
(Hércules revine la locul lui).  locului unde este scris „Restaurant” și dispar de
Agatha: Vă mulțumim, domnule Poirot.  mână în „gaura de vierme”). 
Hércules: Eu plec!  Agatha: Să ne liniștim, domnilor și doamnelor,
Agatha: Unde?  nici o pierdere!
Hércules: Eu plec fără să mă întorc.  Da, domnule Conte, desigur, v-am desenat
(Personajele se pun în mișcare, apoi se precum spuneți, însă trebuie să recunoașteți că
opresc).  am avut și ceva imaginație. Îmi sunteți prieten
Agatha: Să vedem ce are de spus M. M.  atât dumneavoastră, cât și doamna contesă, pe
M. M.: Eu cred cu tărie în următoarea care o admir. 
variantă, experiența mi-a relevat aceste lucruri, După ce am avut o revelație mi-a venit ideea,
am un miros de copoi. Ceea ce am înțeles, la nu am vrut să fac rău nimănui, dar să vă descriu
casa de bijuterii au acces doar domnul conte pentru cei ce vor veni. 
și doamna contesă. Din neatenție doamna Contele Inghethrop: Mulțumesc, vă
contesă lasă seiful deschis și pleacă la întâlnirea mulțumim!
literară, singură. Domnul conte, care zăbovește Contesa Inghethrop: Mulțumesc, vă
încă în apartament, găsește seiful  deschis, ia mulțumim!
colierul, lasă ușa deschisă, dar forțează ușa (Miss Marple se întâlnește în vecinătatea
apartamentului, să pară un furt în toată regula, locului unde este scris „Restaurant” cu contele
din contră, pentru ca Dorcas, care este amantă, Inghethrop și dispar în „gaura de vierme”
să fie acuzată.  ținându-se de mână). 
(Vociferări, dezaprobări, fluierături de la   
grupul care reprezintă publicul).  Agatha: Domnule Sergio, cum rezolvăm
M. M. (către personajele care reprezintă acest mister? Cine are dreptate, domnul Poirot
publicul): Oricum, domnul conte nu poate fi sau M. M.? Nu mă descurc fără ei. 
acuzat de nimic, însă trebuie să-l întrebăm ce a Sergio: Sunt un simplu director de ziar,
făcut cu bijuteriile, unde le-a ascuns?  doamnă, nu cunosc, nu vreau și nu știu nimic,
Agatha: Mulțumim, M. M., pentru poziția să-l lăsăm pe domnul comandant, să vedem ce
dumneavoastră, să-l lăsam pe acuzat, pardon, spune. 
pe domnul conte să-și susțină apărarea.  (Comandantul este înștiințat de același
Contele Inghethrop: Ce pot să spun? Nu am personaj 1, în manieră discretă). 
vrut să fac aceste lucruri niciodată, recunosc că Comandantul: Domnilor și doamnelor,
Dorcas este amanta mea, dar nu aș provoca o organizăm această croazieră italiană spre
nenorocire. Scriitoarea a făcut din mine până Barcelona, „O navă de cărți spre Barcelona”, de
nu de mult un personaj „hulit” de toată lumea, câțiva ani împreună cu domnul director Sergio.
voia să mă sacrifice. Am trăit în umbră până Anul acesta am avut câțiva invitați de seamă
123
Teatru ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

din Anglia. Însă niciodată nu s-a întâmplat un pentru că oricum domnul conte va face acest
lucru asemănător. De fiecare dată discursurile lucru. Astfel cele două doamne hotărăsc să
scriitorilor m-au emoționat. Avem împreună cu arunce pisica în curtea domnului conte. 
domnul Sergio amintiri frumoase.  (Vociferări, dezaprobări, fluierături de la cele
Pentru că a apărut acest eveniment nefericit trei personaje ce reprezintă publicul). 
vreau să vă prezint și viziunea mea.  (Max se îndreaptă spre locul unde este scris
Nu am cunoscut-o pe doamna Agatha, „Restaurant” și dispare în „gaura de vierme”). 
personal, până la acest eveniment, credem în Comandantul (către Agatha): Nu vă supărați,
continuare că este o scriitoare deosebită și o ați încercat să testați vigilența oamenilor
doamnă de onoare. De asemenea, tot anul acesta dumneavoastră. Ce să schimbați?  Nu aveți ce
am cunoscut minunata familie Inghethrop. Ce să schimbați, până și dumneavoastră credeți că
pot spune eu? Noi, comandanții, trebuie să fim este pe moarte.  
modești, dar avem posibilitatea să aruncăm un Agatha: Nu, asta nu, este singura supoziție
cadavru în mare dacă pune în pericol siguranța falsă pe care o spuneți. 
pasagerilor, există posibilitatea să oficializăm Comandantul: Dumneavoastră sperați,
căsătorii, avem libertate totală când suntem pe de acum pe membrii navei Styles nu îi mai
mare pentru a restabili echilibrul.  interesează ce s-a întâmplat, nu s-a întâmplat
Nu sunt specialist în rezolvarea enigmelor, nimic ilegal. 
însă cred cu tărie în următoarea variantă: Comandantul (către cele trei persoane
Familia Inghethrop și doamna Agatha se ce reprezintă publicul): Așa, doamnă Agatha,
cunosc de foarte multă vreme. Într-adevăr, doamnă contesă Inghethrop, Sergio și stimați
doamna Agatha a trecut printr-un divorț care a oameni care ne urmăriți, viața este o farsă ce
marcat-o și nu are încredere în bărbați.  trebuie jucată până la capăt! Trăiască actorii,
(Vociferări, dezaprobări, fluierături de la cele dar haideți să ne împăcăm unul cu celălalt și să
trei personaje care reprezintă publicul).  mergem la barul din față, să ne distrăm și mâine
Max: Nu, asta nu este adevărat, este o să reluăm ședința literară din locul în care am
minciună, Agatha nu te lăsa călcată în picioare, lăsat-o astăzi! 
răspunde-i, spune ceva! (Cele trei personaje care reprezintă publicul
Comandantul: Este treaba dumneavoastră coboară și vin în cerc, personajele rămase se
ceea ce credeți sau nu, vă repet, sunt aici pentru a îmbrățișează). 
restabili echilibrul. Doamna contesă îi transmite    
doamnei Agatha că ia în considerare un divorț Cortina finală 

124
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

LINIȘTE ÎN ADÂNCURI
Sculptura: Mihai Jitaru

125
 ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Cuprins

Editorial

Ovidiu Constantin Cornilă / 5

Studiu

Eugeniu Nistor / 8
Marian Nencescu / 14

Eseu

Etgard Bitel / 20
Adrian Grauenfels / 24

Portret

Claudia Motea / 28
Gheorghe Vințan / 30

Poezie

Carina A. Ienășel / 34
Cezar Viziniuck / 37
Daniel Luca / 41
Ella Poenaru / 43
Florica R. Cândea / 46
Gabriela Tantea / 48
Gina Luca / 50
Marin Beșcucă / 57
Mihaela Petrișor / 63
Mihai Jitaru / 65
Rely Schwartberg / 71
Vasile Avorniciței (postum) / 75
Violeta Andrei Stoicescu / 80

126
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Cronică

Adrian Lesenciuc / 83
Ciprian Apetrei / 86

Proză

Adina Lozinschi / 88
Dana Fodor Mateescu / 93
Daniela Gumann / 95
Liliana Toma / 98
Paul Gabor / 104
Veronica Balaj / 107
Evra Gart / 112

Interviu

Cristina Rhea / 115

Teatru

Evra Gart / 121

127
 ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Au publicat în acest număr:

Adina Lozinschi
Adrian Grauenfels
Adrian Lesenciuc
Carina A. Ienășel
Cezar Viziniuck
Ciprian Apetrei
Claudia Motea
Cristina Rhea
Dana Fodor Mateescu
Daniel Luca
Daniela Gumann
Ella Poenaru
Etgard Bitel
Eugeniu Nistor
Evra Gart
Florica R. Cândea
Gabriela Tantea
Gheorghe Vințan
Gina Luca
Liliana Toma
Marian Nencescu
Marin Beșcucă
Mihaela Petrișor
Mihai Jitaru
Ovidiu Constantin Cornilă
Paul Gabor
Rely Schwartzberg
Vasile Avorniciței
Veronica Balaj
Violeta Andrei Stoicescu

128