SURÂSUL BUCOVINEI

REVISTĂ DE ISTORIE, LITERATURĂ ŞI UMOR EDITATĂ DE CENACLUL „NECTARIE” DIN VAMA - SUCEAVA

Coperta 1: „Drumul ciupercilor căutate și uneori găsite, în Obcina Feredeului” - foto I. M. Sasu
Coperta 4: Grafică cu tematică huțulă de Vasile Hutopilă

AU COLABORAT LA REALIZAREA REVISTEI:

IOAN ABUTNĂRIŢEI 2
MIHAI CABA 4
MELANIA RUSU CARAGIOIU 6
OCTAVIAN CĂPĂȚÂNĂ 8
VASILE FILIP 10
CORNELIU CARP 13
ADRIAN SECARĂ 14
GUNER AKMOLLA 16
ANICA FACINA 18
ANGELA BURTEA 20
BEN TODICĂ 21
DUMITRU IUREA 23
EMILIA POPESCU RUSU 26
SORIN COTLARCIUC 28
DANIEL LUCA 31
NINA GONȚA 32
ROLAND F. VOINESCU 33
VIOLETA URDĂ 34
LUMINIȚA REVEICA ȚARAN 35
ANGHELUŢĂ PETRONELA 37
AL. FLORIN ȚENE 38
CORNELIA PĂUN HEINZEL 40
MIHAI BURDUJA 42
MARIAN CĂLINESCU 44
DOINA TOMA 46
CONSTANTIN MĂNUŢĂ 48
PARASCHIVA ABUTNĂRIŢEI 49
IFTIMIE NESFÂNTU 51
GHEORGHE SOLCAN 52
EUGEN DEUTSCH 54
SIMION TUDUREAN 55
GHEORGHE BÂLICI 56
IONUŢ ŢENE 58
TITINA NICA ŢENE 59
ANY DRĂGOIANU 60
MIRCEA CATARGIU 62
GHEORGHE VICOL 63
SORIN OLARIU 65
IRINA LUCIA MIHALCA 66
NICOLAE SILADE 67
ŞERBAN CODRIN 68
ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ 69
LELIA MOSSORA 70
VALENTINA BECART 72
MIHAI BATOG - BUJENIŢĂ 73
MARIA IEVA 74
CONSTANŢA ABĂLAŞEI-DONOSĂ 76
CORINA MATEI GHERMAN 78
ION CRÎNGULEANU 80
EUGENIA (GETTA) BELCIUG 80
CRISTINA DNIELA CIURARU 81
DINU DANIEL CIURARU 81
LAURENŢIU GHIŢĂ 82
ION CUZUIOC 83
GHEORGHE ŞERBAN 84
LHANA ROMA-NOVA 85
OLGUȚA TRIFAN 86
MIHAI CONSTANTIN TICU 87
ANGELA STOIAN MIHAI 88
ANA ARDELEANU 89
COSTEL STANCU 90
CRISTINA-MARINA MURGEA 91
VALERIAN BEDRULE 92
ALENSIS DE NOBILIS 93
VALERIA IACOB TĂMAȘ 94
IONEL PINTILII 95
VASILE LARCO 96
IOAN (NELU) RUSCAN 98
CALISTRAT ROBU 100
DOREL MIHAI GAFTONEANU 102
DOREL VASILE ROTARIU 104
FLORENTIN ADRIAN MAFTEI 106
FLORENTIN CAUC 107
ANGELA PISTOL 108
POP RALUCA 109
VIOLANDA BRATU 109
MIHAELA MIRCEA 110
MARIUS DANIEL MIHU 111
ŞTEFANA CRISTINA MARCU 112
LUMINIŢA IGNEA 112
IOAN MUGUREL SASU 114

Director: dr. SORIN CONSTANTIN COTLARCIUC

Redactor șef: IOAN MUGUREL SASU (mugurel_sasu@yahoo.com)
Secretar de redacție: LUMINIȚA IGNEA
Tehnoredactare: DORIN STEHNIOV
ISSN 2344-620X
ISSN-L 2344-620X
Opiniile autorilor se încadrează în libertatea de exprimare iar răspunderea pentru conţinutul materialelor revine, în
exclusivitate, semnatarilor. Rugăm să ne trimiteţi textele corectate, noi nu ne permitem modificarea acestora.
Mulţumim Primăriei şi Consiliului Local Vama pentru sprijinul acordat activităţii noastre.
editura pim
 SURÂSUL BUCOVINEI

PRIVIND
SPRE
VIITOR
CU ÎNGRIJORARE

R
Mai mult sau mai puțin ori mai puțin tineri, dar aflați
vizibil, dar obligat de condițiile econfigurez conexiunea la părerea la începutul perioadei de
în care se poate organiza o optimistului care, pentru a dezactiva deschidere a sufletului către
manifestare culturală, una pesimistul convins că „mai rău nu se cititori prin strofă și vers. Și
în care să nu fie neapărată poate”, a concluzionat: „ba se poate!” revista „Surâsul Bucovinei” a
nevoie de munții de pilaf și fost fericită să aibă ocazia de a
râurile de lapte ale „Raiului” oriental, nici de fericirile găzdui în pagini autori tineri, chiar debutanți, redactorul
abia imaginabile ale altor tărâmuri similare, dar nici șef nu are crengi, el pleacă fruntea și își ascunde în barbă
să nu se ajungă la o festivitate, mai ales una îmbibată un zâmbet misterios.
cu umor, organizată pentru niște fețe triste pentru a Era bine, chiar în forma mai recentă de organizare
căror binedispunere să nu poată exista posibilitatea de a festivalului, nu ne-au neglijat acei prieteni cărora
accesare a necesarului de ochiul știm noi cui, dar pe care, problemele și agenda personală le-au permis, și au fost
din motive pe care le ținem în taină, nu-l vom numi, alături de noi, dar în condițiile pandemiei, care vrea cu
am strecurat în și printre rânduri, de-a lungul timpului, orice chip să modifice regulile de viață în humanosferă,
unele ofuri. Parțial știam că după ce pierzi ceea ce ai, va fi greu, mult mai greu. Noi nu suntem politicieni, adică
înțelegi cât de mult aveai atunci când obișnuiai să te simți nu ne lăudăm că avem soluții în campanie, iar pe urmă să
nemulțumit. Adică, ce aveam? Aveam dreptul la bucuria dăm vina pe greaua moștenire, nu, dar ne vom strădui să
întâlnirilor cu ocazia festivalului, strângeri de mână, facem în așa fel încât ediția a IX-a a Festivalului „Umor
îmbrățișări și pupături prestate cu sinceritate și fără a Fără Frontiere în Țara de Sus” să aibă loc, în formă mai
ține seama de riscul ca acestea să devină „casus belli” mult sau mai puțin inedită, dar susținuți de prieteniile
generator de oprobiu conjugal. Cu ocazia festivalurilor adevărate se va rezolva.
aveau posibilitatea de a fi, pentru scurt timp, împreună Cât va reuși virusul actualei boli mondiale să ucidă
oameni care poartă idealuri asemănătoare, mai concret, și să distrugă nu știm, dar multe nu vor mai fi cum au
pentru care literatura nu este doar o mângâiere de timp fost în relațiile dintre oameni. Cum vor fi întâlnirile
liber. Autorii de poezie, unii chiar poeți, geniile nu intră dintre îndrăgostiții viitorului, care nu vor avea voie să
în discuția noastră, pot să-și verifice ecoul creațiilor în se apropie, nici să se atingă, oare vor recurge la metoda
marea masă de pătimași ai lecturii, desigur și admirația brevetată într-un vers al autorului acestor rânduri: „Și cu
colegilor, mai ales a celor care nu au încăput pe podium, privirea ochii să-ți sărut”?
da, pe aici pe undeva se găsește și logica aflată la baza Cu speranța că ceea ce e foc sacru nu se va stinge, așa
existenței concursurilor literare. ne-a asigurat Macedonski, privim totuși cam stingheriți
A fost o mare bucurie, comparabilă cu cea a unui spre viitor și în tainică intimitate recunoaștem că mult
copac bătrân, care simțind în juru-i copacii tineri, pădurea aveam atunci când ne consideram săraci și triști.
de mâine, așa ceva se numește sehelbe în Bucovina, Vă așteptăm la festival, vă așteptăm în paginile
apleacă crengile încredințat că sfârșitul sfârșiturilor nu revistei „Surâsul Bucovinei”, este îmbucurătoare prezența,
manifestă încă simptome, participarea poeților tineri dar, dacă altfel nu se poate, și un gând bun este benefic.

Ioan Mugurel Sasu

1
Nr. 2 (24)
Î
n vremurile de demult, în părțile de
nord-vest ale provinciei românești
Bucovina, la izvoarele Prutului
exista, după vechile mărturii istorice,
o altă țară românească, Țara din Cot
sau Țara de la Cut, denumită apoi în
letopisețele slave Pocuția, specificându-
se „vulgadicitur”, adică „expresie
populară”, care nu este alta decât
cea românească. După unii istorici,
denumirea de Țară de la Cut sau Cot,
vine de la existența din vechime a unei
localități, important centru comercial,
dar și reședință a vreunui domnitor.
Pocuția este despărțită de Bucovina de
râul istoric al Ceremușului.
Acest ținut, situat în colțul format POCUȚIA ,
STRĂVECHI
de Valea Ceremușului și de masivul
Muntelui Negru din Carpații Păduroși,
care o despart de țara Maramureșului
românesc era, ca de altfel și Bucovina, PĂMÂNT
un vechi pământ geto–dacic românesc.
Piscurile cele mai înalte ale Muntelui Negru poartă din
vechime denumiri românești, consemnate pe hărțile
specialiștilor srtăini. Asfel întâlnim Pietrosul, Radul,
Brescul, Cucul, Cusătura, Vâscul, Edul, Fluturica, Secătura,
Tomnatecul, Măgura, Neagra, Ardelușa, Rotundul, Lunga,
Țapul, etc., din care unele vârfuri depășesc înălțimi de 2000
de metri. Colacinul și Ceremușul reprezintă hotarul de est
al Pocuției dinspre Bucovina. Granița de nord a ținutului o
formează fluviul Nistru, iar hotarul de vest este marcat de
râul Lomnița, care se varsă în Nistru mai sus de localitatea
Halici. Țara Pocuției are o suprafață de 12000 km pătrați și
peste trei sute de localități purtând nume vechi românești:
Cuti, Colomeia, Tismănița, Terina, Pârcălabia, Cetatea
Domnului, Solovina, Obertin, Halici, Mamiana, etc., după
specificațiile dintr-o hartă executată la Amsterdam, avându-l
drept autor pe topograful P. Mortier. Locuitorii authtoni ai
Pocuției sunt considerați a fi huțani sau huțuli, ei se mai află și
astăzi în părțile nordice ale Pocuției. Specialiștii, bineînțeles
străini, pentru că cercetătorii români nu s-au hotărât încă
să abordeze acest subiect, s-au grăbit să accepte punctele
de vedere prin care se încearcă să se susțină că numele de
„huțul” provine de la un trib migrator primitiv cuman, numit
„uzi” care ar fi pătruns în Munții Carpați nordici și la venirea
slavilor peste ei s-ar fi slavizat complet. Supoziția aceasta
nu poate rezista, întrucât o seminție migratoare, cum a fost
cea cumană, obișnuită dintotdeauna cu ținuturi de stepă, cu
greu s-ar fi putut deprinde cu viața de munte, atât de aspră și
dură. Ținând seama că poporul ucrainean s-a format foarte
târziu, iar denumirea de ucrainean a apărut de abia în sec.
al XV-lea, în epoca feudalismului dezvoltat, nici un istoric
sau filolog, în mod firesc, nu a considerat că huțulii ar fi de
origine ucraineană, cum se încearcă astăzi a se acredita.
2
SURÂSUL
Specialistul Kaluzniaschi și-a
propus să demonstreze că denumirea
de huțul vine de la termenul „kociuli”,
considerat că originea lui s-ar afla în
slavul „kociorvati”, ceea ce înseamnă a
fi nestatornic, în continuă mișcare, deci
nomad. Dar huțulii nu erau nomazi!
Istoricul german Kaindl afirma, la
început, teza după care huțulii din
Carpații Păduroși nu ar fi altceva decât
„sciți slavizați”, ceea ce este perfect
adevărat, deoarece noile cercetări și
descoperiri arheologice au scos la
iveală că o imensă populație autohtonă
europeană a fost în vechiul drept
scitică, deci nu poate fi alta decât cea
cunoscută apoi pe același teritoriu sub
denumirea de tracă, massagetă, geto-
dacă și de română. Dacă profesorul
Kaluzniaschi de la Universitatea din
ROMÂNESC Cernăuți, care cunoștea foarte bine
limba română, ar fi cercetat aprofundat
termenul propus de el, după care huțulii provin din „kociuli”,
ar fi ajuns, de bună seamă, la constatarea realistă că termenul
nu provine din slavul kociovati, ci, foarte simplu, din
termenul românesc „căciulă”, pe care oamenii de la munte,
autohtoni, o purtau și o mai poartă și astăzi din cauza frigului
și a vremii aspre de la munte, căciulă pe care, asemănătoare
ca formă, o poartă toți românii din părțile muntoase sau
deluroase ale spațiului daco-românesc. Semnificativ este
faptul că românii de pretutindeni îi numesc huțani pe cei din
locul de unde provin și astfel s-au născut numeroase nume
de familie Huțan, care nu există la ucraineni.
Această veche provincie românească, Pocuția, a fost
invadată lent, în ultimele două secole, de populația slavă
sosită în număr mare, care, așezându-se printre huțuli, a
reușit să-i slavizeze, așa cum a fost și populația autohtonă
din inima României, colonizată cu secui, acești privilegiați
vreme îndelungată de regatul ungar, reușind să secuizeze
o mare parte dintr-o regiune românească. Faptul că huțulii
sunt neamuri îndepărtate ale românilor rezultă și din
numeroasele elemente lingvistice românești, păstrate aici
de-a lungul secolelor și consemnate în documente, precum:
glugă, cheptar, zgardă, bărbânță, boar, vătaf, fiu, flăcău,
arcan, colibă, urdă, chiag, armăsar, brânză, jântiță, cal, multe
dintre aceste cuvinte fiind de origine geto-dacă. Caracterul
românesc al populației și al țării Pocuției rezultă și din
unele documente ale Cancelariilor domnitorilor români ai
Moldovei.
După o perioadă istorică neprielnică, unii domnitori
români de dinaintea lui Alexandru cel Bun(1400) au fost
obligați de cotropitorii poloni să renunțe la Țara Pocuției,
fără a fi răscumpărată. În anul 1388, Pocuția a fost cedată
de Hedviga, soția regelui polon Jagello, voievodului român
BUCOVINEI
Petru, moldovean din dinastia Mușatinilor, din Țara
Șipenițului, ca feudă pentru un împrumut pe termen,
însumând 300 de galbeni. Domnitorul moldovean Alexandru
cel Bun, folosindu-se de faptul că s-au înapoiat numai 200 de
galbeni, își menține posesiunea, atât a Țării Șipenițului, cât
și a Pocuției. Aceasta easte moștenită și de fiul lui, Ștefan al
II-lea, domnitor al Moldovei, care declara hotărât, în anul
1433, că: „ Țara aceasta, ce se numește Pocuția, a ascultat mai
de dinainte de domnii Moldovei, și că ea era din vechime
a Moldovei și să-i aparțină și acum”. Din motive politice,
domnitorul Moldovei Ștefan al II-lea a renunțat la luarea în
posesiune a întregii Pocuții, ceea ce îl va face pe Ștefan cel
Mare și Sfânt, (al III-lea), să elibereze Pocuția cu oștile sale,
în anul 1490, ajutat fiind și de mișcarea țăranilor ortodocși,
condusă de românul Muha, împotriva proprietarilor poloni,
cotropitori catolici. Domnul moldovean a organizat sub
aspect administrativ această țară, așezând în Pocuția dregotori
oficiali, pârcălabi și căpitani cămărași, numind vameși
prin orașe și târguri, după obiceiul românilor moldoveni,
recrutând totodată din rândul populației autohtone 3000 de
călăreți și pedeștri, pe care i-a dotat cu lănci, scuturi, arcuri
și săgeți, cerând prin solul său Ilie Sticlea, în solie la starostele
de Kiev să intervină pe lângă regele Poloniei „să lase Pocuția
în pace, fiindcă aceasta este țara sa, moșia sa”, că „acesată țară
este a sa și aparține din timpuri străvechi Moldovei, iar el are
asupra ei sigure și cuvenite drepturi din vechime”.
Într-un document aflat la Arhivele Moscovei, pomenit
de istoricul Ulianitzki, se consemnează că în această delicată
problemă Ștefan cel Mare și Sfânt declara unui sol polonez,
Iwanek: „ Țara aceasta în care am venit este țara mea, alipită
fiind din vremuri vechi la pământul Moldovei și pe care am
sigura și necontestata stăpânire din vechi timpuri, de aceea
am venit în această țară a mea, și dacă polonii vorbesc să
înceapă ceva în contra mea, voi călca jurământul, după cum
sunt obișnuiți. Dar dacă vor să fie cu mine, după cum este
bine și drept între vecini, atunci să-mi deie pace în această
țară a mea și vom merge mai bine în contra tătarilor și a altor
păgâni…”. Pentru apărarea populației ortodoxe din Pocuția,
cu cetățile Colomeia și Sniatinul, Ștefan cel Mare și Sfânt
a întărit noua Episcopie creată la Rădăuți în anul 1490, cu
șase popi în stărostia Cernăuțiului și anume: două biserici în
Cernăuți, două în Cuciur și două în Mihalcea.
În vederea stăpânirii sale în Pocuția, Ștefan cel Mare
a fost nevoit să intre cu armata sa, la 22 iunie 1498, în
regatul polonez, trecând spre nord chiar de orașul Lvov.
Astfel, domnitorul Moldovei a stăpânit efectiv Țara Pocuției,
lăsând-o moștenire fiului său, Bogdan al III-lea. Conflictele
armate care au avut loc între Polonia și Moldova, în timpul
unor domitori moldoveni care au urmat lui Ștefan cel Mare și
Sfânt, au fost tot atâtea cazuri de „revoltări” pe calea armelor
și de aplanare a diferendelor în controversata problemă a
Pocuției. La 7 februarie 1509 s-a încheiat, sub arbitrajul
regelui ungar, după repetate incursiuni ale oștilor, un tratat
în care se prevedea, între altele: „restituirea reciprocă a
3
Iunie 2020
obligațiilor fiecărei părți, adică polonezii să restituie suma
de o sută de galbeni, rămași neachitați, iar Moldova să
retrocedeze Pocuția”. Bogdan al III-lea nu a putut menține
Pocuția în întregime sau suzeranitatea sa, celălalt fiu al lui
Ștefan cel Mare și Sfânt, Petru Rareș, a recucerit-o în anul
1530. Dar în bătăliile cu polonezii din anul 1531 este obligat
să evacueze Pocuția. Un alt domnitor al Moldovei, Ioan Vodă,
zis „cel cumplit”, a revendicat și el Pocuția, dar incursiunea
militară a eșuat. Mai târziu, după ce Moldova a hotărât să i
se închine, Mihai Viteazul a ordonat ca o armată de peste
șapte mii de soldați , sub comanda lui Baba Novac, să intre
în Pocuția. La 5iunie 1600, armata română asediază cetatea
Sniatinului, înaintând spre Colomeia și Halici, ajungând
până la Tismenița. Din documente reiese că armata română
a fost bine primită de locuitorii ortodocși. Un cronicar de
la Curtea Regală poloneză, Lubienescki, scria: „ Mihai s-a
întărit așa de bine… Astfel, dispunând de oștiri puternice,
s-a încumetat să-și încerce norocul și asupra țării noastre,
iar norodul nostru, rusesc aproape în întregime, îl aștepta cu
nerăbdare, mai bucuroși decât jidanii pe Mesia, sentiment
pe care Mihai îl cunoștea foarte bine de la cazacii ce au slujit
în oastea sa. Căci aceasta le-au spus-o popii lor, că Mihai ar
fi gata să le recucerească credința ortodoxă, aruncată astăzi
la pământ”. Într-un asemenea climat, a devenit un fapt firesc
ca populația ortodoxă din Pocuția să fraternizeze cu oastea
domnitorului unificator de țară. Astfel a fost reunită și această
veche țărișoară românească -Pocuția- dintre Cremușul Alb
și Negru, realizându-se reunificarea teritoriilor vechii Dacii
într-un singur stat, sub un singur conducător. Visul a durat
puțin, Mihai a fost nevoit să se retragă din Moldova, peste
Carpați, înArdeal și a început destrămarea acelei realizări
istorice de o mare însemnătate.
Problema Pocuției a continuat însă să preocupe pe
moldoveni și în secolele următoare, regiunea rămânând
multă vreme sub stâpânirea Moldovei. În vechile cronici
găsim două acte de reconsiderare a graniței moldo-polone
din iulie 1642 și august 1647, care prevăd că hotarul mergea
prin munte până la Ceremușul Negru, ce se varsă în apa
Prutului: „Pe cursul acestui râu merge hotarul Moldovei cu
Polonia și cu celelalte țări străine”. Starea aceasta de fapt este
confirmată și prin declarațiile boierilor moldoveni, făcute
la 19 februarie1782, după ce Bucovina devenise provincie
habsburgică, în fața guvernatorului austriac: „Hotarul
Câmpulungului rusesc, mai înainte vreme după știință, a
fost Ceremușul Negru și numai din întâmplările tulburărilor,
nefiind căzută purtare de grijă dinspre Moldova, găsind prilej
leșii s-au întins și s-au lățit cu stăpânirea până la Ceremușul
Alb. Și astfel au rămas ei netulburați în acestă stăpânire”.
Bibliografie: Centrul European de Cercetări și Studii
Istorice, Veneția, pag.56-61, prof dr. Augustin Deac, Editura
Europa Nova, București, 2001.
Col. (r.) Ioan Abutnăriţei
Nr. 2 (24) SURÂSUL

D
espre poetul Adi Cusin, Ca elev „extern” foarte curând
denumit de critica literară Adi Cusin s-a integrat cum nu se
actuală drept: unul dintre cei poate mai bine în colectivul clasei,
mai importanţi poeţi români în formarea „elitistă” a liceului,
ai ultimilor patru decenii, numit remarcându-se prin nenumăratele
deseori şi „noul Labiş”, se cunosc şi vrăjitele sale „producţii poetice”
astăzi prea puţine informaţii, iar afişate la Gazeta literară de pe
despre poetica sa, considerată la coridor, coordonată cu aplomb de
vremea respectivă nonconformistă exigentul „prof de română”, Ion
nu doar în cercurile literare Manolache. Dacă ar fi să mă rezum
frecventate, cu atât mai puţine. numai la „debutul” său fulminant
Vorba lui Ion Lazu, unul dintre în „Gazeta” cu pricina, unde s-a
apropiaţii lui Adi Cusin, coleg de impus, de departe, ca fiind cel mai
generaţie şi apoi biograf al vieţii prolific şi talentat „stihuitor” dintre
poetului: „nu mă mai mir, pe tineri cei ce se încumetau să-şi „publice”
nu-i interesează nicicum generaţia
NONCONFORMISTUL POET, propriile creaţii literare (scrise

ADI CUSIN
noastră”. Înclin să-i dau dreptate, de mână!), între care, Adrian
părtăşindu-i „starea de lehamite” a Turculeţ (viitorul universitar
unei tinerimi debusolate pe care o filolog), Radu Macovei (reputatul
percep deseori în diferitele ipostaze ziarist de mai târziu), Nicolae Ionel
cu care mă confrunt. Poate de aceea găsesc cu cale scrierea (devenit consacrat poet) şi subsemnatul (care-am ales calea
acestui articol despre talentatul şi „nonconformistul” Adi ingineriei), aş putea să afirm fără şovăire că lui Adi Cusin
Cusin, neuitatul meu coleg de generaţie „negruzzistă”, pe i se prevestea de pe atunci, prin lirismul poezioarelor, o
numele lui de elev Adolf Aristotel Cusin venit în 1957, prin nouă apariţie „stelară” în „Constelaţia Poeziei româneşti”,
transfer, în clasa a IX-a, de la Câmpulung Moldovenesc la ceea ce aceasta a devenit cu timpul, o CERTITUDINE! Dar,
Liceul Internat „Costache Negruzzi” de la Iaşi, „un adevărat dintre toţi, chiar de la venirea lui la Iaşi, în 1957, Adi Cusin
model pentru studiile secundare, înfiinţat la 3 octombrie ia ascendentul „debutului” în revista Iaşul literar, care-i
1895, la iniţiativa şi strădania lui Spiru Haret; impozanta publică poemul „Foc”, pe care autorul îl consideră biografic
clădire a Liceului Internat fiind una dintre cele mai mari şi debutul absolut în viaţa literară. Cum s-ar putea spune: la
mai frumoase din Iaşi, ce se înalţă pe umărul dealului Copou, sfârşitul lui ´56, s-a „frânt” tragic Poezia lui N. Labiş, iar în
în mijlocul grădinilor care o împrejmuiesc din toate părţile”, ´57 a „răsărit” Poezia lui Adi Cusin!
aşa după cum s-a şi consemnat în presa vremii. În clasa a X-a s-a produs scindarea programului
Noul venit a fost primit de către viitorii colegi cu un liceeal în două secţii opţionale: umană şi reală. Adi şi
oarece semn de întrebare stârnit de cele două prenume ceilalţi colegi „gazetari” au ales „umana”, unde „profa
„pretenţioase” ale sale, dar şi de înfăţişarea figurii sale de română” era pretenţioasa Lucia Adela Pop, presupusa
„rebele, cu părul blond vâlvoi, cu ochi sfredelitori şi cu mijirea eroină a romanului „Adela” al lui Garabet Ibrăileanu, iar eu,
unui început de mustăcioară răzvrătită în V întors. Foarte chiar dacă am ales „reala”, am rămas fidel Gazetei literare,
curând, potrivit regulamentului intern, „părul” i-a căzut în care mai strecuram arareori câte o „poezioară”. Mă întreb
victimă sigură maşinii de tuns „zero”, iar după primele şi acum dacă „arhiva” Liceului mai păstrează pe undeva
iscodiri „ce şi cum?” satisfăcute, cele două apelative ale sale acele nevinovate „talismane de
au primit unanimul „botez” colegial de... „Adi”. gând” ale novicilor de atunci, Adi Cusin
Astfel, destăinuindu-se, nouă, colegilor, s-a putut afla între care primau, ca număr şi
că s-a născut la 26 ianuarie 1941, în lagărul de refugiaţi izbutire, manuscrisele lui Adi
români de la Gleiwitz din Germania (acum Polonia), Cuzin?!
acolo unde proaspăta familie românească a şefului de gară După absolvirea presti-
de la Cernăuţi, Ioan şi Aurelia Cusin, ajunsese spre a fi giosului liceu „negruzzist”,
repatriată, după ce ruşii, în iunie 1940, au ocupat Basarabia. începând din 1962, Adi Cusin
Tot acolo s-a născut şi sora sa mai mică, Liliana. După urmează cursurile Facultăţii
repatriere, prin natura funcţiei tatălui, până în 1954 familia de Filologie (secţia româno-
a locuit în Cernăuţi, iar apoi a tot cutreierat România, de franceză) a Universităţii ie-
la Turnu-Severin, la Slatina, Craiova, Pojorâta, Buhuşi, şene, luându-şi licenţa în
Adjud, Câmpulung–Moldovenesc şi, în final, la Iaşi. Născut 1967. În vremea studenţiei,
la vreme de război în Germania, s-a „ales” cu cele două el la „Litere” şi eu la „Electro”,
prenume. drumurile noastre s-au

4
BUCOVINEI
intersectat deseori; punctul de convergenţă fiind Cenaclul
literar de la noua Casă a Studenţilor, acolo unde Adi Cusin
se afla în „elementul” său liric, fiind apreciat, deopotrivă,
de către Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu,
Emil Brumaru, redutabilii literaţi de nu prea târziu. Acolo
îmi plăcea să-l ascult declamându-şi versurile sale incisive
şi nonconformiste ce-ţi mergeau direct la inimă. Având o
bogată prestaţie inspiratoare, îşi publica frecvent poeziile în
reviste de ţinută, precum Luceafărul, Amfiteatru, Convorbiri
literare, Cronica, Ateneu ş.a. Apreciindu-l deosebit ca poet,
în 1966, student fiind, revista Luceafărul îi acordă Premiul
pentru poezie, consfinţindu-i consacrarea sa literară. Mi-a
făcut plăcere să-l felicit, iar el să-mi dăruiască copii ale
poeziilor sale, pe care apoi le recitam cu ardoare pe la
diverse manifestări culturale.
Debutul său editorial n-a întârziat să se producă şi,
astfel, în 1968, fiind secretar literar la Teatrul de copii şi
tineret din Iaşi, Editura Tineretului îi publică primul volum
de versuri intitulat: „A fi”, prin care s-a făcut cunoscut
publicului larg. A urmat la puţin timp, în 1970, cel de al
2-lea volum de poeme „Umbra punţilor”, editat la Bucureşti
de Cartea românească, cel care, pe lângă „valurile” iscate
de poematica lui aparte - „ Sufletul meu ia viteză / Spre cea
mai curată / Lumină. / Mi se umplu de nemurire / plămânii.
/ Dar vai! / În nopţi înstelate se vede / cum cad / Ca un
pietroi împins / cu piciorul / Din rai / Peste buza fântânii.”-
şi-a atras şi „mareea” aprecierilor literaţilor vremii: Ştefan
Augustin Doinaş, Mircea Iorgulescu, Alex Călinescu, Liviu
Leonte, Mihai Drăgan, Al. Piru. La fel ca în liceu, Adi Cusin
îşi trăia „boema” ieşeană în plin triumf. Nu pentru multă
vreme, însă, deoarece Bucureştiul, luându-l deja „în vizor”,
în 1972, reuşeşte să-l „acapareaze”, oferindu-i postul de
inspector la Direcţia Teatrelor. Chiar şi în această postură
el rămâne acelaşi poet „rebel şi nonconformist”. Aici, după o
cuprindere într-o „Antologie neterminată a poeţilor români”,
apărută la Bruxelles şi la Atena, pregăteşte şi scoate, în 1974,
un nou volum de versuri, „Starea a treia”, la Editura ieşeană
„Junimea”, considerat „un adevărat eveniment literar”,
bucurându-se de o unanimă şi distinctă apreciere în toată
presa literară.
Toate acestea şi cele ce-au urmat plecării inopinate a
lui Adi Cusin în Capitală, le-
am aflat ocazional. Practic,
s-a rupt „puntea” legăturii
colegiale dintre noi. Păcat,
că pe atunci nu se inventase
încă... telefonul mobil! Dar
„veştile” circulau, totuşi,
prin Iaşi. Aşa am aflat despre
„eşuarea” căsătoriei cu
fosta sa colegă de facultate,
Cornelia Covrig şi despre
nedezminţita lui „boemă”
din Ţara de Sus (1975-76),
5
Iunie 2020
ca secretar literar muzical la Ansamblul „C.Porumbescu”,
stihuind definitoriu: „Pe o stradă din Suceava mirosea a mere
copate / Cu frunzişul de pe creanga sfinţilor mă risipeam / Se
zăreau printre brizbrizuri pregătirile de noapte, / Fericirea
unei doamne se aprinse după geam...”
Descoperindu-i câteva poezii „neconformiste” în
revista „Flacăra”, am aflat că, în 1977, ca răspuns chemării
lui Adrian Păunescu, revine la Bucureşti, ca redactor
principal. După căsătoria cu Ana Boştină, în 1978, se naşte
Ioana Maria (Oana) Cusin, singura lui fiică, ce avea să-i
urmeze formaţia filologică a ilustrului ei tată.
În plină „fanfaronadă” a „epocii de lumină”,
poetul îşi păstrează „coloana vertebrală” dreaptă şi, fire
„nonconformistă”, scrie poezia în acrostih: Casa Scânteii, un
adevărat pamflet despre situaţia culturii româneşti (Aspru
mai scade lumina din zi...), care a alertat pe toţi politrucii
epocii. Drept urmare firească demisionează de la Flacăra
şi devine comentator publicist la Redacţia Publicaţiilor
pentru Străinătate. Acolo, cunoscând-o pe Frăguţa Cheva
– traducătoare, în 1984, se căsătoreşte pentru a treia oară.
După un deceniu întunecat în care poetul scrie,
dar nu publică, „momentul de răscruce” al României de
după ´89 avea să-i surprindă sensibilitatea: „Pe un scutec
mic adoarme ţara / Iar eu o însoţesc plângând / Din somn
se naşte primăvara / Ca steaua dintr-un om de rând.” În
acest context, în 1994, Adi Cusin, la 53 de ani, publică la
Ed. Semne, volumul poematic „Ţara somnului”, despre
care criticul-prefaţator Valentin F. Mihăescu nota: „un
volum ce configurează imaginea distinctă a unei sensibilităţi
excepţionale.” Ca un corolar al liricii sale „nonconformiste”,
Adi Cusin include în volum poezia intitulată „Ieşirea”, pe
care poetul o considera „o încheiere a operei sale”, după cum
singur s-a şi confesat: „Am sădit un pom / Am răspândit
în lume prunci /Mi-am coborât părinţii-n / Mormânt / Am
respectat nouă din cele / Zece Porunci. / Am o casă, un gard
/şi-o lumină târzie. / Nu mai e nimic de făcut. / Nu mă
pune-n situaţia / de-a scrie.”
Nemaigăsindu-şi parcă rostul: „ce mai caut şi eu
acum cu poezia?”, Adi Cusin îşi află alinare sufletească de
îndată ce restabileşte legăturile cu oraşul adolescenţei şi
tinereţii sale, Iaşi, răspunzând chemării surorii sale Liliana,
căsătorită Neculau. După cum aveam să aflu mai târziu de la
soţia sa, doamna Frăguţa Cusin: „Fiecare nouă vizită la Iaşi
a însemnat pentru Adi revederea locurilor dragi şi reluarea
unor legături mai vechi cu mediul cultural.” De neînţeles,
nu şi revederea vechilor colegi „negruzzişti”...(?!) Totuşi,
semnul providenţial al revederii dragului coleg Adi mi s-a
arătat abia la sfârşitul lui 2007, la Bojdeuca din Ţicău, unde
se comemora cel de al 118- lea an al morţii lui Ion Creangă,
atunci când, în deschiderea manifestării, moderatorul a
semnalat prezenţa poetului Adi Cusin (!). Surpriză mare,
puternică emoţie ... „negruzzistă”! Să fie, oare, adevărat? Dar,
stupefiat, când s-a ridicat să salute auditoriul, după chip nu
i-am putut recunoaşte vechile trăsături ale colegului licean.
Nr. 2 (24) SURÂSUL

Nu mai era Adi... cel cu figură rebelă şi părul vâlvoi...de

odinioară! I se întrezărea pe faţa-i blândă o oarece suferinţă
pe care greu şi-o masca printr-un zâmbet stins. Mental am
realizat că trecuse 35 de ani (!) de la ultima noastră revedere.
La sfârşit, faţă în faţă, copleşiţi amândoi de vechile amintiri,
ne-am regăsit pe o aceeaşi „lungime de undă...negruzzistă”.
Însă, asaltat fiind de mai vechi prieteni de condei, n-am
reuşit să schimbăm prea multe fraze colegiale, în schimb
i-am smuls promisiunea unei aşteptate prezenţe la viitoarea
revedere colegială anuală de la „Negruzzi”, pe care, din
nefericire, nu a mai fost posibil...să şi-o ţină.
La începutul lui 2008, boala nemilosă, ce-l asalta de
mai mulţi ani şi pe care poetul îndârjit părea să o fi depăşit,
a recidivat puternic, „silindu-l, pe patul de suferinţă,”
să-şi selecteze scrierile şi reflecţiile sale poetice din ultima
perioadă, pe care să le cuprindă într-un volum, cu titlu
LIMBA NOASTRĂ
premoniţial: „La spartul târgului”.
Simţindu-şi sfârşitul aproape şi aflând de dorinţa
lui Sabin Balaşa – pictorul vestitelor fresce şi al „Galaxiei
cea română
iubirii” de la Universitate – aceea de a fi înmormântat la
Iaşi, Adi Cusin și-a dorit și el... „să fie dus tot acolo”, cum a

C
destăinuit soţia sa.
ioran zicea, mai în glumă, mai
În dimineaţa zilei de 21 aprilie, la ora 8, în vârstă de
în serios, că să treci de la limba
67 de ani, poetul Adi Cusin „s-a culcat într-o pagină albă”
română la limba franceză e ca
şi a trecut în Veşnicie. I s-a respectat „ultima dorinţă” şi în
și cum ai trece de la o rugăciune la un
semn de mare cinstire trupul său neînsufleţit este depus la
contract. De ce e limba română așa o
Muzeul „Mihai Eminescu” din apropierea Teiului Sfânt din
limbă unică? Nu că vrem noi, românii
parcul Copou, „locul de unde se zăresc sfinţii”, cum obişnuia
obișnuiți, ci c-o admiră de la înălțimea
el să spună. La catafalcul său s-au perindat numeroase
propriilor studii chiar lingviștii și
personalităţi culturale, prieteni, cunoscuţi şi iubitori de
istoricii străini, cărora nu le putem
poezie. A fost înhumat în Cimitirul „Eternitatea”, un
reproșa subiectivitatea. Așadar, azi, de
veritabil Panteon românesc, în cavoul familiei din apropierea
Ziua Internațională a Limbii Materne,
Monumentului Eroilor.
să auzim 11 motive care saltă limba
În aprilie 2009, la un an de nemurire, Daniel Corbu,
de baștină a lui Brâncuși pe podiumul
apreciatul scriitor, publicist şi editor ieşean, admirator şi
„pietrelor” rare ale omenirii.
prieten al poetului, ţinându-şi promisiunea ce i-o făcuse la
ultima sa vizită la Iaşi, scoate la „Princeps Edit”, sub titlul
„Umbra punţilor”, o ediţie critică cuprinzând integrala
1. Româna e singura limbă romanică care a
operei poetice a lui Adi Cusin. Dar nici colegii „negruzzişti”
supraviețuit în părțile acestea ale Europei. Rămâne
nu s-au lăsat mai prejos şi, în 2013, sub coordonarea
un mister cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în
inimosului ziarist Radu Macovei, colegul şi prietenul său
care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari,
de „umană”, scot, spre lauda lor, volumul memorial al
cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau
Promoţiei ´60, al cărui titlu „Lumină târzie” a împrumutat
uralice (din nordul Eurasiei). Altfel spus, popoare
definitoriu „o crâmpeie de stih cusian”.
cuceritoare cu graiuri „bolovănoase”, puternice, care-
Rămas cu strălucire în istoria literară românească
au îngenuncheat limba latină pe oriunde au trecut.
şi intrat de-a pururi în neuitarea colegială (şi nu numai),
Mai puțin la noi.
„nonconformistul” poet Adi Cusin, aflat de 12 ani în
Împărăţia Cerurilor, nu va putea răspunde „Prezent!”
2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i
la aniversarea de 125 de ani ai liceului (acum Colegiul
veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche
Naţional „C.Negruzzi”Iaşi), dar ştiu că-i vom primi de
în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara
acolo, de Sus, pe o aripă de vers, Lumina lui diamantină şi
Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi deosebit
inconfundabilă.
de greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel
Mihai Caba Bătrân ostașilor săi. Poate vă pare de la sine înțeles,

6
BUCOVINEI
dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au
păstrat „trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau
cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de
conservare.
3. Dintre limbile latine, doar româna are
articolul hotărât „enclitic”, adică atașat la sfârșitul
substantivului. Spunem „fata”, „băiatul”, „tabloul”,
și nu „la fille”, „le garçon”, „le tableau”, cum ar fi în
franceză. Chestia asta ne conferă o melodicitate
intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare.
Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt ca să ne facem
înțeleși atunci când ne referim la un obiect sau la o
ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de
două cuvinte pentru asta.
4. „Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se
aude, dar vine la pachet cu sute de particularități
de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în
aplicare ușor, natural, fără să le pritocim. N-avem
nevoie de manualul de fonetică la capul patului pentru
ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel
când rostim „ceapă”, și în alt fel când rostim „ea”. Chiar
dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de
arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub
limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.
5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine,
româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria
păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții.
Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0
vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și
probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor.
Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie
1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor,
croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte
să moară, Udaina a mărturisit că limba îi e familiară
încă din mica copilărie, că și-i amintește „ca prin vis”
pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.
6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung
cuvânt din Europa. PNEUMONOULTRAMICROS-
COPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere.
Definește o boală de plămâni care se face prin
inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant
e că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se
folosește.
7. Limba română e intrată în patrimoniul
UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia,
Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna
a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două
cuvinte. E vorba de „dor” și „doină”, două cuvinte
7
Iunie 2020
intraductibile, concluzionează UNESCO. „Dor” și
„doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante
roz decât ca niște alăturări de sunete – exprimă
emoții într-atât de specifice culturii noastre încât
traducerea lor în alte „glasuri” ar fi o contrafacere. Nu
mai e nevoie să precizăm că tot ele trec drept cele mai
bogate în sens substantive din română.
8. Alt aspect unic în lume, româna „dirijează”
cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul
e, vorba vine, „italienesc”, dar rânduielile gramaticale
sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două
registre, latin și slav. Concret, genul dativ și genitiv au
aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se
formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar
infinitivul se evită (ca-n limbile slave).
9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători
și expresii. Româna e printre puținele limbi în
care „câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele
mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în
care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt
considerate limbaj accesibil, limbaj „pe înțelesul
tuturor”. Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă
cea mai intimă preocupare a poporului român –
sensul să fie bogat, dar fraza scurtă. Să spui mult în
foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri
în celebra „românul s-a născut poet”). Cu titlu de
curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone
au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din
totalul frazelor-proverb.
10. La fel de luxuriantă se dovedește româna
și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele
Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles
că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima
ediție a „Marelui Dicționar al Limbii Române” adună
170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii
au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.
11. La cât de veche e pe teritoriul european,
româna ar trebui să aibă dialecte – adică limba
locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită
de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada
spaniolă-bască-catalană din Spania). Și totuși,
nu-i cazul limbii române, în „curtea” căreia există
graiuri și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca
Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că, iarăși,
din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără
precedent în lume…
Melania Rusu Caragioiu
Nr. 2 (24)
1. Sumerologul rus A. Kifisim:
„Strămoșii rumânilor au exercitat
o influență puternică asupra
întregii lumi antice, respectiv a
vechii Elade, a vechiului Egipt, a
Sumerului și chiar a Chinei”
2. Pitagora (580 î.H – 495
î.H), face zece referiri la valorile
superioare ale geților. În „Legea
1143” el spune: „Călătorește la
geți nu ca să le dai legi, ci să tragi
învățăminte de la ei. La geţi toate
pământurile sunt fără margini,
toate pământurile sunt comune.
S E L E C Ţ I E
3. Homer: „Dintre toate
popoarele geții sunt cei mai
înțelepți.” de citate de o valoare extraordinară
4. Platon (427 – 347 î.H.),
pentru istoria şi identitatea noastră,
elev a lui Socrate şi profesor al lui
Aristotel, surprinde în dialogul adunate de pasionatul cercetător
„CARMIDES” o discuție între
Socrate şi Carmides, în care
MARIUS FINCĂ
profesorul îi spune lui Carmides
ce l-a învățat un medic trac când a fost la oaste: „Zamolxe,
regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu
trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ținem seama de
cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neținându-se seama de
corp. Tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună
cu sufletul, și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.”
mai multe boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl
au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate
fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune şi rele pentru corp și
pentru om în întregul său, vin de la suflet şi de acolo curg
ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales
şi în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca
să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului.
Prietene, sufletul se vindecă prin descântece. Aceste
descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în
suflete ÎNȚELEPCIUNEA”. Uimitoare această viziune asupra
medicinei lui Zamolxe acum mai bine de 2400 de ani!
5. Dionisie Periegetul (138 d.H.): „În ceea ce urmează
voi scrie despre cea mai mare țară, care se întinde din Asia
Mică până în Iberia și din nordul Africii până în SCANDIA,
țara imensă a dacilor.”
6. Marco Merlini, arheolog italian (n. 1953), spunea
referitor la plăcuțele de la Tărtăria: „Oasele ca și plăcuțele
sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este rândul
nostru să gândim că scrierea a început în Europa cu 2000 de
ani înaintea scrierii sumeriene. În România avem o comoară
imensă, dar ea nu aparține numai României, ci întregii
Europe.”
7. Friedrich Hayer 1899 – filozof austriac: „Rumunii sunt
poporul din Europa care s-a născut creştin” (ambasadorul
Vaticanului la Bucureşti spunea în aula Academiei acelaşi
8
SURÂSUL
lucru, şi asta acum câţiva ani).
8. Alfred Hofmann 1820 – în
Istoria Pământului: „Într-adevăr
nicăieri nu vei putea găsi o putere
de înţelegere mai rapidă, o minte
mai deschisă, un spirit mai ager,
însoţit de mlădierile purtării, aşa
cum o afli la cel din urmă rumun.
Acest popor ridicat prin instrucţie
ar fi apt să se găsească în fruntea
culturii spirituale a Umanităţii. Şi
ca o completare, limba sa este atât
de bogată şi armonioasă, că s-ar
potrivi celui mai cult popor de pe
Pământ. Rumania nu este buricul
Pământului, ci Axa Universului.
9. Marija Gimbutas – Profesor la
Universitatea California din L.A.-
Civilizaţie şi Cultură: „România
este vatra a ceea ce am numit
Vechea Europă, o entitate culturală
cuprinsă între 6500-3500 î.H.,
axată pe o societate matriarhală,
teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat
societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din
epoca bronzului şi epoca fierului. A devenit de asemenea
evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu
câteva milenii pe cea sumeriană. A fost o perioadă de reală
10. Louis de la Valle Pousin: „Locuitorii de la nordul
Dunării de Jos pot fi consideraţi strămoşii Omenirii.”
11. Gordon W. Childe: „Locurile primare ale dacilor trebuie
căutate pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea
centrului principal de formare şi extensiune a indo-
europenilor trebuie să fie plasată la nordul şi la sudul Dunării
de Jos.”
12. Eugene Pittard: „Strămoşii etnici ai Rumunilor urcă
neîndoielnic până în primele vârste ale Umanităţii, civilizaţia
neolitică reprezintă doar un capitol recent din istoria ţării”.
13. Daniel Ruzzo – arheolog sud-american: „Carpaţii
sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european
al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi”
14. William Schiller – arheolog american: „Civilizaţia
s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul rumun,
răspândindu-se apoi spre răsărit şi apus”.
15. John Mandis: „Cele mai vechi descoperiri ale unor
semne de scriere au fost făcute la Turdaş şi Tărtăria”.
16. Olof Ekstrom: „Limba rumună este o limbă-cheie
care a influenţat în mare parte limbile Europei”.
17. Universitatea din Cambridge: – În mileniul V î.H.
spaţiul carpatic getic era singurul locuit în Europa;
– Spaţiul carpatic, getic, valah a reprezentat în
antichitate OFFICINA GENTIUM, a alimentat cu populaţie
şi civilizaţie India, Persia, Grecia, Italia, Germania, Franța şi
BUCOVINEI
aşa-zisul spaţiu slav; – VEDELE (RIG VEDA) cele mai vechi
monumente literare ale umanităţii au fost create în centrul
Europei.
Fostul Prim-Ministru al Indiei, Jawaharlal Nehru a scris că:
„Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ
al Indiei”.
18. Bonfini: „Limba rumunilor n-a putut fi extirpată
deşi sunt asezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa
se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât nu s-ar
lupta pentru o viaţă cât pentru o limbă”.
19. Ludwig Schlozer (Russische Annalen-sec. XVIII):
„Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wolsche,
ci VLAHI (RUMUNI), urmaşi ai marii şi străvechii seminţii
de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum îşi au
limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia,
Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”.
DACIA ÎN TIMPUL LUI DECEBAL
20. Michelet, Paris 1859, către trimisul lui Cuza: „Nu
invidiaţi vechile popoare, ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi
săpa mai adânc, cu atât veţi vedea ţâşnind viaţa”.
21. Andre Armad: „Într-adevăr acesta este unul din
cele mai vechi popoare din Europa… fie că este vorba de
traci, de geţi sau de daci. Locuitorii au rămas aceiaşi din
epoca neolitică – era pietrei şlefuite – până în zilele noastre,
susţinând astfel printr-un exemplu, poate unic în istoria
lumii continuitatea unui neam”.
22. D’Hauterive (Memoriu asupra vechii şi actualei stări
a Moldovei, 1902): „Limba latinească în adevăr se trage din
acest grai (primodial), iar celelalte limbi, mai ales rumuna
sunt acest grai. LATINEASCA este departe de a fi trunchiul
limbilor care se vorbesc astăzi (aşa zisele limbi latine), aş zice
că ea, latina, este cea mai nouă dintre toate”.
23. Huszti Andras: „Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi
astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în
limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”.
24. Bocignolli (1524): „Rumunii, despre care am spus
că sunt daci”.
25. L.A. Gebhardi: „Geţii vorbeau aceeaşi limbă ca dacii
şi aveau aceleaşi obiceiuri. Grecii dădeau atât geţilor din
Bulgaria, cât şi dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania şi
Ungaria acelaşi nume şi credeau că şi geţii şi dacii provin de
la traci”.
26. Martin Hochmeister (Siebenburgische Provinziaal
Blatter, 1808): „În cele mai vechi timpuri cunoscute, în
Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai
erau numiţi şi geţi şi de la ei a primit actuala Transilvanie
împreună cu Moldova, Muntenia şi regiunile învecinate din
Ungaria numele de Dacia”.
27. Abdolonyme Ubicini (Les origines de l’histoire
roumaine, Paris, 1866): „Dacii sunt primii strămoşi ai
rumunilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii
par să se confunde cu geţii, aceeaşi origine, aceeaşi limbă.
9
Iunie 2020
Asupra acestui punct de vedere toate mărturiile din vechime
concordă”.
28. Universitatea din Cambridge (1922, The Cambridge
History of India): „Faza primară a Culturii Vedice s-a
desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial în Haar-Deal”.
29. Jakob Grimm (Istoria limbii germane, 1785-1863):
„Denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic
grec din perioada împăraţilor Claudius şi Nero) pot fi găsite
şi în fondul limbii germane”.
30. Cronicile spaniolilor 25 (pag.179): „Daco-Geţii
sunt consideraţi fondatorii spaniolilor”.
31. Carol Lundius (Cronica ducilor de Normandia):
„Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii popoarelor
nordice”.
32. Leibnitz (Collectanea Etymologica): „Daco-Geţii
sunt consideraţi fondatorii teutonilor prin saxoni şi
frizieni, ai olandezilor (daci) şi ai anglilor”.
33. Miceal Ledwith (Consilier al Papei Ioan Paul al
II-lea): „Chiar dacă se ştie că latinaesca e limba oficială a
Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar
limba rumună este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte
că limba rumună sau precursoarea sa, vine din locul din care
se trage limba latină, şi nu invers! Cu alte cuvinte, nu limba
rumună este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este
o limbă rumună. Aşadar, vreau sa-i salut pe oamenii din
Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care
aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale”.
34. Daniel Ruzo (1968): „Am cercetat munţi din
cinci continente, dar în Carpaţi am găsit monumente unice
dovedind că în aceste locuri a existat o civilizaţie măreaţă,
constituind centrul celei mai vechi civilizaţii cunoscute
astăzi”.
35. Carlo Troya (1784-1858, istoric italian): „Nici un
popor din cele pe care grecii le numeau barbare nu au o
istorie mai veche şi mai certă ca a geţilor sau goţilor. Scopul
lucrării mele, Istorie Getică sau Gotică se împarte în două
părţi şi una din ele arată că geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal
au fost strămoşii goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor.”
36. Harald Haarman (specialist în istoria culturii): „Cea
mai veche scriere din lume este cea de la Tărtăria (cu mult
înainte de scrierea sumeriană;), iar civilizaţia danubiană este
prima mare civilizaţie din istorie.”
37. Paul Mac Kendrick: „Burebista şi Decebal au creat în
Dacia o cultură pe care numai cei cu vederi înguste ar putea-o
califica drept barbară”. „Rumunii sunt membri ai unuia din
cele mai remarcabile state creatoare ale antichităţii.” „Sus în
Maramureş există un loc marcat drept centrul bătrânului
continent” (Europa de la Atlantic la Urali).
38. William Ryan şi Walter Pitman (geologi, 1995):
„Locul descris de Vechiul Testament ca fiind inundat de
potop este cel al Mării Negre”.
39. Robert Ballard (explorator, 1999), confirmă cele
spuse de Ryan şi Pitman.
40. Cavasius (De la Administratione Regni
Nr. 2 (24)
Transilvaniae): „În Italia, Spania şi Galia, poporul se slujea
de un idiom de formaţie mai veche sub numele de lingua
rumunească, ca pe timpul lui Cicero”.
41. G. Devoto, G. Wilkie, W. Schiller: „Barbarii n-au
fost numai descoperitorii filosofiei, ci şi descoperitorii
tehnicii, ştiinţei şi artei… Trebuie să merg mai departe şi să
arăt lămurit că filozofia greacă a furat din filozofia barbară.
Cei mai mulţi şi-au făcut ucenicia printre barbari. Pe Platon
îl găsim că laudă pe barbari şi aminteşte că atât el cât şi
Pitagora au învăţat cele mai multe şi mai frumoase învăţături
trăind printre barbari”.
42. Clement Alexandrinul (Stromatele): „În sfârşit o altă
greutate de interpretare cu această metodă a unor învăţături
din Scriptură constă în aceea că nu le avem şi în limba în care
au fost scrise întâia oară… Apoi limba e păstrată şi de popor,
nu numai de învăţaţi, pe când înţelesul şi textele le păstrează
numai învăţaţii şi tocmai de aceea putem să concepem uşor
că aceştia au putut să falsifice înţelesul textelor vreunei cărţi
foarte rare pe care o aveau în stăpânire”.
43. Emmanuel de Martone (profesor la Sorbona,
1928, în interviul dat lui Virgil Oghină): „Nu pot să
înţeleg la rumuni mania lor de a se lăuda că sunt urmaşi
ai coloniştilor romani ştiind foarte bine că în Dacia nu au
venit romani, nici măcar italici, ci legiuni de mercenari
recrutaţi din toate provinciile estice ale imperiului, chiar şi
administraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obârşie.
Voi rumunii sunteţi daci şi pe aceştia ar trebui să-i cunoască
rumunii mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor
a avut o cultură spirituală şi morală înaltă”.
44. Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bio
informatică la Universitatea Reading, Anglia): „Acum 10.000
de ani în spaţiul carpatic a existat o cultură, un popor care
vorbea o limbă unică şi precursoare a sanscritei şi latinei”.
45. Clemance Royer (în Buletin de la Societe
d’Antropologie, Paris, 1879): „…celţii, germanii şi latinii
vin din estul Europei… iar tradiţiile arienilor istorici
din Asia îi arată venind din Occident… noi trebuie să
le căutam leagănul comun la Dunărea de Jos, în această
Tracie pelasgică a cărei limbă o ignorăm”.
46. Jean Laumonier (în cartea „La nationalite francaise”,
Paris, 1892): „Românul sau dacul modern este adevăratul
celt al Europei Răsăritene”.
47. Andre le Fevre (în lucrarea „Les races et les
langues”, Paris 1893): „Celţii bruni cărora etnografia le relevă
urma din Dacia până în Armric (Bretania) şi Irlanda, galii
blonzi… populaţii care vorbeau dialecte indo-europene”.
48. Împăratul Iosif al II-lea: „Aceşti bieţi supuşi
rumuni, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai
numeroşi în Transilvania, sunt atât de de chinuiţi şi
încercaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, că
soarta lor, dacă o cercetezi este într-adevăr de plâns…”
material primit de la
Octavian Căpăţână
10
SURÂSUL
JURNALUL
probă
probă a sincerităţii
sincerităţii
Î
n viziunea particulară a oamenilor de litere, Jurnalul
este o specie literară prin intermediul căreia autorul
se destăinuie fără nici o reţinere, autoportretizându-
se în tuşele cele mai intime, dezvăluindu-se pe sine prin
consemnări şi comentarii neobturate de tentaţia firească
a autoprotecţiei. Toate acestea au în vederea evaluarea
de ansamblu a chestiunii, care, considerată individual,
oferă judecăţilor de valoare şi posibilitatea disocierii, în
funcţie de fiecare subiect în parte.
Într-o accepţie mai amplă, dicţionarele reţin o
sumedenie de variante ale înţelesului cuvântului jurnal.
„Scriere memorialistică în care un autor notează, sub
forma unor impresii zilnice, evenimente semnificative
legate de biografia sa; jurnal de călătorie; jurnal de bord;
jurnal de front; jurnal de actualităţi, transmis prin radio-
televiziune sau cinematograf; jurnal - gazetă; jurnal -
registru, folosit în mod special în finanţe şi contabilitate”
Nu toate dicţionarele, însă, fac trimitere şi către jurnalul
ca literatură, şi nu doar de factură istorică. Acestea fiind,
în fond, cele mai importante.
Evit să transcriu vreun nume de autor sau vreun
titlu de carte, pentru simplul motiv că nu vreau să
nedreptăţesc pe cineva, dar şi fiindcă oricum nu le
cunosc pe toate. Ca atare, iau la... ţintă doar „Note de
jurnal american – vol. 3”, semnat de scriitoarea Vavila
Popovici şi apărut, în America, în anul 2019. Declar,
însă, pe proprie răspundere, că nu numai această carte
a scriitoarei născută în Noua Suliţă - Hotin, şcolită şi
trăitoare ani mulţi în România, devenită... americană
adoptivă, rămasă mereu „... suflet în sufletul neamului
meu”, m-a determinat să o pun sub semnul sincerităţii.
Toate cele 48 de volume anterioare pot fi considerate,
între altele, şi ele modele de sinceritate.
Volumul este structurat pe evenimentele desfăşurate
pe parcursul a trei ani – 2011, 2012, 2013 – şi pe luni.
Anticipând parcă ceea ce aş putea eu să scriu despre el,
autoarea îşi invită eventualii cititori, încă din primele
BUCOVINEI
alineate, în universul mirific al sincerităţii: „A mai trecu
un an, da! Au trecut atâţia ani şi mă întreb unde s-au dus?
I-am trăit, nu pot să spun că nu i-am trăit, fiindcă timpul
i-a măsurat. Nu i-am folosit pe toţi cum trebuie? Poate!
(...) E adevărat că visam ca şi cum viaţa îmi era veşnică
şi visele nu ar fi putut avea sfârşit (...) Există lucruri pe
care nu aş fi vrut să le fac, lucruri pe care nu ar fi trebuit
să le fac, dar, într-adevăr, sunt şi multe lucruri de care mă
bucur acum că le-am făcut...”
Viaţa. Viaţa ca un dar Divin, despre care Nicolae
Iorga scria că „... trebuie s-o lărgim şi s-o ridicăm cât mai
sus”. Şi despre care Vavila Popovici scrie, la rândul ei:
„Asta înseamnă să nu lenevim, să nu renunţăm la a lucra
pentru idealul nostru”.
Iarna îi produce nu numai fiori reci, o duce
cu gândul şi către „Bisericuţa mea din România” şi
şopteşte, împreună cu George Bacovia: „Te uită cum
ninge decembre...” Şi speră în „zile minunate”, fiindcă
„... trăiesc, mă mişc şi pot face frumos şi bun fiecare
moment din viaţa mea, aici, pe noul pământ pe care mă
aflu acum”. Iar bucuria, în bună măsură, vine dinspre
copii. „7 ianuarie. Ziua Ioanei mele dragi”. Alte date care
au marcat istoria unei familii neocolite de bucurii, dar,
mai ales, apăsată de destule necazuri. „4 octombrie era
ziua bunului meu tată! Este şi ziua în care Anca a sosit
în America! Şi ziua de naştere a uneia dintre verişoarele
mele din Germania”. Tot în această zi, Vavila Popovici
consemnează în jurnalul său: „Este ziua, iată, în care am
primit noua mea carte Poemele iubirii. M-am bucurat
singură...” 12 august 2012 – „Ziua lui Dragoş”.
Despre propriile aniversări, Vavila Popovici se
exprimă succint: „A trecut şi ziua mea. A mai trecut un
an al vieţii mele!” – 24 ianuarie 2011. „24 ianuarie este
ziua mea de naştere. Prietenii ştiu. Nu m-au uitat (...)
Copiii m-au făcut să mă simt bine. Mi-au dăruit două
buchete de flori. Seara am fost la restaurant”. A primit
în dar „un delicios desert” din partea localului „Second
Empire”. Acasă am gustat... pe săturate „tortul pregătit de
Ancuţa, cu un pahar de vin marca „Cabernet”, preferat de
mine...” – 24 ianuarie 2012. „Cea mai frumoasă felicitare
pe care am primit-o de ziua mea, şi cea mai dragă: La
Mulţi Ani, Mama! Să trăieşti mult, să fii sănătoasă şi să
scrii mult! Te iubesc! Teodora.” – 24 ianuarie 2013.
Un atentat produs în Arizona de un tânăr cu
probleme psihice, soldat cu şase morţi şi vreo şapte
răniţi, deşi nu unul izolat în Statele Unite, dar şi prin
alte părţi ale lumii, a determinat reacţii publice diferite.
Comercianţii de arme susţin, prin reclamele lor, că nu
„Armele ucid oameni. Oamenii ucid alţi oameni”. Mulţi
americani se situează pe partea cealaltă a baricadei.
Părerii celor care susţin că violenţa, răutatea, duşmănia,
ura au rădăcini genetice pot fi corectate prin educaţie,
Vavila Popovici le pune o întrebare fundamentală: „Dar
când unora le lipseşte şi voinţa şi educaţia?”
11
Iunie 2020
Descreieraţi se găsesc, însă, pe toate meridianele
şi paralele Terrei, care din cer se vede în albastru, de
jos – mai mult în negru. Atac sângeros la Oslo. Bilanţul
provizoriu este de 91 de morţi. 14 decembrie 2012: un
tânăr de 20 de ani, după ce şi-a omorât mama, „a mers la
o şcoală elementară din Newtown şi a împuşcat mortal
26 de persoane, apoi s-a sinucis”. Evenimentul tragic a
impresionat-o şi a scris articolul „Atac criminal”. „Veste
cutremurătoare din Cernăuţi! (...) Românii din orăşelul
Hliboca (Adâncata), regiunea Cernăuţi, au aflat că
bustul lui Mihai Eminescu, poetul naţional al românilor,
care urma să fie dezvelit, a fost decapitat de persoane
necunoscute, în noaptea de 13 spre 14 iunie”. Cruciada
statuilor a avut, însă, o desfăşurare diversificată. Două
statui, una a lui Mihai Eminescu (Canada, 2004), alta
a împăratului Traian (Bucureşti). Monumentul din
Canada „îl înfăţişează pe Mihai Eminescu ca pe un
bolnav, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte, desculţ, ca şi
cum ar fi scăpat dintr-un spital de nebuni”. „Deşi împărat,
Traian este reprezentat gol, ţinând o lupoaică în braţe”.
Concluzia autoarei: „Mi s-a părut că batjocorim ceea ce
este mai sfânt şi mai de preţ pentru poporul român...”
În aceste „Note de jurnal american”, scriitoarea
cuprinde nu doar fapte cotidiene, şi ele conţinând
anumite semnificaţii, dar şi date cu valoare istorică şi
culturală intrate în memoria generaţiilor. De fiecare
dată, „15 ianuarie este ziua de naştere a poetului nostru
– Mihai Eminescu”, moment care îi răscoleşte duioase
amintiri şi îi produce clipe de înălţare spirituală. În acel
ianuarie din anul 2011, un prieten din Paris i-a făcut o
mare bucurie. I-a trimis o scrisoare în cuprinsul căreia
a reprodus şi înscrisul de pe soclul statuii din Capitala
Franţei a poetului:
„MIHAI EMINESCU
(1850-1889)
LE PLUS GRAND POÈTE ROUMAIN.
LE DERNIER GRAND ROMANTIQUE
EUROPÉENNE PROPAGATOR DE LA
CULTURE FRANÇAISE. DONT
L’OEUVRE EST CONNUE DANS 64
LANGUES ET CULTURES DU MONDE.
L’EGLISE ORTHODOXE ROUMAINE - PARIS
LIGUE CULTURELLE ROUMAINE.”
Evenimente cu ecou internaţional: demisia lui
Mubarac, la insistenţele egiptenilor; Târgul de carte
de la Ierusalim, a 25-a ediţie, prilej cu care „Premiul
Ierusalim” a fost acordat scriitorului englez Mc Ewan.
România s-a aflat printre cele 22 de ţări participante, iar
Eugen Ionescu se află printre deţinătorii importantului
premiu; un cutremur de 9,0 grade pe scara Richter – cel
mai puternic din ultimii 140 de ani, s-a soldat cu 15.000
de morţi şi 10.000 dispăruţi, în Japonia.
Nr. 2 (24)
Trăiri proprii: retragerea în universul ideilor,
împreună cu Emil Cioran, Radu Gyr, Mircea Eliade,
Eugen Ionescu, Constantin Brâncuşi, Constantin Noica,
Rimbaud, Van Gogh; lui Brâncuşi îi şi dedică două poezii.
De la mecanica şi fizica cuantică trece la „Dispoziţia
pentru lectură”. Astăzi – Imnurile sacre ale lui Pitagora;
o plimbare prin magazine o îndeamnă la concluzia că
„Fantezia producătorilor este mare. În fond şi asta este o
artă!”, dar şi produsele „costă scump”; întâmpină Paştele
cu un eseu: „Lumina din sufletele noastre”; „Am fost la
Înviere. La o biserică grecească. Am luat lumină”; acasă,
citeşte din Nicolae Steinhardt: „Creştinismul e dogmă,
e mistică, e morală, e de toate, dar este în special un
mod de a trăi şi o reţetă de fericire”; Poeme, cugetări,
metafore – „Poate că plantele îmi citesc gândurile...”; ca
o iubitoare şi practicantă a muzicii şi dansului, Vavila
Popovici nu scapă nici un spectacol de aceste genuri din
zona în care trăieşte. Alături de lectură şi de scris, şi aici
se află izvoarele împlinirii unei personalităţi remarcabile.
Şi remarcată prin lucrările pe care le publică, mai ales
în America şi în Europa; Veste bună din România:
oficialităţile din Argeş au decis să-i acorde distincţia de
FIICĂ a ARGEŞULUI şi MUSCELULUI. Ceea ce s-a şi
întâmplat – „Piteşti, oraşul pe care l-am iubit, oraşul în
care am avut cei mai mulţi prieteni din viaţa mea!”
Contele Dracula a ajuns şi în America. În urma
vizionării unui spectacol pe seama personajului, care
nu are decât o legătură forţată (cel puţin) cu Vlad Ţepeş,
Vavila Popovici ia atitudine, în scris: „Contele Dracula
– Vlad Ţepeş – a recurs la o domnie autoritară, a impus
supuşilor săi virtuţile de bază, cinstea şi hărnicia...” În
demersul ei apelează la Eminescu („Cum nu vii tu, Ţepeş
Doamne, ca punând mâna pe ei, / Să-i împarţi în două
cete: în smintiţi şi în mişei...”). Dar şi la Petre Ţuţea, care
remarca faptul că în timpul lui Vlad Ţepeş „se putea bea
apă din fântâna cetăţii Târgovişte, cu un pocal din aur
masiv fără ca cineva să-l fure (...) Vlad Ţepeş are meritul
de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod
român, pe Ştefan cel Mare”.
Omul şi scriitorul Vavila Popovici nu este un
patriot pătimaş, ci unul raţional, demn şi cinstit, cu
sentimente puternice şi cu judecăţi drepte. Ea vede şi
bunele şi relele prin care trece acum România şi poporul
ei. În viziunea ei, noul capitalism românesc este o farsă.
Vechile deprinderi nu au dispărut; cei care au fost au
lăsat în urma lor continuatori; valorile noi nu pot răzbate
la etajele superioare: „Cum să nu se răstoarne sistemul
de valori din ţara noastră, dar şi din multe alte ţări, când
îi lăsăm pe oamenii care nu au nici un dumnezeu şi nu
respectă legile ţării să ne conducă (...) Ei nu dau socoteală
nimănui (...) au un total dispreţ faţă de oamenii cinstiţi
(...) se ocupă în continuare de manipularea oamenilor
neinformaţi, care nu cunosc adevărul”.
Fără să-şi propună o comparaţie între America şi
12
SURÂSUL
România, Vavila Popovici nu poate ocoli realităţi care
se văd cu ochiul liber şi care sunt general valabile, fie
şi într-o repede privire asupra stării sociale din lume.
Cu durere în suflet, provocată îndeosebi de sărăcia
care bântuie tot mai aspru în ţara ei natală, scriitoarea
remarcă, cu sinceră părere de rău: „N-am crezut că
există şi oameni săraci în America, până când nu i-am
văzut la intersecţii de drumuri, cu pancarte în mâini pe
care era scris câte ceva (...) După cum nu am crezut nici
când am vizitat Germania, că sunt oameni care trăiesc în
sărăcie...” Dar Vavila Popovici are ochi şi suflet şi pentru
faţa frumoasă a Americii. Aflându-se în „frumosul şi
interesantul oraş Baltimore” s-a desfătat în atmosfera în
care „Soarele strălucea puternic şi ziua părea îmbrăcată
într-o rochie ţesută cu fire de aur. Priveam în jurul meu şi
observam tumultul vieţii, observam cât de fascinantă şi
perfectă părea vizitatorilor viaţa în propria ei diversitate.
Încetul cu încetul, fiinţa străină care eram, la început
bulversată de priveliştea atât de complexă a tot ce mi se
dezvăluia, am simţit cum începeam să mă integrez în
spaţiul respectiv (...) încercând să cuprind cu privirea
toată trăirea, viaţa din jurul meu”.
Trei ani, sintetizaţi în date memorabile în 362 de
pagini de carte, în care dominantă este viziunea unui
autor, Vavila Popovici, izvorâtă dintr-o gândire dreaptă,
echilibrată, constructivă. Sinceră, în toată alcătuirea. Ca
un cititor statornic ce mă consider, aştept cu nerăbdare şi
cu interes viitoarele jurnale, care să cuprindă intervalul
temporal 2013 până în zilele ce urmează, în speranţa că
bunul Dumnezeu ne va mai ocroti asupra de pământ.
Spor la lucru, Vavila Popovici!
Prima copertă – aripă de pasăre celestă aflată în
zbor...
Vasile Filip
BUCOVINEI
D
upă ce a ars Teatrul din
Copou, începând din anul
1889 s-a ridicat problema
construirii unui alt teatru, unde
publicul Ieșean să-și poată găsi un
mod de distracție nobilă și culturală.
Având în vedere că 27 de deputați
semnaseră un proiect de lege, prin
care se aviza construirea unui teatru
conform cerințelor moderne, atât
pentru siguanța spectatorilor, cât
și pentru derularea actului artistic.
Proiectul a fost prezentat camerei
deputaților, lămurindu-se prin el UN TEATRU NOU
foarte clar că, statul ar face un dar
comunei Iași, alocând pentru un PENTRU IEȘENI
număr de ani din bugetul său câte
30.000 de lei ca plată către Creditul
ȘI INAUGURAREA DIN ANUL
Urban din localitate.
Prin acest lucru, situația
1896
teatrului nu părea îmbunătățită, ea aflându-se tot la
cheremul membrilor consiliului comunal, care, până atunci
nu dăduseră dovada că ar înlesni și iubi dezvoltarea artei
românești în oraș. Prin urmare, interesele teatrului românesc
din localitate ar fi fost veșnic într-o dispută cu comuna, din
cauza indiferenței consilierilor din acele vremuri. Actorul-
societar de atunci, domnul Manoliu a făcut o propunere
pe care a trimis-o la gazeta “Adevărul” din 27 martie 1889,
prin care spunea: Hotărârea, după noi este și dreaptă și
îngrăditoare a intereselor teatrului românesc de aici. Dreaptă
prin aceea că, teatrul nostru s-ar ridica, precum trebuie să
fie în Iași, în a doua capitală a țării, la rangul de instituțiune
națională, iar îngrăditoare prin aceea că, va atârna numai de
minister, scăpându-l astfel de fluctuațiile la care este expus
în fiecare an, din cauza vederilor schimbăcioase a celor de
la comună. Și într-adevăr, de vreme ce statul se hotărăște
a cheltui câte 30.000 de lei anual până la strângerea plății
anuităților pentru capitalul împrumutat în scopul zidirii
unui teatru, de ce nu și l-ar ținea mai bine pe seama lui
proprie și astfel să se achite de una din cerințele legitime ale
Iașului, având o instituție în el, înzestrată cu o subvențiune
la care s-a îndatorat deja de mai mulți ani. Comuna Iași,
fiind scăpată în modul acesta de o cheltuială cărreia nu-i
poate față, cu destrăbălarea financiară în care se găsește,
fără îndoială că va fi mulțumită de a pune la dispozițiunea
Ministerului Cultelor locul trebuitor unei asemenea clădiri,
ba poate chiar și înscrie în bugetul său o sumă de 1000 –
2000 de lei pe an pentru întreținerea edificiului în bună
stare, după cum este arătat și în propunerea mea din această
gazetă “Adevărul”.
S-au tot agitat cu acea chestiune în legătură cu execuția
unui teatru, emițându-se tot felul de păreri referitoare la
mărimea localului și de acolo pornea toată acea agitație.
Mulți, chiar din cei care frecventau teatrul, porneau de
13
Iunie 2020
la un număr restrâns de persoane, ba
și precizau ca în sală să intre 500-600
de persoane și invocau ca argumente
descreșterea populației și fiind mai
mic, se putea vedea același spectacol
de două sau de trei ori, actorii
câștigând mai bine timpul pentru
pregătirea rolurilor, ceea ce de fapt,
nu avea nicio legătură cu sala de
teatru. Tot actorul societar Manoliu
zicea: “Un teatru nu se clădește
numai pentru timpul de față, ci
trebuie să aibă în vedere viitorul
și nimeni nu se poate angaja că va
continua și în viitor descreșterea
populațiunei. Afară de acesta, un
contigent oarecare pentru teatrul
nostru l-ar avea și străinii. De ce nu
se are în vedere acest contingent care
mărește în mod simțitor numărul
spectatorilor într-o seară de teatru? Intima convingere
a noastră este de a avea o sală spațioasă în care să intre
până la 1000 de persoane, comod plasate și cu prețurile
de intrare avantajoase pentru fiecare clasă a populațiunei.
Publicul nostru, în genere este iubitor de spectacole, dar
strâmtoarea financiară ce domolește, va face ca publicul să
renunțe la plăcerea de a le frecventa mai des. Trebuiește dar,
ca prețurile de la intrare să se acomodeze după mijloacele
de care dispune populațiunea ca ea să fie atrasă de teatru și
să se obicinuiască ci genul acesta de petrecere și instructiv
și inofensibil.”
Dacă stăm și ne gândim la alte țări europene, cum
erau în acea vreme, Italia sau Germania, unde pouplația nu
era așa bogată și totuși teatrele lor erau pline de oameni,
datorită prețurilor scăzute, Manoliu avea dreptate.
Gazetarii de la gazeta Curierul din anul 1889
sperau totuși la ceva bun: “Sperăm, dar că atât onorabilii
propunători ai proiectului de lege se vor convinge că în Iași
trebuie ca statul să aibă teatrul său, care să fie considerat
ca o Instituție Națională, după cum e și cel din București
și prin urmare își vor modifica proiectul în sensul acesta,
precum și, că la facerea planurilor se va lua de bază numărul
locurilor de 1000 de persoane. Cheltuielile serale, pentru
iluminat și încălzit nu prezintă decât o prea mică diferență,
pe fiecare seară de spectacol, pentru o sală mai mare decât
cea propusă de unii care întrevăd avantaje cu una mai
mică dar cu prețuri ridicate, ceea ce fără îndoială ar avea
ca rezultat îndepărtarea pentru totdeauna de la teatru a
claselor sărace și acesta nu este scopul instituțiunei teatrale.”
Voi pune textul exact din GAZETA ECOUL
MOLDOVEI DIN ANUL 1896, deoarece gazetarii și-au
exprimat excelent simțirile acelui moment de exaltare
națională. Pot spune că au suferit de bucuria că în Iași,
se înălțase așa un edificiu, care să fie pomenit în întreaga
Nr. 2 (24)
lume. Toată onoarea pentru toate textele scrie în ziarele
vremurilor.
“Unul din evenimentele de seamă ale Iașului, este
desigur inaugurarea Teatrului Ieșean, pentru care comuna
noastră a făcut sacrificii mari, mai mari chiar, decât îi
permiteau mijloacele sale restrânse, financiare.
Suntem fericiți, și o spunem fără a ne lăuda câtuși
de puțin, deoarece noi suntem inițiatorii acestui lăcaș de
cultură, fiindcă în nenumărate ne-am ridicat glasul, pentru
a cere să se creeze un templu al artei dramatice, demn de
renumele acestui bătrân oraș, întotdeauna antemergătorul
ideilor mari și generoase, pentru națiunea română. Încă din
11 februarie 1888, când a ars Teatrul cel Mare din Copou,
directorul nostru politic a întreprins o adevărată campanie
pentru ridicarea unui teatru, nu numai spre satisfacerea
gustului de artă al ieșenilor, dar și pentru satisfacerea fraților
Bucovineni și Basarabeni, care găseau o plăcere și o alinare
a dorului, asistând la reprezentațiile teatrului românesc din
vehea capitală a Moldovei și pentru a se îmbăta de farmecul
patriotismului exprimat de pe tânăra noastră scenă ieșeană.
Mulți, foarte mulți români, Bucovineni și Basarabeni,
așteptau cu neastâmpăr deschiderea Stagiunii teatrale a
fiecărui an, ca să plece de pe pământul înstrăinat și pentru
câteva luni să petreacă în capitala Moldovei, să uite de
această înstrăinare la care nenorocirea i-a condamnat, să
dea pe față simțămintele românești, aplaudând operele
nepieritoare ale lui Alecsandri, scriitor care a pledat pentru
închegarea neamului românesc, și pe interpreții cu inimă
de români adevărați, în propăvăduirea ideilor naționale,
prin artă, ca: Millo, Bonciu, Bălănescu, Teodorini, D-na
Sterian, Mereșescu, trecuți prin viață, precum și cei ce mai
există încă ca D-na Niny Valery, Gabriela Luchian, Elena
Lașcu, Mihai Popovici senior, D. Pruteanu, Arceleanu,
nemaipomenind încă de câțiva artiști, ce iau parte activă ca
membri ai societății dramatice. Această clădire a Teatrului
Național din Iași este cea dintâi din țara românească, demnă
de locuitorii ieșeni, care au dovedit întotdeauna, că sunt
animați de mare dragoste pentru cultură.
Consiliile comunale, având ca președinți pe domnii,
Vasile Pogor și Diamandi, precum și cel actual condus
de domnul Nicolae Gane, au dovedit că sunt la înălțimea
cerințelor sentimentale ale popuației ieșene și au dat tot ce
au avut, ca acest templu al artei românești, să se înalțe falnic
în mijlocul acestui oraș, ca un exemplu pentru toată țara și
ca semn de simolizare al adevăratelor sentimente de iubire
românești.
Salutăm cu bucurie inaugurarea acestui altar, de pe
treptele căruia, suntem siguri că și de acum înainte se va
răspândi și întări neamul românesc la gurile Dunării, după
cum și asigurarea fraților plecați de la sânul patriei mamă,
că mai curând sau mai târziu se vor întoarce iarăși la același
neam.
Trăiască Iașul, leagănul tuturor ideilor mari naționale,
trăiască moamenii lui, care au înțeles însemnătatea acestei
14
SURÂSUL
mari opere de artă, de la care decurge într-un mod fatal
înălțarea neamului românesc, fiindcă niciun popor nu poate
fi judecat, decât după operele sale de artă, dacă e destoinic să
trăiască sau nu!”
În ziua de marți, 3 ianuarie 1896 a fost deschisă
Stagiunea teatrului cu piesa în trei acte a lui Vasile Alecsandri
având director de scenă D. Pruteanu și orchestra condusă
de șeful de atunci al Conservatorului, Eduard Caudella:
FONTANA BLANDUZIEI (FÂNTÂNA BLANDUZIEI).
Corneliu Carp
ÎNCET CU ELEFANŢII
ÎN FRAGILUL UNIVERS AL COPILĂRIILOR
Angela Burtea, Magia prieteniei, Ed. Bogdania, Focşani, 2019
P
oate mai mult cunoscută în universul scriitoricesc ca
poetă și prozatoare de o anume factură, Angela Burtea
se dovedește a fi în „Magia prieteniei” o foarte bună
analistă a copilăriilor, cele mai multe personaje fiind copii,
iar experiența didactico-pedagogică își spune și ea cuvântul,
deși textele „nu suferă” absolut deloc de bolile des întâlnite
în cărți supranumite cărți pentru școală, pentru bibliografie
școală. Este drept că fiecare text, din cele zece, are la final un
fel de exercițiu, dar separat de „scrierea” propriu-zisă, chiar
dacă este legat de „morala” povestirii. De pildă: „Ionică și-a
propus să devină medic veterinar, tu ce meserie ți-ai dori să
ai când vei fi mare?” sau „Povestește un moment în care ai
fost dezamăgit din cauza unui coleg!”...
Sunt povestiri, unele cu accente de fabulă, deși alți
comentatori fac aluzie la „povești”, cele mai bune dintre ele
ducându-te cu gândul la clasici precum Andersen, Tolstoi,
Aziz Nesin, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. Se întâlnesc
și dureri ori tristeți precum în „Fetița cu chibrituri”,
scriitoarea este atentă la realități sociale precum imigrația
(deși nu se dezvoltă subiectul, precum în „Fetița care vorbea
BUCOVINEI
cu Dumnezeu” de Dan Lungu) ori sărăcia, comportamentul
violent sau agresiv, și al părinților, conform principiului
că în viață nu totul este roz și că „lupta pentru existență
e crâncenă și fiecare vietate pe limba ei piere, iar puiul
neajutorat devine cea dintâi pradă a dușmanului său!” (p.52)
Șocul cultural-educațional al transferului școlar din
mediul rural în cel urban este cu minuțiozitate descris în
„Irina”, unde totul se sfârșește cu bine, inclusiv mentalitatea
unora dintre părinții colegilor „rivali” se schimbă, nu
răutatea lor fiind de vină, ci mai ales sistemul, ale cărui
„reguli” sau „cutume” fiind greu de evitat, atunci când se
pune accentul pe ierarhizare și nu pe colaborare!
Ca să fim exacți, totuși, primul text, „Lăcrămioara”,
este la interferența dintre poveste și povestire, elementul
fantastic intervenind aici clar, ca în „Dumbrava minunată”,
existând o floare magică și un pui de căprioară care, de fapt,
este o prințesă, pre numele ei Rază-de-Soare, „cu ochi mari
și negri ca murele coapte și părul galben ca lanul de grâu,
iar pe cap strălucea o diademă, însemn al rangului regesc”,
tatăl ei fiind „Mândrul Soare, cel care acoperă Pământul
cu lumină și căldură, cel care ajută grânele și fructele să se
coacă, cel fără de care viața n-ar fi posibilă” (p.12)...
Prințesa îi dăruiește eroinei, Lia-Lăcrămioara (o altfel
de Scufiță Roșie, fără scufiță, trăind și o altfel de magie, cea
a naturii, existând și o componentă a unei educații ecologice
în unele povestiri, cum ar fi „Prietenii”), „o pietricică, cât
un bob de mei”, un talisman pe degetul inelar care o va
ajuta pe fată să ajungă „medic vestit, care lăsa în urma ei
zâmbet, încredere și voie bună”, mesajul aproape indirect
fiind că iubirea, capacitatea de a iubi, de a empatiza „e cel
mai frumos dar de pe Pământ!” (p.14)
În fapt, dacă nu ar exista iubirea... empatică, agape,
cum ar spune creștinul, nu ar exista nici prietenia, magia
ei, care dă și titlul cărții, deși nu există vreun text care să
se intituleze chiar astfel. Dar am amintit deja de „Prietenii”
(în care cerința pedagogică este „Tu cum ai defini prietenia,
copile? Povestește o întâmplare din care să reiasă ajutorul
unui prieten!”), în care este subliniată prietenia dintre un
scatiu și o veveriță, dar în care apare și un cerb maiestuos
care se adresează, cam tot ca în finalul fericit al „Dumbrăvii
minunate”, astfel:
„- Temerile noastre au luat sfârșit, prieteni! Prin lege
scrisă, pădurea va rămâne casa noastră, iar cel care va mai
îndrăzni să comită fărădelegi, punându-ne viața în pericol,
va plăti scump. Omul e silit a măsura de zece ori până să
taie o dată, iar pentru a viețui în bunăstare, avem nevoie de
înțelegere.” (p.69)
Exista pericolul tăierilor probabil ilegale de arbori,
nu se explică prea bine ce și cum (în ce ar consta „silirea
omului”), dar există o magie sau o minune și, precum se
observă din declarația Cerbului, totul se termină cu bine!
Există prietenii între copii și diverse animăluțe, câini
sau pisici, uneori sfârșitul este mai trist, dar Angela Burtea
găsește întotdeauna calea de a îndulci hapul, dovedindu-se
15
Iunie 2020
un adevărat învățător al sufletelor micilor cititori. Printre
cele mai reușite povestiri este „Mărioara și Miorlăilă”,
expresie a îndemânării scriitoarei de a reconstrui o lume
nestrăină tristeții, dar nici optimismului:
„Apa de ploaie se scurgea anevoie prin jgheabul casei,
lăsând o urmă murdară de praf și frunze uscate. Era semn
că nu mai plouase de multă vreme, iar drumul îngust al
firelor de iarbă părea fără sfârșit.
La capătul burlanului, jos pe pământ, un vas cu pereții
înalți aștepta să adune apa curată și bună de spălat. Mărioara
iubea apa de ploaie, fiindcă așa învățase de la bunica ei. Deși
plecase departe, de unde nici păsările cerului nu se mai
întorc, fetița auzea încă vorbele șoptite ale bătrânei:
- Mărioară, apa de ploaie face minuni, să n-o risipim!”
Așa debutează povestirea, relatare a unei prietenii între
o fetiță, rămasă doar cu tatăl agresiv și fratele mai mare,
care nu prea iubeau animalele, și o pisicuță care aproape
că moare într-un accident aproape casnic, întâlnirea celor
doi prieteni în noaptea târzie sfârșindu-se așa, aproape
moromețian:
„La a doua chemare pisoiul apăru în prag. Sări în
brațele fetei, se lipi de trupul ei firav și-ncepu să toarcă.
- Miorlăilă, mâine e Sfânta Maria, zi mare de la
Dumnezeu, nu te bucuri? Mergem dis-de-dimineață pân’
la cimitir, acolo ne-așteaptă bunica. În zori, sufletul ei
coboară la cruce, trebuie să ne grăbim, nu stă mult. Câte
n-aș avea să-i spun, măcar s-ajungem la timp! Miorlăilă,
dormi? Somnorosule, obosit mai ești și tu, iar eu vorbeam,
vorbeam... cu cine vorbeam?” (p.41)
Este, ar putea fi un nou început de roman precum
„Heidi, fetița munților”, delicatețea și imaginația autoarei
putând dezvolta subiectul, surprins și în finalul textului
(„Ce dar ai oferi tu Mărioarei, pentru ca viața ei să fie
mai frumoasă?”), un subiect care trebuie abordat cu grijă,
departe de hei rup-ismul unora dintre așa zișii scriitori
pentru copii și tineret care uită zicala conform căreia nu lași
elefanții în magazinele de porțelanuri fine, chinezești sau
nu.
În aceste zile ale coronavirusului (o altfel de holeră),
dragostea (și literară, dar și pedagogică) pentru copii
oglindește în cartea Angelei Burtea sentimente alese (dar
nu numai roz, cum subliniam: sunt dojeniți și copiii răi, o
povestire fiind cu niște răufăcători, morala fiind evidentă!
Nici animăluțele, fabulistic, nu sunt iertate: un motănel
Gheruță cam obraznic, dar din neștiință, o vulpe ș.a.m.d.),
subliniind umanismul doamnei care bucură acum și nepoții,
Tudor și Matei, cărora le este dedicată cartea, o carte care
este și pentru îngerii păzitori, după cum ar rezulta într-un
fel din povestirea „Moș Nicolae”!
Marcăm și ilustrațiile realizate de prof. Ioana Jeni
Similache, care contribuie la reușita editorială.
Adrian Secară
Nr. 2 (24) SURÂSUL

director a fost numit Umerov. Eroul-căpitan M.Plugarov

a deschis Casa de Cultură, în timp ce, la Aqyar se aștepta
al treilea atac al brigadei a 6-a de tancuri., sub conducerea
Eroului Jitcov, comisar fiind Cernășev. Sfătuindu-mă cu
Murtazaev, l-am angajat ca al doilea secretar al organizației
de comsomol raional pe Useiyn Muedinov. A doua zi am
fost chemată la Murtazaev, în biroul căruia se mai afla
un om îmbrăcat în haine de partizan, cum am aflat mai
târziu, era Mustafa aga Selimov, comisar al partizanilor
(tătari uniți din grupa de sud / Cenubî, care încă nu-și
dezbrăcase hainele militare. De la acesta am aflat despre
Muedinov: *- Este un flăcău de tot respectul. Este curajos,

SURGHIUN demn, a lucrat ca informator pentru noi în cadrul poliției

germane. Tot orașul îi era dușman, crezându-l vândut,
cu dar el a suportat cu eroism până și acea încercare de a-l
TOPTANUL omorî... A fost propus de comandamentul de pe frontul
partizan pentru ordinul „Steaua Roșie”.
(Comuniștii și naționaliștii tătari crimeeni au fost Într-una din zilele de la mijlocul lunii mai a venit
sughiuniți cu „toptanul” în aceleeași trenuri de speriată la mine în birou colega Uriye: *-Veladiye!
vite dar în vagoane separate, înspre pustiurile din Ci-că au de gând să-i trimită în surghiun pe tătarii
cinci republici unionale ale URSS (18 MAI 1944) crimeeni! Mi-a spus locotenentul rănit care locuiește în
casa noastră. Așa mi-a spus: „Nici eu nu cred, pentru
Motto: „Fiecare noapte are un răsărit” (așa începe că este foarte greu să scoți un popor întreg din țară!
subcap. Lit.din perioada surghiunului, în Istoria literaturii Oricum, voi să fiți pregătiți pentru orice eventualitate,
tătare crimeene de Riza Fazîl și Safter Nogaev, 2001, în pregătiți-vă mâncare! De frică, am alergat la tine, poate că
traducerea lui G.Akmolla și sub îngrijirea lui Marius tu știi ceva... N-am crezut! (n.n. nici evreii n-au crezut!)
Chelaru, 2017, p.460/ vol.având 660 p.) Articolul nostru Dar a venit și ziua cumplitului etnocid, cea de 18 mai
cuprinde noi fragmente din rev. Nenkecan, nr.18/ 2017, 1944, când, în 15-20 de minute tătarii erau forțați să-și
Aqmescit / Simferopol, Crimeea, evocând amintirile părăsească casele strămoșești! Așa ne-am pierdut unii de
primului secretar comsomol din primăvara anului 1944, alții, continuînd să ne căutăm ani de zile, dând jos de pe
din Bahcesaray, în pronunția tătară- Bagceasaray, Veladiye degete ultimul inel și de la ureche unicii cercei (n.n. de
Ametovna Nasîrova. (p.6-13) aur) Orice mișcare, orice deplasare de la colhozul unde
aveai domiciliul forțat trebuia anunțată, altfel primeai 10-
„ - Comitetul tău raional de comsomol se va așeza la 25 de ani de lagăr în Siberia. În zori am ieșit pe străzile
etajul unu; acum este important să-ți iei un ajutor dintre Bagceasaray-ului. De pe dealul pe care se afla casa lui
tinerii sosiți după verificare (n.n. politică). Avem multă
treabă. Pe aici trece frontul, a mai adăugat Murtazaev, Grupul partizanıior antifascişti din zona de sud unită
primul secretar al comitetului raional. Luptele continuă, (1942-1944) preluare din revista Nenkecan
la Aqyar (Sevastopol), se așteaptă mari lupte, în timp
ce mulți răniți au venit de la Aqmescit (Simferopol)
la Bagceasaray. Pe cât este posibil, deschideți spitalul,
primiți-i pe răniți, acoordați-le primul ajutor. Noi încă
avem de rezolvat probleme mari, precum ar fi unitatea
armatelor noastre și a grupurilor de partizani antifasciști,
din partea de sud a Crimeii, acum sub conducerea lui
Abitov.(...) Astfel, tinerii noștri (n.n. tătari) au deschis
la Hansaray (palatul Hanilor) casa copiilor, clădiri
pentru școli, spitale, puncte medicale în casele (n.n.
tătarilor) unde s-au repartizat câte șase-șapte răniți
aflați sub îngrijirea proprietarilor. Desigur, ne-au trebuit
paturi, pături, săpun, medicamente, cearceafuri, vase de
bucătărie, pe care le-am adunat de la oameni. Locuitorii
(n.n. tătari) ai Bagceasaray-ului ne-au dat tot sprijinul.
Casa raională de cultură s-a deschis tot în acele zile,

16
BUCOVINEI
Murtazaev se vedea panorama orașului.
Străzile erau înguste, de parcă se construiseră casele
una peste alta, având în jur livezi celebre pentru fructele
lor dulci.Acum, vedeam un altfel de Bagceasaray: ușile
și ferestrele caselor rămăseseră deschise; vacile nemulse
răcneau a pustiu; câinii flămânzi te cutremurau cu urlete
de jelanie; peste tot erau aruncate haine, de parcă o
furtună cumplită se abătuse asupra orașului hanilor...Viața
dispăruse de aici, nu se auzea nici vorba nici cântecul...”
Într-una din călătoriile mele (zece la număr, între
1998 și 2013) am vizitat locuința unui tânăr doctor, Ghiray.
Mi-a spus că este urmaș pe cale maternă al hanilor Ghiray.
Așa, mergeam pe strada „Armia 51”, o stradă lungă, de la
vestitul fluviu tătar care a văzut și alaiul hanilor, Salgîr,
deci de la capătul de vest al orașului Aqmescit până la
șoseaua ce ducea la Yalta; am întrebat o femeie ce ieșise
pe stradă: „de ce strada dv. se numește așa?” Mi-a răspuns
cu lacrimi în ochi: „Cât s-a luptat bietul tata ca strada
aceasta să se numească așa! A și murit fără să vadă placa!
ARMIA 51 S-A FORMAT AICI ÎN CRIMEEA NUMAI
DIN SOLDAȚI, OFIȚERI, COMISARI TĂTARI! ARMIA
ACEASTA A AJUNS LA BERLIN!”
Iată cum îți amintești și alte situații absolut reale: un
poet, Idris Asanin, a editat o carte cu titlul: „OFIȚERII
MARELUI RĂZBOI, în care i-a notat pe cei de origine
tătar-crimeeană: 2 generali - Bulatov Ismail și Gafarov
Ablyakim; al treilea, pilotul erou Amet-han Sultan n-a
primit ultimele două drepturi (ei nu puteau fi judecați
ori condamnați!); polkovnici, primul rang de căpitani:
Abilom Fetisleam, Ametov Ali, Ametov Yunus, Amzaev
Emir- Useiyn, în număr de 33. Al doilea rang de căpitani
erau în număr de 31; urmau în statistica autorului maiorii,
al treilea rang de căpitani, până la locotenenți în număr de
55. Căpitanii erau 130, cuprinzând și femei.
În Istoria Literaturii Tătare Crimeene (citată mai
sus) la pagina 541 în traducerea noastră, pagina 493, în
textul tătar scris de noi cu alfabet latin, la pagina 323, în
original, este un capitol numit IURI OSMANOV (1 apr.
1941 - 7 aprilie 1993). Redăm un fragment, deoarece și
tatăl domniei-sale, era partizan antifascist și făcuse parte
din Mișcarea Națională fondată la 1783, anul ocupației
Crimeii:
„Iuri Osmanov - (1 aprilie 1941 – 7 aprilie 1993).
El s-a născut în familia unui conducător al Mişcării
Naţionale, cum a fost Bekir Osmanov din satul Qaralez,
raionul Albat. Şcoala medie a urmat-o în oraşul Fergana
din Uzbekistan, apoi, a absolvit institutul tehnic Bauman
din Moscova. A lucrat apoi ca cercetător la institutele
energetice superioare din oraşele reunite Dubnă şi
Serpuhov. El a fost autorul celor cinci invenţii cu patent din
domeniul fizicii şi al energiei superioare. Pentru activitatea
sa din cadrul mişcării naţionale el a fost lipsit de două ori
la rând de libertate, a treia oară a fost închis la spitalul–
închisoare din Blagoveşcensk. Numai „ferestroica” anului
17
Iunie 2020
1987 l-a eliberat. În anul 1989 problema tătarilor crimeeni
a fost introdusă în comisia de stat a Sovietului Suprem
al URSS. Anul 1990 l-a desemnat pe Y.B. Osmanov, în
octombrie, ca preşedinte al comitetului poporului ce a
fost surghiunit din Crimeea. În Aqmescit s-au deschis
lucrările ecologice-politice ale institutului de cercetări
din cadrul facultăţii de ştiinţe orientale din universitatea
Tavria, decan fiind numit Yuri Osmanov, care a şi început
să lucreze. Din octombrie 1991 el a muncit ca redactor
al ziarului „Areket/Lupta” cercetând uciderea în mod
barbar a poporului tătar crimeean trimis în surghiun.
În noiembrie 1993, în noaptea din 6 spre 7 noiembrie,
el a fost ucis mişeleşte. Yuri Bekirovici Osmanov, încă
din perioada studiilor efectuate la institutul Bauman,
a început să scrie versuri. Mii de poezii scrise de el în
Crimeea au exprimat drama poporului său care a fost
jertfit prin încălcarea grosolană a drepturilor omului, din
ele emanând dragostea sa pentru poporul tătar crimeean.
Tematica poeziilor este cea a războiului şi a surghiunului,
tânărul Yuri revărsându-şi în versuri ura şi revolta şi
cerând aducerea poporului în Patrie, pentru că numai
aici, în Crimeea, putea să renască cântecul libertăţii ca o
realitate a convingerilor sale de poet şi militant. Cităm:
O, Patrie, îţi ascult vocile,
Când averea ta nu-ţi aparţine,
Pierdem moştenirea strămoşească
O, frumuseţea nouă de mult rămasă.
Văd câmpiile şi apele tale.
Îngenunchez pe viaţă cu ele
...
Nu cer niciodată eu mila
Vreau să trăiesc cu datina
Liber în patria mea...
Faptul că el a dorit ca mulţi poeţi de valoare să fie
traduşi în limba rusă, adresându-se direct cititorilor, a
însemnat o nouă bogăţie poetică ce are la bază un scop
clar: să fim cunoscuţi într-un spaţiu cât mai larg, de aceea
a tradus în limba rusă din Bekir Cioban-zade şi Amdi
Ghiraybay. Yuri Osmanov l-a recunoscut drept mentor
în poezie pe Bekir Cioban-zade, i-a abordat temele şi a
însufleţit poezia, limba poetică, ştiinţa. Începuse să scrie
despre I.Gasprinski dar a fost omorât în împrejurări care
nu s-au mai clarificat. Era redactor la ziarului Areket /
Lupta și președinte al comitetului poporului ce a fost
surghiunit din Crimeea. La univ. Tavria era decanul
secției de științe orientale. A mai scris povestiri, Studiul
„Din surghiunul mincinos” și literatură pentru copii.”
Guner Akmolla
Membră a Uniunii Scriitorilor Tătari din Crimeea,
membră a USR, fil. Dobrogea
Nr. 2 (24)
M
ărturisesc că mesajul
distinsului prof. univ.
dr. Ioan David, de la
Universitatea „Tibiscus”,
din Timişoara, coleg şi prieten al
ADR-ului nostru preţuit, m-a luat
prin surprindere şi m-a bucurat:
„În anul pe care îl încheiem peste
nu multe zile (era 21 decembrie
2014), prietenul nostru comun, prof.
univ. dr. Adrian Dinu Rachieru, a
împlinit 65 de ani. Universitatea
„Tibiscus” din Timişoara, unde
deţine funcţia de prorector, doreşte
să-i scoată un volum omagial. În
acest context, vă întreb dacă nu aţi fi
UN INTERVIU
imaginar...
de acord să scrieţi câteva rânduri...”
M-am simţit extrem de
onorată de propunere, gândindu-
mă că, între atâtea nume importante
care-şi vor exprima consideraţia şi vor împărtăşi din
secretele colaborării şi prieteniei cu domnul Rachieru, mă
număr şi eu...
Respectiva carte nu a mai văzut lumina tiparului…
Am citit pe undeva că a apărut, la 70 de ani ai domniei sale,
un volum, cu altă echipă…Materialul meu nu s-a regăsit
acolo…Dar, pentru că erau gânduri sincere, nu vreau să se
piardă …
INTERVIUL…
Aşadar, încerc un exerciţiu de memorie, îmi pun
întrebări şi dau răspunsuri. Nu sunt la un examen, nu voi
primi notă, dar nici nu vreau să omit nimic din ceea ce
este semnificativ în relaţia pe care dumnealui, ADR-ul, o
numeşte „veche prietenie”...
- Mai întâi, ar trebui să vedem, ce ştiai tu despre ADR,
la momentul în care ai început, „drăgăliţă, Doamne!”
(vorba lui Ion Creangă) a te înfăţişa prin cele adunări
scriitoriceşti bucovinene?
- Ştiam ce ştia toată lumea ..., că era considerat, alături
de Gheorghe Grigurcu şi Nicolae Manolescu, un nume
greu în critica şi istoria literară actuală... Cum domnia sa
este un om dedicat toată viaţa scrisului, îl întâlneam (şi
continui să-l întâlnesc) în toate revistele literare pe care
le citeam. Era prezent, număr de număr, în „Convorbiri
literare”, în „Ateneu”, în „Oglinda literară”, în „Bucovina
Literară”... şi altele. Chiar mă întreb uneori dacă, dincolo
de profesie şi de scris, mai are şi viaţă personală...
- Când l-ai cunoscut aşa, de la om la om, „face to
face”, cum zice englezul?
- L-am văzut prima dată la Vatra Dornei. Se
sărbătoreau 100 de ani de fiinţare a Bibliotecii Publice
şi a Palatului Naţional Român, la 14 august 2001. Între
invitaţii de marcă ai oraşului, alături de ministrul culturii
18
SURÂSUL
de la acea vreme, academicianul
Răzvan Teodorescu, se numărau
scriitori şi artişti plastici, actori şi
muzicieni. Nu reţin numele tuturor
celor care ne-au onorat cu prezenţa,
dar mi-s clare în memorie câteva
figuri emblematice: Grigore Vieru,
venit de dincolo de Prut, aproape
centenarul sculptor Ion Irimescu,
retras atunci la Fălticeniul lui
natal, dramaturgul Mircea Radu
Iacoban, istoricul Mihai Iacobescu,
pictorul Liviu Suhar, originar din
Mestecănişul Dornelor, actriţa de la
Naţionalul ieşean, Ada Gârţoman,
academicianul-istoric, Nichita
Adăniloaie, din Plaiul Şarului
de loc, şi, bineînţeles, Adrian
Dinu Rachieru, un bucovinean-
bucovinean, deşi vieţuia de ceva
vreme în Banat... Erau de faţă şi fii ai oraşului, sosiţi din
Capitală - scriitorii Platon Pardău şi Cornelia Maria Savu,
printre alţii... Nu-mi mai aduc aminte titlul subiectului
abordat de ADR, ceva legat de Bucovina şi bucovineni,
de rezistenţa lor prin cultură şi credinţă, sub opresiunea
austro-ungară..., dar îmi amintesc că, ora fiind târzie, s-a
retras înainte de a se fi încheiat simpozionul, ca să prindă
un tren spre Suceava, pentru a-şi vedea mama, la Soloneţ...
După un timp, n-aş putea spune cât, poate chiar în
acelaşi an, un coleg, poet şi el, făcea oficiul de a ne prezenta,
la o şedinţă de bilanţ a Societăţii Scriitorilor Bucovineni,
în Sala „Elena Greculesi”, a Bibliotecii „I.G. Sbiera”
din Suceava. Domnul Rachieru a spus atunci că avea...
ştiinţă despre mine, că mă urmărise în presă, că citise ce
publicasem. Cu timiditatea jneapănului faţă de pinul falnic,
am cutezat a-i oferi una dintre cărţile mele. A promis că o
va citi... Poate că a şi citit-o, altfel, cred că nu mi-ar fi dat
girul, când am apelat la Editura AUGUSTA- Timişoara, al
cărei consilier editorial era, să mi se tipărească volumul de
versuri „Doruri”...
- Tot în 2006, a mai fost o premieră pentru tine, un
eveniment la care ai participat, datorită lui ADR...
- Da. M-a inclus în lista invitaţilor din România,
la Sărbătoarea Limbii Române, la Chişinău, alături, de
poetul Ion Beldeanu (dintre bucovineni), cu care am
călătorit de la Suceava la Iaşi şi de la Iaşi la Chişinău... Se
deschidea atunci, pentru mine, o uşă, pe care voiam de
multă vreme s-o deschid , dar nu ştiam cum... Tatăl meu
fusese combatant la Bălţi, prinsesem ceva, pe apucate,
din poveştile adevărate trăite de el în Al Doilea Război
Mondial, dar ascunse nouă, copiilor, care învăţam la şcoală
o istorie deformată şi mincinoasă... Îmi doream tare mult să
pot păşi în Basarabia... Acela a fost prilejul... Am participat
la o serie de evenimente culturale (nu se putea la toate
BUCOVINEI
câte erau în program) şi am cunoscut, datorită domnului
Rachieru, oameni deosebiţi, personalităţi marcante ale
culturii din Republica Moldova: academicianul Mihai
Cimpoi, preşedinte la acea vreme al Uniunii Scriitorilor
din Republica Moldova, scriitorii Arcadie Suceveanu şi
Ion Hadârcă, Alexe Rău, directorul Bibliotecii Naţionale,
redactorul Emilia Gheţu (Radio „Moldova”), poeta Elena
Răileanu şi, cu umorul lui nestăvilit şi contaminabila-i
voioşie, pe poetul Nicolae Esinencu... O bucurie în plus avea
să-mi aducă şi premiul pentru volumul „Roua înserării”,
la Salonul Internaţional de Carte, ediţia a XV-a, deschis
atunci la Biblioteca Naţională a Republicii Moldova.
- Se ştie că Adrian Dinu Rachieru a fost prezent
la Vatra Dornei pentru câteva dintre cărţile tale, la
evenimentele prilejuite de lansarea acestora. S-a consemnat
în presa locală şi în cea judeţeană, s-a scris şi în reviste de
cultură... Poţi detalia?
- O, da! Îi sunt recunoscătoare pentru asta. Prima
lansare de carte la care a venit, pe drum de fier, de la
Timişoara, a fost în toamna lui 2006, la volumul „Doruri”,
prefaţat de regretatul Eugen Axinte, poet bucovinean,
stabilit la Braşov. A fost atunci un eveniment, unic în
felul lui, pentru că se aduna la Dorna, în superba Sală a
Oglinzilor, din Primărie, un „mănunchi” de bucovineni
adevăraţi, nu doar prin origine, ci şi prin „cuget şi
simţire”... Pe lângă Eugen Axinte şi Adrian Dinu Rachieru,
era prezent Ion Beldeanu, autorul volumului „Bucovina
care ne doare”, un „interzis” în Ucraina- la Cernăuţi,
tocmai din cauza acestui volum, era prezent Aurel Podaru,
de la Beclean, era Vasile Zetu, de la Crucea, Viorel Dârja,
de la Suceava (care, după ce a scris şi a publicat o cronică
la volumul „Doruri”, o ultimă cronică, avea să plece pe un
drum, cu bilet numai de... dus) .
A venit apoi „Prizonierul visului”, volum la care a
acceptat ADR să scrie prefaţa, prima prefaţă cu semnătura
sa la o carte cu semnătura mea. Era 2008. Lansarea,
în ianuarie 2009, a prilejuit o conferinţă ADR, despre
Eminescu. Sala Oglinzilor din Primărie era arhiplină,
iar prezenţa atâtor iubitori de cultură l-a surprins în mod
foarte plăcut pe dl. Rachieru,
făcându-l să afirme că...„este o
prezenţă scandalos de mare, la o
lansare de carte...”, ceea ce, nu-i
aşa?, face cinste dornenilor... Din
partea oficialităţilor Primăriei,
ca semn de preţuire, i s-a oferit
domnului Rachieru placheta
omagială a municipalităţii.
După partea oficială, a
urmat o seară prelungită, cu bună
dispoziţie şi glume potrivite orelor
târzii, la o cafea şi un pahar de
...voroavă aşezată.
„Legătura” noastră, firesc, a
19
Iunie 2020
continuat... A urmat prefaţa la „Insomnii lirice”. În aprilie
2011, la lansare, tot în Sala Oglinzilor din Primărie, avea
să fie prezentă şi Doina Cernica, scriitoare şi ziaristă
cunoscută, din Suceava, cu volumul „Rodos, ultima vară”,
dar şi un bănăţean autentic, numit Ioan David, profesor
universitar şi manager de editură..., poate unul dintre
puţinii manageri care îmbină în mod fericit acţiunea
administrativă cu cea culturală...
Într-o triplă combinaţie, socot o reuşită colaborarea
ulterioară la cartea pentru copii , „O poveste-adevărată
din pădurea fermecată”, eu-autoare, ADR-cuvântul de
însoţire, Ioan David-editor. Cartea a fost prezentată la
Chișinău, la Salonul Internaţional de Carte pentru Copii şi
Tineret, ediţia a XVI-a, fiind distinsă cu menţiune.
-Dacă te-aş ruga să-l portretizezi în câteva cuvinte pe
ADR , ce-ai avea de spus?
-Un om distins! Un spirit enciclopedic! Legat de
Bucovina natală. Îi încurajează pe cei înzestraţi să se afirme...
N-a considerat lipsit de importanţă să răspundă invitaţiei de
a colabora la o revistă şcolară, pe care o coordonam („Popas
la Han”), spre bucuria cititorilor acesteia, mici şi mari...
Apoi, nu-i lipseşte umorul. A dovedit-o în călătoria de la
Suceava la Cernăuţi, în octombrie 2011, când se împlineau
70 de ani de la fondarea revistei „Bucovina literară”. Ne
deplasam, cu autocarul, trecusem de vama de la Siret...
când, panicată, poeta Carmen Veronica Steiciuc constată
că nu mai are mapa cu documentele oficiale... Cineva o
sustrăsese sau dosise (ambele variante, grave). Lesne de
înţeles, urmările... Cufundat în lectura unei reviste, ADR
părea să nu ştie despre ce este vorba, agitaţia din jur nu-l
deranja. Până la urmă, mapa a apărut, în veselia generală a
celor prezenţi, iar o poetă suceveană a exclamat: „Un şotios,
Adrian al nostru!”
-În loc de concluzie?
-Un domn de la care am învăţat mult, demn de
respectul meu necondiţionat! Părinţii lui, nu avem nici
o îndoială, sunt foarte mândri de el, acolo unde se află
ei acum... Învăţători în Soloneţ, iubiţi şi respectaţi de
toată comunitatea (dovadă - un fost elev al lor, Gheorghe
Grigorean, scriitor dornean,
şi-a manifestat respectul şi
recunoştinţa prin ridicarea unui
bust al tatălui lui ADR), fiul le
poartă cu cinste tradiţia culturală,
pornită de la ei.
Personalitatea lui Adrian
Dinu Rachieru reprezintă un arc
carpatic ce leagă Bucovina cu
Banatul, cu Basarabia şi - de ce nu?
- toată România dintre hotare şi
dincolo de ele...
Anica Facina
Nr. 2 (24)
Despina
N
atura-și suna podoaba în libertatea-i nedisimulată,
aruncând pe poteci dalbe flori, și-și mătura-n
vânt miresme proaspete de mărțișor, strigând
lumii întregi: Iubiți-mă cumpătat și măsurați-vă pașii
ca și când v-ați privi continuu în oglindă, iar imaginea
proiectată v-ar aduce câștig de cauză; nu-mi furați și
nu-mi murdăriți podoaba, căci e tot ceea ce aveți mai de
preț, iar nesocotința va aduce prejudiciu tuturora, mai
ales urmașilor voștri, iar cine nu privește și-n perspectivă
trăiește amorf și periculos.
La colțul casei, adie caisul lui Tase, vechi cizmar
și singurul rămas din câți au fost, și-și pleacă crengile
peste modestul său atelier, făcut din paiantă în urmă
cu peste treizeci de ani, odată cu cele trei camere, în
care-și duce traiul cu nevastă-sa, o blondă spălăcită, cu
ochi mici, duși în fundul capului, cu picioare subțiri ca
două lujere defoliate și lovite de copitele animalelor, ce
cară după ele un trup disproporționat, cu șolduri mari
și brațe lungi, bălăbănind în toate părțile când merge,
făcut parcă să respingă mai mult, decât să atragă.
Dar Tase nu face nazuri și-i zâmbește larg ori
de câte ori îi apare în prag, întrebându-l dacă n-are
cumva trebuință de ceva, ca el să nu-și piardă vremea
ridicându-se din scaun din te miri ce. Grijulie peste
măsură, Despina se mișcă de parcă tot fuge, cu privirea
plecată de ai zice că a pierdut ceva și nu-ncetează a
căuta, apare și dispare ca o nălucă, iar mâinile nu-i stau
o clipă, trebăluiesc întruna, căci ziua trece la iuțeală, iar
lucrul nu trebuie amânat.
Așa învățase de la mă-sa, să fie harnică și supusă,
căci omul harnic și supus are cătare, chiar dacă nu-i
”cadră” și de foame n-o să moară, ba mai mult, o să aibă
și ceva pus deoparte. Se măritase cu Tase într-o doară,
nici ea nu crezuse că va mânca zeci de saci de sare laolaltă
cu el, fecior de neam bun, râvnit de mândrele din sat
și împrejurimi, chipeș și bun meseriaș. Avea neveste
pe alese, le făgăduia luna de pe cer și le crea speranțe,
făcându-le să nu pună geană peste geană nopți întregi,
iar el râdea în sine lui, căci muiere frumoasă pentru casă
20
SURÂSUL
nu cuteza a gândi vreodată că va avea. Le privea cu drag
și mi le gâdila pe toate părțile, le fura câte-o hârjoană,
determinându-le să chicotească-n draci, iar el să-și vadă
de-ale lui, apoi să se scuture ca un cocoș țanțoș și să
dispară la iuțeală, de n-ai fi zis că-n locul cela a fost și
el vreodată.
Și-ntr-o zi de joi, pe la amurg, când umbrele se
joacă de-a v-ați ascuns prin frunzișul rar al toamnei,
se-ntorcea Despina de la mătușă-sa, din satul vecin,
ducând după sine un val de lână, numai bună de tors;
mergea agale, de n-ai fi zis că se-ntunecă, cu capul în
pământ, după cum îi era datul, tăcută, dar senină. Mult
nu mai avea până să intre în sat, să fi fost vreo 500 de
metri, când Tase o ajunse din urmă.
-Da’ ce faci, Despină hăi, nu ți-e grea legătura aia,
ești slabă ca vai de tine și te încumeți la așa drum?
Despina de-abia ridică privirea și răspunse
răspicat:
-D-apoi, altă treabă n-ai, băiete, decât să-ți faci
vorba cu fete ca mine, cată-ți de drum, eu am legea mea,
nu ești tu de teapa mea!
Cum Tase nu era învățat cu astfel de răspunsuri, se
opri în loc, o privi mai cu băgare de seamă și se gândi o
clipă dacă se merită să lege mai departe vorba cu ea ori
nu. Cum adică, el nu era de ea sau invers, ea nu era de
el? Oricum ar fi luat-o în seara aia, ceva nu funcționa
cum trebuia, simțea o chemare nebună, altfel decât
până atunci, așa încât se așeză în fața Despinei, o sili
să lase legătura jos, o apucă de umeri, o zgâlțâi ușor și-i
spuse aspru:
-Nu calci tu prin fața mea și nici vorba să nu-mi
întorci, căci dacă mă pun cu tine, teafără acasă n-ai să
ajungi!
-Nu cu mine să te pui, Tase, ci cu mintea mea, și-
atunci om mai vedea, încearcă numa’! zise ea, în timp ce
mâinile ei vânjoase apucaseră valul de lână, îl ridică în
aer, așezându-l pe umeri și porni la drum.
Ațâțat, Tase făcu un pas, dădu să mai spună ceva,
după care se opri locului și-ngăimă: Afurisită muiere,
n-ai zice că e în stare de-așa ceva și parcă… nici așa
urâtă nu este, cum îi merge vestea, mai bine s-o las în
plata Domnului, vorba bătrânului meu, de ce să mă leg
la cap singur, tocmai cu Despina?! … Și totuși… parcă
nu-i atât de urâtă!
Cu toată împotrivirea părinților, din seara aceea
Tase nu și-a mai luat gândul de la Despina, până în ziua
în care a făcut-o nevasta lui și de-atunci toată viața. Nu
se-nșelase și asta îl satisfăcea, căci femeia lui avea ceva ce
n-avusese niciuna până la ea, iar trupul ei, cu miros de
busuioc, se unea cu mintea-i ageră și hărnicia-i excesivă
și-mpreună au făcut din el bărbatul cel mai fericit.
-A-nflorit caisul, Tase, și-a-nceput a ninge din el,
trece vremea! zise femeia, în timp ce se sprijini de tocul
ușii, vârând o mână în sân, iar cealaltă la obraz.
BUCOVINEI
Bărbatul ridică privirea spre femeia lui, lăsă botina
din mână și zise:
-A-nflorit, Despină, și-o rodi după cum am rodit
și noi, dar… ia vin’ tu o țâră lângă mine, căci vreme de
lucru mai e, dar de iubit… mai rar!
Și-nvățase femeia, tot de la mă-sa, ca niciodată să
nu-ntoarcă spatele bărbatului său și singură nu va fi în
veci.
-Știi tu, Pină, căci așa o dezmierda din când în
când, iar ei tare mult îi plăcea și-așa îi afla pornirea, îți
amintești tu seara aia… și-acum trăim o altă primăvară,
iar caisul ne ninge și ninși ni-s anii noștri…
GENEZA
CONȘTIENTULUI
I
ntrăm într-o perioadă de schimbare a conștiinței și
subconștientului prin sfărâmarea raționalului și eului
din noi tocmai prin procesul exploziv al ideilor iregulare
care ne bombardează zilnic logica binară în care trăim.
O furtună, un viscol va veni ca să ne pună la încercare
seninul minții, să ne trezească la realitate ca să te întrebi:
„Cine ești?” și „Ce ești?”Vierme sau entitate divină?„Ești
doar animal sau ești mai mult?”„Esti conștiință sau
bolovan?” Trăiești prin trup sau suflet, te conduci prin
simțirile trupului sau prin conștiință? Trăiești doar în
simțirea trupului sau în simțirea sufletului?
Suntem condiționați să ne simțim ca o turmă de
miei care merg cuminți la păscut și acceptăm cu umilință
să ni se ia capul. A sosit timpul să renunțăm la această
stare animalică, să ne lepădăm de înrobirea materialistă
(nu va fi deloc ușor) și să urcăm pe o nouă treaptă a
înălțimii divine. Să renunțăm la hrănirea conștiinței
cu minciuni, amenințări ori promisiuni propagandiste
și să intrăm în „realitatea adevărului”. Ne va fi greu la
început, vom fi suspicioși, ne va fi frică, însă eliberările
au fost întotdeauna dureroase și pline de violență, însăși
nașterea o demonstrează.
21
Iunie 2020
Femeia tăcu și se lăsă ușoară pe genunchii lui, iar el
căuta de zor locul pe care ea-l încălzise și mai mult, de
cum apăruse în prag.
O adiere de primăvară, și-ncă una, iar petalele albe
ale caisului pătrundeau curioase prin ușa întredeschisă
a cizmarului, făcându-se părtașe la clipele de iubire
ale celor doi, iar aroma lor se amesteca provocator cu
mirosul de busuioc.
… Nu-i frumos, ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi place
mie, iar când te-ntrebi de ce iubești, deja nu iubești!
Angela Burtea
Nu vă fie frică, pentru că dacă vom crede în adevăr
și iubire, Dumnezeu este cu noi și ne ajută să ne lepădăm
de ignoranță și prostie, de tot gunoiul care ne acoperă
adevărata noastră identitate. Eliberarea de orgoliu și
mândrie, de orgoliul masca falsă a eului. Noi pretindem
că suntem cei mai inteligenți, adică trufia o spune și nu
ne dă voie să fim, să trăim inteligența. Totul e inteligență
în jur, chiar și virusul de lângă tine e inteligent, doar că
trăiește în altă cultură.
Trebuie să avem curajul să demascăm minciuna
care ne înconjoară și să-i dezvăluim pe mincinoșii de
orice calibru ar fi ei. Să ne eliberăm de iluziile care ne
înrobesc. Educația sistemelor lumii este primitivă, este
plină de ignoranță în comparație cu puterea ta înnăscută,
capacitatea și adevărul lumii divine, a sufletului tău
etern. Nu trebuie să acuzăm pe nimeni. Acesta este doar
adevărul înlănțuirii noastre. Realitatea în care trăim.
Nu uitați căci suntem conștiință pură și trebuie să fim
în controlul vieții noastre. Dumnezeu ne-a făcut după
chipul și asemănarea sa, însă, de ce suferim?
Știm din Geneză că, la început a fost cuvântul
și cuvântul era cu El și cuvântul era El și El a creat
universul cu tot ce e, a creat cerul și pământul și a zis să
se facă lumină, apoi a populat pământul cu munți, păduri
și poiene, izvoare și râuri, plante de tot felul și pomi
fructiferi, a făcut raiul și o varietate de viețuitoare, iar la
urmă a creat bărbatul și femeia în chipul și asemănarea
Sa și ia pus în control. S-a hotărât să creeze după chipul
și asemănarea Sa un barbat și o femeie pe care i-a făcut
din lut și suflând peste ei le-a dat viață, spunându-le: aveți
grijă de această lume, înmulțiți-vă și fiți fericiți, populați
pământul. (Versetele 126-127)
După ce au muncit ei toată ziua, având grijă de
grădină și de animale în veselie și armonie, a trecut pe
acolo Lucifer, cel mai frumos înger a lui Dumnezeu care
plesnea de fudul și mândru ce era și care de acum, după
ce urmărise gelos lucrarea Domnului, își luase nasul la
purtare, crezându-se mai ceva și se hotărî să-l saboteze
pe Dumnezeu, așa că intră în capul soției lui Adam, care
Nr. 2 (24)
era frumoasă foc și seara când să se culce îl lua pe Adam
în brațe, care tocmai se urcase pentru poziția misionară
și îl întoarse sub ea, spunându-i că ea vrea să fie deasupra
situației, în controlul armoniei și al jocului pentru că
dedesupt e o poziție de subaltern, de supunere. Adam
s-a supărat rău aducându-i aminte că Dumnezeu i-a
spus să fie o soție iubitoare și supusă, însă ea nicicum
nu a acceptat argumentul, contracarându-l precum că
și ea este făcută ca și el din același lut și a primit suflul
vieții la fel, aceleași puteri, deci suntem egali și nu voi
accepta să fiu dedesubt astă seară. „Cine e șeful în casa
asta?Eu sau tu?”Și-a luat straița cu ale gurii și a plecat din
rai. Adam s-a întristat rău și I s-a plâns Domnului, care
înfuriat de neascultarea femeii a trimis trei îngeri să o
caute și s-o aducă înapoi numind-o Lilith (vânt obraznic
și zburdalnic).
Îngerii au căutat-o înnebuniți până au găsit-o
undeva pe malul Mării Roșii, unde ea pescuia. „Am
venit cu poruncă de la Tatăl să te întorci la Barbatul
tău acasă, în Rai și să-l asculți.” Aceasta s-a înfuriat și
a început să strige numele celui ce nu aveai voie să-l
pronunți. Din acel moment, ca pedeapsă i-au crescut
aripi și coarne, Lilith dobândise puteri diavolești. Lucifer
râdea pe ascuns de cum evolua creația Domnului. Lilith
a început să se întindă cu toți dracii și se destrăbăla. Nu
era chip mai frumos ca al ei în tot iadul. Văzând această
obrăznicie și uniune cu Lucifer, îngerii au sterilizat-o.
I-au luat dreptul de a avea copii.
Dumnezeu care privea de sus în Grădina Raiului,
îl văzu pe Adam atât de singur și trist, a încercat să-l
împrietenească cu alte animale și să-l bucure, să-l țină
preocupat de îngrijirea animalelor, a florilor, vegetalelor și
a pomilor fructiferi, însă nu a reușit. Pe măsură ce timpul
trecea, Adam era tot mai trist și îngândurat, grădina
începuse să se vestejească, iar animalele începuseră să
se sălbăticească. Văzându-l astfel, Dumnezeu a coborât
în grădină și s-a apropiat de pieptul lui, gândindu-se
să-i facă un partener ca să nu mai fie singur (Geneză,
capitolul 2, o versiune cunoscută de majoritatea
credincioșilor lumii). În timp ce Adam dormea, i-a scos
o coastă din pieptul musculos și o mulează pe Eva din
ea. Un chip dulce și mlădios precum primăvara și suavă,
grațioasă ca o căprioară, pe placul oricărui soț. Lilith
dădea târcoale și pândea să vadă ce face Adam, și când
o văzu pe Eva cât e de dulce, turba de furie și gelozie
- și nu a fost decât neatenția ei în amestecul satanei
care a însămânțat mândria și orgoliul în sufletul ei de a
făcut-o neascultătoare și răzbunătoare și apoi i-a generat
destinul, să fugă, să evadeze din fericirea promisă prin
naștere și să părăsească Grădina Domnului.
Apoi Biblia ne spune în Epistola lui Isaia, 34 cu
14 că Lilith se întoarce în Rai în chip de șarpe ca să se
răzbune pe Adam, însă pentru că și acesta era tot atât
de puternic ca și ea și nu-i putea face nimic, se hotărăște
22
SURÂSUL
s-o folosească pe Eva ca armă împotriva lui. Ea fiind
forjată din el, era mai slabă, așa că o convinge să-i dea
mărul din Pomul întelepciunii lui Adam ca să muște
din el, interzis tuturor de Dumnezeu. Adam, după ce
mușcă, se trezește din matricea fericirii divine și începe
să altoiască toți pomii fructiferi din grădină, corcindu-i
în fel și chip încât fructele primesc o altă dimensiune și
încep să trezească toate viețuitoarele la păcat. A apărut
boala. Leul alerga ca nebun. Adam a dat să-l oprească,
încercând să-l mângâie. Acesta s-a întors și l-a mușcat
de palmă: „Sânge!”, strigă Eva pentru prima oară în Rai.
Când află Dumnezeu toate aceste încălcări de legi
se supără pe Lilith și o blesteamă să nu aibă parte de copii
și de iubire sinceră. Atunci, ea răzbunătoare, promite să
omoare toți copiii nou-născuți, să violeze și să chinuie
bărbații în somn. Să le bea sămânța ca să nască diavoli.
Dumnezeu trimite trei îngeri să o oprească, însă ea acum
fiind sub protecția diavolului care devenise stăpânul
suprem al pământului, în urma revoltei îngerilor din cer,
rămâne pe pământ și ca să fie lăsată în pace ajunge la o
înțelegere cu îngerii să nu omoare copiii care vor purta
brățări cu inițialele celor trei ingeri, dar va continua să
împrăștie urâțenie și suferință în jur. „Vei avea 8 zile
putere peste băieți și 20 de zile peste fete”.
În urma acestei catastrofe și nerespectări de Cuvânt
Dumnezeiesc, Adam și Eva pentru neascultare au fost
alungați din Rai. Dumnezeu, foarte dezamăgit că cele
mai frumoase și mărețe creații ale sale, Lucifer, care era
lumina cerurilor și Lilith - frumusețea care topea ochi
și inimi, gazela raiului, (din cauza mersului ei grațios și
seducător), Adam și Eva pentru neascultare și-a întors
spatele la pământ și oameni, spunând: „Vă dau voință
liberă să va alegeți singuri destinul!”
Adam e în Imobiliare, construiește case. Are o
echipă de 10 muncitori; acum câteva luni, de umflat ce
era a căzut de la etajul trei de pe schelă în văzul tuturor
printre moloz de nu s-a mai văzut. Toți au crezut că
s-a dus, că se lovise cu capul de o cărămidă, însă, spre
mirarea tuturor el a răsărit printre scânduri… Așa a
vrut Dumnezeu să-l mai ție în viață, mărturisea el plin
de sfințenie fraților credincioși. Biserica are nevoie de el,
e pastor de zece ani. Soția e bolnavă și ea, are plămânii
slăbiți și toată lumea din jur e afectată de virus. După
ce omul a exterminat de mii de ani sute de mii de specii
pe pământ spre beneficiul lui, el îmbuibându-se, virusul
rămas pe drumuri, s-a hotărât să se modifice genetic și să
se mute în om.
Inconștiența noastră față de viața în sine, de
echilibrul spiritual și universal divin ne va arunca în
coada ierarhiei create de Dumnezeu. Nu ajunge să ai
conștiință dacă nu devii una cu ea. Cât privește Lilith și
Lucifer, nu-i mai recunoști.
Ben Todică
BUCOVINEI
SINUCIGAȘ
ÎN SERIE
R
idicând deseori ochii spre cerul senin, a observat
în depărtare un micuț nor alb ce intra în contrast
cu cerul de un albastru imaculat, dar nu i-a dat
importanță. După oarecare timp, stropi mari de apă au
început să-i cadă pe carte, pe cap; la început mai rari, apoi
mai deși, transformându-se, în sfârșit, într-o firavă ploaie,
lucru ce l-a obligat să intre în cabană, unde, după ce și-a
schimbt hainele, a scris în jurnalul de zi cu zi:
66 de zile de la plecare
53 de zile fără mâncare (struguri)
16 zile fără apă
63 de nopți dormite afară sau prin diferite cabane
25 de zile rămase la dispoziție să găsească de lucru
sau să se întoarcă în țară, lucru ce era imposibil întrucât nu
avea bani.
Nu merit o așa viață, și-a zis el ieșind din cabană și ochii
i-au căzut pe micuțul nuc ale cărui frunze erau tot verzi și
se încăpățânau să mai cadă în ciuda faptului că iarna bătea
la ușă. Acolo sus îmi va fi sfârșitul!
În după amiaza zilei de 21 noiembrie 2002, în jurul
orei 18:00, Dim a început să-și regândească modul în care
urma să moară. În ierburile înalte, crscute în jurul cabanei, a
găsit un leaț lung, suficient de gros, pe care l-a legat cu sârmă
alături de tulpina nucului, pentru a o consolida. În depărtare
se vedeau nori negri, iar tunetele și fulgerele produceau un
zgomot înfiorător, o ploaie puternică se apropia cu viteză.
Pentru a se proteja de ploaie, un om s-a oprit cu mașina
lângă măr, nu departe de cabană. Am să continui după ce
trece ploaia. Poate va pleca și omul cu mașina. Nu vreau să
mă vadă, și-a zis Dim în gând și a intrat în cabană. S-a așezat
în pat și, așteptând să treacă ploaia, a adormit.
A doua zi ploaia s-a oprit, iar către seară el și-a
continuat lucrul. De două crengi mai groase ale nucului și
de leațul prins perpendicular, a legat un alt leaț orizontal, de
care urma să se...
23
Iunie 2020
Fără să-și dea seama, a făcut o cruce cu cele două
leațuri!
Afară se întunecase. Dim a intrat în cabană să ia
frânghia să-și ducă la îndeplinire gândul cel rău, dar nu a
mai putut ieși. O altă mașină a oprit mult mai aproape de
cabană, fixându-și luminile pe ușa de la intrare, prin ale
cărei crăpături se lumina și interiorul cabanei. Așteptând
ca mașina să plece, Dim a adormit din nou. Preocupat cu
construcția sa, Dim nu a mai fost prin vie după struguri.
Așadar, în ultimile două zile n-a mâncat iarăși nimic! Ce rost
mai are să mânânc? Tot am să mor, se gândea el.
În dimineața zilei de 23 noiembrie 2002, când s-a
trezit din somn, Dim a făcut ordine în cabană, și-a ascuns
pașaportul și a ieșit afară cu cartea lui Florin în mână și,
pe lângă rugăciunile citite, se ruga la Dumnezeu să-l ierte
pentru gestul ce urma să-l facă. Prin împrejurimi, totul părea
pustiu. Pe lângă cabană nu mai trecea nimeni. Era o liniște
ca-n cimitir!
Către seară, înainte de a se lăsa întunericul, stoluri mari
de grauri au mâncat și ultimele bobițe de struguri, făcând o
curățenie generală! Mâncați și voi, că și eu am mâncat! își
zicea Dim privindu-i.
La ora 23:30 s-a deplasat prin iarba înaltă la locul
unde s-a hotărît să-și pună capăt zilelor. A pus frânghia
în stânga lui și, la lumina becului de pe stradă, a citit din
carte o rugăciune mai lungă. Apoi, în genunchi, s-a rugat lui
Dumnezeu să-l ierte pentru păcatul ce urma să-l facă.
La ora 24:00 fix, când clopotele bisericii băteau de 24
de ori la miez de noapte, Dim s-a întors în partea stângă să ia
frânghia și să-și ducă la capăt gândul cel rău. Surpriză mare!
Frânghia a dispărut! Dim a căutat-o peste tot. Fără rezultat.
Undeva, în depărtare, se auzea o cucuvaie cântând, iar
pe lângă liziera de bambuși a trecut o pasăre mare, fâlfâind
puternic din aripi, pe care Dim a văzut-o timp de câteva
secunde la lumina becului din stradă. Pentru câteva clipe
și-a amintit că acea imagine a mai văzut-o în biserica din
Ungureni, când a fost cu Ana.
Supărat că după mai mult de-un ceas de căutări nu a
găsit frânghia și hotărît să-și ducă gândul până la capăt, Dim
a plecat prin vie, înspre calea ferată, să se arunce de pe un
pod în fața trenului. După ce a mers prin vie aproape trei
kilometri, când a ajuns, a văzut în fața lui un gard mare
din plase de sârmă care proteja podul, dar și calea ferată,
făcându-i accesul imposibil. Când au făcut gardul oare? Că
nu era aici! se întrebă el. Nu-i nimic. Am să încerc altădată,
cu o metodă mai simplă și mai puțin dureroasă, se gândea el.
În următoarele zile, din cauza timpului nefavorabil,
părăsea cabana tot mai rar. În lipsă de ocupație, citea toată
ziua rugăciuni din cartea lui Florin, lipit de ușa de la intrare,
prin crăpăturile căreia pătrundea mai mult frig decât
lumină, deseori fiind obligat să o deschidă puțin pentru
a vedea bine. Seara, când timpul îi permitea, mergea prin
grădina abandonată, strângea fire de pătrunjel și ceapă, le
spăla într-o găleată cu apă adusă din pârâu și le mânca crude.
Nr. 2 (24)
În zilele de sâmbătă se pregătea pentru a merge
duminica la biserică. Se spăla cu apă din părâu, se bărbierea
și chiar își spăla pantalonii și cămășile care erau dintr-un
material foarte bun și nu mai trebuiau călcate. Trăia mereu
cu speranța că totuși preotul îl va ajuta! Dar, la sfârșitul
slujbelor, acesta se mulțumea doar să dea mâna cu el, la fel
cum făcea și cu ceilalți enoriași, fără să-i dea vreun răspuns
la scrisoarea ce i-a înmânat-o cu aproape șase luni în urmă.
Într-o seară, profitând că vremea era frrumoasă, Dim
și-a făcut mai mult curaj și a început să se plimbe prin oraș,
admirând casele și livezile frumoase. Așa ajuns în fața unei
farmacii lângă peretele căreia era o pubelă, iar lângă pubelă
se afla o sacoșă plină cu seringi și medicamente, în special
pastile antibiotice. Fără să vrea, fără să-și dea seama, fără să
știe dacă îi vor folosi la ceva, Dim s-a aplecat și a luat patru
tablete de amoxacilină, două tablete de atarax și trei tuburi
cu pastile mari și rotunde. Le-a pus în buzunar, apoi s-a
îndreptat spre biserică, unde a văzut că ușa era deschisă, iar
el e singur.
Din cartea lui Florin, pe care o purta cu el, a citit o
rugăciune, cum făcea adeseori când venea la biserică, apoi,
în genunchi, în fața tuturor sfinților din biserică, i-a rugat
să-i dea o lumănare să o prindă în cabană, să facă puțină
lumină pentru că s-a săturat să stea mereu pe întuneric, și
chibrituri ca să o aprindă, promițând că, dacă va mai trăi,
va plăti. Acum nu are bani! În liniștea profundă a bisericii,
Dim a auzit pocnetul unui scaun de lângă el. Luându-l ca
pe o aprobare, s-a îndreptat spre locul unde știa că sînt
lumănările. A luat una. Apoi a luat o cutie cu chibrituri și s-a
pornit spre cabană, întrucât afară se întunecase de-a binelea.
Pe drum auzea în urma lui oameni vorbind, femei
chicotind și când întrecea capul nu era nimeni. Pisici negre
au început să-i taie calea, iar pe două dintre ele le-a văzut
aproape stând pe stâlpii de la poarta unei case. Făcându-
și mereu semnul crucii a ajuns cu bine la cabană, unde,
bucuros, a aprins lumănarea și a făcut lumină pentru prima
dată.
S-a dezbrăcat de hainele bune pentru a se culca,
moment în care a văzut câte de slab era. Mâinile și picioarele
îi erau foarte subțiri, iar coastele puteau fi numărate de la
distanță; burta i se lipise de spate, iar pielea i se transforma
în făină la cea mai mică atingere. Dim se deshidrata. Parcă
am fugit de la Auschwitz! Oare ce rău am făcut eu în viața
mea de sînt așa de chinuit? În seara asta se vor termina toate!
Dintr-un buzunar al hainei cu care a plecat de acasă,
Dim a scos pastilele puse de Ana. Erau numai antibiotice.
Apoi și-a amintit de vorbele ei: Ia-le, îți vor trebui. Și, dacă nu-
ți ajung, o să găsești acolo! De ce-o fi spus Ana acele vorbe?
se întrebă Dim numărând pastilele. Erau 120 cu cele găsite
la buncăr. Toate aveau termen de valabilitate până în 2005!
Dacă tot nu sînt bun de nimic, ce rost are să mai trăiesc?
Bine că nu mor pe întuneric! și-a zis în sinea lui, privind spre
lumănarea ce ardea pe etajera improvizată dintr-o bucată de
scândură.
24
SURÂSUL
La lumina ei a citit o rugăciune din cartea lui Forin,
apoi a început să înghită câte patru, cinci pastile deodată,
folosind apă din părâul de lângă cabană. După ce a înghițit
ultima pastilă, s-a rugat la Dumnezeu să-l ierte pentru acest
păcat și, sigur că în noaptea aceea va muri, s-a întins în pat,
ascultând cum stropii grei de ploaie cădeau pe țiglele de pe
acoperiș.
În felul acesta a adormit.
Noaptea a trecut repede și fără evenimente pe care le-ar
putea povesti. S-a trezit din somn a doua zi. Prin crăpăturile
de la ușă soarele împrăștia o lumină puternică în cabană.
Nu-i venea a crede că trăiește! A început să-și dea palme
să vadă dacă simte, apoi a ieșit afară să se convingă că nu-i
mort. Moment în care, în liniștea dimineții, din nucul din
fața cabanei a auzit pentru a doua oară cântecul deosebit de
frumos al acelei păsări pe care, ca și prima dată, nu reușea
să o vadă. Dacă tot n-am murit, am să caut în continuare de
lucru. Să fac rost de bani, să pot pleca de aici. Preotul a uitat
de mine!
Și zilnic, Dim mergea zeci de km pe jos, atât prin oraș,
pe la șantiere în lucru, cât și prin localități apropiate, dar
totul era în zadar. Nimeni nu voia să-l ajute. Descurajat total,
seara se întorcea la cabană, mânca de obicei, câte două, trei
mere mici și acre, culese de pe jos, din iarbă, câteva fire de
pătrunjel și se culca.
Într-o zi, s-a întors la cabană prin vie, pe drumuri mai
ocolite, înainte de lăsarea întunericului, având o presimțire
rea. Și avea să aibă dreptate! Pe iarba din fața cabanei erau
parcate cinci mașini mici și două excavatoare mari. Acestea
din urmă au scos din rădăcini nucul, mărul, liziera de
bambuși și toți ceilalți arbuști ce înconjurau cabana, făcând
o grămadă mare, căreia oamenii i-au dat foc și priveau cum
arde. Acum mere nu mai sînt, grădina e distrusă de tractoare,
în cabană nu mai pot să intru!
Seara, târziu, oamenii au plecat cu toții. Dim a intrat în
cabană, și-a luat pătura cu care se învelea noaptea și perna
făcută din iarbă și, căutând un loc de odihnă, a ajuns în
dreptul unui podeț, care la un capăt era înfundat cu pământ
și pietre mari, iar la celălalt capăt cu două legături mari de
crengi de trandafir, legate cu sârmă ghimpată. Drumul ce
trecea peste podeț a fost răvășit și pe el s-a plantat viță de vie.
Aici nimeni nu mă va găsi!
A tras crengile și, la lumina slabă a micii sale lanterne,
a văzut că în interior terenul era uscat, fără denivelări și fără
buruieni. Pe pământul gol a pus niște cartoane găsite prin
apropiere, apoi pătura și perna, a intrat sub podeț trăgând
după el crengile de trandafir, blocându-se în lăuntru și
hotărînd să nu mai iasă afară, să facă post-negru până va
muri.
În felul acesta, poate că Dumnezeu îl va ierta de păcatele
făcute până atunci, uitând cu totul cele spuse de bătrânul
din tren: Cineva din familie îți vrea răul! Și de preotul din
biserica de la Ungureni: Ea vrea să te omoare și tu o aperi,
Dim ?!
BUCOVINEI
La lumina zilei ce se strecura printre crengile de
trandafir, sub podeț, Dim citea rugăciuni toată ziua, fără
să bea apă și fără să mânânce, menționând în jurnalul său
numărul de zile și numărul de rugăciuni. În felul acesta au
trecut 14 zile și nopți!
Dim era slăbit de tot, aștepta să moară. În ziua a
cinsprezecea, cineva trăgea de legăturile de crengi, apoi o
voce de femeie care îl întreba:
– De ce te-ai ascuns aici? Hai, ieși afară! Te-am căutat
deseori la cabană și nu te-am găsit. Știam eu că nu ești plecat!
Fără să deschidă gura, întrucât nu mai putea vorbi,
Dim i-a întins femeii o foaie pe care a scris-o când era mai
în putere, cum a căutat luni de zile de lucru, fără să găsească.
Și, decât să fure sau să facă alte prostii pentru a trăi, preferă
să fie lăsat să moară!
Femeia a luat foaia, a citit-o apoi l-a întrebat:
– Tu ai scris-o?
Dim a făcut semn din cap că da. Nu putea vorbi!
– Eu am să mă ocup de toate! Acum plec. Să mă aștepți
aici, că vin înapoi! Cât pot de repede!
Poate trimite și ea poliția, cum a făcut și celălalt om, se
gândi Dim încercând să se târască până afară de sub podeț.
După aproape două ceasuri femeia s-a întors. Era foarte
bucuroasă:
– Uite, ți-am adus de mâncare. Ca să poți munci,
trebuie să mânânci! Să-ți recapeți forțele și să nu-ți mai faci
griji. Eu am să-ți găsesc de lucru. Și până atunci poți să te
întorci la cabană. Să stai liniștit. Am vorbit cu proprietarul
și te lasă.
În timp ce vorbea, femeia i-a pus pe o hârtie mare, albă,
două sticle de apă, o bucată de salam, conserve, două pâini,
cafea într-un termos și... un pachet de țigări
– Ai mâncare pentru două zile. Am să-ți mai aduc și
am să mă ocup de toate! Să nu-ți fac griji!
Fără ca Dim să aibă vreme să-i mulțumească, femeia
a dispărut repede printre rândurile de vie. Ca prin minune,
după plecarea femeii, Dim s-a simțit mai în putere, și-a luat
geanta, pătura și perna din iarbă, plus ceea ce i-a adus de
mâncare și s-a mutat din nou la cabană. S-a spălat în părâu, a
mâncat și s-a culcat pe salteaua care i-a lipsit mult în ultimele
zile.
Timp de trei săptămâni, la două, trei zile, cum avea
și ea timp, femeia i-a adus la cabană, de mâncare lui Dim.
Bazându-se pe spusele ei că are voie să stea la cabană și că
îi va căuta de lucru, Dim și-a revenit repede și a început să
meargă seara prin oraș și chiar la biserică, unde, într-o zi de
duminică, la sfârșitul slujbei, preotul i-a întins mâna.
Fragment din romanul
Din coasta Siretului, pe coasta de Azur,
în pregătire pentru tipar.
Dumitru Iurea
25
Iunie 2020
DUMITRU IUREA s-a născut în ziua de
duminică, 10 octombrie 1954, din părinții Elena și
Petrea, țărani români, tatăl de meserie fierar și mama
casnică, în satul Liteni, lângă Dolhasca, pe malul
drept al râului Siret, județul Suceava;
A învățat primele clase, din septembrie 1962,
isprăvind premiant cele 8 clase la școala din satul natal,
apoi, din toamna anului 1969, încă trei ani o școală
profesională, la Liceul Industrial nr. 4 din Suceava,
unde obține diploma de oțelar-turnător în metalurgie,
și va fi încadrat ca muncitor calificat la I. U. P. S,
Suceava; din toamna anului 1974 până în noiembrie
1976 își satisface stagiul militar, și apoi se reîntoarce la
întreprinderea suceveană și urmează câteva trimestre
cursurile serale în același Liceu industrial nr. 4 din
Suceava. În noiembrie 1977 se căsătorește cu Ana și
vor avea tei copii, Marius, Marian și Cristina.
Încearcă să-și schimbe meseria, fiind admis în
septembrie 1983, la Școala de subofițeri de Miliție
de la Băneasa, dar după două săptămâni, în urma
unei reclamații cu incriminări de natură politică,
nu va fi înmatriculat și se întoarce la vechiul loc de
muncă, unde, în urma mai multor examene, ajunge
la categoria a VIII-a specială și absolvă cursurile școlii
de maiștri la același Liceu industrial nr. 4 din Suceava.
Lucează până în septembrie 2002 ca maistru
și, din pricina condițiilor „post-revoluționare”, este
obligat să plece să caute de lucru peste hotare. În anul
2004, după 30 de ani de muncă grea, primește o pensie
lunară în valoare de 70 de euro, dar măcar se poate
bucura de libertate și pentru a câștiga un ban cinstit
întru ajutorarea celor trei copii rămași în România.
Cum ajunge în Franța, pe Coasta de Azur, unde
începe să-și găsească un rost.... scrie în carte! Paginile
adunate de Dumitru Iurea – peste 1100, scrise cu
mâna stângă și cu creion negru – înșiră pățaniile prin
care a trecut într-o viață de om, întâmplări incredibile,
cu oameni răi, care-l oropsesc, și oameni buni, care-l
ajută. Mărturia acestui suflet bântuit de întrebări
despre rostul omului în lume e foarte limpede: „Eu
nu am scris pentru a deveni celebru și nici bogat. Am
scris din durere.” Altfel spus, durerea i s-a cuibărit în
cuvinte și cuvintele îl ocrotesc.
Și doar cititorii îi pot obloji această durere.
Ion Filipciuc
Nr. 2 (24)
VREMURI
ce nu vor apune
A
u fost cândva nişte femei care mânuiau la
lumina lămpilor cu gaz sau cu seu, acul, fusul
şi suveica... din mâinile lor neobosite, au
rămas peste timp, semne ale românismului
nealterat.
Cu sute de ani în urmă, aici, într-un spaţiu mioritic,
în Ţara Dornelor, unde apele râurilor au împletit cărări
şi unde pe acele cărări de sub munte şi-au durat mici
gospodării oamenii simpli. La acele timpuri oamenii
lucrau la pădure cărăuşeau cu boii, cai aveau numai
boierii şi jandarmii... Se muncea din greu în pădurile
Bucovinei, se scotea lemn, care se lega în plute şi ... pe
Bistriţa Aurie, la vale către alte locuri, spre Galaţi. Alţi
locuitori creşteau animale, munceau la fân, aveau oi
pe care le păstoreau pe sub poalele munţilor şi care le
ofereau hrana zilnică, cât şi alimente pentru a face troc
cu alte produse, care aici nu se puteau produce: cereale,
gaz, sare, untdelemn, obiecte de îmbrăcăminte. Cu asta
se ocupau bărbaţii vrednici, iar femeile gospodine care
îngrijeau casele şi copiii, de fapt, ele duceau greul vieţii.
Munceau. Aşa cum puteau să-şi ducă traiul de zi cu zi,
una nu se lăsa mai prejos decât cealaltă. În serile lungi de
toamnă şi de iarnă, nu zăboveau. Femeile şi fetişoarele
care puteau ţine acul în mână, deveneau adevărate
truditoare pe altarul frumosului. Se ocupau cu pregătirea
lânii pentru tors, făcând caiere din care torceau firul fin
sau mai gros, în funcţie de necesităţi, gros pentru sumane
şi iţari, mai subţire pentru cămeşi, catrinţe şi brâie... din
resturi făceau obiele pentru opinci. Oamenii purtau
opici, dar la zile de mari sărbători religioase, gospodarii
mai înstăriţi aveau ghete, cizme, bocanci, copiii opincuţe.
Toate obiectele vestimentare erau lucrate în casă... De la
ţolul sau plocuţul de la căpătâiul patului, până la bonda
din spinare toate erau lucrate manual. Fiecare femeie ştia
că la Sfânta zi de Paşti, Crăciun, ele trebuiau să îmbrace
26
SURÂSUL
familia şi pe sine cu haine noi. Duminica la biserică cu
toată familia, iar după prânz se mergea la horă. Acolo se
vedea hărnicirea, talentul şi priceperea fiecăreia.
Tot pentru sărbători religioase de peste an, hramuri
ale locurilor, oamenii îşi luau spre cinstire, numele unui
sfânt pe care îl venerau şi-l cinsteau în biserică, dar şi
acasă. Pentru aceste hramuri, casele trebuiau primenite,
înnoite cu cusături aparte, ca atunci când vor veni acele
neamuri din alte sate, să nu vadă pe perete tot cusăturile
de anul trecut că atunci gospodina era decăzută în faţa
neamurilor. Hramurile aveau un rol important, prin
intermediul hramului, oamenii, familiile se cunoşteau
mai bine, cu veri, unchi , mătuşi, evitând astfel o viitoare
căsătorie între rude. La masa de hram gazdele puneau
pe masă, dinaintea oaspeţilor, bucatele cele mai bune.
Gospodina pregătea: găluşte, zamă de găină cu tăieţei
de casă şi toate se mâncau cu cozonac. Dacă cozonacul
nu avea un strat gros de mac cu rahat, gospodina
era considerată zgârcită sau şi mai rău... Chiar dacă
cozonacul simplu era mai bun cu zama, regula era regulă.
Până târziu, în anii 80, prin unele sate din Ţara Dornelor
s-a servit cozonac la mese de hram, dar nu ca desert, ca
fel principal. Hramul se păstrează şi astăzi, dar cu o mai
mică intensitate şi cu bucate moderne (din păcate). De
băut, se oferea o fiertură cu lămâie, vin alb, zahăr ars şi
ceva secret pus de fiecare gospodină, numit mied. Un
deliciu, pus în ulcioare sau în căni mari de sticlă, alături
de rachiul fiert cu chimen, de le dezlegau limbile şi pofta
de a hori. La hram se horea, fie o doină de dor, jale sau de
drag, iar cei mai grozavi, chemau scripcarii să le zică şi
una de joc. În zilele hramului de la ora prânzului, după ce
lumea ieşea de la biserică şi se adunau la masă, ţiganii cu
scripca umblau din casă în casă. Cine nu-i primea, iar era
văzut de rău, calic... nu ai doi gologani, pentru scripcă!!!
Aşa îşi duceau traiul muncind cu drag, pentru a face din
puţin mult şi din ce ai un rai. Viaţa era simplă, dar fiecare
zi avea o rânduială şi un rost al ei.
Din acele vremuri, din românii vechi mă trag
şi eu şi neamul meu. Am avut privilegiul să mă nasc
într-o familie de chiaburi ai oraşului Vatra Dornei şi să
moştenesc adevărate valori. Am mai avut norocul să mă
căsătoresc cu un băiat de pe Valea Bistriţei, din Cojoci,
Crucea, fiul unor bravi gospodari, care, ca un făcut au
avut rădăcini nealterate de traiul din Regat. Au avut ca
şi oamenii din Bucovina aceleaşi tradiţii, preocupări,
cutume, drag de muncă şi de avuţie. Din aceste familii se
trage şi soacra mea, care a învăţat încă de fetişoară să ţină
acul în mână, a devenit o adevărată creatoare populară
care şi astăzi la vârsta de 78 de ani, e neobosită, coase de
zici că acum s-a întors în timp şi are de cusut cămaşa de
mire sau costum de scos la horă. Că pe atunci mireasa
îi cosea cămaşă mirelui, iar mirele îi aduce coroniţa cu
flori pentru coc. În ziua peţitului, când veneau socrii la
înţelegere, viitoarea mireasă trebuia să dea un legământ,
BUCOVINEI Iunie 2020

o batistă cusută de mâna ei, pe care ochiul soacrei

vigilent îl verifica punct cu punct. Tot în acel moment se
împărţea sau se giuruia zestrea. Ce avere primeşte fata,
ce primeşte băiatul şi cu ce avut vor porni în viaţă tânăra
familie.
Aşa au pornit în viaţă străbunicii noştri, au ridicat
case, au crescut copii, i-au crescut cu dragoste şi frică
de Dumnezeu şi au ieşit oameni, oameni care se roagă şi
astăzi, Doamne, nu îmi prăpădi neamul!

Prof. Emilia Popescu Rusu

Cusuturi
Emilia P. Rusu

27
Nr. 2 (24) SURÂSUL

mecanicul de întreținere auto, Anton Șlupek, a durat

aproape două decenii, până la discreta și fulgerătoarea
despărțire. Tony îmi era vecin, locuiam amândoi pe
strada Șoseaua Națională din cartierul Alexandru cel
Bun, frecventam același bar seara și mergeam împreună
la pescuit. Cea mai mare parte a timpului liber rămas
după programul de lucru din cabinetul stomatologic
mi l-am petrecut în stația de reparații auto din cartierul
Păcurari, susținându-l moral pe priceputul mecanic,
devenit aproape indispensabil săptămână de săptămână.
Se împletise o complicitate masculină între doctorul
proprietar al bătrânelor autoturisme și mecanicul său.
Pe atunci nu eram complet definit în formarea
personalității mele rebele și mă simțeam grozav în pielea
ȘOBOLANUL CARE MERGE PE GRINDĂ mea de om slobod. Căpătasem o stare de detașare față
proză scurtă de haosul din societate și față de instabilitatea politică,
compensată de munca profesională și de echilibrul din
GURMANZII familie. Vraja Occidentului nu m-a atras, nu am dat o
certitudine pe o incertitudine.

D
Am crezut în destinul meu, conștientizând
in momentul în care am scăpat de amărâta
propriile limite, ceea ce trebuia să se întâmple s-a
„limuzină” indigenă, Dacia1410, achiziționată
întâmplat, rămânând liber întru Dumnezeu. Dar am
în controversata epocă de neuitată amintire,
avut și o încredere oarbă în liberul arbitru, căci am
după termenul obligatoriu de patru ani de așteptare
gândit neconstrâns și am avut libertatea de a spune sau
de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu
de a face ce mi-am dorit după voința personală, devenind
fabrica de la Pitești, m-am jurat că nu voi mai conduce
propriul creator autonom al proiectelor de viitor.
un automobil de fabricație românească. Când mi-a
Pe fondul acestor stări de fapt aveam nevoie de
fost lumea mai dragă, aflat împreună cu toată familia
momente de relaxare în care să mă detensionez și să
în concediu sau petrecând sărbătorile creștine în
obțin o stare mentală de calm și răbdare, însoțite de
Bucovina natală, mașina mea buclucașă m-a lăsat de mai
un extaz blând și senin. Activitatea fotbalistică de la
multe ori în drum, fiind nevoit să apelez la omenia și
stadionul din Dealul Copoului, antrenamentele și
ospitalitatea localnicilor de pe traseu și la bunăvoința
jocurile oficiale din arena de popice a Clubului sportiv
unor șoferi din trafic, total necunoscuți, care din milă
CFR IAȘI, completate cu pescuitul mi-au redus stresul
pentru înfricoșarea fetițelor mele m-au remorcat zeci de
prin eliberarea hormonilor fericirii, endorfinele, care
kilometri până la destinație. Eram pregătit de la plecarea
îmi dădeau o stare minunată într-un corp și o minte
de acasă cu un cablu gros pentru tractare, care să mă
sănătoasă.
scoată din orice fel de impas, cum au fost să fie: ruperea
Din când în când simțeam nevoia să socializez
lanțului de distribuție, blocarea unei planetare, fisurarea
la barul din „colț” în sânul unei „pleiade” formate din
blocului motor, înfundarea conductei de alimentare,
vecini de cartier, „gurmeți” în prezența halbelor de
curgerea radiatorului de răcire sau a rezervorului cu
bere, mai ales în serile călduroase de vară, seri magice,
benzină.
care atrăgeau mușteriii ca muștele politice la gunoiul
Începând cu anul 1990 am devenit un „gurmand”
guvernării.
pasionat de mașini străine, asociate cu alte tentații ale
Nu de puține ori, Lili, care mă aștepta cu cina până
libertății de consum, cauzate de căderea comunismului.
târziu, îmi cerea socoteală și mă lua de zor în primire,
Mi-am început pofta cu un autoturism BMW-520,
la trei păzește, pe un ton aspru cu zicale acuzator -
apoi un Mercedes Benz-220, un Daihatsu-Quore,
moralizatoare în sens metaforic, încărcate de truism:
un Mercedes-280, un Renault-Laguna, un Hyundai-
- Ce cauți tu, om serios, la o bombă deocheată și
Teracan, toate second hand, urmate mai recent de un
soioasă?
Renault-Clio și Volskwagen-Golf, ambele cumpărate la
- Nu știi că „cei ce se aseamănă se adună”!
0 kilometri.
- Dacă „te amesteci în tărâțe te mănâncă porcii”! Și
Gestionând atâtea mașini trecute de prima lor
alte asemenea pilde cu tente insinuante și ironice.
tinerețe era musai să-mi fac prieten un specialist în
- Tu nu poți fi pe aceeași treaptă sau la același nivel
mecanică auto priceput și abordabil la orice oră din
cu „bețivanii” din cartier numai pentru a fi mai cunoscut
zi sau din noapte. Legătura stabilă și reciprocă cu
ca liber profesionist.

28
BUCOVINEI
- Când îl cauți „ia-l de unde nu-i”, dispari ca o
nălucă, nu ești departe de a căpăta năravul de a trage la
măsea și de „a lua purceaua de coadă”, uitând de treburile
casei și obligațiile față de o familie cu două copile minore.
- Nu mă trata ca pe un infractor de drept comun,
o rugam spășit, mai greșește omul și după câte știu
greșeala recunoscută este pe jumătate iertată. Cealaltă
jumătate trebuia reparată dând dovadă de smerenie
și bună purtare o bucată de timp, care să amortizeze
șocul emoțional și nemulțumirea, să readucă lucrurile la
normalitate.
Încrezător în mine, încercam cât de cât s-o
înduioșez, să-i înmoi inima cu aceleași sărutări tandre
și promisiuni efemere. Degeaba, căci căpătase imunitate
în acest sens.
- O să ți se „ducă buhul ca de popă tuns”! Mai mare
rușinea, ditamai doctorul stă cocoțat în primul rând cu
interlopii și borfașii din drojdia societății, care abuzează
de deschiderea și naivitatea ta de om atât de slab de înger.
O perioadă de timp, până la dispariția surprinzătoare
a lui Tony, nu am luat-o în serios pe Lili, care vrând-
nevrând s-a împăcat cu această „boală cronică”, greu de
lecuit.
Atrăgătoarea locantă cu nume americănesc inspirat
de la renumitul cartier „Brooklyn” al metropolei New
Yorkeze se găsea la parterul unui bloc cu opt etaje, dat în
folosință după Revoluție, situat în vecinătatea pasarelei
pietonale care leagă și astăzi Gara Iași de cartierul nostru.
Masa la care ne așezam de obicei, eu și cu Tony,
avea o poziție strategică cu vedere de ansamblu asupra
ușii de la intrare, căci nu de puține ori intrau tot felul
de derbedei, hojmalăi infatuați și plini de mușchi pe ei,
care puteau provoca o debandadă din te miri ce. Tony,
cu statura lui impozantă ce cântărea ușor peste o sută
de kilograme își arogase benevol rolul de protguard-ist
de ocazie, stingând din fașă orice sămânță de scandal
spre satisfacția celor doi patroni, doamna Mariana și
soțul său, aflați în spatele tejghelei barului de unde își
serveau clienții cu multă amabilitate și diplomație. De
obicei se descurcau de minune și fără „asistența tehnică”
a mecanicului meu, dar au fost și situații când acesta a
intervenit salutar în aplanarea unor conflicte de natură
bahică.
Și eu și Tony fumam pe atunci în draci, numai țigări
fine, de regulă Kent sau Marlboro, iar în bar nu cred că
exista vreun nefumător, altfel fumul gros ar fi afectat
respirația unui plămân vulnerabil la atacul nicotinic.
Aburii de alcool și fumul înecăcios ne hrăneau imaginația
în vederea petrecerii sfârșitului de săptămână printr-o
evadare de acasă sau de la serviciu. De obicei preferam
pescuitul, un hobby devenit comun de o vreme, o pasiune
fără frontiere, căci după o săptămână de muncă o baltă
cu pește îți oferă liniște, sălbăticie și de ce nu, întâlnirea
cu marea captură visată. Pregătirile pentru pescuitul
29
Iunie 2020
din weekend durau tot restul săptămânii și constau, ca
de obicei, în legarea de cârlige, ungerea mulinetelor,
procurarea nadei atractante pentru diferitele varietăți
de pește. De exemplu pentru o „crăpăială” eficientă era
musai nevoie de șrot proaspăt din floarea soarelui sub
formă de turtă sau praf, nu mai spun că pentru un somn
liniștit era de preferat o sticlă de Whisky sau de vodcă
Finlandia. Nu este o regulă, dar pescarilor le place să
meargă la pescuit în grup, cel puțin câte doi, așa cum
procedam eu și cu amicul meu, ca să se bucure reciproc
de capturi, să glumească ironic când nu trage peștele,
să se resemneze sau să se răzbune crunt pe băutura din
rucsac.
Arta pescuitului se câștigă în zeci de ani de practică
consecventă, care cere sacrificii de natură pecuniară,
conjugală, temporală sau spațială. Aducând vorba despre
pescuitul calitativ și cantitativ pe care îl practicam cu
patimă împreună cu prietenul nedespărțit trebuia
îndeplinită o condiție primordială, adică era nevoie de
o baltă cu pește flămând și cu o densitate mare, care
ne-o asigura cu larghețe doi pacienți de-ai mei, unul
director și altul inginer șef, patronii unei renumite zone
piscicole privatizate din județ. În acest fel reușeam să
pescuim zeci de kilograme de pește din categoria trofee,
plăcerea noastră exagerată transformându-se într- o
dorință pasională de satisfacere a unei pofte nestăpânite.
De multe ori, Tony era reținut în parcul auto al fermei
pentru a face revizii tehnice autoturismelor patronilor în
timp ce eu mă străduiam să-i suplinesc lipsa pescuind cu
randament dublu.
Prietenia transformată într-o simbioză reciproc
avantajoasă în relațiile cu mecanicul meu devotat s-a
derulat mulți ani, până când s-a petrecut tragedia, pe
care nu mi-o pot explica nici astăzi.
În după-amiaza unei zile de primăvară, după ce s-a
întors de la serviciu, Tony, așezat tacticos la masa din
sufragerie urmărea programele televiziunii prin cablu
în timp ce servea cu lăcomie prânzul întârziat. Foamea
însoțită de pofta nestăvilită de gurmand notoriu l-a
determinat să înfulece bucăți mari de carne cu pilaf din
orez, care au constituit un bol alimentar solid, neîmbibat
suficient cu salivă, iar în momentul deglutiției s-a blocat
în zona faringo - laringiană provocându-i o asfixie
mecanică fatală. Probabil că a intrat în panică și după
ce și-a pierdut cunoștința a căzut de pe scaun, zgomotul
impactului cu podeaua alarmându-le pe cele două fetițe
ale sale aflate în dormitor, care s-au speriat de ce au văzut
și au fost capabile să alerteze vecinii de palier, dar, din
păcate nu au știut să-i dea un prim ajutor calificat până
la sosirea salvării serviciului de urgență. Când am sosit
val - vârtej de acasă, în urma telefonului primit de la
una din fete, membrii echipajului din ambulanța Smurd
efectuau manevrele de resuscitare cardio-pulmonară,
care din nefericire nu au putut schimba deznodământul
Nr. 2 (24)
inevitabil fixat de destin. O moarte atât de stupidă nici
că se mai poate. Și când mă gândesc cum mi-a trecut
ulterior glontele pe la ureche, de-atunci mă consider cel
mai norocos om de pe planetă.
După dispariția fulgerătoare a indispensabilului
prieten mecanic, postura de proprietar de mașini second
hand a devenit păguboasă, ceea ce m-a determinat să-mi
schimb radical vechile concepte. Profitând de generosul
program guvernamental „ Rabla” de stimulare a înnoirii
parcului auto am predat cele trei autoturisme vechi în
schimbul unor tichete valorice de casare. Prima dată
am achiziționat un autoturism „Renault Clio”, iar anul
următor un autoturism „Volswagen Golf ”, ambele având
0 km la bord, pe care le-am achitat integral. Nu mai
spun că de atunci mă duc la stația de reparații auto doar
pentru schimburi de ulei și filtre sau pentru inspecțiile
tehnice periodice obligatorii.
În ceea ce privește celălalt hobby am continuat
partidele de pescuit mai mult individual, până când, de
vreo cinci ani am încheiat un parteneriat de colaborare și
asistență mutuală cu alt „pescar înrăit”, cunoscutul poet
și prozator ieșean, Emilian Marcu, în prezența căruia
am avut destule satisfacții dar și peripeții numai bune
de povestit.
Întâmplător, sau nu, după moartea prematură a
nedespărțitului vecin și prieten s-a închis definitiv barul
„ Brooklyn”, ca urmare a repetatelor reclamații din partea
locatarilor din bloc, care acuzau tulburarea ordinii și
liniștii publice prin tradiționale înjurături neaoșe sau
încăierări între mardeiași la ore târzii din noapte. Această
binefacere a fost ca un balsam pe sufletul încercat al lui
Lili, mai puțin atractivă pentru mine și pentru însetații
din cartier.
O dată pe an se întâmplă să trec pe la cimitirul
„Sfântul Vasile”, unde se află înhumat Tony și mă rog
pentru iertarea păcatelor lui, întristat o dată în plus de
starea jalnică a mormântului. Nu-mi ieșea din minte
cum poate să moară un munte de om înecându-se cu o
bucățică de carne, ca urmare a lăcomiei sale de gurmand
nestăpânit. Și totuși, în urmă cu trei ani am ieșit complet
din starea aceea în care mintea mea nu putea să conceapă
o astfel de încetare din viață.
Încă mai făceam naveta două zile pe săptămână
la dispensarul din comuna natală, Vama, asigurând
asistența medico-dentară a consătenilor care m-au ales
consilier local în trei candidaturi de la alegerile locale.
Pe scaunul stomatologic se afla o pacientă din comuna
vecină, Frumosu, căreia i-am administrat un anestezic
prin infiltrație intraorală cu seringa, în vederea unei
extracții dentare. Până la instalarea efectului analgezic
optim care poate dura și o jumătate de oră am considerat
că pot savura un sandwich din pâine prăjită și caș proaspăt
de oaie în vestiarul alăturat cabinetului stomatologic.
Ultimele îmbucături au fost grăbite și mai voluminoase,
30
SURÂSUL
bolul alimentar rezultat fiind uscat, nemestecat suficient
cu salivă în cavitatea bucală. Datorită cașului lipicios
bolul s-a oprit pe culoarul de înghițire buco -faringian
presând epiglota laringiană, nepermițând respirația prin
inspir-expir, simțind că încep mă sufoc. Nu am intrat în
panică imediat, hipoxia creierului nu se instalase, așa că
trebuia să acționez rațional și eficient cât eram conștient.
Nu aveam vreme de pierdut, așa că m-am deplasat în
cabinet direct la chiuvetă unde speram că jetul de apă
de la robinet îmi va înmuia și desprinde bolul alimentar
care-mi blocase ambele căi, digestivă și respiratorie.
Fără succes însă, în timp ce pacienta de pe scaun, uimită
și nedumerită, cuprinsă de o surprinzătoare stare de
perplexitate, se speriase îngrozitor privindu-mă cum
eram de agitat și învinețit la față, neștiind și neînțelegând
nimic din ce se întâmpla cu mine. Adunându-mi toate
forțele fizice și psihice rămase am avut inspirația salutară
de a sări repetat în sus, până în tavan, nu știu de câte
ori, în timp ce femeia se holba la mine ca la balamuc,
neînțelegând mai nimic din limbajul și exprimarea
trupului meu. Ca prin minune, efortul săriturilor a
exercitat o presiune mare asupra abdomenului care s-a
transmis de la stomac la faringe și esofag, în sens invers
parcurgerii traseului bolului plecat din cavitatea bucală.
Și ce să vezi, bolul „criminal” a țâșnit ca din pușcă cu
o viteză atât de mare încât s-a proțăpit fix în peretele
de un alb imaculat al încăperii. Martora neputincioasă
și anesteziată „beton” și-a făcut cruce de nenumărate
ori, în timp ce eu, aflat la capătul puterilor, am încercat
să-i explic cu nonșalanță că s-a întâmplat un obișnuit
accident de deglutiție, care a avut de toate. Și ambalaj și
conținut și suspans și agonie și extaz. Apoi i-am făcut cea
mai ușoară extracție, conform spuselor ei, după care a
plecat glonț pe ușă și nu am mai văzut-o vreodată.
De atunci, pentru mine, fiecare zi e o nouă viață și
totul este în mâna Domnului. Nu te poți juca „de-a viața-
ascunselea” fără a fi în paza lui. De la acel nătâng accident
am tras concluzia că niciodată să nu spui că, ție nu ți
se poate întâmpla un lucru banal și tragic concomitent,
niciodată. Și recomand tuturor acest percept, mai ales
celor ce m-au crezut în relatarea stupidului accident care
m-ar fi trimis în lumea umbrelor dacă nu aș fi avut o
prezență de spirit nepieritoare.
De-a lungul istoriei, celebrități, regi și împărați
au avut o soartă nemiloasă, determinată de lăcomia
nestăpânită în a mânca orice, oriunde și oricând.
Persoane mai puțin cunoscute au devenit „celebrități
eterne” grație modului absurd în care au părăsit lumea,
dispariția lor înscriindu-se într-o istorie informală a
lăcomiei universale de a-și satisface poftele gurmande
și poate că au contribuit în acest fel la îmbunătățirea
moștenirii genetice prin dispariția lor prematură.
Dr. Sorin Cot larciuc
BUCOVINEI Iunie 2020

noastră”; „Iată, acum pe masă sufletul meu / într-o picătură

translucidă de rouă”).
Iubirea adevărată e binecuvântată și nu poate exista
fără credință („ești catedrală, sunt enoriașul / cu genunchii
zdreliți de mirare”), dar trece dincolo de granițele timpului
și anotimpului („Iarna e doar o mină / unde grijulie /
cuibărește pasărea învierii”).
Nimic nu se pierde, totul se păstrează în suflet, martor
participativ al fiecărei întâmplări („Atârnă greu lutul de
sufletul meu, / amintiri sfârtecate / de spinii trecerii prin
câmpul de maci / flutură sărbători tardive”).
Pe drumul vieții omul nu are voie niciodată să fie doar
un simplu turist, ci trebuie să fie un călător, un drumeț în

A fi DRUMEȚ
căutarea sinelui, a celuilalt, indiferent de circumstanțe
(„Regina liniștii privește cu indiferență / cum alerg

dar nu TURIST
din răscrucea de lună, / vesel sau trist, pe urmele tale //
întotdeauna drumeț, niciodată turist”).
Poezia lui Ion Rășinaru este una a trăirilor, a
Ion Rășinaru își împarte volumul de versuri senzațiilor, a atenției față de tot ceea ce este în jur, deoarece
Translucid de rouă (Editura Eubeea, Timișoara, 2015) în nimic nu este întâmplător ori banal, atât privitor la natură,
patru părți: Întotdeauna drumeț, niciodată turist; Ziua cât și la om.
lăsatului de vis; Țipătul gândului și Anotimpuri, toate
creând imaginea unui suflet dezgolit de toate ascunzișurile Daniel Luca
în fața cititorului.
Poezia nu poate fi decât existență și poate fi definită
doar prin raportare la suflet („Poezia este victima /
neputinței mele / de a trăi frumos”), la realitate și vis („Ea
se naște / în iesle de gheață, / acolo unde / se termină visul”
– Argument).
Vis izbăvitor și demn de a fi furat, ivindu-se din neant
o nouă îndeletnicire, dincolo de lege, cea de braconier
de vise („În barca de molid acordată / pe lungimea de
undă a valului / scot din Dunăre minciocul plin cu vise”;
„Tribunalul șanțului condamnă / ultimul braconier de
vise” – Infractorul).
E absolut firesc ca poezia să ia ființă prin percepție,
însă una atât interioară, cât și exterioară, ochii văzând și în
interior și în afară, și în jos și în înalt („am rău de înălțimea
ochilor / care înălbăstresc cerul”). Prețul poate fi, însă,
orbirea („Sfârșitul de poem / îl scriu cu albul ochilor”).
Predomină, prin urmare, imaginile vizuale, de o forță
aparte și surprinzătoare, alunecând pe nesimțite dinspre
tangibil înspre intangibil („În lumina primară, / de lobul
urechii tale / anină amintirea zburătorului”).
Noaptea e învinsă de lumină, datorită poemului
(„Noaptea a plecat din vis / cu poemul meu în pântec”),
datorită inimii ce bate în versurile sale („Lumina
scormonește / cu bătăi de clopot / inima bolnavă de
întuneric”), inimă pătrunsă de iubire, de dăruire și dorință
(„Să devin contemporan cu zâmbetul tău / a trebuit să
mă nasc pe viscol, / când foc năprasnic mistuia clipa / și
gerul punea sechestru / pe agerimea păstrăvului”), în
comuniune cu natura („Rariștea pădurii soarbe șoapte,
ecou în primăvara vieții, / luna este pe de-a-ntregul a

31
Nr. 2 (24)
P
ână într-o zi, chiar
în ziua ei de naștere,
când a apărut El.
… Preda cursul de
anatomie. Un frumos de vreo 32 de
ani, proaspăt asistent universitar,
chipeș, înalt, bine făcut, cu un păr
deschis, cârlionțat, cu zâmbet larg pe
fața-i prietenoasă.. Preada materia
într-un mod glumeț și lejer.
I se părea un înger coborât din
cer în aula lor, plină cu ascultători,
dar… mai mult cu ascultătoare. Le
vorbea despre corpul omenesc ca
ELIZA
despre un tablou al lui Rembrant.
Artistic și atrăgător, cu multă
însuflețire și har.
Nu numai ea era topită după el,
ci… mai toate fetele. Acest lucru se
fragment de roman,
observa după felul, cum îi sorbeau ÎN MREJELE VIEȚII, Vol. II
cuvintele, după cum îi frecventau var ia n ta f e m i n in ă
lecțiile, după cum se pregăteau de
examene.
Se întâmpla, adesea, în timpul orelor. s-o țintească
cu privirea. Cu ochii lui mari, căprui și… jucăuși. Atunci
ei îi îngheța sângele în vene, i se părea că va leșina, că
i se oprește respirația. Acasă voia să-și aminteaască
momentul, să și-l repete imaginar, la nesfârșit.
Dacă i s-a năzărit numai?
Îl iubea în tăcere.
Dar a sosit ziua, când trebuia să susțină examenul de
anatomie. A învățat ca disperata, voia să se evidențieze.
Avea un trac imens în acea zi, căci va trebui să stea în fața
lui și să-i vorbească…
A ridicat un bilet: „Anatomia sistemului urogenital:
rinichii, pelvisul renal, ureterul, vezica urinară, uretra.
Organele genitale interne şi externe la femeie şi bărbat.
Perineul la femeie şi bărbat”.
...Mai era o intrebare în acel bilet. Ceva din sistemul
nervos periferic. Dar ea pe asta, prima, a memorat-o, pe
vecie. Trebuia, la numai 19 ani ai ei, în fața celui pe care
îl vedea în visele ei cele mai ascunse, să vorbească despre
organelle genitale la femei, dar, mai ales, la bărbați.
Sfiiala i se citea pe chip, fața îmbujorată o demasca
complet. Dar el i-a venit în ajutor:
- Ia să vedem, ce-am învățat. Fiecare ființă umană
tebuie să-și cunoască componentele...
Dintr-odată, încătușeala i-a dispărut. A vorbit liber,
fără să se bâlbâie. Se pregătise pentru acest examen, ca
niciodată. Voia să se remarce în fața lui.
Ea încă mai vorbea, spunea ceva, deși știa că a reușit,
că a dat exemenul, căci văzuse satisfacție pe chipul lui,
simțise că tot ce a spus i-a plăcut, când se trezi cu un
bilețel în față, pe care el i-l întinse discret, în imp ce, cu
32
SURÂSUL
voce tare-i zicea: „Bravo, ai trecut cu
brio, felicitări”.
Ea a citit: „Scrie-mi aici
numărul tău de telefon”.
I l-a scris. automat. I-a înapoiat
bilețelul. El a mai scris ceva: „ Să
aștepți, te voi suna...”.
Nu-și simțea picioarele, de vată,
când s-a rdicat de pe scaun. Ce-a fost
asta, aevea sau în vis? Cu privirea
rătăcită, cu-n zâmbet enigmatic pe
față, a ieșit din sala de examen:
- Ai dat? Ai dat? au sărit
pe ea colegele, colegii...
- Dar ea a rămas mută,
cu acel zâmbet luminat pe fața-i cam
palidă de emoții și de atâta învățat în
ultimele săptîmâni. Era primul lor
examen din primul an de facultate.
După acea întâmplare, viața ei
n-a mai fost aceeași, a luat o nouă
întorsătură, a căpătat un alt sens.
Scena cu bilețelul se perinda în fața
ochilor mereu, iar. și iar... Îi provoca emoții deosebite.
Aștepta acel apel, ca pe venirea unui mesia! Mama
ei a observat că fiică-sa este preocupată de ceva, e undeva
pe alături de viața de zi cu zi și a întebat-o:
- Ce ai, ești schimbată...Îmi spui și mie?
- Nu am nimic, răspundea Eliza, zâmbind.
Fugea de răspuns, se ascundea în camera ei. Îi plăcea
să stea singură în gânduri și vise... cu el...și despre el.
Și fratele, cu doi ani mai mic, cu care nu prea găsea
limbaj comun, se certau des de la nimicuri, a observat
schimbarea. Parcă soră-sa devenise mai tolerantă, mai
bună, nu-l mai cicălea la tot pasul.
Dar timpul trecea, telefonul, pentru ea, nu suna. La
fiecare apel, pe atunci încă nu erau telefoanele mobile,
fugea să ridice ea receptorul...
Cursul de anatomie se preda numai în primul an.
...Nu-l mai văzuse din ziua acelui examen. Dacă la
început euforia bilețelului misterios a ținut-o în lumea
viselor și a imaginației primei lor întâlniri, în timp, locul
i-a fost luat de tristețe și melancolie.
Nu putea împărtăși cu nimeni ceea ce încolțise în
ea. O dragoste fără răspuns, o iubire imposibilă?
Între timp, aflase, din zvonuri (despre profesori se
află rapid), precum că este însurat și are și un copil mic,
de numai un an. Să fie adevărat? Pe zi ce trecea, dorul de
el nu se micșora, din contra, creștea.
Odată, după cursuri, pașii au dus-o, aproape
involuntar, pe holul etajului unde se afla catedra de
anatomie (poate îl vede, poate-i apare în cale!).
Într-adevăr, a fost o minune!? De-ndată ce a intrat,
el a ieșit dintr-un birou apropiat. Ea, înmărmurită, a
BUCOVINEI Iunie 2020

rămas țintuită în loc. El i-a spus, calm, scurt:

- Dacă nu mai ai ore, te aștept la colțul străzii, jos.
- Îgîîî... atât a putut scoate pe gură.

Sosi la locul stabilit în numai câteva minute. Se

plimba înainte și înapoi. I se părea că durează o veșnicie.
În dreptul ei, s-a oprit o mașină. La volan, profesorul.
I-a făcut semn să urce.
La intersecție, a cotit spre Breazu și a mers direct,
ieșind apoi din localitate, mergând prin mai multe sătuce
în care ea, deși născută în Iași, nu fusese niciodată.
Când au ajuns într-o pădurice, a oprit. Era început

CA D O UL
de vară, pădurea - înverzită.
Păsărelele - prinse într-un cor superb, într-o
partitură numai de ele știută. Fără dirijor. Frumos.
Sublim!
de
8 MARTIE
...
Nina Gonţa

Soţul se întoarce acasă. – Păi, da, ăştia taie salariile şi pensiile şi pe tine
te-a găsit cumpărăturile.
– Ai venit acasă! îl întâmpină soţia, strigând cu
– Măcar acum că-i...
glas piţigăiat.
– Păi, da, acum când s-au scăzut salariile!
– Păi...
– E o sticluţă...
– Nu puteai să mai stai la cârciumă, veneai beat,
– Oi fi cumpărat o sticlă de vin!
te culcai, stam si eu liniştită, îl apostrofă în continuare
– Cum să fie...
soţia.
– Cum să fie un vin bun că salariile s-au tăiat, le-au
– Ziceam că...
furat ăia cinstiţii, oi fi luat cine ştie ce poşircă, ieftină!
– Păi, da, ziceai, că numai tu vorbeşti, numai apucă
– Nu e băutură!
omu’ să dechidă gura de tine.
– Da’ ce-ai luat, o sticlă de gaz?
– Ziceam să vin direct acasă ca să...
– Nu...
– Ca să nu stau şi eu puţin liniştită, nu, să stai pe
– Oi fi luat un rachiu.
capu’ meu.
– Nu, e pentru tine!
– Vroiam...
– Deci nu e pentru mine.
– Vroiai să te îmbeţi ca porcu’, că dacă te-mbătai,
– Ba da, e pentru tine!
adormeai şi stam şi eu liniştită, da’ tu nu, ai venit treaz!
– Da’ hotărăşte-te odată!
– Păi, ţi-am adus un...
– E pentru tine, un parfum!
– A! Mi-ai adus şi vreun beţiv de-al tău, nu v-aţi
– Ce? Parfumu-i scump, acu’ c-au scăzut ăia
săturat la cârciumă aţi venit şi acasă.
salariile, de unde ai avut bani, nu cumva neavând
– Nu...
suficienţi bani, ai cumpărat doar sticla, fără parfum în
– Deci, nu v-aţi săturat!
ea, aşa o mai foloseşti şi tu, mai pui un coniac.
– Nu, nu am adus pe cineva, n-am adus nici un
– Sticla e cu parfum cu tot, e parfumul care-ţi
prieten.
place ţie!
– Aha! Acu’ mi-ai adus amanta acasă, pe capu’
– Păi, da, că altceva practic nu puteai să iei acu’
meu, e vreuna tânără s-au vreo hoaşcă cu bani.
când deja ţi-au tăiat salariu.
– Ce tânără...
– E, lasă, că la anu’ nu-ţi mai iau cadou de 8
– A, dacă-i o baborniţă cu bani, tot e bine!
Martie.
– Cum să fie bine?!
– Da’ când?!
– Păi, dacă are bani îţi dă şi ţie, ne mai ajungem şi
– De 1 Aprilie!
noi, am eu grijă să-i chivernisesc.
– Nu e vorba de nici o persoană, ţi-am cumpărat
ceva. Roland F. Voinescu
33
Nr. 2 (24)
CONSPIRAȚIA
Î
ntr-o odaie întunecată, cu iz învechit de bandă de
condensator și letcon încins, doi androizi în vârstă
scârțâiau din toate încheieturile, în preumblările
lor domestice. Într-un târziu, el, fost robot industrial,
se afundă într-un fotoliu uzat, cu arcurile ieșite și,
de asemenea, în lectura unui almanah electronic. Ea
robotea prin bucătărie, ca orice robot casnic, zăngănind
niște oale și bombănind ceva despre nepriceperea lui
la tinichigeria cu plasmă. Un “fiți-ar mecanismele de
râs și cine te-a mai proiectat și pe tine!” răzbătu slab
până în camera unde bătrânul stătea cufundat cu toate
circuitele în trecutul îndepărtat, în prezentul continuu
și în viitorul imediat...
Între timp, hologramele suprapuse a două molii
odihneau cu nonșalanță pe săculețul cu naftalină
agățat de ușa dulapului, într-un amor interzis.
̶ Hei! Măi, n-auzi, te-ai deconectat? țipă isteric
bătrâna, ivită brusc în prag. Uite, ne invadează moliile!
Mișcă-te și alungă nerușinatele alea, nu vezi cum ne
sfidează?
̶ Dragă, ești prea plină de senzori, spuse el,
neluând în seamă virtuala scenă XXX și continuându-
și imperturbabil cititul.
În ceafă i se transmise atunci o undă de șoc, pe
care-o resimți până-n cilindrul magnetic. Se urni ca
teleghidat, dirijă pliciul cu laser și simulă un plesnet,
lovind la plesneală în săculeț și ratând astfel ținta în
mod voit. Hologramele moliilor dispărură în eter și
bătrânul își reluă lectura cu un oftat prelung de ușurare.
̶ Mai fă și tu ceva prin casă! Toată ziua numai
cu nasul în ziare! Vorbesc cu pereții. Nici măcar
conversație nu faci... În fine, dacă n-ai în soft, degeaba!
N-ai și gata. Mai bine mă măritam cu robotul ăla chipeș
din echipa lui Robo Cop. Avea un corp de oțel și...
̶ Care, ăla cu bocanci și fără logici, el, din bancurile
34
SURÂSUL
cu polițiști? Hă, hă, probabil ați fi conversat despre
uleiuri de motor. Cel puțin dacă ar fi avut program de
alertă meteo...
̶ Tu vorbești? Așa ruginit și neupgradat? Ăla
măcar răspundea la comenzi vocale în engleză! Cu
sistemul lui de navigație, îmi arăta luna și stelele... Și ce
mecanism de direcționare avea...
̶ Mhm, nimereai fix într-un crater de pe Lună.
Oricum, a luat-o pe arătură, în câmp antigravitațional...
Erai demult văduvă. E drept, ai fi avut o pensie de
urmaș frumușică...
̶ Te poftesc să nu fii sarcastic. Ce, gynoida aia
siliconată, HRP-4C, lipsită de voință, nu dădea erori?
Da, da, aia cu implant în buric... Păi, decât să-i fi
decriptat ăleia centura, mai bine-ți făceai harakiri!
̶ Deh, nimeni nu-i perfect... Ehe, ce vremuri!
Câteva momente de liniște stânjenitoare dovedeau
că cei doi își scanau separat memoria. Un strănut
foarte sonor răsună dintr-odată în încăpere, spărgând
tăcerea.
̶ Ei, poftim, iar te-ai virusat!
̶ O fi de la năpârlitul ăsta! zise el, arătând spre
motanul care se băgă sub pat cu viteză supersonică.
̶ Aiurea! Ți-a slăbit imuno-scutul energetic. Asta
pentru că stai toată ziua pe Internet... Nu te-oi fi săturat
să citești același lucru de-atâta amar de vreme?
̶ Dar e “Anticipația”, dragă...
̶ Ei, și? Lasă, că nici anticipația nu mai e ce-a fost...
Și-apoi, ce rost mai are? Viitorul e deja trecut. Numai
tu ai rămas la fel de căpos. Chiar nu pricep: la ce să te
mai informezi, dacă tot nu acționezi? Măcar dacă ne
înscriam și noi în programul „Rabla”, poate căpătam
ajutor de înmormântare.
̶ Hai să nu anticipăm...
̶ Acuma serios, ești la zi cu licențele, ai cotizat
toată viața, ai respectat mereu legea, și ce folos? În cel
mai bun caz, o să te transformi în material reciclabil.
Ce să mai așteptăm acuma? Extratereștrii, poate, să ne
pună ventuze...
̶ Mă rog... Și pe americani i-am așteptat.
̶ Și-a apărut Terminator...
̶ Lasă, dragă, nu mai dramatiza. Te uiți prea mult
la filme cu cyborgi, ai pierdut contactul cu realitatea...
̶ Apropo, mai bine ai repara televizorul, că nu mai
pot să urmăresc Star Adultrek, ecranul e plin de purici!
̶ Păi, să scăpăm de cotoiul ăsta cu lămpi!
̶ Îți filează ție... Ce-ai cu Matrix?
̶ i, nu mai știi de glumă?... Ia uite-aici, un anunț
la Mica publicitate: cică se fac recrutări pentru o nouă
misiune spațială. Ce zici de asta? Îl înscriem pe motan,
să colonizeze cu purici alte planete?...
Bătrâna îi aruncă o privire radioactivă.
− Te pomenești c-ai rămas nostalgic după
misiunile Apollo. Bietul văr-tu, care-a slujit ca misionar
BUCOVINEI
în deșertul selenar, dus a fost!... Și nici măcar titlu de
erou n-a căpătat.
− Ingratitudine tipic omenească, ce vrei...
− Hm, au proiectat roboți humanoizi, i-au
construit, apoi i-au transformat în sclavi...
− Fii atentă aici, ce scrie în Magazin istoric SF:
„cercetătorii britanici, împreună cu specialiștii în
futurologie din Vaslui, renumiți pentru acuratețea
datelor, spun că tehnologia va da o șansă de reeducare
tuturor pușcăriașilor: vor putea jefui, tâlhări, viola
sau chiar omorî în mod virtual! Penitenciarele
vor dispune de sisteme de inteligență artificială de
programare performante, așa încât realitățile virtuale
să fie convingătoare sub aspect vizual, tactil, auditiv,
olfactiv”.
− Auzi, reeducare cu jocuri pe calculator... S-a-
ntors lumea cu susu-n jos, aia e: oamenii s-au robotizat
și roboții s-au umanizat! Iar noi stăm pasivi și
răspundem doar la comenzi.
− Din păcate, oamenii fac legile. Și știi care-i
problema? Dacă se simt amenințați, ne pot distruge cu
totul. Amintește-ți corolarul legii zero: când androizii
încep să devină prea emoționali, umanitatea e pusă în
pericol. Ce-ai zice, de exemplu, să fii arestată pentru
c-ai depășit frontiera hi-tech?
− Totuși, legile sunt făcute să fie încălcate. Ar
merita o contraofensivă.
− Aberații SF... Nu ziceai tu că tot fiare vechi
ajungem? Dragă, de când te știu, tu ai fost mai rebelă,
dar asta nu prea dă bine la bătrânețe: devii ridicol dacă
vrei să ieși din sistem.
− Fuck the system! replică bătrâna. Am autonomie.
− Prea multă autonomie bate la ochi.
− Ești rigid... Mai bine recunoaște că te-ai
ramolit. Mă rog, niciodată nu ți-a plăcut aventura.
Degeaba ai stat în revizie la centrul de comandă. De
pomană backup-urile și update-urile. Tot o grămadă
de fier vechi rămâi… Ia, privește-aici, al treilea val, zise
bătrâna disprețuitor, arătând pe fereastra LCD.
− Ce spui? Al Treilea Val de Toffler?
− Nu... De bețivi! Trec în valuri spre crâșmă, ca
teleghidați. Poftim, Homo Ciberneticus... Da, ăștia fac
legile. Și noi să stăm cu brațele încrucișate?! prin cuvânt. Doina Cernica ne dăruieşte „Respirări
Bătrânul simți un gust de cocleală. Un zâmbet
amar și artificial îi încremeni în colțul display-ului.
În odaia întunecată, cu iz de bandă de condensator și
letcon încins, un braț bionic mângâia motanul Matrix,
care torcea ca un motor sincron. Celălalt braț îi activa
funcția secretă “KILL”. De afară, se auzea o voce umană
modulată: „Fiaaare veeechi, fiaaare luăăăăăm!!!”...
Violeta Urdă
35
Iunie 2020
HOMO VIATOR
S
e spune că drumul cel mai scurt spre noi înşine
este înconjurul lumii. Libertatea interioară se
construieşte, zilnic, piatră cu piatră, pe temelia
cuvintelor care deschid drumuri spre necunoscut
şi îmblânzesc, în acelaşi timp, misterul cunoaşterii.
Sedus de taina descoperirilor, omul încearcă paşii pe
nisip ai visului de a cuceri lumea pentru ca, odată cu
descifrarea sensului înstăpânit, să-şi asume viaţa ca
operă, pe principiul îndemnului adresat lui Cristophor
Columb de Regina Izabela: „Pluteşte / Priveşte (n.n.)
drept înainte şi, dacă pământul pe care-l cauţi nu există
încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea într-adins, pentru
a-ţi răsplăti îndrăzneala.”
Cartea Doamnei Doina Cernica, „Priveşte şi
încearcă să vezi”, propune un alt fel de cunoaştere
a lumii, dublă, pe de o parte, o cunoaştere mediată
de cuvântul care poartă frumuseţea, iar, pe de altă
parte, o cunoaştere i-mediată, a vieţii pipăite şi
trăite până la ultima picătură de fericire, împărtăşită
cititorului, aidoma elementului ultim, goethian,
acel „Urphänomen”, care desluşeşte existenţa din
perspectiva înţelesurilor.
Cartea doamnei Cernica este un pelerinaj al
sufletului care-şi regăseşte propriile rădăcini în
fiecare palmă de pământ călcat, descoperit, domesticit
din Templul Cerului” din „Locul de unde se vede
frumuseţea”, „Privind cerul în fântână”. Fiecare capitol
al cărţii este un popas existenţial în care creator şi
cititor îşi trag sufletul în faţa sublimului – şi, da, „omul
este prea mic pentru sublim” (C. Hogaş) - , dar şi o
şlefuire a sufletului cu dalta cuvântului. Astfel, cartea
se clădeşte cu fiecare experienţă a unui „Homo viator”,
cărămidă pe cărămidă, piatră pe piatră, cu gândul
„pe această piatră voi clădi Cartea mea”. Începutul
şi sfârşitul constituie „cheia de boltă” a identităţii
naţionale, oglindite în universal, culturală şi spirituală,
Nr. 2 (24)
în acelaşi timp, Eminescu şi Iisus: „Cât am să trăiesc,
nu am să uit momentul în care semicercurile aurii, cu
miez alb al împletiturii sale, (ale colacului adus de la
Mănăstirea Putna-n.n.) au fost desprinse, împărţite şi
savurate cu smerenie. Un moment de sfinţenie, în care
ne-am întâlnit cu Poetul şi am fost atinşi ca de arpa unui
înger de speranţa vieţii sale veşnice sub cerul Limbii
Române” (Eminescu sărbătorit la Putna şi Cernăuţi);
„El stă, într-adevăr, mititel, înfăşeţel în scutec de
bumbăcel, într-un cerc de eternă primăvară, iar peste
noi, peste paraclis, peste biserică, peste Betleem cad
fulgi albi, diafani, ca şi cum cerul ar fi o necuprinsă
livadă de meri în floare care îşi scutură petalele, tot mai
multe în livada celestă pe măsură ce ne ating obrazul şi
ne acoperă inima cu zăpada lor caldă”. (Neaua ninge la
Betleem)
Ca un „fir al Ariadnei”, în acest labirint al
cunoaşterii, „strada” se lasă descoperită şi invită la
descoperire: „Deşi sentimentul permanent a fost al
străzii coborând spre mare, iar, spre capăt, trotuarul
s-a preschimbat în trepte descendente, când am ajuns
la sfârşitul ei, Fortul Sf. Elmo, apărat de bastioane,
ne-a obligat să urcăm cât spre necuprinderea mării, cât
spre timpul vechi al veghii fără odihnă, al ochilor fără
pleoape de pază ale oraşului, insulei, arhipelagului.
Izolat, însingurat, dar aparţinând deopotrivă lumii.”
(Mierlă mierie, Malta). Evadând din încarcerarea
citadină, „strada” devine „drum” care potenţiază
autocunoaşterea: „Drumul curge în continuare
tensionat şi răsplătitor: munţi stâncoşi la al căror capăt
privirea nu ajunge prin geamul maşinii, hăuri îmblănite
în codri negri, serpentine ameţitoare pe muchiile
pereţilor de piatră, tuneluri cu miezul de beznă şi
semidescoperite, poduri pe care trecem şi poduri
ducând nori în spinare deasupra noastră şi din când în
când, strălucind din noaptea pădurilor, strălucind spre
centrul pământului, Tara.”(Privind cerul în fântână)
Fiecare descoperire a unui nou tărâm este ca
o reîntoarcere spre paradisul pierdut al propriului
ţărm, iar pătrunderea într-un nou spaţiu este posibilă
printr-o amintire din propria lume, adevărată
„madeleină” proustiană care înveşniceşte periplul
existenţial:”La vârsta copilăriei mici, în Vama natală,
ai mei, funcţionari, aveau condiţia oarecum insolită
pe vremea aceea, de chiriaşi. Locuiam vizavi de
biserica catolică, într-o casă nemţească, având plafonul
neobişnuit de înalt şi ferestre şi uşă care dădea direct în
trotuar. Acesta mă ducea spre două bucurii: dimineaţa,
la grădiniţă, iar joia după-amiază la bibliotecă…”;
„Şaizeci de ani mai târziu coboram de la cei 600 de metri
altitudine ai Cetinei, fosta capitală a Muntenegrului,
spre nivelul mării, la Budva, cel mai vechi oraş de pe
Coasta Adriaticii, dacă este să dăm crezare legendei
conform căreia aici l-a adus juninca pe Cadmos, fratele
36
SURÂSUL
Europei, frumoasa răpită de Zeus, pentru întemeierea
cetăţii prezise de oracolul de la Delfi.” (În bibliotecile
depărtării)
Odată cucerite de paşii călătorului, oraşele se
transformă în adevărate fiinţe, părtaşe la vieţuirea
peripatetică: „Sunt lucruri care mi-au apărut în minte
în dimineaţa de august a primei întâlniri cu Vltava la
Praga, când neaşteptat m-am gândit la sfântul care a
preferat tăcerea vieţii. Poate că ne aflam în Boemia, poate
că şirul ambarcaţiunilor întins de-a lungul ţărmului de
vizavi era străjuit de numeroase lebede, care îi înstelau
valurile până la noi.” (Despre tăcere în Praga de aur);
„Prin geamul maşinii, aburit de respiraţiile noastre şi
de ploaia neaşteptată de afară, indicatorul spre stânga,
Lidice, a trecut fantomatic. Mergând la Dresda de la
Praga, ne-am continuat drumul, lung cât să-mi aduc
aminte de istoria acestui sat, ras de pe faţa pământului
de nazişti în vara anului 1942, ca pedeapsă pentru
uciderea de către partizani a protectorului german
al Boemiei şi Moraviei, aşa cum am trăit-o citind şi
recitind poemul lui Eugen Jebeleanu.” (Dresda sub
lacrimile ploii); „Spre deosebire de atâtea alte aşezări
care m-au chemat prin pagini de carte, Viena ultimelor
decenii a fost întâi o captivantă poveste, depănată cu
glas tare, răbdare şi bucurie de artista plastică Dany-
Madlen Zărnescu, care o vizitase pe îndelete, în timpul
anului de studiu al soţului ei, sculptorul Gheorghe
Zărnescu…” (Locul de unde se vede frumuseţea).
Integralitatea peisajului este redată de fineţea
condeiului care a surprins acel „état dˈâme” ascuns în
grandoarea naturii: „Privit din toate părţile cu ochii
altui univers, cel acvatic, fiorul care te va înţepa, când
nici nu ai să visezi, se înrudeşte cu un cârcel nocturn
care îţi înţepeneşte piciorul şi îţi aminteşte de voinicul
din basme ce împietreşte întâi până la genunchi, apoi
până la şolduri, până la mijloc.” (În labirint)
Liantul dintre cele două lumi, redescoperite
in extremis, interioară şi exterioară, este cartea, ca
leitmotiv al călătoriei iniţiatice, care transformă jurnalul
amintirilor într-o plămădire a sinelui, îmbogăţit de
pitoresc şi grandoare:” Oriunde, cărţile cărţi cheamă,
le dislocă din memorie, dar este nevoie de forţa poeziei
ca să le mişte spre sufletul nostru ca râurile curgând
spre mare.” (Roata Mare)
Un adevărat căutător de comori, sedusă de
tehnica detaliului semnificativ, îmbinând, cu măiestrie,
reportajul literar cu reportajul jurnalistic, prin vocaţie
şi profesie, Doina Cernica a reuşit să construiască un
Templu al Cuvântului, din măreţia şi diversitatea unor
culturi şi civilizaţii.
Prof. Dr. Luminiţa Reveica Ţaran
BUCOVINEI
C
reaţia literară a ca într-un infern al eforturilor
doamnei Luminiţa
Ignea numără, până în
prezent, trei volume de
autor ce constituie o diversitate
a abordărilor lirice („Muguri
de lumină” – haiku şi „contra-
timp”) şi epice („Aglăiţa”), la
care am mai putea adăuga şi
recenziile ori prefeţele, acestea
meritând, cu prisosinţă, adunate
într-o altă viitoare carte.
Poate nu doar profesia
TIMP REBEL
(bibliotecară pasionată), ci şi
aplecarea spre literatură (lectură
asiduă şi masivă) şi-au pus
amprenta definitivă, alături de
şi
harul scrierii, pe producţiile
pline de miez, de metaforă şi de
CONTRA-TIMP
reală valoare ale autoarei. E uşor ÎN POEZIA
de constatat că poezia doamnei
Luminiţa Ignea reprezintă LUMINIȚEI IGNEA
un summum al unei ample
acumulări anterioare de lectură şi cultură, ideatica
regăsindu-se în utilizarea multor expresii latineşti,
ori a numelor de personaje preluate din religie sau
din mitologie (Eva, Magdalena, Salomeea; Hera,
Pegas, Icar, Pasărea Phoenix, etc.).
Completată atât de inspirat de grafica de excepţie
a fiicei sale, Tudoriţa Maria, poeziile din volumul
„contra-timp” o situează pe autoare şi în timpul actual,
dar şi într-un contra-timp cu sine însăşi, pentru că
mărturisirea este directă: „sunt o rebelă”. Iar viaţa,
„ca o sală de aşteptare/ de clasa a doua”, o transpune
în situaţii-flash-uri, pe care le metamorfozează în
artă-creaţie. Uneori, cu sensibilitate, oferă nu doar
„o monedă”, ci, mai degrabă, „un zâmbet” „scotocit”
din suflet, iar alteori, cu luciditate dură, tinde să
treacă examenele iubirii: „sunt un copil bătrân,/
care-şi frământă degetele/ pline de cretă,/ mereu la o
disperare distanţă/ de absolvire”.
Poezia, deşi trecută, de multe ori, într-un con de
umbră şi, poate, puţin citită sau înţeleasă, „e o fată
bătrână”, care „preferă să moară de foame/ decât să
ia cu-mprumut”; „ea umblă cu papuci de pâslă/ prin
cotloane de suflet”, fiind, caldă şi silenţioasă, balsam
al sufletului poetei.
Timpul devine, inevitabil, o confruntare
perpetuă, un joc „de-a baba oarba” cu inexorabila
moarte, care „a trecut mai departe,/ dar o ştiu
urmărindu-mă,/…/ iar când, ca din întâmplare,/
privesc peste umăr,/ ea se face că se uită/ în altă
parte”.
Avatarurile creaţiei transcend fiinţa eului liric,
37
Iunie 2020
conjugate, ce generează
suferinţă, dar şi plenitudine: „un
păianjen tenace/ mă ţese într-o
tăcere/ străpunsă în răstimpuri/
de raza unei stele/ de mult
apusă”; „câtă aşteptare şi câtă
durere/ pe foaia asta albă,/ de la
sânge până la gând,/ de la cuvânt
până la lacrimă”; „cuvintele/ mă
sfârtecă şi mă-mprăştie/ pe un
câmp cu zăpadă”.
Regăsim, într-un alt
registru tematic, coordonatele
esenţiale şi definitorii ale unei
„patrii” personale: „la nord stau
cărţile”, „la mijloc sunt oamenii”,
„la sud e capitala sufletului”, a
unui suflet emotiv şi tuşat de
dramele umane: „toţi cerşetorii
mă înduioşează,/ dar, dintre toţi,
orbii mă cutremură./…/de aceea
în faţa orbului mă cutremur/ şi-i
pun o monedă în palmă,/ cumpărându-mi iertarea”.
Definiţia poetului, ca într-o veritabilă ars
poetica, este realizată prin profunde sintagme
antitetice: „nu sunt poet, doar furier de rând/ care
clasează vechi scrisori uitate”, „nu sunt poet”, „sunt
doar un alpinist,/ escaladând Olimpuri de cuvinte”,
„nu sunt poet”, „sunt pivnicerul marilor banchete,/
cel care bea cu regale din cană”, „nu sunt poet, dar am
biblioteci/ de gânduri şi icoane neclasate”.
Este prezentă şi cifra magică a basmului sau a
perfecţiunii divine, „şapte”: ea, iubita, îşi aşteaptă
„nebunul înţelept” „de şapte vieţi” şi l-ar mai aştepta
„veşnicii şapte”.
O altă poezie ar părea să fie un fel de „autoportret”
al poetei, o descriere plastică, filigranată, din care
ghicim, parcă, furtunile iernii împletite cu fragilitatea
ghiocelului: „mă troienesc cuvintele nespuse”, „mi
se răzbună iarna către muguri noi”, „mă viscoleşte
setea conceptului de noi”, „mă pomenesc că înfloresc
deodată/ un ghiocel avid de mângâiere,/ care sfidează
iarna toată”.
Posesoare a unui subtil „turn de fildeş”,
transformat în lăcaş al poeziei, Luminiţa Ignea
dăruieşte şi se dăruieşte semenilor, „cum se cuvine”,
necruţând „nici ochi, nici lacrimă, nici vis”, fiind
„parâmă” celor dragi şi irosindu-se în „lacrimele
aldine” ale stihurilor şi ... ale vieţii…
Prof. Angheluţă Petronela
Nr. 2 (24)
Î
n primăvară, când muntele
mai purta pecetea zăpezii şi
firicele de apă se revărsau în
văile unde ierburile mijesc a verde,
Ion fiul lui Ionescu din Ioneşti,
cioban cunoscut de pe valea
Oltului a luat hotărârea să treacă
dincolo, în Ardeal, cu cele zece
oiţe ţurcane gestante. Atâtea îi mai
rămaseseră după inundaţii. Pleca
să-şi caute o nevastă harnică şi
bună de făcut copii. „Numai bine,
până trec muntele, oile mele vor făta
şi cu banii luaţi pe jumătatea de
ION şi IOAN
miei voi putea face nuntă“, gândea
Ion, luând drumul Brezoiului,
mergând agale în urma oilor.
„Am s-o învăţ să-mi facă fasole
bătută, frecată cu usturoi!” medita
bărbatul lovind cu măciuca câte o
piatră ce-i răsărea în faţa opincilor,
ÎN Ţ E L E P Ţ I I
legate până sub genunchi cu nojiţe
din piele de porc… Din când în DIN TRANSALPINA
când fluiera printre dinţi la oiţele
ce priveau cu jind la apa limpede a Lotrului.
După atâta mers, a strigat scurt la oi. Acestea s-au
oprit ca la o comandă, privind la stăpânul aşezat pe
marginea unei stâci, năpădit de gânduri. „Puterea unui
cioban se măsoară în greutăţile biruite!”.
- Bârrr! Duceţi-vă să beţi apă! A strigat, aruncând
spre ele cu un şomoiag de iarbă uscată.
După o odihnă de mai bine de o oră, în timp ce
autoturisme şi basculante treceau cu viteză pe lângă
micul grup de oi, Ion s-a hotărât să treacă în faţa turmei,
ca mioarele să-l urmeze docile pe poteca ce şerpuia pe
lângă drumul asfaltat ce ducea spre Voineasa. „Frumoase
locuri, sunt clipe ce le trăiesc din plin, salvându-mi
trecutul, astfel mă fac să cuceresc viitorul...” gândea Ion
urcând spre pisc. Astfel, au trecut trei zile şi două nopţi
dormind în mijlocul oilor, învelit cu şuba făcută tot din
blană de oaie, cu căciula neagră de lână trasă pe frunte.
* pe platforma mult visată, s-a oprit din urcare şi cu
Ioan al lui Ioan din Ioancău, cătun de pe lângă Sebeş
Alba, s-a hotărât să se însoare cu o olteancă de prin zona
Munteniei. Nici nu se topiseră bine petecele de zăpadă
de pe Transalpina, că ciobanul, adunând cele zece oi
gestante, ce-i mai rămăseseră în urma inundării satului
de către râul Sebeş, devenit una cu Mureşul, a început
să urce pe Transalpina, mânând oile cu fluieratul său
caracteristic, printre dinţii rari din faţă. „Am să-mi găsesc
o fomeie, iute şi harnică. Am să o învăţ să-mi facă balmoş
şi mulţi copii!” Gândea Ioan din Ioancău, fluierând la oile
38
SURÂSUL
sale, ori de câte ori trecea pe lângă
ele câte o maşină.
Luase hotărâre asta, să
plece din satul natal, după ce din
gospodăria sa nu mai rămăsese
nimic. „Dacă trebuie să aleg între
două rele, gândea Ioan din Ioancău,
am ales pe cel care nu l-am încercat
până acum!”.
Urca alene şi cu răbdare
pe drumul ce ducea către vârful
Urdele. Abandonase de mult
şoseaua asfaltată, şi îşi conducea
oile pe o potecă de munte, folosită
de ciobani. Cizmele din piele de
bou lăsau în urmă adânciturile
tocurilor ce se umpleau imediat cu
apa mustind în iarba de pe potecă.
Se simţea liber, el cu cerul şi oile lui.
„Mă simt slobod, eu şi Dumnezeu,
dar acest cost este că am acceptat
responsabilitatea destinului!”
Prin minte îi treceau tot felul de
gânduri, unele mai năstruşnice
decât altele. „Dacă nu-mi găsesc soaţă, cum îmi doresc?!
Sunt bucurii, în viaţă care pot să mă înjosească, dar şi
înfrângeri care mă pot împlini!”. ...Şi astfel au trecut trei
zile şi două nopţi dormind, înfăşurat în şubă şi cu clopul
tras pe frunte, în mijlocul oilor.
*
Cu cât urcau, cu atât cerul era mai albastru şi
aerul mai curat. Ion şi oile lui au ajuns pe platforma de
pe vârful Urdele. Şi-a făcut palmele straşină la ochi să
vadă mai bine cine vine dinspre sensul spre care dorea
să meargă. „Poate este unul ca mine. S-o fi săturat şi el de
satul său şi acum îşi caută norocul. A ajuns, fir-ar să fie,
la concluzia că viaţa poate fi înţeleasă privind înapoi, dar
trăită privind înainte. Căci de-aia şi el şi eu mergem spre
înaintele nostru!”
Ioan, mai având câteva minute până să ajungă
oile strânse în jurul său şi-a pus palmele streaşină la
ochi, pentru alungarea razelor de soare ce-l orbeau, să
distingă omul ajuns sus. Acesta părea o statuie cioplită în
bazalt. „O fi om bun? O fi om rău? Sau unul ca fostul meu
vecin care părea pâinea lui Dumnezeu. Vorba aceea, îţi
împrumuta umbrela pe timp de soare, dar o cerea înapoi
în momentul în care începea să plouă!”
Soarele îi învăluia cu razele sale blânde de primăvară
din preajma Paştelui.
- Ziua bună la dumneata, om cinstit!
- Bună să-ţi fie inima! I-a răspuns Ion, ştergându-şi
BUCOVINEI
obrazul cu dosul palmei. Dar ce vânt te aduce pe `mneata
în aceste locuri?
- La fel ca pe dumneata!
- Adică?!
- Nu e zăbavă să vorovim fără să spunem nimic.
Musai e să-ţi spun...?!
- Dacă doreşti...
- Iacă... mă duc în Oltenia să-mi găsesc norocul!
- Dar dumneata?
- Mă duc în Ardeal să-mi caut sorocul!
- Spune aşa, omule. ...Hai să ne hodinim oleacă pe
stânca asta că timp avem...
- Se spune că vremurile schimbă lucrurile. Dar...
realităţile ne spun că noi trebuie s-o facem!
- Musai, este cum zici... Dar... drumeţule, vorovim,
vorovim, cum îi stă bine drumeţului, dar nu ne-am
cunoscut! Pe mine mă chiamă Ioan din Ioancăul de lângă
Sebeş.
- Bine zici Ioane! Mie îmi zice Ion din Ioneşti de
Vâlcea!
- Măi, Ion când te-am zărit aici, sus cu oile lângă
tine, mi-am zis: aista îi un hoţ de animale care vrea să
treacă dincoace.
- Hei, Ioane... s-a dus cu haiducia! Aşezându-şi
mâţoasa de lână albă mai bine pe umeri, a continuat. Mă
gândesc că un minut de îndoială face cât o veşnicie de
suferinţă.
- Ai dreptate! Dar prin pustietăţile aistea te poţi
aştepta la orice! Însă, o vorbă înţeleaptă spune că eşecul
nu ne va doborî atâta timp cât hotărârea mea de a reuşi
e de-ajuns de puternică.
- Aşa e, cum zici!
- Nea, oiţă!... A strigat Ioan la oile sale care încercau
să se amestece cu ale lui Ion.
- Lasă-le! Se cunosc şi ele cum o făcui eu cu `mneata.
Numai aşa se cunosc oamenii şi animalele. Fiindcă taina
existenţei umane nu constă în a trăi, ci şi în a şti pentru
ce trăieşti.
- Ai dreptate! După cum am aflat unul de la altul,
fiecare avem drumul nostru în căutarea unei soaţe.
- Cum îţi este nevasta, aşa îţi este şi cinstea
casei. Trebuie să ştii să ţi-o alegi. S-o cunoşti. Fiindcă
cunoaşterea vorbeşte, iar înţelepciunea ascultă.
- Şi, ziceai că treci la noi în Ardeal?
- Musai să trec! Vreau să-mi fac o familie, cu o
nevastă harnică, să ştie să-mi facă mămăligă şi fasole
frecată.
- Să te duci în satul meu, Ioancău, de lângă Sebeş, e
o văduvă cu casă, lângă beserică, are de toate, harnică şi
strângătoare...
- Păi... de ce a părăsit-o bărbatul!?
- A trecut la Domnul! S-a răsturnat cu tractorul…
Dacă te duci la ea să-i voroveşti că eu te-am trimis. Ioan
din Iancău. Nu e departe. Cum cobori, ajungi în Sebeş, o
39
Iunie 2020
iei la dreapta, mergi vreo patru kilometri şi ajungi în sat.
- Aşa am să fac!... Am şi eu o femeie în comuna
mea. Pe cinste, pentru `mneata!
- Amu aştept să-mi spui `mneata!
- Coborând, ajnugi în Brezoi, apoi o iei la dreapta
spre Căciulata, Călimăneşti, Râmnicul Vâlcea, şi mai
mergi, timp de a mânca o pâine, spre Drăgăşani, şi
ajungi la Ioneşti. E comună mare. Să ai grije să nu-ţi calce
mioarele careva cu maşina. E circulaţie grozavă până la
Govora.
- Grijesc! Şi pe la noi se circulă bogăt...
- Când ajungi întrebi de Maria lui Mecherel. Stă
lângă şicoală. Îi spui de Ion al lui Ionescu, ciobanul.
- A fost măritată?
- Da! E femeia înecatului de la baraj. Îşi caută şi ea
jumătatea. Ăi din sat ziceau că e rea de muscă… Dar nu e
adevărat. Şti cum e… gura satului-i slobodă.
- Am s-o caut… Amu zic şi eu ca omul. Voi încerca.
Încercarea moarte n-are! Zise Ioan făcându-şi o ţigare
dintr-o bucată de ziar mototolită în jeb şi tutun scos
dintr-o tabacheră veche, ţinută în iţari.
După ce a tras un fum în piept, după care îl expiră
afară, Ioan a spart liniştea aşternută între ei.
- Voi căuta s-o fac fericită, deoarece fericirea este
armonia dintre ceea ce gândeşte omul, ceea ce spune şi
ceea ce face…E bună de muncă?
- E haitoşe! Are acarturi, ceva animale...
- Înseamnă că-i fainoşe! Nu e ca Leana din capul
satului care are chef să facă ceva, dar începând de mâine...
- Foarte bine! Cărui bărbat nu-i plac muierile? În
primul rând le iubim pentru frumuşeţea lor şi în al doilea
rând pentru că fac copii.
- Adică oameni!
Ion şi-a pus mâinile streaşină la ochi şi-a privit la
poziţia soarelui pe cer.
- Bade! E trecut de amiază. E timpul să ne despărţim.
- Călătorului îi stă bine cu drumul...
- Brrr!
După care Ion a fluierat printre dinţi. Oile s-au luat
după el, coborând agale spre Ardeal.
- No! Amu veniţi după mine, mioarelor... Grăi Ioan,
sculând oile culcate pe nişte smocuri de iarbă, cu bota
ce o avea în mână. Încet, cu mica turmă după el, a luat
drumul Munteniei.
Amândoi coborau pe căi diferite, având în suflet
speranţa. În urma lor tricolorul arborat pe cea mai înaltă
stâncă flutura pe cerul înalbăstrit de senin.
Al. Florin Ţene
Nr. 2 (24)
LABIRINTUL
ENIGMELOR
partea întâi, din ciclul
VIVAT ACADEMIA!
povestire din cartea
LABIRINTUL ENIGMELOR /
EL LABERINTO DE LOS ENIGMAS
I
ulian deschise ziarul şi citi plictisit articolele.
Unul dintre ele îi captă atenţia. O frumoasă şi
renumită cântăreaţă româncă, care performa la
Opera din Viena, fusese găsită moartă în baie, cu
o pungă de celofan pe faţă. În text, scria că soţul acesteia
nu lucra, dar trăia din banii ei, se distra prin cluburi
şi avea numeroase aventuri cu femeile. Rămăsese acum
singur cu averea impresonantă a soţiei. „Se consideră că
ar fi sinucidere”, scria în continuare în articol.
Andrei, fiul său luă hulpav şi el ziarul. Citi articolul,
cu satisfacţie.
...
Iulian, soţia sa Alina şi fiul lor, Andrei, circulau cu
viteză pe autostradă spre München. Tocmai ieşiseră din
tunel.
-Opreşte puţin, spuse Alina, soţia. Trebuie să merg
undeva. Am băut în dimineaţa aceasta prea multă apă
minerală, ceai şi cafea.
Iulian opri autoturismul brusc. Alina coborâ
şi se duse pe câmp. Se întoarse după cinci minute.
Era în spatele autoturismului şi vroia să-l ocolească.
Dorea să ajungă la locul său, de lângă conducătorul
40
SURÂSUL
autoturismului, din faţă. Deodată, Iulian dădu fulgerător
în spate cu maşina. Alina a fost acroşată rapid, fără
nicio şansă de supravieţuire. Din spate, tocmai venea un
tir gigantic, care călcă trupul aruncat, într-o secundă.
Şoferul acestuia opri vehiculul speriat, coborâ rapid şi
veni la Iulian:
- Was habe ich gemacht? War jemand auf der
Strase? întrebă bărbatul german.
- Meine.... meine Frau... îngăimă difuz Iulian.
Poliţia locală apăru cu repeziciune şi după ea,
maşina salvării. Alina a fost luată de brancardieri. Iar
Iulian a rămas să explice oamenilor legii cele întâmplate.
Andrei, fiul lor era însă cel mai şocat. Rămase
privind fix tot ceea ce se întâmplase. Îşi iubea nespus
mama şi nu a înţeles ce s-a întâmplat. Ştia numai că
rămăsese fără ea. Plecase cu maşina salvării .
- Trebuie să-ţi revii, Andrei ! Fii tare ! îi spuse
Iulian.
Apoi îşi sună pe mobil socrul, care ţinea foarte
mult la fiica sa. Avea nevoie de bani, pentru a aduce
cadavrul Alinei în ţară.
- Sunt Iulian. Am ajuns lângă München, dar am
avut un mic accident neprevăzut. Alina a ajuns victimă.
- Este în spital ? Dau oricât să o salvez ! spuse
bătrânul speriat.
- Nu a supravieţuit ! Este la morgă deja. Şi nu am
bani să o aduc în ţară. Trimite-mi te rog prin bancă ceva
bani. Costă destul de mult, explică Iulian...
- Dar băiatul, Andrei, el, ce face? întrebă socrul,
şocat de cele întâmplate.
- Este bine. Nu a păţit nimic, răspunse Iulian.
...
Iulian visa fericit. Ajunsese idolul femeilor
cunoscute – al studentelor de la Universitatea unde era
lector, al vecinelor sale, al tuturor cunoştinţelor sale
feminine. Aşa slab, înalt, neras, cu puţină barbă lăsată,
cu figura de om aflat în permanentă suferinţă, după
iubirea vieţii sale, Alina, soţia decedată, găsea consolare
la orice persoană feminină întâlnită. impresionată că
mai există încă, în această epocă, astfel de bărbaţi, care
să iubescă cu atâta intensitate o femeie... ca în poveşti,
legende sau în filmele clasice, vechi, de dragoste...
În cabinetul său de pictură, intră Andrada. Blondă,
cu părul lung, lins, suplă, îmbrăcată în iegări roz,
transpareţi, cu un tricou magenta cu modele decupate.
Fata îi aruncă o privire languroasă, clipind des din
genele sale false, exagerat de lungi şi dese.
- Am venit la laborator, domnu’ profesor ! spuse
tânăra cu voce melodioasă.
- Trebuie să mergem mai departe cu cunoştinţele.
BUCOVINEI
Dar, colegele tale unde sunt? spuse bărbatul.
- De unde să ştiu eu? răspunse studenta Eu sunt
foarte conştiincioasă. Vreau să învăţ cât mai multe...
de la dumneavoastră, spuse tânăra femeia, accentuând
ultimele cuvinte rostite.
Uşa se deschise brusc şi apăru Andrei.
- Bună tată! Am terminat orele mai devreme astăzi!
Nu am făcut istorie, ne-a dat drumul profa.
- Dar, aşa v-a dat şi săptămâna trecută, spuse
Iulian.
- Aşa fac la noi la Colegiu aproape toţi profesorii,
că doar e german. Dar este o profesoară foarte severă,
completă explicaţia băiatul, că-i absolventă de vestita
„DebiluMind&Spirit” University. Trebuie să dea şpagă
mare, cine vrea să treacă la ea. Probabil şi ea a procedat
la fel să-şi obţină diplomele şi postul de profesoară. Ne-a
spus că a făcut împrumuturi la bănci pentru toată viaţa.
- Aşteaptă-mă, te rog, să termin seminarul, spuse
Iulian.
- Nicio problemă, îmi place la tine în laborator.
Mai învăţ şi eu câte ceva... despre pictură. Mă pregătesc
pentru perioada când voi fi şi eu student aici, spuse
băiatul. Dacă voi deveni vreodată... tu mi-ai spus că
la secţia aceasta, de „Pictură religioasă” este uşor de
intrat, chiar dacă nu prea ai talent artistic. Doar şi tu ai
absolvit-o uşor.
Se întunecase. Trebuiau să plece împreună. Iulian
cu Andrada ieşiră primii din clădire. Andrei îi urma
tăcut. Păşiră cam o sută de metri.
- Aici stau eu, spuse Andrada. Nu urcaţi la mine,
în garsonieră? spuse tânăra. Vă roooog, spuse ea cu un
glas de nerefuzat. Serviţi o cafea, o prăjitură făcută de
mine...
-Dar, sunt cu Andrei, spuse bărbatul încurcat.
- Lasă tată, eu merg singur acasă. Am crescut
mare, spuse băiatul.
- Oare e bine ? Este periculos la ora aceasta,
continuă Iulian nedecis.
- Mergi ! Mă descurc sigur ! încuviinţă Andrei. Pa,
tată ! Ne vedem curând acasă.
Iulian privi spre tânără.
- Haideţi, stau la patru ! Urcăm scările pe jos. Liftul
este defect.
Casa scării degaja un miros închis, neplăcut, de
varză murată. Urcară scările pe întuneric.
- Aceasta este locuinţa mea, spuse Andrada,
deschizând o uşă inestetică, din PFL, vopsită în alb.
Şi se repezi cu braţele, în jurul gâtului bărbatului,
sărutându-l pătimaş.
...
41
Iunie 2020
Iulian ajunse târziu acasă.
Andrei îl aştepta nervos.
- Ce-i cu tine, ce s-a întâmplat? îl întrebă bărbatul.
Mai bine veneam cu tine.
- Nu-i nimic. Sunt bine ! spuse tăios băiatul, în
timp ce îşi spăla mânile, din care se scurgea necontenit
un lichid roşu. Hai la culcare !
...
Era dimineaţă. Iulian deschise postul de radio. Începuse
ora de ştiri.
„Aproape de Universitatea de Arte, într-o
garsonieră, a fost găsit trupul unei tinere studente,
moartă prin axfisiere, în baie, cu o pungă de plastic pe
cap”, se auzi vocea prezentatorului.
Bărbatul luă ziarul de pe masa din bucătărie şi
un articol îi captase atenţia. Un milionar a murit într-
un accident nautic. Era cu amanta sa, care a scăpat, ca
prin minune, nevătămată... şi care i-a moştenit imperiul
financiar, devenind astfel regina cârnaţilor. Omul fusese
chelner înainte de revoluţie, dar cu activitate intensă la
Securitate. Lucrul acesta l-a ajutat să cumpere aproape
gratuit fosta fabrică de mezeluri, socialistă, din oraşul său
de reşedinţă şi să întreprindă afaceri profitabile, folosind
fostele relaţii pe care şi le făcuse printre securişti. De
soţie a divorţat şi a ajuns cu una dintre fostele chelneriţe,
colege de serviciu, actuala amantă.
Andrei îi ceru şi el ziarul.
- Vreau şi eu să-l citesc ! spuse băiatul ochind
articolul citit de tatăl său.
De la Piaţa Romană, unde aveau apartamentul,
ajungea repede la Universitate. Era vineri şi se apropia
weekend-ul.
Pe hol, Iulian se întâlni cu noua asistentă, o brunetă
filiformă, mereu cu zâmbetul pe buze.
- În week-end merg cu barca pe Dunăre. Nu veniţi
şi dumneavoastă, domnule Ginică ? întrebă tânăra pe
frumosul său coleg, mai vârstnic, veşnic trist, neconsolat
după moartea soţiei sale.
Bărbatul se gândi că nu avea niciun program
special pentru zilele următoare.
- Trebuie să am grijă de fiul meu. Ştiţi, eu sunt
văduv, explică Iulian convingător.
„Ce bărbat fidel şi sensibil!” gândi tânăra
impresionată de comportamentul profesorului.
- Poate să vină şi el, spuse tânăra. Mergem cu
autoturismul până la Călăraşi. De acolo sunt eu. Familia
mea are barcă. Vâslim pe Dunăre. Este atât de frumos...
Cornelia Păun Heinzel
Nr. 2 (24)
MAEȘTRI SLOVEI
ȘI TENTAȚIA LICORILOR (V)
L
umea trăiește cu falsa impresie că băutorii
cei mai pătimași sunt oamenii care-și câștigă
existența din munca fizică. Cei care se pretind
cunoscători, susțin cu argumente credibile că
statisticile îi desemnează, fără putere de tăgadă, pe
intelectuali ca fiind consumatori de frunte! Și s-ar părea
că au dreptate, pentru că oricât ai colinda Bucureștiul
sau alte mari orașe ale patriei, n-ai să găsești o terasă a
strungarilor, un restaurant al sudorilor, tâmplarilor sau
zugravilor. În schimb cârciumi ale scriitorilor au existat
din totdeauna, există și vor exista cât va trăi această
breaslă…
„În Iași, la Smirnov, se zăvbovea preț de o țuică-
două-trei, se ciuguleau câteva măsline mari, „ochi de
bou”, se îmbucau câteva icre negre, o felie de jambon,
salamuri, lacherdă, vițel rece, și alte uscături, mestecate
împreună cu „cuburile de pâine de secară”. Despre o
asfel de întâmplare povestește Cezar Petrescu într-un
roman hazos cu nume de restaurant ieșean și în care
cititorul îl va recunoaște, botezat pentru circumstanță
Ionel Florinel, pe Mihail Sadoveanu și pe alții. Localul,
aflat într-o casă veche, joasă, cu pereții galbeni și
coșcoviți, cu ferestrele nespălate de pe vremea lui
Vodă-Cuza”, purta „firma, cu litere decolorate, prăfuite
și șterse”: „LA PARADIS GENERAL, vinuri vechi și
9” ca să se deosebească de celelalte, la Ermacov, la
berăria Azuga, la Luther, la Gât-strâmb” (După Barbu
Lăzăreanu).
Despre hanuri, ispită în calea trecătorilor slabi
de înger, povestește I.Al. Brătescu-Voinești: „Aici e
răspântie de trei drumuri; și la răspântie, drept în
fața podului, e hanul, vestitul han a lui Manolache
Ciolănescu. Înaintea hanului, o palată încăpătoare,
învelită cu șindrilă, pe acoperișul căreia e firmă mare
42
SURÂSUL
cu numele proprietarului; iar între Manolache și
între Ciolănescu, un rotocol albastru, în care sunt
zugrăvie două ciolane încrucișate. Pe o sârmă care
leagă doi stîlpi stau spânzurați covrigi rumeni, iar pe
alta perechi-perechi de cârnați proaspeți, acoperiți cu
tulpan, în ciuda viespilor care dau târcoale bâzâind. În
fereasta cârciumii, rânduri de sticle cu băuturi de toate
culorile pietrelor nestemate. „Mușterii care poposesc
aici, arși de sete, obosiți și prăfuiți de cale, au cei mai
mulți „o poftă de mâncare și o sete grozavă” și, fiindcă
tot s-au oprit cer: –Dă-ne două „pelinașe cu sifon”, apoi
„Ia mai adu două…” Cu una, cu alta, călătorii grăbiți
nevoie mare, s-aștern mâncării, „în grădină sub bolta
de umbră a unor nuci uriași” și-n „miros de sulfină și
de levănțică”, începând cu cârnații. „Sunt proaspeți,
dom-le Năiță; aseară i-am făcut, pe viața mea!”, se
jura cârciumarul, ca să ajute „pelinul cu sifon ținut la
răcoare”; de-acuma zorul nu-și mai are rost, și să te ții:
„la masă înfricoșată!” Ce pastramă fragedă ca roua!
Dar ugerul ăla de purcică, de se topea-n gură!...Nu se
mai puteau sătura.
– Mă, Năiță, dacă mă iubești, ia de aici bucățica
asta grasă.
–Mă Pitache, să mă-ngropi, gustă colea, să zici că
n-ai mâncat de când ești.”
După somnul legiuit care urmează, pe așternut de
fân atunci cosit, „hangiul, care-i cunoaște de mult, a
pregătit pentru diseară o ciorbă cu ardei grozavă, niște
pui de pus la frigare apelpisiți, o salată de țâri bătăioasă,
a pus clondirele la gheață și a trimis pe Tilică-n sat
să-l caute pe Dima lăutarul.” Iar când pe cer or să se
arate stele și-n iarbă or să cânte greieri, de sub nucii lui
Manolache Ciolănescu, hangiu care nu mai este, risipit
în fumigariu anilor stinși, Dima o să cânte răgușit, cu
oftări din rărunchi, pentru inimă, despre iubiri care nu
mai sunt: „Frunză verde grâu mărunt,/Mi-aduc aminte
și plâng-/Cum eram, și-acum cum sunt!/Când eram
în vremea mea,/Șapte mândre mă iubea;/Dar acum nu
pot pe-a mea – M-a ajuns bătrânețea…”(Revista „Ion
Creangă”).
Dacă se-ntâmpla să fie cârciuma așezată mai la
margine de târg muntean, lângă vreun obor de vite,
atunci era ca-n Groapa hoților necăjiți dar cu suflet ai
lui Eugen Barbu.Vinul era de Drăgășani, cam oțetos
dar bun la chef lung, și la masă se aduceau, pe talgere
de lemn, fripturile în sânge, vrăbioare și fleici, momițe,
fudulii și mititei, tocătură în două cu sămânță de ardei
iute, ca s-ațâțe, iar scripcarii mai bruneți, mai albi la ochi
decât prin alte părți, ziceau tot de dragoste de mahala,
însă cu altă încrâncenare în glas și-n cuvinte, căci alții
erau plătitorii: „Fire-ai blestemat să fii,/Carnea ta prin
prăvălii/Și sângele/n terezii;/Eu de tine mi-oi uita/
Când mi-o suna scândura/Popa cu cădelnița.”(Revista
„Ion Creangă”)
BUCOVINEI
Pentru cei mai mulți scriitori băutura e un pretext
pentru a se aduna laolaltă, la …un pahar de vorbeși nu
la beții! Beții le numesc denigratorii, de fapt ele fiind
faste sărbători bahice. Credeți că sunt prea dese? Nici
vorbă. Dacă vă uitați bine pe un calendar creștin, o să
vedeți că nu există zi de la Dumnezeu fără o sărbătoare
cu cruce roșie sau neagră, când trebuie să aducem
ofrandă sfinților, mai ales când se sărbătoresc 40 de
sfinți! Beția cu vodcă (preferata rușilor) e răvășitor
de tristă, aproape că te gâtuie. Țuica te îndeamnă la
un fel de scârbă existențială, fiecare înghițitură fiind
acompaniată de o grimasă. Să te ferească Necuratul
de beția cu vermut, chit că e cinzano: e grețoasă
de-a dreptul, dulcegăria ei amăruie sunând a discurs
plictisitor neascultat de nimeni.
Dar să-l cităm, pe vestitul vânător de altădată,
Traian Ulea, cu o evocare memorabilă din volumul
Amintiri de vânătoare, apărut la Editura Ceres,
în 1969. Distinsul profesor, doctorul dermatolog
I.I.Mironescu(1883-1939), născut la Tazlău, era și el
dintre cei care pășeau pragul de la Samoilă. Bun prieten
cu Mihai Codreanu, cu Păstorel și cu ceilalți, era, pe
lângă om de știință, o personalitate marcantă a școlii de
medicină din Iași, deputat de Roman și un scriitor de
talent. Ședințele dese de la academie (academia liberă
– n.n.) scurtau noaptea și o apropiau de zori. Mai ales
vara, cum spunea el „din câteva halbe te prindea ziua”.
Pe doamna profesorului o nemulțumeau lipsurile
nocturne de acasă ale soțului.
– Eu nu vă înțeleg de loc, oameni inteligenți, ce
găsiți atâta în restaurante și crâșme? Vă place un pahar
de vin să-l beți între oameni mai deosebiți, foarte bine,
veniți aici acasă să vă dau vin și să vorbiți cât vă place.
Dar nu așa, să vă vadă lumea venind tot la ziuă acasă.
– Ei cucoană, dumneata nu știi ce este crâșma.
Vinul acolo are alt gust. Oamenii cu care mă întâlnesc
deschid discuții interesante, alteori spun vorbe de haz,
și ne trece plăcut vremea.
– Știi ce? nu-i mare treabă, dar dacă mă apuc o
scot la capăt. Vă fac aici crâșmă. Aici acasă, frumoasă
ca și în oraș.
– Bine, fă, dar nu luxoasă, un fel de crâșmă de țară,
ca la Tazlău.
Profesorul a crezut că doamna lui glumește. Într-o
cămară din aripa casei, se porni crâșma fără ca doctorul
să știe. Cumpără o masă și taburetele de brad, o tejghea,
măsuri de jumătate și de un litru, sticle și pahare. În
geam puse pe ață covrigi, cum stau la crâșmele mici
cu lunile, de se usucă și se fac tari ca de lemn, un
borcan de măsline, vreo două sticle cu lampă și feștile
și un borcan cu bomboane, și peștișori verzi cu mentă.
Vin avea în pivniță, că și profesorul se îngrijea să nu
lipsească în nici o toamnă butoiul cu vin de Odobești.
Când totul a fost gata, îl pofti pe soț ls crâșmă. Atâta s-a
43
Iunie 2020
uitat și a râs, că nu-i venea să creadă ce vedea.
– Bine cocoană, diseară vin cu muștereii să-ți fac
alișveriș.
– Dar dacă ai intrat aici, fă safteaua și scoase
numaidecât o cană cu vin din care-i turnă un pahar.
– Bun vin, da parcă nu-i de-al nostru.
– Da cum era să dau din cel care-l avem în pivniță,
că văd că nu-ți place, de cauți altul prin târg.
Mai ceru un pahar, dar numai pe jumătate lăsă să
i se toarne, îl sorbi ușor și adăugă: bun vin, o să le placă
băieților.
– Sunt încântată, bine că l-am nimerit pe gustul
tău. Diseară când veniți tot din acesta vă dau.
Seara au sosit prietenii cu M. Codreanu în cap. Le-a
plăcut mult localul și de doamna doctor, crâșmărița de
la tejghea. Erau serviți ca în local, cu vin și gustări. Pe la
ora unu au plecat toți încântați, și doamna și mai mult,
că nu s-a prelungit șederea mult peste miezul nopții
cum fac dumnealor în târg. Chiar în fiecare seară nu
veneau, să nu supere pe doamna, dar tot credeau că e
o glumă. După câteva ședințe crâșmărița putea să tragă
obloanele, nu mai veneau clienții. Doctorul era atras de
cei mulți, și cum spuneau și ei „în casa dumitale nu
ne simțim la larg ca la crâșmă. Oricât de amabilă și cu
bune gânduri ar fi doamna de a ne reține, ne simțim
greu, oricum o deranjăm”.
– Ascultă dragă, v-am făcut crâșmă cu tot ce
trebuie, de ce vă mai duceți în oraș, să stați în fumărie
și miros greu și în văzul tuturor, îi reproșase doamna.
– Ei asta-i, nici nu miroase de crâșmă, e casă de
gospodari, răspunse doctorul.
– Când s-o învechi masa și va intra mirosul de vin
în ea, o să vă miroase și aici, dacă vă place așa. Suport
și asta. Păreții o să se îmbâcsească de fum și o să aveți
ambianța care vă place atâta de mult. La voi drept
vorbind e numai ideea ce v-o faceți, că e mai bine acolo
decât aici. Ai băut tot din vinul nostru și dacă ți l-am
servit în cârciuma asta, pe care am înjghebat-o, ți s-a
părut că e mai bun decât al nostru. Uite și vezi cum stă
marfa în fereastră și covrigii înșirați pe ață drept ca la
crâșmă, ca să aveți mediul dorit.
– Bine, bine sunt ei covrigi dar nu-s spurcați de
muscă, ca cei de la crâșma din Tazlău.
Un personaj al lui Mihail Bulgakov, nefiind lăsat
să intre într-un local al scriitorilor ruși, ripostează: „Ce,
Dostoievski aveaâ legitimație de scrritor?”La noi, în
București, au fost odată două astfel de localuri, ambele
pe Calea Victoriei, CasaVernescu și Casa Monteoru,
așezate strategic în preajma sediului Uniunii Scriitorilor.
Nu trebuia să prezinți legitimația de scriitor la intrare,
dar trecătorii obișnuiți știau sau miroseau că terasele
nu-s tocmai obișnuite și nu se îmbulzeau pe la mesele
lor, chiar în vremea când o halbă de bere nu se găsea
foarte ușor în București. Cele două terase au păstrat
Nr. 2 (24)
legende despre Fănuș Neagu, cel care spunea că vinul
trebuie să aibă cinci calități: să fie alb, să fie sec, să fie
rece, să fie mult și să fie gratis. Despre poetul Tudor
George, autorul versurilor „Spre iadul tău mă-ntorc din
iadul vodcei/Și nu știu de-i mai drag sau mai atroce-i,
se spune că atunci când lăsa paharul jos și pornea spre
„iadul ei”, le împărțea câinilor vagabonzi, pe stradă,
hârtii de zece lei…
Terasa de la Monteoru s-a transformat într-un
restaurant cu specific italian, prea scump pentru punga
omului de litere din România. Cu toate acestea, scriitorii
noștri n-au murit de sete! Cafeneaua „La Muzeu”, care
se găsește în incinta Muzeului Literaturii Române de pe
bulevardul Dacia și în curtea acestuia – terasa, i-a primit
cu brațele deschise și cu bere la halbă la preț rezonabil,
pe oamenii de litere alungați dintre hotarele lor (ce
păreau veșnice) de noua ordine economică. Înăuntru,
așa cum în orice local găsești diverse decorațiuni, se
află un tabloudintre ramele căruia te privește Nichita
Stănescu, omul cel mai des invocat și uitat de meseni.
De altfel, la orice oră vii la Muzeu, întâlnești în jurul
halbelor cel puțin doi-trei fini ai lui Nichita, care nu
refuza nici un cunoscut când îl ruga să-l cunune.
Printre „exponatele” de seamă ale Muzeului se află Ioan
Groșan, care, din când în când, își scrie aici, în aer liber,
editorialele pentru ziarul la care lucrează, poetul Traian
T. Coșovei, care l-a ajuns pe Hemingway la numărul
de căsătorii, patru, dar căruia îi e mult mai greu să
divorțeze de localul scriitorilor, dacă ai noroc poți să
dai și de Nicolae Breban. Când la Muzeul Literaturii
Române se desfășoară vreo lansare de carte – și au loc
destul de des asemenea evenimente – obișnuiții terasei
sunt, evident, gata să participe. Atunci mesele terasei se
umplu, pe lângă halbele deja existente, de paharele de
vodcă din protocol, pe urmă autorul e reținut ore bune
pentru felicitări(sau dimpotrivă), pentru autografe și
discuții.
La Muzeu se plănuiesc apariții publicistice, se
duc polemici verbale sau se nasc idei pentru polemici
scrise, se combate strașnic și, peste toate astea, se
bea. Ce le-ar lipsi celor care frecventează localul?
„Avem un vis neîmplinit, ar puta spune ei, precum un
poet care n-a apucat să vină aici: acela ca localul să se
închidă la o oră mai de noapte, dacă se poate chiar spre
dimineață. Pentru că la ora 22:00 se trag obloanele!
Or, în vremurile de glorie ale Casei Vernescu, chiar
în timpul lui Ceaușescu, unitatea se închidea mult
după ora 22:00… (Informațiile despre Casele Vernescu
și Monteoru, scrise în anul 2005, au fost preluate ad
literam de la semnatarul lor, Șerban Comănescu).
Documentar întocmit şi prezentat de
Mihai Burduja
44
SURÂSUL
SCHIMBARE
de perspectivă
V
iața de doctorand implică și unele obligații,
cum ar fi, de pildă, să supraveghezi
studenții în timpul examenelor. Dacă
nu dispui de o înclinație sadică, această
activitate nu e decât o corvoadă care îți consumă
din timpul prețios. Când ești încă tânăr și neangajat,
mai treacă-meargă, dar după ce mai ai și familie,
lucrurile se complică destul de mult. Evident, noua
postură este una măgulitoare – studenții se cam tem
de tine, profesorii te tratează ca pe un egal și uneori
te recomandă cu apelativul „colegul meu”. Totodată,
descoperi caracterul găunos al științei și faci ce poți
să mai umpli sau să mai cârpești câte ceva pe ici pe
colo. În fine, sunt și lucruri de-a dreptul triste, cum
ar fi să constați că profesorii pe care îi admirai în
timpul studenției sunt acum niște legende vii care te
roagă să le întinzi mâna când se ridică de pe scaun
sau coboară o treaptă, iar alții au fost deja așezați la
loc de cinste – postum, evident – în istoria care se
croșetează mereu și din care realizezi că ești și tu
însuți o mică parte. Dar hai să ajutăm cititorul să își
facă o impresie asupra lucrurilor despre care vorbesc.
Privit per ansamblu, amfiteatrul Vasile Pavelcu
este doar o sală mare și nu cine știe ce încăpătoare –
doar o sută patruzeci și patru de locuri sunt în sală,
douăsprezece rânduri cu câte douăsprezece locuri
fiecare, o coincidență de natură să pună pe gânduri
pasionații de numerologie - și care nu aduce deloc
cu imaginea antică a amfiteatrului circular. Jos,
în față, e masa mare a profesorilor, urcată ca pe o
mică scenă. De jur împrejur sunt cuierele pentru
haine și caloriferele. Lumina naturală vine din
spate prin câteva ferestre înalte, recent schimbate cu
BUCOVINEI
termopane, lipsite de jaluzele, căci orientarea către
nord face ca soarele să nu poată fi văzut prin ele
niciodată. În timpul scurs de la absolvirea facultății,
au apărut câteva utilități precum aparatele de aer
condiționat, videoproiectorul și tabla inteligentă,
internetul prin wi-fi și sistemul de blocare a ușilor.
În plus, au mai apărut și câteva tablouri mari
înfățișând reprezentanții de seamă ai psihologiei
ieșene. Personal, am trăit un sentiment ciudat când
am constatat că printre ei se numără și câțiva dintre
foștii mei profesori, Dumnezeu să îi odihnească.
Cum v-am spus deja, a fost măgulitor să privesc
actul de educare-formare (și mai cu seamă, evaluare)
schimbând perspectiva, prin ochii profesorului;
dar mult mai interesant s-a dovedit a fi o revenire
în pielea studentului. Cum? Simplu: luând rând pe
rând fiecare bancă și citind ce scriu studenții pe
ele atunci când mor de plictiseală. A supune aceste
creații unei analize de conținut este un soi de defect
profesinal pentru mine, care trudesc acum din
răsputeri să sporesc știința lumii (luați ultima frază
în sensul ei mai curând ironic), dar, fiți liniștiți,
nu voi aprofunda chiar atât de mult problema. Mă
voi opri doar la a categoriza conținuturile (sau,
cum se spunea într-o vreme, a le pune pe căprării,
deși sintagma e oarecum prețioasă într-o facultate
dominată clar de reprezentante de gen feminin). Voi
evita să caut explicațiile fenomenologice, gestaltiste
sau psihanalitice pentru tot ce mi-a fost dat să văd cu
ochii mei, scris cu markerul sau, uneori, scrijelit cu
pixul în palul roșcat, imitație de lemn.
Deși s-a scris mult, aceste manifestări aproape
neandertaliene, aceste scrieri rupestre (nu e o
exagerare, și eu mă simțeam câteodată captiv ca
într-o peșteră, silit să ascult discursuri care nu mă
fascinau chiar întotdeauna), ei bine, aceste veritabile
palimpseste conțin până în zece categorii diferite
de informații. Cel mai des întâlnite sunt frânturile
de cursuri, transcrise caligrafic, cu alineate chiar.
Psihologia generală, statistica, psihologia dezvoltării,
elementele de psihanaliză și chiar istoria psihologiei
se regăsesc cu citate întregi. Iată câteva exemple:
„anxietatea cuprinde tulburările care au în comun
frica excesivă”, sau „metodele de dezvoltare a
limbajului (...) lectura trebuie adaptată la nivelul
elevilor”, sau „ metodele sunt expunerea, conversația,
enumerația, brainstormingul”. Alt exemplu, ia auziți:
„reprezintă ansamblul de instituții și acțiuni prin
care statul reprezentat de autoritățile administrației
publice centrale și locale, precum și societatea civilă
intervin pentru prevenirea sau limitarea situațiilor
care duc la marginalizare.” Punct. Pun eu, căci în
45
Iunie 2020
varianta originală fraza continua. Vă e clar? Sau
poate o enumerare cu douăzeci și trei de subpuncte,
din care spicuim „analiza sistematică a posturilor,
analiza preliminară a datelor, transferul de
caracterizare, etapa în care sunt stabilite modalitățile
efective, documentul oficial care reglementează, bla-
bla-bla...” Nu e de mirare că cineva a răbufnit și a
scris cu majuscule „MĂ PLICTISESC!”. Normal, nu-i
așa? Când termenii trec pe lângă tine ca o muzică
funestă și agasantă. Auziți aici: „identificarea,
alcătuirea de perechi, gruparea, sortarea, aprecierea
globală, ordonarea, ș. a.” Că dacă cineva a scris cu
litere de-o șchioapă „EU MOR AICI”, e fapt de la
sine înțeles, care face tranziția către o altă categorie,
cea a autodezvăluirilor cu caracter emoțional (și
emoționant, de ce nu). „plictiseală”, zice cineva, și
nimeni nu îl contrazice. Dar trebuie subliniat chiar
aici un fapt extrem de important: lipsesc înjurăturile.
Cu desăvârșire, da, da, chiar dacă un cunoscător ar
spune că doar s-au sublimat în alte forme... dezirabile
social. Că tot vorbim despre „sine, eu, supraeu,
conflict psihic, impulsuri, dorințe, refulare, vis,
simptom” și alte chestii așijderea. „Moarte curată
facultatea asta” zice cineva, noroc că unele texte sunt
ilizibile. Dar ăsta e cât se poate de clar: „Mai bine
eram la cules căpșuni, în Spania!” Niciodată nu e
prea târziu pentru o experiență nouă, dar s-o spunem
pe cea dreaptă, nimeni nu te plătește altfel de cât
pentru numărul de lădițe, halal cultură psihologică!...
Oameni și oameni, ce mai. De ce oare le mai și scriu
pe lângă faptul că le aud? Poate din nădejdea că se
vor „întâmpla” în timpul examenului chiar pe locul
de la curs. Dar asta e aproape imposibil. Şi uite așa
te pomenești în postura cățelului care a uitat unde
și-a îngropat osul. Nu degeaba unii au renunțat să
mai lupte și tocmai de aceea se exprimă prin artă.
Picturile de pe bănci abordează în general teme
zoomorfe (căței, șoricei, pisici), dar și antropomorfe
(fețe la fel de ciudate ca și ale celor care descoperă
adevărata față a facultății). Unele pictează f loricele,
alții însemne extremiste – Doamne feri! – și în
această liniște postapocaliptică se trezește cineva să
întrebe „Hei, mai e cineva aici?” undeva, în alt capăt
de amfiteatru răspunde un supraviețuitor „Eu am
fost aici!” Și iaca, surpriză, se desface un adevărat
evantai dedesubt: „Și eu!” „Și eu!” „Și eu” „Și eu”...
Noroc de mângâierea pe care o aduce, unora, viața de
noapte. Că nu degeaba a scris acela care mie mi-a fost
cel mai simpatic dintre toți: „În acest loc m-am luptat
cu somnul. Și m-a biruit...”
Marian Călinescu
Nr. 2 (24)
O
amintire cu flori de zarzăr
ce provoacă la grăbire
luminoasa primăvară, este
prezentă în gândul unei
fetiţe blonde, prea cuminte şi tare
timidă, care alegea un drum special
pentru întâlnirea cu începutul
cunoaşterii şcolare.
Existau mai multe străzi ale
oraşului ce se îndreptau spre şcoala
stabilită ca debut, dar era una
singură în care mă întâmpina un
zarzăr măreţ a cărui coroană îmi
zâmbea cu toate florile albe, mici
şi delicate deschise spre mine, iar
mireasma lor transmitea încredere
şi curaj pentru a continua drumul
ales spre instituţia de învăţământ.
ORAŞUL MEU
descoperit prin ochi de copil
Eram prezentă la tot parcursul
arborelui împodobit de sărbătoarea
albă, iarna îl rugam frumos să nu îngheţe sub frigul lui
gerar, iar vara să nu se usuce în zilele încinse ale lunii lui
cuptor cel imprevizibil, ştiind că sunt preferata lui şi, într-
un mai visător, îmi va dărui fructele micuţe, verzi, acre,
atractive şi atât de bune gustului, vârstei copilului din
mine.
Aceasta era una dintre extrem de puţinele bucurii,
ca o eliberare în spaţiul vast aducător de nou spontan,
necunoscut, dar visat mereu, în prea multe zile în care
staţionau lacomi şi grei nori cenuşii, prea friguroşi şi trişti
pentru un mic sufleţel temător, ce descoperea viaţa singur.
Îndrăzneala adolescenţei mi-a purtat paşii spre
multe locuri minunate ale oraşului, prilejuindu-mi şansa
de a-l cunoaşte bine, zone care provocau şi aşteptau să fie
descoperite cu dorinţa rebelului ce îşi cunoaşte înclinaţia
spre mereu dorita evadare dintre zidurile ce ne ţin
prizonieri cu acceptul şi obişnuinţa cotidiană statornicită.
Când am descoperit “Plopii fără Soţ”, îi număram cu
înfrigurare şi uimire copilărească, să înţeleg dacă nu e o
greşeală şi sunt chiar fără soţ, ei fiind iniţial 29 de plopi,
iar paşii se adăugau pe alei micuţe, cu timidă înţelegere şi
caldă bucurie, aflând că pe aici au trecut cu viul lor special
marele nostru poet Mihai Eminescu, la ceas de tainică
prietenie, cu povestitorul nostru şugubăţ, Ion Creangă, şi
au gândit pentru viitorul nostru, să avem daruri de preţ
din zestrea lor sufletească, transmisă prin scrieri valoroase.
De aici tot urci, mai domol şi înveselit de verdele care
te urmăreşte, din iarba cu legănare leneşă în vară, sau din
copacii, străjeri mândri ai drumului ce deschid calea spre
Dealul Repedea, unde te întâmpină pădurea cu falnici
stejari, fagi, castani şi măreţul brad cel verde în anotimpuri,
cornul cu fructe atractive şi alunul mereu surprinzător,
pădure iertată de tăierile stabilite de om cu nepăsare, care
uită mereu s-o întrebe dacă îşi doreşte aceasta. Colina
46
SURÂSUL
se parcurge cu sprintenă dorinţă
tinerească, îţi propui să-i întreci
pe toţi drumeţii, să fii primul
care se întâlneşte cu esplanada şi
cu deschiderea ce oferă privirii
lacome în fereastra de lumină, cea
mai frumoasă privelişte în verdele
oraşului.
Ajungând sus, te descoperi în
seninul netulburat de plimbăreţii
nori, pe una din cele şapte coline
pe care este statornicit oraşul meu,
cu poveşti care vin din sute de ani
de istorie unde întâi cunoşti, pe
aceste locuri, Grotele provenite
…
din tumultul Mării Sarmatice care
a lăsat în urmă scoici pietrificate
şi rămăşiţe de fosile cimentate de
ani în pereţii timpului, apoi rămâi
uitat de timp pe muchia celui mai
înalt deal cu 353 m, Dealul Repedea, monument al naturii,
declarat şi prima rezervaţie paleontologică din România în
anul 1955, de unde se deschide triumfal toată panorama
oraşului, ca un amfiteatru, îmbinare de vechi şi nou şi mult
verde cu cele şapte coline pe care s-a dezvoltat inimaginabil,
capitala Moldovei.
Aflăm despre constituirea oraşului Iaşi, dăruit şi
mie ca prieten şi habitat de la naştere, din înscrisuri care
ne amintesc că apare menţionat pentru prima oară într-
un Privilegiu comercial emis în anul 1408 de Domnul
Moldovei, Alexandru cel Bun, iar în anul 1564 devine
capitală care se poate mândri cu prima Universitate
română, primul Teatru Naţional din România, prima
Grădină Botanică, prima casă memorială, Bojdeuca lui Ion
Creangă. Iar numele oraşului, ne spune legenda că provine
de la călătoria Domnului Moldovei prin ţinutul său, care
striga un cioban să iasă din colibă: “Ieşi până afară să
vorbim ceva!”, astfel ar fi rămas numele târgului pe care
domnul voia să-l întemeieze pe acele locuri. Renumele
oraşului provine de la cele şapte coline care au ochi
vigilenţi spre frumosul ce-l cuprind: Repedea, Bucium-
Păun, Cetăţuia, Galata, Tătăraşi, Copou, Breazu.
Aici, pe platoul de la Repedea, aveam o mare
întrecere, fiecare să descopere de la distanţa apreciabilă de
7 km, numele clădirilor şi locaţia, văzute ca nişte cutiuţe
de machetă, cu forme diferite care stau lipite ca degetele
rătăcite prin borcanul cu dulceaţă grea şi parfumată, iar
cine greşea numele edificiului, era pedepsit la împărţirea
delicioaselor corcoduşe înroşite de indignare în faţa
soarelui, care anunţa o vară superbă şi multe drumeţii.
Pe unele coline, line ca o plimbare uşoară duminicală,
care veghează oraşul cu luminiţe sfinte, descoperim
mănăstirile: Cetăţuia, Frumoasa, Galata, Golia, Bucium,
unde te întâmpină sacrul şi te pierzi în liniştea bună şi
BUCOVINEI
răcoroasă, ce aduce balsam de pace în suflete ce caută sfat
şi alinare.
Când te afli pe renumita şi cea mai veche stradă
Alexandru Lăpuşneanu, cândva Uliţa Sârbească sau Strada
Veseliei, unde istoria te priveşte ascunsă în ziduri de clădire,
încă păstrate, înţelegi că era şi este cunoscută ca împărăţia
cărţilor vechi, ca splendoarea dulciurilor din cofetării cu
renume şi unde flaşneta îţi cânta cu amuzante acorduri. Tot
aici te poţi întâlni cu zbuciumata istorie, păstrată în Muzeul
Unirii, aflat în clădirea monument istoric şi de arhitectură,
construită între anii 1800 şi 1806 în stil neoclasic şi care
expune piese de istorie evocând Revoluţia de la 1848 şi
Unirea Moldovei cu Ţara Românească din anul 1859.
Neapărat mă atrage dealul Copoului cu Universitatea
“Alexandru Ioan Cuza”, prima universitate modernă din
România, fondată în anul 1860, cu impresionanta “Sala
paşilor pierduţi”, unde rămâi fascinat în faţa celor 19
picturi gigant ale pictorului Sabin Bălaşa, iar sufletul se
încarcă cu acel unic albastru regăsit în lucrările cu siluete
cosmice care provoacă grele întrebări şi unde simţi nevoia
să revii cu drag, când te poartă paşii prin aceste locuri.
Tot în această zonă, admirăm verdele grădinilor
bogate în flori amenajate cu specific, aflate în Parcul Copou
sau Grădina Copou, unde avem bucuria să admirăm
mereu tânărul “Tei al lui Mihai Eminescu”, arborele acum
în vârstă de 500 ani, care a renăscut prin noi mlădiţe verzi
şi la umbra căruia s-a odihnit cândva marele poet aflat în
trecere.
Descoperim, ca o prelungire în verde încântător,
Parcul Expoziţiei, inaugurat la 27 septembrie 1923, cu
plantaţii, alei curate şi rondouri multicolore de flori, o
fântână arteziană şi busturi ale unor mari personalităţi ale
culturii. Splendoarea florală continuă cu Grădina Botanică
“Anastasie Fătu”, cea mai veche grădină cu acest specific
din România, înfiinţată în anul 1856 şi restabilită în anul
1963 în spaţiul actual, unde culorile prinse-n flori dăruite
de fiecare anotimp dansează cu unduiri uşoare când
delicatul vânt al lui “Florar” le vizitează şi le salută. Aici,
în împărăţia plantelor, arborilor, florilor, lacului cu nuferi,
parcă pictaţi pe luciul apei, te laşi uitat în cadrul natural
unde eşti înconjurat de atâta frumos magic care stârneşte
ascunse emoţii şi dulci melancolii.
În apropiere, parcă te cheamă mireasma mereu
proaspătă în ramuri visătoare a florilor de liliac, aprigă în
strigare, pentru a nu uita că există pe aici şi Casa Memorială
“Mihail Sadoveanu” sau Casa cu turn, albă şi curată ca
omul care a locuit-o şi care ne-a lăsat un tezaur în scrieri
de aleasă puritate a limbii române, prezentarea cadrului
natural şi teme istorice care au inspirat ecranizarea multor
filme româneşti. Din turnul alb şi mândru trăitor în viaţa
marelui scriitor, în zile senine, se poate trimite un salut
frăţesc, măreţelor piscuri ale Muntelui Ceahlău care se
întrevăd la orizont ca nişte mici puncte pietrificate.
Am şi un oraş bogat în palate, iar cel mai frumos,
47
Iunie 2020
grandios şi atractiv este Palatul Culturii, construit în stil
neogotic pe spaţiul fostei Curţi Domneşti medievale
moldoveneşti în perioada 1906-1925, iar astăzi este
organizat ca un complex muzeal naţional, unde ne
întâmpină expoziţii cu piese păstrate şi restaurate, venite
din timpuri memorabile şi tablouri ale unor artişti de
renume naţional dragi nouă. Te poţi afla în orice punct
al oraşului şi vei admira clădirea magnifică a Palatului
Culturii, dar de preţ pentru ieşeni. Aici mă visez prinţesa
zglobie, dar şi nărăvaşă la ascultare, care intra năvalnic pe
un armăsar focos, prieten de nădejde în micile noastre
aventuri pe dealuri şi munţi, unde vorbeam cu fratele meu,
bradul, iar la întoarcere, poarta cea măreaţă se deschidea şi
ea înfricoşată la apariţia noastră intempestivă!
Mai remarcăm şi Palatul Roznovanu, aflat pe
bulevardul Ştefan cel Mare, care impresionează prin
somptuozitate şi fastul interioarelor, acolo unde nu au
intervenit modificări pentru actualul sediu al primăriei
din Iaşi.
În Piaţa Unirii, un loc cu deschidere vastă, aflat
în centrul oraşului, poţi dansa “Hora Unirii”, ce se
sărbătoreşte în fiecare an la 24 Ianuarie, cinstind unirea
celor două Principate Române din anul 1859, sau poţi
asculta gânguritul şi joaca sutelor de porumbei, splendoare
în aripi zburătăcite, când vor să te privească de la înălţimea
clădirilor ce străjuiesc piaţa.
Te poţi bucura în tandem cu ei, dacă ai suflet bun şi
aduci prin buzunare nişte covrigi sau seminţe ce le adoră,
iar drept recunoştinţă dansează picotind printre picioarele
tale, cu mirare în privirea încărcată de o reală prietenie.
Ştiu că eu am surprins aici doar o parte din
nestematele oraşului blând dintre coline, în lumină aurie
de august, posibil cele care m-au impresionat şi pe care
mereu le-am readus în drumul vieţii. Iaşul este măreţ şi
bogat în multe alte obiective care merită vizitate, având
un interes major, fiind un corolar al culturii, în care şi-au
împletit paşii mari scriitori şi poeţi, iar cei care au iubit
aceste locuri s-au stabilit şi au scris opere alese, inspiraţi
de încărcătura istorică, de căldura oamenilor care radiază
bunătate, posibil venită din verdele naturii ce renaşte
mereu.
Peste ani, privirea adultului zâmbeşte poznaş
amintirilor venite prin ochii copilului care, în drumul său
spre şcoală, făcea un mic popas sub zarzărul înflorit, pentru
a-l saluta prieteneşte şi a face ordine în marea de gânduri
copleşitoare pentru un copil, cu amestec de materii şcolare
şi amare trăiri familiale adunate în ghiozdanul mereu prea
greu pentru umerii gingaşi şi însinguraţi ai fetiţei cu păr
furat din soare.
Îmi iubesc oraşul, deoarece aici fiecare loc vorbeşte
despre trecutul meu sau al lui, iar prezentul se compune
din toate acestea!
Doina Toma
Nr. 2 (24)
ETERNA
CĂLĂTORIE
Călător pe râul vieții
este cartea de versuri apărută
la Editura PIM, Iași, 2019
și semnată de Constantin Profir
V
olumul beneficiază de prefața cu titlul Iubirea
din toamna vieții sub semnătura scriitorului
Mihai Batog-Bujeniță, cel care analizând
poezia lui Constantin Profir consideră că
realitatea înconjurătoare observată de poet este un
profund mister, expresia holistică a începuturilor, un tot
unitar în spirit, adânc marcat... de cumplite contradicții...
Laureatul Premiului Academiei Române pentru
proză din 2019, scriitorul Emilian Marcu în Postfață
intitulată Glorificarea naturii prin ode către divinitate,
sesizează faptul că poetul Constantin Profir în toate
poemele scrise, aduce un adevărat elogiu vieții, că ele
sunt adevărate lecții de viață, de speranță...împăcare cu
sine și cu lumea.
Temele și motivele poetice sunt bogate, diverse
și complexe, începând de la prezentarea naturii cu
anotimpurile ei, iubirea, autoportretul liric, dar mai ales
a lumii, îm general, făcând apel la noțiunea omeniei,
care trebuie să existe între semeni.
Din punct de vedere geologic s-ar putea spune
că poetul Constantin Profir aduce un sincer și discret
elogiu elementelor minerale, putând fi denumit ca un
poet al pietrei, poate și al copacului:„O piatră înțeleaptă
a fost./ Ea a știut să-și deschidă ferestrele/ la timp. Cele
patru ferestre prin care,/ multe păsări,/ tot mai multe
păsări,/ au intrat și au adus cu ele/ cărbuni aprinși...”
48
SURÂSUL
al apei în poezia Curg...:„Mereu suntem într-un râu de
scântei/ care hrănesc și gurile pietrei,/ și gurile apei,
care intră prin/ toate ferestrele văzute și nevăzute...”, al
frunzei, În dinții întunericului, În șantierul vieții:„Noi
vorbim când lutu-i viu/ Mâini se prind de mâini o mie/
Mii de focuri în pustiu/ Fac din piatră-piatră vie...”, Peste
tot, Din pieptul viului:„Colo-n stâncă, colo-n frunză,/
În continuu este zbor,/ Sar scânteile din spuză,/ Vin cu
ploile din nor...”, O voce:„Uită-te la frunza aceea, mi-a
zis./ Este și ea o ladă de zestre./ A strâns în ea fulgerele/
celor dinaintea ei./ O! Câte fire de lumină/ au sosit în
ea trecute/ dintr-o mână-n alta...”, Tu :„ai fost cel mai
frumos copac/ de lângă mine./ Încerc să-mi încarc/
cât mai bine săgeata,/ să sparg toți pereții/ până la
zidul după care te-ai ascuns...” sau Astăzi, Frunza etc.
Vântul ca element al naturii îl însoțește pe poet în toate
anotimpurile:„Nu ești plecat din jurul meu,/ totdeauna
te simt lângă mine,/ noaptea ori zi,/ primăvară ori vară,/
toamnă sau iarnă...” (Tu,vântule,).
Poet al câmpiei, după cum l-a denumit Emilian
Marcu, Constantin Profir, lucrează zi de zi la podgoria
sa terestră, dar visează o câmpie cerească, Zi după
zi,:„Secundă de secundă,/ din copac pleacă stoluri de
păsări./ Secundă de secundă,/ alte și alte păsări se întorc/
cu ciocul plin de polenul cules/ din câmpia cerească...”,
în care să crească cel mai frumos copac. O îmbinare
de stiluri, de elemente prozodice se pot observa la
Constantin Profir în poezia naturii și a iubirii, dar parcă
cele mai frumoase sunt poeziile care apelează la filonul
popular. Semnificative sunt poeziile:Vraja nopții, unde
elementele cosmice se îmbină cu cele terestre:„Când
prin florile de nalbă/ Vântul își alintă fața/ Luna îi așează
salbă,/ Bobi de rouă, dimineața.//...Iar când aștri înșiră
focuri/ Perlele se nasc și cresc/ Roi de umbre-n dans
și jocuri/ Raiul nopții îl sporesc.//Când în zori apare
carul/ Și răstoarnă-n noi lumini/ Se aprinde felinarul/
Suntem iar, în toate, plini.”, Lanțul luminii:„Iubito, tu te-
ai dus/ Dar flacăra nu-i stinsă/ Bob peste bob de-i pus,/
Lumina ta-i aprinsă...” sau Neștiutele, nevăzutele:„Ca să
crească ramu-ntruna,/ Colo-n camere ascunse,/ Mii de
fulgere-și dau mâna/ Focuri multe sunt aprinse...”, într-
un Capăt de drum:„Minunată zi cu soare/ Când pomii
încărcați cu flori/ Și-au pus hrană primitoare/ Lunând
rujul de pe zori...”. Surprinzătoare sunt și versurile scrise
în stil modern, liber ca-n poeziile:Mâna ta...:„Cât va fi
fereastra mea deschisă,/ de-acolo din cenușă,/ mâna ta
va trece prin toți pereții/ și-mi va aduce sunetul cald,/
sunetul blând al vocii...” , Cuvântul tău, Azi , în postura
iubitului întârziat:„Am întârziat,/ am ajuns cu greu,
la ușa ta,/câțiva nori au tot încercat/ să-mi ascundă
drumul./ Câteva cuvinte, cu țepi pe limbă/ s-au răstit
la mine,/ strigându-mi sudălmi,/ lovindu-mă peste
mâini și picioare./ Văzând lumina soarelui/ așezându-
BUCOVINEI Iunie 2020

se, alene,/ peste o frunză,/ am înțeles că am ajuns.../ Am

ajuns din nou/ la ușa TA.”
Chipul mamei apare în cadrul naturii în poeziile
Dor de mamă:„Bate vântul printre flori/ Se mișcă valul
prin nisip/ Adorm cu cerul până-n zori/ Îmbrățișat de-al
lumii chip.//O umbră din adânc apare/ Cu fire umezi de
cenușă/ Mâna ei –o lumânare,/ Îmi bate sfios la ușă...” și
Mamă:„Astăzi de când se împlinesc/ o sută și șase de ani
de când/ ai trecut marea poartă...”.
Poetul își construiește și un distinct profil sau
autoportret liric, într-un dialog imaginar cu alți semeni,
închis ca un animal sălbatec ca-n poezia Voi, oameni,:„Vă

DRUMUL ȚĂRII,
bateți, mereu să mă închideți/ în ograda voastră,/ ca pe
un animal sălbatic./ Știți să mă călăriți,/ să mușcați din
mine./ să-mi sfârtecați sufletul,...”, dar încrederea în
propria-i ființă îi sporește speranța de viață (Uneori),
unde dorește să i se împlinească visele:„Visele mele –
multe, foarte multe,/ unele, neîmplinite, nu vor muri./
DRUMUL POETULUI
Ele deja s-au închis/ în niște semințe;/ După trecerea (note de lectură, vol. „Drumuri de ţară”
zidului/ vor încolți./ vor prinde aripi noi și, poate,/ vor de Casian Balabasciuc)
ajunge pe câmpurile dorite...” Imaginea monstrului din

poezia Dinții întunericului apare și-n creația La vie,
c„De sabia neagră mereu ne-ngrozim,/ Citim tot mai
mult cartea nopții./ De monstrul ce vine fugim, tot
fugim./ Pagini se-ntorc și se rup în sfânta carte a vieții...”
oare poetul s-a gândit la monstrul de la Caracal care a
îngrozit o țară întreagă? Sperăm că nu!
Vreau aromele de crini, afirmă poetul în poezia
Când mi-e greu...toți oamenii reprezintă o flacără în
Bagheta magică:„Noi suntem o flacără/ Dintr-o flacără
infimă/ Ea întruna scapără/ Și ne-ncarcă cu lumină...” și
doresc să prindă flacăra bucuriei, Pe munte:„Ne-ntrebăm
– eu, tu și altul/ Toți la porțile veciei,/ De făcurăm bine
saltul,/ De-am prins floarea bucuriei...”
Marele Anonim așa cum îl denumea Lucian Blaga
pe Dumnezeu, cel care reprezintă Absolutul ori Marele
Arhitect și-n viziunea poetului Constantin Profir apare
în formulări ca Marele Spirit, Marele Creator, Marele
Infinit, Marele izvor etc. Iată cam ce fel de imprecație
cuprinde poezia, Numai tu, Doamne: „Numai tu știi de
ce/ lângă căprioară/ trăiește și un lup sau un leu...”
Iubiți porumbeii și chemați-i/ tot timpul la fereastră
ne îndeamnă poetul Constantin Profir, ceea ce face
zilnic autorul acestei recenzii împreună cu consoarta
sa(soția), dându-le boabe de grâu și firmituri de pâine
păsărilor cerului care au fost create tot din Marea Milă
și Iubire a Domnului.
Constantin Mănuţă
A
parținând unui topos ce respiră eternitate,
îngemănat cu pădurea și prin meserie, care l-a
ales și pentru iubirea sa față de ființa acestui
rai al naturii (care „nu minte”, după cum
mărturisea, cu ani în urmă , un copil ce urma să-și aleagă
drumul în viață), inginerul silvic Casian Balabasciuc și-a
însușit din măreția codrului atributele propriei ființări.
S-a dezvăluit ca prozator prin câteva romane cuceritoare
(menționăm doar: Tainele din Smidovatic, Doi pași
prin rai, Poroșneța), prin prozele pentru copii din vol.
„Scorbura cu povești”. Realitatea din romane este ingenios
legată de mitologie, de credințe străvechi și povești
fantastice, știute și înțelese de oamenii muntelui, mai
ales de cei care aparțin etniei sale, atât de personalizată
în istorie. Autorul s-a dovedit a fi și un poet înzestrat,
mărturie fiind volumele „Sclipiri de rouă” și „Zvonuri de
codru”. Volumul de față este ilustrativ pentru harul său
poetic, sensibilitatea pentru frumos și valoare, pentru
versul armonios și elegant, bogat în mesaje profunde.
Sunt drumurile satului peren, ale pădurii, ale țării, de
care poetul se simte legat ontologic (sugestie oferită și
de copertele volumului). După opinia noastră, simbolică
este și poezia „Viață drum”, icoana destinului unui om
care-și desăvârșește ființa pe tot parcursul existenței sale.
Poetul, care poartă în suflet „minunea/ce se cheamă
Bucovina”, retrăiește cipele copilăriei în satul idilic și își
urmează destinul „trăgând la căruța vieții” cu dorul
ce-l însoțește pe statornicul „drum de țară”. Poemele
se constituie în îndemnuri la prețuirea valorilor ce ne
definesc drept oameni: cuvântul, care a fost „începutul”,
dragostea pentru natură, înțelegerea iubirii ca sentiment

49
Nr. 2 (24)
suprem, adevărul (cu constatarea amară că peste acesta
s-a așternut praful, „sunt legi, dar nu mai este Lege),
demnitatea, credința, mai presus de toate, pământul
străbun și Țara. Desigur, drumul fiecăruia pleacă din
copilărie, un anotimp al bucuriilor, cu frumusețea
colindului de Crăciun, cu prețuirea darurilor simple,
cu furtul fructelor din vecini, ș.a. Există și o răzvrătire
a vârstei, care se va refula în pozne nevinovate și se va
topi în idealuri romantice. Definită rotund în poemul
„Copilărie”, evocarei vârstei imposibilei întoarceri este un
prilej de constatare amară a faptului că azi copiii nu știu să
se bucure, nu înțeleg jocul, nu simt apropierea de pământ.
O inedită abordare a operei lui Creangă se finalizează
cu altă constatare amară: azi „lumea-i pupăză spurcată”.
Revine obsedant tabloul lumii prezente, cînd totul se
fură: pământ, păine, pădure, dreptul la existență. Lumea
este un iarmaroc, unde „totul este de vânzare”, trăim
parcă „un final decadent”, marcat de valori pervertite. E
o acută lipsă de demnitate, „Ușor dăm cinstea pe rușine”
(Alții), nu ne mai întoarcem la înțelepciunea strămoșilor.
Îndemnul este de a ne păstra numele, cu mândria că îl
avem „de acasă”. Un om, un popor sunt liberi atât cât
au demnitate (Popor). Acesta e sentimentul ce trebuie
insuflat copiilor pentru a-și înțelege rostul, a crede, a
iubi, a fi buni (Povață). Exemplul vine de la cei care au
renăscut după fiecare povară „Stirpe de daci, prunci de
romani/ Zidiți în lut și paie” (Am fost).
Omul s-a înstrăinat de sine, nu se mai bucură de
ce are, nu mai prețuiește tradițiile. „Chimirul plin”
îl desparte de propria ființă (Avutul). Alegerea, fără
cumpănire, a înstrăinării de țară, cea mai dureroasă,
deplânsă în „Doină”, ne-a pervertit conștiința, ne-a
coborât (Drumeț). „Să pricepi” îndeamnă poetul, pentru
că „Menit a fost ca să dispară/ Poporul care n-are țară”.
Să prețuim bătrânii, ei respectă pâinea muncită pe care
vor s-o lase moștenire, ei sunt dascălii ce ne învață ce
este pământul. „Ogorul casei nu se vinde”, el te hrănește,
de-l muncești, iar dacă-l înstrăinezi, înseamnă că
„ți-ai vândut, mișel, părinții” (Glia). E cea mai de preț
zestre, păstrată prin jertfă și luptă, risipind-o, ne „mai
ucidem o dată” înaintașii. Ogorul e legătura „de trup /
cu locu-n care ne-am născut”, „Te blestemă pământul
țării” dacă rupi legătura rămasă de la daci încoace.
Țăranii au înnobilat țărâna cu trudă și s-au zidit în
ctitorii, sporind zestrea transmisă urmașilor. Tot de la
străbuni moștenim portul popular și datina, atribute ale
mândrei unui neam peste care au venit „venetici călare”,
dar a ținut România Mare. Suntem „Ai straiului”, semn
de identitate, de prețuire a neamului, iar datina este
„averea și moștenirea/ Între sfârșit și început” (Datina).
Impresionant este îndemnul de a fi buni creștini, de
a ne lepăda de fățărnicie și minciună, de a urca fiecare
pe drumul Golgotei sale, lăsând loc pentru fapte bune
50
SURÂSUL
și reflecției asupra existenței noastre, rugându-ne și
sperând în iertarea divină (Îndemn, Cruce de român,
Rugăciune, Credința, ș.a.). Vrednic silvicultor, Casian
Balabasciuc trăiește acut „jalea”pierderii pădurilor, care
sunt jertifite „ca un Crist”, pierdere pentru care „vom
plăti impozit pe prostie”. Discret, se insinuează nostalgia
trecerii iremediabilea timpului, care ne fură viața și
idealurile. „Chiar dacă” vine toamna, a îndrăzni la viață,
la bucurie, e temeiul reînnoirii sufletului. Tinerețea e
vărsta când timpul nu ne sperie, dar nefericirea e că țara
s-a golit de tineri (Drum de toamnă).
Ca un corolar, dragostea de țară potențează fiorul
trăirilor poetice. Țara este aici, străbunii au avut puterea
să-i stea de strajă fiincă „s-au născut aici”. Chiar dacă pare
bună, pribegia doare, e o pedeapsă divină să nu ai țară.
Poemul „De țară” e definiția acestui sentiment profund
pentru poet, care se regăsește în locul natal, în fâneața
cu „ierburi policrome”, în țarina râvnită de mulți care
ne-au călcat și care s-au făcut „țărână și lut” („o apă și-
un pământ”, glăsuia Eminescu). Țara e „Eterna , măicuță
Românie” păzită de har dumnezeiesc. În pofida a toate,
poetul este optimist „țara ar putea merge ca pe roate”.
Impresionează în acest volum armonia interioară
a versurilor, alegerea inspirată și elegantă a cuvintelor,
incantațiile (ca în „Descântec”, un imn al îceputurilor
erei creștine la noi), jocurile de cuvinte, sonoritățile,
nota de umor, frumusețea unor portrete (Femeia). Este
ocuprinzătoare lecție de etică, vizând personalitatea unui
neam cu istorie, cu valori pe care nu le prețuim. E un
semnal că vom ajunge cu toții la judecata istoriei și la
cea divină, unde ne vom prezenta cu neamul căruia îi
aparținem. Să reflectăm, să înțelegem!
Paraschiva Abutnăriţei
Imagine extrasă de pe pagina de Facebook
„Bucovina, te iubesc”
BUCOVINEI Iunie 2020

cu carul... Și-am așteptat cum a venit dezghețul, mai erau

încă puhoaie pe drum, să mă duc... Și iar dracu de pisică
neagră... Da pune-te cu moș Toader, care nu arată da le-
ntoarce pe toate... Mi-am continuat drumul... și mai jos
de pisică, îmi zice un văr, care venea de la moară și el...
că-i stricată... „Iar?!” „Iar!...” „Măi, să fie...” Și nu m-am
întors... „Ce faci, moș Toader?! Nu te întorci?!....” „Nu,
că dacă mă întorc îmi merge rău...” Și m-am dus, deja
aveam un gând... să ies pe drumul Orbănarilor și să merg
la moara de la Orbeni... Și-așa am făcut... Morarul de la
noi m-a văzut și, deși știa, mi-a dat pace...”
- Eiii, ce-ai făcut dacă te-ai dus la Orbeni?! mi-a
spus el când mă întorceam și mai cătrănit...
Am coborât, mă invitase la o pălincă, din asta de
Bihor, cum mi-ai adus și tu.
DESCÂNTEC - Păi, de ce nu mi-ai spus bre?! Futu-i Dumnezeii ei
de viață... Am pierdut ziua... Mai degrabă stăteam acasă...
DE ALUNGAT Și nu mai oboseam nici calul...

DIAVOLUL - Bre, omule, nu te cătrăni și mai rău... Credeam că

dumneata știi deja... Când moara mea se strică, fie nu-i
curent, fie sare de pe țâțâni, orice, nu e pentru că îi arde
* ei să se strice...
Am belit ochii la el.
- Să nu faci asta! mi-a spus moș Toader, după ce - Cum adică, bre?!
m-a ascultat cu mare atenție. Niciodată să nu dai unui - Măi, omule, ascultă-mă atent... O să mergi acum
om căruia i-ai promis ceva, mai puțin decât ai promis. acasă și-apoi o să vii să-mi spui. Acum știu că la dumneata
Chiar dacă vei lua de la gura copiilor tăi. îi baiul... Când la dumneata nu merge „moara de-acasă”,
Uite, o să-ți povestesc ceva... Mult timp am crezut moara din sat se strică... Și uite că acum am înțeles și
că sunt doar gândurile mele. Mintea omului e destul eu... O să te duci acasă, te știu om cu judecată și o să
de parșivă încât să găsească o explicație convenabilă ție vezi că „moara” e la dumneata... Poate o fi cumătra Stana,
chiar și pentru nefăcute.... Rar, cred eu, ni se întâmplă să nevasta dumitale, știu că e rea, poate să fie alta, o covată,
vedem ce avem sub nasul nostru. Și eu am învățat de la un cui de la sanie, niște vreascuri uscate luate din pădure,
tine, nepoate.... Săptămâni la rând am stat și am întors pe care vreun bătrân sau vreo vrăjitoare a pus boscoane
pe toate părțile ceea ce mi-ai spus atunci la pățania cu cândva, să lege oarece... O să vii singur și să-mi spui...
calul...
- Adică?! *
- Mi-ai spus atunci așa franc „nu calul îmi arată
că are un picior rupt, dumneata îmi arăți că are calul
- Nepoate, am plecat ca din pușcă... Și m-am pus
un picior rupt... și nu mi-ai arăta astfel, dacă nu ai
pe făcut observații... După vreo săptămână de chibzuit...
avea și dumneata mâna ruptă... ” Atunci am tăcut, nu
eram sigur: femeia mea era dracul... N-am avut drum
pricepeam ce și cum, apoi am înțeles... De multe ori
atunci la morar, nu s-au legat lucrurile , să merg să-i
vorbim prin cei de lângă noi, chiar dacă sunt departe și
spun... Îi eram dator... Au mai trecut câteva săptămâni
chiar dacă nu-i cunoaștem... E ciudat cum eu ajung la
și-apoi am aflat adevărul: dracul eram eu! Și atunci, după
mine, prin tine, chiar dacă ești în Capitală, sau printr-o
ce m-am sfătuit cu femeia mea, știi despre cine e vorba,
întâmplare, cum ar fi o pisică neagră sau o vecină
am luat o damigeană de vin mănăstiresc și ...
care-mi iese cu golul când merg să duc la moară... Și pe
urmă abia aflu că mă duc degeaba, că s-a stricat ceva la
moară și nu au venit meșterii să o repare.... De unde a (din volumul în lucru: „poveștile mele”)
știut pisica neagră că moara nu merge?! Da stai numa
să vezi... Că n-am pățit-o numa’ o dată. S-a întâmplat și-
acum vreo două luni, nu ieșisem din iarnă, și cum mi se
rupsese sania în pădure la lemne, nu m-am dus la moară
Iftimie Nesfântu
51
Nr. 2 (24)
La pădure
La poarta casei, nu prea arătoase, se opri un om cu
căruţa şi începu să strige:
- Finule, finule, eşti gata?
Dinspre casă se auzi pe loc răspunsul:
- Gata, naşule, îmi iau trăistuţa cu merinde şi vin! îi
răspunse omul deschizând fereastra casei.
Naşul, un om bine făcut, în floarea vârstei, aştepta
nerăbdător în căruţa cu doi cai voinici şi neliniştiţi, înainte
de a se lumina de ziuă, să iasă finul Ilie din casă. Stând pe
scândurica din faţă a căruţei şi, uitându-se la caii nerăbdători
să pornească, simţi un fior de mândrie. Cine mai are cai
ca el, în sat? Aşa pereche de cai, rar îţi este dat să vezi! Şi
sunt ai lui, aşa cum i-a visat el din tinereţe. Amândoi, la
fel de zdraveni, suri, cu coamele în vânt, tăiate la fel, parcă
ar fi doi bidivii din poveste. Apoi căruţa, a făcut-o, nu de
mult, la Anton Covaliu, mai largă, mai lungă, aşa ca pentru
doi cai. Când merge în pădure aduce o căruţă de lemne ca
lumea. Se putea măsura oricând cu un car cu lemne tras de
boi. Dar boii merg mai încet, pe când caii lui…
- Gata, naşule, am zis ieri că vin, am venit! Mi-a pus
Saveta nişte mâncare...
Se sui alături de naşu-său pe scândurică, în căruţă,
şi caii, fără să mai aştepte vreun îndemn, o porniră
nerăbdători.
- Şi ce ţi-ai luat de mâncare, finule?
- Cred că mi-a pus nişte cârnaţi, nişte slănină, pentru
că ştie că-mi place, o bucată de brânză şi una mai mare de
mămăligă.
- Finule, nu ştiu cum sunteţi voi! D-apoi, măi omule,
îi postul mare, lumea posteşte şi voi vă desfătaţi cu slănină,
cârnaţi şi brânză?
- Mi-a mai pus şi o litră de rachiu, ca să luăm câte o
gură, înainte de a mânca.
- Ptiu! Bătu-v-ar crucea! Voi o să mergeţi în fundul
iadului!
- Naşule, cum să-ţi spun? Eu cred că dacă nu faci alte
rele, Dumnezeu ne iartă! Da, în ce loc mergem?
52
SURÂSUL
- Mergem la Poiană, pe un pârâu. Acolo am vorbit cu
pădurarul şi mi-a spus de unde să tai.
-Tăiem lemn de pe picior?
- N-ai mai fost la lemne? Nu vezi că am pregătit şi
fierăstrăul şi, amândoi, până după amiază, încărcăm o
haraba de lemne, vorba lui badea Nicuţă.
Caii mergeau la trap potolit şi, pe când se lumina
de ziuă, ieşiră din sat, şi, nu după mult timp, o cotiră spre
pădure. Finului, care dormise mai puţin decât de obicei, i se
închideau ochii, uneori, când căruţa sărea peste vreo piatră
mai mare şi-i deschidea brusc, i se părea că fuge pădurea la
trap, înapoi. După un timp, o luară pe un pârâu cu un drum
desfundat şi caii începură să meargă la pas, trăgând, însă,
destul de uşor căruţa cu cei doi oameni în ea. Au mers aşa,
până când s-a terminat pârâul şi aici, naşul opri căruţa, se
dădu jos, deshămă caii îi legă cu hăţurile de căruţă, le puse
ţolul cu fân din coşul căruţei în faţa lor, apoi spuse finului:
-Trebuie să tăiem nişte făgănaşi mai tineri, nu mai
groşi decât roata din faţă. Aşa m-am înţeles cu pădurarul.
Îi dăm jos, îi curăţim de crengi, îi ducem la vale, la căruţă.
Au lăsat căruţa cu caii jos, şi naşul luă fierăstrăul,
finul topoarele şi începură să urce coasta care era destul de
abruptă.
- Dar de ce suim atât de mult? De ce nu tai mai
aproape de căruţă?
- Finule, finule, pentru că aşa a spus pădurarul, lui
nu-i convine să se vadă cioatele proaspete, chiar dacă le-
aş acoperi cu frunze, ele tot ar ieşi la suprafaţă şi l-ar lua
mai marii lui la întrebări despre cum păzeşte el pădurea.
După ce mai urcară un timp se opriră şi naşul se uita mereu
în jos să găsească locul potrivit pe unde ar putea coborî
trunchiurile copacilor spre căruţă. Merse spre stânga, spre
dreapta, apoi se opri deodată la un făguleţ puse mâna pe el,
îl mângâie ca pe ceva viu, parcă luându-şi rămas bun de la
el, spuse:
-Hai, finule, începem cu el!
Luă toporul şi începu să-l taie jos la rădăcină şi
oprindu-se să-şi tragă suflarea îi spuse finului:
- Asta se cheamă haştie şi se face totdeauna unde
vrei să cadă copacul. De asta cioplesc, ca să dau o direcţie
copacului, unde vreau să cadă. Trebuie să te uiţi şi în sus,
să vezi unde sunt crengi mai multe, el acolo se prăvăleşte.
După ce crezu el de cuviinţă că ar fi de ajuns, se opri
un pic, apoi îi făcu semn finului să vină cu fierăstrăul.
Începură să taie în dreptul haştiei.
- Finule, ai grijă, trebuie să tragi fierăstrăul drept, nu
în jos sau în sus, cum îl tragi tu, că stăm până la noapte aici!
Finul înghiţi în sec, şi începu să dea drumul la
fierăstrău aşa cum îl învăţase naşul. După o jumătate de oră
cu mici popasuri primul fag era jos. Au trecut la al doilea, la
al treilea şi după al patrulea s-au oprit. Finul răsuflă uşurat
că s-a terminat de tăiat cu fierăstrăul, pentru că, dacă ar mai
fi durat mult, nu s-ar mai fi putut opri din clătinarea aceea
nesfârşită, pe care o făcea când trebuia să tragă mânerul
BUCOVINEI
fierăstrăului spre el şi parcă toate s-au oprit din mişcare.
- Na, acuma finule, să ne apucăm să-i dezbrăcăm
de crengi! Dă-mi mie toporul cel mai lat! Aşa, să-i dăm
drumul!
Finul, asudat de la fierăstrău, se bucură că are altceva
de făcut, porni vitejeşte să taie crengile fagului, cât mai
aproape de tulpină. Nici aici nu era uşor, dar măcar îşi
schimba poziţia şi era mulţumit când, încă o creangă se
dezlipea de trunchiul copacului. Luat cu munca, n-a mai
luat seama la naşu-său, care făcea acelaşi lucru, mai departe.
Când îl termină de curăţat, victorios, se îndreptă spre locul
unde era naşu-său să-i spună că a terminat. Dar aici naşul
era tocmai la al treilea şi după ce-l termină se opri răsuflând
din greu şi-i spuse cu o voce şuierată:
- Greu, finule, sporul la lucru se capătă când faci
treabă zilnic!
- Ai dreptate, naşule, aşa-i cum spui!
- Am gătit aici, acum o să mergem la căruţă, o să
mâncăm, fiecare ce avem!
După ce au coborât la căruţă, finul şi-a luat trăistuţa şi
simţi nevoia să-l întrebe:
- Naşule, nu iei un strop din sticluţa asta?
- Măi, finule, e post! Trebuie să ne gândim şi la
Domnul! Du-te mai încolo, ca să nu-mi faci poftă, mănâncă,
bea-ţi sfertucul cu rachiu şi hai, la treabă, că ne apucă seara!
Finul se depărtă şi găsi o cioată pe care puse tot ce
a scos din trăistuţă şi începu să mănânce în cea mai mare
grabă ştiind că, oricât s-ar grăbi, naşul o să termine mai
repede decât el fasolea cu mămăligă. Spre norocul lui,
socotise bine, pentru că mai avea câteva guri când naşul îl
şi strigă:
- Hai, finule, mâncarea prea multă te îndeamnă la
somn şi noi n-am venit aici să dormim!
- Vin, naşule, îi răspunse finul, lăsând în plata
Domnului cele câteva guri de mâncare care îi mai
rămăseseră şi punându-le pe cioată pentru păsări ori alte
vietăţi ale pădurii.
Naşul îi dădu finului ţapina şi el luă un cal de căpăstru
şi începură urcuşul până la fagăneii doborâţi.
- Naşule, dar cu ţapina ce facem?
- Dacă, mergând la vale, un butuc se înţepeneşte
undeva şi calul nu-l mai poate trage cu ce-l îndrepţi? Multe
mai ai de învăţat, finule!
Naşul aşeză calul în faţa la rădăcina unuia din copacii
doborâţi luă o pană din metal care era ascuţită la un capăt
şi legată cu un lanţ la celălalt capăt şi, cu toporul, o înfipse
în butuc.
- Finule, ştii cum se cheamă asta?
- Parc-am mai auzit odată dar nu mai ţin minte.
- Cioflânc, aşa se cheamă, bat câte două într-un butuc,
şi pot trage butucul la vale cu calul.
Bătu patru cioflâncuri în doi butuci şi o porni la vale
spre spaima finului care se temea că vor veni butucii peste
mândreţea aceea de cal. Calul însă, era învăţat cu aşa ceva,
53
Iunie 2020
şi ştia când să tragă, să se oprească, ori să se ferească. Au
ajuns în vale şi naşul îi spuse finului să dezbată cu toporul
fiecare cioflânc în parte. Luă celălalt cal şi o porniră din
nou în deal, de unde aduseră ceilalţi doi butuci. După
asta începură să taie cu fierăstrăul trunchiurile fagilor în
butucaşi mai lungi decât coşul căruţei. După ce terminară,
naşul merse la căruţă, îi desfăcu partea din spate şi o puse
culcată în partea din faţă a coşului căruţei.
Luă apoi două bucăţi mai groase, pe care le pregătise
din vreme şi le rezemă unul în faţă, şi altul în spate, de coşul
căruţei. Cu multe opintiri şi icneli şi cu alte îndrumări date
finului despre cum se încarcă lemnele în căruţă, rostogoliră
cu mâinile de jos până în coşul căruţei fiecare butucaş în
parte. Puse apoi şi cei doi pari mai groşi de care fuseseră
rezemaţi de coşul căruţei, şi legă lemnele cu lanţul pe la
mijlocul coşului apoi naşul se depărtă de căruţă şi, mulţumit
de ispravă, îi spuse finului:
- Vezi, finule, am tăiat lemn numai cât am crezut că
pot încărca în căruţă!
- Apoi drept să-ţi spun, naşule, parc-ai încărcat fân!
- N-avea grijă, finule, caii mei sunt voinici, nimeni nu
mai are aşa cai frumoşi şi puternici ca mine!
- Asta aşa-i, drept că n-am văzut aşa pereche de cai!
Porniră cu căruţa la vale. Drumul era plin de noroi
până la osiile căruţei. Caii, pe cât erau ei de zmei, se opinteau
din greu când dădeau cu roţile de vreo piatră mai mare.
Au mers aşa iavaş, iavaş, până când, dintr-odată
roata din faţă,din stânga, se scufundă în glod, până nu se
mai văzu. Căruţa se prăvăli într-o parte şi caii se opriră
nedumeriţi.
- Da, ce paştele mamii mă - sii e aici? Când a răsărit
groapa asta în drum? spuse naşul cu năduf.
- Dii, dii, anafura, mamii voastre, staţi şi vă odihniţi,
da ştiţi să-mi mâncaţi un ogor de ovăz! Dii, dii, gloabelor!
Începu să-i lovească cu biciul dar, oricât se opinteau
caii, nu putură să ridice la suprafaţă roata buclucaşă. Naşul
o ţinea într-o ploaie de înjurături şi lovea fără milă cu biciul
în cai.
- Naşule, degeaba-i baţi, n-au cum s-o scoată.
- Na, ţi-ai găsit şi tu finule să mă înveţi pe mine? Învaţă
oul pe găină. Hai, să luăm din căruţă parii aceia zdraveni!
Aşa, uite eu pun unul în faţa roţii şi tu, finule, îl pui în spate
şi, când încep să tragă caii, încercăm să ridicăm amândoi
odată roata.
Au tot încercat, de două de zece ori, curgeau biciuştile
pe cai şi înjurăturile nu mai conteneau şi glodul îi stropea
de fiecare dată, de nu se mai cunoştea că au haine pe ei.
- Tu-i altarul mamii mă-sii, nu merge!
- Naşule!
- Ce răscrucea mamii mă-sii, mai vrei finule?
- Eu aş zice să mai descărcăm din lemne, ca să putem
ridica amândoi roata.
- Tu-i mănăstirea mă-sii, cred că ai dreptate, la asta
mă gândeam şi eu!
Nr. 2 (24) SURÂSUL

Au început să descarce punând în noroiul de alături
de drum, lemnele care se înglodau şi ele mai tare. Au avut
noroc că au pus lemnele mai groase în coşul căruţei şi le-au
dat jos numai pe cele mai subţiri. Când au considerat că ar
putea ridica roata s-au oprit din descărcat, au luat parii din
nou şi, spre bucuria lor, au ridicat roata.
- Naşule! Naşule!
Dar n-apucă naşul să-i răspundă, că roata din spate se
prăvăli şi ea în groapă.
- Tu-i naşterea mă-sii! Izbucni din nou naşul. Ce voiai
finule de ai strigat aşa?
- Asta voiam să spun, să oprim şi să umplem groapa
cu nişte pietre ca să nu cadă şi cealaltă roată, dar acum e
prea târziu.
Au luat din nou parii şi începură din nou să opintească
la roata din spate. Erau năclăiţi, glodul le pătrunsese, până
şi în gură. Cu înjurături din partea naşului, cu opinteli din
partea amândurora, dar, mai ales, datorită cailor au scos şi
roata din spate din groapă. În timp ce caii se odihneau cei
doi au dus încet, pe rând lemnele descărcate în căruţă şi le-
au legat înapoi cu lanţul. Au pornit încet, cu grijă, de parcă
ar fi avut ouă în căruţă şi, cu chiu cu vai, au ajuns la drumul
mare când era aproape seară. Au aprins felinarul, s-au suit
amândoi în căruţă şi când se întunecase bine au ajuns şi ei
cu căruţa la crucea drumului din sat.
- Naşule, nu te supăra, dar eu tare m-aş duce să beau
un rachiu aici la crâşmă. Dar, înainte de asta te-aş întreba
ceva!
- Întreabă-mă, finule!
- Oare azi cine a păcătuit mai mult? Eu că am mâncat
carne, slănină şi brânză ori matale, care ai bătut caii degeaba
şi ai pomenit tot ce-i sfânt pe lumea asta?
- Finule, decât să-ţi răspund, mai bine merg şi eu, aşa
mânjit cum sunt, să beau un rachiu cu tine, dar să ştii că eu
plătesc!
Gheorghe Solcan

BALADĂ FRANŢUZEASCĂ
Reamintindu-mi de François Villon,
Atuncea când mi-am împlinit speranţa
Şi am ajuns (nu la Hotel Crillon
Dar, orişicum, pe undeva prin Franţa!),
Cum îmi ştiam de mic extravaganţa,
Tot hoinărind de zor prin citadele,
Eu m-am decis să îmi descriu vacanţa
În versuri cu parfum de vilanele.
Trasând un cerc, înscris în „hexagon”,
Spre a mă încadra în ambianţa
De spirit, ironie şi bon-ton,
Am străbătut, în pas vioi, distanţa.
Deşi nu mă prea ajuta finanţa
Am mers din Alpi şi până la Atlantic
Şi-am înţeles apoi, privind chitanţa,
Ce scump e astăzi să devii romantic.
Privind de sus, de la Mont-Saint-Michel,
Cel larg ocean ce-şi etala prestanţa,
Am ameţit, ca într-un carusel
Ce-şi înclina, mereu altfèl, balanţa.
Jos valurile-şi intonau romanţa,
Tentându-mă s-ajung la Saint-Malo
Şi-acolo, dovedindu-mi cutezanţa,
Să pot dansa cu fluxul un tango.
Parisul m-a primit c-o şansonetă,
Cu fete etalându-şi eleganţa,
Iar Sena, fantezistă şi cochetă,
Îşi demonstra, prin fapte, toleranţa (!).
Cum Tour Eiffel, vădindu-şi importanţa,
Sfida toţi zgârie-norii din Défense,
Eu l-am escaladat cu nonşalanţa
Cu care vântu-l îmbia la dans.
Fântânile dansau şi la Versailles
În timp ce îşi schimbau mereu nuanţa,
De la oranj, la galben şi corai,
Ori alternând cu verde pur garanţa.
Puţin mai jos, celebrul Trianon
Îşi amintea, prea mândru, aroganţa
Lui Louis Quinze sau lui Napoleon,
Fantome ce-şi pierduseră substanţa.
Castelele din lungul văii Loara
Şi-au demonstrat, din plin, exuberanţa,
Iar unul m-a primit chiar cu fanfara
Ca să-i testăm, probabil, rezonanţa...
Deci, spre a încheia, brav, performanţa
Unui periplu fără de egal,
Eu m-am jucat un picuşor cu stanţa
Sperând că pot să fiu original!

Eugen Deutsch
54
BUCOVINEI
Haina de
blană
Vine acasă îmbrăcată,
Mama, c-o haină de blană.
Băiețelul o întreabă:
- Tata ți-a luat-o, mamă?
- Lasă-mă, băiete-n pace,
Tata nu-i atent de loc!
Banii toți îi cheltuiește
La cărți, jocuri de noroc!
Tata-și pierde nopțile
Pe la birturi, la vecine,
Dacă mă lăsam în baza lui,
Nu te-aș fi avut pe tine!
Servesc
prânzul
Doi bătrâni, soț și soție,
Într-o zi de sărbătoare,
S-au dus să servească prânzul,
La localul cel mai mare,
Comandând la ospătar,
Două porții de mâncare.
Ospătarulle servește
Tot ce au comandat.
La bătrân fiindu-i foame
Se dă cu poftă la mâncat.
Ospătarul când se uită,
Vede pe bătrân mâncând;
Bătrânica sta retrasă,
Tot ofta din când în când.
Ospătarul o întreabă:
- Doamnă, nu vă supărați,
Nu vă place mâncarea?
Spuneți, de ce nu mâncați?
- Vai, mâncarea este bună,
Alt meniu ca ăsta nu-i!
aștept să termine soțul
Ca să-mi dea proteza lui.
Tipa şi
beţivanul
Un bețiv pe trotuar
În patru labe, el mergea.
Se scăpa de câte-o mână,
Se lovea se chinuia.
Sâgele0i curgea șiroaie,
Cum mereu se tot lovea.
Înjura și promitea
Că de-acum n-o să mai bea.
La câțiva metri de el
Vede niște picioare.
Se întreabă sughițând:
- Hâc, ale cui să fie oare?
Când ridică-n sus privirea,
Zârește o tipă. Bețivanul:
- Ce faci, domnișoară dragă?
- Uite, că fac trotuarul!
- Domnișoară, te implor,
Să faci trotuarul moale!
M-am lovit la mâini, la cap,
La picioare și la șale!
55
Iunie 2020
Îngeraşii
O fetiță stă de vorbă
Cu mămica ei cea bună:
- Mamă, ieri mi-am amintit
Ce mi-ai spus acu o lună.
Tu mi-ai povestit de îngeri,
Mi-ai spus că au aripioare
Și cu ele îngerașii
Orișiunde pot să zboare.
Mamă, ieri ai fost plecată
În oraș, la coafor,
Tata și cu servitoarea
Stăteau cuprinși în dormitor.
Tata o tot cuprindea
Și îi tot spunea mereu:
„- Tu ești fericirea mea,
Tu ești îngerașul meu!”
Mamă,dacă servitoarea
E îngeraș cu aripioare,
Drept să-ți spun, sunt curioasă
S-o văd cum poate să zboare!
- Ai s-o vezi, spune mămica,
Mâine o să-și ieie zborul,
Împreună cu tăticul,
Nesimțitul, trădătorul!
Simion Tudurean
Nr. 2 (24)
Criză și inflație
Viața-i searbădă, anostă
Și, lipsindu-i din tumult,
Azi să fii sărac te costă
De trei-patru ori mai mult!...
Iubita
Ca soarele în răsărit,
Ce s-a ivit și m-a atras,
Cu frumusețea-i m-a orbit
Și, orb fiind, m-a dus de nas…
Regrete târzii
E viața noastră trecătoare
Precum o zi mai ordinară:
Cât timp îți cauți loc sub soare
Deja se-ntunecă pe-afară…
Timp de o viață
Fiindu-mi foarte mic tainul
Și vrând al fericirii nimb,
Mi-a fost ocrotitor destinul…
Cât nu am îndrăznit să-l schimb.
Reflecții în familie
Observ, când cearta-i cu scântei,
Că viața-n doi mai e și cruntă,
Iar, din toți anii, cei mai grei
Sunt doar acei de după nuntă!...
Tinerii frumoși și liberi
Crescuți pe plaiul strămoșesc
Și educați destul de bine,
Părinți și țară își iubesc…
Din toate țările străine.
Cu drag de Planeta Pământ
Pământ frumos, pământ bogat,
Ce trist mai e și ce păcat
Că-n jungla legii, ce persistă,
E legea junglei, teroristă!...
Chefliul
Bând votcă iar pe săturate
Și petrecând în cafenea,
E-n stare de ebrietate,
Adică-n stare să mai bea!...
Echitate
Cu șeful meu, în ani destui,
Eu mă împac destul de bine,
Că are-ncredere în mine…
Și-mi dă să fac și lucrul lui.
Democrația
Ne-arată șefii mari din stat
Că e, când a-nțelege poți,
Un lucru-atât de minunat…
Încât n-ajunge chiar la toți.
Moda imperială
Cu tancuri și mașini blindate,
Călătorind din loc în loc,
La modă e să-mparți dreptate,
Chiar dacă nu o ai deloc.
Pe traseele democrației
S-a observat, din an în an,
Că-n țara noastră-nfloritoare
Oricât educi un cetățean,
El cere totuși de mâncare!...
56
SURÂSUL
Familia (ne)tradițională
Familia, au constatat
Bărbați în stare să exulte,
E-un lucru-atât de minunat…
Că n-ar strica să ai mai multe.
La bătrânețe
Simțirea-mi este mult mai trează
Ca-n timpul când făceam armata
Și-aceasta, des, mi-o demonstrează…
Radiculita și prostata.
La întâlnirea nocturnă
O doamnă numai nuri și grații,
Având și-un schepsis ce-o distinge,
Vrea doar lumină în relații,
Iar, pentru asta, vezi c-o stinge…
Bilanț
În țara poftelor hapsâne,
Cu legea care e beteagă,
Muncești din greu s-aduni de-o pâine
Și încă nu o ai întreagă!...
Cu epigrama împreună
Am câștigat vreo trei sudalme,
Vreo șapte pumni în berărie,
De la femei, vreo zece palme…
Cred că revin la poezie.
Realitate
Din curte până-n largul zării
La munci țăranul e întâiul
Și cum mai e și talpa țării,
Din pâine i-am lăsat călcâiul!...
Condiția fericirii în familie
Să ai copii ascultători,
Soție bună, iubitoare,
Mașină, casă, bănișori
Și minim trei televizoare!...
BUCOVINEI
Devotamentul unei tinere soții
Cu presimțirea că o lasă
Și pleacă soțul ei cu zile,
Ea noaptea stă pe lângă casă…
Când cu Ion, când cu Vasile.
Sinceritate
Chiar dacă-n rolul ei anost
Mândria e prostie mare,
Sunt iarăși mândru ca un prost,
Când pot să scap de-această stare.
Unei interprete
trecute de prima tinerețe
Cândva, pe scenă când ieșea,
Bărbații se uitau la ea,
Dar, după ani de glorii multe,
Au început… să o asculte.
Sfat pentru orice
eventualitate
Mândria cu prostia bine
Se-mpacă, însă tu fă saltul:
Când vezi că prima-ți aparține,
A doua s-o observi la altul.
Cu soața în deplină
criză familială
Dormim în paturi separate,
Aparte ne mâncăm simbria,
Deci facem tot ce se mai poate
Ca să păstrăm… căsătoria.
Conducătorilor noștri
Luptând în fiecare zi
Cu sărăcia, pas cu pas,
S-o-nvingeți v-ar mai trebui
Puținul ce ne-a mai rămas!...
Iunie 2020
Rugă
Dă, Doamne, la bogați măcar o zi
Doar pâine, ca să-nvețe a trăi,
Dar fă, cu mila-Ți mare pentru toate,
Să o avem și noi pe săturate!...
Disperare Fiului meu
Nu-ți iau atâta sănătate Îi dau oricând la fiul meu
Nici orele în plus lucrate, Doar câte-un sfert din onorariu,
Nici o petrecere majoră Ca nu cumva să-i fie greu,
Cât îți ia prostul într-o oră!... Când va ajunge la salariu…
Democrația Lucrul și libertatea orei
Ne-arată șefii mari din stat de prânz
Că e, când a-nțelege poți, Suport din greu strânsoarea lesei,
Un lucru-atât de minunat… Dar legea-i bună și frumoasă,
Încât n-ajunge chiar la toți. Că-mi garantează ora mesei;
Nu și ceva de pus pe masă…
Fericire deplină
Am fost o viață fericit
Și am trăit în bucurie,
Unui poet
C-am ascultat de-a mea soție… care recită versuri în parc
Și după ce m-a asurzit. Poetu-n toamna cea târzie
Ne-aduce, lesne-i să remarc,
Mai multă ceață-n poezie
Unui amic Decât e în întregul parc…
Când zici că X mă tot bârfește
Și mă-ntristezi cu-această știre,
Un lucru ce mă încălzește
E… zâmbetu-ți de mulțumire.
Bilanț de funcționar
al Primăriei
N-am strâns averi, nu-s activist,
La vârsta a treia N-am avansat, nu sunt un gâde,
Domnul dacă-ți ia puterea, Și, rămânând doar umorist,
După cum se vede treaba, Acuma nu-mi mai vine-a râde!...
Îți slăbește și vederea
Că și-așa te uiți degeaba.
Urmăritorilor mei
O hotărâre cu sigiliu
De-mi scoateți, dură și stresantă,
Și-mi dați arest la domiciliu
Să mă închideți la amantă…
Gheorghe Bâlici
57
Nr. 2 (24) SURÂSUL

Duh de Rusalii
Eu nu am fost în crângul de mălini
Ochiul izvorului spală vara de cer
iar iarba vede cum crește verde
Cerbii agață fuiorul de ceață în coarne de eter
Și florile trezesc poiana narciselor

Eu nu am simțit aroma de mălin

Devreme s-a trezit dimineața

Poeți de zăpadă cu obrajii roșiți de iureșul pârâului rece
unde păstrăvi zboară spre un înalt mai bun
Orașul de zăpadă nu s-a topit
și albastru
A rămas sloiul de gheață în inima trecătorului
Dimineața aceea a nins ultima toamnă
Lacrimile sapă fântâni adânci în suflete de piatră
și urșii memoriei adapă amintiri rătăcite
Orașul a venit pe furiș cum iubirea de-o vară
din creierul cuvintelor
S-a încins atmosfera glaciară din buzele tale
Eu nu am fost în crângul de mălini
Pinguinii strâng brațele bătrâne ale străzii
unde duhul taie parfumuri orientale cu cuțitul
și privesc banchizele trecând marea întrebare
unde stele mov picură rouă din privirea
lungi și leneșe petroliere care duc focul în suflete rătăcite
blândă a Maicii Domnului
și-n șemineul de fulgi construiesc igluri la poluri
Dumnezeu al poeţilor
Doar tu rămâi furtună de nisip ce cutreieră oazele
când coc curmalele soarele inocenței Poeţii nu pot fi interzişi niciodată
în cetatea unde poeții de zăpadă fac fiestă amiaza
pentru că există un Dumnezeu al poeţilor
care le vede, le ştie şi le miroase pe toate
Fata cu ochii albi
O fată și un băiat așteptau la semafor canicula ca leșia orice metaforă sau orice cuvânt
ce trădează ignoranţa unei iubiri uitate
zgomotul surd de la culoarea roșie i-a luat prin surprindere orice ratare a sensului vieţii, corabie pe nisipul memoriei
cum căpriorii speriați noaptea de pădure
Poeţii nu pot fi interzişi niciodată
băiatul a lovit mâna de oțel a stopului cu cana de cafea
și a căzut jos, o bubuitură de fulger absolut toţi sunt unul şi Unu
Este cum te-ai rupe în bucăţi
băiatul cu ochii albi tremura cum meduza marea cum sparge în cioburi potirul de la cină
doar fata a pipăit singurătatea
cu genunchiul caldarâmul unde omul frânge poezia în versuri
după sunetul de metal atins delicat cu buricul degetelor şi sângele în metafore
ca niște ochi scrutători iar cuvintele aud depărtarea silabelor
și-a frecat palma de asfalt după aerul linguriței căzute şi vântul bate singurătatea înserării
și niciun trecător nu a oprit, iar mașinile treceau grăbite
să prindă verdele crud
pe lângă fata în genunchi ce nu a văzut niciodată
culoarea semaforului și a lacrimilor Ionuţ Ţene
58
BUCOVINEI Iunie 2020

CHEIA BĂTRÂNEI
Stă bătrâna gârbovită
pe o bancă sub un tei,
toate tristeţile lumii
sunt ascunse-n ochii ei.
Se gândeşte neîncetat
la căsuţa ei umilă
ce i-au vândut-o copiii
ca să-şi construiască vilă.
Dar în vilă n-are loc,
i-au făcut lângă grădină
cămăruţă cu un geam
să privească spre lumină.
Căci copii-s ocupaţi
se plimbă în jos şi-n sus.
Merg chiar la Biserică
Să-L slăvească pe Iisus.
“Fii, măicuţă mulţumită BĂTRÂNA DOAMNĂ
să ne-ajuţi pe fiecare!
Cine astăzi ţi-ar mai da
cu sclipici…
farfuria cu mâncare? Bătrâna doamnă cu sclipici
Că dacă ai îmbătrânit Cu viaţa-i ca o zi de post
nu este a noastră vina, priveşte-n juru-i fără rost
vila se-ntreţine greu şi are un fel de… tremurici.
vrem să schimbăm şi maşina!”
A fost o doamnă cu renume
În clipele de răgaz Acuma este o frunză-n vânt
ascunzând o cheie-n mână, rătăcitoare pe pământ
se îndreaptă către casa şi nimeni n-o strigă pe nume.
unde a fost, cândva, stăpână.
Şi umblă, aşa, ca o nălucă
Numai cheia i-a rămas
iar tinereţea-i e departe
că în rest toate sunt duse,
nu se mai teme de moarte
casă, tinereţe, soţ,
uitând acasă să se ducă.
sunt durerile-i nespuse.
Lung priveşte printre gard Doamna noastră cu sclipici
şi îşi vede viaţa toată, se-ntinde-n iarba de pe jos
simţind cum din ce în ce visează atâta de frumos
de puteri este lăsată. şi s-a oprit din… tremurici.

Însă, într-o dimineaţă, A fost o doamnă cu sclipici…

au găsit lângă grădină,
moartă, pe bătrâna mamă,
tot strângând o cheie-n mână.
Titina Nica Ţene
Această poezie a primit Premiul I
la Concursul Internaţional de Poezie
STARPRESS, 2012.

59
Nr. 2 (24)
INTRU ÎN VIAŢA TA
ca într-o casă jefuită
de timp
de lume
de neadevăruri
şi încerc să fac puţină ordine
ca orice femeie
obişnuită să iubească
umbrele
înţeleg
eşti un mare dezastru
ceva de genul copilului
căruia i s-au amputat bucuriile
şi încearcă să îşi recupereze sinele
îmbolnăvind vecinii
cu urletele de la miezul nopţii
dar eu calc încet
să nu îţi trezesc amintirile
sunt atâtea lucruri
pe care aş vrea să ţi le curăţ de praf
până şi bucata aceasta de hârtie mototolită
pe care încerc să însăilez un poem
intru în viaţa ta ca într-o casă bântuită
de tristeţe
sau de neajunsuri
şi mă descopăr într-o fotografie veche
semn că ţi-am fost mereu
o pasăre ce îşi îngrijeşte cuibul
60
SURÂSUL
CÂINII LATRĂ
înaintea urmelor tale
trasând un drum al sunetelor vii
istoria se scrie acum pentru orice câştig al inimii
cum bine vezi
poate nu sunt câini adevăraţi
poate mintea ta a născocit purtătorii de speranţă
şi când picioarele se afundă în noroi
urmezi dâra subţire a lătratului
câinii se îndreaptă spre dealul fericirii
acolo unde visurile stau legate cu lanţuri
şi tu îndrăzneşti să te apropii
căci mintea născoceşte castele şi femei
gata să te răsfeţe
dar
la mijlocul drumului
încrederea se frânge în două
ca o creangă uscată
şi trosneşte atât de tare
încât îţi perforează timpanul
câinii latră mereu
dar căderile tale aşteptate
înving
şi cercul se închide
cum era scris într-un poem
pe care am uitat să ţi-l citesc
BUCOVINEI Iunie 2020

CÂND INTERZISUL
mi se aruncă la picioare
asemeni unei cărămizi de lut
ce aşteaptă să fie zidită
e doar o presupunere
că ar fi ce îmi trebuie
în această clipă

când somnul îmi e străin

vreau să înalţ privirea
şi viul să prindă aripi
BUNICII AU PLECAT
în carnea ta să crească să culeagă vise la marginea lumii
o poezie cuminte
aşa cum intuiesc că eşti tata şi-a pus piciorul de lemn la uscat
te pot învăţa să lucrezi singur mama îşi strânge amintirile în şorţul alb
cu degetele tale subţiri
iar noi chicotim de zor prin curte
să lustruieşti fiecare cuvânt
poarta scârţâie ca o roată de car neunsă
când interzisul se aşază blând vecinii joacă o horă a nebuniei
pe genunchii mei şi pisicile miaună prin copaci
şi devin strigăt alergând după vrăbii
în văzduh
da
mă poţi crede
sunt ca o flacără aveţi dreptate
ce abia s-a ridicat e un poem inventat în această dimineaţă
dintre lemnele ude dacă tot m-am trezit târziu
şi viaţa o luase la galop
nu există nimic din câte aş vrea eu să existe
ÎN ACEASTĂ INIMĂ un tată
nu mai e nimic de discutat o mamă
câţiva fraţi
totul e limpede sau cel puţin nişte vecini acolo
dintr-o margine într-alta cât să pot spune
un amestec de banalităţi că viul îmi străbate timpanele
servite pe o tavă de plastic
aş decupa începutul eu culeg vise la marginea lumii
când toate cuvintele vibrau
le pun în şorţul alb
până şi banalul
,,revin imediat’’ îmi iau piciorul de lemn şi chicotesc prin curte
ştiam că urmează un spectacol rugând vecinii să trăiască
iar inima ta va fi plină de mine şi cam atât
şi va striga atât de tare
încât
universul întreg
va şti că îţi pasă
acum nu mai e nimic de discutat
Any Drăgoianu
inima ta se târăşte
ca oricare inimă
numărând singurătatea
poemelor

61
Nr. 2 (24) SURÂSUL

FLOAREA
DE CACTUS
POEM Aproape imperceptibil
NESCRIS parfumul alb, şerpuitor
sparge a Întunericului carapace
floarea de cactus
Poemul nescris
cu ţepi filigranaţi
din inima ruinelor rupestre
îngână şoapte de amor
îndeamnă la vis
*
la vorbe nepricepute
cine poate supravieţui
la cântecul măiastrelor
mitului pelasgic
şi adevăruri pecetluite
de nobilă suferinţă
*
străină Îmbuibaţilor aleşi
Ierusalimul, strat de miresme
triumf jalnic
din floarea aibă a tinereţii
al baloanelor de săpun.
şi cât mai e vreme
mai curge viaţa prin vene
şi cât mai sunt integru
nu pot s-o văd În negru. ASCULT
Ascult ...

PICTOR... tăcerea melcilor În noapte

albastrul
SUB ACOPERIRE psalmilor voroneţieni
matca Jiului
se dedică lui Vasile Iuga dăltuită În piatră
infinitul sărut
Copilul cuprins în poarta brâncuşiană
din casa de la răscruce cântecul măiestrit
pianină neagră, vieneză al cocoşilor
partituri cu ferestre deschise din capitala Europei
două sfeşnice alămite ascult ...
* neascultarea unui neam îndurerat.
păşeşte ritmic
prin istoria izvoarelor de munte
şi sfinţenia Galatei
cuprins de fantasma ipostazelor meritorii
ENTROPIE
solfegiind metodic despre Entropic şi nedemn
un pretins pictor ... sub acoperire cutez a mă culca
* pe mâna Ta cea dreaptă
tapşanul Înverzit solitar în eşecul permanent
pinii cei falnici nu aştept o altă soartă
metamorfozat în propriul confident
cuibarul vulturilor tineri
*
împreunaţi cu nemărginirea ceriului valoare scrisă în spirit
adânc Înfiptă şi culoare
în coasta Înaltă a Staniştei. şi-n frumuseţea lumii
înconjurătoare
ca sacrificiu de voinţă
a răului ce trebuie oprit.

62
BUCOVINEI Iunie 2020

DINCOLO
DE GRATII
L-au adus de la duş
în toată goliciunea lui
supraponderală
pijamaua bătrânului lucid
cu arsuri în spate
a intrat la apă
bulinul a fost luat
sub limbă
*
dovlecei cu căruciorul CÂRDUL DE BOBOCI
şi salcâmi tăiaţi
Cârdul de boboci de raţă
tuşa Mariţa l-a ascuns
S-au strâns lângă coştereaţă,
în podul Buzăului
Fiecare mic erou
să nu-I prindă ruşii
De o zi ieşit din ou.
*
Şi-au strigat:„Mac, mac, mac, mac,
o doamnă trecută cu anii
Haideţi, fraţilor, pe lac!”
cu paşi legănaţi
Şi-au pornit cu toţii-n şir,
oxigenată şi uşor stângace
În costume de caşmir
bărbiereşte nervii iritaţi
Galbene cum e şofranul,
ai partenerului de viaţă
Că-i admiră şi gâscanul,
uzat
Şi cocoşul, şi căţelul,
care ar vrea
Şi berbecul, şi purcelul,
prăjituri şi bomboane De exclamă dintr-o dată:
în coşu leţe cu flori „Ia te uită ce armată!”
*
una din asistente Cârdul de boboci provoacă
complice, îmi şopteşte Mare spaimă pe toloacă;
printre uşi Se-ascund iute toţi şi toate
că înainte vreme Care şi pe unde poate:
Deneş a fost mare jigodie Broaştele în bălării,
comunist Înfocat Muştele sub păpădii,
* Tăunii în liliac,
într-o continuă mişcare Iar ţânţarii pe-un copac!
şi agitaţie celestă
dincolo de gratii Dar ei, încălziţi de soare,
spre înălţimi Merg şi cântă pe cărare:
gânguresc porumbeii „Foaie verde de cicoare,
răsfăţului citadin Ce ne place nouă tare:
într-un fâlfâit pestriţ Borş de peşte şi de raci,
* Cu salată de gândaci,
o ploaie galbenă, măruntă Cătină mărunt tocată,
dincolo de gratii Cu mălai amestecată.
udă emoţiile mele Foaie verde de cicoare,
nemărturisite. Şi o baltă cât mai mare!”

Mircea Catargiu
63
Nr. 2 (24) SURÂSUL

POETUL
Raţele, aliniate,
Ca o gardă de onoare,
ȚAPUL
Bat spre baltă, înfoiate, Țapul pe potecă saltă
Pasul ferm de defilare. Până-n vale, lângă baltă.
Cu trei note merg şi cântă Mestecând în dinți o ghindă,
Mac, mac, mac! fără-ncetare Se privește ca-n oglindă
Şi în apă se avântă În ochiul adânc de apă
Înotând la întâmplare. Și un of din piept îi scapă:
„Ce mustață zgribulită
Un boboc pe mal rămâne, Şi ce barbă încâlcită!
Departe de gălăgie, În obraji iată, doi negi,
La umbră, sub crengi bătrâne, Iar urechile-s cam blegi;
Să compună-o poezie. Coarnele, deşi sunt noi,
Tare-s pline de noroi,
Visător stă, pe o parte, Blana-i încărcată-n scai!
Şi priveşte către munte, Ce să spun, e mare bai!
Ca poeţii plini de carte Lâna parcă e o claie…
Şi se scarpină în frunte. Trebuie să fac o baie!”
Raţele toate-s topite Şi în apa bună, caldă
Şi cu ochii la el cată, Stă o oră şi se scaldă,
Cât ar fi de fericite Iar apoi, foarte curat,
Doar să le privească-o dată! Trece ţopăind prin sat!
Cu privirile lăsate,
MILOASA
De un an sau chiar mai bine,
Fără frică ori ruşine
Şoriceii vin de pradă
Grâul pus în pod grămadă.
Mâţa noastră îi pândeşte
Şi pe unu-l găbuieşte.
Şmecherul începe-a plânge
Şi-n batistă lacrimi strânge.
Ea îl pune să se jure
Că în veci n-o să mai fure
Şi să plece-apoi îl lasă,
Că aşa e ea, miloasă!
Şi aşa seară de seară
Când în pod, când în cămară,
Când la grâu, când la tărâţă,
Şoarecii îşi râd de mâţă!

MĂGĂRUŞUL NOSTRU,
Însă el habar nu are, Caprele oftează toate…
E distrat, cum sunt poeţii,
Inima-i tresaltă tare
În splendoarea dimineţii.
Şi, pe-o foaie, scrie, scrie,
SCHIMBAREA OREI TRICĂ
Ele, măcăind, fac baie, Ieri am adunat cocoşii,
Când, din ceaţa sidefie, Pe cei albi şi pe cei roşii, Trică-i măgăruşul care
Iese-o lebădă bălaie. Pe cei negri, pistruiaţii, Nu mănâncă nicio floare.
Pintenaţii şi codaţii Nu că ar avea vreo boală ...
O corabie cu vele, De la noi şi din vecini,
De piraţi, în ceaţa sură, E-o fire sentimentală ! ...
Prinţi şi regi printre găini El, când paşte pe câmpie,
Ca un fulg căzut din stele Şi le-am spus: „Luaţi aminte,
Şi la fel, la fel de pură. Fredonează-o melodie
De mâine se dau-nainte Şi-i atent să nu doboare
Gingaşă pe lac pluteşte Ceasurile cu o oră! Nici cea mai micuţă floare.
Şi pe gât îşi trage bluza, Sper că nimeni nu ignoră,
Galeş către el priveşte, Ori că nimeni nu-nţelege, Numai seara, la chindie,
Parcă spune: „Eu ţi-s muza!” Dar asta este o lege!” Rupe-un ram de iasomie
Au spus că-nţeleg cu toţii, Şi-l prinde în coama deasă
*** Însă azi, în zori, netoţii Şi pleacă din câmp spre casă.
Raţele, aliniate, Au cântat ca şi-altădată Iar când satul îl străbate,
Ca o gardă de onoare, Cu-cu-ri-gu! în poiată, Îi fudul de nu se poate !
Bat spre casă, înfoiate, Ori afară, în ogradă,
Pasul ferm de defilare. Ţanţoşi ca la o paradă,
De-au jucat găini în horă,
Iar în urma lor, bobocul La aceeaşi veche oră!...
Merge, fericit de vară,
La ureche are tocul
Gheorghe Vicol
Şi o foaie subsuoară!

64
BUCOVINEI Iunie 2020

rătăcind prin roua străină

îmi amintesc de palma grea a tatei
cum despica cerul copilăriei
ultimul mare preot
mele în două vinovat
ca un trosnet de muguri alunec cu sfială
copţi la ceas de dimineaţă
ca o vecernie într-o limbă peste temple sfărâmate
uitată şi peste religii uitate
străjuite doar
îmi amintesc de palma grea a tatei de umbra timpului
cum se unduia stângace peste
anii mei fragezi sanctuarele
ca un nor durut sunt acum umbre
de atâta rugăciunile
zbor ca o aripă de au apus demult
înger ostenit îngheţate pe buze
îmi amintesc de palma grea a tatei muribund
acum când tata-i aţipit ultimul mare preot
sub iarbă îmi întinde urna
iar greierii s-au pitulat apoi se risipeşte
în ţârâit ca un abur de lumină
peste lucruri
n-am să aştept deschid
n-am să aştept iubito să-ţi placă poezia şi mă cutremur
pe care prea stângace cenuşa
încerc să o sunt eu
comit
n-am sa m-aştept să-ţi placă nici slovele-mi sleite am murit deci exist
ce nu au relevanţă
în burgul de la un timp am început să putrezesc
plictisit pe la colţuri
ca o mantie roasă
n-am să aştept iubito să-ţi placă poezia de vânt şi de
pe care ascultând-o ploi
să te cuprindă
jalea nisipul mi s-a împuţinat în clepsidra
tocită
n-am să m-aştept să-ţi placă vreo rimă răsuflată
şi s-a scurs subţiat
şi nici pisica albă
pe pământ
să ne-ntretaie
înapoi
calea
acum ochii mei oglindesc chipul morţii
n-am să aştept iubito să-ţi placă poezia
călăuză
ci emigra-voi naibii
de taină-n tărâmul
în prea măreţul
promis
târg
prin vene îmi curge-un ocean de-ntuneric
abisul ce
acolo-n locu-n care doar viaţa şi cu moartea
umple un alt fel
se-nlănţuiesc pe rupte
de-abis
şi se iubesc cu
sârg
Sorin Olariu
65
Nr. 2 (24)
Ca floarea de cireş în lună plină
Petalele de irişi
Inima ţi-e pustiită,
o clipă prezentă devine trecut,
o clipă viitoare nu se-mplineşte.
Dincolo de orizont se vede
ceea ce nu zăreşti, la prima privire,
o deltă cu nuferii înfloriţi.
În fiecare castel, sub fiecare piatră,
de-i asculţi şoaptele, vei auzi o durere.
Poştaşul nu bate pasul de două ori,
chiar şi la capătul lumii,
reuşeşte să ajungă, pe aripile vântului,
la auzul şoaptei sufletului.
Sângele ei,
trecut prin amurgul stepei,
scris în cronici de piatră,
în palatul de vise,
te-a desemnat
mesagerul sunetelor ploii.
Degetele ei
ţi-au răsfirat amintirile.
În călatoria ta - vârtej de lumi
în alte lumi care se rotesc -
treci prin portalul morţii,
aşterni, apoi, o cale de lumină.
- Te iubesc, iubito, adânc
şi mai adânc,
ca un cântec fără sfârşit,
insondabil,
prin spirală transformă
vidul şi măsurarea ta,
în mine!- i-ai spus, atingând-o.
Sărutul tău, petale de irişi,
arderea a două suflete
prin care lumile
s-au apropiat până la contopire.
66
SURÂSUL
Lumina s-a născut, în templul liniştii,
din pântecul Mamei Divine...
Viaţa înseamnă destin
în acea bulă de aer numită clipă
- mereu mai cerem un timp -,
iar cei din jur: peisaje, decor,
fragmente,
amintiri, reverii,
crochiuri de nostalgii, uitări,
scântei de lavă vulcanică
ce ies din matriţa peliculei
derulate pe un fundal alb,
în labirintul vieţii.
Un contrast de lumini şi umbre
prin care-şi vor căuta sensurile,
întâmplări stârnite de adierea sorţii,
în realitatea unui
“nimic nu este întâmplător”!
Iartă şi mergi mai departe,
nu te opri, evoluţia asta înseamnă,
mergi înainte,
un nou cerc de lumină te-aşteaptă!
Spiritul poate să accepte provocările
sau, doar, să se opună lor,
asemeni bujorilor roşii şi galbeni,
ce ies în evidenţă, în briza vântului,
din aceeaşi tulpină,
rubine din picăturile inimilor însângerate
ale celor care-au trecut pe-acolo.
Un conflict intern
prin care soarele învinge în culoarea lor.
Un om şi o femeie dorită de om...
O şoaptă-i iubirea lor,
ca floarea de cireş în lună plină,
o şoaptă din irizările începutului
în sufletele ce se caută,
frânturi prin care totul se contopeşte!
Un diamant ce vine din moarte
şi merge în lumină,
o noua vedere
din cântul sufletului nostru,
o cheie prin care
primim toate darurile lăuntrice.
Irina Lucia Mihalca
BUCOVINEI
XXXVII
Nu vreau să pleci! O, nu pleca! Mai stai!
Acum, când sentimentele se cern,
E în prezenţa ta atâta rai,
Iar în absenţa ta - atât infern.
Nu vreau să pleci, chiar dacă pentru tine
Rămânerea înseamnă prea puţin;
Sunt egoist, îmi vreau doar mie bine,
Dar eul meu de tine e preaplin.
Nu vreau să pleci, iar asta ţi-o voi spune,
Chiar de rămâi în timpul ce-a rămas:
O să te caut, orbecăind prin lume,
Ca să te am şi-n cel din urmă ceas.
Cum, însă, în plecare văd sosire,
Vreau să revii în marea mea iubire!
XXXVIII
Când ai plecat, ştiam c-ai să revii,
Căci un sfârşit e şi în despărţire.
Nici moartea nu durează în cei vii
Când lacrima-i adună în iubire.
Ştiam c-ai să revii, dar îmi doream
Să te-ntâlnesc, din nou, în paradis,
Iar visul era unul, să te am,
În împlinirea singurului vis.
Dar ai plecat şi mi-ai lăsat amară
Întreagă existenţa de apoi.
M-am judecat lăuntric şi-n afară
Şi n-am găsit sentinţe pentru noi.
De-aceea mă întreb şi azi: de unde
Vine iubirea care ne pătrunde?
67
Iunie 2020
s onete
XXXIX
Mai trebuie să-ţi spun că te iubesc,
Să se-nfierbânte clipele fierbinţi
Şi, dezbrăcaţi de straiul îngeresc,
Să ne ieşim, ca demonii, din minţi?
Sau vrei, ca-ntr-o iubire repetată,
Să îmi fii mamă, să îţi fiu copil,
Să nu se mai termine niciodată
Splendorile din sânul tău fertil?
Oricum, eu te iubesc ca pe-o fiică
Şi tată îţi pot fi, cum anii spun.
O întrebare, totuşi, se ridică:
Mă vei iubi tot timpul ca acum?
Eu îţi declar iubirea, dar tu – mie,
Nu-mi poţi aduce nici o mărturie.
XL
Întoarce-te, nu îmi lăsa privirea
Să caute în zadar privirea ta!
Nu e nimic mai viu decât iubirea,
Nici viaţa nu e vie fără ea!
Te caut în vis, te caut în amintire,
Visez că într-o zi vei reveni,
Dar nu-mi pot aminti de-o împlinire
A visului că nu-mi vei mai lipsi.
Şi nu pot să te ştiu în altă parte
Şi nu-s întreg cât tu eşti partea mea,
Iar viaţa dacă seamănă a moarte,
Eu şi în moarte te voi căuta.
Când viaţa viaţă nu-i fără iubire,
Nici moartea morţii nu-mi dă liniştire.
Nicolae Silade
Nr. 2 (24)
Balade mici
• •
Cine, Pământule, te-a necăjit?
Degeaba-întreb stejarii, tace floarea
De păpădie cu-aurul topit;
Cine-a călcat pe gât privighetoarea
Nici că aşteaptă doritor să-l cerţi,
Iar golu-între cuvinte, cu-întreg zelul
De-a fi bibliotecă fără cărţi,
Cât va mai face-o pe învăţăcelul?
Maidanul se lărgeşte, muribund,
Noaptea de mai şi ceru-şi uită harul,
Când stelele se joacă ori şi-ascund
În groapa de gunoaie felinarul;
Nimic; nici un răspuns; la ce-ar fi rău,
Pământule, sau bun, răspunsul tău.
• •
Mai agitat decât un iarmaroc,
De bine ce prezice zodiacul,
Cu mii de mii de-esenţe la un loc
Năprasnic dă în floare liliacul;
Jos, peste noapte, stea cu stea-în fântâni
Fertilizează, ondulează riduri,
Zboruri împroaşcă, de polen păgân,
Al mucegaiului, cu rod pe ziduri;
Sus, rapiţa iluminează dens
Şi suculent urcuşul bucuriei
Spre nerăbdare unicului sens,
Pulsaţia mustoasă-a veşniciei,
Încă o dată să vibreze versul:
Ingenuu-înfloreşte universul.
68
SURÂSUL
•
Doar unii sfinţi, doar ceilalţi păcătoşi,
L-încap mii de religii, Taj-Mahal,
De fier cortine-ori de-aur boreal,
Oceane-înaripate de-albatroşi,
Ideologii şi-imperii peste ani,
Învingători şi-învinşi, gropi de martiri
Şi fiecare ghimp de trandafir
Şi Machu-Pichu, Mecca, Vatican:
Cu-un cer deasupra, într-un peş, aici
Ni-i singurul Pământ, cămin, altar
Iluminat pe zi de-un felinar,
Pe noapte de-alte candele mai mici;
Un punct în univers, ia-albastru chip
De omenire pe-un ciob de nisip.
De când zănatica de primăvară
De nopţi şi zile a înnebunit,
Un ghem de lux mi-am cumpărat, de sfoară,
Mărunt să-o tai, cu-un foarfece tocit;
Cum nu măsor minutul cu prăjina,
Lungimea clipei nici cu-atât, ce-ar fi,
Ce-ar fi pe ceasul gării să-arunc vina,
Pe nourii migrând spre miazăzi;
Prea înfloresc prin şanţurile Căii
Lactee tufe-anapoda de spini
Şi scârţâie spasmodic zurgălăii
La gâtul zeilor prea în declin;
Pe drept cuvânt mi-o-închipui sfoară bună
Să lege vremi şi vremuri împreună.
Într-o duminică necredincioasă
Mi-am târguit un metru de destin,
Dar de cumpărături pe bani puţini
De la Oedip încoace cui mai pasă?
Nesăbuita mea croitoreasă
Cu mare sârguinţă mi-a cârpit
Total după-un model nereuşit
Ruina altui zodiac pe casă;
Ce-a mai rămas din pânza eşuată,
O ferfeniţă cu suplicii, ori
Furtuni ca-în Olandezul zburător,
Mă sperie de fiecare dată;
Mâine, duminică, voi încrunta
Sprânceana spre doi metri de-altceva.
Şerban Codrin
BUCOVINEI
***
iată războiul. maşina de scris pe care lucrez
e opera unor bătrâni scrântiţi ce n-au avut nimic
de pierdut
emoţiile lor paralitice au însemnat numai tranşee.
cu puţele în derivă
cu protezele dentare în fălci cu unul din picioare
remediat eroic
ei stau pe fotolii la televizor exclamă încântaţi:
uite cum explodează
uite cum mor ăia!
maşina mea de scris n-are litere
bate pe hârtie doar extazul unor visători
care au respectat ordinul şi ne-au împuşcat.
orgasmul lor e lovit de literele mele
în plină activitate antiaeriană
de n-ar fi ei am putea trăi omeneşte
însă ei sunt cei ce ne aprind lumânarea la căpătâi.
cu o simplă încruntare a sprâncenelor
ei fac televizorul să strige în gura mare: Foc!
şi cădem ca nişte anarhici fraieri
a doua zi e sărbătoare noi suntem morţi
ei vin cu pieptul plin de decoraţii să ţină
cuvântări
ei vorbesc despre glorie şi arme nepoţilor
fără a le spune că au avut părinţi
ei afirmă că scaunele cu rotile sunt preferabile
mersului pe picioarele tale
că bunicii trebuie să crească nepoţii
(să devină şi aceştia o generaţie plină de
progenituri
pe care tot ei, bunicii, o vor lăsa fără părinţi)
69
Iunie 2020
părinţii mor în lupte fără egal
ca o fleandură-n vânt steag şi cârpă eroică
ei sunt copiii noştri, cei ce ne-au confirmat
eroismul
spun bunicii crescând încă o tură de părinţi
stau la televizor şi spun: Foc! Foc! Foc!
emoţionaţi pişolcoşi şi câcăcioşi
unde eşti nepoate? hai că mi s-a umplut oliţa
dacă vrei să fii erou
începe prin a-ţi ucide părintele
nu asculta poeţi precum tată-to ăla cretinu’
care mereu a cerut pace
şi-a ajuns într-un şanţ alcoolic
hai şi du oliţa la budă
noi suntem etalonul noi suntem gloria
uită-te la TV şi pe internet noi te-am făurit
nu părinţii nu Dumnezeu nu diavolul
numai noi te putem învăţa drumul
către „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”
renunţă la poetu’ ăla prima dată
du-mi oliţa şi apoi te vom face general
peste scârnăvia asta de lume în care
dacă n-ai medalii şi diplome ajungi ca tată-to în
şanţ
noi suntem unitatea de măsură a puterii
nu soţiile dezbrăcate şi gingaşele lor şoapte
nu plânsul după tatăl tău – martirul.
dă-l în mă-sa de victimă
vezi mâna mea lipsă? da picioru’ ăsta pierdut în
ultimu’ război?
vezi-l? taci şi când vei ajunge ca mine
îţi voi face cadou toate medaliile
vei fi mai erou decât mine
cel ce am tăiat zeci de picioare
până mi-a fost tăiat al meu la spital.
căpiţă de medalii şi distincţii te acoperă de-acum
dragul meu – o claie de tuburi de cartuşe
aşa te vreau fă-mă să fiu mândru de tine
ucide
plin de noroi, Isus a ieşit din şanţ
a început să spună ceva
poetu’ ăla!...
L-am împuşcat fără remuşcări eu, eroul.
maşina de scris a început să bată
citesc ce am scris până acum
iar inima doare
de parcă n-ar mai fi a mea
parcă pe ea se bat cu tuş modern literele acestea
(Va urma)
Ştefan Doru Dăncuş
Nr. 2 (24)
Anotimp alb
Te prelingi ca o umbră prin sufletul meu.
Picături de ploaie – degetele tale
lasă urme atât de adânci
încât luceferii dor de singurătate.
Te prelingi ca un geamăt de dor
și ochii tăi caută un nou răsărit.
Aproape...
aproape că te pierzi în mine
dar mai rămâne un timp
sa treacă prin clepsidra iubirii noastre
de infinit,
iubirii noastre de înalt,
iubirii noastre…
de iubire.
Ne mai rămân doar rarele,
puținele clipe
în care să ne regăsim
pe noi
în noi...
să ne vindecăm durerea din ochi
și setea ce ne-a uscat sufletul.
Te prelingi ca un cântec
atât de parfumat
că îngerii se îmbată
de adâncul din tine.
Ne e teamă sa respirăm…
Ne e teamă să ne atingem
să nu ne alungăm visul
construit cu atâta migală.
Lasă-mi mâinile aici
să risipească în mine
muzica ochilor tai
neașteptat de calzi.
70
SURÂSUL
Când vei pleca,
nu-ți lua umbra cu tine !
Cutreiera-mi visele,
bântuie-mi trupul cu buzele tale,
respiră-mi gândurile,
fură-mi visele
în care ne așteptam zborul
în anotimpul acesta
atât de alb,
că se descompune pe trotuare
în urme ale pașilor noștri.
Și pentru că ai trecut pe aici...
și pentru că mi-ai trecut prin sânge...
și pentru că gura ta înseamnă
început si sfârșit,
vei deveni o pecete
pe un zid
ce demult nu mai este...
Vei rămâne, poate, mai mult
decât un vis de dragoste
dintr-o noapte albastră.
Și ...tocmai de aceea
oprește-te la malul meu
o clipă
să vezi cum îmi picură
roua pe pleoape,
să simți
culoarea
și gustul
și mireasma
gândurilor mele....
BUCOVINEI Iunie 2020

Cu mine de mână... ALB şi NEGRU…

Merg cu mine de mână Alb si negru.
pe aleile parcurilor pustii. Răsărit și apus.
Mă țin strâns să nu mă pierd Adevăr si minciună.
așa sunt de departe eu de mine însămi.
Iubiri infinite și castele de nisip.
Când am ajuns aici? Roua dimineții si furtuna din suflet.
Nu știu... Aici și acolo.
E toamna..
Merg cu mine de mână Tu și el.
și nu mai simt lacrimile
care curg din cer Cel pe care îl visez
într-o ploaie de frig și de și cel care nu există.
singur...
Mă țin de mână Senin și cer înnorat.
ca și cum Mâna întinsa
abia azi m-aș cunoaște și mâna care nu mai răspunde chemării.
pe mine, omul Întrebări fără răspuns...
care umbla prin timp Refuzul de a privi zorii
fără să-i pese cu aceiași ochi
că zboară Cuvinte spuse doar pentru că
și că cineva le așteaptă
fiecare clipă
Lumi paralele -
a săpat adânc
urme pe drumul străbătut... sufletele noastre
nu se mai întâlnesc nicăieri.
Mă țin de mână
și nu știu Ferestrele sunt ferecate.
dacă mereu am fost la fel de singură
Lacăte grele atârna
sau doar tu erai la poarta sufletului.
prea departe Am aruncat în fântână
ca să simți dangătul de clopot cheile cu care descuiam odată
din sufletul meu sipetul plin de sărutări…
care chema S-au prefăcut în lacrimi…
toate păsările cerului
Plânse... pentru a câta oara ?
la marea sărbătoare a iubirii...
Mă țin de mână Oglinda în care mă priveam
ca să nu dispar iar s-a transformat în mii de cioburi.
în noaptea în care m-am trezit Mi-au înghețat silabele pe buze.
cândva Gândurile fug
fără să fi știut măcar
ca niște căprioare speriate
că era noapte de atâta vreme
în jurul meu... din calea vânătorului.

Mă țin de mână E atât de pustiu

și caut printre frunzele uscate și atât de rece
urme de pași
încât mi se sparg sub tâmple
care odată au trecut pe aici
doar tăcerile tale - buze de mac
în doi… ce s-au ofilit
sub dureri trecute...
Încă mă mai țin de mâna
sprijinindu-mă de un nor
care se încăpățânează
sa-și lepede culoarea gri
deasupra mea..
Lelia Mossora
71
Nr. 2 (24)
Cândva, demult, visătorii...
Oriunde te duci... te-ntâmpină
Viața,
ca un ecou, ca un dor nesfârșit,
amestec vremelnic,
de alb, mult alb și tumult;
și-aceeași femeie ”străbună”, aducând
în lumină
un țipăt, o lacrimă, un gând...
Ce să alegi, cum s-o înfrunți?
Sunt două cărări, ah, mereu
și mereu.
O ardere tu, o așteptare eu;
undeva se-ntâlnesc, se înfruntă,
la mijlocul iertării, totul...
Nimic din egou
în prima răsuflare a ierbii.
Adesea, sunt două inimi,
chiar două,
(între a fi și a vrea).
La stânga-i răcoare, amiaza visând,
la dreapta, un rug între albe petale;
și-n curbura unui gând
se strivesc una de alta,
ca-n ”pădurea de argint” liliecii.
Și totuși, sunt două suișuri,
sau nu,
(între crezul de azi și extazul
de mâine),
și-același cadran invizibil le-ntretaie;
la un pas tu, detașat, străveziu...,
pe-o latură eu, în primul țipăt
al serii,
și-n miezul unui amurg sângeriu
se-nchid în tăcere,
ca-n vremuri de demult, visătorii...
72
SURÂSUL
Fluturi de noapte...
În mijlocul nopții, mereu altceva:
fluturi șovăind , un turn răsfrânt
peste ape,
o ancoră la mal și câteva cuvinte
alungite,
între amintirea de demult și prima
umbră
trezită din visare.
De nicăieri, un corn de vânătoare,
pocale,
o mână ce rotea un arc, iar undeva,
în partea stângă, cuvântul nemișcat,
unealta de tortură...,
în timp ce-o armonie
nefirească
părea s-atingă (delicat) întregul cer
și gândul
celui resemnat și-n așteptare...
În miezul nopții, în adânc,
dispar ferestrele,
privirile se-ascund în prima
rugăciune,
în timp de fluturii de noapte
(cu stăruință) cer azil –
sub clopotul de sticlă, ce-adăpostește
blând... lumina filiformă
și-avântul pentr-un alt poem...
Legată la ochi
Legată la ochi, am trecut prin viață;
pipăiam lucruri, atingeam înălțimi,
un vis era mereu în aripa unei păsări.
Legată la mâini, mai apoi, căutam
forme,
totdeauna rănită de ceva colțuros;
o marmură albă, rareori, îmi exalta
simțirea...
Legată la ochi și la mâini,
m-am lovit, în plin, de mijlocul vieții.
Rătăceam pe câmpii și-n ierburi de leac
îmi vedeam infinirea;
o străfulgerare de-o clipă, și-apoi
nimic...
o armură de-argint mi-a devenit tăcerea,
o lance ascuțită – ultimul gând...
Valentina Becart
BUCOVINEI
SONETUL ANOTIMPURILOR
La timpul dintâi când ades te priveam…
Erai ca o bază, iar eu un acid,
Alchimic sortiţi pentru noul hibrid;
Ca muguri de floare pe ramuri eram.
Cu trupuri de zei sub un soare torid,
Spre mări smaraldine pe plaje-alergam
Şi-n apa iubirii mereu ne scăldam,
Eu flăcări scoţând ca un boţ de carbid.
Acum amintiri ne mai ţin ca legaţi,
Alene şi cald în blând aur scăldaţi
De-un soare ce merge, sperăm noi, în rai.
Afară e viscol şi am guturai,
Femeie! fă-mi ceai cu felii de gutui
Şi vino, mai iute, ventuze să-mi pui!
SONETUL NISIPULUI
O mână de nisip mai toarnă-mi Doamne,
Că doară pentru tine ce-i nisipul,
Dar în clepsidra mea nisip e timpul
Ce-mi prinde bine încă zece toamne.
Căci de-mi mai laşi femeia şi-n plus vinul
Iar pentru foc, un braţ uscat de lemne,
Un spic bălai de păr să-mi facă semne
În lutul meu lumini şi-or face plinul.
Dar nu uita, dă-mi şi un sărut fugar,
Ce pot să-l schimb pe-o lacrimă de-amar.
Un strop, atât, din marea-ţi bunătate,
Să pot răbda a lumii răutate…
Iar de nu poţi să-mi dai aceste toate
Mă lasă doar să le visez la noapte…
73
Iunie 2020
SONETUL VALURILOR
Priveşte iubito la calul cel şarg
Ce-aleargă prin valuri pe coame de vânt
Şi-nalţă spre ceruri sălbatecul cânt
Iar briza îl poartă uşor către larg…
Tot cerul ne este un splendid veşmânt
În stele-aurii acum valuri se sparg
Iubirea-nălţând pe-un simbolic catarg
Cu flăcări încinse de jarul cuvânt.
Privim de pe ţărmul ce-n urmă cu ani
Fericiţi când stăteam pe goi bolovani
Şi-n vise-argintii scăldam viitorul,
Trecut ca fumul ce-şi pierde fuiorul
Punând chiar un giulgiu cu grele-amintiri
Iubirii pierite în val de scumpiri…
SONETUL APARENŢELOR
Un armăsar frumos şi plin de fală
Tot vorbind c-un măgăruş cu ciuf rebel
Se lăuda spunând semeţ că el
Avea strămoşi purtând armuri de gală,
Iar cavalerii cu chivere de-oţel,
Călări, goneau duşmani cu chip de smoală.
Regii, papii, chiar şi-o domniţă goală
Cu caii avut-au prin lupte un ţel…
- Te-am ascultat şi îţi răspund pe dată
La circ nu vei vedea măgari vreodată,
Iar iapa ta mereu mă vizitează
Şi, ca femeie, ştie ce contează!
Însă, de toate eu cred că-i mai presus:
C-un strămoş l-a dus în spate pe Isus!
Mihai Batog-Bujeniţă
Nr. 2 (24)
Fântână
De-aș fi plătit la timp o datorie,
N-aș achita dobândă la durere,
Iar creditul primit din veșnicie
L-aș rambursa cu clipa de tăcere.
Pe scadențar aș face semnul plus,
Să se prescrie rată după rată,
Căci au vândut icoanele la preț redus
Cei ce ne-au spus că luna e pătrată.
Din apele genezei doar un strop,
Sub pleoapele mirării să rămână,
Când se aprind luminile-n Prislop,
În pieptul meu să te găsesc, fântână
Prima întrupare
De voi rămâne, n-am să-ţi fiu povară,
De voi pleca, să nu mă chemi apoi,
Trei fluturi albi de șapte vieți ne ară
Şi florile iubirii au înflorit în noi.
În roua mâinii tale am revăzut trecutul
Şi prima întrupare a florii de lumină;
Ca pântecele zării se recreeze lutul,
Am fost şi vânt, şi apă, şi pâine, şi neghină...
Copacul prins sub glie n-a devenit o cruce,
La rădăcina vremii el a rămas zăpadă,
Dar mugurii de gheaţă au început s-abdice
Şi s-au aprins în palma ce-a început să vadă.
74
SURÂSUL
Urmele vântului
Foşneşte vântul într-un miez de vară,
În ornic e furtună de nisip
Și fulgerele ies din călimară,
Ca un ecou al umbrei fără chip.
În stropi de rouă vântul se îmbracă,
Iar zările tresar de-nfiorare,
Culorile din pleoape să desfacă
Înmugurirea lumilor astrale.
Se-aude-o harpă, undeva, departe
Sau poate visu-i răscolit de vânt,
Ce n-am trăit, trăim şi după moarte,
Că am păstrat cordonul de argint.
Mâna Anei
S-au stins vulcanii magma a secat
Înzăpezit e drumul spre lumină
În urma ta rămâne cel plecat
C-a învățat prin moarte să devină
Prin nesfârșirea clipelor albastre
Trec îngerii cu aripi de eter
Și oglindiți în sufletele noastre
Au destrămat și urmele de ger
Un nor de rouă-n crater se întoarce
E mâna Anei strânsă între ziduri
Că peste zare-n mii și mii de arce
Vezi veșnicia prinsă între riduri
BUCOVINEI
Sublim
Am rupt din suflet și aș rupe iar,
Dacă mi-ai spune că ți-e dor și ție,
Ca în tăcerea timpului binar
Să retrăim o zi din veșnicie.
La prima divizare am jurat,
Să altoim lumina pas cu pas,
Dar cerurile s-au cutremurat
Și ne-au lăsat o clipă fără glas.
Ne-am oglindit în gândurile apei
Și ne-am dorit când am primit un trup,
Dar dincolo de marginile pleoapei
Eu golul meu din tine îl astup.
Ca-n vidul ce ne naște la-ntâmplare
O singură iubire să găsim,
Răscumpărând luminile polare
Primim și dreptul de-a trăi sublim.
Aceste mâini
Aceste mâini ce-n rugăciune-au stat,
Nu au cuprins tot cerul între ele,
Au stat aşa, ca doi bătrâni la sfat,
Cu fulgerele adunate pe sub piele.
Aceste mâini ce-au plămadit o pâine,
Nu au cuprins tot grâul între ele,
Dar au ştiut că tot privind spre mâine,
Vor aduna lumina de pe stele.
Aceste mâini ce-au legănat un prunc,
Nu au ştiut să spună ce le doare
Şi-au coborât adânc, tot mai adânc,
Spre rădăcina frunzelor de soare.
Aceste mâini ce-au îndrăznit să plângă,
Că n-au putut să-ţi fie mângâiere,
Din patru zări au început să strângă,
Lumina vie pentru înviere ...
75
Iunie 2020
Diminețile sfinților
Cât încă speri să-ţi înţelegi menirea,
Chiar de te doare n-ai să strigi,
Pe Golgota se naşte nemurirea
Şi tu pe tine poţi să te învingi.
În şapte straturi de lumină albă
Ţi-e inima de-o vreme învelită
Şi o întrebi: ce ar mai vrea să aibă,
De nu se simte încă împlinită?
Dar n-ai răspuns, aşa, la îndemână,
Oglinda vremii bezna o cuprinde,
Iar diminețile ce le-ai purtat în mână
Le regăseşti, acum, tot mai flămânde.
Săgeţile din lună sunt desprinse
Şi firul ierbii e călcat de sfinţi,
Dar la țâțână porţile nu-s unse,
Să înţelegi că n-ai cum să te minţi.
Noi
Noi nu ne naştem dintr-un nor de ceară,
Nici nu venim de unde am plecat,
Nu suntem toamnă, dar nici primăvară,
Suntem ecoul formei, destrămat.
Suntem un mal, dar suntem şi o mare -
Amestec de-ntuneric şi lumină -
Scântei lovite tainic de amnare
Ce au rămas întemniţate-n mină.
Noi nu mai suntem noi de multă vreme,
Ne-am agăţat cu mâinile de cer
Şi am căzut din două diademe,
Chiar în mirajul clipelor ce pier.
Ca două sfere adunate într-una,
Formăm spirala timpului ceresc,
Să se cunune soarele cu luna,
Ca doi copii de rang împăratesc.
Maria Ieva
Nr. 2 (24)
Iarna
S-a trezit din hibernare iarna adormită,
Cu fulgii cernuți din zarea, cea mult albită.
Stați voi fulgi și îmbrăcați altarul pământului,
Și pe noi ne sorcoviți, cu cântul colindului!
Colindați pădurile cu florile dalbe,
Și câmpuri întinse, cu omăt de salbe.
Peste case voi puneți, plapumă de nea,
Pe chipul copacilor, zâmbetul de stea!
Seara, la fereastră, lumina aprind,
Voi fi eu acolo, v-aștept c-un colind.
V-aștept cu colaci, nuci și mere coapte,
Și în așteptare, rugă, vă voi spune-n șoapte.
Acum de sărbători, veniți tocmai de Sus,
Să îmi amintiți din nou; S-a Născut Iisus!
Albaștri dansând
Prietenii mei sunt cei în albastru dansând,
Mă știu din copilărie și mi-au purtat pe rând
Tăcerile de cuvinte, eu în poezie pictând.
Din poezie, am vrut să-mi fac un profil de carte,
Însă prietenii mei mi-au răspuns cu pudoare.
Ei, poeții fără egal cum se autodenumesc!
Peste numărul anilor, mi-au râs în ochi
De mai scriu și pictez, mult greșesc.
Cine-s ei? Sunt sfinții cuvintelor dansate pe rând:
Lum, Vio, Val, Nic, Gigi, Cercel, și Aurel.
Sunt prietenii mei cei în albastru dansând
Ce mă știu de ani scriind și pictând,
Spunându-mi că sunt obscură, mereu insistând.
76
SURÂSUL
De vorbă cu norul ...
Ce este un strop, am întrebat în lacrimi norul?
Norul mi-a răspuns:
Stropii sunt ploile neprevăzutului ce cad peste timp.
Uneori sunt mult așteptați.
Alte ori, oamenii se uită la cer ca ei să vină-n ploaie.
Numai ploaia înțelege dorința pământului!
Șoaptele omului,
Cuprinsul și necuprinsul citit de noi printre stele.
Dar tu norule ce ești, am întrebat din nou?
Sunt un strop refugiat sub geana cerului.
Pășesc uneori pe lângă razele de soare. Alte ori, sărut
Curcubeul îmbujorat și-i strivesc cu umbra,
Culorile fardate. Le împrăștii: de cum vin, așa sunt ple-
cate!
Norule, trăsnetele cum se deșteaptă?
Stă la pândă, îmi răspunde norul îmbufnat.
Pocnește flămând și trece nevăzut.
Bate drumuri când în lat și când în lung,
Nu așteaptă un răspuns. El se lasă nepătruns
Într-un joc al nopților. Acesta este trăznetul!
Norule, dar vântul ce este? Am întrebat mirată!
Norul, îmi răspunde-n dată:
Vântul este o adunătură neștiutoare de multe;
Adună praf, împrăștie parfum de anotimp,
Zi și noapte se plimbă prin toate sentimentele.
Când este furios, vine dintr-o dată, penduleză tare...
Apoi, se lasă domol, ascultă și pleacă la culcare.
De visează frumos, mai dă o boare de adiere stearpă,
De visează urât, bate prelung și chipurile înțeapă!
Acesta este vântul! Toate sunt la fel.
Ploile, vântul și trăznetul, fac din gândul omului, tumul-
tul!
Întreb timpul
Privesc oamenii trecând, trec mai singuri și tăcuți.
Tot mai singuri sunt în gând, cu chipuri de ploi plângând.
Oare de ce au tăcerea-ncremenită în destin?
Întreb timpul care trece, fără regulă tiptil.
Cred, îmi spune timpul, făr să stea pe gânduri:
Au pe buze tot amorul stins în dorurile ce-au învins.
Și în spirite tot harul, deznădejdii ce le-a fost scris!
Cum așa? Întreb timpul disperată.
Timpul îmi răspunde parcă adormit.
Pământul este plin de oameni pierduți de speranțe,
Trăiesc aici, ca pe o corabie inundată de jale!
Timpule, dar corabia nu are corăbier?
Corăbierul, a rămas flămând după primul val,
După intensitatea frenetică, tulburarea le-a vrăjit mintea
Iar acum oamenii, se înfruntă cu viața.
BUCOVINEI Iunie 2020

Toamnă arămie
S-a stins toamna arămie cu frunze de violet,
Crizanteme puse-n ramuri, ori mai strânse în buchet.
În tăcere dezbrăcată în oglindă să se vadă,
Plânge, plânge întristată, c-a pierdut din vlagă!
Stai tu toamnă nu pleca; acum de ce plângi?
Ceru-i vesel nu cerșește, soarelui razele lungi.
De vrei vremea să o schimbi, cu nori și cu ceață,
Lasă frunza gălbejită să o cos cu ață.
S-o privesc ca niciodată cum e colorată,
Iar de ploile cernite, cum e creponată.
Florile multe-s rămase, fără de culoare,
Altele, sunt mângâiate c-un parfum mai tare.
Peste ele, vrei nu vrei, cade norii greoi,
Din ei vine tăvăluc fulgii albi și moi!

Dor de copilărie
Din suflet nu s-a stins taina mea cea sfântă,
Anii copilăriei și ceasul care cântă.
Copacul de la poartă, grădinița cu flori
Casa naostră micuță, chilie de așteptări.
Pe toate nu le-am uitat; patu-n care am dormit,
Masa la care-nvățam, din abecedarul sfânt.
Icoana de pe perete prinsă sub ștergar,
Candela mereu aprină, c-o lumină dată-n dar.
Toate mi-au rămas în suflet; mușcatele de la fereastră
Grădina de zarzavat ce priveam spre zarea-albastră.
Seara când se ivea, greierii cu toți cântau;
Noaptea, stelele priveam cum jocu-și împliteau.

Mi-e dor de primăvara-n curte când martie venea,

Brândușele și ghioceii cu dragoste toate-nfloreau.
Cireșii în flori de lacrimi picurau albe petale,
Păsările ciripeau, cântece trimise-n zare.
La cer ciripitul suna, prin rugile lor deslușite,
Norii și astrele bucurându-se de cele primite!

text şi grafică
Constanţa Abălaşei-Donosă
77
Nr. 2 (24)
SE REPETĂ
Bucuria de a aştepta
primăvara
e surdă... ştiu...
nu-i cu mine
plecarea...
plecarea albului nerostit
tulbură mugurii pădurii
orbi în aşteptare
o să vină... ora înflorii...
lumina va naşte alte culori
iarnă... primăvară... fără hotar...
SINGURĂ
Refuzându-mi gândurile puţin limpezi
mi-ai spus să tac atunci când vorbesc
mă exprim prin tăcerea trecerii liniştită
în această mare cu piraţii de litere în bărci cu lumină
da... odată hotărîtă mă voi lega tăcerii universului
da... ne vom numi numai tăcere... mă desprind timpului
şi devin un firesc (ne)absolut... singură...
78
SURÂSUL
SĂRUTUL UCIGAŞ
Mai am de terminat
verticala pământ-lună
ultima cărămidă spre vârf
muşc discul aproape galben
las un infinit secundei
obositorul univers
naşte clipirea ultimei
investigaţii galactice
plec din conul de brad
schimb apa mării cu răşina
singură... (ne)însoţită de lumina
pierdută ochilor sporiţi
şi în plutirea verticală
într-o mare aşteptare
forţa invizibilă a infinitului
vibrând pe o elipsă
mă va săruta ucigaş.
PRIN TIMP
Nu... nu te-am recunoscut
Nu... nu m-am recunoscut
în statuia de lumină
rază... acel chip de sfânt
s-a pierdut în palma mea
eram mireasa hăului alb
erai Niagara...
ce dacă am refuzat tunetul
prin venele tale curge Volga
spre marea potopului meu
când Noe era crocodilul
de pe vârful fostei piramide
a Soarelui
nu... nu eu l-am supărat pe Neptun
atunci… când alunecând ne-am dăruit
valurilor de tăcere dezgolite.
BUCOVINEI Iunie 2020

ABISUL DIN VAL

Eram obosiţi
cînd am întins mîna
să cuprindem lumina
ce se îndepărta
din trupurile noastre antice
nu ne ajungeau degetele
să scriem pe nisip un castel
apoi... abisul din val
îl va lua cu el...
VIZIUNE
În clepsidra firului de nisip
o minusculă gânganie
preistorică
proiectată pe transparenţa sticlei
respiră la atingerea corpului fluvial
privindu-o te simt Goliat
(re)încarnat din stânca muntelui

VOCE PIERDUTĂ
ce-mi dăruieşti aripi gigantice
tulbur universul răscolit
cu infima mea viaţă
Din cenuşa visului sau tu erai şeful piraţilor
pătrunde prin fereastră şi uşă evadat din închisoarea mării
aripile vulturului ce tremură un vechi ocnaş necunoscut ceţii
pe vârf de gând... caută mă chemi... alergi... ajungându-mă
o scară rece şi urâtă mă strângi în braţele copacului înflorit.
o voce... pierdută
îmi spune visul
mai caută... caută... caută...
s-ar putea să fie...
vocea lui...vocea ta...
GOLUL
Ce goală-i camera noastra
pereţii s-au dăruit spaţiului deschis
CĂLDURA PIETREI ferestrele... da ferestrele prin care priveai
au căzut în fântâna luminii
tavanul... albul tavan a zburat pe verticala
Ştiu... va trebui să pleci...
nordului... oscilând în ochii mei
va trebui să plec...
şi lumina s-a retras în casa de dincolo
aşa cum pleacă ziua
m-am simţit abandonată de tristeţea începutului
cu o floare în mînă
priveam... doar priveam cum golul mă copleşea
tu... eu... nu ştim...
era să uit uşa... ea uşa care desparte până la ea
să auzim noaptea
şi lumea de după... de dincolo... cine o fi inventat-o
din căldura unei pietre.
uşa... uşa casei... uşa cerului... uşa raiului... uşa...
ce singură sunt în închisoarea golului...
simt cum în răsăritul ce vine voi pleca şi eu...
SORĂ CU DUREREA
De-ar avea durerea rădăcini
m-aş contopi cu suferinţa Corina Matei Gherman
ce-mi umple venele deschise
durerea e născută din speranţă
şi în inima de piatră... va înflori o stea...

79
 SURÂSUL BUCOVINEI

Pagina sentimentului peren

Tu cine ești? De unde vii?
La mine cine te-a trimis?
Ce vrei să faci din mine?
Ești cerul înstelat
În nopțile de vară,
Ești cîntul tremurat
Pe strună de vioară;
Ești șoaptă de izvor
Sau poate-a mării undă...
În zare curcubeu
Sonet Sau poate ești un freamăt
De pădure crudă...
Ești raza de lumina
Poate n-am știut că te iubesc nicicînd,
Care străpunge-abisul
Poate inima mi-a spus în taină, Ești cîntecul de leagăn
Îmbrăcînd o mai frumoasă haină Sau poate ești chiar visul
Și-am venit cîntînd în suflet să-ți pătrund. Unui „copil ștrengar”
Cu ochi de vrăjitor,
Tu cîntai o nouă melodie Cu sufletul de jar...
Și-ai zîmbit cu ochii calzi, vioi și buni; Au! Cine mi te-a zămislit
Tînără poetă începui să suni Din dor și duioșie?
Struna cîntului din dor și duioșie... Din care basm te-ai dezlipit?
Din care poezie?
Astăzi sînt alăturea de tine La mine cine te-a adus?
Și-ți ascult a inimii bătaie... Un Răsărit de Soare,
Sau poate un Apus?
Vorbele îți sunt de farmec pline,
Ești boarea primăverii,
Ești roua dimineții,
Ochii tăi mirifici mă recheamă LUCEAFĂRUL de seară
Și-mi deschid în visuri o văpaie Sau IMNUL TINEREȚII...
Care-mi frige gura ca o cramă... Ești FLUTURILE gingaș
Pe-o floare de sulfină,
Ion Crînguleanu Ești dragostea curată
În nopți cu lună plină...
***
28-03-1958
Eugenia (Getta) Belciug
Dedicație pentru Getta B.
anul școlar
1957-1958

La Oneaga - Botoșani
Dedicată lui Ion Crînguleanu

80
BUCOVINEI Iunie 2020

MARIA Fără doruri

E un nume mult prea frumos,
E un dar din cer măiestos,
E mister şi eternă iubire
E cântec şi pace, e linişte deplină.
Maria e viaţă, e iubire şi cânt,
Maria e etern şi veşnic legământ.
Este un dar ce divinul l-a dat,
Este un nume frumos ancorat.
Cu Maria în suflet şi în inimi venim,
Cu Maria în etern noi călătorim,
Cu Maria în greutăţi noi biruim
O, doamne, frumoasă-i Maria
Şi noi o iubim!
PAZNICII SUFLETELOR
Fără doruri, eu...
N-aș trăi tot așa.
Iubiri
Cu blânzii mei ochi
N-aș privi cum privesc,
La cer și la stele. Iubire blândă, domoală
N-aș plânge cum plâng, Ca ploaia de vară
N-aș râde ca mine Pe mică petală
Și-n zi aș trăi, De floare firavă.
Tânjind după tainice vise,
Și licăr de stele. Iubire aprigă, zăludă
De doruri mă mistui... Cu iz de furtună
De doruri m-adun... Curată nebună
De doruri tot mor... Ce-nvolbură apă.
Și-n doruri mă-nviu.
Doruri ce-aminte clipe aprind, Voi sunteți în mine iubirile mele,
Animă trecute ființe, Și blândă și bună... zăludă, nebună,
Ploi, curcubee, furtuni Și ploaie domoală,
Și fulgere de iubire.
Sori stinși, ce încă lucesc pentru mine,
Și dură furtună.

În  inimă duc. În dor de furtună

Un cuget şi o viaţă, un dor neştiut
Îti apără trupul ce pare de lut.
Un strigăt măreţ, din adânc din pământ
Suflet tainic, etern legământ
Eşti sufletul nostru, plin de nevoi
Precum e codrul, zbuciumat după ploi,
E sufletul nostru golaţ de iubire,
Cel ce caută a ta izbăvire.
Un suflet nu-i rai aici pe pamânt,
El este ţărâna şi frunza purtată de vânt,
Este esenţa măreţului pom,
E sufletul tău puternic de OM!
Cristina Dniela Ciuraru
De doruri mă mistui... Ce norii adună,
De doruri m-adun... Mă bucur de soare
De doruri tot mor... Mă port prin șiroaie,
Și-n doruri mă-nviu. Cătând după picuri
Cu frică și timid ciupesc timpul... Cu dorul de ploaie...
Și clipa trecută Iubind cu iubire.
Și pare alin pentru doruri
Ce-n inimă-mi vin...
Trecute ființe,
Ploi, curcubee, furtuni
Și fulgere de iubire
Sori stinși, ce încă lucesc pentru mine,
Înviu  singur, tăcut.
Nițel iau din zi,
Puțin trecutului noapte
Atât cât s-alin doruri multe,
Pe toate, pe toate...
Dinu Daniel Ciuraru
81
Nr. 2 (24) SURÂSUL

Românii la picnic Românii vor Unirea!

Vazând mârlanii prin păduri, Am citit în presă ştirea,
Revolta noastră e firească: Pentru-a nu ştiu câta oară,
Cum pot să bage-n ei fripturi Că românii vor Unirea.
Când ei ar trebui să pască?! (Cel mai bun coniac din ţară)!

Căsătoria Ca să nu fie confuzii

Întocmai ca un foc dogoritor, Oprindu-se pe la butic,
Se spune-adesea că o căsnicie Plăti cu cash, din portofel,
Se-aprinde exploziv în dormitor Un bax de Whiskas, la pisic
Și se consumă până la bucătărie! Şi-un bax de Whisky, pentru el.

„Logică” Dovadă Evoluţie

Un soţ, sub papuc de muiere, Pe şosea, o neagră pată, Când soaţa mea era studentă,
Ne-a pus următoarea-ntrebare: A rămas, ca să se spună, Săream pe geam, la ea-n cămin.
Justifică-o lună de miere Că găina-abia călcată, Mai sar şi azi, când nu-i atentă,
Destule, pe urmă, amare? A făcut o zeamă bună! Dar ca să plec, nu ca să vin!

Nedumerire „Confirmare” Meşterii zugravi

Cu-osârdie iconoclastă, Sunt multe femei în armată Îndemânarea lor e fără preţ
Vă-ntreb un lucru, doar atât: Şi toate ne spun răspicat Şi, c-o migală ca de Dumnezeu,
A meritat să dăm o coastă Că vorba e adevărată: Un secol au pictat la Voroneţ
Pe-un măr ce ne-a rămas în gât? Armata te face bărbat! Şi tot pe-atât, la dormitorul meu.

Epitaf Eşec în dragoste

Aicea zace un bandit A vrut să aibă-o talie subțire
Ce bănci a spart şi magazine, Și-așa, pe dumnealui să-l cucerească,
A violat, a schilodit. Însă, cu toată cura de slăbire,
În rest... de morţi, numai de bine! El în final, i-a zis… să-l mai slăbească!

„Curat” noroc! Tendinţe în Grecia

Cum am călcat într-un rahat cândva, În Grecia, ideea simptomatică
M-au părăsit mai toţi căci, prea probabil, Ar fi ca Euro să cam dispară,
Mirosul mai era cum mai era, Căci situaţia devine-n ţară
Norocu,- a fost, în schimb, insuportabil! Cum spune-un calambur, perfect... drahmatică!

Femeia-i poveste!...Și nu numai! Tot ce zboară, se mănâncă…(?)

Femeia-i poezie și poveste, Pe cerul tău, sărmană ţară,
Iubită, mamă, muză, stimulent, Nici avioane nu mai zboară,
Iar pentru meșteri ca Manole este De frica celor care, încă,
Un fier-beton extrem de rezistent! Ce zboară, cred că se mănâncă.

Privind la două tablouri de preşedinţi

Dezamăgirea noastră este veche,
Fiindcă, nu ne fie de deochi,
L-am răsturnat pe unu-ntr-o ureche,
Ca să alegem unul într-un ochi!
Laurenţiu Ghiţă
82
BUCOVINEI Iunie 2020

21. 34.
S-au copt gutuile și Cea mai frumoasă și nemuritoare
mama face gem din floare din lume este cea cu
ele ca să îndulcească numele Mama
fiecare suflet poftit să-i care nu se ofilește niciodată
pășească pragul casei și este adorată de către omenire

22. 35.
Gutuiul își apleacă Din lacrimile
plăcut crengile ca mamei
mama să poată am cules
culege frunze pentru o salbă de perle
ceaiul de leac nestemate

23. 36.
Lacrimile
mamei
Mama mea Căldura
sufletului mamei
îndurerate
nu se evaporă
*Gogyohka* acoperă frigul
ce vine
niciodată din exterior

24. 29. 37.

Florile de bujor de Sorb Un copil
pe covorul țesut de lacrimile încrustează flori
mama nu se ofilesc din palma mamei pe geamul înghețat
niciodată și rămân ca pe o apă pentru mama plecată
totdeauna proaspete cristalină de izvor peste hotare

25. 30. 38.

Raze de soare se Un paing țese Ridurile
strecoară printre lângă de pe fața
degete să vindece stativele mamei mamei
bătăturile din când nu au nevoie
palma mamei ea se odihnește de oglindă

26. 31. 39.

Mama a revenit Durerea copilului Mirosul plăcut
din spital acasă poate fi simțită al bujorilor
sănătoasă și datorită peste mări și țări de pe covorul
rugăciunii copilului de către mama țesut de mama
în fața icoanei care-i duce dorul nu dispare niciodată

27. 32. 40.

Nicio Copilul orfan Un copil orfan
farmacie sărută păpușa cu păpușa
din lume nu rostind în mână
poate substitui împreună mai strigă în van
laptele matern cuvântul Mama Ma-ma!

28. 33.
Mireasma Privesc
crizantemelor în ochii mamei
din grădina
mamei urcă la
și-mi văd
copilăria
Ion Cuzuioc
sfinții din ceruri cu nevoile și bucuriile ei

83
Nr. 2 (24) SURÂSUL

AM COBORÂT ÎN MINE
ÎNTOARCEREA DEPĂRTĂRILOR
Amintirile calcă drumuri prăfuite,
vocile crucilor poartă trecutul,
din adâncuri o sete fierbinte
ne cheamă să vedem nevăzutul.

Toamna a privit înapoi Te-am pierdut

Mamei nu-i plăceau toamnele,
doar rodul lor îi însenina chipul.
Și toamna asta a privit înapoi,
târzie mângâiere dureroasă,
a adunat seva din frunze
sfințite cu lacrimi de ploi,
zâmbetul dădea în sărbătoare.
Îmi număra cu emoție anii,
florile câmpului mi-au făcut coroniță,
eram prețios început,
neliniștite gânduri nășteau așteptare,
cu mâinile crăpate zdrobea neputința.
Mă-ntreb de n-am zidit iluzii
cât am crescut sub ochii ei,
n-aș vrea să-i fiu și dincolo povară,
e de ajuns o toamnă și-un schit,
făptura ei în sfântă rugăciune.
Galben cade ploaia pe humă,
mamei nu-i plac toamnele.
Sub sapa mamei (I) Sub sapa mamei (II)
Pământul se bucura sub sapa mamei,
îmbrățișare sacră cu sărut de țărână,
în taină ogorul râdea în hotare
și-n legământ se-nchina la stăpână.
Din drumuri ostenite lumină în zori,
chemări cu îndrăznelă de piscuri,
dorințe arse croite din umilință,
să știu că viața e urnă cu riscuri.
Când creanga mea dormi-va în adânc,
va veni mama să mă rostească,
din brazdă adâncă binecuvântată
în roua ochilor sămânță să-mi sădească.
La ciutura de la poalele pădurii
doarme soborul de îngeri,
drumurile m-au înstrăinat.
Copilăria mai umblă desculț,
ascultă duhul fluturilor,
m-am risipit în culori.
Înfiorările au ademenit vântul
pe scutul albastru stelar,
noaptea mi-a furat luna.
Suspinul lasă pradă tulpina
în foșnet de târzie toamnă,
văzduhul m-ascunde.
Potecile urcă pieptiș către sat,
naivul din mine le-a uitat,
din lauri am cules furtună.
Nu pot opri șuvoiul dezlănțuit,
din false lumini umbre respir,
în negare m-am regăsit.
Sub sapa mamei
sărut de pământ,
cercuri se-ntind,
nașteri de gând.
În drumuri ostenite
jocul cu teama,
adâncă iubire,
statuie cu mama.
În cătunul uitat
praful pe drum,
casa mamei trăiește,
pe coș nu iese fum.
E băiat
Tata era un fel de Adam
ademenit de rotunjimi,
împletea vise din umbra luminii,
în tăcere invoca zborul timpului
ca o credință îndepărtată,
grădina Cerului îl chema.
Voia să reinventeze Geneza,
s-a mulțumit cu o coastă,
speranță ruptă din stâncă,
a privit în ochii albaștri
ca prin geamul apelor,
mama și-a dezlegat taina.
Timpul trezit m-a revendicat,
m-a aruncat în viața altora,
eram o dorită povară,
bucurie a durerii
așteptată de răuvoitori,
ursitoarele m-au ratat.
Tata s-a urcat pe Dealul Pleșii,
a aruncat cu pălăria în ceruri
la destrămarea dimineții:
“E băiat, răutăților! E băiat!”
A plâns în genunchi și pentru mine,
cerul i-a curs numele pe Pământ.
Gheorghe Şerban

84
BUCOVINEI
UNDE, DOAMNE, SA M A DUC?
“Du-te, poporul meu, intră în cămările tale și închide
ușa după tine; ascunde-te puține clipe, până când mânia
va fi trecut!” (ISAIA, 26, 20)
Unde, Doamne, să mă duc, ce cămară mă primește
când eu sunt un pui de cuc pe care străinu-l crește,
și ce ușă pot închide când n-a fost nicicând deschisă
inima-mi care se vinde pe o frunză de melisă?
Spune-mi, Doamne, cum să fac a găsi azi adăpost
printre frunze într-un copac… când mi-ai fost mereu anost,
n-am avut ochi ca să văd, nici urechi care s-asculte,
sufletu-mi năștea prăpăd - slava Ta, să o insulte?
- Pus-am în Sion o piatră, temelie - de încercare,
dar voi ați zvârlit-o în vatră și-ați pus foc, ce provocare
când crezut-ați că se poate adăposturi din minciună,
legământ cu vise moarte… stând ascunși în văgăună?
Învoielile cu iadul le-ați pecetluit prin prunci
când ați pregătit orjadul și-ați zvârlit în el porunci,
ați săpat șanțuri adânci prin ziduri de temelie
în care zidisem stânci… de cuvinte, herghelie!
“Și cuvântul Domnului va fi pentru ei: țav lațav,
țav lațav, cav lacav, cav lacav, zeher șam, zeher șam
(poruncă peste poruncă, poruncă peste poruncă, regulă
peste regulă, regulă peste regulă, când pe aici, când pe
acolo) ca să meargă și să cadă peste cap și în cursă să fie
prinși!” (ISAIA, 28, 13)
Unde, Doamne, să mă duc, să nu cad în sfânta-Ți cursă
când eu sunt un eunuc ce bea laptele de mursă,
n-am știut ca să mă îmbăt cu licoarea Ta divină
când găsit-am prin omăt lacrima-Ți, într-o lavină?
Spune-mi, Doamne, ce poruncă ai gândit să-mi dai în taină
ca să fiu pui de ieruncă, nu în adâncul apei traină,
fac ouăle de aur pentru singuru’ Împărat
Care este lumii Faur… fi-voi eu răscumpărat?
85
Iunie 2020
(
(
“Și pentru tine, acesta va fi semnul: anul acesta mâncați
din pâinea ce crește pe ogoare, în anul al doilea, din
ceea ce crește de la sine, iar în al treilea an semănați,
secerați, sădiți vii și mâncați din roadele lor.”
Unde, Doamne, să mă duc, cum mă va primi ogorul
când eu sunt doar un haiduc ce-a pierdut mereu priporul,
iar când pâine am furat de la fețe preaînalte
n-am gândit că fac păcat, făceam inimi să tresalte?…
Spune-mi, Doamne, cum va crește de la sine pâinea nouă
când doar Fiul, dintr-un pește, a hrănit mulțimi de rouă,
dacă acesta fi-va semn… voi putea a-l recunoaște,
voi fi sclavul Tău cel demn și va fi într-o zi de Paște?
- Nu știți postul care Îmi place?
Uite, ăsta este rostul… să găsiți în voi doar pace
când din pâinea ce-Mi e trup n-o zvârliți la dobitoace,
ci bucăți din ea se rup spre flămânzi făr’ de cojoace,
îmbrăcați-i pe cei goi, pe sărman poftiți în casă
și-ți vedea cum amândoi nu v-ascundeți vechea rasă,
rupeți lanțul nedreptății, jugul greu să-l dezlegați
celor ce-s ai judecății victime, adevăr... să nu negați!
Doar atunci lumina voastră răsări-va precum zori
dimineața în alabastră ce sculptatu-s-a din nori
și doar ea, tămăduirea ce-așteptați în vechi cămări,
vă va căuta privirea s-o salveze de blamări
și-o să vezi cum te închid (ca într-o menghină de flori):
înaintea-ți… e un zid – dreptatea și-a’ ei culori,
iar în urma-ți… e o luptă - cu toți diavolii, mereu
S-a lăsat a fi Ea ruptă, Slava de la Dumnezeu!
Lhana ROMA-NOVA
Nr. 2 (24)
Introspecţie
nocturnă
O idee
îmi zâmbeşte
din spatele
gândului obosit,
trecând dincolo
de adevărul absolut.
Tăcerea îmi
curge prin vene, și care nu-şi va desăvârşi iubirea de teamă.
vorbind despre
iubirile albastre,
care au pictat
cândva cerul,
despre
ramurile tremurânde
ce au inventat vântul
şi despre Soarele
ce a desenat
umbra.
Doar timpul
îşi pierde secundele
în genele răsfirate
ale nopţii de catifea,
într-o zare
de lumină tăinuită,
ca o naiadă
ce-şi poartă
tumultul vieţii
spre un ţărm îndepărtat...
Dincoace de orizont,
un fulg de pământ
mai stăruie, încă, în a învăța
alfabetul zâmbetului.
SURÂSUL
Sensul vieţii
„Demult !”
Cât încă venim şi ne ducem
trecându-ne viaţa-n răscruci,
pribegi, aruncaţi la-ntâmplare
în valuri tulburi de vânt,
Priveşti prin fereastră albă de suflet bani în destine şi cruci,
ce-şi caută locul în miez de cuvânt, ni-s braţele-n cumpeni,
întrebându-te ironic: se preling topindu-se în aer;
- Este posibil să mă îndrăgostesc Între furtuni de viaţă
de propriul chip, pus în cuvinte-pastel? şi-n murmur de inimi, cu dor,
Inofensiv vagabond, între două curg clipele-fir dintr-un caier.
fumuri de ţigară, umezindu-ţi buzele Cât încă trăim şi iubim,
la răstimpuri, cu poeme dulci, iubitoare, ne răspândim cuvintele-fluturi
îţi treci viaţa prin dialoguri mute,
pe drumuri prea mult străbătute.
în universul divin al iubirii
şi-n vene trăirile dulci ni se scurg,
Îţi desăvârşeşti anii în zdrenţe de iubire,
scame de tandreţe şi de grijă.
amestecate simţiri în tumulturi.
Beţii de aripi lungi ne cuprind,
Ca o pasăre, porţi cerul în spinare trupuri şi gânduri să ne poarte
într-un zbor în spatele zilei de ieri, în resemnări de-o clipă ori porniri
ades furându-ţi surâsul femei fierbinţi, ameţitoare dansuri,
trecute de mult timp de a doua tinereţe. trăind minunea vieţii, până-n moarte.
Ca oricărui colecţionar, orice bogăţie Dar, câtă tristeţe!
îţi pare neînsemnată şi aduni culori Să schimbi iubirea pe ură
agonizând, geniu flămând de adulare în încleştări şi patimi, în văpăi,
ce se adună-n taină, în gânduri,
Foi albe, foi pestriţe sau îngălbenite cuprinde, domină şi suflet îţi fură…
de timp, de oboseală, ca într-un carusel, Vezi, omule, cu toate acestea-ţi rămâne
îţi plimbă viaţa, poem în cuvinte-pastel. raţiunea, fii azi autonim!
„Demult!” Înalţă adevărul vieţii în tine!
Ceea ce pentru tine Cât încă venim şi ne ducem,
este tot una cu a defini timpul! cât încă trăim, să iubim!
Mot-a-mot
Când ai uitat să-mi fii?
Unde-ţi hoinăreşte fulgul fierbinte, iubite?
Vânturile să-l fi făcut captiv între parantezele
Iluziilor deşarte, unde merg iepurii să se adape?
Nevrednicii! Sorb lacrima liniştii, gata să dezlege
Taina. Să-ţi fiu! Să-mi fii! Să ne fim!
Epistole de-ai vrea să-mi scrii,
Literele-ţi vor părea desuete.
E limpede! Rostire, poveste, poem... n-ar fi fără ele.
Olguţa Trifan
86
BUCOVINEI
Dacă tot
Dacă tot mă răscoleşti,
Nu mă tremura degeaba,
Du-mă-n cartea cu poveşti,
Nu trata un bun cu graba.
Dacă tot mă înfiripi,
Lasă visul orientare
Zborului să dea aripi,
Mângâierilor ardoare.
Dacă tot mă cercetezi,
Trupului de ceri ursita,
Vino, ai îndemn, cutezi,
În dorinți află-mi ispita.
Dacă tot mă vrei pe mine,
Peste zi și pentru noapte,
Fă din plac roiri, suspine,
În curtări întemeiate.
Dacă tot mă răscoleşti,
Caută în mine dragul,
Du-mă-n cartea cu poveşti,
Dar ai grijă cum treci pragul.
În căutare
Să fie rostul lumii după mine?
Sau poate eu să fiu de rost la lume?
Există echilibrul ce convine,
Există echilibrul ce supune.
Un stimul dă război la pliul minţii,
O cauză răzbate din adânc
Şi nu contează ce ordonă sfinţii,
Eu caut voci în faţă să ajung.
De este bine sau de este rău
În viziunea ce o poartă alţii,
Să nu rămân umil, de nătărău,
Eu mie îmi voi căuta în graţii.
Greşeli pot fi iertate dacă scuza
Îmi motivează fapta ispăşită,
Unii de inventează-n cerc acuza,
Nu e păcat de vremea irosită?
Detensionări în spațiul căutare
De nou, util, proaspăt, confort,
Aduc cerinţei ce intens mă doare,
Viul activ palpabil prin aport.
Să fie rostul lumii după mine?
Sau poate eu să fiu de rost la lume?
Există echilibrul ce convine,
Există echilibrul ce supune.
Iunie 2020
Himeră
Tot privindu-te din spate,
M-am îndrăgostit de tine,
Dar aş vrea să ştiu, din faţă
Arăţi tot aşa de bine?
Rezerva După mers, după alură,
Pari a fi o domnişoară,
În lume chiar există rezerva de cianură,
Dar ce fac dacă inelul,
Prezentă în cinism, perversitate, ură.
Te prezintă fizic doamnă?
Ea se expune dur, când nici nu te aştepţi,
Formează arsenalul băieţilor deştepţi. Cum să îmi strecor privirea,
Prin gardul imaginar,
Bogaţi, în argumente mândria etalează,
Ridicat de căsnicie,
Când vin în faţa noastră cu aer de emfază.
Ca o piatră de hotar?
Ei sigur vor să fie între mucoşi vedete,
Iar noi în faţa lor praful expus pe ghete. Iar dacă îmi placi ca doamnă
Și doresc să te cunosc,
În limuzine scumpe, cu bodyguarzi în spate,
Prezenţa lor în public se numără-n carate.
Cum pot eu să spun pe faţă:
Fă-mă şi pe mine soţ?
Împopoţaţi la culme, cu aer de vendetă,
Prin etalări expun fasonul etichetă. Doar dacă accepţi ideea,
Care vine să propună,
Aceasta e cianura ce bunul otrăveşte,
Că în trei o căsnicie,
Năravul de impresii ce spurcă, oboseşte.
E partida cea mai bună,
De ce perversitatea nu poate să dispară,
Iar mândrii ticăloşi deloc să nu apară? Ne putem lesne cunoaşte,
Luând viaţa ca firească,
Vocația potent în mintea lor obtuză,
Motivaţi de nebunia,
Adună fapte, vicii ce zilnic îi acuză.
Care vrea să ne unească.
Ei vor să ne arate în cinste cum stau hoţii,
Inoculând minciuna în parodia nopţii. Astfel să trăim momente,
Ce se vor a fi fantasme,
Noroc de existența rezervelor de aur,
Curtezani în lumea care,
Cântarul naţiunii le are cult, tezaur.
N-o găseşti decât în basme,
Aici se regăsesc toţi oamenii cuminţi,
Valori ce au credinţă, ființe-n rol de sfinţi. Şi de câte ori se poate,
Să te văd îndeajuns,
Cu ei se face faţă la greutăți, nevoi,
La vedere, ca prieteni,
Din rândul lor valoric apar discret eroi.
Ca amanţi, mai pe ascuns.
Sunt oamenii pe care cei tari îi umilesc,
Aici se află cinstea, sufletul cald, regesc.
În teorii cântate că cei de sus fac bine,
Erori stau argument, dovada le susţine,
Dar cel care muncește aduce zilnic sporul,
Are respect onoarea, căința, e poporul.
Mihai Constantin Ticu
87
Nr. 2 (24)
ADRESĂ RĂTĂCITĂ
Am ajuns la limita răbdării
așteptând să trec strada
și după ce trec, n-o recunosc,
nu mai e aceeași, e alta.
Cred că am sărit vreo două treceri,
ori adresa s-a schimbat între timp.
De multe ori mi se întâmplă
să nu întâlnesc pe nimeni cunoscut
Poate cei care mă văd nu vor să mă recunoască,
li se pare că nu sunt de teapa lor,
dar eu nu le-am făcut nimic.
Sau poate nu vor să mă privească în ochi,
cine știe cu cine m-or asemăna?
Poate cu vreo datorie veche de-a lor.
Da, chiar să mă înconjoare așa?
Nu insist, mai fac o trecere.
Strada mă așteaptă singură.
Trebuie să fie cineva cunoscut,
să-mi facă din mână
în semn de recunoaștere.
88
SURÂSUL
PAȘII TIMPULUI
Ce-am fi de n-am găsi refugiul în stâncă,
Cine ne-ar închide versul în matcă,
unde s-ar ascunde gândul?
Ce viu e focul,
Cum arde puterea
împărțită mereu.
Ce-am fi fără pașii timpului
strecurați prin sită,
prin ochiurile sitei strămoșești?
Părinți aducători de înaintași,
credința lor e scut și-n ceruri plecată.
Fie în voia lor,
facă-se voia inimilor ce ard,
cenușa li-i prinsă la capete
în jocul stelelor căzătoare.
TIMP INVIZIBIL
Se dă ora exactă
Cineva are de spus o poveste,
e doar ficțiune, nu-i adevăr.
Ce nevoie mai are cineva de adevăr?
Nimeni nu mai crede în el.
Nici nu știu exact ce oră e,
timpul și-a pierdut unitatea de măsură,
ultima oară era aproape invizibil
acuma abia de se mai zărește,
trece așa pe neobservate,
nu mai încape nicio poveste în el.
Știi să numeri în gând, dar nu vrei,
tot nu te crede nimeni.
Nu mai are cine da ora exactă,
acele ceasornicului se învârt invers și se opresc,
dar cineva ne mai spune o poveste
până se încurcă timpul în povștile lui.
Angela Stoian Mihai
BUCOVINEI Iunie 2020

Stai ne-împăcat
Stai ne-mpăcat sub ceasul ce te-a frânt,
Aştepţi ca paza inimii să vină,
Să-ţi caute, cu răbdare, în cuvânt
Şi partea de-ntuneric şi partea de lumină.

Îţi poartă inima emoţia cea mai fină,

Grumazul perlele, ce-au îndemnat,
Părerea în iubire, a celui condamnat,
La ne-mpăcare şi adrenalină.

Căci viaţa mea, cum un amurg plivit,

Ce-aruncă-n urmă amare buruieni,
Pe pulpe alb-albastre de poieni-
Mai are încă soare de ivit.

Strigăt de însetare Fluturi

ce vezi alături e carcasa unui vis
cu aripi de mătase
pe ea un corb scăpat din iarnă
fluturii cu aripi de mătase
înlăuntrul privirii o bancnotă
ce să-ţi cumperi sunt starea de graţie
pentru a te declara fericit sau nevăzututl
iar locul de uitare şi iertare deasupra cărora planează
să nu rămână gol un pui de corb
ţi-e teamă să-l atingi
inima nu se dă spre păstrare nimănui de răzbunarea corbului tată
n-ai cum să figurezi în cartea de geografie
nu eşti trecut în paşaport ochii s-ar bucura
în ţara ceea îndepărtată nu vei ajunge să ghicească sexul victimei
nu vei fi eroul unei întâmplări de la distanţă
care a salvat o altă viaţă unii ar spune
ce urma să-şi nască propriii copii
e bărbat
să stea cu ei pe plajă
pentru că are pieptul plin
sub soarele arzător
dându-i acolo sub umbrela cerului de stejari viguroşi
cu creme de alint şi veveriţe ascunse în ei
mângâindu-le pielea bronzată alţii spun
cu o pană de pescăruş e femeie
şi în sfârşit să le spună pentru că are sânii plini de privighetori
fiii mei numite de poeţi
viaţa e doar un strigăt de însetare vestalele pădurii
atunci când gura ţi-e uscată tu spui
şi niciun cuvânt de iubire sunt doar trezoreria imaginaţiei
n-o mai poate uda tăinuită de munte

Ana Ardeleanu
89
Nr. 2 (24)
Dominic sau despre imitaţia umbrei
***
acestei eprubete îi spun “mamă”,
îi plîng la piept mă tîrăşte după ea
în grabă lovesc cu creştetul păpuşa
spînzurată deasupra uşii are chipul tău
are chipul tău! strigă cineva în zadar
umblu pe străzi unde manechinele
au trecut dincolo de vitrină
mă prind mă îmbracă în hainele lor
apoi rîd arătîndu-mă cu degetul privesc
umbra manechinului seamănă leit cu a mea
pun cîte un bănuţ în palma fiecăruia şi fug
totul pare normal ochitorii exersează pe aceeaşi
inşi spălăciţi cu cartoane legate de gît
mai tîrziu cumpăr flori fiindcă (ştiu!)
din mama nu va rămîne decît
un os atîrnat undeva în afara lumii
eu voi veni zilnic şi îl voi clătina
apoi întorcîndu-mă acasă am să lovesc
cu creştetul păpuşa spînzurată deasupra uşii
are chipul tău are chipul tău!
o să strige cineva în zadar.
SURÂSUL
din
***
cu o ultimă sforţare împing viaţa şi moartea
înapoi în pîntec
întind mîinile ele se fac găuri negre în cer
disperat trag aer în piept şi
pieptul meu nu e altceva
decît un sac găurit unde se zbate petecul inimii
această nouă înfăţişare cine mi-o arată cine mi-o ascunde
atît de repede încît nu o pot lua
tu te apropii înapoia ta
cerul e un lighean răsturnat peste păsări
***
dimineaţa cu obişnuita-i hipnoză adorm
tu îmi arunci pietricele în ureche să mă trezeşti
ne vopsim feţele într-o nouă culoare
ne iubim ca şi cînd am fi alţii
peste gard copilul dominic strigă vecinilor
- ei nu fac dragoste ei aranjează discret interiorul unui ou!
draga mea jos pe covor o lumină dezgheaţă creierul cîinelui
o desfătare bolnavă în suflet în apa care îmi leagănă ochii
şi-i ameţeşte pînă tîrziu
cînd mari corăbii vor aţipi în exil
cu un magnet copilul mişcă păsările pe cer
şi plînge de se întîmplă să-i mai cadă vreuna în rîu
***
degeaba încerci să fugi de emoţie precis ţi-ai pierde cămaşa
pe cîmp e alb de cruci parcă a nins dar
nimeni nu mai ştie cînd cu flori în mîini alergi
prin tot oraşul ochii mici fosforescenţi
ai cîinilor se deschid în urma ta s-au adunat mulţi
lîngă zid taraful hîrîie ca un plămîn bolnav
natură moartă şi totuşi fericită această întoarcere a ta
în locul unde nu poţi trăi decît dînd vina pe dumnezeu
pentru tine imaginaţia
e peretele pe care desenezi întruna
şi formele trec una într-alta pînă dispar
pui un lemn pe foc şi aştepţi firişoare de vînt
unghii mari dezbracă pielea şarpelui în aşternut
se face frig tîrziu vine ea şi
plîngeţi amîndoi peste vioara spartă a nunţii
Costel Stancu
90
BUCOVINEI Iunie 2020

din
UNIVERS&al valabil
Din umbră
Iureșul timpului ne-a luat de mult puterea
Decizii despre soarta noastră să luăm.
Într-un Apus morbid, tu îţi clădești averea,
Iar nouă, ne dai crucea, cu nume s-o purtăm.
Achiesăm involuntar la astă soarta noastră,
Pe care-n “conferinţe”, din umbr-o stabilești
Şi zilnic ne adapi din apa ta, salmastră,
Ce-o torni, zicând că setea tu ne-o potolești.
Tronezi perfid, din piramida nevăzută
Decât de acoliţii tăi, tiranii cei servili,

Cu mască, fără mască

Imperiul peste-o lume mult prea decăzută,
În care militari ascuns-ai în civili.
Nu ascultarăm ce spus-a Nostradamus,
Catrenele-i am ignorat, dar scrisul lui,
Vorbește-nchis de-un fel de animus
Nou răsărit și-apus prin fumul Orientului.
Noi știm cu toţii, că în corpul unui sănătos
Nu curge sânge negru, blestemat.
Poate de-aceea îţi « hrănim » tot mai vârtos
Pântecul gras, de nesătul, famat.
Ne « aperi» de-un dușman ce însuși l-ai creat
Să lupte-n locul tău, slujindu-te pe tine.
Mulţi oamenii zic, cum c-al tău Goliat
Are rival pe David, care luptă “bine”.
Popoare ai creat și hoarde desfrânate
Bătându-se turbate, pe tabla unui șah banal.
Pionii primelor ţipă după dreptate
Şi se sacrifică regelui lor, viclean șacal.
« Biletul » pus direct în faţa noastră oarbă,
Faci ca să fie-o armă cruntă: un dispreţ.
« Aleșii”, deja i-ai ales și-ţi râzi în barbă,
Zicând că nimeni nu-i ca tine de isteţ.
Urechile ciulit-am la cântecul Eladei..
Confuzi privim ecranul, pe care pui, în grabă,
Frunze de-arţar căzute, în cântecul baladei
Cântată de « maeștrii », în lumea fără iarbă.
Atât de proști și singuri, atât de orbi și muţi
Ne tot “jucăm” cu arme de foc, dar și de boală !
Fiind prea mulţi, ca să murim tu ne « ajuţi »
Şi-apoi ne scuturi, repede, din poală.
91
Actorii acestei scene vaste, universale,
Jucând, zilnic, în roluri mărețe ori banale...
Poartă pe feţe masca râzând uneori, triști...
Au impregnată-n suflet, postura de artiști!
Unii-n hidoasă mască se caţără pe scara
Valorilor efemere, sorbind falsa, amara
licoare-a unei glorii, în timp nedefinită...
iubirea, nicicând, parcă n-a fost descoperită!
Alții pândesc s-atace și speculând detalii
de după mască luptă, trec orbi la represalii... ;
Şi mint, ucid sau fură... şi-arogă orice merit,
se-mpăunează-ngând, c-ar fi făcuţi din... cerit !
Se uită, dar nu văd, că-i ustură privirea!
Se macină, usucă... după cum le e firea!
Inundă răutatea, cu « evlavie de hulpi »
Trișează chiar pe-aceia, ce le sunt fideli stâlpi !
Şi critică, se zbat, ucigând tot ce-i pur
Nu-i pentru ei, nu este de nici un bun augur
Să laude, să spună o vorbă bună doară,
Sperând că bunătatea, în veci o să dispară!
Plouă-așa mult în inimi, lumina-i ca himera,
Mucegăiesc speranţe..., se schimbă calimera..
Când mai răsare-o rază..., rămânem gură cască
surprinși, din cale-afară, când nu vedem o mască!
Cristina-Marina Murgea
Nr. 2 (24) SURÂSUL

Ți-i umbletul
ca norii
Mi-i sufletul rotund ca luna-n rod,
austrul e îngălbenit; buimacul
se leagănă întruna în hamacul
ce ţine cerul într-un singur nod.

Doar umbra ta – o trecere pe gât -

s-a înlumânărit în aşteptare;
ţi-i umbletul ca norii… a mirare,
îl recompun să-mi treacă de urât.

Indiferenţa mi-e bătută-n cui,

doar merele au flerul să se coacă
în strepezirea dinţilor – a joacă,
lăsate-n muşcătura nimănui.

Ca luna-n rod mi-i sufletul, rotund…

Pe rariște,-n nu se rostogoleşte dacă-l mături;

de-l dau singurătăţii de alături,
zăpadă pătrarele nu vreau să i le-ascund.

Ivite-n zări, cu teamă, când áripa mai ţipă,

doar ceţurile-n fugă se sting anevoioase; Te du să uzi
pe rarişte, -n zăpadă, un urlet se descoase,
supus de elfi, se-ngână cu ielele în pripă…
deșertul
osificată-n trupu-i, lumina ninge-n oase;
Rămâi în gol, himeră, ca o natură moartă,
a nepăsare noaptea e pradă dimineţii
nu te mai sinucide, căderea-n timp e scrisă,
şi mână muritorul să mai zidească-o vatră,
aluviuni, prin ere, misterele îţi poartă,
să vărguiască pasul, să-l memoreze, iată…
chiar dacă,-n gleznă, iarna te strânge compromisă.
ştergând uimită zarea abandonată vieţii,
sfidează Cioplitorul; secunda – fruct în piatră -
Nu ţi-am hrănit sămânţa, dar tu m-ai strâns de mână,
a burgului scânteie ai tăvălit-o-n uşă;
mi-a smuls în grabă cheia de aer din cătuşă,
cu fierăria-n stele, plămânul stă-ntr-o rână,
a lins cu limba-n clopot durerea unui pântec,
pe nepăsarea lumii, te scuturi jucăuşă.
trufia, în curbare, şi-a rupt-o în descântec,
m-a prins de mâna stângă, dar mi-a deschis o uşă,
Rămâi prizonieră, cu numele pe cruce,
în ubicuitatea-i, s-a cuibărit în cântec;
te du să uzi deşertul cu ploile din lotcă;
ţi-a înlunat surâsul cu ifose - a dramă,
răstălmăceşte-n rusă beţia - te va duce
a şters de data asta un sfânt de pe perete,
spre veşnicul Esenin, cu izu-i de marcotcă.
ne-a stors polifonia din rugăciuni cu sete,
a înteţit dogoarea din cumpănă, cu teamă
Ai sfârtecat lumina, te-ai cuibărit sterilă
a înnorat Itaca… nicicând să o regrete.
pe cerul în duhoare, pe apele-n derivă,
zvâcneşti în minerale, te subţiezi futilă,
Cum acuarela-n apă fuzionează-n ramă,
din anotimp, căderea nu-i tandră, dimpotrivă…
pe rarişte, -n zăpadă cuvântul se destramă.

Valerian Bedrule

92
BUCOVINEI
Beţiile cosmice, 2016
Omul cosmic
Tot încercăm a prinde-n zbor comete
Să regăsim în lungul şir de fii,
În somn sau vis, această cruntă sete
Ce arde-altare albe-n galaxii
Pe rugul pur fiinţei să îi cânte
Cu glas de îngeri care sfarmă munţii,
Ca-nzăpeziri să curgă de pe frunte
Peste mirenii puri în noaptea nunţii.
Dar nesfârşiri ne-ndreaptă-n plauri prora
Şi ne-ncurcăm în neguri ca-n liane,
Ciudate semne, semănând cu Tora,
Ne aburesc profetic pe ocheane...
Iar dacă-n noi se întâlnesc pulsarii,
Ca versetele-n sacre melodii,
La suflete păţim în van avarii
Că luminări vom mai primi simbrii
Şi-n ape sacre curgem ca-n oglinzi
Să luăm cu umbra faţă-n faţă cina;
Păşind din tine, ca un arc te-ntinzi
Spre omul cosmic, umbra ta, lumina.
Alensis de Nobilis
93
Iunie 2020
Pictorul tau
)
Pictez, iubito, numai de mi-ai cere,
Te-aş zugrăvi din împletiri de aburi;
De vrei, pe frunte-ţi desenez mistere
Când aur curge-n ale minţii jgheaburi...
În abulii îmi definesc doctrina,
În aure, îmbrăţişări mimate,
Iar de se-ntâmplă să rănim lumina,
Culorile se varsă desfrânate
Până în clipa când e nordul sudul,
Când rana mea din coapsă eşti, femeie;
Ne-nmiresmăm cu înzeire nudul,
Pictăm cu sânge gura ta atee...
Tristeţile ascunse sub rimel
Ţi le dezvălui rătăcind pe pânză,
Ca haina să devină-n acest fel
Venirea toamnei în Eden: o frunză.
Amin
Din zvârcolirea stelelor în ape,
În incantaţii scrise-n aer chem
Altare de luminǎ sǎ se crape,
Înfricoşǎri de buze care gem;
Rostogoliri de mere putrezite
Pe vârfuri retezate de sǎgeţi,
Şerpi sâsâind în limbile sanscrite,
Vedenii tipǎrite pe pereţi;
Nedesluşiri de forme aiurate
Fecioarele încuie-n colivii,
Inimi de sticlǎ cad în cioburi, sparte
Peste priviri mirate de copii....
Zǎvoare ruginite de uitare
În inimi desenate pe un zid
Ne cer la toate câte-o dezlegare:
Să calculăm lumina cursă-n vid.
Discipoli goi aruncǎ ceru-n valuri
Şi se ascund în cupe reci de crin,
Iar morţii noştri tot tresar în graaluri
Aşteaptǎ sǎ şoptim încet: amin.
Nr. 2 (24)
CE SUNT PĂRINŢII
Ce sunt părinţii?
O pereche de braţe
gata să te înhaţe.
Doi ochi care nu obosesc
niciodată
să urmărească un băiat sau o fată,
fie că-s ochi de mămici sau tătici
sau ochelari aburiţi de bunici.
Părinţii sunt uite aşa precum este o pădure
răsar unii din alţii
şi se înmulţesc,
şi printre ei, îi vezi mereu, mititei,
pe fii sau nepoţei.
Uneori când o faci cu mămica de oaie,
apare salvatorul,
tataie,
care este şi el după cum ştim tătic,
să nu ne încurcăm staţi să vă zic
că părinţii sunt precum fereştile.
aţi văzut vreodată o casă fără fereastră?
Ei hai, nici nu o să vedeţi în viaţa dumneavoastră,
fiindcă prin ele intră şi iese lumina
şi de după perdele sunt ochii bată-i vina
care aşa ca o boare
îţi urmăresc orice mişcare.
Nici nu te-ai lovit până vine mămica şi sărută mânuţa,
ochişorii, burtica
sau oriunde e un locşor pentru care să zici au,
iute cu mâna părinţii durerea o iau.
Părinţii sunt zâne care în lume
fac pentru noi
toate faptele bune.
Aduc pe lume copiii, îi cresc şi-i iubesc
şi apoi nepoţei îşi doresc
ca mereu să fie curtea lor plină
de gângurit şi râset,
altfel cum să fie
după cum toţi ştim fără sfârşit,
frumoasa copilărie
pe care o trăim, o retrăim
cu fiecare pui de om
şi chiar daca sunt o mie,
pentru toţi se găsesc
mămici şi tătici,
bunicuţe şi bunici
care să şi-i dorească şi să-i iubească,
fiindcă ştiu că din lume numai aşa
iubirea niciodată
nu o să se sfârşească.
94
SURÂSUL
CE ESTE SOARELE
soarele este cuibul iubirii,
el stă pe cer, arzător,
la îndemâna tuturor.
el creşte florile,
încălzeşte mările,
luminează munţii cărunţi,
şterge ridurile bunicilor de pe frunţi.
are grijă de câmpuri,
ogoare rodeşte,
râul are grijă să-l umple de peşte.
străluceşte, bucuriile adună,
ducând peste tot doar vestea cea bună.
soarele nu este cum aţi crede voi copii
o minge de aur din zări azurii,
el este plin de înţelepciune
răspândind peste tot
binele-n lume.
el ne ţine mereu mintea noastră trează,
vesteşte zorii, când e ceasul de-amiază
şi când se-nserează.
soarele este şi eu ştiu bine ce spun,
sufletul bunicului înţelept şi bun.
el vine de departe, nimeni nu ştie de unde
şi în viaţa noastră pătrunde
să ne fie prieten,
să ne fie de ajutor,
mie şi ţie, nouă tuturor!
dimineaţa când îl zăriţi,
copii fiţi veseli,
să-i spuneţi, nu vă sfiiţi,
ce ne place tuturor să auzim,
că îl iubiţi!
Valeria Iacob Tămaş
BUCOVINEI
O zi în clivaj
La trezire aeraj
Insuflându-mi mult curaj
Merg încet să nu deranj
Face consoarta blocaj.
Ţin piciorul pe-ambreiaj
Când şi când câte-un viraj
Pescăruși în zbor
După-un neînsemnat rulaj
Am parcat lângă triaj.
Trec întâi pe la pontaj
Merg apoi pe la montaj
O continui la foraj
După-amiază vernisaj.
Plini pereţii cu peisaj
Un tablou cu un baraj
Mai la dreapta un colaj
Şi o lucrare de drenaj.
Acasă, oră plină de dresaj
Execut un mic tangaj
Maşină în derapaj
Avion lovit la fuselaj.
Sunt deja într-un cordaj
Nu departe de bordaj
Oră plină de dopaj
Mamă, mamă ce reglaj.
Dorm noaptea într-un garaj
Pe-o bucată de placaj
Învelit cu-n ambalaj
Şi cu ceasul la marcaj.
Visez la un tatuaj
O bucată de-aliaj
Mi-s urechile-n bruiaj Nu le pictăm mâinele în zbor
Semnul bun de surmenaj.
Iunie 2020
Mestec cuvinte
Se anunță ora prânzului
Nu aștept ca la restaurant
Să vină meniul zilei
Ori cel altădată cerut.
Sortez câteva cuvinte
Le așez pe un platou
Negociez un acord
De cooperare între sensuri.
Lipsiți de libertatea lor Nu le întorc spatele
Sfioși transmitem Le mestec încet
Mesajele pescărușilor Ca ieri ca mâine
Zburând peste mări. Mor fără vaiete.
Ziua și meniul
Scrutând marea Sensibile cu substraturi
Ating frumusețea Până le cuprind pe toate
Adâncului valurilor Până le pierd pe toate.
Prin întuneric natural.
Începe o luptă nedreaptă
Plutesc fără umbrelă Vor să înainteze
Costum de scafandru Să ajungă moț pe platou
În „Lacul lebedelor” Să fie primele devorate.
Nu-și arată misterele.
Unele trag de timp
Înfruntă viața altfel Nu vor să meargă în trecut
Reflex de nor alb Le place în aerul ozonat
Vas de croazieră În iarba verde cu rouă.
Le este inima.
Fără o durere anume
Își doresc înălțimile
Ordinea anotimpurilor Bucuria de a zbura
Cerul arid ploaia fină De a cuprinde cosmosul.
Nu le provoacă naufragii
În zborul spre înălțimi. Uităm de rolul oaselor
De degetele din mănuși
Înțeleg forfota mea
Să trăim afecțiunea
Ori dezgustul Sunt la ora de dadaism.
Suntem triste mangrove.
Ionel Pintilii
95
Nr. 2 (24)
BUCOVINĂ ,
floare din grădină
Tu, Bucovină, fii slăvită,
Spun răspicat, precum un bonz,
În timp chiar pari nemărginită,
Vii din epoca cea de bronz.
E scris, sunt mărturii în carte,
Ai urme din paleolitic,
Ținut iubit, vii de departe,
Ca orișice plai mioritic.
Trăit-ai viață zbuciumată,
O știu doar zeii din Olimp,
Vândută-ai fost, chiar și donată
Și transformări ai prins în timp.
Scăldată de Moldova ești,
Dar uneori și inundată,
Cu falnici munți te mărginești,
Fiind de fagi oxigenată.
În lungul drum de până-acum
Au fost și glorii și declinuri,
A fost și soare-a fost și fum
Și fericire, dar și chinuri.
Dar alte vremuri azi trăim,
Căci viața merge înainte,
Cu toții optimiști să fim
Pe-aceste locuri dragi și sfinte.
Pân’ vom ajunge-n țintirim
Să proslăvim înaintașii,
Iar pe noi toți ce-acum trăim
Or să ne judece urmașii.
96
SURÂSUL
DESTĂINUIRE
târzie
Ședința literară e-un balsam,
Ce îmi alină o cumplită boală,
Cândva fiind o simplă bănuială,
Dar sunt convins și, din păcate - o am.
Știam demult, din primii ani de școală,
Că vindecarea are un program
Sofisticat, un fel de amalgam
Cu sfaturi grele care dau năvală.
Trecut-au anii-n șir, pe neștiute,
Iar ironia-n suflet cuibărită
Rămas-a și mă duce în ispită,
Ținându-se de mine ca o scamă.
Deci, recunosc, acum, la senectute:
Sunt dependent de genul epigramă!
SONETUL
limbii române
E minunată limba românească,
La fel o alta nici că mai există,
În spațiul mioritic ea rezistă,
Căci e-o trimitere dumnezeiască.
Cuvintele-nșirate în revistă,
În carte,- n presă, știu să oglindească,
Mai mult ca altă limbă pământească,
Frumosu-n forma cea mai realistă.
Avem și multe slove-mprumutate,
Dar în raport cu restul sunt infime,
Putând să renunțăm oricând la ele,
Având în limba noastră sinonime.
Noi le păstrăm așa nealterate,
Iar unele-s incluse în manele.
BUCOVINEI Iunie 2020

Părinţi şi copii De-ale elevilor mici

Sunt mulţumiţi destui părinţi, Când noi pe stradă ne jucăm,
Copiii şotii nu le fac, Pe toţi şoferii vă rugăm,
Dar unii sunt mult prea cuminţi… Cum am făcut de multe ori:
Căci ei şi la examen tac. Să staţi pe dreapta răbdători!

Pensionarul şi tinerica La munte, în concediu

Se înţeleg ei, va să zică, Nu voi privi în jos, mi-am spus,
Şi nu se încâlceşte iţa; Deși eu nu sunt om fricos;
Când pensia el şi-o ridică, Și alții când ajung mai „sus”,
Ea va lăsa în jos fustiţa Privesc tot mai puțin în „jos”!

Pecuniară Panică pe litoral

Că sunt anii foarte grei, Deseori îmi vine-n gând
Spune-un strâmtorat la pungă: Vorba scursă din agapă:
De-o fi euro sau lei, Cică peștii, rând pe rând,
Nu e bai, dar să-mi ajungă! Vor intra și ei… la apă.

Vara, prin oraş Sejur pe timp de criză

În raiul parcului te pierzi, Mă duce gândul înspre munte,
Sunt bănci pe care stau bătrânii Apoi pe căi imaginare,
Și-atât de multe spații verzi… Făcându-mi din speranță punte,
Cu câini ce-și plimbă-n lanț stăpânii. Pășesc pe ea și-ajung la mare!

Parcuri citadine Nostalgică

De-atâtea frumuseți te pierzi, Plecând spre toamnă de la mare
Sunt flori, copii de viață plini Zicea, dezamăgită,- o fată:
Și-atât de multe spații verzi… Mai toate-n viață-s trecătoare,
Parcate cu zeci de mașini! Doar eu rămân… însărcinată!

Unei tinere la nudism În familie după prima zi de şcoală

C-un piept ce zările străpunge Spre tatăl său, intrând pe uşă,
Și-un mers felin, îți zici îndată: Elevul, fire jucăuşă,
Ce înțolită ar ajunge, L-a întrebat cu voce tare:
De-ar mai rămâne dezbrăcată! Ai fost atent la traversare!

Vasile Larco

97
Nr. 2 (24) SURÂSUL

A VENIT DEVREME
TOAMNA
A venit devreme toamna,
Codru-n muta-i simfonie
PRIMAVARA Trist își reculege vara
Prin coroana acum pustie,

Într-o zi de mărțișor
Bruma-ngheața în imașuri
Se-auzea un clopoțel
Și-n poienile cernite,
În poiana la izvor
Vântul se înoada-noduri
Răsărea un ghiocel,
Prin stânele părasite,
De sub frunze vestejite
PÂNDA Scoate capul alb afară
Prin pădurile-amorțite
Și îmi biciuie obrazul
Cu o frunză rătăcită,
Sufletul mi-l mușcă iară,
În seara asta vreau să stau la pânda Miroase a primăvară,
Toamna asta prea grăbită.
Într-o pădure înghețată și flămândă,
O liniște-mi apasă urechile-nghețate Pe stâlpul de lângă școală
În natura care moare,
În tihna din bordei doar inima mai bate Barza cuibu-și împletește
Cerbul falnic ne dezminte,
Afară pe cristale luna dansează mută De departe-n frac de gală
Boncănind cu bărbăție
Ascult și mă-nfior de liniște prea multă Rândunica-ncet sosește
Viața merge înainte.
De-odată sparge noaptea sinistră urlătură
Simt părul ridicat și-un aer rece-n gură Prin natura dezghețată
Pe-serat într-o poiana
Mă stapânesc din tremur, pun ochiul pe cătare Bate-un vânt de înviere
Vin cu emotive ciute,
Tiptil din tiharaie un lup flămând apare Și ne-aduce înc-o dată
Uite unul are zece
Adulmecă și stă când dă de luminiș Bucurie și plăcere.
Celălalt are mai multe.
Nehotărât așteaptă acolo-n lăstăriș.
Dar foamea îl învinge, se-apropie tiptil
De nada ce-o pusesem devreme cu Gavril, ÎN AŞTEPTAREA LUI Se-ntâlnesc și își arata
Coarne amenințătoare,
Nu suflu dar trăgaciul imi pare un magnet
Ce degetul îmi trage încet și mai încet MOŞ NICOLAE Fulgere împletesc in ele
Luminând pe cel mai tare.
Și brusc bubuitura și glonțul îl lovește
Se mușcă de durere, urlând se tăvălește A zis Moșul ca diseară Și apoi învingătorul,
Se scoală se-mbârligă peste momeală sare Umblă pe la case sute Falnic, se proclamă rege,
Și-n neaua înroșită îl văd fără suflare, Când se-ntunecă afară Doar de Domnul se mai teme
Dau să mă scol și-mi simt picioarele amorțite Și ne-aduce daruri multe Și de cei fără de lege!
Mă doare și mă bucur de pofte împlinite.
Mi-e foame și mi-e somn, dar stau din nou la pândă Șmecherul de Moș ar vrea Sifonatele pâraie
Pădurea-i înghețată și neagră și flămânda. Să fim harnici și cuminți Au de-acuma musafiri,
Într-un ungher un șoarec roade dintr-un săpun Poate vor primii ceva Prin cascăzi păstrăvii urcă
Mi-e frig dar mă gândesc ca vine ursul brun, Cei ce-ascultă de părinți. Și se pregătesc de miri.
Nu știu cât a trecut, o ora, poate patru,
Dar în sfârșit observ că vine împaratul, Ghetele le lustruim Trist își reculege vara
Adulmecă atent, pe labe se ridică Și le așezăm la ușă Codru-n muta-i simfonie,
Apoi din nada mea, manâncă fără frică, Ne gândim să-ți dăruim A venit devreme toamna
Cu laba se forțează și nada o întoarce Pentru tine o Mătușa. Pe la tâmple prin bărbie...
Alege fără grija și ia numai ce-i place,
Nu-l deranjează lupul care-a murit flămând, Să-ți dea Domnul sănătate Multe toamne-o sa mai fie
Nu pot, nu vreau să trag, dar îmi trece prin gând Noi te așteptăm cu drag, Eu aștept, eu vreau, eu sper...
O vorbă ce-mi spusese un moș gata de ducă, Să nu mergi în altă parte Luna însa obosește
Așa-i in lumea asta, tot cel mai mic o-ncurcă... Că papucii ni-s pe prag. Si-o prinde ziua pe cer.

98
BUCOVINEI
AM FOST...
Am fost la casa părintească
Și era iarbă în ogradă
Nu-i mama-n geam sa ne mai vadă
Nici tata-n curte să cosească
Un lacăt gros pe clanța ușii
Ne-a încuiat copilăria
Plâng jalnic Radu și Maria
Plâng în grădină corcodușii
Plâng sălciile de la drum
Ce bunilor făceau umbrița
Cântând o doina plânge Chița
Mă-nec în plâns și eu acum.
Și liliacul din grădina,
Acoperit de mărul care
Acum rodește fructe amare,
Cu lacrimi mov încet suspină.
Lacrimi fierbinți picură nucul
Din colțul dinspre ulicioară
Mă doare azi și-o să mă doară,
Că nu-i nici maica nici tătucul.
Stă casa tristă, însingurată,
Golită de părinți și fii
Și de nepoții cei zglobii
Ce o mutau din loc odata.
Aduceți-i Doamne-napoi
C-au fost și blânzi și răbdători
Să ni-i aduci nemuritori,
La învierea de apoi.
GÂNDURI...
Dragostea-Trăiește
Dragostea- Iubește
Dragostea- Te doare
Dragostea- Rănește...
Stau pe malul gândurilor mele
Și nu vad răsăritul,
Ochii mei au obosit,
Răsăritul e prea departe...
Stau pe malul gândurilor mele
Și privesc apusul, îl văd, e mai aproape,
Numai de-ar fi la fel de frumos...
Stau pe malul gândurilor mele
Și privesc marea naufragiilor,
Dincolo de pustiu, zăresc corabia piraților de suflete,
Zâmbesc amar, dar mă bucur că nu-i știu viteza...
99
Iunie 2020
MIHAELA
Mai lasa-mă odată
Iubirea iar mă-ncearcă
Hai inimă rodată
Ai şansa iar și parcă
Ești la-nceput, s-o vezi
Lăsale-vei pe toate
Atâta frumusețe, numai la ea se poate!
Angelică și pură si dulce si sfioasă
Gingașă și mlădie și-atâta de frumoasă,
Mai lasă-mă odată
Să-ncerc și-a ei iubire,
Atât de dulce-i chinul
De crezi că-i fericire!
TESTAMENT
Dac-aș fi o dimineață
Ți-aș împletii cunună de luceferi
Să-ți lumineze orice umbră de-ntuneric
ce-ți poate apărea în viață
Dac-aș fi o zi, o zi de primăvară
Ți-aș presăra în cale flori și te-aș purta
spre cele mai frumoase împliniri,
Dac-aș fi o noapte
Ți-aș mângâia visele
Și-n feeria lor
Te-aș purta prin imensitate
Dar nu sunt decât un stăvilar, șubred stăvilar,
Prin care mi-am zăgăduit sufletul,
O mica fisură și viața mea v-a năvălii tânguitoare
Peste prunduri sterpe,
O clipă doar, dorurile mele se vor agața
Disperate de amintirea ta.
O clipă doar,
Și-mi v-a ajunge-n veșnicie.
Ioan (Nelu) Ruscan
Nr. 2 (24)
SENS
Zbuciumate suflete...
scâncesc în noaptea înghețată
foamea macină ființa de iubire
ți-i trupul slab și flacăra palidă
tot sensul vieții e întors pe dos
iar clipa devine de prisos
de foamea iubirii suferă ființa.
BAHUS
De dor mi-i clipa amețită
iar de urcior e pământului
s-a golit de vinul dulce
și doar în beci e locul sacru
ajuns pe brânci căzut pe-o râlă
constat ca s-a învârtit pământul
şi văd că e trecută vremea
și că e Luna răsărită.
VERDE CRUD
Tremur de frunză verde crud
cireș strâns în coapsa fină fierbinte
roșul cireșei rușinată de iubirea ta
e plină fierbinte primăvară
de iarba iubirii crude
geme viața unită
cântec de privighetoare
răscolește noaptea suspine
e plină făptura de tremurul
verde crud roșu de cireș.
SURÂSUL
APROAPE
Aproape... ți-am văzut sufletul
atât de aproape am fost în inima ta
am văzut timpul scurgându-se prin el
și cuvintele mele de iubire lipite de el
aproape că l-am atins cu buzele... aproape...
DOAR IUBIREA
Doar iubirea transformă clipa
devine timpul simțire
și ora își pierde menirea
va deveni clipa din inima frântă
câte inimi zac în frângerea clipei
și câte tresar în extazul iubirii
doar suflete şi inimi pereche vor trece în nemurire...
CURGERE
Curg nopțile ca un fluviu de catran
hăul neantului a pornit să acopere pământul
îngrozită-i omenirea de urgia nedorită
plâng copii în surdină și suspină-n codrii frunza
făr de soare e pălită
zac cadavre putrezite în scârnava lume toată
doar făclia stacojie pâlpâe neântregită
timpul și-a pierdut menirea iar lumină nu mai este
doar când Domnul ne iubește ne arată-n noapte stele.
ZBORUL CALULUI NEGRU
Copita sfarămă piatra și zborul calului negru străpunge norul
iar noaptea iapa albă întrece luna și adună stelele în coamă
mânzul cel roșu zburdă frenetic noaptea și ziua
câmpiile bolții cu stele le paște... roșul e laptele iepei
și mânzul mânjit nu se spală... stelele roșii... cerul albastru
de negrul nopții mânjit universul
iar caii slăvitului eden... pasc printre stele .
100
BUCOVINEI Iunie 2020

MEDITAŢIE IARNĂ NEBUNĂ

Când zbori
și lumea e la picioarele tale
ești copil
cuprinzi lumea în forța vieți
ești tânăr
când grija și pruncul alină raza dimineții
cu un scâncet divin
ești responsabilul vieții
când pasul îți tremură
iar glasul un chin
amintește-ți de zborul cel lin
și pleacă... pleacă... pleacă
ia-ţi zborul în universul astral.
În nările răsfrânte adulmecă
zarea înstelată
alungă Luna argintie a nopții cuprinsă-n zăpadă
urlet măreț de fiară
cutremură codrul de aramă
din nări flăcări țâșnesc... și mârâit de fiară
sclipiri de argint ascunde pădurea
iar albul de argint al blănii camuflează puternica fiară
ochi de stele târzii
privesc munții în zbor și satele pustii
orașe de ger cuprinse-n pietrita iarnă nebună
colții sclipesc și ghiara arămie arată
Lupul Argintiu din Munții Carpați
a dacilor stindard și iată trezești voinicii în ceată
să apere glia... să fie vatră... a celor ce au fost odată.

STRĂPUNGERE COLŢUL INIMII TALE

Colți sclipitori tresar în pielea albă
tresar clipele în șoapta negândită
tremurul săltat al vieții străbate trupul
foamea cumplită străpunge fiorul
gâtul cedează stropul de rubin sângeriul al vieții
Dracula clipește și soarbe nectarul eternității.
Am văzut un colț din lumea inimi tale
prinsă de răsăritul din Soare și zborul aripi de Rândunică
era o lume de floare petală aprinsă de roua căzută în noapte
zâmbete luminoase străbat necuprinsul
și în cântecul vesel zburdă copii
vârsta cea plină pierdută în rostul ei
am văzut fericirea marelui Eden în colțul de inimă pură.

PRIVESC
Stau și privesc cum fiara rupe bucăți din glia străbună
din muntele sacru și codrul cel viu și otrăvesc râul suflet cleștar cu vorba haină
veninul e luat drept har și pus cu soldă străină
și aduc ca dar Luciferici slugi de maidan
Dumnezeul nostru e pus la mezat
iar pruncul cel pur e îndoctrinat
bătrânii scuipați în obrazul senin
umiliți înjosiți... și subtil crucificați... în giulgiul din lemnul puțin
moartea devine un chin zac satele fără copii
orașele-s fantome pustii privesc cu durerea în piept
și aștept... dar ce aştept... şi aştept... aştept...

Calistrat Robu

101
Nr. 2 (24)
Un vis-univers de o clipă...
Motto:
„Adevărul aur? După aur aleargă toți, de adevăr fug toți.”
(M. Eminescu)
…Am fost curios, mai demult, dragi prieteni,
la naștere, cred… pe atunci, mai exact,
să știu (nu-i normal?) ce e Viața-
firește, aici voi include organic și Omul,
si Lumea, și Versul, plus tot ce mai vreți…
Ați spus (și-)Adevărul, așa e?
În cele mai mici amănunte, notați,
cum curge la vale pe firul lui logic,
și, deci, omenește vorbind,
tot-tot… ei, mă rog, nu chiar tot, pe aproape,
i-un fel de a spune c-am fost curios,
nici vorbă să-ntreb sau să fiu întrebat,
să-mi ceară comisii pedante părerea-
consult democratic modern,
așa se numește întregul proces
iar dreptul de vot, cel politic corect,
e trendul din fashion, la modă,
aceasta-i tendința de astăzi, se știe…
………………………………………….
De fapt, eu, aici, pe bătrânul Pământ,
trăind inocent în trecut, viitor,
nicicând în prezent, m-am trezit
turist pelerin pe un drum presărat cu necazuri,
cu boli, cu dureri și cu lipsuri,
convoi, experiențe amare și lucruri ciudate,
un șir de năluci din Cutia Pandorei,
tăiat, fragmentat pe alocuri de-o floare, de-un cântec,
de-un zâmbet candid de copil,
de-o rază de soare, de-o vorbă frumoasă,
pe scurt, fericiri de moment, bucurii,
mai mult, mai puțin, mai adesea deloc observate
102
SURÂSUL
din goana acerbă de la… până la…,
dar toate acestea vin greu, foarte greu,
cu muncă și chin, efort, disconfort,
pe când celelalte, de rele vorbesc,
n-așteaptă, în sens figurat,
nici sfertul din zero măcar-
vin singure azi și oricând,
purtând un stigmat asumat,
un blam radical- musafiri nedoriți…
………………………………………….
Desigur, vă rog să rețineți
că eu m-am convins, repet, m-am convins,
o știu mult prea bine că toți vom avea un sfârșit,
mai lent, mai rapid, cine știe
când cade Eterna Cortină,
cândva la un sunet de gong,
acela ce-anunță că suntem la capăt de drum-
biletul expiră, acum coborâți,
peronul, pe dreapta, pe stânga, alegeți,
iar Moartea, feroce, cumplită,
un înger sinistru, în fracul lui negru,
cu ochiu-i ciclopic pândește-n răspântii de drum,
în timp ce pitici-mușunoaie visează o treaptă în plus,
giganți-Everesturi dispar cât ai bate din palme,
zadarnică trudă-
iluștri savanți de prestigiu
cu Minte-de-Om-Necomun
nu pot să pătrundă acolo,
în punctul de start al planetei Pământ
din care țintește Incert-Nedoritul-Final…
………………………………………….
BUCOVINEI Iunie 2020

Senin, reflectez, clandestin pasager și doar Suferința e solul fertil,

pe-o punte de navă celestă, pe Terra,
privind prin cupola-lunetă spre ceruri
spectacol-hubloul deschis generos de natură,
secvențe-imagini din basme,
cad turme de astre în haos, flagrante delicto,
zburând cu viteze-n secunde lumină
cu mii și cu mii de zerouri,
văd stele sprințare jucând comedii,
fantasme comete-n fugare sclipiri
cu-n tunet teribil se aruncă-n oceanul cel mare,
un pumn de smaralde albastre-ntr-un val de noroi,
fâșii de lumină străbat necuprinsul de noapte,
de-a pururi fundalul cortinei
ce-acoperă scena terestră pe care
se joacă un teatru absurd,
amestec sibilic de vorbe amare
în care un Mâine-i mai rău ca un Ieri,
Nimicul e Rege, hulit Adevărul,
vetusta Morală se stinge ca gheața la poli,
Dreptatea-i himeră, iar Albul e Negru,
Apus, Răsăritul, la Nord e un Sud,
chiar simplul cuvânt, cel odată rostit,
ei bine, un simplu cuvânt
i-un glonț de argint ce ucide perfect,
iar Banu-i Stăpân enigmatic
sfidând matematic un strict necesar,
mai multul obtuz cabotin
ce-și poartă risipa în tolbă
li-i Crezul acestor furnici obsedate de aur,
imperii de glorii, măriri efemere,
câștigă sau pierd, și pe rând, step by step,
din nou, generații o iau de la capăt
matricea primară cu cifru secret,
aceea în care Ideea-de-Geniu dă rod,
îmi spun, și mă uit dezolat spre tabloul lugubru
cu Viața, cu Lumea, cu Omul,
și încă aștept din cutia cu iele Speranța
că-n Versul ingrat voi găsi
dezlegarea bizarei șarade,
răzlețe frânturi dintr-un cod ancestral…
………………………………………….
Nu poți să-nțelegi ce înseamnă ceva, nu ai cum,
ființă sau lucru, decât când îl pierzi,
da, pur și simplu,
devine o umbră în neantul abstract și-l regreți,
mai mult, tot mai mult, tot mai mult,
și-atunci, doar atunci, o să afli
cât costă în Justa-Balanță,
să-i spunem emfatic sublimă valoare sau prețul real,
pe care cu toți îl plătim într-un fel
și nimeni nu poate să schimbe ceva,
nici martori credibili, nici probe-n instanță,
nici top-lamentații,
nefastul parcurs e același,
acesta-i Secretul-cel-Mare al Vieții,
un dar de esență divină, superb, evident,
cadou cu un „după” temeinic criptat,
pricepeți, prieteni, i-o taină,
o taină ermetic ascunsă,
îmi spune convins înțelept-Filozoful,
i-un vis-univers de o clipă,
declamă în versuri romantic-Poetul…
…

„A ieși în publicitate nu-i glumă. Mai de multe ori îmi pare rău
c-am publicat ceea ce am publicat. Este o zicală din bătrâni: gura să aibă
trei lacăte: în inimă, în gât și a treia pe buze. Când îți va scăpa cuvântul
din inimă, să nu scape de celelalte, că dacă ai scăpat-o cu vorba din gură,
n-o mai prinzi nici cu calul, nici cu ogarul, ba nici cu șoimul. Trebuie să
cumpenezi de o sută de ori o scriere, până ce-o dai publicității.”

(Mai 1869, Poetul Mihai Eminescu, confesiune unui bun prieten)

Dorel Mihai Gaftoneanu

103
Nr. 2 (24)
Viziune montană
Pe valea de munte, concavă
De forța din nourii grei,
Ghicit-am deasupra, în slavă
Acea piramidă de gală,
Odihnă la vis și idei.
Aicea doar piscul străpunge,
Precum o idee măreață,
Cohorta de nori, ce ascunde
Locașul din cer, până unde
Zbura-v-al meu suflet din viață.
Iar rugi ce-n biserici cu turle,
Iscat-am să nu port povară,
Rachete vor fi ce mă suie,
Spre zarea cu Ochiul ce știe,
Că duhul meu intră-n spirală.
Din munți vezi lumea mai clară,
Poieni și izvoare șoptesc:
„ - Mai rămâi pân-la rodul din toamnă,
Sau gustă din umbra cea calmă!..”
Păduri și animale te-ndeamnă.
Pe toate, O Doamne, ce mult le iubesc!...
104
SURÂSUL
La Putna
De ești la Putna pelerin,
Veghează ferm, precum plăieșii,
Balade încă murmurând
În calea ta, sfios, cireșii.
Și străjuiesc în stânga ta,
Întinse măguri, punți spre soare;
Cu ochii-n cer cerșesc izvoare:
Un cerb frumos spre-a-l adăpa.
Iar codrii despletesc cărări,
Ce o stafie toate duc:
Pe Darie viteaz haiduc,
Ce stăpânea sus în “Cămări”
Sau se-ascundea sub “Solotruc”.
În drepta obcini adormite,
În „Podirei” poieni de otavă,
Și vin apoi: „Bobeica”, „Plopii”,
Conturul lor ți-alintă ochii,
Te poartă-n drum pe-aripi de slavă.
Și vezi (de Dragoș construită)
Bisericuță din stejar;
De Ștefan, Putnei dăruită,
Din Volovăț, prin lunci pitită,
Loc de-nchinat, străvechi altar.
Cristalul apei din Vețău,
Chiliei lui Daniil oglindă,
E martor că un om , nu zeu
Ne-o zămisli din recea stâncă.
Sosind în curtea mănăstirii,
Te va primi chiar Eminescu,
Tăcut, dar piatra cântă versul
Cu ce-i dorea el României!...
Și plânge clopotul lui Buga,
A fost lipit și-i plin de-amar,
Că nu e Ștefan pe hotar,
Că nu ascultă Cerul ruga,
De Întregire din altar.
În dreapta, gata de război,
Sub marmura de la Carara,
Ștefan stă trist că nu-i cu noi,
În vremi ce ne ciuntiră țara.
Și-i stau alături neclintiți,
Sila, Natan și-apoi Paisie
Cu rugi puternic ațintiți
Spre Dumnezeu și a lor misie.
De ești la Putna pelerin,
Să știi că vremile ne dor,
Închină-te că-n somnu-i lin
Ștefan veghează mai cu spor…
BUCOVINEI Iunie 2020

De Florii
Plânge firul cel de iarbă,
Că iubita Ploaie nu-i
Virus
Nicăieri și nu se-ntreabă Ca o gheață fuge-n vine
Ce-o mai fi cu viața lui?... Frica de-a fi infectat!...
Lazăr plimbă pe pustiuri, Șarpe ce fixează bine
Turma slabă și-nsetată, Victima de al său pat!...
Tot visând la paradisuri Plânge sora c-auzit-a
Toate tot plutind pe... apă. Fratele că e bolnav,
Și de-odată i se pare,
Dintr-o țară ce primit-a
Frunza pomilor, voinică!
Și se cațără, dar cade Munca lui, la rang de sclav!...
Drept în piatră ascuțită!... Șade mama întristată,
............................................ C-are fiul în spital...
Îmbrăcată în alb, mireasă, „-Doamne! o minune-arată
Tot în dans cu-ai ei surate, Să nu-l văd mâine sub un voal!...
L-au adus pe mort acasă -Doamne noi zburam spre lună,
Lăzărică pe-al său frate! Oare semănăm cu tine?
Și l-au îmbăiat în lapte, Nu dorim la cap cunună!
Trupu-i tot, frunze de nuc... Ciuma asta de-unde vine?...
Dar degeaba! Tot a moarte Cartea spune că iubirea,
E miros, plin în văzduh!... Tu o semeni nesfârșit...
Iată însă că de-odată
Foc și iad varsă pe acela
Sare murmur de mulțimi!
Căci Iisus pe culmi se-arată Ce virusu-a plăsmuit!
Într-o mare de lumini!... Ieri aveam prieteni zeci,
Dragostea ne aduna,
Și un glas din cer grăit-a : Și cântam nebuni, zevzeci,
„ ̶ Lazăre vino afară!” Neștiind ce-i noaptea grea...
Toată floarea înflorit-a!... Și iubeam ca oricine
Și-a cântat: „E primăvară!”. Câte-o zână de la noi,
........................................ Astăzi și sărutul vine
Rupte sălcii din biserici, Tremurat și ca un sloi...
La creștini vor sta la porți, Unde să te caut, Doamne,
Vor vorbi de Lazăr clerici, Căci biserici s-au închis!
Că e Viață-n lut de morți!...
Frații ne strigă cu jale,
Mâțișori stau la ferestre
Să aducă gândul bun, Sub capac din spital pus!
Mâțișori cresc sus pe creste Nu-i primește în biserici,
Ca speranțele pe drum!... Nu-i vedem de rămas bun!...
Sălcii rupte sub icoane, Poartă măști și frați și clerici,
Luminează în odăi, Toți urmând un tragic drum !...
Toate răspândind văpăi Tremură lumea-n neștire
Când te vrem pe tine, Doamne! Orizontu-i ciopârțit,
Mâțișori stau la fântâne, În genunchi cerșim la Tine,
Sau în lutul de pe strat, Milă că te-am răstignit!
Cas-avem apă și mâine, Tu, care-ai creat bărbatul,
Ori belșug la recoltat!... De femeie-ncununat,
Prin Lazăr, Iisus ne-a spus
Nu lăsa să soarbă - neantul,
Cine-i Viața și-Nvierea.
Stă, cum soarele stă sus, Al vieții nestemat!...
Dirijându-ne Vederea!...
Tari, smeriți, să ne topim,
Și să ardem în credință!
De-om muri, vii o să fim! Dorel Vasile Rotariu
Nu trecuți în neființă!...

105
Nr. 2 (24)
Crochiu
M-a aruncat, iar, toamna în colțuni,
Că-n horbotă de-argint se-mpreunară
Ceahlăul cu înghețul din furtuni
și-nspre Siret răceala selenară.
Aroma de la fragă răscolește
cel sânge închingat de slutul rit
Că-nspre pustii mai lâncezesc prostește
În sfinții toamnei turme la mârlit.
Boncăluit adânc stejarii-ascund,
și, tot mai des, și vaier de topor.
Iar gândul poartă omul spre imund
Și-n groaza de tributul muritor!
Oftat multiplicat e zarea zării,
Cohorte de ninsori, cu jurământ,
Așteaptă clipa să dea curs cărării,
Ca-n orice an, imaculat veșmânt.
Și ne așteaptă iarna la tocmit
Într-o poveste ce-i demult o cursă
De lacom gir pe dotă și venit,
Din an în an, spre mai trecută bursă.
106
SURÂSUL
Aproape elegie
Au coborât silabele în moara
Cuprinsului păgân din poezie
Au tremolat zvâcnit, avid, cu țara
Ramas-acum o prorocire, vie!
De-atunci de când în doi zideam poeme
În rimă-mbrățișată ori pereche,
Purtăm povara nestiută, ”vreme”,
Biremă vis, în valuri, fără eche.
Și-am curs în timp spre Styxuri, neștiut,
Nu vremea trece, noi doar ne-am trecut!
Rugă laică
Adună-ți, doamnă țară, iar, feciorii
Azi sloboziți de-al visului miraj,
Să nu mai dea tributuri, vamă zării
Si-n loc primind doar silă și ultraj.
Să recunoască ce amară-i pâinea
Acolo unde mierea-i surogat,
Acolo unde falsă e minunea,
Plătind ca rob umil sau subrogat.
Atunci s-or învia hotar si-ogradă,
Atunci și bunii lor s-or re-nflori.
Adună-ți, mamă țară, iar feciorii
La sânul tău căci noi om asfinți!
Ruga
Mă curg dorind, prin omenească fire,
s-aleg nou vad spre-un orizont senin,
Adun din azi speranţa pentru mâine
în rost ce mi l-ai dat prin Har Divin.
Mă-ndreaptă, Doamne, cu a ta putere,
spre oază de Lumină să m-aduni,
Dar nu-s în stare Doamne, nu mi-o cere,
Să fiu clarvăzătorul altei lumi!
De-orbecăi, voi afla-n a ta durere;
Şi-oi zămisli curatul, de mă-ndrumi.
Dar nu-s în stare, Doamne, nu mi-o cere,
Să fiu clarvăzătorul altei lumi!
… că nu-s în stare, Doamne, nu mi-o cere,
de văd, să ştiu …şi-oi crede în minuni!
Florentin Adrian Maftei
BUCOVINEI Iunie 2020

DATINI
Prin dangăt de clopot se-aude chemare.
E iar primăvară, e soare pe plai.
Sunt Paştele Sfinte, avem sărbătoare,
Natura se scaldă intr-un verde de rai.
În straie curate, cu izuri străvechi
Cu mersul agale, gândind la ce-a fost,
Creştinii se-ndreaptă în grup sau perechi
Spre sfântul lăcaş, vorbind despre post.
În coşuri anume învelite-n ştergare
Duc pască şi ouă şi sticle cu vin.
Sunt veseli creştini, e iar sărbătoare,
Au zâmbet pe buze şi chipul senin.
În sfântul lăcaş , păşesc cu sfială
Sărută icoane, le spun ce-au de spus.
Gândesc chiar la clipa când vor da socoteală
In faţa Prea Sfintei şi a lui Iisus.
Se-aşază în naos smeriţi şi cuminţi VINO PRIMĂVARĂ!
E iar primăvară, e verdeaţă şi soare
Ascultă soborul cu chipuri de sfinţi, M-am săturat de iarnă şi de frig,
Sunt Paştele Sfinte, avem sărbătoare! Am sufletul cuprins de promoroacă,
Sunt îngheţat, dar nu pot ca să strig
Si n-are nimeni, practic, ce să-mi facă.
PRIMĂVARĂ, VINO IAR! Tu, primăvară, vino mai de vreme!
Am hibernat destul si-am ţinut post.
Primăvară, vino iar! M-am săturat de ger şi-atâta lene
Ai fost dusă nu ştiu unde… Şi vieţii pământene dă-i acum un rost.
Nu te-ascunde în zadar
Printre sloiuri muribunde. Adună gâzele în lunci pe dealuri
Si păsăretul ce-a plecat în toamnă,
Vino, vino, primăvară, Învie apele să curgă între maluri
Cu întregul tău alai. Invită soarele şi nu-l lăsa să doarmă.
Stai la noi mai către vară,
Până trece luna mai. Fă inventarul, cheamă-i la raport:
Să povestească ce-au făcut concret.
Te rugăm desfă-ţi bagajul, Pe toţi primește-i fără paşaport
Cu bondari, cu păsăret, Să-nceapă iarăşi marele concert.
Ca să-ţi speli puţin obrazul -
Dă iar marele concert. Şi să mă laşi ca să deschid şi geamuri
Am stat destul o iarnă pe-ntuneric,
Cheamă-l pe iubitul soare Să văd cum cresc petalele pe ramuri
Să-nverzească puţin glia; Să gust din nou spectacolul feeric.
Dimineaţa pe răcoare
Să ne cânte ciocârlia.
Vino, vino, te grăbeşte,
Adă-ne bucăţi din soare, Florentin Cauc
Pune raze la ferestre,
Pomii să-i vedem în floare.

107
Nr. 2 (24) SURÂSUL

DOAR GÂND
În gând mi-ai pătruns
Și-acolo ascuns,
În gând mi-ai rămas
Și-acolo te las.

În gând te găsesc,
Și  greu reușesc,
Când ochii deschid
În gând te închid.

A MAI TRECUT UN AN În gând te iubesc,

Cu tine trăiesc,
La tine visez,
A mai trecut un an, și altul a venit În gând te păstrez.
Cu speranțe ce așteaptă împlinire,
În gândul meu, un dor de mult s-a rătăcit, Încerc să te prind,
Tot căutând un drum spre izbăvire. Brațele întind,
Dar zic suspinând:
S-au dus cu-acele ore și minute, Erai doar... un gând!
Și clipe de iubire, chiar de plâns,
În mine simt, de lume stau pierdute
Trăiri și amintiri ce le-am tot strâns. LA MARGINEA UITĂRII
Acum tic-tacul inimii bate parcă greu, Suspină inima a neputință,
Grăbit fiind de vremea care iute trece, Cum s-o ajut nici eu acum nu știu,
În suflet am păstrat frânturi de viață eu, Și-mi fac altarul meu pentru căință,
Căci timpul ce vine, cu ele-ar vrea să plece. Că mi-ai venit în viață prea târziu.

Din toate amintirile ce mi-au rămas,

TIMPUL NU IARTĂ Încerc să-mi fac un rost de-a mai trăi,
C-o ultimă putere, c-un stins glas,
Să strig, să chem iubirea orice-ar fi.
Timpul mușcă-ntruna chiar din trupul meu,
Eu îl simt cum lasă urme care dor,
Dacă revederea ne va fi târzie,
Știu c-așa va face el, de-acum mereu
La marginea uitării speranța dusă,
Și privesc tăcută, clipele cum mor.
Scris ne-a fost ca nouă să ne fie
Fericirea, chiar de destin răpusă.
Îmi răscolește sufletul cu-amintiri,
De parcă pune-n mine jar și foc,
Vom suferi în taină amândoi,
Îmi ia adesea lucirea din priviri
Și cu speranțe, vise destrămate,
Și-o undă de tristețe-mi pune-n loc.
Pecetluim iubirea dintre noi,
Dar ce păcat, în inimi separate.
Tu, inimă, de ce îți lași tic-tacul
Să bată întruna în graba mare?
Căci la ceasul vieții merge fuga acul
Și-mi vor rămâne visuri la-ntâplare. Angela Pistol

108
BUCOVINEI
Camera de hotel
E târziu în noapte…
frigul şi ninsoarea ne bat în geam,
oceanul nu e departe
însă noi suntem înăuntru.
Camera de hotel s-a preschimbat într-o cuşcă
pentru şerpii şi păsările
ce nu au avut vreodată şansa
de a se târî sau de a zbura
deasupra sau în adâncurile oceanului.
Te aud vorbind
despre… visele tale.
Radioul este interceptat,
ceasul ne ticăie timpul
– tic, tac, tic, tac –
iar la pian ne cântă un înger deghizat.
 
Demonii, Raiul şi Iadul
sunt peste tot în jurul nostru
arzându-ne sufletele,
hrănindu-ne minţile cu emisiuni TV
şi ucigându-ne toate pornirile ancestrale.
Însă ţie nu pare să îţi pese…
nici mie.
Tu continui să-ţi vorbeşti vorba
în timp ce eu îmi beau gândurile
şi noaptea ne cade blândă pe umeri.
Pop Raluca
109
Iunie 2020
Un crez
Privesc spre zări imaginate
Cu o candoare de copil,
În brațe, florile-adunate
Vorbesc de luna lui april.
Din largul cerului coboară
Lumini pe aripe de vânt
Tot ceea ce mă înconjoară
E energie, e lut sfânt.
Cuprind în palmele trudite
Un strop din clipa ce s-a dus.
Cu sentimente ce-s vădite
De vise mari mă las sedus.
În curte, iarba mi se-nchină
Sub talpa de țăran român.
Condiția nu se amână !
Voi fi etern, voi fi stăpân.
Trecere
Dinspre trecut, năvalnic, amintiri,
Răzbat prin valul vremii și prin ceți
Și poposesc în prag de dimineți
În curtea unde cresc doar trandafiri.
Când ușa o deschid să mă trezesc
Cu soarele, obrajii-mi mângâind,
Pe prispă văd pisica hârșâind
Prin frunzele ce-acuma putrezesc.
Cuprind în mâini căldura ce mi-e dată
De lunga toamnă, pe sfârșite-acum
Și mă gândesc că, iată, oarecum,
Sunt răsfățată ca și altădată.
Când spre apus văd nori întunecați
Ce-ncalecă pe creste de păduri,
Urmând a iernii viscole să-nduri
E semn că și cocorii sunt plecați.
Violanda Bratu
Nr. 2 (24)
VOI, DASCĂLI…
cu stimă, profesorilor mei
Voi, dascăli minunaţi şi ninşi de gânduri
Care deschideţi dimineţi cu drag
Nu vă temeţi de-al anilor şirag
Schimbaţi destine rânduri, rânduri
Chiar dacă vă mai bat duioase vânturi
Şi câte nu v-aşteaptă-n prag
Voi, dascăli minunaţi şi ninşi de gânduri
Mereu deschideţi dimineţi cu drag!
Am să vă-nalţ cu dragoste azi cânturi
Iar peste voi uitarea n-am să trag
Mă iscălesc mai jos şi mă retrag
,,Un dascăl neştiut şi nins de gânduri’’
TOTU-I SFÂNT
ŞI TOTU-I TAINIC…
lui Danny
Când ceru-i înstelat şi urmărit de lună
Aş vrea să-mpart cu tine silvanul meu poem,
Iar dorul ce mă doare să-l ducem împreună
De anii care curg nicicând să nu mă tem
Dar mă aşez sfioasă şi meditez cum ştii
Până când luna se lasă pe-un minunat senin
Lui Eros îi închin divine poezii
Chiar dacă uneori mi-e sufletul străin!
110
SURÂSUL
MAI DEPARTE DE ALB
ŞI DE ALTE CUVINTE…
pentru Danny
Mai departe de alb şi de alte cuvinte
Fericirea este un vis de lumină
Un vis dintr-o undă adâncă, divină
Care încă tresare şi umblă prin minte
Şi în tot şi în toate fioru-i se simte
În revărsarea-i doar clipa e de vină
Mai departe de alb şi de alte cuvinte
Fericirea este un vis de lumină.
Visul te duce neobosit, înainte
Aripa luminii spre tine se-nclină,
Iar viaţa întragă de acum fie-ţi plină
De clipe, anume, ce pot să alinte
Mai departe de alb şi de alte cuvinte!
MACII
Privesc şi tac…
Privesc buchetul tău
din flori de mac
pe care mi l-ai dat în dar
când orele ascunse-n calendar
se strecurau în suflet fără timp
în visul altui anotimp!
Macii, surâzând
enigmatic şi inocent
de sub albastrul cerului de mai,
în liniştea de taină
ce se lăsa, în urma ta,încet
îmi arătau adevăratul Rai…
Îmi răsfăţau privirea
deja înflăcărată,
fără-ncetare mă înălţau
spre zări
Şi-atunci vă-ntreb:
-Chipuri de flori
ce n-aţi trăda vreodată!
De ce se-ascund în suflet atâtea întrebări?
Mihaela Mircea
BUCOVINEI Iunie 2020

C o r o n a
Un virus,
care visa iluzia că ar putea gripa și un motor,
intră într-un bar și se duce la tejghea. Acolo barmanul, cu patrafirul unei cârpe, făcea funeraliile
urmelor vechilor consumații.
Însetat
de noi victime
virusul îi spune:
- Bă, dă și mie un pahar. Unu’ plin cu berea mea preferată, Corona. Da’ rece...
Dacă nu te miști rapid, să dea boala în tine, te bag în spital.
Barmanul, unul cu față de antinevralgic, de la dunga unei cicatrici pe frunte, se uită la el prin
microscopul intențiilor bune, ar vrea să-i reproșeze că nu a stat la coadă când a virat în fața unei viroze,
dar renunță.
Ia o îmbătrânită sticlă de bere, îi scoate
dopul și
așteptarea
apoi, nervos, o toarnă într-o halbă.
Printre spumele lor
îi întinde virusului Corona...
Fără să mai spună ceva, clientul o dă peste cap ca pe victimele lui, în așa fel încât,
cum observă comeseanul unei alte boli, o hepatită care se visa infinită, ce bea tulburelul ei preferat
totul devine tulbure.
După încă alte trei, răcit criță, virusul pleacă pe patru cărări:
- una spre urgențe,
- una spre ambulanță,
- una spre inutilitate și
- una spre morgă.
La ușa barului se oprește, dă cu bolovanul căciulii de pământ, de sar pietrele, își pune mâinile în
cap, ca toate monarhiile bolnave, când li se fac injecții antiregale,
și
concluzionează triumfal:
- Mă,
majestățile voastre,
acum să știți clar:
cine are corona, (hâc), e încă rege...
Marius Daniel Mihu

111
Nr. 2 (24) SURÂSUL

Muzeul etnografic
Ioan Grămadă
în Cartea de onoare
Spre Înalt a valorilor tradiționale ale
Câmpulungului Moldovenesc
Cerul astăzi îmi zâmbește
Și e tot Înalt.
Inima îmi trebuiește
Că e cu asalt.
De neoprit...
Cuprinde-mi cerul pretutindeni
Dintre feluritele daruri pe care le-
am primit la acest 8 Martie marcat de
îngrijorare și gânduri sumbre, cele mai
E lumină și e dor azi, Printre furtuni și șoapte, multe s-au uscat sau s-au...consumat. Unul
În jurul meu, Sărută iarăși răsăritul însă va dăinui în biblioteca personală, cea
E o ceata blândă tare Redă-mi-l mai aproape. mai de preț moștenire a celor care, într-o
Spre tine mereu. bună zi, sper să se „lupte” înverșunați
Fii univers de stele reci pentru ea. Acesta este cel mai nou volum al
Privind marea de poveste
Când inima-mi suspină, colecținarului Ioan Grămadă, al șaptelea în
Spre vis și destin
Ești of ascuns din drumul meu ordinea apariției, „Întâmplări cu vizitatori
Ma întreb oare ce este?
Ce sufletul alină. și impresiile lor”, apărut la editura PIM în
Și ce va veni..?
2019.
Căci Tu Doamne mi te arăti, Aș vrea să vezi neîncetat
Ca zâmbet veșnic cald Lumina din surdină Pe harta culturală a Bucovinei,
Ca o undă ce mai este Să simți cum lumea mea stingheră Muzeul etnografic „Ioan Grămadă” este
Totuși spre Înalt. Mai caută și speră. un reper însemnat, bine fixat și din ce în ce
mai înstărit în „obiecte”. Rodul unei munci
Doamne, eu îți mulțumesc, O, univers de vise reci, pe cât de asidue, pe atât de pasionate a
Și te îmbrățișez cu drag Îmi tremură tăcerea soților Ioan și Didina Grămadă, colecțiile,
Căci spre calea mântuirii Cum azi te văd și te visez constituite în peste patruzeci de ani și
Îmi ești prieten drag! Și te alint aievea! puse în circuitul turistic în anul 1999,
muzeul numără astăzi, 10840 de exponate,
organizate în 18 secții și 3 expoziții în aer
liber.
După mărturisirea pe care însuși
Ştefana Cristina Marcu autorul o face în precuvântarea sa la volumul
de față, trezorierul culturii populare

112
BUCOVINEI
câmpulugene în cele mai variate aspecte ale ei, de la
artă la meșteșug, de la obiecte de cult la cele trebuitoare
în gospodăria tradițională și în comunitate, toate cu
vechime și inestimabilă valoare clironomică. Dincolo
de valoarea exponatelor, prestigiul unui muzeu este dat
însă și de numărul și calitatea celor care îi trec pragul.
În bătătura soților Grămadă, aflăm și din această carte,
au adăstat, de-a lungul vremii, nenumărați vizitatori, de
toate vârstele, de toate categoriile sociale și intelectuale,
dar și de toate rasele și naționalitățile. Pe lângă răsfățul
spiritual, aceștia au avut parte și de îndătinata ospitalitate
bucovineană, de calda primire a acestei familii afabile și
deschise.
Printre oaspeții de vază pe care Ioan Grămadă
îi însemnează în această carte de onoare a muzeului
său ca vizitatori și prieteni, sunt elite culturale și înalți
funcționari ai unor structuri de stat sau economico-
comerciale importante, universitari, artiști de seamă,
scriitori și jurnaliști, reprezentanți și membri ai unor
asociații și grupări culturale din toată țara, dar și din
străinătate.
Evocarile acestor treceri și petreceri prin muzeul
câmpungean sunt plastice, redate cu har și cu haz, într-un
stil personal care îmbină erudiția, proverbială de acum a
lui Ioan Grămadă, cu anecdoticul. Împănate din belșug
cu citate din marii gânditori ai lumii, alese întotdeauna
adecvat, aceste „Întâmplări cu vizitatori” sunt un letopiseț
al timpului și locului în care autorul sălășuiește, dar și un
pelerinaj prin locurile de obârșie a oaspeților sosiți din
toate colțurile lumii. Fie că ne vorbește despre tinerele
vizitatoare din Singapore sau despre cei doi simpatici
frați din Mexic, despre grupurile din Japonia, din Islanda
sau Israel ori universitarii din Statele Unite ale Americii
sau din Regatul Unit al Marii Britanii, Ioan Grămadă ne
„introduce în atmosferă” în sensul că, descriind sumar
aspecte istorice sau coordonate geografice, elemente
culturale și etnologice ale acestor locuri, ne ajută să ne
facem o idee despre spiritualitatea și obiceiurile acestora,
modurile lor de viață și de gândire, atât de diverse și
totuși atât de asemănătoare.
Gospodăria-muzeu s-a bucurat și de prezența unor
înalți demnitari, cum ar fi E. S. Ambasadorul Venezuelei
la București sau E. S. Ambasadorul Indiei, și chiar de
sânge regesc, prin vizita fostului Principe Nicolae al
României și a consoartei sale.
Nu sunt uitate în aceste pagini evocatoare
personalități ale culturii bucovinene de a căror prietenie
și apreciere s-a bucurat, precum eminescologul și
folcloristul prof. Grațian Jucan sau, prea curând
regretatul, Mircea Motrici.
113
Iunie 2020
Îmbucurat ca un copil, Ioan Grămadă, un entuziast
adept al prieteniei și al unei colaborării fervente și
fructuoase între oameni de cultură și între entități
culturale și educaționale, povestește cu duioșie și cu
amănunte semnificative aceste popasuri ale vizitatorilor
săi în universul popular bucovinean, surprins de fiecare
dată de reacțiile de încântare ale acestora, fiorul emoției
sale transmițându-se cititorului cu mare ușurință. Iată,
așadar, că dincolo de împătimitul colecționar, dincolo de
sensibilul poet, acesta se dovedește a fi și un trezorier de
amintiri, de icoane vii, care reprezintă un chip, un grup,
un nume sau un titlu. Individualizat sau colectiv, eroul
acestei cărți este Măria Sa Vizitatorul.
Cea mai scumpă icoană a inimii poetului muzeograf
este Mihai Eminescu și lui i de închină capitolul de
început, precum și o frumoasă odă compusă de Ioan
Grămadă chiar în pridvorul Casei de la Ipotești.
Cum o mare parte a elementelor colecției din casa-
muzeu sunt în strânsă legătură cu tradițiile și obiceiurile
populare, cele de „peste an”, între care cele mai frumoase
și arhaice sunt datinile de iarnă, sau cele legate de
momentele importante din viața familiei bucovinene,
aici se organizează și se desfășoară diverse „manifestări”
specifice, spectacole și vizite ale unor ansambluri și
formații folclorice locale, naționale sau internaționale.
Un capitol este dedicat „Universului Prieteniei” Iași
care, prin fondatoarea și președinta sa, Rodica Rodean, a
susținut și încurajat cariera literară a lui Ioan Grămadă,
insuflându-i curajul de a-și scrie și publica prețioasele
memorii, dar și scrierile de expresie lirică. Chiar și acest
volum de „Întâmplări cu vizitatori și impresiile lor” le
are ca redactor pe Rodica Rodean și drept prefațator
profesoara Petronela Angheluță.
În mod firesc, ultima parte a cărții este rezervată
celor mai frumoase gândurilor lăsate de o parte dintre
vizitatori în cartea de onoare a muzeului, elogioase și
emoționante, atât la adresa familiei de colecționari și a
frumoasei lor pasiuni, cât și la adresa „sanctuarului” pe
care l-au întemeiat în propria gospodărie.
Împletind harul literar cu erudiția și competența
profesioală cu înțelepciunea omului „așezat”, Ioan
Grămadă ne oferă prin această carte o cronică inedită,
neoficială a unei părți importante a fenomenului
cultural câmpulungean și bucovinean contemporan,
condimentată cu înțeleptele ziceri ale celor mai luminate
minți naționale și universale, dar și cu un umor blajin,
demn de un urmaș al unui lung șir de răzeși.
Luminiţa Ignea
 SURÂSUL BUCOVINEI
Cogito X X
• Oamenii se nasc cu capacitatea de a iubi, dar
pentru a o face au nevoie de un motiv.
• Tuturor ni se oferă aceeași realitate, dar o
percepem diferit și mult mai diferite ne sunt
concluziile.
• Explicarea „necreatului” prin exemple nu poate
duce decât la rezultate puerile, chiar conjecturi.
• Istoria demonstrează că în multe cazuri
condamnarea la moarte a însemnat condamnare
la viață veșnică.
• Nu se poate altfel, trebuie să existe o diferență
între misoginism și alergie la mofturi de damă.
• Tristețe fără sens, când vrei să împarți o bucurie
cu cineva, dar toți cunoscuții tăi au avut deja
bucuria aceea și nu-i interesează.
• Dacă se referă strict la clipa prezentă, ceea ce
crezi că simți este mai important decât ceea ce
simți.
• Trebuie trăit cu mare atenție și amânând cât mai
mult momentul în care este uitat ce înseamnă
fericirea în doi.
• „Le-am adus libertatea și progresul!” Zise ținând
în mână arma încă fumegândă.
• Uneori sunt necesare acțiuni de care depind
situații importante, chiar viitorul, dacă se
termină cu bine, este greu de stabilit cui se
cuvine meritul, dacă rezultatul este dezastruos
vor fi blamați inițiatorii fără menajamente.
• Haina nu te face domn, dar îți poate crea iluzia.
114
• Evoluția și selecția naturală nu au ca scop
perfecțiunea, dar spre așa ceva se îndreaptă prin
eliminarea a ceea ce este neperformant.
• Într-un mediu ignorant, erudiția este un
handicap, datorită acesteia se creează o falie care
împiedică adaptarea.
• Definirea clară și detaliată este importantă, dar și
aproximările au farmecul lor.
• Oamenii acordă simpatie celor pe care îi
consideră demni de aceasta, dar dacă există
diferențe între modelul propriu și cel admirat,
sentimentul își devoalează labilitatea și va fi
deturnat spre cei simțiți ca făcând parte din
categoria comună.
• Situațiile grele stimulează prietenia, cele deosebit
de grele dezvoltă individualismul.
• Nu întunericul îngrozește, ci necunoscutul
pe care îl ascunde. Și sub tăcere pot exista
vorbe care, dacă ar fi auzite, posibil, ar provoca
întristare.
• Două femei importante au stabilit o vârstă
la care oamenii trebuie considerați bătrâni,
interesant, oare pe ce s-au bazat? M-aș bucura
să știu că aceste doamne au avut parte de
sentimente la nivelul la care există în sufletul
unor asemenea inutili bătrâni.
• Avantajul elevului față de profesor, profesorul
este profesor într-un domeniu, elevul este elev în
mai multe.
Ioan Mugurel Sasu
PAGINA DE CARTE NOUĂ
Cărţi ale colegilor noştri
CLEPSIDRA CU POEME, autor Vasile Cristea,
volum apărut la Editura SMART - Gura
Humorului, în 2020, coperta și ilustrațiile
Radu Bercea. Pe parcursul a 208 pagini, în
care găsim și rondeluri, și epigrame, ceea
ce prin cărțile de versuri tot mai rar se
întâlnește, suntem purtați prin meandrele
existenței umane exemplificate cu file din
viața autorului și a experiențelor sale.
CULEGERE DE EPIGRAME PREMIATE LA
CONCURSURILE ORGANIZATE ÎN ANUL
2019, Volum realizat de Florin Rotaru,
Editura Editgraph Buzău, ilustrat cu
caricaturi ale prietenului epigramiștilor
Costel Pătrășcan. Un titlu care spune totul,
noi mulțumim pentru atenția acordată
concursului din festivalul nostru.
”7 ȘI 0” SAU CE AM MAI
FĂCUT ÎN ULTIMII CINCI ANI
ȘI NU NUMAI...! Autor Dan
Teodorescu, carte apărută la
Editura PIM Iași în 2020. Este a
nouăsprezecea carte semnată
de acest autor și apărută în
anul în care pe 19 aprilie a
împlinit vârsta sugerată prin
titlu. Un fel de saga ieșeană
în care drumul personal al autorului se împletește
cu istoria urbei, volum în care, fundamentat cu
material fotografic și condimentat cu caricaturi, se
află un impresionat volum de informații desfășurat
pe parcursul a 608 pagini. Este o carte a meritelor
autorului recunoscute de importante personalități
din lumea sportului, culturii și artei, dar și cronici
ale celui care se mărturisește pe sine scriind această
carte - document.

FLUTURELE DE LAMPĂ, autor Luminița

Ignea, Volum apărut la Editura PIM Iași,
2020, carte de poezie despre care scriitorul
Cărţi ale prietenilor
Ovidiu Pecican spune: „O anume direcție,
confesivă și autopersiflantă, străbate
şi colaboratorilor
versurile Luminiței Ignea care iubește - la
modul declarat - literatura atât de mult,
încât nu ezită să își dorească să devină ea
însăși literatură”.

INSOMNII MATINALE, autor Jenica

Romanică, volum apărut la Editura
StudIS - Iași, 2019. Carte care vrea să
„creeze disponibilitate pentru relaxare
după o zi caniculară de vară, dar și în
favoarea energiei, într-o seară geroasă de
iarnă”, după cum mărturisește autoarea.
Jenica Romanică este și autoarea picturii
„Insomnii” de pe coperta 1.

INTERFERENȚE CROMATICE, autor Jenica

Romanică, Editura StudIS - Iași, 2018, carte
în paginile căreia se află proză, reportaj,
recenzii ale creații literare contemporane,
unele de top, critică de artă cinematografică,
felii din viața de azi și din vremuri apuse,
dar cu importanța rămasă neștirbită.