SURÂSUL BUCOVINEI

Nr. 1 (32) Februarie 2023

ISSN 2344-620X • ISSN-L 2344-620X

Revista˘ de istorie, literatura˘ ¸si umor

editata˘ de CENACLUL „NECTARIE”
din Vama – Suceava
 SURÂSUL BUCOVINEI
REVISTĂ DE ISTORIE, LITERATURĂ ŞI UMOR EDITATĂ DE CENACLUL „NECTARIE”, VAMA - SUCEAVA

Foto coperta 1: Daria Bazar, Crăciunița ediției 2022 a ședinței de Moș Crăciun.

AU COLABORAT LA REALIZAREA REVISTEI:

MAGDA URSACHE 2
IOAN ABUTNĂRIŢEI 4
BEN TODICĂ 6
CORNELIA PĂUN HEINZEL 9
GEORGE PETROVAI 11
IFTIMIE NESFÂNTU 14
ILIE SEREDIUC 15
MIHAELA DRELCIUC 16
MIHAI BATOG - BUJENIŢĂ 18
MIHAI CABA 19
PAUL BRAŞCANU 23
VASILE AIOANEI 24
VALENTINA TECLICI 26
VICTOR IOSIF 32
SORIN COTLARCIUC 35
DOINA TOMA 36
MIRCEA ŢÂMPĂU 37
LUMINIŢA IGNEA 38
PARASCHIVA ABUTNĂRIŢEI 40
GHEORGHE ȘERBAN 42
LILIANA POPA 43
NICOLAE SILADE 44
ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ 45
CĂTĂLINA ORŞIVSCHI 46
DIANA TRANDAFIR 47
FLORIN ROTARU 48
GRAȚIELA CRISTINA HERGHELEGIU 49
GUNER AKMOLLA 50
MARIA IEVA 51
MARIANA FARAON 52
NICOLAE ȘAPCĂ 53
OANA FRENŢESCU 56
ȘTEFAN DUMITRESCU 57
TRAIAN VASILCĂU 58
TRAIAN NISTIRIUC-IVANCIU 59
VALERIAN BEDRULE 60
VASILE DAN MARCHIȘ 61
ALENSIS DE NOBILIS 62
ANAMARIA NEDELCU 63
CORINA LIGIA PĂTRAȘCU 66
CRISTINA VĂRĂŞTEANU 67
MARIUS DANIEL MIHU 68
IOAN MICLĂU–GEPIANU 69
CORINA MATEI GHERMAN 69
LUMINIȚA REVEICA ȚARAN 70
IOAN VASIU 72
MARIAN VIȘESCU 73
MIHAELA MIRCEA 74
MIHAELA PODUŢ IENUŢAŞ 75
MIHAI MERTICARU 76
NICOLAE NISTOR 77
ADRIAN BOTEZ 78
AŞER NEGOI 79
CIPRIAN VESTEMEAN 80
IONUŢ PANDELE 81
IULIAN BARBU 82
LUCIAN ANDREI ROŞCA 83
NICOLAE MĂTCAȘ 84
ION DIVIZA 85
MIHAIL ECOVOIU DOREANU 86
DINU DANIEL CIURARU 87
IOAN MUGUREL SASU 88

Director:
dr. SORIN CONSTANTIN COTLARCIUC

Redactor șef:
IOAN MUGUREL SASU
(mugurel_sasu@yahoo.com)

Tehnoredactare:
DORIN STEHNIOV

Opiniile autorilor se încadrează în libertatea de exprimare iar răspunderea pentru

conţinutul materialelor revine, în exclusivitate, semnatarilor.
Rugăm să ne trimiteţi textele corectate, noi nu ne permitem modificarea acestora.
Mulţumim Primăriei şi Consiliului Local Vama pentru sprijinul acordat activităţii noastre.

editura pim
 SURÂSUL BUCOVINEI
EPPUR SI MUOVE
C
rizele, chiar și
pandemiile, vin și trec,
poezia rămâne. Și
secolele trec, consecințele sunt
asemănătoare; altfel cum am
mai putea citi azi versuri scrise
cu mulți ani în urmă? Să tragem
nădejde că și peste alte opt sute
de ani vor ajunge la sufletul
iubitorilor de poezie creațiile
postmoderniste precum
rubaiatele lui Omar Khayyam, de exemplu. Cine știe,
poate nu este confirmată bănuiala că sub masca creației
bazate pe principiile fiecărui creator, ne referim la artă
în general, poate fi ascuns antitalentul. Până una-alta,
generațiile se succed, fiecare își aduce contribuția la
îmbogățirea noosferei, rezultatul se va vedea în timp și
mai ales în viitor. Se poate ca „mâine” să fie mai sărac
decât „ieri”? Da, dacă mâine nu-l va înțelege pe ieri,
ori nu-l va accepta. Suntem pe un palier al unei scări
infinite, ceea ce avem și este al nostru nu a apărut ex
nihilo, provine din ceea ce am primit, indiferent cât de
cinstit recunoaștem, dar și de aici va porni ceva care
va fi al acelora pe care nu vom avea posibilitatea de
a-i cunoaște. Să nu luăm în seamă laudele și premiile
de la cei care, pentru a aprecia ceva, nu au nevoie să
cunoască, le ajunge părerea deja comunicată a altora,
așa că este firesc să ținem seama de ce spunea Titus
Petronius Niger în „Satiricon”: Sol omnibus lucet.
Concursul literar 2023 va fi organizat de revista
Surâsul Bucovinei, după următorul „ritual”: Regulament
- Vor fi două secțiuni, poezie și epigramă.
- Nu există o temă, fiecare autor va deschide acea
cămară a sufletului pe care este de acord să o împartă
cu noi.
- Se poate participa la una sau ambele secțiuni,
lucrările trebuie să fie inedite, acceptăm second hand
numai la vestimentație, asta acum, după ce pas cu pas
vom ajunge la alt fel de nivel de trai, vom fi și aici mai
exigenți, nu este nevoie de motto, singura garanție este
cea bazată pe barba redactorului șef (dacă după atâtea
ediții încă o are, înseamnă că mai poate fi folosită).
- Participarea este la secțiunea poezie cu 2(două)
creații, iar la epigramă cu 3(trei).
- Materialul redactat ca doc Word, preferabil TNR
14, va fi expediat ca atașament la un email pe adresa
mugurel_sasu@yahoo.com. Vă rog să nu trimiteți PDF
sau alte invenții (au foste cazuri de foto pagină de
carte etc) care nu permit prelucrarea pentru etapele
următoare.
- Mailurile se vor expedia separat pe secțiuni,
1
intitulate „Concurs poezie
2023”, respectiv „Concurs
epigramă 2023”.
- Votul participanților este
obligatoriu, cine nu votează va
fi exclus din concurs.
- Atât pentru expedierea
creațiilor cât și a voturilor se va
iniția un email, nu ca răspuns
la altul, există riscul de a nu-l
observa.
- Jurizarea, pentru cei care au mai participat nu
este o noutate, dar consider util să repet: materialul
(neapărat creații inedite, nerespectarea condiției
duce la excluderea din concurs) se primește, formez
un document cu tot ce am primit, separat pentru
fiecare secțiune, trimit participanților în forma în
care fiecare creație poate fi identificată doar după un
număr de ordine, participanții vor alege 5(cinci) astfel
de numere, fără să se voteze pe sine, așa ceva duce tot
le excludere, eu voi face totalul și pe această bază se va
forma ierarhizarea. Nu vă faceți griji, în tabelele finale
fiecare va putea vedea cum i s-a luat în calcul jurizarea
și de unde provin punctele proprii.
Când am spus creații inedite am avut în vedere și
cele cu care s-a participat la alte concursuri, cu mai
mult sau mai puțin succes.
Am avut obiecțiuni, în decursul timpului, că adică
de ce unii poeți mari să fie notați de alții mai mici. Da!
În momentul jurizării ceilalți reprezintă „Cititorul”,
ori nu toți cititorii au studii de filologie sau au apărut,
fie și numai pentru o clipă, pe lista scurtă pentru acel
premiu care nici până în prezent nu a primit viză de
intrare în țara noastră. Încă! Da, speranța este scutită
de taxe, impozite și TVA. Deocamdată!
- Nu vor fi premii în bani. Să spun din ce motiv?
Nu cred că mai este cazul. Vom oferi diplome, acestea
vor fi expediate prin poștă. Pentru asta fiecare
participant va preciza pe documentul de participare
adresa, numărul de telefon și adresa de email. Dacă va
fi posibilitate vom organiza o festivitate de premiere la
care va participa cine va putea dintre cei care vor vrea.
- Creațiile se primesc în perioada 10-25 aprilie
2023,
- Jurizarea se va face între 10 și 25 mai,
- Rezultatele se vor comunica în iunie, prin email
și în numărul 33 al revistei Surâsul Bucovinei.
Ioan Mugurel Sasu
 SURÂSUL BUCOVINEI
IDEI NEPRIMITE
S
pune Theodor Co-
dreanu în Fragmentele
lui Lamparia (Editura
Scrisul românesc, 2002): „n-a
fost om politic de caracter
care să gândească în ecuația
românismului, mai devreme
sau mai târziu el va fi calom-
niat și distrus”. Procesul de calomniere și de distru-
gere se întâmplă acum în numele „progresului”. Și
mai repede, și mai eficient. Cenzura florienilor și bu-
lailor o avem. Urmează detenția nealiniaților? Există
o agresivitate a sincerității. Mi-o asum. Am curaj să
spun că 2+2 =4, deși cunosc avertismentul lui Camus:
va veni un timp când cei ce spun asta vor fi condam-
nați la moarte.
Ne-am învățat, după evenimentele acelui
Decembrie, să nu-i mai respectăm pe marii români.
De ce? Ca să inventăm alții, pentru a le lua locul celor
cu adevărat mari? Ca Lucian Boia, de exemplu, care
se dezice de unitatea românilor. Unirea e patriotică.
Pe cale de consecință, destui ipochimeni se dezic de
ea, și de Unirea Mică, și de Unirea Mare. En fanfare,
și pe 24 ianuarie, și pe 1 decembrie.
Supercampionul demolării (de alt exemplu)
e domnul Ghiță de la Craiova, apărut tot la Ed.
Scrisul românesc, ca și Theodor Codreanu, în
2022. „Progres” mare în douăzeci de ani! Profesorul
doctor habilitat Ghiță se arată a fi un denigrator
violent al literaturii române. Cu dinadins, vrea să-l
distrugă pe G. Călinescu, riscând să se distrugă cu
asta. Azvârle pretinsul istoric literar nu’ș ce azvârle
(suliță, toporișcă, macetă; dă cu pușca, nu ia foc)
în fascinantul Călinescu. Mă și mir că nu l-a făcut
fascizant, urmându-l pe fostul studinte proletcult
Vicu Mândra, care l-a scos de la catedră. Sau l-a
făcut?
„Pneumaticii”, cum le spunea Marin Preda,
pescari de apă tulbure, se întrec în campanii
aberante, începând cu Eminescu, negăsind timp
nici să-l citească, nici să găsească argumente
pentru etichetări ca „mentalitate primitivă” ori
„revolut”, cerând nedilematic demitificarea poetului,
ca reacționar, ca antisemit protolegionar, paseist
antimodern, nebun de legat în publicistică. Eminescu
după Eminescu, sună un titlu ambițios. Dar cine are
dreptul să-și spună Eminescu după Eminescu? Titlul
ales de mine ar fi: De la Eminescu la Eminescu.
Autorii de cărți proaste sunt hoți de timp (și-
i sintagma lui Th. Codreanu). Cei mai nocivi sunt
2
cei care recomandă cu voce sonoră prostii drept
filosofii (cum o fi ajuns la Cărturești, în raftul
de filosofi, lângă Noica, Mihaela Rădulescu?),
obscenități obscure drept poezii. Marii performeri
ai romanului, ca Preda, Breban, DRP, Buzura, sunt
negați, iar jalnicii veleitari ai criticii de întâmpinare
(pe potriva vrafului de cărți proaste; o căpiță de lei
ușori nu te face bogat; la fel e și cu tipărelile prea
multe) laudă proze prin nimic notabile. În Trădarea
criticii (trădare, dar și abandon, dar și eșec; mă
opresc la al doilea sens: abandon), Nicolae Breban
a scris provocator: „nimic notabil în critică”. Să nu
fie nimic notabil nici în literatură, dacă s-a ajuns
ca o proză explicându-ne pre înțeles de ce iubim
femeile să se vândă în 500.000 de exemplare (”De
ce iubim femeile? ricana Petru Ursache. Nu de ce
iubim femeia?”), iar un freelancer writer ca Iohannis
să poată câștiga 83.000 de roni (cââât?) din scris?
Ce job norocos scrisul ăsta și ce ghinion pe capul
celorlalți scriitori că președintele e cel mai vândut!
Și-mi aduc aminte de o vorbă de duh a lui Șerban
Cioculescu: „Cartea mea se cumpără, nu se vinde!”
Acestor fel de critici promovând, cu profit
personal, ce n-ar trebui promovat îmi vine să le spun
ca Maurice Blanchot: Noli me legere.
În brambureala asta, sunt premiate cărți care
au în spate sforării, telefoane de manevră, intrigi
de culise. În ce mă privește, nu mă plâng: premiile
literaturii postsocialiste au venit, au fost un fel de
grațiere pentru semnătura interzisă amar de ani.
De scris scriu „din obișnuință fără profit”, cum
nota Gabriela Melinescu și mă rog la Dumnezeu să
mă îngăduie pe acest „pământ de cumpănă” numai
cât pot citi și scrie. Îi prețuiesc pe cărțarii care au
refuzat compromisul cu puterea politică și înainte, și
după ’89. Deprimată că, în fapt, literatura e Bursa de
iluzii (titlul romanului meu) cam pierdute, mi-am zis:
ce n-aș da să obțin un premiu cu adevărat răsunător,
ca să atrag atenția asupra statutului de scriitor, aflat
în grea suferință. Tirajele lui... l-au dat gata. Profitorii
realismului socialist au indemnizații de merit. Nu-i
mai bun teatrul lui Dumitru Velea (citiți măcar Ușa
bătută în cuie și Podul umblător) decât al cutărui
„ciocoiaș” care se laudă că are trei nume de renume
și că s-a născut la Pizdeleni, actualmente Iacobeni?
Cine are valoare de întrebuințare pentru anume
grup (gașcă) e suit în posturi de decizie. ICR a fost
bună răsplată pentru Patapievici, de-o pildă, unde
e șef, din 15 noiembrie 2021, Liviu Sebastian Jicman,
economist, necunoscut ca om de cultură sau ca
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
scriitor. Iar ICR (Institutul Cultural Român) e fondat
de Buzura, cel atacat și calomniat –zice presa– de
Radu Voncu, aflat în juriul ICR.
Mult promovată de ICR, pe bani grei, a fost
poetesa Nina Cassian care scria pe întrecute
hore pentru Stalin și Dej. Proza lui V. Voiculescu e
netradusă și netrimisă peste hotare (biblioteca din
Buzău, cu numele său, a fost mutată la mall), nu și
Legături bolnăvicioase. Blaga, care a suportat demn
„deceniul satanic”, nu-i în programul de traduceri.
Avem un „naționalist veritabil” (mulțumesc,
Theodor Codreanu!), un disident veritabil și un
scriitor veritabil: Paul Goma. Și ar fi fost minune să
fie aleasă pentru funcția supremă de președinte al
României o adevărată conștiință. Eu l-aș fi ales pe
Goma, eu l-aș fi ales pe Dabija, care ar fi ținut la
interesul național, eu l-aș alege pe Ioan- Aurel Pop.
Ajung cărțile lui Paul Goma în mâna cititorilor,
cum ar trebui? Humanitas i-a topit o carte; l-au
tipărit edituri mici (curajoase), dar nu cu fonduri
mărețe, moștenite de la Editura Politică, unde a
funcționat, ca traducătoare, până a murit, Ana
Pauker, în grația lui Valter Roman. De la Roman
-fils ne-am ales cu confuzia român – rrom, limba
română și romani, românce și romince. Numele țării
era Romînia, cu î din i, pe vremea când Lucia Wald
scria în revista „Cum vorbim”, nr. 1, 1950, pag. 16: „A
fi patriot înseamnă a iubi Uniunea Sovietică și pe
marele ei conducător I.V. Stalin, sprijinitorul activ al
luptei oamenilor muncii.”
Marile cărți de proză ale exilului, ca Dumnezeu
s-a născut în exil (cum, când trendul este să-l iei pe
Dumnezeu cu asalt și să-l tragi la Judecata de apoi?)
sau Ora 25, nu există nici în istorii literare (excepții:
Marian Popa și încă vreuna). Marile proiecte editoriale
de valoare rămân nerealizate. Opera omnia a lui
Mircea Eliade nici gând să se vadă în librării. Doar
n-o să-l supărăm pe Norman Manea cu spusa, din
De la Zalmoxis la Genghis-Han, că poporul nostru
e „predestinat războaielor, invaziilor și emigrărilor”.
Și cum să placă noilor progresiști „naționalismul
creator”, sintagma lui Eliade privindu-l pe Hasdeu?
Panta războiului, a anulării, a distrugerii e
lesne de abordat. Cărțile cu subtext antiromânesc
au ecou. Și dacă nu-s destule, inventăm, decupând
o frază-două din însemnările sociologului Ștefan
Zeletin, Din Țara măgarilor, adică România, unde
„sufletul” urechiaților de români „înoată într-o
cumplită murdărie măgărească”. Să nu se bucure cei
inspirați de Zeletin: se află în neștiința faptului că
sociologul nu și-a trecut cartea la indexul de autor.
N-a mai vrut-o.
Totu-i să reiasă -cum necum- că deținem
literatură minoră spre deloc: un deșert unde nimic
3
nu răsare sau un ținut siberian înghețat. Ecou au și
oportuniștii de viță veche. Ca Ov. S. Crohnălniceanu,
care, după ce a fost fermecat de Plehanov, a uzat
lucrativ de alte lentile, de cinci feluri pe puțin,
Todorov, Poulet, Spitzer... În stilu-i vituperant contra
lui Eminescu, în 1949, descoperise „nenorocul ca
figura majoră a poeziei noastre să fie prizonieră
unei concepții reacționare”, pentru ca, în „Flacăra”
aceluiași an, să devoaleze „partea malefică a operei
lui Eminescu”. Acum, pentru dilematici, Eminescu
nu-i decât „fostul poet național”, cadavrul din
debara, peste care trebuie tras fermoarul sacului de
gunoi, din plastic negru, pesemne.
Că proletcultismul se vrea recuperat nu-i o
noutate. Cu câțiva ani în urmă, o profă universitară
comparatistă gira o carte a cărei temă era
„proletcultismul avangardist”. Da, în avangardă, dar
în avangarda urii proletare, se plasa poetul stalinist
Eugen Frunză: „Urâți, urâți! Că nu-i nimic mai sfânt/
Ca ura, straja vieții pe pământ!” (Act de acuzare,
în antologia lui Eugen Negrici, Poezia unei religii
politice. Patru decenii de propagandă, Editura PRO,
f.a.).
Galan se recitește cu Bărăgan, poate și Ion
Istrati cu Brazdă peste haturi, romanele colectivizării
forțate; Baranga se re-joacă, pentru că mielul e turbat
pe Miorița; Miron Radu Paraschivescu e scuzat ca un
neștiutor cobai al comunismului, în timp ce Arghezi
rămâne „gâdilici de școală nouă”, „Marele Zero”.
Lenin o voia sus pe bucătăreasă; noi pe
croitoreasă. Și nu pe chinezoaica lui Dai Siije, ci
pe cea din Focșani, care a refuzat suport financiar
pentru „Pro. Saeculum”, când revista împlinea 20 de
ani de apariție neîntreruptă. Opt miniștri în doi ani
la Ministerul Culturii și unde am ajuns. Președintele,
cuprins de „banalitatea solemnului”, cum ar spune
Hegel, ne îndeamnă: „Trebuie să ne gândim la viitor.”
De ce oare? S-a făcut tot ce trebuie pentru prezent,
în țara lucrului bine făcut? Cum să fie elevii expuși
culturii, să-i suporte pe clasici? se rostea o profă
de provincie. Doar trăim în România educată de
maneliști. Iar chef nu mai vine de la chef d’oeuvre, ci
de la Master Chef.
Nu mai pomenesc de rolul „educativ” al
canalelor unde se dinamitează cu vorba, mai nou
cu știrea- „nucleară”. Resentimentul îi orbește și pe
moderatori, în special pe moderatoare, încântate la
nebunie când invitații se întrec în jigniri. Altfel de
ce i-ar invita mereu pe aceiași înfierbântați ai talk-
show-urilor, care pot fi opriți din marea trăncăneală
numai de publicitate: cu leacuri pentru constipație,
urinare necontrolată, mătreață, dureri de șale,
păduchi. N-am Fikatforte să-i urmăresc.
Mă consolez cu gândul că nimic nu-i mai
 SURÂSUL BUCOVINEI
trecător decât puterea politică. Trecu și Câțu. Cred,
ca și Theodor Codreanu, că istoria va fi a națiunilor
care nu vor să dispară cum le cântă UE. URSS a
amăgit cu „principii”comune, ca egalitate, bunăstare
tuturor etc. SUA a venit cu cu drepturile omului
(la singular), nu ale națiunilor și iată-ne pe picior
de război pentru Ucraina, stat multinațional unde
românilor li se taie dreptul de a exista românește.
Nu le-a trecut prin cap guvernanților să acorde
dublă cetățenie românilor din Ucraina?
Cum merg lucrurile, progresiștii ne îndrumă
spre o lume asemănătoare celei imaginate de Aldous
Huxley, minunata lume a secolului XXVI, lipsită de
religie, de familie, de cultură, de artă, de filosofie.
Și-i mic copil față de se întâmplă acum, în 2022.
ARMATA ROMÂNĂ LA SERBAREA
ÎNCORONĂRII - ALBA IULIA 1922
A
vând în vedere nu-
mărul mare de per-
sonalități politice și
militare, românești și străine
prezente la eveniment, s-a impus luarea unor mă-
suri severe de securitate, mai ales în condițiile în
care venise o știre despre pregătirea unui atentat la
viața regelui Ferdinand I. După realizarea Marii Uniri
în 1918, liderii politici români au apreciat că se im-
pune încoronarea lui Ferdinand I ca rege al tuturor
românilor, precum și a soției sale, Maria. Măsurile
necesare au fost stabilite prin Ordinul nr.25281 din
30 septembrie 1922, emis de Inspectoratul General
de Siguranță din Transilvania, transmis comandan-
ților structurilor militare participante la SERBAREA
ÎNCORONĂRII de către Poliția Specială Alba Iulia,
prin Ordonanțanr.1, aplicabilă de la 1 octombrie 1922.
Generalități
Ordonanța prevedea obligativitatea tuturor
persoanelor civile care nu aveau domiciliul stabil
în orașul Alba Iulia, ca de la sosire-ziua, în decurs
de două ore și cei care soseau noaptea (de la ora 20
până dimineața la 06) să se prezinte în aceeași zi
dimineață a ora 08, la Serviciul Special de Siguranță,
unde vor preciza adresa locuinței, motivul venirii și
durata șederii în localitate. Proprietarii de case și
hoteluri, toți cei care găzduiau asemenea persoane,
erau obligați să verifice dacă cei găzduiți îndeplineau
obligațiile privind prezentarea la Serviciul Special
4
„Sfârșitul e un progres”, se tot aude. Antipaticul
politolog Francis Fukuyama prognoza încă din
1992 sfârșitul istoriei, că nu va rămâne urmă din
state unitare și suverane, că va domni democrația
liberală, uniformizatoare a tot și tot: Est-Vest,
conservatorism-progresism și așa mai departe.
Ba progresismul nu se vrea dispărut, dimpotrivă.
Sfârșitul culturii, sfîrșitul artei, sfârșitul literaturii
or fi fiind progrese?
Ce să mai spun, decât să repet replica lui nenea
Iancu Caragiale: „Progres, progres mare, n-avem ce
zice! Dar și lichele multe...”
Magda Ursache
de Siguranță, în caz contrar trebuiau să anunțe
structura respectivă. Întreprinderile comerciale și
industriale, proprietarii de mici ateliere, hoteluri,
restaurante, cafenele, cârciumi, precum și
particularii din localitate nu puteau angaja niciun
fel de personal fără prealabila autorizație a comisiei
special înființate în acest scop la Serviciul Special
de Siguranță. Persoanele angajate după 1 septembrie
1922 erau obligate să-și procure documentele de la
Serviciul Special de Siguranță în timp de trei zile de
la data intrării în vigoare a ordonanței.
Măsurile de securitate pentru militari
Pentru militarii care participau la eveniment
erau stabilite măsuri printr-un Ordin Circular, emis
l2 la octombrie 1922 de comandantul garnizoanei
Alba Iulia. Se ordona ca toți militarii ce soseau sau se
stabileau în garnizoană în perioada 3-16 octombrie
1922 să respecte următoarele reguli: la sosire ziua, în
curs de două ore și cei care soseau noaptea (de la ora
21, până dimineața la ora 08) se vor prezenta la biroul
Comenduirii de la Serviciul Special al Siguranței,
pentru a anunța adresa locuinței, motivul venirii
și durata șederii în localitate. Proprietarii de case
și hoteluri, precum și toți găzduitorii militarilor de
orice grad care soseau în garnizoană, erau obligați
să verifice dacă persoanele găzduite dețin dovada
luării n evidență la Comenduirea garnizoanei. Toți
militarii erau obligați ca la sosirea în Alba Iulia să
se legitimeze la posturile de control înființate,
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
unde să ofere exact datele solicitate, pentru a fi
trecuți în registrul de control al postului. Ofițerii
și reangajații trebuiau să aibă actele de identitate și
să le prezinte, la cerere, oricărui organ de control,
civil sau militar. Militarii în termen învoiți în oraș sau
trimiși cu sarcini de serviciu (individual) trebuiau
să aibă asupra lor„Buletinul de învoire” sau„Ordinul
de serviciu”, care să prevadă precis durata învoirii
sau misiunii, documente pe care erau obligați să le
prezinte, la cerere, organelor de control, civile sau
militare. Măsura intra în vigoare de la 3 octombrie
1922; ea nu privea militarii care soseau în dimineața
zilei de 15 octombrie și dețineau invitații eliberate de
Președintele Consiliului de Miniștri sau Ministerul
de Război. Pentru asigurarea ordinii în oraș și zona
adiacentă, la Alba Iulia au fost concentrați peste
2000 de jandarmi, care se adăugau efectivelor din
Regimentelor 16 și17 Vânători, Cât și Batalionul de
Instrucție Jandarmi, care aveau misiunea ca în 15
octombrie să formeze un cordon de siguranță de la
gară până la CATEDRALA ÎNCORONĂRII.
Măsuri de siguranță în transport
Măsurile de pază și siguranță au fost stabilite
de Direcția 4 Operații din Marele Stat Major, puse
în aplicare pe liniile de transport de cale ferată, în
special pe traseul București*Brașov-Sighișoara-
Alba Iulia. Măsurile stabilite pentru perioada 11-15
octombrie 1922 prevedeau că linia ferată se păzea
prin jandarmi, câte doi oameni la fiecare kilometru;
lucrările de artă se păzeau de către milițieni (trupe
teritoriale formate din bărbați care efectuaseră
stagiul militar); paza în gări se efectua cu trupe ale
Regimentului 3 Vânători, respectiv un ofițer, trei
caporali, și douăzeci și unu de soldați în fiecare gară
principală, în celelalte, câte un sergent, un caporal și
unsprezece soldați; linia era patrulată în porțiunile
accesibile de către trupe de cavalerie din Regimentul
12 Roșiori. Pentru fiecare porțiune de 15 Km trebuiau
organizate câte două schimburi, compuse fiecare din
câte un gradat și patru călăreți; pentru coordonarea
tuturor elementelor de pază și organizarea și
organizarea serviciului în acord cu circulația pe linie,
traseul a fost fracționat în sectoare și subsectoare,
fiind stabilite responsabilități pentru fiecare. Măsuri
deosebite au fost luate în gara SÂNTIMBRU, unde,
în dimineața zilei de 15 octombrie, între orele 07.45
și 09.00, conform programului de transport, trenul
regal a staționat pentru a permite altor trenuri
speciale cu invitați la ceremonia încoronării, să
ajungă la Alba Iulia, pentru întâmpinare și dispunere
în locurile stabilite în CATEDRALA ÎNCORONĂRII.
Datorită acestor măsuri de securitate și pază, unele
la vedere, altele disimulate, în perioada de maximă
5
importanță a activităților, zilele de 14 și15 octombrie,
nu au fost incidente de natură să genereze îngrijorare
sau acțiuni deosebite din partea structurilor
destinate și abilitate.
Ziua de 15 octombrie
A fost o zi încărcată de evenimente, de
dimineața până seara, debutând cu primirea în gara
Alba Iulia a suveranilor și participanților, ceremonia
ÎNCORONĂRII, revista și defilarea trupelor, ar spre
seară, îmbarcarea în trenuri a tuturor celor care a
doua zi trebuiau să fie în Capitală. Până la ora 14.30,
trupele participante la paradă au realizat dispozitivul
pe platoul de revistă amenajat în partea de sud-
vest a cetății. Atunci Regele și alaiul său au început
deplasarea călare spre câmpul de revistă. În sunetul
muzicilor militare, care intonau imnul național și
în uralele celor aproape 15.000 de militari pregătiți
pentru defilare, regele Ferdinand I și cei care l-au
însoțit, au trecut în revistă trupele, după care s-au
deplasat la locul fixat pentru primirea defilării.
Parada militară, care a durat peste două ore, a fost
o reușită, a impresionat plăcut asistența, inclusiv
pe delegațiile străine prezente. La Sfârșitul paradei
militare, regele Ferdinand I a mulțumit personal
generalului H. Cihoschi, comandantul Corpului7
armată și generalilor comandanți ai celor trei divizii
„pentru frumoasa și ostășeasca ținută a trupelor”.
Activitățile trupelor participante la paradă au fost
diferite în perioada următoare. Cele destinate să
participe la serbarea de la București, din ziua de 16
octombrie 1922 au fost imediat îmbarcate în trenuri
și au plecat spre capitală. Celelalte s-au deplasat,
conform graficului stabilit, în locurile de cantonare
stabilite în Alba Iulia și în împrejurimi. Defluirea de
către garnizoanele de reședință din stațiile de cale
ferată Alba Iulia, Sebeș și Vințu de Jos s-a executat
în perioada16-18 octombrie 1922, prioritate având
unitățile care aveau de parcurs distanța cea mai
mare.
Serbarea Încoronării de la Alba Iulia a fost o
reușită, a fost un efort organizatoric și de execuție,
cu costuri probabil imposibil de evaluat, într-o
perioadă când populația țării trecea prin mari
dificultăți economice. A fost, însă, o necesitate
înțeleasă și acceptată pe plan intern, cu rezonanță
pozitivă pe pan extern.
Bibliografie: Magazin istoric, sept.-noiembrie,
2022
Ion Scurtu, pag.5-9; Ion Giurcă, pag.38-41
Col. (r.) Ioan Abutnăriţei
 SURÂSUL BUCOVINEI
TRANSHUMANISM ÎN NOUL EDEN
D
e multe ori îmi trec
prin față cuvinte
alterate de corecția
automată a algoritmilor
digitali și am ajuns la vârsta
în care, dacă nu le foloseșți
continuu, în mod obișnuit,
rămâi cu falsete în pronunție, ex: pĂsările/ PăsărEle.
Multe schimbări au apărut după revoluție sau altele
de la o revoluție trecută, â din a, sau î din i și alte
cuvinte legate încât nu mai poți ține pasul cu ele. Să
nu uităm faptul că și aceste schimbări au rolul de a
rupe omul de timp și istorie. Eu recit poezii pentru a
le da un impuls poeților și divinității, cer milă. Dacă
nu ar fi Dumnezeu în jocul nostru, aș deveni țărână.
Și poeții suferinzi sunt mulți și cum să-i vindec pe toți
împotriva degetului morții? Așa am fost crescut - să nu
rămân dator și să respect, să nu las suflete sângerând
în așteptare de răspuns. Este cum ai trece pe drum
fără să dai bună ziua. E o întâlnire unică și cum să port
cu mine simțul păcatului în sac divin? Vreau să mă
îngrop cioburi, dar curate pentru că sufletul oglindă
nu mai e. E plin de vremi! Și mă grăbesc în fiecare
zi să mângâi suflete. Nu repet nimic. Dacă după o
viață nu ai devenit sabie, uită de Phoenix. Cu fiecare
citire renasc. Ard din izvorul maturizat al instinctului
dumnezeiesc din care vin, al părinților care m-au
modelat, al soarelui, ploilor, păsărilor și vântului, al
profesorilor și eroilor mei, al iubitei și al dragostei
celor din jur. Dacă aș repeta acum ceva m-aș înfrâna,
m-aș lepăda de tată, de mamă, de frați și surori, de
semeni. L-aș legaliza pe diavol care nu crede în izvor
ci în frână. El face lumina să ardă creația. Eu creez din
Lumină. Semăn ogorul cu sămânța nealeasă. Nu mai
am timp. Știu că vor crește și buruieni pe ici, pe colo
dar vom supraviețui.
Degeaba facem și am făcut toate acele filme
cu revanșa că americanii nu au înțeles mai mult
decât opoziția lor rusă sau britanică, că tot răul
produs se va reîntoarce însutit. Politologul american
George Friedman, fondatorul și directorul general
al STRATFOR PREZICE în cartea „Următorii 100
de ani”, (așa scrie domnia sa), însă el ÎNCEARCĂ
să ne PROGRAMEZE, să ne INOCULEZE ideea că
USA va fi imbatabilă și dominantă. Că va fi motorul
tuturor războaielor de pe pământ și va deveni cea
mai importantă putere mondială. Este autorul cărţii
„America’s Secret War” şi coautor al volumelor „The
Intelligence Edge” şi „The Future of War”.  patru sau opt ani (cu excepții), timp în care ei nu sunt
El încearcă să ne convingă prin logica arborelui
genealogic; așa cum se explică evoluția urmașilor
6
copiilor noștri și a urmașilor lor, tot așa va fi asigurat
și viitorul Americii. Fridman nu știe că tot cu aceeași
logică și precizie erau scrise și titlurile marelui nostru
conducător Ceaușescu la Congresul al X-lea al PCR și
așa mai departe care, după revoluție, după executarea
sa s-au vândut cu bani grei în Europa de vest. Unele
cu 10 mii de euro bucata și uite unde am ajuns cu
predicțiile marelui conducător. În situația în care se
află azi România, putem afirma cu certitudine că într-
adevăr atunci, chiar eram în Epoca de Aur (îți vine să
râzi) a nivelului de trăi și a mândriei naționale. America
și vestul puteau să demonstreze inversul, însă nu i-a
stat în adevăratul său caracter de capitalism sălbatic
bine ascuns sub pielea de oaie prin care a distrus
Blocul de Est. Au încheiat Războiul Rece, zic ei, pentru
a începe altele noi pe care le menționează autorul în
carte. „Imaginaţi-vă acum vara anului 1920!”, continuă
domnul Friedman. Europa fusese sfâşiată de un război
ce părea interminabil. Continentul era destrămat.
Imperiile Austro-Ungar, Rus, German şi Otoman
dispăruseră, iar milioane de oameni îşi pierduseră
viaţa într-un conflict care durase ani la rând, iar dacă
nu  erau americanii să-i salveze ar fi rămas înrobiti.
„Tot cam așa..., cum trăiau negri în America?”, întreb
eu în gând. Că aici e problema când cunoșți istorie, îți
pui întrebări. Analizezi. Certifici. Comunismul bântuia
Rusia, însă nu era sigur pentru cât timp. 
Tehnocratia, care ne conduce azi, ne spune tot
timpul că tot ce ni se întâmplă e înspre binele nostru,
al societății. Noi trebuie să ne conformăm, ei nu, ne
spune jurnalista americană Whitney Webb în noua
ei carte intitulată „One nation under Blackmail”
(O Națiune sub  Șantaj), în care divulgă mafia care
controlează din umbră statul și nu e singura. De
fapt, regizorul Oliver Stone în noul său documentar
„JFK Revisited” ne atrage atenția că după asasinarea
președintelui Kenedy, mafia a dispărut activ din viața
americană. Președinții care au urmat, s-au manifestat
ca o dinastie mafiotă a industriei de război americană.
Economia lor, 80% bazată pe industrie militară este
cea mai profitabilă și în același timp, cea mai profitoare
sursă de îmbogățire. E rentabil să distrugi o țară și
apoi s-o reconstruieșți. Un câștig asigurat din două
direcții, declară regizorul într-un interviu cu Elo Veut
Savoir, pe You Tube pentru TV Canada. Asta explică de
ce nici azi dosarul investigației nu este complet arătat
publicului american. 
Președinții americani sunt aleși pe termen de
în măsură să știe totul despre mașinăria conducerii
statului din umbră, scrie Whitney. Sub egida
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
Național Security State, sunt aliniați toți contractorii
instituțiilor și corporațiilor din Valea Siliconului, a
giganților: Google, Facebook, Oracol, Amazon și alte
instituții militare și agenții inteligente, CIA-Intel, FBI
etc. Oameni bogați și puternici, sus puși, în poziții
cheie finanțează aceste operațiuni.  fi om bun, nu contest, ne prezintă noua revoluție, a
INTERNETUL creat și aruncat peste planetă
spionează continuu cetățenii întregii lumi. NSA
spionează cetățenii, în timp ce DARPA are rolul de
superspionaj prin care să elimine secretele particulare
ale cetățenilor importanți. Facebook-ul a creat ID
(identitate digitală) și a promovat trecerea la banii
digitali prin care să transferi sau să plăteșți sume mari
de bani clienților. În mod bizar, o foarte mare cantitate
de bani circulă digital între țări. Exemplu America
-Ucraina, continuă Whitney Web. Au fost create App-
uri, programe care să conecteze și să dețină toate
datele personale ale purtătorului. Să se facă tranzacții
de bani fără să fii întrebat de unde vin – adică spălări
de bani. Corporația a aranjat să fie tratată egal în
drepturi cu cetățeanul - ca drept de impozitare a
câștigului. Când corporația se unește cu statul se
obține fascismul. Este clasica definiție a fascismului.  folosit ca să adune omul în turmă și să-l bage în țarc.
Eșți împins mereu de sloganuri care susțin că tot
ceea ce ți se propune e în beneficiul tău. Că dorința
lor de a ne controla și administra fiecare minut al
vieții e secretul fericirii noastre. În mod firesc, se pun
anumite întrebări: aceste legi nu le sunt și lor aplicate?
Cine e mai important? Exploatatul sau exploatatorul?
Se va da totul pe tavă, pe tabletă? Ba, dau a se înțelege
că nu va mai fi nevoie să mergem la mare sau la munte
și nu vom mai fi nevoiți să ne murdărim pe mâini în
grădina cu flori și zarzavaturi. Oare nu pentru asta
suntem aici? Să avem experiența creației divine? Deci,
domnii vor să ne reducă la o fermă de găini. Bă..., dar
blegi trebuie să fim.  Americii nu îi este frică de China, scrie Friedman,
La Davos aceste legi sunt create în beneficiul
clasei exploatatoare, a elitei. Ei cer sacrificiu colectiv
în beneficiul planetei, a climei și bunăstării, care de
fapt nu e aplicabil lor. Unim afacerea chiaburului cu
cea a individului, a săracului în beneficiul societății.
Se construiește o elită mică și o clasă de jos gigantică.
Dacă mă uit în istorie la toate revoltele și revoluțiile,
constat că toate au fost făcute împotriva chiaburilor
îmbuibați care jupuiau pielea sărmanilor. Păi dacă e
așa, atunci voi ne direcționați spre un nou măcel... Nu?
Sau voi credeți că acum aveți puse la punct mecanisme
puternice de constrângere și nu ne vom revolta. Dacă
mă gândesc bine, metoda banilor digitali tocmai
pentru asta e inventată: ca să restrângă puterea de
circulație, adică să nu mai funcționeze cardul dacă
te îndepărtezi de casă sau să nu îți dea voie să-ți
umpli rezervorul cu benzină, ori să nu-ți poți achita
chitanțele la anexe și mâncare etc. Acesta e lanțul
7
invizibil legat de gât, precum îl făceau ei negrilor,
sclavilor americani. Nu mă credeți?... Veți trăi și vă veți
convinge. (Dacă nu apare o minune!) 
Yuval Noah Harari, care mereu se mândrește
cu soțul sau aproape în fiecare interviu – felicitări! O
patra revoluție tehnologică, industrială, economică în
care societatea va fi împărțită în Clasa conducătoare,
Clasa exploatată și Sub clasa (adică oameni în plus,
nesemnificativi). În această revoluție, Harari ne spune
că e mai bine să fii exploatat decât să nu fii băgat
în seamă. Oameni sus puși (zei), o masivă masă de
exploatați (muncitori) și apoi o clasă de IRELEVANȚI.
Adică vor să reinstaureze sclavia. Nu o să mai ai
dreptul și nici cunoștințe să lucrezi pământul sau
să-ți produci mâncarea. Trebuie să te conformezi
cu ce vine la cazan. Îți vor lua pământul, casa, banii,
dreptul de a mai vinde sau cumpăra lucruri. Or să te
îmbuibe cu filme pe Netflex, droguri, medicamente și
alcool de o să ți se urce la cap și vei renunța la a mai
exista. Întrebarea care se pune acum: Cât de sclavi am
devenit confortului și complezenței? Confortul va fi
Schimbarea regimului de mâncare va aduce lumea la
disperare. 
Acești hrăpăreți din conducerea noii revoluții
vor să reducă populația la..., undeva pe la jumătate
de miliard. Și oare, de ce?, vă întrebați. Pentru că
nu le ajung doar banii, vor și pământuri. Proprietăți
de posedat. Dacă China are o treime din populația
pământului și ca să folosesc harta recensământului
populației folosită de Friedman în cartea sa, vom
observa că țara este populată în majoritate în partea
de răsărit, iar restul de 70 la sută e goală. Atunci de ce
bat ăștia câmpii spunând că suntem supra-populați? 
că va deveni o primă putere, pentru că, după autor,
China este considerată o țară foarte instabilă și asta
tocmai din cauza diferențelor de standard de viață
dintre orașele din regiunea de coastă care devin
prospere în comparație cu populația din interior care
suferă de o sărăcie crâncenă. Acest lucru duce la
conflicte interne care produce ineficiență și corupție,
tensiune și instabilitate. Acest nou Război Rece CREAT
INTENȚIONAT între Rusia, China și America va atrage
asupra lui toată atenţia după încheierea războiului
americano-islamist. Pe măsură ce Rusia îşi va reclădi
puterea, ea va da piept cu cele trei ţări baltice dominate
de NATO – Estonia, Letonia şi Lituania – şi, desigur,
cu Polonia. Vor mai exista şi alte puncte de fricţiune
la începutul secolului al XXI-lea. Toți încearcă să ne
convingă că acest drum este inevitabil. 
Dorința de a ne controla și administra fiecare
minut al vieții mă face să mă întreb: Care viață e mai
 SURÂSUL BUCOVINEI
valoroasă? A celor bogați care finanțează schimbarea
sau a celor săraci care vor doar să trăiască. Cică ei vor
să Macro-administreze planeta în beneficiul speciei
umane. Toți acești oameni cu bani se cred foarte
capabili de a fi dumnezei? După ei este OK să OMORI
COPII dacă e în beneficiul societății. Vezi Margaret
Albright în Estul mijlociu și australianul Peter Singher
în ALTRUISMUL EFECTIV care promovau ideea asta
etc. Care vieți sunt mai importante? Cele din lumea
avansată sau cele din lumea de jos, săracă. Și privind
politica din Valea Siliconului, a Eugeniștilor vezi
cum toate se leagă. Asistăm la un război mondial de
exterminare în masă fără gloanțe, în care justiția este
anesteziată, nu mai poate repera și puncta crimele:
Transhumanism și Eugenics – cheia care conduce
revoluția tehnico-digitală din Valea Siliconului. O clasă
de tehnocrați bogați vor decide viitorul economiei pe
pământ. Din nou, vreau să vă amintesc că omul a făcut
dumnezei din ban, tehnică, din scula numită economie
ca să se înrobească, să se mutileze ca suflet viu, divin.
Deci, au făcut un fel de vacă din aur ca pe vremea lui
Moise.  ani am fost educați să acceptăm cu ce ne hrănesc ei
Harari continuă să ne spună că suntem prea mulți
pe pământ și că ar trebui să ne mai cărăbănim de pe
aici. Când a fost înființat UNESCO, președintele era și
președinte al Societății Eugeniste din Anglia, JULIEN
HUXLEY, autorul cărții „New Bottles for New Wine”,
care a inventat și cuvântul TRANSHUMANISM.
Marea Știință Nazistă a Germaniei a fost
finanțată de The Rockefeller Foundation și uite cine
este finanțatorul transhumanismului azi: Fundația
Rockefeller. Chiar și opoziția de azi o prezintă ca
pe o chestie inevitabilă, continuă Whitney Webb. În
concluzie este bine să te unești cu ăștia ca să rămâi
în viață. Lozinca opoziției este folosită ca să convingă
lumea să-și accepte destinul. Inteligența artificială -
AI nu este ceea ce ei ne spun a fi – Singularity;  să
devină lumea astfel este foarte puțin probabil, dar ei
o promovează pentru a convinge lumea să accepte
Transhumanismul. Ei trebuie doar să zică, că se și
întâmplă fără nevoia de a o demonstra. Asta îmi aduce
aminte de Războiul Stelelor, animația prin care Ronald
Reagan i-a convins pe sovietici să dezmembreze
Blocul Comunist, spunându-le parcă; „Bă, proștilor nu
vedeți ce înapoiați sunteți.” Massmedia este folosită
zilnic să ne toace la cap, să bată toba că singurul
fel de a supraviețui este să accepți implementarea
cipului pe creier. Dacă îl urmărim pe Elon Musk, el
promovează și susține continuu că este singura cale
de a rămâne viabil în viitor. El este și proprietarul
companiei Neurolink care face deja experimente pe
animale (toate au murit până acum), dar el continuă să
investească și să experimenteze. Asta îmi amintește
de vaccinurile netestate băgate pe gât țărilor. Va fi
8
creat un SUPERGUVERN care va conduce planeta. UN
a fost deja capturată de WORLD ECONOMIC FORUM
de conducătorul ei Klaus Schwab. Dacă îl analizați
și pe Bill Gates, veți descoperi că el de fapt nu e un
filantrop așa cum îi place să se prezinte, ci este un
investitor lacom după profit. Investește în vaccinuri
și este interesat în reducerea populației. WEF dorește
să elimine toate guvernele în a lua decizii în numele
sănătății cetățenilor. 
Tehnologia injectabilă, vaccinuri pentru
modificarea ADN și nano- tehnologia sunt prezentate
și promovate în beneficiul sănătății oamenilor.
Industria farmaceutică s-a unit cu Silicon Valley,
Workspeed Operation etc. în numele viitorului
civilizației. Lor nu le pasă câți mor  pentru că ei sunt
interesați să micșoreze numărul. Deviza lor e: doar cei
tari supraviețuiesc!
 Dacă pe vremea naziștilor exista cineva care să
strige STOP, azi nu mai are curajul nimeni. S-au pus
mecanisme în sistem atât de bine instalate încât nu
mai ai nici o șansă ca să scapi. De mai bine de 30 de
încât nu mai avem nici o șansă să scăpăm convingerii
lor de dumnezei. În școli nu se mai predă regulile
funcționării în societate și principiile civile necesare
omului. 
America a participat în primul război mondial.
A introdus Tratatul de la Versailles - o bombă cu
ceas care garanta o nouă rundă de lupte. Şi războiul
s-a reluat în 1939, la douăzeci şi unu de ani după
terminarea celui dintâi. Marea Britanie a rămas în
război, iar Statele Unite au menţinut-o în conflict cu
ajutorul programului Lend-Lease1 – în care Statele
Unite furnizau Marii Britanii distrugătoare şi alte
materiale de război pentru lupta cu germanii în
care britanicii şi-au predat aproape toate facilităţile
maritime din emisfera vestică - britanicii au fost forţaţi
să se predea. Iugoslavia s-a destrămat în timpul celui
de-al doilea război mondial, croaţii fiind de partea
germanilor, sârbii de cea a Aliaţilor. După război, liga
comunistă a reunit-o sub conducerea lui Joseph Broz
Tito. Deci Friedman demonstrează că America este
vinovatul pentru toate conflictele de pe pământ și își
merită titlul de FABRICĂ a MORȚII. E karma, dragă
OMULE. Faci bine și se reîntoarce înzecit. Faci rău și se
reîntoarce înzecit. Într-un interviu, regizorul Steven
Spielberg declara starea prin care a trecut în Polonia
filmând Schindler List, că parcă erau prezenți toți
morții în acel cimitir nazist. Atunci mă întreb, oare, voi
imperialiștilor, globaliștilor cum naiba de nu simțiți
morții pe care îi presărați de o sută de ani încoace
pe pământ. Voi credeți că nu veți fi atinși de aceleași
spirite de care ați fost atinși la Auschwitz? De unde
atâta simpatie? Aa, vrei să vinzi filmul? Toți am vrea,
 Nr. 1 (32) Februarie 2023

dar nu mai avem loc de infatuarea voastră. Cu cât se
mărește imperiul, exterminăm națiuni, culturi cu atât
ne micșorăm în suflet și credință, moare conștiința
- esență divină. O țară pe care o credeam fabrică de
vise, „visul american” a devenit ea însăși o FABRICĂ a
MORȚII și atunci nu poți să nu te gândești la KARMA,
simțită de regizor.  cu cine votăm?”, vorba lui Caragiale. Cu Americanii
Există o HARMONICA a revendicării lucrurilor.
Fragmentarea Chinei în anii 2010 şi destrămarea
Rusiei în anii 2020 vor crea un vid, continuă Friedman,
de la Pacific la Carpaţi etc. De-a lungul întregii graniţe
vor fi oportunităţi pentru ţările minore să ciugulească,
să muşte şi apoi să înfulece. Finlanda îşi va recupera
Carelia, România îşi va recupera Moldova, India va
ajuta Tibetul să fie liber, iar Taiwan îşi va extinde
puterea dincolo de strâmtoarea Taiwan, în timp ce
europenii şi americanii vor crea şi ei sfere regionale
de influenţă în China. Vor fi multe oportunităţi de
braconaj. ILUZII. Alo!!! 
Deci tot ce scrie George Friedman până aici
și de aici încolo este o fantezie de a duce lumea în
confuzie dacă Globalistii își vor implimenta agenda
TRANSHUMANISMULUI DIGITAL? „Noi pământenii
sau cu Globaliștii? 
Dacă azi aș face un film, aș începe cu următoarea
secvență: „poșta e falimentară la noi, au mii, milioane
de fleacuri din China, din care se pierd 5-10%; am auzit
de un camion care a pierdut saci de poștă pe șosea, au
trecut mașinile peste, le-au făcut praf. Camionul nici
nu a oprit!!!”
Ben Todiă

REVISTE CULTURALE ROMÂNEȘTI PUBLICATE ÎN NOUA

ZEELANDĂ DIN CICLUL „SCURT ISTORIC AL PUBLICAȚIILOR
CULTURALE ROMÂNEȘTI DIN STRĂINĂTATE”
Secțiunea II: Revista românilor din Noua Zeelandă
„PAGINI ROMÂNEȘTI DIN NOUA ZEELANDĂ”/„ROMANIAN PAGES IN NEW ZEALAND”

A
realul revistelor cul-
turale românești din
străinătate se întinde
pe un spațiu geografic extins, ajungând până în cele
mai îndepărtate colțuri ale globului, chiar în Noua
Zeelandă.
Revista românilor din Noua Zeelandă “PAGINI
ROMÂNEȘTI ÎN NOUA ZEELANDĂ“/ “ROMANIAN
PAGES IN NEW ZEALAND“, Aukland este numele
unei publicații culturale lunare, editată de publicistul,
profesor în activitatea de zi cu zi, Cristi Dumitrache
din NOUA ZEELANDA și de Adina Dumitrache.
Revista - disponibilă online - se încadrează
perfect în peisajul presei culturale virtuale, aceasta
fiind soluția optimă, având în vedere distanțele întinse
pe întreg mapamondul între conducerea revistei,
colaboratorii și lectorii săi. Această formă este ușor
de accesat prin intermediul mediului virtual, accesul
la informații fiind rapid, pentru că permite existența
facilităților de a publica și de a lectura scrierile rapid,
pe un spațiu geografic extins, fără frontiere.
Revista apare sub forma de fișier pdf pe Internet,
fiind distribuită și de alte publicații din România,
ca de exemplu: “Cenaclul scriitorilor Maramureș“,
revista “Cetatea lui Bucur“, “Moara lui Gelu“ - blogul
profesorului Gelu Dragoș, revista “Confluențe literare“
Australia, sfatulbatranilor.ro, scribd, calameo, lssuu,
slideshare.net, dokumen.tips, yumpu.com, pdfslide.net,
docplayer.es, moam.ionfo, skytec, Magazinul de
reviste, corectnews, Informația zilei Maramureș apare
chiar și în Moldova pe Flacăratv, http://romania.co.nz
/ paginiromanesti. Acesta este una din trăsăturile
deosebite, particulare, unice ale specificului
revistei. Datorită editorilor săi, deosebit de activi
și de sociabili, de prietenoși, “PAGINI ROMÂNEȘTI
ÎN NOUA ZEELANDĂ“ este publicația românească
din străinătate cu cele mai multe multe site-uri de
pe Internet care o promovează, distribuind-o pe
mapamond.
Numărul publicațiile culturale românești din
străinătate se observă că este proporțional cu
numărul de emigranți din zona respectivă. Din datele
de care dispun, am constatat că că cele mai numeroase
reviste culturale românești sunt în Canada - în această
țară fiind numărul cel mare de emigranți români,
intelectuali, care sunt implicați în activitatea literară
și jurnalistică. Acesta este motivul pentru care am
început cercetarea cu această țară. Este firesc ca în
țările în care au emigrat românii în număr mai mic, ca
Noua Zeelandă, să existe mai puține publicații, chiar
una singură–revista prezentată.
Clasificarea revistelor românești din străinătate
având drept criteriu modul de finanțare, încadrează
publicația în categoria celor care nu sunt sponsorizate

9
 SURÂSUL BUCOVINEI
din bani publici, ca urmare revista se caracterizează
fără echivoc prin independență, deoarece nu permite
forme de manifestare tip autocenzură sau cenzurare
ierarhică ideologică și prin capacitatea de a promova
cultura, independență în promovarea criteriul valoric,
fără imixtiuni din exterior, fără false construcții
comandate, pentru că nu există nici un grup mediatic,
nicio forță politică sau socială care să-i condiționeze
conținutul.
Fondatorii, editorii publicațiilor românești din
străinătate se pot clasifica după modul înființării
acestora. Din acest punct de vedere sunt de două
categorii Ș fie emigranți care au decis să înființeze o
revistă românească în țara care i a adoptat, fie români
trimiși pe alte meleaguri în mod special, remunerați
cu scopul de a realiza o publicație românească pe
acel teritoriu. Editorul Paginilor românești în Noua
Zeelandă, Cristi Dumitrescu face parte din prima
categorie.
Titlul revistei are o similitudine cu “Foaie pentru
minte, inimă și literatură“, publicație cu care pare
a avea din acest punct de vedere o corespondență
biunivocă. Faptul că se specifică locul geoFondatorii,
editoriigrafic de apartenență al publicației, poate fi
interpretat că acesta ar ocupa un rol important și ar
marca originalitatea revistei.
Alături de Editorii Cristi și Adina au avut alături
în activitatea revistei, din Noua Zeelandă au contribuit
Lucia Davis, Marian Ioan, Pr. Emanuel Crainic, Mihaela
Orlandea, Bianca Ungureanu, Pr. Mircea Corpodean.
Revista cuprinde în paginile sale informații din
comunitatea românilor din întreaga Nouă Zeelandă,
interviuri, articole despre cultură – pagini de istorie,
prezentarea unor spații geografice, dar și cronici de
carte, creații literare: poezii sau proză. Editoriale
semnate de Cristi Dumitrache de exemplu Sărbătoarea
limbii române/, România tulburată. Printre autorii
articolelor pot fi întâlniți jurnalistul George Petrovai,
ale căror scrieri conțin întotdeauna judecăți de
valoare corecte, reale, originale fără a fi concepute
sub influențe externe, scriitorul și directorul
revistei “Singur“ Târgoviște, partener, PRNZ, Ștefan
Doru Dăncuș, fondatorul și conducătorul revistei
“Confluențe literare“ Australia - revista de cultură
cea mai activă, cu cel mai mare număr de cititori
din întreaga lume, care va avea rezervat un loc în
cadrul cercetării efectuate - Octavian Lupu Forța
de nestăvilit a emoțiilor, directorul revistei Destine
literare / Literary Destinies din Canada Alexandru
Cetățeanu, poezii de Mihai Horga și Elena Liliana
Popescu, Ionuț Caragea, Poveste de Radu Gyr. Eu
am publicat în cadrul revistei “PAGINI ROMÂNEȘTI
ÎN NOUA ZEELANDĂ“un articol despre cultură și
câteva poezii. De a lungul existenței sale, revista a fost
10
îmbunătățită din punct de vedere al designului și al
conținutului, pentru a deveni, așa cum au scris chiar
redactorii revistei, “încercând să realizăm o revistă pe
care să o citiți cu plăcere.
Nu am citit, nu am găsit vreun Curriculum Vitae al
editorului Cristi Dumitrache, dar din activitatea sa, se
pot deduce multe dintre calitățile acestuia. Elocvente
sunt cele declarate presei, pe skytec chiar de Cristi
Dumitrache: “ Noi credem că avem cu toții nevoie unii
de alții, de prieteni cu care să împărțim experiențele
de aici, cu atât mai mult cu cât suntem așa departe de
familiile noastre de acasă. Noi am ales să accentuăm
trăsăturile pozitive ale românilor precum inteligența,
educația, nevoia de cultură, respectul față de biserică,
dorința de apartenență și prietenie, dragostea și
devotamentul pentru familie. În concluzie, revista
noastră are ca singur obiectiv să aducă o bucățică
din spiritul românesc în casele celor care au ales să
trăiască departe de România, dar care o păstrează cu
drag și dor în suflet”.
Spiritul editorului și-a pus amprenta decisiv în
conceperea revistei. Dorința de a realiza ceva inedit
este o caracteristică manifestată de Cristi Dumitrache
în activitatea didactică, dar și în cea publicistică.
Deosebiți de activi, harnici în viața culturală, editorii
au fondat, au condus și au întreținut biblioteca Vlad
Mușatescu din Noua Zeelandă, în urma inițierii unei
campanii de donații de cărți și au prezentat revista la
consulatul din această țară. Evenimente organizate de
revistă spectacol Doru Octavian Dumitru în Aucklnd
și Banc Show, prezentarea României făcută de Cristi
Dumitrache la Clubul Rotary din Mount Roskill
Auckland.
Căutând de a realiza mereu ceva deosebit, în orice
activitate întreprinsă, Cristi Dumitrache, mi-a propus
la un moment dat o colaborare pe direcția didactică,
determinată de imaginea postată pe Internet și
trimisă de un grup de elită cărora le eram profesoară.
Bun psiholog, profesorul Cristi Dumitrache - a citit
fizionomiile cu exactitate și rapiditate. Ca observație
în finalul articolului remarc faptul că, majoritatea
conducătorilor publicațiilor românești din străinătate
sunt dintre cei care au îmbrățișat activitatea didactică,
fiind profesori în activitatea cotidiană.
Bibliografie
Cornelia Păun Heinzel: Reviste culturale
românești publicate în Canada din ciclul „Scurt
istoric al publicațiilor literare românești din
străinătate” - Revista online „THE ALTERNATIVE” /
„L’ALTERNATIVE” Canada&USA
Prof. Dr. Cornelia Păun Heinzel
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
NONCONFORMISTUL CHARLES BAUDELAIRE,
„PUNCT DE PLECARE PENTRU POEZIA MODERNĂ”
N
ăscut pe 9 aprilie
1821 la Paris (tatăl
lui, Joseph-François
Baudelaire se născuse în
1759, iar mama sa, Caroline
Archenbaut-Dafayis sau
Dafays, se născuse în 1793,
ne spune Mircea Braga în Tabel cronologic la cartea
Florile răului, ediție alcătuită de Geo Dumitrescu,
cu o Introducere semnată de Vladimir Streinu,
Editura Minerva, BPT, București, 1978), Charles
Baudelaire, viitorul mare rebel, estetician, critic,
traducător, publicist și poet (autorul unei drame
lirice „nemaiîncercată de nici un poet anterior” –
V. Streinu), măcar prin data nașterii face parte din
romantism, curentul complex și generos, care – spre
deosebire de clasicismul eminamente francez din
secolul al XVII-lea („în celelalte țări conturându-se
doar unel manifestări izolate” – Ovidiu Drîmba) - și
care, ne încredințează același O. Drîmba în Literatura
universală pentru anii III-IV uman (Editura Didactică
și Pedagogică, București, 1976), nu numai că „apare
ca un curent general de artă” (literatură, arte plastice,
muzică), ce – în unele țări – se extinde „în domeniul
filosofiei, al esteticii și al istorie”, dar cunoaște o
multitudine de forme/romantisme – „câte țări în care
a apărut sau câți scriitori care l-au cultivat”.
Ceea ce, desigur, nu exclude posibilitatea
stabilirii unor trăsături generale ale acestui mare
curent: respingerea regulilor clasice (în teatru, de
pildă, regula celor trei unități – de timp, de loc și
de acțiune), exaltarea sensibilității, visul și visarea,
melancolia și însingurarea, principalele surse de
inspirație sunt istoria și Evul mediu, respectiv
țările sudice sau orientale (de unde romanticii vor
reține componenta exotică), importanța acordată
frumuseților naturii și culorii locale, atenția de care
se bucură infinitul temporal și spațial, interesul
tuturor romanticilor pentru poezia populară
și tradițiile naționale, impresionanta lărgire a
vocabularului poetic „prin acordarea unor valori
stilistice cuvintelor arhaice, regionale și populare”
(O. Drîmba), creionarea și impunerea unor tipuri
umane colosale (geniul, titanul, demonul, profetul),
necontenita aspirație spre opere grandioase și – în
opoziție – spre cultul fragmentariului...
După cum spuneam mai sus, legăturile lui
Baudelaire s-ar părea că se reduc doar la nașterea sa
în perioada de vârf a curentului apusean (german,
englez, francez, american, austriac, italia, chiar
11
polonez) și al celui rusesc (la noi a dobândit maxima
sa strălucire prin creația lui M. Eminescu din a doua
jumătatea a secolului 19), asta dacă se dau uitării
studiile închinate de el unor pictori (Delacroix, Guys),
muzicieni (Wagner) și scriitori (V. Hugo, Gauthier,
G. Flaubert), unii dintre aceștia (Eugène Delacroix,
Richard Wagner, Victor Hugo) fiind corifeii
romantismului în artele practicate, studii prin care
„depășise estetica romantismului, ca și aplicațiile lui
eseistice” (V. Streinu), întrucât conțin „o adevărată
doctrină estetică, filosofică și mistică”, prin punerea
în circulație de „noi concepte ale gândirii estetice”,
cum nimeni nu mai încercase până la el.
Aceste studii „spontane sau ocazionale, ale lui
Baudelaire despre frumoasele arte, despre literatură
și muzică” sunt considerate de Y.-G. Le Dantec,
editorul din 1954, „creații tot atât de geniale ca Les
Fleures du mal și Le Spleen de Paris”!
De altminteri, ne face cunoscut Vladimir
Streinu în a doua parte a Introducerii (Baudelaire în
literatura română), „literatura noastră cunoaște mai
întâi, spre deosebire de alte literaturi, pe criticul de
poezie, pe traducător și apoi pe poet”, fapt pentru
care se poate spune că marele poet francez pătrunde
în literatura noastră „destul de timpuriu și deopotrivă
destul de întârziat”.
Având la el în țară doar faima de „personaj
malefic și aventuros” (rămâne orfan de tată la șase
ani, în 1828 mama lui se căsătorește cu locotenent-
colonelul Jacques Aupick, lucru pe care i l-a reproșat
mai târziu în orgolioasa frază „Când ai un fiu ca mine,
nu te recăsătorești”, în aprilie 1839 este eliminat de
la Colegiul Louis-le-Grand „pentru insubordonare”,
după eliminare trăiește izolat de părinți, apoi se
hotărăște pentru cariera literară și stabilește legături
cu nume sonore ale literaturii franceze, precum
Gérard de Nerval și Balzac, dar și cu prostituata
Sarah la Louchette, de la care va contracta boala
ce-i va provoca paralizia unei jumătăți de trup în
ultimul an de viață, afazia și – pe 31 august 1867
– moartea; părinții urmăresc să-l îndepărteze de
mediul primejdios în care viitorul poet se complăcea,
așa că-n iunie 1841 îl îmbarcă pe un pachebot cu
destinația Calcuta, dar – spre indignarea generalului
Aupick – el revine la Paris, unde, fiind deja major,
își revendică moștenirea lăsată de tatăl său, apoi
se stabilește pe insula Saint-Louis, îi cunoaște pe
Théophile Gautier, Saint-Beuve, Victor Hugo și pe
mulatra Jeanne Duval, figurantă la teatrul Porte-
Saint-Antoine, de care se va atașa până la sfârșitul
 SURÂSUL BUCOVINEI
vieții; face cheltuieli atât de nebunești, încât în
anul 1844 „mama poetului deschide acțiune în
justiție pentru constituirea tutelei, ba chiar – după
desemnarea Jeannei Duval ca moștenitoare – are pe
30 iulie 1845 o tentativă de sinucidere, fiind îngrijit
de mama sa la reședința generalului Aupick, însă,
îndată după însănătoșire, noi neînțelegeri cu părinții
îl determină să se stabilească la hotelul Dunkerque;
participă la revoluția din 1848 și traduce în limba
franceză întreaga operă a lui Edgar Allan Poe; în anul
1857 se tipăresc 1300 de exemplare din Les Fleurs
du mal, pentru ca două luni mai târziu, „substitutul
procurorului imperial, Ernest Pinard, să obțină
condamnarea lui Baudelaire la 300 franci amendă
pentru atentat la morala publică și la bunele moravuri”,
hotărâre anulată de-abia în anul 1949), cu o asemenea
faimă, deci, nu-i de mirare că doar oamenii de litere
din generația sa (Hugo, Flaubert, Gauthier, Leconte
de Lisle, extrem de prudentul Sainte-Beuve), precum
și cei din generația mai tânără (Stéphane Mallarmé,
Paul Verlaine, englezul Algernon Charles Swinburne)
erau conștienți de noutatea poeziei și a ideilor
baudelairiene (Swinburne, de exemplu, încă din 1862
s-a declarat discipolul marelui bard francez, astfel –
ne înștiințează V. Streinu – el reprezentând „prima
radiație extrafranceză a geniului baudelairian”),
iluștrii săi contemporani chiar căutând să-l sprijine
în tragica-i aventură de neînfricat luptător cu lumea
superficială, egoistă, prefăcută și vulgară în care
trebuia să trăiască.
* teologală, între mulatresa Jeanne Duval și Doamna
În atari condiții, este în firea lucrurilor că
Titu Maiorescu l-a cunost numai pe Baudelaire-
traducătorul lui E.A. Poe, eseistul Jean Prevost
făcând delicioasa afirmație că americanul „l-a
plagiat... cu anticipație” pe francez...
Dar T. Maiorescu, primul român care în
1867 „consemnează public” una dintre lucrările
lui Baudelaire, este atât de fermecat de Histoires
extraordinaires, numele sub care, printr-o trudă de
peste 15 ani, francezul adunase toată opera tradusă
a americanului, încât în caietul de Însemnări zilnice
va nota că Poe și Schopenhauer sunt preferații lui.
Citind totodată prefața cărții, unde traducătorul
susținea că marele poet american „formulase cu 20
ani mai devreme propriile-i gânduri” (V. Streinu)
și „preluând el însuși din Baudelaire câteva idei
estetice ale lui Poe, ca să-și susțină afirmarea lor în
O cercetare critică asupra poeziei române în 1867
(partea a doua, Condiția ideală a poeziei)”, admirația
lui față de cei doi supraînzestrați merge până la
a-i îndemna pe Eminescu și Caragiale să traducă
din E.A. Poe câte o povestire sau două, „dar după
textul francez”! Astfel traduce Eminescu povestirea
12
Morella, iar Caragiale traduce Masca morții roșii și
Butelia de Amontillado...
Seria traducerilor din poezia baudelairiană, ne
informează în continuare V. Streinu, va fi deschisă
tot de un junimist: Vasile Pogor publică în Convorbiri
literare (nr. 3 din 1870) poeziile Țiganii călători și
Don Juan din infern. Apoi traducerile se opresc și de-
abia după cinci ani „un neidentificat P.E. semnează
timid Tristețea lunii în efemera Revista Junimii (nr.
1 din 1875)”, chit că doi mari poeți români, Tudor
Arghezi și George Bacovia, „au preluat în tinerețe
unele motive lirice caracteristic baudelairiene, pentru
ca la maturitate să se declare personalități originale”
(V. Streinu).
Traducerile din prezentul volum (de altminteri,
singura carte de poezii scrisă de Baudelaire) aparțin
lui Alexandru Philippide (cele mai multe și, în
autorizata opinie a lui Streinu, cele mai izbutite,
căci „eminentul traducător” a surprins și reținut
„specificitatea lirică a originalului”), lui Tudor
Arghezi (a tradus un număr restrâns de poezii, unde
nu ezitase „să înlocuiască metafora originalului
cu metafore personale, admirabile bineînțeles, dar
alternante față de textul francez, cum e cazul cu
Albatrosul prizonier, ale cărui aripi târâșe ca vâslele
pe laturile corăbiei erau preschimbate în mâini
ciunge), lui Ion Pillat (el „reflectase la antinomia
structurală a marelui poet” și „stăruise asupra dublei
înfățișări a lirismului din Les Fleures du mal, asupra
oscilărilor între Lucifer și Dumnezeu – în ordine
Sabatier – în ordine erotică”), apoi lui Lazăr Iliescu,
Șerban Bascovici, Ion Barbu, Alexandru Hodoș, Ion
Caraion, Virgil Teodorescu, Lucian Rădan, Vladimir
Colin, Perpessicius, Mihai Beniuc, Nina Cassian,
Veronica Porumbacu și mulți alții.
Volumul cuprinde 156 de poezii, adică fondul
operei baudelairiene de care amintește Geo
Dumitrescu („cifrat în jurul a 150-160 de piese”),
grupate în următoarele capitole sau, mai degrabă,
cicluri: Spleen și ideal (cuprinde 89 de piese),
Imagini pariziene (18), Vinul (5), Florile răului (9),
Răzvrătire (3), Moartea (6), Piese osândite (6) și
Poeme adăugate (20).
Cartea are o dublă dedicație: a lui Théophile
Gautier („Poetului desăvârșit, neîntrecutului magician
al literelor franceze, scumpului și veneratului
maestru și prieten”) și a autorului, care semnează
doar cu inițialele C.B. („cu sentimentul celei mai
profunde smerenii îi dedic aceste flori bolnave”),
se deschide cu poemul Prefață („Greșelile, păcatul,
zgârcenia, prostia/ Ne-aruncă-n suflet zbucium și-n
trupuri frământări/ Și noi nutrim cu grijă blajine
remușcări/ Așa cum cerșetorii își cresc păducheria”)
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
și se încheie cu remarcabilul Epigraf pentru o carte
osândită („Tu, cititor, tăcut, bucolic,/Naiv și sobru
om de munci,/ Această carte s-o arunci,/ Cu tot
desfrâu-i melancolic”, respectiv: „Dar dacă vrednic
scormonești/ Cu ochiu-n râpi adânci, de freamăt,/
Citește, și-ai să mă iubești;”).
Vladimir Streinu ne face cunoscut că autorul
acestei tulburătoare cărți „se visa emul al lui Byron
și Hugo, fără să știe, deși conștient de geniul propriu
și de ratificarea viitorului, că urmările operei sale
vor depăși în timp, dacă nu și în spațiu, influența
atât unui a cât și a celuilalt”, iar Ovidiu Drîmba ne
înștiințează că, deși „nu poate fi încadrat într-un
curent anumit”, Baudelaire trebuie să fie considerat
„un principal punct de plecare al poeziei moderne”
(sonetul Corespunderi, de pildă, anunță principiile
simbolismului, curent literar apărut în Franța în
jurul anului 1880, „ca o reacțiune împotriva poeziei
prea retorice a romanticilor, precum și împotriva
impersonalității reci a poeților parnasieni: „Natura e
un templu ai cărui stâlpi trăiesc/ Și scot adesea tulburi
cuvinte ca-ntr-o ceață;/ Prin codri de simboluri
petrece omu-n viață/ Și toate-l cercetează c-un ochi
prietenesc”) și că „rareori s-a întâmplat în toată
literatura universală ca un volum de poezii (singurul
pe care l-a scris Baudelaire) să aducă o sinceritate atât
de totală a unui poet”. Da, o carte cu adevărat unică,
pe care autorul o numește „sălbatică” și o definește
în caracteristica-i manieră a cuvintelor tari și aparent
contradictorii (mă rog, cam așa cum va spune, câteva
decenii mai târziu, Emil Cioran în Schimbarea la
față a României: „Iubesc istoria României cu o ură
grea”!): „În această carte sălbatică mi-am pus toată
inima, toată duioșia iubirii, toată religia mea și toată
ura”.
Prin excelență poet al mizeriei morale
(extraordinarul simbol al poetului, neînțeles de vulg,
din celebrul sonet Albatrosul: „Poetul e asemeni
cu prințul vastei zări/ Ce-și râde de săgeată și prin
furtuni aleargă;/ Jos pe pământ și printre batjocuri
și ocări/ Aripile-i imense nu-i lasă loc să meargă”)
și al mizeriei materiale („Prin vechi foburguri unde,
pitit după obloane,/ Desfrâul se desfată în tainice
cotloane” – poemul Soarele din Imagini pariziene,
apoi cutremurătoarele imagini ale neputinței din
Cei șapte bătrâni, respectiv al bătrânei ce caută
„resturi de mâncare/ La orice cafenea/ De mahala”
din poemul Unei cerșetoare cu păr roș), Baudelaire
este totodată poetul spleen-ului (termen englezesc
pentru indecelabilul amestec dintre scepticism,
plictiseală și dezgust), „sentimentul” trântorilor și
îmbuibaților, pe care-l desfide în toate cele patru
Spleen-uri din ciclul Spleen și ideal: „Februarie,
de-a pururi ciudos pe-ntreaga fire,/ Din urna-i
13
plină toarnă un frig întunecos/ Localnicilor firavi
din negre cimitire/ Și moartea rece peste foburgul
neguros” (primul Spleen); „Nimic nu-ntrece-amarul
acelor zile șchioape/ Când, sub ninsoarea vremii ce
stă să ne îngroape,/ Urâtul, rod al tristei, nepăsătoarei
firi,/ Ia-nfățișarea unei cumplite nemuriri” (al doilea,
cu prelungiri în lirica bacoviană); „Sunt ca un prinț
pe-o țară de negură stăpân,/ Bogat dar trândav,
tânăr și totuși prea bătrân” (al treilea); „-Și lungi și
nesfârșite convoaie mortuare/ Încet și fără muzici
prin suflet trec mereu;/ Speranța-nvinsă plânge; și,
rea, dominatoare,/ Înfige Spaima negrul ei steag în
craniul meu” (al patrulea Spleen).
Dar Baudelaire a cântat, de asemenea, pictura
universală (șapte din cele 11 strofe ale poemului
Farurile, încep cu numele unora dintre cei cei
mai mari pictori ai tuturor timpurilor: Rubens, da
Vinci, Rembrandt, Michel-Angel, Watteau, Goya,
Delacroix), a ilustrat în Nenorocul șansa înveșnicirii
omului de cultură prin necruțătorul raport/conflict
dintre „Timpul scurt” și „Arta lungă”, a descifrat „taina
eternă” ce se ascunde în „omul liber” și „vasta mare”,
„Vrăjmași cumpliți în luptă, o, frați neîmpăcați” (Om
și mare), a elogiat necuprinsa și generoasa Frumusețe
naturală în poemul Frumusețe („Frumoasă sunt cum
este un vis cioplit în stâncă/ Și sânii de care atâția se
striviră/ Poeților o mută iubire le inspiră,/ Materiei
asemeni, eternă și adâncă”), a văzut Femeia ca „o
statuie cu har miraculos” (Masca), căreia dorește să-i
sugă „otrava binecuvântată,/ Adormitoare-a vechilor
torturi,/ Din vârfu-acestor sâni rotunzi și duri/ În
care n-a fost suflet niciodată” (Uitarea), ba chiar
s-o supună la veritabile torturi fizice din categoria
celor masochiste: „Să-ți pedepsesc frumosul trup,/
Să-ți sânger carnea-nspăimântată,/ Nevinovatul sân
de fată,/ Și-o rană-n coapsa ta să rup” (Celei prea-
vesele). În felul acesta, pe urmele marilor creatori din
literatura universală (Dante, Shakespeare, Villon,
Hugo etc.), Baudelaire a dat un viguros impuls poetic
întru lărgirea sferei esteticului, prin ridicarea răului
și urâtului la rang de mare artă. Adică ceea ce și-n
pictură avusese deja loc prin Hieronymus Bosch,
iar Tudor Arghezi va transforma această aspirație
a maestrului în manifest literar-artistic: „Din bube,
mucegaiuri și noroi,/ Iscat-am frumuseți și prețuri
noi”...
Nu doar atâta, căci în poemul Imn frumuseții,
Baudelaire descoperă noi potențe ale Frumuseții,
prin asocierea acesteia cu Groaza (ce nu-i cel mai
slut „juvaier” al ei) și cu Omorul („breloc de preț”,
ce saltă cu-ncântare pe mândrul pântec al acesteia).
George Petrovai
 SURÂSUL BUCOVINEI
NUȚA ȘI MARIȘICA ȘI... SCHINII
C
ea mai mare fericire
pentru mine era să
ningă și să fie ger...
Să pot ieși cu sania, cu
schiurile... Doamne, câte
pozne am mai făcut! Nici
nu-mi vine să cred... Îmi
amintesc de cele povestite
cândva despre verișoarele
mele - Maricica și Nuța,
fetele Auricăi, sora tatei; erau urâte și slabe ca moartea
şi n-aveau sanie; eram toţi copiii din Schit pe dealul din
spatele casei, dincolo de pârâu... Urcam prin pădure pe
un drum, pe care vara se urca și se cobora cu căruţe
cu boi până în Chiscumari (probabil Piscul Mare), unde
mai erau vii pe vremea aceea - viile boierilor de pe
vremuri; mai aveau şi ai mei nişte parcele de vie, salvate
nu ştiu prin ce minune... Vara şi toamna, când ploua,
acel drum - erau câteva de fapt, ce se împleteau unele
cu altele - se transformau în albii de puhoaie... Toate se
adânceau, cum ar fi acum un fel de tobogan... Şi iarna,
după ce ningea şi se umplea şi bătucea apoi zăpada se
făcea tot acel drum, un kilometru sau doi, ca oglinda...
Zburau săniile... Trebuia să fii mare dibaci să nu ajungi
în trunchiuri de fag sau stejar, mai ales pe la câte un cot
al drumului... Undeva, parcă și văd locul, pe la mijlocul
pantei, pe dreapta cum se cobora, ceva şes - fusese acolo
o baltă unde se tăvăleau mistreţii în noroi. În jurul ei
erau numai tufe cu rugi de mure... Nişte mure cât nucile
de mari! Şi şerpi, vara mai ales... Când eram copil era
plină pădurea de şerpi... Pe urmă, au cam dispărut, pe
atunci nu ştiam că dispariţia lor era legată de poluarea
venită de la Chimic, de la Borzeşti... Erau atâţia copii
încât la urcare şirul începea de jos, din albia pârâului
şi ţinea până sus în Chiscumari. Nu pleca nimeni până
nu ajungeau toţi, sus pe platou... Ne aliniam, care cum
a ajuns trecea la rând... De jos şi până sus, m-au bocit
verişoarele:
- Ia-ne şi pe noi, Ticuţî... Ia-ni şî pi noi...
- Nu vă ieu, tu! Mă omoarî tanti Aurica, de păţâm
vreo boacănă!
- Nu păţâm, Ticuţî! Am fost cu mama şi cu Zamfira,
boieroaica (tocmai se eliberase dela închisoare), la
Borzăşti la un preot şi ni-a binecuvântat...
– Ia-li, băi, îmi zâşi Culiţî, cari era cu frati-su,
Mitică, făcându-mi cu ochiu... Când i grea sania, alunicî
mai ghini... Şi-acuma, pi jer, sania ta-i mai bunî... Eu
eram cu sania aceea de lemn, de care povestisem în
trupul nevăzut, lată cât drumul. El, Culițî, prietenul meu
de toate zilele și de toate pocinoagele, nepotul mătușii
Zamfira, avea sanie de fier, aluneca mai tari când era
14
moinî şî sî înmuia zăpada. A mea o sanie de lemn, făcută
de tata, lungă – avea aproape doi metri – aluneca mai
iuti pe ger (pi jer, cum spuneam în graiul locului, doar
că noi habar n-aveam pe atunci că vorbeam în grai)... Şi
era un ger de nu-mi mai simţeam urechile... Era deja pe
sară, pădurea se întuneca... Noroc că zăpada era albă și
ochii noștri se dedaseră cu întunericul...
- Ia-ni, băi, Ticuţî, şî pi noi! sî smiorcăiau Aurişile
(fetele Auricăi).
- Hai tu, urcaţî-vă. Da sî vă ţâniţi ghini...
Culiţî a trecut în spatili meu, la rând: Du-ti tu, a
mea merji acum mai înșet... O să iei viteză... Ai grijî la
baltî, sî cîrneşti la timp... Era acolo un cot şi tufele de
mure, numai ţăchi, şi dincolu di eli, nişte fagi de nu-i
puteam înncojura cu braţele... Dacă ieşeai de pe pârtie,
acolo-ţi făcea cruce...
- Tii, și idee nhia dat Culițî! mi-a trecut mie prin
cap. Atunci încolţise gându: Las cî vă satur io!
Am pornit... De regulă, mai puneam călcâiele de la
bocanci să nu ia sania viteză... da acum nici pomeneală.
Faptul că le aveam pe sanie pe cele două verișoare ale
mele, urâte ca noaptea, îmi dădeau curaj și mai ales o
siguranță, puțin obișnuite, având în vedere că mă aflam
pe un derdeluș pe care mulții copii, neștiind să conducă
săniile, își spărseseră capul... După mine, strângându-
mă şi tremurând toată, era Nuţa, mai înaltă şi mai slabă,
după ea la coada săniei, Marişica, cu faţa ca pătlăjica...
- Mai înşet, Ticuţî, sî nu intrăm în copaşi!...
Ticuţî, însă, cu cât îl rugau ele să meargă mai înșet,
cu atât se ruga el să meargă sania mai repede, nu făcea
nici un gest să încetinească sania. Ba chiar îşi proptise
bocanşii pe partea întoarsă a tălpilor; aşa se făceau
săniile, cu tălpile întoarse în faţă, aşa ca vârful opincilor
(se scoteau tălpile dintr-un trunchi, din partea dinpre
rădăcină, cu rădăcină cu tot... Erau şi mai rezistente...
- Văleuuu, da şi şuierî, o aud eu, din coada săniei
pe Marişica...
- Bati vântu, zâc io, să le abat atenția de la ce avea
să urmeze, da’ creştea inima-n mini di bucurie.... Deja
făcusem planul: în curbă, pe dreapta schinii, tălăniţi
sub o cuşmă de zăpadă ce nu apucasî să îngheţe, în faţî
copaşii cu trunchiurile lor negre, uriașe, şi în stânga,
pe după acele trunchiuri, cotea derdeluşul, aproape în
unghi drept...
Ridicasem deja picioarele în aer, să fiu pregătit,
pun uşor câlcâiul drept, cât să atingă pîrtia şi sania o
ia spre muntele de zmeur plin de schini... Văleuu! apucă
să strige Nuţa şi-şi desprinde mâinile de pe mine ca să
se ferească de căzătură... Instinctele se manifestă la
timpul potrivit... Brusc, las călcâiul bocancului stâng,
înfigându-l în zăpada îngheţată … În loc de blachiuri,
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
văzuse și tata că nu țineau nici o lună pe derdeluș,
aveam potcoave prinse pe călcâi… Când mergea cu caii
la potcovit, mergeam și eu cu el, să-mi potcovească
bocancii...
Un scrâșnet, o răsucire a saniei din viteza de la
coborâre, înclinându-se în același timp către peretele cu
schini… la o fracțiune de secundă pun şi piciorul drept
jos aducând sania pe direcţia bună… Deja era uşoară ca
un fulg… Într-un nor de zăpadă şi de văicăreli, Nuţa şi
Maricica în fâşurile lor roşii plonjaseră în grămada cu
rugi de mure de sub care ţâşnise, speriat de moarte, un
vulpoi!... Asta eu n-am mai apucat să văd, că eram deja
pe următoarea pantă din pădure și prinsesem viteză...
Despre vulpoi a tot povestit câţiva ani la rând Culiţă.
Ajunsese la timp cât să vadă spectacolul. A oprit, le-a
”OHI” (NU!), SĂRBĂTOAREA TUTUROR
GRECILOR DE PE TERRA
A
nul acesta la 28
octombrie 2022
tot poporul grec
aflat pe teritoriul Greciei,
Ciprului și în toate
comunitățile elene din
diasporă, au sărbătorit a
80-a aniversare a lui „NU!”. Poate pare puțin curioasă
această aniversare, dar voi povesti mai departe despre
o filă din istoria poporului elen care a marcat începutul
războiului greco-italian, a bătăliei Greciei și a începutului
celui de-al doilea război mondial pe teritoriul elen.
De fapt cum a început totul? În dimineața zilei
de 28 octombrie 1940, la ora 04:00, ambasadorul
italian la Atena, Emmanuele Grazzi, a părăsit în grabă
petrecerea de la ambasada Germaniei și a înmânat
premierului grec Ioannis Metaxas un mesaj ultimativ
din partea dictatorului italian Benito Mussolini. Mesajul
dictatorului cerea libera trecere a trupelor italiene pe
teritoriul Greciei spre interiorul țării, către anumite
„puncte strategice”, nespecificate în mesaj.
Deși unii istorici consideră că este vorba de o
legendă, se spune că premierul Metaxas ar fi răspuns
mesajului cu un singur cuvânt: „Ohi! (Nu!)”. Ca
răspuns la refuzul grecilor de a se supune condițiilor
ultimatumului, trupele italiene staționate în Albania
(Protectorat italian la acea vreme!) au atacat Grecia la
ora 5:30 dimineața prin regiunea Ioannina apoi pentru
a captura Epir, Salonic și Atena. Acest atac a marcat
începutul războiului greco-italian, a bătăliei Greciei și
intrarea țării în cel de al doilea război mondial.
Toamna anului 1940 a adus lupte grele pentru
15
întins o creangă verişoarelor, nu era chip să intri printre
schini, trăgându-le de-acolo la drum... Hainele lor de
fâş erau ferfeniţă şi bucăţile de vată, ce nu rămăseseră
danie rugilor uscaţi, atârnau în jurul lor precum penele
din gâștele ciupuite...
Pline de zgârâieturi, smiorcâindu-se, ieșiseră și ele
din pădure...
Iar eu – ştiind ce ispravă făcusem – eram deja de
partea cealaltă a pârâului… Sus pe coastă, către drumul
satului, la capătul dinspre pârău al grădinii, lângî cireşu
băşicat, fluturând o lampă de vânt, mă striga tata...
Iftimie Nesfântu
țările din Balcani: Hitler și-a consolidat pozițiile pentru
un atac asupra URSS-ului, iar Italia a atacat Grecia (care
era sub influența Marii Britanii) care a rezistat eroic în
următoarele cinci luni, respingând inamicul înapoi către
Marea Adriatică. Pe parcursul războiului italo-grec,
comandantul șef al armatei grecești a fost generalul
Alexandros Papagos care a mobilizat un sfert de milion
de combatanți respingând atacurile italienilor.
Populația civilă greacă a reacționat imediat și a
sprijinit armata încă din prima zi de război, strigând
sloganul „Ohi!” sau „Victorie sau moarte!”. Germania
a invadat Atena și insula Creta care au fost ținute sub
ocupație până în anul 1944/1945. În perioada ocupației
și a războiului, grecii au reușit să formeze o mișcare
de rezistență foarte puternică care, ulterior, a fost
considerată cea mai puternică din Europa.
Grecii sărbătoresc Ziua „Ohi!” din 1942, iar după
război a fost recunoscută ca sărbătoare publică oficială.
În ziua de 28 octombrie se închid toate magazinele,
școlile, primăriile, administrațiile publice și în toate
orașele se organizează parade militare și parade ale
elevilor de școală. În orașele de pe coastă se organizează
și parade navale, iar sentimentele patriotice ale grecilor
se manifestă prin programe TV care difuzează filme din
timpul războiului, iar bisericile ortodoxe organizează
servicii speciale.
Deși am participat la sărbătoarea națională
„Ohi!” de mai multe ori în orașele Atena și Salonic,
anul acesta am fost invitat de prietenii greci la parada
militară a elevilor și școlarilor cei mai buni din orașul
Alexandroupolis, situat în nordul Greciei, în regiunea
Trakia.
 SURÂSUL BUCOVINEI

Sărbătoarea „Ohi!” este semnificativă pentru
întreaga Europă, iar pentru turiștii care participă
pentru prima dată la acest eveniment este o experiență
de neprețuit. În ziua de 28 octombrie am simțit vibrația
patriotismului grec, am admirat și apreciat istoria
națională a grecilor și am participat la evenimente
culturale deosebite.
Demonstrația și parada militară a început la ora
12:00 cu manifestarea militară, și apoi cu demonstrații
ale grupurile etnice în costume populare, cu parada
muzicienilor și artiștilor, și apoi a școlarilor fruntași
conduși de învățătorii și elevii de seama. În această zi,
intrarea la muzee este gratuită iar la terminarea paradei
toate mesele din restaurante și grădini de vară, sau
mesele așezate pe esplanade la malul mării, în parcuri
și pe trotuare sunt ocupate, încât nu găsești nici măcar
un scaun liber. Petrecerile sunt zgomotoase dar cu voie
bună, cu mâncăruri specifice grecești și cu foarte puțin
alcool!
La demonstrație au participat peste un sfert de
milion de cetățeni de toate vârstele și am remarcat în
mod special un număr mare de pensionari și copii care
purtau în mâini stegul alb-albastru al Eladei.
Ilie Serediuc

EL HOMBRE CRETINO
— o altfel de redefinire a imbecilității într-un oblomovist secol —

C
um limba latină, fa-
cem abstracție de
rolul său incontes-
tabil în formarea limbilor
romanice, ne-a cam obosit
și călcat pe nervi în clasa a
VIII-a, respectiv liceu pen-
tru absolvenții de filologie, alegem una din fiicele sale,
spaniola, zurlie și pusă mereu pe șotii, să numească un
actant celebru al modernelor noastre vremuri, și anume
cel din titlu, meritându-și majuscula: El Hombre Cre-
tino/Cretinul. Dicționarul Explicativ al Limbii Române,
nu cel ilustrat (ar fi fost grozav de dificil) ne pune la dis-
poziție câteva sinonime pentru a nu-l lăsa complet sin-
gur și fără nici o apărare, pe Cretin, da?, în fața obser-
vatorilor răi și puși pe monologuri interioare mai acide
și decât superacidul: imbecil, idiot, stupid, absurd. Ab-
surd? Să fim serioși. Din moment ce și-a câștigat locul în
folderul marilor vedete ale speciei din care facem parte
(Homo sapiens, el e cel cu valorificarea inteligenței, să
nu fim cârcotași!, Homo symbolicus și cel philosophus,
marțiali filosofi și antropologi amândoi, Homo faber,
man the maker… trouble?, Homo religiosus, Homo fra-
udens1. (sîc), etc și așa mai departe) am fi cârcotași și
malițioși încă de la primul contract anulat sub mărul,
smochinul, rodiul adamic. Adamic, căci Eva obraznică a
fost. Idiot? Să i-l lăsăm (conceptul) lui Dostoievski. Im-
becil? O creatură care vede dar nu procesează, una care
aude dar nu înțelege. Săraci cei cu Duhul că a lor este
lumea în format A4. Dau cu mintea cea în colțuri.. de
colțuri. De la stupizenie atracția romanțată, magnetis-
mul. Or cum ar fi, imbecilitatea este intangibilă. Ce nu
doare, facilitează rezistența. Și scurgerea tinereții alun-
gând nesuferita bătrânețe.2. Pe când noi, un rest umil și
împărțit pe categorii la rândul nostru (fauna oameni-
lor fiind bogată și variată, aici stând și misterul creației
magistre), nici dârzi nu suntem, nici tineri și neliniștiți.
Iar bătrânețea se instalează cu impertinența uraganu-
lui Katrina din apel la prea multe gânduri și meditații în
imponderabil.
Facem parte, și cretinii biensur, dintr-un paradox
sub formă de bumerang. Pe cât de mult s-a dezvoltat
societatea, pe atât de puțin s-a desăvârșit civilizația.
O eră zgomotoasă, fantezistă, superficială, consuma-
toare de scandal și dezordine; la o a doua aruncătură
a privirii, indecent de rudimentară. Douglas Coupland,
în romanul-cult Generația X – Povești pentru cultura
cu accelerație, descrie o nouă categorie de ființe uma-
ne, shin jin rui,3. specialistă în ratarea tinereții, a clasei
sociale, a viitorului, înfometați de afecțiune și îngro-
ziți de abandon rezistând imbecilic, fără nici o umbră
de vizionarism, în boxele vițeilor puși la îngrășat4. până
la răbufnirea, dacă se va întâmpla vreodată!, a ketchu-
pului emoțional.5. Cu multă bunăvoință, aceasta este o

1 Vezi Mircea Malița

2 Erasmus din Rotterdam, Elogiul nebuniei sau discurs spre lauda prostiei
3 Așa le spun ziarele japoneze tinerilor de douăzeci și ceva de ani care lucrează în birouri
4 Punct de lucru aproape minuscul și înghesuit într-o sală (hală) de birouri construit din panouri modulare îmbrăcate în material
textil și populat cu tineri angajați. A se vedea multinaționalele de orice fel.
5 Douglas Coupland, Generația X, Editura Humanitas fiction, București, 2008, p. 33 Def: îmbuteliere sub presiune a părerilor și a
emoțiilor personale în așa fel încât să răbufnească exploziv, toate deodată, șocându-i și zăpăcindu-i pe angajatori și pe prieteni – dintre

16
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
descriere a unor cretini cu patalamale obținute online
ori insite prin frecventarea unor universități speciali-
zate în producerea în masă de analfabeți funcțional. Ce
le caracterizează? Leafa mică, reputația zero, beneficii
minore, viitor canci.6. Însă ce ne facem cu hachițele sor-
ții, ale universului, ale divinității atunci când unul sau
mai mulți dintre viței, viitori boi și vite, ajung în pozi-
ții-cheie; poate managerii unui spital, judecători în vre-
un Palat al Justiției mute, surde, cu glaucom congenital,
directorași de gimnaziale, licee, universități, parlamen-
tari, miniștri, ș.a., atunci ne umflă și râsul, și Măria-Sa
plânsul. Am putea spune: un pas mic pentru cretin, unul
abisal pentru omenire. Prostul nu e prost destul, dacă
nu e prost fudul; acestuia plăcându-i impostura. Radu
Paraschivescu ne servește á la carte un exemplu din-
tr-un miliard: dacă un animal politic își pune în cap să
devină om de știință, distanța dintre gând și faptă e lipsi-
tă de importanță pentru că bestia controlează resursele,
mijloacele și ființele necesare atingerii scopului personal.
Ca orice mare devorator, monstrul comandă să i se ser-
vească intelect de cea mai bună calitate științifică. Nimic
nou sub soare într-un asemenea act de antropofagie.7. Ce
sintagmă din textul redat acționează ca un tăiș de sabie
samuristă, samureiană? Nu animal politic, nu bestie, nu
devorator, nu monstru ci nimic nou sub soare. Cretini
au fost, cretini sunt încă și-or fi cât neamul omenesc.
Imbecili cu obraz cât slana celui mai gurmand porc din
casta sa porcinească, cu ochi de broască râioasă ori de
cumătră vulpe, cu extrem de puțini neuroni dar speci-
alizați în prosteală, nesimțire, fraudă, parvenitism, miș-
touri scump plătite de cei ce nu le pot atinge treapta de
idioțenie atât de bine finisată de timpuri și spații pro-
pice. Păi nu? Mileniul al treilea, anul 20218., când știința
(idioți și sadomasochiști cu alură de dumnezei) își face
de cap jucându-se cu viruși abominabili ce au lăsat o
generație fără rădăcini prin moartea bunicilor și insta-
urarea fricii ce este mult mai întunecată decât moartea,
mumii politice ce nu vor să-și dea obștescul duh anchi-
lozând un sistem și așa labil, capi de multinaționale ce
ne vând și ne cumpără pe nimic, o lume în hainele cele
noi ale împăratului ca să nu folosim expresii pârlite și
total neakkkkademice.
Ăștia sunt cei ce dor. Cretinii care ne scot viața și
visele la mezat în fiecare ceas. Nu idioții din staule ce-și
primesc salariul net pe lună lăsându-l apoi în market-
uri, crâșme, farmacii, case de toleranță virtuale, pe chirii
și la bănci. De proștii din născare, cu sutele în satele,
târgurile și orășelele autohtone nici că mai povestim
(pe cei din străinătate le lăsăm străinătății lor). Când
care cei mai mulți credeau că totul e în regulă.
6 Idem 5
7 Radu Paraschivescu, Cartea râsului și a cercetării, Editura Humanitas, București, 2017, p. 24
8 Ducă-se pe meleaguri pustii
17
tu nu știi cum se numește planeta pe care trândăvești,
țara și naționalitatea, câte zile are o săptămână, cine
naiba conduce gloata în care tu, naivule, îți săvârșești
și desăvârșești zilele (cele trei ori patru ale săptămânii)
la ce bun să te mai aducem în acest monolog oarecum
nătângist și impotent (sunt minți luminate afară, să nu
supărăm fiara cu multiple capete) și scris la repezeală
într-o moarte a bunicii și o upgradare la spitalul
municipal cu perfuzii, antivirale și injecții în burtă?
Dacă ficțiunea ar linșa realitatea, ce lume minu-
nată!
Și morții ar rămâne vii. El Hombre Cretino, mas ori
muy triste.
Trec ambulanțe. Autovehiculul sexy al mileniului
botoxat cu tuburi de oxigen. Cel cu provocările în trusa
de prim ajutor. Cu marțieni în loc de frați și surori medi-
cale. Având Frica comod instalată pe targa indecent de
flexibilă. Adormiții, reformații pe pasivitate și stagnare,
oblomovii lui Goncearov din forumurile superioare de
conducere, nu se plimbă cu ambulanța. Ei nu se îmbol-
năvesc. Au imunitate. Reprezentanții clerului bisericesc
nu se îmbolnăvesc. Au imunitate. Oamenii de știință nu
se îmbolnăvesc. Au imunitate. Cretinii, în genere, nu se
îmbolnăvesc. Ei au descoperit, îmbunătățit și brevetat
imunitatea. Un test costă 120 de lei și câteva picături
instabile de sânge până la o probă contrarie. Hemato-
mul e din partea casei, vă mai așteptăm pe la noi; nu vă
impacientați, rezultatele le veți primi prin email.
Revenind la El Hombre. Astăzi este ziua toleran-
ței, 16 Noiembrie, eveniment ce presupune respect,
acceptare și apreciere. O formă decentă și corectă de
comportament ce trebuie aplicată zilnic. Doar că în-
tr-o lume cu fundul în sus, nu noi tolerăm prostia, ci
ea, prin reprezentații ei iluștrii, ne tolerează. Ea dispune
de răbdare, idei, diversitate, perversitate; o figură fără
complexe și mustrări de conștiință. Muy fuerte. Cea din
funcțiile înalte, claro.
În fine! Acest eseu s-a început (noi nu avem nici un
merit) într-o cheie ironică ca să se sfârșească într-un
singur/singur mod, românesc. Mioritic. Fără speranță,
dar cu tot ritualul de trecere în neființă pus la punct.
Tras la dungă. Să zacă în suferință cât se poate de mult
cei ce vor rămâne. Să le plesnească obrazul că nu s-au
îngropat și ei o dată cu defunctul. Cu mortul din dulap.
Hai să ne trăiască Omul Cretin… Bau!
Mihaela Drelciuc
 SURÂSUL BUCOVINEI
O VIAŢĂ ÎN SLUJBA LUMINII
U
nui om născut în
vremea când îşi
putea inunda de
lumină orice încăpere din
locuință apăsând doar pe
un întrerupător îi vine
foarte greu să înțeleagă
cum puteau face acest lu-
cru care nouă ni se pare
banal cei care nu aveau curent electric, inclusiv în
timpurile când acesta exista, dar nu ajunsese în multe
locuri din lume.
Şi pentru că povestea mi se pare interesantă
voi aminti de un obiect numit opaiț, cel mai probabil
dispărut şi din dicţionare, dar care este strămoșul
iluminatului interior. Confecţionat din argilă, elibera
un mugur de lumină arzând un fitil înmuiat în seu
(de regulă de oaie!) sau untură. Câtă lumină făcea
este uşor de închipuit, dar mult mai puţin ne putem
imagina cum mirosea încăperea în care ardea un
opaiţ.
Apoi a venit rândul lumânărilor să alunge
întunericul din locuinţe indiferent dacă acestea
erau palate sau simple cocioabe. Desigur difereau
lumânările! De la cele din grăsimi şi ceară sau chiar
din ceară de albine până la cele rafinate fabricate
din spermanţet, evident extrem de scumpe, ele au
dominat o epocă, iar acum contribuie cu graţie şi
farmec la atmosfera unei seri romantice. Iluminatul
cu lumânări nu rezolva problema întregului habitat,
iar sfeşnicele, unele dintre aceste fiind adevărate
opere de artă, în care erau aşezate trebuiau mutate
din loc în loc. Rămânea desigur problema afumării,
dar şi cea a incendiilor.
A venit rândul lămpii cu gaz, cea care folosea
gazul lampant (produs petrolier
deci posterior rafinării ţiţeiului!),
însă nici acum lucrurile nu s-au
rezolvat în totalitate, deşi unele
lămpi sunt acum obiecte de muzeu,
iar frumuseţea unora dintre acestea
îi încântă pe colecţionarii de
antichităţi.
Iluminatul cu gaz provenit
din distilarea cărbunelui a fost o
adevărată revoluţie întrucât acest
sistem a fost folosit şi la iluminatul
stradal. Era însă destul de scump,
dificil de pus în funcţiune şi cu mare
pericol de explozie.
Secolul al XIX-lea este
18
considerat însă cel al introducerii iluminatului
electric, la început mai timid în diferite case apoi
la nivel de societate cu o viteză remarcabilă ceea
ce a însemnat şi un progres nemaiîntâlnit în plan
tehnologic, cultural şi spiritual.
Cu toate că primul „soare electric” s-a aprins în
„premieră naţională” la Iaşi, în 11-14 iulie 1868, ieşenii
au beneficiat de iluminatul electric mult mai târziu,
pe 6 mai 1899 „când a intrat în funcţionare „Uzina de
Lumină”.
Aceasta era situaţia la nivel mondial, însă în
România planurile de electrificare la nivel naţional vor
fi abordate abia după cel de-al doilea război mondial,
cam prin anii ’60, ani din care avem unele imagini
în care putem vedea că transportul curentului din
sistemul energetic se baza încă pe montarea stâlpilor
din lemn. Desigur primii paşi pentru unificarea
sistemului energetic fuseseră făcuţi încă din 1955,
odată cu hidrocentrala de la Bicaz, la care în 27
decembrie 1957 s-a „alipit” şi Uzina ieşeană, pentru a
putea satisface „foamea de energie” a zonei Moldova.
Abia după 1960, se pun în funcţiune centrale electrice
mari, iar liniilor electrice de 110 KV li se adaugă linii
de transport de 220 KV şi 400 KV.
Am simţit nevoia de a scrie despre aceste etape
ale electrificării României pentru a ne da seama de
faptul că domnul inginer Mihai Caba, autorul acestui
volum, se poate considera unul dintre pionerii acestei
minunate epopei şi trebuie să recunosc faptul că
povestirile sale referitoare la acele vremuri sunt nu
numai interesante, ci şi pline de farmec. În modul
cel mai firesc cu putinţă domnia sa este mândru de
realizările profesionale ale anilor tinereţii, iar cărţile
scrise pe această temă nu numai că reflectă acest
lucru, dar sunt şi adevărate cronici ale acelor timpuri
eroice în cel mai deplin înţeles al
cuvântului.
Dar a venit, iată, şi vremea
când inginerul Caba a ieşit din sfera
activităţilor profesionale însă asta
nu a însemnat deloc renunţarea la
pasiunea de bază acea de risipitor de
lumină. De data aceasta vorbim însă
de lumina culturii! De cărţile scrise
am amintit, însă la un moment dat
domnul Caba a stabilit o frumoasă
colaborare cu prestigioasa revistă
de cultură Constelaţii Diamantine
unde a publicat o serie de materiale
despre oameni care au lăsat urme
adânci la vremea când au trecut prin
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
viaţă. Personalităţi ale culturii sau ale ştiinţei ne aduc
aminte că avem un trecut cu care ne putem mândri,
pe care trebuie să-l respectăm şi faţă de care avem
obligaţia de a-l continua prin faptele noastre.
Dar putem afla toate acestea deschizând simplu
site-urile de profil, ar putea spune un cârcotaş, unul
dintre cei nelipsiţi în asemenea situaţii…
Da, aşa este, informaţiile despre aceste mari
personalităţi le putem găsi acum fără să fim nevoiţi a
deschide o carte. Numai că între simpla informaţie şi
povestea prezentată de un autor este o mare diferenţă,
iar aceasta este dată de sufletul pe care scriitorul îl
pune atunci când transformă informaţia în poveste!
LUMINĂ LINĂ DE LA AGAFTON
D
espre Mihai Emi-
nescu s-a tot scris
şi tot se va mai
scrie şi de aici încolo, mereu
şi mereu, de către toţi cei
care s-au aplecat / se vor
apleca peste monumentala
sa operă, scrisă sau lăsată
în manuscris, adăugîndu-i-se de fiecare dată noi ca-
rate de strălucire uriaşei sale personalităţi româneşti,
intrată definitiv în universalitatea culturală a lumii.
De-a lungul timpului scurs de la trecerea în
Veşnicie a lui Mihai Eminescu şi până în actualitatea
contemporană, cercetările şi exegezele întreprinse
de către reputaţii istoriografi şi critici literari, mari
„voci” ale vremii lor, între care e bine să-i amintim pe
consacraţii: Garabet Ibrăileanu, Tudor Arghezi, Eugen
Lovinescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Petru Creţia,
Zoe Dumitrescu Buşulenga, Tudor Vianu, Perpessicius,
Dumitru Caracostea, Geo Bogza, Eugen Simion, Mihai
Cimpoi ş.m.a., fiecare în parte şi / sau toate împreunate,
au apreciat şi admis fără dubiu genialitatea operei
eminesciene, străbătută de fiorul naţional al dulcelui
grai românesc.
În acelaşi context tematic, cel al adâncirii
„judecăţilor de valoare” asupra impresionantei opere
eminesciene, putem desprinde şi gândurile pe care-l
stăpîneau, în 1932, pe George Călinescu, de departe cel
mai autorizat biograf şi critic eminescolog, aşternute
după o deliberată cumpănire de gând: „Ape vor seca
în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure
sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări,
până când acest pământ să-și strîngă toate sevele și să le
ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor
sale.”
La loc de mare cinstire adusă genialităţii operei
19
Şi exact acest transfer va transforma informaţia
care poate fi sau nu memorată pentru un timp mai
îndelungat în naraţiunea plină se viaţă şi sensibilitate
care-i poate asigura un strop de nemurire.
Personal am lecturat cu mare plăcere scrierile
din acest volum şi pot spune că rar mi-a fost dat să am
asemenea clipe de plăcută tihnă intelectuală drept
care spun din toată inima: chapeau bas, domnule
Mihai Caba!
Mihai Batog-Bujeniţă
eminesciene, demn de
reţinut este şi “verdictul”
de mare profunzime
exprimat de către ilustrul
istoric Nicolae Iorga, care
n-a ezitat să-l considere
pe Eminescu: „expresia
integrală a sufletului
românesc.”
În fine, rog să-mi fie
permisă părerea nevinovată
prin care stărui să cred
că poate cea mai preţioasă şi expresivă definire a
personalităţii eminesciene aparţine filosofului
Constantin Noica: „Mihai Eminescu – Omul deplin al
culturii româneşti!” (s.n.)
Într-adevăr, nici „valurile” stârnite într-un „pahar
cu apă” de unii detractori contemporani şi nici altele
lor încercări de „demitizare”, sortite pieirii, n-aveau
cum să-i aducă atingere „arheului graiului şi culturii
noastre – Mihai Eminescu”.
Cu astfel de aprecieri de substanţă n-a fost de
mirare că în 2007, prin lege, ziua de 15 ianuarie – ziua de
naştere a Poetului Naţional – a fost aleasă Zi a Culturii
Naţionale!
Receptat şi astăzi în tot spaţiul românesc ca
fiind: Poetul, Prozatorul, Teatrologul, Jurnalistul şi
Gânditorul naţiei române (s.n.), Mihai Eminescu,
prin traducerile operei sale pe întreg mapamondul, se
bucură şi de o largă apreciere în tot spaţiul universal,
astfel că la centenarul morţii poetului UNESCO a
declarat anul 1989, anul internaţional Eminescu, iar
apoi a decis ca Mihai Eminescu să fie declarat Poetul
Anului 2000. Nici NASA nu s-a lăsat mai prejos şi la
descoperirea unui crater imens pe planeta Mercur l-a
denumit Eminescu. De asemeni, capodopera creaţiei
 SURÂSUL BUCOVINEI
eminesciene, poemul Luceafărul, cu cele 98 de strofe
ale sale, a fost înregistrat în Guinness Book of Records
ca fiind cea mai lungă şi frumoasă poezie de dragoste din
întreaga literatură universală! La fel de strălucitoare şi
în infinitatea spaţiului cosmic: “Un cer de stele dedesupt,
/ Deasupra-i cer de stele - / Părea un fulger nentrerupt
/ Rătăcitor prin ele”, lumina sa „luceferiană” nu s-ar fi
putut să nu fie menţionată şi în catalogul planetelor
mici: “Minor Planet Names – alphabetical list”, la poziţia
9495, sub denumirea de „planeta Eminescu”.
Şi, totuşi, dincolo de toate aceste strălucite
aprecieri ce i-au fost acordate posterităţii lui Eminescu,
o interogaţie, fie ea absconsă ori făţişă, îşi cere de mai
multă vreme răspunsul edificator: a fost sau nu Mihai
Eminescu şi un om religios?
Venită din partea unor „detractori” care susţin
că „junimiştii erau nişte atei” şi că Eminescu „nu s-a
sfiit să-i atace şi pe slujitorii bisericii”, cum a făcut-o
în poeziile „Împărat şi proletar” şi „Viaţa”, întrebarea
surprinde prin insolenţa şi maliţiozitatea ei, iar
punerea acesteia în „discuţie” n-ar reprezinta decât o
reprobabilă blasfemie adusă nu numai celei mai mari
personalităţi a neamului românesc, ci şi întregii naţii
române, închegată de-a lungul timpului istoric sub
semnul divin al dumnezeirii.
Fără îndoială, o astfel de „discuţie” nu va putea
încăpea nicicum şi nicicând, iar răspunsul nu poate
fi decât unul axiomatic: Da! Eminescu a fost un om
religios; religiozitatea eminesciană făcându-se vizibilă
de–a lungul întregii şi scurtei sale vieţi, de la naştere
şi până la sfârşitul prematur al acesteia, cum şi în tot
cuprinsul uriaşei şi inegalabilei sale opere.
Viaţa lui Mihai Eminescu a început în Ipoteştii
din mărginimea Botoşanilor, în familia căminarului
Gheorghe şi Raluca Eminovici, născută Iuraşcu, la
“15 ghenarie 1850”, după cum stă consemnat, la 21
ian. 1850, în arhiva Bisericii Domneşti (Uspenia) din
Botoşani, unde şi când a avut loc botezul creştin -
ortodox al micuţului prunc, Mihai, al 7-lea dintre cei 11
copii ai familiei. Cu siguranţă, remarcându-i pruncului
“fruntea înaltă, ochii larg deschişi şi luminoşi”, aşa cum
îndeobşte stă obişnuit în săvârşirea sfântului ritual al
botezului, preotul Ion Stamate i-ar fi hărăzit acestuia
“un zbor înalt şi aripat” al vieţii sale. Şi aşa avea să şi fie!
Sub oblăduirea şi iubirea neţărmurită a mamei
sale Raluca, provenită din străvechea spiţă boierească
a neamului Iurăştenilor, oameni cu vrednică evlavie
duhovnicească, copilăria lui Mihai, precum şi a
celorlalţi fraţi şi surori, s-a petrecut în spiritul curat al
credinţei strămoşeşti, cu atât mai mult cu cât mama
sa cumpărase în acest scop „din banii ei de zestre
o bisericuţă de lemn pe care a adus-o la moşia de la
Ipoteşti”, precum a consemnat şi George Călinescu.
Despre copilăria sa va „nota” mai târziu însăşi
20
poetul: „Fiind băiet păduri cutreieram / Şi mă culcam
ades lîngă izvor...”, dar cel mai mult îi plăcea să treacă
„codrii de aramă” ai Baisei, singur sau însoţit de fratele
său Ilie, îndreptându-se spre mănăstirea Agafton, acolo
unde erau călugăriţe surorile mamei, Fevronia, Safta şi
Olimpiada, mătuşile sale, ba chiar şi nepoata lor, Xenia
Velisarie. Aici la Agafton, vor putea rămâne uneori zile
întregi, fiind bine primiţi de mătuşa Fevronia, care se
îngrijea de educaţia lor. Aşa avea să facă cunoştinţă
nepotul Mihai cu... buchiile alfabetului chirilic, care
i-au deschis calea spre descifrarea vechilor cărţi şi
manuscrise religioase aflate în biblioteca mănăstirii.
Dar cel mai mult îi plăcea lui Mihai să asculte vrăjit
psalmodia Lumină lină, cântată de cuvioasele măicuţe
la vecerniile de dinaintea sărbătorilor, ale căror psalmi
îl înfiorau peste poate: „(...) văzând lumina cea de seară,
lăudăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu;
vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri
cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru
aceasta lumea Te slăveşte.”
Mai apoi, ca şcolar, Mihai, având consimţămîntul
maicii stareţe Olimpiada, îşi va petrece aici vacanţele de
vară, adâncindu-se şi mai abitir în lectura valorosului
tezaur de cărţi rare şi sfinte, între care şi „Mărgăritele”
lui Vasile Iuraşcu, bunicul său.
Prin participarea activă la slujbele canonice şi
viaţa monahală a mănăstirii Agafton se poate desprinde
lesne ideea că aici s-a format spiritul religiozitîţii
poetului de mai târziu, care-i va inspira o serie întreagă
de poezii cu profundă temă religioasă, din care
reţinem: Rugăciune, Învierea, O, chilia mea sărmana,
Colinde, colinde, Legenda lui Iisus, Mortua est, Răsai
asupra mea ş.a. Despre acest episod de religiozitate
eminesciană va nota ulterior şi preotul - scriitor, Gala
Galaction: „La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu
întâia oară cenobitismul creştin şi pravilele lui şi trista
lui Frumuseţe.”
Purtându-le un respect deosebit mătuşilor sale
călugăriţe, ulterior, tânărul poet va reveni deseori la
Agafton. Una dintre aceste vizite a fost cea din 1875,
„cînd maica Fevronia organizează o şezătoare de tors
lână, la care au participat mai multe călugăriţe. Pentru
musafirii evenimentului Fevronia a pregătit o adevărată
masă boierească”, după cum afirma fratele său Matei, pe
atunci elev al Şcolii Militare de la Iaşi, care l-a însoţit.
Ca student „auditor extraordinar” la Viena şi Berlin,
în perioada 1869 – 74, Mihai Eminescu are prilejul să-
şi lărgească orizontul cunoştinţelor sale filosofice din
lucrările marilor înţelepţi ai lumii. Iată cum îl descria
Ioan Slavici, prietenul său din studenţie: „La douăzeci
de ani era un bun cunoscător al religiilor. El cunoştea
nu numai învăţăturile cuprinse în Evanghelii, ci şi pe
ale lui Platon, pe ale lui Confucius, Zoroastru şi Buda
şi punea religiozitatea, orişicare ar fi ea, mai presus de
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
toate.” Să recunoaştem în acest citat faptul doveditor
al interesului faţă de credinţa strămoşească, inoculat
încă din copilărie.
În perioada ieşeană, ca ziarist al „Curierului de
Iaşi”, Eminescu combate influenţa austriacă nefastă
asupra Mitropoliei din Suceava. Reţinem din articolul
publicat în 1876: „Şi nu mai arde candela vecinică la
capul binecredinciosului şi de Hristos iubitorului Ştefan
Voievod. Biserica lui Alexandru cel Bun în Suceava stă
de 80 de ani în ruină: iar Mitropolia Sucevei cu moaştele
Sf. Ioan cine se-ngrijeşte de ea?... Singură Mitropolia
Moldovei şi Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de
nicio patriarhie; acestei Mitropolii a Moldovei şi Sucevei
se datoreşte introducerea limbei române în biserică şi
stat, ea este mama neamului românesc.”
Mai mult de atât, Eminescu, ca redactor al ziarului
bucureştean „Timpul”, va considera Biserica Ortodoxă
Română drept: „maica spirituală a neamului românesc,
cea care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică şi
care a fost azilul de mântuire naţională în ţări în care
românul nu are Stat.”
Stăpânit în profunzimea lui sufletească de
simţămîntul nestrămutat al credinţei ortodoxe,
Eminescu va delibera „cu nemărginire de gând”: „Istoria
omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu
se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui
Dumnezeu.” Pe Dumnezeu, atotbiruitor şi nemuritor, ca
stăpîn al vieţii şi al morţii, Eminescu ni-l redă în poemul
Luceafărul – opera sa lirică fundamentală: „De greul
negrei veşnicii, / Părinte mă dezleagă / Şi lăudat pe veci
să fii / Pe-a lumii scară´ntreagă. // O, cere-mi, Doamne
orice preţ, / Dar dă-mi o altă soarte,/ Că Tu izvor eşti
de vieţi / Şi dătător de moarte...”
Un fior de religiozitate eminesciană îl găsim şi în
poezia „Dumnezeu şi om” în care poetul expune, folosind
antiteza, relaţia dintre divinitate şi omenire. Plecând de
la naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, după relatarea
Sfintei Evanghelii: „Te-am văzut născut pe paie, faţa
mică şi urâtă, / Tu, Hristoase, – o hieroglifă stai cu
fruntea amărâtă (...), ca în final să apară a fi Judecător:
„Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său, /
Dacă inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează... / De
a veacului suflare inima lui e trează / Şi în ochiul lui
cuminte tu eşti om nu Dumnezeu”.
Şi poezia „Învierea” este străbătută de o aceeaşi
înfiorare creştină: „Cântări şi laude-nălţăm / Noi, Ţie
Unuia, / Primindu-L cu psalme şi ramuri, / Plecaţi-
vă neamuri, / Cântând Aleluia! // Hristos a înviat
din morţi, / Cu cetele sfinte, / Cu moarte pre moarte
călcând-o, / Lumina ducând-o / Celor din morminte!”
Jertfa Mântuitorului a fost evocată cu acelaşi
har religios şi într-un articol apărut înaintea Paştelui,
în numărul din 12 aprilie 1881 a ziarului Timpul: „A se
sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu
21
din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas
de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel
sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi
asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura
întreagă”.
Nu s-ar fi putut ca poetul, care i-a închinat „dulcei
sale mame” cel mai tulburător poem din literatura
română: „O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi...”, să nu fi
simţit lăuntric dorinţa de a-i închina o „Rugăciune” şi
Maicii Domnului, socotită Mama noastră a românilor,
invocîndu-i ocrotirea în numele tuturor: „(...) Ascultă-a
nostre plîngeri, / Regină peste îngeri, / Lumina-ţi
adorată / Asupră-ne coboară, / O, Maică Preacurată /
Şi pururea Fecioară, / Marie...” Peste ani şi ani, în 1999,
descoperindu-i frumuseţea, această divină poezie
eminesciană a fost recitată în limba română de către
Papa Ioan Paul al II-lea în Piaţa San Pietro din Roma, în
cadrul ceremoniei Angelus.
În 1880, pe când poetul se simţea împresurat
de „umbra durerii şi a neputinţei”, compune o a
doua rugăciune către Maica Domnului, intitulată
„Răsai asupra mea”, cerându-i cu pioşenie, Speranţa,
Tinereţea şi Credinţa: „Răsai asupra mea, lumină lină /
Ca-n visul meu ceresc de-odinioară; / O, Maică Sfântă,
Pururea Fecioară, / În noaptea gândurilor mele vină.
// Speranţa mea Tu n-o lăsa să moară / Din inima-mi
adânc noian de vină; / Privirea Ta de milă caldă plină,
/ Îndurătoare-asupra mea coboară. // Străin de toţi,
pierdut în suferinţa / Adâncă a nimicniciei mele, / Eu
nu mai cred nimic şi n-am tărie, // Dă-mi tinereţea mea,
redă-mi credinţa / Şi reapari din cerul Tău de stele: /
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”
Că Eminescu este un om religios o dovedeşte cu
prisosinţă şi întreaga sa creaţie lirică, romantică şi de
dragoste, în care poetul a presărat cu „metafore de gând”
numeroase cuvinte ce aparţin de religie, întregind cu
acestea profunzimea sentimentelor exprimate: icoană,
înger, candelă, cer, lumină, rai, lumânare, sfinţenie,
rugăciune ş.a.
În eseul său: „Ideea de Dumnezeu în poezia lui
Eminescu”, preotul, profesor universitar, critic literar
şi poet, Theodor Damian, stabilit în Statele Unite,
precizează fără echivoc: „Faptul că Eminescu credea în
Dumnezeu nu mai trebuie demonstrat.” (s.n.)
Primele simptome ale bolii sale s-au manifestat
la 5 iunie 1883, când la Iaşi s-a inaugurat statuia
ecvestră a Marelui Voievod Ştefan, amplasată în faţa
fostei Curţi Domneşti, devenită Palatul Ocârmuirii. La
festivitate, Mihai Eminescu, ca redactor-şef al ziarului
bucureştean „Timpul”, urma să-şi declame „Doina”,
compusă special pentru solemnitatea momentului.
Conştient de situaţia gravă a României, aservită
intereselor străine, poetul, văzând în figura legendară
 SURÂSUL BUCOVINEI
a lui Ştefan cel Mare singura cale a izbăvirii, cere
îndurarea divinităţii:„Ştefane, Măria ta,/Tu la Putna nu
mai sta, / Laś arhimandritului / Toată grija schitului,
/ Lasă grija sfinţilor/ În sama părinţilor,/ Clopotele să
le tragă / Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, / Doar s-o-
ndura Dumnezeu, / Ca să-ţi mântui neamul tău!” Retras
din mulţime, abia spre seară în casa lui Iacob Negruzzi
şi-a putut recita Doina..
Aşa cum afirmă biografii săi, în 1883, după ce a
definitivat forma finală şi a publicat „Luceafărul” în
Almanahul Societăţii studenţeşti „România jună” de
la Viena şi în Convorbiri literare, Mihai Eminescu, mai
mult bolnav, a cam pus capăt creaţiei sale. Un an mai
târziu, în 1884, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, îi apare
volumul princeps „Poezii”, în care a fost cuprins şi
poemul... luceferian.
Crescut în spiritul religios al credinţei, Eminescu
avea şi previziunea apropiatei sale morţi, motiv pentru
care, în 1887, aflat la ospiciul Neamţ (după cum atestă o
însemnare pe un ceaslov al unui duhovnic de la M-rea
Neamţ), „limpede la minte, dar posac şi trist”, a cerut să
se spovedească şi să se împărtăşească, precum un bun
creştin: „Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi
să fie într-o mănăstire de Maici şi să ascult în fiecare
seară, ca la Agafton, cum cântă <Lumină lină>.”
Spre sfîrşitul anului 1888, îngrijorată, Veronica
Micle, muza lui inspiratoare, aflându-l la Botoşani pe
„iubitul ei Emin” într-o stare avansată a bolii, îl ia la
Bucureşti şi-l internează pentru tratament în sanatoriul
dr. Şuţu, unde-l va vizita şi încuraja mereu.
În iunie 1889, premoniţional, poetul scrie ultima
sa poezie „Stelele-n cer”, ca o „rugă” fierbinte dinaintea
morţii: „Până nu mor,/Pleacă-te, îngere,/La trista-
mi plângere / Plină de-amor. // Nu e păcat / Ca să se
lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”
Dar „clipa cea repede s-a lepădat”! Pe 15 iunie 1889,
la orele 4 dimineaţa, Mihai Eminescu devine Luceafăr
în Veşnicia Dumnezeiască a Cerului. Slujba religioasă a
prohodirii sale a avut loc sâmbătă, 17 iunie, la Biserica
ortodoxă „Sf. Gheorghe”, oficiată de un singur preot, dar
în finalul acesteia corul Mitropoliei a interpretat „Mai
am un singur dor”, ce a răsunat „ca un dangăt de clopot
în sufletele celor prezenţi.” Necrologul a fost rostit de
către Gr. Ventura, prim redactor al ziarului „Adevărul”,
subliniind: „Acela ce zace aici, înaintea noastră n-a fost
al nimănui, ci al tuturor românilor”. După aşezarea
sicriului acoperit cu o pânză neagră într-un dric
simplu, tras de doi cai („Nu voi sicriu bogat”), cortegiul
funerar, avându-i în frunte pe M. Kogălniceanu, Th.
Rosetti, Titu Maiorescu şi Lascăr Catargiu, după un
popas la Universitate, s-a îndreptat spre Cimitirul Belu,
parcela 9, unde sub un tei Eminescu a fost coborât în
reavănul pământ spre odihnă veşnică. După cum scria
presa de a doua zi: „o doamnă din Moldova, îmbrăcată
22
în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de Nu-
mă-uita. Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit,
l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle.”
Jale mare în toată ţara la aflarea tristei veşti...
Ajunsă şi la mănăstirea Agafton, o va povesti mai
târziu maica Agafia Moisă, din cele auzite de la mătuşile
maici Iuraşcu: „...Iar după ce a murit Eminescu, maicile
îi făceau regulat colivă şi parastas la biserică, în fiecare
sâmbătă, neuitând să-i cânte Lumină lină.”
Desnădăjduită, pe 4 august 1889, „exact după 50
de zile de la sfârşitul Eminului!”, Veronica Micle pleacă
şi ea, cu voită precipitare, în Veşnicia Cerului să-l
întâlnească şi să fie acolo împreună cu iubitul ei Emin,
nedespărţiţi nici în eternitate.
Suportând şi el cu amar pierderea „fratelui
Mihai” şi a Veronicăi, prietenii săi dragi de la Bojdeucă,
povestitorul Ion Creangă pleacă în ultima zi a anului
1889 să-i întâlnească la Cer, întru veşnică nedespărţire...
Posteritatea lui Mihai Eminescu este şi în prezent
străbătută de aceeaşi statornică preocupare a românilor
de a-i afla şi cerceta uriaşa „moştenire” culturală lăsată
în manuscris urmaşilor. Astfel, Titu Maiorescu, ca
„executor” testamentar, intuind inestimabila valoare a
manuscriselor eminesciene, la 12 ianuarie 1902, predă
Academiei Române „cufărul”, cu cele 46 de volume
manuscris, însumând peste 14 mii de file.
De-a lungul vremii, după ample şi laborioase
cercetări ale unor literaţi de mare valoare, s-a reuşit
alcătuirea unor ediţii integrale ale operei eminesciene;
prima dintre acestea, în şase volume (1939 – 1963)
aparţinând criticului literar Perspecissius. Au urmat
ediţiile îngrijite de academicienii: Mihai Cimpoi, 8
volume (2001) Eugen Simion, 38 de volume (2005 -
2009), Dimitrie Vatamaniuc, 11 volume (2011) – ultima.
Legat de religiozitatea eminesciană, dintre miile
de manuscrise mă voi opri la cel din ultima ediţie,
catalogat cu M – 2262, EMINESCU-OPERE, vol. X –
Fragmentarium, pag.29, intitulat „SUFLETUL LUMEI
ESTE EU”: „Trecutul când n-am fost, viitorul când n-oi
fi, nu esistă ele, fiindcă eu nu esist, sufletul lumii este
eu. Fără eu nu esistă timp, nu esistă spaţiu, nu esistă
Dumnezeu. Fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec,
ochiul e lumină, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu.”
Din cele expuse şi riguros selectate mi-ar fi
imposibil să cred că ar mai putea exista vreodată un
presupus „detractor” care să-i conteste lui Mihai
Eminescu religiozitatea, cum nu-i va putea nimeni
şi niciodată să-i aducă atingere patriotismului şi
genialităţii operei sale, cele care, vorba părintelui Th.
Damian, nu trebuiesc demonstrate!
Mihai Caba
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
O SLUJBĂ DE PRIVEGHERE PE BÂRNĂREL,
VĂZUTĂ PRIN OCHII UNUI MIREAN PĂCĂTOS
A
m primit o invitație
zilele trecute de la
părintele Nectarie,
egumenul Schitului Sfântul
Nectarie de pe Bârnărel: „Vă
îndemn să participați vineri
seară la slujba de priveghere. Va fi un serviciu religios
mai special după practica athonită, un praznic dedicat
Sf. Luca al Crimeei, ocrotitorul Paraclisului nostru..”
O asemenea chemare e onorantă pentru unul ca
mine, deoarece în concepția mea, când Dumnezeu îți
deschide ție, ultimului păcătos, o ușă, când te cheamă
pe neașteptate, nu poți sta pe gânduri (o meriți sau
nu, este momentul sau nu, aveai poate alte planuri…),
trebuie să fructifici clipa binecuvântată cu multă
bucurie în suflet, chiar dacă nu știi încă ce va presupune
aceasta.
Cu sinceritate vă spun că, până atunci nu auzisem
prea multe despre acest sfânt al timpurilor noastre (și
nici nu am avut tăria să-l iscodesc imediat pe părinte
stareț despre asta) așa că am început, mânat de o
curiozitate ce îmi stă în caracter, să caut mai multe
informații despre viața acestui sfânt părinte prigonit
de bolșevici... Canonizat în rândul Sfinților Ierarhi
Mărturisitori, el face parte în aceeași măsură și din
soborul Doctorilor fără de arginți, deoarece toată
viața sa a păzit cuvântul Marelui Doctor al sufletelor și
trupurilor noastre: În dar ați luat, în dar să dați. Orice
alte cuvinte aș adăuga aici pentru a caracteriza viața
sa încărcată de sfințenie, ar fi de prisos. Nu are rost să
înșir acum și aici biografia sa, o va căuta și găsi fiecare
cititor, de va voi asta.
Vineri pe înserat, la momentul când apusul începe
a curge în tăcere pe dealuri și soarele palid coboară
agale după munții Suhard iar clopotele își încep litania,
urc grăbit pe drumul ce duce la schit. Brazii își leagănă
domol vârfurile; constat că aici până și pădurea se
roagă. Cântecul greierilor începe a amuți prin pajiști
și-o pală de vânt cu degete reci, nevăzute, alungă hora
tunetelor ce prevestesc o furtună, pe cealaltă parte-a
muntelui. Pe ultima serpentină îmi taie calea câțiva
câini obosiți ce păzesc o turmă de oi venită să se adape.
Lângă izvor sunt numai eu, o turmă și-un păstor; nu
știu de ce, îmi vine în gând parabola oii rătăcite.
Am ajuns la schit la timpul potrivit. În biserică,
câteva umbre privesc tăcerea din icoane. Tăcute
candele clipesc în semiîntuneric, unde luna trimite
prin fereastră o dungă argintie precum o potecă spre
stele. În altar viețuitorii schitului, părintele egumen -
23
protosinghelul Nectarie Jacotă, Ieromonahul Porfirie
Monac și invitatul serii, cucernicul părinte Octavian
Molea de la Parohia „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”
din comuna suceveană Arbore, încep slujba de noapte.
Știu că între toate ostenelile monahismului nici
una nu este mai mare decât Privegherea de toată
noaptea deoarece prin priveghere ți se deschid ochii
pentru a înțelege întreaga slavă a vieții monahale și
forța căii celor drepți; ea simbolizează istoria Vechiului
și Noului Testament și combină Vecernia (unită cu Litia)
și Utrenia, toate încununate de Sfânta Liturghie.
Vecernia Mare a început cu deschiderea Ușilor
Sfântului Altar și cu cădirea în tăcere a Sfintei Mese și
a Sfântului Altar, mireasma de tămâie pătrunzând în
toate colțurile. Cădirea are loc în tăcere și simbolizează
începutul facerii lumii. În aer plutește duh de sărbătoare
și percepi cum harul sfânt picură din cer în inimile
credincioșilor, întărind cuvintele evanghelistului: „Nu
te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit
să vă dea vouă împărăția” (Luca 12:32).
În strană, vocile angelice a trei studenți ortodocși
la Teologie întăresc prin cântec trăirea, înțelegerea
profundă a momentului și participarea sufletească
la liturghie. Grupul coral condus de Andrei Brezeanu
ne ajută în seara aceasta minunată ca, uniți unul cu
celălalt în rugăciune, să înțelegem cu inima și mintea
imnurile pe care le cântăm și să conștientizăm că
muzica psaltică este rodul și lucrarea Sfântului Duh. Și
noi, cei mai slabi, avem drept ajutor la îndemână o altă
cruce de aur - rugăciunea gurii, liantul comunicării și
comuniunii creștine, mai apoi rugăciunea inimii.
Răsună în strană Acatistul Sfântului Luca al
Crimeei - făcătorul de minuni și e momentul când
încerc să înțeleg câtă credință a putut avea acest sfânt
ortodox, de a primit în schimb tăria să înfrunte senin
și să reziste cruntei prigoane bolșevice, în momentul în
care alții cedau la prima încercare.
După Stihira hramului, în cadrul Litiei au fost
aduse pentru binecuvântare cinci pâini, uleiul grâul
și vinul, toate așezate pe tetrapodul cel mic în
mijlocul bisericii, amintindu-ne de minunea făcută de
Mântuitorul Hristos, când a săturat mulțimile. Scopul
primar al binecuvântării pâinii și al vinului era acela de
întărire trupească a celor care participau la slujba de
priveghere - care dura câteva ore - fără a mânca ceva
după aceasta.
Privegherea de toată noaptea a continuat cu
o trecere la Utrenie, cea care semnifică începutul
timpului Noului Testament, care se face în întregime
 SURÂSUL BUCOVINEI
după ordinea sărbătorii sau duminică și începe cu
lectura celor Psalmilor. Spre finalul Sfintei Liturghii,
câteva umbre de îngeri - maicile de la Schitul Sunători,
se îndreaptă în tăcere spre ușile Altarului să primească
Sfânta Împărtășanie. E atâta liniște și pace în biserică
în aceste momente, că îmi pare că a încremenit și clipa
minunată a relevării acestor taine.
La sfârșitul utreniei credincioșii au primit ungerea
cu ulei din candela sfântului Nectarie și au fost invitați
să participe la o scurtă agapă frățească. În trapeză,
maicile care dau ajutor roiesc precum harnice albine pe
lângă masa întinsă și te îmbie să guști din cele pregătite.
Mă întreb în sinea mea, fără să aștept răspuns (căci
e evident), de unde au atâta voință, răbdare și putere
aceste suflete alese să le facă pe toate cele rânduite...
După o noapte de priveghere, în zori de zi, părăsesc
mănăstirea. Îmi pare că sufletul meu vrea să se piardă
RAPTUL DE TERITORII ŞI DECIMAREA
SUFLETULUI ROMÂNESC
O
cruce grea a fost şi
este pentru popor-
ul român să-şi ducă
existenţa în vecinătatea
marilor imperii. Care i-au
nesocotit existenţa, l-au
abuzat, i-au terfelit demnitatea, dorindu-l dispărut de
pe pământurile sale. Este cazul, cu predilecţie, a impe-
riului muscalilor, fie el ţarist sau roşu. În toată istoria
lor, atunci când s-au simţit puternici, ori i-au simţit pe
vecinii lor vulnerabili, n-au ratat oportunitatea de a-şi
extinde graniţele, de a subjuga şi asimila popoare. Sau
chiar de a face, în acest scop, câte un pact cu diavolul.
Cum este cazul alianţei cu Hitler. Pentru a împărţi Po-
lonia, pentru acapararea Ţărilor Baltice şi a Basarabiei.
Deşi, în vestitul pact Ribbentrop – Molotov din
23 august 1939, nemţii fascişti recunoşteau doar
„interesele Rusiei asupra Basarabiei”, înţelegându-se
prin aceasta, acordul pe care şi l-au dat (la fel ca şi
turcii în 1812, de parcă ar fi fost pământul lor) pentru
reintrarea teritoriului dintre Prut şi Nistru în sfera
de influenţă rusească, muscalii, plusând, au anexat şi
cotropit şi Nordul Bucovinei, şi ţinutul Herţa, teritorii
care, nici măcar, n-au fost vreodată sub dominaţia lor.
Faptul în sine, dramatic pentru poporul român,
rămâne şi astăzi o rană deschisă în conştiinţa neamului,
chiar dacă nu neapărat şi în conştiinţa vremelnicilor şi
iresponsabililor politicieni, care şi-au pus semnătura
pe tratate bilaterale şi internaţionale, ce consfinţesc
24
în noapte, iau însă cu mine drept pavăză o parte din
trăirile și clipele înălțătoare de acolo, precum și vorbele
de duh ce le-au rostit slujitorii ei. Sunt încărcate de
sfințenie și trăire și-mi oferă siguranța că ne vor ocroti
în toată clipa.
Printre creste și vârfuri de brazi ascunși în fine
dantele de ceață, nălucirile se destramă. Jos, la poalele
dealului, orașul începe să se trezească din somn,
căci umbre grăbite încep a-i umple străzile pustii.
Cu pleoapele încărcate de somn privesc spre vârful
muntelui Bârnărel, unde lumina albă a Crucii Eroilor
veghează tăcută și trimit din cugetul frânt de această
înălțătoare experiență, o rugă Cerului, după priceperea
mea: „Cred Doamne, te rog ajută necredinței mele”.
Paul Braşcanu
cedarea acestor teritorii străinilor. Negândindu-se,
poate, că istoria acestei ţării îi va pune la zidul infamiei,
că noi, cei de acum, şi mai ales generaţiile viitoare, îi
vom condamna, mai mult decât o facem pentru Hitler
şi Stalin la un loc.
Acest mesaj îl transmite şi romanul „Graniţa
blestemată” a ilustrului profesor de limbă română, Ioan
ŢICALO, el însuşi, născut şi crescut în proximitatea
hotarului împins în inima românilor, martor al acestor
evenimente dramatice, pe care atât de sensibil le-a
tratat în această carte, de referinţă pentru golgota
neamului.
Armata română reuşeşte între anii 1941-1942 să
elibereze Bucovina şi Herţa de sub cizma rusească,
perioadă în care, de la universal la strict individual,
într-o comună din Herţa, ce avea să fie iarăşi tăiată
în două de graniţa blestemată, izvorăşte şi îşi lărgeşte
albia o poveste de dragoste neprihănită, dintre un
vajnic flăcău al satului şi o frumoasă româncă de pe
colina satului vecin.
Ruşii, însă, întorc războiul la Stalingrad, şi nu că
ar fi făcut rău prin aceasta, şi îi mână pe nemţi înapoi,
până în bârlogul lor din Berlin, pe care îl dinamitează
şi-i pun deasupra steaua roşie moscovită. Cine-i mai
putea opri acum să-şi pună graniţele pe unde poftesc,
căci Rusia era de-acum, cu logistică subvenţionată
de Aliaţi, putere învingătoare… Şi, ca în gluma aceea,
cu elevul care nu ştia geografie, dar îi răspunde
totuşi profesoarei, Rusia se învecina cu cine vroia.
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
Legăturile sufleteşti, relaţionarea pe multiple planuri,
ce se constituie în fundamentul însuşi al existenţei şi
dezvoltării unei comunităţi, nu puteau fi oprite decât
brutal, prin focuri de armă, prin atrocităţi de tot felul.
Repoziţionându-şi frontierele, cu creionul acela tocit al
lui Stalin, ruşii au ei grijă ca ogoarele cele mai mănoase
şi pădurile cele mai frumoase să le tragă la pirostreiul
lor. Să tot îndrepte graniţa acolo unde li se părea că-i
strâmbă. Căci, cu capul întotdeauna plin de băutură,
o tot vedeau strâmbă. Că trecea prin curţile şi casele
românilor, nu conta.
Alexie (Alexandru), îndrăgostit până peste cap de
Domnica (Floricica), nu mai percepe suficient de bine
întorsătura evenimentelor. Săgeata lui Cupidon l-a atins
pe Alexie, „la nunta fugărită a premilitarului Valentin”.
Deşi o ştia din copilărie pe Domnica, acolo, şi spre
sfârşitul adolescenţei lor, a remarcat-o mai bine. Şi, au
continuat să se întâlnească, după slujba de duminică,
în proximitatea casei ei, dincolo de graniţa blestemată,
„în adâncitura zăvoiului de sub pădure”. În dezacord cu
părinţii amândurora, hotărăsc să-şi unească destinele,
iar ea, conform tradiţiei strămoşeşti, să i se dăruiască
abia după nuntă. Pentru Alexie, faptul că trecea ilegal
graniţa blestemată nu conta nici câtuşi de puţin.
Era un drept al lui, să plece dincolo, pentru a
se întâlni cu Floricica, sub stejarul acela bătrân şi
impunător, „unde a sărutat-o prima oară”. Un drept
divin, un drept al firescului, un drept strămoşesc. Când
vede, totuşi, pe unde patrulează ruşii şi că iubita lui
rămâne după sârma ghimpată, un puternic sentiment
de revoltă l-a cuprins. Şi pentru ca, tragedia lui să fie
completă, după o ultimă întâlnire cu Floricica, trecând
printr-un lan de porumb pentru a nu fi observat, aude
focuri de armă, şi o aude pe iubita lui răcnind. Era lesne
de înţeles că fusese violată. Şi el nu mai putea face
nimic!
Ba da, putea face! Să plece pe front şi să lupte
împotriva ruşilor! Să-i arunce dincolo de graniţa
blestemată, să-i pedepsească pe cei care i-au batjocorit
iubita, care i-au distrus sufletul. Şi pleacă, pentru a
se înrola, împotriva stăruinţelor mamei lui, pe care
o lasă singură. Căci şi tatăl lui era pe front. Alexie,
ajuns la centrul de recrutări din Dorohoi, îi spune
comandantului că vrea să se înroleze voluntar pentru
a lupta împotriva ruşilor. Ceea ce stârneşte stupoare.
Pentru că România tocmai întorseseră armele
împotriva nemţilor, şi era, de-acum, de partea Aliaţilor.
Ca să poată recupera măcar Nordul Transilvaniei, de
sub ocupaţia Ungariei hortiste.
I se explică acest lucru, însă Alexie parcă tot nu
înţelege. Cum de-am ajuns aliaţi cu ruşii, dacă ne-au
furat pământurile şi batjocorit femeile? Văzându-l atât
de pornit împotriva ruşilor, un veteran al războiului
antisovietic, constituit deja într-o grupare de
25
rezistenţă, îl coopteză şi pe Alexie. Numai că această
grupare nu-i viza numai pe ruşi, ci şi pe românii care,
de voie, de nevoie, au căzut la înţelegere cu ei. Şi pe
care, în incursiuni de noapte, gruparea îi executa.
Pentru trădare.
Alexie nu poate să participe la aşa ceva și desistă.
Nu acesta era obiectivul lui. Găsit în uniformă militară şi
complet dezorientat, este adus de către reprezentanţi
ai Armatei Române înapoi la centrul de recrutare din
D orohoi. Unde-şi întâlneşte tatăl, întors de la Stalingrad,
fără o mână, şi căruia i se pregăteau înscrisurile pentru
lăsare la vatră. Nici tatăl lui nu reuşeşte să-l convingă
să se întoarcă acasă. Căci, potrivit vârstei, sufletul
acesta de român nu putea fi obligat la recrutare. Aşa
că se înrolează, nu tocmai bucuros, ce-i drept, şi în
alianţă cu ruşii. Numai şi numai pentru a desfiinţa acea
graniţă blestemată, ce i-a lăsat iubita dincolo de sârma
ghimpată. Şi pentru a-l prinde şi pedepsi pe acel rus,
care i-a siluit-o.
Se distinge prin fapte de arme cu totul şi cu totul
deosebite, dând dovadă de eroism, de un curaj nebun.
Participă la eliberarea Budapestei, şi în demisolul unui
bloc, salvează o tânără unguroaică de la viol, soldatul
rus de deasupra murind în urma paturilor de armă
primite de la Alexie. Era răzbunarea divină pentru
soarta Domnicăi. Şi Alexie scapă ca prin minune,
în focul evenimentelor, de ancheta comandanţilor
sovietici, suspicioşi, că prea s-a lovit rusul la cap, în
cădere, oricât de beat să fi fost. Din munţii Tatra, unde
Armata roşie i-a spus Armatei române „spasiva”, se
întorc mai mult pe jos. Şi foarte puţini în comparaţie cu
cei care-au plecat să lupte pentru patrie. O luptă, aşa
cum a dictat-o interesele ţării de atunci.
Întors acasă erou, Alexie are nenumărate
oportunităţi de a-şi reface viaţa, uitând-o pe Domnica.
N-a putut-o face însă, în nicio împrejurare. Pentru
că rana din suflet nu i s-a mai vindecat niciodată.
Sângerând-o graniţa blestemată, care a rămas tot acolo.
Impresionează până la lacrimi credinţa în Dumnezeu a
acestui tânăr. Transpusă în fapte, atât pe front, cât şi
după lăsarea la vatră. Nădejdea lui, că, odată şi odată,
tot o va reîntâlni pe Domnica, urcându-se zi de zi pe
scara priponită de casa lui, pentru a se uita mai bine
înspre colină. Poate totuşi o vede. Ca să-i spună că încă
o mai iubeşte... şi o aşteaptă.
Finalul cărţii te lasă fără răsuflare. Şi nu-i decât
povestea unui destin de român, pedepsit pe nedrept de
o graniţă blestemată. Câte oare altele aşteaptă încă să
fie spuse! Pentru ca peste ele să nu se aştearnă uitarea.
Uitarea acestor martiri, care ar trebui înfierată, ca
sacrilegiu…
Vasile Aioanei
 SURÂSUL BUCOVINEI
INTERVIU CU CINEASTUL, JURNALISTUL ȘI
SCRIITORUL BENONI (BEN) TODICĂ DIN AUSTRALIA
Valentina Teclici: În
poezia „În două lumi –
Arta de a fi” pe care ți-
am dedicat-o în cartea
mea de versuri „De
la imposibil la posibil
– From Impossible
to Possible”, Editura Oscar Print, București, 2013,
spuneam: „Trăind în două lumi, / Timpul dintre cele
două emisfere / Devine fereastra prin care/Energia
amintirilor/E lumina hrănind clorofila. / Spațiul
dintre emisfere / Se unește-n albastră arcadă / Sub
care oamenii de spirit / Sorb cupa destăinuirilor / Și
eternitatea. // Trăind în două lumi / Dorul te poate
seca încet / Precum vântul ciutura lunii, / Speranța
te poate rodi / La nesfârșit precum pomul creației.”
Îți mulțumesc, Ben, că acum, în pragul celor
70 de ani, pe care îi vei împlini pe 23 noiembrie, ai
acceptat cu generozitatea care te caracterizează să
împarți din „cupa destăinuirilor” cu mine și cu cei
care vor citi acest interviu câte ceva despre viața
ta plină de experiențe interesante, provocatoare și
binecuvântate. Așadar, să începem cu primul capitol,
COPILĂRIA, care este o etapă fundamentală a vieții
noastre.
Ce amintiri ai despre primii ani ai copilăriei trăiți
pe plaiuri moldovene, în satul Iezer, și care este cea
mai prețioasă, revenind adesea pe scena memoriei
tale?
Ben Todică: Cățăratul pe cosarul cu porumb
unde am rămas blocat de frica înălțimii. Uitându-mă
în jos și neștiind cum să cobor, am urcat până sub
acoperiș și m-am rostogolit înăuntru pe știuleții de
porumb, proaspăt culeși. Norocul meu a fost că era
plin, că nu știu ce m-aș fi făcut. Oricum am rămas
plângând acolo sus până a venit mama acasă și m-a
salvat. Seara părinții făceau focul afară și puneau de
mămăliguță în ceaunel, pe pirostrie. Țin minte că
alergând m-am împiedecat și am căzut pe unul din ele
și mi-am fript fundulețul și ouțele. Nu se uită. Odată
mi-a spus mama că era să mă mănânce porcii dacă
nu venea mai devreme de la plug că soră-sa, ocupată
cu iubitul ei, a uitat de mine iar eu, scăpându-mă în
pantaloni, am trezit pofta porcilor care începuseră să-
mi dea târcoale. Mi-aduc aminte cum trecea fanfara pe
stradă și anunța bâlciul din Puiești. Ieșeam la poartă
și împreună cu alți copii ne luam după ea. Așa m-am
îndrăgostit de muzică, iar mama, de câte ori căuta
cleștele de scos cărbunii din sobă, nu-l găsea că era
la mine. Eu îmi imaginam că era clarinet și umblam
26
toată ziua prin curte după găini pretinzând că suntem
fanfara. Mi-aduc aminte cum mama mă căra în brațe
și treceam peste mici pârâiașe și băltoace. Îi vedeam
cizmele de cauciuc din picioare care se scufundau în
glod precum pumnii ei în aluat când făcea plăcinte cu
brânză. Tare bune! Apoi la o nuntă fusese o bătaie din
care unul a fost spintecat. Era într-o căruță pe fân ca
să fie dus la doctor. Avea tăieturi mari din care văd și
acum ieșind aburi, iar el gemea. Era noapte, liniște și
mirosea a tămâie.
Valentina Teclici: În ce fel mutarea părinților tăi
în Banat ți-a influențat viața?
Ben Todică: De la copilul care umbla cu
fundulețul gol prin colbul Iezerului și care căuta
din priviri biserica atunci când bătea clopotul ca să
vadă de unde vine și ce era tunetul ăla, la copilașul
din Bocșa Montană care a rupt mânerul de lemn de
la ușa sobei bătrânei la care stăteam în/cu chirie,
apoi Vasiova, Ocna de Fier, Amelia și Minele rusești
ale Ciudanoviței … au trecut vreo doi ani. A fost un
salt imens. De la curtea din Iezer unde eram lăsat în
grija unei surori mai tinere a mamei când pleca cu tata
la munca câmpului (că venise colectivizarea, le luase
totul și trebuiau să muncească la stat, întorcându-se
doar seara frânți de oboseală, când eu dormeam deja),
m-am trezit dintr-odată pe un șantier plin de soldați,
pușcăriași și civili care construiau blocuri, șoseaua
din cuburi de granit, bascule, macarale, camioane,
autobuze, fanfare militare, difuzoare pe stâlpii străzii
care urlau slogane și cântece revoluționare. A fost ca
o trecere de la o vară liniștită la un cer înfuriat plin de
tunete, furtună și ploi. Mă jucam în grămezile de nisip
fin pentru construcții, alergam după patrulele militare
care schimbau zilnic santinelele la punctele strategice,
depozite de muniție, pușcărie, cazărmi, tunele, intrări
și ieșiri din zonă. Toți copiii eram fascinați de soldați
și de armamentul lor. Pentru mine, erau eroii de pe
ecranul filmelor rusești de propagandă. Filmele
văzute de noi erau aduse direct din Uniunea Sovietică.
Șantierul era exploatat de ruși, iar conducerea și
personalul vorbeau rusește. Vecinii noștri intelectuali
pe care, copil fiind îi vizitam, aveau reviste în limba
rusă pe masă. Câțiva ani mai târziu, acești oameni
mi-au fost de mare ajutor cu serviciul și prietenia lor.
Ciudanovița, cu cei zece mii de oameni veniți/aduși
din toate colțurile României, mi-a conturat și decis
traiectoria și destinul vieții. Sunt onorat.
Valentina Teclici: De unde și când s-a aprins
scânteia pasiunii pentru realizarea filmelor? Ce
sentimente ai avut la finalizarea primului film?
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
Ben Todică: Am văzut un film rusesc în care un
grup de tineri de vârsta mea, 8-9 ani, se pregăteau
să facă un film cu un aparat de 16 mm, roșu. Atunci
am realizat că filmele pe care le urmăream de copil
la cinema se fac așa, în acest mod și că nu trebuie
decât să fac rost de un aparat de filmat. Am început
să fac cercetări cum și de unde aș putea obține unul.
Sigur că m-as fi rugat de părinți să mi-l cumpere. În
România nu se găsea așa ceva, așa că am renunțat
până la 12 ani când ajungând în vacantă, la Arad, am
văzut un proiector de 8 mm de vânzare și două bobine
mari pline cu film alb/negru. Inima mi-a tresărit. Era
un aparat foarte vechi. L-am cumpărat imediat. Avea
lângă el un film din al doilea război mondial al unor
familii de nemți care muriseră de mult, iar urmașii
le-au dus în consignație. Se întâmpla prin 1964. Eram
foarte entuziasmat proiectând filmul acasă. Aveam
acum cinematograful meu. L-am arătat prietenilor iar
nenea Watzzi de la cinema mi-a spus că prietenul său,
un inginer neamț de la Uzinele UTA din Sânnicolau
Mic are aparat de filmat pe 8 mm pe care îl folosește de
câte ori merge în concediu la rudele din Germania și
că mai are un aparat de filmat Meopta Cehoslovac mai
vechi și este dispus să mi-l vândă, însă cerea pe el 1100
de lei. Erau bani mulți, așa că m-am dus acasă și m-am
angajat pe durata vacantei de vară ca și culegător de
probe de apă pentru laboratorul geofizic al minelor.
Aveam datoria să merg zilnic cu bicicleta cu niște
sticluțe de plastic să colectez ape din toate râurile
și izvoarele din împrejurimile minelor și localității.
Plecam de la șapte dimineața și terminam pe la vreo
două după amiază și așa am adunat banii pentru
primul meu aparat de filmat. În acea toamnă realizam
primul meu film de 3 minute intitulat „Copilărie”, un
film cu cowboys, călărind pe crengi și care luptau
pentru o fată frumoasă. Mai târziu, cu acest film am
luat o mențiune la un festival al cineamatorilor din
Anina. Filmul mi l-a developat nenea care-mi vânduse
aparatul. Mai târziu am reușit să-mi cumpăr un tanc
de developat și am învățat să îmi developez filmele
singur. Devenisem un fel de Zeu al șantierului după
proiectarea filmului în zona blocurilor pentru copiii
artiști și familiile lor. Am impresionat toți vecinii. Apoi,
de-a lungul anilor au urmat alte proiecte care au atras
atenția celor de la exploatarea minieră și a sindicatului
care au văzut în mine un potențial pentru promovarea
în media, la București, a invențiilor și a noii tehnologii
din subteranul uranifer secret. Ei au investit în primul
nostru Cineclub pe care l-am botezat APOLLO, pentru
că erau la modă rachetele cu același nume. Și așa a
rămas până am plecat. Lucram de acum în paralel.
Filme pentru ei și filme pentru mine.
Valentina Teclici: Talentul, pasiunea și timpul
investit în crearea filmelor s-au reflectat în calitatea
27
filmelor pe care le-ai creat în România: „Cheile din
Nera” (1976), „Meditare” (1976), „Oxigen” (1976) „Lanțul”
(1976), „Primii pași” (1979) și în obținerea unor premii
județene și naționale pentru filmele „Perseverența”
(1978), care a câștigat marele premiu la Festivalul
Național de Producători de Filme în 1979 și „Visul”
(1975), care a fost nominalizat și a câștigat al treilea
premiu la Festivalul de stat al producătorilor de film
(1979) de la Timișoara. Deși ai început să culegi lauri
ai succesului în domeniul filmului, domeniu atât de
important pentru tine, în 1979 ai decis să pleci din
România. Ce te-a determinat să faci acel pas atât de
condamnat de regimul comunist, care stigmatiza atât
pe cel care a ales calea emigrării și a pribegiei, cât și
pe familia rămasă în urmă?
Ben Todică: Aici e un roman întreg care m-a adus
la această decizie, însă o pun pe seama destinului
care a fost blând cu mine, că puteam ușor să fiu
împușcat pe frontieră sau și mai rău, să fiu prins
și umilit restul vieții prin pușcării, eu fiind și sub
jurământul de grănicer făcând armata pe frontiera
cu Iugoslavia - pasibil de condamnare pentru trădare
pentru următorii 10 ani de la lăsarea la vatră. Faptul că
am cunoscut foarte bine regula jocului m-a ajutat să
reușesc. Eu nu am știut că voi fugi până în ziua plecării,
dar e interesant că subconștientul meu știa. De câteva
săptămâni mă tot visam pe niște străzi cu firme scrise
în limba slavonă. Am concluzionat pe urmă când am
ajuns acolo că era Belgradul. Tata ieșise la pensie,
eu divorțasem de soție și tăiasem toate legăturile
ombilicale cu familia. Locuiam într-o cameră la
părinți dar mai mult în laboratorul cineclubului Apollo
al exploatării miniere Oravița. Unul din prietenii
tinereții bătuse un milițian pentru o fată și urma să
fie arestat. A venit la mine și mi-a spus că nu are o
altă alternativă decât să fugă din tară și dacă pot să-i
dau vreun sfat. I-am spus că nu cunosc frontierele din
zona Oraviței, însă pot să-i dau o direcție. „Vezi vârful
acela din zare care se conturează pe cerul întunecat
al nopții? Orice ai face nu te abate de la el că acolo
ești în Serbia”, l-am sfătuit. Eu încercasem de multe
ori să aplic pentru un permis pentru micul trafic și
mi s-a spus că e imposibil să-l obțin pentru că lucrez
în locuri de importantă strategică națională, adică
laboratoarele minelor de uraniu și am făcut filme
documentare despre activitatea nucleară din zonă și
de la Uzinele R de lângă Feldioara, despre introducerea
de noi tehnologii, invenții și inovații în subteran. Mi-a
spus că nu am șanse: „că tu ești și tânăr și singur și nu
te mai întorci.” Și avea poate dreptate. Nu știu, că nu
am încercat. Prietenul a eșuat, s-a întors seara la mine
și m-a rugat să-l ajut. Atunci a fost momentul când am
hotărât să plec. A doua zi am fost la postă, l-am trecut
pe tata pe carnetul de CEC unde aveam toată averea,
 SURÂSUL BUCOVINEI
am scos ce era mai personal de la cineclub, cum ar fi
filme de familie și fotografii și le-am ascuns sub saltea,
acasă. Mi-aduc aminte că era parcă o zi de sâmbătă,
mama pregătea sarmale, chiftele și șnițele, mâncarea
mea preferată din care nu am mai apucat să gust. Era
toamnă, o zi de octombrie, orele 16.00. Împreună cu
prietenul și alți trei amici am pornit-o prin arătură
cu o sticlă de coniac și sucuri de lămâie să pretindem
că mergem la o nuntă și ne-am rătăcit și chiar am
fost opriți de un IMS grăniceresc și am scăpat. Am
traversat văi și ape și în jurul orei 7 dimineața eram
în Iugoslavia. Am făcut-o mai mult din curiozitate
și spirit de aventură. Eu o duceam foarte bine în
România anului 1979 - asta din punctul de vedere al
omului sărac material însă foarte bogat spiritual.
Valentina Teclici: Experiențele tale profesionale
au fost diverse, de la sudor, instalator de conducte
de linii electrice și de apă, mecanic pentru mașini de
extracție, zilier… la cineast, producător TV, jurnalist,
inginer de sunet, scriitor, ca să enumăr doar o parte
dintre ele. Dintre toate aceste meserii, de care ești
legat sufletește cel mai puternic? Ce semnificație a
avut și are această legătură pentru viața ta și pentru
viețile altora?
Ben Todică: Acum, la pensie, realizez că în orice
meserie, ca și-n orice faci, cel mai important element
e creativitatea. Dacă suntem creați după chipul și
asemănarea Sa, atunci aici e esența vieții. Fiecare
formă de viață fie umană, animală, naturală, materială
există creând, condusă de forța creatoare. Întregul
univers CREEAZĂ, e într-o permanentă schimbare.
Orice meserie e binevenită dacă o faci cu pasiune și
creativitate. Am concluzionat că nu e atât de important
numărul de beneficiari ai creației tale. Starea e a ta și
numai a ta. Personală. Azi este o crimă faptul că prin
globalizare/monopol ți se ia dreptul individual de a trăi
experiența creativității. Școala e folosită de interese și
dacă nu-i educi pe oameni să înțeleagă lumea și rolul
lor în ea, ne trezim cu o fermă de vietăți. Răsplata
succesului personal nu se manifestă prin numărul de
beneficiari/ admiratori. Asta e altceva, e beneficiul
orgoliului din tine nu trăirea stării în actul creativ.
Dacă mă nășteam în Occident nu aș fi avut șansa,
ca om sărac, să trăiesc experiența de a face film. În
Occident, forța care te trage înainte e supraviețuirea.
Faptul că a trebuit să execut tot felul de meserii câte
8, 12 și câteodată 16 ore pe zi ca să răzbat m-a ajutat
să înțeleg valoarea creativității ca element existențial.
Acum simt că secătuiesc dacă nu creez și dacă mă
opresc, mor sigur. Este important să trăiești (ca verb).
TRĂIREA. Omul dacă învață să trăiască e fericit.
Valentina Teclici: Ai transformat pasiunea pentru
realizarea filmelor dintr-un hobby într-o activitate
constantă, evidentă și apreciată și acum. Pentru a
28
atinge nivelul profesionist cu care realizezi filmele și
clipurile, la creativitatea cu care ai fost înzestrat de
Dumnezeu, ai adăugat încă din tinerețe cursuri de
specialitate făcute în România, apoi în Australia. Ai
putea să enumeri câteva pe care le consideri cele mai
importante?
Ben Todică: Sărăcia, Imaginația și Curiozitatea.
De când am deschis ochii am învățat să citesc lumea
prin cuvintele mamei. Am crescut fără jucării dar mi
le-am făcut singur din pietre cu forme care mă invitau
zicând: „Uite ce mașinuță sau ce locomotivă fac dacă
îmi agăți după mine câteva conserve goale de scrumbii
din lada de gunoi.” Tata aducea lănteți și butuci pentru
foc iarna de la minele de uraniu, lănteți care te tentau
să-i transformi în săbii și paloșe să devii Făt-Frumos
sau voievod. Locul cel mai atrăgător pentru mine a
fost cinematograful unde eram prezent în primul rând
din față la fiecare film, fascinat de Eisenstein, Fellini,
Chaplin, Ford, Capra, Godard, Visconti, Kubrick,
Hitchkock, Bergman, Bunuel, Truffaut, Kurosawa, etc.
Am descoperit limbajul filmului și condiția umană,
mi-am descoperit emoțiile și am cunoscut pe marii
cineaști ai lumii și am învățat să visez în imagini. Am
construit din lemn un trepied și aparat de filmat și
făceam filme documentare filmând prin păduri cu
aparatul meu din lemn desenat cu tot felul de butoane
și lentile. Cursurile de cineamatori organizate de
UGSR avându-l profesor pe maestru Ion Popescu
Gopo mi-au dat șansa să intru în lumea cineamatorilor
din țară, să particip la festivaluri, să câștig premii. În
Melbourne am urmat mai multe cursuri de regie de
film, scenariu, cinematografie, actorie cu profesori
eminenți din America, Rusia și Australia. Am urmat
Institutul de Ingineri de sunet și apoi un Curs de 5 ani
în literatură, în coproducție cu Universitatea Monash
la colegiul din Berwick cu același scop de a-mi
perfecționa engleza și tehnica scrierii. Am obținut
vreo 20 de diplome și certificate doar ca să mă asigur
că nu sunt secrete în modalitatea de a dialoga în artă,
ca în final să realizez că trebuia să uit totul și să caut
adevărul în mine.
Valentina Teclici: Din unele mărturisiri am aflat
că ești deosebit de talentat la desen. Te rog spune-ne
ceva și despre cum ai valorificat darul tău de a cânta?
Ben Todică: Probabil că desenul/pictura va
rămâne ultimul meu instrument de comunicare
cu viața. Asta e concluzia confirmată de toți marii
oameni din lumea artei și a politicii care la bătrânețe
au practicat-o. Cred că aș fi fost excelent în orice
domeniu dacă as fi avut un îndrumător personal.
Părinții mei au fost amândoi forțați de împrejurări
să devină firi tăcute și fără exteriorizare emoțională
și ca atare blocați cumva în a-mi a da sfaturi. Mama,
rămasă orfană de unul din părinți a participat la
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
creșterea celor șapte frați, iar tata, orfan de amândoi
părinții, de la naștere, a fost crescut și chiar înfiat de
o soră mai mare. Pe atunci erau vremuri grele, război
și foamete. Dar aș fi putut fi un bun preot din punct
de vedere al talentului vocal. Să cânt în strană. Cum
am valorificat darul? De câte ori mă năvălea dorul de
acasă sau când călătoream în jurul Australiei cântam
în mașină toate melodiile populare românești auzite
de mine de-a lungul celor 26 de ani trăiți în șantierul
minier Ciudanovița în care toate regiunile tării aveau
reprezentanți cu pick-up-uri să le cânte prin fereastra
balcoanelor duminica sau în difuzoarele de radioficare
de pe stâlpii străzii. În Australia, ca să perfecționez
și să îmbogățesc limba engleză, am hotărât să mă
înscriu la un institut tehnic să devin inginer de sunet.
Condiția să fiu acceptat la un astfel de institut esențial
era să cunosc și muzică. Să cânt la vreun instrument
sau voce. Eu având experiență cu trupele tinerilor
chitariști din Ciudanovița unde mă ocupasem de
sonorizare și mai cântam și câte o melodie, m-am
înscris să iau lecții de pian și concomitent de canto cu
o profesoară austriacă, Mevis Krugar, care pregătea și
cântăreți de operă, eu clasându-mă ca tenor. Pentru
practica în fața audienței, dădeam spectacole prin
bisericile locale la toate sărbătorile și duminicile, prin
casele de bătrâni și persoane cu dizabilități. Această
experiență a închis cercul și călătoria cunoașterii
națiunii australiene din care făceam parte acum.
Călătorie lungă, începută cu lagărul de emigranți,
continuată cu scoli de integrare și învățare a limbii,
instituții tehnice și universitare, locuri de muncă
pentru emigranți prin fabrici și uzine, prin radio și
televiziune, film, casele de bătrâni și apoi literatură.
După toate astea încă mă întreb: Oare ce caut eu
aici? Oamenii sunt extraordinari, țara e primitoare și
confortantă însă nu ne tragem din aceleași izvoare,
deci nu simțim la fel. Tot respectul și recunoștința
mea, însă adânc în suflet am rămas român.
Si când cânt prin casă este doar să-mi confirm
că iubesc.
Valentina Teclici: Dacă ar fi în puterea ta să
retușezi măcar o secvență din filmul vieții tale, care
ar fi?
Ben Todică: Nu pot să retușez nici una în special la
vârsta mea când știu că destinul îmi este croit special.
Nici nu aș dori să am viața altcuiva. Eu am avut în viață
toate experiențele din care să pot conchide cine sunt,
cu lipsuri și calități. Viața fiecăruia e ca un tren care
circulă pe o cale ferată. Un tren sărit de pe sine o ia
prin arătură și se împotmolește, se dezintegrează,
ruginește și moare ca o epavă. Prefer să nu schimb
nimic. Ca să-ți răspund totuși la frumoasa întrebare
cheie: AS DESCHIDE OCHII PE ÎNTREAGA DURATĂ A
VIEȚII. Că sunt lungimi/segmente pe care le parcurgi
29
anesteziat. Și ca să fiu și mai radical: aș dori ca cele
două blocuri, Vest și Est să evolueze încă vreo sută de
ani așa cum erau în 1979, când am fugit din tară, Aș fi
curios să văd unde s-ar fi ajuns. Că după 30 de ani sunt
GRĂMADĂ amândouă părțile.
Valentina Teclici: Ce sfat ai pentru românii din
tară care contemplă calea pribegiei?
Ben Todică: Urmați-vă instinctul. Viața vă
aparține iar scopul ei e ca să vă surprindă, să vă
instaureze. Viața e UNICĂ. E o aventură a cunoașterii.
Tu ești SĂGEATA iar cei dragi sunt forțele după care
îți ghidezi LANSAREA - ECHILIBRUL ÎMPLINIRII. Fii
curajos și curios. Nu ezita să răspunzi CHEMĂRII.
Chemarea e dorința/motorul destinului. Pleacă și nu
vei regreta. ÎNSĂ, dacă instinctul îți spune să rămâi,
atunci destinul tău e să te împletești cu sufletele de-
acasă. Să pleci într-o călătorie interioară. Creștinii au
o vorbă: Dacă nu ai curajul să te urci pe cruce lângă
Hristos, nu vei reuși. Rămâi acasă lângă cei dragi și veți
reuși în grup. Destin de grup. Ca FAMILIE. Mulți vor
avea nevoie de tine. Dar să știi că pribegia te va aduce
cel mai aproape de Dumnezeu. E riscantă. Poate fi și
scurtă. Era să mor de mai multe ori. Nu trebuie uitat
că nu este loc mai frumos și fericit ca acel al copilăriei.
Vestul se ascunde după propaganda libertății iar Estul
după propaganda sclaviei. Adevărata libertate a fost
în sânul sărăciei noastre comuniste. Atunci l-am
cunoscut pe Dumnezeu.
Valentina Teclici: Pentru contribuțiile
deosebite în comunitatea româno-australiană ai fost
nominalizat „Australian of the Year 2007”, ceea ce este
o mare onoare. Te rog să menționezi câteva dintre
contribuțiile tale care au atras această recunoaștere
la nivel național.
Ben Todică: Nu știu cine m-a recomandat sau
câți, sau câte organizații. Puteau să mă nominalizeze
de oriunde, datorită activității mele în media: radio
televiziune, literatură sau jurnalism, ori activității
comunitare și de caritate prin biserici sau casele
de bătrâni și handicapați din Victoria. Nu poți
ști ce suflete atingi cu darul tău și acestea te pot
recomanda. E ca și povestea cu peștișorul aruncat
înapoi în mare. A fost un cadou neașteptat. Dar știu că
după nominalizare, guvernul australian mi-a cerut să
numesc pe cineva pentru următorii ani prin descrierea
meritelor lor. Si cu bucurie pot susține că unul dintre
ei a fost nominalizat în anii următori. ELEMENTUL
PRINCIPAL, CHEIE al meu este: SĂ DĂRUIEȘTI.
Valentina Teclici: Regretatul George Anca a
scris: „Și eu te-am perceput, de la prima veste despre
existenta ta, drept un unicat, nu atât Ben Românul
– Zorba Grecul, nici omul anului în Australia, dar
un mister „nemaidiasporean”, de revenire la toate
rădăcinile lumii prin rădăcinile românești”.
 SURÂSUL BUCOVINEI
Ce-a însemnat pentru tine relația culturală și
de prietenie cu George Anca? Dar întâlnirile cu alți
oameni de cultură?
Ben Todică: George Anca a fost primul om care
a citit interiorul mecanismului care mă conduce, ca
suflet și spirit de român. Mai discret a făcut-o și Artur
Silvestri sau poeta Mariana Gurza, scriitoarea Vasilica
Grigoras, jurnalista Veronica Balaj și mulți alții. Așa l-am
cunoscut pe fostul președinte Emil Constantinescu
cât și pe cosmonautul Dumitru Prunaru, pe Dan Puric,
Tamara Buciuceanu, Stela Popescu, Alexandru Arșinel,
Vasile Andru, Nae Georgescu și toate fețele Bisericești
din România, IPS Părintele Galeriu și din Diaspora nu
mai vorbesc și mulți alții… Că în 35 de ani, în media
comunității române din Australia și internațională au
fost mulți. Mulți oameni de artă, scriitori, politicieni
și conducători din instituții comunitare care au
trecut prin aripa mea de influentă nu m-au semnalat,
nu m-au văzut și apreciat din/prin lucrările mele
ca George Anca. Prin Anca am găsit o vână comună
de comunicare cu neamul și cultura mea de acasă.
Un Om care era interesat în ESENȚA NEAMULUI.
Întâlnirea cu cei mai mulți oameni de cultură a fost
mai mult mecanică/ conformistă. Eu, în PRIBEGIE,
confruntând CREAȚIA, că asta a fost și este la urma
urmei, am rămas întotdeauna copilul mândru ieșit
pe scenă, să spună prima poezie la serbare. Această
sclipire intensă cred că a văzut-o Anca în mine. Copiii
se nasc din SFINȚENIE care pe măsură ce creste, se
Împământenește. La unii se mocirlește, la alții rămâne.
Majoritatea uită cine sunt și de unde vin. Două întâlniri
IZBITOARE doar pentru mine au fost EMIL CIORAN
și PETRE TUTEA. Pe primul l-am întâlnit în cantina
lagărului de refugiați din Latina. Căuta pe cineva. Eu
habar nu aveam cine era și abia după doisprezece
ani când am dat de cărțile lui într-o librărie din
Melbourne și le-am citit (prima fiind UTOPIA), am fost
șocat de măreția textului și am lăcrimat văzându-i în
imaginație, în amintirea momentului părul vâlvoi și
balonzaidul verde posomorât al sărăntocului conturat
din ușa cantinei. Iar pe Tutea l-am descoperit mai
târziu pe YouTube când niște tineri curioși, amatori, îi
luau un interviu acestui bătrânel în haine sărăcăcioase
dar care plesnea de înțelepciune. Scotea pe gură perle
pe care le savuram cu nesaț gândindu-mă cum se face
că deși existau oameni ca acesta, tara era condusă de
caricaturi de jale. CUM NE BATEM JOC DE NOI ÎNȘINE
CA ȚARĂ, mi-am zis. Cum se face că amândoi au fost
lipsiți de ucenici. Le-aș fi lustruit pantofii la amândoi.
Valentina Teclici: Ești o persoană binecuvântată
de Domnul cu multe haruri, dintre care nu lipsește nici
cel literar. Am citit în ultimii 5-6 ani eseuri, articole,
recenzii, interviuri, aprecieri și referințe critice
semnate de tine și publicate în diferite reviste on-line
30
în România, SUA, Canada, pe blogul tău etc. Spune-
ne ceva despre debutul tău literar, despre mesajele și
ecoul articolelor tale.
Ben Todică: Datorită sincerității copilărești
și a conștiinței mele PE CRUCE, multora le e frică
să se expună prin publicarea lor. Îi înțeleg și nu le
reproșez. Multora le place stilul meu și o recunosc
în particular. Mulți nu acceptă nesupunerea mea
canoanelor stăpânirii, ca libertate de expresie în
apărarea libertății cuvântului și a conștiinței umane
și… se desprind de mine. Doar ca să-și apere scăunelul
pentru moment deoarece societatea se prăbușește
etic, moral și creștinește nici nu mai vorbesc. Dar
dacă nu stăm drepți și nu impunem reprezentanților
Justiției să-și facă rolul de apărători ai civilizației, ne
adâncim în evul mediu și coborâm în zona animalică
a ființei. Ne vom mânca între noi de vii. Asta-i ce
simt și scriu ca martor a peste șaptezeci de ani de
trăire a istoriei omului pe pământ. Debutul meu
literar a fost încă de pe „băncile școlii”, în Australia,
când am participat cu câteva povestiri scurte la un
concurs organizat de Penguin Publishing Company
și am câștigat locul întâi, cărți în valoare de 500 de
dolari. Apoi, în încercarea mea de a sprijini și încuraja
comunitatea română din Australia și de a-l sprijini
pe scriitorul și redactorul revistei „Iosif Vulcan” din
NSW de la Biblioteca „Mihai Eminescu” din Cringila,
am scris niște povestioare într-o revistă care a ajuns
la Artur Silvestri în România. Acesta m-a contactat
și m-a încurajat să scriu ceva pentru revistele lui
din România. Zis și făcut și după o colecție de câteva
duzini de eseuri, mi-a propus să-mi publice prima
carte intitulată ÎNTRE DOUĂ LUMI - fapt împlinit mai
târziu de poeta Mariana Gurza, Silvestri decedând
subit într-un spital din Viena.
Valentina Teclici: În anul 2009, cartea ta de
debut „Între două lumi”, a fost publicată la Editura
Atticea, Timișoara și reprezintă o mărturie a iubirii
tale profunde pentru România, neamul și graiul
românesc. Cartea s-a bucurat de mai multe lansări și
de aprecieri pozitive și măgulitoare. De exemplu, prof.
dr. Petre Iosub a spus: „Ben este o altă pasăre care s-a
desprins de cuib să străbată nemărginirea, o solie care
să dea de veste despre starea existențială a neamului
românesc care și-a realizat identitatea printre și în
furtunile istorice. Frumoasa lui lucrare este o lacrimă
așternută duios pe covorul de amintiri al copilăriei,
dar și un strigăt răscolitor pentru salvarea acestui
neam de la iremediabila prăbușire.” Ce valoare crezi
că aduce cartea ta de debut în literatura Diasporei?
Ben Todică: Povestirile mele sunt reflecții reale
din experiența mea de refugiat. Adevărurile erau
extraordinare atunci când țara era închisă, însă azi, în
democrație, nu știu dacă mai există audientă/cititori
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
pentru a investiga și înțelege cu sete aceste trăiri, acest
curaj nebun. Este exact ce spuneam mai înainte despre
investigarea destinului. Cartea rămâne un document
pentru înțelegerea perioadei comuniste și a efectelor
sale asupra celor fugiți, un subiect psihologic lângă
cel al evreilor exilați. De când cu Internetul, lumea a
pierdut răbdarea și gustul cititului analitic. Au trecut
peste treizeci de ani de la eliberare. Noua generație nu
mai poate compara și înțelege experiența noastră. Nu
mai are răbdare. E antrenată să se hrănească din Net.
Nu mai are o librărie interioară. O memorie din care să
trăiască. Acum își pun pe chip tot felul de modificări
digitale încât nu se mai recunosc în oglindă. Se rup
de natură, se desprind de divin. Verdele de pe sticlă
e cel dorit. Ei își creează și aleg realitatea în care vor
să existe și atunci cum crezi că vor dori să trăiască/
treacă citind prin experiența mea. În simplitate încerc
să trezesc, să atrag atenția omului de rând spre câmpul
din fata lui.
Valentina Teclici: În Prefața la volumul „Între
două lumi”, Ioan Miclău a prezis: „Îmi place să cred că
odată intrat, botezat în breasla adevăraților scriitori,
prietenul meu Ben prin această carte ne dezvăluie
dorința, gândurile și planurile sale din care vor răsări
noi cărți, noi idei luminătoare a unui om dăruit cu
multe calități artistice.” Ce alte cărți au răsărit din
spiritul tău creator?
Ben Todică: Pe nesimțite au mai apărut: „În
două lumi”, „Ambasador Onorific al Românismului”,
„Căutând după mere”, „Mere pădurețe, vol. I și II”,
„Cu brațele aripi” etc. Toată viața am traversat un râu
pășind cu grijă pe bolovani, țăruși, rădăcini, trunchiuri
de copaci rătăciți, de frică să nu alunec în apa tulbure
și mâloasă, să nu cad în abis. Trecem printr-o perioadă
foarte grea a cărții. Este distrusă lumea cititorilor ca
educație în consum livresc, plus invazia tehnologiei
digitale, a internetului și a telefonului mobil. Viteza
de livrare și de consum a informației va duce chiar
la schimbarea scrierii așa cum o știm și se va trece
la o formă de livrare prin simboluri și secvențe
vizuale și chiar unde de radio direcționate pe creier.
Cărțile vor fi folosite ca sursă de foc sau material de
construcții. Școala va dispărea. Unele predicții sunt
foarte sumbre. Omul va fi instalat și programat în
laborator pentru o bună funcționare a sistemului.
Iar mai târziu se urmărește desprinderea creierului
uman de trup, spunea într-un interviu Yuval Harari pe
You Tube. Evoluția tehnologică e atât de mare încât
omului obișnuit îi vine foarte greu să tină pasul cu ea.
La un moment dat va trebui să hotărâm ce vrem să
fim ca specie. Cai de curse sau oameni? Dacă dispare
Cuvântul, dispare și Dumnezeu. Și cu DUMNEZEU,
OMUL! Cărțile răsar din nevoia de a se exprima, de a
31
comunica precum colecțiile mele de până acum, însă
cinstit să fiu nu am scris încă nici o carte precum un
Tolstoi sau Dostoievski, un Hemingway, Kafka sau
Eliot, Cehov, un Gabriel Garcia Marquez sau Mihail
Sadoveanu ca să mă simt împlinit.
Valentina Teclici: Acum când ai experiențe de
viată din ambele lumi și ai fost privilegiat să urmărești
evoluția fiecăreia, dacă ar fi să alegi să-ți trăiești
viața de la început, în care lume ai dori să se întâmple
realitatea vieții tale?
Ben Todică: Cred că aș dori să mă întorc în Grădina
Raiului. Raiul a fost leagănul copilăriei mele în mijlocul
naturii ca să cresc împreună cu animalele și florile
câmpului. Să sper, să vibrez cu zumzetul albinelor,
izvoarelor, șuieratul vântului. tunetul ploii, înghețul
iernii și focul cu lemne stând lângă mama seara în
lectura poveștilor ei de acasă. E foarte important
să însemni ceva, să fii recunoscut, certificat de cei
pentru care trăiești. Pe care dorești să-i faci mândri.
Mai precis, comunitatea, FAMILIA, NEAMUL. Acum,
că știu sfârșitul vremurilor, aș alege aceeași perioadă
dulce pe care am trăit-o. Nu cred că este o perioadă
mai sigură și mai frumoasă pentru o copilărie decât
aceea a anilor 1950-1990 în România. În rest…, îmi iese
din vizor.
Valentina Teclici: Ce planuri ai pentru viitor?
Ben Todică: Planuri? Cineva spunea că dacă
vrei să-l faci pe Dumnezeu să zâmbească vorbește-i
despre planurile tale… Am două cărți în pregătire
pentru publicare intitulate: „Tara Morgană” și „Tara nu
e pierdută”. Sunt titluri provizorii. Eu cred în destin.
Nu voi fi dezamăgit de ceea ce urmează, oricare ar fi
viitorul, crunt sau liniștit pentru că știu că Dumnezeu
e în control. Aștept ca Europa să se trezească.
Societatea ne-a introdus în ȚARCUL prezent.
SCHIMONOSIT. Nu mai vrem să știm de istorie și nici
de viitor. Dar vă amintesc: Nu suntem chiar de capul
nostru. Vom plăti pentru lipsa de respect și ignorantă
dacă nu învățăm din ele. Cea mai înălțătoare parte a
vieții e ÎNVĂȚĂTURA. Au mai fost conflicte pe pământ,
Sodoma și Gomora, potop și viscol și vor mai fi. Dar
Dumnezeu nu doarme. Vom supraviețui!
Valentina Teclici: Mulțumesc pentru sinceritatea
și generozitatea răspunsurilor. La mulți ani
binecuvântați cu sănătate, iubire și împliniri alături
de cei dragi!
A consemnat Valentina Teclici, Noua Zeelandă
Valentina Teclici
 SURÂSUL BUCOVINEI
MIRCEA ȚÂMPĂU, UN SCRIITOR SPONTAN
CU VOCAȚIA SINCERITĂȚII ȘI A ADEVĂRULUI
P
rezența lui Mircea
Țâmpău în spațiul
literar autohton nu
este câtuși de puțin una
formală. Fie că se exprimă
în cărțile publicate, în
ședințele de cenaclu („Din
Luncă” în Ciurea; la Academia Liberă „Păstorel”,
Iași) sau cu prilejul evenimentelor culturale de tot
felul, el speră să poată spune ce are pe suflet fără
să-și cenzureze în vreun fel discursul și nu ezită
să-și exprime nemulțumirea când nu e de acord cu
tot ce vede și aude. Acest spirit vindicativ răzbate
în versuri libere de constrângeri, iar proza scurtă îi
permite să pună în lumină actuala „stare a nației” cu
exemple grăitoare și incitante. Volumele sale apar cu
o ritmicitate care arată că autorul are multe de spus
și o face cu toată ardoarea unui spirit angajat și onest:
Ia-mă cu tine (versuri), 2016; Fericirea lumii (versuri),
2018; Gînduri într-o grădină devastată, versuri, 2018;
Duplex autumnal (proză), 2018; Teme pentru acasă
(versuri), 2018; Așa, de curiozitate (versuri), 2019;
Autoportret de om singur (versuri), 2019; Condamnat
la amintire (poezii), 2019; Meditație nocturnă (versuri),
2020; În alb și negru (proză), 2020; Slalom printre
contemporani (proză), 2020; Meseria de om, (proză),
2021; Cu toate amintirile (versuri), 2021; Vă dăruiesc
poezii (versuri), 2021; Viața prin gaura cheii (proză),
2022; Prin rugina anilor (proză), 2022; Sufletul meu
(poezii), 2022.
Stilul fără artificii gratuite al acestui poet
sensibil face lectura captivantă prin mesajul implicit
al textelor izvodite din realitatea cotidiană. La
această impresie de congruență cu felul de a gândi
al autorului contribuie tonalitatea empatică și
abordarea fără echivoc a temelor: „Eu scriu niște
versuri impuse de suflet pentru că sunt viu și caut
o exprimare liberă, fiind determinat să lupt pentru
adevăr și pentru curățenia vieții. Fac aceasta deoarece
văd că tot mai mult este evitat adevărul, că în fața lui
ne cutremurăm. Și atât (…). Cred că mulți cititori se
vor apropia de durerea spuselor mele, acestea fiind
o reprezentare emoțională a unei realități percepute
pas cu pas. Și vor trece, sper, peste unele stângăcii
dictate de emoția celor simțite și cumpănite spre a fi
redate celorlalți. Toate vin din sinceritate și din multă
dragoste pentru neamul românesc”.
Naționalismul nostru e manipulat/ de mulți
dușmani: presă electronică/ și servicii secrete./
Naționalismul românesc/ născut nou e/ o expresie
a eșecului de/ înțelegere a/ lumii contemporane.
(Naționalismul); Cum să stăpânești o țară/ când
ai sute de penali? (Cum?); Niciodată românul/ nu
32
a râvnit/ la cei ce-l viclenesc. (Niciodată); Tragem
mereu obloanele pe ferestre/ ca să nu vedem sărăcia
și/ oprim deopotrivă/ să mai vină bucuria./Asta este.
(Asta este); Mă rog de mult/ tare de mult/ să găsesc
un om/ pe care să-l întreb:/ „Frate, și tu iubești țara
asta?”/ Să umblu ziua în amiaza mare/ cu lumânarea/
precum Diogene/ și în lumina zilei/ să-i găsesc/
lumina sufletului. (De mult).
Acumulări ale unor emoții intense sunt sublimate
în versuri inefabile ce dau măsura unui talent autentic,
remarcabil prin tensiunea și puterea de sugestie a
imaginii: Când am vrut/ să te sculptez/ în zid,/ mi-a
căzut ciocanul/ de pe daltă./ Când l-am ridicat/
și-am vrut să bat/ chipul tău frumos de fată,/ mi-a
fugit./ În razele Soarelui, am vrut să te înrămez…/
Când le-am atins,/ Mi-a luat foc mâna./ Cu lacrimi
n-am putut/ să o sting, mă ardea, mă durea…/
înduram, n-am vrut/ să zici că sunt erou./ Curgeau în
mine atâtea/ suspine, le auzeam/ mereu, ca un ecou
și/ mă întrebam:/ Unde ești, iubire? Atâtea lucruri/
avem de făcut în doi!/ Adu-ți aminte începutul./ Te
voi face din aripioare/ de fluturi,/ să zbori peste zări,/
să-ngenunchezi de-acum/ planete cu frumusețea ta./
Mi-ajunge, nu mai vreau/ surâsul tău. (Am vrut).
Dimensiunea lirică a scrierilor sale trebuie
văzută ca o mărturie a temperamentului pasional
al autorului pentru care iubirea, datoria, credința
sunt virtuți esențiale, mai presus de orice orgolii
discursive: „Mircea Țâmpău își leapădă și el aerul
războinic atunci când privește, cu oftatul amurgului
în piept, spre iubirile care l-au împlinit. Și cum nu
vrea să trăiască singur sentimentul trecerii timpului,
avertizează baudelairian iubita, că ravagiile timpului
sunt la vedere și la ea”.
(…) Erai rouă și cer,/ un loc frumos ca o poveste,/
livada înflorită/ prin care mergeam./ Poate de asta,
acum, în amurg,/ mă întorc, cu ochii plini de dor,/
spre clipele de odinioară/ când mă învățai/ să te
iubesc. (Să te iubesc); În tine / s-a născut iubirea
mea/ care m-a învățat mai întîi/ durerea/ apoi m-a
încătușat pe viață/ cu vântul, apa, soarele./ Ochii tăi
au slobozit păsări/ care m-au căutat peste tot,/ m-am
obișnuit și cu ele/ și te-am rugat/ să-mi trimiți gura/
sînii/ și bătăile inimii/ care de la o vreme/ încep să-
mi lipsească./ Doar timpul curgând/ peste noi e din
belșug… (Peste noi).
O filozofie născută din întrebări rămase încă
fără răspuns e rodul căutărilor firești în meditații
asupra condiției umane, adevărul fiind, în această
logică, cheia înțelegerii rostului nostru în univers:
Ochii închiși adevărului/ se deschid păcatului/ cu
care întâmpinăm moartea/ cu atât de puține cuvinte/
cuvântul a fost la început, se spune,/ - dar la sfârșit?/
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
Ochi orbi purtăm/ de la naștere cu care/ abia putem
desluși/ întunericul dinlăuntrul nostru,/ darmite
frumosul, natura,/ puterile pe care ni le dau…/ Cuvinte
fără sunete vin de sus/ ca o ploaie stearpă/ după
care nu încolțește/ nicio sămânță…/ Numai soarele
luminează/ întunericul/ care ne ține tandru/ în
brațe… (Orbire). Acest adevăr care guvernează lumea
așteaptă înțelegerea noastră prin magia cuvintelor:
Cuvîntul poate fi/ ușor ca neaua,/ călduros, greu,/
mîndru și plin/ de speranță./ Rostit cu grijă/ te
înalță/ dîndu-ți strălucire./ Fuge, zboară, se ascunde/
pînă-l spui./ Auzindu-l de multe ori/ te poate înșela,/
se pierde cu timpul/ dar nu se uită/ cuvîntul./ Lumea
îl îmbrățișează/ îi ia inima în palmă/ să te cuprindă./
Fiecare încearcă/ să scoată din el/ tot ce-i mai
bun,/ să ne cutremure/ încheieturile./ acesta este pe
pămînt/ adevărul. (Adevărul). Cuvântul mărturisitor
rafinează emoțiile cu metafora versului dezvăluind
un univers interior marcat de neliniști existențiale:
Întîia durere a/ Singurătății./ O speli în lacrimi/ o
îmbraci în umbră/ și te întrebi/ dacă mai este loc/
și pentru suflet./ Astfel că îmi umplu/ absența/ cu
cel care/ sunt. (Sunt). O evaluare simplă reduce la
câteva enunțuri sentențioase cursul vieții, lăsând
deschisă incertitudinea viitorului: Ieri am fost un
bătrân,/ Azi sunt un moșneag./ Mâine/ Nu știu ce voi
fi. (Analiză). Nimic nu poate fi mai grav și mai profund
pentru gândirea umană ca nevoia de a cunoaște ce se
ascunde în nepătrunsa cale a „marii treceri”: Cum ar
trebui să fie/ frica aceea, ultimă,/ când porțile spre
altă lume/ se vor deschide/ ca un abur prin care/ voi
păși curățat de toate/ îndoielile și spaimele./ Nu știu
dacă va mai fi timp/ să-mi trăiesc încă odată viața
deși/ acolo, timpul e o grămadă uriașă/ pe o tipsie/
din care fiecare ia cât vrea…/ Dar eu încă mă întreb/
cum va trebui să întâmpin/ frica aceea/ despre care
am citit în cărți/ și dacă mă voi obișnui/ cu ceea ce va
trebui să numesc timp./ Dar unde va rămâne/ bobul
acela pe care l-am pus în brazdă/ și care a crescut/
ca un prunc de la o zi la alta?/ Oare îmi va da el
dezlegare/ pentru/ plecarea aceea? (Spaimă).
Străfulgerări ale amintirii îngemănează clipe de
iluminare cu fascinația iubirii ideale: Cum te topeai
odată cu splendoarea/ în valul mării/ dimpreună cu
mirarea mea./ Rămas în urmă/ refăceam ziua din/
picăturile de lumină/ ale ochilor tăi din/ clipele
care făceau coadă/ la poarta uimirilor mele. (Ooo!).
Farmecul romantic al iubirii poartă în el sămânța
fragilă a efemerității: A mai rămas în mine/ lumina
ta care cobora/ odată cu aburul serii/ și efortul/ de
a păstra clipele/ așa cum au fost,/ cu privirile care
nu s-au întors înapoi/ cu/ razele de soare irosite/ cu
oftatul din care mușcam/ la micul dejun cu/ privirea ta
flămândă/ care lăsa seara/ în talgerul cinei noastre/
1 Mircea Țâmpău, Gânduri într-o grădină devastată, Iași, Editura Vasiliana, 2018, p. 2.
2 Val Talpalaru, Postcuvântare, în Ortansa Cojoc, Mircea Țâmpău, Duplex autumnal, Iași, Editura Opera
Magna, 2018, pp. 125-126.
33
frânturi de despărțire…(Condamnat la amintire).
În viziunea criticii, poezia lui Mircea Țâmpău
îmbină patetismul liric și tresăririle existențialiste cu
civismul și accentele protestatare: „Printr-o translare
ad-hoc, versurile-gânduri din volumul de față pot fi
înțelese în seria a două mari imagini: grădina devastată
și omul rămas singur în fața gândurilor sale. Cu o
puternică încărcătură protestatară, aceste versuri
configurează imagini de o factură civic-naționalistă
virulentă și neiertătoare; versurile din volumul de
față intră mereu însă într-un echilibru de grație cu
altele, în care se resimt fiorul erotic, dorul de natura
neprihănită, nostalgia unică a figurii materne”1..
Schițele și povestirile lui Mircea Țâmpău ar
putea lesne deveni capitole închegate ale unui roman
cu un personaj aflat într-un necontenit dialog cu
lumea. Autorul e una din puținele excepții care spune
lucrurilor pe nume, fără a ține seama de veleități
literare, tabuuri și complicități vinovate, denunțând
fără rezerve minciuna ce se ascunde în spatele unor
fapte sociale, culturale, politice. El își asumă riscul de
a nu vorbi doar la modul general, schițele sale sunt
populate cu personaje notorii, individualități flagrante
devin modele tipice pentru o întreagă categorie de
indivizi. Oferta este extrem de amplă și justițiarul își
găsește subiectele în cotidian asemenea graficianului
ce schițează oameni și locuri în varii ipostaze.
Conștient de valoarea adevărului pentru asanarea
morală a societății, își arogă această campanie de a
spulbera falsa conduită, discursul convențional și
practicile oneroase. Sinceritatea gândului nu poate
fi pusă la îndoială, el transcrie fidel ceea ce simte
în raport cu lumea: „Scrisul meu a venit de la sine,
atât în poezie, cât și în proză, ca o dorință firească
de a mă exprima cu propriile cuvinte, cu propria
minte”. Titlurile schițelor vorbesc despre avataruri
ale istoriei, principii, reguli și temeiuri morale, norme
sociale, politici naționale (Nu este corect, Răspundere,
Răutate, Ce să cred?, Despre înarmare, Sufletul meu,
Virusul, Nu știu, Meseria de om, Nemulțumirea,
Vorbesc singur), iar toate acestea implică reflecții,
dezvăluiri și așteaptă răspunsuri ferme: „Aici, se
găsește consistența vieții adevărului, o ocazie bună de
a face cunoștință cu inima, ascultând-o. Nu este cea
mai bună metodă de a citi numai cărțile de care ați
auzit, construite de autori cu ștaif, prezentați teatral
cu mult interes. Subiectele mele vă sunt familiare, vă
completează experiența profundă. Sunt adevărate
realități, și din cauza acestui fapt, pot căpăta o poziție
din ce în ce mai nefavorabilă. Am multe de prezentat
și asta va permite cititorului luxul de a nu se plictisi”2..
Secvențe rupte din realitate sunt consemnate
aleatoriu, cu strângere de inimă, cu admirație sau
cu revoltă, căci autorul, deși pretinde a fi doar un
 SURÂSUL BUCOVINEI
observator, nu poate sta deoparte, își spune părerile
aidoma cronicarilor din alte vremuri: „Realitatea are
cadența inimii mele și nu amprenta personală vreau
să o comunic, ci amprenta realității, așa cum este ea.
Am curajul să pun textele mele într-o oglindă din care
lumea să înțeleagă ce-i trebuie pentru a deveni mai
bună”.
Subiectele acoperă o plajă largă, iar discursul
narativ implică descrierea realității concomitent cu
observații incisive și concluzii tranșante. Patriotismul
ține de formarea conștiinței identitare: „Nu se
protejează trecutul. Trebuie formată conduita civică,
altfel se produc pagube și dureri pe termen lung.
Trebuie să începi cu copiii, școala să-i aducă la muzeu,
ca apoi ei să-i roage pe părinți să meargă din nou”
(Iubirea de moșie); drama celor plecați în străinătate
are dimensiuni naționale: „Ce vise aveau de realizat
peste hotare, ce credeau că vor găsi ca intruși, mai
cald și mai bine ca acasă?” (Se întorc); festivismul
lansărilor de carte a devenit o practică deplorabilă:
„Țol festiv, emoții, zâmbet chinuit (…) Critică
prefăcându-se a lăuda și mai scapă și câte o vorbă
bună criticând cu delicatețe. Taci, asculți, transpiri și
te miri. Urmează și alte voci, fiecare va rosti laude…
despre sine”. (Lansare de carte); o lansare fastuoasă a
unui volum al lui Valentin Talpalaru, la Radio - Iași e
un prilej de a lua în răspăr cu umor și bună dispoziție
„protipendada culturală” a târgului: „Erau acolo și
Vasilică Diacon, și Constantin Mănuță, și Vasile Larco,
Emilian Marcu, mă rog, toată protipendada.” (Fuga);
știința de carte nu mai e criteriu de selecție pentru
clasa conducătoare: „Nu știu ce drum vor urma cei cu
note de 2, 3 și 4 la evaluare. Probabil unii vor ajunge
miniștri ai educației! (Doamne, ferește-ne!) (Școala de
ieri și de acum); „Dorința de promovare, uneori, nu are
nimic de-a face cu profesionalismul ci mai degrabă cu
favorurile personale, relații ipocrite, bani.” (Măreția
corupției); meschini și egoiști, cei de la cârma țării
ignoră nevoile firești ale cetățenilor: „La noi, sfera
puterii se slujește doar pe sine.” (Ce să cred?); cel
care a ajuns în fruntea instituției prezidențiale nu ne
reprezintă câtuși de puțin, dimpotrivă: „Sunteți gazdă
bună pentru lăcomie, răutate și, dacă mai rămâne loc
liber, și pentru mânie” (Domnule președinte,); copleșiți
de această invazie a nonvalorilor trebuie să ne bucure
orice fapt pilduitor, pe care să-l semnalăm: „A făcut
un gest uluitor: a înfiat doi copii. Cum aș putea
reacționa, cum să nu te cuprindă smerenia, văzând
asemenea gesturi…” (Despre un om); ingenua lume a
copiilor ne învață sinceritatea, căci „puțini oameni știu
cu adevărat ce simt și foarte puțini știu să o spună”:
„Cenușa realității ce o pârjolește timpul pentru noi
este zadarnică, pentru copii are mirosul de scorțișoară
și cuib”. (Ana și Tudolică); indiferența noastră este la
fel de nocivă ca și degradarea societății în care trăim:
3 Constantin Dram, comentariu în coperta a 4-a la Mircea Țâmpău, Gânduri într-o grădină
devastată, Iași, Editura Vasiliana ʼ98, 2018.
34
„Cine ne împiedică să descifrăm traumele ce cauzează
descompunerea României?”(Nemulțumire); „Mulți fug
de această meserie pentru că nu este protejată, nu
primește nici un spor, șpagă.” (Meseria de om); „Nu dă
peste noi norocul să găsim oameni care să continue
o tradiție, să creeze valori, să nu lase țara asta să
moară.” (Norocul).
O, sancta simplicitas! ar spune cei care privesc
cu scepticism la speranțele naive de a putea îndrepta
relele crezând fără tăgadă în puterea reformatoare
a cuvântului. Mutatis mutandis, celebra exclamație
a lui Jan Hus, văzând cum o bătrână aduce vreascuri
la rugul arderii sale convinsă că săvârșește un act
de credință, i se potrivește sfătuitorului cu tendințe
moralizatoare. Și totuși, lui Mircea Țâmpău nu-i
lipsește luciditatea, de vreme ce este conștient de
influențele malefice și consecințele nefaste: „Toate
ideile mele, așa cum le am și le scriu, se lovesc de
răutatea umană, spulberându-se în toate zările.” (Cei
buni și cei răi).
Dintre piesele de „proză scurtă” în care lumea
din jur e văzută cu reflecții amare sau cu bucuria
de a descoperi frumuseți nealterate, se desprinde o
schiță insolită mustind de savoarea limbajului frust,
cu o magistrală capacitate de a surprinde din câteva
„tușe” autenticitatea unui moment de viață desprins
parcă din lumea personajelor lui Caragiale: „Pe stradă
nu se văd oameni, liniștea este spartă de veselia a
doi cântăreți plimbați într-o căruță de un cal plictisit
(…). Din două mișcări sări din căruță și pe piciorul
calului începu să curgă apa aburindă ce-l ardea și
ngâna: -Haa… ce bine-i! (…). –Vai ce bine mai e! M-am
desfundat, mai dă-mi sticla de vin să mai trag un gât,
că mă ia Dracu. –Să te ia, răspunde ea plictisită, dând
din cap și din mâini. (…) –Tuʼți luna mă-tii! ți-arăt
acasă măgarul, de-ai să tot vrei. Dii, fata tatii! Dii!”
(Dorințe).
Aceste mărturii literare îl fac pe criticul Valentin
Talpalaru să-l numească Evaluatorul Mircea Țâmpău:
„Despre proza și glosele lui Mircea Țâmpău am scris
cu plăcerea descoperirii unei atitudini fruste, cu
coordonate morale certe, inflexibile. Și înduioșătoare
înmuieri în fața întâmplărilor cu copii ori cu cei care
sfidează, în baza unor principii similare cu ale sale,
imoralitatea unei societăți despre care autorul are
păreri diverse, de cele mai multe ori, proaste”3..
Evaluator, justițiar sau oricum l-am califica după
„momentele și schițele” sale ce vizează cu asiduitatea
unui foiletonist temele stringente ale actualității,
poetul Mircea Țâmpău rămâne, în registrul liric, o
voce originală, profundă și inconfundabilă.
Victor Iosif
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
HERZOGTUM BUKOWINA
P
e teritoriul de azi al
Bucovinei, urmele
existenței umane
datează din epoca pietrei ci-
oplite (paleoliticul superior)
și din epoca pietrei șlefuite
(neolitic), datorită descoper-
irilor arheologice de la Vatra
Dornei (în Gura Haitii), de la Câmpulung (pe valea Iz-
vorului Alb) și de la Vatra Moldoviței (pe valea pârâu-
lui Dragoșa), constând în topoare din silex și dălți din
piatră șlefuită. În epoca metalelor, întinsă pe aproape
două mii de ani, oamenii au confecționat unelte și
arme de vânătoare din aramă, din bronz (un aliaj dur
din aramă și cositor sau plumb) și din fier (mai tare
decât bronzul). Gravurile de pe megalitul de la Gura
Haitii, în apropiere de Vatra Dornei, indică existența
cultului soarelui și arta rupestră bogat ornamentată
cu instrumente metalice mai evoluate.
De-a lungul mileniilor s-a evidențiat prezența
triburilor din cultura Trypilia - Cucuteni, care populau
întinderea de la munții Carpați până la Nistru, după
care au venit felurite triburi din răsăritul Europei
în spațiul în care s-au format și au trăit românii
bucovineni. Un trib dacic așezat în nordul Daciei
(nordul Moldovei) până în sudul Galiției (Polonia), era
format din costoboci, care au rămas independenți
până la sfârșitul secolului II d. Cr., ca și alte triburi
dacice (sciți - sarmați).
Originea strămoșilor îndepărtați din spațiul
carpato-dunărean, dovedită de surse arheologice
și documentare, relevă prezența unei ramuri indo-
europene, în Transilvania – reprezentată de daci,
în Muntenia – întruchipată de geți, în Bulgaria și
Turcia – constituită din traci. E posibil ca geto-dacii
să fi provenit din neamul numeros al tracilor, care
cuprindea peste o sută de triburi așezate între Dunărea
Mijlocie, Marea Egee, Asia Mică și Marea Neagră. De la
contestatul istoric grec, Herodot, s-a împământenit la
noi teoria că, geto-dacii erau o ramură a tracilor, în
ciuda faptului că geto-dacii au avut o singură zeitate
principală, pe Zamolxis, pe când la traci se cunosc
sute de zeități.
În secolul I î. Cr., triburile geto-dacice s-au unit
sub un singur rege, Burebista, „cel dintâi și cel mai mare
dintre regii din Tracia”, pe un teritoriu care se întindea
între Tisa și Marea Neagră, între Nipru și Dunăre,
cuprinzând viitoarele ținuturi ale Transilvaniei,
Banatului, Valahiei, Moldovei și Bucovinei. Dacii erau
oameni viguroși și puternici, neîntrecuți prin vitejia
lor în luptă, trăsăturile lor regăsindu-se în fizionomia
35
țăranului român din Carpați. Sub ascultarea regelui
Burebista, sfătuitorul, preotul, filosoful și astronomul
Deceneu introduce scrisul, artele și științele, cultura
materială și spirituală, ducând la făurirea statului
centralizat, organizat politic și militar. Neînfricatul
rege, care a îndrăznit să se lupte cu Roma, moare într-
un asasinat, în același an și aceeași lună cu Caesar (44
î. Cr.), asasinat și el. Până la domnia lui Decebal, statul
dac se destramă și se împarte în patru părți în timpul
domniei regilor Deceneu, Scorilo, Comoscicus, Duras,
Cotiso, Dicomes, Roles, Dapyx și Zyraxes. Decebal s-a
dovedit un strateg și un diplomat desăvârșit, înfruntând
la început cu succes Imperiul Roman în lupte, dar nu
a făcut față numeroasei și echipatei armate romane,
condusă de împăratul Traian, fiind învins și în cea
de-a doua confruntare, din anul 106, când se sinucide,
iar Dacia devine „provincie imperială”, condusă de
un guvernator. Viitoarea „țărișoară” a Bucovinei nu a
fost cucerită de romani, dar procesul de romanizare
s-a realizat datorită legăturilor economice dintre
dacii romanizați și dacii liberi, în acest sens vorbesc
monedele romane descoperite în comuna Vama și în
orașul Câmpulung Moldovenesc. Pe calea schimburilor
economice și a interpenetrației, populația ținutului de
la nordul Carpaților Orientali a primit de la romani
influențe în limbă și ritualuri.
Stăpânirea romană în Dacia se șubrezește în
urma mișcărilor dacilor liberi refugiați în munți și a
atacurilor popoarelor migratoare, astfel că împăratul
Aurelian va retrage administrația și armata romană
între anii 271-275. În mersul firesc al istoriei, procesul
de contopire al celor două civilizații s-a înfăptuit,
în principal procesul de formare a limbii ca limbă
daco-romană, limbă neolatină. Normal că, fuziunea
celor două etnii a dat naștere poporului român,
care a continuat să trăiască și să evolueze în vechea
vatră strămoșească, în ciuda năvălirilor popoarelor
migratoare pe teritoriul Daciei, timp de un mileniu,
venite din nordul continentului european și din
stepele Asiei. Nu sufăr de dacomanie sau tracomanie
și nici de dacopatie, nu sunt adeptul protocronismului
care glorifică pionieratul culturii naționale la nivel
universal, totuși în trecutul mitologic al dacilor,
identitatea noastră este una culturală și lingvistică,
în care diversitatea a făcut regulile.
Va continua...
D r. S orin Cot larciuc
 SURÂSUL BUCOVINEI
LUMINA DIN IARNĂ...
P
așii mă poartă către
pădurea ușor înne-
gurată deși, covorul
frunzelor bronzate luminează
calea, dar și gândurile. Ceața,
o prezență statornică în prima
lună a iernii, azi se strecoară,
fugind speriată printre co-
paci, alungată de razele soarelui, săgeți îndrăznețe. Un
zâmbet mă vizitează brusc. O întâlnire zgribulită, cu o
veveriță jucăușă în rostul ei și care, bucuroasă își admira
nuca ținută strâns cu ambele lăbuțe și descoperită greu,
în urma celor care culeg tot, uitând să împartă daruri-
le naturii și cu viețuitoarele pădurii. Ca să reziste iernii,
pentru ele este esențial ca pădurea să păstreze din rodul
copacilor, al arbuștilor care, oricum au belșug de fructe
statornicite pe aici fără ajutorul omului, iar acesta uită
adesea lipsa lui de contribuție, atunci când vine să se în-
frupte gratuit din toate. Dar, micuța zvăpăiată cu blana
ei roșcată, nu știe mersul lumii, ca mine. Ea se bucură
spontan că are ce mânca acum, azi. Chiar de și-ar dori
provizii, sub copac nu mai există nimic.
Merg mai departe prin marea de frunze care
foșnesc sub pașii mei, colorate toate în nuanțele veseliei.
Sunt desfătare vizuală. Ele îmbracă toate culorile sau
variațiile uneia singure, pornind de la verdele închis în
semnificații căutate toată vara şi trecând prin galben
palid sau intens furat din soare, se îndreaptă spre roşu,
de ciudă că trebuie să se resemneze în faţa evidenţei, apoi
treptat se usucă pergamentos într-un maron supărăcios,
deoarece provoacă foşnete paşilor care le parcurg în
trecere. Caut pădurea deoarece aici te întâmpină o
neverosimilă liniște. Maeștri cântecelor măiestre, micile
ciripitoare au plecat de mult spre ținuturi mai calde. Câte
o ciocănitoare bocăne în depărtare, salvând probabil un
alt copac de la peire. Rar, un țipăt de corb al înălțimilor,
taie liniștea așezată. Mă gândesc la ele, păsările și ce
ascultam prin luna mai prin aceste locuri și alt zâmbet
îmi luminează privirea.
Îmi place liniștea pădurii în iarnă. Mi-e dor de
zăpadă. Încă nu a nins dar eu visez deja la o bulgăreală
camaraderească și la un om de zăpadă, căruia îi voi
împrumuta fularul și fesul meu, cum fac în fiecare an.
Of! Parcă s-a supărat zăpada pe noi, oamenii. În ultimii
ani ninge tot mai rar, iar când se întâmplă, nu ai timp
să te bucuri de zăpadă, că s-a topit. Nu mai e! Știu, o
pot găsi la munte, dar frumoșii munți se află departe de
orașul meu. Și așa, mereu mi-e dor de o iarnă adevărată.
Ascult pădurea așezată la rădăcina unui stejar,
înțelept al timpurilor, care își leagănă acum crengile
golașe, ca o tânguire dusă de vânt către alți copaci, frați
36
în suferință. Ce-or povesti ei nu înțeleg, dar pot descifra
din freamătul întregii păduri. Mă doare nepăsarea care
vine tot din om, cum sigur îl doare pe copacul al cărui
trunchi ciopârțit la tăiere a lăsat în urmă un ciot, martor
tăcut și trist, frate în suferință cu multe alte cioate
sinistre, care răsar prea des prin crânguri și care își spun
povestea în legănat de vânt.
Și mă pierd pe cărări în care s-a mutat soarele cu
lumina și galbenul său strălucitor în frunze, ce zboară
în întrecere, amestecate acum cu primii fulgi de zăpadă.
Sunt albi și atât de mici, apatici și speriați, că abia le simt
mângâierea când îmi ating obrazul. Ce bucurie…ninge
din soare? Să ningă, trei zile și trei nopți ca-n povești!
Cine să audă…
Descopăr câțiva brăduți la marginea pădurii ce
cu mândrie își prezintă verdele lor statornic. Mireasma
bradului este unică, puternică și atractivă. Ea deschide
lacătul unor alte gânduri care stăteau ascunse de vreun
an. Cum aș putea uita că este și luna „Sărbătorilor de
Iarnă” cum spun oamenii, și tot ei, cam prea mulți, nu
pot sărbători „Nașterea Domnului” fără bradul cel falnic,
verde proaspăt și tăiat cu tupeu din pădurile noastre.
„E sărbătoarea omului, dar pe noi de ce ne taie? Ca să
ne stingem încetişor sub ochii lor, împodobiţi frumos
cu luminiţe-n sărbătoare? Şi ce mulţi ani ne trebuie să
creştem...se tânguie frumoșii brazi.” Desigur, bucuria
este imensă, ochii omului zâmbesc în noaptea magică.
Fiecare crenguţă din maiestuosul brad are un ornament
cu simbolistică aparte, iar globurile în nuanţe ameţitoare
şi sclipiri în lumină sunt podoabe care aduc din trecut
pentru prezent mereu o nouă desfătare vizuală. Curg
râuri de beteală cu temă aleasă pentru fiecare an... un
brad este împodobit în alb ca iarna cu albele-i zăpezi.
Altul este îmbrăcat în beteală argintie sau aurie pentru
a-i aminti omului despre noaptea înstelată sau risipa în
daruri ce vin spre aurul bradului. Pentru vârful bradului
se alege cea mai generoasă stea ca mărime, pe care, în
taină, o dorim aducătoare de bine şi mai ales cea care
ne va alunga umbrele reflectate în desele noastre frici
cotidiene. Doar noi, brazii, ne întrebăm în fiecare an: „De
ce oamenii nu ne împodobesc cu acest regal maiestuos,
acolo unde trăim, fiecare în verdele lui?” dar răspuns tot
nu primesc.
Cum să mă bucur în luna începutului de iarnă, când
văd sute de brazi verzi, legați cu sârmă (să nu fugă?) prin
piețele orașului. Ceea ce uită prea ușor omul, sau ignoră
deși știe, este că, poate fi greu și, îi trebuie ani mulți, dar
natura se poate regenera, dar omul fără ea nu va putea
exista pe acest pământ. Ieșind mai des la întâlnirea cu
natura poate fi o experiență inedită cu mici sau mari
provocări, care îndeamnă la înțelepciune și acceptarea
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
unei reciprocități în toate.
Şi nici măcar gerul nu mă poate opri, când, cu degete
înfrigurate, dar cu veselia în privire, ce provoacă zâmbet
în ritmul apariţiei primilor fulgi de zăpadă, mă bucur de
câţiva covrigi calzi, crocanţi şi plini de seminţele florii
soarelui, care mă atrag cu mireasma lor şi îmi conduc
paşii prin lumina calmă a înserării. Iar stelele, în tremurat
duios, amintesc tuturor că, atunci când iubești și asculți
natura, poți fi un om fericit. Deoarece, aflat în mijlocul ei
UN CĂRTURAR
V
asile Diacon adaugă liniștit pagini la istoria
poporului român și la o vârstă respectabilă, când
continuă să zburde ca în anii tinereții, isteț,
neobosit, lucid, inteligent, pentru a promova valorile
naționale.
Studiile sale, alături de conștiință, îi dau dreptul
să fie invidiat de mulți pătimași, care nu pot atinge
valoarea lui ca model intelectual. El nu vorbește sau scrie
pentru a se afla în treabă. Moștenește iubirea de adevăr,
sincer, curat, dornic de promovarea valorilor. Atât vara
cât și iarna fuge din Iași spre acele locuri unde poate
face documentări corecte sau adăugiri la studiile deja
publicate. Îi place să spună, zâmbind, că pentru a avea
o lucrare istorică valoroasă trebuie să „mângâi” trecutul
precum coapsele femeii iubite.
Născut la 25 septembrie 1951, în comuna Stulpicani,
județul Suceava, urmează o sumedenie școli, de cursuri,
facultăți (Drept, Filologie), devine doctor în Istorie, ocupă
funcții serioase pe care, dacă le-aș enumera, lista e lungă,
dar mai ales l-aș supăra pe cel care nu vrea să fie acoperit
de sunt de fanfare. Pentru el istoria are ochii albaștri și
rodul dragostei pentru documentare îi înfrumusețează
perspectiva de-a nu avea grija timpului ce vine, a banului,
timpul său fiind mereu dedicat muncii robace. În orice
împrejurare, în orice anotimp, dacă ajungi în crucea
nopții la casa lui pentru un ajutor, ți-l dă fără șovăire, fără
supărare, repetând că doar cei fără de cuvânt nu au rost
să mai bată la poarta sa.
El este făcut pe un calapod de omenie transmis,
cred, genetic de la bunii și străbunii săi. Fără să vrei, fără
să cauți, în el găsești tot ce-i trebuie unui om bun: suflet,
credință, sinceritate, dragoste pentru viață.
Omagiat la unele intervale de timp ca specialist
în istorie, litere ori drept, fecund jurist cu recunoașteri
academice de toată frumusețea (este vicepreședinte al
Ordinului Consilierilor Juridici din România și decanul
Colegiului Consilierilor Juridici din județul Iași),
pentru activitatea didactică și de cercetare istorică.
Corespondența primită are timbre din toată lumea,
1 Victor Iosif, Vasile Diacon, un model intelectual contemporan, Iasi, Editura PIM, 2022, 323 p.
37
poți uita tot urâtul și ești doar prezent cu văzul, auzul și
toate simțurile la măreția naturii. Tot Calistrat Hogaș ne
învață că: „Viața are ascunsuri triste peste care, de multe
ori, suntem nevoiți a arunca o haină de sărbătoare”. Iar
natura este sărbătoarea omului, mereu! Zic și eu.
Doina Toma
comunicarea cu elita științifică fiind preponderentă.
În casa lui intri ca-ntr-o bibliotecă de specialitate,
cu o sală de lectură spațioasă. Asumat valoric de reputatul
istoric Gheorghe Buzatu, eroul nostru este îndrituit să
coordoneze cercetări în arhivele și muzeele moldave
pentru a răspunde avidelor așteptări ale revistelor de
specialitate. Iar Dumnezeu face ca lucrările sale să
strălucească ca soarele. O serie de nemulțumiri cresc
în sufletul său, neputând crede in noua elită politică
venită din tranșeele comunismului a-toate-stăpănitor,
elită arogantă, indiferentă la adevăr și cu un dispreț
nedisimulat fată de cei mulți. Speră că într-o zi se vor
întoarce în țară toți oamenii săi, românii care vor să-si
scoată semenii din „somnul cel de moarte.”
Cu experiență politică și parlamentară proprie,
deloc anesteziat de posibile beneficii personale, Vasile
Diacon prezintă într-una din cărțile ce îi sunt dedicate1.
adevărata fiziologie a clasei politice, modul în care aceasta
racolează și trimite în parlament actanți convenabili
intereselor sale, radiografiind din perspectiva sa de istoric
fenomenul manipulării a mari grupuri de oameni (cei fără
instrucție, educație, credință), încrengături monstruoase
greu de supus unei rezecții atât de necesare sănătății
României.
Cred că această carte a fost scrisă sub semnul
luminii care va renaște din poporul român care trebuie să
se reconstruiască încet și sigur. Subiectul are o structură
atent delimitată, capitolele au înzestrări cromatice cu
efect direct asupra cititorului. În nenumărate rânduri
eroul cărții (istoric, jurist, prozator) pledează asupra
importantei și rolului documentelor într-un discurs
științific imparțial.
În orice orizont s-ar situa o lucrare, fapt dovedit
și de această carte, ea trebuie să aparțină cu sinceritate
adevărului. Așteptată cu interes, această lucrare dedicată
lui Vasile Diacon face cinste autorului și bucovinenilor de
care este legat, prin eleganta și rafinata așezare a ideilor
și vieții acestuia de pănă acum în pagini.
Mircea Ţâmpău
 SURÂSUL BUCOVINEI
RĂSCUMPĂRAT
D
e când a plecat Gigicu,
Genoveva s-a închis în
casă și în sine, se ferește
de ochii iscoditori ai lumii și
de vorbele pline de ipocrizie
ale vecinelor care, chipurile, o
căinează „Ce femeie vrednică
ești tu, Geno, și cum n-ai noroc
la bărbați, unul să-ți moară și celălalt să te lase. Și pentru
cine?...” Mai întâi n-a mai ieșit pe drum, pe urmă n-a
mai ieșit nici până la poartă dacă o striga cineva, n-a
mai răspuns la telefon, stă cu draperiile trase în geam
și ziua și noaptea, iar prin ogradă trebăluiește numai
seara târziu, după ce alții se strâng în casă. Și când a
murit Miluț a crezut că lumea s-a sfârșit pentru ea, dar
atunci s-a lăsat sprijinită de neamuri și de vecini, mai
erau și copiii, fata era pe punctul de a termina liceul,
dar cel mic nici nu intrase încă și nici n-a mai intrat
vreodată. Cum ea, copleșită de durerea bolii celui de
care își legase viața încă înainte de a fi majoră, pe care
l-a îngrijit ca o mamă în lunile grele de suferință deși,
după atâția ani încă se mai trezește uneori scăldată în
sudori reci și paralizată de remușcare că i-a refuzat
ultimele dorințe, pe atunci ea le credea doar plăceri,
ținându-l la regim, pentru că a sperat, până în ultima
clipă, într-o vindecare miraculoasă, și-a cam scăpat din
mână băiatul și acesta a pus cartea în cui, lipsind de la
școală. Ca să facă un ban al lui, cum argumenta, lucra
cu ziua prin sat, la prășit, la cules, la tăiat lemne, făcea
orice i se solicita și oamenii nu doar că îl plăteau și îl
cinsteau ca pe unul mare, dar îl și lingușeau, lăudându-i
exagerat hărnicia și priceperea, ca să mai vină, mai ales
cei vârstinici cu copii plecați la oraș care dădeau o fugă
să recolteze direct din pod și din beci.
L-a jelit Genoveva și îl mai jelește și azi și atâta
timp cât a avut copiii în bătătură a refuzat orice aluzie la
a-și „reface” viața, susțiinând că ea nu-și abandonează
puii și nici mașter acasă nu le aduce. După ce aceștia
au luat calea străinătății să-și facă un rost și chiar și-au
făcut, a fost să vadă cu ochii ei și a liniștit-o bunăstarea
în care trăiau, neliniștită însă să-i vadă sleiți de muncă
și îmbătrâniți înainte de vreme. „La ce bun atâta lux,
dacă nu apucați să vă bucurați de el?”, i-a întrebat, dar
ei nici nu au vrut să audă de-ntorsul acasă și de traiul
în noroaie și-n foame. S-a întors singură, la fel cum
plecase, convinsă că nu va avea parte de mângâiere la
bătrânețe, însă a început să aplece urechea la sfaturile
binevoitoarelor megieșe și a se mai opri de vorbă cu
câte un om de „condiția ei”, adică văduv, divorțat sau
„tomnatic”. Toți aveau câte o calitate, dar le lipseau
multe, așa că nu s-a putut hotărî dacă poate trăi lângă
38
vreunul, pe toți îi știa de mici, le știa și familia și lua
în calcul și „bagajul” pe care l-ar fi adus în viața ei și
așa zbuciumată. Pe de altă parte mai avea teama că,
alegând pe unul, i-ar fi zădărât pe alții care ar fi putut
să caute răzbunare, așa cum se întâmplase și când l-a
ales pe Miluț din lungul șir de pețitori care le-au trecut
pragul, stricându-se, în același timp și cu leatul ei de
fetișcane care toate erau topite după el și visau să le
ducă la altar. Au fost fericiți împreună, nimic de zis, dar
n-a durat.
Chibzuind ea, așadar, nopți lungi de iarnă, a ajuns
la concluzia că un străin de sat ar fi cel mai potrivit,
nu s-ar isca animozități între consăteni, nu ar avea
prea mult de a face cu neamurile lui, la o adică, dacă
vor fi neînțelegeri, e mai ușor și mai onorabil să ușuiești
pe cineva decât să-ți strângi catrafusele și să pleci,
părăduind în grabă parte din ele. Iar casa și grădinuța
aveau nevoie de îngrijire constantă, așa, să aibă copiii
la ce trage măcar odată pe an și poate, într-o zi, dacă
s-o îndura Cel de Sus și nepoții. Așa că și-a zis că numai
vară-sa Marghioala, care de când s-a măritat la oraș își
spunea Marga o poate ajuta, că ei acolo au și ziare și
inter-niet din acela care zice că le știe pe toate și îți
găsește perechea potrivită cât ai clipi. Așa că mai cu
sfială, mai cu fereală, s-a dus la târg, cu o găină tăiată
chiar în acea dimineață, niscai ouă și ceva borcane cu
magiun, zacuscă și ce mai era prin cămară, că de când
copiii o răriseră cu vizitele nu mai punea prea multe
feluri, și n-a făcut un târg prost, căci nu s-au împlinit
două săptămâni și vară-sa a sunat-o că duminică are o
surpriză pentru ea. A prins a se da de ceasul morții, a
tăiat alte două găini, așa, să fie și de zamă și de ciulama,
a dereticat din pod până-n șură, scuturând și lustruind
de ziceai că mâine-i Crăciunul, sâmbătă a făcut chiar
și două tavale de ploale-n brâu, dar, gândindu-se că
e prea mult și ăluia o să i se pară că prea s-a străduit
și se grăbește la măritat ca una care nu știe cu ce se
mănâncă treaba asta, le-a dosit într-o ladă-n cămară
cu gând să i le dea Margăi la plecare și poate și lui, dacă
s-o arăta corespunzător. George era cu mult peste
așteptări, de fapt a derutat-o puțin, cu mustăcioara
și cu băscuța lui, cu aerul preocupat cu care o privea,
semăna cu cineva văzut într-un manual, unul care
și-a scris testamentul într-o poezie, nu-și amintea
pe moment cum îl cheamă, dar o să-i vină cândva în
minte, unul care meșterea zorzoane, dar pe urmă s-a
apucat de meșterit cuvinte. „Fii îngăduitoare cu el”, a
somat-o Mărguța încă de la poartă. „E băiat de la oraș,
dar stă la curte. Știe să dea c-o mătură, să curețe un
butuc de vie, să dea mâncare la găini, nu te uita că e
spilcuit și un pic stângaci, vezi cum e adaptarea, mai
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
arată-i ce are de făcut, eu revin peste o săptămână să
văd cum merge treaba și să-mi iau comisionul. Ceau,
pa!”, lăsând-o năucită în mijlocul aleii pietruite unde
bărbatul pe care Marghiolița i l-a depus, uitând să-l
prezinte, trăgea o valiză pe roți și purta, spânzurat
pe mână, un costum îmbrăcat în nailon transparent.
„Ăsta a venit pregătit de nuntă”, a chicotit în sine ei,
dar, trăgându-și pe seamă a chemat omul în casă.
Adaptarea s-a dovedit ușoară, George avea o fire
plăcută, era respectuos fix atât cât trebuia ca să nu
pară zeflemitor, atent și tandru, mereu pus pe șotii, o
făcea să râdă mai des decât o făcuse în toată viața ei și,
mai ales, îndemânatic la treburi gospodărești, dregea
când una, când alta căci, ca și stăpâna, multe dintre
obiectele casnice erau în diverse stadii de degradare,
necunoscând de mult o mână de bărbat. Un singur
lucru o supăra, că prea i se-nvârtea printre picioare
când făcea de mâncare, susținând că pasiunea lui este
gătitul și chiar avea gust și cunoștințe în domeniu, dar
ea tot se simțea de parcă i s-ar fi furat ceva.
Doi ani au trecut ca un vis frumos și Genoveva se
pregătea de toamnă lungă și frumoasă, înflorea pe zi
ce trece și era mai plină de viață decât în tinerețe, dar
repetând greșeala pe care o fac toți muritorii, a vrut să
împartă și cu alții starea sa de bine, să-și scoată a doua
jumătate în lume, pe la petreceri, ba chiar să invite și
ea lume acasă cu diverse prilejuri. Chiar și pe Arghira,
cea mai bună prietenă cândva, însă rivală eternă, cea
cu care se bătea în școala generală de la coroniță,
mai târziu de la băieții mai răsăriți din sat. Prietenia
s-a terminat când Genoveva i l-a suflat pe Miluț. Deși
o însoțise pe Arghira la ziua Genei, s-a simțit dator la
un moment dat să danseze cu sărbătorita, iar aceasta i
s-a lipit atât de tare de trup și de suflet, încât nu a mai
putut-o lăsa decât când moartea l-a smuls nemilos de
timpuriu din brațe. Omul fericit nu este deloc precaut,
se știe, și Genoveva, hotărâtă să îngroape de tot
trecutul, s-a lăsat frecventată de Arghira, care stătea la
nici jumătate de oră de mers pe jos, cum altfel la țară,
nu doar la ocazii speciale, ci cu orice ocazie, mai întâi
ziua, pe urmă mai pe seară că „Nu mai prididesc cu
treburile, soro, nu toate avem norocul tău să fim ajutate
ziua și mângâiate noaptea”, zicea privind la Gigicu și
scoțând fum pe nas și foc pe sub gene. Și gazda, cu
generozitate omului mulțumit de viața sa și de sine, mai
scotea o ulcică de tulburel, cinstindu-și fericirea nou
dobândită și prietenia răscumpărată. Iar când Arghira,
dădea semn de plecare, tot Gigicu era cel sacrificat,
nevoit să o ducă o bucată de drum sau chiar până acasă,
că era periculos pentru o femeie să umple singură pe
ulițele întunecate în creierii nopții. De regulă Genoveva
dormea la întoarcerea lui, mulțumită să-l găsească
lângă ea în pat dimineața și să-i aducă la pat cafeaua
sau o ulcică de moare de varză, dacă-l vedea dormind
39
îmbrăcate în hainele de ieri.
Toate-s până-ntr-o zi, așa se spune și așa și este.
Într-o bună dimineață, deschizînd ochii, Genoveva n-a
mai văzut capul lui Gigicu pe perna de lângă a ei. Deși
era soarele era sus, găinile nu erau deschise, câinele se
zbătea în lanț de foame, becurile rămăseseră aprinse,
așa cum le lăsase când s-a întins să se odihnească un
pic până ca el să se întoarcă. Lucrurile lui erau toate
la locul lor, nici vorbă că a plecat pe furiș în timp ce
ea dormea, ci plecase împins de dânsa, să o petreacă
pe Arghira. „Pesemne că încă petrec, dar fără mine”,
a trăsnit-o realitatea și, cuprinsă de furie, smulge din
dulap lucrurile lui de orășean spilcuit și, îndesându-le
în troler, se duce ca trenul pe ulița satului și-l trântește,
deja hodorogit, în poarta Arghirei, urlând „Ține-ți
cucerirea, curvă răzbunătoare, că Miluț tot al meu
rămâne!”.
Nicio poveste nu se încheie apoteotic, nici a
Genovevei nu se dovedește a fi altfel, dezmeticită de-a
binelea, femeia ia seama la drama pe care o trăiește, dar
și la comedia pe care a produs-o, umblând de-a lungul
satului despletită și descheiată la capot, însă mai ales la
deșertăciunea pe care o numea viață și, încercând să-și
cântărească opțiunile, decide după un timp că izolarea
de lume n-o scapă de chin și nu-i aduce răscumpărare
de sine. Funia nu intră în calcul, să mori cu limba
scoasă și cu picioarele astea groase și vineții la vedere
nu e de bun-simț, pastile avea prea puține în casă și,
oricum inofensive, poți încerca la priză, dar dacă sar
siguranțele și te alegi numai cu o zguduială puternică
sau poți să sfârșești arsă de vie odată cu agoniseala
de-o viață, singura soluție era otrava pentru gândacii de
Colorado, mai avea o jumătate de sticlă, că anul acesta
nu prea fuseseră, destul pentru o metamorfozare din
nimic în nimic. Hotărârea odată luată, a trebuit să
gândească practic, așa că a început să privească în
jur, nu nepărat la „ce rămâne după mine”, ci la „cum
rămâne după mine”, așa că s-a apucat iar de curățenie
generală, să scuture, să spele, să frece, să dea cu var, să-
ți reamenajeze casa așa, ca pentru trai veșnic, ba a scos
și tabloul de nuntă din fundul dulapului, că orășeanul
pretindea că n-o poate iubi în prezența lui, și l-a pus
din nou în perete. Odată terminate toate acestea, a
simțit că i se face foame, de ce să nu-și mai ofere un
ultim festin? Așa că a tăiat toate găinile, cine să le mai
dea de mâncare?, a gătit una și pe restul le-a pus în
congelator, a copt chiar și două tavale de poale-n brâu,
pe care le-a lăsat la vedere, să fie dacă o veni careva
în priveghi, s-a așezat la masă, dar și-a amintit brusc
că e îmbrăcată de „scandal”, așa că a mers să se spele
și să se schimbe. Ostenită, dar gătită ca de duminică,
s-a mai privit odată-n oglinda de pe ușa șifonierului și
a simțit dorința de a merge să-și ia rămas bun de la cei
plecați înaintea ei, așa că, punând în sacoșă lumânări și
 SURÂSUL BUCOVINEI

chibrituri, a luat-o spre cimitir. La-ntoarcere aproape se
amurgea, dar la bufetul sătesc cheful abia se-ncinsese.
Prin hărmăiala aceea a deslușit clar glasul orășeanului
și s-a dus întins la masa lui: „Hai acasă, Gigicule, că s-a
făcut târziu!” „Mergi înainte, că te ajung din urmă”, i-a
răspuns aceesta, poate vorbind serios, poate să scape
de ea, așa că ea, iertându-l pe el de tot, s-a dus pușcă
la casa Arghirei: „Să-mi dai omu-napoi, matracucă, n-ai
decât să pui anunț la matrimoniale, dacă-și trebuie
unul, nu lua muncă de-a gata!”, s-a stropșit degeaba,
căci aceea i-a răspuns cu voce scăzută și plină de venin:
„N-ai decât să-ți ții dugleșul, că nu-i de nicio treabă,
dar știi ceva? Ai porc în coteț? Mâine dimineață vin să-i
aduc boarfele, dar de godacul pe care mi l-a mâncat nu
mă pot lipsi, că vine și la mine Crăciunul! De acord cu
schimbul?”
De mâncat nu mâncase Genoveva în ziua aceea,
luată cu treaba și muncită de gânduri dar, așteptându-l
pe Gigicu, a băut un pahar de vin, poate două, așa ca
să se pregătească de împăcare și să fie în minea lui. Nu
era lângă ea când s-a trezit, dar l-a găsit cu capul pe
masa din bucătărie, dormind somn de veci, cu mâna
încleștată pe cu sticla de insecticid pentru Colorado,
pe care și-o lăsase la îndemână.
„Trebuia să mi-l lași mie”, i-a șoptit Arghira pe când
o petrecea după pomenirea de patruzeci de zile. „Pe
care dintre ei?”, a întrebat-o Genoveva în gând, dar, cu
voce tare și cu un zâmbet mai radios decât permiteau
circumstanțelor, i-a spus, jovială: „Nu-ți face griji, soro,
până-ntr-un an îmi găsesc altul. Te mai așteptăm pe la
noi!”
Luminiţa Ignea

UNIȚI PRIN CULTURĂ, PRIN FRUMOASA

LIMBĂ ROMÂNĂ

Î
n Țara de Sus a Mold- din cele două părți ale Bucovinei, prof. dr. Vasile
ovei, în ținutul mirific Adăscăliței, președintele Asociației „Prietenii Basarabiei,
pe care-l numim Buco- ai Bucovinei și ai Ținutului Herța”, președintele
vina, aflat acum, prin jocu- filialei Vatra Dornei a SCLRB, col. r. Ian Abutnăriței,
rile istoriei „pe două hărți”, Paraschiva Abutnăriței, președinta filialei „Arboroasa”
după cum spunea poetul a ACPBB, cu toții bucuroși de revedere, neglijând
Vasile Tărâțeanu, funcționează din 2016, la inițiativa re- frigul de afară, deși zăpada ne ocolește, lipsindu-ne
gretatului academician și a prof. univ. dr. Gina Puică de de clinchetul zurgălăilor de la săniile trase de cai și de
la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, un ce- veselia derdelușurilor pline de copii. Ne-a emoționat
naclu transfrontalier numit „Mașina cu poeți”, în cadrul căldura primirii de către gazde, directorul Vasile Ioneț,
căruia se întâlnesc lunar, la Cernăuți sau la Suceava, directorul adjunct, Marina Șapcă, primarul Gheorghe
iubitorii de poezie, de cuvânt românesc. Lutic „mândru că 99% dintre locuitorii satului sunt
În decembrie, luna unirii unui neam, din nefericire români, oameni gospodari, vrednici și frumoși la chip
nu „pe vecie”, cum au votat membrii Consiliului și suflet, care prețuiesc valorile, limba română, straiul
Național al Bucovinei, întruniți în Sala Sinodală a popular moștenit de la străbuni. Cei doi directori i-au
Palatului Metropolitan din Cernăuți, la 28 noiembrie condus pe oaspeți prin școala spațioasă, bine dotată,
1918 și delegații la Marea Adunare de la Alba Iulia, la 1 prin proiecte transfrontaliere și prin sprijinul generos
Decembrie, luna Sfintelor Sărbători ale Crăciunului, al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni.
românii din cele două părți ale Bucovinei și-au făcut Am vizitat clase amenajate la înalte standarde
un dar: s-au întâlnit întru rostire frumoasă într-un educative, o sală de festivități ce găzduiește o expoziție
vechi sat românesc de pe valea Siretului, Iordănești, de pictură a trei generații, altă expoziție a două surori
reg. Cernăuți. Gazda întâlnirii, Liceul din localitate, pictorițe, care au primit premii internaționale, deși
o impunătoare școală inaugurată în 2018 în prezența nu posedă studii de specialitate, lucrări ale pictorului
a patru miniștri(de externe și ai învățământului, din Radu Bojescu, biblioteca „Mircea Lutic”, inaugurată
Ucraina și România), în care sunt instruiți 167 de elevi anul trecut în prezența regretatului Vasile Tărâțeanu.
și 57 de preșcolari. Participanții la întâlnire, printre Emoționantă a fost vizita în cele două săli ale muzeului
care s-au regăsit mai mulți ziariști și fotoreporteri: școlii, în „Casa cea mare” regăsindu-se obiecte din
Felicia Nichita Toma, Vasile Carlașciuc, Vitalie Zâgrea, lada de zestre a bunicilor, cămăși foarte vechi, una
Nicolae Șapcă, Vasile Bâcu, Doina Bojescu, Nicolae de este 100 de ani, ustensile ale industriei casnice cu
Hauca, reprezentând „Zorile Bucovinei”, Radio Ucraina ajutorul cărora gospodinele realizau adevărate minuni.
Internațional, „Libertatea cuvântului”, Monitorul La lumina lămpilor (cea electrică fiind întreruptă din
bucovinean”, „Gazeta de Herța”, „Euromedia”, scriitori 40 cauza bombardamentelor rusești), au răsunat colinde
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
vechi românești, aduse de elevi din cls. a III-a și a IV-
a, înveșmântați în splendide costume populare. Ne-
am regăsit în atmosfera magică a Crăciunului din
copilărie, am colindat împreună cu micii artiști, care
au fost răsplătiți pe măsură de către conducerea școlii
(printr-un Moș Crăciun întruchipat de colegul nostru
Constantin Bulboacă) și de către poeții din țară. O a
doua sală e istoria vie a satului, vechi de 600 de ani, cu
cărți și documente și, mai presus, cu tricolorul sfințit în
1933 de către Societatea „Arcașii”, condusă de Nicolae
Șapcă, bunicul celui de acum, ascuns de invadatorii
sovietici în podul bisericii, găsit și arborat pentru o zi,
iarăși ascuns, regăsit și așezat la loc de cinste, în muzeu
și în inimile oamenilor. Într-un cabinet de limbă română
întâlnim harta personalităților literare din regiune, nu
puține, în altul, unde a avut loc întâlnirea de cenaclu,
ne-au bucurat sufletele alți colindători, cu glasuri
de îngeri, în rostire curat românească. Moderatorii
întâlnirii, Nicolae Șapcă, vicepreședinte al Societății
pentru Cultura și Literatura Română „Mihai Eminescu”
din Cernăuți, Constantin Horbovanu și Vasile
Adăscăliței au orchestrat luările de cuvânt, primul fiind
Ioan Abutnăriței, care a vorbit despre istoria satului și
personalitățile de aici: Mircea Lutic, Florea Șapcă(fost
primar, inspector școlar, director de școală), Nicolae
Șapcă „patriot exemplar”, ș.a. Debutul în rostirea
poetică i-a revenit Cristinei Tărâțeanu Mihăesi, cu un
„Alt răsunet” al regretatului său tată, cu un cuvânt al
soției, Elena Vântu Tărâțeanu, cu asigurarea din partea
tuturor că distinsul academician și strălucit patriot nu
va fi uitat. Vasile Adăscăliței a prezentat succint istoria
Dorohoiului (care vine din timpul culturii Cucuteni), a
reimaginat panoplia marilor personalități născute pe
meleaguri botoșănene, simboluri ale culturii naționale
și universale, a vorbit despre școala dorohoiană, a
apreciat satul Iordănești, vrednicia oamenilor, colectivul
didactic al școlii, gingășia copiilor. A vorbit despre
41
cauzele războaielor, despre dramatismul încercărilor
prin care trece poporul ucrainean, despre monumentul
lui Ștefan cel Mare de la Oprișeni, prilej pentru Doru
Aurel Lungu să ne surprindă ca recitator, interpretând
poemul „Când a fost să moară Ștefan” (îl ascultasem
ca autor de poezie). Au recitat Alexandru Cojocariu-
un tânăr talentat, conștient de ieșirea poetului în
lume- Valerian Bedrule, amintind de Nichita Stănescu,
căruia îi dedică poemul „În sandala unui înger”, George
Sauciuc, Gheorghe Varganici (cu o pledoarie pentru
întoarcerea la Eminescu), Luminița Țăran, cu un „Colind
pribeag”, prof. Mihaela Pânzaru, cu un text în franceză
și în traducere, Constantin Bulboacă, cu poemul
„Bucovina” și o ancorată în prezent „Voce pentru
arme”, Paraschiva Abutnăriței, talentații Gheorghe
Ungureanu și Gheorghe Botnariuc. Grațiela Țurțu ne-a
dezvăluit secretul cunoașterii omului prin simbolurile
culorilor(este și pictoriță). Dorin Misichievici a pledat
pentru educația prin teatru, pentru realizarea unui
proiect în domeniu, prin „Dragii mei spectatori”, Doina
Bojescu a apreciat școala, ospitalitatea oamenilor, a
recitat două poeme suave dedicate satului(Iordănești,
mai întâi). Este impresionantă activitatea sa de
ilustrator de carte, peste 100 de volume. Ziarist și
poet, Vasile Carlașciuc ne-a dezvăluit cum se scrie
românește în Ucraina, a lecturat un poem dramatic
„finalizat la lumina lumânării”, dedicat orașului Bucea,
distrus de ruși și un altul, în memoria lui Mircea
Lutic. Constantin Horbovanu s-a duelat în epigrame
cu Constantin Bulboacă și a lecturat sapiențiale
„Însemnări de trecător”, Nicolae Șapcă, poet sensibil,
a rostit „Sonetul clopotarilor” și un poem pentru iarnă.
Epigramist redutabil, Vasile Bâcu a binedispus asistența
cu catrene atent țintite. Trăiam cu senzația că nu era
zăpadă, pentru că s-a topit la căldura sufletelor noastre,
încărcate de bucuria reîntâlnirii, de mulțumirea că mai
putem pleda împreună pentru valorile ce ne definesc
 SURÂSUL BUCOVINEI
ca neam, că ne cunoaștem mai bine și, pentru cei din
țară, că putem admira tenacitatea cu care frații din
nord se străduiesc să-și păstreze identitatea națională.
Discuțiile au continuat la o masă tradițională, la care
ne-au invitat primitoarele noastre gazde. Întâlnirea de
RÂUL
Î
n spatele crâşmei,
dealul cobora ver-
tiginos. Până la Prut
era o distanţă bunicică.
Oamenii şi-au aşezat
casele şi acolo unde cre-
deau ei că pământul le
oferea protecţie. Tot mai
mulţi au fost nevoiţi să
părăsească însă acele lo-
curi. Terenul o lua la vale, pericolul devenind din ce în
ce mai mare, nu se simţeau în siguranţă, întocmai ca
Ovidiu când spunea că „Omul nu-i sigur de nimic.”
Ca un paradox, deşi Prutul le făcea probleme, ei
nu dădeau vina pe el, ba chiar îl iubeau şi-l înţelegeau.
Făcea parte din viaţa lor.
În nopţile cu lună apa Prutului lua foc, un foc
fluid de o rară măreţie, diferit de oglindirea astrului
în luciul stător al unui lac. Prutul devenea o panglică
galben-roşiatică care se mişca pe valuri. În locurile cu
bulboane, părea că apele înghit fluida Lună în rotiri
necruţătoare.
De aici, de pe culmea dealului, spectacolul ce-
ţi încânta ochii era acompaniat în serile de vară de
inegalabilul concert al greierilor ascunşi printre ierburi
şi flori. Din vale, din lunca Prutului, se înălţau trilurile
felurite şi încântătoare ale păsărilor. Îţi doreai ca acele
momente să nu se mai sfârşească, dar...
Câteodată, mai cu seamă primăvara, Prutul
devenea furios. Îl vedeai cum vine drept şi se izbeşte în
coasta satului. Era negru şi înspăimântător, chiar dacă
distanţa era destul de mare şi oamenii erau feriţi aici,
la înălţime de răutatea învolburată. Acum spectacolul
era dezolant.
Apele măturau ce găseau în cale. Se vedeau copaci
rupţi, scânduri, butoaie dar, ce e mai groaznic, animale
care n-au avut timp să fugă din calea puhoaielor.
Revărsarea bestială îţi dădea fiori chiar şi de pe coasta
dealului iar de aproape, dacă aveai îndrăzneală, era
apocaliptică. Vuietul apelor dezlănţuite îi făcea pe
oameni să se simtă dezarmaţi.
Pentru săteni Prutul era ca o fiinţă, cu necazuri
şi, din când în când, cu bucurii. Avea şi el dreptul să
răbufnească aşa cum li se întâmplă oamenilor când li se
42
la Iordănești va rămâne drept o pagină memorabilă în
calendarul activității „Mașinii cu poeți”.
Paraschiva Abutnăriţei
Continuare din numărul anterior
umple paharul. Şi pe urmă nu era numai voia lui. Alţii îl
alimentau aşa cum se întărâtau fiinţele care se credeau
cu judecată. Atunci gemea, se zbătea câteva zile, făcea
prăpăd până obosea, după care revenea la puterile
obişnuite. Nu-i vorbă că şi aşa te prindea ameţeala pe
malul lui.
După o astfel de ofensivă demenţială, Prutul lăsa
în urmă semnele unei încleştări colosale, trecătoare
şi nedrepte, care te duceau cu gândul la pătimirile
locuitorilor din alte locuri pe unde-şi avea făgaşul
şuvoiul care, de aici de la Oroftiana şi până la vărsarea
în Dunăre este graniţă naturală. Oricât l-ar fi iubit,
oamenii nu puteau accepta stricăciunile acestui balaur.
Pentru ceva vreme se simţea o ură mocnită,
sugrumată. De sus, femeile îşi duceau mâna la
gură nemaiştiind ce să zică, după care îşi făceau cruci
după cruci. Se mai auzea şi câte un „Ducă-se pe pustii...”
sau un „Doamne apără-ne”, în timp ce bărbaţii erau
mai dârji, dar împietriţi, cu ochii încruntaţi. Cei care
dăduseră piept cu duşmanul în război, aşa îl vedeau
acum, un duşman care le călca pământul cu o forţă de
neoprit. N-aveau cu ce i se împotrivi. Făcuseră ei din
nuiele un fel de întăritură la maluri, dar tot degeaba.
Vijelios din cale-afară Prutul mătura totul ca pe nişte
firimituri. În zadar s-ar fi împotrivit ei cu un „Pe aici
nu se trece”, aşa că îşi măcinau furia într-o disperare
continuă.
După ce apele băteauîn retragere, în luncă
rămâneau băltoace, acolo de unde se scosese nisip
şi balastru. Era bucuria copiilor pe timp de vară. Aici
nu era primejdios să se scalde, ba chiar prindeau
şi peşti. Alergau prin luncă să găsească trofeele
întâmplăriiaruncate peste bord ca într-o bătălienavală,
se lăudau cu ce a găsit fiecare şi, în inocenţa lor, nu-şi
băteaucapul cu adevăratul dezastru.
La câţiva zeci de metri, Prutul îşi continua drumul
tot de el croit şi alerga impasibil spre alte meleaguri.
***
Va urma...
Gheorghe Şerban
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
INDIA DINCOLO DE TIMP
Marinela Belu-Capșa
U
n jurnal creat din
sfera autenticului ab-
solutizat, ce se des-
fășoară gradual, ce provoacă
reacții empatice sau lucide,
într-o revărsare de povești/
întâmplări, un jurnal ce a re-
ușit să mă trezească într-o altă lume, să mă șocheze
prin amestecul mister, religii, realități.
Volumul Marinelei Belu - Capșa: „INDIA dincolo
de timp” apărut la Editura „Scrisul Românesc” este
călătoria unui scriitor luând drept repere întâmplările
imediate și cazuistica determinată de valoarea
existențială a unei țări puțin cunoscută nouă.
Prefața domnului Marian Nencescu cu titlul
sugestiv „India între paradis și infern” face o introducere
amplă jurnalului narativ al Marinelei Capșa. Pornind
de la călătoriile filosofului grec Pyrro, cel care
întors în Grecia pune bazele stoicismului, amintind
de călătoriile ritualice, de cruciade, pelerinaje, de
călătoriile lui Vasco da Gama sau Cristofor Columb,
Marian Nencescu introduce cititorul în „puternica și
nepieritoarea Indie”, care rabdă și înghite totul, fără
să-i pese de năvălitori și de străini, Mircea Eliade.
Straniu, pilduitor epitaf pentru „gloria” cuceritorilor.
Incredibil, India a generat venituri de peste 330
miliarde dolari deoarece India are 24 de monumente
înscrise în Patrimoniul Cultural Mondial. Dar probabil
și datorită drumurilor bune autostrăzilor moderne pe
care traficul se oprește la trecerea vacii sfinte pentru
indieni sau la trecerea unor turme de capre.
Pentru români legătura culturală s-a produs
datorită Amitei Bhose, profesoară de bengali și
sanscrită care a avut drept teză de doctorat la
Universitatea București - Influența indiană asupra
gândirii lui Eminescu. Exegeții români au constat că în
opera eminesciană dintre 1870 - 1887sînt peste 20 de
referiri la India, Eminescu luând contact cu literatura
indiană pe când era student, cursurile profesorului
Albrecht Weber. Preocupat de metempsihoză, de
raportul micro și macro-timp, Eminescu scrie
Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tla, Archaeus.
Un alt mare indianist Mircea Eliade, care a deschis
drumul unor ezoteriști, indianiști Constantin Daniel,
Sergiu Al-George până la regretatul George Anca.
Jurnalul Marinelei Capșa este o călătorie între
două lumi, cea europeană, superficială, neatentă acum
la propriile-i valori și cea indiană, misterioasă, adâncă.
Arhitectura Templului Taj Mahal, Fortul Roșu cu
zidurile sale înalte și crenelate cu grădini întinse cu
43
pomi uriași și flori multicolore ne sunt aduse în fața
ochilor cu ochii artistului scriitor.
Scriitoarea precizează că între 1763 - 1947 India,
sub ocupație britanică fortul a fost aproape dărâmat iar
din Palatul Imperial, reședință a marilor conducători
moguli britanicii au furat din tronul fastuos al
păunului (simbolul puterii) evaluat la 60 milioane de
dolari, au furat diamantele și pietrele prețioase ce îl
împodobeau.
Palatul Imperial a fost jefuit de către englezi în
urma înfrângerii răscoalei indienilor din anul 1857.
Cel mai mare și mai faimos diamant a fost trimis
la Londra și împodobește coroane regală a Angliei.
Autoarea descrie în al său volum „INDIA dincolo
de timp „luxul exacerbat din unele restaurante și
modul în care se hrănesc oamenii obișnuiți, într-un
fost bungalow de la 1664, pe care a fost ridicată clădirea
de aur ce dăinuie și azi, asociată cu al optulea Guru
Han Krishan, în interiorul căreia, într-un bazin cu apă
„Sarovar” și o bucătărie mare mănâncă zilnic mii de
persoane venite să se roage sau să viziteze templul
„Sri Bangla Sahib Gurudvara”. Templul este o casă de
cult a „sikhului” din Delhi. Ceea ce e uimitor e că sute
de voluntari ajută la prepararea mâncărurilor și tot
voluntari servesc și spală vasele folosite. Ajutorarea
aproapelui este considerată una dintre legile de bază
ale sikhismului.
Mă întreb cum ar reacționa românii la o astfel de
propunere?
Ceea ce uimește este căsătoria în India, contractul
încheindu-se între două familii, fără a se ține cont de
sentimentele tinerilor. Precum în evul mediu!
Tânăra se mută în casa socrilor după cununie, de
care va trebui să aibă grijă, să muncească la câmp, să
crească copiii. Fata trebuie să fie din aceeași castă, să
aibă zestre, să nu aibă pielea prea închisă la culoare.,
să fie sănătoasă, virgină.
Se întâmplă mai rar ca părinții să fie de acord cu
fata aleasă de băiatul lor.
„Nu cu mult timp în urmă, precizează Marinela
Capsa, la sate, cea mai mare atrocitate era arderea
miresei!” Pentru a scăpa de fata respectivă familia
soțului îi dădea foc și declara la POLIȚIE „accident de
bucătărie”. Divorțurile sunt foarte rare.
Un jurnal ce merită citit, recitit mai ales de către
cei ce nu au vizitat încă India.
Namaste Marinela Capșa!
Liliana Popa
 SURÂSUL BUCOVINEI
LXIX
De când nu vrei să mă mai vezi, privirea
Te caută mai des şi-n orice loc
Şi mult mai însetată mi-e iubirea
Când îţi ascunzi lumina sub obroc.
Îmi pun în gând să-ţi ies mereu în cale,
Dar tu în calea fiecărui gând
Înalţi un monument de nepăsare
Şi baricade de tăceri crescând.
Doar cei ce se iubesc, să ştii, se ceartă
Şi se despart, însă rămân uniţi,
Apoi învaţă a iertării artă
Şi ies din despărţire primeniţi.
Deci, dacă rea mi te-a lăsat natura,
Iubirea mea sper să-ţi învingă ura.
LXX
Prea ai crescut, în ochii mei, înaltă,
Şi mult prea mic, în ochii tăi, devin,
Cum în oglinda unui ochi de baltă
Se stinge soarele câte puţin.
Prea ai intrat, în viaţa mea, sublimă,
Prea repede, din viaţa ta, m-ai scos,
Ca pe o floare ruptă din grădină
Şi aruncată, în oraş, pe jos.
Te prea gândesc şi prea mă doare gândul
Că nici acum nu ştiu ce ai de gând,
Când te înalţi spre soare,-nfăşurându-l,
Când mă umbreşti cu nepăsări crescând.
Te-am prea iubit şi, ştiu, e prea de tot
Să cred că mă iubeşti şi tu. Nu pot.
44
s o n e t e
LXXI
Ce tânără, frumoasă şi înaltă
Erai, şi dansatoare din buric,
Cu aventuri în fiecare haltă
Şi-n gări vândută pe un whisky mic!
Ce trup aveai, închiriat cu ora,
Şi cum stăteau la coadă călători!
Grăbită să te dărui tuturora,
Îi şi uitai la trenul următor.
Dar nimeni n-o să uite, niciodată,
Buricul tău, dansând parcă vrăjit,
Şi fiecare te-ar mai vrea o dată
De-ai mai avea ceva de oferit.
Respinşi de timp, după atâţia ani,
Şi noi respingem ceea ce doream.
LXXII
Oare-am gustat prea mult din preapuţinul
Ce mi l-ai oferit întâmplător?
Sau prea puţin rămâne din preaplinul
Unui amor nebun, fulgerător?
Oricâte întrebări ai în iubire,
Răspuns doar în iubire poţi afla
Şi poate fi ca noaptea spre-nzorire,
Ca ziua care-ncepe-a înnopta.
Cu inima mereu închiriată,
Doar ţie, şi cu ochii rătăcind
În jurul trupului tău gol de fată,
Ca pe-un răspuns aş vrea să te cuprind.
Şi dacă gust mai mult decât oferi,
Mâine-mi să-mi dai restanţele de ieri!
Nicolae S ilade
 Nr. 1 (32) Februarie 2023

***
oare de ce simt în primăvara asta înfiorarea asta?
oare aşa vine moartea în om, prima dată cu picioarele reci
apoi toate ale lui tot mai reci?
merg prin pustiu şi aflu că biblia e acum pe site-uri
de ce să mai scriu eu versuri
mai bine le gândesc şi Dumnezeu le aude
e ca la început pe vremea când puteam vorbi zilnic
El era prezent la masa
comună a erorilor.
oare de ce patul femeii mele mi-e tot mai străin?
de ce n-o mai urăsc de ce mă uit la ea cu blândeţea unui
puşcăriaş pe viaţă?
ar putea să-mi răspundă codrul acesta de sticle goale
anii ăştia plini de scrumiere
din care se înfruptă alţi cerşetori
mi s-ar putea răspunde şoptit:
“ce poezii scrii şi tu, tata”.
oare de ce primăvara asta are centură de castitate?
oare de ce nu mai e putere în “Cântarea cântărilor” ***
când ştii şi tu iubita mea cât de săraci am fost cândva în fiecare zi vine diavolul.
dădeam copiilor cele două felii de pâine cu margarină ştiu că majusculele Dumnezeului au fost
ne uitam unul la altul în garsoniera ca o cutie de chibrituri făcute bucăţi de circularul paşilor oamenilor,
tu plângeai - eu plecam pe străzi sperând că-mi voi găsi ştie că îngerul meu a murit.
serviciu nu-i nimic, îi spun, pe mine nu mă duci
Dumnezeu nu îndrăznea să se apropie de suferinţa aceea cu pământul ăstuia căruia îi faci
m-aş fi sinucis dacă ar fi apărut acupunctură pe bază de spânzurători
Adam ar fi murit atunci şi nici lumea asta în care scriu nu mai ai Dumnezeu, râde, eşti oaspetele
poezii n-ar mai fi existat principiului mişcării
oare de ce nu vine nimeni să-mi spună: îl aud şi din zi in zi celulele unei mari petreceri
“Spune-ne pentru ce te-ai născut şi lasă-ne” se mulează pe răbdările mele
în primăvara asta ce-aş da-o pe-o pâine până şi Fratele meu a urcat la cer
şi din uterul căreia credeţi cu toţii că vă veţi naşte imuni lăsându-mă singur pe cruce
la versurile mele vitejeşti să-mi pândesc prada de la înălţimea
sunt atât de slăbit încât iată, intru pe site-uri şi scriu celor trei piroane
poate vreun sinucigaş va găsi cuvintele astea risipite
prin bibliile virtuale pe unde a stat ascuns până acum diavolul vine zilnic răsturnând cele cinci sute
se va lua la întrecere cu Isus de cupole ale minţii mele
oare de ce îmi sunt atât de departe păsările de la geam lasă mereu vraişte după ce amestecă limbile
şi tu iubito şi Tu Doamne de ce nu puteţi face pământului
altă carte sfântă în care păgânul să fiu eu în corneea cerului meu.
abandonatul să fiu eu ologul orbul şchiopul să fiu eu? ţintuit cum sunt slabe speranţe să scot iadul
ori poate că sunt dracul şi mi-am pierdut identitatea din termometrele lumii care
prin grădinile parfumate ale acestei primăveri iată
ce nu mai are mângâiere şi patimă? se sparg şi mercurul
oare de ce? alunecă
copiii mei ar putea să răspundă răspicat ceva în orele când e liber comerţul cu biblii
dar n-am încredere în ei
sunt drogaţi deja au prizat câteva grame de viaţă
şi vorbesc vrute şi nevrute cu voi, cei asemenea lor.
ar trebui să-mi dau demisia
din funcţia de Ştefan Doru Dăncuş. Ezit Ştefan Doru Dăncuş

45
 SURÂSUL BUCOVINEI

Obosit de gânduri, stele, Miorița tot suspină

Ne-ai lăsat cu dor nestins, De pe plaiul înverzit
Pe obraji cu lacrimi grele Și pe ierburi ‘nalte-anină
Și spre negre zări împins, Al tău dor de infinit.

Ai plecat c-o aripată De când ai plecat din lume,

Ce în clonțul de rubin, Muntele, cu-amărăciune
Pe un psalm păgân drapată, Cântă și șoptește-un nume:
Duse-o mare de suspin. Nicolae Labiș spune.

Ceara ta din lumânare Toamna, -n straiele-i cernite,

NICOLAE LABIȘ
„Urma pașilor fierbinți”
Ți-a rămas întipărită
La Mălini, dar și-ntre sfinți,
Colo-n Ceruri, dăltuită,
Curse, -n floarea tinereții, Întâlnește în urgia
Urmărită de cei care De foi moarte, -ngălbenite,
Ți-au pus capăt brusc vieții. Lupta ta cu inerția.
Ai luat atunci cu tine, Ai rămas o amintire
Albatrosul cel ucis Care tace mustrător
Ca durerea-i să se-aline, Ce-a lăsat drept moștenire
Dus din hău în paradis. Vers pe locul rănilor.

Că te-ai dus, cu „amintirea Căprioara moartea-ți plânge, Vei veni spre noi mereu
Trecătoarelor iubiri”, Cum și tu i-ai plâns pieirea Dinspre zările albastre
Cu-al tău crez în zămislirea Și în zări de sânge strânge, Să întinzi un curcubeu
Clipelor de împliniri. Cu ochi umezi, nemurirea. Peste sufletele noastre!

DOR DE EMINESCU (PANTUM)

Se lasă înserarea și-n jur e doar tăcere; Și teiu-și ninge floarea frumoasă în cărare,
Luceafărul se-nalță, privind din depărtare Pe deal când seara vine, cu șoapte austere,
La cei plecați pe drumuri, pe aripi călătoare Tresaltă lacu-albastru la orice adiere
Și-aruncă-n cer văpaie, săgeți cu giuvaiere. Și freamătul de codru l-ascult cu încântare.

Luceafărul se-nalță, privind din depărtare Pe deal când seara vine, cu șoapte austere,
Pământul ce visează sfios la alte sfere Când Floarea-Albastră apare și-mi dă o sărutare
Și-aruncă-n cer văpaie, săgeți cu giuvaiere Și freamătul de codru l-ascult cu încântare,
Când dor de Eminescu în sufletu-i răsare. Și marea necuprinsă, cu dor de revedere.

Pământul ce visează sfios la alte sfere Când Floarea-Albastră apare și-mi dă o sărutare,
Își leapădă veșmântul din nopțile stelare; Poetul nepereche, Madonă și Venere,
Când dor de Eminescu în sufletu-i răsare, Și marea necuprinsă, cu dor de revedere,
Din evanghelii 'nalță un cânt de înviere. Și pe cărare plopii făr' soț, se-ațin în zare.

Își leapădă veșmântul din nopțile stelare Poetul nepereche, Madonă și Venere
Și chiar când bucium sună, cu jale și durere, Îți picură în suflet stropi din agheazmatare
Din evanghelii 'nalță un cânt de înviere, Și pe cărare plopii făr' soț se-ațin în zare,
Cu îngeri și cu demoni, iubiri ispititoare. Căci Eminescu nostru în veci de veci nu piere!

Și chiar când bucium sună, cu jale și durere,

Când teiu-și ninge floarea frumoasă în cărare,
Cu îngeri și cu demoni, iubiri ispititoare, Cătălina Orşivschi
Tresaltă lacu-albastru la orice adiere.

46
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
INCERTITUDINI
îți priveşti trupul
ca pe un cristal cu o sută de fețe
sau ca pe un copac cu o sută de frunze
astfel încât el să nu mai poată răni
ştii că mai târziu
nu acum
poate în dimineața următoare
vei pune paşii între paranteze
vei schimba caii cenuşii cu cei albi
vei accepta incertitudinea
fără să îți pese prea mult
o apuci de mână
o scoți la lumină
puntea îți alunecă de sub picioare
ceara se topeşte
scara se rupe
pasărea cu aripi mari nu mai poate zbura
îndoiala spulberă şi ultima ipoteză
dar gândeşte-te ca o consolare
în acest timp
în această lume
nu ar putea fi
în alt fel
47
RESPIRAȚII
de încordare
se frâng falangele fluturilor
și un fel de reacție carnivoră
se naşte
pe cerul oranj
cine zicea
că după măşti suntem goi
mesajul din sticlă anunță
trecerea halucinantă a vrăjitorilor
au împărțit inima timpului
la câțiva milimetri
vremea s-a răcit într-o glaciațiune
îndelung comentată
acum
învățăm respirația
prin limfa ce tot dă înapoi
TONALITĂȚI ÎN DO MINOR
îți tot arunci umbra
ca pe un șarpe veninos de pe trup
parcă ai începe să-ți botezi pielea
ar putea fi un blestem
însă nu e decât
colecția de melancolii
ce din când în când
te bat pe un umăr
se cere un stomac bun
pentru digerat solzii aspri
și nu găsești prea multă liniște
în propria temniță
caii bat din copite
vântul
îți mișcă degetele
pe clapele unui pian invizibil
asculți sonate celebre
pe la ferestre
pietrele murmură versuri cu rimă
ce nebunie
fără umbră și fără gând
lași să fie
Diana Trandafir
 SURÂSUL BUCOVINEI
Peste ani
Pe doi amici, colegi de facultate,
I-am revăzut la mare, astă vară,
El a ajuns un tip cu greutate,
Ea a rămas cum o ştiam: uşoară.
Metamorfoza conjugală
L-a cuprins de-un timp deruta:
Soața-i, fostă top model,
A ajuns să bată suta
Şi, din când în când, pe el.
Pe șosea
În trafic este foarte cunoscută
Și la șosea se plimbă cu plăcere,
De regulă, ea merge cu o sută,
Dar este loc şi de negociere.
Întâmplare
El e un Don Juan sadea,
Dar chiar aseară declara
Că n-a iubit de-o săptămână;
Probabil și-a ieșit din mână (!).
Destin fatidic
N-aș dori nici la dușmani
Ceea ce eu azi culeg,
Că acum vreo patru ani
M-a ales... să o aleg.
Reverie
Pe bănci, sub teii încărcați de flori,
Având doar visuri multe drept bagaj,
Mă odihnesc din seară până-n zori,
Căci casa am pierdut-o la partaj.
48
Rezolvare de criză
Mi-a declarat că sunt alesul
Și a promis că o să-mi placă,
Mă-ngrijorează doar culesul...
Probabil c-o să fac o clacă.
Trocul în căsătorie
Ameţit de băutură
S-a întors pe înserat;
Ea a dat niţel din gură,
El i-a dat... i-a dat... i-a dat...
Nuntă cu zestre
Voia şi ea gospodărie
Cu animale de tot felul
Şi iată, prin căsătorie,
Îşi completează azi şeptelul.
La nuntă
Scandalul s-a iscat cât casa
Iar lumea e oripilată,
Că unii i-au furat mireasa
Și i-au adus-o-nsărcinată.
Tradiții
S-a-nsurat cu o drăguță
Spre a-i fi, pe veci, regină
Și-a adus-o în căruță...
La “bemveu” n-avea benzină.
Epitaf pentru un genist
Nevasta sa, venind în trombă,
În dormitor ar fi intrat
Când el “dezamorsa” o bombă...
Şi-a explodat.
O mână spală pe alta
Cum l-a surprins la ştrandul Tei,
Ea capul i-ar fi spart cu dalta,
Când a văzut că soţul ei
Cu-o mână o spăla pe alta.
Emancipare
La căruța ei, cu-alai,
Abordând un „trend” mai nou,
A-ncercat vreo patru cai
Până s-a ales c-un bou.
Florin Rotaru
 Nr. 1 (32) Februarie 2023

Matematica
e-n toate
Astăzi artele frumoase
Dau un bal în cinstea lor,
Căci sunt tinere, voioase
Și pe placul muzelor!

Sunt pe listă, invitate,

Etica, filozofia,
Doamne cu priviri înalte
Fizica și-astronomia.

Mai sunt științele naturii,

Însoțite de chimie,
Munți, câmpie, lacuri, râuri,
Vin cu mama geografie.

Au chemat și-anatomia
Să vină cu inimioara
Ce împrăștie magia
De iubire-n toată seara.
Alte științe complicate,
Care studiază lumea,
Rând pe rând sunt invitate,
Ocupând un loc anumea.
De pe lista completată
Matematica e scoasă,
Căci nu râde niciodată
Și e mult prea serioasă!
Când începe balul mare,
Gazdele, mândre, cochete,
Își așteaptă la intrare
Oaspeții, zâmbind discrete.
Însă, parcă, deodată,
Totul pare că se-ncurcă!
Ordinea e tulburată,
Artele nu se descurcă.
Muzica n-are măsură,
Dansul parcă șchiopătează,
Nu sunt forme în sculptură,
Poezia nu rimează.
Învață-mă! Suflet eliberat
Învață-mă să ning în miez de iarnă, Hai suflete, hai zboară
S-adun tot albumul gândului cuminte! Și du-te-acum departe!
Și norii înspumați încet să cearnă, Nimic să nu te doară,
Să zbor ușor cu fulgii din cuvinte! De griji să nu ai parte!
Să înverzesc în zori de primăvară! Să fugi din colivia
În alb și roz, din muguri să-nfloresc! Ce trupul meu îți este,
Să fiu arcuș pe strune de vioară Să simți iar bucuria
Și ca zăpada încet să mă topesc! Zburând fără de veste.
Să-mi fie inima, în piept, senină Înalță-te la stele
Ca macul înflorit în plină vară! Purtând sub pana-ți albă
Să se dezmierde sufletu-n lumină, Și dorurile mele,
Ca vântul lin, în lanul de secară! Ca, vise să culeagă!
Să mă-nplinesc în toamna cea bogată, Plutind la braț cu norii
Copac să fiu, cu rod de-nțelepciune! Din zare să-mi zâmbești
Să-mi fie vorba dulce și curată Și când se-arată zorii
Ca slovele din calda rugăciune! In rouă să plutești!
Învață-mă să gust din fericire, Atunci când obosești,
Când pașii mei cu-ai tăi se împletesc! Cu drag eu te aștept,
Și ochii tăi se scaldă în iubire, De vrei să te-odihnești
La pieptul tău, cel cald, încet să cresc! În cuibul meu din piept.

Căci din toată adunarea

Matematica lipsește!
E răspunsul la-ntrebarea
De ce haosul domnește?
Grațiela Cristina Herghelegiu

49
 SURÂSUL BUCOVINEI

UMBRA STRĂMOȘULUI QÂPCEAG

Da, umbra strămoșului nostru comun, cel qâpceaq
Străbate codrii seculari din întinsa stepă Bugeag
Un „ford”condus de-o tânără româno-qâpceagă
Trece prin secoli istoria și legenda întreagă.

Lumea cumană aici a fost stăpână și a pornit state

Dar veneau de pe Volga vești triste, de mongolice armate.
Gemeau căruțele prin glod, gemeau oamenii sub ocupație,
Veacuri se scurg, popoare mor, ori se nasc, adevărul nu se știe.

Rotundul ceresc devine apoi întoarcerea prin istorie,

În codrii cei deși se țes amintirile salvate de războaie.
Timpul păstrează ziduri, hamamul Hanilor este pus de strajă,
Movilele se ară, brazdele scot oase și arme de pază.

Umbra strămoșului nostru qâpceaq acoperă timpul,

Limba strămoșului comun devine astăzi poemul.
Adevărul răsare din cetăți surpate și din codexuri,
Nu dispare, adevărul se poartă în cuget și în versuri.

Libertatea e în cântec, e poezia și basmul legendelor vechi,

Strămoșul nostru qâpceaq la Toqsăru-ler stă de priveghi.
E vatra Toqsobeni -Toqâs-îruler, cuceritorii învinși ai vremii,
Spre lumină satul se deschide, pornesc drumurile lumii.

MOVILA STRĂMOȘULUI QÎPCEAG

Firește, movilele dintre satele noastre
Duc rugăciunile spre ceruri albastre.
În veacuri s-au păstrat movilele semețe,
Între Albești și Tătaru existând trecutele fețe.

Strămoșul qîpceag și-a ridicat pe aicea sabia;

Iarba verde din adincuri i-a cuprins cu evlavie slava;
Drumețule, călare sau în căruță fiind pe înserate,
Eroului străbun Ruga ta și credința ți-o jertfește!

Încă se vedea mormântul străbunului meu qîpceag;

Iarba verde de sub morman își poartă mândru prin veac
Istoria luptelor. State plecară și veniră purtând vestirea lor
Ruga le-o spune, străbunul, fiul cumanilor – ori al tătarilor.

Brațul mormanului se întinde în istorie și-n carte,

Movilele dau locului dovada celui ce are parte.
E slava eroică a strămoșilor creatori de popoare,
Peste care strămoșul va așterne floare nemuritoare.

Azi, la început de mileni movilele vorbesc,

O lume eroică zace aicea, ele de istorie vorbesc!
Firește, între sate se înalță, mândrie și sublim,
Cu alte idei, cu alte speranțe noi astăzi venim!
Guner Akmolla

50
 Nr. 1 (32) Februarie 2023

râuri de rouă
pereții nu sunt oglinzi
nici eu nu sunt petru
la poarta cerului
râuri de rouă
își caută plinul

înainte de tăcere
poemul acesta
l-am scris pentru tine
eter dar îl vor citi alţii
dacă vei întreba munţii înaintea ta
ce înseamnă iubirea unii vor spune
ei vor privi spre cer că prea multă vreme
şi îţi vor răspunde am locuit lângă cimitir
nisip alţii că prea des
am privit spre cer
dacă vei întreba focul dar tu nu vei risipi cuvinte
ce înseamnă iubirea vei închide cartea
el îşi va înălţa flacările şi o vei strânge
şi îţi va răspunde pentru o clipă
cenuşă la piept

dacă vei întreba fluviile

mările şi oceanele
ce înseamnă iubirea
***
hai să ne pierdem
ele îţi vor răspunde
printre îngeri
toate într-un singur glas
să devenim
nori
una cu ei
ce rost mai are
dar dacă munţii
să ne prefacem
apele şi focul
n-am ştiut
te vor întreba
să înviem
ce este iubirea
sufletul tău
cum va răspunde
eter doamne eter

Maria Ieva

51
 SURÂSUL BUCOVINEI
aripa
o, aripa ce o păstram pentru înălțare
se replica în curcubeie
în ochii Căii Lactee devenise aripa ochilor
viilor și adormiților, viilor și adormiților
și înălțaților
devenise os, os sculptat în forma aripei
în ochiul luceafărului coborît în cămara
fetei de împărat,
luceafărul nesărutat
o, trei aripi pe care le păstram
pentru înălțare
în trei ochi de smarald
trei aripi,
una albastră
una măiastră
una înflorită la fereastră
păpuși de ceară
nu, inima lor nu e galbenă,
nici nu se topește
răspund la telefonul cu nume de pește
la numărul IUBEȘTE
și-ți pot împrumuta din paloarea lor
cînd le atingi cu mantia despărțirilor
sau a regretelor
înțepate cu ace, de sălcii cu fire
invizibile suspendate,
în locuința de vară a amintirilor
despre care niciodată, nimănui
nu vor povesti
doar florii de lotus, atunci cînd tristețea
e mai otrăvitoare decît o mușcătură de șarpe,
la jumătatea lacului cu zîne,
acolo, cît timpul va exista vor rămîne
întinse pe patul de marmoră albă
pe care zilele și nopțile noastre s-au scuturat
52
nedeghizată
atît sînt
cît îmi desfac pumnul
deasupra diafragmei
acvariului cu pești multicolori,
cît scot degetele de sticlă din apă,
o apă în care se poate muri
atît sînt
cît merg cu rochia înflorată
pe marginile crestate ale frunzei
și oglinzile mă privesc rîzînd,
cît alerg pe firul de nisip
călcînd peste scoici
în împărăția nesfîrșitelor întrebări,
cît împletesc coșuri din nuiele în ascuns
de luni pînă duminică,
iar duminica dansez, dansez cu tine la carnaval
nedeghizată în umbră
prin inel
alunecînd prin inel
mă apropii cu sfială de norul luminos
fac o reverență, în semn de recunoștință
și iertare
de multă vreme n-am mai trecut atît de aproape
unul pe lîngă celălalt...
ehei... cîtă vreme a trecut...
mălinii erau verzi, copiii se jucau în colbul uliței,
făceau căsuțe din lut
cerul era foarte înalt și neînchipuit de albastru
ehei... cît de înalt era cerul
și dudele dulci... dudele căzute pe jos
în ogradă la moș Iacob
ehei... cît de dulci erau dudele!
alunec prin inel călcînd peste ispitele de-o viață
cu-n ochi neînceput
abia vă mai zăresc în pridvorul casei...
mă înclin și sărut crucea de piatră
și prispa de lut
Mariana Faraon
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
CUNUNA LIRICĂ A ANULUI
sonete
GERAR
În haina ta de gală sculptată în argint
Și diadema rece din mii de diamante,
Cu gerurile tale ba moi, ba sufocante,
Ești cap de calendar pe-al vremii labirint.
În dimineți albastre, minuni cristalizante
Transformă-n plai de basme al arborilor gint,
Oprești în loc izvoare turnate în argint
Cu pietre scumpe-n salbe de sute de carate.
Privirea ta de gheață se zvârle în troiene
Și apele sunt stâncă în ziua de Iordan,
De frigul de afară și hornul casei geme
Cu-aceasta ne încânți tu la început de an,
Gerar bătrân cu țurțuri la tâmple și la gene,
Cu sceptru ‘mpărătesc, și cușmă de-astrahan...
FĂURAR
În geamuri bate vântul turbat și furios,
Sub dacuri căpriorii trosnesc de mare ger
Și viscolind zăpada mai mult decât sever,
Se plimbă Făurașul prin lume mânios.
Cu capuri de balaur, nori negri pe sub cer
Îmbracă peste codri paltonul neguros
De bagă spaima lumii și-n lupul fioros
Ce dârdâie de friguri într-un tufiș, stingher.
Bunici la gura sobei stau în povești cu focul,
Din pletele lor albe se scutur amintiri,
Nepoții pe cuptor, la cald găsiră-și locul,
Tot savurând duioase bătrâne povestiri.
Iar Făurașul aprig își întețește jocul
Rotind în jurul casei a fulgilor sclipiri
53
MĂRȚIȘOR
Un licăr de candoare răsai în primăvară
Împărtășit cu sevă din tainicul potir,
Te-au tors din fibre albe și roșii de zefir
Simbol pecetluit pe-a dragostei vioară.
Pe strunele-i divine sfințite fir cu fir
De îngeri în alb-roșu urcând cereasca scară,
Tu ești pocroava sfântă țesută prin altară
Și unsă cu al Păcii și al Iubirii mir.
Trimis din constelații pe aripi de cocor
Sau răsărit din vlaga țărânii ce dă viață,
Transformi răceala iernii în zâmbet dătător
De dragoste, căldură pe fiecare față,
Tu ești divin, ești magic, tu ești un Mărțișor
Ce îi vrăjești pe toți cu-n firicel de ață...
PRIER
Prier mai saltă câte-un fulg de nea
Pe ici, pe colo, rătăcit de parcă,
Și-aterizând pe-a primăverii barcă
Ajunge lacrimă din ochi de stea.
E timp frumos, ba iarăși vremea-i rea,
Iar un mănunchi de raze mai încearcă
Să spargă norii plumburii din arcă,
Să-și poată curcubeul apa bea.
Din ram de pomi spre soare se avântă
Crăpând din coajă muguri dolofani
Cu verdele lor firav ne încântă
Ca doinele cântate de ciobani
De Sfântul Gheorghe, ‘n ziua lui cea sfântă,
Și izvorând din sutele de ani...
FLORAR
Mă ispitesc petalele de crin
Și vrăjile pe flori de margarete
De-ai tăi bujori mereu îmi este sete
Când liliacu-i desfăcut din plin
În miez de sat horesc flăcăi și fete,
Chindiile-și revarsă-al lor senin,
Ducând pe sine dulcele divin
Se ‘ntorc la stupi albinele cochete
Florarul își ridică-n nori parfumul
Grădinile-s mici raiuri pe pământ
Bătrânii își mai răsfoiesc albumul
Iar tinerii își leagă legământ
Luând-o printre flori de mai pe drumul
Împodobit cu-al dragostei veșmânt
 SURÂSUL BUCOVINEI
CIREȘAR
Pe oglinda unei frunze ca un ceas solar
Joacă zorii pe la geamuri jocul dimineții
Inundați de epitete stau răpuși poeții,
Iar din versul lor țâșnește mir de Cireșar.
Pe imașul de pe vale se adună feții.
Cu baticuri în cireșe și mândru pieptar,
Vin neveste, vin și fete să se `ncingă iar
Să răsune până-n zare hora tinereții...
Peste albul din salcâmul parfumat al serii
Soarele se-ascunde tainic în albastrul ei
Iar prin crânguri se aude simfonia verii,
Și mai dulce decât mierea florilor de tei
Rămân rozele din buze în raiul tăcerii
Și iubirile din ochii ce aprind scântei...
CUPTOR
Se dogorăsc răbdările la mare
Dorințele se urcă iar în munți
Sudoarea inundează iarăși frunți
Bătute de stihiile solare
Și codrii verzi de parcă-s mai cărunți
Nu-i leagănă în vânt măcar o boare
Nici zorii zilei nu mai au răcoare
Doar greierii își cântă a lor nunți
Dar nu e trist! E vara așteptată
Cu mii de flori pe-un verde ocean
Și noaptea-n stele atâta de bogată
Și cucul cântă „cu-cu” mai viclean
În luna lui Cuptor înmiresmată
Iubirile-și alină-al lor alean...
GUSTAR
E august iar, în privirea de lună
Ce stă înfocată sub marea de stele,
De cerul e harta iubirilor mele,
Tot tu îmi rămâi cea mai bună.
Luceferi se-aprind în șirag de mărgele
Să-ți pună pe creștet de flori o cunună,
Și dragostea-n suflet să-ți fie furtună,
Și ca o Precistă s-o aperi de rele.
Stau merii în roadă sub mantia verii
Podoabe în sevă – al Raiului dar,
Ce dulce-i iubirea sub streașina serii!
Ce dulce e vremea la mijloc de Gustar!
Pământul îmbracă mireasma tăcerii,
Când Cerul veghează al nopții altar...
54
RĂPCIUNE
Când vara își închide al său scrin
Iar cerul e pătat de sumbri nori
Spre calde raiuri lin plutesc cocori
De parcă-s într-un vers alecsandrin
Se lasă așteptați ai zilei zori,
Și-a stins aroma floarea cea de crin,
E Anul Nou Bisericesc, divin,
Și Sfinții din icoane-s cântători.
Cad ploi mai reci dinspre pământ spre cer
Și frunzele se urcă în copaci
Acest Răpciune, Doamne,-i un mister
Cu Soarele furat de vârcolaci
Cu Luna sa ascunsă-ntr-un ungher
Și bogăția sfinților săraci
BRUMĂREL
Acest covor de parcă rupt din soare
Și așternut pe codrii vechi de fag,
E scut de aur pentru-acest meleag
Scăldat în mir și murmur de izvoare.
Pe ici, pe colo, în al serii larg
Ușor-ușor în lenta sa urcare,
În perne albe, de bumbac, se pare
Se-nalță fumuri parcă pe catarg.
E miez de toamnă și e vânticel
Subțire de te arde pân‘ la oase,
Se plimbă printre arbori Brumărel,
Pe frunze parcă vechi izvoade coase,
E atât de tandru, ca un cântecel,
Și parcă tors din fibre de mătase.
BRUMAR
În avalanșa razelor de lună,
Prin zodiile scrise-n calendar,
Arhanghelii coboară statutar
Cu sesiuni de rugi peste comună.
Din nimburi ning cristale pe altar
Când notele din portativ răsună
Ca vântul toamnei care mai adună
Vârtej de frunze lângă trotuar.
O mantie pufoasă sclipește pe Siret
Când zorii cântă doina izvorului de munte,
Cad clipele în apă de parcă în deșert
Și-acestea mi se par atâta de cărunte!
Noiembrie - Brumarul, deși încă incert,
Așteaptă să croiască a ghețurilor punte...
 Nr. 1 (32) Februarie 2023

ÎNDREA
Ca o legendă sacră în suflet de copii,
Cu Moși preabuni și dulci precum un vis de iarnă,
Din bărbile albite de timp încep să cearnă
Povești adevărate cu daruri mii și mii!
Pe cer și pe pământ răsar să se aștearnă
Grădine de ghirlande — motiv de bucurii,
Cu tropot în scânteie și coame argintii
Vin cai cu Moși în sănii — Crăciunul se întoarnă!
Bătrânul Andrea intră cu un toiag de vrajă
În universul vesel al vechii șezători,
În farmecele nopții ursiții stau de strajă
Ca niște miri în taină legați cu cingători.
Ei, prinși în a iubirii fermecătoare mreajă,
Pornesc spre-a lor mirese cu ler și dalbe flori...

TRIPTIC DE SONETE LA CUMPĂNA ANILOR

SONET LA NAȘTEREA DOMNULUI
Irod cosește pruncii din colinde,
Pământul se scufundă în blestem,
În val de sânge inimile gem,
Neprihănite suflete plăpânde.
Iar din Scripturi răsare-n Betleem
Lumina stelei care se aprinde,
Magia ei cu leruri ne cuprinde,
De-atunci încoace un Christos avem...
Pe lume ninge cu urări divine,
Celesta iarnă cerne flori de măr,
Altarele de rugăciuni sunt pline,
Azi Nașterea Ta, Doamne,-i adevăr,
Și Craii lumii vin să ți se-nchine
Ca Soarelui Dreptății, leru-i ler...
SONET LA BOBOTEAZĂ
Iordanu-și duce apa spre izvor
Din cer pre noi coboară Duhul Sfânt,
Și „Chiraleisa” ‘mbracă-acest
pământ,
Azi botezându-L pe Mântuitor.
De-acum în veac oricare muritor
Primind Botezul face legământ
Să țină taina până la mormânt
Găsindu-și calea înspre Creator...
În zări răsună glas de heruvimi,
Păcatele din lume parcă pier
La imnul lor trimis din înălțimi.
În chip de porumbel venit din cer
Azi Duhul Sfânt al pururei Treimi
A luminat în lume, leru-i ler!

SONET LA ORA... 00.01

Iar ninge cu secunde peste vreme
Ce se aștern pe file de vieți
Răsună predici scrise de profeți,
Afară troienește cu poeme.
Noi devenim pe rând tot mai incerți
Ni-i soarta presărată cu dileme
Cărările se schimbă-n niște scheme,
Bufonii stau în jilț de logofeți...
Ne bucurăm iar de secunda UNU
Și-i mulțumim lui Dumnezeu din Cer,
Îi cerem să ne țină cât gorunu,
Dar totu-n lumea asta-i efemer!
Căci pururi exista-va doar Preabunu‘ Nicolae Șapcă
Iar noi suntem secunda, leru-i ler...

55
 SURÂSUL BUCOVINEI
Lumina surâde
scaun rezemat de vânt
ușă lungită cu scândură multă
dureri deasupra pietrei
și locul rămas e acolo
pe odihna cuvintelor aleargă gândul
casa mă privește cu ochii ei mari
sunt romburi de auz și răcoare
și-un ferăstrău mă mușcă ascuțit
imagini sortite pieririi spânzură copacii în alb
mama aleargă prin timpuri cu șorțul în brâu
peste covata înaltă făcând cozonac
cuvintele se rup încremenite-n vreme
orizontul vine aproape de mine
lumina surâde pe albul zăpezii
Între noi
între noi s-au așezat cuvinte
într-un ocean de gânduri solitare
avem priviri arse
muze absurde
calendare cu timp de plecări subțiri
într-o resemnare mărșăluind sub piele
sub o lună lemnoasă
cerneala zdrențuiește litere neadevărate
cu dioptrii mari
beznă înghițită de lumină
aparența unor urme de stele
atingeri de gând într-o alcătuire
cu noi nesmulși din logica de miere
în aceeași duminică ce n-a existat niciodată
e frig
cuvintele sunt vii
lipicioase ca o pânză de păianjen
cu o memorie împietrită în timpul din noi scrijelat
56
Era
era și o vorbă verde
printre cele negre și galbene
era și cămașa ta vernil
și multe nume necunoscute
cuvintele de pe cruce erau pentru toți
timpul se-nvârtea anapoda
hotarele săltau de la stânga la dreapta
de la dreapta la stânga
Dumnezeu întorcea filele unei cărți
de unde zburau heruvimi
se trăgea de noi cu ancore invizibile
ne măsurau pașii și neperechile
privirea nebătută în cuie alerga de la mine la tine
de la tine la mine
ne dezbrăcam de apusuri
și până la sfârșit
ne iubeam în felul nostru de cântec
Cuvintele
îmi părea că sunt și nu erau
toate cuvintele se suciseră de la dreapta la stânga
de la stânga la dreapta
unele cântau bine
altele fals
erau și cele urcate pe cal nedirijate de nimeni
nu abdicau nici după o perdea de bumbac
nici învârtite de aerul condiționat
nici după un pix defect
nici după resemnarea mea lăsată pe masa de scris
erau gata să mă infecteze cu prezentul dureros
pe care-l dădusem deoparte
A trebuit
a trebuit să doară verbul întrupat în rană
să întorc ideea până la os
să te aflu străin învățat pe de rost
atât de aproape că nu te vedeam
toate părțile au început să alerge deodată
herghelia de cuvinte intra în nori
ploaia era o spălare de gânduri
aducerile aminte se cocoțau în vârf
totul devenise asimetric
fără echilibru
mâna ta o iarnă înghețată
a trebuit să ne azvârlim înapoi pe pământ
să ne tragem cerul deasupra
între neîntâmplări găurite de vise
Oana Frenţescu
 Nr. 1 (32) Februarie 2023

IUBIREA DE LIMBA ROMÂNĂ

Ca sâmburele arzând Razele lunii
în fructul dulce, nesfârşit şi înmiresmat Mângâind turlele argintate,
al Cireşei înroşită la soare  Toate
stau în mijlocul limbii române Sunt silabele tale,
ca un turn, Cu care scrii
beat Nesfârşita carte!
pe un deal Iubirea mea
tăcând în gura mare! Care mă-nvălui dinspre adânc înspre afară,
  Dinspre esenţă
Văzduhul mă mângâie Şi dinspre moarte înspre vară
Lumina mă scrijeleşte Şi care mă cuprinzi
Materia mă doare Dinspre cer
Ca plopul înflorit pe un deal Înspre adânc
Cu un crin în mână Materie şi trup
Cântând nebun în gura mare Care veşnic pe mine mă nasc
Stau în limba română Şi mă mănânc
Ucigător de dulce Ochi îmi eşti
Ameţitoare Iar eu îţi sunt vedere
  De piatră de mâl
Ca o câmpie smălţuită ce nu se mai termină Şi de miere
Strălucind în răsăritul soarelui Moarte amestecată cu-nviere
Învăluită în gogoaşa de lumină Ţipăt orbitor
A irealului Învăluit în ere!
Şi a Marelui
Limbă de foc sunt, iar tu îmi eşti cerul gurii de
miere
Pe care-l gust
Care mă bei şi mă mănânci
În care mă topesc prin ere, 
 
Târându-mă pe brânci
Dureros de dulce,
Închis în sine şi în tăcere.
Răsăritul soarelui,
Marea strălucind în lumină,
Privighetorile cântând în crângurile înmiresmate,
Grele de brocate
şi de vină,
Ochii iubitei,
Adierea vântului venind de departe
Ștefan Dumitrescu

57
 SURÂSUL BUCOVINEI
***
Doamne, învață-ne să ne rugăm!
Ca Luca strig, reînviat din moarte!
Suntem de Tine încă-așa departe!
Fratele să-l iubim nu încercăm,
Nici nu-l iertăm, mințind că nu se poate!
Doamne, învață-ne să ne rugăm!
Tu auzindu-ne, trimite-Ți Mila!,
Să crească iarba Păcii-n noi, Umila,
Cu scutul Dragostei s-o apărăm!,
Fără-a mai fi vicleni, precum Dalila!
Doamne, învață-ne să ne rugăm!
Știm carte, dar ni-s sufletele-n ceață,
Parc-am fi orbi din noapte-n dimineață
Și-apoi din zori pînă-n amurg, cît stăm
Pe munți de-averi, cu inimi--sloi de gheață!
Doamne, învață-ne să ne rugăm!
Nici boala, năvălind, nu ne mai schimbă!
Postim, da-i iadu-ntreg pe-a noastră limbă!,
În locul Tău, pe-oricine-l judecăm!,
Și răul nu-l vedem, ce-n toți se plimbă!
***
Patul mi-am luat și merg doar înainte.
În urmă nu mă uit, că nu-ndrăznesc.
Cu suflet tămîiat, cu trei cuvinte
Aștept la poarta Mirelui ceresc.
Și-acele slove, ele, mă îngînă.
"Doamne, ai milă", zic și-ndată văd
Un Frate Bun, care mă ia de mînă,
Ștergînd prea pămîntescul meu prăpăd!
58
Geamul
De ziua mea gîndesc la doi părinți,
Care de n-ar fi fost nu mai eram.
Ei n-au avut nici slavă, nici arginți
Și parcă vin, cînd bate vîntu-n geam.
Clinchetul gurii mamei îl aud
Și-acordeonul tatălui, de-aproape,
Și-atîtea armonici*, că-n timp ce-ascult
Concertul lor, apune peste pleoape.
Dar eu, lipit de geam, îi și zăresc,
Sosind ca să mă ia în altă casă.
Acum să merg acolo nu-ndrăznesc
Și nici Stăpînul veșnic nu mă lasă.
Îi văd, i-aud și tot de ei mi-i dor.
Aș face țăndări geamul dintr-odată!
Ca să-i spun mamei: "Glasul ți-i izvor!",
Apoi să spun: "Ești numai Suflet, tată!".
*armonici (de gură)---instrumente muzicale
***
Se stinge-un om. Îl preamărim trei zile.
Îi dăm "condolianțe", îi dăm RIP,
Creștini, cu-al Creatorului lor chip,
Uitînd să mai parcurgem niște file...
Condoleanțe? De ce nu Regrete?
Formula ateiștilor o vrem!
Creștini, condoleanțe-n cor avem!
Rar cine spune: "Dumnezeu să-l ierte".
Dintre cei care, virtual, au plîns,
La-nmormîntarea sa nimenea pleacă
Și doar în pietre sufletul se-neacă
De marea lacrimii ce-n ele-au strîns.
Așa suntem, cum nu am fost mereu:
Fățarnici, tocmai buni de pus în ramă,
Căci azi, cînd e-n sicriu și-a noastră mamă,
Văd c-o petrece, singur, Dumnezeu!
Traian Vasilcău
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
În noapte, ziua
(Pastel)
Înșurubată-n noapte ziua, înserarea
Îmbracă în mâhnire zarea…
Lumina-ncetul cu încetu-mbătrânește,
Spre alte răsărituri se grăbește…
În grădină, florile
Își schimbă culorile,
Se înclină spre pământ
Și se golesc de avânt.
Codrul din apropiere
Se afundă în tăcere…
Doar izvoarele, întruna,
Izvorăsc în ele luna.
Iat-o, iat-o cum apare,
Palidă de-ngrijorare,
Cum se-nalță dintre dealuri,
Ca speranța din idealuri!
Uite cum își face loc,
Prin al meu și-al tău noroc,
Și cum cetina-i pătrunde
Tainele ce ni le-ascunde!...
A somn și vântu-ncepe a căsca,
Se umple de aleanuri gândul de-a pleca
În lumea-nchipuirii și a visului,
La porțile-ncuiate ale Paradisului.
59
Hei, voi, herghelii de nouri!...
Hei, voi, herghelii de nouri,
cum vă aleargă vântul, printre gânduri, uimirile,
spre răsăritul ascunzându-se-n angoasa
clipelor ce îmi anunță prăbușirile!
Voi, vânturi ce-ncrețiți suișul
mărilor, scăldate în azur,
de ce-mi împrăștiați nedumeririle
și unde-mi duceți sensul cel mai pur?
Tu, mare, ce îți clatini nerăbdarea,
izbindu-ți ura-n veninoase stânci,
arată-mi drumul spre izbândă
și povestește-mi basmul cu iluzia pe brânci!
Hei, voi, umpluturi de fapte,
Ce-mi tropăiți în neodihnă,
iertați-mi întrebările sterile,
voi care îmi urcați nesiguranța-n tihnă!
Tu, întrebare indiscretă, inutilă,
de ce aștepți răspunsuri relative?
Nu ai aflat că tainele nu se-ntrupează
în adevăruri goale și fictive?
Doar dorul…
Cu tot ce am iubit în groapă,
în mine totu-i prăbușit…
Singurătatea-n viață-mi sapă
melancolii de neoprit.
În lacrimi ploaia mă îmbracă,
cernit e ceru-ndepărtat,
când pe sub el cocorii pleacă,
ducând cu ei al meu oftat.
Trecutu-n toamnă putrezește,
sub frunzele îngălbenite,
lumina soarelui îmi ocolește
răceala clipelor grăbite.
Se-ascund, în gânduri mohorâte,
se poate, frumusețea, zborul,
speranțele-mi zac, doborâte,
doar dorului îi mai duc dorul.
Traian Nistiriuc -Ivanciu
 SURÂSUL BUCOVINEI
Amantă-ntotdeauna
Galop de cal albastru striveşte ceru-n apă,
adulmecă iluzii nu numai cât să-mi ude
un canion de vise, tivit cu paparude,
ci şi acele zile prin care fluviul scapă.
La plugul de lumină împerechează osul
şi lasă brazda ţăndări virtuţii, să o spele
cu îndrăzneala nunţii, cu spaimele din piele
pe care le descântă sub creanga-i chiparosul.
N-am incarnat ispita de a mă face una
cu viermele din fructul abandonat în fugă,
mă caută în umbra furată lin de iugă,
galop de cal albastru… amantă-ntotdeauna.
E foamete-ntre îngeri
A iernii albă vârstă prin orgi de gheaţă curge,
oricâtă gelozie s-ar travesti în muguri,
cum seceta prin ochiul de aceră va scurge
nisipul din orgolii, întemniţat în struguri;
s-au strâns cucurigate, cu urme de seducţii,
doar nopţile în fugă - au vrut să-ţi împrumute
vârtejul din oceane, păcatele-n obstrucţii,
rugina de sub ape, cât luna mă asmute;
în carnea umbrei trage arhanghelul solstiţiu’,
mă-ntrebi de ce-i atâta funingine în oase,
pe când surâsu’,-n sine, încheie armistiţiu
cu limbile de clopot, din cerul morţii scoase.
E foamete-ntre îngeri, li-i prea uscată gura,
încrederea-n secantă - un moft - i-a dat de-a dura.
60
Pe brațul unei pietre
Prin ale lumii rafturi, se-nghesuie orgolii,
atârnă suflecate de ura bine-ntinsă,
doar pasărea flamingo mă mai abate stinsă
de la ispita vieţii, cu franjul prins în molii.
Lichid e răsăritul, îşi potriveşte mersul
cu asincrone vicii, cu îndoieli în stoluri
şi umbre-nchipuite, mistificate-n roluri…
prin pânza de păianjen mă trece Universul.
Cândva,-şi pusese Byström, la alăptat, sugarii,
pe braţul unei pietre; le-a oferit ovale,
cât i-a-mbăiat în lutul singurătăţii sale…
trăirilor li-i sete când limba-şi scot ogarii.
Mă mistui în absenţe – ce osândire-mi scapă
şi care demon trage de uşă, de zăbrele…
călcâi l-aş face-n treacăt statuilor; prin ele,
doar pentru-o zi, în mine, mai bea tăcerea apă.
Mi se-nverzește fața
Un dezertor în toate-s, nu-l mai citez pe Schiller,
de-ar fi singurătatea să ţi-o-mprumut, de mâine,
prin trecerea-i solară, strivită de un thriller,
aş adăpa şi umbra mirosului de câine;
mi-i vegetal şi zborul, în toată dimineaţa,
cum doar păcatul este - cu Eva-n coaste - după…
mă răsucesc prin iarbă, mi se-nverzeşte faţa,
iar sinele rigorii e gata să mă rupă;
şi dacă necuprinsul s-ar mai răci-n culoare,
nu te-ai ascunde-n umblet, umoarea te-ar aţine,
mi-i trecerea înceată, nu-i gata să coboare,
s-aşază-n ea tributul, se risipeşte-n tine.
Mă va umbri lumina - cât poate să mă-ndure…
întruna mă alintă, curbată în secure.
Valerian Bedrule

NORMĂ
Dumnezeu nu se ocupă de fleacuri...
Mântuitorul nostru Iisus Hristos
n-a spus niciodată povești
ci a mers pe fapte așa:
Cu perfecțiunea s-a întrecut
Cu ea și-a petrecut
Cu perfecțiunea nu s-a jucat
deci a făcut minuni...
Și-a achitat datoria față de soare
pentru lumină
deschizând orbilor ochii...
Nu te crede superior nevăzătorului
dacă nu ți-a fost atribuită ca premiu
sau ca recompensă lumina!
Dacă ai doi ochi
și poți da unul nevăzătorului,
să știi că doar ochiul acela odată dăruit
te va cuprinde cu adevărat
în lumina iubirii!
Nr. 1 (32) Februarie 2023
O CACEALMA… (variantă)
Muza mă poartă cică pe cărarea strâmtă a poeziei
(așa spune ea), printre pietre și bolovani,
de parcă e sărită de pe linia literaturii
dându-mi sarcini de altă natură…
Uitați domnilor, mut bolovani din drumul meu,
să-mi fac loc…!
Cum să scriu astfel?
”Ce tot dondăni acolo, a intervenit muza!
Și a continuat:
”Crezi că metaforele se măsoară în opinteli
după cum muți tu bolovanii aceia dintr-un loc în altul?
Cine te pune să-i urnești din loc?
Am spus eu să faci așa ceva?
Ai memorie!
Ești lucid!
Gândul ți-e sau nu la mine?
Mai ales că ai mâinile libere…!
Pe cine interesează că pui scrierea înaintea bolovanilor
sau după ei când este vorba de poezie?
Poezia se alcătuiește în suflet și în gând,
restul e doar o cacealma în acest sens...
VOM AVEA
Cine are de gând să meargă în Rai
pe post de trândav,
când în Rai sunt mai multe de făcut ca în iad
Doar nu merg toți aici „tobă de carte”
sau pe post de conducere să li se dea totul pe tavă?
Nici vorbă!
Cum credeți că merg poeții în Rai?
În această viață sau în viața de apoi?
În acest sens am conceput pe hârtie raiul
în percepții extra poetice.
Pe când m-am extins eu la socoteli
hârtii, pixuri, timp alocat scrisului pentru o viață veșnică,
muza m-a împresurat fulgerător așa:
„Ce tot îndrugi acolo fără noimă?
Faci matematică astronomică sau scrii poezii?”
-Păi, calculez câtă hârtie și altele… îmi vor trebui să duc cu mine
în rai în acest sens…
Că doar la comanda
imensității tale
să pot și să am pe ce scrie despre tot
și despre toate…!
Apoi muza a vehiculat:
„În acest context chiar vom avea de îmbinat mai abitir
poezia cu matematica...!
Bine, hai scrie…!
Vom avea matematic o viață veșnică ce scrie…!”
Vasile Dan Marchiș
61
 SURÂSUL BUCOVINEI
Din volumul Dezlipirea de umbră,
în curs de apariție
Lumina
Lumina se ridică-n sine trează,
Pojghița de pe rază o strângea;
Îmbrățișări din piept o-nmlădiază,
S-ar lua în brațe, lumii să se dea.
Alunecând ca-n valsuri palatine,
Și-a scos vederea moale ca din sân
Să vadă-n firi, în ape și destine
Cristal divin sau falsul lui păgân.
Argintul o privea ca pe-o pepită,
Părea ivită clipei într-o doară;
Avea în loc de trupul gol o vară
Ce-ai fi crezut că e din rai venită.
Lucea pe pieptu-i lunecarea ludă
Ar fi poftit să iasă-un pic din fire,
Din raza sa de falduri de privire,
Însă-i era rușine că-i prea nudă.
Cu fruntea pipăia cum de pe sine
Fotonii-n stropi de ochi s-ar destrăma
Și i-ar fi luat în gene, i-ar mai ține,
Dar ochii lumii curg din geana sa....
62
Dincolo de pictură
Ieși dincolo cum treci printr-o pictură,
Parcă pătrunzi printr-un ținut poros,
Iar nașterea ți-ar fi vreo aventură
Sau un avort dintr-un spital frumos.
Însă pe margini formei i se-ocupă
Întreg conturul, vastul bulevard,
Parcă se uită neguri reci prin lupă
Spre ochii tăi ce-n raze nude ard
Spre hurii bete ce ar vrea să-nsume
În frunți de pâine mile de vedenii,
Iar Paradisul, hâtru, toarnă glume
Din flori de ghețuri să strănute renii.
Când orizontul trece ravisant
Cu ochi pe muchii și cu togă nouă,
S-aducă noime vriunui adrisant,
Clocesc idei pe vânturi și se ouă.
Doar stâlpul minții aburește beat,
Parcă-i o umbră crudă de impala
Ce bea văzduh din cercul împăiat,
Spre care cucii zboară –alandala.
Numai apostoli ies dintr-un echer,
Șoptesc la mantre de ne lasă paf,
Îs îngerii pe țeste plini de fler,
Iar axis mundi-i scară pentru jaf.
Cumva, din cercuri, o lentilă mată
Privește-n minți cu ochiul ei de cui,
Dar mult prea clară, însă prea înceată,
Vederea-i prinde în lasou destui.
Plutind pe-ntinderi parcă dai onorul
Unui tai-pan ce tremură-n trufie,
Ai vrea să tai în litere. Toporul
E mintea ta cu lama cenușie.
Dai orb cu turnuri, ape să răstoarne,
Din curcubeu cresc lujeri în sinapse,
Apoi din gânduri o să-ți cadă coarne,
Se rup, fărâme, cuiele din coapse.
Alensis de Nobilis
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
pulverizator
trăim zilnic sentimentul că ceva ne lipsește
orele în care ne-am gândit la alții
ajungem să le regretăm
ei n-au auzit ce le-ai spus.
primim e-mailuri
de la tarotiste și terapeuți online
același mesaj
și astăzi te-au nimerit.
văduva de pe spatele meu
are așchii în degete
mama le scotea cu penseta și
striga să fii frumoasă se învață.
ne-am rugat toți într-o zi
și am cerut să nu mai iubim
ce nu trebuie să iubim.
toți tații și toate mamele au plâns
când își băteau joc de noi
și mama ta ar fi vrut să știe prin ce treci
rănile se vindecă cu puțină
apă oxigenată.
ți-ai pierdut inocența
în inundația din 2017
sau poate cu mult timp în urmă
atunci n-a primit nimeni primul ajutor
erau doar saci de nisip pe la porți
mintea n-a avut ieșire de urgență.
durerea a devenit privirea unei alte persoane
corp străin în ochii noștri
rușinea să vorbești
în timp ce oamenii citau alți oameni.
atingem cu arătătorul carnea
când totul devine low cost
așa ascultăm
cel mai bine
bucățile din noi.
there's no place
pentru că uneori confundăm piciorul
care stă pe rama patului
cu neglijența carourilor de pe pantalonii
care spun noapte bună douăzeci și patru
din douăzeci și patru. firele de păr stau la locul lor
și tu pe cea mai comodă pernă
pe care trupul meu ți-o poate oferi.
locul în care capul zace de o săptămână
se schimbă cu o cărămidă
ne lipsesc zilele când te întorceai în orașul
care ne-a dat non stopuri închise
și senzațiile
care ieșeau ca dintr-un tonomat cu mingi gumate
am pornit caloriferul
era prea rece și străin dormitorul
în care uneori copiii se joacă
țipă și plâng atunci când se lovesc.
ne lipsesc zilele în care bucătăriile devin cel mai mare ring
privirile și atingerile șlagărul tinereții părinților noștri
locul în care am aflat ce băutură ne provoacă
pliurile pielii
să stea de vorbă toată noaptea
unde există deadline unde imbrățișările nu spun la revedere
e un hai la mine
ochii mai roșii
se spune mi-a parut bine
buzele sărută gâtul amănuntele scapă
le găsesti în telefon
singurul indiciu
te privește în timp ce
chestiile fără viață îmi înlocuiesc sentimentul
degetele lasă urme pe palma mea
îmi amintesc fiecare moment
atât de clar și privit din punctul în care sufletul
așezat cu jumătate de corp la ușă
într-o altă viață faceam schimb de roluri
genul de titanic în care ne înecăm primii
gândurile
lipsa mișcărilor mâinilor mele
zahărul se lasă pe foc
nu-mi place să mă îndrăgostesc
pentru că părăsesc luni
și la final de weekend nu pot să fac nimic.
63
 SURÂSUL BUCOVINEI
Idis
o cămașă cu apret tare
care a ros încheieturile și gâtul
o pată de sânge extinsă și uscată
vin să-și bage în gură
sub jeturile de salivă
gulerul domnului.
mai târziu șlițuri desfăcute
pori deschiși de transpirații
curele negre de piele
pregătite să biciuiască iolandele.
de picioare
cu vârfurile degetelor într-un balet contemporan
pe glezne mâini puternice
ca un șnur cu zece noduri
bucătării cu riduri de unghii
pereți cu urme de incisivi și canini
pahare și funduri de lemn devenite scuturi
var mestecat scuipat pe mobilier.
(iolandele în necuprins)
au scuturat durerea
fără firmituri și praf pe inimă.
unu
umbrelele 3. temperatura camerei 20'C
tavanul perfect văruit de un nefumător - în alb
am schimbat programul pe MTV şi e seara rock
nickelback îşi aminteşte de tine şi
vrea să mă convertească în victimă
închid televizorul. îmi pun nike-urile în picioare şi
pijamalele în dungi galbene
o să-l vizitez pe beznă. o să-l întreb cum se simte.
beznă suferă pentru tine. e incurabil
afară plouă cu întuneric
o să-mi iau şi cele 3.
una mie.
una lui beznă.
şi una ţie.
observi că n-am uitat de tine
cămașa galbenă
aruncată studiat
semeni cu un papagal făcut la beție.
/desăvârșit ca act trupesc/ ai pe frunte iluzii/
și sute de galaxii/
maică-ta mi-a zis că vociferai scoteai răcnete
la intervale regulate jena era sentimentul
care o încolțea.
când te-ai născut s-a uitat la tine prin caleidoscop
le-a șoptit stelelor că făt-frumos și-a luat bilet spre ele
ai topit particule de gheață în apropiere
și tot tu ai unit pietrele în toate fotografiile
pixel cu pixel. ai băut puțin și
doar de la cinci seara
pe nemâncate
/mi-ai ciocnit inima de patrusaucinci
planete/
my beautiful mistake
greșelile frumoase sunt greu de uitat cea mai frumoasă
greșeală îmi stă în palmă
îmi cântă șlagăre noptea joacă-n păr
greșeala asta se uită la mine când mă spăl pe dinți
dimineața îmi zâmbește. dincolo de buze
îi văd fericirea
greșelile mele au fost mereu
greu de uitat
când ne certăm ne scriem vorbele-alea
devin brusc ilizibile
mă fac să cred că tot ce mi se spune mi se cuvine
greșeala mea frumoasă își cere scuze
îmi aduce mâncare în loc de flori
greșeala perfectă o găsești la concerte
sau în cluburi
ea bea bere te anunță
că urmează să te manifești prin idei fixe
64
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
cel care te face
să nu auzi doar să simți
/dacă citești asta înseamnă că am venit
ți-am sărutat obrajii și am dat startul sutelor de confuzii/
așa urma să înceapă urarea mea
de la mulți ani.
o să spun
îmi doream să te știu acolo
două zile singură și tu nu erai
pe asta nu mi-o puteam imagina
pentru prima dată am întârziat să-îmi fac așteptări
și când au apărut
au adus ce știu ele mai bine.
să te simți frumoasă și pierdută
e ceva ce se îmbină perfect
nu știu dacă toată viața ta a fost așa
dar pentru mine era diferit
și momentul plecării tale
a distrus toate calendarele lumii.
te-am rugat să nu pleci
îți învățasem deja toate curbele feței
de fiecare dată atât de strâmbe
atât de adormite.
duminica era ziua noastră de întâlnire
în 24 de ore veneai și plecai
eu mereu lăsam ușa întredeschisă
ultima oară
ziua în care n-am putut să mă adaptez
momentului
circumstanțelor
prima dată
când am închis ușa
cu cheia
65
trans of time
timpul nu vindecă nimic. noi
ne schimbăm ne dorim altfel
revenim purificaţi
din suflete fado.
timpul lasă loc de interpretări
când poate aveam nevoie de
neînlocuitele spuse ale sufletului.
timpul e ucis de suflet.
timpul le rezolvă pe toate/ nu vindecă nimic.
/
inima mea e suculentă
dacă o storc
realizez că e un burete
care a absorbit fiecare
amăgire adusă.
//
prefer să mă retrag
în treningul albastru
ca un şobolan speriat
rătăcit convins de urmări.
///
vreau să dorm ca o bufniţă pe marginea
patului. să-mi iau inima în mâini
să renunţ la
ventricolul drept
& la alte ciudățenii ale vieții
Anamaria Nedelcu
 SURÂSUL BUCOVINEI
FINIS TEMPORIS
(dedicat, fiilor și țării)
I.
Cum eram odinioară…
tânăr și voios jucam,
prindeam fetele în horă
și-n brațe le ferecam
ne-ascundeam în grâul verde,
cu maci rumeni la ureche
și cu dorul stând de veghe
luna de pe cer o luam
stele-n păr le potriveam,
până-n zori le dezmierdam…
îmi aduc aminte
că-n luna lui florar,
am cunoscut iubirea
și-am dus-o la altar
casa noastră, sus pe deal
era veselă și plină,
de copii râzând la masă
și în inimi, doar lumină
de-atunci, anii au trecut
și stau singur ca un cuc…
Corina Ligia Pătrașcu
66
II.
stă acum pe prispa casei
un bătrân cu anii săi;
umerii-i sunt slabi și moi
și-s aduși prea mult în față
când povara îl apasă,
îl duce toiagul său;
mâinile își frâng amarul
în privire focu-i greu…
răsfirați acum prin lume,
toți copiii l-au uitat…
frântă-i inima și geme,
că nu l-au mai căutat
își ridică fruntea plânsă,
înspre cer cu multă teamă
și din inima-i bolnavă,
tot suspină și oftează:
Doamne, eu am fost cinstit!
și-acum nu mai am nimic…
spune-mi, unde am greșit?
cu tristețea stau la masă,
și cu moartea nemiloasă…
am adus trei fii pe lume-
nu suspină după mine…
se aude-o voce-n zare,
fulgeră, răsună tare:
unde-ți e credința, bade?
te-ai înstrăinat de mine!...
mă chemi doar când nu ți-e bine?
bădie Ioane, fiii tăi și țara
ți-au călcat onoarea,
cu ambele picioare!
omul murmură plouat:
Doamne, cum m-am depărtat?!
sunt bolnav și-ndurerat!
multe griji am eu pe cap…
iartă-mă, Doamne, pe mine
că sunt singurel pe lume…
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
Haihui
haihui prin tăcerea unei nopți fără lună
cu sufletul prins cu o agrafă de păr
ascult universul ce are să-mi spună,
din liniște se arată cel mai pur adevăr
zâmbind unui nor ce ascunde tot cerul
aștept chiar și-un fulger de-ar glăsui
și-ar lumina cu o vorbă dulce eterul
de gânduri nespuse și scâncete vii.
pe margini de clipe sunt stele întoarse
din lumi fără nume și fără de timp
idei regăsite în momente spinoase
răsar și apun într-un etern contratimp.
Cât să te-aștept?
te caut pe luna reflectată în mare
mă întreb în neștire, unde ai dispărut?
te plimbai pe țărm cu picioarele goale
și ți-aș fi cerut un sărut dacă-aș fi știut
că te-ascunzi în oglinda cu valuri albastre
cu glas de lumină pătrunsă de dor,
că pe cer ochii tăi sunt ca două astre
ce pictează în inimă un dulce fior.
m-ai lăsat să te-aștept fără un timp sau loc
tu mi-apari și-mi dispari precum o cometă,
caut de o vreme definiția cuvântului noroc
de parcă ți-ai ascuns chipul pe o planetă!
fir roșu de mătase între stele cenușii
iubind, chiar și cerul nopții se desface
și chiar de nu știu când și dacă ai să vii
luna-i mereu aici ca să mă provoace.
67
Vara în doi
cad sorii în neștire pe câmpurile moi
tot cerul e uimit de-această vară-n doi
pe bolta-i fericită cununi de stele poartă
iar oștile din valuri alunecă pe-o toartă...
din ceașca de cafea, cu lapte precum luna
de-i dulce sau amară, iubirii-îi e totuna,
din glasuri efemere apare-un val albastru 
și-n scâncete de stele se naște un nou astru!
E timp...
e timp fără fragmente de ziuă sau de noapte
distanță nu există, nici aproape ori departe,
lumina și-ntunericul ușor s-au contopit
iar soarele și luna în taină s-au iubit!
par lumânări copacii în înserarea mută
norii învolburați par că se sărută,
râurile ne cântă pe unde melodia lor,
a fi mereu, cu tine, este amețitor...
dă-mi mâna, iubite, urmează-mă de vrei
să ne iubim în neștire pe florile de tei,
parfumul lor suav să ne împresoare
să ne șoptim dorințe stelelor căzătoare.
în nopțile astrale dintre atâtea lumi
să împărțim iubirea intens, ca doi nebuni
cât primim, în parte, e greu a socoti
o singură ființă pe veci am deveni!
Leopardul
a crescut un sălbatic leopard
în locul iubirii dulci de altădată
a te îndrăgosti e filă de hazard
și lumea nu se-nvață minte niciodată
în fiecare zi el își arată colții
deși deseori pare-o felină blândă
îi joacă feste până chiar și sorții
în calea fericirii stă uneori la pândă
sălbatică și feroce-i creatura
e bine să te-ascunzi din calea ei
de nu vei putea să îi schimbi natura
mai bine fugi, liniște de vrei!
Cristina Vărăşteanu
 SURÂSUL BUCOVINEI
Iubire polară
Monicăi Cojocaru
Nu te-am văzut măcar o dată
Când sufletul cu dor ningea
Dar te iubesc până la piatră
Că tu ești jumătatea mea.
De spațiul fulg de fulg desparte
Suntem uniți de ploi sau vânt,
Ființa ta, chiar și departe,
O simt apropiat pământ.
Spre sudul tău trimit mesaje
Postași străini, vulcani fierbinți,
Norii din nord îmi sunt bagaje
Și lacrimă, și ploi, și sfinți.
Mi-ești continent nu doar ființă,
Idee renăscând mormânt,
Îmi ești păcat, îmi ești credință,
Tăcere pusă în cuvânt.
Meridiane spun de tine
Că nu mai ești, că ai plecat,
Că un pământ străin te ține
Și te bârfesc că te-ai surpat.
Vin tropice și paralele
Cu alte mari insinuări
Că nu mai ești, că sunt doar ele,
Că-au dispărut spre tine zări.
Banchize merg spre depărtare
Topite de acest fior,
Te caută, duse pe mare,
Te caută, chiar dacă mor.
Din inima mea înghețată
Un puls fierbinte a pornit,
Te află doar când te arată
Iubirea mea. De infinit.
Îți simt tăcerea, mă orbește
Și nu te văd, nu te aud,
Sunt Polul Nord care iubește
Ireversibil Polul Sud.
Când
Când timpul meu se amestecă cu timpul tău,
noi devenim
o clipă
care trăiește eternitatea.
Când trupul meu se amestecă cu trupul tău,
noi devenim
o ființă
care trăiește infinitul.
Când dorința mea se amestecă cu dorința ta,
noi devenim
o speranță
care trăiește împlinirea.
Când!
Și când devine gând...
Ziua de apoi
Cuvintele stau în oaza conștiinței și nu se hotărăsc
cum să alcătuiască, din constituția lor
înflăcărată de sensuri,
lumina unui înțeles.
De multă vreme este foarte cald în jurul lor
și se vede
deja
un pustiu de idei într-o secetă de inspirație
care se întinde de la ele
spre noaptea care vine.
Ziua păstrează cuvintele pentru mărinimia ei,
pentru dărnicia ei de viață.
Din când în când, pelerini ai gândului,
morți
de oboseală,
vin la oază aducând în desaga sufletului
trăiri,
își încarcă cu emoții
cămilele speranțelor,
se scutură de praful unor vechi neîmpliniri
și apoi
așteaptă să plece
în ziua care urmează.
Aceea va fi pentru ei
Ziua de apoi!
Marius Daniel Mihu
68
 Nr. 1 (32) Februarie 2023

PE BRAȚELE MAMEI
Crescut pe al ei brațe
La sânu-i cald și sfânt,
Nu pot uita cântarea -
În cântul ei zicând:

”O! tu, copilul mamei, DIN UMBRA TINEREŢII

Să ai multe averi, Puteam atunci în nor să zbor
PORTARII EUROPEI Dar tu însă să nu uiți Să fac orice chiar şi-un alt cer
Neamul ăsta dur ca piatra A mele lungi dureri! Să pun pustiului zăvor
Nu-l mișcară nici vulcanii. Să acopăr totul în mister.
Nici n-o să-i potoape vatra Ești viața mea cea dulce,
Veacurile și dușmanii. Ești cântul vieții mele, Atunci când mugurele vieţii
A mele gânduri zboară E-un uragan de vise plin
Știu românii, și prea bine, Ca mândre rândunele! Un flutur mă cheamă în floare
Din istoria cea grea, Şi spaţiul tot era senin.
Ce-nsemna vorba vecine”, Te văd ajuns, scăpat
Iar nu ești din strada mea! De trista sărăcie, Şi drumul însemna speranţă
Eu stau pe loc și plâng, Un vârf prea înalt urcuşul meu
El, portarul Europei? Mai mult de bucurie! Sus, tot mai sus cu gândul
Creanga asta românească, Doream s-ajung la Dumnezeu.
După-nțelepciunea vorbei: Ești pârga de iubire,
”E născută să trăiască”. N-am altă veselie, Da. Acestea erau toate dezfrunzite
Decât să te văd harnic În anii din copilărie când
El, stejarul Europei? Trăind în fericire! Tot trupul luneca-n lumină
Ce din Dunăre și Ron, Şi mă găsea mereu urcând... urcând..
Își hrănea tulpina viței Crescut pe al ei brațe
Și de Dac, dar și de Om! La sânu-i cald și sfânt,
Eu nu știam ce-i frica, ORIZONTUL
Astfel, dragi europeni, Nici nu eram flămând! Din orizont în orizont
N-aveți cum a striga-n lume arcuri de cerc şi uimire
Că sunteți cumva mai demni, De-aceea azi prin vis, priviri ce se duc şi repetă
Ca Portarul ce își pune, Deși sunt treaz, privesc, aceeaşi frază aceaşi citire
Spre cer trimit o rugă:
A lui viață la strâmtoare, ”O!, Mamă te iubesc! Acum din nou încerc în zadar
Ca să aibă lumea mare s-ajung acolo măcăr odată
Zile lungi de sărbătoare, distanţa îmi pare adesea prea lungă
Nobilind cu sumeție, iar timpul din nou se dilată
Pe cutare, sau cutare!
Acolo doare cerul sărută pământul
albastru său tablou din icoană
statutul în veci, în veci modelată
a ei măreţie de-a pururea cheamă.

Ioan Miclău–Gepianu Corina Matei Gherman

69
 SURÂSUL BUCOVINEI
ZBOR ÎNTORS
S-a răzimat pământul
De tălpile goale,
Răvășite de urmele cerului
Căzut în huma îmbietoare și străvezie.
Prin ocheanul sorții,
Am încercat să întrezăresc,
În rugina vremurilor,
Rodirea stupinei din amarul
Sedus de îmblânzirea clipelor,
Cerșite la poarta veșniciei.
Aripi, ucise de legi necoapte,
Și-au răstignit agonia
Sub zaplazul proscrișilor,
Pentru că au încercat să-și pună piatră de hotar
Pe viața, deja, străjuită.
Deodată,
Din aripi,
A fugit zborul,
Căutându-și
Alt cer
și alt pământ,
Între care să se înalțe…
Fărâme de zbor au început să se prelingă
Peste inima deșartă
Care s-a făcut pământ și cer…
Abia aștepta Cerberul sufletului
Să-și înfigă colții
În rătăcirea decojită de timp.
Din Ochiul Lumii,
A început să curgă fericirea furată,
Care și-a făcut sălaș
În văgăuna Păsării-Spin
Strivite de cântec…
Și-am început să zbor,
De-a lungul și de-a latul ființei mele pângărite,
Iar ochii s-au umplut
De lumina spinilor aruncați
La drum de viață,
Ca o ghicitură în boabele aruncate
De Semănătorul Sorții.
70
ISIHIE
Firimituri de viață,
Aruncate prin firida străvezie
A drumului întors,
Au săpat adânc
În străfundurile deochiate ale strigătului
Spart în bucăți de humă sălcie,
Învăluind scrâșnirea din inimi
Cu chingile uitării
Care au început să strângă viața,
Ca un șarpe apocaliptic
Ce și-a lepădat pielea
Pe talgerul răstignit al privirilor furate.
Din când în când,
Un cioclu hoinar
Mai vine și ne mai îmbie
Cu picături de moarte…
Atunci, întunericul se deschide a lumină,
Zbătându-se pe ultima suflare a Pomului Vieții
Ce și-a pierdut rodul dezmărginit
Prin durerile buiestre
Ale pumnilor strânși,
Scrâșnitori și cangrenați
De vise sterpe,
Uitate în găoacea timpului.
Pătrunși de sabia lui Damocles,
Pașii pierduți în țărâna dintru început
Se acoperă cu mersul cerșit
La colț de stradă,
Aidoma unei hlamide sângerânde
De spinii din coroana pustiului
Sedus de orgolii.
Cu palmele răstignite pe cenușa vieții, lumina,
aruncată la zaruri,
Își dă sărutarea cea de pe urmă,
Pe inima coșcovită de răni adulmecate
De Cățelul Pământului…
Uneori,
Pe prispa spovedaniilor strivite,
Mai trece câte un condamnat la viață
Și aprinde o lumânare…
Ce liniște…
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
CULEGĂTORII DE IUBIRE
Ne-am răzimat sufletele
De potirul în care s-au cuibărit
Luminile, furate din începuturile
Hotărnicite de inimile
Străpunse de cântare demiurgică.
Îngenunchind în fața așteptărilor,
Am început să culegem pașii
Încrustați pe giulgiul însângerat
De focuri oprite.
Drumurile și-au desfăcut
Hlamida țesută la umbra timpului…
Însetați de doruri pârguite,
Ne-am pus în căușul palmelor
Zloții căpătați la colț de stradă,
Pentru fiecare vis ars,
Adăpostit în urna inimilor…
Un joc de-a v-ați ascunselea,
Cu viața trasă la sorți,
A început să se aștearnă
Pe urmele lăsate de pașii
Care au rodit pe neașteptate…
Cu crida pe ferestrele vieții,
Ne-am colorat dăruirile fugare,
În lumini și umbre,
Din zilele zdrențuite
De așteptări sângerânde,
Care și-au croit, bezmetice,
Drumul Crucii.
Din gândurile stoarse de vămuire perenă,
Au început să se înfrupte
Drumeți scăpătați,
Orbiți
De Graalul din inimile noastre.
Pe lespedea cuvântului,
Ascunsă în potirul
Din adâncul sufletului,
Pelerinii frumuseților pierdute
Au dăltuit iubirea
Cu un caduceu furat
Din urna alchimică
A vremurilor,
Iar șerpii au început să rodească.
71
RUNE UITATE
Încet, încet, umbra unui început de lume
Și-a dezvelit strigătul orbitor,
Aruncându-și scheletul pârdalnic
În colții înveninați
Ai sensurilor pierdute.
Deodată,
Semnele vremurilor sacre
S-au înfipt în rărunchii timpului,
Despletindu-i brațele răstignite
Pe lemnul furat din robia sorții…
Pe lespedea rostogolită
În Vale Plângerii,
Zace înveșnicită
Aripa îngerului căzut…
Cu cerul pe umeri,
Pământul respiră prin rune,
Scoțând viața pe taraba istoriei…
Trecători, înfometați de zile cu rost,
Își strigă zilele furate la cântar,
La porțile unui sfârșit de lume,
Ca niște neguțători de drumuri neumblate.
Deodată,
Pe drumul cel fără de întoarcere,
Au început să se țeasă rune…
Încătușați în așteptare,
Pașii adâncului, descătușat de mister,
Și-au presărat odihna
Pe cenușa semințelor din soare, furate
De zeul ce se logodise cu stânca…
Din focul smuls
Din robia nemuririi,
Chronos a început să împletească rune,
Pentru pietrele aruncate,
La ceasul întors al veșniciei…
Dincolo de jurământul de lut,
Mâinile și-au presărat rugă
Pe bătăturile liniilor din palme…
O linie de viață
Pentru moarte…
Și o linie de moarte
Pentru viață…
Prof. Dr. Luminiţa Reveica Ţaran
 SURÂSUL BUCOVINEI

CATRENE

nici un om prin pădurea mută nu-i

clopotul în sate bate mai rar
prin fiece casă miroase-a gutui
ies aburi din plăcinta cu mărar

cu două flori târzii toamna mă minte aştept să vină iarna să mai repet o rugă
spunând că iarna a pierdut un tren să scriu zece poeme pe stratul de zăpadă
de frig m-ascund în câteva cuvinte să prind în palme vântul să nu-l las să mai fugă
cu grijă aranjate-ntr-un catren fără să-i pese-o clipă că ar putea să cadă

vântul pe deal aleargă și se zbate mă lovește toamna ca un aisberg

de teama iernii noaptea e mai mare scriu cu mâna dreaptă cu cealaltă șterg
pădurile se lasă dezbrăcate ploaia mă sărută pe umărul stâng
și de rușine intră-n hibernare cu un ochi mă bucur cu celălalt plâng

cămașa vieții mele îmi pare tot mai ruptă se scurge timpul ca un râu de munte
destinul mă aruncă în cea din urmă luptă pe mal doar amintirile rămân
și totuși am rezerve de optimism și vise și poeziile îmi par cărunte
ce stau cuminți și-așteaptă la rând să fie scrise privesc în urmă și mă văd bătrân

în fiecare zi m-ascund de un păcat când toamna râde și miroase a rugină

în fiecare zi mai pierd câte un tren pădurea-i un tablou pictat pe etamină
în fiecare zi sorb dorul nesecat când plânge toamna iar și ziua-i tot mai mică
în fiecare zi visez într-un catren m-ascund în poezii deși nu-mi este frică

când toamna-i despletită pe malul unei ape s-au dus părinții noștri furați poate de-un nor
și în odăi miroase iar a gutuie coaptă de-atunci livada pare mai tristă și morbidă
abia atunci iubito aud iarna pe-aproape fântâna mai suspină și-acum de dorul lor
și noaptea îmi recită poeme lungi în șoaptă iar poarta de acasă refuză să se-nchidă

singurătatea-i tristă și pare ca o luptă au și îngerii un parlament

ce are doar învinși descumpăniți cu toți respectând regulamentul sfânt
urâtă-i bătrânețea ca o cămașă ruptă ei dezbat în ceruri permanent
sau ca o bicicletă rămasă fără roți tot ce se întâmplă pe pământ

Ioan Vasiu

72
 Nr. 1 (32) Februarie 2023

Bacoviană...
Iar plouă ca muta ce joacă frenetic
împingând pe străzi mocirla șuvoi,
căci fiul ploii se joacă bezmetic...
Prin mahala aleargă pișindu-se pe noi!

Azi plouă de-a-mpulea, aici și departe,

și urlă olanele în ropot ecou
că plouă pe lume cu unghii de moarte...
Iar morții de ciudă se fut în cavou!
Plouă…
Oamenii sunt uzi,
niciodata nu au știut Zâna ploii...
cum le plouă peste tinerețe. Azi... ploaia se lipește de mine ca un copil de sânul mamei,
îmi simt picioarele ude afundându-se în inima pământului,
Un ocean deschis iar trăznetele își fac cruce pe umerii mei
în bolta cerului cu vreme, ascunzându-mi în buzunare fulgere albastre!
de unde aceasta se trece Este zâna ploii, spun unii!
print-o ploaie surdă ce-și lasă agale vălul peste lume,
ținându-i un timp, şi bărbații se îndrăgostesc de coapsele ei.
o clipă...
Mereu! Ploaia mușcă din mine și-mi intră-n șoșoni,
copacii pe glezne-mi suspină
ca omizile spre toamnă ce se-ascund în coconi.
Înger și demoni...
Pe bucata mea de pământ Este zâna ploii, sub tălpile căreia dansează nebunii,
ai înălțat un munte de întrebări când sub nurii ei se-trepătrund apusuri de soare
și m-ai pus la păstrare împletindu-și amurgul în zenitul pasiunii!
printre cuvintele-ți pașnice
lăsându-mă cuprins
într-o poveste de liliac. Iubiri și miri...
Pe sânul tău cu sorii verzi,
O fantezie vorbită într-o limbă îți cade părul flori, livezi,
de iubire... Ciuntită iar nurii tăi lumini viclene,
de invidia ochilor din jur! mi-alergă sângele prin vene.
Tu-mi vii cu trupul plin de ploi
picate-n vremi trecute și-mpreună
Roma... ne ștergem tâmpla ce suspină
O pasăre își îneacă zborul sub un ram plin de lumină.
în apele cerului Roman Auzi... Cum se-ntorc cernutele iubiri
lăsându-și umbra aripilor și-n dansul lor de noapte,
garant unui palmier uscat. se-așează peste miri?

Dincolo de pod, o curvă Mi-e somnul dus, adânc, grăbit, în vrej de vis sunt risipit...
beată Te strâng în brațe de monadă, ca pe-o muză prinsă prin livadă!
își paște iarba-ntre gunoaie
încercând să imite dansul
ultimului gladiator violat...
Sub adopție de patrician!
Marian Vişescu

73
 SURÂSUL BUCOVINEI
POEM
Sufletul meu…
Sufletul meu e un poem
În care şoaptele se-ntrec
Din clipă-n clipă să-nflorească
Şi dintr-o adiere să îţi dăruiască
Pe rând, din ce alţii se tem.
Sufletul meu!
Ei, sufletul meu e un poem
Unde poți să revii de câte ori vrei,
Dar nu poți niciodată să-l împarți
E liniștea de care cu greu te desparți
E templul pe care scrie: Je t’aime!
MIROASE-A TOAMNĂ…
Miroase-a toamnă prin copaci
Soarele e-nvăluit în ceață
Mi-e dor de lanul plin de maci
Și de-a cireșelor dulceață!
Dar vara s-a schimbat la față
Miroase-a toamnă prin copaci...
S-a furișat precum o hoață
Și-n sufletu-mi, dar ce să faci!
Mă mai ajută doar cuvântul
Când frunza tremură și tace
Până când vine și o rupe vântul
Și-o face una cu pământul
Pe care tot să îl îmbrace
Schimbându-i zi de zi veșmântul!
74
SECVENȚĂ
Pe filele străine încerc să trec
un alt décor
Ah! câte mă dor!
Și câte ceasuri trec
prin cerneala îndoită cu lacrimi
căutând brațele tale prin undele timpului
Mi-e dor! mi-e dor! atât de dor…!
Încât din arămiul anotimpului
încerc să ies
și-ncerc să zbor! să zbooor!
UN STROP DE TĂCERE
Pentru Danny
Hai să tăcem împreună
până când orizontul se face albastru,
iar soarele se-aşază pe pietre
repovestind timpul din arc,
simţind pentru prima dată
cea mai albă libertate!
Hai să rămânem o clipă
la intersecţia dintre a tăcea şi
curgerea peniţei nerefuzată de foaie
astfel încât, să încolţească miraculos
alături de tine,
dintr-un strop de tăcere,
Fericirea!
Mihaela Mircea
 Nr. 1 (32) Februarie 2023

Nu știu de ce plângeau îngerii
dimineață
De fapt era noapte și dădeau din aripi zgomotos
Când m-au trezit
Îmi loveau cu pene şi lacrimi în geam
Poate şi lor li se întâmplă să nu mai ştie ce vor
Doar să simtă
Zăbrelele coliviei de cer
Nu ştiu de ce am simțit
Un fel de răspuns
Ca o sete amăruie
Mă durea în piept gândul
Apoi se făcu cald
O vătuire a durerii plecând
-Ştii punctul de subtilă voluptate când
Fericirea vine tot aşa
Tot atunci? -
Şi voiam pe umerii lor să îl pun
Nu stătea
Nu stătea de aripi
Ai ochii mai frumoşi dacă plângi
Auzisem
Totuşi nu știu de ce plângeau dimineață
Nici de ce eu o fac
Acum
Poate de aceea
Şi sigur nu
Doar ochii
Am fost odată 
Îmblânzitoarea de lupi
Urma lor s-a frânt adulmecând mirarea
Și pustiul n-a mai fost pustiu
Se auzeau topindu-se florile de gheață-n fereastră 
Pe podele pași umezi se zvântau înspre foc
O fantasmă plămădită-n ninsoare
Musafir într-o noapte târzie 
Am fost
Apoi am fost cântec de lună într-o frunză de plop
Și poveste sub pleoape grele de stele
Cândva am fost un tainic drumeag
Între două bătăi de inimă
Cândva amurgurile tremurau sub copite
Cai flămânzi de jăratic
Prin vene goneau
Din fântâni de tăceri 
Se-adăpau uneori
*
Doamne 
Cumva am rătăcit drumul 
Sau drumul s-a rătăcit de mine
Ori eu însămi mi-am fost
Fata Morgana 
Și caii au pierit 
În mișcătoare nisipuri 
Este un loc acolo 
Unde dealul a adormit în iarbă 
Și l-au năpădit brândușile de toamnă în somn
Este un loc acolo 
Unde un măr și-a frânt brațul cândva 
Poate într-o iarnă când 
Un corb și-a lăsat singurătatea 
Pe crengile pline de omăt
Prin otavă degete albite
Noduroase și reci se răsfiră
Calci ușor să treci peste ele
Să nu le faci rău
Să nu îți faci rău
Să n-auzi țipătul vremii agonizând
În pasul tău tot mai greu 
În pulberea lor 
Și totuși 
Locul acela te cheamă 
Vrei să știi dacă dealul visează 
Și dacă nu
Tu însăți nu ești decât parte
Din vis

Mihaela Poduţ Ienuţaş

75
 SURÂSUL BUCOVINEI

PĂRINTE AL MEU,
Cu fluviile pământului în spinare,
Tu îmi veneai adesea în întâmpinare.
nu te vedeam, dar simţeam cum te apropii
şi după aura frunţii Tale mi se aliniau toţi tropii.
cu dealurile în braţe pline de livezi,
veneai cu gânduri clare să mă minunezi.
cu munţii în creştet coborai la mine în grădină
ca să-mi aduci izvor cu apă lină.
cu toate pădurile pe umăr
şi cu stelele cerului fără de număr
te apropiai de mine, tuşind în barbă
de după pelerina-ţi verde de iarbă.
aruncai asupra mea miresme în cascade
să nu-mi mai pară zilele rămase fade,
dar repede Te-ai răzgândit şi-acum Te-ndepărtezi, GEOMETRIA RĂBDĂRII
luând cu Tine şi soarele din amiezi,
Pleoapa obosită a amurgului
mă laşi tot mai singur şi pe întuneric se închide peste liniştea orizontului
să mă afund neajutorat în visul cel himeric. ca să ne amintească de lecţia
de geometrie a răbdării,
arată-Te-mi, Doamne, într-o zi cu soare,
inima-mi, de frumuseţea Ta, să se-nfioare! în care am înnoptat de atâtea ori
departe de ochiul zilei,
LAMPA ALBASTRĂ orbecăind prin ceaţa alfabetului
Aprind lampa albastră limbii primordiale cu ajutorul căreia
a unui sentiment şi văd cei dintâi muritori comunicau direct
sub soarele amiezii de iulie cu dumnezeirea pentru a pune la
drumul prin labirintul gândului cale lumea şi cerul şi pentru
străjuit de un şir de numere impare, a-şi ostoi nestăvilita sete de
pe insula de cretă din marea armonie.
enigmelor, dobândisem cândva şi noi
în timp ce noaptea cu buze de ceară neagră la perfecţie această limbă,
se face ţăndări într-o clipită,
dar un nenoroc ne-a desvrăjit şi şi ne-a rătăcit
se aruncă în cenuşa anotimpului, pe o mare zbuciumată,
unde se colorează cu miresmele delirului,
transformându-se într-o corabie razele unui soare tot mai
ce se zvârcoleşte de sete bolnav de la cumpăna putredă
pe un vârf de munte. dintre milenii au topit ireversibil
roua de pe iarba acestei vechi înţelepciuni,
îi dau sa bea un pahar
de mirări tocmai când totul ne aparţinea
şi două căni cu lumină trandafirie şi se anunţa împărăţia
în care am aruncat câţiva bulgări de sublimului...
lună sidefie,
îmi aruncă o privire de noapte polară
si zilele încep sa curgă
fără întrerupere
fluviu alb
printre vitrine cu taine
Mihai Merticaru
și contrarietăți...

76
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
FERICIRE ÎN VALURI
(este ca apusul care se retrage când vrea)
când se deschide o scoică
soarele se bucură
pentru viața care este la fel
chiar dacă nu are perle
dar este ca apusul
care se retrage când vrea
nopțile în care aud sunete în mare
când iubirile nu mai au hotare
număr firele de nisip nemuritoare
pentru că aici nu există timp
doar iubire în valuri de fericire
când se deschide o scoică
pierd speranța dincolo de zenit
încă o ploaie din care m-am trezit
ATINGERI ȘERPUITE
(erau degetele tale pe clapele unui pian)
aveai degetele prelungi de mare pianistă
pe care le simțeam pe obrazul meu
ca un dans șerpuit
eram într-o călătorie undeva cândva...
am văzut un afiș pe o sferă
erau degetele tale pe clapele unui pian
și auzeam muzica ta...
limba în care era scris afișul
era necunoscută de mine
acolo toți se cunoșteau prin atingerea palmelor
sau mișcarea trupului
trăirile erau atinse suav prin mâini
iar arta și muzica era în labirintul palmelor
ca un leagăn al creației
apoi am început să te caut
să aflu cine ești dacă ești tu
am pus mâinile pe obrazul
unei femei care a început să plângă
apoi am ascultat împreună
muzica ta...
POVESTIRI DIN VIAȚA MEA
(eram proprietarul a tot ce zbura)
premiat sau nu tata nu putea
să aducă locomotiva la școală
oricum eram nepot de director de școală
nici la copiat nu mă pricepeam
eram anxios ca atingerea nevinovată
a unei colege
fugeam de milițian
ăsta era în clasa a patra
și se holba la mama disperat
când am mai crescut am devenit "infractor"
l-am bătut pe milițianul cu patru clase
am scăpat fără probleme
la servici nu primeam prime
are bani spuneau cârcotașii
apoi eu nu aveam culoarea agreată de șefi
nu eram nici lustragiu
am cerut un leu primă
și o diplomă scrisă de mână
așa am aflat că am directorul deștept
fiind stângaci eram legat la mână
ca fotbalistul cu piciorul sigilat
eram în UNESCO dacă eram liberi
proful de drept roman mă punea să-mi citesc lucrarea
scriam mizerabil cu dreapta
cu toate acestea nu am fost de stânga
eu eram evitat în luptele copilăriei
și țineam cu Dembrovschi
tata mă ține lângă el să nu creez războaie pierdute
știa el că omul deștept are necazuri
dacă nu are ochii lui albaștri
pe tine te-am făcut deștept zicea el
să fi prost e mai greu
lecturile mele se desfășurau în podul blocului
acolo era teritoriul meu
unde vorbeam cu porumbeii mei voiajori
eram proprietarul a tot ce zbura
așa arătau și arată povestirile din viața mea
o lume în care speranța trăia
Nicolae Nistor
77
 SURÂSUL BUCOVINEI
HORA BUCOVINEI
Bucovineana Horă plânge
departe e – şi iar se strânge
e cântec vechi – din regi uitaţi
odat' cu grâul semănaţi
fiică de voivozi – Cântarea
plânge c-un ochi – dar cel'alt râde
lucrarea duhurilor hâde
nu s-a lipi – în toată zarea
Hora Bucovineană plânge
lacrimi şi-ascunde – însă - -n pumni
atâtea răni – atâta sânge:
cântarul vremilor se frânge
...din veac se răstignesc cununi...
dar munţii ne surâd – şi-s falnici
căci Ştèfan-Vodă-a dat Cuvânt:
a pus răzăşi în ceruri paznici
Sfântul rămas-a-n Ăst Pământ!
Bucovineana Horă plânge
departe e – şi iar se strânge
umărul regăseşte umăr
ascund martirii fără număr
să nu ni-i ştie-n veci spurcatul
cazac pribeag şi fără lege:
din ceas în ceas – cuminecatul
e bici de foc – e bici ce DREGE!
când Ştèfan braţu-a ridicà
duşmanul se va spulberà
şi se va-ntoarce-n vânt pustiu:
mortul de veci e...doar sicriu!
Bucovineană Horă Sfântă
ne fost-a soră în urgie
duşmanu-i orb – dar Hristos ştie
că orice răni – raze frământă!
78
în legănări de val – pădurea
pofteşte la ospăţ toţi Magii
iar fruntea Horei nu-i doar una:
e Soarele – dar e şi Luna!
pământul Horei se sfinţeşte
căci pasul Horei hotărăşte
Grădina Maicii-aici să fie
din vecii vechi – în veşnicie!
această glie nu se vinde
cum nu ne vindem Sfânt Părinte
cum nu ne vindem legăminte:
durăm lumini – rugă fierbinte!
cazac spurcat – să-ţi intre-n minte:
pe unde calci tu sunt morminte
de voievozi – paloş de foc!
tu n-ai aici nici rost – nici loc!
n-ai ochi să vezi cum creşte-n suflet
credinţa-n Crist şi nou răsuflet
când Hora face-un pas şi vine
cresc rugăciuni contra jivine!
duşman sărac prin bogăţie
duşman bogat prin tâlhărie
veni-va o lumină vie
cu pustnici sfinţi şi voievozi
să facă rânduială-n sorţi
nu aştepta această zi:
menită-i a te pârjolì
te va preface-n iaduri mii -
păgân adus de prin pustii!
nu aştepta această zi
e ziua ce va resfinţi:
lacrimi – dureri şi rane grele
pe toate va preface-n stele!
vom fi din nou popor de munţi
cu trăsnete pe-a' noastre frunţi!
popor din astrul numit Jale...
din ceata moşilor cărunţi
vom re-nvăţa a noastră Cale!
nu plânge – Horă-a Bucovinei:
am risipit şi Moara Vinei!
iar sângele vărsat de crai
ne va-mbrăca în sfântul strai:
din nou – popor de împăraţi
lumini-cununi – pe frunţi de fraţi
Hristos fi-va-ne viersuire
iar Hora scrie-a noastră fire
cea Vie şi Adevărată:
n-o mai uităm – ...CĂ-N CER E PLATĂ!
Adrian Botez
 Nr. 1 (32) Februarie 2023

LUPUL CE ÎNCĂ URLĂ TOAMNĂ, PLOAIE

LA LUNĂ ȘI CEAI CALD
Lupul urlă E frig afară,
Din toți rărunchii E toamnă iară –
La luna Plouă încet…
De un ametist Norii se vântură,
Sângeriu Pomii se scutură,
„Mă aude cineva” Timpul – poet.
Auu, auu…
Răsună vaiete Crengile dârdâie,
Disperate Frunzele zbârnâie,
Din pieptul Au zborul frânt.
Tatuat de dungi Luminile pâlpâie,
Mâinile bâjbâie
DESTINUL SĂRUTULUI Vânăt-sângerii
Spre un veșmânt.
Luna doarme
Îți fur sărutul Înconjurată de lacrimi
Și îl tatuez M-atinge muza,
Strălucitoare
În zona cea mai dureroasă Îmi mușcă buza
Clipocind
A inimii mele. Cu al său vânt.
În două lacuri
Cât iubesc toamna,
Sticloase
Îți prind sărutul Ea este doamna
Prin care lupul
Și îl cos Din al meu gând.
Nu mai vede
În tăcere Orbit Timpul inspiră,
De buzele mele. De unica dorință Mâna transpiră
De a fi auzit Pe-al meu condei.
Îți iau sărutul De cine Mă las prins în visul,
Și îl strâng, Nici el nu știe Da, lumea-i abisul
Cu înfiorare, Luna nu-l ascultă Plin de idei.
În brațele mele. Poate doar nălucile
Fumurii Aștern sentimente,
Îți plâng sărutul Ce îi înconjoară Gânduri docente
Și îl aduc, Botul Și plouă iar.
Cu lacrimi de neputință, Creând fuioare Pe foile galbene
În gândurile mele. De suflet Se-ntrec cuvintele.
Disipat Tot e-n zadar…
Îți sărut sărutul În negura timpului
Și îl așez, Pierdut În mine-i toamnă
Cu pasiune, Lupul Și mă condamnă
În memoria buzelor mele. Să mă supun.
Regăsit de el
Să curgă vinul,
Însuși
Ce aș fi oare fără sărutul tău Să-mi vărs suspinul.
Într-o baie de sânge
Închis în sufletu-mi pierdut Roșu-vinețiu Sunt un nebun!
În tumultul dorințelor mele, Se ivește soarele
Pierdute și acestea printre noiene de trăiri, Scriu și rup file,
Din spatele lunii
Închise și acestea în aceeași cameră cu sărutul… Din toamnă zile –
Parcă auzind
Anii mei trec…
Vaietele lupului
Spune-mi, Rapid focul arde,
Tot mai disperate
Dacă te-aș strânge într-o zi Cenușa… departe.
Sunt minutele
Și ți-aș săruta buzele, În zbor eu plec…
Ce se scurg
Nu-i așa că vei închide ochii, Sub forma boabelor de piper
Visând, Dintr-o clepsidră
De teamă să nu-mi pierzi sărutul? Sub formă de râșniță Aşer Negoi
79
 SURÂSUL BUCOVINEI

Ale tale… lacrimi…

Privesc în ochii tăi
plini de lacrimi
cum picură cu frunze sărate
din cerul chipului tău
de aceea acum
Soarele se-neacă
se stinge puterea lui
și moare…
Îți spun șoptit:
„Ai mai ucis un astru!”
„Nu”, îmi răspunzi:
„Întunericul este
numai somnul luminii”.
Iau pulsul unui fulg de nea
și te rog:
„Rămâi iubire cu mine
la cină…
până dimineață…
Decret Poate…
Într-o zi frumoasă de nea va mai răsări o stea!”
ai decretat iubita mea
că ar trebui să avem
o zi a noastră de auzit vocile! Rătăcit pe sub ceață
Ce m-am bucurat Citesc în praful de pe inima mea
să știu că va fi mereu că de mult nu a mai fost iubită!
o astfel de zi De aceea, aproape noapte de noapte
de sărbătoare! adorm ca un mort uitat
Ai ales Vinerea pe o pernă de nisip.
simbolic Mă simt ca și cum aș fi băut
pentru inima ta pe nerăsuflate
și-am acceptat! un întreg pahar cu venin stors din papagal!
Dar acum aș vrea Da… acel papagal ce vorbea
dobândind atât de multă autoritate numai despre iubire…
să decretezi și alte zile iubirea… acel venin dulce-amar!
în acest calendar Cel puțin, știu că voi orbi curând
al iubirii! și ochii mei vor vedea
Aș vrea o zi a numai o lumină moartă
săruturilor, și mă voi simți ca atunci când
întâlnirilor, curcubeul a avut un coșmar
îmbrățișărilor și fiindcă s-a visat în alb și negru!
o zi, în care Dar, până atunci…
să nu facem să continuăm ce facem
nimic și să ne afundăm în tăcerea caldă
ci doar să ne iubim… afumându-ne cu șoapte dulci
în șoaptă! așteptând timid ca
Le aprobi? o melancolie să ne muște de picior!
Ceața se întețește…
iar mă voi rătăci o vreme…

Ciprian Vestemean

80
 Nr. 1 (32) Februarie 2023

Rimă împerecheată
În restaurant,
o atmosferă superfluă.

Cuvintele se împiedică
de damele căzute
din gura unor fraze
neelucidate.

Țigările ard
Între alb și negru până la buzele coapte
ale rostirilor pătimașe.
Primăvara, o pacoste peste copilărie.
Anii socotesc tainul sideral.
Doar ochii, ochii scapără
În mugur, ramul e braț de nădejde.
silabe de lumini fosforescente,
Curcubeul îmbracă dorințe.
iar silabele
Pământul scutură, din pulberi, izvoare.
se încuibă în monologuri
Un ochi bea Infernul, altul gustă Raiul.
aspirate lacom
Pașii îndărătnicesc gândul.
în rotocoale de fum și mosc.
Pe sânul stâng aleargă emoții desculțe.
Tălpile sărută roua cuvântului.
Bărbații cu priviri diamantine
Aripile scriu poezia zborului.
adulmecă versul cu sânii la vedere,
Când norii cad peste soare,
surâd și cad în genunchiul metaforei indecente,
se strânge în pumn furia metaforei.
sub hiperbola dosului înfipt în rochia minimală;
Pasărea pieptului fredonează imnul libertății,
ecoul trage viitorul aproape.
Amabilități de catrene rotunjite
Nu e toamnă mai rece ca ultima cugetare. pe chipul țuguiat al buzelor
Frunzele sunt clipe arse până la vertebre. în sărutări imaginare.
Poezia stă îngrămădită intr-o grimasă.
Lutul își decojește miezul amar. Și damele cad
Oasele scurmă rămășițele luminii. în apoplexia monostihului "Ah!",
Omătul gros înțepenește osia timpului. iar domnii plusează,
Realitatea a decăzut din drepturi. valsând în versuri fără noimă,
cu degetul marcând
Iată, Universul se-ntinde peste mine! începutul preludiului.

La două mâini stângi Se consumă tăceri ancestrale

la mese răstignite
Lumea e un pian cu milioane de clape
pe crucea poeziei
la care cântă veșnicia.
cu rimă feminină,
În războiul ăsta zilnic,
patrunsă de masculinitatea
mi-am pierdut mâna dreaptă.
celeilalte rime.
Am cerut lumii o mână.
Acum cânt, la două mâini stângi,
Asa se împerechează
pe note false, efemerul.
în poezie
Doar pașii de copoi adulmecă infinitul.
rima!
Orașul meu nu are capăt, nici început, există...
Veșnicia aleargă pe clape, cu mână mea dreaptă, o lume.
Eu cânt, la două mâini stângi, orașul acesta,
fără început și fără sfârșit, ale cărui străzi
le-am pavat cu pași de copoi... Ionuţ Pandele
până când, până când... până Apoi...

81
 SURÂSUL BUCOVINEI
Satul meu
La stână urcă păstorii
În turla bisericii clopotele bat
Vestesc mare sărbătoare
În frumosul nostru sat
Pe uliță se îndreaptă
Cu pași mărunți, vioi și moi
Învârtind cheile în poartă
Femei, bărbați, copii
Spre locul sfânt binecuvântat de Dumnezeu
La slujba de duminică.
Seara luna bate în fereastră
Și le veghează somnul lin.
Dimineața  cerul senin
Le mângâie chipul și le aduce
Putere o nouă zi să poată duce.
Ecoul nemuririi
Peste munţii înzăpeziți
Dumnezeu coboară
din depărtarea orizontului
razele Raiului.
Ecoul trece prin suferinţă
și oprește pendula ceasului la poarta
Cuvântului ce mângâie șoaptele
născute din nemurire.
În grădina cerului
Dumnezeu trece pe poarta egalității
mii de îngeri
Spre lumina libertății.
82
Cursul vieţii
Vreau să dorm
Veşnic în pântecul poeziei.
Aici e cald
Ca în fagurele de miere.
Nu doresc să mă nasc să fiu
Contopit cu întunericul de afară.
Prin lumină o să mă unesc
Cu copilul ce împodobeşte nucul
Din faţa casei
Cu betele din hârtie colorată
În roşu, verde şi albastru.
Prind legenda cu mâna
Prin versul ce se vărsa în râul
Din visul dintre dimensiunile
unite de puritate
Gând de dragoste
Surfilez marginile inocenţei
Când şoaptele devin metafore
Împletite ca spicele pe cuvântul scris.
Vreau sa mă topesc
În sărutul muzei
Care zboară ca o pasăre peste primăvara
Botezată cu vers.
Sunt căldura luceafărului
ieșit din Dumnezeu
pe cerul cu stele
Sub o frunză de tei
Îmi ascund chipul
În lumina din inelul
Pe care îţi voi jura credinţă.
La plimbare
La umbra nucului desfrunzit
A răsărit un ghiocel
Primăvara e un porumbel
Ce poartă în zbor
Ecoul vocii iubitei
Mă prinde cu o mână,
Invizibilă de braț
Ca să mă ducă în paradis.
Iulian Barbu
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
Totul la țară e frumos...
Motto:
”Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”
Lucian Blaga
Când printre frunzele de nuc
Se ivește smerit raza
Soarelui – pe cer haiduc,
Pe pământ să-și verse focul; barza
Pui-și grijește drăgostos...
Îi gomoale-ncet, duios...
Totul la țară e frumos...
Totul la țară e frumos...
Cocoșii cântă în sincron
Și florile te-mbată criță...
Ce trai înalt de pension!
Ce liniștită, simplă viață!
Și tu te scoli în mizeul zilii
De vorba dulce a bunicii!
Totul la țară e frumos...
Totul la țară e frumos...
În ușa veche-acu' stă mama
Cu chip duois de înger Păzitor.
De brâu i-atârnă-n jos sutana
Pare ușoară ca un nor...
Tu sari din pat și o pupi iute
Pe-obrazul cald, brăzdat de cute!
Totul la țară e frumos...
Totul la țară e frumos...
(…)
Dar Soarele- ți spune "Pa pa"
Se-ascunde-acum sfios dup-o tarla.
Și tu începi pe Domnul a ruga:
"Da-mi, Doamne, curăția Ta! "
Și cad pe-obraz buzele mamei...
Și pleoapele de plumb cad jos.
Totul la țară e frumos...
Totul la țară e… miraculous!
83
Lacrima maicii Românii
Motto:
„România este o ţară înconjurată de români.”
Nicolae Iorga
La Maica din Icoane vă închin
Și Crucea eu v-am învățat s-o faceți.1
Vă pup cu buzele de Soare, lin
Și pleoape vi le-nchid cu vânt senin.
La pieptul meu vă strâng pe toți,
Imnul cel sfânt vi-l cânt patetic2.
Vă povestesc de daci, romani și moți
Și vă-nvelesc în tricolorul falnic.
Și după ce voi trei ați adormit,
Valahi și moldoveni și ardeleni,
Râuri din albiile mele-au izbucnit:
Plâng pe basarabeni, pe timoceni…
La granițele mele fii așteaptă—
De mii de ani în horă mă-nconjor’:
“Nu ne abandona, mămică sfântă!”
Jelesc, nedrepte gratiile, ‘n cor.
Iar cucul cel din Bucovina verde
Îmi cântă doina legănat și trist
Din Cernăuți în toată România se aude:
“Topi-vom noi hotarul ist3!”
Și cerul meu albastru se cutremură
În rugăciunea mea febrilă pentru voi.
Dar munții mei tresaltă și se bucură
Când sfinți români se roagă pentru noi.
1. Versurile arată că România a fost din începuturi o
țară ortodoxă
2. Patetic = (Plin de) patos, (Într-un mod) care
impresionează, înduioșător, emoționant, cu afectare,
emfatic
3. Ist(reg. Moldova) = acesta
Lucian Andrei Roşca
 SURÂSUL BUCOVINEI
CATRENE FUMIGENE
LA DEMISIONAREA
PREMIERULUI BRITANIC
Postul nefiind de nasul ei,
S-a retras și tiva-n ciritei.
A-nțeles vreun ins și-n România
Că i-ar fi prea mare pălăria?
INVADATORUL CĂTRE SUFERINZI
Să vă plângeți mult și bine
Că v-a stins lumina mina…
Ați uitat - de când? - că vine
De la Moscova lumina?
NOI NU FACEM PARTE DIN UÉ?
Demnitarii-și fac salarii
Ca-n UÉ, babane,-oho!
Nouă, fără comentarii,
Ca în… Burkiná Fasó.
CRIZA NU E PENTRU TOȚI?
Numai dacă demnitarii
Ar avea și leafa noastră,
Ar pricepe, mandatarii,
Cât ni-i viața de salmastră.
UNUI FOST DEMNITAR DE STAT
Pensioara-ți mare nú e
În raport cu cea dun ÚE?
S-o compari nu mai cu cale-i
Cu-a tataiei și-a mamaiei?
84
LA BRUXELLES N-AU
RENEGOCIAT PROCENTUL DIN
PNRR LA PENSII
Și-au pus seniorii-ncrederi mari
În cei trimiși la-nalta Poartă,
Dar solii lor (Vi-s nervii tari?)
S-au dus cu tema ne-nvățată.
PENSIONARII DESPRE MINISTRUL
LOR PLÂNGĂCIOS
Cum ne plânge el de jale
Mai ceva ca un copil,
Doar că lacrimile sale
Lacrimi sunt de crocodil.
NU MAI AI UNDE FACE GĂURI LA
CUREA
Atâta rísipă de bani,
De parcă-i fără fund haznaua.
Pe tine doar, din an în ani,
Te sfătuiesc să-ți strângi cureaua.
GUVERNATORUL, BĂNCILE ȘI
ROBOR-ul
Le sperii c-un pazvantlâu
Că nu țin ROBOR-u-n frâu?
Strănute guvernatorul,
Să vezi cum scade ROBOR-ul!
DAMEN VALS ÎNTRE UN ACTUAL
MINISTRU ȘI COMPANIA LA
CARE FUSESE ANGAJAT
Nu ai nevoie de examen,
Ca să-nțelegi, printre țicleni,
De ce câștigă firma „Damen”
Și nu „Mecanica” Moreni.
Nicolae Mătcaș
 Nr. 1 (32) Februarie 2023
DEFINIŢII EPIGRAMATICE
Alegătorii
I-au votat din nou pe „foşti”
Şi se bucură, flataţi:
Nu suntem noi cei mai proşti…
Să-i vedeţi pe deputaţi!
Clenciul
Românul are-un clenci vădit
Şi iată sensul lui ascuns:
El e mereu nemulţumit
Că nu e mulţumit de-ajuns.
Eroul (muncii)
Cu un zel maniacal,
Depăşind mereu orarul,
El munceşte ca un cal;
De-aia toţi îi zic… Măgarul.
Ginecologul
De mic copil prin locuri tăinuite
Pândind cu râvnă june dezgolite,
E doctorul ce poate azi să scrie
Că-şi face munca din copilărie.
Chirurgul
Nu-i un doctor cu pretenţii
Și nici nu-i un amator:
Îşi cunoaşte pacienţii
Chiar şi din interior!
Soacra
De e slabă sau voinică,
În a casei sărăcie
Este buturuga mică
Ce răstoarnă-o căsnicie.
85
Liderul politic
Orator cu mare har,
Manevrat de şarlatani,
Liderul de buzunar
Totdeauna are bani.
Calul troian
Mulţi îl compară cu o cloşcă
Ce scoate pui taman la ţanc,
Iar ruşii îi mai zic matrioşcă:
Din el îți scot și tun, și tanc.
Transnistria
La Nistrul meu, la mărgioară
Îşi face rusul încă-o ţară
Pe-o limbă-ngustă, de ţi-i milă
Cum stă Ivan într-o şenilă.
Bolșevicii
Îi văd în piaţă defilând;
Ei sunt o forţă de temut
Având în cap un singur gând,
Căci două n-ar fi încăput.
Cloșca cu puii de aur
Cloşca noastră, bună mamă,
Din exil fiind adusă,
Chiar şi astăzi puii-şi cheamă,
Uneori, în limba rusă!
Mediocritatea
La manuscrisul literar
Muncind din greu ca salahorul,
El scoate câte-o carte chiar
Mai proastă decât autorul.
Tipicarul
E omul doct, cum rar găseşti,
Nu-i filfizonul de boemă:
Cu el oricând te plictiseşti,
Pe orice temă!
Ion Diviza
 SURÂSUL BUCOVINEI
Strigare
De când e lumea – cum se știe,
Țăranii au o vorbă sfântă;
Un dor profund – dorință vie,
(Așa cum zis-a și Coșbuc),
Dumnezeiescul lor cuvânt:
„Noi vrem pământ!”
Acum, de când în comunism,
Zburară anii ziși – „Lumină!”
(Și... Doamne feri - ne, ce ani!)
Pământul strigă din străfunduri,
Cu – același dor și cu cinism:
„Eu vreau ȚĂRANI!”
Boli ale secolului meu
Eu sunt bolnav de înțelepciune
așa cum este și secolul meu, XX,
însetat de frumos, de liniște și omenie...
Eu sunt bolnav de demnitate,
la fel cum sunt mai toți semenii mei,
bolnavi de ipocrizie, lingușire și lașitate...
Doamne, Sfântule, dacă mai ai măcar
un strop de răbdare cu noi – înțelepții,
robii tăi dulci; unu la milion, sau doi,
dăruiește fiecăruia dintre noi,
(fără cruțare sau părtinire partinică)
după fapte și păcate,
arma cu care crede fiecare că se poate apăra,
sau biciul cu care să se sinucidă;
Ar fi un gest dureros de frumos,
și chiar drept și logic...
Eu sunt bolnav de înțelepciune,
și sufăr de iubire,
așa cum este secolul meu XX;
El este însetat de frumos, de liniște și omenie...
Voi, de ce boli suferiți,
semenii mei chinuiți?
86
Aproape rugă
Doamne, tot am să te prind
cu credința la strâmtoare,
și-atunci gândul tău de lut,
am să-l dau la greu durut...
Doamne, simt un frig în spate,
frige-un vânt de miazănoapte...
și când mi-e părul zbârlit,
suflă dinspre răsărit...
Mă furnică-n gânduri fiare,
sclavii sfaturilor tale
nu mai rabdă închinare;
și strecoară triste șoapte
printre aspirații moarte...
Doamne, umblă-n dreapta carte,
nu-mi mai turna praf pe vise!
Timpul mi-e bolnav în parte
pentru-a doua jumătate
bat în clopotele sparte,
trăsnete cu limbi aprinse...
Doamne, gândul tău de lut,
am să-l dau la greu durut,
iar cu dreapta închinare
an s-o iau de la-nceput,
c-am un suflet de umplut...
Nu
Nu mai smulg din mine șoapte
Mi-au rămas pe jumătate
Ca un glas strivit de moarte...
Nu-mi mai cat în suflet dorul,
Dorul și-a secat izvorul,
Visul pur și-a pierdut zborul...
N-adun de pe cer sudoare,
Nu rup codrului vreo floare,
Orice rupere mă doare...
Nu mai vreau singurătate,
Singur sunt și-n zi și-n noapte,
Nu doresc nici cui o parte....
Nu mai vreau nici ochi frumoși
Putreziți de priviri false,
Sunt sătul de mincinoși...
Mihail Ecovoiu Doreanu
 Nr. 1 (32) Februarie 2023

XIII
Concert cu locuri goale
Ce note...
Muzicale-ascult acum?
Și-n timp,
Cu ele mă transpun...
Ca meloman,
În fața unei scene,
Închid doar ochii
Ș-ascult.
O clapă..., un pian...
Cor în fundal
Și sala murmure vibrează.
Mă uit la dirijor –
XII Ar fi cam potrivit.
Acum,
? Să intre în concert
Cine mai ascultă Firava liră timidă și...
Universul? Retrasă.
Cine mai e santinela? Aș vrea vioară
S-anunțe cineva! De acum –
Că vine Gingaș și molcom
PRIMĂVARA! Să lase un arcuș,
Să mângâie
Firava, costeliva coastă.
Și-un contrabas,
XIV XV Tare mi-ar place
Copii Credința Strident
S-adaoge o notă...
Gâdil un gând Clepsidra sugrumată GRAVĂ!
Și el îmi râde, Undeva... spre mijloc, Trezit din reveria,
Zâmbesc la el, El hohoteșe. întorc și... doar mă rog Ce oricum
Și ne-apucăm Ca mâine În RE era cufundată.
Să râdem amândoi. Să poată să înghită S-a speriat
Ne gâdilim apoi prea marile de ieri Săracul grav
Ca doi copii și bucăți C-o să-i mai sar-o
Râdem de adulții de rocă... sfărâmată. Coardă.
Că-s în noi, A mai avut
Îi provocăm la joacă O experienț-o dată:
De copii Când el cântând,
Și e frumos; Pe notă gravă
Și... Atrase trista Doamnă,
Râdem! Ce la concert venise
Cu-ncovoiata coasă.
Sinistrei i-a plăcut
Așa de tare...
Încât la urmă
S-a dus cu cântec,
Cu faim de melodramă...
Dinu Daniel Ciuraru Și-n urmă-n sală
Lăsat-a loc neocupat.

87
 SURÂSUL BUCOVINEI
Cogito X X V I I
• Atitudinea față de părinți poate fi una pentru
cei datorită cărora am apărut, sau una dedicată
celor pentru care am apărut; cred că este
imperios necesară o formă de echilibru.
• Teoretic oricine poate lua parte la un trăsnet,
desigur doar în calitate de țintă.
• Nu toți cei care se află într-un loc pot trăi
extazul mistic, ci numai acela care consideră că
se află într-un sanctuar.
• Din suma de păreri despre alții ne
facem cunoscute, cel puțin nouă înșine,
nemărturisibilele noastre gânduri.
• În fiecare clipă prezentul devine trecut și
viitorul se deschide înlocuindu-l, iar de undeva
din necunoscut vine ceea ce va urma aceeași
formă de ireversibilitate. Din trecut nu mai
rămân decât amintiri și consecințe.
• Familia în care fiecare nu este altceva decât
musafir în viața celuilalt, mai devreme sau mai
târziu, va trăi un moment după care apare (de
regulă) rutina sau supliciul, dacă totuși mariajul
rezistă.
88
• Acordăm un plus de valoare unei idei gândite
și exprimate, chiar exprimate artistic, dacă
sesizăm a fi existentă în profunzimea ei vreo
dovadă a originii, a substratului, a fundamentului
intelectual, ceva petrecut într-o temporalitate
indefinibilă, dar care ne racordează la germenul
originar și implicit la evoluția acestuia și la
gândirea celor care au determinat-o.
• Să fim atenți atunci când deplângem soarta
altora; oare nu cumva este un fel de bucurie
ascunsă că nu noi suntem cei loviți?
• Un cor de afirmații elogioase poate așeza
banalitatea alături de valori ale inteligenței
omenești.
• Nu se poate ajunge la bătrânețe fără a fi nevoit
să suporți consecințele trecerii timpului.
• Finalitatea desființează sensul năzuințelor.
Ioan Mugurel Sasu
 Cărţi ale colegilor noștri
MISTERUL SENTIMENTELOR - Vasile Aioanei
Editura Vasiliana 98 Iași, 2022
„Și e de crezut că autorul bucovinean, pornit cu „toate pânzele sus” pe drumul creației, nu se va opri aici, căci e sigur că învolburarea
gândului îl va ține legat de timona scrisului”.
Prof. Ioan Țicalo

MĂ VOI ÎNTOARCE - Gheorghe Solcan

carte subintitulată „Amintiri dintr-o altă copilărie”
Ed. SMArt, Gura Humorului, 2022
„... un roman al recuperărilor și al evocărilor, un roman realist care își asumă adevărul istoric și social, un roman al retrospectivelor
în care trăirea este ridicată la rang de artă”.
Prof. dr. Luminița Reveica Țaran

PEDEAPSA DIVINĂ - Vasile Aioanei

Editura Vasiliana 98 Iași, 2022
„Pedeapsa divină rămâne, fără îndoială, o carte cu un puternic impact emoțional și formativ, demonstrând că nu atât
modelele, cât, mai ales, antimodelele ar putea da curaj tuturor să-și exprime dezavuarea, amintindu-și că Homo homini
lupus”
Maria Apetroaiei

Cărţi ale prietenilor şi colaboratorilor

Imagini de la ședinţa festivă de Moș Crăciun 2022