Dostoievski a fost unul dintre cei mai mari poeti tragici ai omenirii, egalul lui Eschil

si Sofocle, al lui Dante si Shakespeare, caci a zguduit sufletele omenesti prin

infatisarea durerilor celor mai grozave, vrednice de compasiunea cea mai
cutremuratoare, dar le-a inaltat si le-a curatat apoi, prin evocarea zarilor celor mai
senine ale omenirii. Tudor Vianu
Dostoievski este considerat parintele existentialismului dar si creator al romanului
polifonic, caruia ii este specifica multitudinea vocilor si constiintelor autonome, in
interactiune si coexistenta, confruntate intr-un dialog ce ramane permanent deschis.
F. M. Dostoievski abordeaza in creatia sa teme de natura realista, prezentand tipuri
umane, in situatii reale, chiar daca asemenea situatii implica o parte urata, violenta. El
coboara in abisurile cele mai profunde ale societatii, pentru a surprinde viata in
deplinatatea ei, dar, mai cu seama, pentru a suprinde omul in acele momente de viata,
pentru ca intr-un realism plenar trebuie sa gasesti in om omul (F. M.
Dostoievski, Scrieri despre literatura si arta). Prin introspectiile de mare finete facute
personajelor sale, Dostoievski ne dezvaluie, in cele mai mici detalii, trairile lor
sufletesti.
Dupa cum remarca Virginia Wolf, literatura dostoievskiana este atat de captivanta,
incat impotriva dorintei noastre suntem atrasi inauntru, orbiti, sufocati, si in acelasi
timp cuprinsi de un extaz tulburator. Acesta este, probabil, motivul pentru care opera
lui Dostoievski a avut un asemenea succes la publicul de rand.
Desi, la fel ca majoritatea artistilor, adevarata lui valoare a fost cunoscuta abia dupa
moartea sa, Dostoievski a avut un oarecare succes la public, inca din timpul vietii
(succes i-a asigurat, de altfel, in clipele cele mai grele din punct de vedere financiar cand era urmarit de creditori pentru datoriile la jocurile de noroc - un venit
minim). Critica literara va descoperi mai tarziu in creatia sa nu doar un simplu roman

realist, captivant, ci si un roman care deschide drumul catre descoperiri importante ale
secolului douazeci, incluzand aici psihanaliza, existentalismul, modernismul.
Dostoievski a debutat in literatura la varsta de 22 de ani, cu romanul Oameni sarmani.
Manuscrisul romanului este inmanat criticului literar Vissarion Bielinski in mai, 1845,
iar in 15 ianuarie 1846, cartea vede lumina tiparului. Romanul s-a bucurat de un
adevarat succes, si il va face pe tanarul Dostoievski, la doar 24 de ani, celebru peste
noapte (literatura rusa nu cunoaste nici un exemplu de glorie atat de repede castigata
ca aceea a domnului Dostoievski - va scrie mai tarziu Bielinski). Se spune c dup
publicarea lucrrii, editorul Nicolai Nekrasov, a intrat n biroul criticului Vissarion
Belinsky i a anunat c: Un nou Gogol a aprut!. Celebritatea adusa de roman ii va
deschide scriitorului usile marilor saloane, si va face posibila intalnirea lui
Dostoievski cu marii romancieri rusi ai acelor vremuri. Dar Dostoievski se va dovedi
stangaci, nervos, arogant in relatiile cu acesti oameni, si cu majoritatea persoanelor
din jurul sau, ceea ce va duce la o scadere rapida a interesului pentru el. Va ramane
acelasi om agitat toata viata, osciland intre stari de liniste profunda si de irascibilitate
maladiva. La acestea se vor adauga viata dezordonata, nechibzuinta, crizele de
epilepsie, precum si viciul pentru jocurile de noroc. Dar acele momente de surescitare
si de incordare nervoasa se vor dovedi perioade faste creatiei. Dostoievski insusi
declara ca, pentru a scrie, are nevoie de pulsul vietii, al evenimentelor: Dar sa
gandesti si numai sa gandesti, fara nici o impresie din afara pentru a reinsufleti si
sustine gandirea - e groaznic! Ma simt ca sub un clopot pneumatic din care tot aerul a
fost scos. (scrisoare trimisa de Dostoievski fratelui sau, Mihail, in 14 septembrie
1849).
Dupa faza realismului gogolian (nuvelele Oameni
saraci (1846), Dublul (1846), Netoska Nezvanova (1849), Satul Stepancikovo si
locuitorii sai (1859), romanul Umiliti si obiditi (1861)) si perioada de tranzitie, ce
consemneaza noul proces de analiza psihologica din perspectiva interiorului uman
(Amintiri din casa mortilor (1862),Intamplare neplacuta (1862), Insemnari din
subterana (1864)), opera dostoievskiana isi desfasoara spectaculostemele (spovedania
fara cainta, "adevarul neobrazat", tema ultimelor momente ale constiintei ajunsa in
pragul nebuniei, ispasirea prin suferinta, degradarea personalitatii umane, tema vietii
"nevrednice" si "lipsite de talc" cand e rupta din radacini de popor etc.), catre perioada

marilor sale creatii (Crima si

pedeapsa (1866), Jucatorul(1867), Idiotul (1868), Demonii (1872), Adolescentul (187
5), Fratii Karamazov (1880)).
Sub raportul artistic, scriitorul elaboreaza naratiunea fara perspectiva, din maxima
apropiere de erou si eveniment, ce devine succinta si intrucatva abstracta in ultima
perioada, intensifica dialogizarea interioara pana la limita extrema, in conformitate cu
structura polemica, utilizeaza skazul (element intemeiat pe vorbirea altcuiva,
determinat de bivalenta vocilor ce se incruciseaza), alcatuieste cu finete dialogul
disimulat, intemeiat pe cuvantul cu tertip, polivalent, creator de ambiguitate.
Literatura dostoievskiana este, asadar, una de factura realista, in care se imbina in mod
evident elemente depsihanaliza, prin introspectiile facute personajelor sale, precum si
elemente de existentialism si modernism.
Temele preponderente in creatiile sale sunt suferinta umana - si totodata, salvarea
dobandita prin suferinta acceptata, si credinta sau necredinta in Dumnezeu, teme care
l-au urmarit, de altfel, toata viata. Iata ce afirmaDostoievski in legatura cu ultimul
roman scris, Fratii Karamazov, considerat de critica literara drept cel mai bun roman
al sau: Chestiunea principala ce va fi urmarita in paginile acestei carti este cea care
m-a chinuit, constient sau inconstient, intreaga mea viata: existenta lui Dumnezeu.
Caracterul psihanalitic al literaturii dostoievskiene
Dostoievski intuieste in operele sale un principiu important al psihanalizei, expus in
termeni clari de Freud, abia multi ani mai tarziu. Este vorba de asa numitul concept al
ambivalentei sentimentului - orice sentiment, abia ivit in constiinta omului, da nastere
unui sentiment total opus, creand in felul acesta o tensiune interioara dusa la extrem.
Toate personajele dostoievskiene se gasesc in aceasta situatie.
Desi Dostoievski nu se considera pe sine un psiholog (Mi se spune ca sunt psiholog:
e fals, eu nu sunt decat un realist in sensul cel mai inalt al cuvantului, adica descriu
toate abisurile sufletului omenesc (F. M. Dostoievski, "Scrieri despre literatura si
arta")), in mod inconstient si, probabil, involuntar, el se inscrie intre romancierii
psihologi ai vremii, si a fost interpretat ca atare: ... [Dostoievski] este singurul

psiholog de la care am avut ceva de invatat: el apartine celei mai fericite descoperiri
ale mele, mai fericita chiar decat cea a descoperirii lui Stendhal. Nietzsche
Personajele dostoievskiene par sa aiba toate o anumita latura demonica, fie ca aceasta
se manifesta prin cruzime, tiranie, fie ca se manifesta prin ipocrizie dusa la extrem.
De cele mai multe ori, acest demon al personajelor lui Dostoievski se naste din
dorinta de putere, din dorinta de a iesi din stadiul de om oarecare. Dar, e de remarcat,
ca aceasta vointa de putere, in romanele lui Dostoievski, duce intotdeauna la faliment.
Supraomul din literatura dostoievskiana se dezvaluie pe parcurs, nu doar prin punctele
sale forte, ci mai ales prin vulnerabilitatile sale, prin mastile dezgolite. Iar un punct
important de remarcat aici este ca personajului dostoievskian pare sa ii lipseasca
vointa de a merge pana la capat cu intentiile sale diabolice, ceea ce da intotdeauna o
nota luminoasa, de speranta, intregii naratiuni. Andre Gide
Un rol important in constructia personajelor dostoievskiene, in special cele negative, o
au personajele colportoare, cele care prezinta informatii in legatura cu alte
personaje, informatii prin care autorul construieste reputatia oamenilor pe care ii
infatiseaza. Dostoievski, dand dovada de un tact artistic deosebit, se fereste sa nuante
prea puternic trasaturile personajelor sale prin vocea altor personaje; nu le
caracterizeaza in mod indirect pana la final, ci lasa deschisa in fata personajului o
portita, prin care acesta se mai poate salva sau prin care se poate dezice de reputatia
construita. Cititorul simte acest lucru, si in speranta ca nu totul este pierdut, continua
lectura. Asadar, personajele dostoievskiene nu se lasa niciodata definite in totalitate.
Daca este adevarat ca toate personajele din literatura dostoievskiena au o anumita
latura demonica, la fel de adevarat este ca absolut toate personajele lui Dostoievski au
si o latura sentimentala. Se observa ca pana si cel mai negativ personaj isi deconspira
la un moment dat o anume slabiciune, o vulnerabilitate, izvorata dintr-o emotie sau
dintr-un sentiment.
Existentialism si modernism in literatura dostoievskiana
Albert Camus, reprezentant de seama al existemntalismului, ii dedica lui Dostoievski
un capitol intreg in opera saMitul lui Sisif, capitol in care demonstreaza factura
existentialista a literaturii dostoievskiene. Existentialismul, asa cum il propune

Camus, se poate reduce la o singura fraza semnificativa: viata merita sau nu sa fie
traita inseamna a raspunde la problema fundamentala a filosofiei (Albert
Camus, Mitul lui Sisif) Plecand de la aceasta premisa, rationamentul propus de Camus
vizavi de existentialismul din opera dostoievskiana, este totalmente logic.
Camus isi incepe argumentatia prin a afirma ca toti eroii dostoievskieni isi pun
intrebari asupra sensului vietii, ceea ce le confera din start o anumita modernitate.
Daca in clasicismul anterior lui Dostoievski ceea ce importa sunt problemele morale,
in modernism ne confruntam cu probleme metafizice. Intrebarile legate de viata si
sensul vietii pe care si le pun personajele din literatura dostoievskiana sunt atat de
intense, incat duc, de cele mai multe ori la solutii extreme - sinuciderea ( sinucidere
logica - cum o numeste chiar Dostoievski in Jurnalul unui scriitor).
Dostoievski nu se multumeste, insa, cu o simpla analiza a sensului vietii, prin
intermediul personajelor sale, ciplaseaza acest mod de a gandi in centrul romanelor
sale, in asa fel incat toate evenimentele isi gasesc radacinile aici. Camus precizeaza
ca daca Dostoievski s-ar multumi cu aceasta analiza, n-ar fi decat filosof. Dar el
ilustreaza consecintele pe care asemenea jocuri ale spiritului le pot avea in viata unui
om si, prin aceasta, e artist.
In aceste conditii, personajul dostoievskian dezamagit, deznadajduit, ajunge la
concluzia ca: De vreme ce, la intrebarile mele in legatura cu fericirea, mi s-a raspuns
prin mijlocirea constiintei mele ca nu pot fi fericit atfel decat in armonie cu marele tot,
pe care nu-l concep si nu voi fi niciodata in masura sa-l concep, evident... De vreme
ce, in sfarsit, in aceasta ordine a lucrurilor, imi asum rolul de reclamant si totodata de
garant, de acuzat si de judecator si de vreme ce gasesc aceasta comedie a naturii cu
desavarsire stupida, socotind chiar umilitor din parte-mi sa accept s-o joc... In
calitatea mea indiscutabila de reclamant si de garant, de judecator si de acuzat,
condamn aceasta natura care, cu o atat de nerusinata indrazneala, m-a facut sa ma
nasc ca sa sufar, o condamn sa fie nimicita odata cu mine. (Jurnalul unui scriitor).
Rationamentul, uneori absurd al personajelor dostoievskiene este o dovada in plus al
caracterului lor existentialist, si, totodata, modern.