SURÂSUL BUCOVINEI

REVISTĂ DE ISTORIE, LITERATURĂ ȘI UMOR EDITATĂ DE CENACLUL

„NECTARIE” DIN VAMA - SUCEAVA
Foto coperta1: Un punct pe „i” la Pietrele Doamnei - foto Ovidiu Ștefeligă.

Au colaborat la realizarea revistei:

AL. FLORIN ŢENE IOAN ABUTNĂRIŢEI

ALENSIS DE NOBILIS CONSTANTIN IORDAN
ANGELA BURTEA CORINA MATEI GHERMAN
ANDREEA AMALIA LUNGOCI SORIN CONSTANTIN COTLARCIUC
ANY DRĂGOIANU DOREL VASILE ROTARIU
ANDREI GHEORGHE NEAGU FLORENTIN CAUC
EMILIA POPESCU RUSU IOAN GRĂMADĂ
CORNELIA PĂUN HEINZEL MARIN MOSCU
DOINA GURIȚĂ NINA GONȚA
DOINA TOMA OLGUȚA LUNCAȘU TRIFAN
ROLAND F. VOINESCU PARASCHIVA ABUTNĂRIȚEI
LUMINIȚA IGNEA VALENTINA BECART
DAN TEODOR DĂNILĂ TRAIAN VASILCĂU
IRINA LUCIA MIHALCA VASILE CRISTEA
LELIA MOSSORA VASILE FILIP
MARIA TOMIȚA CORINI VASILE LARCO
MARIANA BENDOU COSTEL SIMIREA
OCTAVIAN CĂPĂȚÂNĂ VASILE BÂCU
VASILE RUŞEŢI CONSTANTIN TIRON
SIMION TUDUREAN CRISTINA TRUȚĂ
ȘTEFANA CRISTINA MARCU GHEORGHE ȘERBAN
CONSTANTIN MĂNUȚĂ IOAN ROMEO ROȘIIANU
VIOREL CRAINICU ION CUZUIOC
ADINA LOZINSCHI MIHAI BURDUJA
ALDONA REY PATRAŞ EMILIA DABU
GHEORGHE SOLCAN NICOLAE SILADE
ANA ARDELEANU ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ
ANICA FACINA VASILE GRĂMĂTICU
GHEORGHE BÂLICI VASILE MOROȘAN
CONSTANTIN RUSU BUCOVINEANU VIOREL BIRTU PÎRĂIANU
MIHAI CABA IOAN MUGUREL SASU

DIRECTOR
DR. SORIN CONSTANTIN COTLARCIUC
REDACTOR ȘEF
IOAN MUGUREL SASU
mugurel_sasu@yahoo.com
SECRETAR DE REDACȚIE
LUMINIȚA IGNEA
TEHNOREDACTARE
DORIN STEHNIOV

ISSN 2344-620X
ISSN-L 2344-620X

Opiniile autorilor se încadrează în libertatea de exprimare iar răspunderea pentru conținutul materialelor revine,
în exclusivitate, semnatarilor. Rugăm să ne trimiteți textele corectate, noi nu ne permitem modificarea acestora.

Mulţumim Primăriei şi Consiliului Local Vama pentru sprijinul acordat activităţii noastre.

Tipografia PIM Iași

 SURÂSUL BUCOVINEI

Timpuri din ce în ce mai noi

Am învățat de la Napoleon Hill că: „Succesul nu are nevoie de explicații, eșecul nu admite
justificări”: Ce ar mai putea spune un organizator de festival în încercarea lui de a explica motivele
care au dus la reducerea numărului zilelor de desfășurare de la trei la una? Trăim într-o lume a
averilor uriașe, dar în care cultura a rămas la fel de pauperă pe cât era și atunci când, în societatea
formată din două clase și o pătură, era blamabil să ai îndrăzneala de a gândi. Nu se mai poartă sacul
pe cap, ci, așa cum am mai spus și cu altă ocazie, un televizor cu ecranul spre interior, iar dacă
acolo nu sunt impulsuri care să dea ideea unui minim mecenat celor în mijlocul cărora existăm,
vom tot reduce și vom practica metoda lui Arvinte până la punctul în care nimeni nu mai vrea
nimic și dureroasa resemnare va acoperi, până la înăbușire, năzuința spre frumosul artistic.
Mahomed a spus: „Când am două pâini, vând una ca să-mi cumpăr o floare; și sufletul are
nevoie de hrană”. Nici Isus Hristos nu este departe: „Nu numai cu pâine va trăi omul” (Mat. 4,4)
reiterând o afirmație din Pentateuh (Deut. 8,3). Cred că nu este nevoie să sugerez că nu se referă la
„mici, bere și manele” sau altele asemenea, care sunt nelipsite în anumite forme de circ, dar pentru
care se găsesc banii necesari. Se pare că ascultătorii de basme electorale nu merită mai mult. Ne
vom adapta la condițiile din prezent, dar tare mă tem că viitorul va fi mai sumbru, nu are rost
prezentarea unei liste de indicii, toți le știm, le știm, dar de multe ori preferăm să ne prefacem că nu
le vedem, iată unul dintre păcatele care au darul de a măcina, din interior, demnitatea. Sau le vedem
și vorbim, avem dreptul de a spune orice, că tot nu ne ia nimeni în seamă, ulterior ne uită și cei care
își amintiseră numele nostru în timpul campaniei electorale.
Festivalul „Umor Fără Frontiere în Țara de Sus” ediția a VII-a va avea concursul literar, cum a
fost mereu, dar jurizarea va fi diferită față de cum se proceda până acum. Pe scurt, va fi astfel: toate
creațiile primite în perioada 1 mai - 15 iunie vor fi numerotate, acest număr le va asigura
identitatea, apoi vor fi puse la dispoziția tuturor participanților, prin email desigur, aceștia vor
acorda câte un punct unui număr de 5 poezii sau epigrame pe care le apreciază în mod deosebit,
însumarea acestor puncte pe autori va fi la baza calculului punctajului pentru fiecare autor și astfel
se va stabili ierarhizarea. Identificarea creațiilor se va face după numărul de ordine atribuit la
înscrierea în concurs, nimeni nu are voie să se noteze pe sine, aceasta ca și sustragerea de la votare
conduc la excluderea din concurs indiferent de punctaj. După jurizare și calculul punctelor, vor fi
publicate listele din care fiecare să se poată convinge că exact ce a votat a fost luat în calcul, chiar
și să știe cine l-a votat. Dosarul martor cu nume și date de contact este într-un singur exemplar și se
păstrează la redactorul șef al revistei „Surâsul Bucovinei”, acesta garantează cu barba seriozitatea
jurizării. Practic, concurenții nu vor avea de făcut altceva decât să aleagă 5 poezii (la secțiunea
„poezie”) și 5 epigrame (la secțiunea „epigramă”) pe care le vor nominaliza (după numărul de
identificare) și să le expedieze prin email acolo unde au trimis creațiile cu care s-au înscris în
concurs. Restul operațiunilor sunt în sarcina altora. Dacă și la această formă de jurizare vor exista
bănuieli și nemulțumiri, vă rugăm de pe acum să propuneți alta mai bună și mai la vedere. Când
ceva nu este perfect, dar este perfectibil, sunt șanse de „Reale posibilități de mai bine” și de a
mulțumi măcar o parte din nemulțumiți.
Vă așteptăm la festival, festivitatea de deschidere va fi pe data de 25 august la ora 11,00, la
Căminul Cultural Vama, va avea loc premierea, apoi vor fi momente artistice și alte „jocuri și
jucării” pe care vi le vom oferi cu mare drag și din toată inima.

Ioan Mugurel Sasu

1
 SURÂSUL BUCOVINEI
AL. F L O R I N ŢENE
Fiecare lectură a unei cărţi reînoieşte textul în
imaginaţia noastră
În general, biblioteca este o
lume văzută prin miile de ochi
ale autorilor. Iar Emerson
spunea că este un cabinet magic
în care există multe spirite
vrăjite. Înţelegem lumea prin
ochii autorilor şi prin spiritul de
percepere al cititorului. Când
citim o carte, este o întâlnire a
acesteia cu cititorul său, atunci se declanşează actul
estetic. Altfel cartea este un obiect mort. Însă,
remarcăm, că aceeaşi carte se schimbă, din moment
ce noi suntem în permanentă schimbare. Vorba lui
Eminescu din Glossa: „Vremea trece, vremea vine/
Toate-s vechi şi nouă toate “, sau cum zicea
Heraclit: „Omul de ieri nu este omul de azi, iar cel
de azi nu va fi cel de mâine”. Iar dacă noi, cititorii,
ne schimbăm necontenit, pot spune că fiecare lectură
a unei cărţi, fiecare recitire, fiecare rememorare
despre această carte în imaginaţia noastră reânoieşte
textul. Când eram la vârsta de 14 ani citeam cu
plăcere cărţile lui Jules Verne, iar la 21 de ani
„Martin Eden”,de Jack London. Carte pe care am
citit-o până la 30 de ani de cinci ori. Azi, nu mai am
aceleaşi emoţii estetice la cărţile autorului romanului
„Insula misterioasă “, iar romanul „Martin Eden “ nu
mă mai îndeamnă la experienţe scriitoriceşti. În
concluzie şi o carte, nu numai noi, poate fi
considerată „râul schimbător”, de care făcea vorbire
Heraclit.
Această constatare ne poate conduce la doctrina
lui Benedetto Croce - şi anume ideea că literatura
este expresie. Iar aceasta ne duce la o altă doctrină a
criticului italian, care, spune: dacă literatura este
expresie, iar literatura este alcătuită din cuvinte.
Atunci şi limbajul este un fenomen estetic. Spunem,
spre exemplu, că spaniola este o limbă sonoră, că
româna o limbă semi-sonoră, că rusa îşi formează
cuvintele în cerul gurii, că engleza este o limbă cu
sunete variate, că latina are o distincţie aparte la care
aspiră toate limbile apărute după aceea. În concluzie,
aplicăm la limbi categorii estetice. În general, se
presupune, în mod eronat, că limbajul corespunde
realităţii- acest fapt atât de misterios căruia îi
spunem realitate. Dar, limbajul este altceva. Este o
creaţie estetică. Nu este nicio îndoială, dovadă este
că atunci când studiem o limbă, când suntem obligaţi
să vedem cuvintele de aproape, le simţim ca fiind
frumoase sau nu. Este ca atunci când studiem o
limbă, când aprofundăm cuvintele şi gândim că acest
cuvânt este urât, sau celălat frumos, acesta este
greoi...
2
Croce spunea că poezia este o expresie şi
pentru faptul că un vers este o expresie şi fiecare din
părţile din care este alcătuit versul, fiecare cuvânt,
este expresiv prin sine însuşi. Poezia este întâlnirea
cititorului cu cartea, lectura cărţii, descoperirea cărţii
ca text şi nu ca obiect. Există altă experienţă estetică
şi anume momentul, destul de surprinzător, în care
poetul concepe opera, în care el descoperă sau
inventează opera.
Bradley spunea că unul din efectele poeziei este
să fie acela de a da senzaţia, nu de a fi găsit ceva
nou, ci de a ne fi amintit ceva uitat. Când citim un
poem bun, să zicem „Castelui” de Alexandru
Macedonski, gândim că şi noi am fi putut să-l scriem
după ce-am văzut Castelul Bran, deci acest poem
preexista în noi. Astfel, ajungem la definiţia
platoniană a poeziei: „Acest lucru gingaş, înaripat şi
sacru”.
Când poezia este ceva ce se simte, la fel şi
proza, şi dacă cineva nu o simte, dacă nu aveţi
sentimentul frumosului, dacă o relatare nu vă
stârneşte dorinţa de a şti ce s-a întâmplat după aceea,
atunci acel autor nu a scris pentru dumneavoastră.
ALENSIS DE NOBILIS
Firul de praf visează să fie stea
Tu, praf de stele, picuri des în spații:
”Hai, novă albă, vino să mă sorbi
Și-atinge-mă cu taina din creații
Pe fulgurări de fluturi calzi și orbi!”
Și zi de zi în cale vrei să-i stai,
Cumva să crești ca nova călătoare,
Dar, fir de praf, tu oare nu știai
Că steaua-i visul, nu o biată floare?
Mai ceri prin scâncet aura aceea
Împrumutată-n mângâieri de rază
Și-ai vrea să spui că steaua e femeia,
Dar orice colb, să fie stea, visează.
Pe frunți de ’nalturi nu se poate ține
Nici fir de praf din pulberea luminii,
Căci pe efigii de-ar păși oricine,
S-ar sinucide-n întuneric crinii!
 SURÂSUL BUCOVINEI
Apus cu tăcere
Lucirea-mi duce semnele în vrie,
Orice vorbire pare de prisos;
Rupt din oglindă, ochiul meu învie
Încarcerat în ochii lui Cristos.
Trecând pe tocuri, umbra argintie
E doar fantoma unui vis frumos.
Iubirea ta denunț la păsări oarbe,
Un locatar al gurii mele-n van;
Beau din otrăvuri, că avid mă soarbe
Eleusina taină, când declam.
Se lasă noaptea în ce-aș vrea să-ți fiu,
Cade-mpușcat amurgul de-un diliu...
Hai, întâmplare
Nirvane ascunse-n diluvii de stări
Te vântură-ntruna cu brațe de ulpii,
Caleașca de aer așteaptă la scări
Și-n sângele iute se spânzură vulpii.
Pornește călare pe șaua în dungă
De zări rimelate-n apus desfrânat,
Când dulce spre arderi, atâta de lungă,
Dorința-i amantă de gând-împărat,
Să duci răzvrătiri în colane bizare,
În care te scalzi ca un prunc ne’nfășat
Și vrei să iubești fulgerat, întâmplare,
Și laptele-ți curge din flori în Sabat.
Ferestrele apei te cheamă pe maluri
Să cânți deșucheată în zodii de vrei,
Iar flăcări din trup ți-alunecă-n șaluri.
Hai vino, ’ntâmplare, de soț să mă iei,
Când rochia-ți arde subțire sub fumuri
De ambră, cad ulii, se clatină zei,
Soldații din ghețuri declară parfumuri
Chiar diavoli cu care tu mințile iei.
Pășește-n alcovul în care știi locul,
Culcuș de mătase și fluturi-pierzanii.
Hai vino, ’ntâmplare, încearcă-ți norocul
Și cântă-mi pe gene săruturi, litanii...
3
Șarpele
Of, șarpele-i frumos. Doamne, ’l-ador,
Tu fă ca șarpele să fie doar al meu!
Mă uit în ochii lui -văd curcubeu
Și nu presimt că eu îți cer să mor.
Și el se uită, ochii lui lucesc,
Smarald cu apă pură din oglinzi
În care profețește flăcări Thor,
Și ochii lui se-apropie și cresc
Cum scrie-n cartea veche-a magilor,
Însă în umede alunecușuri stă
O poftă mai vorace și mai crudă
Decât iuțeala care pofte dă
Să urce-n ochii primeniți de iudă.
În fascinații de lumină crudă
Se-ntinde iute umbra unui nor
Și când te-apleci ca să șoptești în rugă,
Ești săgetat de-un fulger carnivor
Și ochiul tău din ochii lui se udă...
Rămâne întrebarea
M-am oferit, păgâno, să-ți fiu în cer PR,
Să-ți desenez pe șolduri săruturi de Renoir
Și ca să-mi rabzi mânia, iei de azur pilule,
Eu îți tot scriu bilete pe fulgi și libelule.
De o să juri din gene, eu n-o să te mai cred,
O să-ți trimit scrisoare pe îngerul ered,
Să-ți pun pe fantezie și mofturi un sechestru
Până-nțelegi, tăcuto, păcatul meu terestru,
Că-n fiecare noapte, deși nu-l vreau, îl am
Citesc în biblii, tore, în stele și Coran,
Să-mi treacă de fantasme, însă rămân bolnav,
Iar tu-n vitrina lumii mă vei purta ca sclav.
În flamuri de zăpadă nu te mai urci, nu vii,
Iar darurile toate le-ascunzi în fantezii
Și boala ta de divă destramă, din dantele,
Chiar înflorirea vieții -te-ai învățat la rele,
Doar că-ți rămâne dorul rostogolit în tiv,
În seri cu flăcări albe și visuri rogvaiv
Și-o întrebare goală, în șoaptă, stinsă-n pernă:
Dacă iubesc un înger, ființa mi-e eternă?
 SURÂSUL BUCOVINEI
ANGELA BURTEA
Mingea de foc
Mă prinsese amurgul în valea
satului și-ntindeam pasul s-ajung
acasă pe lumină. Nu era chip,
fiindcă mai aveam o bucată bună
de străbătut, iar puterile se-
nmuiaseră. Trecuseră anii, ca zilele
împărătești, căci tot ce-i frumos se
duce ca gândul, și mă-ntovărășeam
binișor cu neputința, fiindcă totu-i
vremelnic, nimic permanent.
Călcam cu grijă prin bolovănișul care-mi ieșea
în cale, îmi potriveam talpa pe loc neted și drept, iar
umbrele colțuroase ale locului mă atenționau
asemenea unor indicatoare pietonale, care nu
trebuiau ignorate.
Și-am ținut calea înainte, fără să mă abat la
stânga sau la dreapta, nici măcar o palmă, și-mi
duceam gândurile, adunate în sacul timpului, ca pe
cea mai valoroasă comoară, căci acolo se ascundeau,
deopotrivă, frumosul și urâtul, prieteni de nădejde
ori disperare.
Scoteam din loc în loc, drept partener de drum,
câte un gând pribeag, și-l smotoceam pe toate
părțile, extrăgând din el bucata de lumină pentru a-
mi ușura călătoria. Îl simțeam cum mă-nvăluie în
mrejele sale și-mi șoptește că mai este vreme de
călătorit, iar timpul nu e decât o dimensiune perversă
și, dacă nu-i dejucăm planurile, rămânem ca
bâlbâitu-n gară, care, până să precizeze destinația,
privește descumpănit după trenul care șuieră
victorios prin gările aproape pustii, odinioară locuri
mult așteptate pentru întâlniri și îmbrățișări tandre,
sărutări pasionale!
Și-aș fi tot mers, fără să bag în seamă țipătul
firelor de iarbă, care mijeau spre lumina solară, dacă
ochiul de apă, ivit de după niște tufișuri, nu mi-ar fi
atras atenția. M-am oprit numaidecât, pășind ca
teleghidată spre o moviliță de pământ ce mi se
înfățișa asemenea unui tron, peste care era aruncată
o mantie de catifea verde. Părea că mă așteaptă!
I-am zâmbit și i-am mulțumit pentru primirea
fastuoasă, la care nu gândisem.
Dusesem în mersul meu, fără să observ, mingea
de foc, mare și rotundă, gogonată și trufașă.
Împrăștia în jurul său culori mirifice, îmbrăcând
bolta cerească în voaluri fine de alb și bleu, de roz-
lila și, pe alocuri, vineții, ce răspândeau trăiri unice,
nostalgii incurabile.
M-am așezat pe tronul de iarbă crudă și-am
privit minunea reflectată în ochiul de apă. Două
mingi îndrăznețe, de-un roșu sălbatic, se priveau ca
în oglindă. Una întreagă și semeață, triumfătoare în
măreția sa, conștientă de importanța și menirea cu
4
care fusese înzestrată, alta culcată în ochiul de apă și
dornică de recunoaștere.
Era Soarele care-și marca trecerea spre liniștea
nopții, era Astrul cerului și nădejdea pământenilor,
sursa viețuirii. Și cât de frumos împărățea cerul și
pământul!
Îmi ridicam și plecam alene capul, când sus -
când jos, și priveam cu nesaț strălucirea naturii.
Magice frumuseți! Splendori ale sufletului, negrăite
și neprihănite.
Nu, nu erai cu mine! Erai departe, departe de
lumea în care eu mă zbăteam, chiar dacă în acele
clipe mă bucram de cel mai frumos dar al lui aprilie.
Și mi-a fost suficient doar gândul să-l îndrept către
noi, cei de odinioară, și-o parte din tine mi s-a
alăturat.
Veneai agale și ușor preocupat, iar la vederea
minunii ai căpătat o fărâmă din noblețea corpului
ceresc și zâmbetul șăgalnic ți-a încărcat chipul.
Aveai nevoie de baia de lumină! Și ochii îți râdeau!
Doamne, cât de frumos erai!
Bucuria revederii și culorile admirabile ale
împrejurimilor te-au înseninat, punând stăpânire pe
tine. Și te-ai întins pe covorul fermecător al tronului,
încercând să privești discul de foc. Era imposibil!
Cine ar fi cutezat să ridice prea mult ochii spre
măreția lui? Era prea strălucitor și prea puternic, era
stăpânul de azi, de ieri și dintotdeauna, era
magicianul lumii, spre care nu-ți era permis să
zăbovești prea mult.
Ți-ai așezat capul pe genunchii mei și-ai
murmurat: Lumină ești și viață deopotrivă/ Căldura
inimii din piept și dor/ Tu, cerc de foc și lacrimă
curată/ Aprins-ai azi văpaia, sărutul și amorul/ Și m-
ai adus în brațe, pe pat cu dalbe flori! Tu, iartă-mă,
iubito, sosit-am prea târziu/ Iar drumul nostru tainic
se-nchide în tăceri/ Așa cum Astrul lumii se-ascunde
după nor!
Ți-am cuprins capul între mâinile-mi
tremurânde și-am căutat s-alung tristețea din ochii
tăi. Știam ce urmează, știam că viața este uneori
nedreaptă, dar cine eram noi, de fapt, și cu ce drept
am fi devenit judecători ai existenței noastre?
E mult de-atunci! E mult! ai glăsuit când magia
mingii de foc se stingea, apoi ai continuat pe același
ton calm, dar convingător: Și nimic nu s-a stins în
sufletul meu. M-ai întrebat adesea ce-ai însemnat tu
pentru mine și de fiecare dată am ocolit răspunsul...
Te-am lăsat să-mi descoperi singură sentimentele
tăinuite. Știam că nu-i de-ajuns, știam că aveam
nevoie și de cuvinte, de încărcătura lor energetică și
de informația care lucrează până în adânc. Știam,
dar tăceam. Conștient tăceam. Acum, azi, în
amurgul unei alte zile, îți spun: ai fost marea
bucurie a existenței mele, iar brațele mele sunt prea
mici ca să poată cuprinde iubirea pe care ți-o port...
E mult de-atunci, dar exist și exiști! Ce ești? Aceeași
 SURÂSUL BUCOVINEI

bucurie cu care am fost binecuvântat, același om pe Sărutul iernii

care am îndrăznit să-l țin la piept atâta vreme și să
nu mă satur niciodată de-atâta răsfăț sentimental.
Uneori am încercat să te urăsc, alteori să te ignor,
dar niciodată n-am putut sta departe de tine. De ce
toate acestea? Fiindcă am ajuns prea târziu!
Uneori, acel ”niciodată nu e prea târziu”, e prea
târziu! Iar tu înțelegi!
Și m-ai îmbrățișat, cum numai tu știai s-o faci.
La pieptul tău lumea din jur se făcea nevăzută. Nici
n-aveam nevoie de ea, nici tu, nici eu! Ridicând
privirile spre cer, doar urmele firave ale mingii de
foc se mai zăreau. Intrase în conul de umbră al
norilor, ducând cu el și-mbrățișarea noastră. În taina
sfântă a Astrului ceresc ne-am unit mâinile,
ridicându-ne din tronul acoperit cu mantia
smaraldului, și-am plecat laolaltă. Unde? Fiecare în
direcția lui, dar niciodată singuri!
Angela Burtea
ANDREEA AMALIA LUNGOCI
Din văzduh tot mai coboară albii fulgi de nea.
Îmi las sufletul să zburde prin grădina ta.
Lungi scânteie fusiforme tremură în foc.
Nu-mi vine să ies pe-afară, nu mai vreau deloc.
La Dorna-s numai pâraie, tot s-a dezmorţit.
Izvoraşe, ape grele, la drum au pornit.
Dar a fost o păcăleală, azi a nins din nou.
Peste munte şi pădure nu mai e ecou.
Calendarul ne arată că-i martie iar,
Dar zăpada-i tot mai mare şi ninge bizar.
Iarna e cea mai aleasă, de un farmec rar,
Un sărut azi dimineaţă ea mi-a dat în dar.
Boare –sărutare
Un răsuflet de gheaţă
Pe frunte mi s-a pus iar.
Albe-luminate-s apele.
Întunecat e totul pe sus, spre apus.
Mii şi mii de gânduri albe
Se rotesc, se pleacă.
Un sărut al iernii
Te-a distrus.

Veşnic verde

Brad minunat
Cu steluţe de argint,
Autorului Sub sărutul iernii
Te-nclini fremătând.
Ieri am deschis „Poveştile Bucovinei”,
Avându-l autor pe Dragoş Huţuleac. Verdeaţa ta-i ascunsă
N-am mai putut s-o las de lângă mine Sub plapuma de nea,
Pentru că poveştile lui tare-mi plac. Cu-o tainică umbră
Pitită peruzea.
Urmând pe Ispirescu, cu-a lui poveşti de vis,
A mers pe munţi, pe văi, prin locuri neumblate. În inima mea.
Din depărtate locuri, el oameni a descris,
Unind isprăvi, situaţii într-o frumoasă carte. Sărutare din iarnă

Pornind cu-ale lor fapte din vremi de mult uitate, Gigantică umbră a nopţii imense,
Neocolind nimica, schimbând doar nişte nume, Castel de cleştar de nimeni ştiut,
Ajunse-n vremi de astăzi, prin fapte cercetate. Ai dat o speranţă, de fericire,
El, prin această carte, şi-a făcut un renume. Sărutului iernii care-a trecut.

Dragoş, cu multe vise şi cu virtuţi alese, Minusculul suflet ce te locuieşte

Surprins-ai în poveste o crudă realitate. Închis e, cu lanţuri de crud.
Ai îmbrăcat armonic pe cele mai alese. O rază de lună de-abia poposeşte
Cu dragoste-n curând, ne dă o altă carte. Pe-al iernii sărut ce-a trecut.

5
 SURÂSUL BUCOVINEI

Acest ,,acum’’ al tăcerii mele e cea mai adâncă groapă

din care nici un principiu al lui Hegel

nu mă va trezi miraculos
ANY DRĂGOIANU cu cât sap mai mult în fiinţă
atomii devin generali
patetici
lustruiesc ideile nefericite
priponesc vreo două trei gânduri
să mă nasc
să mă afund în tristeţe
iată încercările
spunându-le devin neînsemnată
ca un bob de grâu într-un lan
ce guri flămânde vor muşca din gramul meu de durere

acest ,,acum’’ mă găseşte într-o mantie groasă

a tristeţii
mă întorc
Timpul se va întoarce în bârlogul lui nicio înţelepciune a lumii nu-mi e de folos
singura certitudine a fost acel Întreg
ca un animal bătrân şi bolnav eul meu şi eul tău
cu gâtul uscat cu limba pleoscăind într-o altă dimensiune
se va trânti în ţărână
ceasurile vor bate anemic acest ,,acum’’…mă găseşte
şi sângele vremii va înnopta pe buzele noastre oare să fie bucuria pierderii mele
ca un sărut de adio nici Platon
moartea se va aşeza pe braţele lui scorojite nici Hegel nu au soluţii
şi vor visa împreună mări şi oceane cei învinşi nu au voie să-şi arate faţa
dezastre şi nebunii
aşa cum visează toţi oamenii creduli Laturile egale nu dau fiinţei zborul
vor cuge râuri de smoală
flăcări apocaliptice vor cuprinde gândurile cum mantia groasă nu încălzeşte goliciunea sufletului
cum rătăciriele şi aruncările în prăpastie
timpul se va întoarce învins nu duc mereu la sinucidere
cu oasele zdrenţuite cum prin şanţurile adânci nu curg râuri limpezi
cu fălcile încleştate
şi va gusta ţărâna de sub mantia-i neagră laturile egale nu dau fiinţei zborul
ca un soldat rănit pe front cum gloanţele nu perforează întotdeauna
iar moartea se va aşeza pe braţele lui ţinta propusă
ca o femeie plătită să-i iubească neliniştea ultimei pulsaţii iar orbirea temporară nu conduce la moarte definitivă
şi vor visa împreună munţi şi păduri cum colţul unei pietre nu ajunge la tâmpla destinului
flăcări apocaliptice cum segmentele de timp arse nu rămân
şanţuri adânci o cenuşă spulberată în văzduh
cum soldatul batjocorit nu va sta nemişcat
timpul se va întoarce în bârlogul lui cu faţa în nisipul vremii pentru totdeauna
ca un câine urmărit de hingheri
ca un poet fără pâine şi vin la o cină de taină laturile egale nu dau fiinţei zborul
unde iluziile cum scândurile de brad nu ajung mereu locuinţă veşnică
ca nişte femei goale l-ar vinde pe nimic cum inima nu strigă în pustiu pentru un drum ocazional

laturile egale nu sunt întotdeauna egale

cum fiinţa nu se poate răzgândi la trecerea vămilor
cum greşelile nu sunt întotdeauna greşeli
sunt intenţii pentru o nouă fugă
de dragostea care ne sfâşie carnea şi nopţile
şi vinovăţia este doar a ta

6
 SURÂSUL BUCOVINEI
GHEORGHE ANDREI NEAGU
Vasilache şi Măriorica
Războiul se sfârşise. Pe
tăpşanul de lângă oraş,era
iarmaroc. Femeia cu trup de şarpe,
femeia păianjen şi cutia lui Nea
Ghiţă cu marionete,erau la datorie.
Foamea îi făcea pe artişti să nu
aibă odihnă. Lumea venea ca să
mai uite de ororile războiului.
Păpușile lui nea Ghiță atrăgeau cel mai mult
publicul. Mișcarea lor neobosită, certurile nelipsite,
stârneau râsul bărbaților când recunoșteau în vocea
lui Măriorica glasul certăreț al nevestelor. Acestea,
la rândul lor râdeau de Vasilache, bărbatul
nepriceput care semăna mult cu cel pe care îl aveau
fiecare acasă. Azi, câteva paie de negară din mătura
lui Măriorica, obiect de recuzită nelipsit, care
folosea și la curățenie și la pedepsirea partenerului
leneș, se proptiseră în fesul lui Vasilache în aşa hal,
încât îl smulse din încleiere cu păr cu tot. Hohotele
de râs ajunseră până la nea Ghiţă. Dar el,de
dedesubt, nu realiza ridicolul situaţiei. Continua să
mişte măturicea spre ţeasta lui Vasilache, stârnind şi
mai tare râsul audienţei. Abia când îi căzu în cap
fesul cu tot cu peruca lui Vasilache, îşi dădu seama
de ce nu se mai oprea mulţimea din râsul ce-i
umplea sufletul de bucurie, crezând că sceneta are
succes, că probabil azi era el mai inspirat în mânuire,
sau vocea lui se potrivea mai mult personajelor. Era
semn că publicul avea să se întoarcă şi la următoarea
reprezentaţie, cu alte ouă sau cine ştie ce produse
folosite ca taxă de intrare. De fapt, nu se intra
nicăieri. După ce striga el din toţi rărunchii în porta-
vocea ruginită: „lume, lume, hai la Vasilache şi
Măriorica, să râzi până te doare burtica”, se plimba
printre cei ce fuseseră atraşi de strigătele lui, cu o
mâna întinsă şi un paner din nuieleîn cealaltă,
pregătit să primească daruri. Unii îi dădeau o mână
de nuci, alţii câteva mere, dar cei mai mulţi îi dădeau
câte un ou.
- Bogdaproste! spunea nea Ghiţă, deşertând
ceea ce primise în panerul de nuiele. Nu-i lăsa pe ei
să pună darul. I s-a întâmplat ca unii să arunce ouăle
cu putere unele peste altele ca să se spargă, fie că
băuseră un pic mai mult, fie numai aşa de-al
dracului, să se distreze. Mai mult bărbații se
răzbunau astfel că fuseseră batjocoriți de o muiere,
deși râseseră și ei la rând cu toată lumea. După ce
strângea te miri ce şi mai nimic, trecea în spatele
scenei improvizate, din cele câteva lăicere, intrând
după scândura unde îşi avea păpuşile. Apoi cu glas
piţigăiat, îşi istorisea povestea, care mai întotdeauna
se sfârşea cu o bătaie zdravănă administrată de
Măriorica lui Vasilache cel leneş şi prost. Odinioară
avusese o poveste în care, Măriorica şi Vasilache îl
7
pedepseau pe boierul cel lacom sau pe jandarmul cel
rău. Asta până când a venit un jandarm şi a spus:
- Băi, nea Ghiţă, dar de când îţi permiţi tu să-ţi
baţi joc de boier sau de oamenii stăpânirii? De
atunci, nea Ghiţă l-a făcut numai pe Vasilache
victimă, pe care Măriorica se răzbuna tot mai
ţâfnoasă şi plină de zvâc. Scenele îi reușeau
întotdeauna, pentru că nea Ghiţă avea un glas
piţigăiat, care imita foarte bine vocea unei femei
arţăgoase. Seara, când se aciuia pe unde putea,
mânca jumătate din ouăle adunate. Celelalte erau
date la schimb, fie pentru o bucată de mămăligă, fie
pentru un adăpost mai acătării, iar uneori chiar şi
pentru un pahar de vin roşu şi acru, aşa cum îi plăcea
lui. În seara asta era puţin mai altfel decât în alte
dăţi. După terminarea reprezentaţiei, îşi strânse
ţoalele sub care îşi desfăşurase numărul, bău un gât
de apă din ţumburuşul de pe toarta ulciorului de lut
şi sparse un ou crud ca să umple creştetul lui
Vasilache cu albuș, să-l facă lipicios, ca să stea
peruca şi cuşma ţuguiată ce-o dezlipise din cauza
zelului cu care mânuise păpușile. Nici nu-şi dădu
seama când din spatele lui se apropie un ofiţer din
armata română.
- De unde eşti bădie?
- Nici nu mai ştiu! Dar, ce-am făcut, păcatele
mele?, îşi arătă el îngrijorarea suflând deasupra
albuşului cu care năclăise creştetul lui Vasilache.
Militarul nu-i răspunse. Îl privi cum aşeza căciuliţa
ţuguiată, din postav, pe creştetul lucios, aşteptând
răbdător un timp potrivit pentru dialog.
- Unde dormi diseară?
- Pe unde apuc, păcatele mele!
- N-ai vrea să dormi la mine?
- Aşa, hodoronc, tronc? Fără să fac nimic? Ce
v-a venit?
- M-am întors de pe front şi am găsit fata
bolnavă pe moarte! Aproape că nu se mai dă jos din
pat. Nu ştiu cât o să mai trăiască. Şi am văzut cum
râdeau oamenii la spectacolul dumitale. Îţi dau şi
câteva milioane de lei ca să cumperi o găină, numai
să ţii spectacolul şi-n faţa copilului meu. Aş vrea s-o
mai văd râzând odată! îi zise ofiţerul cu glasul trist,
sfâşietor.Păpuşarul se ridică în picioare şi-i întinse
mâna:
- Ghiţă!
- Spiridon! îi zise ofiţerul strângându-i mâna.
Avea o palmă aspră de om obişnuit cu munca. De
aceea, făcu un gest firesc, ridicând una din boccelele
păpuşarului.
- Ai cu ce să le cari? îl întrebă el pe nea Ghiţă.
- Cu cârca, domnule ofiţer!
Ofiţerul zâmbi amar şi-i făcu semn să-l urmeze.
Ajunseră curând în faţa unei case cu un ceardac
acoperit cu sticlă şi cercevele albastre. Uşa se
deschise uşor.
- Hai să lăsăm bagajele pe verandă! îi spuse
Spiridon cu un glas molcom. Pe holul de la intrare, îl
 SURÂSUL BUCOVINEI
întâmpină o căldură nefirească prin care răzbătea un
iz de boală și de leacuri amestecate.
- Spirache, tu eşti? se auzi o voce feminină de
undeva din interiorul casei.
- Eu sunt şi n-am venit cu mâna goală! îi
răspunse el, prevenind-o. Din cadrul unei uşi din
lateral se ivi silueta unei tinere femei ce contrasta
puternic cu tristeţea ofiţerului ce se întinsese
molipsitor şi-n mişcările păpuşarului.
- Intraţi, intraţi! îi îndemnă ea.
- Soră-mea! preciză ofiţerul cu un aer vinovat.
Veselia ei parcă făcea parte dintr-o altă lume decât
cea descrisă de el păpuşarului. Era și ea aproape
copil. După ce au trecut în camera în care fuseseră
îmbiaţi, Ghiţă s-a trezit în faţa unui baldachin, în
care se ghicea silueta unei fetiţe, care mai avea puţin
până să devină o adolescentă. Şedea nemişcată.
Avea faţa palidă. Doar ochii i se mişcau, căutând să
desluşească în penumbra încăperii, toate câte
trebuiau a fi văzute.
- Didina, ţi-am adus un om cu păpuşi! O să-ţi
placă. O să pună păpuşile să joace în faţa ta.
Ea nu răspunse. Privirile doar îi tresăriră uşor,
semn că îi stârnise interesul. Ghiţă ieşi în verandă.
Încercă să înjghebe pe holul de la intrare, o scenă
improvizată la repezeală.
- Ce faci? Aici? îl întrebă Spiridon.
- Păi, să-i facem o surpriză, dacă vede cum îmi
construiesc eu toată scena, nu mai prezintă interes!
- Domnule Ghiţă, n-o să pot s-o scot pe hol ca
să vadă spectacolul!
- Atunci, închideţi uşa ca să mut toată coşmelia
în dreptul ei, să nu vadă ce fac eu cu adevărat. Şi o
deschideţi când sunt gata de spectacol. Daţi mai
multă lumină şi cred că o să vadă şi să audă totul, îi
propuse Ghiţă la repezeală. Şi într-adevăr când
Spiridon a deschis uşa şi s-a dus spre baldachin ca
să-i pună copilei o pernă sub cap spre a vedea mai
bine pe Măriorica păruindu-l pe Vasilache, Didina a
zâmbit. Un zâmbet bolnăvicios de om sleit. Și s-a
stins. Nici măcar n-a horcăit. Spiridon se luă cu
mâinile de cap.
- Ieşi afară, afarăăă! îi strigă păpuşarului
copleşit de durere, de parcă nu el l-ar fi adus.
Pentru câteva clipe, Vasilache rămase nemișcat.
Sora, nu mai zâmbea nici ea. Rămase lipită de
peretele din hol de unde privise reprezentația. Îi
speriase glasul acela nefiresc al ofițerului, dar nu
realizau încă grozăvia care se petrecuse așa de
repede. Mai iute se dezmetici Vasilache. Își strânse
în grabă păpușile și restul recuzitei, ieșind de-a-
ndăratelea di hol. Pricepuse. Nu mai era cazul să
ceară răsplata. Pierduse o ocazie neașteptată, dar era
și el om, cu toate că nu era durerea lui. Mergea
îngândurat spre tabăra unde își așezaseră circarii
corturile. Și, peste toate, natura își cerea drepturile.
Îi era foame. Norocul lui era că-și salvase ouăle
agonisite pe tăpșanul unde se ținea iarmarocul. Putea
8
să le strivească din grabă. Se aşeză așadar la
marginea tăpşanului,îşi scoase cana de tablă ce-o
găsise la un soldat mort, şi-o umplu pe jumătate cu
apa din bidonaşul cazon, de aluminiu învelit în
pâslă verzuie, legat cu o curea îngustă de piele
pentru purtat pe umăr. Era tot de la soldat.
Ar fi putut să soarbă conţinutul oului aşa cum îl
câştigase,crud. Dar era mai gustos fiert sau prăjit. Se
furişă până la cortul femeii păianjen. Ştia că avea
grijă să aibă mai toată noaptea jeratic încins. Se
apropie cu fereală. Mai ştia că nu-i plăcea nici să fie
deranjată şi nici tovărăşia cuiva. Nu-i plăcea mai
mult de frica circarului care o altoia serios de câte
ori o prindea că se uită mai galeș la altcineva, scopul
privirilor fiind evident o chemare la mângâieri. Era
focoasă și-și atrăgea victimele după cum își juca
rolul. Ca păianjenul în plasă.
- Care-i acolo? Se auzi glasul ei morocănos.
- Ghiţă, coană mare! Aşa-i plăcea să-i zici.
- Şi ce vrei?
- Un tăciune aprins, să-mi fierb şi eu un ou în
cana mea, se mărturisi păpuşarul neliniştit. Dar azi,
coana mareavea chef să-l cheme înăuntru. Cochilia
în care-şi băga corpul ca să semene cu un păianjen
nu se zărea. Oricum, era mereu acoperită cu un
pled vechi. Femeia şedea întinsă pe un fel de laviţă
transformată în pat căutând să-şi dezmorţească
trupul chinuit de strânsoarea cochiliei ce-o purtase
toată ziua:
- Nu vrei să-mi faci o frecţie? îi zise ea
aşezându-se pe burtă.
- Da cum să nu, coană mare, îi spuse Ghiţă
suflecându-şi mâinile. Femeia îi întinse o sticlă cu
un lichid parfumat şi uleios.
- Pune-ţi astea în palme! Cred că nu le ai
bătucite.
- De unde să le am aşa?, o asigură păpuşarul.
De la Vasilache şi Mariorica? Nu pot să le am aspre,
am o piele fină! îi zise el picurându-şi în podul
palmei uleiul plăcut mirositor.
- Lasă că văd eu, dacă te lauzi sau spui
adevărul! îi zise ea pusă pe şagă. Palmele lui Ghiţă
se plimbau cu delicateţe de pe omoplaţi până mai
jos de şale.
- Ai cu adevărat mâinile fine! îi zise ea uşor
excitată. El nu-i răspunse, continuă mişcările
prelungi ca o mângâiere de-a lungul spatelui până la
fese.
- Fii bărbat, păpuşarule! Dă şi pe buci că şi alea
mi-au amorţit în coaşca aia de păianjen! îi zise ea cu
un glas în care încolţise păcatul. Ghiţă îşi plimbă
podul palmelor până dincolo de elasticul chiloţilor.
- Dacă vreţi, eu pot să vă pun sângele în
mişcare, lovindu-vă uşor peste funduleţul acesta
năzdrăvan! se pomeni zicând Ghiţă.
- Vreau, de ce să nu vreau! zise, pregătindu-se
de ceva ce de mult nu mai avusese parte. Ghiţă a
început s-o pălmuiască uşor peste fese, apoi peste
 SURÂSUL BUCOVINEI
omoplaţi. Îi văzu sânii turtiţi ieşindu-i pe la subţiori,
- Lasă aici, dă mai tare peste buci! îl îndemnă
circăreasa. Şi Ghiţă se opri doar în acea zonă.
- E bine? întrebă el cu palmele înfierbântate.,
- Mai tare, mai tare! îl îndemnă ea icnind de
plăcere. Pielea de pe şezut i se înroşise.
- Mai tare de atât nu pot! Vi s-a înroşit pielea!
Mi-e teamă să nu vă doară, rosti el apucând sticla să-
şi mai pună câteva picături de ulei în palme.
Dar nu mai apucă. Ea se întoarse cu faţa în sus,
cu sânii goi şi mari şi-l cuprinse pe Ghiţă pe
neaşteptate, de după gât. Mai păţise el de-astea. Nu
că ar fi fost prea arătos, dar nici de lepădat nu era. Și
la îndemânarea mâinilor lui râvniseră multe femei.
Se opinti așadar vârtos în trupul ei, făcând-o să-şi
piardă minţile. Şi în vreme ce coana mare îşi striga
zvâcnetul de plăcere, în cort intră circarul. Nu zise
nimic. Îşi scoase de la tureatca cizmelor de piele –
captură de război – un cuţit cu lamă lungă şi ascuţită,
aşteptând. După părerea lui ar fi fost păcat să nu-i
lase pe cei doi să-şi savureze plăcerea. Apoi se
apropie cu mişcări de felină şi când Ghiţă se ridică
de pe ea să-şi tragă pantalonii, îl apucă de obiectul
păcatului ce se afla încă în stare de erecţie şi-l reteză
cu o lovitură iscusită. Sângele ţâşni într-un şuvoi
nebănuit de puternic. Femeia ţipă.
- Ce acum nu-ţi mai place? îi zise circarul
privind cum Ghiţă se uita năuc la ciotul din care
năboia sângele.
Ghiță nu simţea nicio durere, senzaţia plăcerii
încă nu-i dispăruse. Căzu apoi brusc din picioare,
ca retezat.
Coana mare se uita paralizată la trupul
păpuşarului năclăit în propriul sânge, care intra în
pământul din cort, încetul cu încetul. Circarul culese
de pe jos bucata de carne ce se micşorase vizibil şi i-
o aşeză pe pieptul gol intre sâni. Ghiţă mai apucă să-
şi vadă partea mutilată trecând în lumea umbrelor.
Femeia, zvârli îngrozită boțul de carne care părea că
palpită încă și începu să se îmbrace. Mai fusese
surprinsă și cu alți bărbați şi promisese circarului să
se facă fată cuminte. Iar el o iertase pentru că fără ea
se descurca mai greu. Oamenilor le plăceau
ciudățeniile. Unii, mai slabi de minte, chiar credeau
că ceea ce văd este adevărat. Dar acum nu mai era
de iertat. Cele două păpuşi zăceau la intrare.
Circarul le luă într-o mână, apoi apucă un hârleţ
ce-l pusese acolo pentru alte întrebuințări.
- Dă-te la o parte!, îi zise el circăresei după ce
văzu că se îmbrăcase. Ea se mişcă fără să-și dea
seama, aidoma păianjenului, ca în transă. Se uită la
el cum apucă hârleţul şi-l înfipse chiar în balta de
sânge ce se zvântase sub cadavrul păpuşarului. Îl
îngropă la lumina unei lumânări aprinsă înainte de
a se apuca de treabă
- Aşa este creştineşte! rosti circarul mai mult
pentru sine, aruncând şi păpuşile în groapa
încăpătoare. Deasupra, bătători bine pământ reavăn
adus de afară.
9
EMILIA POPESCU RUSU
Invitație la lectură
Lume dragă, lume bună, o invitație la o plăcută
lectură, te așteaptă...
Pe data de 28 martie 2018,la Bibiloteca „GE.T
Kirirleanu” din Piatra Neamt, a fost lansat cu succes
romanul „Iubirea din tăceri”-cea de-a doua carte a
scriitoarei Nicoleta Nistoreanu Toncu, profesoară de
lb. Engleză la Școala Gimnazială „Elena
Cuza”Piatra Neamț. După apariția primului volum
de memorialistică, Nicoleta Nistoreanu Toncu ne
uimește cu o nouă apariție editorial pentru un
segment adult de vârstă, te poți regăsi în paginile
cărți fie că ai 19 sau 50-60 de ani…
Apărută la Editura Mușatinia-2018, editor:
Emilia Țuțuianu, redactor: Dorin Dospinescu,
prefațată de scriitorul nemțean Constantin
Munteanu, cartea de față se bucură de un real succes
în rândul cititorilor care au avut bucuria de-a se
delecta cu lectura mai mult decât captivantă
desprinsă dintre pagini.
Într-o totală transparență a vieții din
Bucureștiul anilor 76-77, într-un București devastat
de cutremurul din 77, o iubire, mână în mână cu o
tăcere ființială, lăsată peste două suflete luminate de
soarele tinereții și al iubirii, pășește cu certitudinea
imposibilului spre tărâmul făgăduit.
Silvia și Daniel sunt protagoniștii acestui
roman de dragoste, ei sunt exponenții a două lumi
diferite, destinați să-și trăiască iubirea caldă și
frustrantă printre umbrele sistemului și a unor
mentalități sociale.
Învăluiți în fantezie și
cuprinși de tumultul tinereții,
Silvia și Daniel dau o
transparență și o fluiditate
expunerii. Autoarea reușește
fără niciun efort să mențină
interesul până la sfârșitul
romanului, care de fapt, cred
că nu s-a terminat.
Emilia Popescu Rusu - modestul cititor
 SURÂSUL BUCOVINEI
CORNELIA PĂUN HEINZEL
„ȘOCUL” sau „Casa misterioasă” din cartea
"El cartero nunca más llama dos veces" o
"Sueños... sueños... sueños" / „Poştaşul nu mai sună
de două ori" sau „Visuri… visuri… visuri…" de Dr.
Cornelia Păun Heinzel
Un şuierat prelung, sfâşietor, ca un bocet
disperat pătrunde adânc sufletele celor aflaţi pe
aripile bulevardului din centrul Bucureştiului.
Fiecare părticică a corpului tresare. Fiori reci
parcurg succesiv, fiecare centimetru al coloanei
vertebrale. Dacă erai fericit, liniştit, visător, totul s-a
spulberat într-o secundă... Este însă ceva obişnuit
pentru locuitorii din apropierea arterelor principale
ale Bucureştiului. La aproximativ cincisprezece
minute te învăluie o astfel de explozie sonoră. O
maşină de pompieri, o salvare sau o maşină a
Poliţiei... Intensitatea sunetului face să vibreze orice
părticică a corpului omenesc. Poate datorită
îmbinării incredibile a sunetelor dureroase, ascuţite,
care te pătrund instantaneu sau a vaietului care te
înfioară, prevestind ceva rău? Sunetele sunt mai
intense în puterea nopţii. Noaptea trece foarte rar
câte-o maşină. Dar sigur câteva maşini cu şuieratul
înfiorător te vor scoate brusc din dulcea împărăţie a
visurilor, spre a te conduce în cea a coşmarurilor
reale.
Apelul telefonului mobil a părut extrem de
armonios, deși era începutul unei întâmplări
înfiorătoare și cât se poate de adevărată.
- Carmen, tu eşti? mă întrebă persoana cu
mobilul.
- Da! răspunsei eu prompt.
- Sunt Isabela! Am găsit o casă de cumpărat!
De fapt, un apartament într-o casă! grăi femeia.
- Nu este cumva vreo excrocherie? am întrebat-
o neîncrezătoare. Mare minune ar fi să fie totul în
regulă! Mi-a spus un notar că nu a mai văzut vânzare
corectă în ultimii ani! Excrocii mai săraci vor să
încaseze numai avansul, dar să rămână în casă. Îți
spun fără jenă că nu au unde să se ducă, adică nu vor
să-ți vândă nimic. Mafioții imobiliari însă îți iau
banii pe toată casa și nu-ți dau nimic. Și n-ai nicio
șansă să-i mai recuperezi!
- Sper să fie bine! Tu, unde eşti? mă întrebă
Isabela.
10
- La Universitate! i-am răspuns. Am terminat
acum orele.
- Urcă-te într-un 16 şi îţi spun eu unde să
cobori! Al meu soţ are multe cursuri cu studenţii în
acest semestru şi nu poate veni acum. Eu vreau să
văd astăzi casa. Te rog, vino cu mine!
- Bine! acceptai eu, fără discuţii.
Şi nu regretai deloc. Traseul tramvaiului este un
spațiu, în care se împletesc în mod straniu, istoriile
ultimelor două secole, încremenite haotic într-un
colaj misterios.
Plimbarea cu tramvaiul 16 este o călătorie cu
luntrea pe Archeon, şoferul fiind o tristă călăuză.
Drumul îţi oferă cele mai inedite experienţe.
De abia parcurgi o sută de metri şi intri într-o
altă lume, un fel de Valea Plângerii atemporală. O
împărăţie cenuşie, ca o pânză pictată în nuanţe de
gri, creație a unui artist deprimat. De la trotuarul
înveşmântat în nuanţe întunecate la cenuşiul
albăstrui al cerului... Apar clădiri construite la
început de secol, aflate în paragină, fără geamuri sau
ferestre, cu pereţi scorojiţi, din care ţi se dezvăluie
fără pudoare cărămida stacojie, trecută prin negura
vremurilor, rămăşiţe de ziduri. Distruse... ca după
vreun cataclism sau vreun atac armat! Par imagini
din Beirut, din timpul războiului! Printre ele şi
câteva construcţii noi : coloşi de sticlă, de un
albastru intens, pur şi metal argintiu, ce adăpostesc
vreo două bănci şi sediul unei corporaţii! Apare
chiar scheletul înfiorător al unei noi construcţii. Dar
senzaţia este similară cu vederea unui schelet uman.
Şi din loc în loc, terenuri năpădite de buruieni înalte,
filiforme... Printre ele, apare gingaș, câte-o spirală
ascendentă de frunze alternante, decupate în forme
interesante, care nu se simplifică decât reducându-se
din ce în ce mai mult spre vârful plantei, unde
sfârşesc prin a deveni sepalele caliciului, aliniate în
cerc. Este o întoarcere spre începutul lor şi în acelaşi
timp un nou început, cel al florii fermecate. Căci
orice floare îţi dezvăluie privirii, dacă o studiezi cu
atenţie, miracolul ei. Chiar dacă este o simplă
buruiană...
Observ că tramvaiul îmi oferă o ocazie, pe care
nu aş avea-o ca simplu trecător, prin acest traseu. Ca
un veşnic căutător al frumosului, pot admira însă
printre mormanele de moloz şi ziduri, delicateţea
detaliilor dantelate, aflate deasupra arcadelor
eliptice. Mă las fermecată de misterul statuilor reci
de marmură albă, ce tronează cu superioritate pe
zidurile firave ale clădirilor, făcând abstracţie de
restul peisajului. Ca pieton, cred însă, că n-aş admira
prea liniştită sabia de piatră şi gata de luptă a
vajnicului soldat roman, ce străjuieşte deasupra
intrării unei clădiri din faţa mea, arborat de ziduri,
care se mai susţin ca printr-o minune, căci ar putea
zbura oricând deasupra mea. M-ar cutremura
minunatul cap al nemuritoarei Venus, suspendat în
arcada unui balcoan, căci oricând m-ar putea arunca,
 SURÂSUL BUCOVINEI
pe mine, ca simplu muritor, pe alte tărâmuri, din
împărăţia misterioasă a umbrelor cenuşii... Mai
stranii oare decât drumul pe care-l parcurg?
Parc-aş fi într-un tunel al timpului, în care am
fost proiectată instantaneu, în Bucureştiul
începutului de secol, fiind conştientă totuşi de
prezent. Mă gândesc că, pentru amatorii de senzaţii
tari din Occident ar fi ceva inedit. Dar pentru noi,
care avem parte de astfel de lucruri permanent, un
așa experiment pare ceva obişnuit, neglijabil.
Un mic parc se dezvăluie şi în mijlocul lui, un
foc cu flăcări portocalii-roşiatice, străjuit de figuri
stranii: un Jean Valjean al timpurilor noastre, al
acestor locuri şi câteva personaje mizere,
zdrenţuroase, cu figuri marcate de o ură diabolică,
desprinse parcă din romanele lui Dickens... Cu care
nu ai vrea să te întâlneşti vreodată face-to-face.
Extrem de puţine case sunt totuşi renovate.
Acelea în care şi-a făcut sălaş vreun partid, vreo
asociaţie... Construcţiile preluate de firme sunt cele
mai șocante, prin combinaţia total nepotrivită a
amestecului de modern, cu elemente antice,
arhitecturale.
Ochii îmi zboară încântaţi spre arhitectura
fascinantă a clădirii din faţă. Încerc să savurez
fiecare detaliu... Privirea mea parcurge cu nesaţ
acest neant al paradisului intersecţiilor dintre
gingaşele arcuri eliptice, cu minunatele trasee
parabolice, al delicatelor coloane hiperbolice pe care
tronează din loc în loc sfere perfecte. Irisul meu
devine originea sistemului de referinţă, faţă de care
poţi calcula orice rază sau lungime de arc, orice
suprafaţă. Clipa devine originea sistemul de referinţă
temporal, momentul în care întorci clepsidra şi firele
de nisip fin şi auriu încep timide să se strecoare. În
această lume a infinitului, nu poposeşti însă prea
mult... Te trezește la realitate anunţul sec, glacial,
montat pe peretele din faţă: „Magazin social”. În
stânga, domneşte însă un mic castel de un verde
primăvăratec, ce te încântă. Raza privirii urmăreşte
din nou însetată, fiecare detaliu, fiecare rotunjire a
minunatelor capiteluri din marmură. Starea de feerie
dispare rapid. Căci privirea cade pe panoplia rigidă,
fixată pe faţada clădirii, în dreapta, la doi metri de
sol : „Magazin - ARME ŞI MUNIŢII”!
Privesc atunci mirată spre călătorii din tramvai,
sincronizaţi perfect cu împărăţia cenuşie de afară.
Cu hainele lor, cu gândurile lor... Toţi privesc în gol.
Plutesc cu toţii în imensul ocean al gândurilor
personale, al problemele zilnice, de parcă totul în jur
este ceva obişnuit, ceva normal. Exteriorul nu-i mai
interesează de mult...
Printre ziduri demolate, într-un început de
stradă tip arc parabolic deformat, figuri mizere,
zdrenţăroase, cu feţe întunecate...
Te gândeşti fără să vrei la Dante, călătorind
printr-unul din cercurile infernului. Unul pe care nu
l-a descoperit însă. Un Infern pământean...
11
O fetiţă jucăuşă atrage în fuga ei un câine
fioros, ca un Cerber. Lătratul său cheamă o haită din
apropiere. Câinii o înconjoară şi sar la fetiţă,
arătându-şi colţii lucitori. O acoperă cu labele lor
nervoase. Şi atunci, din curbă, un bărbat aruncă după
ei cu un băţ. Ţipă la ei şi-i goneşte...
În faţa lor tronează pios o biserică. Şi aceeaşi
stranie comuniune între noul distinsei cupole
renovate recent, al intrării laterale proaspăt zugravite
şi vechimea zidurilor dinspre bulevard, decojite
haotic, străpunse violent de moderna ţeavă a
centralei termice, recent instalate şi pe care apare o
tăblie, cu specificaţia „MONUMENT ISTORIC”.
Gândul îmi fuge nostalgic la sărmanii bătrâni,
care locuiesc în vechile case, încă întregi, în care se
află probabil cărţi de valoare şi obiecte de artă
inestimabile, la fel ca elementele de arhitectură ce le
ornează la exterior, la spaima pe care o trăiesc aceşti
oameni zilnic, neputincioşi în faţa pericolelor. Căci
grupul lui Jean Valjean din părculeţ părea pus pe
fapte mari. Planifica acţiuni de anvergură...
Am ajuns în zona casei de vânzare înainte cu
jumătate de oră. Ne-am gândit atunci să căutăm
casa, după indiciile pe care le dăduse agentul
imobiliar: vechimea clădirii, tipul construcţiei,
aspect. Presupunând că informaţiile date
corespundeau realităţii...
Două case imense corespundeau descrierii. Le-
am studiat însă de la distanţă. Mai ales că, la una din
ele, o persoană aflată la fereastra din mansardă, ne
urmărea cu privirea, după o perdea dantelată, deasă
şi îngălbenită de vreme. Nu am reuşit să-i desluşim
figura. Bănuirăm că este o persoană în vârstă.
Isabela era gânditoare. Gândurile îi zburau
involuntar la ziua anterioară. Ce mult îşi dorea ca
totul să fie real! Să poată cumpăra apartamentul. Se
gândi visătoare, la tot ce se întâmplase.
Va continua...
 SURÂSUL BUCOVINEI

DOINA GURIȚĂ ÎN ALBIE DF VIS

În noaptea visului alb
se desfăşoară un spectacol rock
muzele petreceau
sub noaptea îmblânzită
de ruine şi lună
cu gene false şi ochi desenaţi
umbra unui dansator medieval
mă atrage ca o iubire
CALENDARUL albind pietrele din Bucegi
simt ritmurile cum se ceartă
Calendarul... cu vorba împăcării
viclean şi veşnic mergător şi înverzeşte chemarea înălţimilor
călător neobosit prin cum poate fi traducătoare
secunde de timp omologate de poezii muza
filă după filă trec sufocantă confuzie
cu aripi de vânt în acoperişul humei.
şi unndeva departe sau nu prea departe
se duc zile HIBERNALĂ
se duc luni
se duc ani În clipa veşnicului contratimp
se duce tinereţea un suflet învelit în har incandescent
se duc bucuriile iubirii dintr-al luminii jar
se tot duc… s-a dus spre-al cincilea-anotimp
se duc dureros nori nu erau, doar soare
Ireversibil. zapadă albă netopită
grădina toată înflorită
CUGETARE iar dedesubt albastră-verde mare
vânt nu bătea, doar adia
Unde picură lumina şi lui Ilie, blând zefir
explodează verdele o linişte de cimitir
are forma unei figuri permanente un cer aproape te trăgea
numele are viaţă sufletul sanie căta
continuitate divină prin codru zburda
dintotdeauna astral prin adâncimea mării
unde raza luminoasă zbura deasupra căutării
trece în neconformitate se mângâia întru zenitul tandru.
pentru a sugera
munca nemiloasă a gravitaţiei CINE
prin axul materiei negre
ochiul cunoaşterii Calde lacrime amare
printr-un celular invizibil Dulci cireşe roşii
duce inevitabil Raze de argint în zare
în casa ideilor. Unde-mi sunt strămoşii?
Unde-i nucul din grădină?
COȘMAR Unde-i casa părintească?
Siluetă pierdută în timpul iernii Unde-i masa cea creştină?
absență după absență Unde-i vatra strămoşească?
vânturi dense în noaptea goală Mâna mamei încreţită
tristetea fără măsură Strugurii cei copţi din vie
inima este pierdută în întunericul dulce Fruntea tatei râurită
vocea ta se grăbește Unde sunt? De ce mi-e mie?
pierderea ta este o lacrimă în suflet
o incizie fără limite Să trăiesc gândind la voi?
mă plimbă în întuneric Să mă zbat în mlaştini grele?
amintirile de aur Să privesc morminte noi?
ca un coșmar dătător de viață Să zidesc lut şi nuiele?

12
 SURÂSUL BUCOVINEI
DOINA TOMA
Fluturii unui mai luminos…
Dacă nu ar exista luna mai, care face o intrare
triumfală în vara cea cu bogăţie plină, primăvara nu
ar fi completă, cum arborelui i-ar lipsi ramura de
bază, ce deschide coroana bogată în comoara florilor
de tei, bucurie şi mireasmă galbenă venită ca un sol
al prieteniei în anotimpul abundenţei vegetale.
Te trezeşti ca dintr-un somn adânc, chinuit de
ceţuri interioare ce greu se risipesc, într-o explozie
de lumină venită pe căi doar de ele cunoscute, de la
soarele care ştie că dorim să ne deschidem ochii şi
sufletul spre viaţă şi-ţi invadează simţurile atât de
lacome pentru frumosul dăruit de natură, în toate
nuanţele sale felurit pastelate şi care te provoacă să
fii prezent.
Viaţa noastră se derulează prea mult între
betoane şi sticlă, pe asfaltul de care am făcut
dependenţă, deşi, în majoritate, este deteriorat prin
oraşe, nu contează nimic, vrem să călcăm pe asfalt şi
uităm senzaţia uluitoare dăruită de mersul prin iarba
moale, umedă şi răcoroasă la atingerea pielii, care
mângâie în trecere un drumeţ, care mai îndrăzneşte
s-o viziteze în real.
Şi ce linişte se aşterne în sufletul zbuciumat de
tumultul venit din viaţa urbană trepidantă şi nocivă,
iar acolo, uitat în iarba verde cu privirile care
urmăresc alene, nişte nori mici şi albi ce se
deplasează pe seninul albastrului ceresc, care aduce
repaus şi uitare tuturor intruşilor ce îţi populează
zilele şi le tulbură mersul.
Luna mai este magică, un corolar al bucuriei şi
iubirii în apă, în aer şi pe pământ, unde totul
pulsează în viu, freamătă, înfloreşte şi zboară în
întâmpinarea iubirii care dăruieşte şi primeşte fără
gânduri ascunse sau calcule complicate.
Ca o mică prinţesă delicată, această lună
debutează timid, dar cu surprinzătoare înflorire şi
mireasmă răscolitoare a liliacului descoperit în
culori delicate de alb, lila şi mov închis, când toate
drumurile sunt conţinute din opriri voioase pe la
garduri care păzesc cu seriozitate de cerber, tufele
bogate în crenguţe luminoase cu abundenţă florală la
care râvneşti, să furi un pic din parfumul deosebit.
Şi totul e candoare şi culoare în vegetal, lalelele
se iau la întrecere în cutezanţa spre înalt ca nişte
mici săgeţi care vor să plece dar nu o fac, bujorii te
13
mângâie cu privire veselă, în bulgărele lor de petale
catifelate şi înmiresmate ce se leagănă parcă
adormite mereu. Trandafirii nu se grăbesc, distincţia
le impune reguli îndelung pregătite, în bobocul
conturat din linii regulate şi perfecţiune în
aranjamentul micilor petale netede şi încărcate de
mireasmă în care şi-au dat întâlnire, uitate sau noi
parfumuri din timpuri de poveste ce fascinează
privitorul la vederea elegantei flori.
Pe dealuri şi văi ondulate în statornicire, se iau
la întrecere în înflorire elegantă, păducelul ca o
mireasă inocentă îmbrăcată în flori, porumbarul cu
micuţe flori ce cântă la unison soarelui până în
toamna cu bogăţie de fructe, măceşul graţios, distant
şi cam ţepos, dar etalând cu mândrie o floare alb–
rozalie măreaţă în parfumul cu fineţe conceput într-o
natură virgină. Prin iarbă se urmăresc cu invidie în
deschidere, coada-şoricelului, păpădiile galbene de
gelozie că au concurenţă, părăluţe mici, bunghişori,
roşcuţa şi traista-ciobanului, comunică între ele, fără
sunete remarcate, doar priviri prietenoase.
Descoperim macul care tronează, mândru şi
distant deasupra tuturor, cu floarea migălos
construită, atât de roşu precum focul impetuos ce
arde permanent într-un suflet dorit de dragoste
curată.
Ameţit de atâta lumină şi culoare, parcă nu eşti
sigur, dar trebuie să accepţi că înflorirea salcâmului
aduce întâi tăcere, dar şi dispute între florile lui mai
cel năvalnic în apariţie, toate invidioase pe
supremaţia în mireasmă şi abundenţă florală albă, ce
cu mirată înţelegere, se deschide dintr-un coşuleţ
miniatural, îşi cunoaşte valoarea şi trimite spre toate
zările un parfum înnebunitor care te opreşte din
orice gând şi faptă.
Dacă eşti întrebat cine deţine superioritatea
între floarea de salcâm şi delicata iasomie, nu te poţi
hotărî să le departajezi, ambele şi fiecare în parte ne
dăruiesc perfecţiunea absolută a unui parfum suav-
delicat floral, dorit şi aşteptat cu nerăbdare în fiecare
an care aduce un nou mai.
Şi în lumina aurie a unei zile din această lună cu
dragoste plină, parcă vrem să cântăm duios alături de
privighetoarea recunoscută ca regină a lunii lui
„Florar” care ne încântă în liniştea înverzită a unui
crâng, cu adevărate concerte redate spontan, fără
cerere sau pregătire prealabilă.
Ascunse la umbra protectoare a frunzelor,
cireşele surâzătoare în bogăţia arborelui se înroşesc
de bucurie şi aşteaptă cu nerăbdare să fie
transformate în cercei, copilelor cu râs voios şi pas
ştrengar, alergând în soare.
Vedem zburdând în fluturare de aripi străvezii
şi delicate, fluturi galbeni, albi sau „ochi de păun”,
care s-au trezit miraţi în marea de verde, lumină şi
miresme, ce-i atrag ca un magnet, nehotărâţi în faţa
acestui miracol viu, numit natură. Ei nu vor să ştie
că trăiesc doar o zi sau un an, nimic nu contează şi
 SURÂSUL BUCOVINEI
nu-i perturbă în zborul ca o beţie cu parfum şi
lumină. Ţelul lor este să-şi trăiască dragostea în
simplitatea unei fericiri dăruite de prezenţa florilor
care le oferă, cu prietenoasă atenţie, hrană, protecţie
şi provocare a unui dans specific în culoare vie, care
fascinează şi contribuie la momentul de graţie.
Şi oamenii parcă se molipsesc pentru un timp
de voioşia care rezidă din toate ale naturii şi vezi
mai des feţe luminoase a zâmbet cald, ce vin în
întâmpinare cu gesturi în care bunătatea, empatia
sunt repere stabilite de gânduri unde s-au întâlnit
frumosul şi eleganţa gestului.
În luna mai, descoperi tainele naturii ce uimeşte
în exuberanţă, cu un soare mai vesel care deschide
dorul spre căldură, dar mai ales al sufletului
omenesc care vibrează la unison cu vegetalul, cu
ascunse gânduri lăuntrice ce vor să se deschidă în
lumină sau parfum floral. Sufletul fuge spre ele, spre
bucuria regăsirii emoţiilor bune şi frumoase care pot
construi acest sentiment minunat de iubire şi dăruire,
apropiind suflete în tot viul existent al naturii, care
transmite cântec de nou în toate.
Să lăsăm sufletul deschis frumuseţii lunii mai!
ROLAND F. VOINESCU
Broșuri
Scriitorul Analfabețel Zbânțuescu acordă un
interviu.
– Bună ziua, domnule Analfabețel Zbânțuescu, vă
rog să ne vorbiți despre opera dumneavoastră
literară.
– Bună ziua! Da, nu mai scriu cărți, deja sunt
antichități, trebuie să ne aliniem și cu literatura la
noile tendințe.
– Și atunci ce ați scris?
– Broșuri!
– Poftim?... Ce broșuri?!
– Da, în loc de cărți, care deja sunt perimate am
început să scriu broșuri.
– Extraordinar! Și câte broșuri ați scris până acum?
– A, deja am scris două broșuri!
– Ai nu mai spuneți, atât de multe!
– Da, muncesc zi și noapte.
– Despre ce este vorba? Dacă puteți să ne dezvăluiți
subiectele acestor capodopere literare, adică
broșurile.
14
– Da, prima broșură se numește După dulapuri!
– Cum adică, După dulapuri?!
– Păi, știți că erau intelectualii aceia de marcă cu
chestia după blocuri.
– A, da, după blocuri, da, știu!
– E, s-a fumat, trebuia să vin cu ceva nou, de impact,
și astfel a apărut După dulapuri!
– Și, ce este după dulapuri?
– Praf!
– Ce-a făcut?!... Ce praf?
– Praf, dom’le, ce putea să fie după dulap decât praf!
– Aveți perfectă dreptate. Iar cealaltă broșură?
– Cealaltă broșură se numește Na-ți-o frântă, că ți-
am dres-o!
– A, despre ce este vorba?
– Despre gunoi!
– Despre ce?!
– Despre gunoi, adică dacă e frântă ce mai poți face
cu ea decât s-o arunci la gunoi.
– Deci prima broșură este despre praf iar cea de a
doua broșură este despre gunoi, remarc faptul că vă
aplecați asupra unor subiecte existențiale.
– Bine-nțeles!
– Au avut succes aceste broșuri?
– Vai, dar se poate, au fost best-seller-uri!
– Chiar așa?!
– Sigur! Prima, După dulapuri, s-a vândut în patru
exemplare.
– Atât de multe?
– E, două le-au cumpărat, una o mătușă de-a mea, și
alta o verișoară.
– Și celelalte două?
– Am făcut un efort financiar și mi le-am cumpărat
singur din librărie.
– Senzațional! Și cea de a doua broșură?
– Aici deja am ajuns la cincisprezece bucăți.
– Uimitor! Cum ați reușit o asemenea performanță?
– Am prins un nepot la înghesuială.
– Ce înghesuială, că nu pricep?!
– Avea nevoie băiatu’ de niște bani, să iasă și el cu
băieții, un munte, o savarină, ta-su nu a vrut să-i dea
și astfel l-am prins eu la înghesuială, i-am propus să
îi dau eu niște bani, dar... cu condiția să-mi cumpere
din librărie douăzeci de broșuri, bine-nțeles, tot pe
banii mei.
– Stați puțin, parcă ați spus că s-au cumpărat doar
cincisprezece?
– Da, că băiatu’, șmecher, m-a făcut la bani, a
cumpărat doar cincisprezece și a păstrat el
banii pentru restul de cinci, pe lângă banii pe care
oricum i i-am dat.
– Asta e, se mai întâmplă. Vă pot întreba despre
premii literare...
– A, dar broșurile mele au luat toate premiile literare
posibile.
– Cred că era normal, astfel de capodopere, astfel de
broșuri.
 SURÂSUL BUCOVINEI

– Da, până la urmă, ce era să fac, m-am întors și la LUMINIȚA IGNEA

relicve.
– Mă scuzați, nu-nțeleg, ce relicve?!
– Până la urmă m-am aplecat și asupra antichităților,
adică a cărților, nu m-a răbdat inima, ca un mare
scriitor, să nu scriu și măcar o carte.
– A, deci ați scris și o carte.
– Nu, încă nu, este în pregătire.
– Nici nu mă așteptam la altceva, un scriitor ca
dumneavoastră. Ne puteți vorbi despre viitoarea
carte?
– Da, se va numii Carte albă! erată
– Uimitor! Ce nume cu încărcătură. Despre ce este
vorba, subiectul cărții, acțiunea? există viață după vară
– Va fi o carte de o mie de pagini... pe ramul fără de povară,
– Vai, dar ce întorsătură dramatică, de la câteva când vag îl poleiește luna
broșuri la o carte de o mie de pagini. și vântu-l leagănă întruna.
– Da, bine-nțeles, o mie de pagini albe.
– Cum adică pagini albe?! un soare ca o erezie
– Adică fără nici un cuvânt, nici măcar o literă! aprinde bruma cea târzie
– Și credeți că va avea succes? și pune violete tușe
– Vai, dar deja se bat editorii pe ea. pe culmea plină de brândușe.
– Chiar așa?!
– Sigur, păi, lui Gogomănel Prostolea de la editura cât gândul încă mai cutează,
Cartea în derivă, i-a învinețit un ochi. sub teascul vremii se așază
– Aoleo! Adică s-au luat la bătaie la propriu. și peste patima iubirii
– Păi, ce credeai? Stai să vezi, lu’ Tembeluț
se scurge mirul amintirii.
Agramatoiu de la editura Analfabeții viitorului, i-a
spart buza.
– Dar câtă pasiune pentru cartea dumneavoastră. sorbind din ceașca mea ciobită,
– Și nu numai atât... caut spre zarea aburită
– Vai, dar a fost un adevărat măcel. un epilog pentru poveste,
– Nu, stai, că au terminat cu bătaia. dar viața cât mai doare, este.
– Ah, ce bine!
– Vroiam să zic că deja sunt în tratative avansate cu și-ntr-un însângerat apus
renumitul regizor Zevzecuț Bălmăjeală, care vrea s-o e murmur tot ce nu s-a spus.
transpună pe marele ecran. acum, când de plecare-s gata,
– O, vă urez succes! cu-amar îmi frunzăresc erata.
– Deja a acordat un interviu pe această temă în care
a afirmat că va fi cel mai greu film al său. silentium!
– Chiar așa?!
– Da, a zis că va fi foarte dificil să facă acest film, vă azi sunt din nou a ta, singurăte,
puteți imagina două ore de ecran alb, și sonorul un ostatecă în mreaja-ți plumburie,
țiuit continuu, tiiiii! mi-s gândurile toate-amanetate
– Păi, nu turbează spectatorii? ca să-ți plătesc amara de chirie.
– A, va fi un film de artă pentru cunoscători, pentru
connaisseurs.
mi-ai alungat văpaia macilor din piept
– A, nu chiar așa pentru publicul larg.
– Da, nu pentru toți țopârlanii, adică mă ocup de și mi-ai lăsat oglinda-nlăcrimată,
literatură, de artă, la nivel înalt. în ochiul lumii nu-i rază s-o aștept
– Extraordinar! Și alte proiecte de viitor pe lângă prin mantia de gheață să străbată.
broșuri și Cartea albă?
– Da, vreau să trec la un alt nivel literaturii... las cuvintele le-oi fereca-ntr-o criptă
broșurile și mă apuc de scris pliante! ecou să nu mai fie-n veci durerii,
pe iasca gurii crească-mi îndîrjită
Roland F. Voinescu coloana infinită a tăcerii.

15
 SURÂSUL BUCOVINEI

…ergo sum quo vadis?

am toată gama de nevroze nu mă întreb de unde vin,

și o paletă largă de fobii, sunt ciorna scrisului divin,
sunt un focos de superstiții cu slova viața mi-o petrec
încă din anii timpurii. și nu mă-ntreb unde-o să plec.

pisica neagră și luna plină, nu mă întreb nici unde-am stat,

un popă ce-mi iese în drum, silaba mi-a fost drum și pat,
ziua de marți sau zbaterea pleoapei mi-a fost speranță și visare
și clipa pe loc mi-o sugrum. și abisală-ncrâncenare.

nu scot seara gunoiul din suflet, nu mă întreb de ce-am trăit,

dar nici nu mă culc ne-nchinată, cuvântul dur l-am șlefuit,
nici zâmbetul și nici încruntarea cuvântul limpede l-am curs
nu le pun sub cenzură vreodată. și-l port cu mine spre apus.

mă tem de grindină, de ceață, deși-am venit în lume gol

mă tem de omul rău și prost, să-i fiu pateticul obol,
știind că timpul se răzbună, suflet peltic și de pripas,
mă cutremur de cele ce-au fost. aș vrea mai bună să o las.

prezentul e o insulă-n plutire, căci poezia e misterul

iar viitorul doar morgană, care amână efemerul
în lumânarea de pe tort și dacă ea mai are-un rost,
eu vad doar a viermilor hrană. nu mă întreb de ce am fost.

în cătușe pe patul lui Procust, și fiindcă uneori am dat,

un bufon sunt, când vesel, când trist, în zborul meu cel spiralat,
visul meu cariat se revoltă ecoul plânsului deplin,
ca un nerv ulcerat. deci exist! nu mă întreb de unde vin.

patu digua sic gloris mundi

oamenii nu se despart niciodată de tot, nu mă chemați la marile banchete,

avem la-ndemână mereu un „mai pot”, sunt prea semeață, tristă uneori,
desăgi cu-amintiri tot împingem spre-apus, și nu îmi sunt destul să mă îmbete
ctitorind un trecut cam de spate adus. sclipirile de repezi meteori.

cum musca pe sticla ferestrelor lasă nu mă chemați la marile ospețe,

în urmă-le trecerea mereu lipicioasă, la care mitologic îmbuibați
ne-agățăm de trecut, uitând tristul prezent, de osanale, stați să vă răsfețe
viitoru-i tărâmul nici măcar existent. răcani într-ale rimei frați.

plăsmuim vagi scenarii despre cum ar fi fost timidă-i vocea mea în amalgam,
măruntele vieți, de-aveau încă un rost, cutezătoare-i însă erezia,
ne croim existența, la cuvinte toți meșteri, de-a nu veni la marele bairam
scrijelid dulci iluzii pe pereții din peșteri. din care e absentă Poezia.

imputându-ne vorbe și gesturi și fapte, unde v-aștept, voi fi un șambelan,

din ziua de mâine vom face doar noapte, și nu-ntr-un joc de-a puia-gaia,
dorința de pace nu-i decât un boicot, ne-om înâlni la marele chiolhan,
deși nu vom fi despărțiți niciodată de tot. la care Cititoru-ntoarce foaia.

16
 SURÂSUL BUCOVINEI

DAN TEODOR DĂNILĂ BLESTEM...

,,Blestem” și eu întâia oară
Dar fără patimă ascunsă:
Când toate scârțâie în țară,
Revista ,,Scârț” să meargă unsă!

CONJUNCTURĂ
Satisfăcut râdea în barbă
Că s-a-nsurat cam bătrâior:
,,Atunci când dragostea e oarbă,
Înseamnă că norocu-i chior...”

Selecție publicată prin grija surorii sale Silvia și ÎN CĂUTAREA ADEVĂRULUI

a doamnei Violanda Bratu Filosoful trist la mină
Meditează bând la bar,
Cum să scoată la lumină
SONETUL ULTIMEI AMANTE Adevărul din pahar.

Aveam acasă o soție EFECTELE NEGLIJENȚEI

Și-n teritoriu trei amante, Cum bolnavul n-a urmat
Frumoase toate, elegante, Tratamentul cu strictețe
Care de care mai nurlie. Și nici hapuri n-a luat,
A murit... de bătrânețe!
Stârnind priviri ilariante
Și din instinct de lăcomie, EPITAF UNUI PARLAMENTAR
M-am strecurat cu dibăcie De-abia de-o zi e în mormânt
La sânul unei noi bacante... Și-o clipă nu-i mai tace clanța,
C-aici e locul mult prea strâmt
Dar la momentul culminant, Și nu-i încape... aroganța!
Tinzând spre punctul palpitant,
Văzui că totu-i iluzoriu INVIDIE
Despre baba violată
Și-am constatat în mod șocant Zise alta, slută foc:
Că îngerașul meu șarmant ,,Hoașca asta descărnată,
Era... un travestit notoriu! Iarăși a avut noroc!”

SONETUL CERERII DE MÂNĂ RĂSCUMPĂRARE

Sunt și răpitori profani
Când mi-am cerut iubita de soție, Cum găsești doar pe la noi,
I-am dăruit un braț de trandafiri, Că tâlharii mi-au dat bani
Că sunt simbolul marilor iubiri Să-mi iau soacra înapoi!...
Si-al legăturii sacre pe vecie.
EXAMEN LA ,,MATE”
Convins fiind că mâine vom fi miri, La examen întrebată
Cum ne aflam la ea-n bucătărie, Ce e ăla un raport,
I-am dedicat ad-hoc o poezie Fata a răspuns pe dată:
În contul viitoarei fericiri. ,,Un... preludiu la avort!”

Ștergându-și fin obrajii transpirați, PUTEREA OBIȘNUINȚEI...

Se înroși ca pasta de cârnați Părintele, fost cârciumar,
Și nu putea să scoată nici o vorbă. De vechiul lui nărav nu scapă:
Când este singur în altar,
Fiind timidă față de bărbați, Chiar și-n agheazmă toarnă apă!
Ea m-a privit cu ochi înlăcrimați,
Că... tocmai tăia ceapă pentru ciorbă! FEMEIA TE RIDICĂ
Pe el femeia l-a-nălțat
Șim pentru nimeni nu-i mister,
Că, după ce s-a însurat,
Nevasta l-a trimis... la cer!

17
 SURÂSUL BUCOVINEI

IRINA LUCIA MIHALCA

Suntem

Ca un vis neîntrerupt vreodată,

Revenirea
După ce ai călătorit departe, foarte departe,
prin atâtea locuri de basm,
te vei întoarce pe pământul anilor tăi,
acum, întâmplare sau nu, ai venit
în anul acestui gând, în anul acestei toamne,
aplecat sub cerul dorinţelor - de ce eu, nu ştiu?! -
asemeni mărului
cu ramurile încărcate de fructe,
aplecate până-n pământ,
pe pământul anilor tăi.
Nu ştiu încă cine eşti,
prin ochii tai îţi citesc povestea purtată
şi rătăcită prin vieţi,
cu sufletul simt ceea ce porţi cu tine,
de departe, de foarte departe,
din edenul pierdut, din viaţă şi suferinţă,
din zbuciumul şi pribegiile tale, din moarte.
ca un gând ce pulsează la capătul străzii,
ca un adevăr purtat mereu în inimi,
ca o furtună peste necuprinse întinderi,
ca o salbă de stele ce ne înconjoară,
ca o centură de timpuri prin spaţii,
ca o revoltă de semne pe bolta cerească,
ca o înverşunare de eroi în ultimele lor fapte de
arme,
ca un soare ce ne înconjoară printre nori,
ca ziua ajunsă dinaintea eternităţii,
Noi suntem.
Suntem rug, flacără, scântei,
zâmbet, lacrimă, vis,
gânduri, cuvinte în delir, fapte,
raze de soare sau lună, zefir, furtună,
castel de umbre, corolă de lumini,
curcubeu reflectat prin oglinzi paralele,
tunel ascuns în labirintul iubirii,
suflet în căutarea sufletului-pereche care,
negăsindu-l pe pământ,
îl caută în Cer,
cutreierând ierarhia îngerilor.
Suntem piesele aceluiaşi puzzle,
suntem TU, EU,
manifestarea ABSOLUTULUI prin NOI.

Sub mărul cu ramurile încărcate de fructe, Timp de-amintire, timp de uitare

aplecate până-n pământ,
pe pământul anilor tăi, Era un timp când alergam spre tine,
îţi ascult firesc, atât de firesc, un timp dilatat ce ne-mbrăţişa în secundele lui.
suferinţa, Era un timp când doar lumina din noi conta,
iubirea şi gândurile, când odată privirile întâlnite,
misterul vieţii metamorfoza lui Eu ce devenea Tu acţiona
pe acest drum de început... instantaneu,
când te mirai că-ţi revedeai, inexplicabil,
Sub umbra binecuvântată a mărului, imaginea ta pe chipul meu,
tu şi eu pe pământul acesta impregnată de adierea blândă a zefirului,
al anilor făgăduinţei! a apei reflectată de-oglinda sufletului nostru.
Ceva ce nu există şi nu putea să existe,
o melodie nedesluşită auzi, Era un timp când încă nu ne-am îndepărtat, rănindu-
auzi şi cauţi ne,
- o ştii sau nu o ştii? - devenind un alt timp.
un început,
un început de poveste Doar Helios surâde...
scrisă prin cuvintele inimilor noastre! Ştie el ce ştie!

Undeva, o rădăcină ne ţine,

ştii doar că iubirea o simţim sau nu o simţim...

18
 SURÂSUL BUCOVINEI

LELIA MOSSORA
Cântec NEaflat
Te iubesc
Ca ploaia vântul
Te iubesc
Precum cuvântul
Tot iubește o silabă Hai s-adormim
Îngânând Hai s-adormim
O vorba slabă să n-auzim
Legănându-se în zori cum curge ploaia!
Până cand…
Rodesc fiori. Picături reci
Te iubesc cad pe poteci
Am… Ca pe un cântec, ca un covor.
Am pictat o jumătate Te iubesc Tremură iar
Din trecutele iubiri. Ca pe un vis, vântul hoinar
Am fost clipa care-n noapte Te iubesc în sufletul dus
Ca pe o mare
S-a jucat cu amintiri... şi nu-i cuvânt
Am pictat un cer de şoapte Înecată-n paradis,
Nnici legământ..
Înotând printre tăceri Te iubesc
Triste sunt toate.
Şi-am lăsat fără de lege Ca toamna norii
Cuvenite întrebări. Aducându-ne în ploi Ca un mister
Întrebarea și alunecă-n cer
Am cântat înspre apus
Răspunsul pasărea care
Neculori şi veri durute
În cuvântul nicicând spus Amintirilor în doi. am ucis-o odatţ
Şi-n silabe descusute. Te iubesc dar a-nvatat
Am lăsat să cadă-n zori Ca Nemurirea să zboare iar.
Sărutări fără de vrere Care NE … deloc privește,
Valsăm doar în vis,
Şi-am reînceput pe nori Te iubesc
anotimp-paradis
Să scriu verbele stinghere Ca despletirea
în iarna ascesta
Şi am apăsat la fel Ce ne tot
Mereu uimește şi vom strivi
Doar cu pasul peste noapte
Cu apus și răsărit până la zi
Şi am agăţat cercel
Neiubirii tale coapte. Și cu foamea de-mplinit. al buzelor gust.
Am mai despletit secunda Te iubesc Scutur pe noi
Peste frunţi de mult durere Ca ploaia vântul, gerul din doi
Descărcând din nou apusul Te iubesc frunzele moarte.
Când de rouă… când de fiere. Ca pe un vis,
Te iubesc Hai s-adormim
Apoi te-am descoperit să n-auzim
Ascunzând în luna plină Ca toamna… norii,
Te iubesc cum curge ploaia!
Roşii frunze aplecate
Tot mereu peste retină. Ca Nemurirea,
M-ai rugat înalt să zbor Te iubesc
Peste iarna care trece, Ca despletirea
Să mă prefac doar că mor Ce mereu am căutat
Dar să nu rămân prea… rece. Într-un cântec NEaflat.

19
 SURÂSUL BUCOVINEI
MARIA TOMIȚA CORINI
Plânge Prutul...
Plânge Prutul
plânge frate,
Cin' l-aude de departe?
Cine sufletul îi simte?
Plânge ca și un părinte!
Ce i-a fost tăiată-n două
Inima...
Din ea tot plouă,
Lacrimi de surori și frați
De la Nistru spre Carpați!
Plouă-n suflet de român
Lacrimile și le-adun
Le-mpletesc cu apa lui
Apa rece a Prutului
Plânge Prutul, strânge spinii,
De ce oare vin străinii?
Ei de Domnul nu se tem,
Să ne spună cin' suntem?
Noi suntem popor cu nume
Rădăcinile-s în hume,
Rădăcini de viță bună
Cu istoria străbună
Strigă Prutul cu-ndârjire:
- Un popor se vrea-n UNIRE!
8 noiembrie 2017
Vin din neam de tricolor
El...
Tatăl meu purta – albastru
Îmbrăcat în cerul sfânt.
Avea-n ochii săi lumină
Sincer era în cuvânt!
Eu...
Între ei creșteam o zână -
Galbenul, culoarea mea
Mi-o dăduse mândrul soare,
Am vopsit cu ea și-o stea!
Ea...
Lângă mine mama-n roșu
Se-nvelea – frumoasă floare
Tricolor dintotdeauna
Am rămas noi fiecare!
20
Prutule vorbești întruna
Prutule, vorbești întruna
Despre alta, despre una,
Spui povești nenumărate
Despre soră, despre frate,
Despre plaiul care trece
Peste apa ta cea rece
Despre cele două maluri,
Despre cele multe dealuri,
Despre două lunci din vale
Despre gând ce curge-n cale
Despre focul cel cu pară,
Cum e ruptă-n două o țară,
Spui povești nenumărate
Despre sârmele ghimpate
Despre cum maldavenește
În țara asta se vorbește
Tu poveri nenumărate
Duci de ani mereu în spate
Printre valurile tale
Trece dor și trece jale
Ce șoptesc fără de seamă
Despre neam ce stă la vamă
Tu ești apă curgătoare
Și ții neamul în picioare
Cu-ale tale vorbe dulci
Peste apa ta ne culci,
Chiar și-atunci când adormim
Glasul ți-l mai auzim
Te îneci într-un oftat
Și respiri prin gând curat
Și ne spui neostenit
De unde neamul a venit,
Ne vorbești din rădăcină
Grai frumos – limbă română!
Prutule, apă de râu....
Eu povestea ta o știu.
Cât de bine-ar fi să fie
Toată lumea ca să știe
Neam român c-un tricolor
Împreună duc un dor
Dor de țara cea română,
Dor de-a se ține de mână
Să joace hora frăției
Pe pământul României!
 SURÂSUL BUCOVINEI
MARIANA BENDOU
Războiul de ţesut
Bunicii mele Măriuca
Zorile se iviseră de mult şi
animalele zbiereau de foame în
curte, dar ea tragea de ea încă să se
ridice… O moleşeală nemaiştiută o
lipise de pat. Se îmbrăcă fără chef şi
se îndreptă târşâindu-şi încălţările
către poiata păsărilor pe care le hrăni
cu grăunţe. Râni coteţul porcului,
scoase apă din fântână şi o răsturnă în găletar…
Un junghi îi fulgeră mijlocul şi se opri speriată,
apoi se încinse cu un fular de lână întrebându-se în gând:
„Nu eşti tu cumva, nu eşti Moartea mea, care-o să mă
ia?!...”
Împlinise de de curând 77 de ani dar asta nu era
chiar un motiv ca s-o termine cu viaţa; erau încă femei
prin sat mult mai bătrâne decât ea şi tot umblă ca fetele
mari… Ileana lui Vasile, Parascheva de peste drum, Tanţa
lui Ghiţă, Maricica lui Ilie…tot un leat 1 ! Veştejite şi
uscate, cu picioarele strâmbe, unele fără dinţi, altele aduse
din spate… Ptiuuu! Îşi făcu semnul crucii, scuipă în sân şi
deschise uşa chilerului2. Aici era locuşorul ei, refugiul în
ceasul greu al încercărilor, aici îşi petrecea puţinul răgaz
ori lungile seri ale iernilor vrâncene… torcând, ţesând sau
cosând cu fire de lână colorate chiar de ea după cum
învăţase din vechime... „Din vechime” pentru că învăţase
carte numai de la alţii căci mama o părăsise încă de la
naştere pentru a merge în Ceruri, sus, la Dumnezeu.
Crescuse şi ea cum putuse, mai cu una mai cu alta, mai
mult cu lipsurile, până la vârsta măritişului când,
frumoasă fiind, pusese ochii pe ea un soldat proaspăt
întors de pe front şi cu numele Ion. „Nică”, aşa cum îl
alintase de la bun început ea, o cucerise cu voioşia lui, cu
uniforma şi cu melodiile populare cântate la muzicuţă în
timp. Şi apoi, era atât de frumos că multe‚ multe femei i-
au purtat râcă3 sau i-au făcut cu ulcica prin sat!… „Cât am
mai avut de tras pentru el, în viaţa asta, Doamneeee!”.
Apoi au venit copii, doi băieţi şi două fete, Gică,
Mărioara, Anişoara şi Titi pe care i-a crescut, i-a dat la
şcoli mari şi s-au împrăştiat apoi prin lume lăsând-o
singură pentru a se bălăbăni doar cu unchiaşul aista al
ei…
Înconjură cu privirea camera şi pereţii proaspăt
spoiţi cu var... „Cât necaz şi cu păreţii ăştia! Şi câtă
muncă!” Întâi adunase balega uscată, lăsată de puţinii cai
pe uliţă. Pe urmă lutul galben, clisos, de la Lutărie. Pe
urmă călcase lutul, balega şi apa frământându-le îndelung
cu picioarele goale… „Aveam putere pe atunci!” Pe urmă
făcuse chirpicii turnând lutul amestecat cu paie în forme
pentru a se usca la soare… „Nică, dragul de el, bătuse
1
leat - generaţie, vârstã
2 7
chiler - anexã a unei case ţãrãneşti cu rol de bucãtãrie
3 8
râcã - picã, ciudã
21
împreună cu un vecin leţurile, zdravăn, ca să ţie! Şi a
ţinut... cinzeci de ani!...”
Ţolici de coade colorate, covoare de lână ţesute
iarna trecută zăceau, aşezate palii 4 , palii, peste lada cu
zestre, plină cu cerşafuri frumos brodate tot de mânuţa
ei… De la o vreme mânuţa asta a cam început să-i
tremure… iar la bucătărie mai scapă lucruri pe jos… Lâna
covoarelor era de la oile ei, pe care le dăduse la ciobani, la
stâna satului; mai păstrase însă până nu demult, în podul
casei, câteva gheme toarse,... Când a venit Colectiva i-a
luat oile ; nu i-a mai lăsat nici una. Doar lâna lor îi mai
rămăsese, doar atât… Ce să facă, n-a putut să se
împotrivească hoţilor de comunişti... „Femeie amărâta cu
patru copii!” Oile erau puţine dar bune, le dăduse la stână
dar când trecea anul, ciobanii îi dădeau pe ele caş, lapte şi
lână... „Ei, tot a fost bună şi lâna asta! Mi-am mai facut cu
ea treaba… Covoarele aistea, zestrea fetelor, o flanea lui
Nică, o fanşonetă5 pentru mine, ciorachi…”. Acum lâna
s-a terminat, fetele i s-au mă-ritat la oraş… „Nu mai pun
ele pe jos cioarsele mele!” Pentru cine să mai ţeasă? „Am
auzit că au ieşit altele acum; lumea vrea dintr-alea,
persiene… chiar şi pe la noi prin sat. Ţaţa Ioana cică şi-a
luat şi ea… că-s prea frumoase! A lăsat cu limbă de
moarte la nurori când o fi, să i le dea peste groapă. Aşa
măcar s-o bucura de ele ăi mai tineri, că ţolici 6 nu se mai
poartă!”
În colţul din dreapta al chilerului, aproape de
fereastră, aştepta cuminte şi răbdător, Războiul de Ţesut,
prietenul de nădejde şi pricina atâtor amintiri frumoase…
Căci cine altul, dacă nu el, să fi mai fi păstrat în taină,
zâmbete şi lacrimi, bucurii şi dureri? Doine, cântece de
leagăn, cântece de voie bună… ascultase (de câte ori?)
vrăjit de vocea ei frumoasă în timp ce mâinile-i dibace
mânuiau suveica, ghemul, furculiţa…
Se apropie de el şi îi îmbrăţişă lemnul parilor pictat
dar ṣi ros de cari, îl îmbrăţişă strâns, atât de înfocat şi de
strâns, cu lacrimi strivite printre gene, aşa cum îţi
îmbrăţişezi omul drag ce va pleca în curând, la drum lung,
fără a şti dacă mai revine vreodată…
Apoi se duse la cuptorul din curte ca să aţâţe
focul.Vreascurile uscate se aprinseră uşor dar ca să fie
mai sigură aruncă în vatră şi o cană de gaz 7 … Acum
putea adăuga liniştită lemne mai mari…
Reveni în chiler. Purta în mână un topor şi o
beşchie8…
Căzură mai întâi lemnele mici. Apoi, unul câte unul,
parii groṣi…
………………………………………………….................
În curtea casei de pe valea Siretului, focul
cuptorului mistuia tot mai mult ceea ce mai rămăsese din
minunatul război de ţesut de altă dată. Lângă el,
îngenuncheată, o femeie bătrână lăcrima frângându-şi
mâinile. Se stingea o viaţă.
4
palii - teancuri, vrafuri
5
fanşonetã - şal gros
6
ţolici - preşuri de coade
gaz - aici cu sensul de petrol lampant
beşchie - ferãstrãu
 SURÂSUL BUCOVINEI
OCTAVIAN CĂPĂȚÂNĂ
Maghiarizarea românilor din arcul Carpaților
O mână de călăreţi, sichilii, au fost trimişi de
regalitatea catolică, de osatură germană, la
marginea estică a Transilvaniei cu obligaţia de a
ajuta pe români la paza trecătorilor. Sichili –
înseamnă păzitori într-o limbă turcică, şi nu
reprezentau o etnie anume. Originea etnică a foștilor
secui a rămas o necunoscută. Pentru că, azi, după
două studii ale Institului de genetică al Academiei
ungare, știm că avem în Transilvania, Câmpia Tisei
și Panonia doar maghiarofonii și nu maghiari.
Conform acestor studii astăzi în bazinul Dunării
mijlocii, dintre maghiarofoni, sub 1% au gene
asiatice, fie ele mongole, turce, cumane, avare și
maghiare la un loc, restul au haplogrupul J2, adică al
românilor, al daco-romanilor, al tracilor ( pe larg în
volumul Cultură, confesiune, etnie și rasă în
Transilvania, Câmpia Tisei și Panonia).
În lumea ştiinţifică e recunoscut faptul că toate
recensămintele ungureşti erau de trei ori trucate în
sensul umflării ponderii ungureşti, odată
metodologic – dacă vorbeai ungureşte erai automat
ungur, a doua oară pe teren prin intimidare şi a treia
oară la prelucrarea datelor la institutul de statistică.
Dar până să avem informații de genetică aveam și
avem date culturale. De unde învârtita coruptă,
ceardaşul, la un popor nomad? Jocul în doi, în
pereche poate fi numai la un popor de multă vreme
sedentar şi agricultor. Denumirea de ceardaș - așa
zisul dans național maghiar, de fapt învârtita
coruptă, apare pentru prima dată după 1860 sub
inițiativa baronului Bela Wenckheim. Mai mult și
mai precis, Ioan Slavici, cel care i-a cunoscut și i-a
înțeles cel mai bine: „Maghiarii au un singur joc
comun: csardas - crâșmăreasca, afară de acesta
încă vreo trei locale. Csardas constă din două părți:
lassu-lin, și friss-mărunțel. Linul-lassu este
Ardeleana română; mărunțelul-friss este o
compoziție din jocurile românești Crișana, Bătuta,
Pe picior, Lugojana și Mărunțaua. [...] Românul
cântă când joacă, iară maghiarul înjură. [...] În
asemenea mod au schimbat maghiarii și ariile
române cîntate de cătră dânșii... Deși lassu csardas
este jocul român Ardeleana, aria după care el se
joacă nu este a Ardelenei, ci «doina» română. Aria
doinei române este, dar temeiul muzicei populare
22
maghiare. Friss csardas se joacă după ariile
jocurilor române. [...] Toate aceste arii de cătră
poporul maghiar, propriu zis, îndeobște sunt cântate
foarte urât, în zbierături inarticulate.”
Aici casele, prelucrarea lemnului, sedentarismul
şi muncile câmpului, crestăturile, costumele,
ţesăturile, ceramica, cântecele, obiceiurile de botez,
de nuntă şi de înmormântare, denominaţiunile şi
numele sunt identice cu ale românilor. Cum au venit
nişte nomazi de stepă în curbura Carpaţilor cu
tradiţia prelucrării lemnului, identică în toate ţările
româneşti cisalpine şi transalpine din Maramureş,
Ţara Moţilor, Ţara de sus şi Vrancea până în Hobiţa,
Severin şi Timoc? Casa noastră tipică de la ţară ar fi
cea mai veche „formă a casei arice" europene, atât
în ce priveşte interiorul, cât şi în ce priveşte
exteriorul, cu prispa din faţă şi dispoziţia curţii
dimprejur. Acest plan aric e o caracteristică a
popoarelor stabile, dedate agriculturii, iar nu vieţii
foștilor nomazi, căreia îi corespunde ca tip de casă
„casa semitică", al cărei plan, ieşit din cortul
triburilor nomade, îşi are dispuse camerele în jurul
„unei curţi interioare", susțin învățații germani.
Haina ţăranului şi a femeii e a vechilor traci,
dansurile naţionale de tip ,,hora" aminteşte „Chora"
dramelor antice.
De unde olăritul la nişte nomazi care beau apa
din burdufuri din piele de cal şi nu foloseau
instrumentar casnic fragil? De unde numele
sărbătorii naşterii Mântuitorului Karacioni dacă
trecând prin Kiev, la finele secolului al IX-lea, nu
slavii, dar nici măcar cneazul lor nu se creştinase
încă? De unde organizarea lor în scaune şi a
germanilor în Stuhle, dacă nu de la judeţele şi juzii
românilor din acel colţ de Daco-Romanie?
Când s-au deznaţionalizat românii, ei au „plecat”
cu tot patrimoniul lor imaterial (credinţe păgâne şi
creştine, obiceiuri, colinde, povești, strigături,
dansuri, cusături, crestături) părăsind doar limba.
Recent, Judit Pal recunoaște că secuizarea în masă a
românilor s-a făcut în două etape: întâi lingvistic și
apoi religios. O altă părăre avea, la 1871, Ioan
Slavici, care chiar credea că mai există maghiari,
astfel el scria: „Printre figurile povestei din când în
când ni se arată câte o figură română în veșmânt
străin: „cai năzdrăvani”, „ Mama pădurii”, „S-ta
Vineri”, „lupte cu smei” și alte asemenea imagini
tainice, proprii numai poporului român.... când
maghiarul povestește, el adeseori vorbește cu
sintaxa română”.
Despre dal, dana, cântecul poporal maghiar, scrie
Slavici, este acel gen al poeziei în care se află foarte
puține elemente noi (în afară de stridente, țipătoare),
restul fiind Doina. „După firea sa ritmică, limba
maghiară nu se poate potrivi la ritmul armonic aflat
în limbile europene: pentru aceea ritmul cântecelor
populare maghiare, care este mai ales cel popular
român, îndeobște este foarte răul”.
 SURÂSUL BUCOVINEI
Excepționalul om de cultură, care cunoștea
„maghiarul” ca nimeni altul, nu putea să adune
atâtea informații obiective, pentru că acestea nu erau
scoase din arhive sau relevate de știință, încât să
ajungă independent de absolutul geneticii la altă
concluzie, decât aceea logică, că ar fi existat
maghiari, care să preia de la români, muzica, poezia,
dansul și toate celelalte forme ale culturii populare!
Încă o dată, românii când s-au maghiarizat au plecat
cu toate acestea! La început într-un cadru extrem de
ostil, mai apoi şi puşi la zid de aparatul ecleziastic,
politic, administrativ, juridic, militar şi în final şi
şcolar, în condiţiile divizării confesionale a românilor
operate de Viena la începutul secolului al XVIII-lea,
românii din centrul ţării nu aveau decât două
posibilităţi: să se maghiarizeze sau să se refugieze în
Moldova. Cei rămaşi au împrumutat altă limbă, dar
sângele nu l-au putut împrumuta! Până şi etnograful
german Paul Hunsdorfer (1810-1891, maghiarizat
Hunfalvy), admitea că secuii sunt un amestec cu
autohtonii.
Savantul Nicolae Iorga concluziona pe bună
dreptate: „Secuii din Carpaţi sunt în majoritate
românii deznaţionalizaţi, aşa cum o arată habitatul
lor tradiţional, felul de construcţie a caselor şi modul
de prelucrare a pământului”102.
Blocul „secuiesc” este, de altfel, o invenţie
recentă, de după 1848, azi „blocul” de după 1848,
s-a schimbat în „ţinutul” secuiesc - în mintea
ignoranţilor politicieni cric* din București.
* cric este o prescurtare pentru cumul de defecte - cretin,
incompetent, dar corupt.
Casa tradițională din Harghita. Muzeul Etnografic din Cluj Napoca
23
VASILE RUŞEŢI
AFORISME
Omul si natura
- Omul este reflecţie a universului cu tot ceea
ce implică acesta.
- Omul şi natura sunt Creaţii ale lui
Dumnezeu. Nu suntem cu nimic superiori naturii
înconjurătoare.
- Natura cunoaşte zbuciumul, zbaterea şi
plânsul, ca şi omul.
- De firul de apă al vieţii suntem cu toţii
străbătuţi. Câti dintre noi îl continuăm?
- Umbra unui copac aduce răcoare pe când un
cuvânt înţelept linişte.
- Muntele pentru om înseamnă valorile şi
aspiraţiile sale spre înălţimi cerului.
- Toamna este anotimpul când omul devine
conştient faţă de propria viaţă. Ĩnţelegerea legilor
naturii ne aduce împăcarea cu noi înşine.
Credinţă, rugaciune şi recunoştinţă
- Suntem atomi însufleţiţi de Dumnezeu.
- E păcat să şi muşti din măr, nu să-l mănânci.
- Latura spirituală este darul vieţii primit de la
Dumnezeu pentru a ne înţelege sensul de-a exista.
- Iertarea reală vine decât în urma exerciţiului
de sinceritate cu tine însuţi şi în urma credinţei în
Dumnezeu. Prima data te ierţi pe tine şi după aceea
pe semeni.
- Credinţa implică mai presus de orice
conştiinţa.
- Doar prin credinţă şi adevăr dobândeşti
libertatea totală.
- Ĩn cadetrala sufletelor noastre ar fi necesar să-
i găsim credinţei un loc bine stabilit unde să ne
găsim puterea de-a ne regăsi pe sine.
- Credinţa este un reper spiritual şi biserica
(locaşul de cult), spaţiul unde ne întâlnim cu noi în
tăcere.
- Actul religios în esenţă constă în ce crezi şi ce
aflii cu inima.
- Sunt experienţe spirituale care ne marchează
şi ne aduc o nouă treaptă spre desăvârşire.
- O boală nu se revendică doar din cauze
medicale, ci este şi de factură spirituală.
- Orice creaţie de factură umană este
imperfectă. Doar cea divină este perfectă.
 SURÂSUL BUCOVINEI

SIMION TUDUREAN Doi prieteni

Doi prieteni din armată,
După mulți ani se-ntâlnesc,
Ce-au făcut în anii ăștia
Reciproc își povestesc.
Nicu spune: Am soție,
Am și-o fată măritată,
Am băiatul la Constanța,
De cinci luni face armată.
Victor spune: - Nicule,
Să-l vezi pe băiatul meu!
Primula fost în generală,
Ciupercile Primul a fost și în liceu.

În pădure, la ciuperci, Să-ți arăt și pozele,

Doi prieteni se-ntâlnesc, Mândru-s de băiatul meu!
Despre cum gătesc ciuperci, Uite-aicea diplome
Reciproc își povestesc. Din generală și liceu!
Gheorghe-ntreabă pe Vasile: Încă o diplomă aici,
- Hai, răspunde-mi la-ntrebare, Primul a fost în facultate,
Cum știi că ciupercile Fericit și mândru sunt,
Nu sunt rele, otrăvitoare? Mândru-s de feciorul tatei!
Vasilică îi răspunde: Uite-aicea înc-o poză,
- Fii atent ce-ți spun Gheorghiță! A luat și doctoratul!
Curăț, spăl ciupercile, N-a găsit un loc de muncă,
Fac din ele-o tocăniță. În Spania s-a dus băiatul!

Pun într-însa mirodenii, Uite-aici, mai am o poză

Pun totul ce trebuie în ea; Cu prietenii lui buni,
Prima dată, să fiu sigur, Muncește bietu-n Spania,
O servesc pe soacră-mea! Culege mereu căpșuni.
Dacă-n cinci sau șase ore Un elev slăbuț
Soacra n-a pățit nimică,
Mă așez și eu la masă Un elev slăbuț, chiulău,
Și mănânc fără de frică! Clasele le repeta.
Câte doi, trei ani la rând
Veta-n balcon Într-o clasă rămânea.
Victor se plimba pe stradă, În sfârșit, elevul nostru
Tot fuma și tot tușea... A ajuns ditai flăcău.
Veta din balcon îl vede Părinții îl tot îndeamnă
Și îl cheamă pân` la ea. Să se-nscrie la liceu.
Victor spune: Am să vin O comisie de profesori
Când vei fi tu singurică! Îl întreabă, îl testează,
- Vino sus, că-s singură, Unii râd, alții-și fac cruce
Vino sus, fără de frică! Ce răspunsuri debitează.
Victor spune: Voi veni, A venit elevu` acasă,
Mă voi ține de cuvânt, Obosit și transpirat.
Când vei fi tu singurică, Părinții îl tot întreabă:
Singură pe-acest Pământ! - Spune, cum te-ai descurcat?
- Dragi părinți, vă spun pe cinste,
Cruce mi-am făcut mereu,
Ce-ntrebări mi-au pus acolo!
Nu mai vreau niciun liceu!

24
 SURÂSUL BUCOVINEI

ȘTEFANA CRISTINA MARCU Frumosul

Peste cerul de suspine,

Veșnice emoții
În orizontul vieții mele
La poarta care azi suspină,
Se văd agale, în surdină
Nedumeriri și voci depline.
În cartea viselor din zare
Spre timpuria revarsare
Ești visul tainic, cer rebel
Din mii si mii de vieți străine.
Pas cu pas, clipă de clipă,
Jocul și trairea mea
Se trec sublim.... neîncetat..
Ca un rai de viță grea....
Căci din toate...șoapte, vise
Spre calea mea de nicăieri
Suspinul tău încă prelinse...
Marea cea care trăiește.
Viata care tot mai scaldă
Timpul tinereții mele...
Joc nebun spre noaptea albă.
Fiorul rece e într-una
Zeul nebuniei mele
Steaua mea spre veșnicie,
Vocea firii ce mă știe...
Plin de nopți și zile pline,
Iubesc viața de n-ar fi
Nimeni n-ar putea opri....
Stele zeci, mii de făclii,
Ard în zare mii si mii..
Ard în versuri, poezii...
Tot ce mi-aș putea dori.
Ești un înger, al meu gând..
Te-aud astăzi suspinând...
Te vreau totuși, orice-ar fi...
Știi că nu mă poți opri.
Offf...tu azi, rază de soare,
Ești în lume trecătoare...
Un zambet frumos îmi dai
Peste tot poți să răsari...
În veșminte și-n lumină,
Zare de lună plină,
Dumnezeu este un dar
Treci prin lume, n-ai habar...
Momente
Iarna glasului șoptit,
E un dar si-un lucru sfânt,
E adesea bucuria
Ce-mi stârneste nostalgia.
Veșnic universul meu
E un har spre Dumnezeu....
E o voce de iubire
Si o mare împlinire.
Adesea inima mea
E o dimineață grea,
E puterea și lumina
Ce îmi tulbură privirea.
Strigare
Spre cerul meu aș vrea sa fii
O temniță de stele vii,
Un nor înalt plin de făclii
De binecuvântări în miazăzi.
În lacrimi și trăiri abstracte
Iți cer desertul de departe,
Cât de aproape să-mi revii
Un univers pe care-l ști.
Căci sufletul îngenunchiat
De vis sublim, plin de înalt,
Mă caută adesea-n zare
Spre arsita de viață și de soare.
În chip angelic și-n suspin
Ești timpul clar, cel mai divin
Ești fiinta fără de păcat
Un zâmbet drag înspre înalt.
Ești focul care mă scufundă
În dor tardiv și lume multă...
Ai tot ce caut zi de zi
Fii timpul cald pe care-l ști.
În viața mea, Tu, chip senin,
Mai cheamă-mă ca să revin
Hai strigă cu un glas curat
Ce ai să-mi fii fără de pacat...
Plin de emoție și de chin,
Ești marele, un glas sublim
O umbră și un greu destin,
O voce ce întrepatrunde
Iubirea mea, tu ești oriunde.

Cat amor și cat oftat.... Sufletul, un foc intens

Inima azi mai tresaltă, Mă cauta foarte des
Sufletul mi-e tot curat Cu emoție și blândețe
Spre orizontul ce m-asteaptă...! Tot spre el... spre tinerețe.

Dintr-o joaca și-un suspin

Totul e prea divin
Totul e un drum intens
Luminat și de ales....

Realitatea, e o șoaptă
O lectie din mâna dreaptă
Am scris-o în cartea vieții
Cu a mea simplă blândețe.

25
 SURÂSUL BUCOVINEI
CONSTANTIN MĂNUŢĂ
Real şi fantastic în
proza lui Sorin Cotlarciuc
Magia haimanalelor este volumul de proză
semnat de Sorin Cotlarciuc şi apărut la Editura PIM,
2017, Iaşi.
Din punct de vedere structural volumul
cuprinde următoarele secvenţe epice: Exerciţii de
cunoaştere - prefaţă de Mihai Batog Bujeniţă şi
Balsamuri urticante postfaţă de Emilian Marcu,
Vasile Larco şi Cornel Udrea.
Naratorul şi actul narării îi dau nota de oralitate
povestirilor prezentului volum, dintr-o perspectivă
subiectivă, unde povestitorul se confundă în cazul de
faţă cu autorul.
Prin dimensiune povestirea se apropie de
nuvelă, trătând un anumit ceremonial, fie el şi
simplu.
Dacă Magia haimanalelor stă sub semnul lui
I.L.Caragiale, lucru semnalat de Mihai Batog
Bujeniţă, care surprinde exact fizionomia celor pe
care nu-i cunoaştem: „Magia haimanalelor,
propunându-ne câteva popasuri de cunoaştere a
semenilor noştri, cei pe lângă care uneori trecem fără
să-i băgăm în seamă, iar alteori nici măcar nu ne
propunem să trecem pe lângă ei.”. Emilian Marcu în
Scene din viaţa de fiecare zi sau Sub Zodia
guvernului Mocirlă aduce mai pregnant în discuţie
scena lumii lui I.L.Caragiale, realizând o radiografie
a unei lumi de la marginea lumii ori după cum ne
spune autorul că: „Mahalaua Ploieştiului de azi
constituie un nou pretext de poveste despre
suferinţă, despre vină şi despre destin, de analiză a
moravurilor unui „modus vivendi” profund
dezumanizat, provocator de nostalgii şi de glume
savuroase, pentru a da o viaţă nouă unui trecut
îndepărtat care a fost marcat de un climat pitoresc
balcanic.”. Altfel se pune problema în alte povestiri
unde pe lângă realitate domină fantasticul cu cele
două categorii eliadeşti: sacru şi profan unde
anamneza duce la receptarea dureroasă a memoriei
afective, iar trăirea în imaginar în timpul sacru
vizează inadaptarea la realitate în unele nuvele ale
lui Mircea Eliade ca: La ţigănci, Trei graţii, Tinereţe
fără tinereţe, În curte la Dionis, Nouăsprezece
26
trandafiri, Pe strada Măntuleasa etc. Dimensiunea
fundamentală a fantasticului este dată de pendularea
personajelor în profan-sacru (real-ireal, contingent -
transcendent). Cele două categorii sacru şi profan
apar în viaţa omului modern fără să-şi dea seama. La
Sorin Cotlarciuc am exemplifica prin povestirile:
Înapoi în viitor, Incursiune în subconştient,
Întoarcerea sprâncenată. Asistăm la o inversare a
planurilor, încât lumea fantastică devine o realitate
proprie. Interferarea planurilor după Sorin
Alexandrescu se realizează în patru timpi: ieşirea din
profan, şi intrarea în sacru, (2 timpi) – ieşirea din
sacru (ireal) şi întoarcerea în profan (alţi doi timpi).
Personajul este trezit din real (profan) pentru a i se
releva sacrul (ireal) şi realizându-se intruziunea
sacrului în profan, apare derutat, buimac, nefiind
pregătit pentru o asemenea transcendenţă. Parcurge
un spaţiu indecis şi un timp ambiguu.
„Nimic nu mai arată la fel cu trecutul, doar
memoria gândurilor pe care le aveam cândva mi-a
rămas la fel de vie” afirmă autorul în povestirea
Înapoi în viitor - vorbind de un timp abia perceptibil,
legătura dintre trecut şi viitor fiind tainică „este un
mister ceea ce o să se întâmple mâine…” numai
dacă se va ieşi de sub imperiul adormirii raţiunii şi al
pesimismului, ar putea găsi „ziua de mâine mai
frumoasă şi mai promiţătoare decât cea precedentă.”
Plecarea dintr-un loc şi întoarcerea în acelaşi loc
(vezi cazul celor două maxi-taxi) nu mai ţine de
domeniul evidenţei, unul din şoferi devenind
hipnotizor pentru călătorii care refac invers ruta
iniţială, înseamnă drumul înapoi spre un viitor sigur.
Intruziunea sacrului în profan este dată de atmosfera
nefavorabilă din punct de vedere meteorologic.
Teoria negării-negaţiei din dialectica hegeliană,
poate constitui un suport favorabil ducerii la
îndeplinire a demersului narativ.
Incursiune în subconştient dezvoltă şi mai mult
implicarea fantasticului în viaţa reală, după-amiaza
de primăvară înmiresmată de tei înfloriţi, creează
atmosfera aceleiaşi intruziuni a sacrului în profan,
unde autorul întors de la o lansare de carte nimereşte
la scara vecină a blocului, se întâlneşte cu o
apetisantă doamnă (care era să-l ia drept infractor) şi
care subtil îi propune o partidă de amor. Autorul
refuză, se întoarce dimineaţa acasă, iar la câteva zile
vizitând apartamentul respectiv constată cu
surprindere că locuiau, de fapt doi bătrâni. Totul este
pus pe seama unei tulburări bipolare, consoarta
bătrânului „semăna leit cu persoana pe care o
căutam doar că era mai în vârstă cu treizeci de ani”.
Cărăbuşii care roiau în jurul lămpilor ce iluminau
trotuarul, amplifică atmosfera de mister, iar timp de
zece minute în sacru, reprezintă o după amiază
întreagă în profan. În final personajul pare că simte
că poartă laurii unui învingător într-un război, care
poate nu avusese loc. Elemente de fantastic întâlnim
şi-n istorisirea Întoarcerea sprâncenată, unde
 SURÂSUL BUCOVINEI
autorul încurcă trenurile care să-l ducă de la Vama la
Iaşi, în ultimă instanţă apelând la maxi-taxi.
La fel de interesante sunt şi povestirile
Gângania unde întâlnim descrierile de tip Calistrat
Hogaş: „pe unde mă strecor prin desişuri târâş-
grăpiş, urc râpe şi cobor pante abrupte sau râpi
prăpăstioase, ce te înfioară prin întunecime şi
liniştea lor absolută. Această solemnitate a
sălbăticiei din fundături sau hăuri adânci te
cutremură la cel mai mic foşnet ori când calci şi
descoperi sub frunzişul de cetină putredă resturi de
oase, de origini necunoscute şi vechi de când lumea.
Nimeni nu ştie cine, când şi cum şi-a lăsat ciolanele
ca să putrezească, departe de casă, poate, că din
cauza spaimei şi suferinţei care l-au cuprins până în
oase, în acea pustietate.”, unde eroul muşcat de
căpuşe relatează fapte şi situaţii care creează o altă
realitate.
În Mi-s România realizează o pledoarie pentru
arta frumosului ori frumosul în artă, în strânsă
corelaţie cu natura şi cultura, portretizând o tânără
fată care în 2005 a câştigat titlul de Miss România,
fiind zeiţa frumuseţii, Afrodita din Vama, născută
din spuma cerului albastru bucovinean care-şi cerea
dreptul la o imagine reală.” O pledoarie întreagă se
face genunchiului, un giuvaer nepreţuit, după
doctorul Florin Condurăţeanu, Bijuteria din
genunchi. În alte schiţe Sorin Cotlarciuc este
preocupat de gravele probleme sociale, politice, de
decădere a României în lume (Haosul decadenţei),
de ignoranţa lumii (Vipia ignoranţei) de Paradisul
încălzirii globale, de o anumită precauţiune dintr-o
orală confesiune a ciupercilor, luându-şi ca drept
suport al vieţii prezumţia de proprietar.
Constantin MĂNUŢĂ
VIOREL CRAINICU
Omul locului curat și poetul
Sufletului împăcat
Scriu cu bucurie, admirație și o uimire
necăutată despre poetul și prozatorul Vasile Filip, în
același timp cercetător sț eseist de pagina mare în
orice istorie literară, prietenul meu mai mare,
amândoi ieșiți de sub mantaua acelorași iluștrii
magiștrii ai literelor ieșene. Când văd cât a scris
Vasile Filip, câte cărți adevărate a dat la iveală, mă
înclin, rămân în urmă și caut să-i număr pașii ce duc
spre promontorii.
27
Ochii nu mă mai ajută să intru în tainele
scrisului său, dar nici un efort nu este prea mare ca
să citesc o poezie de 10 ori, să mă îmbăt de
adevărurile și miresmele ei, să simt sclipirile celui
care a scris-o, să memorez versurile care m-au
fulgerat și să fiu fericit.
Rondelurile (escaladarea poeziei cu forma fixă
e totdeauna „aventura” maeștrilor) sunt bijuterii
atent și delicat lucrate, cu arta de Renaștere târzie,
cadența impecabilă a versurilor amintind nu o dată
de Macedonski. Se vede aici și lucrătura în borangic,
dar și cea în bronz curat. Poetul e atent la tot ceea ce
îl înconjoară, vede și firul de iarbă și floarea
îmbrobodită de rouă, se desparte de înăintași prin
desele accente sociale, dar și prin subestimarea
trăirilor proprii. Pe scurt, dl. Vasile Filip aduce
rondelul pe asfalt fără să uite să-i dea frăgezimi
celeste.
Acuratețea simțirii și acuratețea versului merg
mână în mână, ideea poetică e totdeauna întreagă,
lipsită de ambiguitate, cu limpezimi de cristal.
Fiecare rondel e sau floare in ramă, sau proiecția
unui ideal major, pe care poetul nu-l strigă, ci numai
îl sugerează. Sentința îi aparține lectorului.
Toate sublinierile de mai sus trimit, în special
către urmatoarele piese: Am auzit, Întoarce-te,
Gânduri, Pe boltă, stele, Dă-mi, Doamne, Partaj,
Cruci care zboară, Noaptea de Înviere, Miluiește,
Doamne.
În Ajunul Somnului, poezia are lungimi de
pelerină, merge spre dezbatere etică, vrea să
convingă, miezul ei e aforismul bine înfășurat, stă în
picioare numai în măsura în care nu lipsește fiorul
poetic, adevăr pe care Vasile Filip nu-l exclude
niciodată.
Volumul se constituie în mare parte, într-o
subtilă Cântare omului, la care se adaugă, elegant și
nu tranșant, câteva ars poetica, minunate
autoportrete ale unui creator cu mult har cu o
delicatețe rar întâlnită astăzi (la ea acasă cand e
vorba de Moldova și de Iași) și de o hărnicie
exemplară, aproape unică. Mi-l imaginez numai la
masa de scris, vegheat protector de umbra de aur a
Doamnei sale, înconjurat, de mape și dosare cu
proiecte dintre cele mai anevoioase, plin de idei și de
dragoste nețărmurită pentru cititorii săi.
Să se citească și să se recitească: Fulgi timpurii,
Aparența, Spovedanie, Iubirea ta, Lumina,
Duminica Floriilor, Stare inedită, Cărțile mele,
Ceas stricat, Inelul de logodnă, Dorința din urmă,
Cine ești tu, Sânziana, Muguri în dorul rodirii,
Regrete tardive.
Prof. Viorel Crainicu
Timișoara, 11 mai 2018
 SURÂSUL BUCOVINEI

ADINA LOZINSCHI

Încă mai sper

Încă mai sper

Să fiu un lichid transparent
Vizibil doar unor ființe
Să pătrund într-un suflet
Înzestrat cu nostalgie
Să fiu lichidul zburător
Iubirea lor Care privește de sus lumea
Nevăzută și neauzită.
Demult, în copilăria mea Să simt căldura mâinilor tale
Vântul avea la gât clopoței Pătrunzându-mi în respirație
Treceau sănii trase de cai Să mă strecor firesc
În dans de panglici colorate Prin orișice ungher
La coama lor agățate. Să ajung în inima ta
Gardul nu se mai putea vedea Și să mă scald în iubire
Îndoit sub nămeții cât casa
Tata era un munte semeț Dor de albastru
Mama o zână cu ochii albaștri
Flacără vie iubirea lor Rupt din cer
Aprinsă de-o stea căzătoare Adus pe Pământ
Pulsează în inima mea Preschimbat în tăcere...
Iar ochii tăi
Între cer și pământ Două scântei de albastru
Nu sunt pământeni,
De aici, de sus Sunt universuri gemene
Pământul e atât de mic Născute din ele însele
Și cerul atât de aproape Ca două cercuri
Și dacă aș avea curajul Care în mișcarea lor
Să sar S-au regăsit.
Poate aș rămâne plutind Doar când ți-am văzut
Oscilând între cer și pământ Ochii în noapte am înțeles,
Fără să cad, fără să zbor În ei fusese ascuns infinitul
Până când Și acum îmi amintesc
Obosită de atâta balans Sclipirea lor m-a orbit.
Voi deveni iarăși eu Apa nu e incoloră,
Cea care nu am avut Tăinuiește fire de albastru
Niciodată curajul Aștept cu sete
Să sar Clipa în care voi putea deveni
O apă lină cu albastre reflexii
Ploaie rece O apă ce crește și se înalță
Din propriile lacrimi
Stau la fereastra toamnei Care vor oglindi sub clar de lună
Departe de privirea ta Sărutul unor îndrăgostiți
Undeva se sfarmă un munte Iar undele mele să mângâie
Se sparge o cascadă Iubirea lor pământeană
Se stinge o stea Ce nu cunoaște dorul
Nu îți pasă De a fi iubit
Prin sufletul tău am trecut Albastrul
Doar ca o ploaie rece?
Tăcută sunt, tristă
Și tu zâmbești...
Mi-e de ajuns.

28
 SURÂSUL BUCOVINEI
ALDONA PATRAȘ
Ion Luca – Jertfa care creează
Ion Luca s-a născut în orașul
Roman la 7 decembrie 1894. A
urmat primele clase la Roman și
în continuare la Bacău, unde s-a
mutat cu familia. La îndemnul
părinților a urmat Seminarul, la
terminare, încurajat de profesorul
său Constantin Stere, s-a înscris la
Facultatea de Drept. Mobilizat în
corpul de sanitari, în 1917 a asistat la evenimentele
Revoluției din octombrie la Odessa și Nicolaev.
Revenit la București a continuat studiile, și-a dat
licența, s-a înscris la Facultatea de Teologieși în
1919 și-a dat doctoratul în Filozofie și Teologie.
Hirotonisit diacon, a slujit o perioadă. S-a căsătorit
cu Dorina Tecla, fiica preotului Apostol din Bacău,
cu care a avut trei copii. A predat latina, filozofia,
religia, cunoștințe juridice și limba română la liceele
din Bacău. Între anii 1922-1927 a publicat opt
conferințe și eseuri filozofico-religioase iar în 1927 a
călătorit în mai multe țări, exersând cunoștințele de
limbă germană, franceză, engleză, italiană, învățate
în liceu pe lângă cele de latină, greacă,ebraică. În
1933 a debutat ca dramaturg, urmând valoroasa
activitate de creație, publicare și punere în scenă. În
anii 1948-1949 a fost „scos din teatre ca incomod” și
s-a retras la Vatra Dornei, unde s-a stabilit definitiv
în 1952. După nenumărate memorii pentru o pensie
de scriitor și punerea în scenă a pieselor sale, a
obținut tipărirea a două volume de Teatru și din
1967, includerea mai multor piese în repertoriul
câtorva teatre. S-a stins la 30 ianuarie 1972 în
București, înaintea premierei „Școala din
Humulești”. A fost înmormântat la Vatra Dornei.
Fiicele scriitorului au oferit Primăriei toate obiectele
și cărțile, cu condiția înființării casei memoriale, dar
cum nu s-a deschis, întregul fond documentar a fost
transferat la Muzeul din Suceava.
În anul 1994, prin strădania domnului profesor
Marin Cosmescu Delasabar, apare volumul „Ion
Luca –Jertfa care creează”, în care sunt cuprinse
conferințele și eseurile filozofico-religioase,
interzise de regimul comunist timp de jumătate de
veac. În prefață, Ioachim Vasluianul, Arhiereu-vicar
al Episcopiei Romanului și Hușilor, binecuvântează
tipărirea cărții și o recomandă tuturor oamenilor de
cultură și preoților „întrucât o asemenea lucrare ne
înalță pe un podium de gândire superioară, ne
înțelepțește mintea, ne sensibilizează sufletul, ne
consolidează sentimentele de unitate națională și de
conștiință patriotică”. Consideră de asemenea că
„întreaga operă a teologului, filozofului, profesorului
și talentatului dramaturg Ion Luca, ar trebui să
constituie obiect de studiu în școli și universități iar
29
personalitatea sa să fie așezată în galeria oamenilor
de cultură și înaltă spiritualitate a neamului
românesc. „Lucrările cuprinse în acest volum sunt în
ordinea cronologică a apariției lor.
În anul 1922 Ion Luca publică lucrarea sa de
doctoratsub titlul „Raționamentul în Drept” unde
face trimiteri și analize la Platon, Augustin,
Scolastici, Descartes, Spinoza, Leibnitz, Rousseau,
Kant, Hegel, Marx, dovedind o vastă cultură în
domeniu. Concluzionează că realitatea socială în
continuă schimbare necesită o schimbare a normelor
de reglementare a vieții societății. E nevoie de legi
noi și dreptul trebuie să se schimbe paralel cu
evoluția societății, după principii raționaliste.
Filozofia raționalistă consideră rațiunea singurul
mijloc de aflare a adevărului și contribuția ei este
opera vieții. Dar viața se lasă îndrumată și de
normele pe care le formează strângând creațiile
istoriei. Scriitorul își încheie astfel propria analiză:
„Viața are rațiunile sale, pe care rațiunea nu le
cunoaște, și acele rațiuni trebuie să fie justificarea
normelor ce se impun vieții.”
În același an apare eseul „Bolșevism și
Creștinism” cu un Moto din Shakespeare: „Diavolul
poate cita Scriptura pentru scopurile sale”. Indignat
de unele afirmații că bolșevicii sunt realizatorii
doctrinei umanitare a lui Hristos, Ion Luca
argumentează diferența dintre bolșevism și
creștinism: „Dragostea creștină are calități pe care
nu le are bolșevismul, care nu vede decât materie și
distribuție de materie. Bolșevismul uită că fericirea o
consumă omul cu sufletul său numai atunci când e
mulțumit”. Metoda de realizare în doctrina creștină
se rezumă la revoluția voluntară sufletească a
omenirii, creatoare în domeniul economic. Metoda
bolșevistă este revoluția economică prin dictatură.
În 1923publică conferința ținută la Chișinău
„Jertfa care creează”, unde comentează Legenda
Mănăstirii Argeșului, exprimându-și unele idei
legate de filozofia populară. Autorul susține că
filozofia populară, bazându-se pe experiența vieții
este superioară celei făurite de mintea solitară. În
cazul zidirii Mănăstirii Argeșului, o clădire ca în
basme, poporul a prezentat-o printr-un basm.
Creatorul basmului știe că nu a realizat nimic, decât
cu sânge vărsat. Manole și-a zidit soția. Esența
zidirii este jertfa. În altă ordine de idei, credința
creștină, dumnezeiasca zidire, nu s-a putut înfiripa
decât cu jertfe, prin sângele martirilor. Legat de
dorința marilor creații, Ion Luca arată:avem o
Românie mare ca teritoriu, o vrem însă mare și
sufletească. Pentru asta, ca Manole altădată trebuie
să jertfim orice. Însă „ne rețin îndrăgirile străine.
Aceste dragosti din îndărătul sufletului nostru, din
noapte dărâmă ceea ce la lumina zilei zidim: unitatea
românismului.” În final ne transmite o poruncă a
cugetării populare: „zidul învechit, părăsit, rămas de
 SURÂSUL BUCOVINEI
demult, este singura temelie reală pentru
întemeierea unui viitor mare.”
În 1924 este publicată conferința ținută la
Bacău „Viața integrală”.Un om are nenumărate
activități,însă izvorul lor este unic: sufletul. Viața
internă nu se împarte. Sufletul în fiecare moment e o
singură activitate. Societatea are o viață a ei, un
suflet al ei și are nevoia ei de directive. Făcând o
vastă analiză, autorul afirmă că:popoarele care își
organizează viața după directivele născute din
contribuția vieții lor sufletești integrale sunt mai
viguroase.Consideră că biserica este singura care
poate să realizeze opera de sinteză sufletească
națională.
În 1925 apare conferința „Stupefiantele în
viață”, ținută la Ateneul din Bacău, în care tratează
apariția acestora, astfel: practica stupefiantelor nu
are o scuză, își are o explicație. „Ne naștem cu o
cerință: bucuria de viață. Omul ia contact cu viața
prin nervi și prin spirit. Viața plină înseamnă un
spirit vioi și nervi sănătoși, se ofilesc nervii, se
ofilește spiritul, punct tragic în viață”. Unii oameni
au găsit o ieșire tristă: stupefiantul,care zguduie
nervii și omul are impresia că trăiește intens.
Stupefiantele farmaceutice nu sunt singurele
mijloace, dansurile la modă, jazzul în muzică,
cubismul în pictură, simbolismul, literatura cu
subiecte imorale, presa prin senzațional,
politica.Este necesară o terapie prin care să se
învioreze nervii și spiritul obosit. Autorul sugerează
evitarea stupefiantelor, reîntoarcerea la viața
normală, refacerea spirituală prin activități culturale.
Tot în 1925 apare eseul filozofico-religios
„Individualismul religios„însoțit de motto „Erorile
ca și paiele plutesc la suprafață. Cine vrea să caute
perle, trebuie să coboare în adânc”. Scriitorul
caracterizează individualismul ca un sentiment al
propriei vieți, cu excluderea interesului pentru viețile
celorlalți. Individualismul este antisocial. O formă
de individualism este individualismul religios
creștin. Biserica, prin autoritatea sa combate tendința
de individualizare. Biserica ortodoxă învață că
mântuirea individuală se moștenește prin efort
colectiv, alături de cel individual, prin colectivitate
înțelegând Biserica. Realitatea religioasă presupune
trei feluri de raporturi: între Dumnezeu și individ,
între Dumnezeu și marea credincioșilor, între
indivizii componenți ai Bisericii. Biserica ortodoxă
este clar anti-individualistă. Iar problema morală nu
poate fi rezolvată decât tot prin cea religioasă.
În 1927 este publicată ultima lucrare filozofico-
religioasă „Meliorismul pragmatic”, în care autorul
afirmă că „morala, ca și dreptul, nu pot fi concepute
fără o autoritate”. Religia rămâne veșnica realitate
care guvernează viața oamenilor. Religia creștină
este considerată ca cea mai umană. Una din
problemele mari ridicate de filozofie este viitorul
moral al omenirii. Se pune întrebarea care sunt
30
perspectivele morale. Răspunsul oscilează între
optimism și pesimism. Între aceste două atitudini stă
doctrina melioristă a lui W.James, care vede
mântuirea universului ca ceva posibil. Meliorismul
lui James este o concepție care în general are
trăsături ale doctrinei morale creștine.
În postfață, profesorul Marin Cosmescu
constată cu durere că Ion Luca nu e de găsit decât în
arhivele Muzeului Județean Suceava și în cele câteva
volume ale monumentalei sale opere dramatice. „Ion
Luca ar trebui regăsit într-o casă memorială în
Bacău, unde și-a scris cea mai mare parte din opera
sa și unde mai există casa în care a lucrat 30 de
ani… dacă dornenii s-au îngrijit să-i asigure odihna
sufletului în cimitirul de pe strada Chiliei, băcăuanii
au datoria să-i adune lucrurile și manuscrisele,
deschizându-i o casă memorială”.
Aldona Patraș
GHEORGHE SOLCAN
Oxford
Aveam vreo 12 ani când am mers pentru prima
dată cu familia în vizită la mătuşa Aspazia, sora
mamei care se măritase într-un sat de munte. Ajunşi
acolo, totul mi s-a părut frumos din cale-afară:
pădurea de brazi cu cetina ei veşnic verde, apa, sub
forma unui râu de munte, ce cobora susurând atât de
limpede, încât puteai să vezi în fundul apeipietrişul
curat şi spălat zi şi noapte.Gospodăriile aveau ogrăzi
largi unde se aflau case făcute din bârne culcate una
peste alta rivalizând cu şurile la fel de mari aflate
alături sau faţă în faţă cu casele, şandramale pline cu
lemne tăiate şi clădite cu măiestrie ca să nu se
răstoarne, păsări şi animale care abia aşteptau să se
împrietenească şi să le acorzi atenţia cuvenită… Dar
cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut dulăul
ciobănesc negru cu alb cu lătrat gros care era, de
fapt, o căţea ce-şi avea cuşca la colţul grajdului.
Dacă la început lătra şi se avânta din lanţ cu
forţă spre noi, străinii, când a văzut că suntem bine
primiţi şi invitaţi în casă de stăpâni, a mai lătrat
puţin şi apoi şi-a văzut de treaba ei. Treaba ei era că,
mai avea patru căţeluşi din totalul de şase câţi
 SURÂSUL BUCOVINEI
avusese. Doi au fost distribuiţi unor amatori şi mai
urma să le caute noi stăpâni la ceilalţi patru. Când
am auzit şi mai ales după ca i-am văzut, m-a fulgerat
un gând ce nu-l mai puteam scoate din minte. Era un
fel de jurământ că nu mă voi lăsa până ce nu voi
merge acasă cu unul din căţei. I-am spus întâi mamei
care m-a privit ca pe o stafie.
- Doamne, fata mea, ce-ţi trece prin minte? Aşa
ceva e imposibil pentru că noi stăm la bloc şi încă la
etajul trei!
- Lasă mami, ce, n-ai văzut câţi au câini la bloc
şi ies cu ei la plimbare de câteva ori pe zi.
- Tu nu eşti întreagă la minte, să nu mai spui la
nimeni nimic că, dacă aude taică-tu, e de jale.
- O să fie jale o zi două şi după aceea vom
reveni la normal. Mă duc să-i spun şi lui tati, poate
el o să fie mai înţelegător ca tine.
Era pentru prima dată când încercam aproape
forţat să ies de sub fermitatea hotărârilor părinteşti.
Au fost discuţii lungi şi grele însă eu n-am cedat
nicidecum şi am întrebuinţat toate armele de care
puteam dispune la vârsta aceea. M-am rugat cu
binele, m-am aşezat în genunchi, am plâns, am scos
tot felul de ţipete, am ameninţat că fug de acasă, că
mă duc să îmi fac seama, că eu nu mi-am dorit astfel
de părinţi care nu-s în stare să înţeleagă şi să
îndeplinească dorinţa unui copil… Am ţinut-o o zi
întreagă numai bolborosind şi cu ochii rătăciţi
nemaivrând să ascult argumentele celor mari şi nici
să mai răspund la vreo întrebare. Nu voiam să
mănânc şi nici să mă culc încât până la urmă ai mei
au intrat la grijă.
- Măi, fato, tu ai luat-o pe arătură, nu mai eşti
normală? mi-a spus tati. Eu mă gândeam că tu, cu
engleza ta, o să dai la o facultate de renume, chiar în
Anglia. Odată chiar tu ai spus că ţi-ar plăcea să
mergi la Oxford.
- Am spus şi nu-mi retrag cuvintele, acolo
vreau să mă duc şi ca să nu uit promisiunea, am să
dau nume câinelui pe care o să-l luăm acasă, Oxford.
- S-o crezi tu că o să-l iei acasă! Tu ştii ce
presupune un câine la bloc?
Când am auzit întrebarea, mi-am dat seama că
părinţii sunt gata să cedeze la şantajul şi eforturile
mele de a fi convingătoare.
- Ştiu, cum să nu ştiu: trebuie scos la plimbare,
trebuie educat ca să nu-şi facă nevoile în casă,
trebuie botniţă, lesă, măturiţă, faraş, săculeţ şi multe
altele.
- Trebuie să-i aloci o mulţime de timp în dauna
învăţăturii… Nu-i bine să amestecăm viaţa noastră
cu a animalelor. Ele au rostul lor acolo la ţară, în
curtea lor, în grajd, dar dacă le aducem în casă mai
devreme sau mai târziu ajungem să ne pară rău.
- N-o să-mi pară rău şi ştiţi că nu v-am făcut
niciodată de râs cu învăţătura, am obţinut mereu note
mari.
31
În sinea mea îmi spuneam că va fi greu şi o să
cadă toate sarcinile pentru nevoile câinelui în seama
mea. Dar nu m-am lăsat. Am obţinut o victorie după
lupte grele aşa că, la plecare, am ales pe cel mai
frumos căţel după părerea mea, din cei patru şi
conform primei promisiuni l-am numit Oxford. Era
ca un dovlecel cu picioare, cu pete albe şi negre
aşezate fără nicio noimă. Pe bot avea o pată neagră
şi, drept compensaţie vârful cozii era alb. Capul avea
un botic cu un nas cârn şi cu nişte nări de forma unor
stafide mai mici, ochii negri ca un buton de la başii
unui acordeon, îţi urmăreau fiecare mişcare, urechile
clăpăuge spânzurau de o parte şi de alta a capului,
gâtul gros care rotea cu uşurinţă capul ce putea să se
plimbe de-a lungul corpului fără nici un fel de
greutate. Lăbuţele, cu nişte pernuţe ce ascundeau
nişte gheare ascuţite şi îndoite, erau destul de
mărişoare şi îl purtau pe grăsunel încotro voia el.
Dacă m-ar fi întrebat cineva n-aş fi ştiut să-i răspund
dacă e mai mult alb sau mai mult negru. Tot drumul
l-am ţinut în braţe şi l-am mângâiat şi ca primă
răsplată,mi-a lăsat cadou pe pantaloni o băltiţă de
lichid cu un miros iute. Am cerut lui mami o cârpă
să mă şterg, pe cât posibil. Tati, văzând păţania, mi-a
spus fără să se întoarcă, fiind atent la drum:
- Asta nu-i decât începutul!
- E prea mic şi n-are nicio vină, de ce eşti rău
tati? i-am răspuns eu.
Ajunşi acasă a început să scâncească după ai
săi cu toate că eu încercam din toate puterile să-l
alint, să fiu mereu alături de el, să-l mângâi. Cum a
venit seara a început să scheaune, la început mai
timid şi apoi i-a dat drumul încât, după miezul
nopţii, se auzea chelălăitul lui şi la blocul de peste
drum.
Vecinii n-au venit să ne bată la uşă din respect
pentru părinţii mei care erau consideraţi oameni
onorabili în cartier. Noroc a fost că eram în vacanţă
şi mai apucam să mai picotesc ziua să nu fiu
nedormită zi şi noapte. Scheunatul lui a durat câteva
zile şi nopţi bune, timp în care tata m-a întrebat dacă
nu vreau să renunţ la ideea cu câinele. Îmi picau
ochii în gură de somn şi aş fi dat orice să pot dormi
ca lumea dar să renunţ mi s-a părut imposibil. Ar fi
fost ca şi cum ţi-ai construi o casă şi după ce ai
terminat-o s-o dărâmi din temelii. Nu, nici vorbă
deşi trebuia să-i adun nevoile şi să şterg imediat
locul unde se murdărise. Am chinuit apoi, acesta e
cuvântul, până l-am învăţat să facă pentru început
într-o cutie cu nisip şi apoi afară. După multe, foarte
multe neînţelegeri între mine şi Oxi, am ajuns la un
fel de pace. Îl scoteam de două ori pe zi la plimbare,
timp în care îşi făcea toate nevoile.Singură,
singurică, îmi făcusem rost de o vacanţă de
servitoare, căci eu nu eram altceva decât servitoarea
lui Oxi. Ba mai încerca să se joace cu mine când
aveamde făcut altceva şi trebuia să-l potolesc. De
multe ori îmi venea să-i spun lui tati faptul că renunţ,
 SURÂSUL BUCOVINEI
dar mă oprea mândria după lupta câştigată în faţa
tuturor. Apoi a mai intervenit un lucru, dacă la
început el fusese un moft, acum chiar începusem să
ţin la el. Mai ales când ştia că vreau să-l scot afară
dădea din coadă şi se gudura uitându-se recunoscător
la mine încât nu puteam să fiu indiferentă faţă de
asemenea dovezi de dragoste din partea lui. Trebuia
să-i răspund într-un fel. Apoi mai era şi faptul că,
ieşind cu el afară, mă admirau ceilalţi copii şi voiau
să pună mâna pe el să-l mângâie. Aici am ajuns să
am o problemă. Ce să fac? Să-l las să se joace cu toţi
copiii de pe stradă şi să devină câinele tuturor.
Atunci eu aş fi cea mai dezavantajată eu să-l
îngrijesc zi şi noapte şi ei să se joace cu el? Am
socotit eu că mai bine ar fi ca Oxi să aibă numai un
stăpân, adică pe mine şi familia mea. De aceea am
evitat mereu ca ceilalţi copii să pună mâna pe el. În
felul acesta, fără să vreau m-am îndepărtat de toţi
copii de pe stradă şi ei nu mă mai chemau să mă joc
cu ei.
Vacanţa s-a terminat, a venit şcoala, apoi iarna
când ieşeam la plimbare nu mai erau copii prin parc
deoarece locul lor de joacă se mutase lângă
derdeluşul oraşului. Şi în vacanţa din vara următoare
Oxi crescuse atât de mult că devenise un dulău
destul de fioros. Copii, şi mai ales băieţii, nu
îndrăzneau să se apropie de mine din cauză că eu, în
joacă, l-am învăţat să latre dacă se apropia cineva
prea mult de mine. Oxi a luat-o de bună şi dacă
vedea pe cineva că pune mâna pe mine întâi mârâia
pentru avertisment şi apoi lătra cu glasul lui gros
care îl băga în sperieţi pe orice neavenit. La început
mă amuza teribil acest lucru dar mi-am dat seama că
nu mai aveam nici un prieten cu excepţia lui Oxi.
Aveam şi eu treisprezece ani şi începuse să-mi placă
să stau de vorbă cu un băiat, lucru ce îl puteam face
la şcoală dar nici într-un caz cu Oxi de faţă. El voia
să-i acord toată atenţia numai lui şi imediat mârâia şi
apoi lătra spre cel pe care el îl considera un nepoftit.
Era gelos din cale afară. Mami şi tati văzând aceasta
nu mă mai dăscăleau cum făceau celelalte mame cu
fetele eu aveam cel mai bun paznic. Mami şi tati, cu
toată opoziţia lor, îl îndrăgiseră şi ei pe Oxi şi,
desigur aveau grijă de el când trebuia neapărat să
plec undeva. Pe de altă parte ei se bucurau că Oxi
mă făcuse să devin mai disciplinată şi să-mi duc la
capăt un angajament nu chiar uşor. Eu l-am vrut pe
Oxi, eu îl am, dar aş fi vrut să am mai multă libertate
ceea ce el nu-mi îngăduia. Încet, încet încercam să
arunc responsabilitatea lui Oxi în seama părinţilor
dar n-a durat mult, şi-au dat seama şi mi-au cerut să-
mi fac, aşa cum promisesem, datoria faţă de Oxi.
Celelalte fete ieşeau la plimbare cu băieţii şi eu
îi făceam baie lui Oxi, îl pieptănam în timp ce el
dădea din coadă fericit. Ajunsesem la vorbele lui tati
când mi-a spus că nu-i bine să-ţi legi viaţa de un
animal. Pe Oxi îl iubeam ca pe un membru al
familiei, dar simţeam din ce în ce mai mult nevoia
32
de libertate. Ori cu el nu puteam să am o întâlnire
întâmplătoare cu vreun băiat. Ar fi trebuit să-l chem
eu, ceea ce nu prea ar trebui să facă o fată. Dar
neavând încotro i-am dat întâlnire unui băiat pe care
îl admiram şi aş fi vrut să-mi devină prieten.
- Fii atent, i-am spus, să ştii că ies în parc
împreună cu Oxi!
- Nu contează!
- Ba, mă tem că o să conteze!
La ora stabilită, plină de entuziasm şi fericire
l-am luat pe Oxi şi am pornit spre parc.
Pe drum Oxi a văzut un alt câine mai mic,
probabil o căţea, şi mă trăgea cumplit de lesă ca s-o
ajungă din urmă. Stăpâna câinelui mai mititel s-a
speriat şi a ţipat la mine să-mi stăpânesc animalul.
Mie îmi venea să-i răspund că animal este ea
care se sperie de un câine cu botniţă şi lesă.
Oricum ar fi Oxi mă târâse destul de mult pentru că
acum a trebuit să intru în parc pe altă alee, nu unde
mă aştepta băiatul. Din cauza asta am întârziat şi am
ajuns în ultimul moment când el se gândea să plece.
În sfârşit, ne-am întâlnit şi când ne-am dat
mâna Oxi a scos un mârâit ameninţător. Am pornit-o
tustrei în pas de plimbare pe alee dar cum se apropia
de mine scotea mârâitul duşmănos gata de luptă.
După mai multe încercări de apropiere şi mai multe
mârâieli şi chiar lătrături ne-am declarat învinşi şi nu
ştiam ce să mai facem. Dar deodată mi-a venit un
gând pe care l-am pus în aplicare imediat. Am legat
lesa de un copăcel şi noi am zbughit-o după un tufiş
apropiat fără să mai ţinem cont de el. Atât i-a
trebuit! A început să latre îndârjit şi să se zbată de
credeai că-i turbat. Nu trecu mult şi văzând că nu
apar începu să ridice capul spre cer şi să urle. Când
am văzut că se apropie lumea şi se uită la el şi-l
compătimesc n-am avut ce face şi m-am dus de l-am
dezlegat în murmurele de dezaprobare ale celor de
pe margine. Se auzeau comentarii nu prea favorabile
mie.
- Asta e generaţia de azi, nu le pasă de nimic!
- Oare,părinţii ştiu că nu au grijă de animal şi-l
chinuiesc!
- Săracul de el cum urla, să-i lege cineva pe ei
de o lesă, ce ar face?
Când am ajuns lângă însoţitorul meu, primul
lucru pe care l-a făcut a fost să se repeadă la el şi era
cât pe ce să-l trântească dacă nu se ferea. Am plecat
repede de acolo spre a nu mai auzi şi alte comentarii
,,măgulitoare”la adresa noastră, care începuseră să ia
amploare. Ne-am despărţit de tovarăşul meu şi am
rămas în doi, Oxi şi cu mine.
- Măi Oxi, tu nu mă laşi pe mine să fac ce
vreau, dar nici eu nu te las pe tine! Suntem strâns
legaţi unul de altul şi atunci te întreb:
Pentru cine este făcută lesa? Pentru tine, ori
pentru mine?
Gheorghe Solcan
 SURÂSUL BUCOVINEI

ANA ARDELEANU Portret de iarnă

Nu scriu năparaznic, nici umil nu scriu

Pe masa care face inventarul
Acelui timp, ce-n ochiul meu târziu
Va mai scânci în mână cu paharul

Care-a închinat, cu sfânta sa răcoare

Cu tonţi şi vinovaţii de serviciu
Ce-o preferau, în loc de închisoare
De-ncarcerări de-o noapte ori ospiciu
Poem de vară
Scriu cu lumină lină sau cu nor
Te invit la masa inimii mele Ori scriu cu sânge-albastru, cine ştie
Iar tu îmi ceri răgaz Cu-o pană înroşită de condor
Pentru a pune câteva stele pe cerul frunţii De înger brav, căzut la datorie
Cravata de sâmbătă seara
Greieri de vară într-o simfonie Şi vărs în vorbe vinul sărbătorii
Un buchet de versuri Pe un catren de laudă-ori renegat
Ce încă mai tălmăcesc sentimente Prinzând la poarta raiului minoriii
Şi le aşază în vaza de cristal Ce-ascund în sân poemul împuşcat
Apoi te strecori precum o boare în inima mea
Acest poem n-ai unde să-l aşezi
Galbenul rămas pe scaun neşters Nici mort, nici viu, aşa în alb schiţat
Lasă amprente pe rochia de mătase Nici inspiraţia n-ai cum s-o curtezi
Iar ea începe să umble prin aer Şi nici tabloul, cu zâmbetu-ngheţat
Cu un anunţ imens pe piept:
“Nu-I găsim lumii şi dragostei alternativă” Giocondă azi, cu voie, fără voie
Nu poate fi, nici Făt-Frumos călare
Stelele se revarsă într-o tulburare de cântec Cel travestit în tine, de nevoie
Ca o ploaie torenţială Nici eu Ileană, prin nobilă născare
În care toate tainele se scufundă
Doar mâna lunii face peste toate semn de speranţă Lectură de căinţă
Îmi rămâne timp să îţi strig:
“Cât te-am, Micuţa Mea Morsă Voi fi a ta, pământule nebun
Iubire cu trei M Ori poate-a cerului fără de moarte
Şi-aun calendar ocupar până la sfârşitul lumii” Atâta am în minte să îţi spun
Atât am de citit, din noua carte
Ciuleandra deşertului
Voi scrie-n alb cuvântul ne-ntinat
Câţiva afoni în ale cinstirii şi credinţei În roşul fel, m-oi întâlni cu tine
Se roagă Şi în albastru, am de ascultat
Scoţând fluturi Orchestra unui rai de violine
Dintre petalele rugăciunii
Pentru ca cei doritori Voi fi a ta, pământule nebun
Să poată traversa prin mine deşertul A cerului, o, pentru-a câta oară
Fără cămilă beduin Voi sta în faţa Marelui Tribun
Doar cu umbra însoţitoare Cu un poem pitit la subsuoară

Gândurile lor îşi găsesc rudele Spre a citi în orele sihastre

Stand cu capul în nisip Ce, bănuiesc, vor fi cu prisosinţă
Al meu îşi află norocul prins în horă Iar în tăceri, cu aripile-ntinse
Un fel de ciuleandră a deşertului Va fi,-ntru tot, lectura de căinţă
Acolo unde nisipul înalţă statui
Iar gura uscată Voi fi a ta, pământule nebun
Nu le poate rosti numele Sau poate cerului voi fi mireasă
Voi fi răbdarea, pipa cu tutun
Păcatului, întors mereu acasă

33
 SURÂSUL BUCOVINEI

ANICA FACINA POEME din volumul ”CEASORNICUL DE IARBĂ”, ANICA

FACINA, Editura ”Vatra veche”, Tg. Mureș, 2017. Ilustrații
realizate de elevi ai clasei a II-a Step by step, a Școlii
Gimnaziale, nr.2, Vatra Dornei, sub îndrumarea doamnelor
profesoare Dana Ciuhlău și Mihaela Nimigean.

1. Raisa Ortoanu și Amira Lutaniuc (Dans de fluturi...)

2. Patricia Elena Marian (Sub soarele blând...)
3. Cosmin Cuciurean (Căciulă de nori...)
4. Mihaela Toloș (Ploaia pianist...)
5. Maya Rusu (Câmpul înflorit...)
6. Cristina Alida Moraru (Macii în lanuri...)

34
 SURÂSUL BUCOVINEI
GHEORGHE BÂLICI
Lectură de epigrame
(autoironie)
Citesc din clasici ce-au ajuns un mit
Și din contemporani, azi nume grele,
Dar, ca să fiu cu totul mulțumit,
La urmă, mai citesc și de-ale mele…
Criză și inflație
Viața-i searbădă, anostă
Și, lipsindu-i din tumult,
Azi să fii sărac te costă
De trei-patru ori mai mult!...
Iubita
Ca soarele în răsărit,
Ce s-a ivit și m-a atras,
Cu frumusețea-i m-a orbit
Și, orb fiind, m-a dus de nas…
Regrete târzii
E viața noastră trecătoare
Precum o zi mai ordinară:
Cât timp îți cauți loc sub soare
Deja se-ntunecă pe-afară…
Timp de o viață
Fiindu-mi foarte mic tainul
Și vrând al fericirii nimb,
Mi-a fost ocrotitor destinul…
Cât nu am îndrăznit să-l schimb.
La bătrânețe
Simțirea-mi este mult mai trează
Ca-n timpul când făceam armata
Și-aceasta, des, mi-o demonstrează…
Radiculita și prostata.
Democrația
Ne-arată șefii mari din stat
Că e, când a-nțelege poți,
Un lucru-atât de minunat…
Încât n-ajunge chiar la toți.
36
Tinerii frumoși și liberi
Crescuți pe plaiul strămoșesc
Și educați destul de bine,
Părinți și țară își iubesc…
Din toate țările străine.
Fericire deplină
Am fost o viață fericit
Și am trăit în bucurie,
C-am ascultat de-a mea soție…
Și după ce m-a asurzit.
Chefliul
Bând votcă iar pe săturate
Și petrecând în cafenea,
E-n stare de ebrietate,
Adică-n stare să mai bea!...
Condiția fericirii în familie
Să ai copii ascultători,
Soție bună, iubitoare,
Mașină, casă, bănișori
Și minim trei televizoare!...
Unui poet care recită versuri în parc
Poetu-n toamna cea târzie
Ne-aduce, lesne-i să remarc,
Mai multă ceață-n poezie
Decât e în întregul parc…
Moda imperială
Cu tancuri și mașini blindate,
Călătorind din loc în loc,
La modă e să-mparți dreptate,
Chiar dacă nu o ai deloc.
Echitate
Cu șeful meu, în ani destui,
Eu mă împac destul de bine,
Că are-ncredere în mine…
Și-mi dă să fac și lucrul lui.
Pe traseele democrației
S-a observat, din an în an,
Că-n țara noastră-nfloritoare
Oricât educi un cetățean,
El cere totuși de mâncare!...
Unei interprete
trecute de prima tinerețe
Cândva, pe scenă când ieșea,
Bărbații se uitau la ea,
Dar, după ani de glorii multe,
Au început… să o asculte.
 SURÂSUL BUCOVINEI

CONSTANTIN Metaforă
RUSU
BUCOVINEANU Eu am descins din plaiul mioritic
Cu trei ciobani și-o doină buciumând,
Și cerc să urc, în verile însorite,
În seri, pe munți cu stelele arzând!
Eu am băut din șipotul de ape
Ce-au izvorât din stânca de bazal,
Primind în dar, căuș săpat în piatră
Ca să reneg paharul de cristal.
Coloana infinitului și Muza
Eu am venit din toamnele încrustate,
La îngemănarea piscurilor cu apusul În bob de argint pe strugurii din vii,
E o sclipire în piatră și culori, Și am cântat în iernile îmbrăcate
Când cerul e aprins și bolta parcă Cu dulci colinzi și râset de copii!
Se sprijină pe stâlpii suitori!
Acolo poate s-a oprit abisul Eu m-am desprins din iureșul de horă,
Și stâncile în aur s-au topit, Și-am ascultat un cânt al mamei, drag,
Și dedesubtul lor, a scris cu dalta Ce izvora din vechile legende,
Maestru, un rând … „Coloana infinitului”. Cu iz de brad și frunza de pe fag!
Eu vreau să adorm sub brazda înierbată,
Întâlnirea fatală Că fug de jale, cântec și prohod.
Când Helbet în drum, săracul, Mai bine un basm cu „Așa a fost odată”,
Se întâlni într-o zi cu dracul, Decât bizar „Un imn al lui Irod!”.
El nici cruce n-a făcut
Și nici hâd nu i-a părut. Amărăciune, părere de rău și speranță
Încă! S-a trezit că-i place, Mă doare amarnic rău trecutul
Că-l avea pe „vino încoace!” Că l-am pierdut și-mi pare rău!
Cum avea scurtă fustiță, Și cât aș vrea să-l pot întoarce
I-a pus mâna la blăniță. Să-l spăl prin sfânt cuvântul tău!
Drăcușorul i-a zâmbit, Mă doare amarnic și prezentul
Și, de-atuncea l-a pocit, Că n-am putință să-l trăiesc
Că, din Pan Helbet, anume, Cu blânda faptă a înțelepciunii
A rămas „Nimic pe lume!” Ca sfântu-ți nume să-l cinstesc.
Bea prin crâșme, doarme-n șanț, Mă arde-n piept singurătatea
N-are-n pungă niciun șfanț, Ce-mi pune inima-mi pe jar,
Și din june berechet, Mă bate pălmuirea vorbei
A rămas calic Helbet! Și nici nu pot să plâng măcar!
Amarnică-i singurătatea
Speedway Ce-o duc aicea și în doi!
Ori zevzec, ori geniu frate, Ce înțelept era hotarul
O deviză e la toate, Să fi rămas doar eu cu voi!
De gândești altcum, e bai! Când văd că-n zile de restriște
Te încadrează în Speedwai! Măcar să tac n-am rezistat,
De nu vrei să fii nimic, Mă tem de clipa care vine
Ducând ispita înspre păcat!
Nu gândi, măcar un pic!
Mă tem de multe ce-s în mine
Cântă nota cea cântată, Și orice clipă îi un chin
Cum ți-e mintea luminată, Și sunt silit să beau din cupa
Nu mai ai la lume rost Îmbătătorului pelin!
Căci ce-i astăzi „A mai fost!” Prin bezna asta de trăire
În prezent Elogiu-i vis Speranța-i hăt, din când în când,
Pe când ieri ai fost Proscris, De n-ar fi Dumnezeu Preabunul
Mâine - geniu, azi - nebun, Aș fi-n țărâna din pământ!
Gata! Tac! Nu vă mai spun, A scris cu amărăciune tata.
La „Post Mortem” vor fi acei Om singur în doi,
Care Azi „E vai de ei!” cu dorul de a vă revedea.

37
 SURÂSUL BUCOVINEI
MIHAI CABA
Năpădită de „Amintiri”,
Bojdeuca din mahalaua ieşeană a Ţicăului
continuă să-şi poarte-n spate veacul ei de glorie.
Cu împătimirea ieşeanului
de care mă simt mereu cuprins,
n-aş putea să întrevăd nici chiar
acum când floarea dalbă a
senectuţii îmi luminează bine
tâmpla că ar mai putea exista
încă cineva în România, tânăr
sau matur, care să nu fi auzit
măcar odată sau să nu-i fi trecut
vreodată pragul primitor al Bojdeucii lui Ion
Creangă, aflată de mai bine de un veac în mahalaua
Ţicăului a „dulcelui Târg al Ieşilor”. Altfel nimeni
n-ar putea să înţeleagă pe deplin şi după cuviinţă
miracolul „ticluirii” poveştilor şi povestirilor de
mare haz şi har, de către Ion Creangă, cel pe care
eruditul pedagog şi junimist Constantin Meissner
avea să-l perceapă drept: „cel mai autentic şi mai
original produs al poporului”. Nici strălucitul criric
literar George Călinescu, căruia îi dedică lui Ion
Creangă o inegalabilă monografie în 3 volume, n-
avea cum să fie mai prejos în aprecierea
sintetizatoare: „Adevărul e că un artist precum
Creangă se iveşte o singură dată în istoria unui
popor, şi atunci numai într-un moment de graţie.
Este fără îndoială genial, ca orice scriitor despre
care se poate spune că are simţul instinctiv al limbii
şi al etosului popular nealterat. Opera sa este
expresia uimitoare a bunului-simţ şi a unui suflet
elementar, încremenit în formule neschimbătoare,
eterne. În totul, un spectacol de măreţie simplă
inanalizabilă.”
Fără îndoială, cel care poposeşte ocazional sau
interesat la Bojdeuca lui Creangă din mahalaua
Ţicăului va avea la sfârşitul vizitei satisfacţia de a fi
văzut şi perceput cu simţire nedisimulată un adevărat
„atelier literar” în care a fost zămislită întreaga
operă a „Amintirilor din copilărie”, a „Poveştilor”
şi a „Povestirilor” sale de duh şi în care spiritul
hâtrului povestitor humuleştean sălăşluieşte aici mai
viu şi mai bogat decât altundeva. Şi nici n-ar putea fi
o alta şi mai mare!
Aşadar, numele şi opera literară a lui Ion
Creangă sunt legate indisolubil de „bojdeuca de
căsuţă”, cum îi plăcea s-o denumească, aflată în
mahalaua Ţicău, în locul ce-i mai spune mărturisitor
şi „Valea Plângerii, strada Ţicăul de sus, no.4 (dacă
se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică plină
de noroiu păn´ la genunchi, când sunt ploi mari şi
îndelungate, zise şi putrede, şi la scecetă geme
colbul pe dânsa).”
Istoricii literari au conchis că ridicarea acestei
„căscioare” s-a făcut înainte de 1850 pe locul
38
povârnit aparţinător parohiei Bisericii „40 de
Mucenici”.
Aici, începând cu 1872, după episoadele
nefericite ale „răspopirii” după 12 ani de
diaconime, ale eşuării căsătoriei sale cu Ileana
Grigoriu, fiica preotului Grigoriu de la biserica „40
de Sfinţi”, cu care a avut şi unicul său fiu Constantin
(n.1860, pe când era student la Teologie) şi a
suspendării din funcţia de institutor, în care fusese
învestit prin decretul domnesc din 1864 semnat de
Cuza Vodă, la intervenţia fostului său profesor Titu
Maiorescu de la Şcoala Normală de la Trei Ierarhi,
Ion Creangă, neavând unde să locuiască, o cunoaşte
pe Tinca Vartic, nepoata diaconului Grigore Vartic
şi subînchiriază de la aceasta o cămăruţă a
Bojdeucii, găsind-o mai aproape de peisajul rustic
natal al Humuleştiului, sat de răzeşi „fără
pământuri” aflat „la apa Ozanei cea frumos
curgătoare şi limpede ca cristalul.” Plata chiriei
avea s-o asigure din modestele venituri ale
tutungeriei ce a deschis-o mai la vale, pe strada
Sărăriei, împreună cu fratele său Zahei.
De aici încolo, până la moartea sa din 31
decembrie 1889, timp de 17 ani, Ion Creangă
locuieşte la Bojdeucă alături de Tinca Vartic, o
femeie simplă şi matură, trecută şi ea prin multe
greutăţi ale vieţii, cu care nu s-a căsătorit niciodată,
dar care avea să-i împlinească, ca o bună gospodină
ce era, toate „poftele” traiului comun. Instalarea la
„bojdeuca de căsuţă” avea să-i întărească
sentimentul vieţuirii „ca la mama acasă”,
înjghebându-şi gospodăreşte în cămăruţa închiriată
un culcuş zdravăn şi sănătos din „dulapi” de stejar,
o vatră de cărămidă cu horn şi cuptor în care
sărmăluţele, alivencile şi plăcintele poale-n brâu
puteau să-şi „atârne” ispititoarele arome. Se spune
că „pofticios şi burtos”, cum era, „găzdaşul” Ionică
nu s-ar fi ruşinat să dea gata chiar şi „100 de
sarmale” la o singură masă, mai ales când
„ritualul” servirii acestora se făcea la măsuţa scundă
cu trei picioare ridicată de Tinca pe patul
„gurmandului”. Pentru „pofta scrisului” şi-a
pregătit o masă largă aşezată colea mai la geam, de
pe care nu lipseau niciodată hârtiile şi uneltele
trebuincioase scriiturilor sale, străjuită de un raft
pentru cărţi şi deasupra, atârnată în tavanul scund, o
lampă de „8 focuri”. Pereţii erau împodobiţi cu
macate ţărăneşti, iar deasupra icoanei Sf. Nicolae
primită în dar de la bunicul său, David Creangă,
atunci când, în 1855, a luat drumul Seminarului
Teologic Socola de la Iaşi şi de care nu s-a despărţit
niciodată, atârna un frumos ştergar popular.
Simţindu-se la Bojdeucă „în largul lui” şi „cu
picioarele pe pământ”, motiv pentru care cămăruţa
n-a fost podită niciodată, fiind doar acoperită cu
lăicicere trainice, încetul cu încetul interiorul
acesteia avea să capete acea înfăţişare familiară
casei părinteşti de la Humuleşti. Astfel, au început să
 SURÂSUL BUCOVINEI
apară pe ici pe colea blide smălţuite şi adânci, cofe şi
cofăiele, linguri încrustate de tot felul, ceaun de tuci,
oale de lut ars şi tăvi pentru coptură şi câte şi mai
câte alte „chiţibuşuri”. Iar ca să fie toate „la locul
lor”, Ion Creangă avea să-şi facă, asemenea mamei
sale, „damblaua” pisicilor, aciuând la Bojdeucă o
„cohortă” de vreo 30 de feline jucăuşe, pe care
obişnuia să le denumească după numele
cunoştinţelor sale. Una dintre ele, pe numele ei de
alint „Mărioara”, avea să-i amintească mereu de
mătuşa „zgârie brânză” din „Amintiri”, la care
„năzdrăvanul de Nică a Petrei”s-a dus pofticios la
furtişag de cireşe văratice.
„Înrădăcinarea” sa la Bojdeucă avea să-şi facă
efectul aşteptat, astfel că în septembrie 1874 revine
în învăţământ, fiind numit institutor la clasele I-a şi a
II-a a Şcolii primare de băieţi nr.2 din Păcurari,
postură în care se apucă să compună pentru elevii săi
mici poezioare, precum: „Nu lucrezi, n-ai ce
mânca!” şi „Ia, clopoţelul sună!”, dar şi povestioare
de multă înţelepciune, între care: „Păcală”, „Inul şi
cămeşa” şi „Acul şi barosul”, considerate a fi fost
deliciul serbărilor şcolare. Dar nu s-a mulţumit cu
atât şi s-a apucat, împreună cu alţi institutori, să scrie
cu mult temei manuale şi cărţi didactice pentru elevi:
„Metodă nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei
I primare”, „Învăţătorul copiilor”, „Geografiea
judeţului Iaşii”, care aveau menirea transmiterii
către şcolari a unor cunoştinţe temeinice de
învăţătură.
Despre această fastă perioadă scolastică avea
să-şi amintească mai târziu, fostul învăţăcel, devenit
mai apoi cunoscutul scriitor Jean Bart: “Dintre
atâţia dascăli severi şi înăcriţi, care mi-au chinuit în
orele de clasă zilele copilăriei, îmi apare figura
blândă şi jovială a lui I. Creangă, pe care toţi băieţii
îl iubeau. Omul acesta înalt şi burtos, veşnic cu
surâsul pe buze radia pretutindeni (…) aceeaşi
lumină, bunătate şi veselie.”
Toate aceste clipe tihnite, de rost deplin ale
vieţii aveau să-i fie „blagoslovite”, în 1875, de harul
cunoştinţei sale cu Mihai Eminescu, pe atunci
revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui, care avea
să-i aprecieze strădaniile sale împlinite în alcătuirea
manualelor şcolare. Între cei doi se leagă imediat o
prietenie trainică, de nezdruncinat în toţi anii
restului vieţii. Drept firească urmare, Eminescu,
intuindu-i spiritul său infatigabil de duh „poporan”,
fără ezitare, îl introduce pe Ion Creangă în atmosfera
„boemă” a Junimii ieşene. N-a fost de mirare că
vorbele meşteşugite ale hâtrului povestitor
humuleştean au fost bine primite la şedinţele de
cenaclu ale junimiştilor, prezidate de Titu
Maiorescu, astfel că la 1 octombrie 1875 îşi face
debutul în „Convorbiri literare”, cu povestea:
„Soacra cu trei nurori”, urmată în numărul următor
şi de „Capra cu trei iezi”.
39
Fiind de atunci zăriţi adeseori preumblându-se
împreună prin numeroase coclauri ale „dulcelui
Târg”, ideea unei „frăţii nedespărţitoare” a prins
repede rădăcină roditoare, astfel că în vara
următoare, din iunie 1876, Eminescu, atras şi el de
liniştea şi farmecul pitoresc al locului, vine să
locuiască pentru câteva luni bune la Bojdeuca din
Ţicău. Şi „drăgăliţă, Doamne”, această
„coabitare”, pe cât de scurtă, pe atât de densă, avea
să-şi afle curând rostul ei binefăcător reieşit din
această prietenie de invidiat. În veranda largă din
spatele Bojdeucii, sprijinită de cele „24 de furci de
stejar”, care deschidea generoasă panorama
dealurilor Ciricului şi Şorogarilor, aşezaţi tacticos pe
câte o laiţă, „cinstindu-se cu un vinişor rubiniu şi
înfulecând din gustoasele plăcinte poale-n brâu,
făcute de Tinca Vartic, gospodina casei, sporovăiala
lor nu sfârşea nici în miez de noapte”, aşa după cum
consemnează limpede junimistul George Panu în
„Amintiri de la Junimea”.
În acele clipe de saţietate, Creangă, „cel slobod
la gură”, încetul cu încetul, avea să-şi descarce
sacul său doldora de poveşti şi povestiri, de proverbe
şi zicători, care mai de care mai „şugubeţe”, şi,
îndemnat de prietenul său ce râdea cu poftă, avea să
le aştearnă apoi pe hârtie, în stilul său hâtru şi
inconfundabil. N-a fost de mirare, că în acea
perioadă, Eminescu, devenind redactor la „Curierul
de Iaşi”, i-a retipărit în ziar povestea „Dănilă
Prepeleac”.
Tot de la George Panu, dar şi de la alţi exegeţi
literari, aflăm că sfânta lor prietenie avea la bază şi
îndeletnicirea de a cutreiera Iaşul şi împrejurimile
sale, cercetându-i istoria şi comorile sale, astfel că în
zilele frumoase: “Câteodată, Creangă şi Eminescu
dispăreau cîte trei-patru zile (…) cutreierau Galata
cu târguşorul, treceau înspre bariera Păcurarilor,
făceau înconjorul pe la Copou şi Aroneanu,
dormeau pe o laviţă la vreun han sau la vreo crîşmă,
mâncau ce găseau şi erau fericiţi.”
Curând avea să i se alăture acestei prietenii şi
Veronica Micle, muza Poetului, care începuse să dea
şi ea câte o „raită” pe la Bojdeucă, răspândind în jur
farmecul poetic inspirator. Cu siguranţă că poezia
„Sara pe deal”, cât şi alte poezii de dragoste, au fost
compuse de Poet sub inspiraţia Veronicăi şi a
peisajului rustic de la Bojdeucă.
Însă, aşa cum se întâmplă întotdeauna pentru
echilibrul vieţii, după o mare bucurie urmând şi o
mare desnădejde, plecarea precipitată a lui
Eminescu, la 15 oct. 1877, ca redactor al ziarului
bucureştean „Timpul”, avea să-l întristeze pe Ion
Creangă până peste poate, iar corespondenţa
înfiripată cu „fratele Mihai”, avea să-i fie singura
lui alinare: “La Iaşi ninge frumos de ast-noapte,
încît s-a făcut drum de sanie. Ciricul parcă e mai
frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, fără tine sunt
străin.”
 SURÂSUL BUCOVINEI
În iunie 1879, având o bună situaţie financiară
de pe urma slujbei şi a scrisului, Ion Creangă face
dovada bunătăţii sale sufleteşti şi cumpără cu 50 de
galbeni austrieci – “a treizeci şi şepte de lei vechi
galbenul”, locul şi Bojdeuca, cu două odăi, ceardac,
holişor şi verandă, pe numele Ecaterinei Vartic,
răsplătind-o astfel pe femeia care s-a îngrijit întru
totul de gospodărie şi de el.
Anul 1880 avea să fie pentru Ion Creangă unul
plin de diverse evenimente ale vieţii: pe de-o parte,
începe să scrie opera sa de căpătâi: “Amintiri din
copilărie”, ale căror prime două părţi sunt publicate
în “Convorbiri literare” în numerele din martie şi
aprilie 1881 şi, pe de altă parte, apar primele semne
serioase ale bolii sale de epilepsie, moştenită genetic
de la mama sa Smaranda, fiind pus în situaţia de a se
interna la Spitalul Brâncovenesc şi de a urma, pe
mai departe, “cura de ape tămăduitoare” de la
Slănic. Împlinirea dorinţei, care-i “măcina sufletul”,
de a-l revedea pe “fratele Mihai” are loc în 5 iunie
1883, când Eminescu participă la Iaşi, ca redactor-
şef al ziarului central “Timpul”, la grandioasele
festivităţi ocazionate de inaugurarea statuii ecvestre
a Domnitorului Ştefan cel Mare în faţa fostei Curţi
Domneşti, pentru care compusese special poezia
“Doina” de mare vibraţie patriotică: “de la Nistru
pân´ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a...” Din
nefericire, la revederea neuitatului Iaşi, a îndrăgiţilor
săi prieteni, Veronica şi Ionică, dar şi la vederea
statuii “Voievodului cu barbă”, atunci s-au
manifestat primele semne ale bolii sale necruţătoare,
astfel că Eminescu, fiind retras pentru acordarea
urgentei îngrijiri medicale, nu şi-a mai putut recita
admirabila sa creaţie. A făcut-o seara în casele din
Păcurari ale junimistului Iacob Negruzzi, dar şi la
Bojdeucă, unde a stat să se înzdrăvenească vreo
câteva zile.
În anii ce au urmat, cu mâhnirea pricinuită de
boala dragului său prieten, starea sănătăţii sale avea
să i se deterioreze accentuat, cu greu reuşind să-şi
împartă viaţa între publicistică şi nesfârşitele
tratamente medicale, la care “nici apele Slănicului
nu mai aveau efect”.
Despre sfârşitul, la 15 iunie 1889, a “fratelui
Mihai”, Ion Creangă avea să afle din ziare
înduioşându-l peste măsură. Iată cum înfăţişează
criticul George Călinescu, în a sa monumentală
“Istorie a literaturii...”, momentul tragic în care Ion
Creangă a perceput dispariţia prea bunului său
prieten: “Vestea morţii lui Eminescu îl doborâse. Fu
văzut (la Bojdeucă n.n.) plângând ca un copil şi
adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu.
Presimţirea morţii se înnegri şi mai tare în inima
lui. De acum el se gândi cu seriozitate la stingere şi-
ncepu să-şi pună întrebări asupra vieţii viitoare.”
Şi cum veştile rele nu vin niciodată singure, iată
că în scurt timp a aflat cu o aceeaşi imensă durere şi
despre curmarea firului vieţii prietenei Veronica
40
Micle, la 9 august 1889, la Mănăstirea Văratec. Din
acest moment crizele bolii sale devin tot mai
frecvente şi mai devastatoare; ultima dintre ele, cea
de la 31 decembrie 1889, avea să-i fie şi cea fatală,
tocmai atunci când “cetele de urători” ale copiilor
din mahala şi Sărărie se îndreptau spre Bojdeucă,
după cum le era obiceiul, spre a-i spune la fereastră
dragului lor “Moş Ionică” urătura de “înnoire a
anului”. Sfârşită şi ea de durerea pierderii suferite,
Tinca Vartic, le-a ieşit în întâmpinare cu o lumânare
aprinsă şi le-a spus copiilor, cu glas duios, că
“Ionică a lor nu mai este...”. Avea să fie
înmormântat pe 2 ianuarie 1890 la Cimitirul
“Eternitatea”.
La un an după moartea lui Creangă,
proprietăreasa Tinca Vartic îşi reface viaţa prin
căsătorie şi părăseşte Bojdeuca, care începuse a se
deteriora, nu înainte însă de a o “obloni”, lăsând
intacte în interior toate obiectele personale care au
aparţinut scriitorului, inclusiv ochelarii, medalionul
de la a 20-a aniversare a Junimii şi portretul destul
de recent făcut acestuia de către pictorul Muşneţanu.
Intuind importanţa manuscriselor rămase de la
“conaşu Ionică”, Tinca Vartic le dăruieşte lui
Eduard Gruber, un apropiat a lui Creangă, profesor
la Universitate, căsătorit cu Virginia, fiica Veronicăi
Micle. Sfârşitul neaşteptat al acestuia, survenit în
1896, au făcut ca valoroasele manuscrise ale
autorului “Amintirilor din copilărie” să se piardă în
neant, fiind descoperite “norocos” şi salvate în mare
parte de către scriitorul Emil Gârleanu de la băcanul
unde-şi făcea cumpărăturile(!).
Ultima parte a “Amintirilor” a fost editată
postum, iar întreaga operă a lui Ion Creangă a fost
retipărită periodic, multe din episoadele “Amintirilor
din copilărie” şi a “Poveştilor” şi a “Povestirilor”
fiind reluate în manualele şcolare. Edificatoare ni se
pare chiar “prefaţa” autorului: “Iubite cetitoriu,
Multe prostii ai fi cetit, de când eşti. Ceteşte rogu-te
şi ceste şi unde vedevei că nu-ţi vine la socoteală, ie
pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la izvală.
Căci eu atâta m´am priceput şi atâta am făcut.
Autoriul.”
După moartea Tincăi Vartic (1912), soţul
acesteia, la insistenţa unor intelectuali ieşeni, scoate
Bojdeuca la vânzare, care este cumpărată de către
Primăria Iaşi. De aici încolo ideea de a face din
“Bojdeuca amintirilor” un muzeu omagial pentru
Creangă şi Eminescu avea calea liberă a împlinirii.
Au urmat fireşti lucrări de reparaţii, făcute cu greu în
vreme de război în care Iaşul, devenit din 1917
“Capitala rezistenţei până la capăt”, era
supraaglomerat de refugiaţii veniţi din întraga ţară.
Până la urmă, în ciuda tuturor greutăţilor de atunci,
la 15 aprilie 1918, Bojdeuca lui Ion Creangă din
mahalaua Ţicăului, spre cinstea edililor şi
intelectualilor ieşeni, devine primul muzeu
memorial literar din România!
 SURÂSUL BUCOVINEI
Anul acesta Bojdeuca lui Ion Creangă îşi
sărbătoreşte Centenarul!
Începutul funcţionării ca muzeu a fost unul greu
deoarece, din lipsa spaţiului de locuit, primul
muzeograf şi familia sa a trebuit să locuiască la
Bojdeucă, în odăiţa unde a locuit Tinca Vartic.
Pentru a fi menţinut “pe linia de plutire” Muzeul –
Bojdeucă, devenit familiar pentru ineditul său
dezvăluit vizitatorilor, a suportat de-a lungul fiinţării
sale mai multe reparaţii, consolidări şi modernizări,
între care cele mai imporante efectuate în perioada
1984 – 1989, prin grija Muzeului Literaturii Române
Iaşi, ce avea Bojdeuca sub oblăduire instituţională.
Astfel, la 11 iunie 1989, pe baza unui “proiect
de suflet” întocmit de arhitectul Virgiliu Onofrei, au
fost inaugurate: cochetul Pavilion, adiacent
Bojdeucii, cu acoperişul său ţuguiat, amintind de
forma unei cuşme moldoveneşti, ce adăposteşte
ampla expoziţie foto documentară a vieţii şi operei
lui Ion Creangă, biblioteca şi spaţiile generoase
destinate unor expoziţii şi manifestări temporare cu
tematici din lumea copilăriei, a poveştilor şi
Amfiteatrul în aer liber, cu 250 de locuri, ce
găzduieşte cele patru manifestări tradiţionale ale
Bojdeucii, dar şi cele ocazionate de prezenţa unor
numeroşi vizitatori atraşi atât de “mirajul
Bojdeucii”, cât şi de remarcabila prestaţie
muzeistică dovedită cu mult patos de custozii
Bojdeucii, precum: Constantin Parascan şi Valentin
Talpalaru.
Să amintim că în 1968 la Bojdeucă a fost
amplasat bustul de granit a lui Ion Creangă, operă
remarcabilă a sculptorului Iftimie Bârleanu: "Ia, am
fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată
de humă însufleţită din Humuleşti...”, iar în 1990 în
partea de sus a Amfiteatrului a fost inaugurată
statuia lui Ion Creangă privind înspre Bojdeucă şi
ţinând după umeri doi copilaşi, realizată de studenţii
de la Universitatea ieşeană de Arte sub conducerea
profesorului D. Căileanu.
La ceasul Centenarului, despovărată de
multitudinea materialor documentare care au
împresurat-o până în 1990 şi năpădită în continuare
de tumultoasa autenticitate a amintirilor, Bojdeuca
lui Ion Creangă din mahalaua ieşeană a Ţicăului –
primul muzeu memorial literar din România - se
înfăţişează celor peste o sută de mii de vizitatori din
ţară şi din străinătate, care-i trec anual pragul, drept
un sfânt altar de reculegere spirituală, în care duhul
nepieritor al epocii neîntrecutului povestitor te
cuprinde pe de-a-ntregul.
41
IOAN ABUTNĂRIȚEI
ARMATA ROMÂNĂ ȘI UNIREA
BASARABIEI
DRUMUL SPRE AUTONOMIE
În anul 1917, când revoluțiile s-au succedat în
Imperiul Țarist, începând cu cea din februarie care a
dus la abdicarea lui Nicolae al II-lea și până la
„Marea revoluție socialistă din octombrie”, mișcarea
de eliberare națională a românilor din Basarabia a
cunoscut o dezvoltare constantă.
Înființarea la Chișinău, în martie-aprilie, a
Partidului Național Moldovenesc, al cărui program
sublinia necesitatea unei largi autonomii a regiunii și
dobândirea drepturilor cetățenești și naționale pentru
români a fost doar începutul.
În spiritul vremurilor, au avut loc numeroase
întruniri și acțiuni de organizare: Congresul Uniunii
Cooperativelor din Basarabia, Congresul țăranilor
din Basarabia, Congresul corpului didactic și multe
altele. La Congresul popoarelor din Rusia,
desfășurat la Kiev între 8 și 14 septembrie(stil
vechi), au participat și 6 delegați moldoveni, care s-
au pronunțat pentru autonomie în cadrul unei
federații.
Toamna anului 1917 a fost una tensionată,
anarhia cuprindea Rusia și implicit Basarabia, iar
autoritățile se dovedeau neputincioase în fața actelor
de dezordine și violență.
În această atmosferă a avut loc Congresul
Soldaților Moldoveni, convocat de Comitetul
Central Ostășesc Român, care şi-a deschis ședințele
la 20 octombrie 1917, la Chișinău.
În adunările din 21 și 22 octombrie, Congresul
a declarat „autonomia Basarabiei și alegerea unui
birou pentru organizarea Parlamentului local,
denumit Sfatul Țării, precum și 44 de ostași din
Congres ca deputați în Sfatul Țării.”
 SURÂSUL BUCOVINEI
În baza hotărârilor Congresului, la 21
noiembrie, Sfatul Țării și-a deschis lucrările, ca
reprezentant al tuturor naționalităților, confesiunilor
și orientărilor politice. Numărul deputaților a fost
majorat de la 120 la 150 de persoane, astfel: 105
români, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2
bulgari, 2 găgăuzi, un polonez, un armean și un grec.
Președinte a fost ales ION INCULEȚ, iar
printre deputați se găseau personalități de frunte ale
Basarabiei, precum: Pantelimon Halipa, Ion Pelivan
sau Ion Buzdugan.
La 2 decembrie, Sfatul Țării a adoptat o
DECLARAȚIE prin care se proclama Republica
Democratică Moldovenească ce urma să facă parte
din Republica Federativă Democratică a Rusiei, care
nici nu exista. La 7 decembrie, puterea executivă a
Repulicii a fost încredințată unui Directorat, sub
președinția lui Pantelimon Erhan.
În cursul lunii decembrie 1917, Basarabia a fost
teatrul unor acțiuni anarhice ale forțelor armate
rusești sau ale altor organisme bolșevice care se
opuneau autorităților abia înființate. În aceste
condiții, exista riscul declanșării unui conflict civil
în Basarabia, între mișcarea națională
moldovenească și cea bolșevică.
Față de această situație, la 14 decembrie Sfatul
Țării a luat hotărârea de a cere ajutor României,
însărcinând Consiliul Directorilor să procedeze în
consecință. În baza acestui mandat, la 22 decembrie
1917, Consiliul Directorilor a trimis o telegramă
ministrului de război român prin care solicita
trimiterea la Chișinău „a unui regiment ardelenesc”.
Ca urmare, Guvernul României a ordonat Marelui
Cartier General ca Batalionul de voluntari români de
la Kiev să se îndrepte spre capitala Basarabiei. În
Chișinău, situația continua să se degradeze tot mai
mult, bolșevicii au decis, la 24 decembrie, arestarea
membrilor Sfatului Țării, a guvernului și a altor
lideri, aceștia urmând a fi trimiși la Odessa. Probabil
speriați, Ion Inculeț și Pantelimon Erhan au expediat
la Iași o telegramă prin care cereau să nu se mai
trimită trupe române în Basarabia, motivul invocat
fiind riscul unui război civil. Abia sosit în gara din
Chișinău la 24 decembrie, Batalionul românesc a
fost atacat în tren de unități ale armatei ruse,
„ardelenii fiind dezarmați, bătuți și făcuți
prizonieri.” Intervenția lui Pantelimon Halipa,
vicepreședinte al Sfatului Țării, coroborată și cu
iminența venirii armatei române, a determinat, trei
zile mai târziu, eliberarea prizonierilor.
ARMATA ROMÂNĂ ȘI BASARABIA
Ținând cont de evoluția situației de la sfârșitul
anului 1917, generalul Prezan, șeful Marelui cartier
general, a dispus ca secția operații, condusă de Ion
Antonescu(viitorul conducător al Statului Român),
să elaboreze un studiu privind trimiterea de trupe în
42
Basarabia. La 2 ianuarie 1918, Antonescu a
prezentat documentul cerut. Conform acestuia,
misiunile trupelor române erau: asigurarea căii ferate
Odessa – Tighina, Chișinău – Ungheni – Iași,
singura posibilitate de transport a materialului
românesc aflat în porturile de la nordul Mării Negre,
dezarmarea bandelor bolșevice și asigurarea vieții și
avutului populației.
Prezența și acțiunile ruse în regiune aveau un
dublu pericol: impunerea prin forță a regimului
bolșevic și distrugerea sistemului logistic al armatei
române ce era dispus, în mare parte, între Prut și
Nistru.
Pericolele generate de acțiunile trupelor ruse,
încercările organizațiilor bolșevice de a înlătura
organele legal constituite ale Republicii Moldova,
pretențiile Radei de la Kiev, au impus autorităților
locale și centrale să solicite statului român și armatei
sale ajutorul de urgență. Să precizăm că prezența
trupelor române pe teritoriul Basarabiei a creat
dispute în cadrul formațiunilor politice din regiune,
unii optau pentru păstrarea autonomiei noii republici
sau chiar pentru menținerea ei în cadrul Rusiei.
Având în vedere pericolul care plana asupra
Basarabiei, după îndelungi dezbateri, guvernul
român a hotărât la 5 ianuarie 1918, să autorizeze
intervenția armatei române în Basarabia, convocând
pentru a doua zi un Consiliu al generalilor, pentru a
stabili planul de operații. La Consiliu au luat parte
generalii Prezan, Iacovescu, Grigorescu, Averescu,
Văiteanu și Berthelot. Discuțiile au fost aprinse, unii
generali și-au manifestat rezervele cu privire la
trimiterea armatei peste Prut, în cele din urmă s-a
cedat la insistențele premierului Brătianu, dar s-a
cerut ca forțele armatei române să ajungă la cel puțin
4-5 divizii.
Gruparea de forțe a fost compusă din D. 11 și
13 Infanterie 1 și 2 cavalerie. Cele 4 divizii destinate
operației din Basarabia au trecut Prutul succesiv,
acționând pe direcții independente, deși au cooperat
în anumite situații.
În ziua de 12 ianuarie 1918, generalul
Broșteanu a primit o delegație de la Chișinău,
condusă de Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării,
care a cerut explicații cu privire la motivele intrării
trupelor române în Basarabia, acțiune care a generat
dispute în cadrul formațiunilor politice de la
Chișinău.
Generalul Ernest Broșteanu a asigurat că armata
română nu se va amesteca în treburile interne ale
Basarabiei, dar că va face uz de armă dacă bolșevicii
vor opune rezistență. Tot atunci s-au dat publicității
două proclamații, a generalului Prezan și a
generalului Broșteanu, adresate populației
basarabene. Conținutul pe scurt al acestor declarații
era foarte clar: Se dădeau asigurări că armata
română n-a venit să răpească locuitorilor „drepturile
naționale și politice câștigate prin revoluție” și nu se
 SURÂSUL BUCOVINEI
vor amesteca în treburile interne „vă declar sus și
tare – că armata română nu dorește altceva decât ca,
prin rânduiala și liniștea ce aduce, să vă dea putința
să vă statorniciți și să vă desăvârșiți autonomia și
slobozeniile voastre precum veți hotărî singuri”.
DUPĂ INTRAREA ARMATEI
ÎN BASARABIA
În sera zilei de 13 ianuarie, Divizia 11
infanterie a intrat în Chișinău, fiind primită cu
entuziasm de populație. Intrarea trupelor în
Basarabia a fost un eveniment istoric, iar rolul
politic de „netezire” a unirii nu poate fi tăgăduit.
Moțiunea partidelor socialiste rusești împotriva
chemării armatei române de către Consiliul
Directorilor intuia corect sensul acțiunii: „intrarea
armatelor românești pe teritoriul Basarabiei poate fi
pasul întâi pentru ocuparea ei și smulgerea ei de fapt
din sânul republicii ruse.”
Vestea intrării trupelor române în Basarabia a
iritat autoritățile de la Petrograd, care au decis
ruperea relațiilor cu România, expulzarea
diplomaților acreditați și „păstrarea tezaurului care
va fi restituit poporului român”.
La 15 ianuarie, comandantul și statul major al
Diviziei 11 infanterie a participat la ședința Sfatului
Țării, gestul marcând primirea oficială a armatei
române de către autoritățile de la Chișinău, ocazie cu
care generalul Broșteanu a declarat: „Creați-vă viața
dumneavoastră cum credeți și nimeni nu se amestecă
în ea. În organizarea ei noi nu vă vom împiedica”.
După ample dezbateri, la care au participat
numeroase personalități politice, Sfatul Țării a
proclamat, nu întâmplător, la 24 ianuarie 1918
independența, puterea executivă trecând asupra
Consiliului de Miniștri, în timp ce președintele
Republicii rămânea Ion Inculeț. Declarația de
independență a fost primită cu entuziasm, fiind
văzută ca un prim pas spre Unire.
Pentru o mai bună coordonare a marilor unități
care acționau în Basarabia, Marele Cartier General a
decis, la 25 ianuarie 1918, să înființeze Corpul 6
Armată, comandat de generalul Ion Istrati, în
compunerea acestuia intrând cele patru divizii care
erau în regiune(11 și 13 infanterie și 1 și 2
cavalerie). Se mai completau forțele cu Regimentul
5 Călărași, Flota Maritimă, trupele de asigurare din
Delta Dunării și Nistrului, două Escadroane de
Aviație și un Detașament de Jandarmi Rurali.
Până la sfârșitul lunii aprilie 1918, Corpul 6
Armată a condus operațiile în teritoriul destinat, care
se întindea de la brațul Sf. Gheorghe și litoralul
nord-pontic până în nordul Basarabiei(vechea
frontieră austriacă). Rezistența detașamentelor
bolșevice a fost destul de puternică, mai ales în
43
zonele de sud ale provinciei: Tighina, Ismail,
Cetatea Albă, Vâlcov și alte localități.
Spre sfârșitul lunii februarie 1918, trupele
române controlau întregul teritoriu basarabean, care
fusese împărțit în patru zone. Divizia 11 Infanterie
cu comandamentul la Chișinău, răspundea de centrul
provinciei, Divizia 13 Infanterie avea
comandamentul la Bolgrad și răspundea de nordul
Mării Negre, mai la nord, la Cimișlia era Divizia 2
Cavalerie, iar Divizia 1 Cavalerie era dispusă în
nordul provinciei, comandamentul era la Bălți.
În legătură cu rolul armatei române în actul
Unirii Basarabiei cu Țara, Ion Inculeț arăta mai
târziu că „pentru noi moldovenii, pentru mișcarea
noastră națională, intrarea armatei în Chișinău a fost
un element de primă importanță, decisiv. Elementele
românești au câștigat mai mult curaj și mai multe
speranța pentru viitor”.
Rolul armatei române în Basarabia a fost
esențial în afirmarea firească a dorinței românilor
basarabeni, în Unirea Basarabiei de la care au trecut,
iată, 100 de ani. Din păcate, nu a fost o unire „de-a
pururea”, ci una vremelnică, iar Centenarul
României Mari ne găsește într-o situație geopolitică
incertă, cu multe necunoscute și cu evoluții
ulterioare greu de anticipat.
Col. (r). Ioan Abutnăriței
Bibliografie:
VIDRAȘCU ROMEO – Jurnal de Campanie –
București, 1920
EMANDI ELENA – Din anii de durere –
Bârlad, 1919
GHIBU ONISIFOR – Pe baricadele vieții – Ed.
Universitas, 1992
DIMITRIE BOGOS – La răspântie: Moldova
de la Nistru 1917-1918 - Chișinău, 1998
VASILE CANCICOV – Impresiuni și păreri
personale din timpul războiului României –
București, 1921
ALEXANDRU MARGHILOMAN – Note
politice – București, 1995
ȘTEFAN CIOBANU – Unirea Basarabiei –
Chișinău, 1993
ANRM- Fond 727, dosar 62

Și-n această primăvară...
În viteză colosală
Ne rotim, cu-ncetineală,
Într-o moștenită DAVĂ
Cu iubire și gâlceavă.
În rotiri cu amețeală
Țara asta-i prinsă-n boală;
Noaptea-ntreagă plină este
Cu tam-tam și cu proteste.
Prin rotiri de miliarde
În miez nuca-albastră arde
Iar pe coajă cad rebele
Ploi, ninsori și multe rele.
În diurna sa rotire
Fără risc de rătăcire
România n-are stare;
Poartă-n genă o chemare:
Deșteaptă-te române!
Și, el s-a deșteptat;
Pornit să-și schimbe soarta
Dictată din palat
Păli precum nătângul:
Și-a dat cu dreptu-n stângul.
Și iar vine peste țară
Mândră-o cosmo-primăvară
Deșteptînd din hibernare
Ghiocei și lăcrămioare,
Somnul ierbii de sub brazdă,
Greierași ținuți în gazdă,
Dragul tril de ciocîrlie
Și întreaga Românie.
Și iar vine-o primăvară
În paharul cu vioară
Și-n agrara-osteneală
Pentru rod în traista goală.
...Dar această primăvară
Mai ciudată, mai sprințară
Vine fără aroganță,
Cu iubire și speranță.
SURÂSUL BUCOVINEI
CONSTANTIN IORDAN
Aventură rece
Un Casanova de fiord,
Cu bani, chelie și fals-cord,
Un ins cu pașaport de țară
S-a-ndrăgostit de-o căprioară.
Crezând că ea-i Mama Natură
(Sirenă pentru-o aventură)
S-a aruncat în nouă scaldă
În țara cu trăire caldă.
Dar inima-i vikingă, rece
Îi șușotea: -vezi, timpul trece!
Și-ajunse la un trist final:
Un vid barbar-sentimental.
Aluzii
Între iad și Dumnezeu
Levitează-un copârșeu
Fără popă și alai,
Uns cu mită pentru rai.
De sus privind solar încins
Und-se prăjeau stoluri de nude
Mă întreba-un prelat distins:
Dar, oare nu-s mai bune crude?
A trecut „sejur-Marie”
Ne-am pupat sub pălărie,
Am dat ortul, jos ( )oții
Și-am rămas cu popii-hoții.
Florile
Șapte sunt culorile...
Dacă n-ar fi florile
Să le poarte-amestecate
Le-am căta în alb pe toate.
Evele-s comorile...
Dacă n-ar fi florile
Parfumate cu „dorință”,
Ar mai fi de trebuință?
43
Floare de crin
Floare, flori și floricele,
Nu e număr pentru ele
Că prin genă, fiecare
E de floare purtătoare.
Floarea punte e și cod
Între mugurel și rod;
Numai una-i dar divin
Între flori, floarea de crin.
Flash
Eu, efemerul pământean
Într-ale neamului oștean
Întreb privind florile mii:
-Floare de crin de unde vii?
Eu, efemerul Tomitan
N-am tăiat „nodul Gordian”
Când am „plecat” dus de destin;
-Und-te-ai ascuns floare de crin?
Eu, trubadurul muritor,
Silit m-am uns cu tragic dor
Să fie pace sub măslin;
-Cin-te-a cules floare de crin?
Clipe trec și clipe vin
Peste câmp de flori de crin;
Toate trec în „veștejire”,
Numai una-n „nemurire”.
Cugetări
Octogenar, năuc, pitic
(Experiență consumată)
Zic: -de n-ai frică de nimic,
Ai „libertate asumată”!
„Dacă și cu Parcă”
După-o conferință
Într-o circumstanță:
Ea are-o dorință,
Iar el o speranță.
 SURÂSUL BUCOVINEI

CORINA MATEI GHERMAN Secretizare

În cușca inimii
sunt sechestrate Ziua barului
iubirile
le pot spune prietene Pașii
sau nu numără dalele
în cușca inimii deslipite
rămâne din imaginea
un destin triunghiulară
tu ai fost a barului murdar
eu sunt haina....același mriros
eu...tu... vom fi îmbâcsit
ceea ce suntem. iese la defilare
Iubiri de ieri printre felinare
Gânduri abrupte la poalele tejghelei
Iubirii
Pădurea de copacii alte grupuri
de ieri
goleşte în culoarea
povești noi
sângerează verdele vinurilor contrafăcute
necunoscute atunci
scrijeleşte lumina suspect
trebuie să-i amintesc
prieten cu patru sticle
sunt adolescentă cu un topor
din talciocul tăcerii decor
experienţă în rucsac
fac să evadeze se fumează
sunt o ființă mică
se dansează
în umbra lunii apa
atingând atingerea lui se bea
vie inima
golesc de cântare nici o fată
scânteind de emoția
depărtarea nu este nevinovată
frumosului
plictiseală.....harababură
încă mai desenez golind ecoul
ce-şi cântă de nimic nu-mi pasă.
trandafiri și iriși
tânjesc după bomboane cântecul de amor Aşa era
cu alune și nuci de cocos translând pe buze
caut răspunsuri sărutul Primul... înaintea mea
pentru că uneori mă pierd prinzi de mînă Era umbra ta
pentru a mă regăsi. începutul Drumul de asfalt
aprinzi focul Treptele din mozaic
Doar finalul în cufărul inimii. N - am reuşit să le număr
Pâna la dispariţia ta pe culoar
Se alungă depărtarea Absență Eram convinsă
medievali cavaleri evalueză
Ca el să surprindă Că cineva
ţinta depărtării
Te aştepta la ferestră
poala zăpezii intuieşte transcriu convorbirea
Şi trădările fac parte din
cât de mult extaz pe un CD
scenariu
în cea mai ferecată nebunie incertitudine
O pisică neagră
ce semnificaţie are aici ciudat
decor și scenariu Uliţa stingheră
cuvântul
o fată M -a fascinat
în ramuri de pădure
un bărbat Ochii de rubin
gândacii povestesc
timp Îmi arătau cărarea
aventuri
furtună Dar.....Am luat-o pe drumul ştiut
fără contururi
La şcoală....am străfulgerat
şi aveam nouă duşmani soare
lipsește Întunericul
doresc să devin
sarea și piperul Şi colegii de clasă
prima doamnă din letopiseţul
încerc distrugerea Într-un dans
lui Făt Mofturos
viselor înflorite Absurd şi suspect
descifrându-i oftatul
noaptea ne unește Umbra ta....Şi pisica neagră
în aburul cafelei
Mă urmăreau....Fără voia mea
de la barul din Poiană ne desparte
M-am lăsat îmbrăţişată.
apoi să mă împrăştii ne va amuza
ca o pagină.....de poem absența cuvântului
cu finalul....te chem. care înjură.

44
 SURÂSUL BUCOVINEI
SORIN
DESCĂTUŞAREA BUCOVINEI
Sorgintea ta-i de gintă pur latină,
Dar viaţa creionat-a alt destin
Să stai robită, pătimind un chin,
Cernită-ţi este faţa, ca de tină.
Coşmar devine-al slavilor festin
Când fiii tăi pun mâna pe ţapină,
Refuz-a scoate sarea din salină,
Iar cucuveaua cântă-un psalm creştin.
Mai sunt speranţe certe, neucise,
Ai tatuat pe frunte-acel curaj
Că vipera o vei zdrobi odată.
Ferestrele istorice-s deschise,
Descătuşarea nu e un miraj,
De lumea liberă-ai să fii curtată.
VENDETA
Nici cei mai hulpavi dintre pământeni
Nu te-au lovit atât de crunt în viaţă
Tranşată sistematic ca la piaţă
Trădată mişeleşte de ruteni.
Ninsori păgâne, slute, ca de gheaţă,
Ţintesc năvalnic spre bucovineni
Căzând urgia albă pe mireni
Cu suferinţa vremii când se-nvaţă.
Pe fagii falnici n-au cum să-i doboare,
Sunt santinele dârze la hotare
Şi-n fascinanţii codri seculari.
Îi iau în coarne zimbrii pe samsari,
Să fie iadul, chin şi disperare,
Vendetă, cu tirani şi cu barbari.
C. COTLARCIUC
ROMÂNIA CENTENARĂ
Trăind prin Trianon în vechi hotare:
Dobrogea, Maramureşul, Banatul,
Ardealul tot, de-a lungul şi de-a latul,
Totuna sunt cu România Mare.
Pe moţi, sărmanii, a căzut păcatul
Să-nghită multele corvezi amare
Şi stăpânirea hoardelor maghiare
Ce-au dezbinat în secuime natul.
Stă Estul Prutului sub sabie,
Iar învrăjbirea poartă astăzi vina,
Şi doar UNIREA-ar face casă bună.
Deci, vino-acasă, Basarabie,
Cu sora ta cea dreaptă, Bucovina,
Să întregiţi, iar, Dacia străbună!
ÎNVIEREA BUCOVINEI
În teritoriul îngeresc robită
Amarnic preţ plăteşti când tragi în jug,
Barbarii te vor arsă ca pe rug
Ori veşnic prinsă-n cuie, răstignită.
Azi stai pe patul morţii, ca-n coşciug,
Cu bestia în preajmă, nedorită,
Ce vine de un crivăţ însoţită
Împrăştiind cenuşa ta spre Bug.
Să ungi pe frunte mir din mănăstiri
Şi-n ziua Învierii lui Hristos
Înalţă ruga fără de suspin.
Purtând cununa roz de trandafiri,
Ţinut străvechi, la chipul tău voios,
Nostalgic fiu rătăcitor mă-nchin!.
45
 SURÂSUL BUCOVINEI

LA CENTENARUL UNIRII CICLU TEMPORAL

Pe-ntreg ţinutul Bucovinei, băjenar Sub bolta grav cernită de-ntuneric

Când clopotele lung răsună-n Cernăuţi,
Ecoul lor ajunge până-n Rădăuţi
Să celebrăm azi al UNIRII centenar.
Fârtaţi, de la opincă la internauţi,
Nu vrem enclavă, un ,,har-cov”, ce-i pro-maghiar
În secuime, tot Ardealu-i milenar
Şi-i conservat, nu-i papricat cu-ardei prea iuţi.
Mai rabdă, oare, Basarabia, români,
Captivă şi cu ochii-n lacrimi grele,
Să stea sub cizma unor cruzi vecini păgâni?
Doar luna scânteiază-n plină noapte,
Orbi lilieci mai fâlfâie, scot şoapte
Deasupra văii de-un decor feeric.
Spre prăzi sălbăticiunile dau raite
Reliefând un crud tablou generic
Lung trâmbiţat de-o cucuvea, eteric,
Bocind masacrul săvârşit de haite.
Discret, tot ceru-i revărsat de zori,
La orizont apare-un glob de foc
Sfinţind diurnul Terrei areal.

Sculaţi la luptă, vă feriţi de rele Însângerat crepuscul; Printre nori

Neatârnaţi, pe veci voi o să fiţi stăpâni Se stinge al luminii farmec joc
Şi-o să visaţi miraculos la stele! Premeditând nocturnul ireal.

MARTIRA BUCOVINĂ SORA BUCOVINA

Te-apasă greul avatar Prin obiceiuri îşi păstrează
Ce te-a îngenuncheat mereu O zestre scumpă, milenară,
Să dai ofrande unui zeu Din leagăn ne-o luară-n gheară
Din spaţiul slav, majoritar. Însângerând-o că visează.
Nu dispera, ştiu că ţi-e greu, În ciuma roş, catilinară,
Nedrept sluţită în hotar, Ipocrizia-i veşnic trează,
Prelung te-nchină la altar Uzurpatorii jubilează
Să-i fii pe plac lui Dumnezeu. Că-i înrobită, fără ţară.
Cei mulţi plecaţi sunt prunci de dor
Meleaguri binecuvântate,
Urcând Golgota cea de chin
Sub un azur de Voroneţ
Prin spinii unui trandafir.
Pe-naltul porţilor sculptate
Când s-or întoarce la ai lor
Sărute chipul tău blajin Se ţes legende fără preţ
Ce-a fost, de-a pururea, martir! Cu viza în eternitate,
Biet neam de schisme, dar măreţ!
RENAŞTEREA BUCOVINEI
În van implor, nu plânge
Faimoasa mea ispită,
Cu firea ta smerită
Cătuşa rău te strânge.
S-au înfruptat din pită,
La inimă te frânge
Tributul tău de sânge
Din palma răstignită.
Aştept, conform dorinţei
Cu-naltă plecăciune
Renaşterea fiinţei;
Pe chipul tău minune
Icoana biruinţei
Se vede din genune!

46
 SURÂSUL BUCOVINEI

DOREL VASILE ROTARIU Fuga din mreaja lunii

Pe tronul nopții, tu, crăiasă,

Resfiri pe lume-nfiorând,
Voalul rochiei de mireasă,
Oglindă-n mare căutând.

Și ai văzut că-ți șade bine.

Din pieptul nopții, cu nesaț,
Tu bați din nou în geam la mine
Ca zmee, vise să înalț.

Și-mi faci din inimă vioară,

Cu-mbrățișarea-ți de cleștar.
Dureri uitate spini presară,
Ispitit de lună Iubiri pierdute reapar.

Vrăjești, malefică târzie, Dureri și vise și iubire

Pe cerul nopții, argintu-ți împletind S-or strînge, însă, în foc tare.
În funii lungi, spre tine atrăgînd Să nu mai bați la geam la mine,
Visele-mi cai, o jertfă a pustiei. Căci m-am pierdut în Carul Mare.

Cobori în ele friguri neștiute, Mi-aduc aminte c-am trimis

Mă ispitești cu chipu-ți înghețat. Toate durerile din zi,
Dar caii mei sunt sperioase ciute, Spre largul cerului deschis
Ce drumul înapoi au învățat. Și înroșit de noi, cei vii.

Așteaptă suliți înroșite-n cer, Pe orizontul roș, tivit,

Și carul tun, ce te țintește Ca secera călătoreai,
Când funiile-ți boare pier, Și tot necazul suferit,
Și viața-i mare, care crește. Mai tare Tu îl adînceai.

Atunci, caii toți îmi leg Cât nu credeai, am suferit

Si m-aș lăsa de tot răpit în sus, Neliniștea din pânza ta.
Genunchiul meu smerit îl plec, Degeaba-n geam ai răsărit,
Trăiesc din nou, arzând pân’-la apus. Căci am fugit pe-o altă stea…

Ochii Păsări de pradă

Două lacuri, ochii mei, Nu gânduri, ci păsări de pradă

Tu, lebăda dansând în ei. Rup cerul din creierul meu.
Când prea departe te scufunzi, Săgeți otrăvite, dureroasă paradă,
În miezul inimii-mi pătrunzi. Tot sapă tranșee în sufletul meu.

De ieri, suntem doar doi în lume… Ai fost o păpușă de cer alintată,

Rotindu-ne, ca-ntr-o genune, Pe drumul pe care, greșit, veneam eu.
Am stins dureri, iute vârtej, Îmi ești azi icoană, pe suflet sculptată,
Visăm, dar tot rămânem treji. Stăpână, ca marea ce crește mereu.

Două smaralde, ochii tăi, Dar noaptea, când luna te cheamă la geam,
Neliniști dulci, pe lacul meu Cărarea te fură pe drumul știut.
Sculptează, ca două văpăi, Te-acoperă umbra, c-un tainic sărut.
Un foc crescut din chipul tău. Te caut… Știu însă că nu te mai am…

47
 SURÂSUL BUCOVINEI
FLORENTIN CAUC
De ziua ta…
De ziua ta, frumoasă sărbătoare,
Eu îți trimit al inimii prinos
Și flori de câmp și razele de soare
Și tot ce în iubire a mai rămas frumos.
Îmi amintesc de zâmbet, săruturi pe-nserat.
Desigur, acea vară nu mai vine…
O soartă crudă ne-a înstrăinat,
Dar gându-mi zboară deseori la tine!
Doream să-ți sorb din zâmbet bucurie
Ca pe un vin spumos din cupe pline.
Un vis frumos, ce n-a fost ca să fie,
Dar recunosc mi-e dor mereu de tine!
Nevolnici fulgi de toamnă-ncep s-adie
Și-n fire de păianjen un șir de ani se leagă,
Iar inima-mi șoptește: că n-a fost ca să fie,
Dar undeva, departe, există cea mai dragă.
Și sărutându-ți mâna ca pe o floare vie,
În minte mi-ai rămas ca un copil zburdalnic.
Păcat, frumosul n-a fost ca să fie
Eu am rămas același și te iubesc romantic.
Dragostea nu moare
Să stăm de vorbă, poate azi
Iubirea noastră cred că va renaște.
Privesc în ochii tăi nomazi
Și luminoși precum o zi de Paște.
Chiar la răscrucea vieții-am așteptat,
Iubirea se ivise într-o vară.
A fost frumoasă, scurtă, ce păcat!
N-o poți orna cu îngerași de ceară.
Cuvinte mercenare defilează
Și-mi amintesc de clipe de iubire.
Chiar inima mi-e bâlbâită, delirează,
Iar eu tresar, nu-mi pot veni în fire.
Iubirea n-are sentimente muribunde.
Eu am iubit cu patos, cu ardoare,
Iar din netimp sau de niciunde…
Am învățat că dragostea nu moare.
48
Ascultă-mă, te rog!
Ascultă-mă, te rog frumos, tăcută
Și să zâmbești atunci când mint,
Știu, nu ai chef de vorbă multă…
Ai prefera, mai mult, să te alint!
A fost frumos în acea vară,
Mereu, mereu îmi amintesc…
Te-aș strânge-n brațe înc-o seară,
E prea târziu și nu mai îndrăznesc!
Parcă mai ieri stăteam îmbrățișați,
Iar inima-mi zvâcnea ca o nebună.
Ne sărutam cu foc, fără de saț
Și ne feream de razele de lună.
Mă deranja puzderia de stele,
Tu străluceai mai mult ca orișicare
Și coborâseși dintre ele,
Iubito, erai steaua căzătoare!
Privesc hapsân la buzele-nsetate…
Le-aș săruta precum un lup flămând,
Oftez, privesc în altă parte
Și nu doresc ca să te văd plângând…
Gândesc mereu, mereu gândesc la tine
Și lacrimile-mi curg, ușor, discret.
Te-aș fi dorit o viață, lângă mine
Da, recunosc, nu e niciun secret…
Te-am dorit
Voi veni „Adio!” ca să-ți spun,
Dar vin încet, deloc nu mă grăbesc,
Sunt hotărât, dar totuși mă opun,
Poate că mâine iar mă răzgândesc.
Mi-e foarte dragă starea ta divină
Și niciun vifor nu ne-ar despărți,
Căci inimii i-ai fost mereu vecină
Și parcă-ncep, din nou, a te iubi.
M-apucă râsul, am plecat odată
Să-ți spun „Adio!” cum o spun cei mulți,
Dar m-am întors degrabă de la poartă,
Plecasem în costum, însă desculț.
Și deseori am tot plecat spre tine,
Parcă plecam cumva spre infinit,
Dar inima-mi șoptea că nu fac bine
Și mă-ntorceam timid, ușor spășit.
Dar totuși am s-o fac odată
Când stelele devin din nou divine
Te voi privi zglobie, răsfățată,
Căci te-am dorit, iubito, lângă mine.

IOAN
Când mi-e dor de Eminescu
De Eminescu, când mi-e dor,
M-oi duce seara la izvor
Și-n mijloc de codru des,
De unde păsările ies.
Când îmi va fi dor de Poet,
„Luceafărul” îl recitesc!
„Și dacă ramuri bat în geam”
Vreau ca în mine să te am.
De dor, la plopii fără soț,
Te-oi aștepta în tainici nopți,
Până ce luna va răsare
Luceafărul din depărtare.
De tine de-mi va fi dor din nou,
M-oi duce-n Iași, sus, în Copou,
La umbra teiului voi sta
Cu gândul la iubirea ta.
Când, din ale vieții mele val,
Tristețea îmi va da târcoale,
Mă voi urca seara pe deal,
Când buciumul sună cu jale.
La Ipotești de-oi poposi,
În casa ta mă voi opri
Și la biserica din sat,
În care ai fost botezat.
Smerit voi spune-o rugăciune
Pentru plecarea ta din lume,
Din a vieții dulce floare –
De tinerețea ta mă doare!
Luceafăr blând, al nostru ești,
Al poeziei românești,
Cătând ce-i mai frumos în zare
Titan al poeziei universale!
SURÂSUL BUCOVINEI
GRĂMADĂ
Noi de la tine-am învățat
Dulcea limbă românească,
Să vorbim cu grai curat,
Din moștenirea românească.
Pentru dulcea Românie
Imnuri de slavă ai cântat,
Cu multă fală și mândrie
Pe fiii săi i-ai înălțat.
Când mă va prinde iarăși dorul,
Te-oi întreba ce e amorul:
Când luna trece peste vii,
Te-oi aștepta să mai revii.
Pe asprele meandre ale vieții,
M-oi întreba și eu duios:
„Unde ești copilărie,
Cu pădurea ta cu tot? ”
Din tot ce îmi oferă viața,
Parcă mai mult eu mi-aș dori,
De-a mai întoarce-odată roata,
Din nou copil a reveni.
Când, după negura de vremi,
La tine, mamă, ai să mă chemi,
Voi trece codrii de aramă,
și voi veni la tine mamă!
Voi adormi cu dor de tine
Sub bolți cu lună, stele pline.
Poetul Marin Sorescu
Spunea: „ ce-i mai frumos pe lume
Trebuie să poarte doar un nume
Un singur nume:
Eminescu!”
49
Poemul copilăriei
De unu iunie-n calendare
Este înscrisă o sărbătoare:
E ziua când cinstim cu toții
Pe dragii copii și nepoții.
Din clipa ce-a venit pe lume,
Ca rod al dragostei divine,
Ne-aduc în viață bucurie
Și-n căsnicie împlinire:
Cu primul gângurit de prunc,
Cuvântul ,,mamă” sfânt rostind,
La piept alăptat duios,
Să crească mare și frumos;
Părinții au bucurie mare,
Când fiul merge în picioare!
Deși se mai și poticnește,
Pe toată lumea-nveselește.
Când mama pruncul și-l
adoarme
Cântându-i imnul său de leagăn,
Cu ,,nani, nani, puișor,
Tu ești al nostru scump odor!”
Cu cât drag, adesea citim
Din amintirile lui Creangă
Și-n mintea trează ne revin
Secvențe din copilăria dragă.
Sculptorul Brâncuși spunea
Că și-a făcut din copilărie
Un prilej de bucurie,
Pentru toată viața sa.
Vârsta copilăriei
E a fericirii nevinovate,
Dar, în același timp, devine
A nevinovăției fericite.
Din tot ce ne oferă viața,
Parcă mai mult noi ne-am dori
Să mai întoarcă Domnul roata,
Din nou copii a deveni.
Pe asprele meandre ale vieții,
Precum Poetul cel frumos,
Ne-om întreba și noi duios:
,,Unde ești copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?”
 SURÂSUL BUCOVINEI

MARIN MOSCU Universuri de ceară

Cea mai frumoasa povară,
Cea mai plăcută,
Cea mai dureroasă,
Cea mai cea iubire,
Este iubirea noastră.
Sub streaşina ei
Cresc îngeri cu pene de soare,
Vântul cântă
Trecând prin pletele tale.
Suntem arcuş şi vioară
Praful întâmplării Fluturilor ce ating
Inima împovărată
Cărările adevărului
Cu stelele iubirii,
Scutură praful întâmplării
Cu trecerea amintirii
Pe ţambalul iubirii.
În cea mai frumoasă povară
Pământul acceptă
În interiorul căreia
Starea poveştii
Aprindem împreună
Modelând veşnicia.
Universuri de ceara!
Miezul visului
Pierde numele Vinovat de retina oarbă
Aşteptându-ne.
Vinovat bântui retina copilăriei,
Aşchiile luminii Am spălat văzduhul cu ploile suferinţei,
Răscolesc ochii Am rotunjit urmele durerii cu palmele mamei,
Poemelor Am învăţat necunoscutul cu sângele fiinţei.
Prin aripi şi flori.
Drumului pus între două puncte
Corabia mea Aflate în candela spaţiului tridimensional
Încremeneşte Am adus ecou chemarea Domnului
În plânsul lui Dumnezeu Din trinitrotoluenul încercat de-al omenirii val.
Transformat
În neliniştea mută ce poartă coroana
În şuvoiul vieţii.
Luminii în zborul păsărilor otrăvitoare
Hălcile orânduirilor descompusei dreptăţi
Zbor amânat
Urcă sfera nelegiuirilor în ceruri fără soare.
Felul în care traversăm zebra vieţii,
La întâmpinarea paşnică a pădurilor de cruci
Pe la semaforul umbrelor albastre,
Contribuie încă hienele cu dinţii ştirbiţi
Ţine de respiraţia paşilor şovăielnici
În cuiele bătute în sufletul neamului meu
Rostuiţi în custodia elipselor noastre.
Vinovat că au retina oarbă preacuvioşii sfinţi!
Necesitatea valurilor întortocheate Iubirea mângâie cuvântul
De a se stropi cu spumă autoexilată,
În ochii mei sălbatici de curiozitate
Arată pustiului unde infinitul ciuntit
Păpădia şi-a pierdut din aripi zborul,
Sapă ecou la o iubire banalizată.
Sufletul iubirii în arhitectura străveche
Pe culmea răbdării de gânduri târzii Prin noi gesticulaţii renaşte fiorul.
Felul în care traversăm ne întreabă:
Aştept îmbrăţişări pe uliţe ascunse
Unde-i cădelniţa paşilor vânaţi
Unde câinii latră la luna rotundă,
De albeaţa insistenţei cea oarbă?
Unde săruturile fac şezători în porţile
Mâna-ntrebată ţine pasări sub lună, Satului topit în bucuria profundă.
În aripa rănită zborul se amână!
Uităm sincronizarea în zbor de păpădii,
Mirosul tău de stele împlineşte-avântul,
Redirecţionez în hematii lumina poeziei
Unde iubirea ta îmi mângâie cuvântul!

50
 SURÂSUL BUCOVINEI

NINA GONȚA Oprește-te, omule!

Oprește-te, omule,
din mersul tău grăbit,
din fuga ta cea...
fără de sfârșit,
din planurile tale...
deșarte și mărunte,
ce viața ți-o cuprinde
în toate patru puncte.
Oprește-te și... simte,
sub al tău... picior,
și frunza cea căzută
Gând pierdut... și acel sublim dor.
Oprește-te, ascultă
Un vers, o poezie cum „cântă” broasca-n iaz,
îți vine pe neașteptate-n gând... cum greierii se-ntrec
Trebuie să lași totul, totul... baltă, în triluri,
s-o scrii... prin copaci.
rând pe rând, Auzi cum latră un câine
căci mai apoi după al său stăpân?
nu o vei mai „auzi”, Cum fiica ta îngână întâiul...
în mintea ta... cuvânt-suspin?
nicicând. Cum cerul se despică,
Fără întoarcere ea va pleca... când ploaia îi cât cuprinde,
E... ca un naufragiat... cum soarele răsare
Ajuns la mal... frumos,
cum își revine, de n-am cuvinte?
pleacă-n lumea sa. Cum luna îți vestește...
Și-așa rămâne... al zodiei...
Pe veci... destin...
plecat.
...Cum tu, grăbit,
Norii aceste toate... le declini!?

Norii pe cer se așează, Învață

merg... ca... în straturi, că nimic din tot ce azi tu vezi,
mai groși, mai grei... un mâine poate face ca...
mai ușori, toate să le pierzi.
mai negri... Necazul stă la pândă...
mai albi, să ne ia
mai de alte culori... din tot ce azi,
Și gândurile noastre noi...
sunt tot ca și norii, nu suntem în stare...
în straturi se-adună, a vedea!
grele,
ușoare, Oprește-te tu, omule,
de multe culori... din mersul tău grăbit,
Ne apasă, ne-omoară... socoate c-ai ajuns,
De nici nu mai știm că trenul ți-a sosit...
pe unde să umblăm, Privește!
pe ce culoare... Cât e cerul de-azuriu
ca unul... altuia, și cât e de frumoasă ziua,
să... n-amestecăm... cu al tău râs zglobiu,
cu frunza sub picior,
Și-așa, cam bezmetici, ce-ți cântă în surdină...
noi trecem prin viață, ...Cât nu-i târziu,
pân` când ea se rupe... tu, omule,
exact... ca o ață! oprește-te...
din fuga ta...
nebună!

51
 SURÂSUL BUCOVINEI

TRAIAN NISTIRIUC – IVANCIU Timpul tău

I
Ce-am trăit trăim şi-acum,
În acest incert moment;
Mâine încă e pe drum,
Vine spre noi calm, prudent.

II
Într-o clipă reluăm
Ce-am făcut, ce am ratat;
Şi tot timpul regretăm
Că mai mult n-am cutezat.

III
Cupidonică (XIV): Fericirea peste noi În prezent, unim pe ieri
Cu ce mâine va mai fi;
I Ne-mblânzim cu mângâieri
Cădea ieri fericirea peste noi, Sumbrul gând că vom muri.
Intra-n visări, curgând şuvoi
De gânduri nesătule şi vibrânde, IV
Scăldate-n raze calde, moi şi blânde. Vis într-un etern suspin
Este viaţa, of în vânt;
II Luptă-i, omule, şi chin
În braţe dorul greu ţi-l legănam, Timpul tău pe-acest pământ!
Sărutul în sărutul meu îl strecuram,
Surâsul în strânsoare-ncet prelins,
Pe sufletu - mi de frigul morţii nins. Tu, viaţă!

III I
Cânta zvâcnirea proaspătă, solară, Probabil, tu, viaţă, ai vrut
În trăinicia focului, urcând cu pară Să-mi spui ce e cu noi pe-acest pământ,
Trăirea noastră sfântă şi nespusă, De parcă nu am fi ştiut
Spre veşnicia din imaginar adusă. Că totul curge spre mormânt!

IV
Plana în lentă clătinare încordarea,
Fierbea în bucurie zbuciumul cât marea
Ce-şi zvârcoleşte în furtună valul,
Acoperind cu spaime albe malul.
II
Ai vrut să îmi arăţi că timpu-i efemer,
Că suntem ca să nu mai fim
Şi nici n-am apucat să-ţi cer
Ca-n veci să nu ne despărţim!

V III
Ne pătrundeam de-avânturi, săgetate Tu, viaţă, m-ai lăsat pustiu,
Spre hăuri nepătrunse de păcate; Ca singur să-mi consum destinul;
Fierbea-n oftat ecoul şoaptelor, aprinse Ea – dusă şi eu încă viu,
De-nverşunări în strângeri necuprinse. Să-mi car în spate, cu greu, chinul!

VI IV
Plutirea sânilor pe pieptu-mi încordat, Sunt sigur, viaţă, că mi-ai ocrotit
Fiori scobea în zboru-nvolburat Surâsul, plânsul şi avântul,
Spre vii urcări în fulgere topite, Că în adâncu-mi ai privit
Spre-nfăptuiri de aşteptări, spre infinit pornite. Cum murmură-n sărut cuvântul!

52
 SURÂSUL BUCOVINEI

AURORA SÂRBU Ţipăt de muguri

Verde crud,
ţipăt de muguri
în floare...
Am văzut
zorii zilei,
mijind
printre genele tale...
Mi-am simţit
sufletul,
Treceri tremurând
până la disperare.
Trece un cântec,
cântat de o armată Esenţa nemuririi
de anotimpuri...
Trece un vis, Mi-ai acoperit sufletul
mult visat, cu cerul albastru
trece timpul... al ochilor tăi!
Trece val după val, Mi-ai mângâiat aşteptările
trece furtuna; în ropot sălbatic
trece ziua şi noaptea, de ploi!
îmbrăţişate cu luna... Mi-ai călăuzit paşii
Trece dorul, de dor, prin câmpuri de maci,
o lacrimă-n pleoapă pe punţi de lumină
tresare uşor,
strălucesc azi!
trece viaţa,
viaţă născând, Mi-ai înălţat fiinţa
trece totul, pe altarul fericirii,
cu moartea plecând. mi-ai dăruit iubirea,
esenţa nemuririi!
Sfârşit de toamnă

Mestecenii Ochii verzi ai naturii

ce stau, tăcuţi,
în şiruri albe, Îmi alerg sufletul
sunt despuiaţi prin cascada timpului;
de frunze... alunecând
Arama toamnei în ochii verzi
cade... ai naturii...
Paşi moi Simfonii colorate,
strivesc uşor de păsări,
frunze ruginite... îmi încântă auzul...
Culori de chihlimbar
În ochii verzi
se scurg
pe aleile vopsite... ai naturii
Vântul şuieră uşor, îmi regăsesc
făcând rotocoale bucuria trăirii
ce se prind în joc... şi visul...
Câtă desfătare! Prin ochii verzi
Pleacă toamna ai naturii
desfrunzită, alergăm amândoi,
lăsând iarna trăim bucuria iubirii,
să alerge dulce mireasmă
prin răchite. de ierburi şi ploi.

53
 SURÂSUL BUCOVINEI

Rondelul iubirii

Eu, floare, pe-ale tale braţe,

OLGUȚA TRIFAN Învăluie-mă-n raze de lumină
Cu-a ta privire rourată, lină,
Vârtej al vieţii să nu mă înhaţe.

Plasă de vise să m-agaţe,

Să mă îmbeţi cu roua ta divină,
Eu, floare, pe-ale tale braţe,
Învăluie-mă-n raze de lumină.

Şirag de stele prins pe aţe

În nopţile prelungi cu lună plină,
M-ai întrupat în floare făr’de vină,
Înger al marilor speranţe...

Eu, floare, pe-ale tale braţe.

Rondel, rondelului Rondelul clipei de preţ

Între pereţi de sticlă-aşez rondelul, Pe umeri goi luna îmi aşează stele,
Să nu-l atingă praful ori uitarea, Iar toamna frunze ruginii pe pleoape,
Să-l vadă soarele, să-l ştie cerul, La tine în braţe şoapta să mă cheme,
Iar omul să-i iubească armonizarea. Crinii treziţi din cupe să te-adape.

Orice poet să vadă-n el modelul, Nisipul din clepsidră în valuri geme,

Dorind să-i cânte-n rimă-mbrăţişarea. Mi-eşti roua vieţii, clipa e aproape,
Între pereţi de sticlă-aşez rondelul, Pe umeri goi luna îmi aşează stele,
Să nu-l atingă praful ori uitarea. Iar toamna frunze ruginii pe pleoape.

Iubiţi-l şi-i slăviţi înfăţişarea! M-oi înălţa cu tine în zbor, devreme,

Lacrimi din suflet curs-au prin penelul Şi ne-om iubi în spaţiile toate.
Poetului, ca să-şi atingă ţelul: De pled tomnatec nu ne mai încape,
Un giuvaer în versuri - alinarea. În iarna vieţii purta-vom crizanteme.

Între pereţi de sticlă-aşez rondelul... Pe umeri goi luna îmi aşează stele...

Rondelul iubirii în iarnă Rondelul şoaptei de amor

Poveşti de dragoste răsar sub fulgi de nea, Erai, atunci, cea mai frumoasă
Iar inimi calde fac cuib sub albul lor, Şi te sorbeam, laguna mea târzie,
În foc lumesc se contopesc un el şi-o ea, Când, cu privirea luminoasă,
Zăpezi-vitralii închipuind din dor. O viaţă transformai în poezie!

Ecouri în clepsidră pot acum să stea Sub geana nopţii, tu, sfioasă,
În praf de stele ce îmbrăca-vor nor, Captivă-ntr-un sărut de curtoazie,
Poveşti de dragoste răsar sub fulgi de nea, Erai, atunci, cea mai frumoasă
Când inimi calde fac cuib sub albul lor. Şi te sorbeam, laguna mea târzie!

Cu fulguite buze focul să şi-l bea Imi erai dulce-dureroasă,

Ca pe-o licoare din nesecat izvor, Cu trup perfect în gust de ambrozie
Nectar prielnic şi leac izbăvitor Şi îmi şopteai, minunea mea târzie,
Iubirii ninse lin cu străluciri de stea. Că-mi vei fi luna luminoasă,

Poveşti de dragoste răsar sub fulgi de nea. Iubita mea, cea mai frumoasă!

54
 SURÂSUL BUCOVINEI

PARASCHIVA ABUTNĂRIȚEI

Judecata de apoi

COBOARĂ Iisus pe pământ

Și nici cruce nu poate să-și facă
Farisei, trădători și urâți atâți sunt
Frumusețea lumii o-nneacă

Nu clipesc, nu le pasă, nici nu suspină

Chemarea Când coboară Iisus pe pământ
Numai ei cred că n-au nicio vină
Mă cheamă mereu Fântâna Albă Le e mai bine așa cum se simt.
Să rup o mână de iarbă
Hrănită de sângele celor fără vină Astăzi doar teama plutește-n cuvânt
Doar aceea Dar veni-va ziua cea mare
Că veneau din străfundul pământului românesc Îmbrăcați în păcat cei ce sunt
Lăsat acolo de Dumnezeu. Nu vor avea nici o scăpare
Voi șterge, cu lumina candelei
Urmele tălpilor Coborî-va Iisus pe pământ.
Ce au strivit ghioceii în pădurea Varniței
Și au înroșit râul
Ce a ajuns, singur, în țară... Îndoială
Să plătesc pentru odihna lor
Cu argintul lacrimei, A exista și a fi
Iar ruga-mi să fie Două puncte-n univers
Nimeni, în veci, Sau doar unul...
Să nu repete istoria! Între a exista și a fi
Nu e nicio punte, nicăieri.
Târziu, nu știi când
Mai sunt dimineți Va apare a exista
Care uşă-o deschizi
Încă mai sunt zăpezi pe Oușor Să intre, să stea la masă cu tine?
Curate precum florile de-april De nu ai o cheie
Timid, răsare-un firav aișor Făurită din timp
Și-ai vrea să fii în suflet tot copil. Vei vedea, cu durere, că doar ești
Vei fugi din timpul versatil
Să retrăiești ca fluturii zburând Te vei ascunde în amintiri
Un Paște înflorind grădini și pâini Poate atunci vei afla
Mieii zburdând pe verdele zvâcnind... Că ele ți-au arătat cândva drumul
Toate se duc, pe timp nu sunt stăpâni Pe care n-ai știut să-l alegi.
Regrete târzii!
Ne vor întroieni zăpezi păgâne Învață să exiști, în prezent!
Va curge neaua dalbă peste noi
Nu vom ști ce-n urmă-ne rămâne
Și ochii nu vor mai privi-napoi.

Cât mai suntem, să învățăm a fi

Să ne-nsușim viața ca viață
Astfel vom înflori în orice zi
Și vom renaște în fiecare dimineață.

55
 SURÂSUL BUCOVINEI

VALENTINA BECART
Adu-mi aminte..
Adu-mi aminte să-ţi zâmbesc,
când niciun gând
nu mai ştie
că-mi eşti nepreţuită floare,
dimineaţă născută din răcoare,
noapte înstelată
şi flăcări ce-au trecut hotarul
să-ţi caute izvorul
primei tresăriri...
A fost o vară…
ia-mă de mână ( iubitoare),
Un anotimp cuminte, când – necontenit te prigonesc
fără ploi, şi sufletul coboară
doar flăcările răsăreau în fântâni uitate,
în noi când orele alene ruginesc
ca un sânge… şi praful se răsfaţă
în viforul din soare.
Jurăminte!
grădini însetate… Adu-mi amite să-ţi cânt,
eu – jumătatea ta de adevăr, ( de dor şi iertare),
tu – veriga lipsă… când niciun gând nu mai ştie
că-mi eşti trecătoare,
A fost o vară când primăvara se naşte
cu lumini răsfrânte într-o floare
peste tâmple, şi dimineţile plâng
cu vise albe, fecunde… ca un copil –
şi ochii… ce-şi caută alinare,
ochii cerşeau împlinirea în aceeaşi duioasă şi sacră
unui gând îmbrăţişare,
uitat de ploi îmbrăţişare...
… doar noi Nelinişti prădând...
jumătăţi imperfecte
ardeam pe un rug… Apusuri de soare
aurul în firul de nisip
Cântec de ape curgând
blând, molatic
Eu sunt marea de cerul îşi amestecă culorile
vise - dureroasă şi stranie chemare -
tu eşti valul ce mă doare întunecate ape
strivindu-mă între ţărmuri… nelinişti prădând
şi-o lotcă în larg
Eu sunt cântec
căutând paradisul…
de ape
tu eşti furtuna nemiloasă noapte, declin
ce rupe puntea adăpost într-un ochi lunatic
firavului gând… îndecisă furtună de îngeri
îşi caută zadarnic
Eu sunt iubirea
supuşii
nesfârşită
- mistuitoare flăcări -
tu eşti piratul
cuvânt răsărind
ce fură nopţi la rând
dintr-o umbră
comorile adâncului…
şi-n depărtare
… dar totul are un preţ… destinul fantomatic
şi marea sugrumă un strigăt,
cere o viaţă… la schimb! un strigăt…

56
 SURÂSUL BUCOVINEI
TRAIAN VASILCĂU
Porumbei
Ca mîine o să fim strămoși,
Nu zic: bătrîni, nu sună bine.
Și pregăti-ne-om de plecare
În straie noi, cum se cuvine.
Ca mîine-o să zîmbim la cer
Cu inima evlavioasă
Și toți, strămoși lîngă strămoși,
Cîntînd, ne-om reîntoarce-acasă.
Ca mîine, bravi strămoși la porți
Ne-o găsi moartea, frații mei
Și vrînd să-ngîne-o rugăciune,
Gura va naște porumbei.
Ca mîine zice-ne-om: strămoși,
Noi înșine strămoși ne-om fi,
Dar dacă-om avea steag Iubirea
Și de sub flori om trilui!
***
Plouă de-un veac, păcatul să-l răzmoaie
Stropii cuminți.
---Doamne, de unde vine-atîta ploaie?
---Dinspre părinți.
I-ai cam uitat cu grija cea lumească
Și ei și-au spus
Prin ploaia veșnică să-ți amintească
De-o stea-n apus.
La ceasul cînd s-o stinge n-o să plouă
Peste pămînt
Și tu cu ei în Galileea Nouă
Vei fi doar cînt.
Un cînt pe care n-o să-l știe lumea
În suferinți,
Un cînt doar pentru cel ce-și suie culmea
Înspre părinți.
57
Spovedanie
Bineplăcut să-ți fiu, Sfinte Părinte,
M-am tot luptat,
Căci mă muncea cu silă și fierbinte
Vechiul păcat.
An după an, trăindu-mi suferința,
Nu m-am oprit
Și grea de lacrimi mi-a fost biruința
Necontenit.
Să mă clintesc acuma din lucrare
E-așa ușor.
Dacă nu-l am pe El și nu mă are,-
N-am cer și mor.
Deaceea strig: " Fără de tine, Tată,
În van mai cînt!
N-am fost, nu sunt și n-oi fi niciodată
Decît pămînt!
Numai avîndu-te ca pe o rană
În orice zi,
Cu heruvimii cîntători în strană
Pot veșnici!"
Cîntec de Reunire
Poate că sunt și țări fără durere,
Unde-ar fi veșnicia să-ți îngîni,
Dar fiindcă nu rîvnesc nici o avere
Rămîn să mor aici, printre români.
Am frați, care m-așteaptă-n orice vară
Pe țărmuri de ocean, în munți--stăpîni,
Dar fiindcă nu vreau lutul să mă doară
Rămîn să mor aici, printre români.
Fac parte dintr-un neam ce se urăște
Și-i binevoitor cu cei păgîni,
Dar fiindcă Dumnezeu așa voiește
Rămîn să mor aici, printre români.
Poate că-s doar un om de modă veche,
Visînd un Ideal ce nu-l amîni,
Dar fiindcă graiul meu n-are pereche
Rămîn să mor aici, printre români.
Am clipe, cînd stau, supărat pe toate,
De lacrimi scris, în fața unei pîini,
Dar fiindcă vine ziuă după noapte
Rămîn să mor aici, printre români.
Ultimul chiar de-aș fi, nu plec de-acasă,
Înconjurat de lupi, mușcat de cîini,
Dar fiindcă nu știu moarte mai frumoasă
Rămîn să mor aici, printre români.
Și vulturii cînd mi-or săpa mormîntul
Lîngă mioarele apusei stîni,
Să zică-atît:" Fiindcă-a iubit Cuvîntul
El a rămas, murind, printre români".
 SURÂSUL BUCOVINEI
VASILE CRISTEA
EPIGRAME
Inspirație
Văd ce benefică e marea
Că ȋmi oferă toată sarea
Şi chiar piper, câteva grame,
Să ȋmi inspire epigrame.
Parlament
Cu corupți și multe țațe
Parlamentul populându-l,
Am votat, ne duce gândul,
Galeria cu paiațe.
Manifestație
Că lumea a ieșit ȋn stradă
E lucru demn de consemnat:
Vrea tot românul să se vadă
Că mămăliga nu-i rahat.
Unui politician
În campanii dă de toate:
Lapte, miere și palate.
Când ajunge la putere
Dă la lume numai fiere.
Unui fost ministru
Când liberal, când democrat,
Prin ape tulburi s-a scăldat
Şi a rămas simbol prin țară
C-aduce gripa aviară.
Unui fost primministru
Ca primministru – unguent,
Cu vită kobe și cu spreiuri,
Le-a dat românilor temeiuri
Să-i dea o notă: repetent.
58
Unui fost primar
Urmaș păcatelor valahe,
Ţintind la fructe și ciolan,
Şi-a pus ȋn gându-i Marian
Să-și scrie-un nume-n almanahe.
Lui Mircea Dinescu
Mirciucă, fă-te că lucrezi,
Un vers isteț să mai creezi.
De când prinzi pește la Cetate
Lipsești ca sarea ȋn bucate.
Lui Mircea Cărtărescu
autor al poemei chiuvetei
Iubești chiuvete, Mircea dragă?
E lucru grav, nu e de șagă.
Ca să revii din nou ȋn top
Încearcă să iubești un mop.
Lui Emil Brumaru
Te ia cu frig că lui Brumaru
I-a dat un zeu talent cu caru”
Pe care ȋnsă vrea să-l guste
Doar pe la muze pe sub fuste.
Lui Gabriel Liiceanu
autorul volumului Apel către lichele
Făcea maestrul un apel
Către lichele să dispară.
Acum când e lichea și el
Se poate cere-un pic afară?
Lui Andrei Pleșu
autorul volumului Despre ȋngeri
Scăpat de vechile constrângeri
Filozofezi cu drag și spor,
Iar când mai ieși și prin decor
Ajungi să apelezi la ȋngeri.
D-nei Paraschiva Abutnăriței
autoarea volumului Tentația zăpezilor albastre
Zăpada-i albă când e pură
Şi proaspăt ninsă-n bătătură,
Dar știm cu toți că-n țara noastră
Doar situația-i albastră.
Unui poet
De muze știm și nu de-un ceas
Că toate cântă ȋn Parnas.
La tine ȋnsă, lucru rar,
S-au ȋnnecat ȋntr-un pahar.
 SURÂSUL BUCOVINEI
VASILE FILIP
Călătorii astrale
În prima lună a
primăverii acestui an 2018,
Ilie Ibănescu Anemone a
mai oferit un dar cititorilor:
„Rădăcini astrale”, Editura
Lidana. La sfârşitul
volumului, autorul fixează
locul acestuia în ansamblul
creaţiei sale, precizând:
„Ciclul Astral începe cu
cartea Satul – vatră de
legendă, urmat de Călător printre stele, Castelul
Albastru, Magul călător, Floarea Unirii, Vocea
mării şi se încheie cu Rădăcini Astrale.
Toate aceste cărţi au ca ţintă marea sărbătoare
naţională – Centenarul Unirii – 1918-2018”.
Prin urmare, avem de-a face cu o dedicaţie
specială. Cu un omagiu, adus Ţării şi Poporului
Român, care este marele făptuitor al înălţătorului act
istoric naţional.
Citind cu interes poeziile cuprinse în această
carte şi zăbovind, la sfârşitul ei, asupra Cuprinsului,
a răsărit un gând care, până la urmă, m-a dus în
ispită: să nu mai scriu o recenzie în maniera
cunoscută, încercând cu totul altceva, dar cu aceeaşi
finalitate. Să-i îndemn, adică, pe cititori să lectureze
cu luare-aminte textele, devenind astfel părtaşi la
bogăţia de idei şi la freamătul sentimentelor.
Iată ce a ieşit din această experienţă, pe care mi-
o asum, aşteptând cu încredere reacţiile...
Pentru toţi cei care vor „să asculte vocea mării
(...) Zâna bună” la va oferi Flori de lotus, după care
un Înger „... venit din cer” le va bate în poartă şi le
va vorbi Blând, „... cu sufletul curat, ca de copil...”
îndemnându-i să se desfete sub umbra de lumină pe
care veşnic o emană Teiul Luceafăr, purtând în
sufletele lor acel arzător Dor de codru, dar şi pe acel
învolburat Dor de mare, pentru că „Peste apele
albastre/ Se va face drum de stele...”
„La căsuţa cu cerdac” a înflorit din nou
Liliacul, care şi el „Pare a fi născut din astre”, Între
stele poetul voind să rămână printre ai săi, refuzând
un „mormânt între sfinţi”, în schimbul desfătării
spectacolului oferit de „... vapoarele ce pleacă în
largul mării” şi, mai ales, în topirea fiinţei cu
neasemuita Gură de rai. „Satul – vatră milenară”,
rămâne în universul poetic Rădăcină de lumină, iar
fiorul celest inspiră tablouri pământene: „Au
îmbătrânit şi merele pe masă/ Tot aşteptând să vin
acasă” – Zâna mării.
Vibrează cu glas de clopot o Sfântă chemare la
„Sărbătoarea înfrăţirii”; Mamă Ţară, „Noi, fiii tăi,
cu lacrimi/ Spălăm rănile tale”, intonând Cântecul
59
gintei latine de Ziua Unirii, pentru că „Din dacic şi
sacru pământ/ Coloana infinită îşi trage seva”,
precum un Stejar cu Rădăcini Astrale şi „Ţara
noastră era Fereastră către soare, Vocea lui Decebal
reverberează precum „... un murmur străfund de
colinde”.
Chiar şi în cazul în care se va dezlănţui un
Cutremur, şi „Vom rămâne fără soare”, se va mai
găsi Colacul de salvare. „În cimitir” e Casa
Domnului pe pământ. „Măicuţa cerului mă lasă/ Să
mă aştern din nou La drum”, căci „Drumul
împăratului Traian (...) trece prin inima ţării”, iar
Graiul ţării „e stejarul Ţării”. In memoriam s-au
zidit fiinţele românilor – în Lumina şcolii, în
Eminescu, în Statuile ce luminează „Din adâncul
istoriei”, în Ochii care scrutează deopotrivă cerul,
dar şi în Copacul cu flori, Teiul luceafăr în prim
rând, precum şi în acea veşnică Vatră de eroi, care
este „Rădăcină de lumină/ Din al Daciei pământ”.
Renasc amintirile înveşmântate în duioşie şi
mângâiere prin Vocea mamei, prin îngândurările ce
te cuprind Sus pe plai, „Cu primăvara în suflet” care
te anunţă că „Ghiocelul a ieşit de sub zăpadă” şi te
îndeamnă să visezi cutezător: Din univers „... să
pornim/ Din nou la drum spre lumină; în speranţa că,
poate, vei întâlni o Zână de zăpadă. Prin Vis, poetul
se destăinuie, uşor melancolic, nu, însă, fără un strop
de încredere, căci el aude mereu „Cum vocea
demiurgică/ Renaşte mereu,/ Tu nu eşti, tu nu poţi fi/
Prometeul învins”.
Dacă pentru Ţara mea autorul ţese „... pânză
albă, să te ţină o veşnicie”, faţă de cei cocoţaţi pe
scaunele puterii şi se protejează Între ei nu simte
decât dezgust şi amărăciune, blestemându-i cu „Un
popas la Mititica/ Drum deschis”. Asemănător
evaluează şi Ochiul puterii, care este „Blestem uitat
peste lume”, de asemenea, cere să Piară trădătorii,
cei Cu tupeu. Tuturor celor rele, poetul le adresează,
la Steaua luminii, chemarea: „Acum călătoriţi cu
Anemone/ Spre steaua luminii/ Într-o altă planetă/
Ne aşteaptă o altă lume/ Ce seamănă cu noi/ De pe
pământ”. Înălţarea va fi însoţită de un Înger alb, va
fi un Zbor astral, Albatrosul nu se va opri din zbor şi
se va auzi o Simfonie astrală.
Ilie Ibănescu Anemone crede în destinul
neamului său, care „... nu poate fi schimbat/ Nici de
zei”. De aceea el continuă să-şi păstreze Castelul –
„În castelul meu albastru/ Stau la masă şi tot scriu”;
„Casa mea e între astre/ Are uşile deschise/ Către
drumul care duce,/ Până sus la stele”; „Dacă aş fi
cocoş de munte,/ Peste ţară aş face punte”. El trece
prin Porţi celeste, stimulat fiind de fenomene
metaforice: „Când urcă seva-n rădăcini astrale/
Întinereşte ţara”, dar şi de „Flori trimise pentru
mine/ Dintr-un cer de stele nins”.
Remarcabilă – şi de această dată – prima
copertă, extrem de sugestivă şi reuşit armonizată cu
substanţa metaforică a cărţii.
 SURÂSUL BUCOVINEI
VASILE LARCO
LA NOI
La noi sunt rădăcini adânci,
Puternice şi răsfirate,
De când erau strămoşii ţânci,
Venind din vremi îndepărtate.
De la Carpaţii Apuseni
Şi până-n marea-nvălurită
Olteni, munteni şi moldoveni
Trăiesc în patria iubită.
La noi sunt oameni gospodari,
Au case din chirpici ori piatră,
Odăi înalte, multe, mari
Cu focul permanent în vatră.
Copiii vin, că-s așteptați,
În casă unul după altul,
Cresc mari, la suflet sunt bogați
Să facă peste veacuri saltul.
Femeile cu șorț în brâu,
Basma pe cap, soții fidele,
Merg vara la cules de grâu,
Şi iarna mânuiesc andrele.
Trăirea s-a născut la sat,
Acolo este începutul,
Înaintașii ne-au lăsat
Acolo secera și scutul.
60
EROII NEAMULUI
Eroii în istorie-s pierduţi,
Uitate-s galbenele file,
Când vremurile-s instabile
Şi în „fotolii” sunt necunoscuţi.
Cu interese mercantile
De sunt pe funcţii veşnic menţinuţi;
Eroii în istorie-s pierduţi,
Uitate-s galbenele file.
Ca hribii după ploaie apăruţi
Apaticii, de ani de zile,
Deținători de funcții, vile,
Sunt peste tot, de ziceţi abătuţi:
Eroii în istorie-s pierduţi.
DUPĂ FAPTE EROICE
Pe un rănit, nicicând în viață,
În urmă nu ai cum să-l lași,
De-ar fi ca tu să ai în față
De mers atâtea mii de pași.
Din arma lui să faci un scut,
Zâmbește-i părintește,
Dă-i haina ta, drept așternut,
Chiar de se-mpotrivește.
Ia-i din durerea crudă-a lui
Măcar o jumătate,
Doar vorbe dulci mereu să-i spui,
Urându-i sănătate.
Tristețea din privirea sa
Tu n-o băga în seamă,
Alintă-l, cum cândva făcea
Cu tine dulcea mamă.
Când își va da și ultima suflare,
Simțind ai morții mult prea reci fiori,
La căpătâi să aibă-o lumânare,
O cruce și-un bogat buchet de flori.
Așa se-ntâmplă, mor eroi
La vârste prea frumoase,
Dar ce păcat, că deseori,
Bogații trag foloase!
 SURÂSUL BUCOVINEI

COSTEL SIMIREA

De acolo
Mă-nchin Reginei nopții,
în cupa-i despletită
să-i fac bujori, că e cochetă...
Incantație Împleticit, printre stamine și polen,
i-am luat parfumul
Să curgă-ntr-o lacrimă și mi-am pus joben
ce-am avut pentr-un suflet de prin lalele.
și oful din dor
să-l torc Și-n turnul meu de fildeș guvernez
cu-al tău umblet! fotosinteza din frunze și petale,
bujorii sunt bastarzi, ca-n vremurile tale,
Să socot cât mai pot și zorii ce te-nchid eu nu-i formez
epopeea uitării, de prin livadă.
arca și Noe să urce-n munți
vuietul mării Șiroaie de impresii plâng,
amestecate-n rouă, cu mister,
Toiagul pribegiei rămâne ramura ce face ca să sper
lanțuri a rupt, c-o să mai țină dorul înflorit
pergamentul cu semne de prin ogradă.
e un nou început.
Și-n clipele ce apar, dispar,
M-apucă jalea mătasea dorului mă lăcrămează
și socoata de zile; și-n toate cele ce formează,
strămoșii mei în amintire gândurile vin cu har,
joacă hora cu tine. de prin țesuturi.
Și dorul din piept înflorește Sub petale
în altă lume, lumea iubește.
Și-n lupta cu zeii, Și stau...
poftește! Strâng mireasma florilor,
care-mi sunt fire cu greierii ce-și aleargă,
Poveste frenetic, picioarele ferice.
Culeg iar vise: un condei, Și-oftez...
cu care mă îndemn Acordurilor triumfale,
în viață, clipele trăite grădinii ce-i sunt dragi,
le însemn. mă dăruiesc, mi-ar place
să fiu de fragi.
Privește-n picurile lacrimilor
cum dorul e-nsemnat! Și murmur...
Pe fiecare frunză, pe fiecare undă, Mă-ntorc, cu fața-mi brăzdată,
ajunge alt păcat. în frunza ce tremură,
gândesc la clipa vieții,
Mă uit în urmă cum timpul nu se-ndură.
la anii mei,
ascult romana gândurilor, Și caut...
ecou străbate vadul inimii. Să mi te-alături cu tot ce ai,
să-ți aduci cosițele împletite,
Îndată mă transpun și cânt, zâmbetul timid de copilă să-l lipești
ca niciodată, o baladă; de ghirlandele sentimentelor amintite
mă bântuie un gând rebel:
s-adorm pe sub cireșii din livadă. Și vreau
Cu osul meu o să plătesc Iubirea-ți e descântec,
urmașilor ceea ce sunt, ce mă dezleagă-n veci,
cu osul care-l pun când tu, iubito, tainic
istoriei, demult... prin inimă mi te petreci!

61
 SURÂSUL BUCOVINEI
VASILE BÂCU
Să mă aștepți
Se scutur frunze, îi toamnă de acum
Cu mândra ei broboadă aurită,
Cocorii s-au pornit din nou la drum,
De ce te-ai întristat așa, iubito?
Privește-i cum se duc alene-n zbor,
De locuri dragi nu vor să se despartă,
Ei iau cu sine doar un singur dor -
Să vină înapoi, să se întoarcă.
Așa și eu pe-un timp te-am părăsit,
Prieten m-am făcut cu depărtarea,
Dar o să vin, ți-ai spune „Bun găsit!”,
Te rog să-mi dăruiești doar așteptarea...
... Se scutur frunze, îi toamnă de acum
Cu mândra ei broboadă aurită,
Cocorii s-au pornit din nou la drum,
Dar vor veni, nu te-ntrista, iubito!
Tristețe
Și iarăși mă privește noapte
Cu ochii ei din mii de stele,
A frunzelor doar rare șoapte
Răzbat prin gândurile mele.
În clipa asta-ntârziată
Mă adresez din nou la tine,
Căci nu-i hotar să ne despartă,
Tu ești alături, lângă mine.
Mi-e dor de ochii tăi, iubito,
De-a lor sinceritate pură,
Doar tu-mi faci viața fericită
Și-n inimă-mi aduci căldură.
Și iarăși noaptea mă privește
Cu trista ei compătimire,
Doar numai vântul la fereastră
Îngână-un cânt de despărțire.
62
În gară
Și iarăși trenul șuieră în gară,
Făcând a noastre inimi să tresară.
O, cât de grea e clipa despărțirii
Ca grindina pe florile iubirii.
Nu le lăsa, iubito, să se piardă,
Să li se-mprăștie petalele prin iarbă,
Hai să păzim aceste flori de ploaie,
Cu-n dor nestins, cu a inimii bătaie.
Așteaptă-mă să vin din depărtare,
La vânturi negre nu le da crezare,
Vom fi din nou doar noi și aceste flori
Cu roua dragostei udate pe la zori...
... Și iarăși trenul șuieră în gară,
Vestind că m-a aduce-n primăvară...
Ai plecat...
Ai plecat, când zorii se destramă,
Dispărând în alba dimineață,
Ceața s-a lăsat ca o năframă
Și ți-a șters o lacrimă pe față.
Ai plecat, dar încă te țin minte
Plopii de la margine de stradă
Stau și-acum, mâhniți, fără cuvinte,
Mai trăgând nădejde să te vadă.
Ai plecat... Nicicum nu-mi vine-a crede
Ești cu mine-n inimă și-n vise
Și în nopțile când stau de veghe
Asupra rândurilor proaspăt scrise
Ai plecat...
Vino
Unde ai plecat, iubito,
În care depărtare?
În zarea nesfârșită,
La răsărit de soare?
Eu nu te văd cu zile,
Cu ani asemănate,
Unde-ai plecat, copilă,
Visez a tale șoapte.
Ori poate ești aproape?
Da! Inima te simte,
Auzi în piept cum bate?
Nu-i trebuie cuvinte
Eu simt a ta privire.
Departe ești? Aproape?
Te rog să vii la mine
Pe drum de vis și șoapte...
Vino...
 SURÂSUL BUCOVINEI
CONSTANTIN TIRON
Clipele (autumnală)
În mine cade toamna cu frunze ruginite,
Mă invadează păsări lipsite de culoare,
Un cântec moare-n suflet cu doruri pe-amurgite,
S-a-mbolnăvit pădurea de-atâta așteptare.
Se-nvolburează vântul pe valea dintre ani
Și în păduri miroase a frunze împușcate,
Secundele – jivine se-ascund printre platani
Să nu fie găsite, să nu fie vânate.
Îmbrac singurătatea ca pe-o cămașă groasă,
Cu chingile de gânduri leg timpul care trece,
Închid cu-nfrigurare secundele în casă
Să nu se răspândească prin vântul toamnei, rece.
Ce sadică plăcere au clipele hoinare (!),
Prin fiice perete în lume evadează
Afară-n vânt sălbatec doar cai fără zăbale
Îmi mușcă din clepsidra ce mi se-mpuținează.
Rugă
Dezleagă-mă, Părinte, de strâmbul jurământ,
Iartă-mi fărădelegea de a mă crede zeu,
Prin închinare sfântă, roagă pe Dumnezeu
Să-mi curețe păcatul ce-l am pe-acest pământ.
Am rătăcit cărarea și-am necinstit cuvântul
Și toată-nvățătura am ocolit-o-n drum,
Cartea de căpătâi s-a transformat în scrum
Și prin unghere strâmbe a-mprăștiat-o vântul.
Dezleagă-mă, Părinte, de-acest urât blestem
Care m-aruncă-n hăul păcatului și-al urii
Și dă-mi lumina sfântă din scoarțele Scripturii,
Cu glasul pocăinței, la mine iar te chem.
Când vezi că lumea-i altfel de cum ai vrut să fie,
Curg din icoane sfinte, lacrimi de apă vie.
63
Târziu de toamnă
E toamnă, e târziu și nu știu cine
Își picură din cer tăcerea mută!
Te simt cum vii să tulburi iar în mine
Tăcerea sufletului. Taci și-ascultă!
Nu zi nimic; nu tulbura tăcerea!
Tu nu-ți dai seama? Un cuvânt de-ai spune
Ai deștepta în mine iar durerea
Iubirii care-ar vrea să se răzbune.
Abia am reușit s-o mint, și-acum
Tu vii s-aduci cu tine iar regret?
Să o trezești cu-al tău parfum?
Nu o trezi! Te rog pășește-ncet!
I-am spus că e târziu și că-n grădină
Și florile-au murit, fiindcă e toamnă,
Că nu mai au căldură și lumină
Și chipul tău nimic nu mai înseamnă!
Tu nu observi ce liniște e-n mine?
Cum toamna-și fredonează trist cântarea?
Cum picură…tăcere, nu știu cine,
Și peste toate-așterne-ncet uitarea?
Strofă rătăcită
Frământ cu piciorul lutul din mine,
Timpane se năruie-n urlet
Și ochi rătăciți în paharele pline
Mai caută-un loc pentru suflet.
Dincolo de mine
Cu Tine-n suflet Doamne, n-o să mă rătăcesc
Prin lumea îmbeznată de păcate,
Lumina Ta o cale să-mi arate,
Calea cea dreaptă, atunci când pribegesc.
Și când îmi dau târcoale bezne grele,
Când liliecii se izbesc de grinzi
Doamne, Tu o făclie să-mi aprinzi,
Să-mi lumineze drumul printre stele.
De-oi fi străpuns de patima dușmană
Și-oi sângera ca fulgerat de fier,
Atunci pune câte-un crâmpei de cer,
Seninul Tău, mi-o fi bandaj pe rană.
Și binecuvântarea ce vine de la Tine,
Fă să ajungă, Doamne, și dincolo de mine!
 SURÂSUL BUCOVINEI

CRISTINA TRUŢĂ

Ulciorule de lut... Iubeşte clipa!

Bijuterie de neîntrecut, Au înflorit pece rmănunchi de stele

Tu, cel ce potoleşti setea îndată, Şi noaptea rece s-a lăsat grăbit.
Comoară eşti, de buze mângâiată; Se-aprinde mândra lună printre ele,
Bătrânule ulcior de lut... Ca o imensă pâine de argint.

Te-ai odihnit pe un ştergar cusut N-ai teamă, călătorule! Cutează!

De-o harnică ţărancă-n timp de iarnă. Sub umbra nopții făureşte-ți visuri,
Povestea ta începe să se cearnă Ca mintea ta, mereu să fie trează,
Din ziua-n care te-ai născut: S-atingă stele, ocolind abisuri.

Cu roata lui, olarul cel destoinic În umbra nopții poțivedea lumina

A modelat un boţ rotund de lut Pe care o revarsă Dumnezeu
Şi vântul cald te-a mângâiat plăcut, Fără-ncetare...-buna şi divina,
Iar focul te-a călit puternic. Iubind făptura noastră-n TU şi-n EU.

I-ai fost apoi ţăranului aproape Iubeşte clipa! Gustă mărginirea!

Şi setea lui i-ai ostoit-o toată, Căci tot ce-i viu, străluce şi se curmă...
Căci, căni şi cofe-oricât de colorate! Dar, până-atunci, să-ți împlineşti menirea,
N-au reuşit să îl adape. Din primul ceas, până la cel din urmă.

La cap de loc sau margini de pădure

Te-a însoţit bădia Ion cu-oftat.
Şi ai vegheat pe prunci, somnul să-i fure,
Purtaţi în troacă, la arat.

Ulcior de lut, te strâng în palme, două

Tu, din pământ născut, care cuvântă
Sorb apa ta ca pe-o agheasmă sfântă
Izvor curat de pură rouă.

Te-ai risipit pe tot pământul gliei

Să vezi ţărâna care te-a născut;
Aş vrea mereu clepsidra să-ţi sărut,
Simbol tăcut al veşniciei...

Noi am uitat că te-ai făcut fărâme

Din mână toţi, cu rândul, te-am scăpat
Dar, vine-o vreme şi de adunat,
Din rătăcirile nebune...

Orice român, dator îţi e-n putinţă

Să te refacem toţi, ca un vitraliu rar.
Alăturea de ii, icoane şi ştergar,
Cu trupul tău, ne dai fiinţă.

50
 SURÂSUL BUCOVINEI

ȘERBAN GHEORGHE POVESTE

A fost odată singularul niciodată,

ani biruiți de vremuri
și-un rege captiv în singurătate.

În diminețile anonimei tăceri

nu erau întrebări, nici sfetnici
știutori ai durerilor din răspunsuri.

Se închina la propria-i icoană,

MUNTELE trăia fiecare clipă
ca și cum ar fi ultimul zbor.
Cu fruntea lipită de cer,
în dispreț pentru micimea În jurul lui doar zidul,
cuceritorilor, sfaturi aruncate în subsol,
înghițea ideile din ploile cristalizate, voci mazilite în uitare.
hrană pentru câmpiile neînțelese.
Din când în când se cutremura Plutoane de călăi cu simbrie
scuturându-și semeția decapitau idei nerostite,
cu încrâncenarea zimbrului, patima mușca strigătul.
liniștea adormitelor păduri
se prefăcea în bulgări de ură. Secunda gloriei din coroană,
Într-un egoism al deșertăciunilor fiară sălbatică în uitare,
se bucura de durerea pietrei în cădere, sceptru lustruit cu întuneric.
joc absurd al nimicului uman
în măreția câștigată ABANDONAȚI ÎN COCHILII
din căderi demult uitate.
Credea în sfârșitul sigur Pe sub pământul cald
al uitaților în moara timpului, mormânt de clipe adormite
savura neputința disperării, în vâlvătăi putrede,
neștiind că vremea zidea amurg,
dușmani din propria-i piatră. taina coboară în oase.

INDIFERENȚĂ Ideile se topesc în ploi sinucugașe,

spre catargul din adânc
Sunt răstignit și astăzi, oceane de corăbii pietrificate,
cuiul ruginit al realității neliniștea
mi-a îmbătrânit lacrima își doarme somnul în statui.
pierdută în rotații nepăsătoare,
întoarceri repetate, Necuprinderea curge în râuri,
îngheț golit de absolut. dansul orbilor trezește lumina,
fulgere aprind noaptea,
Valuri de statui indiferente spaima
ascundeau salvarea mea, crucificată în cuvinte prizoniere.
călător fără testament,
strigăt de surâs împietrit, Anotimpuri prăbușite sub frunze,
pe buzele tale casa cerului încătușat de vulturi,
mori de vânt. icoane de făpturi putrede,
soarta
Anotimpurile au căzut, în palmele somnului suprem.
prea multe arderi,
false victorii în remușcări, Târzii umbre neînțelese,
în zadar ridicam pânzele, soare ofilit în destrămare,
depărtarea rămânea acolo ca o chemare uitată,
zidită în indiferență. cădere

51
 SURÂSUL BUCOVINEI
IOAN ROMEO ROȘIIANU
Metafora locului natal
Vasile Muste - „Coruieni”, Editura Grinta, Cluj -
Napoca, 2016
Îl ştiu pe Vasile Muste din vremuri ca şi
imemoriale, apoi i-am publicat la Casa Editorială
ODEON din Bucureşti volumul „Constelaţia
copilăriei”, în 1998, sensibil marcat fiind şi eu de
dorul de casă, de legătura ombilicală cu spaţiul sacru
al tărâmului natal.
A fost – în afară de poezie şi dragul de frumos
– un alt lucru ce ne-a unit, o altă punte între sufletele
noastre, prietenia durând peste ani şi vremi,
întărindu-se continuu, ca o mai altfel de zidărie.
Tot statornic a rămas Vasile-al nostru şi-n
obsesia aleasă, una din care a făcut şi consolidat o
nouă temă a căutării poetice, a cântării sale poetice.
Evlavia cu care se apleacă asupra amintirilor te
trimite inevitabil la poezia antică greacă, în care
exista o legătură strânsă între viziunea poetică şi
sorgintea divină a acesteia, dar nu ca o incantaţie,
nimic ritualic, totul este dăruire, îngenunchere.
Vasile Muste este pătruns de căldura locului
natal, dorul fiind focul care-l mistuie şi care-l face să
hiperbolizeze totul, absolut totul, până şi pietrele
aruncate cândva, lovite prinzând viaţă, la fel
păsările, pârâiaşul din marginea satului, umbra
semenilor, tot.
„Strig pe cărările ce-mi explodează în
ochi/unde sunt unde aţi îngropat primăverile
voastre/tot mai tăcută e pasărea de pe umărul
stâng/la marginea satului satul meu l-aţi
mutat/închid cuvintelor ochii şi ies pe lume să
plâng” zice poetul acesta bolnav de dor în poemul
„Locuri gata să zboare”.
E un alt filon poetic în textura acestui volum
spaima de pierderea definitivă, ca un scâncet
înfundat, ca o trecere a mâinii sufletului prin pletele
răsfirate ale amintirilor, în acelaşi timp căutare
şoptită a drumului acasă, o continuă şi constantă
încurajare spre acest pas de făcut.
Oameni uitaţi sau necunoscuiţi îi devin din
senin confesori, astfel uşurând decriptarea poeziei
52
sale, a mesajului acesta plâns pe liră: „oamenii
locului/ pun că ultima oară pe gheaţa nordicului râu
înspre/o altă primăvară însingurată umbra mea
luneca luneca” (A fost odată ca niciodată), sau
„mereu aţi crezut că nu aş veni dintre voi” (Cu toate
acestea), sau „printre minuni şi greşeli am vâslit
către lume/ n-au fost niciunde clopote-n
răscoală/piatră unind şi despărţind hotare/minunată
greşeală” (Piatra de hotar).
E în aceeaşi măsură revoltă, poetul căutând
scuze pentru ducerea de acasă, dar şi cerşind iertare
pentru închipuita trădare a tărâmului natal.
Cu ajutorul unei memorii când involuntare,
când voluntare, ca-ntr-un joc cu sine însuşi parcă, cu
propriile simţiri chiar aduce Vasile Muste imagini
disparate din trecutul îndeosebi îndepărtat, prin cel
apropiat doar filtrând şi comparând trăiri.
„bate Luna şindrilă nouă pe case/doar noaptea
se plimbă prin ierburi/spre cele ce vin şi spre cele
rămase/în rochii uşoare cu alţii mereu” zice confesiv
poetul în poemul „Adesea dacă nu mereu”, în timp
ce în poemul „De iubire” explorează pentru prima
dată-n acest volum şi universul matern, astfel
„numai cerul mamei nu-i/cruce-n munte să o
sui/taie-n os cuţitul sfere/de cuvinte şi tăcere”.
La el până şi perceperea gândului are o mai altă
curgere afectivă din acest motiv.
Şi nu numai din acest motiv, câtă vreme, prin
contrast clar cu vârsta de acum, deseori, gândul se
întoarce la vremurile demult invocate şi mai mereu
evocate: „aş putea să vă scriu un/cântec străvechi
frate cu mine cu iarba şi/cu tot ce n-am să mai fiu”
(Ave Maria la Vima Mare), sau „uneori de noi când
ne apropiem pe drumuri neştiute/tânără lumina iese
din cuiburi şi începe să zboare/deasupra rănii acelei
iubiri/din care ninge într-o primăvară întâmplătoare”
(De începuturi).
Astfel ideile poemului - singular în esenţa lui în
această primă parte (ne)identificată clar a cărţii ce
face obiectul atenţiei noastre - devine investit din
plin cu funcţia unei arte poetice şi sunt diseminate
subtil în paginile întregului volum.
Un volum cât o închinare.
Şi nu numai!
Cea de-a doua secţiune a volumului, „Elegii
lângă arme” este (pre)semnalizată dacă vreţi de
poemul „Singurătatea ca armă”, parcă lăsat deliberat
ca preambul în prima parte.
Aici poetul experimentează făţiş poemele
scurte, cu tentă de haiku, astfel demonstrând - într-
un adevărat tur de forţă - nivelul şi expertiza poetică
la care a ajuns.
Sunt adevărate fulguraţii de gând uneori, alteori
o uşoară notă descriptivă amăgind scriitura.
Şi într-un caz şi în celălalt fiorul liric rămâne
profund, însă nu la limpezimea, profunzimea şi
sinceritatea poemelor de început, în care poetul se
dezbracă în public, cu sufletul în mâini stând.
 SURÂSUL BUCOVINEI

ION CUZUIOC
Gura lumii

divorțul lor nu i-a mirat pe nimeni

era și de așteptat
el mereu în deplasare
ea seară de seară pe la discoteci
iar când se întâlneau din certuri nu ieșeau
se acuzau unul pe altul de infidelitate
mai mult ea-i reproșa că alți bărbați câștigă mai mult
nici el nu rămânea dator cu răspunsul
ca s-o avertizeze că chiar și soțiile oligarhilor lucrează
mai pe scurt s-a ajuns până la stricarea tacâmurilor
și tăierea blănurilor și rochiilor cumpărate din banii lui
bijuteriile donate de prieteni și cunouscuți n-au fost atinse
sub ritmurile muzicii lui Vivaldi ea a fost trasă de păr
iar el s-a ales c-un cucui de la mobilul aruncat drept în frunte
și cățelul care tremura de frică sub masă
tot a fost tras de coadă
imputându-i-se și lui că face pedichiură la același frizer
la bătăile vecinilor în țevile de apă ei nu mai reacționau
căci reglările de conturi luau amploare
când oboseau se așezau obosiți în fotolii
rostind cu jumătate de voce
că așa ceva mai mult nu se poate tolera
și el trebuie să-i dea ei socoteală de ce nu răspunde la telefon
iar ea să-i explice de ce merge la băi fără soț
și cine-i achită distracțiile?
după miezul nopții obosiți de ceartă mergeau la culcare
izolându-se unul de altul prin odăi diferite
nici dimineața nu se întâlneau cel puțin la bucătărie
căci fiecare-și avea drumul său
când au divorțat vecinii au răsuflat ușurat
ca după un cutremur slab de pământ
divorțul lor nu i-a mirat pe nimeni
ba chiar i-a și bucurat pe unii
mirarea cea mare este că ea a rămas gravidă
și de la cine se întreabă dacă el era mereu în deplasare
iar la discoteci din câte se cunoaște nu se concep copii
poate la băi unde merge cam des?
imposibil căci și acolo fiecare se protejează la maximum
iar de la vecini mai că n-ai ce să ceri
căci din beții nu iese și soțiile demult i-au trecut la rebut
și colegii lui de lucru tot își frământă mințile
de la cine a rămas ea gravidă dacă el n-are nicio treabă cu asta
și prietenele ei tot sunt curioase să afle de la cine o fi ea gravidă?
întrebarea dată le-a făcut bătaie de cap tuturor cunoscuților
ca să nu mai vorbim de unele guri ale rudelor
și de ce-ar trebui ei să-și frământe mințile
ca să ghicească de la cine a rămas ea gravidă
dacă nici dânsa nu știe cine-i tatăl copilului
și cu cei vinovat copilul că nu se știe cine-i tatăl lui?
fătul însă știe cine-i tatăl lui
dar deocamdată nu poate dezvălui și acest mister
el crește și se dezvoltă în pântecul mămicăi
și se chicotește de curiozitatea celor din jur
ca într-o bună zi să vadă și el lumina zilei și să deschidă gura
…așteaptă tăticule

67
 SURÂSUL BUCOVINEI
MIHAI BURDUJA
IARNA SCRIITORILOR BUCOVINENI (II)
(UNUL DIN TREI)
18. Poet, critic şi istoric literar, editor,doctor în
filologie, conferenţiar universitar(1938, Pârteştii de
Jos-Suceava), a debutat în „Iaşul Literar” în 1963.
Este cetăţean de onoare al localităţii Pârteştii de Jos
şi Tazlău(Neamţ), membru al Societăţii de Ştiinţe
Filologice,şi al Societăţii Române de Lingvistică
Romanică. În volumul Cumpăna gândului ne
prezintă un Pastel de iarnă, în Furtuna unui anotimp
întâlnim un frumos Tablou hibernal, iar volumul
Semnul zăpezii ne delectează şi cu o minunată
Fulguire: a) Dimitrie Dan; b) Ilie Dan; c) Pamfil
Dan
19. Poet şi ziarist(1970, Suceava) care a debutat în
1988, în „Crai nou”. În antologia Poeţi din
Bucovina,criticul Adrian Dinu Rachieru afirmă că
„Epistole din exil, vădesc nu o imaginaţie prea
bogată cât, mai degrabă,neliniştea unui ins care,
mişcându-se într-o lume imperfectă, cu prea multe
singurătăţi la un loc, e asaltat de întrebări şi pare a se
aşeza într-o toamnă veşnică”.Din volumul Poeme de
tarabă (Ed. Bucovina viitoare”, 2000) am reţinut
poezile:Sub semnele iernii, Omul de zăpadă al
amintirii,O noapte de decembrie, Sărbători de iarnă,
Ultima iarnă şi Ultima ninsoare; a) Dan T.
Gürtesch; b) Sergiu Bălan; c) Tucu Moroşanu
20. Poet (1953, Suceviţa), prozator, grafician, preot
ortodox în comuna Grăniceşti din judeţul Suceava şi
profesor la Seminarul teologic „Mitropolitul
Dosoftei” din Dumbrăveni-Suceava. Mai semnează
şi cu pseudonimele Corvin, Vifor şi Viforeanu. A
debutat cu poezie în revista „Dialog”(Iaşi, 1979), iar
editorial la „Cartea Românească”, în 1988. În 1994
i-a apărut volumul Ninsori providenţiale,iar în 2003
la Ed. „Dacia”din Cluj-Napoca volumul Pianul
înzăpezit. Din Pastorul viziunilor (Ed. Euroland,
1996) am reţinut poeziile Azi ninge întâi, Al doilea
poem la prima zăpadă şi De mulţi ani în
decembrie:a) Constantin Blănaru; b)Onu Cazan; c)
Constantin Hrehor
21. Poet( 1954, Câmpulung Moldovenesc) care şi-a
şlefuit talentul prin perseverent efort.A scris poezii
în „Zori Noi”, „Cronica”, „Tribuna”, „Poesis”,
„Verso”, „Origini”, „Nord literar”, „Pagini
bucovinene” etc. Adevăratul debut literar s-a produs
68
sub patronajul scriitoruluiu Mircea Micu în revista
„Luceafărul”. „Poetul scrie natural, chiar dacă
uneori scrisul în răspăr îi trădează nervozitatea,
imageriile sale traduc dorinţa de linişte a fiecărui om
paraşutat în epoca stressului, a improvizaţiilor şi a
nesiguranţei.(Daniel Corbu).A publicat opt volume,
între care Iarna în bucătăria de vară(2008).Din
volumul Drumuri de rouă am notat (2000): Lied de
iarnă, Iarna şi Iarna în nord: a) Victor
Ionescu;b)George Timu; c) Tucu Moroşanu
22. Profesor, publicist, poet, prozator(1938, Cluj
Napoca), membru al Uniunii Scriitorilor din 1970,
membru fondator al revistelor „Pagini
bucovinene”(1982-1989) şi „Bucovina
literară”(1990). A fost timp de câteva decenii, una
din figurile centrale ale vieţii culturale
bucovinene.Debutează în 1957 cu poezie în
„Tribuna”, iar doi ani mai târziu se produce şi
debutul editorial cu volumul de versuri Pe adresa
copilăriei (Ed. Tineretului). Este semnatarul a peste
20 de volume, între care şi Frunza de pe călcâi
(2003) unde este înserată poezia Pregătiri de iarnă:
a) Marcel Mureşeanu; b)Ion Paranici; c)Corneliu
Şerban
23. Poet, prozator, publicist(1942, Suceava) despre
care criticul Lucian Raicu scria: „Poezia lui este cel
mai adesea una de emisie directă, de confesie
delicată şi degajată, de comunicare uşor fraternă şi
de complice comuniune cu cititorul, resimţit în
imediata apropiere, dar fără insistenţele excesive şi
acoladele frenetice ale apropierii”. A debutat cu
poezie în „Contemporanul”, iar editorial cu romanul
Scara interioară la Editura „Dacia” în 1987. din
volumul Fericit prin corespondenţă cităm titlurile
Orizont îngheţat şi Federaţia mondială a oamenilor
de zăpadă; a) Mihai Prepeliţă; b) Constantin Pricop;
c) Nicolae Prelipceanu
24. Poetă, profesoară (1949,Rădăuţi), membră a
U.S.R., care debutează editorial cu placheta Cea
mai tânără Ecaterină în volumul colectiv Zece poeţi
tineri, Ed. „Junimea”,1975. Lirica semnată de poetă
se bucură de aprecierile favorabile ale cititorilor şi
criticilor literari care au remarcat disponibilitatea
autoarei de a cultiva atât versul clasic cât şi cel liber
cu aceeaşi dexteritate, emoţia trăirilor transpuse în
versuri având o maximă cantabilitate. Din volumul
Drumuri(1977) am reţinut titlul Vis cu zăpadă: a)
Carmen Steiciuc; b) Lucia Olaru Nenati; c)Doina
Cernica
25.Poet, profesor, diplomat, fost consul general al
României la Cernăuţi, autorul volumului Aproape
sau cât mai departe (Ed. Muşatinii,2006) din care
am spicuit poeziile Ningea în Bucovina, În miez de
gerar şi-n cel de cireşar, Ninge-n Cernăuţi: a)
Romeo Săndulescu; b) Constantin Severin; c) Mihai
Pelin
26. Poet, profesor de limba engleză (1951,
Bogdăneşti-Vaslui), prezent în volumul colectiv
 SURÂSUL BUCOVINEI

Invocaţii Ed. Junimea,1985) cu poezia Iarna singur,

dar şi în antologia Poeţi din Bucovina unde Adrian
Dinu Rachieru îl prezintă ca pe un poet „împătimit”
care practică „visătoria”.Este autorul mai multor
volume de poezie între care se numără şi Deasupra EMILIA DABU
zăpezilor (Ed. „Litera”,1980). Despre poet Mircea
A.Diaconu scrie că „Nu este unul dintre acei poeţi
care convinşi de propriile forţe, să-şi facă loc cu
fervoare în lumea atât de accidentală totuşi a
literelor contemporane.Discreţia lui înseamnă
cultură şi rafinament”: a) George Florin Cozma; b)
Vasile Zetu; c) Horaţiu Stamatin
27. Poet, prozator, învăţător(1949, Vutcani-Vaslui),
colaborator asiduu cu poezii pentru copii în reviste
destinate acestora. Proza şi poezia sa este orientată
în aceeaşi direcţie. Din Zâna dinţilor de lapte(Ed.
„Cuvântul nostru”, Suceava, 2003) am reţinut
poeziile: Ger,Fulgii, Ninge, Candrenii iarna, iar din
Ecouri din copilărie (Ed. Axa, Botoşani,2006) am
notat :Bate-n uşă iarna, frate! şi Poveste de iarnă : Şi ningea incandescent
a)Mihai Sultana Vicol; b) Gheorghe Vicol; c)
Nichita Danilov Bucuria îmbrăţişării a şi trecut
28. Marea doamnă a cântecului popular bucovinean Focul arde viu, ninsorile vindecătoare sunt
(Toporăuţi-Cernăuţi, 1941), comparată adesea cu Dar în oglindă totul se vede altfel
Maria Tănase, unică şi inconfundabilă interpretă de Oare cine pe cine priveşte
muzică populară, cunoscută pe toate meridianele Pulsează sufletul în clipe roditoare
lumii. Şi-a petrecut copilăria în Vicovul de Jos. Este Iluzii sângerânde în templul depărtării
autoare a două volume de versuri: Cu sufletul în Printre ruinele disperării şi moartea s-a pierdut
palme(2004) şi Dureri ascunse (1999) din care am Plânsul Mariei Magdalena la picioarele Cristosului
selectat: E iarnă grea, Iarna şi Frigul iernii: a) Iubirea răstignită se revoltă
Margareta Clipa; b) Laura Lavric; c) Sofia (Fusa)- Început şi sfârşit...
Vicoveanca Cele şapte stele ale înţelepciunii strălucesc
29. Poet şi dramaturg de renume european (1956, Suspin târziu de viaţă peste singurătăţile lumii
Rădăuţi ), fost profesor,absolvent al Facultăţii de Aripile credincioase umbre în Sahara durerii
Filozofie a Universităţii Bucureşti (1976–1980). A La frontierele tăcerii priviri abandonate
debutat editorial cu volumul La noapte va ninge, în Şi suflete brusc încărunţite
1980. În 1987 cere azil politic în Franţa şi se Cât frumos de necuprins în simpla libertate
stabileşte la Paris, unde se afirmă ca dramaturg de Ninge incandescent întorcând spre casă cărările viselor
prestigiu internaţional, dovedind o mare putere de Şi-apoi la cina cea de taină sacrificată a fost iubirea
abstractizare şi de transfigurare a realului: Este Halouri de lumină timpul accelerat acuză
distins cu nenumărate premii: a) Mihai Prepeliţă; b) Iernile hohotesc
Matei Vişniec; c)Norman Manea Peste lumea însetată iubirea coboară
30. Poet, profesor(Dolheşti, 1953), absolvent al Am cotropit cândva cu dragoste infernul
Facultăţii de Filologie, Universitatea Bucureşti Şi Lucifer plângând ucide şi se teme
(1976-1979). A debutat cu versuri în „Pagini Ningea sacrificat şi-am devenit ninsoare
bucovinene” în 1984.Scrie o lirică erotică, de factură Dumnezeu şi cu mine formasem majoritatea
eminesciană. Din volumul Liturghia naturii (Ed. Respiraţie a ultimului zbor îndrăgostit
Minied,19949 am remarcat poeziile Ca o ninsoare şi
Nimic despre iarnă: a) Mircea Aanei; b) Ion Ţicalo;
c) Liviu Papuc

„Examinator” MIHAI BURDUJA

Răspunsurile exacte la pagina 76

69
 SURÂSUL BUCOVINEI
NICOLAE SILADE
iubire 100 %
sonete
X Însă trădarea zău că nu se poate.
Mi-am pus dorinţi în stele căzătoare
Şi mii de valuri tainic ţi-am trimis
Ca să te smulg din lumea trecătoare
Şi să te ’nalţ cât mai reală-n vis.
Tu însă rătăceşti printre meduze,
Plutind pe marea care ne desparte,
Şi cu sărutul vântului pe buze
Din val în val te faci tot mai departe.
Dar depărtarea nu e un obstacol
Iubirea când răspunde cu iubire
Şi când auzi al stelelor oracol
Vestind că te întorci din nesfârşire.
Când ieşi din existenţa ta banală,
Lumea de vis devine mai reală.
XI
Frumoasă şi la suflet şi la trup,
Frumoasă şi în spirit, generoasă,
Din raiul tău, aş vrea, azi, să te rup,
Să te aduc în raiul meu, acasă.
Să îmi aşez altar în încăpere
Surâsul, glasul şi privirea ta,
La goliciunea-ţi plină de mistere
Să se închine timpul şi să stea.
Să te pictez, icoană, să te cânt,
Să te sculptez mereu, să te-nmulţesc,
Din miile-ţi de clone, pe pământ,
Să-ntemeiez regatul îngeresc.
Numai aşa pot face - şi nu-i greu –
Să simtă toţi ce simt acum doar eu.
70
XII
Eu pentru tine nu mai sunt acasă,
Deşi acasă tu eşti doar în mine,
Căci peste chipul tău uşor se lasă
Un voal subţire de păcate fine.
Se lasă între noi un fel de seară,
Un fel de frig de toamnă timpurie,
Ce vreau să simt începe să dispară,
Iar ce nu vreau începe, vai, să fie.
Ţi-e trupul mai dorit ca niciodată,
Dar sufletul – murdar, în aşternuturi.
Oricât te speli, nu vei mai fi curată,
Nu vei mai fi nicicând ca la-nceputuri.
Eu ţi-aş ierta o mie de păcate,
XIII
Te zămislesc din versuri şi te fac
Să mă iubeşti cum nimeni n-a iubit,
Să dăinuieşti în veac şi după veac,
Să îţi întorc iubirea înzecit.
Cum frumuseţea ta o am model,
Model de frumuseţe te voi face,
Că Dumnezeu, de s-ar privi în el,
N-ar mai avea în veşnicie pace.
Din viaţa mea îţi dau şi ţie viaţă,
Prin tine să trăiesc a doua oară,
Luceafăr să îţi fiu, de dimineaţă,
Veşmânt de stele-n fiecare seară.
Asemeni ţie nimeni n-o să fie:
Trăind şi-n lume şi în poezie.
XIV
Eu te credeam o sfântă între sfinte
Şi am tot strâns, păcatelor, cureaua,
În încercarea de a fi cuminte,
Să nu m-atingă Domnul cu nuiaua.
Tu însă eşti o plină de păcate,
Dar le ascunzi mai abitir ca hoţii,
Când te întinzi mult prea uşor pe spate
Şi, languros, abandonezi chiloţii.
Prin patul tău chiar dacă trec popoare,
Mereu de pofte plin îţi e vaginul.
Te dai la toţi, dar nimeni nu te are,
Trăindu-ţi clipa, clipei îi faci plinul.
Ştiindu-te atât de păcătoasă,
Tot te-aş mai vrea, dar mintea nu mă lasă!
 SURÂSUL BUCOVINEI
ȘTEFAN DORU DĂNCUȘ
Ţara mea
Ţara mea nu-i tocmai cea mai bună
Dar deja toţi corbii sunt vampiri
Strig acestor corbi ce iar se-adună:
Ţara mea nu-i buletin de ştiri
Ce tot NATO, ONU, Europa
Ce tot China, Rusia şi-Americi
Când prin cimitire cântă popa
Aşa dulce pentru „periferici”?
Cimitirul ăsta ce vă place
Nu include prostul obicei
De-a ne-nveşmânta în straie dace
Dacă urşii nu ne pot da piei
Andree Esce sacadat împuşcă
Memoria poporului meu blând
N-ai voie să-l asculţi pe Ştefan Hruşcă
„N” candidaţi politici stau la rând
Ţara mea nu-i tocmai o tocmeală
„Corn cu lapte” aruncat parşiv.
Nu ai haine să te duci la şcoală
Ai un os – să taci definitiv
Ţara mea nu-i opera cutărui
Poliglot cu un trabuc rânjind
De aceea-n stele încă stărui
Conştient că iar voi fi fiind
De-aş rămâne numai eu în ţară
De mi-ar arde lumea poezia
Aş striga cu glas de fiară iară:
Nu voi stinge becu-n România
Ilieştii la culcare pleacă
Ebele au stat peste program
Mi-i ruşine – inima mi-o seacă
Somnul aruncat viclean pe neam
Nu-i normal să strici o rânduială
Fără a lăsa ceva în loc
Ce să fac? Istoria e goală
Şi-am făcut pe muntele meu foc
71
Pun iarăşi de-un ceai. Isus din temple
Vine să mă-ntrebe ce mai am
Cu tarlaua asta de exemple
Căreia mă-ncumet să-i spun „neam”
Îi voi spune ca şi altădată
Că sunt singurul poet român
Ce duhneşte-a ţară disperată
Când dă floarea-n ţepii de salcâm
O să zică: Noaptea asta plouă.
Uită-te la stropul ce pătrunde
Şi dislocă stânca ta în două
Să te vadă lumea-n amănunte
Şi mi-i greu. Şi-s încă în viaţă.
Tare-aş vrea pe toate să le-amân
Şi nu pot. Şi plâng aici de faţă
Ca şi cum doar eu mai sunt român
Curent electric iubind
Sunt un curent de joasă tensiune
Ce urcă spre-al voltajului tău piept.
Tu: plus şi minus – marea mea minune.
Un paratrăznet tare-ar fi corect
Tu strigi să vin şi uite priza oarbă
Cum nu ne vede electronii şi
Visez o instalaţie să ardă
Puterea de-a mai fi o dată vii
Un cerşetor prin sârma asta moartă
Alimentând o modă din reflex
Nu pot fugi dar numai tu mi-eşti artă.
Cât de bizar s-ar diviza un gest
De-aş vrea să te ating, o, preafrumoasă!
La mine e pustiu. Curent continuu
Aşa de mult aş vrea să fiu acasă
Şi să-mi sclipească-n vene, tandru, vinul
Eu strig. Tu strigi. Încarceraţi pe viaţă
Ca soarele şi luna ne vedem.
Bătaia lor de joc abia mă-nvaţă
Cum pot muri. Dar şi cum să te chem.
Dar şi de n-aş mai fi, o, preafrumoasă,
O tensiune statică de-a dreptul
Atâta aş mai vrea când vin acasă:
Voltajul tău să-mi spargă mie pieptul.
Pă la noi plouă...
Te-am aşteptat la sud de brazi
În faţa muntelui abrupt
Tu n-ai venit. Şi uite azi
Răbdarea cerului s-a rupt
 SURÂSUL BUCOVINEI

VASILE GRĂMĂTICU

Grădina cu mere

Ornicul norilor trezește din somn vântul,

îmbrățișările noastre se amestec între ele,
tot felul de urme gonesc la-ntâmplare peste noi,
peste orizont, vântul: din ce în ce mai aproape toamna
și grădina cu mere se alătură tuturor,
cu o certitudine crescând în ritmul tic-tacului minutelor,
duce către aceleași ierburi aprinse rod și frunze,
foșnetul cuminte, nici primul, nici ultimul,
călătorind prin vis, trecerea această poate uimi,
poate fi o poveste în ochiul de seară;
gândind la fântâna săpată în lut,
iată, cineva ridică palma;
lumina-și atârnă fierul roșu
ca-ntr-un cuib în crengile de măr

Vară

Cerul ca un copil urcă spre-naltul copacilor,

pe culmile tremurânde bete insecte boltă de strigăte;
într-una din părțile peisajului humorean*; atât de omenesc,
căsătorit cu luncile răzlețe, razele soarelui se nasc pe pământ,
pare că pulberi de apă-n văzduh se-ncheagă-n forme
de pe frunzele-n verde cad perle de rouă
capătul razelor luminii-i un tremur păstrând mirosul mâinilor ce-l mângâie,
mirosind a vară iată această clipă păstrează păsările și-n sus și-n jos.
cu-nfățișări atât de schimbătoare, aerul dimprejur
oferă argintul îmbelșugat al oglinzilor, își mișcă
golul cuib al ochilor valul acesta-n prima-i tresărire,
din copac în copac trece cu văzduhul de deasupra spre locul dorului său;
razele soarelui se nasc pe pământ aice, iar din câmpul lor
nimeni nu pleacă de-a valma să colinde
până nu-și gătește pământul pentru care va veni.

__________________________________________
*Spațiul din zona Ariniș.

72
 SURÂSUL BUCOVINEI
VASILE MOROȘANU
Fragmente de proză scurtă din cartea “Vinovatul
din oglindă”
Trenule, trenuţule!
Poienaru aştepta în gara Burdujeni, acceleratul
care avea să-l ducă, la Cluj, unde avea un frate,
operat la rinichi.
Sosind trenul, omul se urcă în vagonul şase,
căutându-şi locul, de pe bilet. Găsind ceea ce căuta
şi deschizând uşa compartimentului, acesta dădu
peste un bărbat, voinic şi roşu la faţă, ca racul.
Bună dimineaţa! salută, noul călător.
Bună să-ţ cie inima, române! veni răspunsul
Am loc aici, deci,… ia să văd, … aşa…
După ce şi-a pus bagajul, pe acea plasă, de
deasupra capului, Poienaru se aşeză pe canapea,
dându-şi seama că are de călătorit, cu un ardelean,
după cum a răspuns acesta, la salut.
Deodată, apărură la uşa compartimentului, două
femei, încă tinere şi dolofane, fiecare tăbârcind, câte
două sacoşe mari, din rafie.
Prima, după ce dădu bineţe, cu un zâmbet
şăgalnic, spuse:
Sântem şă noi, aicea! Vă rugăm, a ne ajuta, ca
să punem sus, băgajăle!
Bărbaţii au sărit repede, în ajutorul femeilor,
după care, s-au aşezat cu toţii pe canapea, privindu-
se pe furiş.
Roşcovanul a spart gheaţa, începând discuţia:
D’apăi, aş întreba, făr dă supărare, unde
merge domnu’?
La Cluj, că am un frate, bolnav.
Să-i deie Dumnezău şă doctorii, sănătate! Da’,
ia spune, este bătrân? Şă cu ce, sufără?
Are şaizeci şi suferă, cu rinichii.
Tari-s păcătoşi rărunchii, după ce să betejăsc!
O spus cineava, că tătă puterea bărbatulu’ stă, în ei!
Şă bine ar ci, să nu beie omu’ apă, din tăte bălţâle.
Şă io merg, până pe aproape, la Apahida. Vin dă la
Iaşi, că am un băiet acolo, „măritat” c-o
moldoveancă.
Între timp, cele două femei şuşoteau ceva,
numărând nişte bani.
72
Ardeleanul a scos o sticlă şi un păhărel,
adresându-se moldoveanului:
Hai să bem o pălincă, şă să uităm, dă
năcazuri!
Poienaru văzu că în păhărel, se aşezase nişte
mărgeluţe, deasupra băuturii. Gustând din palincă, i
s-a tăiat respiraţia, şi cu o voce piţigăiată:
Tare mai este! Câte grade are?
Şăizăci dă focuri. Da’, să ştii că, băută câte
puţân, şă numai’ când trebe îi medicament! Un
doctur, parcă Puşcaş îl chema, o vindecat ulceru’, cu
pălincă!
După ce a băut şi apahideanul, ca pe apă, un
pahar din acea tărie, întrebă femeile:
Da’, domnele, n-ar sărvi oare şă ele, un
păhărel?
Uitându-se una la cealaltă, şi parcă înţelegându-
se din priviri, cea mai înţepată, răspunse:
Sărvim şă noi, da’ să ne pui, măi puţân, aşa
cam, di-un dejet.
Omul le servi pe femei, ceva mai gospodăreşte,
după care:
Ş-apăi domnelor, făr’ dă supărare, până unde
mergeţi?
Zâmbăreaţa, glăsui:
Noi merjem, pân’ la capăt. Am venit la
Suceava, că aduc ucrainenii şă basarabenii, marfă
bună şă ieftină, în bazar.
Vă văd, încă tinere şă frumoase, cum dă vă
lasă bărbaţii, la atâta drum, şă târguială? Dacă sare
cineva la voi, ca să vă ia, banii? Dacă vă măi cere şă
altceva?
Nu nă ia nima, banii, că avem leac, păntru
hoţ! Iată, ştii ce-i ăsta? Şprai paralizant. Însă, dacă
nu vor bani, şă-s nişte băieţi faini, avem de unde le
da, şă lor, că rămâne destul, şă păntru bărbaţii noştri.
De-ar face ei faţă, cât au!
Asta însamnă că voi, n-aveţi nişte bărbaţi,
geloşi?
Nu ştim, cum s-o făcut, că amândouă avem
bărbaţii, care nu sunt geloşi, în schimb, sânt leneşi şă
lăudăroşi.
Păcat dă voi! Da’, nu-s tăţi, aşă?
Cei măi mulţi! Aşa ni-o fost, soarta!
După ce-a încheiat discuţia, cu îmbujoratele
comerciante, ardeleanul a scos dintr-o geantă, o
bucată de slană, pâine şi usturoi, spunând:
Veniţi măi aproape, că la pălincă, merge nişte
clisă.
S-a mâncat bine şi s-a golit sticla, cu palincă.
Deodată, bonomul roşcovan îl întrebă, pe
Poienaru:
Da’, pă unde sântem, oare?
Am trecut, de Dej.
No să poate, cum de-o trecu’ timpu’, ş-o mărs
trenu’, aşă dă răpede?!
Ce bine ar fi, dacă s-ar opri timpul, în loc!
 SURÂSUL BUCOVINEI

Caut un om

VIOREL BIRTU PÂRĂIANU e târziu,

în lume, în toate
soarele se împleticește
printre pietre de moară
îi stau în cale
prea multe,prea mari
urâte, hidoase
prea aruncate haihui
se simte obosit
în orizontul strâmt
desenează depărtările
pe spinările tocite ale munților
tropăie printre gânduri
se pierde în zări
Un drum în stranii depărtări
de azi, de ieri, de nicăieri
desfac cuvântul caută un om
într-o împreunare a gândurilor destrămând întunericul
rezemând vise pe linia orizontului
de altarul iubirii
un zbor între două trasee inegale Valurile iubirii
de la degetul arătător către stele
ridic o lume cuvântul meu
încrucișând e zbor, e zbucium nebun
umilințe și iubiri... e val, ce urcă, ce vine
din suferințe, din număr de ani năvalnic în mine
creez o viață, un destin covor de alge așez ușor
un drum către cer pe tărâmuri de dor
mă dăruiesc luminii îmi este atât de dor
zi de zi de atingerile noastre fierbinți
cu fruntea în țărână în culorile purpurii ale cerului
pe buze port surâsul unui vis de buze ce ard,ce mă dor...
cuvântul tău
Țipătul tăcerii e dulcele suspin,
tainică alinare
am prins chipul sufletului pentru suflet pribeag...
în palmele vieții surâsul tău e sfântă chemare
într-o zi iubirea ta m-a prins în vraja ei
într-o doară nu pot scăpa
atunci nu știam nimic nu vreau să plec
azi știu totul din brațele iubirii
adică nimic despre nimic mi-ai încălzit sufletul trist
și totul este sublim și inutil l-ai sărutat ușor, îmbietor
ploile lumii alerg în fiecare clipă către tine
spală cărările dintre noi să te prind, să te cuprind
m-am învelit în cuvinte în dorul meu
și am tăcut tainic mă strecor în tine
de vorbit, nu vorbea nimeni în gândul tău, în visul tău
apoi am țipat tu ești izvorul pur de fericire
de ce al sufletului meu
tu crezi că astăzi știu te chem pe țărm
trec oameni pe stradă să îmi asculți chemarea
unii merg la paradă să pășim
alții, doar să se afle în treabă un singur trup, un singur gând
în valurile eterne ale iubirii

73
 SURÂSUL BUCOVINEI

IOAN MUGUREL SASU

COGITO XIV

- Uneori omul ajunge unde își dorește, dar - Orgoliul fără o justificare serioasă nu este
totdeauna acolo unde îi este locul. decât o jalnică nesimțire.
- Prostia și nebunia nu se exclud, ba chiar pot - Facebook-ul face multe feluri de victime, de
forma o simbioză monstruos de perfectă. exemplu, poate ajuta pe unii să se considere exact
- Bătrânețea este o vârstă la care mai poți face ceea ce nu sunt.
planuri de viitor doar dacă ești cuprins de euforia - Să nu-ți dorești mai mult decât meriți, să nu-ți
viselor utopice. trebuiască mai mult decât ai nevoie, să nu crezi că
- Să nu ne grăbim a critica, în sufletul fiecărui ceilalți există doar ca tu să ai colegi, să nu-ți închipui
om se află, în mare taină, o dorință de a evada și de a că lumea există doar pentru ca tu să ai decor etc.
ajunge într-un loc, unde, de cele mai multe ori, nu-l Cine știe asta spune, cine crede asta o trăiește, iar
așteaptă nimeni, nimic, sau doar deziluziile. cine nu, râde cu răutate de primii, dar de fericire
- Doar când poți pune fericirea celor dragi adevărată nu va avea parte niciodată pe deplin.
înaintea fericirii tale, poți fi fericit cu adevărat.
- Iubirea știe să ierte mai mult decât poate
pedepsi ura.
- Misoginismul și misandria pot apărea în
formă amplificată, doar la persoanele care nu au
cunoscut dragostea, sau au cunoscut-o atât de bine
încât au văzut și ce se ascunde după ea.
- Cine ar putea să satisfacă mândria prostiei
care se naște deja jignită?
- Este bine să faci ce vrei, condiția este să-ți
asumi consecințele.
- Trebuie făcut tot ce se poate pentru ca viața să
nu devină timp pierdut.
- Nu am încredere în cinstea celui pe care ispita
nu l-a cercetat.
- Aproape nu are rost să încerci să eviți, oricum
ai face, tot va exista un necaz care să te găsească
nepregătit.
- Părerea exagerat de bună despre sine este
drastic limitată de logica bunului simț, desigur doar
în cazul în care acesta există.

75
 SURÂSUL BUCOVINEI

SEMNUL DE CARTE

Anica Facina „Ceasornicul de iarbă”, Editura Vatra Veche - Târgu Mureș, 2017,
Carte de haiku română, engleză și franceză. Este a șasesprezecea carte a autoarei. O
pendulare între „stil haiku” și haiku (după cum spune prefațatorul), tot în manieră
originală este și așezarea poemelor în volum, dar și diversitatea temelor abordate.

Constantin Rusu Bucovineanu, „Și în zilele noastre există o singură cale

adevărată”, Editura Instant (Câmpulung Moldovenesc), 2017. O părere cu
caracter vizionar despre mari teme de gândire, o încercare de a răspunde
strict personal la întrebări care au dăinuit de-a lungul timpului, desigur
susținându-și discursul cu citate biblice sau din importante lucrări științifice.

Emilia Popescu Rusu, „Reverberați”, Editura StudIS, 2018, coperta și

ilustrațiile Mircea Rusu. Volumul cuprinde cinci categorii de poeme într-un
vers, reflecții provenite din analiza unor percepții instantanee ale realității,
concluzii ale intelectului cu sau fără referire la senzorial.

Gheorghe Solcan „Ivan Turbincă de Ion Creangă” - dramatizare în versuri,

editura SMArt, 2018, ilustrații Radu Bercea, este a zecea poveste
dramatizată în versuri de acest autor. O formă interesantă și eficienta de a
aduce opera marelui povestitor la îndemâna cititorilor, cu speranță că și a
celor tineri.

Antologie de poezie, „Abisale trăiri”, Editura PIM Iași, 2018, coordonator

Valentina Becart, printre poeții contemporani incluși în volum, apare cu versuri
Ioan Mugurel Sasu.

Antologie haiku, editura PIM Iași, 2017, carte cuprinzând poeme ale membrilor
Romanian Haiku, desigur printre autori se află Luminița Ignea, care este și membră
a cenaclului nostru, dar și una din des premiatele nume ale asociației respective.

Radu Stancu, „De la Coloana lui Brâncuși la Columna lui Traian”, Editura SMArt,
2016. Carte cu impresii în urma unor călătorii. „Din tot ce am văzut dincolo de
granițele țării, dintre toate minunățiile și frumusețile, dintre toate culorile existente,
am găsit că doar trei culori sunt sfinte și de neînlocuit în inima și cugetul meu”.
Din cuprinsul volumului aflăm că este vorba despre tricolor.

Sorin Cotlarciuc „Incognito”, Editura Cronedit Iași, 2018, Un periplu printre

lumile imaginabile doar autorilor de literatură SF, pescuit și realitatea politică
contemporană.
„Tropa, Tropa... Europa”, Editura Cronedit Iași, 2018, carte subintitulată de
autor:„Note grave de călătorie”, analize sociale și politice, poate ceva mai profunde
și cu o arie mai largă decât în volumele anterioare.

Răspunsurile de la pagina 68
IARNA SCRIITORILOR BUCOVINENI (II)
18.b; 19.a; 20.c; 21.c; 22.a; 23.c; 24.b; 25.a; 26.c; 27.b; 28.c; 29.b, 30.a

76