Anul II, Nr.

2 (Ianuarie) 2013
 ISSN 2286 - O5O9
ISSN-L 2286 - O5O9

* N.N.Negulescu
- iniţiator prim, fondator şi ex-director al
revistei Constelaţii diamantine. * Al.Florin Ţene
- membru al Acdemiei Americano-
- Iniţiator prim, fondator şi actual Române de Arte şi Ştiinţe.
director/redactor-şef al - Preşedinte al Ligii Scriitorilor
revistei Regatul Cuvântului. Români.

- Director/Redactor-Şef al revistei Sfera

Eonică.

PARTENERI CULTURALI
 Colectivul de Redacţie:

Membri de Onoare

Academician Constantin Bălăceanu-Stolnici

Prof.univ.Dr.Ion Paraschivoiu, Preşedinte al Academiei Americano-Române de Arte şi Ştiinţe, Canada
Scriitor, Dramaturg, Regizor, Corneliu Leu, Distins Promotor Cultural
Membru Fondator al Uniunii Scriitorilor Români
Membru Fondator al Uniunii Ziariştilor Români
Membru Titular al Organizaţiei Internaţionale a Ziariştilor
Membru Titular al Institutului Internaţional Jaques Martin
Academician/Scriitor, Eugen Evu
Prof.Dr.Adrian Botez, Membru al USR, Director al Revistei "Contraatac"
Prof.univ.Dr. Jean Valery Popovici, Paris
Dwight Lucian-Patton, Director/Publisher, Revista "Clipa", SUA
Vera Luchian-Patton, Editor in Chief/Publisher, Revista "Clipa", SUA
Prof.univ.Dr. Florinel Agafiţei, orientalist, sanscritolog
Maria Diana Popescu, Redactor Şef-Adjunct la Revista "Agero", Stuttgart, Director la Revista "Art Emis", Director al Departamentului Art Emis Academy din cadrul
Societăţii Culturale Art Emis
Cristian Petru Bălan, Membru al Academiei Americano-Române de Arte şi Ştiinţe, SUA
Prof.univ.Dr. Lidia Vianu, Director MTTLC, Universitatea Bucureşti
Ambasador/Scriitor Petre Gigea-Gorun

Director/Redactor-Şef
N.N.Negulescu, Membru LSR

Redactori Şefi-Adjuncţi
Prof.Dr.Ion Pachia Tatomirescu, Membru USR
Cezarina Adamescu, Membră USR
Eliza Roha, Mmbră USR

Secretar General de Redacţie:

Any Drăgoianu

Secretar Directorat
Marian MalcIU, Membru LSR

Redactori Principali
Prof.Livia Ciupercă, Şefă Departament Critică Literară
Prof./Editor N.R.Carpen, Şef Departament Proză
Scriitor Baky Ymeri, Şef Departament Poezie
Scriitoare Florentina- Loredana Dănilă (Dalian), Şefă
Departament Estetică
Prof.univ.Dr. Constantin Enache, Şef Departament Ştiinţific

Redactori
Prof.Dr Nicoleta Milea
Scriitoare Geta Resteman, Cipru
Scriitor Viorel Băetu, Germania
Scriitoare Elena Buică-Buni, Canada
Lector univ.dr. Alina Beatrice Cheşca
Lector univ.Dr.Ovidiu Ivancu, India

Redactori Asociaţi
Ionuţ Caragea, Membru USR, Cofondator şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebek, Membru de Onoare al Societăţii Scriitorilor din
Judeţul Neamţ
George Roca, Editor-Şef al Revistei "România Vip", Australia
Simona Botezan, Jurnalist de Limbă Română la Washington DC, Director-Adjunct al Ziarului "Mioriţa" SUA
Maria Zavati Gardner, Membră a Royal Society of Literature, UK
Octavian Dumitru-Curpaş, Publicist, Arizona
Slavomir Alamajan, Scriitor, Canada
Constantin Roşu Pucu, Scriitor, Noua Zeelandă

Redactor Principal Tehnoredactare

Ing. Liliana-Elena Slăvoiu
Coperta realizată de Cristina Nicu

Responsabilitatea asupra conţinutului materiaalelor publicate revine autorilor.

Revista poate fi accesată la: www.editii.org
E-mail Director/Redactor-Şef: n.negulescu@yahoo.com
eden.solar49@gmail.com
Creaţiile literare se transmit pe adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, Nr.61, Craiova,
Dolj, România, Cod 200541
Tel. Redacţie: 0351.405.824
Sumar
Mihai Eminescu, Învierea……………............…..5
Dan Lupescu, Lămurire……………………..……5
Liviu Florian Jianu, Domnul…………………..…6
Corneliu Leu, Completare la ……………….……6
Adrian Botez, Kali Yuga………………….…….11
Ştefan Dumiterescu, Marea iubire……………...13
Mihai Batog Bojeniţă, Castelele de cleştar……. 15
Eugen Evu, Poezii……………………………....15
Roni Căciularu, Sunt miliardarul ........................16
Alexandru Tomas Cervesy, Cronica ...................17
Teodor Damian, Scriind cu ............................. ...20
Maura Anghel, Filmul e.......................................21
Sumar
Carmen Muşat Coman, Eminescu.................................21
Nicolae Stancu, Poeme.................................................22
Nicolae Stancu, Poeme.................................................22
Margareta Chiurlea, Poeme bilingve............................23
Daniel Ioniţă, Darul poeziei..........................................24
Livia Ciupercă, Reîntălnire...........................................25
Dorina Brâmduşa Landen, Poezii................................ 26
Caliopi Dicu, Poezii .....................................................26
Simona Botezan , Comunicat........................................27
Ion Pachia Tatomirescu, Un portret de ........................27
Al Oblu, Stindard tematic.............................................30
Sumar
Simona Botezan, Detalii de la ......................................32
Cristian Petru Bălan, Cartea de poeme.........................32
Eugen Evu, Retro Report..............................................35
Anişoara Anghel Mija, Conştiinţa.................................36
Gabriel Dragnea, Interviu cu ........................................36
Aureliu Goci, Dragostea ...............................................38
Eliza Roha, Un roman al...............................................38
Constantin Enache, Era Dinozaurilor........................... 39
Viorel Ploieşteanu, Bancomatul....................................40
Octavian Lupu, Cine mai ..........................................41
Irina Lucia Mihalca, Apa care………………………...42
5 SFERA EONICA
2013
Invierea
―Si iarasi bat la poarta cu degetele
moi florile primaverii si unde acum
cinci sute de ani turmele lui Bucur
ciobanul se pierdeau in orizontul
sesului, astazi mii de gradini
contrasteaza in tanara verdeata cu
zidurile albe si acoperemintele
stralucite ale caselor si cu turnurile
bisericilor; iar duiosul ritm al
clopotelor ne vesteste vechea si trista
legenda ca astazi inca Hristos e in
mormant, ca maine se va inalta din
giulgiul alb ca floarea de crin,
ridicandu-si fruntea sa radioasa la
ceruri. Trista, si mangaietoare
legenda! Iata doua mii de ani aproape
de cand ea au ridicat popoare din
intuneric, le-au constituit pe
principiul iubirii aproapelui, doua mii
de ani de cand biografia fiului lui
Dumnezeu e cartea dupa care se
creste omenirea. Invataturile lui
Budha, viata lui Socrat si principiile
stoicilor, cararea spre virtute a
chinezului La-o-tse, asemanatoare cu
invatatmintele crestinismului, n-au
avut atata influenta, n-au ridicat atata
pe om ca evanghelia, aceasta simpla
si populara biografie a blandului
Nazarinean, a carui inima a fost
strapunsa de cele mai mari dureri
morale si fizice, si nu pentru El,
pentru binele si mantuirea altora. Si
un stoic ar fi suferit chinurile lui
Hristos, dar le-ar fi suferit cu
mandrie si dispret de semenii lui; si
Socrat a baut paharul cu venin, dar l-
a baut cu nepasarea caracteristica
virtutii civice a antichitatii. Nu
nepasare, nu dispret: suferinta si
amaraciunea intreaga a mortii au
patruns inima Mielului simtitor si in
momentele supreme, au incoltit
iubirea in inima lui si si-au incheiat
viata pamanteasca cerand de la Tatal-
Sau din ceruri iertarea prigonitorilor.
Astfel a se sacrifica pe sine pentru
semenii sai, nu din mandrie, nu din
sentiment de datorie civica, ci din
iubire, a ramas de atunci cea mai
inalta forma a existentei umane, acel
sambure de adevar care dizolva
adanca dizarmonie si asprimea luptei
pentru existenta ce bantuie natura
intreaga. (...) Omul trebuie sa aiba
inaintea lui un om ca tip de
perfectiune dupa care sa-si modeleze
caracterul si faptele. Precum arta
moderna isi datoreste renasterea
modelelor antice, astfel cresterea
lumii noua se datoreste prototipului
omului moral, Iisus Hristos. Dupa El
incearca crestinul a-si modela viata
sa proprie, incearca combatand
instinctele si pornirile pamantesti din
sine…‖
M.Eminescu, “Timpul”, 12 aprilie
1881
Lămurire asupra cărţii Timpul-Om, Timpul sacru din icoane
Icoana-Catharsis, Armonia-Extaz
...Calea, Adevărul şi Viaţa le căutăm dintotdeauna,
traversând arşiţă şi viscol, vaduri vijelioase de râuri sălbatice,
pajişti înverzite şi coline domoale.
Pieptiş, luăm cu asalt piscurile munţilor – care ai lui
Dumnezeu sunt, munţii, nu ai noştri, cum ne încredinţa un
cioban vârtos din Masivul Făgăraşului...
Ne asumăm urcuşuri epuizante, urmate deseori de
rostogoliri neaşteptate spre piciorul muntelui, pentru a relua,
iar şi iar, cu temeritate sisifică lupta cu Lucifer, lupta cu
păcatul adamic...
De la iubirea bunilor-străbunilor, a părinţilor,
soaţei ori soţului, a propriilor prunci, a nepoţilor şi
strănepoţilor până la iubirea aproapelui şi de acolo, hăt !, până
la treapta supremă a iubirii de Dumnezeu, spirituală iubire,
amor intelectualis Dei, e cale lungă şi anevoioasă, plină de
hârtoape, mărăcini şi ghimpi necruţători, de capcane, bariere şi
vămi nevăzute, dar şi de salturi salvatoare, străluminate de
Duhul Sfânt.
Trimis al Domnului pe Pământ, ţăranul român –
Fiu al Luminii – a avut resursele lăuntrice, echilibrul şi
scăpărarea minţii, înţelepciunea senină şi rafinamentul
armonic de a hălădui, niciodată încrâncenat, ci cu serenitate
melodică, pe Via Dolorosa/ Golgota de la Cuvântul/ Logos, de
la filozofie până la credinţă şi iubire, spirit şi spiritualitate,
apoi la arta de a-I mulţumi statornic lui Dumnezeu, anticipând
teozofia celor de care nu auzise niciodată, a celor care, în
făptură, nici nu se iviseră pe lume: Paracelsus, J. Böhme, Van
Helmont şi R. Steiner.
...Şi au fost astfel create:
- civilizaţia lemnului – a caucelor, doniţelor, lingurilor,
albiilor pentru pâine sau pentru legănat copiii, a statuarelor,
olimpienelor porţi maramureşene şi gorjeneşti, a stâlpilor de
pridvor, streaşinilor şi cocoşilor de pe casă, a stâlpilor
funerari, troiţelor şi coloanei cerului ;
- civilizaţia lutului – ceramica de Cucuteni, Gumelniţa,
Cârcea, Cârna, Vădastra, Hurezi, Oboga, Şişeşti, Rădăuţi,
Suceava, Satu Mare;
- civilizaţia borangicului – maramele străvezii ca vălurile
viselor nevisate încă, iile de Muscel sau cămăşile bărbăteşti,
alb pe alb, de Podari, cu broderii de o nobleţe nemaiîntâlnită
altundeva;
- civilizaţia lânii – cergi cu ape rotate, maronii, de
Maramureş, covoare, scoarţe şi chilimuri olteneşti, zăvelci,
fote, iţari, bete, şi ipingele albe, burgund ori purpurii,
veritabile mantii cu aură imperială;
- civilizaţia pivelor şi a morilor de apă, a cojoacelor,
pieptarelor şi chimirelor...
Apoi au răsărit, din sfânt pământul românesc, Titanii:
Eminescu, Brâncuşi, Enescu – purtătorii praporilor spiritului
naţional, cum îi definea Adrian Păunescu -, Tesla, Traian
Vuia, Henri Coandă, Victor Babeş, Gogu Constantinescu,
Spiru Haret, Dimitrie Gusti, Nicolae Iorga, Paulescu, Ştefan
Odobleja, Ana Aslan, Justin Capră şi atâţia alţii, mii, plămădiţi
lângă ţestul mereu rumen şi cenuşa de sub pirostriile
îmbrăţişate de flăcările niciodată stinse ale istoriei noastre vii,
ocrotiţi de stabilitatea supremă a mesei cu trei picioare, traco-
daco-getica noastră masă înconjurată de scaune-clepsidră tot
cu picioare trei (trecut, prezent şi viitor)...
Titani totdeauna botezaţi în lumina magică izvodind din
icoanele ţărăneşti - româneşti icoane pictate măiastru pe sticla
nemuririi.
...Smerit, dar nu îndeajuns totdeauna, târziu,
târzior, la cumpăna drumului – Mai e mult până departe ? -,
am zărit Focul Sacru, m-am apropiat, arzându-mă uneori, prin
iluminări succesive, prin ani, peste ani, de esenţa lumii noastre
stră-străvechi: esenţa lui Dumnezeu.
Nu am căutat, aidoma chinuiţilor nemuririi de la
CERN Geneva, Bing-Bang-ul iniţial, Particula lui Dumnezeu,
bănuită şi căutată de ei a fi una, unica, dar descoperind două –
spre stupectaţia lor, spre consternarea lumii celei păcătoase...
Anul II, Nr.2 (Ianuarie)
DAN LUPESCU
Precis o vor găsi, acum ori cândva, şi pe a treia. A treia Particulă a lui
Dumnezeu. Că doar din Troiţă, din Trinitate ne tragem...
...Mi-am căutat doar obârşiile, pentru a înţelege cine sunt (eu
şi ai mei), de unde vin, de unde venim, încotro se cuvine să mergem, cu
voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu.
...La începutul absolut, când nu exista nici unu, nici zero, pre
când haosul simţea, înfiorându-se până la cutremurare, că va fi strivit de
iminenţa impunerii ordinii divine, a cosmogoniei magnifice -, Logosul
anticipa timpul şi spaţiul.
Întrupare fiind a lui Dumnezeu, Logosul conţinea înseşi principiile
Creaţiei – Lumina viitorului spaţiu, viitorului timp, în Lucrare
cosmogonică.
...Pentru poet, Cuvântul este încărcat de transcendent. Încărcat şi
încercănat. Auroră boreală. Auroră australă.
Scăpărător şi policrom, polivalent şi gâlgâitor de tâlcuri harice şi de
lumina muzicii de sfere este Cuvântul. În egală măsură, aproape în egală
măsură, purtător al secţiunii de aur, al numărului de aur...
Fereastră spre Dumnezeu, icoana – pe lemn, pe sticlă, pe zid ori pe pânză
fiartă în ulei de in – este ea însăşi purtătoare de transcendent.
Croit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, poetul/omul se mântuie
prin cuvânt, oglindindu-se, regăsindu-se în icoana logosului, în icoana de
pe peretele dinspre răsărit ori din sufletul lui veşnic viu.
Casa Fiinţei fiind, cuvântul-poem înglobează şi plineşte, desăvârşeşte –
dincolo de paradox – Timpul-Om, Timpul Sacru din icoane.
De la Cuvânt la cuvinte, de la comunicare la comuniune şi
cuminecare, poemul de inspiraţie biblică este icoană-catharsis, purtându-
ne pe tărâmul armoniei-extaz, al iluminării totale şi izbăvirii.
Expresie a unei culturi tradiţionale şi religioase milenare, de o valoare
irefragabilă, din care a purces Europa Veche, icoana pe sticlă din spaţiul
românesc pare să-şi fi avut nucleul, leagănul de taină iniţial, matricea şi
vatra de creaţie în Transilvania, străvechiul pământ al lui Burebista şi al
lui Decebal, cărora temutul (pentru alţii) Imperiu Roman le plătea tribut.
Fie că această artă minunată a icoanelor pe sticlă a iradiat din Ardeal,
precum razele Soarelui, spre toate celelalte provincii istorice/ ţări române,
fie că procesul genezei lor a fost concomitent sau aproape simultan, cert
este că ele – indiferent din ce zare de spirit românesc, din ce punct
cardinal al românităţii s-au ivit -, toate dau măsura geniului neamului
nostru şi în domeniul fără seamăn al acestei arte de o vibraţie cosmică
aparte.
Icoanele tărăneşti pe sticlă sunt izvorul romantismului cosmic românesc
dintotdeauna, care a atins culmi absolute la mânăstirile Voroneţ, Suceviţa,
Gura Humorului, Moldoviţa, Neamţ, Dragomirna, Agapia, Văratec şi
Solca – din Bucovina sau din Moldova de Sus, ori de la Mânăstirea
Dintr-un Lemn, de la Corbii de Piatră, Cozia, Curtea de Argeş, Bistriţa,
Hurezi, Arnota, Turnu, Lainici, Polovragi, Tismana, Vodiţa, Sadova,
Strehaia, Brâncoveni, Clocociov – din Oltenia, dar şi în capodoperele de
un aer princiar, vag hieratic uneori, al artei absolute a pictorului Sabin
Bălaşa din frescele sale copleşitoare ce domină sala paşilor pierduţi a
Universităţii A. I. Cuza ori Aula magna a Universităţii Gheorghe Asachi
din aceeaşi Capitală Moldavă, în care marele artist a ales să fie înhumat,
deşi era oltean get-beget, de pe malurile Olteţului.
...Fără a fi comentarii lirice punctuale la una, la alta sau la mai multe
icoane, poemele din această cărticică-album, cărticică-icoană ilustrează
spiritul tainic al atât de româneştilor icoane pe sticlă încât valoarea lor
europeană şi universală nu îndrăzneşte nimeni să o pună la îndoială.
Fiecare în parte şi toate împreună constituie o replică inconfundabilă, pur
românească, a creatorului ţăran din spaţiul carpato-dabubiano-pontic la
stilul bizantin şi postbizantin care se regăseşte cu o vigoare de excepţie în
celebrele noastre biserici monastireşti, inclusiv după căderea
Constantinopolului, şubrezit nu de oştirile musulmane, ci de viclenele
cruciade papistaşe al căror scop primordial era, în mod bizar, năruirea
Imperiului Bizantin şi, implicit, a ortodoxiei.
Nicăieri în Europa spiritul Bizanţului nu a rodit, nu a fost apărat şi nu s-a
perpetuat cu atâta inspiraţie şi profesionalism, consecvenţă dârză şi
superbie celestră ca în ţările române, unde exodul creştinătăţii atingea, în
acele veacuri, proporţii fabuloase.
 6 SFERA EONICA
COMPLETARE TRISTĂ LA UN JURNAL DIN 1949
...Deşi poemele din prezenta cărticică
au fost scrise (cu o singură excepţie) CRITICA DE DIRECȚIE A LĂMURIRII ȘI DUMIRIRII
înainte de octombrie 2012 – când
scriitorul Corneliu Leu, ajuns la vârsta
patriarhilor, a organizat sfinţirea cea a lui Mihu Dragomir, Dimitrie Stelaru, Neculai Tăutu, George Dan,Tudor Mu șatescu,Geo Dumitrescu,
Capelei din preajma Casei cu Lei, Casa- Radu Boureanu, Ghiță Dinu, Lucian Grigoresccu, Ion Vlad, Spiru Chintilă, Petru Dumitriu, Gellu Naum,
Muzeu de sub respiraţia Munţilor Laurențiu Fulga, Sașa Pană, Radu Tudoran, Alexandru Balaci,Mati Aslan,Eugen Schileru, Nicolae Mărgeanu,
Caraiman (poartă astrală), din staţiunea Nicolae Crișan, Nicolae Jianu, Mircea Marc, de la care am apucat să învăț ceva din lupta cu poncifele vremii.
Buşteni, judeţul Prahova -, ţin să-i
mulţumesc pentru imboldul indirect pe
care mi l-a dat în construirea acestui 1 De aici au făcut asemănarea cu acel concept al „criticii
volum ilustrat, prin bunăvoinţa Domniei Era o iarnă tristă și-o atmosferă de teroare.
Tata fusese radiat din baroul avocaților și lăsat fară nici un
Sale, cu icoane din Capela închinată
venit fiindcă făcuse politică liberală, mama, din nici un alt
memoriei Episcopului martir Grigorie
Leu, unchiul său. motiv decât ca soție a lui, nu mai era medicul spitalului ci
bătea drumurile la niște dispensare de pe Canal, unchiul meu
Caldă îmbrăţişare şi mulţumiri cordiale
episcopul fusese ucis în mod criminal, un alt unchi scos din
tuturor celor ce, într-un fel sau altul, au
contribuit la zămislirea pruncului rândurile armatei, iar câțiva dintre profesorii mei de la liceu
arestați sau mutați pe la școli de cartier de unde fuseseră la noi
literar-iconografic botezat Timpul-Om,
Timpul Sacru din Icoane. avansați învățătorii. Cei care luptaseră pentru putere mai mulți
Lui Dumnezeu mulţumire, laudă şi ani, consolidându-și-o în 1948, îi pedepseau pe adversari
veşnică slavă ! răsplătindu-și susținătorii cu funcțiile acelora, așa cum pe
planul literar către care eram atenți noi, tinerii cu aspirații,
poezia lui Arghezi fusese decretată „a putrefacției‖, A. Toma
era făcut academician și poet național, Duiliu Zamfirescu,
Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Gib Mihăescu,
rafinamentele teatrale ale lui Camil Petrescu dispăreau
complet, lăsând ca singur monument abilitatea politică a lui
Sadoveanu, avangardiștii ca și misticii și naționaliștii erau
declarați indezirabili ca și Bacovia, Blaga sau Ion Barbu, iar
revistele literare căpătau titlurile entuziasmului proletcultist
fiind încredințate unora care își dovediseră angajamentul și
Jianu Liviu- admiteau controlul direct de partid. Acest control era exercitat
de activiști care învățaseră să te înghețe cu autoritatea
Florian tovărășească împreună cu unii mai sfătoși ce se pretindeau
scriitori ai clasei muncitoare, care ne spuneau nouă povești din
ilegalitate, iar apoi au început să le scrie spre a se ficționa o
activitate subversivă și prosovietică ce nu existase decât prin
DOMNUL LIMBII agenți provocatori trimiși direct, dar care, pe urmă, tot
ROMANESTI circulându-și poveștile prin propagandă forțată, a fost preluată
15 ianuarie 1850 și consfințită în paginile de istorie propriu zisă, a cărei
transformare începuse sub un nume dubios ce semna Mihail
Azi s-a nascut la Ipotesti Roler. Acesta părea a fi, la un moment dat, cel mai important
Pastorul limbii romanesti . factor ideologic, fiindcă și interpretarea istoriei era un
Nici stele n-au venit pe cer, important factor determinant de ideologie, având jaloanele
Nici magi, nici semne . Numai ger. clare ale materialismului istoric, iar istoricii dând interpretări
convenabile și pretându-se la falsificări au avut întotdeauna
Venea in haina ei de scris, funcții importante în cenzura și îndrumarea de partid.
Lumina goala – Dionis. Comandamentelor lui Roler, sau ale grupului de
A avut pana, adapost. politruci din umbră pe care el îi reprezenta, i se supuneau cei
Si limba romaneasca, rost. impuși specialiști pe categorii de istorie, respectiv, în istoria
literaturii și în modul cum epurau din biblioteci și școli
Dar cat n-a limpezit la ea,
vechea literatură impunând câteva lucrușoare reușite mai mult
S-o dea poporului, s-o bea…
tematic decât artistic de către vechea generație atrasă și tentată
Lui - fara paine, fara vin,
prin bani și prin faptul că foiletonistica literară de partid scria
Sange si trup s-a dat – deplin... despre asemenea „opere de tip nou‖ mai multe pagini
laudative decât însumau ele în întregime. Iar noi, cei care
Si-a fost copil, si a iubit, debutam, eram mânați direct spre „izvoarele curate ale
Si i-a fost chinul fericit.
literaturii ruse și sovietice‖ din care o editură apecializată:
Si impartea, pe la feresti, „Cartea Rusă‖, publica mai mult de două traduceri pe zi, cât
Mireasma limbii romanesti.
era marea producție a celebrului „Doubleday international‖.
Diriguitoarele acestei edituri, basarabence care găzduiseră
Si cobora, pe rand, pe rand,
agenți bolșevici, prin rolul de țiitoare fiindu-le recunoscut
Cuibar de ganduri, leganand,
statutul de ilegaliste, lucrau și direct la CC, cum se-ntâmpla și
Lumina inimii-i din san,
In orice casa de roman. cu îndrumătorii revistelor. Erau cu toții niște aparatcici,
decidenți importanți pentru domeniul creației literare și
artistice, atâta vreme cât noi nu-i vedeam pe cei de mai sus,
Si a murit, si s-a-naltat,
Pe cerul romanesc, curat, care dădeau „linia‖, adică indicația adulată cu religiozitate.
Erau niște cvasi-intelectuali puși drept control de partid asupra
Ca sa invie-n vesnicie,
Un dor: Intreaga Romanie. revistelor, editurii (că era doar una: Editura de Stat, devenită
apoi EPL), catedrelor universitare, sidicatelor din artă sau
uniunilor, ei fiind ‖legătura‖ de la care liderii obștilor aleși
Si poate multe vor pieri,
Pamant si cer al celor vii, dintre artiști care-și dovediseră colaboraționismul „luau linia‖
Dar Domn de suflet - romanescul, pe care trebuiau să o aplice, adică direcțiile pe care îți puteai
RAMANE - DOMNUL - EMINESCU. vedea lucrarea publicată și se putea câștiga un ban.
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
În memoria generației de confrați mai mari,
de direcție‖ aplicat în istoria literaturii și a artelor pe cu totul alte criterii
estetice; le-a plăcut formularea și s-au autointitulat astfel întărindu-și și
mai mult dictatura ideologică. Pentru că una era să te numești activist
care se băga printre muncitori făcând-o pe populistul și obligându-i să
strige lozinci sub supraveghere și alta să fii critic de direcție ca marii
boieri academicieni de pe vremuri. Așa că și-au luat în serios acest titlu,
au început să-și scrie îndrumările ideologice tot cu același limbaj de
lemn, dar cu titlurile pompoase ale criticii de direcție, făcând din ele
articole de fond și de orientare, analize de specialitate și chiar cursuri. De
multe ori ei le dictau altora, ceva mai citiți, care le rescriau mai corect și
astfel numărul „criticilor‖ se înmulțea necontenit devenind la fel de mulți
ca și creatorii propriu-ziși, fiindcă articole de îndrumare, repetând mereu
aceleași lozinci, se scriau mai ușor decât beletristica, fie ea și schematică.
Astfel, numărul de autori de articole și articolașe înmulțindu-se, se mărea
și obștea breslelor. Pentru ca și ei, autorii acestora, se osmozau între timp
cu obștea respectivă, deveneau membri ai ei, directori de publicații, șefi
de catedre, editori, respectivele instituții ne mai fiind doar îndrumate de
partid, ci erau și confiscate din exterior, și cu instructorii de partid intrați
în interior. De unde, aceștia puteau fi aleși în funcții de conducere; iar, cu
ei în frunte, asociațiile profesionale deveneau direct eșaloane ale
producției propagandei de partid în domeniu. Masei de creatori i se
transmitea astfel, direct, comanda socială, iar activiștii de partid luând
frâiele criticii, exercitau controlul de la fața locului. Mult așteptatul
foileton al cronicii de specialitate care făcea în câteva reviste săptămânale
evaluarea creației era, de fapt, analiza de partid exercitată în virtutea
acestui control; iar selecția studențillor pe care aparatcicii ajunși șefi de
catedre și-o făceau pe criteriile lor, ajutându-i tot pe aceste criterii să
debuteze sau să avanseze la studii în URSS, asigura dezvoltarea și
perpetuarea sistemului.
Din acest motiv, generația mea s-a format cu totală
neîncredere, dacă nu chiar și cu teamă în privința criticii literare, acest
sentiment dăinuind până când mișcarea browniană mai presus de principii
a creat, atât de bine înfipte în realitățile societății socialiste, găști de
interese meschine și sforării tovărășești, de vreme ce „organele‖ vegheau
și mari lovituri mafiote tot nu se puteau da. Atunci, cei care au început a
se înhăita în găști, s-au aplecat și au devenit mai îngăduitori cu cei din
„aparatul critic‖ care le făceau interesele, cu mai mult sau mai puțină voie
de la partid, adică de la tovarășii care deveniseră între timp critici de
direcție intrând în interiorul obștilor noastre. Și, astfel, când s-a înființat
Uniunea Scriitorilor, cu Sadoveanu, formal, președinte, unul dintre cei
trei secretari a fost ales Novikov, rus din Cetatea Albă sau Odessa, arestat
ca student matematician la Iași, trecut prin Doftana și ajuns activist,
translator la CC a înaltelor convorbiri în limba rusă pe care o știa mai
bine decât româna poticnită în care scria. Dar, în condițiile în care fostul
social-democrat Ion Pas era pus ministru doar de formă, fiind unul dintre
cei docili care acceptaseră absorbția la comuniști, Novicov mai gira și
funcția de secretar general la Ministerul Artelor, condus de fapt de
secretarul general Nicolae Moraru care, tot așa, vorbea româna cu
accentul din copilăria mahalalei alogene din Tighina; și, tot Novikov, mai
făcea rotiri la conducerea oficiosului „Flacăra‖ al Uniunii Sindicatelor de
Artiști, Scriitori, Ziariști cu Ion Vitner, dentist bucureștean trecut pe la
avangardiștii cărora le făcea plombe și extracții și ajuns activist prin
‖Ajutorul roșu‖. E vorba de același Vitner care a preluat la litere catedra
de unde era înlăturat George Călinescu, drept bună lecție pe care o primea
fiindcă le cântase în strună ajungând deputat de partid satelit mic-burghez
în primele Adunări Naționale, la alegerile cărora, urnele s-au cărat cu
tancuri sovietice.
În contextul respectiv, cum orice studiu aprofundat este bine venit
neofiților, am avut norocul să studiem temeinic acel capitol de Istorie a
Literaturii Universale deloc de neglijat, care este Literatura Rusă; și chiar
să citim de la generația mai nouă de monștri sacri ai Premiilor Stalin,
primele cărți; nu cele conformiste, pentru care fuseseră laureați, ci acelea
simple, chinuite, mai puțin puse în circulație, cu care se afirmaseră la
tinerețe, atunci când își trăgeau seva din acea adevărată literatură mai
 7 SFERA EONICA
veche sau din îndrăznelile moderniste ale secolului care începuse cu
aripi spre inovație, nonconformism, avangardism, suprarealism și
libertinaj de expresie câtă vreme ideile revoluționare mai palpitau
sincer sub apăsarea dictaturii care-l făcea pe Maiacovski să se
sinucidă strigând „nu trageți, tovarăși!‖...
În ceea ce privește, însă, reflectarea actualității entuziasmului
muncitoresc al creației, îi vedeam cum se încântă, manifestându-și
fericirea declarativă în fața criticilor-dirigenți, pe cei mai vocali din
generațiile dinaintea noastră, precum Mihail Cruceanu care lua
notițe la învățământul de partid despre ce făcuse el personal în
conducerea primului Comitet Central comunist, Zaharia Stancu
dispus sinucigaș să-și renege întreaga operă de până atunci numai
pentru a fi susținut de partid, Barbu Lăzăreanu, Dumitru Corbea, G.
Talaz, Ștefan Tita, Artur Maria Arsene, Alexandru Jar, Gaal Gabor,
prințul Scarlat Callimachi și neamțul Anton Breintenhoffer
fructificând serviciile făcute mișcărilor de stânga, iar Demostene
Botez, N. Dunăreanu, Mihail Sevastos, Otilia Cazimir și cei din
familie, cele făcute personal lui Sadoveanu; apoi, deosebit de activi
Marcel Breslașu, Cicerone Teodorescu, Geo Bogza, Maria Banuș,
Aurel Baranga, Eusebiu Camilar, Camil Baltazar, Eugen Jebeleanu,
Dan Deșliu, Nina Cassian, Petru Vintilă, Veronica Porumbacu,
Ben.Corlaciu, Ieronim Șerbu, Sanda Movilă, Lucia Demetrius,
Tiberiu Vornic etc, dintre care am cunoscut mai bine un Radu
Boureanu derutat ca o pasăre ce nu știe de ce trilul ei e considerat
formalist, un Geo Dumitrescu făcând concesii în publicistică, dar
preferând să se sinucidă ca poet decât să pună vreun accent
conformist asupra versului, un Petru Dumitriu care practica
concesiile cu o boierie prin care sfida și această critică despre care
vorbim, își cerea și privilegiile, un Virgil Teodorescu ce transforma
suprarealist absurdul în elogii sau elogiile în absurd, Sașa Pană și
Constantin Nisipeanu care mimau transformarea în critică socială a
frumuseților pe care generația lor le atinsese prin dicteu automat,
Mihu Dragomir sperând să se salveze prin rafinamentul culturii,
A.E Baconski, tot înclinând spre anumite rafinamente dar
compensându-le de-a dreptul cu gogomănii poetice și, bine înțeles,
malefic animat de teribilul instinct al parvenirii prin tranșee
absconse și canale subterane, Mihai Beniuc cu șireata mândrie
rurală că e superior tuturor fiindcă știe „șapte limbi și rusește‖.
Aceștia, plus exemplul de mai înainte al lui Sadoveanu și Cezar
Petrescu, precum și al unora mai proști, care se arătau dispuși la
lingușeli, dar nu știau s-o facă la nivelul maeștrilor, plus ridicolul
demodat cu care ieșea din când în când la rampă setos de aplauze
Victor Eftimiu, plus o întreagă maculatură a „dumiritismului‖ în
care țăranii lămuriți de activiști se dumireau, sau a
„ciocănarismului‖ în care muncitorii împinși de activiști făceau tot
ce nu făcuse burghezia, sau a eroismului dintr-o ilegalitate
inexistentă, asupra eroilor cărora se lăsa apoi tăcerea, dovedindu-se
agenți provocatori - broșuri cu nuvelete sau evocări scrise de
George Demetru-Pan, Șerban Nedelcu, Petre Iosif, Savin Bratu, Ion
Istrati, Maria Rovan, Stefan Mihăileanu, Aurel Mihale, Ștefan
Gheorghiu, erau principalul exemplu de prostituare pentru noi
fiindcă, adolescenți împătimiți fiind, le citiserăm celor mai
importanți opera sau debuturile. Ei apucaseră să publice volume mai
ca lumea, chiar și cei mai tineri definindu-și cât de cât
personalitatea în anii războiului sau, cât mai fuseseră lupte
democratice, după. Iar acum făceau târgul poetului famelic cu
ciolanul care se reîmpărțea prin naționalizare, blindându-și cu
lozinci și mici găselnițe poetice care să placă politrucilor diriguitori,
câte un pasaj de literatură autentică prin care, deseori riscau să fie
scărmănați și trimiși la reabilitante munci de jos. Îmi amintesc în
acest sens de niște ședințe lungi, întunecate, în care se exorcizau
asemenea pasaje cu autor cu tot, după care, opera bine pieptănată
apărând, omul era reabilitat obținând vreun premiu de stat clasa a
treia. Clasa întâia și a doua era rezervată „coniferilor‖, cum am mai
povestit că le spunea Chișinevski bătrânilor corifei ai literaturii
noastre pentru care, pactul cu diavolul însemna pactul chiar cu el; ca
și scriitorilor consacrați din generația matură. Consacrați și prin
operă literară și prin colaboraționismul dus pe față, fără rușinea de a
omagia, a linguși, a-și stâlci opera cu prostioare propagandistice și a
se bate cu pumnul în piept. Am demonstrat cândva aceasta numai
prin publicarea titlurilor la modă atunci, de la critic-dramaticele
„Războiul lui Ion Săracu‖ și „Mitrea Cocor‖ care se duseseră forțat
să elibereze Basarabia, la romantic –demagogicele- amenințătoarele
„Oțel și pâine‖, „La cea mai înaltă tensiune‖,„Oameni și cărbuni‖,
„Goarnele inimii‖, „Tie-ți vorbesc Americă‖,etc, etc... la imnicele
„Lumina vine de la răsărit‖, „Lui Stalin, Stalin, slavă-i cântăm‖,
„An viu nouă sute șaptesprezece‖, etc, etc, etc...
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
2 Cicerone, Jebeleanu, Stancu, Camilar, Bogza, Deșliu,
Dar noi, care atunci deschideam ochii în
literatură, nu aveam nici o șansă dacă nu eram bine
blindați cu lozincile vremii, dacă nu făceam declarații
de atașament față de partidul clasei muncitoare și,
mai ales, față de măreața uniune sovietică. Noii critici
apăruți ne urmăreau cu atenție și în ce publicam și în
ce dădeam la publicat, fiind sau de-a dreptul niște
politruci, fie conștienți ei înșiși de faptul că nu pupă
să publice ceva dacă nu analizează literatura conform
„liniei partidului‖. Și, cum linia partidului era îngustă,
ne subțiam și noi ca să facem față acestei îngustimi,
poate chiar fără să ne dăm seama că o asemenea
critică de direcție ne omogeniza ca-ntr-un malaxor
făcând din personalitățile literare în devenire o masă
literară ca o personalitate unică înălțând imnuri sau,
cel mult, ascunzându-se într-un realism critic
șablonard până la a nu mai recunoaște nimic bun în
toată omenirea de până la Lenin, ba chiar și la acela
cu rezerva de a nu fi lăudat mai mult decât geniul
succesorului său.
Critica de direcție a acelor vechi cărturari
împătimiți estetic de preferințele pentru ceea ce se
chemaseră cândva curentele literare spre care îi
îndemnau pe scriitori, devenea o critică de două
direcții: fie cea îngustă, a publicării unor poncife care
mulțumeau la partid (sau, măcar, nu nemulțumeau),
fie a cenzurii pe care ți-o impunea tot criticul, abilitat
prin funcții editoriale. Mai târziu, când aparatul de
represiune s-a perfecționat cu servicii specializate de
urmărire a ceea ce, în general, se cheamă opinia
publică, incluzând printre factorii ei de cinste cuvântul
tipărit, s-a ajuns chiar la o critică de trei direcții, a
treia ducând spre drumul înfundat al secretelor
securității pe care oameni specializați în critica
literară o informau cu analize periodice a ceea ce se
mai practică în fitilele esopice de pe față, sau în unele
încercări de underground literar. Și astfel, la fel cum,
sub ochii unor specialiști se făceau către conducerea
de partid raportările periodice ale supravegherii
producției și mediului tehnico-muncitoresc,
birocraticele raportări analitice a diverselor fenomene
culturale sau din viața intelectuală, căpătau girul unei
informări avizate din punctul de vedere al criticii de
specialitate.
3 Deșliu, Victor Tulbure, Mihai Cosma, Lucian Valea
Așa s-a preluat din literatura burgheză
termenul de „critică de direcție‖ dându-i-se
conținutul dorit de serviciile prop-agit și nu numai,
unde respectivii se aflau în funcții sau, după caz,
deveneau colaboratori. Iar cea mai mare parte a
generației mele literare a fost contaminată nu numai
de totală neîncredere într-un asemenea aparat al
criticii și cronicăriei ci, chiar și de precauții
temătoare. Care, uneori, s-au confirmat foarte târziu;
adică abia când au ieșit la iveală din arhivele
securității dosarele unor confrați de ai noștri din
lumea criticii literare.
Sigur, întrucât în toate domeniile au existat
asemenea cazuri, lucrurile nu miră. Dar nici nu putem
spune că demonetizarea pe care o constatăm astăzi în
privința genului literar respectiv nu are și asemenea
cauze, de vreme ce, dacă luăm toți autorașii de
recenzioare care ne deveneau colegi, ajungem la
concluzia că, pentru eficiența controlului „critic‖
asupra actului de creație, partidul sau organele sale
represive ar fi vrut chiar să ne ducem viața
„obștească‖ în colhozurile din Uniuni (a se citi „viața
supravegheată‖) în proporție de unu la unu. În anii
aceia când dădeam piept cu viața literară
bucureșteană, pe vârfurile vizibile ale aisbergului erau
cei pomeniți mai sus: Moraru, Novicov, Vitner,
Șelmaru, Breazu, plus o liotă mai măruntă, care
reușiseră să-i lase-n planul doi pe niște poeți și
prozatori care se afirmaseră de stânga, precum
N.D.Cocea, Victor Eftimiu, M.R.Paraschivescu,
Baranga, Maria Banuș, Sașa Pană, Virgil Teodorescu
etc. Să devină preferați ei și împinși pe posturi cheie
deoarece aceștialalți, cărora talentul le dădea
personalitate, erau mai greu de ținut în mână. Așa că
acești activiști au devenit și lideri decidenți în obștile
noastre având de obicei putere mai mare decât niște
scriitori consacrați și ca operă și ca poziție politică.
De aici, nu a mai fost nevoie decât de un pas ca să
dorească să și scrie. La început au devenit coautori,
adică scriitorii adevărați, cărora ei le tot făceau
observații politice pe text, disperați să-și tot refacă
literatura, îi luau pe ei coautori ca sa-și vadă opera
apărută (adică, exasperat de observații și indicații
politice, maestrul respectiv ceda ca la tocmeală: „taie
tu, adaugă tu, dracului, ce modificări vrei și facem
jumate-jumate!‖). Așa a apărut „Nepoții
gornistului‖de Cezar Petrescu și Mihai Novicov,
„Pentru fericirea poporului‖ de Aurel Baranga și
Nicolae Moraru, numai Camil Petrescu rezistând pe
când încercau să-i lamineze și forjeze textul la
„Bălcescu‖ politizându-i-l mai mult decât făcuse el,
fapt pentru care, într-o mare consfătuire a fost
demascat pentru greutățile pe care le face îndrumării
de partid. Aceea a fost, însă, o primă etapă, după care
mulți din eșalonul pomenit au început să se vrea
autori totali publicându-și propriile lor cărți. Nărav
care s-a perpetuat la activiști, continuând cât a ținut
regimul: Vedeai cum apărea câte unul la partid care
părea mai descuiat, dădea indicații mai ușor fezabile,
își crea, poate, chiar și cercul lui de acoliți, iar,
deodată, te trezeai cu el autor, venind cu o carte de te
durea capul, pe care ți-o dădea să i-o și publici, să i-o
și lauzi!...
Atunci au început și verificările de partid în care-și
plăteau polițe mai vechi chiar ei între ei, activiștii. Nu
ne dădeam noi seama de anvergura lucrăturilor pe
dinăuntru, nici nu eram în poziția de a tânji după
funcții de vreme ce de-abia debutaserăm, așa că
stăteam pe tușă și priveam cutremurele ale căror
valuri (te ridică, te coboară) nu ajungeau la noi ci, cel
mult la generația dinaintea noastră: Geo Dumitrescu,
Petru Dumitriu, Dimitrie Stelaru, Ben Corlaciu,
Vladimir Colin, Nina Cassian, Mihu Dragomir,
Neculai Tăutu, A.E. Baconski, Alexandru Balaci,
Horia Liman, Vlaicu-Bârna, Mihnea Gheorghiu, Dan
sau cenacliștii sindicaliști Cristian Sîrbu, Gheorghiu-
Pogonești, I.G. Boldici, Haralamb Zincă, Nicolae
Nasta, Mihai Gavril, Francisc Munteanu, Liviu
Bratoloveanu, ori studenții Cezar Drăgoi, Letiția
Papu, Paul Cornea, Vicu Mândra, Gica Iuteș, Ion
Barna, Marcel Gafton, Theodor Mănescu, dubioși,
plagiatori și escroci ca Jean-Paltin Jipa, Octav
Măgureanu, A. Jurea, Smeureanu, Roda, Ion Nicola,
fiind clătinații dintre care se alegeau unii perdanți și
unii câștigători; unii cu interdicții, alții cu funcții.
Semnături devenind consacrate precum Streinu,
Cioculescu, Adrian Maniu, Dan Botta, Virgil
Gheorghiu, Radu Tudoran, Neagu Rădulescu, Ion
Marin Iovescu, Vasile Voiculescu, D. Ciurezu, Iulian
Vesper, Mircea Streinu, Constant Tonegaru, Pavel
Chihaia, Ion Frunzetti, Tudor Șoimaru, Ion Luca,
Mihail Drumeș, Octav Dessila intraseră într-un total
con de umbră, dacă nu mai rău. Gândiriștii și
naționaliștii erau în închisoare; cei rămași în
străinătate erau condamnați în contumacie;
Agârbiceanu, Gala Galaction, Emil Isac, Mihail
Sorbul, Al. Cazaban rămâneau ca semnături necesare
de articole, dar cu opera literară sub obrocul care
acoperea la modul grav, de interzicere și cenzură,
valorile interbelice și o parte din cele clasice, în
vreme ce avansau producțiile lui Stancu, Breslașu,
Beniuc, Bănuță, Davidoglu, Ion Pas, Petre Iosif, A.G.
Vaida, Carol Ardeleanu, Zoltan Franyo, Margul-
Sperber, Mihail Șerban, Victor Torynopol, Nagy
Istvan, George Lesnea, Istvan Astaloș, Dumitru
 8 SFERA EONICA
Ignea, George Sidorovici, Alexandru Jebeleanu, Eugen
Frunză, Ioanichie Olteanu, prin pile la tovarăși mai
mari, dintre cei care câștigau teren prin izolarea Anei
Pauker. Atunci li s-au găsit unora în dosar „pete albe‖,
care nu erau a bine cum ar sugera culoarea, fiindcă
însemnau perioade incerte în activitate, ca o hartă
necunoscută care dă motiv de dubii și suspiciune și am
văzut pe o perioadă de câțiva ani salturi mortale de genul
intrării într-o retragere totală a lui Vitner catre practica
universitară unde, cu toate că a continuat să publice
unele studii, a rămas cantonat doar la capitolul de
apreciere critică a proletcultismului; de genul fugii lui
Novikov să-și dea doctoratul în literatură la Iași, a
căderii de pisică a lui Moraru, păstrând în gheare direcția
„Vieții românești‖ ca o muncă de jos pe care o primea
fiind suspendat din partid pentru o verificare mai
profundă dar, de fapt, consemnându-și prin asta calitatea
de critic de direcție cu care se flata, harul fiindu-i doar la
direcție, nu și la actul critic. Ca și Novikov care, după
doctorat și-a zis că e istoric, nu critic literar. Tot așa
cum, în cazul său fericit de scriitor adevărat, nu făcătură
de recenzenți ca ceilalți, Zaharia Stancu, suspendat, a
făcut jocul de a pleca de la președinția Uniunii
Scriitorilor, dar s-a păstrat la Teatrul Național director,
ne făcând parte din organizația de acolo și, până să se
observe lucrul acesta, a reușit toate temenelele ca să
ajungă să fie iertat. În acest context tulbure, lucrurile
trebuind să se birocratizeze, a rămas la CC cu
problemele literare, mai mărunt și, precaut, conștient de
funcția sa nedecizională, Paul Georgescu, recenzent și
el, dar dintr-o generație mai citită și cu facultatea
aproape făcută, fapt pentru care în scurt timp a devenit și
preparator, lector, etc. Îl cunoșteam oarecum, tatăl său
fiind medic provincial la Țăndărei, cum era mama la
Medgidia, iar un unchi al său avocat din Hârșova făcând
politică împreună cu tata. Actul lui critic începuse a
teroriza la un moment dat, având și girul micii funcții de
partid prin care era pus tocmai ca să-i informeze pe
„tovarăși‖ de ce se petrecea în literatură. Trebuia
cultivat, fiindcă orice rând al lui tipărit despre tine putea
deveni și text de raport informativ în urma căruia, nu era
de joacă: mai scriai sau nu mai scriai, aparatul lui critic
căpătând antene prin J. Popper, Fl. Tornea, Barbu-
Câmpina și Valentin Silvestru la „Flacăra‖, Horia Bratu,
Silvian Iosifescu, Vera Călin, Emil Suter la „Viața
Românească‖, Ov.S. Crohmălniceanu, Simion Alterescu,
N. Tertulian, F.I.Bociort și Eugen Luca la
„Contemporanul‖, Traian Șelmaru, Sergiu Fărcășan,
Ileana Vrancea și Victor Bârlădeanu la „Scânteia‖, N.
Bălănescu, Andrei Strihan,Vicu Mândra și Savin Bratu
la „Scânteia tineretului‖, H.Deleanu și D. Hâncu la
„Veac nou‖, Andrei Băleanu la „Tânărul leninist‖, Mihai
Gafița la ce mai rămăsese din „Universul‖, N. Barbu și
Iancu Aronescu la „Iasul literar‖, ziariști ideologici,
adică politruci direcți la „Munca‖, „România liberă‖,
„Lupta de clasă‖. Până la urmă, s-a speriat și el de
întorsătura pe care o luau lucrurile și, dovedindu-se
scârbit de un asemenea act critic, și-a descoperit
preocupări de prozator și s-a dedicat ficțiunii, ne mai
voind să audă de genul infamant pe care-l practicase
învățându-i și pe alții un asemenea cinism. Pentru că,
șchiopătând cu defect la un picior, el reedita pe
coridoarele redacțiilor unde publica și ale Comitetului
Central unde purta informațiile și prelua deciziile în ceea
ce ne privea, imaginea polițismului de curte din istoriile
franțuzești; ceva între intrigile lui Talleyrand și măsurile
represive ale lui Fouche.
4 la Iași cu studii Moscovite sau grafomani direct invidioși și
Așa se configura structura de dictatură marxist-stalinistă
asupra conștiințelor artistice în primele sale forme
birocratice: Cu critici de specialitate ca funcționari nu
prea înalți, dar destul de stăpâni pe domeniul pe care li
se delegau funcțiile celor mai mari și mai nepricepuți,
spre a fi niște mici dictatori care te puteau și înălța și
coborî, poliția de palat bolșevic veghind la puritatea
ideologică a literaturii ori altor arte.
Pentru că, veghetori ideologici erau mai
mulți și, apoi, au devenit tot mai mulți, exercitând asupra
noastră actul critic din diverse direcții. Erau cei din
conducerile și secțiile de specialitate ale marilor cotidiane
care, deseori nici măcar nu semnau cu numele lor, ci exista
un pseudonim (La „Scânteia‖ într-o vreme: M.Costea) care
nu ierta niciodată, exercitând tăieri în carne vie prin texte la
care contribuiau mai mulți politruci și critici literari care,
astfel, controlându-ne pe noi, se controlau și unul pe altul și
nici nu se compromiteau afișând sub semnătură personală
tăioase și schematice concluzii ideologice. Tot așa, din
critici (mai mult sau mai puțin) literari, universitari pe
puncte de pe la catedre, dar și reprezentanți ai oamenilor
muncii, adică veleitari cenacliști de pe la sindicate, se
făceau, sub conducerea unui politruc cu funcție (șef sau
adjunct de șef de secție la CC) „brigăzi de partid‖ care
analizau rezultatele editoriale, ale unor reviste sau ale unor
sectoare, venind cu „măsuri‖ – adică sancțiuni, schimbări
din funcție, trimiteri la munca de jos sau la cursuri de
ideologizare. Concomitent, aparatele editurilor sau
revistelor aveau tot mai mulți redactori-îndrumători,
tânjitori și ei după o leafă și bine ținuți în frâu prin asta,
adică atrăgându-li-se mereu atenția că ei sunt răspunzători
și-și periclitează leafa dacă apar nemulțumiri „mai sus‖.
Deoarece, cu toate că existau tot felul de eșaloane de
avizare și control: responsabilul de număr sau șeful de
secție, capul limpede, conducerea redacțională numită cu
caracter strict politic, apoi diverse instituții exterioare pe la
care treceau manuscrisele sau corecturile de pagină:
Referatul extern, făcut de câte un critic aflat pe o listă
aprobată sau, pentru reviste, lectura serviciului specializat
sub conducerea unui secretar al Uniunii Scriitorilor, lectura
acelorași pagini de către un instructor al CC, de obicei tot
critic dar, cum am spus, cu funcție plătită-n aparat și,
pentru problemele mai complicate, de la câte un șef de
sector până la cabinetul scretarului CC cu problemele
respective. Pentru ca abia apoi să meargă și la cenzura
oficială, din aparatul de stat, care punea stampila bunului de
tipar. Dar nici după ce lucrarea apărea în volum sau în
pagină de ziar, controalele nu se terminau pentru că, tot
unor critici și ideologi de încredere aflați pe listele
aprobate, li se dădea să facă „referate post apariție‖ în urma
cărora, nu rareori, tirajul era retras, confiscat sau chiar dat
la topit, iar măsurile reparatorii îi priveau pe cei găsiți
vinovați dintre aceste multe aprobări ce însoțeau lucrarea
literară până la lectura cititorului. Nume mari de
universitari, poate chiar academicieni, șefi de institute de
cercetare sau de comisii decizionale, plasați într-un mediu
obscur al înălțimilor de funcții ideologice, așa cum
fuseseră, Roler, Novikov și Moraru mai înainte, circulau ca
o teamă că, dacă te purică acela nu se putea să nu-ți
găsească vreo hibă ideologică, Nume care astăzi nu mai
spun nimic, precum Marcel Breazu, Nicolae Bellu, Ștefan
Voicu, Ionescu-Gulian, Ion Popescu-Puțuri, Ilie
Murgulescu, șeful cenzurii, un fel de Sorin Toma care
semna Ardeleanu, Ofelia Manole, M. Bălănescu, Valter
Roman, nevestele Elisabeta (Vasile) Luca, Melita
(Gheorghe) Apostol, Liuba (Iosif) Chișinevski, acesta
însuși și urmașii lui: Miron Constantinescu, Leonte Răutu,
apoi șefii și adjuncții de la „Scânteia‖, „România liberă‖,
Radioteleviziune, „Ștefan Gheorghiu‖, flancați de lectorii și
redactorii specializați ai secțiilor lor de critică (deci tot un
fel de critici) condimentau acest malaxor cu priceperea și
„îndrumările‖ lor. Cu timpul, dezvoltându-se publicațiile
din provincie, au început și unele comitete județene să aibă
asemenea „comisii de specialitate‖, cu câte un aparatcic
promovat dintre critici sau esteticieni de partid, ( mai
rafinat, ca Ghișe la Cluj, mai conformiști precum cei veniți
puși pe carieră literară, cum s-au perindat câțiva pe la
Comitetul municipal București, luând exemplul celor cu
funcții importante în C.C. care ne îndrumau arătându-se la
început grijulii cu noi, apoi începeau să-și impună propriile
lor cărți cu literatură, de obicei modestă și veleitară, dar
mult lăudată de critica slugarnică). Iar securitatea și-a
precizat și ea mai bine controlul fie specializându-și
ofițerii, fie dând grade unor specialiști bine verificați, fie
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
iertându-i de hibele proprii pe unii care făceau asemenea
servicii dezinteresate sau chiar remunerate. Ceea ce s-a
făcut public din dosarul lui Mircea Iorgulescu demonstrează
cum se împletea analiza critică cu supravegherea
polițienească; și cum, din cel menit ca, prin analiza-i
rafinată, să facă exerciții de admirație pe marginea operei
tale, criticul devine jandarmul care te supraveghează, sau
turnătorul care te spionează iar, când e cazul de execuție, a
fost învățat să fie și călău. Dar prin asta intrăm într-o altă
epocă, mai recentă și mai diversificată, despre care am mai
scris în „Exercițiul politic de la Uniunea Scriitorilor‖ și pe
care o voi comenta altfel, fiindcă nu mă simt la fel de
detașat pentru o observație obiectivă, cum o poți avea în
legătură cu generații anterioare ție. Cu exemplele de mai
sus, însă, cred că e limpede motivul pentru care și sintagma
enunțiativă și conținutul în materie de critică literară au
pentru generația mea efectul de a ne face să spunem
„aoleu!‖, oricât am vrea să ne gândim la colegi de ai noștri.
Ca pe vremuri când, anunțând mărirea salariilor, Ceușescu
nu putea produce decât aceeași reacție: Aoleu!
5
Dintr-un asemenea reflex, pesemne, unul ca mine,
savurându-mi libertățile câștigate în 1989, nu mi-am pus
imediat problema dacă e revoluie sau nu e revoluție, la fel
cum nu mi-am pus niciodată problema să caut vreo funcție
bugetară sau vreun profit de la stat, de vreme ce asemenea
libertăți îmi asigurau tot ce-mi era mai drag: Plăcerea de
inițiativă și de realizare a ei prin mine însumi, prin ideile și
energiile pe care pot să le dezvolt, prin acțiunile pe care le
puteam întreprinde din capul meu, măcar în partea asta mai
scurtă a vieții să mă bucur de ceea ce fac eu și nu de ceea
ce obțin de la alții vânzându-mi pe un salariu tot ce aveam
mai personal, adică ideile și inițiativa pe care mi le
probasem. Așa eram construit și, pesemne, pe acest motiv
rezistam. Am căutat întotdeauna posturile în care
produceam ceva, inovam, restructuram. În radio și
televiziune am produs mereu formate și emisiuni noi, am
înființat posturi și emițătoare noi și am organizat redacții
întregi. Organizând începuturile ei, la Editura „Eminescu‖
am inventat colecții noi, vandabile, care aduceau fonduri
pentru a publica poezie și debuturi la care se pierde. În
cinematografie dădeam soluții tehnice prin care grăbeam
producția sau ieftineam costurile și am modernizat
structura înființând casele de filme, la ‖Contemporanul‖ am
ridicat tirajul de la 5.000 la 40.000 de exemplare. Pentru
asta, uneori mi se dădea o leafă mai mare, ajungând până la
funcții de adjunct dar, din ce produceam, mi-o justificam cu
vârf și-ndesat și pe-a mea și pe a șefilor mei cu origină
sănătoasă și drepturi politice integrale, care n-aveau nevoie
să fie productivi, putându-și exercita doar puterea de
paznici ai regimului. Conștient de toate acestea, după 1989
nu am mai vrut să fiu lefegiu, nu m-a preocupat nici o
funcție așa zis oficială, ci m-a atras inițiativa particulară, cu
șansa ei de a-mi rămâne pe merit ceea ce produceam. Am
intrat în lumea universitară ca profesor asociat numai
pentru a impune în țară un curs de filosofie personalistă,
sau la universități din străinătate cursuri despre
personalismul românesc. Iar când a fost să candidez la
Parlament, o făceam după o largă experiență de inițiative
extinse și către alții, și numai spre a impune altora modul
personalist de a elabora legi personaliste cum se întămplă în
marile democrații care cinstesc persoana umană și dreptul
ei la afirmare continuă, restul constituind doar mijloace
prin care se realizează aceasta. Dar și atunci, am candidat
independent, ca un investitor privat. Pentru că m-am
împrumutat și am cumpărat o tipografie care să fie a mea,
care să tipărească acolo, în curtea mea, ceea ce eu scriam în
camera de alături sau primeam de la colaboratorii cu care
descoperisem afinități elective. Pentru mine, umilul care
toată viața umblasem cu manuscrisele și corecturile de tipar
în mână de la o aprobare la alta, de la ștăbuleț la ștăbuleț,
pe drumul greu și întortocheat de a obține toate acele avize
critice care constituiau greaua permisiune de a tipări, faptul
de a-mi ridica ochii de pe foaia prospăt scrisă și a-l striga
pe geam pe tipograf să vină s-o ia și s-o bage direct în
tipăritură în așa fel încât, când voi avea-o gata pe a doua,
 9 SFERA EONICA
asta să și înceapă să se difuzeze, era supremul vis pe care
mi-l vedeam realizat și nu-mi mai trebuia nimic. Absolut
nimic, decât, cel mult, șprițul de seară cu care să-mi
cinstesc echipa, atunci când o și plătesc din proriu-mi
buzunar, o văd și satisfăcută de aceleași libertăți de care
mă bucur și eu. Nu-mi mai trebuia nimic; libertatea de
acțiune era marele entuziasm uman de care, în sfârșit,
mă puteam bucura și eu ștergând cu buretele anii critici
care mă ținuseră în stuația critică a cătușelor criticii de
partid, care nu mai avea cu libertățile actului de critică
artistică nimic comun în afara unor formule de exprimare
sau de tipărire; în rest, îndeplinindu-și misiunea bine
declarată de „armă ideologică‖.
Am recapitulat, de fapt, această stare a
beletristului român față de cei meniți a da măsura
estetică a performanțelor sale, pentru a reajunge la
amănuntul că, publicându-se cu duiumul traduceri din
limba rusă, am făcut cunoștință temeinică aprofundând
literatura acesteia. Se publica în neștire, ca și cum cineva
avea interes să demonstreze că panrusismul era chiar mai
important decât toate criteriile orânduirii comuniste; așa
că se ajunsese la situația paradoxală în care,
condamnându-ne trecutul nostru, eram făcuți să iubim
trecutul lor, ca și cum acela nu fusese la fel de feudal sau
de burghez. Prin politica „internaționalistă‖ privind
trecutul, aprecierile istorice nu erau egale; eram obligați
la atribute de dezicere față de istoria noastră și la
exerciții de admirație pentru a lor. Se interzicea jumătate
din opera lui Eminescu, toată opera lui Rebreanu, Blaga
sau Ion Barbu, dar Lermontov și Cehov și Maiakovski
apăreau în ediții complete; se respingea atmosfera
moșierească din romanele lui Duiliu Zamfirescu sau
Ionel Teodoreanu, dar aceleași ediții complete tipăreau
un mare tiraj Turghenief; era acuzată de debusolare și
pesimism lirica noastră, dar Esenin circula cu totala sa
neatenție la realitățile sovietice; Tolstoi apărea masiv cu
toată trena de studii despre el; până și despre
Dostoievski se recunoștea a fi un gigant, chiar dacă la
început se publica mai cu țârâita și cu mari studii care
să-i explice „limitele religioase‖. În plus, istoria lor cu
slujbe fanatice și mari soboruri pravoslavnice era
considerată tradiție, în vreme ce despre biserica noastră
în istoria neamului nu puteai scăpa o vorbă!... Elemente
evidente de slugărnicie dusă până la absurd, cu tot ce era
bun în limba ocupantului și rău într-a noastră, dar
compensate, cum spuneam, de obligarea generației mele
la a aprofunda o literatură. Care ne-a creat exercițiul în
această direcție în așa fel încât, mai târziu, când s-a dat
drumul la literaturi europene și americane, am năpădit cu
pricepere asupra lor și am știut cum să le aprofundăm.
Fapt pentru care putem recunoaște și în acest caz că
orice rău e spre bine!...
Dar marele, enormul avantaj al acestei dictatoriale băgări
pe gât, a fost că impunea o anumită stachetă literară:
Această mare producție industrială de traduceri a condus
la o perfecționare a genului și la o ridicare a nivelului
pretențiilor estetice față de el. De unde, în biblioteca
părinților mei din perioada interbelică, devorasem cu
împătimire și fără obiecțiuni traduceri proaste, cele de
acum, furnizând și venituri de subzistență unor scriitori
adevărați, care se descurcau mai greu să-și găsească
propriile subiecte proletcultiste, întruneau toate cerințele
limbii literare privind o transpunere măiestrită, căpătând
uneori chiar scântei de talent în sine. Din acele traduceri
ale aparițiilor interbelice, prin care venisem prima dată
în contact cu literatura străină, eu înțelesesem doar
conținutul unor viziuni scriitoricești geniale, care
transced neîndemânării stilistice. Pentru că puține dintre
ele aveau și o amprentă de limbă scriitoricească
profesionistă, cel mult literatura franceză găsind la noi
condeie de scriitori cu acuratețe lingvistică. Restul,
mergea mai mult, ca și astăzi, pe latura comerțului
editorial, cu un George B. Rareș sau Jul. Giurgea care,
poate că știau limba celor pe care-i traduceau, dar nu
mânuiau nici pe departe subtitlitățile alei noastre. Ei
bine, acea industrie a traducerilor, indiferent în ce sop
fusese ea înființată, a creat o școală și un stil de lucru,
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
poate costisitor, pentru că exista și traducerea brută a unui
cunoscător de limbă, și stilizarea literară făcută de un condei
consacrat care la rându-i cunoștea originalul, și lectura de
control a redactorului de carte care era el însuși un cunoscător în
literatura respectivă. Prin acest exercițiu, stilul de muncă la
traduceri a fost atât de bine pus la punct încât nu numai că la
unele dintre ele simțeam parfumul cu care le înnobila Arghezi
sau Cezar Petrescu, acestora revenindu-le (conform ierarhiei bine
stabilite în socialism chiar și în materie de ciubucăreală) marii
autori; dar aveam exemplul talentului bogat și mustos al
prietenului meu Victor Tulbure, căruia i se dădeau doar ciurucuri
de mici scriitori contemporani, iar el îi făcea mari fiindcă limba
traducerii devenea mai expresivă decât originalul. Mi-a plăcut
odată o asemenea poezie în traducerea lui Victor, că mi-a rămas
în memorie știind-o pe dinafară. Iar când am fost la un chef cu
niște confrați sovietici, le-am recitat-o spre supărarea lor care-l
știau pe autor și nu s-au sfiit să mă ia peste picior: „De unde l-ați
scos voi important pe ăsta?! – ne-au întrebat cu specifica
generozitate colegială – La noi nu face două parale!‖...
Ăsta era exemplul marii literaturi pe care
trebuia să-l urmăm: Se traducea tot; chiar și prostiile lor, ca să
facem și noi prostii asemănătoare, numai și numai ca să se
impună și la noi îndrumările perseverente pe care, în numele lui
Stalin, le dădea Jdanov, stabilind norme precise de scriere, tipare
optimiste și triumfaliste din care să nu se iasă, personaje
specifice cu trăsăturile de caracter trase la șapirograf și, așa cum
am spus, chiar și lucrările nechemaților și netalentaților având un
anume stil impus. Ei între ei puteau să-și râdă unul de altul; noi
însă n-aveam voie; ba îi mai și traduceam conferindu-le ceva din
talentul nostru. În poezie, acesta era lucru evident; aveam de
multă vreme exemplu de mod cum se poate traduce cu totul
diferit, încă înainte de război apărând două traduceri din Esenin,
una a lui Zaharia Stancu, alta a lui George Lesnea, ambii
admirându-l pe nonconformistul rus și ambii declarându-și
admirația prin traduceri cât mai apropiate de simțirea lor poetică
liberă și diversificată. Ceea ce a condus la două culegeri poetice
cu totul diferite: și ca verb și ca muzicalitate. Dar nici în proză
lucrurile nu stăteau mai prejos. Luăm două exemple, a două
romane penibile, care au făcut epocă, critica literară de serviciu
sovietică tot pompând în ele merite exemplificatoare pentru genul
de literatură dorit de tovarășul Stalin, iar criticile satelite, din
țările satelite, continuând ecoul despre omul nou, dorit de
comunism, pe care îl prefigurează literatura „prin sarcinile care îi
revin‖.
6 literatură, însă, nu prea aveam ce discuta cu ei. Pe
Da, asta se dorea să fim: un eșalon complex, care
primește de la partid sarcini, cu îndeplinirea controlată prin
eșalonul specializat al criticii. Sarcina principală era creionarea
omului acestuia nou. Care, pe măsură ce se străduia mai mult,
devenea absolut o fantoșă, descrisă cu atribute livrești,
șablonarde și nefirești în stilul unui reportaj triumfalist cu eroi ai
muncii socialiste și continuând genul de literatură inflamatorie
scrisă de corespondenți de front despre eroii din războaie,
supraoameni care dau exemplu de forță și simțire cât poate duce
înflăcărarea scribentului înarmat cu misiunea nobilă de a face
apologia unui război. Ăștia o-ntorseseră și făceau apologia luptei
în timp de pace. Este vorba de doi dintre ultimii laureați ai
premiilor Stalin: Simeon Babaevski și Vasili Ajaev, unul mai
nechemat decât altul și unul mai publicat și mai premiat decât
altul, cuplul lor în timp marcând decrepitudinea totală a
discursului îndârjit de îndoctrinare a cititorului tot mai prost și tot
mai dezinformat, prin aspirații tot mai proaste și mai șablonarde;
precum și drumul pe care cohorta de lăudători din critica literară
a vremii ar fi împins întreaga literatură dacă nu venea acel
„Dezgheț‖ marcat astfel tot prin literatură și datorită literaturii: O
scurtă perioadă poststalinistă în care și-au tras ultimele răsuflări
maeștrii sufocați ai vechii generații Simonov și Ehremburg, de la
titlul căruia s-a denumit epoca dezghețului și au putut apărea
Voznesenski, Evtușenko, Ahmadulina, Axionov, Bokov, cu o
poezie mai bărbătească, Tendreakov ne mai lăudând nimic în
„Hârtoapele‖, tulburătorul accent asiatic al lui Cinghiz Aimatov,
Siberia adevărată și nu a marilor șantiere, inspirând grupul de la
Baikal, un oarecare teatru duios ca al lui Arbuzov, postumele lui
Bulgakov și înfiorătoarea stare de gulag cu care Soljenițin a spart
granițele eliberându-se el, dar și înghețându-le mai abitir pentru
alții prin neiertarea girată de chipul fără zâmbet al lui Brejnev,
dar readucând valurile de frig siberian încă dinainte,
de la condamnarea cazului Pasternak. A fost o
perioadă scurtă, după care a continuat destinul lor, cu
îndrumătorii lor și critica lor de direcție de care nu am
cum să mă ocup eu, ci rămâne să vadă cititorul din
cele ce se pot citi. De cei doi, însă, folosiți și la noi
îndelungă vreme drept pildă de critica literară care
urma celei a lui Vitner cu „Pasiunea lui Pavel
Corceaghin‖ elogiind demagogia neartistică din „Așa
s-a călit oțelul‖, pot spune că-i vedem drept un cuplu,
fiindcă așa ne erau dați drept exemplu de succes
literar, unul scriind romanul despre sentimentele
combinelor, semănătorilor și secerătorilor mecanice
pe întinsurile stepei, iar altul romanul cu trăiri de
buldozere, aparate de sudură la ger, macarale
trasportatoare și inginerii de montaj în industrializarea
ghețurilor siberiene. Și se mai constituiau în cuplu
exemplar prin încasări cu care au dus-o bine până la
adânci bătrânețe, în urma tirajelor uriașe pe care li le-
a impus aceeași critică de direcție, transformată-n
indicații de CAER literar, către toate țările satelite,
pentru care se proiectau literaturi satelite. În rest, erau
cu totul deosebiți: Babaevski - un moșnegel rural,
îngânfat de succesul prostesc pe care-l avusese, exact
cum putea fi un provincial grobian dintr-o țară
ocupantă care, cu înalte distincții pe sacoul de stofă
rigidă, trainică, croită demodat, era plimbat drept
exemplu prin cafenelele rafinate, cu scriitori subtili,
ale unei țări ocupate, cum era a noastră. Ajaev – un
inginer cu mișcări largi de șef de șantier, care pune la
punct mitocanii și ține un jurnal din care, la o
eventualitate își poate scoate și rapoartele tehnice,
jurnal pe care-l iau ziariștii și îl fac mai spectaculos
din punctul de vedere al eroismului muncii, așa cum
fac azi paparazii din punctul de vedere al pozițiilor
sexi. Amândoi băieți buni, fiindcă știau să bea cu noi.
Nu duceau la ureche, dar nici n-o țineau în palavre de
cafenea ci, pentru a fi principiali, presărau petrecerea
cu toasturi; ba, chiar subliniau ritos perfidiile deprinse
la învățământul seral PCUS: „Cheful cu pălăvrăgeli
înseamnă beție; un chef civilizat (culturnâi) este când
bei și ții discursuri și cânți cântece patriotice. Cât
beau ei, la gabaritul lor alcoolic și cât beam noi, asta
era o altă problemă. Ritualul respectat ca o yoga a
bețivilor, dădea libertăți nelimitate. În materie de
urmă am aflat: Cărțile le erau făcute în majoritate în
redacție. Se discutau în acel cocnclav al criticii de
direcție diferite ipostaze în care puteau apărea
personajele alegându-se cele mai potrivite staturii lor
de eroi, apoi schema acceptată se dădea autorului care
adăsta asupra ei cât îl țineau curelele, dar nici nu se
chinuia prea mult cu amănuntele. Fiindcă, reajuns în
redacție, manuscrisul își relua circuitul pe la toți cei
care-și dădeau cu presupusul, tăiau, adăugau sau
corectau câte ceva, așa că, până la urmă, forma
acceptabilă tot o căpăta. Era cam ca la întrecerea
nituitorilor de pe șantierele navale, despre care, la
debutul meu eu am scris o nuvelă deosebit de
romanțioasă și de proletcultistă, împletind chiar și o
poveste de dragoste cu accente principiale: Era
adevărat că, întrecându-i pe toți, nituitorul erou
depășea norma cu patru sute la sută; dar, în spatele
lui, nenormați, câțiva ucenici la două forje încingeau
niturile până la incandescență, alții le luau cu clești
mari băgându-le-n găuri, încât el, eroul muncii care se
vedea în prim plan, le turtea dintr-un singur ciocan...
Celebrele lor romane care i-au făcut bogați pe tot
restul vieții sunt „Cavalerul stelei de aur‖ și „Departe
de Moscova‖, pe care critica noastră de direcție le cita
când voia să ne dea exemple demne de urmat. Dar
exemplul îl urma în primul rând ea, devenind tot mai
după chipul și asemănarea eșaloanelor de activiști
dedicați spiritului critic din literatură și artă pe care și le
construise Andrei Jdanov, ideologul infailibil căruia, după
moartea prematură, ca a multor alți colaboratori sufocați
din dragoste, Stalin i-a făcut veșnică evocare dând școlii
superioare de partid numele său.
10
Astfel, după marea săpuneală critică
din rechizitoriul de formalism care s-a făcut revistelor
„Zvezda‖ și „Leningrad‖, dar a zguduit toate revistele
și toată lumea literară, am avut ocazia să petrec cu un
important critic sovietic, Lev Ozerov, redactor-sef la
„Literaturnaia Gazeta‖ al cărei director era Constatin
Simonov. Am impresia că Ozerov fusese trimis într-o
călătorie la noi tocmai ca să se liștească după
teribilele critici relatate de toată presa ideologică și
comentate până-n cele mai mărunte rubrici de teorie
literară. Venise în liniștea Casei de creație de la
Sinaia și legumea cumpătat la votcă povestindu-ne
prin ce furci caudine trecuse. Înțelegeam că fusese
groaznic pentru el, și de asta le-a fost milă confraților
pe care-i mai avea în conducere, trimițându-l aici să
se liniștească prezentând filme sovietice împreună cu
celebra Ladânina. Cunoscându-l, însă, bine din scris
pe Simonov, eu am făcut impolitețea și l-am întrebat
despre reacțiile aceluia față de actul de dictatură
ideologică. „Nu-i pasă! – mi-a răspuns omul bându-și
necazul – Ce, pe ei îi trag la răspundere, sau pe
noi?!... Noi, criticii, dragul meu, suntem cei care
plătim ponoasele dacă se întâmplă ceva!... Noi suntem
eșalonul ideologic. De la noi se cere să facem
literatura cum vor şefii. Ni se atrage mereu atenţia că,
în literatură, noi avem puterea adevărată şi că numai
pe noi se contează cu adevărat. Ceilalţi, or fi ei băieţi
talentaţi, dar, în fond, sunt nişte visători cu mofturi.
Poţi pune bază pe ei? Nu. Noi suntem baza lucidă; noi
suntem partidul în literatură; deci, normalnâi: Noi
răspundem și primul cap care cade e al nostru!‖...
Atunci am înțeles mai bine cele pe care le-am descris
că începeau să se petreacă și la noi. Exemplul măreței
uniuni sovietice triumfa. Nu conta că, între
excepționale opere de debut cum fuseseră „Pe Donul
liniștit‖ sau „Înfrângere‖ , era o diferență ca de la cer
la pământ cu „Ei au luptat pentru patrie‖ sau „Tânăra
Gardă‖, scrise de aceiași autori după ce fuseseră ținuți
douăzeci de ani în saramura unei critici pe cât de
agresive pe atât de autodescalificate. La fel și în
întreaga artă. Printre analizele dure care se făceau
întru laminarea creației artistice la dimensiunile și
cotele dorite de Stalin sau, măcar, bănuite de cei din
jur că el le-ar fi dorit, a fost și una aplicată tendințelor
moderne din artele plastice, din care a rezultat studiul
unui estetician din Leningrad – Boris Kedrov, intitulat
„Decadența artei burgheze‖. Nu era un op critico-
analitic cine știe ce. Era mai mult o invectivă
desfășurată pe câteva zeci de pagini și cărțulia, nu
prea mare, tradusă imediat și la noi și pusă în vânzare
în tiraje substanțiale, se epuiza rapid. Tot mai rapid,
pe măsură ce se tipărea. Motivul: Textul „analitic‖ era
însoțit spre ilustrare de reproducerile celor mai
înjurate dintre operele avangardei europene, adică
cele care puteau ilustra cel mai bine decadența. Și,
astfel, acolo, găseam pentru prima dată de la cărțile și
albumele epurate din biblioteci, reproduceri după
toate lucrările fascinante de genul „Permanenței
memoriei‖ pe care mi-o amintesc fiindcă vedeam
pentru prima dată teribila imaginație a transformării
unor obiecte rigide în unduieli anatomice și, mai ales,
excelentissima tehnică picturală prin care se configura
o exprimare artistică de originalitatea aceleia. Dar
multe altele, toată pleiada de la Picasso la Salvador
Dali, la filiformele lui Moore, la tehnicismul american
și mistica abstracționismului rus practicată de cei care
aleseseră libertatea occidentală.
Prin faptul că eram obligați să ne
aliniem cât mai repede oricărui demers ideologic venit
în acea vreme de la Moscova, paradoxul succesului
acestei cărțulii în România era teribil de grăitor, chiar
dacă criticul autor sau criticii oficiali din spatele
autorului se bucurau că înjurăturile lor pline de lecții
de realism socialist au succes. Pentru că realismul
socialist nu era un succes al lucrărilor care se ciunteau
și se depreciau prin el; dar succes al exercitării forțate
a unei critici de direcție, era!
SFERA EONICA
7 generația de după dezgheț, care corespunde oarecum generației
Se mai întâmplau și din astea dar, cum am
spus mai înainte, printr-o asemenea năvală de traduceri
(al cărei stil, nu cantitate, s-a pierdut astăzi prin
reinstaurarea comercialului care, simplificând cât poate
sau urmărind doar vandabilitatea, poate cădea în
subcultural), am ajuns la acele superbe opere de început
ale unor scriitori sovietici declarați a fi la modă prin
susținerea de partid a altor opere. Prin asta puteam studia
exact modul în care ei decăzuseră spre conformism,
tocmai pentru că partidul, prin criticii de serviciu, le
susținea conformismul și nu neapărat opera. Și multă
vreme nu-i înțelegeam, nu acceptam abandonul nici la
Șolohov, nici la Leonov, nici la Fadeeev, nici la Fedin; îi
catalogam în categoria micilor talente care izbucnesc
odată iar apoi dezamăgesc. Până când mi-am dat seama
că nu era vorba de așa ceva, fiindcă nu se-ntâmpla cu
unul sau cu altul. Ci cu o întreagă generație, dacă nu
chiar două, într-o țară mare, cu o limbă de mare
circulație și cu public devorator de literatură, deschis
către sute și chiar mii de scriitori.
Asta era drama, pe care n-am putut-o
înțelege ca lumea decât după ce, prin propria experiență
a generației mele, pe propria-mi piele și în propriul meu
dezavantaj, mi-am dat seama cum arăta cu adevărat
structura acțiunii de critică-control-supraveghere și
limitare estetică la factorul impus prin instrumentare
ideologică sau chiar polițieneaască. Cel care, preluat și
la noi, ne-a marcat definitiv relațiile cu critica literară.
Pentru că se desfășura compromițând total actul în sine
al criticii literare și artistice, așa cum evoluase el de la
Boileau, Sainte-Beuve, Hippolyte Taine, Brunettiere
până, geograficește, la Cernâșevski și Dobroliubov; de
la De Sanctis la Benedetto Croce, la Brandes, la
Bachelard, la Alberes, Robert Escarpit, Albert Beguin și
Barthes cu nouvelle critique, sau la noi, în perioada de
înflorire a libertățillor de creație, de la Maiorescu la
Călinescu. Și, compromițând actul critic ce condusese
cândva până la superba artă a literaturilor comparate și a
aparatelor critice cu care se puteau studia acestea, l-a
făcut să decadă în servilism ideologic sau chiar
polițienesc. Iar, pe lângă o asemenea calamitate,
compromițând o literatură întreagă prin atacurile
consecvente la care o supunea.
Am înțeles pe pielea mea și a cafenelei
literare bucureștene care, oricât de spiritual-palavragie ar
fi fost, se simțea din ce în ce mai atacată de acest joc.
Dar am înțeles și drama lor, a acelor suflete slave mult
mai contorsionate, mai haotice și mai incapabile de
miticism, care au tăcut gemând doar pe dinăuntrul ființei
lor sub o asemenea cizmă mult mai războinică la ei, mult
mai distructivă cu înțelegerea omului de către om, cu
mult mai multă Siberie-n suflet și-n temeri. Atât de
multă, încât nu s-au putut consola îndeajuns cu bogăția
Premiilor Stalin care li s-au dat și, până la urmă, tot la
pistolul de sinucigaș al lui Maiakovski au apelat, ca
Fadeev; sau la autoizolarea în sila față de cele literare, ca
Șolohov; ca să nu mai vorbim de Pasternak sau
Bulgakov!
Până atunci, din ce citisem, îi catalogam cum îmi venise
mie la îndemână: Urmași ai diverselor mișcări
avangardiste sau preavangardiste de la începutul
secolului, care sperau că revoluția din octombrie, pe care
o numeau mare și socialistă, va înțelege și spiritul lor
revoluționar în materie de simbolism, cubism, erotism,
exotism, imaginism, futurism, serapionism, akmeism,
poputcikism, constructivism și chiar realism, dar nu
socialist, ci oktiabrism, cerând o revoluție continuă cum
nu mai convenea celor ajunși la putere. Sau martori
sensibili ai entuziasmelor și atrocităților deveniți
redutabili cronicari ai haosului postrevoluției cu întregul
război civil, dar amuțind când n-au mai găsit aceleași
resurse în apăsarea cu care se instala birocrația sovietică;
sau alții, dispuși să mintă și să tot caute în jegul spiritual
al acesteia chipul omului nou; sau provincialii,
regionaliștii demodat-pitorești, consolați cu înalte titluri
ale republicilor în limbile cărora scriau; sau
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
mele...
Dar acum nu-mi mai permiteam o asemenea
catalogare superficială, punându-mi întrebarea dramatică despre
ce s-o fi petrecut în sufletul fiecăruia, fie el entuziast sau
proletcultist; rafinat în exercițiile de început ale literaturii
adevărate sau măcar cunoscător de literatură sperând să
depășească faza „de serviciu‖ căreia îi plătea tributul; sau tineri
încrezători, cu aripile frânte de malaxorul acesta în care critica
nou inventată omogeniza totul într-un cenușiu penibil. Mă
întrebam ce s-o fi petrecut în sufletele lor, dându-mi seama ce se
petrecea în sufletele noastre. Și deveneam mult mai circumspect
citindu-le așa zisele studii de critică literară care aveau cel mult
efectul despre care am vorbit la cartea lui Boris Kedrov; fiindcă
la o țară atât de mare ținută cât mai strâns într-o mănușă de fier,
diversitatea criticii literare se topea într-o formulă de ucaz pe
puncte obligatorii, care nu făceau analiză literară ci trasau
literaturii sarcini obligatorii.
8
Așadar, nu mi-am mai permis să-i bănuiesc de
pactizare sau asimilare într-o masă mai mare, omogenizată prin
critica de partid, pe cei care, în primele două decenii ale secolului
se consideraseră a face parte din „ismele‖ ce căutau modalitățile
noi ale expresiei artistice. Feodor Sologub, Leonid Andreev,
Bagrițki, Bezâmenski, Blok, Furmanov, Hlebnikov, chiar
Maiakovski și Kaverin se asociau în mintea mea cu întrebările
sau regretele, sau răbufnirile, sau măcar nevoia de a medita la
opera consecventă pe care și-o realizaseră confrații ideilor lor din
tinerețe ajunși în occidentul care nu le controla arta. Un Balmont
sau un Bunin, plecați definitiv, ultimul ajuns la premiul Nobel;
Gorki, președinte al întregului conclav de scriitori sovietici
autoexilat în Sicilia până scapă de Lenin iar apoi, revenit, are
Stalin nevoie să scape de el și-l otrăvește încet; Alexei Tolstoi,
Ehremburg, Țvetaeva, întorși din emigrație către intimitatea
patriei, și mulți alți artiști originali, fiecare cu drama sa originală,
căpătau cu totul alte forme de înțelegere sau comparație, prin
faptul că patria începea să însemne mai mult decât regimul statal,
exact cum, mai târziu au confirmat Pasternak cerșindu-și
rămânerea și Soljenițin clamându-și inadaptabilitatea la exil.
Fedin, Șolohov, Leonov, Kuprin, Paustovski, Fadeev, cu toate
aparențele unor prezențe editoriale consecvent triumfătoare, nu
pot să nu pună întrebări demonstrând ezitări și retrageri grave,
prin care le tot descrește opera. Chiar eșaloanele mari, ale celor
care aveau vocație descriind eroisme războinice de înaltă
împătimire în continuarea revoluției și a războiului civil, ca și în
cel de al doilea război mondial, precum Vișnevski cu „Tragedia
optimistă‖,Vsevolod Ivanov cu „Trenul blindat‖, Furmanov cu
‖Ceapaev‖, Isaac Babel cu „Armata de cavalerie‖, Novikov-
Priboi cu „ Țushima‖, Sergheev-Țenski cu „Stada Sevastopol‖,
Korneiciuc cu „Sfârșitul escadrei‖ și „Platon Crecet‖, Kaverin cu
„Doi căpitani‖, Oleg Gonciar cu „Praga de aur‖, Fadeev cu
declinul de la bijuteria care e „Infrângere‖ ca metaforă a
războiului civil și foiletonistica tezistă din „Tânăra Gardă‖,
romanul partizanatului antifascist. Asemenea Vasili Grossman
„Pentru o cauză dreaptă‖, Margarita Aligher cu „Zoia‖, A.
Gaidar „Comandantul Timur‖, V. Kataev „Pentru puterea
Sovietelor‖ și, cu operă stabilă, Constantin Simonov cronicar
memorabil al aceluiaș război. Tot pe aici poeți ca Antokolski,
Tihonov, Isakovski, Surkov, Dolmatovski, cu versuri
mobilizatoare sau duioase puse pe muzică. Margareta Șaghinian
face legătura între această categorie de eroism armat și celelale
exagerări proletcultiste, cu triumfalismul și măreția construcției
socialiste. Pentru că ea a scris și despre revoluția din octombrie
și o trilogie despre„Familia Ulianov‖ și „Hidrocentrala‖,
ilegalistele cu nume românești de la „Cartea rusă‖, care erau și
activiste la propagandă, dându-ne-o de la început drept exemplu
de „scriitor al comenzii sociale‖ care urma cu: Feodor Gladkov
„Cimentul‖, Boris Pilniak „Volga se varsă-n Caspica‖și Boris
Gorbatov ‖Donbass‖(tot hidrocentrale), V. Kocetov „Secretarul
raional‖, Alex. Serafimovici „Torentul de fier‖, Iuri Libedinski
„Nașterea unui erou‖, N.Pogodin „Orologiul Kremlinului‖, Bill-
Beloțerkovski „Viața sovietică‖, Galina Nikolaeva „Bătălie în
marș‖, Boris Polevoi „Noi, oamenii sovietici‖, Vera Panova
„Tovarăși de drum‖, cu isonul ținut de poeți ca Gribaciov
„Primăvara în colhozul Pobeda‖, Tvardovski ‖Din zare-n Zare‖,
Vera Inber „Calea apelor‖, Scipaciov „Cântec despre Moskova‖.
11
La toți aceștia, adaug lista acelor
„neizvestnîi‖, a necunoscuților cu nume sonore puse
pe tapetul premiilor și a criticii de serviciu, fiindcă
reprezentau bizarele culturi adunate în măreața
uniune, spunându-ni-se că și de la ei avem de învățat,
doar ajunseseră în raiul comunist înaintea noastră:
Cazacul Muhtar Auezov, letonul Villis Latis,
armeanul Derenic Demirgian, avarul Rasul Gamzatov,
uzbecul Hamza Nijozi, azerul Mirza Ibrahimov,
turcmenul Berdi Kerbabaev, belorusul Ianka Kupala ,
kabardinul Ali Șogențukov, ucraineanul Pavlo Ticina,
tadjicul MirzaTursun Zade, tătarul Musa Djalil și, cu
celebritate desăvârșită, „akânul‖ Djambul Djabaev.
Dacă o mai punem aici pe Ahmatova
care în 1912 are o lirică intimă, apoi oficial apare ca
poeta păcii și a glorificării patriei dar cine știe ce
nemulțumiri o fac să se refugieze în traduceri, dacă
amintim intensitatea poetică și încrederea
avangardistă cu care s-a propulsat măestria lui
Pasternak, până la modul cum și-a devoalat drama în
„Jivago‖, dacă amintim că Bulgakov făcea parte
dintre cei cărora le-am citat unele titluri mai sus
scriind „Garda albă‖ și niște piese de teatru, pentru
ca să se sacrifice în marea satisfacție de a scrie
„Maestrul și Margareta‖ ca pe o carte sortită să nu și-
o vadă el trecută prin furcile confraților critici, atunci
ajungem la hazul jalnic din marea enciclopedie
sovietică (și nu al lor, care era bun) în legătură cu Ilf
și Petrov: Întrucât litera „I‖ a apărut în anii ’50,
textele fiind redactate înainte de moartea lui Stalin, iar
litera „P‖ în anii ’60, la „Ilf și Petrov‖ cuplul
umoristic e expediat în câteva rânduri cu grave
rezerve critice, la „Petrov și Ilf‖, însă, au parte de un
articol ca lumea, consacrându-i drept „mari autori
sovietici‖.
Deci, valabilă mai ales pentru
tristețea celorlalți, e constatarea că norocul lor a fost
să scrie în cuplu și că au avut nume cu inițiale
diferite; solitarii nu s-au bucurat de o asemenea
iertare!... Din acest motiv, cu toate că în ultima listă
am selecționat câte un tilu semnificativ pentru ce
înseamnă decăderea literaturii prin dictatura actului
critic de partid, subordonat nu atât ideologiei - care e
mai relativă și, poate, chiar mai permisivă, ci direct
actului grosier propagandistic ce impune minciuna
laudativă, glorificarea nerușinată și triumfalismul
nesimțit, manicheismul lipsit de nuanțe a condamnării
sau sanctificării, în ultimă instanță minciuna
sinucigașă pentru profesionistul căruia îi alungă
cititorii – nu îndrăznesc nici să-mi pară rău că i-am
citit și i-am studiat pe acești autori și nici să-i judec
pentru ce-am citit; pentru că nu știu ce a fost în
sufletul lor, cum s-au simțit: vânduți, sau cumpărați,
sau duși de la spate de plutonul critic de execuție.
Știu numai un lucru: Că acesta a
existat sub cea mai abjectă formă a unei dictaturi
sufletești: A unor suflete murdare asupra unor suflete
care ar fi putut ajunge creatoare de bucurii artistice, ca
niște copii buni și recunoscători ai lumii acesteia spre
care se simțeau atrași să arunce petalele delicate ale
propriei lor înfloriri. Și cu care, băgați în malaxorul
drăcesc al miciunii continue prin propagandă și al
propagandei continue prin miciuni, au vrut să facă din
cuvântul tipărit al literaturii o masă cenușie și urât
mirositoare, omogenizată cu cea prin care dictatura
tipărea, cu toată convingerea că e bine să minți și că
omul pe care îl conduci trebuie mințit, propriile ei
cifre mincinos-triumfaliste despre producție și nivel
de trai.Scriu asta și pentru a mă face înțeles de unii
nostalgici, atâta vreme cât, prin vârstă, mai am cititori
în diverse categorii de oameni. Pentru că, oricât de rău
ne-ar fi astăzi, măcar trebuie să ne dăm seama că îi
putem înjura liber pe cei care ne mint. Și să se
gândească la faptul că, unuia ca mine, Dumnezeu mi-a
dat zilele ca să o pot face. Dar cum rămâne cu toți
confrații mei în care s-a zdrobit urma de talent pe care ar
fi putut-o avea?... Cine răspunde pentru dispariția lor
dintr-o adevărată istorie a literaturii?!
SFERA EONICA
prof. dr. ADRIAN
Kali Yuga. Pericolul prin “ştiinţe” /vs/ şansa soteriologică
―Fructul copt cade la rădăcina copacului‖ -
citează René Guénon un străvechi proverb
buddhist chinez. Este cea mai elegantă şi
rafinată metaforă a sfârşitului de ciclu uman-
spiritual (Manvantara), a căderii lumii din
Vârsta Întunecată (Kali Yuga), până la cel mai
de jos capăt al Osiei Lumii - cădere care aduce,
după ea, toate inconvenientele orbirii spirituale,
renegării spirituale, scufundării în materialismul,
egoismul şi pragmatismul cele mai sinistre,
revoltătoare şi dezgustătoare. Căci, peste toate
aceste miasme ale Sfârşitului - pluteşte
aroganţa supremă, suficienţa prostească şi cu
aere doctorale, intoleranţa brutală şi neghioabă,
cu aere de triumfalism ştiinţific, cu pretenţii de
atotştiinţă - ale lui Lucifer.
―Actuala supremaţie a Occidentului
prezintă, de altfel, o corespondenţă foarte
semnificativă cu sfârşitul de ciclu (…).
Dominaţia occidentală însăşi nu este decât o
expresie a <<domniei cantităţii>>‖.
Din păcate, acesta este adevărul. Sau,
poate, din fericire. Omenirea a ajuns ―la rădcina
copacului‖, la capătul de jos, înfundat în
borboros, al lui ―axis mundi‖, încheind, în zona
spirituală Kali Yuga (Vârsta de Fier, Vârsta
Întunecată, Bătrâneţea Senilă a Omenirii) un
ciclu de creaţie, un Manvantara. Oamenii de
acum nu mai cred în spiritualitate – ci în
tehnicitate, nu mai cred în aerul tare al
Olimpului, Sinaiului, Taborului, Golgotei - nu
mai cred în pura şi ameţitoarea pneuma, în
ether-aitheros, în băutura zeilor (ambrozie şi
nectar, soma, amrita, hydromel etc.) - ci în
mlaştina bolborositoare, pestilenţială - dar
fascinantă, în maleficul ei ultim - a Materiei
Brute-Prakrti. Şi nici măcar în aspectul ei iniţial,
de Mamă Pasivă, ce se pregăteşte să-l primească
pe Făt-Frumosul-Demiurg (Spiritul-Purusha) -
ci în aspectul ei putrid, de ultimă fază a
descompunerii - nu doar inutil, sterp – dar şi
otrăvitor.
Şi, fiind la sfârşit de ciclu fiinţial, e şi
firesc acest lucru. Ei, oamenii sfârşitului de
Manvantara, slăvesc cojile sterile (ebraic:
Keliphot-uri) - şi-i batjocoresc pe ―căutătorii
aurului spiritual‖. Sau îi tratează cu un dispreţ
stupid, cu o ―suveranitate atotştiutoare‖ jalnică.
Ei, oamenii sfârşitului de Manvantara - le ştiu
pe toate, le pot pe toate… Nu sunt, oare, dovadă,
maşinăriile tot mai entuziasmant de complicate?
Mai multe şi mai captivante (de la captură-
prizonierat, evident!). Şi această omenire sclavă
maşinilor, această omenire ajunsă în culmea lenei
de a fiinţa REAL - această omenire pe cale de a fi
îngheţată de o paralizie spirituală totală - îşi
exhibă maşinuţele de tot felul (expresii ale
impotenţei şi sterilităţii spirituale tot mai totale),
cu o mândrie neroadă, inconştientă. Căci tocmai
―vânzarea sufletului‖ către MAŞINI (―high tech‖!)
este una dintre dovezile majore ale vidării
spirituale, ale haosului axiologic şi vital, ale
amplificării zonei de entropie spirituală, în care a
intrat omenirea. În loc să se consolideze pe
dinăuntru, pentru a fi capabilă să înţeleagă şi să
determine ea însăşi Minunile Învierii, la care a
făcut-o părtaşă Hristos-Dumnezeu, acum 2000 de
ani - ea, omenirea paraplegică se complace în a-şi
exhiba fragilitatea sterilă, în a-şi admira neputinţa
spirituală, disipată în monştrii de fier negru şi în
ecranele, fulgerând luciferic, din zona siliciului -
ale calculatoarelor, branşate la Molohul Central, la
perversul ucigaş de personalitate, vampirul care
extrage din minţi ultima picătură de orientare spre
Adevărul sacru: Monstrul Caracatiform, Tentacular
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
BOTEZ
prin ŞTIINŢĂ
Superbele Idei Platoniciene zac, leşinate, agonizante, în
sinistrele cuşti de fier ale ―tehnologiei înalte‖(―high tech‖). E jalnic,
neliniştitor - şi dezvoltă (sau ar trebui să dezvolte) în noi un imens
sentiment de culpabilitate şi insecuritate spirituală. Pe Hristos îl
răstignim, zilnic, pe crucea fascinaţiei faţă de propriile noastre cârje
spirituale înjositoare, de propriile noastre ticăloase dezertări spirituale,
atentate împotriva Spiritului: dezertăm în armata arogantă şi stupidă,
vicleană, alienantă prin continua stare de minciună - armata
MOLOHULUI DE AUR, a falselor valori - întrucât se trimite la
virtualităţi: băncile, banii - şi iarăşi computerele - devin zeii noştri,
ridică ficţiunea egoistă, brutală, lacomă, sanguinară - la rang de
Divinitate Atotputernică. De fapt, Atotanihilatoare (din punct de
vedere spiritual).
―Pragmatismul reprezintă împlinirea întregii filozofii
moderne şi totodată ultima treaptă în mersul ei descendent; dar există,
de asemenea, şi încă de mult, înafara filozofiei, un <<pragmatism>>
difuz şi nesistematic, care reprezintă, faţă de primul, ceea ce
materialismul practic e faţă de cel teoretic - şi care se confundă cu
ceea ce vulgul numeşte <<bunul simţ>>. Acest utilitarism aproape
instinctiv e, de altfel, inseparabil de tendinţa materialistă: <<bunul
simţ>> constă într-o limitare strictă la orizontul terestru, într-o lipsă de
preocupare pentru tot ceea ce nu prezintă interes practic imediat;
pentru el, lumea perceptibilă este singura <<reală>>, iar cunoaşterea
provine exclusiv pe calea simţurilor; <<bunul simţ>> preţuieşte
această cunoaştere restrânsă doar în măsura în care ea îngăduie
satisfacerea unor nevoi materiale şi încurajează un anume
sentimentalism, pentru că, trebuie s-o spunem, cu riscul de a şoca
<<moralismul>> contemporan, sentimentul se află, în fond, foarte
aproape de materie. Inteligenţa este, în acest context, pur şi simplu
izgonită sau acceptată doar cu condiţia aservirii ei pentru realizarea
unor scopuri practice, devenind astfel o simplă unealtă, supusă
exigenţelor laturii inferioare şi corporale a individului, ceea ce, după o
ciudată expresie a lui Bergson, s-ar putea numi <<o unealtă de făcut
unelte>>; sub toate formele sale, pragmatismul este, în mod esenţial,
caracterizat prin indiferenţă faţă de adevăr‖.
Umanitatea şi-a înjosit corpul astral (corpul sentimentelor)
şi şi-a pervertit inteligenţa, pentru a înjosi ŞTIINŢA - în ―ştiinţele‖
derizorii, strict pragmatice. În fapt, nimic nu e ştiinţă - înafară de
ŞTIINŢA SACRĂ: ―Sub pretextul de a le asigura independenţa,
concepţia modernă a separat radical ştiinţele de orice principiu superior
şi le-a privat astfel de orice semnificaţie profundă, şi chiar de orice
interes real, din punctul de vedere al cunoaşterii; incluzându-le într-un
domeniu iremediabil mărginit, ea nu putea ajunge decât într-un impas.
Dezvoltarea în interiorul acestui domeniu nu reprezintă, de altfel, nici
măcar o aprofundare, cum par să creadă unii; dimpotrivă, ea rămâne
superficială şi constă doar într-o dispersie în detaliu - pe care am
semnalat-o deja - într-o analiză sterilă şi penibilă, care poate fi
continuată la nesfârşit, fără a se înainta însă pe calea adevăratei
cunoaşteri. Trebuie spus că o asemenea ştiinţă nu e cultivată de
occidentali pentru ea însăşi: ceea ce urmăresc ei, în general, nu e o
cunoaştere, chiar inferioară - ci nişte aplicaţii practice‖.
Şi, mai jos: ―Ştiinţa modernă a fost construită, aşadar, cu
ajutorul resturilor vechilor ştiinţe, din materialele respinse de acestea şi
abandonate ignoranţilor şi <<profanilor>>‖ - René Guénon terminând
ideea clar şi în forţă, cu o concluzie zdrobitoare, despre prostituţia
ştiinţelor profane: ‖Unicul ţel este o producţie tot mai mare; nu
calitatea, ci cantitatea contează(…) civilizaţia modernă este într-adevăr
o civilizaţie cantitativă, sau, altfel spus, una materială(…). Industria,
comerţul, finanţele par a fi singurele care contează (…) concurenţa
financiară exercită o influenţă preponderentă în relaţiile dintre popoare
(…) în mentalitatea generală contemporană, aspectele economice sunt
considerate ca aproape singurele ce decid derularea evenimentelor
istorice şi, mai mult, se crede că totdeauna a fost aşa (…). Astăzi e de
ajuns, pentru a conduce masele, să dispui de mijloace materiale, în
sensul cel mai obişnuit al cuvântului, ceea ce arată limpede gradul de
decadenţă al epocii noastre; în acelaşi timp, maselor li se dă de înţeles
că nu sunt nicidecum conduse, că acţiunea lor e spontană şi că se
guvernează singure, iar faptul că o cred, arată nivelul lor de
înţelegere.‖
-René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Buc., 1995, p. 12.
2
3
- René Guénon, Criza lumii moderne, Humanitas, Buc., 1993, pp. 146-147.
4
- René Guénon, op. cit, pp. 88-89.
- Idem, p. 94.
5
- Idem, p. 148.
 12
Da - acesta este adevărul: prostia ne este indusă, parţial, de forţe luciferice
extrem de puternice - dar, în general, ne prostim de ună-voie şi cu bună-ştiinţă.
Ne luciferizăm de dragul lui Lucifer. Trăim în Imperiul Marii Umbre a
Sfârşitului - iar glasul amăgitor al Anticristului.
devine tot mai seducător - iar noi, tot mai vulnerabili în faţa acestei seducţii
malefice. Anticristul nici nu mai are nevoie de prea mult rafinament, în acţiunea
sa pervertitoare şi distructivă: noi, oricum, în proporţie de masă, suntem pregătiţi
să-l credem şi să-l adoptăm ca Maestru al Pseudo-Iniţierii. Marea majoritate a
oamenilor se lasă chiar, încântată, să fie îmbrăţişată de gelatina hidoasă a
mlaştinii materiei. Domnia materiei pare a fi invincibilă - şi asigurată pentru cel
puţin 1.000 de ani. Cine mai ascultă azi glasul firav, de aur şi cristal diamantin, al
basmelor? Am asurzit cu toţii, se pare. Cine mai crede şi mai vede, extaziat,
minunea firului de iarbă, a rourei, a mirabilelor insecte şi stele, a zborului
fluturilor-îngeri, păsărilor-îngeri? Am orbit - şi, ca orbii lui Brueghel, ne
tragem, unii pe alţii, în groapa pierzaniei spirituale. Cum glăsuieşte şi
Evanghelia după Matei : ―Orb pe orb de va povăţui, amândoi vor cădea în
groapă.‖
Vârsta de aur, miturile, resurecţia spiritului, speranţele şi iubirea
autosacrificială? Unii spun:‖Palavre! Prostii! Totul este aici şi acum - şi aici şi
acum se şi epuizează totul!‖ Altceva decât:‖trăieşte-ţi clipa!‖ (dar cât de rău este
înţeles Horaţiu, dacă nu e îmblânzit înţelept-cristic cu Sfântul Paul: ―Trăieşte-ţi
ziua de azi, ca şi cum ar fi cea de pe urmă!‖) - ―după noi, potopul!‖ - nici nu
merită (se zice…) să fie luat în seamă ca deviză. Alţii spun: ‖ Ce tot ne
boscorodiţi? Ce, parcă noi nu analizăm simbolurile spirituale? Ba, încă, ce
frumos - şi, mai ales, cu ce folos! Psihanaliza ce-i, oare, decât rezolvarea totală,
profundă - panaceul problemelor noastre interioare(???)!‖.
O, nu! Nu. Psihanaliza este o farsă sinistră (rămăşiţă, pervertită
caricatural şi periculos, a tehnicilor sacre, magice, alchimice) - promovată de
cei mai perverşi ―profeţi‖, care ne cheamă în cele mai josnice şi înjositoare
cercuri ale infernului sexual (neexorcizat, în lipsa magiei sublimării sattwice a
sexului, a transfigurării lui Putifar sau Pasiphae - în Maria-Mama Cosmică). Or,
sexul (conştientizat inferior) a fost motivul căderii lui Adam Protogonos -
motivul despicării-disipării lui Unu-Unitatea Divin-Spirituală, Absolut
Armonică.
Altă categorie de rătăciţi îşi proiectează ―visul izbăvirii‖ în viitor:
―Nu vedeţi cum PROGRESĂM? Acolo, în viitor, e vârsta de aur!‖
O, nu! Nu. Acolo, în viitor, în mod logic, este sfârşitul actualului
Manvantara. Dar, deocamdată, este KALI YUGA- VÂRSTA FIERULUI
ÎNTUNECAT (după BRONZ, care a urmat ARGINTULUI…). Dacă vreţi să
învăţaţi ceva, pentru a vă revigora şi înălţa spiritual, pentru a putea ―sări‖ pragul
finalului de Manvantara - priviţi NU spre miturile false ale progresului şi high
tech-ului (jalnice capcane ale finalului de Kali Yuga, încâlcite mreje ale forţelor
asurice, care determină alternarea fascinaţiei naïve cu complexul lui Iehova, în
sinele nostru compromis, degradat, sufocat de alterităţi malefice). Priviţi spre
singurele structuri valabile, dotate cu forţe soteriologice concentrate: miturile
trecutului, ca realitate reiterată ciclic, spre originaritatea energetică – ca
recuperare (soteriologică) a adevăratei vârste de aur – pentru spiritualitatea
umanităţii terestre.
Nu permiteţi răsturnarea simbolurilor - căci vă răpiţi singura şansă
de mântuire, eliberare spirituală. Nu lăsaţi ―adversarul‖ satanic să pună stăpânire
―pe locurile care au fost sediile unor străvechi centre spirituale‖. Nu-l lăsaţi pe
―vrăjmaş‖ să transforme totul în pulbere atomică. Pulverizarea lumii reprezintă,
evident, ―una din formele posibile ale disoluţiei lumii‖ - dar, poate, veţi
conştientiza că nu în felul acesta veţi ―sălta‖ dintr-un Manvantara în următorul.
Ci, în felul acesta, vă veţi pierde sufletele (mai exact, capacitatea de evoluţie
spirituală va fi sever inhibată, grav întârziată) - ceea ce, într-adevăr, este
catastrofa supremă, care vă va preface, din identităţi spirituale renăscute, înviate
divin, cooperante la demiurgie - în spectre etern rătăcitoare: ―Căci cine voieşte
să-şi mântuiască sufletul său, îl va pierde, iar cine-şi va pierde sufletul său pentru
Mine, îl va afla. Căci ce va folosi omul, de ar dobândi lumea toată, iar sufletul şi
l-ar pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?‖ – sună, clar şi
definitiv, mesajul cristic. Este nevoie de efortul iniţiatic de a discerne şi, apoi,
de a acţiona hotărât, în plan spiritual exclusiv; altfel, eşecul fiinţei va fi nu doar
lamentabil, ci esenţial: ―Nevoiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă; că vă spun:
mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea‖.
Iată ce spune şi iniţiatul spiritual René Guénon, în veacul nostru, despre falsul
mit al progresului şi consecinţele sale în plan spiritual: ―Partizanii
<<progresului>> au obiceiul să spună că <<vârsta de aur>> nu e situată în trecut,
ci în viitor; adevărul, dimpotrivă, este că, în ce priveşte Manvantara al nostru, el
se află cu adevărat în trecut, deoarece el nu reprezintă altceva decât starea
primordială însăşi. Într-un anume sens, totuşi, el este în acelaşi timp în trecut şi
în viitor, dar numai cu condiţia de a nu ne mărgini la Manvantara prezent şi de a
lua în considerare succesiunea ciclurilor terestre, pentru că, în ceea ce priveşte
viitorul, este vorba de <<vârsta de aur>> a unui alt Manvantara; el e, deci,
separat de epoca noastră printr-o barieră de netrecut, pentru profanii care vorbesc
astfel şi care nu ştiu ce spun, când anunţă venirea apropiată a unei <<ere noi>>,
raportând-o la umanitatea actuală. Eroarea lor, adusă la gradul extrem, va fi
aceea a Anticristului însuşi (s.n.), pretinzând că instaurează <<vârsta de aur>>,
prin domnia <<contra-tradiţiei>> şi dându-i chiar această aparenţă, într-un mod
pe cât de înşelător, pe atât de efemer, prin contrafacerea ideii tradiţionale de
SANCTUM REGNUM; se poate înţelege prin aceasta de ce, în toate
pseudotradiţiile, care nu sunt decât prefigurări parţiale şi şterse ale <<contra-
tradiţiei>>, dar care tind inconştient s-o pregătească desigur mai direct decât
oricare alt lucru, concepţiile <<evoluţioniste>> joacă, în mod constant, rolul
predominant pe care l-am şi semnalat. Bineînţeles, bariera, de care vorbeam
adineaori şi care-i obligă, într-un fel, pe cei pentru care ea există, să se închidă în
interiorul ciclului actual - este un obstacol mai decisiv pentru reprezentanţii
contra- iniţierii , decât pentu simplii profani, deoarece, fiind orientaţi doar spre
disoluţie, ei sunt, într-adevăr, cei pentru care nimic n-ar putea exista dincolo de
acest ciclu şi astfel, pentru ei mai ales, sfârşitul acestuia trebuie să fie cu adevărat
<<sfârşitul lumii>>, în sensul cel mai deplin al expresiei.‖
SFERA EONICA Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
În concluzie, disoluţia absolută îi pândeşte, în primul rând, pe ―preoţii disoluţiei‖, pe ―preoţii Anticristului-
Evoluţiei‖, pe cei care se erijează în ―iniţiaţi‖, fiind pseudo-iniţiaţi (contra-iniţiaţi, pentru că sunt ―preoţii contra-
tradiţiei‖) - întronându-se în locul Satanei (de fapt, dimpreună cu Satana stând pe trnul lumii…), pentru a momi lumea
umană ( a actualului Manvantara) către pierzanie:
―Civilizaţia modernă, ca orice alt lucru, are raţiunea ei de a fi, iar, dacă această civilizaţie este încheierea unui ciclu,
atunci putem spune că ea e într-adevăr ceea ce trebuie să fie, că survine la locul şi la timpul potrivit; ea va trebui însă
judecată după cuvântul Evangheliei, adeseori prost înţeles: <<Sminteală trebuie să fie, însă vai de cel prin care vine
sminteala!>>15‖
În aceste condiţii obiective, are vreun rost să ne legăm de vreo speranţă de izbăvire spirituală - şi care
speranţă va avea capacitatea internă de a nu se confunda cu iluzia? La prima parte a întrebării - răspunsul este: în mod
cert - DA. La partea a doua a întrebării, răspunsul l-am formula cam aşa: prepararea iniţiatic-spirituală reală, cu bună-
credinţă, în litera şi spiritul învăţăturii străvechi, a adevăraţilor Maeştri Spirituali, care au străbătut istoria ―pe
dedesubtul ei‖ (sau, poate, ―pe deasupra ei‖? - oricum , indiferenţi la accidentele-istorie) - Maeştri situaţi în
imergenţa organizaţiilor secrete tradiţionale (de POVESTAŞI, ca Ion Creangă - de iniţiaţi în Ştiinţa Sacră - ceea ce,
esenţial, e cam acelaşi lucru ca ―povestaşii‖ - doar că au pertinenţă în mediile aşa-zis ―culte‖ - ca Templierii Evului
Mediu, ca Rozicrucienii sau ca Vasile Lovinescu însuşi, fiu spiritual al lui Guénon, Schuon, Burckhardt etc. -
emergenţe personalizate în vremurile noastre) - ne va ajuta să scăpăm de iluzia ―lumii moderne‖ şi de falsele ei
speranţe. Şi să ne însuşim forţele spirituale foarte reale, miraculoase tocmai pentru că sunt adevărate, extrem de reale,
aparţinând spiritului curat, deparazitat de ficţiuni malefice - spiritul atotputernic şi întemeietor al noului Manvantara
(numit de cărţile sfinte Ierusalimul Ceresc). Dar, pentru aceasta, trebuie să conştientizăm foarte clar că ―lumea
modernă‖ este terminalul dinspre Apus al Vârstei de Fier, al Umbrei Amurgului Omenirii, Kali Yuga, sau Ragnarökr -
Amurgul Zeilor, al germanicilor, rudele de sânge şi spirit ale dacilor-daoi (fii ai Lupului Fenrir, dar şi Fii ai Căii
Drepte-Dao).
―Din punctul de vedere a ceea ce trebuie distrus, deoarece manifestarea sa este împlinită,
acest sfârşit este, în mod firesc, <<catastrofal>>, în sensul etimologic în care termenul evocă ideea unei
căderi bruşte şi iremediabile; dar, pe de altă parte, din punctul de vedere în care manifestarea, dispărând
ca atare, se află redusă la principiul ei, în tot ceea ce ea are ca existenţă pozitivă, acelaşi sfârşit apare,
dimpotrivă, ca <<redresarea>> prin care, cum am spus, toate lucrurile sunt brusc restabilite <<în starea
lor primordială>>. Aceasta se poate de altminteri aplica analog la toate nivelele, fie că e vorba de o fiinţă
sau de o lume: întotdeauna, în fond, punctul de vedere total sau relativ total, în raport cu primul - este
BENEFIC, deoarece toate dezordinile posibile nu sunt dezordini decât dacă le privim în ele însele şi
separat, şi pentru că aceste dezordini parţiale se şterg în întregime, în faţa ordinii totale, în care intră,
până la urmă, şi căreia îi sunt, despuiate de aspectul lor negativ, elemente constitutive – la fel ca orice alt
lucru; în definitiv, nu e nimic MALEFIC în afara limitării care condiţionează în mod necesar orice
existenţă contingentă, iar această limitare nu are în realitate decât o existenţă pur negativă. Am vorbit la
început ca şi cum cele două puncte de vedere , BENEFIC şi MALEFIC, ar fi cumva simetrice; dar e uşor
de înţeles că nu e aşa şi că al 2-lea termen nu exprimă decât un lucru tranzitoriu şi instabil, pe când
primul are un caracter permanent şi definitiv, astfel încât aspectul BENEFIC nu poate să nu triumfe în
cele din urmă, în timp ce aspectul MALEFIC piere în întregime, pentru că, în fond, nu era decât o iluzie
inerentă <<separativităţii>>.
Numai că, de fapt, nu se mai poate vorbi atunci de MALEFIC şi BENEFIC, în măsura în care aceşti doi
termeni sunt esenţial corelativi şi marchează o opoziţie care nu mai există, întrucât, ca orice opoziţie, ea
aparţine unui anumit domeniu relativ şi limitat; odată ce ea e depăşită, rămâne doar ceea ce este; astfel,
dacă vrem să mergem până la realitatea cea mai profundă, putem spune cu toată rigoarea că <<sfârşitul
unei lumi>> nu este şi nici nu poate fi vreodată altceva decât sfârşitul unei iluzii.‖
Am citat atât de copios din R. Guénon, Marele Iniţiat (iniţiat în sufism - dar, de fapt, iniţiat în Unica
Ştiinţă Sacră) - în speranţa că se vor afla cel puţin câteva spirite receptive, câţiva cititori convinşi (sau
care vor accepta să fie convinşi) să părăsească atitudinea, malefică, de scepticism - şi să ne urmeze,
prin labirintul simbolurilor Ştiinţei Sacre, spre lumina mântuitoare. Căci ce altceva sunt Amintirile din
copilărie, ale lui Ion Creangă - decât un superb pleonasm pentru ANAMNEZĂ - pentru ceea ce
sufismul islamic numeşte DHIKR=AMINTIREA VERBULUI DIVIN ÎNTEMEIETOR (DEMIURGIC),
Incantaţie a Verbului Divin?
Să încercăm, cutezători şi harnici cititori, să ne reintegrăm demersului iniţiatic, real, pentru a
simţi, în final, transfigurarea propriei noastre fiinţe. Căci acesta este scopul cu care a scris Maestrul
Spiritual ION CREANGĂ cartea sa iniţiatică: pentru obţinerea rezonanţei cu ―stările superioare ale
fiinţei şi cu Divinitatea însăşi‖. Pentru obţinerea unui traseu, identic cu ceea ce numea Iisus Hristos
―Calea, Adevărul şi Viaţa‖. La finalul parcurgerii acestui traseu, va trebui să simţim că ne-am auto-
depăşit, auto-sacrificial, fiinţa umană trecută, şi că suntem în preajma a ceea ce sufiţii numesc hudur -
prezenţa reală a divinităţii.
Fructul copt, căzut de-a lungul osiei lumii, se va reinstaura ca Fruct Verde, Fructul de
Smarald (sau Creanga de Aur), în Vârful Copacului Cosmic.
6
- Biblia, Institutul biblic şi de misiune al B.O.R., Buc., 1944, p.1117.
7
-Kali-Yuga - lumea de faţă, a ―fierului‖, ultima din ciclul erelor vedice. Este pomenită prima oară în Aitareya Brahmana, VII, 14, succedând Krita-yuga, Treta-yuga şi
Dvapara-Yuga. Este vârsta damnării, decadenţei, nenorocului şi suferinţei, patronată de zeiţa Kali, spiritul Răului.
8
- Spre exemplu, numărul 666 era, la dacii zalmoxieni, numărul sacralităţii suprem-benefice…A intervenit, în istoria demonizantă a antichităţii Orientului Apropiat (mai
precis, în civilizaţia babiloniano-israelită) o inversare simbolică cu implicaţii cosmice extrem de grave, semnalate de Cartea Apocalipsei. Cf. atât N. Densuşianu, Dacia
preistorică, Obiectiv, Craiova, 2000 - cât şi alte lucrări mai recente, din ciclul Secretele Terrei, de Paul Lazăr Tonciulescu-E. Delcea , tot la Editura Obiectiv-Craiova,
2000-2005, Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997 etc.
9
- Cf. René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Buc., 1995, p. 194.
10
1
- Idem, p. 172.
- Cf. Evanghelia după Matei, în Biblia, Institutul biblic şi de misiune al BOR, Buc., 1944, p. 1118.
12
- Cf. Evanghelia după Luca, în Biblia, Institutul biblic şi de misiune al BOR, Buc., 1944, p. 1182.
13
14
- Atenţie, deci, şi prudenţă maximă, faţă de ―hristoşii‖ mincinoşi, care bolborosesc fără contenire despre ―New Age‖!!!…
15
- René Guénon, op. cit, pp. 279-280.
- ―Čacravartin este, în sens literal, acela care face <<să se învârtească roata>> - ceea ce înseamnă că el e aşezat în centrul tuturor lucrurilor, în timp ce Anticristul,
dimpotrivă, este fiinţa care va fi cea mai depărtată de centru; el va pretinde, totuşi, la rândul său, că <<face să se învârtească roata>>, dar în sens invers mişcării ciclice
normale (ceea ce <<prefigurează>>, de altfel inconştient, ideea modernă a <<progresului>>), când în realitate orice schimbare în rotaţie e imposibilă, înainte de
<<răsturnarea polilor>>, adică înainte de <<redresarea>> care nu poate fi împlinită decât prin intervenţia celui de-al 10-lea Avatara; dar dacă el e socotit Anticrist, aceasta
se datorează tocmai faptului că va parodia, în felul său, însuşi rolul acestui Avatara final, care e reprezentat în tradiţia creştină ca <<a doua venire a lui Cristos>>(…) – cf.
Idem, p. 274-276.
―Nu s-a observat suficient analogia care există între doctrina adevărată şi doctrina falsă; Sf. Ipolit, în opusculul său despre Anticrist, dă un exemplu
memorabil, care nu-i va surprinde pe cei care au studiat simbolismul: Mesia şi Anticrist au, amândoi, ca emblemă, LEUL!‖ – cf. P. Vulliaud, La Kabbale juive, vol. II, p.
373. ―Motivul profund, din punct de vedere cabalistic, se află în considerarea celor două feţe, luminoasă şi obscură, ale lui Metatron; iată de ce numărul apocaliptic 666,
<<numărul Fiarei>>, este şi un număr solar. (Acest număr este format mai ales de numele Sorath, demon al soarelui, fiind opus ca atare îngerului Mikaël)‖ – cf. René
Guénon, Regele Lumii, Rosmarin, Buc., 1994, p. 30.
16
- René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Buc, 1995, pp. 282-283.
17
- Cf. Frithjof Schuon, Să înţelegem Islamul - introducere în spiritualitatea lumii musulmane, Humanitas, Buc., 1994 : dhikr= (în arabă) amintire, pomenire, având
drept modalităţi concrete invocaţia(…). Realizarea spirituală este o ANAMNESIS a ceea ce a fost dintotdeauna şi nu a încetat să fie, în ciuda iluziei şi a uitării. În
esoterism, termenul se aplică formulelor ritmice a căror repetiţie vizează armonizarea diverselor elemente ale fiinţei şi determinarea vibraţiilor susceptibile să deschidă
comunicarea cu stările superioare ale fiinţei şi cu Divinitatea însăşi. Sufitul se va strădui să atingă un dhikr permanent, o incantaţie continuă centrată pe un Nume Divin (cel
mai adesea: Allah) sau pe Shahadah: întâi în cuvânt, apoi în inimă, în stare de veghe sau somn(…)‖. La fel, cf. Remus Rus, Istoria filosofiei islamice, Editura
Enciclopedică, Buc., 1994.
13
2013
Ştefan DUMITRESCU
VERONICA MICLE, MIHAI EMINESCU, ION CREANGĂ
MAREA IUBIRE DIN ISTORIA LITERATURII ROMÂNE, DINTRE MIHAI EMINESCU ŞI VERONICA
MICLE ŞI CEA MAI FRUMOASĂ PRIETENIE LITERARĂ CEA DINTRE MIHAI EMINESCU ŞI ION
CREANGĂ*
În fiecare an la 15 ianuarie îl sărbătorim pe marele poet Mihai
Eminescu… Puţini ştiu însă că Mihai Eminescu nu este numai cel
mai mare poet dat de acest pământ, ci unul dintre cele mai mari
spirite creatoare pe care le-a dat neamul traco-dacilor. Profesorul
Ovidiu Drimba afirmă despre Mihai Eminescu că este cea mai mare
minte pe care a ivit-o acest pământ de la Deceneu până azi.
Ceea ce este foarte adevărat. Într-un eseu bine argumentat al nostru,
intitulat „ Mihai Eminescu – un Iisus al poporului român‖ afirmam
că Mihai Eminescu este un spirit superior trimis din cealaltă
dimensiune în istoria neamului daco-românilor pentru a energetiza,
pentru a re-împrospăta şi dinamiza energiile creatoare ale
subconştientului colectiv, ale Organismului naţional românesc.
Este desigur o Ipoteză tulburătoare cu mari şanse de a fi adevărată.
Şi într-adevăr, aşa după cum se ştie din Istorie, după marea lui jertfă
a poetului. România începe să se dezvolte în toate domeniile, să se
modernizeze, urmând ca peste numai trei decenii, în anul 1918 să se
împlinească marele vis al românismului, realizarea marii unităţi
naţionale, moment în care fenomenul daco-românesc multimilenar
atinge în existenţa, în istoria sa punctul cel mai înalt de dezvoltare
şi evoluţie!
Aşa după cum se ştie, în cazul marilor personalităţi creatoare ale
istoriei umanităţii, aceştia nu încetează de a mai fi o dată cu moartea
lor fizică. Ba dimpotrivă, asemenea unei stele care urcă pe cer,
strălucirea lor creşte până la a deveni luceferi şi sori. Omul şi opera
alcătuiesc un fenomen osmotic unitar, căpătând dimensiunile
legendei, ale mitului, ale fenomenului cultural. Eminescu este cel
mai mare fenomen cultural, creator de spiritalitate, de evoluţie, din
istoria culturii acestui neam. Asemenea unei uzine creatoare de
spiritualitate fenomenul Eminescu a continuat să lucreze, să
crească, să creeze, să se dezvolte, să inspire, să energetizeze
dezvoltarea literaturii şi a culturii române, cu o forţă din ce în ce
mai mare, cu cât am urcat în viitor.
Eminescu este în acelaşi timp un fel de inimă care pulsează
necontenit în marele cosmos cultural românesc, văzut în dezvoltarea
sa prin timp. Odată cu trecerea anilor aceşti mari creatori capătă
puteri extraordinare. De exemplu Eminescu are o mare putere de a
eterniza, persoane, întâmplări, idei, de a le da noi dimensiuni, noi
străluciri.
Cine mai ştie astăzi cine sunt părinţii domnitorilor români din
secolul al XIX-lea de până la Cuza? Nu mai ştim nici cum îi
cheamă, şi cine erau părinţii Domnitorului Ion Alexandru Cuza. Dar
îi ştim foarte bine, şi îi cinstim cu recunoştinţă, pe cei care au fost
părinţii lui Mihai Eminescu. Au fost căminarul Gheroghe Eminovici
şi Raluca Eminovoci, fiica stolnicului Vasile Iuraşcu din Joldeşti.
Cunoscându-i din pozele din manuale, parcă îi vedem vii în faţa
ochilor şi le suntem recunoscători că ni l-au dăruit pe marele poet.
Nu mai ştim azi cine au fost primii miniştri români, miniştri şi
iubitele lor, din secolele XIX şi XX. Iubitele lui Eminescu sunt însă
nemuritoare, începând cu acea adolescentă, Casandra a Lupului, de
care s-a îndrăgostit Eminescu, adolescent fiind. . Iubita care a murit
la nouăsprezece ani la Ipoteşti. Iar despre Veronica Micle ce să mai
spunem. Va rămâne imaginea şi simbolul iubirii în cultura română
cât va exista acest neam ş şi căt va fi i cultura creată de români. De
ce? Pentru că geniul, asemenea legendarului Midas, din mitologia
greacă, care prefăcea tot ce atingea în aur, are marea capacitate, de
a eterniza tot ce vine în contact cu el! Astfel îi ştim acum, numele
lor au rămas în cărţile de istorie literară, pe toţi prietenii lui
Eminescu, pe toţi colegii lui. Poate că dacă nu l-ar fi întâlnit pe
Eminescu, Veronica Micle, una dintre multele poete ale celei da a
doua jumătăţi a secolului XIX, din literatura română, (despre care
astăzi nu mai ştim nimic!) ar fi fost o ilustră necunoscută. Pentru că
a făcut parte din viaţa poetului, a geniului, pentru că i-a inspirat
dragostea, pentru că au trăit împreună o mare iubire, ea va fi pentru
întotdeauna nemuritoare ca li Eminescu! Ea va fi marea iubire şi
marea doamnă a literaturii române!
SFERA EONICA Anul II, Nr.2 (Ianuarie)
Veronica Micle a fost cea care i-a dăruit clipe de fericire, cea
care l-a inspirat… De aceea ea va fi eternă ca şi iubitul ei! Ca şi
poezia şi ca şi dragostea! Ei bine, uitându-ne astăzi în urmă, în
istoria literaturii române, observăm un lucru dureros... că istoria
literaturii române (şi chiar şi literatura română) este foarte săracă
în ceea ce am numi „mari iubiri‖. Singura mare iubire din istoria VERONICA MICLE
literaturii române este „marea iubire dintre Mihai Eminescu şi Elogiul 1
Veronica Micle‖. Mărturisim că ne-a întristat acest adevărar,
faptul că istoria literaturii române este foarte săracă în „mari Cum şade lumina ca apa în pahar
iubiri‖, şi chiar în iubiri normale. Ei bine, Marea iubire dintre şi chipul ei zâmbind
Mihai Eminescu şi Veronica Micle, aşa cum o cunoaştem noi din cheamă amurgul
poezia lui Eminescu, din scrisorile lor, şi aşa cum a fost ea în
realitate, este cea mai mare şi cea mai frumoasă, tulburătoare Albăstrui oraşul
iubire din Istoria culturii române, şi cu siguranţă una dintre cele În bibliotecă literele cad
mai mari şi mai frumoase iubiri din istoria literaturii universale. Pe covor
Atât cât cunoaştem noi cu umilele noastre posibilităţi! Fibule de onix scoţând clinchete roşii
În fundul lumii
*** Chipul lui Mihai Eminescu
De asemenea cunoscând bine istoria literaturii române vom Răspândeşte în jurul lui o lumină
spune că prietenia dintre Eminescu şi Ion Creangă este la fel, de verzui-putredă.
departe, cea mai frumoasă prietenie dintre doi scriitori, şi una Mâna Veronicăi Micle (oh
dintre cele mai frumoase prietenii din istoria literaturii Turla argintie a conceptului
universale. Adevărul acesta ne-a emoţionat şi ne-a impresionat. Se vede
(...) Prin dragostea şi prietenia ce i-au purtata-o lui Eminescu, cel De departe
care-i adună lângă el, formând o Trinitate a iubirii şi a prieteniei, Gândul s-ar putea aşeza pe ea ca o
Eminescu, Veronica Micle şi Ion Creangă, pe care Domnul i-a albină)
chemat la el în acelaşi an, 1989, aceşti scriitori rămâni pentru Coboară singură pe poteca
vecie ca un fel de constelaţie a literaturii române, strălucind pe Ce duce la Mare
cerul neamului românesc, al culturii române şi al istoriei culturii Înserarea se strecoară
universale. Prietenia şi dragostea lor o elogiem în versurile care Ca o pisică
urmează. Prin apeductele de sticlă
Amărui
Şi de vor, ori de nu vor, detractorii lui Eminescu şi ai culturii Ale câmpiei
române, atunci când vorbim despre Eminescu, o vedem lângă Ca tăişul infinitesimal al unei
umărul lui şi pe Veronica Micle. Ea a fost şi va fi pentru toţi Lame
iubitorii de literatură şi pentru toţi cei care vor scrie poezie Laura În curtea conceptului se înalţă turla
sau Beatrice din istoria poeziei universale. Şi veşnic chipul ei va
fi în apropierea chipului poetului în minţile românilor! Astfel că Unui ţipăt
atunci când ne vom gândi la Eminescu o vom vedea în minte şi Mireasma esenţei ne învăluie ca
pe Veronica Micle. Şi când îl vom sărbători pe Eminescu o un
sărbători în inima noastră şi pe Veronica Micle, muza apus
inspiratoare a poetului! Şi undeva în apropierea lor, privindu-i cu ea îi spune iubitului ei
drag, îmbrăţişându-i cu privirea lui caldă, va fi blajinul şi hâtrul oh, dragule
prieten al lor, Marele Povestitor Ion Creangă! minţile noastre se vor plimba singure
* Spicuiri din prefaţa volumului „Veronica Micle, Mihai prin zăvoaiele fastuoase
Eminescu, Ion Creangă‖. strălucind
ca nişte turle de magneziu.
GLORIE DOMNULUI MIHAI EMINESCU
Elogiul 2
ŞI A VENIT ASEMENI UNUI MIRE
Glorie domnului Mihai Eminescu imnuiau pietrele! Elogiul...
Glorie domnului Mihai Eminescu imnuiau pietrele!
Glorie domnului Mihai Eminescu imnuiau pietrele! Şi a venit asemeni unui Mire
Glorie domnului Mihai Eminescu imnuiau pietrele! Visat în nopţile adânci de chin
Şi deodată le-au crescut crini înalţi în mâini! Şi a venit cum vine primăvara
Şi cum pe cer cocorii lumii vin.
Glorie domnului Mihai Eminescu imnuiau lăcustele!
Glorie domnului Mihai Eminescu imnuiau lăcustele! Şi cum în vârful ramurii răsare floarea
Glorie domnului Mihai Eminescu imnuiau lăcustele! Visată de sămânţă ani întregi
Glorie domnului Mihai Eminescu imnuiau lăcustele! Ce-o conţinea în sine ca pe-un suflet
Şi deodată le-au crescu lumânări înalte în mâini! Cum tronurile îi conţin pe regi
Glorie domnului Mihai Eminescu strigau albiile râurilor! Fructul istoriei ce-a aşteptat atât
Glorie domnului Mihai Eminescu strigau albiile râurilor! Să vină primăvara şi lumina
Glorie domnului Mihai Eminescu strigau albiile râurilor! Cum răul izbucneşte-o dată-n bine
Glorie domnului Mihai Eminescu strigau albiile râurilor! Şi binele şi-arată iarăşi vina!
Cu râurile înalte în mâini arzând ca nişte lumânări!
14
OH, CUM SE PRIVEAU EI
ÎNFIORAŢI!
Elogiul 3
Oh, cum se priveau ei înfioraţi!
Inima lui cântând
S-a transformat în ochi
Şi inima ei cântând
S-a transformat în ochi!
Oh, ca să se privească
Mii de ani mii de ani
Cei doi ochi imenşi
Din piepturile lor!
Şi buzele lui
s-au transformat în ochi
şi buzele ei
s-au transformat în ochi!
Oh, ca să se privească
mii de ani nesăţioşi
cei patru ochi imenşi
de pe faţa lor!
Oh, şi toate celulele trupului lui
Cântând în gura mare
Au început să se transforme în ochi
Au început să se transforme în ochi!
Oh, şi toate celulele trupului ei
Cântând în gura mare
Au început să se transforme în ochi
Au început să se transforme în ochi!
Ca să se privească nesăţioşi
Ca să se privească nesăţioşi
Miliarde de ani
Miliarde de ani
Toată eternitatea
Toată eternitatea!
(...)
Elogiul 4
Oh, cum trec domnii Mihai
Eminescu şi Veronica
Micle pe sub munţii înfloriţi
Parcă ar fi mirii lumii parcă
Ar fi cerbii
Cu stele în coarne parcă ar fi corăbii
cu
Velele în flăcări
Susţinând bolta lumii
În vremea aceasta în seminţe au loc
Mari baluri
Mireasma albăstrie a esenţei
luminează
Odaia pustnicului
Pe suprafaţa conceptelor creşte
Mătasea broaştei ( lumina e
sentimentul soarelui frunza e
sentimentul arborelui
râul e
sentimentul clipocitor al muntelui
moartea
al cui sentiment este ?) în
curând drumurile se vor
transforma în mari conducte
iubirea se vede în fundul lumii ca
un opaiţ
o, cum trec domnii Mihai Eminescu
şi
Veronica Micle
Pe sub munţii înfloriţi !
SFERA EONICA
MIHAI EMINESCU
Elogiul 5
cântau pietrele ca privighetorile
cântau pietrele ca privighetorile
cântau pietrele ca privighetorile
cântau pietrele ca privighetorile
cântau pietrele ca privighetorile
cântau pietrele ca privighetorile!
STRIGĂTUL LUI
Elogiul 6
Răspunde iubito când strig
În curând se va face târziu
Şi va fi un întuneric în lume
Că n-o să mai pot niciodată să
viu!
VERONICA MICLE ŞI MIHAI
EMINESCU
Elogiul 7
Cine a făcut din mâinile lor (care
se căutau prin lume
umblând singure pe
drumuri) o
cruce
şi a înfipt-o pe
vârful muntelui
şi crucea a înverzit!
VERONICA MICLE
Elogiul 8
Ea s-ar înălţa la cer dacă
n-ar ţine-o dealul în braţe
ea ar începea să cânte dacă
n-ar avea gura de sticlă
o, glorie dumitale Veronica Micle
cea care l-ai făcut o
clipă fericit pe poet
el trece asemenea unui echilibrist
pe orizont în
toga lui ce răspândeşte o lumină
verzui roşietică în
mijlocul oricărei toamne
arde o candelă
pe ţărm un atom tăiat în două
sângerează
în paharul de pe masa văduvei o
inimă înfloreşte
(oh, şi într-un târziu iată
vedem realitatea fugind ca o
cârtiţă în fundul lumii)
câtă tragedie e în aer
mâinile Veronicăi Micle trec prin
văzduh râul se întoarce cu faţa în
jos (Mihai Eminescu
iese din codri
e o statuie de uraniu răspândind o
lumină tomnatecă
pe ţărm capul oceanului
cu ochii închişi
în sate copiilor le creşte
pirul pe faţă)
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
CU MÂINILE ÎNTINSE George ROCA
CĂTRE TINE Sydney, Australia
Tu eşti un mal al râului, al mării,
Eu blândul, malul celălalt. LANSARE DE CARTE LA EDITURA
Cu mâinile întinse către tine NIRAM ART DIN MADRID – DOREL
Dinspre adânc înspre înalt. SCHOR „COSTUMUL LUI ADAM –
ASCUNS DUPĂ CUVINTE”
Tu eşti corola crinului cântând,
Eu rădăcina lui din adâncimi
Şi astfel în tăcere şi în rugă,
Te port de la-nceputul timpului pe
mâini.
Tu eşti aripa stângă a Condorului,
TU TREBUIA
Pierdut SĂ FII A MEA,
în abisalele-nălţimi,
FEMEIE!
Eu sunt aripa cealălaltă a lui,
În ţipetele lui devenind mâini.
Tu trebuia să fii a mea femeie
misterioasă şi bună
Dumnezeu mi te-a dăruit ca pe un
altar
Din alte lumi se-aud ţipetele
bâtlanilor, rar Editura „Niram Art‖ din Madrid lasează cartea „El Traje de
Am fi mers mii de ani prin ninsori Adán—Escondido detrás de las palabras‖ (Costumul lui
ţinându-ne de mână Adam – Ascuns după cuvinte) a scriitorului de limbă
română (stabilit in Israel), Dorel Schor. Volumul, o
Tu trebuia să fii a mea femeie culegere de aforisme (personale, desigur!) se
subţire şi-naltă complementează cu cele 50 de ilustraţii ale talentatului
Ar fi înflorit pădurile de atâta caricaturist Constantin Ciosu. Traducerea este făcută de
iubire Fabianni Belemuski.
Dumnezeu ar fi venit pe ţărmi ca
un mire Lansarea va avea loc în data de 15 februarie 2013 orele
Şi te-ar fi zidit la-nceputul 21:30
timpului Poartă la Cafeneaua Literară „ESPACIO NIRAM‖
Calle Independencia Nr.2 , Madrid, Spania
Tu trebuia să fi a mea femeie Vor fi prezenţi personalităţi culturale şi oameni de litere
adâncă, strălucitoare spanioli şi români.
Aşa, se-nnoptează în istorie grav Mai multe detalii despre conţinutul cărţii se pot vedea în
şi trist prezentarea:
În veci pe cruce va rămânea http://www.youtube.com/watch?v=NpD7IqEUOtk&feature
Christ =youtu.be
Şi tot universul, de tine, îngrozitor
mă doare! Iată ce declară despre autor şi scriierile sale câţiva critici
literari din diferite ţări:
„Pentru un admirator al umorului absurdului, în oricare din formele sale artistice, studiului cărţii «Costumul lui
Adam – Ascuns după cuvinte», este o adevărată plăcere, un volum de aforisme în care se găseşte condensata o
întreaga experienţă de viaţă”. (Diego Vadillo López, filolog, profesor, politolog, critic de artă şi scriitor
madrilen)
***
„Pe Dorel Schor îl pasionează cuvintele, viaţa lor, relaţiile dintre ele, asemănările şi deosebirile, sinonimia şi
antonimia lor. E atent la vorbirea oamenilor, spusă sau scrisă, la zicerile lor. Schor le adună de unde poate şi le
citează în rubrica sa pe cele marcate de inedit, paradoxal, umor, isteţime de observaţie sau exprimare originală.
Îi plac fineţurile adjectivale şi adverbiale, mai ales cele spaţiale şi temporale. (...) Dorel Schor e colecţionar prin
vocaţie. Are o impresionantă colecţie de artă, în permanentă imbogăţire. Pe lângă tablouri, colecţionează însă,
şi ciudăţenii omeneşti, gesturi, năravuri, tipuri, sucituri sau scâlcieri de fraze ori cuvinte. Unele intră ca materie
primă în schiţele sale umoristice, altele în «zicerile” sale»”. (Zoltan Terner – regizor de film şi de televiziune,
poet, eseist, critic literar şi prozator stabilit în Israel)
***
„Dorel Schor, de un sfert de secol doctor in orasul israelian Natanyah, se considera in continuare slujbaş al
literelor române (a debutat la „Junimea” acum 35 de ani) ... Nu se incadreaza foarte exact nici in categoria
maximelor, nici a aforismelor, nici „stricto senso” in aceea a cugetărilor. Au câte ceva din fiecare. Şi dacă tot
suntem la acest capitol: Vauvernague crede că «Maximele oamenilor dau pe fata inima lor», aşa că lectura
cărtii «Inger cu coarne» poate oferi, intr-o addenda virtuală, si portretul medicului Schor: un blajin inzestrat cu
ascuţit simţ al umorului, deosebit de sensibil, capabil să dibuiască cele ascunse dincolo de aparente, moralist
«cu mănuşi», care nu apeleaza la sentinte contondente, ci la terapia subtilă, inteligentă, a umorului fin – până la
urmă, tot coroziv. (...) Schor scrie în tonalitate strengarească. Ai senzaţia ca ţi se face mereu cu ochiul, fiind
îndemnat să afli şi grauntele de amuzament din fiece dimensiune a clipei...‖ (Mircea Radu Iacoban, dramaturg,
scenarist şi prozator român)
***
Dorel Schor este scriitor israelian de limbă română. Medic de profesie, (supranumit şi „Doctor în umor‖) este
născut la 30 iulie 1939 la Iaşi, România. Umorist, gazetar şi cronicar de artă plastică, membru al Asociaţiei
Scriitorilor Israelieni de Limbă Română (A.S.I.L.R.). A publicat şase volume individuale: „Şarpele şi Cupa‖,
„Zmeul cel mic‖, „Amărâtul fericit‖, „Doctor în umor‖, „Consultaţii gratuite‖ şi „Înger cu coarne‖. Este prezent
în numeroase antologii, printre care „5000 de ani de umor evreiesc‖ (O antologie subiectivă de Teşu
Solomovici), sau „The Challenged Generation/ Solo Har-Herescu‖ (ediţie bilingvă româno-engleză).
Colaborează la numeroase reviste de limbă română din jurul lumii.
15
Mihai BATOG-BUJENIŢĂ
CASTELELE DE CLEŞTAR ALE LUI HARRY ROSS
Cum zarva şi tumultul sărbătorilor sfârşitului
de an nu sunt deloc propice lecturilor, priveam
cu puţină tristeţe la cartea trimisă cu ceva
vreme în urmă de Harry Ross, oftam şi
treceam mai departe, aşteptând răbdător
clipele în care tihna cea binevenită este
completată, în modul cel mai fericit, cu cititul
unei cărţi despre care eşti sigur că te va
încânta. Desigur ştiam şi acest lucru deoarece
nu este pentru prima oară când citesc o carte
scrisă de acest autor prolific, fascinant şi, mai
mereu, surprinzător. Prin urmare, când
amorţeala specifică oricărui sfârşit de agitaţie
a venit, am deschis cartea: Viaţa în doi -
tandreţe şi calvar- editată la Europa Nova, în
anul 2004. Specific acest lucru pentru că deşi
editată cu aproape zece ani în urmă ea este şi
acum foarte actuală prin subiectul său:
dragoste şi căsnicie, iar acesta va fi la fel de
viu disputat în orice perioadă a istoriei. De ce?
Pentru că implică iubirea, un sentiment
complex, profund şi chiar determinant pentru
fiinţa numită om, dar şi căsnicia, o instituţie
fundamentală a societăţii omeneşti din toate
timpurile. De altfel Harry Ross, într-un foarte
inspirat cuvânt înainte numit: Gândul
autorului pe care l-am citit evident la sfârşit,
dar pe care în voi prezenta în preambulul
discuţiei, rezumă într-un mod foarte inteligent
ideea forţă a cărţii asemănând căsnicia cu un
castel de cleştar. La început splendid,
strălucitor şi aparent inexpugnabil fiindcă este
construit prin uriaşa forţa a iubirii, însă, cu
timpul, devenit din ce în ce mai meschin, până
la dimensiunile unui amărât de bordei în care
ura, dispreţul, trădarea, înşelătoriile de tot
felul şi uneori chiar crima maculează
iremediabil superba construcţie a începutului.
Cum este posibil, care sunt cauzele aceste triste
prăbuşiri, de ce se produce ea? Harry Ross nu ne
dă răspunsuri, evitând cu eleganţă şi înţelepciune
postura de moralist. Unul dintre mulţii care ne tot
sfătuiesc, de exemplu cum să devenim miliardari,
dar nu ne spun şi cum se face de nu au devenit
chiar ei. Mai ales că adevăraţii miliardari nu suflă
un cuvinţel despre metodele care i-au adus în
această poziţie. În fine, nici nu trebuia să ne
facem griji în privinţa autorului fiind el un
experimentat condeier care a reuşit, nu foarte
uşor, să ajungă la inimile cititorilor practicând un
stil absolut recognoscibil, printr-o aşezare a
cuvintelor în pagină fluent şi plăcut, dar nu fără
profunzimi şi de multe ori provocator de
autointerogaţii pentru cititorul atent la sensurile
de dincolo de text.
În consecinţă, evitând elegant posibilitatea
unui text plicticos, autorul ne propune de
fapt un exerciţiu interactiv, povestindu-ne o
serie de întâmplări şi lăsându-ne nouă,
cititorilor, posibilitatea de a le înţelege şi
interpreta cum dorim. Pe riscul nostru! Şi
ar fi bine să nu uităm că Harry Ross este un
om a cărui experienţă de viaţă are avantajul
transformării în înţelepciune. Aşadar, mare
atenţie la ceea ce putem citi dincolo de
textul convenţional!
Mi s-a părut foarte interesant şi faptul că
personajele povestirilor sunt şi evrei dar şi
români. Pe mine unul, nu mă miră acest
fapt ştiut fiind că autorul este un bun
cunoscător al celor două etnii şi cred că
subliniază astfel marea similitudine de
atitudini, concepţii şi comportamente
însumate conceptului pus în discuţie,
similitudine absolut firească, urmare a unei
convieţuiri seculare în care, combinate ca
într-un creuzet, normele morale au devenit
aproape identice. Un motiv în plus ca să ne
gândim de cel puţin două ori atunci când
suntem îndemnaţi să emitem idei stupide
despre diferenţe socio-culturale sau
confesionale.
Dar cam ce putem afla din povestirile, mai
mult sau mai puţin închipuite, ale domnului
Ross!? De exemplu că o căsnicie poate
intra în suspiciune şi atunci când un soţ,
mult prea motivat de profesiune, are secrete
faţă de soţia sa. Aici, cu o doză de umor
absolut specific, aflăm că se mai pierd şi
mătuşi în deşert, ori unchi la poker, dar un
soţ nu prea are dreptul moral să se piardă.
Însă, o soţie înţeleaptă poate readuce
liniştea şi dragostea înapoi în cămin. Numai
cu o condiţie: să nu-şi piardă prea repede
încrederea! (Momo).
Sau că trei mame sunt uneori prea multe
(Trei mame şi un copil), iar un căţel
simpatic şi iubit poate reconstrui o
căsătorie (Delia, Rexi şi iubirea). Umorul
destul de caustic dar bonom al lui Harry
Ross va fi remarcat din plin în schiţa Cum
am ajuns poligam, ori în Baia de plante,
însă şi forţa textului dramatic în Preţul
trădării. Mai aflăm despre riscurile unei
căsnicii în care, din motive de altfel bine
întemeiate, soţul lipseşte prea mult de acasă
(Soţul voiajor), iar despre suferinţele
iubirii, chiar dacă ni se par cunoscute ar fi
bine să aflăm şi din schiţa: Fructul oprit.
Dar cum o prezentare a unei cărţi nu
trebuie să cadă în păcatul dezvăluirilor, mă
voi opri aici. Nu înainte de a recomanda, cu
riscul de rigoare, recitirea, din când în
când, a povestirilor din această carte. Cum
zilnic experienţa noastră de viaţă se
îmbogăţeşte continuu şi sensurile reluări se
vor schimba funcţie de chiar propriile
noastre trăiri. Iar dacă avem prieteni la care
ţinem cu adevărat le putem recomanda, fără
nici o ezitare, lectura acestei cărţi. Cândva,
poate, ne vor mulţumi!
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
Eonice
Ieşind din somn, a Gândului
trezire
e-a Sinelui ascuns, cel bicefal?
primordial altoi zeiesc prin
pervertire
gelosul duh, cu suflet în aval
Sigiliul Lor, cel dublu
ancestral,
l-au înfierat prin somn
Interstelarii?
ca info-grafem, dihotomic
graal,
L-au ocultat prin veacuri
arhivarii
Altoi perfid, pervers prin
nerodire,
El poartă stigma zborului
căzut
În mreaja feminină din Iubire,
Foamei de sine-a uterului mut
Logos dual: zburata lui târâre -
Şansa Teandrei, Fiul, cel
născut?
EUGEN EVU
Eres nordic
Din vârf de brad mă ceartă
pitpalacul:
Ce-i pentru mine trilul în spirală
Suind, spre Nevăzutul, pe aracul
Unduitor, e verbul tău, colacul
Dualei hrane-a minţii şi credinţii
Ce-o pierzi şi iar o afli, din
Părinţii
Cunoaşterii prin timp
îmbătrânite…
Cuib capul tău, cu aripi
învrăjbite
Purtând durerea din sămânţa
ouătoare
Zvâcul desprinderii-n orgasme
clare !
Zadarnic nu-i nimicul care râde
Nici al substanţei zvon,
străluminare
A ce a fost şi iar va fi!
Splendoare
Prin care moartea-n vis se
sinucide.
Din avatar zeiesc, Hiperboreia,
Un tropic nou ţi-a dăruit:
Femeia!
Nu simţi ca Verb cum
Onomatopeea-
Cuib fără cântec –plânge Mama
Geea?
Curcubeu cu solzi ?
Stimul primar, prin sâmbure-mpărţit
Cuvântul doritor în Heremenia -
Şi prin aceea Roditor? Fiind Cheia
Cunoaşterii de Sine- a fost menit:
Magia sacră-o are-n Ea, femeia?
Din cosmo-zbuciumare, Mama Geea
Genezei ca Incest? Prin Epopeea
Ce ni se-ascunde-n felurimi oculte
Şi-n veac transpare doar ca-
ntrezărire?
Doar cei mai singuri, nepereche-
asculte
Oracularul zvon, ca răzvrătire
Sfinxul stelar, Luxferris, de lumină
Zis Purtătorul, prin Nefericire
Principiul lui, din Pronia Divină
L-a-nsămânţat, ca Lege-n Omenire.
Ecou extazic! Cel ce nu-şi răspunde
Decât la vămi din zodii rotitoare-
de lună-n carne oglinditul Soare…
Noi ştim o clipă, prin Îmbrăţişare
Să n-auzim cum moartea-i roditoare
Prin sacrificiu-n operă, etern
A celor ce s-au smuls din
CosmInfern?
- Un curcubeu cu solzi !
Desfătarea
Cunoşti ceva mai dulce-aprins,
tu, oare,
Decât ce-au fost numit cei
vechi
prin Desfătare,
Semantica, prin Verb,
dezvirginare?
Din Făt-Frumosul facerii de
sine
Al dorului celest, prin
Devenire,
-Amoru-i fruct muşcat,
destăinuire!
Sufletul uită tot ce Duhul ştie
Melodiind prin Basme Apa
Vie.
16 SFERA EONICA Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
La cumpăna dintre ani, când ne SUNT MILIARDARUL SUFLETULUI MEU
bucurăm ca să acoperim, de fapt,
tristeţea trecerii, peste noi şi cu noi, a
încă unui an, este oarecum firesc să te La rachetele care se aruncau cu
întrebi (dacă nu te întreabă altcineva)Dar mi-a adus din nou, în suflet, România, pe care nemiluita asupra noastră, s-a răspuns
cam cum stai cu „bilanţul‖... Pe mine am revăzut-o în acest interval de timp. 50 de ani aşa cum trebuie. (Deşi unii vroiau
m-a onorat cu atenţia sa, adresându- de la terminarea liceului soţiei mele. Şi iată-ne la pălălaia şi mai mare). Personal, eu
mi două întrebări în acest sens, Brăila. Acolo i-am cunoscut pe foştii ei colegi. Mă văd importanţa cuvintelor înaintea
domnul Puiu Popescu, editorul şi dusesem să fiu „soţul soţiei sale‖, deci un pic armelor. Din păcate în locul
neglijat, căci ea este sărbătorita.
directorul publicaţiei internetale şi al tratativelor – pentru care nu cred că s-
ziarului „Observatorul‖ din Canada şi Oraşul, altădată înfloritor, cosmopolit, plin de au făcut toate eforturile - ne-am
Statele Unite, precum şi – datorită farmec, m-a decepţionat. E un oraş sărac acum, deprins cu războiul. Deşi se bate pasul
apariţiei sale electronice – cu cititori
sărman, degradat, cu imobile de mare clasă pe loc. Haifa, Israel
în întreaga lume. Domnia sa mi-a arhitectonică ce stau să se dărâme, deşi fac parte Dar aş sublinia că în acest ultim –
adresat două întrebări care, recunosc, din Patrimoniul Naţional. Lume modestă, apăsată, Mă bucur că unii oameni
m-au pus pe gânduri. Simplu şi la
măcar de-ar fi ultimul, cu adevărat! – mă consideră util, că le face
obiect, m-a întrebat – în cadrul unei
preocupată de lucruri mărunte, de supravieţuire. în acest ultim război, echilibrul, plăcere să se gândească la
anchete a publicaţiei amintite - cum a curajul, disciplina (nu tocmai mine. Ca urmare, mă
fost pentru mine anul 2012 şi ce aştept, Dar să revin la întâlnirile pline de farmec şi obişnuită pe la noi) lipsa de panică,
nostalgie ale celor care, cândva, de mult, au fost străduiesc să scriu şi în
ce-mi doresc de la anul 2013. Intrebări atmosfera generală pozitivă, pentru continuare, cât şi cum mă
doar aparent simple, pentrucă ele colegii soţiei mele. M-a impresionat calitatea, susţinerea armatei, au fost la ele
implică atâta viaţă, atâtea evenimente bunul simţ al acestor oameni. Eu nici n-am simţit pricep eu. Iar faptul că
acasă. Din păcate ne-am obişnuit cu „Observatorul‖ – această
care, vrei nu vrei, dacă e vorba de presă, că sunt o „anexă‖, iar de antisemitism – nici astfel de situaţii, cu distrugeri şi
trebuie să le cam schematizezi, să le vorbă. S-au reînchegat prietenii, m-am îmbogăţit revistă puternică şi serioasă,
reduci, să le presezi în cât mai puţine
sânge, şi vieţi omeneşti sacrificate. Şi, frumoasă şi inteligentă îmi
şi eu cu amiciţii de valoare. De la Brăila am mers din şi mai mari păcate, şi conducătorii
cuvinte... În felul acesta, desigur, nu
la Bacău. Oraşul, prin comparaţie, străluceşte. publică cu plăcere unele
poţi realiza decât un text cu multe s-au deprins cu astfel de rezolvări articole, mă face să-mi simt
lacune. Riscurile meseriei! Încât, ce să-i Curat, elegant, cu vitrine aranjate cu gust. temporare... Aceste stări de lucruri pe
Dimineaţa, când se merge „la servici‖, lume clapele computerului meu
faci? Faci ce poţi să faci. Şi te mai care mi le-a adus anul 2012, întunecă alintându-se cu modestie şi
dumireşti şi tu însuţi... îmbrăcată decent, adecvat, fără stridenţe. Case, bunicăreala mea optimistă şi totală, a
blocuri, vile, eleganţă, maşini cu mărci orgoliu. Aceleaşi gânduri,
mea şi a atâtor alor oameni, de aici şi desigur - şi despre „Jurnalul
În general, pentru mine, anul care remarcabile, dar şi o lume de periferie, nu numai de oriunde; căci ce se întâmplă aici, se
aproape a trecut, a fost bun. Frumos şi pe la margini... Foştii colegi, amintirile unei lumi Săptămânii‖.
bun. Dar şi contorsionat, potrivnic şi
poate întâmpla în ori ce ţară de pe
total dispărute... Totodată, o presă locală jalnică. glob... Eu sunt un miliardar de
răutăcios. Un an cu mai de toate. Un an Cât priveşte Anul 13
ca toţi anii. Felul în care-l privim, el
(Sunt subiectiv, recunosc! Totuşi...). Peste tot şi bucurii sufleteşti, ca majoritatea
toate, condiţia mea de intelectual dezrădăcinat, (lăsând deoparte întrebările
este cel ce se schimbă, căci, o dată cu dintre noi (mă refer la cei de-o vârstă mele ascunse, fricile şi
trecerea timpului şi noi ne modificăm. evreu cândva naiv şi încrezător în românitatea cu mine).Noi, oamenii de bine suntem
A fost un an ca toţi anii, după cum şi eu mea, românitate pe care o mai respir şi mi-o simt laşităţile omeneşti care,
fericiţi să ne ocupăm de nepoţi şi vreau - nu vreau, există)
sunt un om ca alţi oameni. Şi aşa - şi şi astăzi, alături de evreitatea mereu mai puternică, copii, să asigurăm o faţă bună a lumii
aşa! Mie mi se pare, acum, la cei de dragostea pentru locul acesta unic care este sunt aproape convins că va
de mâine. Dar, în spatele fi un an bun! Deşi nu sunt
aproape 74 de ani ai mei, că acest an a Israelul. La Asociaţia Scriitorilor de Limba
fost ceva mai scurt, mai grăbit. Văzând
conducatorilor de state, se află un superstiţios, în
Română nu puţini îşi pun întrebarea: scriitor oligarhia financiară a lumii. Care
eu că aşa stau lucrurile, încerc să pun adevăratul sens al
frână acestei grabe cotidiene, mereu mai
israelian de limba română sau scriitor român urmăreşte o cu totul altfel de bogăţie.
locuitor în Israel?! Cred că şi una, şi alta... cuvântului, pentru mine
acerbă. S-o temperez. „O, clipă, rămâi, Nu sufletească, nu omenească. cifra asta înseamnă noroc.
eşti atâta de frumoasă!‖... Ceea ce mă Deştepţii lumii sunt nişte proşti! Ce aştept de la anul care
bucură, e că n-am făcut pactul cu Apropo de România acestui an – m-a dezgustat Păcat! Avem nevoie de alţi deştepţi,
mascarada politică de atât de joasă calitate. Trist, vine? Nu aştept nimic. Ce
diavolul, nu m-am vândut, mi-am care să apere esenţa vieţii şi bucuria va aduce, aia va fi. Nu mi-e
păstrat demnitatea, am rămas eu foarte trist... După cum şi antisemitismul prezent de a fi bunici, de a exista nepoţi, care
însumi, la ale mele, multe, puţine, la mai multe nivele, urât şi atât de neonorabil dator cu nimic. Eu îi sunt
să înţeleagă că numai înţelegerea şi nu dator lui! Să continui să
câte-or fi, la vârstele mele, pentru o naţiune demnă, cu oameni de valoare, ura pot face viaţa viaţă! Altfel,
descoperindu-le şi cizelându-le antisemitismul aproape fără evrei m-a mâhnit şi bunicăresc, să mă bucur de
cancerul moral ne va ucide pe toţi. începerea fiecărei zile, să-
părţile lor bune şi frumoase. N-am m-a răscolit. Trist adevăr, care umbreşte patima Dar, deocamdată, armele au tăcut. E mi onorez prietenii, familia,
jinduit a fi altceva sau altcineva decât mea luminoasă pentru România. Rămâne speranţa timpul acum să ne cultivăm florile din idealurile... Să fiu mai bun,
sunt. Mă simt bine cu mine, deşi sunt că mai multă gândire şi cultură vor mai schimba
nemulţumit de mine (uneori, balconul casei, sau din grădină, dar mai tolerant, mai util, şi să
faţa lucrurilor. Dar cel mai important, deocamdată, mai ales cele din suflet! Viaţa-i
adeseori).
este cum acţiunează diriguitorii. Nu cum vorbesc mă iubesc mai mult, căci
Şi ce sunt eu, la urma urmei? Un om frumoasă, mereu mai frumoasă. numai astfel, iubindu-mă
cei mai mulţi dintre ei, ci cum acţionează. Ei se Timpul, anii care trec, lucrează. Când
care-şi trăieşte omenia, un bunic iubit mai adevărat, îi pot iubi cu
de cei trei nepoţi ai săi, un soţ cu
exprimă bine, cu etichetă bună, semnalizează aşa un nepoţel de patru ani imi spune că
cum e normal, dar maşina o ia în altă direcţie. folos pe cei din preajma
„zâmbetul lui Dumnezeu‖ în casă şi mă iubeşte, îmi creşte inima şi simt că mea sufletească. Şi, dacă
în destin (am citat-o pe soţia mea) şi Deci diriguitorii nu acţionează după cum li-i sunt, într-adevăr, miliardarul vieţii
vorba... pot - să scriu mai bine! Mă
un condei care se vrea mult mai mult mele. Iată de ce, în primul rând, anul amăgesc, am nevoie de
decât reuşeşte, dar împăcat şi cu câte acesta a fost, pentru mine, un an
Au fost în anul acesta şi nişte chestii legate de această dulce şi temeinică
ceva ce izbuteşte a fi... Sunt un om frumos. Cuget, exist, mă bucur de
bogat! Nepoţii mă iubesc, deci sunt sănătate, deodată am devenit un tip suspect, m-au beţie, care crede că scrisul,
farmecul vieţii! cultura, educaţia pot să-i
miliardarul sufletului meu. Şi-mi analizat, m-au scotocit, n-au găsit nimic, dar m-au Pe planul scrisului meu, mă simt
permit să mă bucur, în acest context, mai chemat „la control‖ după vreo trei ani de facă pe oameni mai buni. Şi
oarecum mai mult luat în seamă, deşi poate că la anul voi mai
de un Premiu al Asociaţiei Scriitorilor acum încolo – asta ca să nu se cheme că n-au şi nu am a mă plânge nici până acum.
Israelieni de Limba Română din medicii un rol pe lumea asta de aici, din Israel. scoate o carte... La mulţi
Un alt Premiu, decernat de Centrul ani!, asta vă doresc eu
Israel, premiu care poartă numele lui Adevărul e că a fost o alarmă falsă. Apropo de Cultural Israeliano-Român, pentru dumneavoastră, dar şi mie
AL. MIRODAN. L-am primit în acest alarme, nu numai false, ci chiar şi adevărate, am publicistică, m-a onorat, iar lângă el şi a lor mei!
an 2012, ceea ce dă timpului meu de avut parte, după cum se ştie, şi de ele, nu de mult,
acum, o dimensiune şi mai se aşează, zilele astea, şi o recentă
într-un război impus de atacuri asupra populaţiei „Diplomă de Excelenţă‖, a unei
frumoasă... Anul a fugit. civile, la graniţe şi în interiorul ţării, de către un distinse reviste de cultură de la Sibiu.
duşman de moarte!
17
Pe domnul Héctor Martínez Sanz l-
am cunoscut la „Espacio NIRAM‖
(Spaţiul de Artă şi Cultură româno-
spaniol), recomandându-mi-se
simplu: „Hector‖! Am înţeles, din
scurtul schimb de cuvinte ce l-am
avut prima dată, că este profesor.
Într-un alt dialog, am înţeles că este
şi filozof, şi critic de artă şi poet
totodată. Spunându-mi că este un
admirator al lui „Mihai Eminescu‖,
am tradus odată poemul „Criticilor
mei‖ şi i-am prezentat traducerea
pentru a mi-o corecta şi a-i culege
totodată impresiile, pentru că am
tresărit, ca român, când am auzit că
el însuşi este un admirator al
romanticilor români. Bineînţeles că a
urmat o „lecţie― interesantă de Limba
Spaniolă...
Pe data de 10 Martie 2010, aici în
Madrid, a avut loc lansarea lucrării
domniei sale intitulate „Pentagon‖,
lucrare ce reuşeşte a fi ceeace-şi
doreşte încă din titlu, un Pentagon,
un fel de fortăreaţă a artei şi culturii
noastre româneşti, în care profesorul
Martínez Sanz cheamă la apel cinci
genii universale de origine română:
Brâncuşi, Cioran, Ionescu, Tristan şi
Eliade. Ca un cercetător iscusit,
îndepărtază cu meticulozitate şi
multă răbdare, colbul aşezat de timp
şi pietrificat neguri şi ploi de pe
creaţiile acestor mari români ale artei
şi culturii universale, folosind doar
acea perie fină a grijuliului arheolog
cuprins de febra descoperirii
nemuririi sufletului, şi care mai are
puţin până să exclame évrika! Şi mă
întreb: S-o fi gândit oare, acest atât
de simplu om, la prima vedere şi aşa
de erudit ce-l descoperi după ce-i
citeşti cartea, că va ridica unei ţări,
aflate într-o continuă decadenţă
politică şi economică după al II-lea
Război Mondial şi până azi, un
„PENTAGON‖ ce va întrece ca
interes, în lumea culturii mondiale,
chiar şi pe acel faimos Penagon al
celei mai puternice naţiuni de pe
acest Pământ? Pe lângă existenţa
unui aşa om, nu se poate trece uşor!
Aşadar, haideţi să-l cunoaştem
împreună...
SFERA EONICA
Alexandru TOMÁS-CERVESY, Madrid, Spania
CRONICA PENTAGONULUI
Hector Martinez Sanz, s-a născut la 13 Martie 1979, în Madrid. Până la 31 de ani,
se ridică precum „Pasărea în spaţiu‖ a lui Brâncuşi, cucerind înălţimi ale
Filozofiei, Literaturii şi Artei, începând cu licenţa, la Universitatea Complutense
şi diploma în Literatură la Societatea Cervantina, ambele din Madrid, apoi ca
Director şi Fondator al Revistei de Artă şi Literatură „Madrid en Marco‖ şi nu în
ultimul rând, ca Director al Departamentului Critică din cadrul Institutului
Brâncuşi din Madrid.
Nu cred că ar exista domeniu în care să nu poată fi abordat, dar în literatură,
filozofie şi artă excelează, reuşind a găsi repede şi calea care duce la apogeu,
aspaţializare şi nemurire, survolând până în amănunt creaţii şi vieţi de creatori ai
artei şi culturii care străpung graniţele naţiunii lor pentru a evada înălţându-se în
universalitate prin genialitatea lor...
Cum îşi construieşte el Pentagonul? „Vei vedea cititorule...‖ – atenţionează
original autorul!
1) Într-una din laturi a Pentagonului său, în prima chiar, autorul fixează „atelierele
artelor frumoase‖, primul dintre acestea fiindu-i rezervat lui Constantin Brâncuşi
(1876-1957), pentru că, chiar dacă marele renascentist Michelangello l-a atras în
sculptură pe Brâncuşi, totuşi românul va scoate sculptura din banalitate stilizându-
i şi şlefuindu-i... o viaţă întreagă linia şi forma, pentru a o expune lumii aşa cum
este ea la origine, precum omul la început în pântecul mamei sale. Imbecilizându-i
pe abstracţionişti, Brâncuşi crează sculptura ca şi artă-concept al începutului,
gândire simplă, inspiraţie din natural şi adevăr, aşa cum apare orice creatură,
începând cu fragilitatea concepţiei şi a naşterii – şi cum n-a fost până la el –,
antichitatea sărind peste frumuseţea începutului firav, inspirată probabil greşit de
Geneză: Dumnezeu a zis „Să facem om...‖ Realitatea zice însă cu obiectivitate, că
omul (la facere!!!) este mai intâi făt, adolescent şi abia apoi om...
Héctor Martínez Sanz îşi şi numeşte, de-altfel, primul capitol „Zburând până la
origine‖, pentru că Brâncuşi este pentru Artă în general şi pentru Sculptură în
special, acea origine care lipsea Artei.
„Vei vedea cititorule...‖, cum Brâncuşi va identifica Arta Plastică cu „limbajul‖
natural al divinităţii, pietrificat de timp din păcate, cioplind-o şi şlefuind-o cu
blândeţea şi pasiunea creatorului de artă sigur pe el, pentru a-i descoperi esenţa −
verbul ei specific! − şi a o putea înţelege, iar în final a o putea cuceri, ermetizând-
o fără a o sufoca, ci doar spre a o naşte cu adevărat din „O-ul ei cosmic‖.
Începând cu anul 1904, Brâncuşi pleacă să studieze la München, apoi în 1905
ajunge la Paris, călătorind mai mult pe jos şi răbdând foamea. În 1906 începe să
lucreze şi în bronz, prima lucrare fiind „Capul de copil‖. Anul 1914 va fi anul de
cotitură, când deschide o Expoziţie la New York, prin care va produce o foarte
mare senzaţie, iar vânzările mai multor lucrări îi vor asigura o existenţă materială
decentă. În 1915 începe să lucreze în lemn. În 1921, va apare primul studiu de
amploare semnat de poetul american Ezra Pound, căruia Brâncuşi îi va închina un
portret care va deveni celebru.
Va lua apărarea eseistului evreu de origine română, dadaistul Tristan Tzara, care
în noiembrie 1924 intră în conflict (judiciar!) cu scriitorii André Breton şi Luis
Aragon, pe tema „realismului şi a suprarealismului‖. Până în 1940, când împlinea
vârsta de 64 de ani, a deschis Expoziţii personale şi colective în Franţa, Elveţia,
Anglia, Olanda şi SUA. Imediat după instaurarea sistemul comunist, Brâncuşi va
fi ca şi inexistent în România, catalogat ca „burghez‖ şi, contestându-i-se
genialitatea, regimul dictatorial pro-comunism va merge până acolo că va refuza
moştenirea lăsată României prin testament, şi-atunci, nevoit fiind, va reface
testamentul şi va lăsa totul Muzeului Naţional de Artă din Paris, moştenire ce va fi
primită de Franţa cu mare bucurie, desigur!
Hoţia, după cum ştim, detestă prostia pe faţă, deşi pe ascuns lucrează mână-în-
mână, şi după venirea lui Ceauşescu la putere, Brâncuşi va fi „redescoperit‖ şi
întregul Ansamblu monumental de la Târgu-Jiu, ajuns în paragină, va fi
reamenajat, îngrijit şi redat publicului, aceasta dovedindu-se a fi o comoară la fel
de valoroasă ca şi „Cloşca cu puii de aur‖, spre exemplu, dată când-va de
politicienii timpurilor „cadou‖ ruşilor... Şi tot maestrul Constantin Brâncuşi
spunea că „trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să
vezi foarte departe”.
Pe 16 martie 1957 a murit, la Paris, sculptorul Constantin Brâncuşi, membru post-
mortem al Academiei Române. Artist al artei secolului XX, Brâncuşi a exprimat
în creaţia sa, esenţializată şi purificată în liniile care o compun, o viziune cu totul
nouă asupra lumii, în care sînt regăsite miturile primordiale ale omenirii, dar şi
elementele inconfundabile ale artei populare româneşti (n.19.02.1876).
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
Constantin Brâncuşi nu a îmbogăţit doar Arta noastră, ci
şi pe cea universală, ci şi literatura noastră, noi românii
moştenind de la el următorul îndemn: „Să gândeşti ca un
demiurg, să porunceşti ca un rege, să munceşti ca un
sclav.” Iată un îndemn bine testat de el însuşi întreaga sa
viaţă, dăltuind piatra dură şi sângerând deasupra ei,
modelând lutul în frigul atelierului, turnând beton,
cioplind lemnul până la căderea braţelor, şlefuind
bronzul cu migală „o muncă de sclav în condiţii
mizerabile, cum nici nu v-aţi închipui vreodată", pentru
a descătuşa din forma brută frumosul spre a-l reda
posterităţii.
În continuare citate create de şi ajunse celebre:
 „Pasarea de aur!? O lucrez încontinuu!...
Însă nu am găsit-o încă!”
 În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru
invidie, nici pentru ură, ci numai pentru acea
bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi
oricând. Consider ca ceea ce ne face să trăim
cu adevărat, este sentimentul permanentei
noastre copilării în viaţă.
 Trupul omenesc este frumos, numai în
măsura în care oglindeşte sufletul.
 Cine nu iese din Eu, nu atinge Absolutul şi nu
descifrează nici viaţa.
 Ceea ce legi tu aici pe pământ - se leagă şi în
ceruri.
 În timpul copilăriei, am dormit în pat. În
timpul adolescenţei, am aşteptat la uşă. În
timpul maturităţii, am zburat înspre ceruri...
 Să creezi ca un zeu, să porunceşti ca un rege,
să munceşti ca un rob!
 Simplitatea nu este un ţel în artă - dar ajungi
fără voie la ea, pe măsura ce te apropii de
sensul real al lucrurilor.
 Nu trebuie să silim materialele să vorbească
în limba noastră, ci trebuie să le aducem
până la acel punct, unde alţii vor înţelege
limba lor.
 Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în
parcuri şi grădini publice, să se joace copiii
peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi
monumente născute din pământ, nimeni să nu
ştie ce sunt şi cine le-a făcut - dar toată
lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor, ca
ceva ce face parte din sufletul Naturii.
 Sunt imbecili cei care spun despre lucrările
mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc
abstract este cel mai pur realism, deoarece
realitatea nu este reprezentată de forma
exterioară, ci de ideea din spatele ei, de
esenţa lucrurilor.
 Eu am pornit, întotdeauna, de la o idee, de la
Natură.
 Nu vom fi niciodată destul de recunoscători
faţă de pământul care ne-a dat totul.
 Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de
important să fii iubit, cât să iubeşti tu cu
toată puterea şi cu toată fiinţa.
 Când nu mai suntem copii, suntem deja
morţi.
 Noi nu întelegem, nu vedem viaţa reală, decât
prin răsfrângerile, prin strălucirile ei!
18 SFERA EONICA Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
 Când creezi, trebuie să te confunzi cu
păcate, numit de autorul Pentagon-ului: „cortina‖ care se
ridică pentru a se vedea viaţa distorsionată, „gânditorul
decăzut. Bine-bine, vom zice, cultura asigură continuitatea
creaţiei, dar cu omul decăzut, îmbolnăvit de moravuri, ce
Universul şi cu elementele. Şi pentru ca să
contradictoriu şi ilogic‖ afluviat de tragismul viului flotant, mai faci? Foarte simplu: îl duci la „medic‖ şi îl
realizezi ceva, nu trebuie să nu fii tu însuţi şi
fără fundament, „străjerul armoniei‖ indispus de a mai însănătoşeşti, chiar dacă simţi că viaţa îşi pierde, parcă, pe
să te distrugi, ci trebuie să cauţi mereu să
asculta absurdităţi şi incapabil de a şi le mai asuma, zi ce trece, sensul. Paradoxal, fiecare dintre noi ne găsim un
scapi de maeştri. Nu ajunge să posezi idei.
„pesimistul absolut‖ care, „injectat‖ parcă cu scepticismul scop propriu existenţei noastre, observând că acolo unde îşi
 Eu nu dau niciodată prima lovitură, până generaţiei sale cu tot, se resemnează liniştit în... renunţare. face apariţia imposibilul, strivind parcă totul, până şi
când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să îi Şi nu are dreptate? Filozoful Cioran, agravează starea motivaţia de a mai trăi, nu omul va muri, ci sistemul, iar
fac. Aştept până când imaginea interioară s- lucrurilor încă din vremea sa, nu pentru că era chiar aşa sau viaţa deci, va triumfa. „Toate neputinţele se reduc la una:
a format bine în mintea mea. Câteodată că i-ar fi lipsit optimismul, ci pentru că el este în primul aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristeţe‖ (Emil
durează săptămâni întregi, până când piatra rând un vizionar, scepticismul său avertizând asupra a Cioran)
îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent ceeace urma să vină, ca şi un glas care strigă ca în pustie
înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă urechilor surde ale umaniăţii: „nu mai este nimica de făcut, „Vei vedea, cititorule‖, − ...folosind felul lui original de a
depărtez cât mai mult posibil de aparenţe. sfârşitul este aproape!‖ Eu sunt convins că i-ar fi plăcut să atenţiona − că autorul şi-a gândit bine Pentagon-ul,
 Simplitatea este în sine o complexitate - şi
strige „pregătiţi calea Domnului!‖, dar deja lumea avea un
alt dumnezeu, ce se întruchipa treptat şi sigur
„convocând‖ în schema sa geometrică şi un „doctor‖ la fel
de genial încă, sau poate cel mai genial chiar!
trebuie să te hrăneşti cu esenţa, ca să poţi să
încondonându-se în denumirea de „bordel‖. Şi dacă
îi înţelegi valoarea.
scepticii de atunci nu i-au dat dreptate, odată cu moartea lui ***
 Prietenia rămâne oglindirea în „alter-ego...” Fredy Mercury s-au văzut obligaţi să-l aprobe!
 Există un scop în orice lucru. Pentru a-l
Toţi aceşti cinci giganţi ai Artei şi Culturii Universale au
3) A treia aripă a fortăreţei sale opere, filozoful Hector
Martinez Sanz o dedică Artei teatrale, invitând aici pe
atinge, trebuie să te lepezi de tine însuţi.
fost obligaţi să se desţelenească din pământul nostru natal şi Eugen Ionescu (1909-1994), creatorul Teatrului Absurd sau
 Eliberează-te de pasiuni, eliberează-te de să se înţelenească în pământuri străine nu tocmai „simplu‖ sau „pur‖... teatru care nu va excela obişnuit prin
pofte, eliberează-te de greşeli – acestea sunt primitoare, luptând din răsputeri cu falsul raţionament megaţie, prin grandoare, ci prin autenticitatea subiectului şi
trei precepte, zale şi scut, pentru orice Spirit. veşnic afişat şi cu capcana „idiomului de împrumut‖, numit calitatea comunicării dintre scenă şi sală, dintre artist şi
Purtând această armură, eşti puternic în de Cioran, care la el a fost chiar franceza, limbă la care nu a spectatorul său. Să-i întrebăm pe creatorii de doctrine cum
contra răului - devii invulnerabil. fost deloc pregătit din timp. În „Scrisoare către un prieten lucrează Creatorul şi vom vedea că toţi au acelaşi răspuns :
 Viaţa se aseamănă cu o spirală. Nu ştim în ce îndepărtat‖ Cioran scriindu-i lui Noica, îşi explică
emigrarea ca fiindu-i o mare durere... Geniul însă, rămâne
Prin om! Mai are rost atunci să-i mai întrebăm: De ce,
atunci, tocmai ei, oamenii, lucrează într-un mod aşa de
direcţie este ţinta ei, dar trebuie să mergem
geniu, căci nu se poate schimba, ci, ca un „pom roditor‖ diferit, unul faţă de altul? Nu cred.
în direcţia pe care o credem cea justă.
căruia îi trebuie doar puţină ploaie pentru a rodi, va da rod,
 Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală şi iar rodul, indiferent că-i amar sau dulce, aşa cum e, este Creaţia lui Eugen Ionescu, nu este o absurditate, ci este arta
se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât totuşi real! prin care el demască absurdul. În mâna sa teatrul devine o
mai sus, înspre vârfu-i; drept pentru care, se armă de luptă împotriva absurdităţii, o armă
şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi Héctor Martinez Sanz află că Emil Cioran, la vârsta de 17 desmistificatoare a mult etalatei „normalitate‖ a secolului
(nemulţumiţi)... Pe când, dimpotrivă, dacă ar ani începe să studieze filozofia la Bucureşti, fiind coleg cu XX, normalitate ce nici nu a existat de fapt şi care se pare
creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu, că nici nu va putea exista, deşi se pretinde că este! Odată cu
dezvolta ca şi spicul de grâu pe câmpie, aceiaşi „constructori‖ spirituali şi ai lui Mircea Eliade. împărţirea Europei în două sfere de influenţe, cei mai
fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ce ar Cioran a fost un foarte bun cunoscător al limbii germane, capabili în a reda Realitatea ce se încerca a se mitiza chiar
putea fi... fapt pentru care va studia (ca şi M. Eminescu) în original pe în zona „socialistă‖, nu puteau fi alţii, decât cei ce veneau
 Toate dilemele se rezolvă prin unificarea mulţi filozofi precum: fenomenologul Martin Heidegger,
iluministul Immanuel Kant, vitalistul ateu Friedrich
de-acolo. Printre aceştia, unul a fost şi Eugen Ionescu. Deşi
a avut şansa de a-i scăpa „plăcerea‖ de a trăi absurdul,
contrariilor.
Nietzsche şi idealiştii Arthur Schopenhauer şi Nicolai soarta totuşi nu l-a ajutat, pentru că a fost nevoie ca el să-l
 Îmi este cu mult mai uşor să prind rădăcini şi Hartmann, pe care chiar îl va cunoaşte personal la Berlin în cunoască, trăindu-l în mod efectiv, pentru a-l putea
să fac să crească în mine forme noi, decât să 1933. Cioran a fost contrariat încă de tânăr de demasca mai târziu cu adevărat. La varsta de patru ani a
le cioplesc în marmură. imposibilitatea unei cunoaşteri profunde, reale şi obiective plecat împreună cu sora şi părinţii la Paris, unde va rămâne
 Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt aculumii şi a fenomenelor neînţelese prin simţurile noastre,
toate că par a fi realităţii obiective şi a reflectării lor în
până în anul 1924 doar, deoarece părinţii se vor despărţi. În
divorţ, mama va pierde custodia copiilor şi aşa ei vor fi
departe de mine însumi, desprins de propriul
conştiinţa umană, agnosticismul considerând drept inutilă nevoiţi să se întoarcă în România împreună cu tatăl lor care
meu trup - mă aflu printre lucrurile esenţiale.
orice cercetare raţională (metafizică, transcendentă) în acest era avocat. Acest absurd i-a dominat toată copilăria şi viaţa
 Arta - poate cea mai desăvârşită - a fost sens. Din păcate aceste timpuri ce le trăia ca bursier acolo, până în anul 1938 – de parcă-l simţea prin aer planând
concepută în timpul copilăriei omenirii. Căci erau timpuri de „agonie‖ pentru Germania, unde preţul unei odată şi peste România –, când va reuşi să se reîntoarcă la
omul primitiv uita de grijile cele domestice şi pâini atingea cifra astronomică de două milioane de Mărci, Paris ca bursier. În Ţară a publicat în revista lui Tudor
lucra cu multă voioşie. Copiii posedă această fapt ce-i face pe germanii dornici de o revenire economică Arghezii „Bilete de Papagal‖ câteva articole de critică
bucurie primordială. Eu aş vrea să redeştept bruscă prin „resuscitare‖, să sprijine venirea la putere a literară şi prima lucrare umoristică intitulată „Hugoliada‖.
sentimentul acesta, în sculpturile mele. naţionaliştilor şi a lui Hitler. Această perioadă din viaţa sa În continuare va mai publica şi un volum de versuri „Eligii
 Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să va fi repudiată cu furie şi ruşine de viitorul filozof român,
căci căzuse şi el în plasa carismei înşelătoare a viitorului
pentru fiinţe mici‖, şi un volum de eseuri critice intitulat
„NU!‖ cu care va produce uimire, derută şi comic
te pui în starea de a le face.
criminal. În 1936 va reveni în Ţară pentru a pleca în 1937 irezistibil. Va critica figurile majore ale literaturii vremii
 Teoriile nu-s decât mostre fără de valoare. în Franţa, unde se va şi stabili definitiv de-altfel, începând (Sadoveanu, Rebreanu, Arghezii, Ion Barbu, Camil
Numai fapta contează. cu anul 1945, la Paris, în Cartierul Latin. Marcat profund de Perescu...), care i-au contestat valoarea şi va promite că este
 Frumosul este echitatea absolută. drama exilului său, îl va considera a fi o „sinucidere
necesară omului pentru a putea supravieţui‖, formulând-o
în stare de mai mult. Şi se va ţine de cuvânt ! Reîntors la
Paris, cu originalitate se va desprinde din banalitatea
 Nu cred în suferinţa creatoare. astfel: „Să fie oare, pentru noi, existenţa un exil şi neantul contingentului său, realizând lucrări de teatru ce vor lua
 Nu mai avem niciun acces la spiritul Lumii, ooriginar, patrie?” Alte teme care străbat opera sa, mai sunt: păcatul
sensul tragic al istoriei omenirii, sfârşitul
publicul francez prin surprindere. Autorul Pentagon-ului
românesc spune că realismul operei lui Eugen Ionescu
poate fiindcă nici nu îl căutăm; însă trupul
civilizaţiei, veşnica ameninţare a Răului, refuzul „excamotează‖ realitatea, o transformă şi o schimbă făcând-
omenesc nu este nici el diferit de structura
consolidării conştiinţei de sine prin credinţă, continua o de nerecunoscut, dar rămâne Realism. Temele sale vor
universului.
obsedare de absolut a fiinţei umane, viaţa ca expresie a insista asupra sensului absurd şi tragic al existenţe,
 Din toată lumea, numai românii şi africanii exilului metafizic al omului, ce vine ca un răspuns al fatalitatea morţii, care pe un fond comic vor reuşi să umple
au ştiut cum să sculpteze în lemn. raţionamentului obiectiv... sălile şi să mulţumească publicul.
Lectura-viciu şi conversaţia-sporovaială ne împiedică şi
meditaţia şi visarea. Lectura-viciu, fără de studiu, nu ar Greşeşte oare autorul Pentagon-ului alegându-l pe Emil Primele „aplauze‖ anemice şi reci, le va culege începând cu
trebui să rămână nepedepsită Cioran între primii cinci fondatori ai operei sale anul 1950... şi vor continua aşa cam opt-zece ani. Începând
edificatoare? Desigur că nu! Incă din Introducere, adică de cu anul 1966 vom intra în a doua perioadă a Creaţiei
*** acolo de unde de-departe ne arată creaţia sa, autorul ne Ionesciene, când se va deschide în sfârşit şi pentru el, scena
spune că Cioran, cu clar-viziunea sa de geniu filozof „ne celui mai de seamă Teatru al Franţei, La Comedie
2) O altă latură a Pentagonului sau a doua, autorul i-o se cheamă deasupra genunii nimicului, a liniştii şi a Francaise, pentru piesele „Setea şi Foamea‖ şi „Regele
rezervă lui Emil Cioran (1911-1995), filozof al obscurităţii‖, ca să-l putem vedea salvând din toată această moare‖, iar în 1970, la 58 de ani, va fi primul scriitor de
realismului contemporan atât lui cât şi nouă încă din lume, doar „o bibliotecă şi un bordel‖, adică cultura si omul origine română ales ca Membru al Academiei Frenceze.
19
Această parte a Teatrului Ionescian este predominată de
teme dramatice cum sunt singurătatea şi izolarea(?!),
obsesia morţii limbajului şi gândirii sau a morţii neînţelese
şi neacceptabile a individului. Hector Martínez Sanz
numeşte teatrul lui Eugen Ionescu : teatrul adevărat, liber,
pur, sincer şi provocator, direcţionat de la bun început către
lumină şi viaţă (comedie), pentru ca treptat să se întoarcă
dramatic către întuneric şi moarte...
***
4) A patra aripă a Pentagon-ului va fi ocupată de
lieratură, reprezentant al ei fiind românul-evreu Tristan
Tzară, dramaturg, poet şi eseist simbolist, co-fondator,
popagandist şi important diplomat Mişcării Dadaiste.
Samuel Rosenstock şi-a preluat acest pseudonim (după
cum cerifică soţia poetului Ilarie Voronca), din „Tristan
Tzară între mahala şi centrul oraşului‖ (Tristan Tzara
zwischen Peripherie und Zentrum) a lui Heinrich
Stiehler, explicând tristeţea omului în ţara sa: „Trist-în
ţară!‖.
Înzestrat cu carismă de lider, Tristan Tzară reuşeşte în
1916 să strângă în jurul lui o mulţime de inelectualii
dezertori sau refugiaţi politici în Elveţia, la Zurich, în
„Cabaretul Voltaire‖, revoltaţi împotriva absurdului
conflict mondial izbucnit în anul 1914, care nu mai
dădea semne de a se sfârşi.
Principiile mişcării dadaiste converg în ideea de
„revoluţionare‖ totală a vechilor principii ce guvernau
omenirea. Dacă piesele de teatru a lui Eugen Ionescu,
ieşind din convenţional, au fost catalogate ca fiind
„antipiese‖ şi deci şi teatrul său un fel de „antiteatru‖,
Tristan Tzară este un total „anti-artă existentă‖, atacând-
o în toate formele ei de existenţă, până şi în logica ei
lingvistică. Mişcare lui Tristan considera totul, absolut
totul, ca fiind convenţional, nimic fix sau neschimbător
şi ca atare totul se poate schimba, începând de la zero,
oricând doreşte omul. Mişcarea aceasta este „ecoul‖
anului revoluţionar 1848 european, mişcare naţionalistă
împotriva regimurilor absolutiste. Scopul principal era
acela de unificare a popoarelor fărâmiţate. Bismark,
încearcă liniştirea maselor prin introducerea ajutorului
social, dar nu şi renunţarea Germaniei la supremaţie.
Toate acese convulsii s-ar fi stins dacă nu ar fi izbucnit
Primul Război Mondial, considerat o greşală pe cât de
periculoasă, pe atât de absurdă. Ideile marxiste
reîncolţeau de fiecare dată când masele erau
nemulţumite. Europa nu mai dorea războaie. Dada-iştii
doreau a elimina tot ce era vechi şi se universalizase,
renunţarea la obişnuitele „scheme şi formalităţi‖ în
schimbul „spontanului‖, la obişnuita ordine în schimbul
haosului, la legile riguroase şi incombatibile în
schimbul celor întâmplăoare. Se cereau două lucruri:
demolarea a tot ce era tradiţional, inclusiv în artă şi
reconstruirea noului spontan, creativ, inovator.
Revoluţionarea artei în concepţia lui Tristan Tzara era
„un nou început... de la zero!‖, pentru că încrederea în
cultură se pierduse. Educaţia, instituţiile, muzeele... şi
tot ce ţine de vechea ordine, era respins de noul curent
cultural şi artistic nonconformist şi anarhic, îndreptat
împotriva rutinei, a gândirii şi artei, a gustului estetic şi
moralei tradiţionale. . Se dorea instaurarea arbitrariul
total, a neprevăzutului, se contrazicea totul, se nega
totul... În schimb devenea din ce-în-ce mai credibilă
credinţa într-un „nou‖ mai frumos, salvator... care să
„refacă‖ arta, cultura şi viaţa: „Şi din a chaosului văi,/
Jur împrejur de sine,/ Vedea ca-n ziua cea dentâi,/ Cum
izvorau lumine.” (Luceafărul, Mihai Eminescu) „Casa
în construcţie cu ramuri uscate, ca păienjenii, în schele/
Înălţate-n ceruri cu seninătate/ Până când norii ţi-or
sluji de perdele/ Şi stelele: mulţămirea lămpilor pe
balcoane înserate.” (Vino cu mine la ţară, Tristan
Tzară) „Stoarce,
SFERA EONICA
Dumnezeu, lămâia lumii./ Să se facă simplitatea
cerului/ trimite-ne anunţarea minunii./ Ca pasărea
de cârpă a luminii/ Pentru bucuria sufletului.”
(Insomnie, Tristan Tzară) „(...) Trecu un fotograf.
Cum îndrăzneşti, îmi spuse el, să galopezi pe
domeniile rezervate sintaxei? Poezia, îi răspund,
are cincizeci de etaje, e un zgârie-Dumnezeu. Era
adevărat, căci fotograful nu mai era decât un
parazit al companiei generale a poftelor.”
(Anticapul, Tristan Tzară)
Din astfel de timpuri se încheagă Tristan Tzară, ca
un luptător neobosit, întru restabilirea liniştii în
artă, în mod special şi în lume, în general,
începând cu anul 1916. În 1929, sătul de „nihilism
şi distrugere‖, îmbrăţişează suprarealismul
constructiv, încercând chiar (original) reconcilierea
lui cu marxismul. Şi el, precum majoritatea
evreilor din timpul celui de-al II-lea Război
Mondial se înscrie în Partidul Comunist Francez,
dar, dezamăgit de modul acestuia de „lucru‖,
demisionează în semn de protest, împotriva
suprimării sângeroase a revoltelor din Ungaria, de
către Uniunea Sovietică, acestea fiind motiv de
grea lovitură în convingerile sale, care îl vor hotărâ
să se alipească definitiv de „gingăşia fiinţei
umane‖, manipulate continuu şi cu sânge rece de
politicieni, devenind treptat un poet liric
(sentimental) în adevăratul sens al cuvântului.
Descoperirea „superficialităţii‖ anilor tinereţii sale
se distinge, însă, a apărea încă din anul 1931, când
începea a înlocui cuvintele aleatoare „dada‖ cu un
limbaj umanizat, deşi dificil la prima vedere, în
operele sale de mauritate: Omul aproximativ,
Vorbind singur, Faţa interioară...
***
5) Construcţia Pentagon-ului se închide cu latura
rezervată istoriei voiajării spiritului uman prin
credinţele sale, a mitologiilor, al cărui părinte este
Mircea Eliade (1907-1986), un adevarat duhovnic
necesar umanităţii prins între spiritualităţile
creatoare, între acei neobosiţi căutători ai
exprimării frumosului contemporan şi fixarea lui
în „perpetuum generatio‖, pentru eternitate.
În cadrul Pentagon-ului cultural-artistic românesc,
Mircea Eliade este revelaţia unirii: înţeleptul care
te ajută a te regăsi pe tine în clipa când te pierzi!
Eu afirm cu convingere că nu se poate declara
omul ca fiind CREDINCIOS fără să cunoască
măcar un strictum necesar despre Mircea Eliade,
deoarece credinciosul se pretinde a fi în primul
rând un înţelept! Fără a bate toba preoţeste, acest
român, dorindu-şi a fi cu adevărat un înţelept, a
parcurs în tăcere întregul traseu pe care însuşi Isus
Hristos l-a făcut, înainte de a se arăta Israelului,
despre care 90% din creştinătate încă habar nu are
până azi... Şi dacă creştinătatea se bate cu pumnul
în piept că ştie învăţăturile lui Hristos, eu voi reda
doar o învăţătură a lui Mircea Eliade: „Libertatea
absolută se câştigă prin dragoste. Căci doar
dragostea îl eliberează pe om de natura sa,
alungându-i fiara şi demonul.”
Anii tinereţii şi-i consumă în perioada când Europa
căuta, stabilitatea politică şi economică, însă fără a
şti exact ce vrea. Se va lăsa antrenat ca orice tânăr
de convingerile primului mentor al său, filozoful
Nae Ionescu de concepţie politică naţionalist-
republicană!!! Totuşi, deşi se vinculează această
idee, Mircea Eliade nu a fost atras de politică,
opera sa dovedind înaltul său grad de spiritualitate
şi gândire total ieşită din sfera politică, dar şi din
normalitatea carnalului
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
. Şi ochii mei au putut citi o „prostie politică‖ a unui
rabin „şef‖, publicată în Revista de limbă română din
Israel „Viaţa noastră‖, dar asta nu înseamnă că acel
rabin este un xenofob, căci pe lângă această măruntă
prostie mai există o întreagă operă a sa care revelează
contrariul. Aşadar trebuie ştiut că politicienii, ştiind
că ei nu au nici o valoare, „vânează‖ mereu companii
cu oameni valoroşi şi orice om de cultură fără ţel
politic, va pica victimă în plasa lor.
Opera lui Mircea Eliade, autor de factură
enciclopedică, însumează peste 80 de volume, iar în
România, nici azi încă, nu au putut fi tipărite toate,
iar după el, nu credem că ar mai fi altcineva capabil a
face, sau măcar a mai adăuga ceva, domeniului
istoriei religiilor fiinţei umane. Până în anul 1989,
despre Mircea Eliade şi opera sa s-a putut auzi, cu
bruiaj însă, doar la postul de radio „Europa Liberă‖.
Nu a fost însă şi cazul autorului Pentagon-ului, care l-
a putut studia în voie! Domnia sa, într-un mod
deosebit de sugestiv, leagă geometricismul lucrării
sale cu o personalitate a culturii universale, care nu a
avut niciodată intenţia de a fascina cu pre-
modernismul secolului XX, ci din contră, ne va ajuta
să atingem, să pătrundem şi să şi înţelegem
Spiritualitatea. Mircea Eliade este acel „medic‖
spiritual al pentagonismului românesc care te va
îndemna să gândeşti, mai întâi de toate. Importanţa sa
în Arta şi Literatura Universală constă în „suflul
revitalizator‖ ce îl aduce omului scârbit de dogme şi
sătul de ritualuri, care ajunge să cadă în păgânism,
fără a şti exact nici ce a fost înainte şi nici ce şi-ar
dori să fie pentru a se linişti sufleteşte, construindu-şi
fară a-şi propune sau a-şi dori măcar un fel de
„politeism‖ nefolositor. În Aspectele mitului (1963-
Mit şi realitate), Mircea Eliade atrage atenţia asupra
faptului că omul modern se consideră, într-un mod
nejustificat, produsul Istoriei Universale uitându-şi
originea, spre deosebire de omul arhaic care îşi
rememorează continuu provenienţa în Istoria mitică a
tribului său, printr-o reactualizare continuă.
Mircea Eliade readuce în imaginea omului modern
mitul „Dumnezeului Creator‖, nicidecum distrugător,
lucru ce se poate traduce printr-o întoarcere în timp,
până la recuperarea Timpului originar, sacru. Desigur
că înaintând către începuturi, în căutarea Mitului şi al
Timpului primordial, cel mai important este trecerea
de la ritual la explicaţie, de la mit la logos, adică
demitificarea, rolul ajutător avându-l tocmai
rebeliunea omului contra ireversibilităţii timpului.
Creaţia ca şi posibilitate a omului de a se scoate pe
sine însuşi din limitele sale naturale, a însemnat
autodistrugere, realitate ce omul modern a început de
mult s-o simtă din ce în ce mai profund, iar în opera
şi viaţa fondatorilor Pentagon-ului românesc în mod
particular. Mircea Eliade atrage atenţia că pentru a
putea trăi în această Lume, trebuie o consolidezi,
lucru ce nu se va putea realiza sub nici o formă prin
HAOS!
Din tot acest noroi politic european, Arta şi Cultura
naşte în faţa noastră un creator, ce vine cu o operă
literară să salveze iar iminenta prăbuşire a Casei
Comune Europene, oferindu-ne un proiect mai sigur,
ce poate rivaliza cu Pentagonul militar nord-
american, ba chiar îl minimalizează. Ca la o Fiestă
cerească, aceste cinci genii creatoare sunt unite de
autorul Héctor Martínez Sanz într-o horă
pentagonală, va cheama cu siguranţă (ca orice horă!)
şi pe celelalte genii cu origine românească ale Artei şi
Culturii Universale, structurându-i „construcţia‖ o pe
etaje, iar noi, cititorii, aşteptând mulţumitori lui, să o
vedem, în final, cât de înaltă va fi?
 20
Theodor DAMIAN,New York, SUA
SCRIIND CU SUFLETUL
ÎN VIS
Daniela Gifu scrie cu primăvara în suflet, cu
sufletul în vis şi cu visul ca un soare răsărind
şi asfinţind ca în zilele facerii lumii. Volumul
„Păcatul neliniştii‖ este expresia unui „dor
purtat în suflet o vreme-ndelungată‖, care
„oricât l-ar paşte moartea nu moare
niciodată‖, cum ar zice Victor Eftimiu, dor ce
se manifestă atât în căutarea firească a
împlinirii prin iubire, cât şi într-o generală
stare de graţie şi gratitudine faţă de
Dumnezeu pentru darul iubirii născător de
fiinţă nouă în adâncul fiinţei iubitoare.
Capitolele din volum sunt organizate, în mod
original, după lunile anului, începând cu
martie şi terminând cu februarie, ca într-un
calendar al iubirii, unde după modelul
mărţişorului, firul alb şi roşu, cei doi
îndrăgostiţi, Ea şi El, îşi împletesc destinele
într-o călătorie ce se vrea pe viaţă şi pe veci.
Aşezarea capitolelor pe luni sugerează de
asemenea curgerea anului, deci curgerea
iubirii prin luni şi ani, şi cu aceasta creşterea
continuă, ca cea a unui râu de la izvor la
vărsare. Vag, formatul poemelor şi conceptul
alcătuirii volumului (patru pagini pentru
fiecare lună: primele trei având câte două
poeme-coloane, El şi Ea, faţă-n faţă, ordinea
se va schimba lună de lună, iar pagina a patra
având doar o singură strofă-bloc), trimit către
alcătuirea specială a tipului de poem-acatist
(cu icoase şi condace pentru fiecare stare, tot
douăsprezece, asemenea celor de aici), gen
poetic în care, în literatura română
contemporană, a excelat Valeriu Anania (vezi
volumul File de acatist).
Cartea Danielei Gifu poate fi citită şi ca fiind
un singur poem (dialogal) scris dintr-o
răsuflare în momentul îndrăgostirii. Aşadar,
poezia din aceste file este un dialog intim
între Ea şi El (fiecăruia venindu-i rândul de a
deschide luna), deci un discurs cu accente de
filosofie existenţialistă, o declaraţie de iubire
ce aminteşte atât de un anumit mod de
expresie al dramei antice, cât şi, mai ales, de
celebra „Cântare a cântărilor‖, poem biblic de
asemenea dialogal, unde iubirea este
sublimată şi celebrată în acelaşi timp.
Precum cartea biblică, şi poemul Danielei
Gifu este scris ca o expresie a sublimului ca
stare interioară ce denotă că poezia e-n suflet
şi sufletul e-n poezie, sau, mai mult, că
poemul e suflet şi sufletul e poem. Poate că
numai în contextul acesta al sublimării iubirii,
dar, în condiţia umană prezentă, trebuie
înţeles cel puţin unul dintre sensurile acestui
titlu, „Păcatul neliniştii‖, ce trimite la asceza
părinţilor pustiei.
Că marele poem al acestui volum este o
„cântare a cântărilor‖ o spune însăşi poeta:
„Am scris primul cânt...” (p. 40). Neliniştea
iubirii, apropos de titlu, este prezentă şi în
Cântarea cântărilor, şi nu în sensul de păcat,
ci de bucurie: „De dormit dormeam, dar
inima-mi veghea‖ (5,2) pentru că Ea, cea din
Cântare, singură recunoaşte: „Sunt bolnavă
de iubire” (5,8).
SFERA EONICA Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
În volumul Danielei Gifu iubirea dintre El şi Ea e percepută ca
un fel de ireversibilă predestinaţie: „De m-ar înrobi
înnorarea/ tot te-aş chema” (p. 68). E aici dovada unirii totale
asemănătoare cu unirea ca încununare a treptelor desăvârşirii
din mistica patristică, implicând purificarea şi iluminarea ca
trepte precedente. Aceasta e de parcă poeta ar identifica
iubirea cu unitatea indestructibilă (indestructibilă tocmai
pentru că întemeiată pe purificare sau puritate şi iluminare sau
înţelegere, ambele în formă maximă) la care se ajunge în urma
parcurgerii drumului de la natural la supranatural. Cu alte
cuvinte, există în iubirea ce uneşte astfel o asceză a suferinţei
ce implică lepădarea de sine ca drum al mersului sigur spre
ţintă. În acest context iubirea e atât de mare că e mai puternică
decât moartea, şi precum credinţa, mişcă şi munţii din loc (p.
60).
În iubire, dăruirea totală are fazele ei după cum ea implică şi o
anumită necesară pregătire. În limbajul poetei acest lucru se
petrece astfel: „Mă/ abandonez desfătărilor/ care mi-au
copleşit de/ mult împotrivirea./ De va veni furtuna,/ sloboade-
mă!‖ (p. 56). În dăruirea totală erotismul nu mai are înţeles de
păcat, ci de virtute; cuplul, unitatea desăvârşirii, este generator
al acestei iubiri, chiar fizice, virtuoase. În „Cântarea
cântărilor‖ el o vede pe ea femeie şi înger totodată: „Cei doi
Dar dacă eşti în fascinant, în miracol, de ce să fii neliniştit? Nu
sâni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre
e oare acesta „păcatul neliniştii‖? Poate. Totuşi, în finalul
asini. Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra
volumului, poeta mărturiseşte că, în sfârşit, ca şi cum
serii, voi veni la tine, colină de mirt, voi veni la tine, munte de
acomodarea s-a terminat, nu mai e neliniştită: „Acum, cu
tămâie. Cât de frumoasă eşti, tu draga mea, fără nici o pată”
zâmbetul/ prelung sub sărutarea/ ispititoare, ţi-am întâlnit acea
(4, 5-7). Aici, în volum, ea cheamă asemănător: „În lumina de
privire/ înmuiată în fericire. O/ strălucire ispititoare în/ care
amurg/ a iubirii ce se apropie ne/ vom înfrupta din plăcerile/
mă pierd plăcut. Mi/ s-a astâmpărat inima” (p. 104). Cam aşa
atingerilor./ Vino,/ strecoară-te/ sub sânii mei!” (p. 46).
cum spune şi ea, cea din „Cântarea cântărilor‖, acum liniştită
Iubirea cântată în „Păcatul neliniştii‖ este concepută ca un dar
şi sigură: „Eu al iubitului meu sunt, şi el este al meu” (6, 3).
divin. Poeta ne spune: „Am fost poftiţi acum/ împreună la
masa/ îndulcitoarelor/ merinde aşezate de/ călăuza cerească”
***
(p. 44). Într-o astfel de unire nu mai contează încotro mergi,
Vorbeam de poemul ca drum şi de surprizele acestuia.
căci există o călăuză. Doar trebuie s-o urmezi. „Nici eu,/ nici
Parcurgând poemul de iubire, cititorul găseşte multe perle pe
tu nu cunoaştem/ încotro-ul” (p. 44). Sau altfel: mergi şi fă din
care să le aşeze în vistieria sufletului său. Iată doar câteva:
însăşi calea, ţintă, şi din însuşi mersul, scop. Vorba Fericitului
„Ne plimbăm mână-n mână, în vis” (p. 22); „Să/ îmbătrânim
Augustin: „Cântaţi cum cântă călătorul. El merge şi cântă. El
căutând/ împreună/ împrimăvărarea” (p. 22); „Te chem de/
cântă şi înaintează”.
teama de a nu-ţi uita/ numele” (p. 28); „Asfinţitul aşezat uşor
peste noi” (p. 68); „Vijelia pustiitoare/ a propriei tale
Ca-ntr-un discurs filosofico-teologic de factură ascetică, aşa
şovăieli” (p. 68); „Încotro-ul fost-a definit./ Sătura-ne-vom
cum întâlneşti la părinţii pustiei de tip Pateric, poeta vorbeşte
vreodată?” (p. 78); „Te legănai mai frumos/ decât gândul”
de rafinarea conştiinţei prin actul căinţei (o trimitere la
(p. 80); „Teamă mi-e/ că vei obosi să priveşti în/ pustietatea
neliniştea din titlu?), o rafinare a conştiinţei până la a deveni
din mine” (p. 84).
un fir de lumină (p. 38). Dacă această căinţă indică un păcat, o
rană, autoarea nu e departe de Van Gogh care spunea: „Să faci
***
din rană o lumină”. Transformarea, subţierea conştiinţei,
Daniela Gifu scrie cu primăvara în suflet, cu sufletul în vis şi
afectează întregul mod de a fi al persoanei faţă de lume.
cu visul ca un soare răsărind şi asfinţind ca în zilele facerii
Iubirea faţă de persoana iubită aduce cu sine o dispoziţie
lumii‖.
generală de iubire şi apreciere faţă de tot şi de toate: „Totul
----------------------------------------------------------
acum e/ iubire” (p. 30), zice poeta. Iubirea deci face ca lumea
* Prefaţă la volumul de poezie „Păcatul neliniştii‖ de Daniela
întreagă să fie percepută altfel decât înainte, adică în modul
Gîfu, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2012
cel mai adecvat cu putinţă: ca obiect demn de iubire.
Lectura volumului arată că dragostea se cere celebrată, şi
odată cu ea şi viaţa, pentru că dragostea este un eveniment al
vieţii, ceva care vine, survine (vine de sus) şi, aşteptat sau
neaşteptat, se cere sărbătorit. Aşa vedem şi în „Cântarea
cântărilor‖, unde ea declară: „Eu sunt a lui, a celui drag. Hai,
iubitul meu, la câmp, hai la ţară să petrecem” (7, 11-12); iar
aici poeta (el, în dialogul poetic), cere: „să înceapă
sărbătoarea/ vieţii” (p. 30).
La Daniela Gifu, iubirea, deşi e spontană şi apare ca o stare de
graţie şi ca o necesitate a modului de a fi într-un anumit
moment în viaţă, presupune şi sacrificiu. „Crucea iubirii‖ (p.
22) de care vorbeşte ea duce cu gândul la o iubire răstignită,
sacrificată dar şi sacrificială, de tip hristic, deci la o iubire ce
implică totala dăruire a celuilalt, ca cea a lui Hrisos, pe cruce, omenirii.
Poemul volumului e ca un drum pe care-l citeşti mergând.
Drumul e fascinant în el însuşi, dincolo de surprizele pe care le
poţi întâlni la orice pas. De aceea el poate implica şi nelinişte.
21
Maura ANGHEL
FILMUL E...
AMANTUL MEU !
Filmul e… amantul meu, cu el trădez
măcar o dată pe săptămână teatrul !
Vă invit la un taifas cu Oltiţa Cîntec, directorul artistic al
Teatrului pentru Copii şi Tineret „Luceafărul‖ din Iaşi, un
cunoscut critic şi un prieten drag mie. De la ea am învăţat
că nu trebuie să ne temem de cuvinte şi nici să ne ascundem
în spatele lor. Când ai de spus ceva, spune! Atitudinea
contează!
- Femeie şi critic de teatru. Nu sună cam dur?
- Critica, în general, nu numai cea teatrală, nu e o
profesiune care ţine de gen. Deşi e „o critică, două critici‖,
deci cuvântul e la feminin! Şi dacă stau să socotesc bine,
cred că avem mai multe doamne care practică această
îndeletnicire intelectuală decât domni, aşa că, iată,
statisticile indică o majoritatea feminină. Poţi să fii o mână
de fier într-o mănuşă de catifea ori o mână finuţă, care nu se
teme de bardă!
Ca să fii un bun critic trebuie să ai calităţi înnăscute,
şlefuite în cursul formării profesionale şi exersate prin
practică. Printre cele „obligatorii‖ sunt spiritul de
observaţie, curajul, capacitatea de analiză, puterea de
sinteză, memoria. Evaluarea unui spectacol e o operaţiune
complexă, care presupune cultură generală, o solidă cultură
de specialitate, adică sute de spectacole vizionate în cât mai
multe locuri, lecturi teoretice de istoria artei, muzicii,
teatrului, informaţii privind artiştii despre care scrii. Şi, ca
şi în actorie, fără pasiune nu se poate!
Ideea că actorii, pictorii ori scriitori eşuaţi virează spre sfera
criticii e cât se poate de falsă. Există o diferenţă structurală
între creatori şi analiştii fenomenului scenic, pentru a excela
în cele două domenii ai nevoie de calităţi diferite. Şi dacă în
preistoria ei, „critica‖ se manifesta cu aruncatul de ouă ori
legume stricate dinspre public spre scenă, acum critica
înseamnă urmărirea spectacolului, conturarea unei opinii,
eventuale discuţii cu realizatorii, dacă aceştia sunt deschişi.
Statutul criticului la noi se combină cu acela de teatrolog,
de cercetător în sfera artei scenice, selecţioner pentru
anumite festivaluri, de implicare, uneori, în sfera creaţiei,
prin traduceri, dramaturgie, colaborarea cu regizorul pentru
realizarea textului de spectacol etc. Sigur că atunci
deontologic e să nu te exprimi public în privinţa reuşitei ori
nereuşitei acelui proiect.
- Ce analizează un critic?
- De analizat, se analizează totul, teatrul e o artă sincretică,
în care intră şi literatură, arte plastice, arhitectură, muzică,
regie, actorie, scenografie, ecleraj etc. Uneori, studenţii
mei, cei mai nerăbdători, mă întreabă din prima zi cum se
scrie o cronică teatrală. Când le răspund că nu există o
reţetă şi că e vorba despre un proces, le simt dezamăgirea.
Dar pe parcurs înţeleg că mai întâi e nevoie de cunoştinţe
privind textul de teatru, actorie, regie, muzică, adică un
orizont cultural destul de larg, fără care nu se poate. În
această profesiune, mai mult decât în oricare alta, trebuie să
te informezi mereu, să fii la curent cu tendinţele estetice, cu
ce se face prin alte părţi, să compari, să evaluezi. Criticul
nu e un judecător care dă sentinţe, e un evaluator, un expert
care lansează, cu argumente, judecăţi de valoare.
Argumentarea e întotdeauna foarte important, nu se poate
fără ea.
În ultima vreme, aud tot mai mulţi confraţi de breaslă care
susţin ideea că lumea nu mai citeşte critică de teatru. Nu le
împărtăşesc părerea! Lumea citeşte în continuare, e drept că
în presa scrisă nu e prea mult spaţiu pentru cultură. Dar eu
cred că şi noi, criticii, trebuie să ne adaptăm stilul la spiritul
timpului. Adică una e să scrii pentru un cotidian, mai puţine
rânduri, mai puţină teoretizare, un stil mai accesibil şi e
altceva să faci un articol pentru o revistă de specialitate.
Exact ca în artă, trebuie să ţii cont de cui i te adresezi.
SFERA EONICA Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
Altfel, vei rata destinatarul.
- Te-ai gândit să schimbi rolurile şi să urci pe scenă?
Carmen MUŞAT-COMAN
-Nu mi-am dorit niciodată să fiu actriţă. Ca
teoretician, mi se par mult mai generoase personajele
negative şi cele secundare. Pentru că şi unele şi
EMINESCU – PRIMUL
celelalte necesită mecanisme ale creaţiei mai TRADUCĂTOR ROMÂN DIN
complicate, mai subtile. În acest tip de roluri anumiţi SANSCRITĂ
actori îşi dau măsura talentului.
În opinia mea, locul criticului e în partea neluminată a Comunicat de presă
teatrului, în sală adică, în fotoliul de spectator. În
lumina reflectoarelor, vizibili trebuie să fie actorii.
Am avut odată chiar o mică polemică pe această temă
cu domnul George Mihăiţă. Dar sunt, într-adevăr,
critici, destul de mulţi, care se consideră mai
importanţi decât creatorii, care îşi doresc vizibilitate
mai mare decât actorii înşişi. Nu e genul meu!
- Şi totuşi, dacă ai fi actor, ce fel de critic ţi-ai dori?
- Generic, mi-ar plăcea un critic sever. Sincer! Pentru
că aş şti că raţionamentele lui sunt demne de
încredere, că nu are prejudecăţi, că nu utilizează
eufemisme doar pentru a fi popular. Profesiunea de
critic nu e una care se fundamentează pe popularitate.
Chiar mi se par suspecţi cei prea iubiţi de creatori,
criticii trebuie respectaţi în primul rând. Fiecare are
un stil, şi profesional şi interuman, nu există reţete,
Marţi, 15 ianuarie, ora 17:30 Editura „Cununi de stele‖
dar o anumită distanţă faţă de zona scenei se impune. şi Librăria „Mihai Eminescu‖, Bd. Regina Elisabeta
- Social vorbind, nu jucăm teatru în fiecare zi, nu nr.16 (lângă Universitate) vă invită la evenimentul
purtăm toţi nişte măşti? Iar femeile au mereu roluri…
„Eminescu, primul traducător român din sanscrită”,
- Societatea e plină de „actori‖, într-adevăr. Unii sunt dedicat memoriei poetului naţional şi primei traducătoare
mai talentaţi, alţii mai puţin, dar la un moment dat cu
a poeziei eminesciene în Asia, Amita Bhose*.
toţii se trădează, le cade masca şi rămân ei înşişi. Cei
care simt nevoia de mască nu ştiu, probabil, cine sunt
În urmă cu 130 de ani Mihai Eminescu scria Luceafărul.
cu adevărat şi au nevoie de acest tip de suport. Poate Şi o indiancă, Amita Bhose, avea să-l traducă în 1969
unora le şi foloseşte, dar cred că e bine să fim ceea ce
pentru concetăţenii ei, iubind România şi cultura română
suntem. Măştile sociale apar din nevoia aceasta de a mai mult decât mulţi români. Stabilită în România din
se conforma unor modele – omul de succes, tânărul
1971, Amita Bhose avea să-şi dedice toată viaţa
întreprinzător, corporatistul, femeia puternică, femeia cercetării operei eminesciene şi creării unei punţi de
fatală etc. Şi atunci se străduiesc să se încadreze în legătură între cultura română şi cea indiană.
aceste tiplogii. Dar frumuseţea lumii constă în marea
ei diversitate, în faptul că unii suntem bruneţi, alţii
În 1971, Amita Bhose se înscria la doctorat, cu tema
blonzi, unii mai înalţi, alţii mai scunzi. Nu trebuie să Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu –
ne standardizăm. Poţi să fii şi femeie de succes şi
publicată sub titlul Eminescu şi India. În 1976,
soţie, şi mamă, în acelaşi timp, ce-i drept, cu un efort Ministerul Învăţământului îi acorda o bursă
fizic mai mare, cu mai multe nopţi nedormite, cu vreo
postdoctorală de doi ani, pentru a participa, alături de alţi
câţiva centimetri în plus de ţesut adipos, dar cu un tip specialişti, la editarea ştiinţifică a operei lui Eminescu.
bucurii unice pe care doar o familie le poate oferi.
Amita Bhose este cooptată, aşadar, în Colectivul
Dacă eşti de succes şi nu ai cu cine împărtăşi Eminescu, format sub egida Muzeului Literaturii
bucuriile, atunci la ce-ţi folosesc? La ego, da!?
Române. În această calitate elaborează un studiu despre
- Doar teatru, Oltiţa? Şi… filmul? amprentele filozofiei indiene în proza literară
- Nu, evident, nu este şi nici nu poate fi numai teatru.
eminesciană, ce va fi inclus în volumul VII al Operelor,
În prezent, între arte există atât de multe interferenţe, editat de editura Academiei în 1977 (studiul a fost
încât ar fi eronat să le izolezi. Filmul e… amantul
publicat de editura „Cununi de stele‖, sub titlul „Proza
meu, cu el trădez măcar o dată pe săptămână teatrul. literară a lui Eminescu şi gândirea indiană‖). Tot în
Îmi plac filmele de artă, policier-urile, cele care au o
această calitate stabileşte textul „Gramaticii sanscrite
poveste spusă inteligent pe calea imaginilor, în care îi mici‖ de Fr. Bopp, (tradusă de poet după un volum
revăd pe Meryl Streep, Al Pacino, Robert de Niro,
aparţinând Iuliei Hasdeu) şi rămasă în manuscris,
Jack Nicholson. Filmele proaste mă întristează, mi se însoţindu-l de aparatul critic specific. Transcrierea
par o irosire de resurse şi o mare pierdere de timp.
manuscrisului o face prin transliterarea cuvintelor
Când, totuşi, nimeresc la un film slab, dacă nu plec, sanscrite cu ajutorul caracterelor latine şi a semnelor
încerc să mă amuz şi să anticipez intenţiile
diacritice. Această muncă, depusă pe parcursul a trei ani,
scenariştilor şi evoluţia interpreţilor. Din copilărie va fi valorificată în volumul XIV al seriei Operelor,
obişnuiam să fac asta, atunci ţinta erau desenele
apărut la editura Academiei în 1983.
animate! De acolo mi se trage!
Preocupările pentru limba sanscrită ale lui Eminescu nu
au fost un secret nici pentru apropiaţii poetului dar nici
* Oltiţa CÎNTEC, critic de teatru şi publicist, doctor în pentru criticii operei sale. Totuşi, prima persoană care
Teatrologie. A semnat mii de cronici teatrale, consemnări,
acordă atenţie în mod serios manuscriselor „Gramaticii
eseuri, studii, recenzii, interviuri, portrete. Este şi autor de
sanscrite mici‖ a lui Fr. Bopp este o indiancă, Amita
carte, membru al Uniunii Scriitorilor, care în 2011 i-a
acordat Premiul Secţiunii Critică pentru volumul Bhose, prima traducătoare a poetului în spaţiul asiatic şi
Hermeneutici teatrale, apărut la Editura Niculescu. A iniţiat eminescolog recunoscut. Nu numai că se ocupă pentru
multe proiecte de teatru dedicate tinerilor, este selecţioner al prima oară de aceste manuscrise, dar stabileşte şi data
multor festivaluri de gen, membru în juriile de specialitate ale scrierii lor; dovedeşte fapte doar presupuse – că
Galelor UNITER. Profesor asociat la Departamentul Teatru Eminescu a asistat la cursurile de sanscrită ale lui Weber
al Universităţii de Arte “George Enescu” Iaşi, secretar de la Universitatea din Berlin; constată perfecţionarea
general al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru-
scrisului devanāgarī al lui Eminescu, ortografia corectă;
Secţia Română. A fost decorată cu Medalia Meritul cultural
clasa I. Un CV impresionant, semnat de un om pasionat de aduce dovezi ale cunoaşterii nuanţelor subtile ale limbii
frumos şi de teatru. sanscrite, nuanţe pe care le putea percepe doar un bun
cunoscător al acestei limbi.
22 SFERA EONICA Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
Or, Amita Bhose a fost omul potrivit la locul potrivit, având asupra noastră VINOVĂŢIE
„ascendentul de a cunoaşte cultura indiană veche şi mai nouă într-o măsură care
nu le e posibilă cercetătorilor români‖ (George Munteanu). BĂTRÂNI... - Alo...
Sărut-mâna, mamă.
Traducerea lui Eminescu este prima lucrare în limba română în această direcţie - Salut... Te-am sunat să-mi dai un sfat.
dar, în acelaşi timp, şi ultimul act cultural al lui Eminescu. Cum Amita Bhose - Salut! Sunt în trecere prin Londra,
constată că „forţa mentală care iradiază din traducerea lui Bopp este cea a unui - Ce faci? Am răcit şi sunt gripat.
om în întregime intact” iată că autoarei îi revine rolul – fără să ştie – de a pleda Cum îţi mai
pentru Eminescu în propria ţară a poetului. umpli timpul? - Tu ce faci?
Mă-ntreabă un Când vin acasă?
Vă invităm să (re)descoperim marţi, 15 ianuarie 2013, ora 17:30 interesul lui amic pe - Nu ştiu, poate peste ani.
Eminescu pentru limba zeilor, limba sanscrită şi dragostea pentru opera POEME bulevard. Poate voi găsi fereastra de
eminesciană a Amitei Bhose. - Cu mai nimic. Crăciun.
ESENŢIALE Tresar de Tu mai ai bani?
Vorbitori : întrebare,
Elena Andronache & Carmen Muşat-Coman PLÂNG Aş vrea să scot şi - Nu de bani duc lipsă, mamă,
(foste studente ale Amitei Bhose) bruma de pe Dar tu stai printre străini.
Geta Vodislav, directoare a Librăriei Mihai Eminescu. Nori de plumb aleargă card. De când n-ai venit acasă,
repezi, Şi plec, Au murit vreo cinci vecini.
În deschiderea evenimentului vom face o călătorie muzicală în lumea doinelor. Ca mânaţi de un blestem. Filozofând
Ploaia bate-n ropot geamul, răspunsul. Dorul ne ucide viaţa,
Detalii şi confirmări : Desfrunziţii arbori gem. De ce mai vor Suntem trişti şi singurei,
Fulgere brăzdează cerul bătrânii noştri A murit şi ţaţa Floarea,
Carmen MUŞAT-COMAN În sinistrele culori, timp, C-au plecat copiii ei.
Directoare a editurii „Cununi de stele” Spre meleaguri însorite Când neputinţa
telefon : 0722 455 806 Pleacă ultimii cocori. ne ucide, De Crăciun, în miez de iarnă
e-mail : office@edituracununidestele.ro De ce mai vrem Şi la cumpănă de ani,
Vântul cată-n drum ca iarnă, Tata o chemă la dânsul,
oprelişti, anotimp? Mai aproape, sub castani.
* Amita Bhose (1933, Calcutta – 1992, Bucureşti), născută la Calcutta, într-o Printre crengile uscate,
familie cu o bogată activitate culturală şi ştiinţifică. Absolvă Facultatea de Şuierând ca un bezmetic, Suntem balast Plâng şi mă cuprinde teama,
Chimie, Fizică şi Matematică a Universităţii din Calcutta, în 1953. În 1959, Peste-nvolburate ape. sau frâna de Iar durerea nu alină
împreună cu soţul său, inginer geolog, vine în România, înscriindu-se la un curs Vrăbiuţe solitare, serviciu, Când gândesc că pentru
de limbă şi literatură română, pentru doi ani. Se reîntoarce în India unde Ameţite de furtună, Consumatori ce moarte,
debutează în presa indiană cu articolul „Rabindranath în România”. E începutul Se ascund prin şuri, prin n-au decât nevoi, Port şi eu puţină vină.
unui lung şir de articole, în bengali şi engleză, despre cultura şi literatura poduri, O masă de
română, din care face şi traduceri. În 1965 absolvă Facultatea de Bengali- Lupii-n haite se adună. manevră, Nu de bani, de bunăstare
Engleză la Universitatea din Calcutta iar în 1971 se înscrie la doctorat, cu o sacrificiu, Sau a strânge mari averi
bursă din partea statului român, la Facultatea de Limbă şi Literatură Română din Frigul îţi pătrunde-n oase, Dar lumea ar fi Duc părinţii noştri lipsă,
cadrul Universităţii Bucureşti. Şi-a susţinut doctoratul în 1975, cu tema Întunericul apasă. rece fără noi. Ci de-acei care mai ieri
„Influenţa indiană asupra gândirii eminesciene”. Din 1971 până la moartea sa Doamna nopţii şi-a veciei
va trăi în România, „ţara pe care a iubit-o poate mai mult decât mulţi dintre Îşi ascute vechea coasă. Le dădeau puteri de-a-nvinge,
români şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Presimţind venirea morţii, Stând aproape, lângă ei,
îndrumătoarea ştiinţifică a tezei). În India publică traduceri în bengali din poezia Câinii urlă a pustie, Cu o vorbă, mângâiere
română contemporană, din Sadoveanu, Marin Sorescu, iar piese ale lui I.L. Sufletul înalţă-n ceruri, Sau o ramură de tei.
Caragiale, Mihail Sebastian văd lumina rampei. În 1969 apare, în bengali, Mama… nu mai este vie.
volumul „Eminescu: Kavita” (Poezii), prima traducere a lui Eminescu în Asia. În
1972 primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea lui Eminescu în Plâng pe piatra rece, mamă,
bengali. Între anii 1972-1991 predă, folosind numai limba română, cursuri Bucuriile apuse.
practice de sanscrită şi bengali şi cursuri teoretice de civilizaţie şi estetică Mângâierile duioase
indiană la Universitatea Bucureşti. Redactează un „Curs de bengali” (1974), Pentru totdeauna-s duse.
Pe cărarea vieţii scurtă,
MOLDOVA LUI ŞTEFAN
urmat de „Dicţionarul bengali-român” (1985) şi „Manualul de bengali” (1988),
toate trei scrise de mână, cu ajutorul studenţilor săi, tipografiile nedeţinând Fără pată, fără vicii,
caractere bengaleze. De-a lungul anilor, generaţii de studenţi au cunoscut, graţie Mi-ai fost salbă de lumină Bronzul clopotelor sacre cheamă la mormânt
dăruirii sale, limba şi literatura lui Tagore, publicând traduceri în revistele Şi izvor de sacrificii. Moldova,
literare ale vremii şi susţinând spectacole în sanscrită şi bengali. „Manualul de Din Carpaţi şi pân‟la Nistru, toţi ce poartă-n suflet
sanscrită”, finalizat în anul morţii, 1992, a apărut postum, în 2011, la editura Plâng ca să-mi descarc slova
Cununi de stele, înfiinţată special pentru a-i publica opera vastă. Pe lângă durerea Să ne amintim strămoşii ce-au pierdut sângele-n van,
activitatea didactică, Amita Bhose are o bogată activitate de traducător din Pe natura desfrânată, Pentru-a fi doar o Moldovă, o Moldovă-a lui Ştefan.
bengali în română: „Proverbe şi cugetări bengaleze”, „Povestea prinţului Biet strop aruncat de valuri,
Sobur” (basme bengaleze), „Scrisori rupte” (antologie de scrisori ale lui Într-o mare agitată, Adunaţi-vă la Putna, pentru-a auzi din nou,
Rabindranath Tagore, prima traducere în română a antologiei realizată direct Plâng ca să-mi descarc Vorbele prin veacuri sfinte şi-a poruncilor ecou,
din bengali); „Dragostea încurcă, dragostea descurcă” (piesă de teatru a lui durerea Că Moldova nu-i a voastră, ci-a urmaşilor în veci
Tagore), „Soarele din prima zi” (poezii ale lui Tagore); „Radha şi Krişna”, de Pe ştiinţele aride, Şi avem o datorie: s-o dăm cu hotare-ntregi.
Chandidas. A tradus totodată din sanscrită în română: „Proverbe şi cugetări Ce-au găsit perfecţiunea
sanscrite”, „Căruţa de lut” (în manuscris), de Śudraka. A stabilit textul Doar în arta de-a ucide. Mergeţi moldoveni la Putna şi vă daţi mână cu mână,
„Gramaticii sanscrite mici” de Fr. Bopp, tradusă de Eminescu şi rămasă în Adunând în piept durerea izvorâtă din ţărână.
manuscris, însoţindu-l de aparatul critic respectiv. Textul a fost publicat în 1983 Milioane de fiinţe Călcaţi în picioare brazda Prutului şi faceţi pod
în volumul XIV al Operelor lui Eminescu, editate de Editura Academiei. În 1978, Au stigmatul morţii-n frunte, Cu istoria din veacuri a lui Ştefan Voievod.
Editura Junimea a publicat teza sa de doctorat sub titlul Eminescu şi India, Negăsind, între ştiinţă
reeditată în 2009 şi 2011 de editura „Cununi de stele”. În presa străină şi Şi-ntre boala lor, o punte. Rupeţi legile străine ce-au schimbat vorbire, port
românească, de-a lungul vieţii, a publicat, în periodice, peste 56 de traduceri din Milioane de morminte, Şi în ţara ta obligă, să faci uz de paşaport.
literatura română în bengali şi din bengali în română, peste 90 de articole şi Mame, fraţi, surori acuză, Epuraţi sângele ţării de venetici şi de hoţi,
studii despre Eminescu, cultura română şi indiană, fiind primul filolog indian Se alocă pentru moarte, Care-n vârf de piramidă, se declară patrioţi.
care cunoştea limba română şi creând o punte de legătură între cele două culturi. Pentru viaţă se refuză.
A susţinut mai mult de 100 de conferinţe şi emisiuni radiofonice şi a acordat peste Ridicaţi spre „nalt privirea, arzând blestematul jug,
20 de interviuri pe teme culturale. Cronologia detaliată a vieţii şi operei acestei La căldura întregirii şi la flacără de rug,
personalităţi unice în cultura română este publicată pe site-ul Iar cenuşa, ca ofrandă pentru Ştefan, îngropaţi,
www.amitabhose.net În mormântul de la Putna şi la poale de Carpaţi.
23 SFERA EONICA Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013

MAMA CU MOTHER WITH AMINTIRE MEMORY

MARGARETE DAISIES
(fiicei mele Olivia) ( to my daughter O vară întreagă am alergat A whole summer we ran
Olivia) printre căpiţele cu fân through the haystacks
Mama îţi va pune Suiau furnicile pe genele noastre The ants would climb on our eyelashes
pe frunte Mom will place Ni se împleteau mâinile cu Our hands woven with buds
o margaretă a daisy mugurii And we would wash ourselves with
albă, cochetă on your forehead Şi ne spălam cu rouă şi dew
petale să curgă a white, pretty daisy lacrimi albastre. and blue tears.
pe gânduri, pe mâini petals will flow O vară întreagă am mirosit a fân An entire summer we smelled like
Ca strălucirea on thoughts, on arms proaspăt cosit şi a flori. freshly cut
unei minuni Like the sparkle Nu mai eram trişti şi muritori! hay and flowers.
Şi va pluti cu tine of a miracle We weren’t sad and mortal anymore!
pe cerul Planetei And it will float with
Tradeville, Ford UK Divine. you
on the sky of the
Divine Planet. [5] DE LA [5] FROM ME
POEME BILINGVE (I) MINE
From me
UNDE AI PLECAT? WHWRE DID YOU GO? [6] REGRETE [6] REGRETS „De la mine to you‖
(fratelui meu Ionică) (to my brother Ionica) pân’ la tine‖ steam heads for
Voi mai visaţi? Do you still dream? trece aburul spre the skies
Din izvorul nemuririi From the spring of life eternal Eu nu mai pot visa I can’t anymore cer „from me
Curge apa liniştit Water flows at quiet pace Că am pierdut little by little „de la mine to you‖
El ca o petală albă He – alike to a white petal puţin câte puţin I’ve lost pân’ la tine‖ the air smells like
Ea ca pânza de argint. She – just like a silver lace. un lucru important an important piece aerul miroase-a apples.
un suflet blând... a kind soul… măr.
Cresc stejarii şi vor creşte Oak trees grow and will keep eram cea mai I was the richest one The time to sleep
Caii zburdă în amurg growing bogată undeva. somewhere. Vine vremea de has come
Peste paşii tăi Ioane Horses romping in the dusk dormire When all fades
Frunze destrămate plâng. Ion, in your footsteps lay Am scris cu paşi I wrote in footsteps Când dispar away
Shredded leaves weeping in muşcând biting şi trup body
Vine iar mireasa-n vale musk pe-asfalt, pe frunze on the asphalt, on leaves şi chip and face
Flori s-aducă pentru mine pe pământ on the ground de rămâne peste and only one
Numai el e ca o creangă To the valley she returns, Şi am rămas acolo And I remained there lume season
mlădioasă şi subţire! Bride, to bring me flowers unde-un crin where a lily doar un singur remains in the
He alone is like a branch, îşi netezeşte ultimul polishes its last word. anotimp. world.
Willowy and fragile! cuvânt.
„De la mine „From me
pân’ la tine‖ to you‖
O dâră de fum A thin
ÎN LUMINĂ THE LIGHT [7] OLIVE BRANCH
subţire. smoke plume.
[7] CREANGA
Când a fost să vin pe lume In this realm when I first stepped MĂSLINULUI Bow
Şi din vis m-am deşteptat Leaving dream and sleep behind before an air altar
Te-am văzut întâi pe tine You’re the one my eyes first met Să te închini Before the royal bell
În lumina ce mi-ai dat. Over me your light so shined. unui altar de aer breaking heaven’s
Regescului clopot teeth
Întind mâna şi obrajii I reach out — your cheeks ce rupe dinţii văzduhului Feel like
Ţi-s un foc ce nu s-a stins Cast an ever glowing flame Să ţi se pară your lover’s hand
Şi-ai albit aşa de tare You’re so pale, so white că mâna iubitului is an autumn leaf
Parcă-ai fi un vişin nins. Cherry tree snow overcame. este o frunză tomnatică Scattering childhood
Ce risipeşte copilăria-n over rusty empires
Cum să pleci aşa departe? You can’t leave for lands afar ruginite imperii Then you’ll wait for
Nu s-aude când mă chemi_ I won’t hear you calling me Şi-atunci vei aştepta the snow
Îţi scriu numele pe-o carte So that time’s door stays ajar zăpada And in your pockets
Să treci tânără prin vremi. On a book I’ll write your name Şi-n buzunare the olive branch
va străluci will shine
creanga măslinului tired and covered in
obosită şi plină de flori. flowers.

[8] TABLOU CU O DOMNIŢĂ [8] PICTURE OF A PRINCESS

În salonul alb domniţa visează
Pe mâini are finalul prelung
al simfoniei păcatului
În glastră o floare somnoroasă
îşi îmbracă violetul.
Cineva bate în uşă cu o
frunză împuşcată de vânătorul
cel fără minte
Castelul este aşezat pe un nor.
Dacă-l ating cu mâna
culorile îmi inundă sângele
Domniţa visează şi e târziu
Închid ochii şi mă prăbuşesc
odată cu zidurile.
In the white parlour the princess dreams
On her arms, the long finale
of the symphony of sin
In a vase, a drowsy flower
puts on her purple. [9] THE ROAD
[9] DRUMUL
Someone knocks at the door From afar, and from way back
with a leaf shot by the mindless De departe, de apoi A four-ox cart follows its track
hunter Vine-un car cu patru boi Beneath their hooves,
The castle rests on a cloud. braţe de mătase are with silky arms, a hard road lies.
drumul greu de sub picioare.
If I touch it with my hand From afar, beyond the grove
the colours invade my blood De departe de sub crânguri A two-plough cart, steadily drove
The princess dreams and it’s late Vine-un car cu două pluguri To break afresh, till after noon
I close my eyes and collapse with the walls. Să mai are în amiază The land belonging to a loon.
Câmpul celui ce visează.
 24
De curând, în noiembrie 2012,
Editura Minerva a lansat un volumul
intitutlat „Testament – Antologie de
Poezie Română Modernă – Ediţie
Bilingvă (Română & Engleză)‖.
Volumul este editat şi tradus de
Daniel Ioniţa – plecat din România în
Noua Zeelanda in 1980, acum stabilit
în Sydney – Australia, şi avându-i ca
asistenţi tehnici pe profesorii Eva
Foster şi Daniel Reynaud, ultimul
fiind Decanul Facultaţii de Artă şi
Teologie de la Avondale College of
Tertiary Education din Australia. La
lansări (trei la număr, în Bucureşti şi
Braşov) au participat, printre alţii,
actorii Ion Caramitru, Clara şi
Bogdan Vodă, compozitorii şi
intepreţii Nicu Alifantis, Andrei
Păunescu, Cătălin Condurache,
Adrian Ivaniţchi, editorul şef de la
Minerva, Ana Munteanu, criticul şi
istoricul literal Alex Ştefănescu, care
semnează de fapt şi prefaţa
volumului – precum şi o seamă de
scriitori precum Adrian Munteanu,
Daniel Bănulescu, Lucian Vasilescu,
Eugen Axinte, Nora Iuga, Mihaela
Malea Stroe, Daniel Drăgan,
A.I.Brumaru, Daniel Vorona, Marga
Labiş, ş.a.
Cuvântul modern, este folosit aici în
sensul lui larg, epoca modernă a
poeziei româneşti începand cu Vasile
Alecsandri, deci jumătatea secolului
XIX. De fapt volumul cuprinde o
gamă reprezentativă a poeziei
române, începandu cu clasicii, cum
ar fi Alecsandri, Eminescu, Coşbuc,
Minulescu, Arghezi, Labiş, Bacovia,
Goga, Blaga, Ion Barbu, Vasile
Voiculescu, Magda Isanos, Radu Gyr
apoi scriitorii lansaţi în anii 1960-70
precum Adrian Păunescu, Nichita
Stănescu, Ana Blandiana, Nora Iuga,
Marin Sorescu, Irina Mavrodin, Dan
Verona, Ioan Alexandru, contiunând
cui poeţii lansaţi in ultimii 40 de de
ani, cum ar fi Ileana Mălănciodiu,
Cezar Ivănescu, Mircea Dinescu,
Liliana Ursu, Mihaela Malea Stroe,
Ioan Es. Pop, Mircea Cărtărescu,
Daniel Bănulescu, Daniela Crăsnaru,
Lidia Săndulescu-Popa, Florin Lăiu,
George Ţărnea, precum şi câţiva
poeţi contemporani din Republica
Moldova: Grigore Vieru, Leonida
Lari, Leo Bunaru, şi alţii. Iată mai
jos, în întregime, nota antologului şi
traducătorului Daniel Ioniţă.
SFERA EONICA
Daniel IONIŢĂ, Sydney, Australia
DARUL POEZIEI ROMÂNEŞTI CĂTRE UNIVERSALITATE
De la un moft la un joc şi apoi la obsesie – nu
sunt decât câţiva paşi. Şi apoi, vreo doi ani de
muncă grea, despre care nimeni nu te
avertizează la început. În final, obsesivii nu
pot da vina pentru condiţia în care se află
decât pe ei înşişi şi pe materialul lor genetic.
Cum altfel aş putea explica maniera în care
am progresat de la o singură poezie tradusă la
patru, apoi la cincisprezece, fără să-mi dau
seama că lucrurile au luat-o pe o pantă
periculoasă? Când ajunsesem deja la 26 sau
27 de traduceri (şi aproximativ 20 de poeţi),
era deja prea târziu ca să-mi mai pun întrebări
cu privire la sănătatea mea mintală. Curentul
devenise prea puternic şi nu mai puteam înota
spre ţărm. Şi astfel, iată că avem aici peste 75
de poezii, acoperind 56 de poeţi, şi o
perioadă începând de la jumătatea secolului al
XIX-lea până în ziua de azi.
În urmă cu aproape trei ani am tradus o
poezie din română în engleză. Nimic deosebit
până aici, afară doar de cuplul care a citit-o
iniţial (el, educat după şcoala veche, român la
aproape şaptezeci de ani, ea vorbitoare nativă
de limba engleză) a devenit foarte emotiv. Şi
nu, aşa cum m-am speriat la început, pentru
că traducerea ar fi fost jalnică. Ci, în
aparenţă, dimpotrivă. Mai târziu, poemul
(Octavian Goga, Cântec IV – De va veni la
tine vântul) a fost citit de către cei pentru care
am intenţionat să-l traduc, copiii mei, reacţia
a fost mai puţin emoţională. „Este frumos―,
trasformându-se în „Este foarte frumos,
tată!―, atunci când privirea mea a devenit
deodată severă...
Toată povestea a început de fapt foarte
modest. Intenţionam să traduc câteva poeme
pentru copiii mei, nepoţii şi nepoatele mele şi
alţi câţiva prieteni mai tineri. Fie născuţi în
afara României sau cel puţin crescuţi şi
educaţi în străinătate, ei nu puteau aprecia
poezia românească sau literatura română.
Numitorul comun al acestora era faptul că,
deşi stăpâneau limba română la nivelul de
conversaţie, nu erau capabili să guste poezia
românească. Nu erau capabili, cred eu, să
pătrundă minunata ei adâncime – un pastel
unic, dar variat, o voce deosebită printre
marile valori poetice ale lumii.
Ca şi consumator avid de literatură în general,
mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă
în ţări vorbitoare de limbă engleză, familiar
fiind cu literatura engleză clasică şi
contemporană, ca şi cu literatura română. Şi
am simţit întotdeauna regretul de a nu putea
împărtăşi copiilor mei acest bogat suflet
artistic al ţării în care s-au născut şi au crescut
părinţii lor. Bănuiesc că aceste simţăminte
sunt comune pentru prima generaţie de
emigranţi şi, din fericire probabil, se vor
estompa în mod natural la copiii lor. Cu toate
acestea, fiica mea cea mai mare, profesoară
de engleză, a apucat să citească două opere
traduse în engleză: „Fecioare despletite‖, de
Hortensia Papadat-Bengescu şi „Hanul
Ancuţei‖, de Mihail Sadoveanu – care i-au
plăcut foarte mult. Dar cam asta a fost tot,
deoarece nu am mai găsit alte romane
româneşti traduse în engleză, cel putin la acea
vreme a anilor 2002/2003.
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
O situaţie foarte tristă, după părerea mea.
Situaţia traducerilor de poezie română, este
puţin mai bună, dar este oarecum similară.
Există câteva perle de valoare inestimabilă,
începând cu traducerea lui Mihai Eminescu
realizată cu imens talent de regretatul Corneliu
M. Popescu, care în anii ’70 a impresionat în aşa
măsură, încât Premiul Societăţii Engleze de
Poezie pentru traduceri în limba engleză,
decernat la fiecare doi ani, poartă numele
tânărului traducător român, stins din viaţă la 19
ani în tragica seară de 4 Martie 1977, în
cutremurul care a luat vieţile unui număr de
artişti, cântăreţi, actori care locuiau în clădirile
vechi din centrul Bucureştiului.
Altfel, câteva traduceri bune, în special ale unor
poeţi care s-au stability în străinătate, cu
precădere în Statele Unite, cum ar fi Ion
Caraion, Nina Cassian, Liliana Ursu. Dar nici
lucrările acestora nu prezintă o calitate coerentă
a traducerii pe toată lungimea lor. Totuşi, în linii
mari ele sunt de bună factură. Afară de asta, am
găsit un număr de traduceri de calitate medie şi
un număr şi mai mare la un nivel oarecum
jenant. Dar, eu însumi fiind traducător, sunt
perfect conştient de proverbul englezesc despre
cei care locuiesc în case construite din sticlă...
Toate acestea însă m-au pornit pe calea (iniţial
modestă) de a traduce „câteva― poeme. Nu sunt
sigur ce însemna „câteva― în mintea mea la acea
dată. Probabil patru, cinci... Cel puţin aşa
intenţionam doi ani mai târziu, pe când
terminam prima ciornă a poeziei în vers liber
„Zâmbesc‖ de Mircea Cărtărescu, şi începeam
lupta cu rigida, dar minunata formă din „Sonetul
Clipei‖ al lui Adrian Munteanu, un sonet aşezat
în cămaşa de forţă petrarchiană, după cum vă
puteţi închipui.
Un pod mai uşor de străbătut a fost acela al
poeziilor deja puse pe muzică. Deoarece copiii
mei au fost expuşi de-a lungul anilor la muzica
folk românească, a fost natural ca primele
încercări să acopere astfel de poeme, de autori
cum ar fi: Octavian Goga, Nichita Stănescu, Ana
Blandiana, George Ţărnea sau Adrian Păunescu.
Familiaritatea cu muzicalitatea şi ritmul lor mi-
au fost iniţial de mare ajutor.
Trebuie să subliniez aici - nefiind primul care o
face, şi nici ultimul...- meritul vizionar al lui
Adrian Păunescu, care, de-a lungul a aproape
două decade, a incurajat şi promovat, in cadrul
Cenaclului Flacăra şi în afara lui, poezia de
valoare autentică - fie poeţi consacraţi precum
Eminescu, Bacovia, Nichita Stănescu, fie mai
puţin cunoscuţi la acea vreme precum George
Ţărnea, etc. Ideea de a extinde această lucrare,
de a o face reprezentativă, a intervenit mai
târziu, când ajunsesem deja pe la al douăzecilea
poem, şi-mi puneam întrebări cu privire la
magnitutinea lucrării în care m-am băgat...
La acest punct, cu ajutorul unei prietene, Mălina
Florea, care lucrează în domeniul editorial, am
fost pus în legătură cu doamna Ana Munteanu,
editorul şef al Editurii Minerva. Mai mult cu
speranţe decât cu aşteptări pozitive, am trimis
câteva eşantioane, ca şi povestea începutului
lucrării. Spre plăcuta mea surprindere răspunsul
a fost unul pozitiv. Mai mult, d-na Munteanu a
devenit un mentor în special în privinţa
sfaturilor cu privire la includerea unor poeţi
contemporani, cu care, din cauza distanţei
şi timpului (am părăsit România în 1980,
la vărsta de 20 de ani), eram mai puţin
familiarizat. Primele interacţiuni cu dna
Munteanu mi-au descoperit un spirit
erudit, având o stăpânire adâncă a poeziei
şi criticii literare româneşti. Domnia sa a
fost cea care a plantat ideea lucrării ca
operă reprezentativă, iar călăuzirea primită
în privinţa colecţiei de poeţi contemporani
este inestimabilă.
De câteva ori diferite persoane au pus la
îndoială motivaţia şi validitatea unei
asemenea lucrări, sfătuindu-mă să renunţ.
Argumentele începeau de la: cui îi mai
pasă de poezia românească? Nici măcar
românilor nu le mai pasă... Celor din afara
ţării?... nu-i mai pasă nimănui... (ceea ce
este, în mod clar, o falsă prezumţie, pentru
că, iată-mă, cel puţin o persoană căreia-i
pasă!...). Şi, până la „poezia nu poate fi
tradusă, trebuie să fie citită în original―
(lucru cu care, fără surpriză, nu voi fi de
acord), precum şi persoane care mi-au
atras atenţia în mod amabil că au văzut
destule traduceri făcute de „emigranţi
sentimentali― (Sic!) care nu i-au
impresionat mai deloc. Cu acest ultim
argument a trebuit să fiu de acord într-o
anumită măsură, după cum am scris mai
sus.
Mă voi ocupa pe scurt de argumentul că
poeţii trebuie citiţi numai în original,
sugerând cumva că toate traducerile ar fi
false. Dar ce ne facem atunci cu
Shakespeare, Yates, Frost, Baudelaire,
Verlaine, Hugo, Whitman, Browning,
Cummings, Heine, Rilke, Puşkin,
Lermontov, Esenin, de Vega, Tasso,
Petrarca, Omar Khayam, Rabindranath
Tagore, ca să nu mai vorbim de operele
magnifice ale scriitorilor biblici (Psalmi,
Cartea lui Iov, Cântarea Cântărilor, Cartea
lui Isaia), de Homer, de Ovidiu, de
Virgiliu şi mulţi alţii – care au fost traduşi
şi, prin aceasta, au intrat în conştienţa
universală. De aceea continui să cred că
poezia poate fi tradusă cu semificativă
loialitate faţă de autor – şi cred că nu sunt
singurul care crede acest lucru.
Pe de altă parte, trebuie să agreez, deşi
doar parţial, cu proverbul Italian
„traduttore e traditore―, traducătorul e un
trădător. În sensul că pentru a străbate acea
punte lungă şi îngustă dintre două limbi,
dintre două culturi, în esenţă dintre două
moduri diferite de gândire, este nevoie de
un acut simţământ al compromisului, şi al
unei atente şi controlate relativităţi a
interpretării. Există acest pact faustian pe
care traducătorul trebuie să-l facă. Pentru
că, aşa cum spunea profesorul Daniel
Reynaud, atunci când i-am exprimat aceste
îndoieli, dintr-un anume punct de vedere
nu există traducere de poezie ci doar o
interpretare a poeziei într-o altă limbă. Pe
de altă parte, trebuie să agreez, deşi doar
parţial, cu proverbul Italian „traduttore e
traditore―, traducătorul e un trădător.
În sensul că pentru a străbate acea punte lungă şi
îngustă dintre două limbi, dintre două culturi, în
esenţă dintre două moduri diferite de gândire,
este nevoie de un acut simţământ al
compromisului, şi al unei atente şi controlate
relativităţi a interpretării
25
Există acest pact faustian pe care traducătorul
trebuie să-l facă. Pentru că, aşa cum spunea
profesorul Daniel Reynaud, atunci când i-am
exprimat aceste îndoieli, dintr-un anume punct de
vedere nu există traducere de poezie ci doar o
interpretare a poeziei într-o altă limbă. Într-o
măsură, şi pentru felurite motive, traducătorul va
trebui să reinterpreteze poemul, ceea ce ridică
problema autenticităţii, aşa cum au făcut-o unii din
criticii mei.
Eterna problemă a traducătorului este aceea că este
forţat să aleagă în mod constant, în timpul
trasferului unei idei şi expresii dintr-o limbă în
cealaltă. Iar poezia, cea mai intensă şi mai
condensată formă de limbaj, este cea mai dificilă din
acest punct de vedere. Cele mai obişnuite lucruri,
cum ar fi forma poetică – ritmul şi rima, de exemplu
– nu prezintă soluţii facile. Dacă adăugăm
complexitatea adusă de imagine, stare sufletească,
dicţie şi voce, nu este deloc surprinzător că
traducătorii se feresc în general de poezie.
Cum se pot captura în mod simultan efectele de
imagine, cu semnificaţii interactive combinând
sensurile principale cu cele înţelese prin implicaţie
(multe din acestea având puternică încărcătură
culturală, fiind deosebit de opace la traducere),
împreună cu ritmul şi sunetul care le aparţin?
Problema aceasta este apoi multiplicată când lucrezi
cu rânduri, strofe şi poeme intregi.
Mai există şi alte dificultăţi atunci când se traduc
poezii din limbile cu origine latină în limba engleză,
acestea fiind bine documentate. Termeni poetici
cheie sunt monosilabici în limba engleză, iar mulţi
sunt multisilabici în limbile cu origine latină, în
special în limba română. Cuvinte ce exprimă stări
emoţionale, iubire, bucurie, durere, sunt în engleză
love, joy, pain. Părţi ale corpului, cum ar fi mână,
picior sau inimă, au corespondenţe precum hand,
foot, heart. Iar elemente ale naturii, soare, lună,
pârâu, copac, sună precum sun, moon, creek, tree.
De aceea, pentru a menţine numărul de silabe, şi
deci ritmul, aproape fiecare rând al unei poezii în
engleză va conţine mai multe cuvinte decât
originalul românesc. Acest lucru poate fi, pentru
traducător, o binecuvântare şi un blestem în acelaşi
timp, din motive lesne de înţeles.
Totuşi o traducere bună va rămâne pe cât posibil
fidelă originalului. Şi asta nu doar în sensul simplu
al unei tranzacţii directe. Autenticitatea are mult mai
mult de-a face cu semnificaţia largă şi cu
sentimentul creat de poem, cu expresia filosofică
interpretată artistic, cu textura, cu ritmul şi culoarea,
cu muzicalitatea şi cu fluxul. Principiul care
ghidează această traducere este acela de a reda în
engleză, pe cât mai aproape posibil, impactul
general al poeziei din originalul românesc. Aceasta
a însemnat încercarea ca fiecare dintre elementele
de mai sus să devină slujitoare ale acestui ţel. De
aceea, uneori am folosit imagini şi metafore diferite
în versiunea engleză, faţă de originalul din română,
încercând în acelaşi timp să păstrez sensul general,
ca şi ritmul. Probabil cea mai dificilă provocare a
fost aceea de a transpune figurile stilistice originale
în echivalentele lor în limba engleză. Mulţi dintre
poeţii români din secolul XIX au termeni poetici,
frază şi rime care au extins graniţele convenţiilor
poetice ale zilei, ca şi ale limbajului de zi cu zi –
într-o modalitate similară cu aceea a poeziei engleze
dinainte de 1900.
Pentru a reproduce aceste poeme în engleză, a fost
necesar ca, din când în când, din fericire nu prea
des, să folosesc o frazare mai greoaie, specifica
timpului. În aceste cazuri am rezistat ispitei de a
face o traducere mai lină, mai idiomatică decât
originalul. Din fericire, majoritatea traducerilor din
acest volum se ocupă de poeţii care au scris după
1900, unde dificultăţile de acest gen sunt mai puţin
evidente.
O ediţie bilingvă, ca aceasta, va aduce aceste
subiecte în prim-plan pentru cititorul bilingv. Vom
vedea în ce direcţie va cădea decizia lectorului...
Trebuie remarcat însă că intenţia mea pentru acest
volum este îndreptată, în principal, către cititorii de
limbă engleză. De aceea interesul meu primordial a
fost ca poemele să traverseze bine din româna în Cum va fi primit volumul „Testament – Antologie de Poezie Romana
engleză, să curgă bine în versiunea tradusă.
SFERA EONICA
În colaborare cu dna Munteanu şi Editura Minerva, am decis să
acoperim în această ediţie o selecţie reprezentativă, pe cât posibil, a
poeziei româneşti moderne, ţinând cont de limitele editoriale de
timp în special. Însă deoarece o lucrare de un asemena caracter nu s-
a mai realizat până acum, am luat hotărârea, împreună cu editura, să
includem şi majoritatea poeţilor consideraţi clasici. Am făcut acest
lucru nu doar din motive de ordin istoric-literar, nici măcar doar
dintr-un simţ al datoriei. Motivul-cheie pentru aceasta a fost acela
de a dărui cititorului străin de poezie un simţământ complet al
contextului istoric al poeziei româneşti. Lucrări ale poeţilor mai
timpurii, născuţi în secolul XIX, cum sunt Alecsandri, Eminescu,
Coşbuc, Macedonski, Minulesu, Bacovia, Arghezi, vor ajuta
cititorul străin să pătrundă mai bine evoluţia artistică a poeziei
româneşti. La rândul lui, acest lucru va conduce, sper, la o mai bună
înţelegere şi delectare în privinţa lecturii poeţilor moderni şi
contemporani, care ocupă majoritatea spaţiului din acest volum. În
plus, în dreptul acestor poeţi clasici, spre delectarea şi recompensa
proprie, am ales poeziile mele favorite, după cum s-a întâmplat şi în
privinţa majorităţii poeţilor moderni – ca să clarific acest subiect, în
cazul în care cineva ar crede în mod eronat că aş fi fost în întregime
posedat de vreun spirit de obiectivitate...
Poezia nu este însă o activitate în întregime raţională sau nici măcar
în mod predominant, aşa că sper ca această libertate pe care mi-am
luat-o să-mi fie iertată. Nu am inclus anumiţi poeţi clasici
importanţi, cum ar fi Alexandrescu, Bolintineanu, Vlahuţă sau
Topîrceanu. Probleme de spaţiu şi timp au determinat unele
compromisuri în această privinţă. Pe de altă parte, la capătul
contemporan al firului, ar fi foarte uşor să fiu găsit vinovat pentru că
nu am inclus poeţi precum Nina Cassian, Traian T.Coşovei, Ion
Stratan, Florin Iaru, George Anca, Benone Burtescu, Leonid Dimov
şi alţii. Şi pe bună dreptate. Însă lipsa acestora nu înseamnă ca i-am
considerat cumva inferiori. Unii chiar ar avea dreptul să considere
contrariul ca fiind adevărat. Însă, cum am spus mai sus, elemental
cheie al timpului au conspirat împotriva mea în această privinţă. O
viitoare ediţie va include în mod necesar şi aceşti poeţi. Aceasta în
speranţa în care ediţia prezentă nu va fi un dezastru, şi în momentul
în care voi fi uitat durerea provocată de munca intensă şi de detaliu
– o a doua ediţie a Antologiei poeziei române moderne în limba
engleză va intra probabil în plan. Dar… să luăm lucrurile pe rând.
Sunt anumite persoane care au jucat un rol crucial în dezvoltarea
acestei lucrări adusă la forma ei finală, aşa cum vă puteţi bucura de
ea în momentul de faţă. În primul rând Ana Munteanu şi Editura
Minerva – Victoria Argint şi Cristina Dumitrescu pentru copertă şi
concepţie grafică, Teodora Tomeş, Gabriela Ilincioiu şi Irina
Geambaşu pentru toate celelalte activităţi editoriale cheie. Apoi
soţia mea Luminiţa, mi-a fost o sursă continuă de suport şi
încurajare. Eu având şi un serviciu de zi cu zi, este de înţeles faptul
că o lucrare de o asemenea anvergură a afectat timpul predestinat
familiei, fie el de rutină sau timp liber – iar înţelegerea pe care am
găsit-o cu privire la această trudă obsesivă a mea, ca şi evaluarea
artistic-critică adusă de soţia mea (numai atunci când aceasta i-a fost
solicitată!!), toate acestea au valoare inestimabilă.
Doua persoane-cheie au contribuit în mod major la calitatea acestei
traduceri. Aceştia sunt cei doi asistenţi artistici cu care am colaborat,
Eva Foster şi profesorul Dr. Daniel Reynaud. Eva şi Daniel au
petrecut multe ore împreună cu mine revizuind fiecare vers al
fiecărui poem, fiecare expresie. Influenţa acestora în privinţa
ritmului, a expresivităţii, a soluţionării unor probleme de rimă etc. şi
chiar a identificării unor greşeli de ortografie, toate acestea au adus
lucrarea la un nivel superior.
Apoi se cuvine să mulţumesc mamei mele, Rodica, atât pentru
materialul genetic transmis, cât şi (mulţumită talentului natural şi de
asemenea educat în privinţa literaturii) pentru sugestiile ei cu privire
la unele dintre poeziile incluse aici. Acest talent provine, fără
îndoială, de la bunicul meu Ioan Ogrean, un talent recunoscut doar
de familie, deşi nepublicat, în privinţa poeziei. De cealaltă parte a
familiei, am crescut de mic copil cu dese recitări de poezie din
partea tatălui meu, Constantin, ca şi a mătuşii mele Lenuţa şi a
unchiului meu Marin – poezii, în special, de factură spiritual-
religioasă.
În final trebuie să mulţumesc doamnei profesor Judith Beveridge, de
la catedra post-universitară, secţia Literatură de Creaţie, de la
University of Sydney. Prof. Beveridge a dăruit în mod generos din
timpul ei pentru a-mi transmite perspectiva unică provenită din
partea domiei sale ca şi poet laureat, publicat pe larg în literatura de
limbă engleză contemporană.
Până la urmă... această lucrare reprezintă tributul meu pentru faptul
ca sunt român, o datorie împlinită cu dragoste. Deşi am petrecut un
timp greu de calculat pentru împlinirea ei, nu se poate vorbi de vre
un sacrificiu atunci cînd lucrezi la un ideal pe care-l iubeşti. Mai
presus de aceasta însa, văd acest volum ca pe un dar al artei
româneşti pentru universalitate. O contribuţie care era mai mult de
cât necesară, şi pe care poezia românescă o merită cu prisosinţă,
pentru a-şi putea ocupa locul ce i se cuvenea de mult în cadrul
literaturii universale, în conştienţa planetei, a iubiorilor marii poezii.
Modernă – Ediţie Bilingvă (Engleză/Română)‖? Cititorii, fie români, fie
cei de limbă englezâ, vor decide.
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
Livia CIUPERCĂ
Reîntâlnire, în postumitate
„ne murim moartea trăind‖
(Emil Cioran)
„Ah, moartea-i noapte, viaţa/E ziua, dragii mei!‖
(George Coşbuc)
Când şi cum, unde şi când, putem a o lua razna, frământându-ne
mintea spre cele lumeşti, spre cele nelumeşti, spre tine sau spre semenii tăi?! Şi
gândind sau acţionând astfel, raznele fiecăruia dintre noi, n-ar deveni răznuiri
deşarte, ci adevărate „exerciţii de admiraţie‖, acumulări (ne)vitriolate, neviciate
sau, posibil, „otrava veghii‖ – „murire înflorită...‖ Acumulări... într-un firesc
„amurg‖ meditativ. Şi uite-aşa, rămas-a de la preablândul, blajinul şi prealucidul
Emil Cioran... câteva... Razne, zice-se, „inedite‖. 1 Adunate într-o carte, despre
care prefaţatorul Constantin Zaharia spune că reprezintă o „carte-şarnieră, o
margine de genune pe care Cioran a trecut-o fericit punând piciorul dincolo...‖
Subscriem acestei aprecieri, adăugând faptul că rosturile maximelor
care compun cartea aceasta sunt felii de înţelepciune, fărâme de lumină, pentru
cei care se lovesc de pereţii vieţii şi nu ştiu, câteodată sau de cele mai multe ori,
care-i cărarea demnă de a fi parcursă. Deşi titlul pare derutant, la prima vedere,
strălucitorul discurs al cărţii sapă cute adânci în mintea cititorului, „firul
timpului‖ tresaltă măiestrit şi măiestrind.
În tumultul acesta, al existenţialului, plăcerea şi durerea sunt
îngemănări sublime, după ce ele se disipesc sau sunt „devorate‖ de anumite
„voluptăţi în nenoroc‖.
Şi câtă dreptate are filosoful spunând că omul este o „furnică
bestială‖. Cu inteligenţa sa nativă, stăpâneşte perfect „sentimentul vremelniciei‖,
conştient fiind că „în fiecare făptură zace bunătatea şi răutatea în aceeaşi
măsură‖, iar gândurile sale (care răzuiesc adânc în propria-i conştiinţă) par
„gemetele unei râme călcate de îngeri‖.
Pentru Emil Cioran viaţa şi moartea se îngemănează, se consultă,
sunt în armonie, adică nu se resping, ci dimpotrivă, se completează. Şi pentru ca
aceasta să nască ceea ce noi numim comuniune, şi începutul, şi sfârşitul se cer
„grădinărite‖. Această „grădinărire‖ nu înseamnă a respinge frica de moarte –
care este „un fruct bolnăvicios al zorilor suferinţei‖, ci, dimpotrivă, să
conştientizăm că „viaţa e o melodie a expirării‖, o „voce a zădărniciei
pervertită-n strigăt‖ (gândind şi la „Ţipătul‖ lui Edward Munch?!), ca
însângerare a sufletului. Câtă dreptate are Nichita Stănescu, rostind: „Dreptul de
a muri / nu este hărăzit oricărui / Să nu credeţi fraţilor că cine vrea, moare / Să
nu credeţi frunzelor, că cine vrea frunzeşte. // A spune om, înseamnă a spune <a
muri>/ Hai, să vă văd / care dintre voi are curajul / să spună blestemata vorbă
<om>‖. (Runice)
Conform filosofiei lui Cioran care înţelege că viaţa şi moartea sunt
faţete „egal insuportabile‖, justificând aceasta prin convingerea că viaţa este cea
dintâi „privilegiată‖ (şi de care, ne convingem, prin trăire), pe când moartea este
„dezmoştenită‖ (n-avem cum a o cunoaşte, n-avem cum a o învăţa şi... „fără
interesul ca s-o ştim‖). Dacă viaţa „face din fiecare din noi un proscris şi din
fiece semen un călău‖, acel „fir‖ clepsidric al Timpului-Timp ce-ar fi capabil a
face din noi? Dacă viaţa este o „melodie a expirării‖, moartea cum îşi unduieşte
flexiunile melodicului? Ar merita ori ba, să ne-ntrebăm? Parcurgând acest volum,
s-ar putea să-i descoperim misterele! Cert este: de moarte „ne apără instinctele‖,
glăsuieşte, ca pentru sine taciturnul Cioran, dar de viaţă, avem speranţa ca să ne
apere cineva? Înţelegem că filosoful este pesimist. Şi suntem trişti.
Dacă viaţa înseamnă izbândă (adică, acumulare), ea va deveni un
„acord în la major al nimicniciei‖. În fond, dramatică-ar fi doar „tăcerea inimii‖.
Cumva, viziunea lui Cioran pare ca o mutaţie răscolindă, gândind la conceptul
shopenhaurean, filtrat de geniul romantic: „eternă-i numai moartea, ce-i viaţă-i
trecător...‖ (M. Eminescu)
Putem vorbi de „lipsa de suferinţă‖ în faţa morţii şi de „actualitatea
de suferinţă a vieţii‖? Răspunsul pare ambiguu: „gândeşte şi suferă‖, pentru ca,
în final, să putem respira uşurat, şi conştientizând: „nefericirea de a nu fi...
nefericit... ‖
Pe fiecare dintre noi (nu neapărat trebuie să ai o anumită vârstă,
matusalemică, adică), pentru a reflecta la... „obsesia morţii!‖ O spune clar,
filosoful: „Purtăm moartea în cromozomii şi genele noastre...” Şi ce ne rămâne?
Lupta. Lupta pentru viaţă. Nu doar pentru propria-ţi viaţă. Întru slujirea Vieţii.
Într-acest îndemn, avem şi glăsuirea lui Confucius: „Oricât de mari ţi-ar fi
suferinţele, cea mai mare nenorocire ar fi să te doboare deznădejdea...‖ Şi-un
profund exemplu de astfel de viaţă, ni-l oferă şi Alexandru Baciu. Răscolitoare
pagini. Şi nu este singurar exemplul. Avem nevoie de raţiune, de-acele licăriri de
raze îndumnezeite, pentru a rezista într-această lume extrem de tehnică şi
generatoare de stresuri... „Doamne, ce taine ascund trupurile noastre! Ce har
trebuie să avem ca să înţelegem şi, mai ales, să lăsăm impresia că nu înţelegem
tot ce se petrece cu noi şi în jurul nostru. Să ştim mereu ce să facem şi ce nu
facem într-o ecuaţie exorcizantă...‖ 2
Să nu uităm, îmbrăţişând viaţa (între faldurile pozitivului), moartea
va deveni o binecuvântare! Alegerea... ne aparţine.
1. Emil Cioran – Razne. Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2012
2. Alexandru Baciu – Din
amintirile unui secretar de
redacţie. Pagini de jurnal.
Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1997
26
NUMĂRĂTORUL DE VISE
Oamenii îl arătau cu degetul
el era numărătorul de vise
naiv mereu exilat
convertind o durere în alta
migrând în căutarea unui eu vizibil
un sâmbure perfect integrat
într-un vis de nimeni revendicat.
Jumătate umil jumătate sfidător
arlechin în dizgraţie recidivist
(încă dinainte de-a se naşte
era militant pentru libertate)
fără teama că-i vor frânge gâtul
ţipăt multiplu ţâşnit dintre coapsele facerii
el vrea să schimbe noaptea-n lumină
să înlăture regii din teatrul de sticlă
ei ne vând aceleaşi cuvinte
putrezind pe buze de ceară
noi suntem doar un decor
aici unde nimic nu începe
nimic nu se sfârşeşte
noi trăim pentru azi nu pentru mâine
biciuiţi de grindină şi spaime
suntem tampoane lăcomiei lor
aici începe constrângerea
acestor destine care ne leagă
asemeni călăului de victimă.
Ca un copil rămas singur
el este prizonierul viselor sale
refuză ura trădarea
cu gesturi mari
pline de nemaipomenită blândeţe
lăsând să cadă peste rănile lumii
incantaţii de dragoste
perle trandafirii
din căuşul mâinilor umede.
Vipere albe suflete fără osatură
monştri de carne
îşi încălzesc sângele la fiinţa lui
într-o nuntă ciudată
o deposedare de identitate
el nu are nume nici amprente
doar vârste pierite ca aerul
în sticlirea ochiului unei păsări de pradă.
Aici nu e iubire
nu-i bucurie
doar un bine abstract
în acest univers terminus
e un manej de suflete.
TRECEREA ÎN ANOTIMPUL
RECE
Nici un cuvânt nu mai pâlpâie pe buzele
noastre
nici o rămăşiţă de vis pe frunţile vii
prea singuri pentru a observa că plângem
tăcuţi trecem din toamnă în iarnă
migraţiuni de orbi cu sandale de fier
ne lăsăm devoraţi de marele fluviu
al celor ce-şi construiesc palate de pulbere
străbunii s-au culcat ca zăpezile
sângele nostru s-a subţiat într-al lor
dacă am ţine ochii deschişi
ar veni păsările iernii cu pliscul
mai ascuţit decât un hohot de râs
să ne ciugulească sentimentele
firimitură cu firimitură
străini cu chip absent
într-o lume violent viscolită
de un alb mai orbitor decât soarele
tresărim la iluzia frunzişului intact al
pădurilor
prin care doar urletul lupilor tineri
precum un templu de dragoste pură
mai cere o posibilă vară.
SFERA EONICA
DORINA BRÂNDUŞA LANDÉN,
Suedia
Din volumul de poezie:
„La nord de sufletele voastre”
NOTE BIOGRAFICE
Se auzea vinul curgând prin struguri
dintre nori
lumina o jumătate de lună metalică
ceasornicul mărunţea timpul.
Numărându-şi tăcerile
singură
în noaptea aceea
plângea mama.
Eu nu mă născusem încă
şi moartea înota lângă mine.
Trupul nu mai încăpea
în miezul întunericului
grăbindu-mă să trăiesc
să ajung la capătul drumului.
Mă năşteam fără-ncetare
fără o pată de sânge
precum dimineaţa pe vârful unui clopot
măcinând propriile mele celule
deveneam sentiment
dar în mine veghea îngerul
curat şi luminos ca oglinda
el nedefinitul neştiutul
mă aservea trandafirului
iar dâra de sânge a sfidării mele
era însăşi mireasma.
Mama mea
mai tânără decât mine prin moarte
m-a născut la cumpăna ceasului rău
mi-a umplut gura cu laptele memoriei
şi o tristeţe profundă, zadarnică.
SENSIBILITATE
Mi-am gustat prea mult singurătatea
pentru a o putea îndura.
Ea se năştea fără-ncetare
din însuşi miezul sufletului
mă împresura neant de spumă
izbind izvorul sângelui
ereditatea laptelui
supt odată cu sămânţa morţii.
Singură păşeam –
un om obişnuit numărând nebunii –
printre oameni vorbind în şoaptă
îndopaţi cu bune intenţii
cu vin la carton şi budincă
alergând pe sârmă.
Simţeam cum îmi cresc lăstari pe limbă
cumva năruită într-o carne străină –
umbră rătăcitoare pe ziduri –
presimţind o durere profundă
sau ce mai poate rămâne dintr-o bucurie
când lumina lunii mai tremură încă
şi pielea nopţii ca gelatina
acoperă plăgile lumii.
Nu-mi puteam asuma
atâta sensibilitate
îmi era teamă
că o să-mi vomit inima.
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
CEREMONIA FINALĂ
E prea târziu
să mai ajungi la sfârşitul zilei.
În cimitirul iernilor polare
culcate sunt legile tale din tinereţe
uitate sunt dimineţile leoarcă de
ploaie
auriul verii culorile calde
anotimpurile
vârstele omului –
doar umbra unui lup alb
care şi el va dispare –
Timpul se-mbracă în versete
Sub cerul sfâşiat
diferite
de aripi metalice
în mareea oceanelor placentare
fierbe spuma neliniştii Mi s-au deschis uşile
născând statui din rugina Într-o mare linişte,
corăbiilor cu naufragiaţi Copii suflecati
într-o eternitate mizerabilă. Până la brâu
De lumi, ajunse în agonia
Fără-ndoială înălţimilor
cineva tulbură orizonturile spală cerul de păsări negre,
cineva gata să râdă în hohote prinse la bâlci
cineva primejdios “cu frânghia de rufe a lui
chiar când doarme.
Dumnezeu”.
În marş prin somnul naţiunilor
Trag afara o literă dintr-un
războinicii nu şi-au pierdut armele cuvânt liber
demonii n-au fost încă îmblânziţi. Sunt curioasă, de ce cad zmee
pe drumuri
E prea târziu pentru ceremonia
Prin bălţi şi pietre rotunde
finală. Galbene,
Îmbrăcat în aur şi purpură acum, când pot să citesc
cavalerul scrântit al dezastrului amintirile
îşi arde sandalele timpul se-mbracă în versete
diferite,
şi în friguri ca un vinovat de
lacrimi tinere.
Nu mai ştiu podul, nici noaptea
LUMEA FĂRĂ CUVINTE
Ce cade peste aşteptări, peste
numele
Rămase singure, acasă
Vorbesc despre distanţa care ne separă Unde o moarte fermecătoare
Se bucură de câţiva fluturi
înainte de a ne ucide unul pe altul şi de compania primilor sosiţi.
în lumea-n care nu mai sunt cuvinte
prizonieri în cuştile vieţilor noastre
despuiaţi de amintiri Un răsărit, geamăn
deposedaţi de sentimente
– ridurile lor brăzdează lacrima mea –
foarte singuri rătăciţi Mă laşi, aici, la noapte Daimone,
Tu prietenul meu
în obişnuinţa preocupărilor minore
Care-mi vorbeşti prin semne
îşi câştigă existenţa
Şi scuturări de vânt în exil.
îşi găsesc o existenţă Cu tine descopăr mereu,
cutremurător de obositoare neînsemnată Cine dispare de la căpătâiul
cioplindu-şi inima dinăuntru spre patului
înafară Cand se taie cu nuiaua versurile
murdare
Purtate de chiriaşii vremii….
unii rezistă nu toţi
Ştii, niciodată nu dorm cu iubirea
în ora infirmă
alături
ceilalţi încearcă să vorbească Scap din mână cearcănele
ar avea ceva de spus inocenţei
dacă n-ar fi muţi Şi scutur cu ele sfinţii
dacă zeii nu le-ar fi tăiat limba Încărcaţi cu inimi puternice.
Iarba creşte mai înaltă la câmpie
prietenii care mi-au rămas credincioşi
Nimeni nu se sinchiseşte de ea,
până la moarte
Nimeni nu înţelege câte fluiere
nu mai sângerează Din os, de pasăre,
ca Lazăr ar putea învia Sunt rănite pe dinlăuntru
doar să găsim ceva necesar Şi plâng.
care să ofere o alternativă
la uciderea noastră zilnică Doar un răsărit, un răsărit
geamăn
Şi un căluţ de lemn, vreau lângă
doar noaptea îmi rămâne mie
mine
mai tandră decât lumina lunii polare Să mai număr o dată ….lumina
– îmi cer scuze – eu m-am retras Cu bagheta mea de vrăjitoare
cu neliniştea sufletului meu lacomă de închipuiri.
răstignit în cuie de aur
martor tacit la sinuciderea balenelor
albe.
27
Simona Botezan
SUA
Televiziunea arabă Al-Jazeera,
sponsorizată de guvernul din Qatar, va
avea acces la 60 de milioane de
gospodării din SUA, după ce a cumpărat
reţeaua media Current TV, la începutul
lunii ianuarie 2013. Fostul vicepreşedinte
american Al Gore, unul dintre fondatorii
reţelei Current TV, deţinea 20% din
acţiuni, pentru care a încasat suma de
100 milioane de dolari.
Televiziunea arabă este cunoscută în
SUA, în principal, datorită tonului anti-
american folosit în timpul războiului din
Irak, cu un deceniu în urmă. Ştirea ca Al-
Jazeera va deveni un important canal de
cablu din SUA, care va concura cu CNN,
a stârnit un val de reacţii din partea
experţilor: "Parerea mea este că atunci
când oamenii aud despre Al-Jazeera,
aceştia nu vor fi atenţi la calitatea ştirii
sau corespondenţei", a declarat pentru
CNN analistul Stuart Fischoff, un
profesor pensionar de la Universitatea de
Stat din Los Angeles, California. "Ei vor
auzi doar Qatar, şi vor spune că este o
ţară arabă, plină de terorişti şi, prin
urmare, este părtinitoare în prezentarea
ştirilor", a mai spus profesorul.
Fostul corespondent al Casei Albe, Bibb
Porter de la MEDIATECH Capital
Partners din New York, a declarat pentru
mass-media ca Al-Jazeera a plătit 500
milioane dolari pentru a achiziţiona
Current TV: "Eu cred că preţul asumat de
500 milioane dolari este absurd pentru
ceea ce au primit", a spus Bibb.
Apariţia Al-Jazeera pe o reţea de cablu
majoră din SUA, a înviat dezbaterea
despre acuzaţiile anti-americane din
trecut şi despre videoclipurile cu Osama
bin Laden sau cu metodele artizanale de
fabricare a bombelor, prezentate de
televiziunea arabă. Unii experţi consideră
că Al-Jazeera va încerca să prezinte
buletine de ştiri care se pliază pe
standardele americane. Antipatia faţă de
reţeaua arabă s-a disipat în mod
semnificativ în SUA, deşi nu în totalitate,
spun analiştii. "Acesta (n.r. televiziunea)
a fost, evident, demonizată de către
politicienii noştri pentru aproape un
deceniu", a precizat Rory O'Connor, un
fost producător CBS News şi un expert în
mass-media. El a remarcat modul în care
un cameraman Al-Jazeera a fost reţinut
timp de şase ani la lagărul de prizonieri
US Navy de la Guantanamo Bay, Cuba.
Dar Al-Jazeera difuzează curent în limba
engleză programe de calitate, fără
părtinirea invocată de politicieni
americani, a spus O'Connor, autorul
blog-ului roryoconnor.org, care contestă
opinia conservatorilor că Al-Jazeera ar fi
o " reţea de teroare şi propagandă”.
SFERA EONICA
Alţi analişti, spun că Al-Jazeera continuă să
difuzeze şi acum emisiuni cu conţinut anti-
american. "Cu siguranţă vor fi atenţi la
început şi vor încerca să dovedească faptul
că sunt un canal profesionist şi obiectiv", a
declarat Yigal Carmon, preşedintele Media
Research Institute pentru Orientul Mijlociu,
care a adunat mai multe clipuri video
difuzate de Al-Jazeera în ultimii ani, cu
mesaj anti-american.
Carmon este un fost consilier antitero, şef
de cabinet al premierului israelian Yitzhak
Rabin. "E mult mai puţin anti-american
decât în trecut, şi ceea ce difuzează în
limba engleză este o versiune soft a
emisiunilor în limba arabă. Dar aceasta este
televiziunea guvernului din Qatar şi
vorbeşte despre viziunea guvernului din
Qatar; este o televiziune politică" , a spus
Carmon, care a folosit cuvinte dure pentru a
descrie guvernul din Qatar: "Qatar, la urma
urmei, este o dictatură, şi într-o dictatură, ei
folosesc mass-media ca pe un braţ al
politicii externe, fie că este vorba de politică
arabă, musulmană sau internaţională", a
mai spus Carmon.
Decizia guvernului din Qatar de a introduce
Al-Jazeera în 60 % dintre casele din SUA
care recepţionează televiziunea prin cablu,
este o manevră politică provocatoare, dar si
o strategie de afaceri, fiind o reţea
sponsorizată de guvern, mai spun experţii.
„Vedeţi natura neobişnuită sau ciudăţenia
esenţială, că un fost vice-preşedinte al
Statelor Unite vinde reţeaua sa unui guvern
străin?" a declarat expertul mass-media
Howard Kurtz, gazda programului
săptămânal CNN "Surse de încredere".
Al-Jazeera a fost întotdeauna privită ca un
factor de risc şi o vanitate a unui emir
bogat. Qatar este o ţară din lumea a treia,
care are o mare rezervă de petrol şi gaze şi
produce miliarde de dolari pentru profilul
personal al emirului. Este vorba despre o
televiziune care se ocupă de imaginea
publică a emirului şi încearcă să
manipuleze occidentul, prezentându-l într-o
lumină favorabilă pe dictator. Al-Jazeera
subliniază mereu faptul că emirul
sponsorizează evenimente sportive în Qatar
şi în Europa, au spus experţii. "Al-Jazeera
încearcă de ani de zile să intre în casele
americane şi până acum nu a reuşit", a mai
declarat Brian Stelter de la New York
Times, pentru CNN.
Purtătorii de cuvânt ai Al-Jazeera nu au
putut fi contactaţi de CNN pentru a
raspunde acestor acuzaţii. Pe website-ul
televiziunii arabe apare însă un mesaj,
referitor la difuzarea programelor Al-
Jazeera în SUA: „ La cinci ani de la
lansarea Al-Jazeera English (AJE) canalul
este disponibil numai în câteva oraşe din
SUA: New York, NY; Washington DC;
Burlington, VT; Toledo, OH, şi Bristol, RI.
Ştim că americanii doresc să ne vadă,
deoarece 80.000 de oameni au trimis deja
cereri furnizorilor lor de televiziune. Dar
avem nevoie de tine pentru a menţine
presiunea asupra operatorilor de transport
prin cablu / satelit, pentru a cere difuzarea
AJE. Avem 70 de birouri în întreaga lume,
mai mult de 1.000 de angajaţi de 50 de
naţionalităţi; avem una dintre cele mai
diverse structuri etnice din lume în redacţiile
noastre. AJE este difuzat la cel puţin 250 de
milioane de gospodării din 120 de ţări.”
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
Al-Jazeera îşi motivează
extinderea în SUA prin faptul că
"aproape 40 la sută din audienţa
online a Al-Jazeera English
(serviciul în limba engleză)
provine din Statele Unite, deci
telespectatorii americani au
demonstrat clar că apreciază
informaţia furnizată.”
O opinie similară a fost exprimată
de jurnalistul Alan Colmes, pe
pagina web Liberaland: „ Se
numeşte diversitate de opinii, ca
să nu mai vorbim de faptul că e o
piaţa liberă şi alegerea aparţine
consumatorului [...]În cazul în
care Al-Jazeera nu va reuşi să
atragă o masă critică de
spectatori, companiile de cablu
vor fi justificate să o elimine. Al-
Jazeera aduce o alta nuanţă în
relatarea ştirilor internaţionale,
care lipseşte de pe alte reţele
americane, pentru că are mai
mulţi corespondenţi străini şi mai
multe birouri peste mări, decât
multe posturi din Vest. Pentru
acoperirea „primăverii arabe” Al
Jazeera a câştigat un premiu
George Foster Peabody”, a spus
Alan.
Dealtfel, Al-Jazeera nu este un
fenomen izolat. Postul China
CCTV, sponsorizat de guvernul
chinez, s-a aventurat în SUA anul
trecut: "Chinezii au o acoperire
similară a pieţei mass-media din
SUA, aşa cum încearcă Al-
Jazeera acum", a spus Bibb
Porter. "Aceste posturi sunt
folosite ca o variantă modernă de
diplomaţie, nu sunt canale de
propagandă, deoarece abordarea
lor este foarte grijulie. SUA ştie că
este vorba tot despre China, iar
acolo unii oameni mor de foame",
a mai precizat Bibb Porter. Bibb
se întreabă de ce Al-Jazeera ar
intenţiona să producă 60% din
conţinutul său în Statele Unite,
aşa cum declară, deşi postul arab
s-a făcut cunoscut datorită
acoperirii sale din Orientul
Mijlociu, în special în timpul
revoluţiilor arabe din primăvara
anului trecut?
Cert este că Al-Jazeera va găsi
un segment de public în SUA, dar
va intra pe o piaţă tumultoasă şi
fragmentată, cu multe programe
de ştiri, iar ratingul său nu va fi de
milioane de telespectatori, ci,
probabil, de câteva sute de mii,
au mai declarat analiştii. Accesul
la 60 de milioane de case din
SUA nu garantează că oamenii
vor urmări programul, au mai
declarat analiştii. Buletinele de
ştiri internaţionale sunt un
segment care se vinde greu. " Nu
există o piaţă americană prea
mare, avidă de ştiri
internaţionale”, a declarat Howard
Kurtz de la CNN.
Surse: CNN; Al-Jazeera;
Liberaland
(I. P-T: fotografie din 24 ianuarie 1983)
Prof. dr. Ion PACHIA-
TATOMIRESCU
UN „PORTRET DE
GRUP“ AL
GENERAŢIEI
RESURECŢIEI
(1965 – 1970) ŞI A
PARADOXISMULUI
În obiectivul
fundamental al programelor de
învăţământ de la Şcoala de
Literatură Mihai Eminescu din
Bucureşti, al activităţii profesorilor
de aici – Mihail Sadoveanu, George
Călinescu, Camil Petrescu, Al.
Philippide, Tudor Vianu ş. a. -, se
afla într-adevăr formarea noii
generaţii de scriitori. Şi în „prima
vârstă interioară―, vârsta
adversativismului, a negării şi a
formării conştiinţei de sine „în
pluralitate“, generaţia resurecţiei
poetice are ca lider pe Nicolae Labiş,
susţinut, în primul rând, de colegii
de promoţie, dintre anii 1952 –
1954, de la Şcoala de Literatură
Mihai Eminescu din Bucureşti:
Horia Aramă, Radu Cosaşu, Ion
Gheorghe, Ştefan Luca, Florin
Mugur, Mihai Negulescu, Ion
Oancea, Lucian Raicu, Doina
Sălăjan, Gheorghe Tomozei, G. D.
Vasile (cf. LSp, 23) ş. a. „Manifestul
liric― al generaţiei, Vârsta de bronz,
este semnat de Nicolae Labiş:
Prietenii mei, traiul ni-i tot mai
matur, / Deşi suntem la vârsta
poeziei lui Rimbaud Arthur. / Ne-am
plictisit de snobism, până şi de
plictis, / Ochiul raţiunii ne
urmăreşte pururi deschis, / (...) //
Clopote grave sunară trezirea /
Generaţiei noastre. // Tragem
cugetarea afară din teacă. / Anii
noştri în dansul cu săbii acum să
petreacă. / Dansul superb ca o luptă
şi ca o-nnoire, / ca un zbor însetat
de Icar, spre fericire. // (...) //
Greşeala, nepăsarea, ori încâlciţii
paşi / Sunt vina ce mai crâncen ca
vitriolul arde. / Nu-i timp de
pocăinţă şi remuşcări ! De-acum /
Nu mai schimbăm cuvântul şi arma
cu petarde. // (...) // Vârsta de bronz;
clopote grave sunară, / Tragem
cugetarea din teacă afară ! (LMc,
380 sqq.).
28 SFERA EONICA
Reprezentanţii generaţiei resurecţionale din 1965 – 1970 au o
copilărie marcată de ororile celui de-al doilea război mondial. Între anii
1945 şi 1948, încă beneficiază de tradiţia sănătoasă, profund naţională, a
unui adevărat învăţământ românesc, de talie europeană. Însă ca studenţi
(„vârsta interioară secundă―), în „obsedantul deceniu―, li se impune de la
Moscova, între anii 1949 şi 1958 / 1960, un învăţământ de tip stalinist,
„internaţionalist-proletar―, fiind obligaţi să-şi însuşească „oficial― valorile
proletcultismului sovietic / rusificator-sovietizator şi ale proletcultismului
din ţară, autenticele valori naţionale şi universale descoperindu-le „în
ilegalitate―, riscând a fi „exmatriculaţi― şi chiar întemniţaţi la „dovedirea―
posedării, studierii şi „difuzării― cărţilor din „lista neagră―, de 522 de
pagini, Publicaţii interzise; «această generaţie a simţit acut nevoia
implicării directe în schimbarea socială», născându-se «ca o reacţie
normală la discontinuitatea culturală» (SGC, 241). Hiatusul reprezentat
de „obsedantul deceniu―, caracterizat de „realismul socialist―, de
dogmatism, de schematism / „şabloane―, de „simplism―, de aspectul
„propagandistic / ideologic―, de „veleitarism― / „amatorism― etc., a trezit
în tinerii scriitori români dintre anii 1948 şi 1958 / 1964 o profundă
reacţie de respingere a proletcultismului, spre a se reîntrona autenticul
spirit literar. Întru afirmarea generaţiei resurecţionale lucrează şi
„dinamica subterană a vieţii literare―, unde «se confruntau opinii, poziţii
teoretice», unde «existau presiuni», «chiar grupuri de presiune interesate
în a impune creaţia autentică», în a integra / reintegra «marile
personalităţi literare în viaţa literară şi publică»; «un grăitor exemplu îl
reprezintă revista Steaua» din Cluj-Napoca, unde «îşi făceau loc dezbateri
estetice care depăşeau viziunea îngustă şi precară a realismului socialist,
creaţii autentice, multe dintre ele aparţinând generaţiei tinere»; «noua
generaţie, lipsită de experienţa vieţii sociale dogmatice, dar nu ferită de
influenţele ei, având aspiraţia de schimbare mai mare, ca de altfel orice
generaţie tânără, cu trebuinţe spirituale noi, a reuşit să se impună în viaţa
literară, cu o viziune nouă, cu un mod inedit de abordare a realităţii, cu un
interes puternic pentru adevărata tradiţie literară românească şi pentru
reînnodarea firelor acestei tradiţii, înscrierea ei în continuarea marii
creaţii literare româneşti...» (SGC, 244). S-a observat că generaţia
resurecţiei poetice se detaşează de „generaţia precedentă― nu numai prin
revoluţionarea limbajului artistic, a modurilor de expresie, ci şi prin
extinderea / diversificarea fără precedent a ariei tematice, cuprinzând
problematica umană a secolului al XX-lea în toată complexitatea ei. Cu
un „negativism― redus la „strictul necesar―, cu moderată „fraternizare
biologică―, mai multă atenţie acordând „asimilărilor fundamentale―, decât
„iconoclastiei―, dovedind deosebită receptivitate, un mare interes faţă de
cuceririle ştiinţifice, faţă de „spiritul veacului―, generaţia resurecţiei
poetice din 1965 – 1970 şi-a pus în aplicaţie / lucrare un program creator-
revoluţionar-estetic, rodind nenumărate capodopere.
Preluând stindardul poeziei tinere de la Nicolae Labiş, Nichita
Stănescu lansează şi el un manifest liric, purtând titlul „mobilizator―,
Către tânăra generaţie, unde paradoxul nediferenţierii diferenţiaţilor este
conjugat cu o admirabilă subtilitate: Nici o diferenţă nu este / între inima
mea şi inima ta / nici o diferenţă nu este / între ochiul meu şi ochiul tău //
Nu-i aşa că la mine e toamnă / şi că la tine e primăvară / nu-i aşa, nu-i
aşa, nu-i aşa ? // Nici o diferenţă nu este / între cel ce moare / şi cel care
se naşte ! // Ah, voi, scumpilor, / ocoliţi dacă puteţi durerea / înlocuiţi-o,
dacă puteţi / cu mirarea // Vă zic: dacă puteţi / chiar cu mirarea ! /
Mirarea. (apud MP, 121).
Libertate „totală“, „mişcare demiurgică“ în macrocosmos
şi în microcosmos, polidimensionarea / „diseminarea“, „disocierea“
eului creator faţă de eul empiric. Generaţia Labiş-Stănescu-Sorescu se
diferenţiază de toate generaţiile poetice anterioare printr-o „libertate totală
/ absolută― a subiectului creator, prin faptul că grupul de poeţi ce o
ilustrează „se mişcă demiurgic―, deopotrivă, în macrocosmos şi în
microcosmos. După meteoritica traversare / petrecere a cerului poeziei de
către „tânărul genial―, Nicolae Labiş (1935 – 1956), ilustrând – pentru
anii de adolescenţă şi de studenţie ai majorităţii reprezentanţilor
generaţiei – „modelul― / „simbolul― arderii totale pe rugul poeziei
autentice (supra), „tonul“ marii poezii din România a fost dat de Nichita
Stănescu (1933 – 1983), liderul „unanim recunoscut―, «tot mai puternic
atras de descifrarea poetică a mecanismului subtil ce defineşte relaţiile
dintre eu şi univers» (PPg, 87). Criticul literar Ion Pop, abordând creaţia
poetică a generaţiei lui Nichita Stănescu, semnalează faptul că lirica
anilor 1960 – 1970 / 1975 s-a desprins de biografie şi de istorie, «în
sensurile lor stricte», schimbând «obiectul de meditaţie» şi «instituindu-se
pe sine însăşi ca obiect, în procesul din ce în ce mai complex al evoluţiei
lirismului.» (PPg, 87), ceea ce a permis atât „diseminarea“ cât şi
vertiginoasa „disociere“ a eului creator faţă de eul empiric, o esenţială
caracteristică a liricii din secolul al XX-lea, potrivit unei observaţii a lui
Hugo Friedrich, (cf. FSLM, 12), eroul liric identificat în poet devenind «o
„inteligenţă poematică―, un „operator al limbajului―» (PPg, 88). Astfel,
«cuvintele aderă la fiinţă şi efortul poetului e de a crea decalajul care face
posibilă expresia» (MGC, 20).
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
O interesantă „diseminare― a eului, „cu înstelare bacoviană―, se constată în poezia lui
Mircea Ivănescu, într-o caligrafiere a «vidului existenţial» (MarUn, 8). Criticul literar Ioan Mariş
relevă proiecţia unui eu liric «fără indentitate», «în ciclul de poeme închinate lui Mopete» – din
volumul publicat în anul 1970, Poeme, de Mircea Ivănescu, pe când „poetul împlinea 39 de ani―,
vârsta „petrecerii terestre― a geniului romantic eminescian -, «eu poetic diseminat în treizeci şi nouă
de secvenţe» (MarUn, 9). Diseminarea eului în n-spaţii-reflectorizante este evidentă şi în celelalte
volume ale lui Mircea Ivănescu: şi totul se răstoarnă şi îşi face aşezarea în timpul fluid / ca într-o
oglindă – cu mişcarea din dreapta spre stânga – / drumul spre apus care înseamnă moartea – şi în
care / îmi port mişcarea sufletească întru revenirea de dinainte / care ar putea să-i fie cauză, dacă ar
fi / cauze în vremea asta a mea. – am fost demult / şi eu într-o odaie ca asta – şi în colţ / un pat
desfăcut, şi plapuma în care amorţeau / sunete scămoşate – numai că atunci era o altfel de lumină, /
şi altfel de dorinţe în mâinile care-mi alunecau / peste mătasea grea – colorată – şi în jur erau / alte
putinţe. acum, stau. şi ar fi atât de simplu / să accept gesturi răsturnate pe faţa mea – aşa cum eu
însumi / am încercat odată pe o faţă străină. / cea mai simplă din dezlegări. / cu spatele la fereastră –
(dacă mi-aş întoarce peste umăr acum / capul – şi este o stradă neterminată, cu praf / şi curţi fără
garduri, şi ferestrele oarbe / pândind) – în cameră aici, tot ce are viaţă / din gesturile-alunecându-mi
după paşii / umbrelor care foşnesc...(IvPN, 7). Diseminarea eului ivănescian este imperioasă,
îndeosebi, dinspre polivalenţa lirico-semantic-sincretică a simbolurilor, între care se află şi „aporia―
pădurii de mesteceni («...deci o altă lucrare a sufletului – şi, ceea ce e mult mai semnificativ, / a
trupului, până să începi să începi / să intri în viaţă, în pădurea în care, oricum, / vei sfârşi – sau vei
începe – să te regăseşti...» – IvPN, 108), cu limitele tragic-existenţiale ale ens-ului, din care se
răsfrâng razele-ecouri ale sinelui, fie «pe muzică de dante», fie «pe muzică de schumann», ori «pe
muzică de r. strauss», în «mers la culcare» / «schlafengehen» (cf. IvPN, 96), sau în auroră /
«morgenröte» (cf. IvPN, 97) etc.; «deşi întâlnim în textele sale o confesiune personalizată, uşor im-
pregnată de biografism», nu neapărat ca reminiscenţă labişiană, «poetul se diseminează în poem,
postulând o omologie în sensul conferit de J. Derrida – între un eu poetic fără identitate, „diseminat―
în lucruri, şi textul operei ca „diseminare―» (MarUn, 9).
Prin generaţia resurecţiei şi a paradoxismului, se afirmă vertiginos o bogată lirică a
„evenimentelor eului―, a „întâmplărilor trupului―; chiar şi atunci când avem de-a face cu declaraţii
privind o anume dinamică a vidului, cum, de pildă, în cazul lui Cezar Baltag: A fost un om / care era
eu însumi. / Eu merg în locul lui. // Şi cel ce merge-n mine este golul. // Priveşte încet acolo unde /
punctul ţipă de lipsă de alb... // (...) // ... femeia care îşi toarce părul / la malul unui fluviu / e
marginea. (BalP, 67); sau când este vorba despre transfigurarea trăirilor între limitele „sferei-pântec―,
ca la Gabriela Melinescu, în micropoemul «A avea trup»: Aşa frumos şi singur / ningea pe întuneric /
şi frigul strâmba sticla. / Eu într-un pântec sferic. / E foşnet, e mătase de-afară. / Şi te iubesc, un dor
infern. / Mi-a mai rămas doar aerul / din acest glob matern. (MÎng, 49); eul stănescian reverberează
un răspuns eului melinescian: Mi-era atât de frică să te văd, / încât m-am îmbrăcat în mama mea. / O,
se făcea, şi se făcea, şi se făcea, / tu, tandru inorog, / că în dureri mă renăştea, / mă renăştea, mă
renăştea. / Gemea uimită şi bătrână / cum cerul când răsare lună, / cum cimitirul când adoarme timp.
/ Un fiu al nimănuia, / un fiu al nimănuia, / nimănuia, nimănuia, / mai mult gândit decât născut.
(«Cântec» – SFiz, 183); Ana Blandiana, în miraculoasa zodie veşnic-tânără a lui Eros, îşi simte eul
proiectat „androginic―: Odinioară / Ştiam cum arăţi, / Erai / Nespus de înalt şi de subţire, / Ştiam de
unde-ncepi / Şi unde mă sfârşesc, / Îţi găseam uşor / Buzele, gâtul, / Clavicula dulce, / Umărul
copilăresc. / De mult, îmi amintesc, / Eram doi, / Ţin minte cum ne ţineam de mână... / Cine-a fost
înfrânt dintre noi ? / Cine-a putut să rămână ? / Singurul trup este al tău / Sau al meu ? / Şi mi-e atât
de dor... (BOct, 89); tot la Ana Blandiana, eul îşi relevă chiar şi miriadele de feţe ale universului,
hăituind, „chinuind―: Mă hăituieşte universul cu mii de feţe ale mele / Şi nu pot să mă apăr decât
lovind în mine («Legături» – BAt, 33); ori se simte, prin analogie, ireversibilă vreme materializându-
se în nisip de clepsidră: Sunt / asemenea / nisipului clepsidrei / care / poate fi timp / numai / în /
cădere. («Condiţie» – ibid.); sau îşi revelează o existenţă din starea de embrion: Ţi-aduci aminte cât
de bine / Era în oul de pe ape / Unde eram zidiţi de-a pururi / Făptură singură, deplină... («Oul» –
BOct, 43). Există la poeţii din generaţia resurecţiei din 1965 – 1970, ai generaţiei paradoxismului, şi o
irepresibilă dorinţă de autocontemplare din afara eului / sinelui, deoarece – după cum ne încredinţează
Nichita Stănescu – «omul este singura fiinţă care se contemplă din afara sa» şi «arta într-o mare
măsură e o contemplare a omului din afara lui»; sentimentul timpului se naşte între chipul real şi
oglindirea lui: «primul şi cel mai puternic sentiment este sentimentul timpului; e cel mai puternic
pentru că el reprezintă evoluţia faţă de matrice; când primul peşte s-a azvârlit deasupra suprafeţei
apei, el s-a oglindit în ea, s-a contemplat o clipă din afara lui; întotdeauna chipul din oglindă e cu o
fracţiune de timp mai tânăr decât chipul real; e cu o fracţiune de timp mai îndepărtat de matrice»
(SFiz, 69); neputându-şi survola mediul, ca peştele, întru autocontemplarea întregului din afară, poeţii
au recurs la (auto)contemplarea / „elogiul― părţii anatomice: mai întâi, inima, ochiul, gura / buzele,
mâna, sângele etc., apoi, avântându-se ştiinţific: sternul, neuronul, vertebra, irisul, clavicula,
meningele, omoplatul, circumvoluţiunile creierului, globulele (ameninţate de leucemie), oasele
craniului, tendonul, maxilarul etc.; contemplarea „se concretizează―, uneori (acolo unde există geniu)
şi într-o mirabilă cântare a respectivei părţi anatomic-umane, ca în lirica stănesciană („vertebra―,
„omoplatul― etc.): Alergând, alergând mi se-nteţeau muşchii, / scheletul alb ce-l ţin în mine, / ca
marmora lui Michelangelo statuile, / a început să se facă mai luminos, mai luminos, / vertebră de
vertebră, os de os. // ...Până când, până când / în tâmple şi în frunte mi se-nfigeau sunând /
întâmplări, amintiri, amintiri, întâmplări, / speranţe şi vise, veniri şi plecări. // Alergând, alergând,
mai adâncă-i mereu / urma-n pământ a piciorului meu, / până când zidul de gheaţă al morţii îmi bate
/ pieptul cum baţi pe-un lingou / ştiutul însemn de carate. / Şi omoplatul se face / pală subţire de
elicopter / ce se-nvârte, se-nvârte, se-nvârte, se-nvârte / dintr-o boltă în alta, / dintr-un cer în alt cer,
/ iar gândul meu scris îşi înfige în pământ / rădăcinile, sondele, ancora, / visurile, dorurile, patimile.
(«Continuitate» – SOrd, I, 108). Când eul se relevă în „fumul de jertfă― din liricul altar, ca la Nichita
Stănescu, este prilej de bucurie chiar şi pentru Dumnezeu: El era făcut să fie pradă, / pradă a
cuvintelor alese – / cu un şoim pe ultima silabă. // El se bucura la simţul / că este hrană, / că este de
mâncare... // De aceea el / stătea întins pe timp / ca pe-o frigare // şi, cu cât ardea mai puternic / în
afară, / cu-atât se cocea mai neasemuit înlăuntru. // Se ridicau din el / ca un fum de jertfă / cuvinte de
neînţeles / cum sunt acestea: // Doamne, Dumnezeule, / coif al înţelepciunii, / sabie a puterii... («Eu,
adică el» – SOrd, I, 380).
29 SFERA EONICA
Într-un original mod liric este conjugat de către Marin Sorescu şi raportul dintre eul
„constant“ şi lumea „în veşnică metamorfoză―: Întotdeauna tu eşti alta / Şi întotdeauna eu sunt
acelaşi. / Asta mă intrigă cel mai mult, / Cum pot eu rămâne acelaşi / Când tu îmi arăţi / Cu
unghia de la degetul mic / Că lumea e alta. / Mai ales alta. / De-asta mă simt / Căzând pe
gânduri / Ca firul cu plumb / De lângă tine, în jos / În timp ce alături, / Chiar în palma ta / Pe
liniile norocului / Se zideşte o viaţă nouă, / Cum bine am citit / Pe-o frunză, ori pe-un zid. / Eşti
foarte greu / De caracterizat succint / pentru că-mi vine / Să sar peste cuvinte / Şi se creează
vârtejuri / Şi golul acestor cuvinte / Eşti tu, punct absolut nesigur. / Eu sunt cel care / Se-aruncă
în lună din larg. (SAst, 120).
Adeseori, poeţii din generaţia Labiş-Stănescu-Sorescu „conjugă― existenţa eului în
„absolutul― din „priveliştea Fiinţei―, spre a estompa graniţele dintre „antinomiile romanticilor―,
recurgând la registrele ironiei / autoironiei, poemul „salvându-se― demiurgic prin distanţarea
sinelui / eului faţă de propria-i „creaţie―, cu conştiinţă donquijottescă „angajată― în lupta cu
morile, chiar dacă semnificat-semnificantul morilor este clar, real (citabil în acest sens fiind în
întregime volumul lui Marin Sorescu, publicat în 1968, Tinereţea lui Don Quijote), însă
deliberat refuzându-le („morilor―) existenţa reală şi înzestrându-le cu „valorile sublim-
existenţiale― ale imaginarului, întrucât „ştreangul fi-va mâine curcubeu―: Presimt că o să am o
zi cam proastă. / Din cât greu fost-a, este cel mai greu. / Dealtfel, zarea va rămâne-albastră / Şi
ştreangul fi-va mâine curcubeu. // Spre mine mă deschid ca o fereastră / În care stă pe gânduri
Dumnezeu. / Şi iată vine pasărea măiastră / Şi pasărea aceasta sunt tot eu. // Fragilă-alcătuire
şi capcană, / Las corpu-acesta unei alte flori. / O voi privi, cu lacrima-mi din nori, // Deşi, vii
prea devreme, tu, dojană... / Şi cui să-ncredinţez această pană ? / Cum să te iau, durere, să nu
dori ? («Presimt...», din volumul Poezii alese de cenzură de Marin Sorescu – SPAC, 48). La
Mihai Ursachi, de pildă, în Missa solemnis (1971), după remarca lui Laurenţiu Ulici, întâlnim
«poeme din poeme, melancolică aventură în căutarea perfecţiunii în care eul liric se prinde
solitar, cu orgoliul însingurării, cu tristeţea ei, dar şi cu afectarea ironică a amândurora: Noapte
de veci pentru cel răstignit în el însuşi; poetul îşi pune existenţa (a eului liric, se înţelege) sub
semnul unui destin cosmic cu nemăsurata ambiţie de a şterge una din antinomiile spaţiului: sus-
jos, reducând-o la o dimensiune absolută: adâncul; reducţia e posibilă prin oglindire...» (ULrc, I,
123). Într-o Scrisoare pe cochilia melcului Adeodatus, din „deschiderea― volumului (Missa
solemnis), „paradoxul― distanţelor dintre poetul-ens şi eul-poem este soluţionat „epistolar―,
„autoironic-epistolar-absurd―: Din cauza foartei întinse distanţe scrisorile / vin cam târziu;
aceasta la care-ţi răspund / am primit-o din veacul trecut. N-am observat / cum trece timpul, şi
iată,-i târziu, / dar mă grăbesc să-ţi răspund. // Diametrul tărâmului meu este nul, / şi raza
lumii mele-i jumătate din nimic; / e-o pajişte rotundă pe vârful unui ac, / iar eu, de foarte multă
vreme, / mă îndeletnicesc în tăcere cu creşterea melcilor. // În privinţa tratatului meu „Despre
flăcări, / despre natura, felurile şi dulceaţa lor“ / pot să-ţi spun / că va rămâne nescris. Căci
dacă l-aş scrie, / cine s-ar osteni să-l citească ? Şi dacă / cineva l-ar citi, la ce bun ? Destul c-
am trăit / serile celea înflăcărate, când vâlvătaie / sufletul nostru ardea, şi din flăcări / se-
ntruchipau lumi înalte, mai vii şi mai pure... / Tu spui „să salvăm de la moarte frumoasele
chipuri“. / Dar ele sunt nemuritoare în sine, şi neschimbătoare / sălăşluiesc în altarele zeilor. //
Acum e târziu şi noaptea se lasă / pe pajiştea rotundă din vârful unui ac. / Scrisoarea aceasta
am scris-o / pe cochilia melcului meu Adeodatus, / care mâine în zori va porni întru lungă /
călătorie spre tine. (UMS, 5 sq.) Simetric, în „închiderea― Missei solemnis, eul se oglindeşte
magistral (invers, în rolul „peştelui stănescian― survolând „faţa― apei, trece poetul-ens / eul
liric), într-un post scriptum, „umbra pelicanului se arată din nou celui înecat―: Am tresărit în
nămolul nopţii aceleia: parcă / n-aş fi fost mort, şi un lac multiubit era iară / întocmai şi-
ntocmai; şi-n palida barcă / treceam pe sub sălciile de odinioară. // Era la un ceas indecis, pe
ape plutea ca un fum, / nu se-auzeau nicăieri camioane şi screpere / şi totul dura nesfârşit, şi
simţeam cum acum / sufletul meu se scălda în adânc şi pricepere. // Şi-n ceaţă văzui pelicanul,
cât o mitropolie, / cu ciocul enorm împlântat ca o sabie-n sine, / şi-n lacul de sânge-notând,
implorai: Pie / Pelicane, me immundum munda tua sanguine... (UMS, 81).
Graniţele / marginile lucrurilor, bolgiile sunt dinamitate, explodează, germinează,
graţie lirei, graţie puterii ei de a da viaţă, graţie poetului înzestrat cu năzdrăvanul, cosmicul
Pegas, eul liric având ştiinţa îngemănării cu „fiul cerurilor―, după cum certifică şi stihurile
stănesciene din tinereţea poemului «O călărire în zori»: Soarele rupe orizontul în două. / Tăria
îşi năruie sfârşitele-i carcere. / Suliţe-albastre, fără întoarcere, / Privirile mi le-azvârl, pe-
amândouă, / să-l întâmpine fericite şi grave. / Calul meu saltă pe două potcoave, / Ave, maree-a
luminilor, ave ! // Soarele saltă din lucruri, strigând / clatină muchiile surde şi grave. / Sufletul
meu îl întâmpină, ave ! / Calul meu saltă pe două potcoave. / Coama mea blondă arde în vânt.
(SOrd, I, 101).
Reprezentanţii resurecţiei poetice din 1965 – 1970 reuşesc să disemineze eul, cu
neasemuit farmec, în mai toată „priveliştea Fiinţei―, în mai toate „căsuţele vizibile şi invizibile―
ale unui „tabel al elementelor“ Fiinţei.
Conjugarea paradoxurilor existenţiale ale secolului al XX-lea la moduri lirice.
În programul estetic al generaţiei lui Nichita Stănescu a intrat – în primul rând, prin poezie, ca
„element şocant―, „revoluţionar― – conjugarea paradoxurilor existenţiale ale secolului al XX-
lea, de vreme ce – după cum remarca Solomon Marcus -, dincoace de orizontul anului 1961, al
aventurii omului în spaţiul cosmic, paradoxul, desigur, invadase mai «toate domeniile de
activitate, toate domeniile ştiinţei şi artei», nemaifiind «un fenomen marginal şi accidental», ci
situându-se «în inima acţiunii şi gândirii umane»; paradoxul, desigur, «a devenit un mod de a
înţelege lumea, fără de care nu putem explica nici modelul, nici metafora, nici umorul, nici
ironia»; era necesar «să învăţăm să detectăm paradoxul, în marea sa varietate de manifestări; să-
l creăm, atunci când fără el nu putem explica un anumit proces», căci «paradoxul face parte din
realitate»; totodată trebuie «să încercăm să-l controlăm, pentru a nu fi manipulaţi noi de el»
(MP, 5 sq.). În lucrarea Paradoxul (1984) – capitolul «Poezie şi paradox» -, Solomon Marcus
alcătuieşte şi o „microantologie― de poeme care se disting prin conjugarea la moduri lirice a
paradoxurilor existenţiale, poeme semnate de Marin Sorescu (Alte dimensiuni, Fortăreaţă),
Nichita Stănescu (Către tânăra generaţie), Ana Blandiana (Dealuri), Constanţa Buzea
(Eminescu), Ileana Mălăncioiu (Revelaţie) şi alţii (cf. MP, pp. 120 – 122).
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
„Negând― / „tăgăduind― categoria filosofică fundamentală de timp,
dimensiune indispensabilă a existenţei noastre, Marin Sorescu „susţine―
căutarea altor dimensiuni, a altor sisteme de referinţă: N-are cum exista timpul,
/ Nici nu există, desigur, / E o trăire fără timp, / În gol, / În contul unui timp /
Ce va să vie // un puls care bate pe credit, / Ca nişte peşti care ar trăi pe uscat,
/ În speranţa unui potop / Viitor. // De aici posibilitatea morţii, / Se răzbună
împrumutul / Lumea e un gol de vreme / Cu vagi posibilităţi de umplere, /
Istoria sa, / Un consum colosal de secunde / În vid. // Aşa se explică şi
nervozitatea / Crescândă / Din antichitate spre zilele noastre. / Lipsa tot mai
mare de credit / (nu poţi împrumuta ceva, / fie şi ceva care nu există, / la
inifinit) // Şi viaţa noastră, / La început mai domoală, apoi tot mai încruntată. /
Pentru că nu există nici un fir de timp, / Trebuie căutate alte dimensiuni. («Alte
dimensiuni» – apud MP, 120). Inexpugnabilă „fortăreaţă―, cunoaşterea
existenţialistă a sinelui / însinelui i se revelează sisific-apocaliptică: Sunt o
cetate aproape măreaţă, / Pe care trebuie s-o cuceresc din nou, / Până la
ultima piatră, / În fiecare dimineaţă. // Plin de ură, / Mă apropii de ea / Şi
folosind fel de fel de vicleşuguri, / Încep să mă caţăr pe ziduri. / Zdrelindu-mi
genunchii / Şi scuipându-mi rărunchii. // Când am ajuns sus sunt sleit de
putere, / Dar cu-nverşunarea neistovită / până seara târziu / Arunc asupra
mea, cel de ieri, / Cu bolovani / Şi smoală clocotită. («Fortăreaţă» – apud MP,
121). Ion Pop, în Poezia unei generaţii (1973), remarca faptul – privitor la
„fenomenul Sorescu― – că «marele succes al poeziei lui (...) este însă departe de
a fi reductibil, cum s-a mai insinuat uneori, la „facilitatea― ei; motivaţia acestui
fenomen e, credem, mai profundă şi nu străină de însemnatele schimbări de
mentalitate ale ultimei generaţii: nonconformismul caracteristic, atitudinea
degajată faţă de orice formă a convenţiei literare.»; «pe Marin Sorescu, un acut
simţ al convenţionalului îl orientează spre formele anchilozate ale liricii din
imediata apropiere, încât n-ar fi exagerat a vedea, cel puţin prin unele direcţii
ale parodiei sale, o „critică― a unui anume tip de poezie pusă sub semnul
întrebării de către însăşi generaţia căreia poetul îi aparţine; un substrat polemic
se poate descoperi, de exemplu, în caustica parodie închinată lui Eugen Frunză,
vizând superficiala „abordare― a unei problematici de actualitate, retorica
goală, limbajul prozaic redus la câteva scheme de „succes― sigur în deceniul
anterior (v. Nu ne temem !, cu fabuloasa dedicaţie: „Unor omizi din satul
Derdeluş care ameninţau să distrugă recolta de pe 25 ha. de pomi fructiferi,
fiind dârz distruse cu substanţe chimice―); tot astfel este ironizat „reportajul
liric―, în care faptul comun se vrea salvat de ariditatea prozaică printr-o
expresie excesiv sentimentală (v. parodia la V. Porumbacu), ori prin afectarea
unei gravităţi ce depăşeşte cu mult dimensiunile temei (v. parodia închinată
Ninei Cassian); nu scapă caricaturii nici stilul emfatic, dilatat-ceremonios,
„neaoşismul― unor confraţi, preţiozităţile de vocabular modernist etc.» (PPg,
300 / 303).
Creatorul „Fant-Omului― – înzestrat pentru comunicare cu Necuvânt – vede în
paradox „preludiul― meditaţiei, un soi de „expoziţiune―, de „conflict― /
„intrigă― cu abundenţă de logică: «Paradoxul este o parte mai de început a
meditaţiei, adică este un abuz de logică. Banda lui Möbius, şi nu îmi mai aduc
aminte despre ce este vorba, este exact ca şi paradoxul cu alergătorul şi broasca
ţestoasă... Face parte din acelaşi tip. Este de fapt, defecţiunea logică, după
părerea mea, în acest infinit, şi pe faţă şi pe spate: este că ea este gândită
spaţializat, propunându-se linia, nepropunându-se planul, că, de fapt, se face o
confuzie între plan şi linie. Asta-i toată povestea. Or, linia nu are spaţiu: are
numai direcţie. V-aţi întrebat vreodată asupra postulatului euclidian ? Câte
puncte de tangenţă atinge o linie tangentă la un cerc ? Unul singur, nu ? Dacă
n-aţi recunoscut că pe cerc, dacă pui un punct pe cerc (vă fac un paradox, de ce
nu, fac şi eu un paradox), dacă pui un punct pe cerc ai o infinitate de rotaţii spre
stânga şi una spre dreapta. Şi cu cât raza creşte, arcul cercului se-ntinde, iar
când raza devine infinit, ea poate fi comparabilă cu linia dreaptă, unde mai
întâlnim aceeaşi situaţie: orice punct de pe o linie dreaptă are la stânga şi la
dreapta infinit. O tangentă dusă la o linie dreaptă n-atinge o inifinitate de
puncte. Ei, aşa şi cu acest opt al lui Möbius.» (apud VUP, 346 sq.). În volumul
din anul 1966, 11 elegii, de Nichita Stănescu, există şi o capodoperă a
conjugării la modul cel mai incandescent-liric a paradoxurilor privind limitele
tragic-existenţiale ale ens-ului aflat în ajunul erei cosmice / antropoceleste,
Elegia a zecea, a „bolilor― lui sunt (un sunt din Cuvânt / Logos), a maladiilor
cunoaşterii întregului. În eseul Pentru «sunt», Nichita Stănescu îşi exprimă un
sublim crez artistic: «Să ne iubim limba în care vorbim şi scriem. După
pământul pe care-l locuim şi care ne constituie ţara, limba, ea însăşi, ne este
Patrie (...). În afară de comunicarea frumosului, în afară de comunicarea
revelaţiilor, în afară de comunicarea viziunilor, în afară de comunicarea
sentimentelor, ideilor, a sufletului şi a inimii, a sufletului istoriei şi a inimii
prezentului sensibil, scriitorul este un îndrăgostit de vehicolul principal, de
targa sublimă care-i transportă mesajul, docilă sau nu, de limba în care scrie.
Cuvântul cel mai important din limbă este acela care semnifică existenţa.
Verbul a fi este suportul şi vehicolul celei mai importante noţiuni umane. Acest
verb magnific aflător în orice limbă desemnează cunoştinţa de sine însuşi, este
însemnul diferenţierii gândirii umane de orice altceva» (SFiz, 30).
Respectându-se „codul numărului de aur―, zece, „rezultat― din însumarea
„primelor patru conducătoare― ale lumilor (1 + 2 + 3 + 4 = 10 ... „elegii―), căci
„de zece nu se trece―şi „totul se reia de la început―, se arată deosebit de
30 SFERA EONICA
interesantă şi conjugarea verbului a fi, «suportul şi vehicolul celei mai importante noţiuni
umane», chiar la indicativ, timpul prezent, persoana întâi-singular, după cum suntem
avertizaţi de subtitlul – Sunt – „laitmotivat― în «Elegia a zecea»: Sunt bolnav. Mă doare o
rană / călcată-n copite de cai fugind. / Invizibilul organ, / cel fără nume fiind / neauzul,
nevăzul, / nemirosul, negustul, nepipăitul / cel dintre ochi şi timpan, / cel dintre deget şi
limbă – / cu seara mi-a dispărut simultan. / Vine vederea, mai întâi, apoi pauză, / nu există
ochi pentru ce vine; / vine mirosul, apoi linişte, / nu există nări pentru ce vine; / apoi gustul,
vibraţia umedă, / apoi iarăşi lipsă, / apoi timpanele pentru leneşele, / mişcări de eclipsă; /
apoi pipăitul, mângâiatul, alunecare / pe o ondulă întinsă, / iarnă-ngheţată-a mişcărilor /
mereu cu suprafaţa ninsă. // Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav / de ceva între auz şi vedere, /
de un fel de ochi, un fel de ureche / neinventată de ere. / Trupul ramură fără frunze, / trupul
cerbos / rărindu-se-n spaţiul liber / după legile numai de os, / neapărate mi-a lăsat / suave
organele sferii / între văz şi auz, între gust şi miros / întinzând ziduri ale tăcerii. // Sunt
bolnav de zid, de zid dărâmat / de ochi-timpan, de papilă-mirositoare. / M-au călcat aerian /
abstractele animale, / fugind speriate de abstracţi vânători / speriaţi de o foame abstractă, /
burţile lor ţipând i-au stârnit / dintr-o foame abstractă. / Şi-au trecut peste organul ne-
nveşmântat / în carne şi nervi, în timpan şi retină / şi la voia vidului cosmic lăsat / şi la voia
divină. / Organ pieziş, organ întins, / organ ascuns în idei, ca razele umile / în sferă, ca osul
numit / calcaneu în câlcâiul lui Achile / lovit de-o săgeată mortală; organ / fluturat în afară /
de trupul strict marmorean / şi obişnuit doar să moară. / Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană /
închipuită între Steaua Polară / şi steaua Canopus şi steaua Arcturus / şi Casiopeea din
cerul de seară. / Mor de-o rană ce n-a încăput / în trupul meu apt pentru răni / cheltuite-n
cuvinte, dând vamă de raze / la vămi. / Iată-mă, stau întins peste pietre şi gem, / organele-s
sfărâmate, maestrul, / ah, e nebun căci el suferă / de-ntreg universul. / Mă doare că mărul e
măr, / sunt bolnav de sâmburi şi de pietre, / de patru roţi, de ploaia măruntă / de meteoriţi,
de corturi, de pete. / Organul numit iarbă mi-a fost păscut de cai, / organul numit taur mi-a
fost înjunghiat / de fulgerul toreador şi zigurat / pe care tu arenă-l ai. / Organul nor mi s-a
topit / în ploi torenţiale, repezi, / şi de organul iarnă, întregindu-te, / mereu te lepezi. / Mă
doare diavolul şi verbul, / mă doare cuprul, aliorul, / mă doare câinele, şi iepurele, cerbul, /
copacul, scândura, decorul. / Centrul atomului mă doare, / şi coasta care mă ţine, /
îndepărtat prin linia trupească / de trupurile celelalte, şi divine. / Sunt bolnav. Mă doare o
rană / pe care mi-o port pe tavă / ca pe sfârşitul sfântului Ioan / într-un dans de aprigă slavă.
/ Nu sufăr ceea ce nu se vede, / ceea ce nu se aude, nu se gustă, / ceea ce nu se miroase, ceea
ce nu încape / în încreierarea îngustă, / scheletică a insului meu, / pus la vederile lumii celei
simple, / nerăbdând alte morţi decât morţile / inventate de ea, să se-ntâmple. / Sunt bolnav
nu de cântece, / ci de ferestre sparte, / de numărul unu sunt bolnav, / că nu se mai poate
împarte / la două ţâţe, la două sprâncene, / la două urechi, la două călcâie, / la două
picioare în alergare / neputând să rămâie. / Că nu se poate împarte la doi ochi, / la doi
rătăcitori, la doi struguri, / la doi lei răgind, şi la doi / martiri odihnindu-se pe ruguri. (SAlf,
119 sqq./ SOrd, I, 196 sqq.).
Criticul literar Eugen Simion a observat că după „interludiul― reprezentat de poemul Omul-
Fantă, dispus între Elegia oului, a noua şi Elegia a zecea, «interludiu menit să odihnească
puţin spiritul, poemul revine la tema lui profundă, sub raport liric, pentru că versul nu mai
ascunde tensiunea interioară în groase învelişuri de abstracţiuni; ce a fost până acum a fost o
lungă pregătire, o călătorie complicată prin straturile unei cosmogonii utopice; atingem, în
fine, centrul, izvorul ei existenţial; programul următor al poeziei lui Nichita Stănescu aici îl
aflăm: voinţa de a atinge, prin intensitatea gândirii poetice, neauzul, nevăzul, nemirosul,
nepipăitul, de a exprima inexprimabilul şi, mai ales, suferinţa pe care el o provoacă; spiritul
care îşi pune astfel de probleme intră, fatal, într-o stare de criză, pentru că el suferă de ceea ce
nu poate cuprinde; din izbirea spiritului creator de astfel de interogaţii iese, în cazul Elegiilor,
o poezie de frapantă originalitate, insolită prin discurs, ici radical prozaic, conceptual, colo
amplu, patetic, muzical, pierdut în lumea ficţiunilor mari.» (SSra, I, 182 sq.). Dacă la
Eminescu, în elegia Mai am un singur dor, eroul liric se proiectează în spiritul
romantismului, dacă la Lucian Blaga, în elegia Gorunul, protagonistul se relevă din estetica
expresionismului, la Nichita Stănescu, în A zecea elegie, eroul liric – identificându-se în
increat / ens, în nefiindul / fiindul, în Non-eu / Eu, ori în ens-ul polidimensional, având una
dintre dimensiuni ca increat, sau în întregul unde, pe rând, poate fi oricare parte – se
manifestă în spiritul esteticii antitproletcultiste, în spiritul noii estetici moderniste. La acest
întreg face referire partea „bolnavă―, partea-erou-liric, în „lamentaţiile― ei cosmice,
reamintindu-ne sfera («ca razele umile în sferă»), atomul («centrul atomului mă doare»), unu
/ unitatea (adică întregul: «de numărul unu sunt bolnav»). Tot la întreg, la unu, trimite şi
„semantismul liric― al numărului zece, atribuit de poet elegiei supuse analizei noastre,
deoarece Omul-Fantă, dintre nouă şi zece, „nu poate fi numărat―, fiind increatul, non-ens-
ul, cel structurat „invers― / „pe dos―, „ca antimaterie―, ca „gaură neagră a universului―, ca
apariţie a altei ordini; nu face parte din ordinea noastră cosmică datorată numărului de aur.
Poetului îi erau cunoscute şi „jocurile numerice― (unde „de zece, nu se trece―) din folclorul
românesc al copiilor, cercetase, probabil, şi studiile despre numere, de la Bogdan Petriceicu
Hasdeu (cf. HCuv, II, 430) până la Hegel ce, în prelegerile-i de istoria filosofiei, ne
încredinţează că, ajungând «la zece, îl considerăm ca unitate şi o luăm de la început» (HP,
207). Şi „începutul― se arată în A unsprezecea elegie, o elegie a «intrării în muncile de
primăvară», când încremenirea, moartea încetează, «când iarna îşi lichefiază oasele ei albe,
lungi», când sămânţa-sferă fiind în propriul tău pământ, aştepţi în răbdare «să-i crească
luminii un trup pe măsură». Elegia a zecea este a „bolilor― lui sunt (un sunt din Cuvânt), a
maladiilor cunoaşterii întregului; structural, este marcată de cele şase înrăzăriri ale lui sunt,
într-o „gramatică umană― a paradoxului existenţial, în corespondenţă cu şase „maladii― ale
întregului; cele şase părţi / tablouri sunt delimitate de stihurile laitmotivării elegiace: I) Sunt
bolnav. Mă doare o rană („închiderea―, în „suprafaţa ninsă―), II) Dar eu sunt bolnav. Sunt
bolnav („final― în „ziduri ale tăcerii―), III) Sunt bolnav de zid, de zid dărâmat (tabloul se
desfăşoară între „rana celestă― – «Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană / închipuită între Steaua
Polară / şi steaua Canopus» şi „rana telurică―, zdrobirea – «Iată-mă, stau întins peste pietre
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
şi gem, / organele-s sfărâmate...»; stihul „închis-deschiderii―: «Mă doare că mărul
e măr»), IV) ...sunt bolnav de sâmburi şi de pietre (cu „final― în „trupurile
celelalte, şi divine―), V) Sunt bolnav. Mă doare o rană (pe care mi-o port pe tavă
/ ca pe sfârşitul sfântului Ioan) şi VI) Sunt bolnav nu de cântece (ci de ferestre
sparte, / de numărul unu sunt bolnav). În prima franjă elegiacă, eroul liric se
arată cuprins de „maladia― întru cunoaşterea increatului, (a „fant-omului“, a
Omului-Fantă). „Rana― întru cunoaştere este «călcată-n copite de cai fugind»; se
substituie increatului / „fant-omului“ şi «invizibilul organ (...) cu seara mi-a
dispărut simultan»; şi dispariţia serii se tălmăceşte în dezlegarea (deschiderea)
increatului / fant-omului spre morfo-sintaxa umană. Non-simţurile increatului /
fant-omului sunt proiectate invers: neauz, nevăz, nemiros, negust, netactil; este
vorba despre o anatomo-fiziologie a increatului / fant-omului, metamorfozându-
se la „riftul existenţei―, „în gaura cosmică―, şi permiţând înfăţişarea simţurilor
reale: văzul («Vine vederea...», cu prilejul glosării viitorologice: «nu există ochi
pentru ce vine»), mirosul («vine mirosul /.../ nu există nări pentru ce vine» –
adulmecarea viitorului), gustul («gustul, vibraţia umedă»), auzul («timpanele
pentru leneşele mişcări de eclipsă»), tactilul («pipăitul, mângâiatul, alunecare / pe
o ondulă întinsă»); lunecarea la „riftul existenţial― se datorează ondulei „mereu cu
suprafaţa ninsă―. În cea de-a doua franjă elegiacă se revelează „maladia―
nedesluşirii simţurilor într-un trup cerbos; „organele“ sferei, organele întru
cunoaşterea întregului («suave organele sferii»), în „spaţiul liber―, al „legilor
numai de os―, au fost lăsate fără apărare / protecţie de trupul cerbos, «întinzând ziduri
ale tăcerii». Pe franja a treia se iveşte „maladia― spargerii / ruperii limitelor, „boala de
zid―, „maladia dărâmării zidurilor―, prin fuziunea simţurilor: «zid dărâmat de ochi-
timpan, de papilă-mirositoare». În acest plan al primului orizont-limită, „orizont
dărâmat al tăcerii―, al priveliştii Fiinţei lui Platon, al unei lumi obstrucţionist-abstracte,
eroul elegiac este călcat „aerian― de „abstractele animale―, nu de cele „concrete―, ca în
prima franjă (unde durerea rănii cunoscuse „copite de cai fugind―).
DEOUMANISMUL,
DOCTRINĂ ŞI ESENŢE
Motto:
„Viaţa cum vă place, cu Dumnezeu înainte!” (AO)
„Nu există forţă a naturii mai puternică decât IDEEA
căreia i-a venit timpul” (Victor Hugo)
„Numai UN DUMNEZEU ne mai poate salva (…)
căci, ÎN DUMNEZEUL ABSENT SUNTEM NOI, CEI
CARE NE PIERDEM…” (Martin Heidegger- filosof
ateu, din Germania)
„IUBIREA ESTE SINGURUL ADEVĂR, tot restul e
iluzie.” (David Icke)
STINDARD TEMATIC, INTRODUCTIV
IDEOLOGIA DEOUMANISMULUI este un brand rumânesc original şi înseamnă
UMANISM ÎNDUMNEZEIT! CONCEPTUL ÎN SINE mi-a fost sugerat din Astral, periodic
şi succesiv, începând cu aprilie 2001, ca răspuns la preocupările mele anterioare, care vizau
coagularea unei noi doctrine sociale pro-româneşti evoluate, iar ulterior începutului îmi erau
induse în mănunchiuri tematice de inspiraţie, prin noi linii de orientare, atent receptate de
conştientul meu sensibil, deja pus în gardă, permanent.
Din preaplinul acestei inspiraţii coerente şi consecvente am concretizat şi publicat la 1 dec.
2006 „Deoumanismul şi partidul meritocraţilor euromâni‖, iar în aprilie 2011
„DEOUMANISMUL, AL PATRULEA VAL‖. Ceva mai târziu, în toamna lui 2011, entitatea
subtilă care-mi pulsa Inspiraţie avea să mi se dezvăluie identitar, sub numele de ZarZuav.
DEOUMANISMUL a fost creat pentru a contrabalansa cu şanse reale acţiunile macro-sociale
corozive şi toxice ale Globalizării fără alternative, declanşate de Noua Ordine Mondială, care
pune în pericol stringent, însăşi existenţa speciei umane.
DOCTRINA DEOUMANISTĂ a fost concepută de întemeietorul ei ca o lucrare integral şi
profund democratică, pentru a fi capabilă să organizeze, să conducă şi să ducă la victorie o
oricât de amplă mişcare socială, civică, a conştiinţelor dureroase îmbunătăţite, convinse de
forţa, drepturile, obligaţiile şi responsabilităţile frontului său.
ACEASTĂ MIŞCARE a reînomeniţilor divin înluminaţi este treapta necesară pentru
înfăptuirea saltului calitativ de la existenţa telurică, tridimensională, a societăţilor istorice de
astăzi, la nivelul spiritual îmbunătăţit al în curând viitorului „Om de lumină‖ al Celei de a
patra Dimensiuni Subtile, plănuit a fi liber trăitor în Univers, copil stelar şi fiu de Dumnezeu!
ÎN ROMÂNIA ultimei perioade, socialliberalismul sistemic funcţionează şi e viabil. Asta îi
face, pe preşedintele suspendat (duşman de moarte al statului social pe care-l consideră „o
mare prostie‖) şi pe sprijinitorii lui interesaţi, de sub faldurile unor structuri de justiţie,
servicii secrete interne şi grupuri de interese euro-atlantice, să reacţioneze paranoic şi
concertat, în dauna voinţei populaţiei majoritare care a exprimat, prin vot plebiscitar,
renunţarea la „tipul de putere Băsescu‖ elitist, mafiot, alienant, distrugător de stat naţional, de
suveranitatea identitară şi de Democraţie principială!
31 SFERA EONICA
DEOUMANISMUL este, în lumea rumânească, un vector ideologic purtător de
nebănuite inducţii energetice, unul care configurează prin doctrina sa (de sorginte
integral şi integru-democratică şi socialliberalistă), vocaţia OMULUI SPECIFIC,
ÎMBUNĂTĂŢIT, cu acţiuni pozitiv solidare, luptător pentru salvgardarea viitorului
comunităţii sale naţionale (dar nu numai), într-o lucrare ce va putea fi împlinită doar
prin Liantul Firii Dumnezeului Unic Curcubeu, Tatăl Creator al întregii specii umane!
Dumnezeu sau D.U.C. nu e o fantoşă inventată de om; El e Genitorul Unic, creator mai
întâi al Sinelui şi, de Acolo, izvoditor al Totului! E simbolul ubicuu al Începuturilor
Vieţii Universului prin „OUL PRIM‖ al conştientizării gândului de sine! După judecata
noastră Dumnezeu confirmă întâia Lege Universală, care ar trebui să fie: „SUBTILUL
NECREAT, CREAZĂ!‖ (AŞADAR, DUMNEZEUL UNIVERSULUI NOSTRU NU
E YAHWEH! NOI N-AVEM NIMIC ÎN COMUN CU DUMNEZEUL TRIBAL ŞI
BIBLIC AL EVREILOR)! Teonimul DUMNEZEU e precreştin! Dumnezeu cel invocat
de Deoumanişti (şi al celor ce acceptă normele sale, cuprinse în „ICOSALOG‖) vine
din tradiţia monoteismului străbun al Dacilor lui Zamolxe şi trece prin propriile Legi
Belagine, lăsate mai întâi hiperboreenilor din nordul Traciei, ca să poată marca acum
în actualitatea de cumpănă în care se găseşte, revitalizarea cu succes a României,
mutilată şi colonizată de Oculta Masonică şi de aceea muribundă, plus rumânitatea şi
rumânismul, originale, prin efortul de conştientizare generalizată a sacralităţii
rădăcinilor ei! Iar pentru aceasta, Dumnezeul Unic Curcubeu uneşte substanţial şi
cromatic rasial toate malurile apelor care fac Fluviul Vieţii Umanităţii, din toate
teritoriile de risipire a seminţiei rumâneşti. Şi anunţă venirea vremurilor bune, după
amarul de tempeste şi de timpuri tulburi ori nesigure care bântuie lumea, bulversând-o
şi bestializând-o global. El, D.U.C., conştientizat ca stindard al unei epoci noi, ne
aduce, odată cu esenţa sa, încrederea şi speranţa în Renaşterea naţională purificată a
viitoarei Românii-DACOLUMNIA- care se va petrece, după cum spuneam, prin
conştientizarea tuturor rumânilor de sacralitatea istoriei lor străbune. Iar Dacolumnia
este primul pas către atingerea EDENTRACIEI lui Zamolxis, după ce vom păşi,
esenţializaţi, în Dimensiunea a IV-a de evoluţie spirituală a lumii.
Aşadar, dragi şi buni rumâni, cu Dumnezeul strămoşilor înainte, faceţi-vă viaţa cum vă
place şi proiectaţi-vă viitorul care vă e necesar şi vă merită! În statul social regenerat al
Rumânilor Dacolumniei, bazinul coordonatorilor meritocraţi (care vor conduce şi
administra PRIN DREAPTĂ OMENIE Statul civic al Legii) va fi clasa de mijloc,
extinsă şi substanţializată cu concursul redefinirii proprietăţilor onorabile. Numai ea
poate fi clasa tuturor emulaţiilor real-valorice şi a tuturor posibilităţilor de evoluţie
creativă, motivată dinamic şi pozitiv.
Noi, Deoumaniştii nu avem, nu folosim şi nu recunoaştem elitele dinastice ori
aristocratice şi facem distincţie netă între tehnocraţi şi meritocraţi! După opinia proprie,
tehnocratul este elită iar meritocratul popor! În accepţiunea Deoumaniştilor,
meritocraţii sunt coordonator-administratorii cu expertiză cei mai omenoşi şi eficienţi
din societate, cei care îşi fac munca excelent, mai întâi din conştiinţa datoriei şi
responsabilităţii pentru concetăţenii pe care-i stimează şi-i respectă prin deservire
publică, ca pe oameni la fel de onorabili cum sunt ei înşişi. Aceştia se deosebesc de
tehnocraţi prin faptul că nu lucrează ca mercenari, adică nu-şi consacră şi nu-şi vând
oricum excelenţa, ci, AU VOCAŢIA BINELUI COMUNITAR, PUNÂNDU-SE CU
DEVOŢIUNE ÎN SLUJBA SOCIETĂŢILOR CETĂŢENEŞTI.
În acest sens trebuie reformate şcoala şi învăţământul; în acest sens trebuie educate şi
instruite, promovate şi valorizate viitoarele generaţii de tineri DACOLUMNIENI!
Considerăm că nobleţea şi onorabilitatea nu sunt atributele selective ale „sângelui
albastru‖! Acestea sunt calităţi conferite cetăţenilor de meritele şi valoarea propriilor
lor fapte, în social. Deci, ele nu sunt date transmise oamenilor de linia genetică
moştenită, ci, de ţinuta etică şi morală a indivizilor, manifestată în complexul context
comunitar, interferent. Conform unuia dintre principiile „Icosalogului‖, omul, pentru a
putea fi împlinit pe deplin, trebuie să cunoască bunăstarea, care-i asigură siguranţa
vieţii trăite în mulţumire, perenitatea verticală a faptelor şi a rezultatelor muncii sale, în
familie şi societate.
ATENŢIE: Statul Deoumanist este STATUL POST DEMOCRAŢIEI SUROGAT DE
TIP OCCIDENTAL! El depăşeşte şi lasă în urmă toate formele de organizare iudeo-
creştină de până astăzi, ce au dominat istoria lumii şi au adus-o în pragul colapsului
globalizator, prin chiar elitele moştenite, perfecţionate milenar în căpuşare perfidă!
Statul Deoumanist marchează începutul Renaşterii şi Reformei Generale
prin curăţirea lumii istoriceşte alterate, cu aportul meritocraţilor cu conştiinţe dureroase
şi îmbunătăţite, prin aplicarea neexceptată a legilor dreptăţii adevărate! Deoumaniştii
au convingerea că Statul care scoate, selectează şi foloseşte conducătorii stăpâni (regi,
împăraţi, ţari, dictatori, papi, führeri, etc) NU MAI POATE FI UN STAT PRIZABIL
ÎN VIITORUL EVOLUAT PRIN SPIRITUALIZARE CRESCUTĂ! Din perspectiva
noastră, astfel de state vor fi abandonate integral şi trecute în relicvariul istoriei care se
scurge!
Pentru viitorul salvat al umanităţii îmbunătăţite credem cu neclintire că cel mai bun stat
pentru afirmarea deplină a omului reînomenit trebuie să fie SOCIALISMUL
ÎNDUMNEZEIT, STATUL SOCIAL AL MERITOCRAŢILOR, CARE, CA STAT
CIVIC AL LEGILOR DREPTĂŢII, ÎL RECÂŞTIGĂ PE DUMNEZEUL
SUFLETULUI STRĂMOŞESC ŞI-L READUCE ACASĂ, CA PRINCIPIU
TUTELAR OMNIPREZENT!
OMENIREA care vine cu civilizaţia sa încă dinaintea erei noastre a avut o evoluţie
malformată din start pentru că a fost condusă cu intenţii ascunse, prin TOATE
FORMELE FRICII, prin orori, prin nedreptate, prin siluiri şi abuzuri multiple.
MOTORUL UMANITĂŢII RENĂSCUTE TREBUIE SĂ FIE IUBIREA DE SEMENI
IAR FASCINAŢIA LUMII NOI VA FI MODERAŢIA! NUMAI AŞA VOM PUTEA
CONSTRUI OMUL DIMENSIUNII SPORITE DE SPIRITUALITATE, APT
PENTRU O CIVILIZAŢIE A PĂCII ÎNTR-O LUME FERICITĂ: „SI VIS PACE,
PARA PACEM‖!
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
Iată acum textul „Icosalogului Deoumanist‖, care nu conţine porunci ci precepte normative, sfaturi, pentru cei
care aleg deliberat să trăiască în chip deoumanist în spiritul acestor poveţe:
- Să nu ai alţi zei decât pe Dumnezeul Unic, creatorul şi inspiratorul tuturor formelor vieţii şi al întregii
umanităţi;
- Dacă Dumnezeu a creat omul, atunci familia a născut umanitatea; cinsteşte-ţi părinţii precum îţi cinsteşti şi
ocroteşti propriii copii. Fără rădăcini nu există viitor;
- Trăieşte-ţi viaţa după bunul plac, dar cu Dumnezeu în suflet şi în gând;
- Dacă iubire nu e, nimic nu e; iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, pentru că însuşi Dumnezeu e şi Iubire
Eternă;
- Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face, iar răul, cu intenţie nu-l multiplica şi făptui niciunde, niciodată. Fă
binele intenţionat, cultivă adevărul şi frumosul;
- Nu viola, nu comite adulter şi nu degenera prin incest;
- Să nu ucizi, să nu te sinucizi; viaţa e un dar dumnezeiesc şi nu o stare de hazard, acceptată de om;
- Să nu furi, pentru nici un motiv; fii generos şi milostiv, pentru că „dăruind, vei dobândi‖;
- Nu fi trufaş, nu îţi face singur chip cioplit; fii decent, fii smerit, fii respectuos;
- Să nu trădezi; să nu mărturiseşti strâmb; fii onest, fii corect, fii just;
- Onorează Duminica, socializând între prieteni, neamuri şi colegi, comunitate;
- Cultivă nediscriminat valoarea umană prin virtuozii ei reprezentanţi; nu-ţi umili semenii nedreptăţindu-i şi
supunându-i la suferinţe;
- Nu râvni la bunul altuia, dar nu-ţi face nici un obicei din a da pomană, oferindu-i zilnic un bănuţ cerşetorului
nărăvit să ţi-l ceară; numai astfel îl lecuieşti să mai fie leneş şi profitor;
- Dinspre Dumnezeu către celelalte şi ceilalţi, totul e relativ. Nimeni nu e absolut, infinit, etern, etalon ori sfânt.
Şi, aşa cum nimeni dintre oameni nu poate să fie Dumnezeu, tot aşa, nimeni dintre oameni nu are dreptul să fie
doar animal, până la capăt;
- În întreaga lor existenţă oamenii nu pot să fie egali decât la naştere şi în faţa morţii; doar în existenţa reală se
trăiesc toate diferenţierile; aici şi astfel se consumă sarea şi piperul vieţii;
- Nimeni nu trebuie să plătească pentru greşelile ori păcatele altora şi fiecare trebuie să-şi asume responsabilitatea
propriilor fapte;
- Perseverează necontenit întru realizarea şansei tale de viaţă; dacă ai căzut ridică-te şi ia-o de la capăt, cu tot mai
îndârjită determinare;
- Cunoaşte şi cunoaşte-te oricât de mult, studiind şi înţelegând; admite că eşti insulă tivită cu margini, finită, că
nu poţi să cuprinzi necuprinsul, dar alimentează-ţi dorinţele omeneşti peste nivelul posibilului, alegând echilibrul
dintre raţiune şi glasul inimii în întreaga-ţi existenţă umană;
- Fără Dumnezeu nu se poate să fii om;
- Speranţa omului nu moare niciodată, pentru că speranţa este însuşi Dumnezeu.
În acest context mai avem de adăugat doar atât:
Icosalogul Deoumanist e gândit ca un cadru concurenţial care să confere şansa doctrinei noastre, printre celelalte
asemenea, să se impună prin înţelegere şi convingere, nu prin dicteu imperativ! De aceea normele sale sunt
îndemnuri, nu porunci! La prezentarea cărţii „Deoumansimul, al patrulea val‖ în cadrul Academiei Dacoromâne
din oct. 2011, universitarul doctor, filosof al sacrului, dacologul redutabil, hermeneutul şi scriitorul australian de
origine română din Sydney, Octavian Sărbătoare, consemna următoarele: „Am remarcat spiritul enciclopedic al
Deoumanismului şi luciditatea prezentării ideilor. Găsesc remarcabile orizontul panoramic, curajul expunerii şi
în special, caracterul ei vizionar! Termenul „DEOUMANISM” este prin excelenţă vizionar şi l-am adoptat
pentru uz, în conferinţele pe care le susţin (...); Penetrantă este iubirea de neam şi de ţară...”
Iar cu prilejul unei alte, recente, întâlniri culturale, acelaşi O.S. spunea: „Deoumanismul este o doctrină inedită,
valoroasă şi vizionară, care trebuie să expandeze spre folosul tuturor din chiar centrul Europei fizice, care-i este
matricea spiritualităţii conţinute”.
***
Dacoromânismul Deoumanist se configurează, astfel, ca o viziune îndumnezeită a viitorului, ca o
credinţă doctrinară într-o societate înoită şi spiritualizată! El este, la acest prag existenţial al
societăţii istorice, singura soluţie de salvare a Statului democratic şi social, în varianta curăţită şi
îmbunătăţită prin aportul conştiinţelor implicate benevol şi responsabil, în proiectul său epopeic.
După „umanismul‖ ateu al comuniştilor, care a continuat, coexistând aproape armonios cu
„umanismul‖ îndrăcit al capitalismului, venim să vă propunem, aici, singura alternativă curată:
UMANISMUL ÎNDUMNEZEIT, adică DEOUMANISMUL, care înseamnă reînomenirea
dezumanizaţilor.
„ «Doctrina Deoumanistă» s-a născut dintr-o mare dragoste de oameni, dintr-un imens respect
faţă de tradiţia noastră umanistă şi o privire intensă spre fibra intimă a sufletelor românilor...”
(prof. pensionar Sanda Costache, Brăila)
„... omenirea a învăţat multe din „Vechiul Testament” şi, pentru că nu a învăţat suficient, a mai
învăţat şi din „Noul Testament”. Mi se pare firesc, deci, să înveţe şi din „Viitorul Testament”
(Deoumanist) pe care cu trudă, dar cu deosebită generozitate ni-l pune la dispoziţie, autorul.”
(colonel în rezervă D-tru Mardare, Călăraşi)
„Este de remarcat faptul că ideea acestei noi morale, îngemănarea
umanitarismului cu Dumnezeu a apărut în acest colţ de ţară, pe meleagurile româneşti (...)
Deoumanismul întruchipează ideea Revoluţiei Mondiale a Conştiinţelor, a spiritului omenesc, spre
împlinirea noii societăţi deoumaniste: STATUL CIVIC AL LEGII! ESTE NEVOIE DE ACEASTĂ
CALE! (Gheorghe Gârlea, G-ral. bg. ing. (r), Bucureşti)
-----------------------------------------------
Nota: În România a apărut, încă de anul trecut, doctrina inedită a DEOUMANISMULUI, singura
alternativă salvatoare de la criminala înmormântare a speciei, pusă la cale şi aflată în derulare
galopantă prin globalizarea instrumentată de Oculta malefică mondială! Declanşăm astăzi
expandarea acestei ideologii care s-a născut în mijlocul Europei fizice, în România care-a mai
rămas!)
-va urma-
vezi şi www.deoumanism.ro
32 SFERA EONICA
Detalii despre Parada Inaugurală de la
Washington D.C.
Comitetul de Inaugurare Prezidenţial (PIC) a anunţat ieri, 14 ianuarie, noi
detalii despre parada inaugurală, care va avea loc, în 21 ianuarie 2013, la
Washington D.C. PIC a anunţat, de asemenea, numele crainicilor care vor
comenta parada inaugurală.
Parada va include opt care alegorice personalizate, comandate de PIC
pentru paradă. Patru dintre acestea vor reprezenta familiile preşedintelui
şi vice-preşedintelui, şi statele lor de origine, iar celelalte patru vor onora
progresele extraordinare pe care le-a facut SUA ca naţiune.
Primul car alegoric reprezintă statul Hawaii, locul de naştere al
preşedintelui Obama şi reprezintă un vulcan, modelat după faimosul
vulcan Diamond Head.
Cel de-al doilea reprezintă statul Illinois, locul de naştere al Primei
Doamne Michelle Obama. Este decorat cu steaguri americane şi conţine o
panoramă a Capitoliului.
A treia platformăreprezintă statul Pennsylvania, locul de naştere al
vicepreşedintelui Joe Bidenşi include o replică a „Liberty Bell‖, precum
şi emblema oficială a statului Pennsylvania.
Platforma statului Delaware este cea de a patra, care îşi va face apariţia în
timpul paradei din 21 ianuarie. Platforma este dedicată doamnei Dr. Jill
Biden, soţia vice-preşedintelui Joe Biden şi include o replică a statului ei
de origine „Capitol Bell Tower‖.
Următorul car alegoric este deidicat lui Martin Luther King, Jr. Conţine o
imagine a disidentului Dr. King şi o reprezentare a unui citat celebru al
acestuia: "din muntele disperării se naşte o piatră a speranţei"
Următoarea platformă este dedicată mişcărilor pentru drepturile civile din
SUA. Imaginile reprezentate includ imigraţia, femeile, LGBT
(diversitatea identităţilor sexuale), drepturile civile şi drepturile de
muncă. Platforma include, de asemenea, un citat a lui Martin Luther King
"Arcul universului moral este lung, dar se îndoaie pentru dreptate."
Platforma „US Armed Forces‖ este penultima. Dedicată aviatorilor,
platforma va aduce un tribut tinerilor curajoşi din aviaţia militară a
Statelor Unite. Carul alegoric este decorat cu un model P-51 Mustang.
Ultima platformă va conţine tema inaugurală "Our People, Our Future‖şi
este dedicată poporului american. Platoforma va fi reprezentată de câţiva
cetăţeni, participanţi la„National Day of Service‖.
PIC a lansat un videoclip cu imagini din spatele scenei, respectiv cu
oamenii care construiesc aceste care alegorice, muncitorii de la compania
Hargrove, Inc.
http://www.youtube.com/watch?v=H_13FeyJbQg&feature=youtu.be
PIC a anunţat, de asemenea, numele crainicilor care vor comenta parada
inaugurală. Charles Brotman, un crainic veteran, care a prezentat alte 14
parade de inaugurare prezidenţiale, va conduce un grup comentatori şi
diverse personalităţi locale. Vocea lui Brotman a fost audiată la paradele
de inaugurareîncepând din 1957. Anul acesta el va comenta din Lafayette
Park, pentru observatorii paradei de la acea locaţie. Crainicii vor lucra, de
asemenea, din alte şase locaţii suplimentare, situate de-a lungul traseului
paradei, pe Pennsylvania Avenue.
Alaturi de Brotman vor fi: Bob Madigan din Silver Spring, Maryland,
SUA; Renee Carol Eubanks de la Hollywood, Florida; Jim Bohannon din
Montgomery Village, Maryland; Christine E. Brennan de la Washington,
DC; Robert D. Goldwater din White Plains, New York şi crainicii militari
de la Joint Task Force - National Capital Region (JTF-NCR).
*Jurnalist acreditat de Senat Media Gallery; Joint Congressional
Committee on Inaugural Ceremonies şi Presidential Inaugural
Committee 2013
Simona Botezan
Washington D.C.
15 ianuarie 2013
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
Cartea de poeme
„Dor de ţară‖,
a unui reputat
expert în aviaţie din
Canada,
Prof. dr. Ion
Paraschivoiu, o
frumoasă surpriză
Cristian Petru Bălan
Simona Botezan
Glen Ellyn, Illinois
Nu prea mulţi cercetători, politicieni sau oameni de ştiinţă
s-au afirmat şi în alte domenii în afara specialităţii lor, spre a
ne dovedi că mai au chemări ori impresionante preocupări şi
de altă natură, cum ar fi puternice afinități pentru laturile
umaniste ale culturii universale, ca, de pildă, pentru muzică,
pentu artele plastice ori pentru literatură. Excepţiile mai
cunoscute, din seria acestor oameni celebri sunt cazurile
savantului Albert Einstein, care, în timpul liber, cânta bine la
vioară şi la pian, ale primului ministru britanic Winston
Churchill, care ca şi Fuhrerul nazist german Adolf Hitler, erau
talentaţi pictori, ori cazul împăratului Napoleon I Bonaparte
care a scris două romane de mare succes, „Masca profet” şi
„Contele d'Essex”. Nu vreau să spun că în zilele noastre
oamenii de seamă nu ar avea diverse hobbyuri interesante,
fiindcă, evident, mai toţi marii intelectuali contemporani sunt
pasionaţi de una sau de mai multe preocupări diverse cărora le
dedică timpul liber, ca simpli diletanţi, fără alte pretenţii, însă
marea lor majoritate şi le practică într-un cadru intim sau chiar
în taină, fără a ni le face nouă cunoscute.
Există însă situaţii în care dorinţa de refulare a
surplusurilor energetice, după o muncă încordată în birouri, în
laboratoarele de cercetare, după trepidaţiile vieţii politice
profesate în funcţii de înaltă responsabilitate ori după orele de
la catedra universitară, devine adesea o dorinţă atât de
imperativă, încât specialistul respectiv, mai ales dacă talentele
lui subsidiare sunt dublate şi de o bogată şi diversă experienţă
de viaţă, el simte că nu se poate abţine să nu-şi împărtăşească
harurile divine şi altor semeni din jurul său. Creaţiile lui din
timpul liber au devenit un prea-plin al sentimentelor proprii
imposibil de frânat... De fapt, este o normală efuziune artistică
President official şi ea excede cu atât mai mult cu cât talentele respective sunt
stimulate nu atât de ambiţiile personale cât de reale dorinţe de
împliniri rotunde ale setei de desăvârşire...
În cazul românilor exilaţi din diferite motive, astfel de
sentimente par ceva mai explicabile, căci, în majoritatea
situațiilor, ele sunt generate de spontane şi prioritare
sentimente patriotice, de un chinuitor dor de patrie. Cercetând
asemena cazuri, relativ rare, cu o lună în urmă, am rămas
plăcut surprins să descopăr nişte creaţii literare care mi-au
atras atenția, mai ales fiindcă știam că autorul lor nu avea
Casa alba absolut nimic de a face cu studiul literelor. Ele erau semnate
de un reputat expert în aerodinamica turbinelor eoliene la
aviaţie, un mare specialist care m-a convins că, pe lângă
aptitudinile lui de înaltă tehnicitate, providenţa l-a înzestrat în
plus şi cu un incontestabil talent poetic. Mărturisesc că am
rămas profund surprins. De aceea, acum voi încerca să aduc
mai jos în discuţie opera sa literară pe care a avut amabilitatea
să mi-o ofere cu autograf. Așadar, este vorba de o carte de
versuri, apărută recent în țară şi semnată de acest distins
savant român care trăiește în exil, provenit, firește, de pe
meleagurile noastre, dar nevoit să emigreze pe tărâmuri străine
din motive exclusiv politice. Mă refer la profesorul
universitar, dr. Ion Paraschivoiu, cunoscut specialist român în
aerodinamică şi avionică aflat acum în Canada, autor a peste
200 de studii tehnice de specialitate, publicate în occident, şi a
unor importante cărţi din domeniul zborurilor propulsate, toate
recunoscute pe plan mondial, dar - ceea ce ne interesează în
mod deosebiti pe noi aici - distinsul inginer cercetător, printre
atâtea alte publicaţii tehnice, este şi autor al cărții pe care mi-a
Vice-president oferit-o, un elegant volum de versuri intitulat simplu „Dor de
 33 SFERA EONICA Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
de ţară”... Cartea, frumos editată, a apărut în La Congresul al 23-lea al Academiei Româno- De s-ar întoarce vreodată Ca „zburător cu negre plete‖
2012 la „Editura Măiastră‖, din Târgu-Jiu. Americane de Arte şi Ştiinţe (ARA), care a avut Tot ghemul vieţii înapoi, şi creator (pe computer) de
loc în luna august 1998, în Statele Unite ale Nu m-aş dezice niciodată turbine, de avioane de călători,
Meritul deosebit al profesorului dr. Ion Americii, la Universitatea Rochester din Statul De dragostea ce-a fost la noi avioane de transport mărfuri
Paraschivoiu (n. 8 oct. 1942, în com. Ceauru, New York, profesorul Paraschivoiu a fost ales ....................................................... sau de bombardament, cu legile
jud. Gorj) este că, prin studii şi muncă preşedinte al ARA şi, dovedindu-se un bun Ţi-aş fi închinat încă o viaţă lor complicate de planare
susţinută, dânsul s-a ridicat de jos, dintr-un organizator şi coordonator, printr-o muncă Din anii mei, făcută-n dar; sigură, fără probleme, în
mediu rustic din apropiere de Tg. Jiu, urmând susţinută şi prin creşterea prestigiului Şi risipeam aceeaşi ceaţă, spaţiile infinite de la mare
liceul „Tudor Vladimirescu‖ din acest internaţional al societăţii (cooptări de membri Şi am fi mers iar spre altar. altitudine, ca expert în
muncipiu, apoi Institutul Politehnic din noi, valoroşi, ARA Journal îmbogăţit etc), a fost aeronautică şi doctor în
Bucureşti, devenind inginer şi inventator, reales ca preşedinte al ARA atât la Congresul al Ca un convingător răspuns, ne sunt etalate, aerodinamica turbinelor eoliene
specializat în aerodinamică. A oţinut ulterior 25-lea, de la Montreal 2007, la Congresul al 30- rând pe rând, din partea celui venerat, o şi în studiul givrajului de pe
titlul de doctor-inginer în această specialitate, lea, de la Chişinău, 2009, cât şi la Congresul al diversitate neaşteptată de sentimente afectuoase aripile avioanelor, poetul
apreciat de cunoscutul savant român, 33-lea, de la Sibiu, fiind preşedinte până în de cea mai pură esenţă romantică şi patriotică în modelator de Icari propulsaţi
academicianul prof. dr. Elie Carafoli. prezent. Vi l-am prezentat pe expertul în acelaşi timp. Cititorul se bucură atunci când le spre soare cu jeturi fierbinți de
Inginerul Paraschivoiu este inventatorul unei turbinologie aviatică, pe universitarul şi savantul descoperă. Stilul, predominant confesional, cu mii de cai putere, nu ar fi putut
noi forme de aripă de avion, cu geometrie academician Paraschivoiu; să-l cunoaştem acum accente patetice, memorabile, amintind oarecum să nu închine şi un frumos
variabilă (aripa „fluture‖ - "butterfly wing"), şi pe poetul Ion Paraschivoiu... de poezia lui Vasile Militaru, este susţinut de elogiu rachetelor cosmice:
brevetată în România în 1973, an când Surprinzător pentru mulţi este faptul că, în imagini bucolice şi oneste, având substraturi
dumnealui a fost trimis în Algeria, ca lector ciuda acestei activităţi complexe, desfăşurată tulburătoare, fără echivocări inutile. Sentimentul Tu, pasăre fără pene
universitar, unde a lucrat sub contract. Fiind aproape non-stop, în ciuda mobilităţii vieţii sale de dor este nu numai predominant, dar şi Şi cu corpul de oţel
tot timpul hărţuit şi ameniţat de regimul dinamice şi a numeroaselor călătorii, profesorul molipsitor, cu intruziuni descriprive care Înhami mii de cai putere
comunist, specialistul decide să nu se mai Ion Paraschivoiu s-a putut retrage uneori în zone revitalizează pe autor ori de câte ori el recurge la Să te ridici spre cer.
întoarcă în ţară şi, în 1976, imigrează în creative liniştite, pentru a medita prolific şi cu reconstituirea mentală a peisajului rural sau vag Laşi în umbră limbi de foc
Canada, stabilindu-se la Montreal, unde, imagini artistice şi pentru a răspunde chemării citadin, lăsat în urmă cu destule regrete, unde cei Ca balauri din poveste
primind cetăţenie canadiană, este angajat ca muzelor cu alese ritmuri prozodice, trecute toate dragi de acasă aşteaptă cu înfrigurare noutăţi de Şi pornind din rampa înaltă
cercetător ştiinţific la Ecole Polytechnique prin filtrul inimii. Acesta ar fi, cred, secretul lui la cel ce s-a transplantat departe, peste Ocean. Mergi mai repede ca vântul;
din Montreal, unde prin concurs, obţine inspirațional, stimulat de clipa când autorul Faţă de cei lăsaţi în urmă, simţământul poetului Ochiul te pierde îndată,
postul de conferenţiar. Câţiva ani mai târziu, stihurilor, odată ce a luat pana în mână, odată ce rămâne neschimbat: nobil, dureros şi sfânt: Ecou îţi poartă pământul...
în 1987, a fost promovat în mod excepţional a atins-o ca pe un talisman vrăjit, din vârful ei (Racheta)
la poziţia de profesor titular, iar, din 1990, au izvorât cu generozitate o muţime de versuri Bate vântul şuierând, spulberând zăpada,
prin concurs internaţional, obţine titlul de şef valoroase şi de o deosebită sensibilitate, totodată Este iarnă de cinci luni aici în Canada... Greutatea valorică a
de catedră la importanta catedră "J.A. cu o tematică diversă, din care predominante Aşa începui aseară scurta mea scrisoare „Esenţelor ritmate‖ o găsim în
Bombardier" de la Ecole Polytechnique din sunt mărturiile vibrante despre sentimentul Pentru mama, pentru tata, mică alinare. special în poemele dedicate
Montreal, fiind responsabilul programului sublim al iubirii, urmate imediat de cromaticele „Limbii române‖, precum și în
academic şi de cercetare în domeniul descrieri ale spaţiului nostru mioritic, cu scene O duc bine, dragi părinţi, nu gândiţi la mine, celelalte titluri: „Poetului
aeronauticii, unde predă cursuri în acest armonioase și plăcute ale unor locuri inubliabile Ca tot omul dus de vânt prin locuri străine; pribeag”, „Poetul şi ţara” şi
domeniu, conducând programele de masterate care ne-au convins că poetului îi este și îi va fi Am de toate, nu duc lipsă chiar de-i iarnă grea, „Lui Brâncuşi” (geniul
şi doctorate. Ca reputat expert în mereu dor de ele. În creația lui, descoperim Am şi-un dor ce mă apasă pe inima mea... creaţiilor tridimensionale de
aerodinamica turbinelor eoliene de tip destule versuri stenice despre fericire, despre (Scrisoare de piatră), sculptor gata-gata să fie
Darrieuse şi în studiul givrajului la avioane, a speranțe, continuând cu stihuri real patriotice, dor) consătean cu autorul.
adus fundamentale contribuţii la baza câteva fiind dedicate unor personalităţi istorice În poemul dedicat „Limbii
dezvoltării programelor de calcul de seamă. Savurăm în această carte şi câteva În grupul „Eseurilor ritmate” atmosfera române‖, profesorul de zboruri
CARDAAV, CANICE2D şi CANICE3D care panseuri rimate conținând discrete tente evocativă se mai atenuează întrucâtva, fiind cu tubojeturi este mândru de
sunt utilizate la omologarea avioanelor filosofice, iar în final suntem întâmpinaţi de înlocuită cu mini-eseuri unde poetul afirmă că faptul că limba română a fost și
fabricate în Canada. Două cărţi, una de vesele lirizări festiv hibernale, tradiţional nu doreşte să facă filosofie, că nu dorește să a rămas - cum zice și Eminescu
aerodinamică subsonică (575 pag.) şi alta de creştine şi de sfârşit de an, destinate copiilor. epateze prin ceva nou care să revoluționeze arta „cea mai de preţ comoară”:
mecanca fluidelor, lucrări de excepţie, De-a lungul timpului, numărul titlurilor a poetică, ci să scrie „simplu şi corect” (vezi
traduse în multe limbi, inclusiv în japoneză, crescut, iar realizatorul lor a trebuit să le „Crezul meditaţiei‖). Poemele din această O scumpă avuţie din Daci şi
apoi în chineză, precum şi numeroase alte selecteze şi să le grupeze tematic într-o plachetă categorie sunt nişte admirabile elogii aduse din Romani,
studii, expuneri şi conferinţe, l-au consacrat pe care a numit-o cu un titlu care reflectă o limbii române curate, clare, aduse marilor Ce un popor formară de două
ca mare specialist, pe plan mondial, motiv realitate de necontestat: „Dor de ţară‖. personalităţi ale neamului - Eminescu, Enescu, mii de ani,
pentru care a fost invitat să ţină cursuri şi Din cuprinsul celor 88 de pagini ale cărţii Porumbescu, Brâncuşi, marilor voievozi din Lăsând ca moştenire cea mai
conferinţe ştiinţifice în numeroase oraşe din vedem că autorul şi le-a aranjat logic, pe şase Ţările Române: Ştefan , Mircea, Mihai, Cuza... de preţ comoară,
Statele Unite (la NASA, în Hawaii) şi grupări tematice: I. Scrisoare de dor; II. Eseuri Descrierile folosite reciclează în mod creator O limbă românească, curată,
Canada, apoi în Europa (în Italia, Franţa, ritmice; III. Meditaţii pastelate; IV. Accente motive şi nuclee realiste, mai de grabă sugestive unitară...
Belgia, Olanda, Anglia, Germania, România, lirice; V. Rime pentru Moş Crăciun; VI. Note decât şocante, ocolind dislocările topice,
Moldova ş.a.) şi Asia (în India, China şi biografice. accentuând centralizările imagistice, izvorâte din
Japonia). În această din urmă ţară, în Japonia, Desigur, cartea ne este dedicată nouă, experimentările praxisusului cercetătorilor Iar strofa aleasă de autor să
în 2004, a fost invitat să lucreze pe durata cititorilor, dar în primul rând volumul este științelor pozitive și nu ale filologilor. Să nu stea pe ultima copertă a cărţii
unui an sabatic la Universitatea Tottori, dar şi dedicat iubitei familii a autorului, soţiei, Liliana, uităm că versurile publicate izvorăsc din cred că a fost bine selecţionată,
la alte universităţi japoneze: Ochanomizu, şi fetiţei lor, Gloria (aceasta reiese din context). fantezia unui om de ştiinţă care, fără îndoială, se cele patru rânduri ale ei,
Tokai din Tokyo şi la Hiroshima. În 2007 a Un gest cât se poate de frumos, care merită descrie pe el însuşi când spune: sintetizând în bună măsură
creat compania de turbine euliene IOPARA, sincer aplaudat. spiritul întregului volum:
cea mai bună de pe glob în turbine eoliene, al De la bun început, rămânem impresionaţi de La tine lumea-i ecuaţii
cărei preşedinte este, având o sucursală SRL faptul că, în loc de prefaţă, primele două pagini Şi oamenii-s necunoscute. N-am uitat foşnet de codru,
şi în România. Desigur, în urma unei aşa ale cărţii deschid volumul, ca un omagial portal Încerci modele şi reacţii, Nici susurul de izvor.
vaste activităţi ştiinţifice, profesorul a fost liric, cu poemul „Acelaşi vis‖, semnat de Faci ipoteze, legi ştiute. Porţi în tine doina ţării,
invitat în comisii internaţionale de doctorate, profesoara Liliana Surugiu-Paraschivoiu, doctor Porţi şi grija de popor.
a primit numeroase premii de excelenţă, în filosofie şi distinsa soţie a poetului. Nu se Vrei să alegi toţi parametri (Poetului pribeag)
ştiinţifice şi onorifice, titluri de doctor putea un gest mai frumos şi mai original, Ca fapte, glorii şi ambiţii
onorific al unor universităţi de pestigiu şi a deoarece ne întrebăm cu reală admiraţie: oare Şi prin moderne geometrii,
fost cooptat ca membru a numeroase comitete câte dintre soţiile vreunui autor fac acest Măsori în spaţii intuiţii.
ştiinţifice americane, candiene şi minunat gest, de a-şi arăta dragostea, prețuirea,
internaţionale (Canadian Aeronautic & Space entuziasmul şi profundele aprecieri pentru soţii Verifici apoi rezultate
Institute, CASI; Institutul American de lor, în prefeţe de cărţi, dedicându-le acestora Prin studiul tău imaginar
Aeronautică şi Astronautică, AIAA; Ordre calde versuri de iubire? Şi câte, dând filmul Şi-n teorii mai complicate
des Ingenieurs de Quebec, OIQ), membru al vieţii înapoi, îşi reiterează fidelitatea prin versuri Te-afunzi, profesor solitar.
American Romanian Academy of Arts and (Iluzie)
ca:
Science (ARA).
34 SFERA EONICA Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
Deşi plecat demult din ţară, poetul pribeag ca o Strofele din „Dorinţa” dau impresia că au fost scrise să De la Dunărea bătrână
pasăre călătoare de curse lungi este totdeauna aştepte un compozitor care să le imortalizeze într-o romanţă: Şi de la mândri Carpaţi,
mândru să declare că nu şi-a uitat frumoasele Uit că e târziu de toamnă A făcut o cale lungă
plaiuri. Tema aceasta este mai amplu dezvoltată în Şi că frigul bate-n poartă, Şi trimis de-ai noştri fraţi...
„Poetul şi ţara”, desigur, tot versuri Dar nu uit, frumoasă doamnă, În aceeaşi măsură, străbunul „Pluguşor‖, se ivește zgomotos,
autobiografice: Clipa ce-am trăit odată... (...) cu pocnete de bici şi clinchete vesele de zurgălăi, trecând și el
...................................................... victorios fruntariile ţării aflate peste mări şi ţări, fiind, ca în
Şi te-ntrebi răscolind mintea despre tot ce ai lăsat; fiecare an, invitat şi găzduit cu mare entuziasm în Canada, la
În somn te visezi acasă, te visezi la tine-n sat... Vântul ce-ţi juca prin plete Montreal, spre a le ura românilor de aici frumoase și necesare
Te trezeşti, şi cu durere alte întrebări îţi pui, L-admiram cu ochi geloşi îndemnuri de hărnicie şi frăţie:
Inima-şi opreşte pulsul, pironită parcă-n cui (...) Şi-adoram atunci cu sete Să araţi, să însămâţaţi,
Ochi verzui, doi ochi frumoşi! Ca-n ogrăzile române
Celui ce vrea să-l asculte versul tău devine armă, Să crească spice de grâne,
Rima ta ne-adapă întruna dorul şi jalea de ţară; Neîndoios, influenţa cântecelor de lume de origine folclorică Să fiţi sănătoşi, bogaţi
Limba noastră strămoşească s-o păstrăm în din zona Olteniei ori chiar a unor irmoase s-a strecurat pe Şi destoinici, minunaţi
armonie, nesimţite în subconştientul poetului care, distilându-le cu Copiii să propăşească
Departe de ţara dragă, să fim toţi o Românie! talent substanţa, a creat aceste versuri încărcate de un În comunitatea noastră (...)
incontestabil adevăr anacreontic, care sună ca nişte sentinţe ce România să prospere
În poezia „Iluzii”", concluzia este că perfecţiunea scuză orice categorie de relaţii erotice, fie ele legale sau mai Fără ofuri şi durere,
nu există („Nu cătaţi un om perfect/ E-n zadar să-ţi puţin legale, poate chiar adulterine: Canada să se mândrească
faci iluzii”); în schimb, perfecţiunea poate fi Niciodată nu-i păcat să iubeşti pe cine-ţi place, Cu etnia românească,
înlocuită cu corectitudinea. O frumoasă odă este Când cu sufletul curat, iubirea ţi se întoarce. Să vă dea Domnul de toate
dedicată marelui Brâncuşi, văzut de autor „Ca un Niciodată nu-i păcat să te-apropii de-acea fiinţă Şi-un an plin de sănătate!
simbol al speranţei omului în viitor”. Dacă Ce prin scris sau prin viu grai îţi jură marea credinţă! Ia mai mânaţi, măi flăcăi!
Brâncuşi este simbolul unui geniu şi al unui (Nu-i păcat...) Hăi, Hăăi!
univers material ce poate fi modelat de nişte mâini Cititorii acestor optimiste şi frumoase pagini închid cartea
care ar dori să armonizeze spaţiul cu timpul, În conştiinţa poetului există o trilogie a sentimentalismului încântaţi că şi-au mai luminat spiritele cu un buchet multicolor
„Pasărea de la Berlin‖ simbolizează renaşterea şi bucolic uman: iubirea, fericirea şi armonia, însă dacă acestea de creaţii lirice exprimate în cel mai pur grai românesc, izvorât
perpetuarea vieţii din cenuşa războaielor, altfel rămân doar aşa, simple cuvinte, atunci ele se golesc de orice din adânc, din văpăile inimii unui entuziast ambasador al
spus - o nouă variantă a Păsării Phoenix. valoare morală, deoarece „Toate aceste sentimente şi gânduri creativităţii etniei noastre care, prin tot ce a produs şi continuă
„Meditaţiile pastelate‖, din partea a III-a a de ideal/ Să-nvăţăm să fie fapte, nu doar un vis ireal”. să producă, ne face o deosebită cinste în Lumea nouă şi în
poemelor, sunt creaţii pline de gingăşii descriptive, toată lumea, fără să-şi uite o clipă plaiurile străbune de unde a
în care microcosmosul şi macrocosmosul Unul din cele mai înduioşetoare şi realizate poeme din această plecat şi de care îi este atâta dor...
peisagistic reverberează vibrații indelebile în originală carte poartă titlul „Gloria”, fiind dedicată fiicei
sufletul poetului însetat de frumos. Grădinile autorului care are acest nume frumos. Puţini sunt autorii care-
fermecate din ţară îl impresionează profund pe şi închină operele odraslelor proprii, folosind numele copiilor
autor, în aceeaşi măsură ca peisajele exotice din drept titlu al acestor creaţii. Oare câţi poeţi şi-au dedicat, cu Retro report
Hawaiiul cutreierat de pașii lui, toate splendorile plenitudinea unei vizibile iubiri paterne, vreo poezie
având, de fapt, un acelaşi Autor, pe Marele bebeluşului lor când acesta împlineşte un anişor de existenţă? Monalise
Creator: Vor exista, desigur, câţiva, însă eu nu mai cunosc alt caz,
motiv pentru care o socotesc pe micuţa Gloria Paraschivoiu un
HIHN:
O natură minunată... pe acest colţ de pământ,
E un paradis terestru coborât de Domnul Sfânt. copil norocos şi foarte privilegiat, nu numai pentru că la data Special:
Timpul petrecut aici o să-l simţi că-i ireal echinocţiului de primăvară, 21 martie 2005, şi-a serbat prima “Clovnul”…
Detaşat de tot din lume, de cel rău, chiar de-i real. primăvară a vieţii în Japonia, la Tottori, când cireşii japonezi
erau în floare, ci pentru că de atunci şi până astăzi fetiţa
Culorile de un verde crud, specific primăverii, se aceasta s-a bucurat de o dragoste maternă şi paternă fără
înnobilează în străluciri de aur pur, atunci atunci margine, fiind recompensată cu plimbări fascinante prin multe
când le metamorfozează baghetele magice ale locuri mirifice de pe mapamond şi cu o educaţie românească Hebdomadarul Replica, Deva, Nr.
toamnei. Versurile ne oferă o baie de imagini impresionantă. Versurile pentru Gloria sunt ele însele un
clocotind de dulori, toate, toate de un pitoresc pe înălţător imn de glorie, inspirat din Imnul de glorie din opera 356::17 - 23 septembrie 2009
cât de simplu, pe atât de plăcut şi de original: „Aida‖ lui Verdi, însă pentru micuţa eroină cântată în rime, Poetul Eugen Evu a implinit pe 10 septembrie 65 de
valoarea poemului, bine temperat imagistic, odată cu trecerea ani. Ani buni ( 1975-2007) -, poetul hunedorean a condus
E toamnă târzie în apus de soare, anilor, se va înzeci cu siguranţă, mai ales când tăticul scrie: cenaclul literar ―Lucian Blaga‖, unde s-au format multi
Banda ruginie pe cer proiectată, „Cu emoţii şi plăcere, scriu şi plâng de bucurie,/ Căci un an dintre scriitorii din oras şi judeţ, foarte mulţi ajungînd prin
Ce la orizont tinde să coboare are fetiţa...” Când prietenii japonezi au cunoscut-o pe micuța ani la propriile lor cărţi şi chiar titulari ai USR.
Lumina pierdută din ziua uitată. sărbătorită, ei îşi exprimau admiraţia prin puţinele cuvinte Pe de alta parte, el a fost urmarit ani în şir ( 1967- 1989)
(Toamnă târzie) engleze ce le cunoşteau, dar prin laudative cuvinte japoneze de catre Securitate. Numele pe care il primise din partea
Cea mai lirică şi nostalgică parte a cărţii este care (pentru prima dată în istoria poeziei româneşti) sunt ―baietilor cu ochi albaştri‖ era ―Clovnul‖ – adică Hamlet-
capitolul al IV-lea, intitulat „Accente lirice”, unde folosite glumeţ într-o strofă cu vocabular amalgamat româno- ul shakespearian… (uneori in documente apare sub
simţim o caldă adiere a parfumului liricii englezo-japonez: numele de ―Claunul‖). Ofiterii vroiau sa il determine pe
eminesciene, evidentă în poemele „Pe banca de poet sa semneze un angajament, dupa ce la inceputul anilor
sub tei”, „Dorinţa”, „Doar o dată te-am visat”, Japoneza n-oştiam, dar simţeam că zic de bine. 80 ii scrisese o scrisoare anonima, de protest, lui Nicolae
„Nu-i păcat”, „Trilogia” şi „Gloria”. Toate aceste Engleza îi chinuia, tu... o gângăveai ca tine. Ceausescu. Eugen Evu a donat Bibliotecii Municipale
titluri se coagulează într-o voce coerentă, fiind mici Wife, white, besto, goodo, coco, soko ori ooko, Hunedoara cele 460 de pagini ale dosarelor sale de
drame cromatice, primele patru vibrând de un Spuneau ei în japoneză, noi crezând că- Esperanto. urmarit, dar si romanul pe care l-a scris inainte de 1989
erotism clasicizant şi diafan. În majoritatea acestor – ―Roşu putred”. Inainte de Revolutie, Eugen Evu era
versuri există o pudoare adolescentină cu încercări Deoarece micuţa Gloria a crescut, la vârsta pe care o are angajat la Casa de Cultura din Hunedoara, ca referent
serafice de portretizare, nu departe de cele dânsa acum, se va delecta mult citind partea finală a cărţii cultural principal, iar din 1975 pusese pe picioare un
specifice poeziilor lui Eminescu: „Dor de țară” scrisă de tăticu, unde, pe ultimele pagini, cenaclu numit „Lucian Blaga‖. Poet cu cateva volume de
întâlneşte frumoasele „Rime pentru Moş Crăciun” (aici sunt versuri aparute, Eugen Evu era mentorul unor tineri, pe care
Sărutul tău cel dulce pe banca de sub tei inserate patru poezii: „Fulgul de Moş Ajun”, „Moş Crăciun, îi recomandau chiar profesorii de limba si literatura romana.
S-a-ntruchipat în mine de-l simt şi azi ca ieri prieten bun”, „Cântec de Moş Crăciun” şi „Pluguşorul Veneau în fiecare luni la cenaclu tineri din Brad, Haţeg,
Şi ochii-ţi de smarald în strălucirea lunii, românilor din Montrea”l). Dacă, aparent, versurile acestea Orăştie, Deva, Călan. „Fiind angajat la Casa de Cultura,
Şi părul mătăsos sub mângâierea mânii (...) sunt destinate copiilor, de data aceasta, autorul ştie să trebuia sa am activitati culturale si asa a aparut cenaclul, un
strecoare şi în ele răscolitorul dor faţă de plaiurile mioritice veritabil laborator de creaţie. Veneau si 20 – 30 de elevi in
Mânuţa ta cea fină, ce faţa-mi atingea, aflate departe, mai ales că ţine neapărat să precizeze că acelasi timp. Se perindau, isi faceau un stagiu, unii au
Făcea să cad în visuri nutrind dorinţa mea faimosul Moş aducător de daruri şi care, în mod abuziv, L-a renuntat, altii nu aveau chemare. Si eu invatam de la ei. Imi
Şi stele erau martori la seara cea de vis, pus în umbră pe Marele Sărbătorit de la Bethleem, vine de fapt luam mereu peste nas ca ii agit. Nu ii puneam sa scrie
Miros de flori de tei - parfum de paradis. din România şi nicidecum de la Polul Nord, căci și-a pornit poezii patriotice, dar permanent au intrat in colimator. Erau
zborul: ca si copiii mei, trebuia sa am in permanenta grija de ei.
35 SFERA EONICA
Ne intalneam o data pe saptamana la Casa de Cultura, intr-o salita, pe care am
renovat-o. Eram un mic grup de nemultumiti, care gandeam si scriam. Cenaclul
a fost o scoala de formare. Tinerii isi citeau poeziile, discutau pe text, faceau
analize, invatau sa teoretizeze, era o concurenta boema intre ei. La Scoala din
Hunedoara, cum era numita, nu se discuta impotriva Partidului, iar in texte se
vorbea cu soparlici. Pe aici au trecut si s-au format inainte de 1989 Călin Hera,
Nicu Vintilă, Ioan Barb, Dumitru Burduja, Liliana Petrus, Ovidiu Băjan,
Vergiliu Vera ( Ion Cismaş), Daniela Rădos, Diana Boboc, Ana Maria
Bugnar, Felicia Kovasc, Ligia căsătorită după 1990 Seman) , Petru
Poiana, Nuţa Crăciun. D-tru Murăraşu, Robert Petrescu, Dan Pleşa, Anca
Nemeş, Marin Negoiţă, Ildiko Malea, Crinela Goran, Dumitru Spătaru,
Monica Cerchez, Ileana Dincu ( căsătorită Gati), Anca Oegaru, Ioan
Barboni, Zoltan Szalkay, anişoara Calin, … Nicolae Szekely si multi, multi
alţii. Conlucram excellent cu pictorii şi folchiştii.‖, sau oamenti performanţi în
diverse domenii.
― Făceam si cursuri de doi ani de teatru, premergatoare facultatilor. La acestea
i-am avut cursanţi şi colaboratori utili pe Ana Ciontea, Florin Busuioc,
Camelia Maxim, Simona Galbenuşe, Diana Boboc ş-a., care au devenit apoi
actori cunoscuti ai Romaniei, ( film, teatru, televiziune), unii emigrînd în
Canada, State sau Germania…Studioul…era un fascinant ― turnir‖ subtil,
cultural, considerat nu degeaba ― conspirativ‖. Criteriul era cel valoric.‖… Am
luat cu ei premii multe pe la diverse concursuri din tara. si teatrul de copii era
foarte bun, tin minte ca umpleam sala‖, povesteste Eugen Evu. Pe lânga
cenaclu, Evu mai organiza si intalniri cu publicul: „O data pe luna faceam
―Studioul artelor”, un fel de revista vorbita. Am avut fix 52 de ediţii
lunare! Si acum am nostalgia ei. In conditiile de atunci, se faceau niste lucruri
extraordinare acolo. Veneau cam o suta de persoane cand organizam intalnirile
Studioului artelor. Acestea semanau cu o cafenea literara, unde erau de toate,
de la poezie, umor, muzica, teatru, mai venea si cate un scriitor. In anul 1989,
am avut recitaluri din Dinescu si Sorescu. Caramitru a venit aici, mi-a recitat
poezia ― cu şoprârle‖ Câinele‖… În cenaclu erau şi ― infiltraţi‖ şantajaţi să mă
toarne la secu şi la partid…Pe mulţi îi bănuiam, de alţii am aflat mai târziu.
Mizerabilă povestea...
A fost si Tudor Gheorghe…Cei mai aproape îmi erau băieţii din grupul vocal
instrumental CANON, ( Ioan Evu, Mircea Goian, Graţian Ordeanu, Florin
Cheţe) ..., grup căruia i-am fost component şi chiar textier. Cu fratele meu,
poetul şi cantautorul Ioan Evu, am cucerit marele premiu naţional, la
Costineşti – unde am concertat cu cei mai celebri deja artişti ai genului...
Pe mine şi pe fratele meu, ne-au lăudat la Europa Liberă şi Vocea Americii, alt
„ fapt de trădare‖. Pagini din dosarul fratelui le-am regăsit „ glossate‖ într-ale
mele.
...Ajunul lui decembrie 89...Atunci s-a simţit un freamăt dinspre Timişoara,
Cluj, Sibiu, apoi Bucureşti‖.
Urmărit de Securitate
Eugen Evu era fiul unui pastor penticostal, ce a fost ani in sir urmarit de
Securitate. Si fiul a facut o greseala: i-a scris lui Ceausescu o scrisoare
anonima. De atunci a inceput calvarul. „Eram capul rautatilor eram ostil. Am
facut o gafa, intr-un moment de disperare, i-am scris o scrisoare lui Ceausescu,
anonima, in 1982. Am trimis-o pe adresa Comitetului Central. Nasol de tot, era
o amenintare. Ii scriam ca am crezut in el, ca acum e frig in casele noastre, ca
nevestele noastre nu au de lucru, ii spuneam ca nici Militia nu il iubeste, chestii „Rosu putred”. N-a aparut niciodata, desi tentative au fost: „Povesteam in el tot ceea ce traiam noi, zi de zi,
de astea. Il somam sa recunoasca, ii scriam ca noi, poporul, o sa il scapam.
Securistii au ajuns la mine. Pentru inceput, m-au chemat la Securitate, din doua
in doua saptamani, in biroul lui Ion Haicu, unde mi-au spus sa recunosc ca stau
in acelasi bloc cu un militian. Am spus ca nu e adevarat, dar ei mi-au cerut sa
scriu asta, normal ca vroiau sa aiba dovada scrisului meu de mana. Asa a
inceput hartuiala. A fost ceva absolut delirant. Interesant e ca nu vroiau sa ma
lichideze fizic, ci sa ma innebuneasca sa cedez, sa semnez un angajament. Imi
spuneau ca vor sa ma corecteze. Dupa fuga lui Pacepa, se declansase un razboi
intre Partid si Securitate. Partidul ii incalecase pe securisti, nu mai puteau sa
lichideze pe cineva atat de usor. Mereu imi repetau ca nu mai au nevoie de
martiri. Seful Securitatii Judetene, Lucian Văceanu, m-a „ mâncat de viu‖, fiind
un fidel direct al Elenei Ceauşescu, după propria-i mărturisire „ patriotică‖.
Chiar ajunsese sa ii vorbeasca de rau in fata mea pe ceilalti ofiteri de
Securitate. Dumneata esti foarte inteligent, ai fi mult mai bun ca boul acesta de
capitan Haicu, ai fi BUN LA NOI!. Mi-au luat toate cartile la puricat, mi-au
bagat scopalamina in vodca. Cam la doua saptamani ma suna Ion Haicu, el
raspundea de invatamant si de cultura, si imi spunea Vii la noi?. M-au urat
pentru ca n-am cedat. Recunosc ca am murit de frica precum un animal, vroiau
sa ma determine sa fac un angajament cu ei. Putin a lipsit sa nu ajung la Monalise Hihn a realizat cu Eugen Evu, în 2012, la împlinirea a 68 de ani ai poetului, o emisiune specială la
Spitalul de nebuni. Si asa eram intr-o forma fizica deplorabila, am fost si Televiziunea Antena Deva.
operat. In 1989, am fost luat cu duba de pe strada. M-a salvat Adrian Filer (n.
red.: ofiter de militie la Hunedoara). Am spus ca o sa fac pe nebunul, asa ca...
Hamlet. Mai tarziu am aflat ca imi dadusera numele de cod „Clovnul‖, intr-un
dosar, dar ca mai aveam inca doua, care fusesera denumite Cerna si Anonimul.
Am recunoscut intr-un final ca eu sunt autorul acelei scrisori, dar nu au incetat
pentru ca vroiau sa semnez si un angajament.
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
Asa ceva chiar ca nu puteam face! Am avut noroc, totusi, cu oameni precum Radu Balan (n.red.:
fost prim – secretar al PCR Hunedoara pana in 1987, pe care Revolutia l-a prins pe functie similara
in judetul Timis. El a si fost condamnat in Lotul Timisoara) De fapt se spune că „ a fost
sinucis‖...Tenebrele revoluţiei române, v. generalul Voinea; „Aveam protectie si la Uniunea
Scriitorilor, de la G.Bălăiţă, Marin Preda, Caraion, Cornel Popescu, Doinaş, ş.a. – cât şi de la
unii confraţi scriitori din ţară...Dar DR Popescu m-a pasat la...judecatoria Deva, având motive el
însuşi a se teme de „rebelii scriitori‖... Mă si mir ca am scapat cu minţile întregi!‖. Tov. ex. Cpt
Haiku, pensionat peste media naţională, deh, unul dintrec cei mai scabroşi anchetatori ai mei, şi
azi mă şicanează să ― îmi ţin gura‖ şi că „ nu le-am fost de folos‖...?!?…Tov ex. col. Văceanu, ex.
Cdt-ul securităţii Deva, m-a ― abordat‖ împăciuitor (!?) – şi în anii de după 1989…Buletinul
Oficial al României l-a denunţat pentru poliţie politică asupra mea şi a familiei mele...
Expertiza grafologică M.A.I. Bucureşti la memorial către Ceauşescu şi CC.In total cele 4
dosare de urmarit ale lui Eugen Evu au 460 de file. Printre acestea se numara si ―Raportul de
constatare THE – STT‖: ―Subsemnatul Nicola Gheorghe, specialist grafic din cadrul
Ministerului de Interne, Unitatea Militara 0647/ Buc., la solicitarea Inspectoratului Judetean
Hunedoara al Min. de Int., prin adresa nr. 53077 din 25 februarie 1984, am efectuat o analiza
grafica intre un inscris si scriptele de comparatie emanate de la numitul EVU EUGEN,
pentru a stabili daca piesa in litigiu a fost sau nu scrisa de sus-numitul. In conformitate cu
prevederile Codului de procedura penala al R. S. Romania, respectiv art. 62, 64, 112 si 115,
am procedat dupa cum urmeaza Descrierea pieselor, Piesa in litigiu reprezinta o scrisoare
intitulata „A venit…‖, scrisa cu pasta albastra pe o fila de hirtie alba, nealiniata, model A4.
Documentul a fost expediat intr-un plic de culoare alb tip mapa, adresat unei persoane fizice…
(…). Se remarca printr-un scris cu dimensiune relativa mijlocie, cu dimensiunea absoluta
dreptunghiular inalta, cu depasantele superioare in general subinaltate, iar cele inferioare
prelungite, cu raportul dintre majuscule si minuscule de inferioritate, cu inaltime inconstanta,
uneori gladiolata. (…) … cu distanta dintre litere in cadrul cuvintului normala, iar dintre cuvinte
marita. Este un scris cu inclinatie constanta dreapta, cu rinduri liniare orizontale, cu finale orientate
progresiv, cu arcuire unghiulara si semiunghiulara, natural, de evolutie superioara, executat cu
viteza marita, cu apasare normala, legat grupat, cu ovale inchise, incadrat sinistromarginat sinuos,
ordonat si lizibil… Caracteristicele grafice generale descrise mai sus le intalnim in totalitate si la
scriptele de comparatie emanate de la numitul EVU EUGEN. Minuscula ―a‖ se remarca prin ovalul
deschis superior cu atacul la ora 1 si prin gama a doua subinaltata, tangenta superior la oval‖. Din
pacate, unii dintre cei care frecventau cenaclul au ajuns sa il ―toarne‖ la Securitate. Pe unii ii
banuia inca de atunci, pe altii i-a descoperit mai tarziu, in filele de urmarit. „I-au speriat, pentru ca
erau tineri si multi aveau probleme in familie. Intr-un fel erau de inteles. Tocmai de aceea, nu am
vorbit niciodata nimic in preajma lor. Incercam sa ii protejez!‖, spune astazi poetul.
Respins de Uniunea Scriitorilor ( preşedinţia lui D.R. Popescu).
Eugen Evu avea deja şase volume publicate, dar nu fusese primit in Uniunea Scriitorilor. Atunci se întocmea un
dosar, în care trebuiau atasate, pe langa acele trei volume, referinte critice foarte bune, premiile si activitatea
culturala. In plus, trebuia ca solicitantul sa aiba 3 – 4 ani de stagiatură. Desigur ca si el a scris poezii patriotice,
ca acestea trebuiau sa apara pentru ca cineva sa spere ca va intra in Uniune: „Ne cereau si poezii
patriotice. Tot timpul ne ziceau si cei de la edituri, si cei de la ziarul local sa le dam si de poezii, daca vrem
sa aparem. Imi amintesc ca a fost ceva ce a starnit rasul tuturor. Trimisesem unei reviste din Capitala(
SLAST) o poezie care incepea cam asa Iubesc acest oras, dar respectivul ziarist caruia i-o trimisesem spre
publicare a modificat-o, iar acum ea incepea in felul urmator Iubesc acest BÃRBAT‖( adică pe Tovarăşul
supreme ! ) Redactor şef era Ion Cristoiu, ziarul era al C.C. al UTC.. Eugen Evu a intrat in Uniunea
Scriitorilor abia dupa 1990, dar intra mai des in sediul Militiei din Hunedoara, pentru verificarea maşinii de scris.
„Aveam autorizatii pe trei masini de scris. Trebuia sa mergem, periodic, cu masina la Militie, pentru ca tot
ce era de multiplicat era pericol. Intai, venea sectoristul, care era trimis de baietii de la Securitate, si te
anunta. Iti luau un test, amprenta grafologica, specificul ei si se batea un text din operele lui Ceausescu”,
isi aminteste Eugen Evu. Pe de alta parte, Eugen Evu a reusit sa scrie si un roman de sertar, pe care l-a intitulat
tot circul vietii noastre!. A făcut “ stagiatură” în subsoluri şi fişete, la editurile Eminescu ( Ion Iovan),2
Cartea Românească” ( Cornel Popescu, referent de excelenţă Dorin Tudoran, ulterior emigrat în USA),
apoi la…Humanitas ( Liiceanu, Zografi..), de unde, sătul de aşa “ libertate a literaturii” şi artei post-
comuniste –l-am cerut dlui Liiceanu, dumirit de toate promisiunile dsale… Geaba mi l-a lăudat, ca şi
George Bălăiţă şi Marin Preda !”. Titularizarea în USR a fost, în fine, făcută, de Mircea Dinescu, în 1990.
Eugen Evu este cel mai ― vechi‖ membru al Uniuniii Scriitorilor din judeţ, recent transferat de la Filiala
Timişoara, la Alba Iulia- Hunedoara. Astazi, Eugen Evu este pensionar şi trăieste la Hunedoara. A încercat ani
buni sa recupereze scrisoarea de protest trimisă lui Nicolae Ceauşescu, dar nu a reusit, cu toate insistenţele. ― La
CNSAS s-au perindat diverşi sereişti, iar unele documente au fost fie aşa-zis “ anonimizate” ( cu scop
protector) - , fie extrase cu scopuri obscure. A văzut-o o singura data, cu bună voinţşa unui tânăr sereist
din Dragoslavele 2-4, Institutul de istorie recentă.” “ EI mi-au făcut viaţa un coşmar. Paradoxal, dacă nu
se asmuţeau asupra mea, ca asupra unui duşman “ ostil patriei şi partidului, “, şi “ factor de influenţă
negativă în public”, etc, num ă înverşunam să rămân treaz în acest infern totalitar, cu al său nucleu dur
securistic- propagandistuic, al Hunedoarei… Cenaclul „Lucian Blaga‖ a supravietuit pana in anul 2007. Multi
dintre „cenaclisti‖ sunt astazi ziaristi sau actori cunoscuti. Eugen Evu continuă a fi foarte activ, fără nicio
remuneraţie, în viaţa culturală a judeţului Hunedoara şi a lumii literare din ţară şi occident. A editat 43 de cărţi de
poeyie, proză, esweuri, pamflet, memorialistică, teatru de buzunar,…Continuă să editeze revista Noua ProVincia
Corvina‖, aflată în anul 17 de apariţie.
N.red.
36 SFERA EONICA
Prof.dr. Anişoara Anghel Mija
CONŞTIINŢA – MODELATOR
E MARELE JUDECĂTOR în piesele Elizei Roha
Finalul pieselor, special
construit, este deschis tuturor
posibilităţilor, dar totdeauna el este
optimist, ridicând nivelul pieselor.
Acţiunea, indiferent sub ce
formă prezentă, pare spusă sau
povestită, în părţile şi tablourile
Cele două volume de teatru ale Elizei existente în arhitectura textului întocmai
Roha, Fericită ca un pom înflorit şi ca un sinaps.
Atelierul de croitorie, ambele
publicate în 2012, la Editura Betta
din Bucureşti, au în centrul acţiunilor Luate din microcosmosul
fizice sau numai sufleteşti nu domestic şi pestriţ al umorului,
oameni, ci conştiinţa fiecărui subiectele pieselor sunt surprinse cu
personaj, bine conturat şi marcat, cu abilitate pentru a marca momentele ce
personalitatea sa bine creionată, ce definesc sau fixează caracterul fiecărui
reuşeşte să-l individualizeze. personaj pornit pe traiectoria trasată de
autoare.
Conştiinţa este cea care
dezlănţuie trăirile, acţiunile, Astfel, prima piesă -
suferinţele, dramele sau bucuriile Atelierul de croitorie – piesă ce dă şi
personajelor ce îşi trăiesc existenţa titlul primului volum, este alcătuită din
prin pana scriitoarei. două părţi, fiecare din ele aducând în
faţa lectorului, şi de ce nu a
spectatorului, o anumită perioadă din
Cele două volume au o viaţa personajelor, care, rămânând
simetrie perfectă impusă de cea a marcate de aceasta, îşi vor dezvălui
pieselor ce intră în alcătuirea lor. caracterul, aducând în faţă Adevărul
Piesele, construite nu după modelul despre fiecare personaj, pentru că
clasic, ci după arhitectura modernă, piesele Elizei Roha sunt acţiuni ce şi-au
au părţi, respectiv tablouri străjuite propus să pornească în căutarea
sau nu de epilog şi prolog, menite să ADEVĂRULUI (ortografiat cu
introducă lectorul într-o altă lume şi, majuscule), devenind el însuşi personaj
respectiv, să-l readucă în lumea reală. central al tuturor acţiunilor umane.
Încălcând rigorile clasice,
Cealaltă piesă –Seara în
cele cinci piese cuprinse în volumele
care ninge cu înger‖ – aduce în scenă
amintite au în centrul acţiunilor
tot o dramă din universul domestic, ce
omul, cu aspectul său dual: bun-rău.
capătă iz de comedie.
Însuşirile coexistând în fiecare dintre
personaje, care se prezintă singure,
dezvăluindu-şi caracterul pe Destrămarea căminului
parcursul desfăşurării acţiunilor, dar conjugal, ruperea fibrei interioare a
urmărite cu un ochi vigilent, de către fiecărui personaj, în condiţiile fugii
autoare, pentru a nu strica direcţia după himerele ce au invadat viaţa
vectorului principal, ce ar putea duce omului liber, de după evenimentele din
la demascarea, înainte de vreme a ’89, trăitor încă în perioada tranziţiei
mesajului, ascuns cu abilitate între infinite, într-o Românie ce aduce din ce
labirinturile, voalurile şi valurile în ce mai mult mirajul străinătăţii, unde
vieţilor ce se desfăşoară. toţi văd o viaţă mai bună. Acest miraj îi
cuprinde pe oamenii de diverse
categorii sociale: de la intelectualii ce
Întâlnim, de asemenea, cu rol bine speră să-şi găsească recunoaşterea
definit, în toate piesele, personajul valorii lor, până la foştii ce vor să se
prezent prin absenţă, care trasează ascundă sub o funcţie bine plătită fiind
existenţa celor prezenţi fizic. gata oricând de compromisuri grave,
sau chiar oameni simpli, dornici de un
Spiritul de sacrificiu, ca la mai bine. Toţi, fără deosebire, vor
atitudine, calitate şi echilibru apar în avea de înfruntat jungla străinătăţii,
volumele autoarei sub diverse forme, lupta pentru existenţă, ce-i vor obliga
având menirea de a fi de folos să-şi descopere noi valori, noi însuşiri,
semenului, aducându-i o bucurie precum rezistenţa la orice sau defecte
numai prin simplu ajutor, personajul necunoscute, dezvăluindu-şi caracterul.
putând să treacă astfel mai uşor peste Şi tot Adevărul este cel care îi va
propriile suferinţe şi neputinţe. sancţiona sau le va răsplăti efoturile.
Anul II, Nr.2 (Ianuarie)
Tablourile ce alcătuiesc piesa sunt sinapsurile
acţiunii, străjuite fiind de un prolog, menit să ne
infiltreze în viaţa personajelor ce vor evolua în
acţiune şi de un epilog, pentru a ne readuce, sub
diferite forme în realitatea vieţii tuturor celor
plecaţi sau rămaşi, realizaţi sau nu, toate văzute
prin prisma Adevărului, care, de fiecare dată,
este prezent prin cineva, având chiar el un rol de
personaj prezent prin absenţă.
Conştiinţa modelează caracterele şi
în celelalte piese ce sunt cuprinse în volumul
Fericită ca un pom înflorit.
Astfel că, piesa ce deschide volumul
şi îi impune titlul, chiar le stabilizează şi
solidifică, făcând uşor vizibil Adevărul,
reprezentat aici prin pomul de apartament ce va
înflori, arătând ca o mireasă, odată cu împlinirea
personajului principal, Puşa, care-i ştie, în final,
pe toţi realizaţi, deşi dorinţa de a-şi revedea
soţul, plecat în străinătate, va eşua, ea găsind
resurse să aştepte - o nesfârşită amânare a
sosirii lui. Şi el, un personaj prezent prin
absenţă, va trasa traiectoria personajelor ce se
mişcă fizic în scenă. Prima parte, a piesei va
dezvălui personajele, pentru ca a doua să
prezinte stabilitatea caracterului fiecăruia.
În Privighetoarea, pe care autoarea a
subintitulat-o Viviana, cele nouă tablouri dau
posibilitatea intrării în intimitatea personajelor,
piesa îmbinând elemente de fantastic cu realul,
urmărind existenţa Vivianei în trecerea ei prin
lumea interioară. Uimeşte modul în care
defectele(Viclenia, Intriga, ura, imoralitatea,
dorinţa de putere...) prind viaţă, devenind
personaje capabile să schimbe traiectoriile
existenţei, dar şi modul denaturat, ţesut pe
canavaua umorului, în care omul vede Raiul şi
Iadul. Autoarea introduce lectorul în lumea
himerelor protagonistei, Viviana, iar ultimul are
menirea de a ne aduce în lumea reală, creionând
finalul optimist, şi, evident, deschis,
interpretărilor.
Piesa ce încheie volumul, Aprinde
lumina mamă aduce în scenă universul casnic,
micile probleme care pot deveni mari mustrări
ale conştiinţei personajelor feminine.
Morala este ascunsă şi aici abil, sub
vălul personajelor prezente ce vor evolua, dar
mai ales prin cele prezente prin absenţă, care vor
contura personalitatea personajelor, trasându-le
traiectorii precise, delimitând spaţii şi aducând
liniştea familială, fără de care nu poate exista
pacea interioară.
Mesajul autoarei este ţesut cu
abilitate în canavaua pieselor, frământat cu
migală în aluatul personajelor ce sunt coapte în
cuptoarele conştiinţelor ce definesc şi
conturează personalitatea fiecăruia.
2013
GABRIEL DRAGNEA
“Scriitorul
adevărat este
acela care a reuşit
să rămână fidel
talentului său”
Interviu cu criticul,
eseistul şi teoreticianul
Mircea Martin
(n. 12 aprilie 1940)
Director al Editurii Univers în
perioada 1990-2001 şi editor al Revistei
„Cuvântul” a publicat peste 1000 de
articole şi studii în revistele şi ziarele
culturale româneşti: “România literară”,
„Contemporanul”, „Cahiers Roumains
d'Etudes Litteraires”, Revista "22" etc. În
anii 1969, 1974 şi 1981 i-a fost decernat
“Premiul pentru critică literară al Uniunii
Scriitorilor din România”, iar în 2003 a
fost distins de către Guvernul Republicii
Brazilia cu Ordinul Naţional Crucea
Sudului pentru promovarea culturii şi
literaturii braziliene, devenind Comandor
al Ştiinţelor şi al Literelor.
- Cine se mai ocupă, dar la modul avizat
şi obiectiv de recomandarea cărţilor
publicului larg? Înainte exista o stricteţe
venită din adevăratul profesionalism.
Acum se nasc prefeţe pentru cărţi scrise
pe genunchi, care ajung doar în
bibliotecile prietenilor şi vecinilor de
bloc...sau poate sunt prefaţate, pozitiv
recenzate dintr-o obligaţie ascunsă sau
afinitate personală.
- Da, s-a vorbit despre o criză a criticii şi
în primul rând a criticii de întâmpinare,
este adevărat, dar parţial. Pentru că, ceea
ce lipseşte cred că e, nu competenţa, ci
miza. Literatura, în primul rând, în
consecinţă comentariul, critica ei, exegeza
ei avea o miză infinit mai mare în vechiul
regim. Acum, în condiţii de libertate, în
care există o ofertă multiplă pentru marele
public, interesul lui mergând spre alte
domenii, alte atracţii era şi firesc ca
preocuparea pentru această operaţiune de
interpretare şi mai ales de clasare a
valorilor literare să scadă.
37 SFERA EONICA
- De ce este mai greu acum? Odată cu instaurarea pe piaţă a literaturii
comerciale, de consum, am şi instrumentele mult mai exacte pentru a scoate în
evidenţă falsa literatură. În trecut, bineînţeles, valoarea – aşa cum o
recunoaştem astăzi – şi pe care, de multe ori o luăm ca exemplu de scriitură se
năştea sub presiunea anumitor embargouri ale cenzurii. Probabil de aceea
vorbim de marile valori şi datorită limitelor impuse.
- Evident...limitele impuse făceau ca interesul să fie extrem de puternic, de mare
pentru ceea ce scăpa din curţile cenzurii. Atunci, chiar şi acele jumătăţi de adevăr,
care reuşeau să fie spuse aveau un ecou extraordinar. Acum, poţi să spui adevărul
întreg, ba chiar şi contrariul lui şi ecoul este mic. Din păcate asistă la despărţirea
dintre publicul mare, publicul larg şi cartea în sine.
- Care ar fi motivele?
- Unul este cel material şi, în al doilea rând – sau, poate chiar în primul rând este
vorba despre formaţia omului. În sensul că generaţiile vechi au fost crescute în cultul
cărţii. Generaţiile noi fac din, n-aş spune dispreţ, din indiferenţa faţă de carte un titlu,
dacă nu de glorie, măcar de specificitate. Pare a fi orgoliul celor mai tineri dintre noi
să nu citească, să navigheze doar pe internet. Preferă să se mulţumească doar cu ceea
ce oferă acest tip de instrument.
- Cum aţi descrie acet tip de public? Totuşi, vorbim despre o ignoranţă
asumată.
- E un fel de ignoranţă. N-aş spune că este chiar ignoranţă, pentru că tinerii aceştia
ştiu foarte multe lucruri pe care noi, cei mai vârstnici nu le ştim. Dar ei le află pe
aceste căi. A spune că ei sunt ignoranţi, în comparaţie cu noi înseamnă a nega uriaşul
progres tehnologic care s-a produs între timp şi la care ei sunt racordaţi. În vreme ce
noi, fireşte, am pierdut pasul. Ideal ar fi, totuşi, ca aceşti tineri să înţeleagă cât de
importantă este cartea. Că informaţia pe care o dă cartea e de neînlocuit. Când spun
informaţie înţeleg multe lucruri. Nu este vorba doar de aspectul pur informativ, dar
mai ales de acela formativ. Lectura unei cărţi este altceva decât navigarea acesteia pe
internet. A sta singur cu cartea presupune un alt tip de izolare şi de reflecţie.
- Atunci cum i-aţi descrie pe cei din generaţia tânără despre care vorbim?
- Din acest punct de vedere, al culturii cărţii, eu cred că ei sunt nişte frustraţi
inconştienţi şi foarte volubili, satisfăcuţi.
- Cred că ei au un astfel de comportament faţă de carte şi faţă de relaţia cu
cartea, aşa cum era înainte de 1989, deoarece lor li se pare nu numai că este
desuet, dar şi incompatibil cu modul lor de a fi, atâta timp cât au la dispoziţie
alternative discutabile din punct de vedere formativ.
- Da, însă marele avantaj al unei epoci în care am intrat este tocmai acesta, care dă
libertatea de a alege. Cum, într-adevăr, fiecare este liber să aleagă, prin urmare,
alegerile sunt cu adevărat edificatoare.
- Oare nu este cu adevărat edificator faptul că tot mai mulţi dau credit unor
alternative, multe dintre ele nocive în procesul de formare intelectuală? Despre
ce fel de evoluţie vorbim?
- Mă tem să dau aici judecăţi de valoare, pentru că ele pot fi, inevitabil, subiective şi,
într-un fel, predeterminate de propria mea condiţie. Nu putem spune că toate
alternativele sunt negative. Depinde ce face fiecare cu aceste atracţii, cu toate aceste
oferte, cât loc le dă fiecăreia, cum le integrează în propriul spirit, în propria conduită
de viaţă.
- Revenind la carte şi la editarea acesteia. Cum vedeţi avalanşa acesta de titluri
publicate? Cum putem face diferenţa dintre o carte bună şi una proastă?
- E o caracteristică a ultimilor ani, această multiplicare a ofertei. Apar enorm de
multe titluri, în comparaţie cu ce se întâmpla înainte şi, bineînţeles că tirajul acestor
cărţi este foarte redus. Publicul are acum mari dificultăţi în alegerea unei cărţi bune,
este adevărat. Mă tem că foarte puţini îşi mai îngăduie să cumpere reviste care să-i
orienteze. Şi intervine o altă problemă: aspectul material al situaţiei. Presiunile
cotidianului sunt atât de mari, încât oamenii renunţă la ce este mai facultativ. Nu poţi
renunţa nici la mâncare şi nici la plata întreţinerii de la bloc, dar nici la cărţile
necesare unei profesii sau alta, dar, în schimb, poţi renunţa la beletristică, de
exemplu.
- Menţionaţi, vă rog, câteva titluri pe care le-aţi recomanda cititorilor de carte
bună?
- M-au impresionat două cărţi apărute la Polirom, una a lui Andrei Makine,
―Testamentul francez‖, o carte remarcabilă, dar acum am descoperit o altă carte a lui,
―Le Crime d`Olga Alberina‖, pe care eu o consider magistrală din foarte multe
puncte de vedere. Recent am terminat primul volum din jurnalul lui Henri de
Montherland, care, iarăşi, are un text sfâşietor, care conţine o mărturie universal care
ne cuprinde pe toţi cei care am trăit sub un Stalinism mai mult sau mai puţin atenuat.
Cam astea ar fi acum, la o primă analiză a lucrărilor parcurse recent, cărţile pe care
le-aş recomanda în vederea lecturii.
- Referindu-ne la Uniunea Scriitorilor din România, mulţi spun că nu mai este
ce a fost. Cum aţi analiza diferenţele dintre Uniunea Scriitorilor de azi şi cea de
ieri, cea regretată, aproape uitată?
- Depinde şi cine spune acest lucru, dar este aici şi un sâmbure de adevăr pentru că,
ne întoarcem la răspunsul meu de la una dintre întrebările anterioare. Nici literature
însăşi nu mai este ceea ce a fost. E o chestiune de miză. Înainte de 1989, Uniunea
Scriitorilor a fost un fel de mic stat în stat. A reuşit să-şi menţină o anumită
autonomie chiar în anii cei mai grei ai dictaturii comuniste. Cuvântul scriitorilor
reprezentativi, dicuţiile care aveau loc în şedinţele de consiliu aveau un asemenea
ecou, deşi ele nu se popularizau sau mediatizau în niciun fel. Dar ecoul acesta
răzbătea în public cu o asemenea forţă încât ―Cabinetul 2‖ a şi interzis să se mai ţină
vreo şedinţă la Uniunea Scriitorilor. Asta arată, iarăşi, ce miză mare era.
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
- Dar din punct de vedere al avantajelor pe care USR-ul le oferea? Mă refer, nu doar la
avantaje financiare, dar şi la casele de creaţie care existau pentru scriitorii cunoscuţi ai
vremii etc.
- Acestea există şi acum numai că implică nişte costuri mult mai mari, adaptate la noile
condiţii.
- Dar mai are Uniunea Scriitorilor aceeaşi valoare ca înainte de 1989?
- Nu, evident că nu. Pentru scriitorii adevăraţi este o formă de solidaritate, de care eu cred că,
încă, mai au nevoie. Pentru numeroşii veleitari care adună broşuri şi plachete, ca să se vadă
intraţi acolo este o chestiune de vanitate.
- Cine este scriitorul adevărat?
- Acela care a dovedit că poate rămâne fidel sie însuşi. Încercând să mă apropii de o definiţie
aproximativă, scriitorul adevărat este acela care a reuşit să rămână fidel talentului său.
- Daţi-ne un exemplu de un astfel de scriitor din istoria literaturii române, nu din
actualitatea literară, ca să nu se supere nimeni că nu a fost şi el nominalizat.
- Nu poţi să nu-l pomeneşti pe Eminescu, înainte de el Nicolae Bălcescu, apoi Lucian Blaga,
Fundoianu, care are un destin exemplar, deşi puţin cunoscut la noi…
- Cum a fost primit de-a lungul vremii actul dumneavoastră critic – de altfel destul de
riguros şi complex vizavi de o lucrare şi cum priviţi idea de critică, în general?
- N-aş vrea să mă întorc în tinereţe, în perioada când scriam cronică literară. Mi s-a întâmplat,
relativ recent, să fiu invitat să lansez anumite cărţi, de către anumiţi autori. Eu vreau să spun
ceea ce cred despre respectivele cărţi, să spun ceea ce îmi place, dar şi ce îmi place, evident,
dar neîntreţinând – cum se obişnuieşte la noi – o atmosferă festivă. Ori, eu am o concepţie
diferită. Făcând o observaţie critică, spunând o anumită nemulţumire e un fel de a verifica şi
chiar de a susţine viabilitatea unui scriitor, de a dovedi că el e viu, că mai are ceva de spus,
dincolo de litera acelei cărţi la a cărei lansare participă. Avorbi numai elogios şi a avea grijă
să vorbeşti numai elogios mi se pare un fel de eşec. Acest tip de intervenţie, acest tip de
comentariu n-a fost înţeles, uneori, de unii dintre colegii care m-au invitat să particip la
lansarea cărţilor lor. Şi unii s-au supărat pe mine. Dar, asta e. Poate că, în felul acesta, sper să
se fi aflat că eu nu am o concepţie festivistă despre lansări.
- Iar percepţia valorică a acestor lansări, din punct de vedere al presei care oglindeşte
evenimentul în sine este una falsă. Cum vedeţi presa momentului, jurnaliştii?
- Din păcate şi acelora din cadrul unor reviste sau ziare cu pretenţii le reproşez o lipsă de
seriozitate. Nu prin temele pe care le abordează, nici măcar prin limbaj, care este de multe ori
trivial. Privirea lor asupra fenomenelor pe c are le prezintă este o privire neserioasă. Nu
reuşesc să distingă ce este important, nu au o prioritate care trebuie să fie a judecăţii lor. Dacă
ar fi vorba despre o presă de scandal, atunci aş înţelege, dar, dacă vorbim de o presă, să zic
aşa, normală, dar care mai are uneori şi pretenţii cultural, atunci, mi se pare aberant.
Prioritatea lor este cancanul, anecdoticul, intimitatea persoanei. Interesul merge strict pe
spectaculosul de moment, superficial al situaţiei. În felul acesta am ajuns să pomenim că
există acest gust al epocii pentru aşa ceva.
- Gustul acesta al epocii pentru trivial, pentru comercial, pentru kitsch, nu vă
transformă pe dumneavoastră, care faceţi parte dintr-o altă generaţie, într-un personaj
desuet?
- Fără îndoială că da. Dar trebuie să îţi asumi această situaţie, nu înainte de a încerca să
înţelegi ce-i mână pe ei să aleagă acest drum şi de ce.
- Cenaclul Universitas…
- A fost o mare bucurie. Privind în urmă la acei ani, la acele seri petrecute într-o încăpere
mohorâtă şi friguroasă, îmi dau seama că a fost o perioadă fericită. Însuşi contactul acela cu o
poezie care era vie şi care se făcea sub ochii mei a însemnat mult pentru mine. Se împlinesc
anul acesta, în 2003, 20 de ani de când am înfiinţat cenaclul acela, astfel că lucrez la o carte
care se va numi chiar ―Universitas – A fost odată un cenaclu…‖
- Mai credeţi în eficienţa cenaclului?
- Nu mai poate fi aceeaşi ca înainte. Pentru foarte mulţi, cenaclul era singura formă de
publicitate, singura şansă de a-şi publica poemele, cărţile. Acum se pot scoate cu ajutorul
unui sponsor, a unei relaţii…
- Cenaclul a fost o rampă de lansare?
- Nu, era o formă de supravieţuire artistică, în sensul cel mai strict al cuvântului. Asta a fost.
A fost o şansă pe care tinerii studenţi au avut-o de a se face cunoscuţi unii altora, de a se
verifica în acest fel, de a auzi şi păreri mai autorizate ale unor oameni mai experimentaţi
decât ei şi, în felul acesta, de a nu-şi pierde încrederea. Pentru că, de publicat, oricum nu
puteau publica nimic. Pentru cei chinuiţi de talent era singurul loc unde se puteau exprima.
- Daţi-ne câteva nume de tineri scriitori care s-au afirmat, dintre cei care au format
rândurile Cenaclului Universitas.
- Cristian Popescu, Radu Sergiu Ruba, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Răzvan Petrescu,
Daniel Bănulescu, Cătălin Ţârlea şi mulţi alţii.
- De ce aţi oprit existenţa acestui cenaclu?
- Am considerat că, după 1989, nu-şi mai avea rostul. A fost hotărârea noastră spontană.
Dispăruse miza continuităţii.
interviu realizat în 2003 şi care va face parte din cartea în curs de apariţie ―27 DIALOGURI –
Construcţii incomplete‖
38 SFERA EONICA
Aureliu Goci
Dragostea ca devenire a
spiritului adolescenţei
Profesor, prin ocupaţie şi vocaţie şi chiar un
teoretician al universului didactic, Nică D.Lupu şi-a revelat
târziu şi pasiunea scrisului, predilecţia pentru proza ficţională
aplicată acelei lumi inconfundabile care este şcoala, şcoala de
diferite grade, şcoala de la margine sau din centru, şcoala şi
populaţia ei de elevi şi profesori care trăiesc şi evoluează
împreună într-un univers foarte particularizat şi specific.
În această carte (Celesta, ed.Betta, 2012) însă, dl.
Nică D.Lupu schimbă universul specific pentru lumea plină de
conştiinţă şi mister a mânăstirii, pentru viaţa aleasă într-un
spaţiu sacralizat. Tema şi universul romanului rămân cu totul
inedite, chiar superior pitoreşti, pentru dominantele specifice
ale genului proteic în actualitate.
Autorul este un observator avizat şi delicat al vieţii
monahale, cu o perspectivă comprehensivă şi o viziune
originală asupra unei umanităţi de aleasă simţire şi credinţă
profundă din paginele cărţii. Momentele tensionate ori de
formulare a deciziei sunt convingător descrise, cu nuanţe
psihologice şi credibilitate, lucruri neaşteptate în cazul unui
autor care nu are ca specialitate domeniul delicat al
psihologiei. De asemenea, trebuie amintită acurateţea
proiecţiilor imaginare ale Cristelei în situaţia-limită a
accidentului de circulaţie.
Autorul este un fin observator al naturii, căci
descrie cu talent şi extrem de minuţios colţuri de grădină,
perimetre de pădure sălbatică, drumuri necălcate de picior de
om. De altfel, atmosfera de la mânăstirea de maici aminteşte
de o zonă paradisiacă şi de o insulă care conservă fragmente
de istorie şi mărturii ale credinţei monahale.
Comparativ cu cărţile anterioare, universul epic
este mai ramificat, mai complicat, uneori în dezvoltări
meditative ori chiar fantastice. Personajele sunt mai complex
definite tipologic, firele naraţiunii sunt mai abil complicate şi
mai elocvent emiţătoare de semnificaţii, cu întreruperi şi
intersectări ale timpurilor acţiunii şi deschideri mai complexe
ale nucleelor narative. Chiar mai mult decât atât, momentul în
care fosta călugăriţă Cristela părăseşte definitiv mânăstirea
este descris cu mult talent şi obiectivitate psihologică, semn că
autorul a devenit un romancier adevărat, bun cunoscător al
tipologiilor umane şi al situaţiilor conflictuale, care surprinde
cu obiectivitate vertijul sufletesc al Cristelei în momentul
accidentului de circulaţie, cu filmul final al existenţei din
ultimele momente de viaţă: „Gândurile i se învălmăşesc în
mintea ei ca răscolite de vârtej. Are senzaţia că totul se ridică
şi coboară, scormonind şi răsucind ameţitor, vrute şi nevrute.
În urma trecerii talazului pustiitor rămân ţinuturi cu
imagini nedesluşite. Şi neînţelese... Înfloritele meleaguri
natale, copilăria fericită şi şcoala din sat, mânăstirea sobră,
altă familie… Multe locuri în care iluziile s-au rostogolit
asemenea unor bile de biliard. Iar acum, patul de spital. O
senzaţie de căldură binefăcătoare coboară din înalturi şi îi
străbate întregul organism.
Somnul binevoitor i-a acaparat toate întrebările şi
simţurile coborând-o pe o întindere nesfârşită a uitărilor de
sine‖. (pag.155)
Şi numele proprii din zona monahală au o
rezonanţă exotică: Cristela, Rozina, Venera, Emina, Dalina,
Celesta, Domnica… Ulterior, acţiunea evoluează pe
întâmplările cuplului Silvian şi Stela, tineri căsătoriţi plecaţi în
vacanţă la munte.
Am spune că autorul s-a despărţit, în fine, de
şcoală, de universul didactic care i-a fost ţintă şi provocare
pentru o complexă creaţie ficţională; dar, în fond, nu s-a
despărţit pentru că identitatea tipologică a noilor personaje
continuă modelele vechilor săi eroi şcolari; sau le transpun
într-un alt nivel al vârstelor. Cartea de acum, un roman de
dragoste cu obiectivare morală confirmă evoluţia de autor a d-
lui Nică D.Lupu, maturizarea universului, scriptural până
aproape de teritoriul imaginar al aspiraţiilor scriitoriceşti.
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
Un roman al încercărilor christice – CELESTA,
de prof. Nică D.Lupu
Eliza Roha
CELESTA, ultima carte publicată de prof. Nică D.Lupu (Editura Betta Bucureşti – 2012), este un roman al
încercărilor christice, determinat psihologic, dar şi al sublimului monahicesc, ca har al dumnezeirii. Sunt convinsă că însuşi
autorul a fost supus, în truda sa de scriitor, multor tentaţii şi greutăţi pe care le-a surmontat cu graţia conferită de eforturi titanice.
Figura centrală în jurul căreia se învârt celelalte personaje, cât şi întreaga desfăşurare a romanului este o tânără,
acţiunea urmărind firul devenirii ei monahiceşti, pornind de la micuţa Cristela, aspirantă la viaţa călugărească, ademenită apoi de
cele pământeşti şi traversând perioada când i s-a potrivit numele Stela, până la întoarcerea la mănăstire, primind ca nume de
călugăriţă pe cel de Celesta.
Scriitorul reuşeşte încă din primele pagini să ne introducă în atmosfera serafică, de evlavie şi linişte sufletească a
lăcaşului mânăstiresc, în care liniştea e „tainică‖, iar „rugăciunea este înălţătoare şi pătrunzătoare‖, departe de înspăimântătoarele
zbateri şi răutăţi ce înveninează traiul zilnic al mirenilor,
Se simte bucuria de a scrie, de a ţese din cuvinte o punte către sacrosant. Fără a aprofunda specificul terminologiei şi ritualurilor
monahale, reuşeşte să ne releve miracolul călugăriei, ca revelaţie, ca har dumnezeiesc, totul redat în fraze încărcate cu putere şi
frumuseţe tămăduitoare. Sunt pasaje în care cartea creează senzaţia unei grădini cu flori din a căror mireasmă exultă iubirea, cea
mai importantă bogăţie a pământenilor, fie că e pentru Dumnezeu, fie că e pentru şi vine dintre oameni.
Cristela, cu o voinţă nestrămutată, păşeşte cu evlavie în mânăstirea de maici din apropierea Bucureştiului, într-un
tărâm mirific, unde simte că şi-a găsit locul pentru totdeauna, însă vocaţia ei christică are de cunoscut şi depăşit anumite
încercări. La un moment dat, starea ei de fericire, de pace lăuntrică este zdruncinată de un obsesiv sentiment matern faţă de o
fetiţă. Sufletul ei cinstit hotărăşte să părăsească mânăstirea. Se consideră nedemnă de a se mai considera „mireasa lui Christos‖,
astfel că „Ispitele ce o ademeneau spre un pustiu dezolant‖ reuşesc în hotărârea „desprinderii păcătoase din spaţiul călugăresc‖.
Îşi găseşte un loc de muncă şi încearcă să se adapteze vieţii mirenilor. Un accident de maşină o aruncă în braţele
salvatorului său, Silvian, cel care-i va deveni soţ.
Metaforic vorbind, atunci când a lepădat haina monahală ce-i proteja trupul, parcă a lepădat şi o invizibilă haină a
sufletului, rămânând goală de sentimentele de bunătate, înţelegere, iubirea aproapelui. Nu se poate adapta vieţii din afara
mânăstirii şi căsniciei. Toată educaţia ei monastică ia o turnură dezamăgitoare, se dezechilibrează, se postează pe o coordonată
neîngăduitoare, a ipohondriei, aşa încât aproape că nu mai recunoaştem personajul, paradox întâlnit adesea în viaţa de zi cu zi
Iubirea ei pentru Silvian, în mod clar este o încercare, metamorfozată într-o răzvrătire hormonală care, după ce se potoleşte,
Cristela, devenită Stela, nu reuşeşte să o convertească în iubirea aproapelui, adică a soţului. Nu are capacitatea de a cunoaşte
adevărata iubire, înţelegere şi ocrotire a omului de lângă ea, după cum ne-am gândi că ar avea o fostă călugăriţă și astfel,
căsătoria devine un dezastru. Îşi caută salvarea în împlinirea profesională. Simte o chemare deosebită pentru profesia de cadru
medical. Susţine un examen şi reuşeşte. Dar, deşi este dedicată acestei profesii de har, nu-şi găseşte echilibrul, poate şi pentru că
sentimentul matern care a amăgit-o şi a determinat-o să părăsească mânăstirea nu-şi găseşte împlinirea. Nu reuşeşte să devină
mamă.
Neadaptându-se vieţii obişnuite, hotărăşte să se întoarcă la mănăstire. Foarte interesant, în economia romanului, este drumul de
întoarcere. Însoţită de naşii de cununie, este cât pe-aici să devină victima unui alt accident de maşină, de parcă s-ar fi pregătit să
închidă odiseea experienţei omeneşti între două accidente. O adevărată golgotă, drumul de întoarcere pare să dureze o veșnicie.
Pe o vreme câinească, pe şoseaua ce urcă în pantă, poleită cu o pojghiţă de gheaţă, autoturismul ratează câteva încercări. Cu mult
curaj, riscând, ciudaţii călători hotărăsc să nu abdice şi în cele din urmă șoferul reuşeşte incredibilul, să urce pe coama
derdeluşului şi să ajungă la mănăstire. Odată ajunşi la destinaţie, totul se destinde. E un fel de dat al încercărilor, un fel de lecţie
de viaţă, un fel de voinţă a destinului.
În timp ce ea nu vrea să-şi amintească de fostul soţ, de viaţa ei de mirean, cititorul e pus în faţa unui fapt de viaţă insolit. Aparent,
n-ar fi existat motive pentru despărţirea celor doi tineri. Te întrebi, oare de unde a venit vrajba şi unde s-a pierdut iubirea cea
ademenitoare? Şi cum de nu reuşesc ei să se mai înţeleagă. Este de neînțeles, mai ales, schimbarea Cristelei, neputinţa ei de a-l
mai accepta şi înţelege pe cel ce îi salvase viaţa?! Oare l-a iubit cu adevărat?
În fapt, îndoielile și încercările la care este supusă, la un moment dat, în timpul şederii în mânăstire iau altă formă în viaţa de
afară. Este vorba de imposibilitatea de a iubi pe altcineva decât pe Dumnezeu. Altfel, ar fi putut ca, odată divorţată, să înfieze un
copil şi să se dedice îngrijirii bolnavilor, dar se întoarce în „spaţiul călugăresc‖ pentru că acolo Cristela cunoscuse o formă a
iubirii spirituale fără corespondent în lumea mirenilor.
Ispitele pământeşti ce reuşesc să o ademenească pentru un timp nu au forţa să o lege de lumea de afară, ele nu devin lanţuri ale
sclaviei trupeşti. Ea reuşeşte să se înalţe în puritatea iubirii supreme pentru Dumnezeu, Maica Domnului, Iisus Christos. Cine a
cunoscut splendorea, misterul acestei iubiri nu se mai poate adapta altui mod de trai, chiar dacă tentaţiile sunt câteodată foarte
puternice.
Chiar şi cele două profesiuni mirenice ale Celestei nu sunt alese aleatoriu. Se ştie încă din vremuri imemoriale că acoperământul
trupului este impregnat cu energiile vibratorii ale celui care l-a confecţionat, aducând sau nu noroc, iar după o purtare
îndelungată, cu ale celui care l-a folosit. Misiunea cadrelor medicale este îngrijirea corpului, dar, presupunând milostenie şi
comprehensibilitate pentru bolnav.
Autorul reuşeşte să creeze atmosfera de pace lăuntrică, sfielnică, de echilibru şi frumuseţe înălţătoare a vieţii monahale,
cunoscută de spiritele superioare ce acced cu adevărat la măreţia profunzimii sentimentelor evlavioase care pot „înnobila orice
suflet simţitor‖.
Întâlnim în roman scene de o rară frumuseţe, cum ar fi „comoara spirituală‖ a momentului marelui botez de călugărie. Iată cum îl
descrie autorul: „Înaintează cu picioarele desculţe, cu paşi mărunţi, fără nicio grabă. Are impresia că mai mult pluteşte spre
altarul din faţa ei, străjuit de o aură dumnezeiască, simţită de toate trăirile ei ... După câteva clipe, în care brăzdează aerul
străveziu cu semnul Sfintei Cruci, se înclină cu capul înainte până când fruntea fierbinte atinge pardoseala răcoritoare. Cu faţa în
jos şi cu braţele desfăcute în lateral, stă într-o poziţie orizontală ca într-o crucificare plină de Măreţie. Rămâne aşa, nemişcată, ca
uitată de lume în această stare, într-o linişte pe care n-a mai auzit-o niciodată până acum‖.
Romanul este, pe alocuri, o feerie în proză, nu lipsită de acţiune. Întâlnim descrieri excepţionale ale naturii: „Zilele
se lungesc văzând cu ochii, muşcând fără milă din franjurii cenuşii ai nopţilor geroase‖… dar şi întâmplări cu tâlc.
Pot să afirm că această carte este cu totul specială, în care forţa destăinuirii apare ca o taină taumaturgică, iar harul
călugăriei, odată cunoscut, ca o muzică celestă fără de care nu se mai poate trăi. Astfel, „Icoanele care împodobesc pereţii sunt
adevărate ferestre prin care divinitatea îşi trimite soliile credincioase printre pământeni.
Surprind privelişti ale infinitului ceresc ca spaţiu sancrosant: „Sus, pe cer, în abisul infinit, a apărut o deschidere vastă în stratul
înnorat cu valuri vineţii. Prin forma ei neregulată, care-şi schimbă conturul necontenit, răzbate nestingherit un fascicul enorm de
raze luminoase. E ca o fântână uriaşă, întoarsă invers, ce-şi are izvorul în ceruri de unde curge şuvoiul blogoslovit al luminii spre
întinderile terestre, avide de binefaceri.‖
CELESTA, roman de mare întindere, însumând peste 500 de pagini, se înscrie ca o încercare originală în proza
românească, o reuşită de netăgăduit a autorului său, prof. Nică D.Lupu. Aşteptăm alte suprize, la fel de consistente, din partea
scriitorului.
( Romanul a fost lansat pe 15 septembrie la Sala Oglinzilor a U.S.R. iar luni 1 octombrie, va fi prezentat în faţa cadrelor
didactice şi elevilor Liceului Tehnologic „Cezar Nicolau‖ din Brăneşti jud.Ilfov – unde autorul îşi desfăşoară activitatea- ,
acţiune la care vor lua parte şi alţi invitaţi ).
39 SFERA EONICA Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
Constantin Enache. Dintre avipelvieni, familii
numeroase de ierbivori, mai
ERA DINOZAURILOR cunoscuţi sunt: Stegosaurus steniops
din Jurasicul superior lung de 7 m,
Iguanodon din Cretacicul inferior,
În mass-media şi nu numai, se vorbeşte tot mai des de era dinozaurilor. lung de 8m şi înalt de 4 m,
Era Mezozoică sau secundară, cunoscută şi ca era dinozaurilor, nu este de fapt numai Struthzosaurus din Cretacicul
a lor, căci au existat atunci şi alte grupe de animale destul de numeroase. Nici măcar superior întâlnit şi în bazinul Haţeg,
printre reptile nu erau singurii locuitori ai planetei. Alături de ei trăiu: ihtiosaurii Triceratops horridus, ―dinosaur cu
reptile asemănătoare cu delfinii, pleisoauri, giganţii apelor, pterodactilii, reptile Triceraptos horridus
zburătoare cu pieliţi între membrele anterioare şi abdomen, crocodilieni etc. coarne‖ şi reptilele zburătoare cu membrane dermice:
Subclasa "Dinosauria" a fost creat de savantul englez Richard Pterodactylus din Jurasic şi Pterodon din Cretacicul
Owen în1842. Termenul este un cuvânt compus din superior cu anvergura membranei în zbor de 14 m.
cuvintele grecești δεινός (deinos), care înseamnă: de groază și ζαύρος (sauros) Din prezentarea succintă a dinosaurilor, se
reptilă. observă diversitatea lor anatomică şi ecologică din
Biologic clasa Reptilia se împarte în mai multe subclase (considerate care rezultă că denumirea respectivă, cuprinde reptile
de unii paleontologi ca supraordine): diverse. Cum se vede şi din reprezentările grafice cu
* Anapsida, din care făceau parte broaştele ţestoase care trăiesc şi în prezent; cei mai fioroşi dinosauri, aceştia sunt enormi sau cel
* Ichtyopterigia, reprezentată de Ichtiosaurieni, şopârle-peşti; uţin mai mari decât statura omeneaască, dar există şi
* Eurypsida, cu genurile mai cunoscute: Nodosauria şi Placodus din Triasic, mulţi dinosauri mai mici decât omul, ca:
adaptate la viaţa marină; Archeopteryx, Coelophysis, Scutelosaurus,
Protoceratops
* Synapsida, reptile apărute încă din Paleozoicul superior şi care au dispărut în Montanoceratops, Dryosaurus, Othnielia.
Triasic. Genul cel mai cunoscut este Ichtiosaurus;
* Diapsida, din care fac parte şopârle, şerpi şi crocodili, care erau reprezentaţi de
Osasaurus, care ajungeapână la 12 m lungime, Geosaurus, crocodil marin din
cretacic şi Pterdactilus reptilă zburătoare cu ahjutorul unei pieliţi între membrele
anterioare şi abdomen.
Din această ultimă subclasă fac parte şi dinozaurii. Dar aceştia nu sunt,
din punct de vedere biologic o grupă unitară, făcând parte din două ordine diferite:
Saurischia, care aveau oasele bazinului ca la şopârle şi Ornitischia, cu oasele
bazinului asemănătoare păsărilor.
Othnielia Raportul dinosaurilor ierbivori (20) faţă de carnivori (5) după A. Rigutti

Interesant este de asemenea raportul

dintre dinosaurii ierbivori şi cei carnivori.
Cercetările efectuate în muzeele din toată lumea,
au condus la stabilirea unui raport între dinosaurii
ierbivori şi cei carnivori de 20 la 1, ilustrat sugestiv
de Adriana Rigutti. Rezultă din acest raport că
majoritatea dinosaurilor fiind ierbivori aveau
nevoie de o vegetaţie luxuriantă şi spaţii întinse cu
o astfel de vegetaţie. Aceşti dinosauri mari şi chiar
uriaşi, care în mare majoritate erau erbivori, pentru
a se hrăni trebuiau să îngurgiteze un volum mare de
vegetale. Dacă ţinem seama de faptul că erau şi
greoi, se presupune că trebuia să aibă hrană
Omeisaurus
abundentă în preajmă.
Diplodocus Brachiosaurus Un bun exemplu îl constituie Omeisaurusul un dinozaur erbivor care a trait in
Dintre saurieni se disting două familii: Teropoda, carnivori, dintre care turme de sute de exemplare in zonele impadurite din apropierea cursurilor de ape de pe
cel mai fioros era Tyrannosaurus rex din Cretacicul superior. şi Sauropoda, reptile teritoriul jurasic al Asiei, care se hranea cu plante, frunze, fructe si seminte.
cu pene: binecunoscutul Archeopterix din Jurasic şi Caudopterix din Cretacic. Vegetaţia importantă în era mezozoică era formată din ferigi în mare parte
arborescente.
In perioada de mijloc a acestei ere, în Jurasic, se dezvoltă
Omeisaurus importante păduri de conifere (pinacee). Aceastea formau
păduri întinse, un peisaj sumbru, cu condiţii optime pentru dezvoltarea reptilelor, dintre care
predomină dinosaurii cu multe specii în special de ierbivori cu dimensiuni uriaşe. Acum au
loc masive înmlăştiniri, care vor da naştere la cele mai importante zăcăminte de cărbuni din
lume. În aceste condiţii mulţi dinosaurii ierbivori s-au adaptat la viaţa în mlaştini unde găseau
şi plante ierboase uşor de digerat. Apar primele reptile zburătoare (Rhamphorinchus,
Pterodactylus) şi primul dinosaur cu pene (Archeopterix),insectivor de talie foarte mică. In
ultima perioadă, cretacică, apare alături de flora mezozoică, plantele cu fructe, care aduce
asociaţia florei cu frunze căzătoare (salcia, plopul, sequoia, magnolia etc.). Dinosaurieni
ierbivori, unii masivi, continuă să ocupe primul loc în fauna terestră, dar mulţi se adaptează
Tiranosaurus rex
la alergare, eoarece înep să apară numerose locuri aride cu vegetaţiepoţină, membrele
Se cuvine menţionat ca aceştia erau reptile cu oasele pelviene ca la şopârle şi nu anterioare fiind scurte capabile să sprijine reptila în poyiţe comodă pentru preluarea frunzelor
ca la păsări, aşa cum aveau dinosaurii din ordinul Ornitischia. Acest argument şi din copaci. Aceştia populau în special mlaştinile şi zonele din apropierea acestora. Se
faptul că au dăinuit şi în Cretacic alături de păsările care începuseră să fie prezente, menţin şi carnivorii de talie mare cu dinţi foarte puternici (Tyrannosaurus) iar reptilele
nu ne îndreptăţeşte să mai considerăm că păsările se trag din reptilele cu pene.
zburătoare ating o anvergură a ―aripilor‖ foarte mare, de 7 m la Pteranodon Ingens, cea mai
mare dimensiune cunoscută.
Dintre sauropozii, carnivori,
Paralel cu reptilele, dintre care multe sunt şi crocodili, broaşte ţestoase, şi şerpi,
masivi, cei mai cunoscuţi
apar în Mezozoic mamifere, dar rămân de talie mică.
sunt Diplodocus, din Jurasic,
În lunga perioadă de timp (150 milioane de ani) cât a durat era mezozoică, au avut
de 28-30 m lungime şi 12-15
loc importante schimbări în ariile continentale. La începutul Triasicului, aria terestră
tone greutate,
cuprindea un singur continent denumit de geologi Pangea, care se întindea între cei doi poli,
Brachiosaurus, tot din
înconjurat de oceanul planetar dnumit Pantalasa. Spre sfârşitul acestei erioade începe
Jurasic, de 24 m lungime şi
dezmembrarea acestui uriaş continent, care se continuă în perioada Jurasică, desprinzându-se
până la 100 tone greutate, şi
un continent nordic Eurasia, de unul sudic Gondwana. In a doua parte a Jurasicului din
Titanosaurus austrlis din
Gondwana s-au separat: India care a început deplasarea spre nord şi antartica împreună cu
Cretacic, de 20-21 m . Stegosaurus steniops Australia. Cretacicul cunoaşte cele mai importante schimbări intre masele continentale.
lungime şi 25 tone greutate
40 SFERA EONICA
La început, între Eurasia şi
Gondwana se naşte o mare
denumită Thetis, după care
îmcepe separarea mai întâi a
Africii de America de Sud şi
apoi a Europei de America
de Nord, formându-se cele
două oceane atlantice. În a
doua parte a Cretacicului,
începe închiderea mării
Tethis cu formarea lanţului
Alpino-Carpato- Himalaian.
Sintetizând
prezentarea dinosaurilor, a
florei şi a schimbărilor
continentale contemporane
lor, se poate concluziona
următoarele:
* Dinosaurii erbivori care erau cei mai numeroşi, erau
depedenţi de o hrană abundentă (având în vedere masivitatea
majorităţii dintre aceştia) dar şi de o anume calitate, aceştia
fiind obişnuiţi cu vegetaţia formată în special din ferigi şi
pinacee.
* Prin separarea treptată a maselor continentale, şi deprărtarea
acestora de zona ecuatorială, s-au schimbat şi condiţiile de
viaţă de pe aceste mase continentale (climă, vegetaţie, reţele
hidrografice etc.). Această separare a produs şi fragmentarea
unor suprafeţe în insule şi peninsule ca de exemplu zona
insulară de la Haţeg.
* Mişcarea plăcilor tehtonice, ş modificarea configuraţiei
continentelor aşa cum se ştie, au dus mai întâi la deschiderea
Mării Tethys şi în Cretacic, la închidere ei cu formarea
catenelor alpine, fenomen ce a dus la creşterea activităţii
vulcanice pe rifturi, dar şi pe zonele de subducţie. Deschiderea
concomitentă a Oceanului Atlantic a intensificat subducţia pe
ţărmul vestic al celor două americi, însoţită de asemenea de
intensificarea activităţii vulcanice.
* Multitudinea şi intensitatea globală a erupţiilor vulcanice
cu emenaţii sulfuroase, au fost una din cauzele majore ale
extincţiei dinozaurilor, animale în general greoaie. Mamiferele
de talie mică şi păsările, apărute între timp, s-au putut deplasa
in refugii mai sigure.
* Să nu uităm însă că în Cretacic au apărut angiospermele.
Noile plante bogate in tanin, i-ar fi putut otravi pe dinozauri.
* Trebuie luat înconsiderare şi faptul că mamiferele care
consumau ouale marilor reptile ar fi impiedicat înmulţirea şi în
cele din urmă eliminarea speciilor de dinozauri. După
milioane de ani dinozaurii au imbatranit ca specie şi au
dispărut prin epuizarea zestrei ereditare, asemănător oricarei
fiinţe de pe Pamant.
Nu am amintit de teoria unui enorm meteorit care
ar fi dus la moartea dinozaurilor, deoarece această teorie
fantezistă nu explică de ce alte reptile, mai adaptate la medii
ostile, şerpi, broaşte ţestoase, crocodili, dar şi mamifere şi
păsări n-au pierit. Argumentul unui nivel cu iridiu din
depozitele de la sfârşitul Cretacicului luat în considerare de
această teorie, ca fiind datorat căderii meteoritului uriaş s-a
dovedit că este ulterior dispariţiei ultimilor dinozauri şi că este
datorat activităţii vulcanice globale intense.
Bibliografie
C. Enache 2001 Geologie-Paleontologie. Ed.Univ. din Craiova.
C. Enache 2003 Paleogeografie.Edit. Univ. Craiova.
Adriana Rigutti 1996 Dinosauri.Editura Giunti, Firenze.
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
Viorel Ploieşteanu, Irlanda
Bancomatul
Mai aveam numai 20 de euro în cont. Nu mai lucrasem de două
săptămâni, așa că banii se duseseră, de parcă nici n-ar fi fost. De
ce mama naibii n-o fi avut nimic de zis Dumnezeu atunci când a
inventat dracul banii?!
Ar fi fost mai lejer să aibă fiecare popor monedă frunza Zic nu și apăs ‖Da‖.
copacului cu cea mai mare răspândire pe teritoriul țării, regiunii ‖Pentru a finaliza transferul trebuie să
sau, pe plan local, al satului în care trăiesc oamenii. Te duci la răspunzi la 7 întrebări. Fiecare răspuns
magazin cu căruța și o umpli cu ce-ți trece nevasta pe listă, iar la greșit îți înjumătățește banii. De
sfârșit, totalul. acord?‖
- Ia zi, nea Bucată, cât face? Nu. Mă uit după vreo cărămidă. Nu văd.
- O cracă și șapte frunze de dud. Apăs ‖Da‖.
- Așa, ia de-aici, plus trei frunze pe de-asupra, să le dai la ‖1. Cine a fost căpitanul Stelei în finala
de la Sevilla din 1986?‖
gândacii ăia de-ți produc mătase.
Mai rău e de ăia care, cât vezi cu ochii, au numai cactuși. Uite-al naibii, ăsta știe că țin cu
Dinamo! Dintre cei 5 de pe ecran îl aleg
Ei, dar astea-s vise. Ce mă fac eu acum, că mâine vine chiria și
eu mai am numai 20 de euro? Ia să mă rog eu la Dumnezeu, pe Tudorel Stoica și pierd 47.500 de
euro.
poate îmi spune numerele la loterie. Cum centrul orașului era
‖2. Cine este autorul Teoriei
prea aglomerat la ora aia, m-am dus într-un parc, să mă
concentrez în liniște. Stăteam eu pe o bancă și mă concentram, relativității?‖
Habar nu am, că nu mi-a plăcut
dar Dumnezeu nimic. Ori eu nu eram pe frecvență cu El, ori își
terminase programul, că era mai spre seară, ori era plecat în matematica și îl aleg pe Pitagora.
vacanță. Dacă am văzut că nu iese nimic din toată treaba asta, ‖Între Teorie și Teoremă este o
mi-am zis să scot ăia 20 de euro, 10 îi joc la loto și de 10 mă diferență de exact 23.750 de euro‖.
îmbăt praștie. Dacă o ține tot așa, cred că mă scoate
dator.
Mi-am băgat cardul în el de bancomat, primul pe care l-am găsit,
‖3. Cine a scris poezia Corbul?”
bag pin-ul și îmi apare un text pe ecran:
Îl aleg bucuros pe Noe, că lui i-a adus
‖Ești de acord să-ți alimentez contul cu 1 milion de dolari?‖
corbul o ramură de măceș sau de ceva,
I-auzi întrebare! Dau să apăs pe tasta ‖Da‖, când mă trăsnește un
nu știu exact.
gând criminal. Dacă sunt băieții cu cititoarele de card pe aici și
‖O literă greșită costă 11.875 de euro‖.
vor să-mi golească banii din cont? Mi-am adus aminte cât am în
cont și m-am liniștit. Ar fi o mare țeapă pentru ei. Apăs hotărât
Ia uite, era Goe!
Nu prea mă pricep la străini dar pe ai
butonul și îmi apare o altă întrebare:
noștri îi știu pe toți.
‖Dar ce vrei să faci cu ei?‖
‖4. Cine a scris Patul lui Procust?”
Și îmi dă trei variante de răspuns: Ia uite ce variante îmi dă ăsta! Numai
A: Să îi beau
Petrești. Gică nu, că ăsta e cu muzica.
B: Să îi sparg pe femei
Dan nu, că ăsta e cu mingea. Florin nu,
C: Fifty-fifty
că ăsta e cu Vacanța Mare. Camil nu, că
Mă gândesc că primele două sunt întrebări capcană, așa că, mă
ăsta nu e nume. Cezar, ăsta e.
mulțumesc numai cu 500 de mii de dolari și apăs hotărât pe C. ‖Cezar te-a costat 5.937,5 euro‖
Bancomatul mă congratulează pentru alegerea făcută și mă Are dreptate că ăsta a fost gagicul
anunță că jumătatea la care am renunțat se va folosi pentru Cleopatrei (nu site-ul, regina).
ajutorarea copiilor orfani. Nu-mi pare rău. Deja fac fapte bune. ‖5. În cât timp se rotește pământul în
Apare un nou mesaj. jurul soarelui?‖
‖Banii pe care ești pe cale să-i primești trebuie să fie, ca orice Al dracului, ăsta e chitit să-mi ia banii!
venit, impozitați. Impozitul este de 20%. Ești de acord?‖ Apăs la plesneală ‖un anotimp‖ și mai
Asta e! Are dreptate. Apăs oarecum hotărât ‖Da‖. pierd 2.968,75 euro.
‖Ok. Vi s-au retras 200 de mii dolari impozit‖ ‖6. Cât timp durează noaptea polară?‖
Cum mama naibii 200 de mii? La 500 de mii, 20% înseamnă Deja nu mai am chef de joacă. Nu au
numai 100 de mii. mai rămas nici măcar 3 mii de euro.
‖Impozitul a fost reținut la suma inițială de un milion‖ Apăs pe ‖La poli nu există noapte‖ și
Uite-al dracului! Mă cam enervasem, dar asta e situația. Hai să- mai rămân cu 1.484,375 euro.
mi iau mai repede cei 300 de mii care mi-au mai rămas. Alt ‖7. Cum îl cheamă pe fratele unchiului
mesaj. Deja mă ia cu călduri. strănepotului bunicului tău?‖
‖Comisioanele băncilor (transfer, administrare, asigurare, A-ha, te-am prins! Pe fratele meu îl
inițializare, deparazitare, spălare etc) sunt în procent de 15%. cheamă ‖Matei‖.
Ești de acord?‖ ‖Greșit. Tu ești. Mai ai 742,1875 euro.
Sunt, ce mama dracului pot să mai zic, deși, tare i-aș fi tras una Cât trebuie să plătești chiria?‖
bancomatului. Apăs cu mâna tremurândă de iritare butonul ‖Da‖. 750 de euro, zic eu mirat.
‖Ok. Vi s-au retras comisioanele în valoare de 150 de mii de ‖Deci, 742,1875 euro + 20 euro, cât mai
dolari‖ ai tu în cont = 762,1875 euro. Îți rămân
Hoții dracului, tot la un milion! 12,1875 euro să joci la lotto. Numerele
‖Avem o problemă. Contul tău este în euro, iar noi trebuie să-ți care vor ieși câștigătoare sunt: 7, 28,
virăm dolari. Continuăm?‖ 3,15, 30 și 1‖.
Apăs ‖Da‖, ce era să fac?
‖Cursul nostru este de 1,5 dolari la 1 euro.‖
Mamă, ce bandiți! Escroci, frate!
‖Ești de acord?‖
Nuu, urlu de sperii porumbeii de pe statui, dar apăs, adică izbesc
tasta ‖Da‖.
‖Ok, transferul ar fi în valoare de 100 de mii de euro. Comisionul
de transfer este de 5%. De acord?‖
41 SFERA EONICA
Spre difuzare imediată
Bruxelles, 11 ianuarie 2013
Muzicieni români în căutarea celuilalt Mozart la
Bruxelles
Patru muzicieni români şi o actriţă belgiană conduc o
expediţie muzical-teatrală în căutarea celuilalt Mozart la
Bruxelles. Soprana Ana-Camelia Ştefănescu, tenorul
Zeno Popescu, duo Anima (pianistele Ioana Cristina
Mihai şi Anemona Niagu-Fortu) şi Lisa Debauche susţin
la Conservatorul regal Bruxelles, duminică 27 ianuarie,
spectacolul Al vostru, pentru totdeauna, Mozart.
Proiectul asociaţiei Kalophonia este susţinut de Institutul
Cultural Român Bruxelles.
Zeno Popescu este şi regizorul spectacolului. ―Conceptul
nostru pleacă de la moartea mamei lui Mozart, la Paris,
în 1778. Tânărul compozitor scrie în acea seară două
scrisori. Una către tatăl său, cu vestea că mama este
bolnavă. A doua, către un prieten, abatele Bűllinger,
căruia îi dă vestea reală şi îl roagă să îi pregătească
sufleteşte părintele. Personalitatea lui Mozart,
delicateţea, impactul suferinţei asupra creaţiei sale,
sublimarea ei prin muzică sunt pistele pe care le
explorăm‖, spune Zeno Popescu, membru al studioului
de operă al Colegiului Muzical Regina Elisabeta din
Bruxelles.
Ana-Camelia Ştefănescu, laureată a reputatului concurs
belgian Regina Elisabeta, a debutat în 2011 în rolul
Ofeliei din opera Hamlet a lui Ambroise Thomas la
Opera Naţională a Rinului Strasbourg-Mulhouse şi a
interpretat Zâna din Cenuşăreasa lui Massenet pe scena
La Monnaie din Bruxelles, unde la sfârşit de 2012 a
cântat şi rolul Violettei din Traviata. „Am cântat de
atâtea ori Mozart, dar este prima dată când fac acest
parcurs în căutarea celuilalt Mozart, a omului aflat în
intima, dar şi terifianta relaţie cu moartea‖, mărturiseşte
soprana.
Pianistele Ioana Cristina Mihai şi Anemona Niagu-Fortu
au creat piano duo Anima la Bruxelles, în cadrul unui
master la Conservatorul regal. Lisa Debauche a studiat
teatrul, dar şi filosofia la Bruxelles, a jucat la Théâtre du
Parc la Bruxelles, dar şi în filme şi în serialul TV franco-
belgian A tort ou à raison.
-sfârşit-
Data şi locul: 27 ianuarie 2013, ora 18.00, Conservatorul
regal, 30 rue de la Régence, 1000 Bruxelles.
Bilete: 25, 20, 15 euro (studenţi).
În ataşament: foto Ana-Camelia Ştefănescu.
Notă pentru ziarişti: informaţii suplimentare şi cereri de interviuri
la ICR Bruxelles: bruxelles@icr.ro; www.icr.ro/bruxelles.
Site oficial al proiectului: http://www.foreveryours.eu
Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
Octavian Lupu
CINE MAI ARE NEVOIE DE O PRONUNŢIE
CORECTĂ?
Finalul inedit al unui episod din seria „Poirot”
Într-un gest încărcat de un intens dramatism, detectivul Poirot aruncă o figurină din porţelan înfăţişând un arlechin
către presupusul asasin, care cu o mişcare rapidă o prinde folosind în mod surprinzător mâna sa stângă. Toţi ceilalţi
martori, aflaţi într-un studio de producţie al BBC, rămân consternaţi, în timp ce dramatismul situaţiei se transmite
către ascultătorii respectivei emisiuni derulate în direct. Practic, Poirot reuşeşte să demonstreze farsa jucată de către
inculpat, care s-a substituit aproape perfect victimei, ignorând un amănunt esenţial: victima nu folosea niciodată
mâna stângă pentru a scrie sau pentru a saluta pe alţii, indicii hotărâtoare în determinarea celui vinovat.
Ieşind din studio, realizatorul emisiunii este întâmpinat de secretara de serviciu, care emoţionată îi spune că s-a
înregistrat un număr impresionant de apeluri telefonice, un indiciu clar al audienţei de excepţie. Din nefericire, nu
este vorba despre o audienţă care apreciază emisiunea, ci de nenumărate persoane îngrozite de pronunţia lui Poirot,
spunând că „limba engleză este făcută de ruşine prin astfel de invitaţi, care nu ştiu să pronunţe corect.‖
Standardul de exprimare al radioteleviziunii britanice
Acest rezumat de final al episodului „Afacerea de la Victory Ball‖ din cadrul serialului de televiziune „Poirot‖,
exprimă umorul inedit al realizatorilor, care au schimbat deznodământul povestirii faţă de cel scris de Agatha
Christie, cu scopul de a insera o notă de dramatism ironic către publicul telespectator. De fapt, această scenă mi-a
rămas cel mai bine întipărită în memorie graţie realizării scenice de excepţie a actorului David Suchet, devenit un
simbol viu al personajului Poirot.
Nu ştiu în ce măsură publicul englez interbelic ar fi reacţionat atât de vehement împotriva pronunţiei stâlcite a unui
invitat în cadrul unei emisiuni radiofonice, însă nu trebuie omis faptul că limba şi expresiile utilizate de către
realizatorii şi producătorii din cadrul BBC sunt supuse unui control atent definind ceea ce se numeşte „BBC
English‖, sau mai precis „acea pronunţie a limbii engleze britanice, bazată pe vorbirea clasei educate din sud-estul
Angliei, oficial utilizată ca standard de difuzare în media britanică.‖
Întâmplător sau nu, îmi place să audiez ore în şir emisiunile realizate de către BBC, obicei ce îmi oferă ocazia
informării corecte şi delectării prin urmărirea unor subiecte de maxim interes din lumea ştiinţei, artei şi politicii
internaţionale. Un beneficiu suplimentar îmi este oferit şi de faptul că astfel pot să îmi perfecţionez capacitatea de a
asculta şi exprima cât mai corect în limba engleză, lucru deosebit de important pentru momentul istoric pe care îl
trăim prin mondializarea preocupărilor ce ţin de întreaga societate umană.
Contează sau nu modul în care te exprimi?
Depinde. Pentru cei mai mulţi dintre noi, exprimarea îngrijită se pare că nu reprezintă o prioritate, toate cunoştinţele
acumulate fiind deprinse de-a lungul şcolii generale şi a liceului la orele de limba şi literatura română. Acest lucru
se poate constata cu uşurinţă observând vocabularul sărac de expresie al prezentatorilor de emisiuni radiotelevizate
şi al invitaţilor din platourile de emisie, fapt perpetuat la nivelul limbajului stradal plin de invective, expresii
argotice, mai precis înjurături, şi false neologisme preluate dintr-un fel de engleză internaţională de pe net, cert fără
vreo legătură directă cu engleza din ţara ei de origine.
Mă amuz când vizionez la televizor emisiuni în care vedetele se întrec în a folosi un limbaj cât mai ridicol, mai
stâlcit şi mai „cool‖, cel puţin din punctul lor de vedere. Nici invitaţii nu se lasă mai prejos, fiind cel mai adesea
aleşi după aceleaşi reguli ale stupidităţii de exprimare, care la rândul ei generează un efect de avalanşă asupra
publicului neavizat. Dar ce pot spune în plus despre pronunţia oribilă a cuvintelor, multe dintre ele prelungindu-se
neglijent cu un „..ăăă‖ mai mult sau mai puţin definit în funcţie de timpul necesar rostirii următorului cuvânt?
Aceste „..ăăă-uri‖ sunt un deliciu la toate emisiunile, fie ele de radio sau de televizor, fiindcă denotă o coborâre
semnificativă a standardului de limbaj, la fel ca „î-ul‖ final pus la anumite cuvinte pentru a le întări cumva
semnificaţia. De aceea, nu de puţine ori a fost necesar să îmi ajut semenii să se debaraseze de „î-urile‖ finale, cu
ecouri de protoistorie, adică din vremea omului de peşteră, când limbajul nu depăşise prea mult nivelul
interjecţiilor, răcnetelor şi exprimărilor primitive înrudite cumva cu regnul animal.
Se întoarce omul de Neanderthal?
Urmărind degenerarea formelor de exprimare din societatea modernă la nivel de mass-media, nu pot decât să trag
concluzia că undeva în interiorul nostru s-a produs o resuscitare a mult apuselor trăsături specifice omului de
peşteră, sau de Neanderthal, acel strămoş violent, ce se exprima mai mult prin răcnete decât prin limbaj. Să ne aflăm
oare la capătul unui ciclu istoric ce se apropie inexorabil de finalul civilizaţiei şi de începutul unei noi ere de
barbarie? Nu aş putea răspunde cu siguranţă, însă peisajul urban al zilelor noastre este din plin caracterizat de
grobianism, înstrăinare şi violenţă, fapt ce ar putea indica o astfel de evoluţie.
Dar pe de altă parte, multe rele sunt cauzate de folosirea constantă a unor exprimări neîngrijite, indolente şi contrare
celor mai elementare noţiuni de cultură generală. Ca orice altă deprindere, vorbirea nu se poate menţine la un nivel
ridicat, dacă nu este în mod constant educată şi cultivată. Pentru mulţi dintre noi, universul exprimării se aseamănă
cu o grădină în care am plantat mai multe răsaduri frumoase undeva în trecut, dar ulterior am neglijat să ne mai
ocupăm de întreţinerea lor şi de smulgerea buruienilor care inevitabil apar într-un loc nelucrat.
―The Affair at the Victory Ball‖, după o povestire cu acelaşi nume de Agatha Christie.
―A pronunciation of British English based on the speech of the upper class of southeastern England, formerly used as a broadcast standard in British media. ―
http://www.thefreedictionary.com/BBC+English
42 SFERA EONICA Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013
Şi de aceea, am convingerea că o principală
cauză pentru multe probleme din societatea
contemporană derivă din lipsa de preocupare Comunicat de presa ICR Lisabona referitor
pentru cultivarea unei exprimări îngrijite, a Irina
unui limbaj ales şi a simţului artistic. Acest la
lucru nu se rezumă doar la parcurgerea la Ziua Culturii Romane Lucia
şcoală a orelor de limbă şi literatură, ci se Mihalca
extinde la scara întregii vieţi, făcând parte din
„toaletarea‖ zilnică a oricărei persoane cu
adevărat civilizate. În lipsa unui astfel de
exerciţiu, genele omului de Neanderthal
ajung să se manifeste nestingherit instaurând
un climat de violenţă verbală şi fizică, care
pune în pericol întreaga construcţie socială.

Realităţi şocante şi modele decadente Apa care va înflori deşertul

Este de-a dreptul şocantă realitatea de a vedea - O femeie ca tine merită

oameni care investesc foarte mult în toate particulele din lume!
îmbrăcăminte şi în achiziţia de articole îi spuneai
scumpe, cum ar fi maşini şi case de tot felul, în lumina unei seri de noiembrie.
în timp ce de îndată ce vorbesc se face simţită - Depăşeşti toate visele,
educaţia precară, vulgaritatea şi prostul gust. te pierzi în mine, îţi ştiu scânteia,
Să fie aceasta o cauză posibilă, graţie de unde şi cum se-aprinde!
mediatizării excesive, pentru pierderea
interesului faţă de adevăratele valori artistice, În visele tale, în balansul zorilor,
în special din partea tinerilor? prin ritmul fiecărei respiraţii,
în suspinul umbrelor, în taina pietrelor,
Sau ce se poate spune despre faptul că în în izvoarele incendiate cu pasiune,
multiplele emisiuni cu „rating‖ se prezintă cu în cascada gheţarilor,
precădere mulţimea banilor şi mai puţin a în fâşii adânci de fiorduri,
educaţiei? Sau se promovează mai degrabă în conturul plecării prin ea,
dezvelirea corpului ignorându-se, voit sau nu, cu zâmbetul florii de nu-mă-uita,
valoarea inteligenţei? Dar în felul acesta se o simţi, simţindu-te,
ignoră exact acele lucruri care conferă atingi stări, ridicându-te.
valoarea reală a unei persoane. Nici mulţimea
banilor şi nici frumuseţea trupului nu pot să Încă nu o ştiai, doar o intuiai,
recomande un om care altfel este lipsit de - flăcăra ta vie -
educaţie şi de bun-simţ. Nici un fel de la răscrucea
cosmetizare a înfăţişării exterioare nu va din călătoriile sângelui tău.
putea schimba aspectul interior, care se va Nimic nu poate schimba fusul destinului!
trăda la prima ocazie printr-o exprimare
neîngrijită, lipsită de stil şi incorectă la O poveste uitată care-ţi picură,
capitolele de gramatică şi de pronunţie. în cercuri concentrice,
pierdută-n adâncuri, în lumina lunii,
Exprimarea îngrijită ca o posibilă ţintă - apa care va înflori deşertul
pentru educaţia continuă în câmpia roditoare,
acolo unde
De-a lungul întregii vieţi fiinţa umană este va trezi speranţa soarelui.
chemată să evolueze către noţiunea de „om‖,
în acest sens unealta principală fiind educarea Nu toţi scriu poveştile pe pietre,
exprimării. Cu cât aceasta este mai elevată, nu toţi ştiu
cu atât creşte şi calitatea gândurilor, implicit a că fiecare piatră are atâtea straturi
percepţiei realităţii. Din nefericire, de cele şi tot atâtea poveşti.
mai multe ori avem tendinţa de privi numai …..........................................................
partea negativă a lucrurilor, fiindcă limbajul În jocul de lumini, priveşti răvăşit,
nostru s-a restrâns dramatic, iar registrul de pe fereastra timpului, într-un alt decor.
expresie s-a redus atât de mult încât în minte
nu ne mai vin decât cuvinte ce au o Întrezăreşti o scară,
încărcătură întunecată. o masă prăfuită,
o frunză dezbrăcată de vânt,
Astfel, dacă ar fi să contabilizăm cuvintele pe o oglindă în care te găseşti uimit,
care le spunem pe parcursul unei zile, nu o scrisoare pentru tine,
mică ne-ar fi mirarea să constatăm că am al care-i scris i-l recunoşti,
hrănit prin intermediul exprimării exact acele o ramă ovală cu-o poză îngălbenită,
trăsături de caracter ce ne aduc nefericire, un cufăr
angoasă şi nemulţumire. Din această cauză, şi-un tablou scăldat în voalul
cred că este necesară o educare continuă a razelor de lumină caldă
exprimării, care să se continue de-a lungul pierdută-n umbra profilului tău.
întregii vieţi. Este nevoie de parcurgerea din - proiecţia ei în timp
nou a cunoştinţelor de gramatică, vocabular şi pe care vrei s-o trezeşti la viaţă -
fonetică, însoţite obligatoriu de studiul .............................................................
literaturii pe care o consider „regina‖ O pierdere şi-o regăsire, dorinţa atingerii
exprimării artistice. Un astfel de demers ar fi ce trece
capabil să înalţe fiinţa umană din animalitate prin bariera unui timp şi-a spaţiului,
şi să-i transmită cele mai nobile idealuri o promisiune-legământ
pentru devenirea sa obligatorie către statutul - iubirea
de „om‖. şi viaţa îngemănate-n spirala luminii -
ce se roteşte-n echilibru
ca frunza între cer şi pământ.
43 SFERA EONICA Anul II, Nr.2 (Ianuarie) 2013

Cuprins
Cuvant inainte 5
introducere 11
capitolul i: Ce este omul? 28
capitolul ii: Ce este boala? 44
capitolul iii: Reguli de programare mentala 68
capitolul iv: Erori de programare mentala 90
capitolul v: Stima de sine 151
capitolul vi: Frica de moarte 181
capitolul vii: Boala - remaniere cognitiva 209
Sistemul respirator si cutanat 212
Sistemul digestiv 223 Mirela Pop
Ficatul 230
Sistemul nervos 231
Sistemul cardio-vascular 238 este medic primar fizioterapeut, psihoterapeut
Sistemul urinar 246 specializat in terapie cognitiv- comportamentala si
Sistemul de reproducere 251
hipnoza clinica si specialist in homeopatie. Atat in
capitolul viii: Sepanarea softului uman 260
Concluzii 276 experienta sa clinica cat si in articole si lucrari de
Anexa - tipuri de personalitate 284 specialitate (Abordarea homeopatica a convingerilor
bibliografie 300 disfunctionale - 2011) promoveaza o abordare bazata
pe echilibrul fin dintre corp si psihic.

Despre carte:
Avem in fata rezultatul efortului considerabil al Dr. Mirela Pop de a elabora
intr-o forma cat mai clarificatoare cu putinta bazele teoretice ale unei noi
abordari: "psihoterapia cognitiv-homeopatica" - nascuta prin asocierea
psihoterapiei si a homeopatiei. Autoarea a reusit, in aceasta carte, o sinteza
remarcabila a ideilor si a cunostintelor amanuntite din domeniul psihoterapiei
pe care le detine, plecand de la cateva intrebari fundamentele, cum ar fi "ce
este omul?", "care este scopul nostru aici?" etc.. Raspunsul la aceste intrebari
ne conduce la enuntarea unor principii generale de functionare a psihicului
uman si, in principal, a aspectelor cognitive care influenteaza sanatatea
noastra fizica si psihica. Concluzia care ramane este aceea ca gandurile
noastre sunt in mare masura responsabile de suferinta noastra fizica, iar
pentru un trup sanatos avem nevoie sa gandim sanatos.
Psiholog
Gabriela Deniz
*
"Volumul de fata este o calatorie captivanta prin sufletul omenesc. O carte cu
totul noua si originala, scopul ei fiind acela de a te face sa gandesti despre
tine si despre metodele pe care le poti utiliza in vederea combaterii gandurilor
disfunctionale, sentimentelor negative si comportamentelor dezadaptative.
Din aceasta perspectiva, "medicamentele pentru suflet" (astfel si-a intitulat
initial autoarea lucrarea), respectiv remediile homeopate prescrise in cadrul
psihoterapiei cognitive, sunt menite sa ne restabileasca mult dorita stare de
sanatate fizica si psihica...
Avem in fata un manual valoros de interpretare a simptomelor noastre fizice
si psihice. Un manual de care avem cu totii nevoie, fie atunci cand ne gasim
intr-o stare buna de sanatate, pentru a sti cum sa o mentinem, fie atunci cand
ne confruntam cu o suferinta pe care dorim sa o tratam.
Aderand la stravechiul principiu "Similia similibus curantur" (cele
asemanatoare vindeca lucruri asemanatoare), autoarea gaseste un punct de
interferenta captivant intre psihologia cognitiva si homeopatie, propunand un
demers terapeutic bine sistematizat, acela al psihologiei cognitiv-
homeopatice."
Dr. Odette Dimitriu

© Toate drepturile de copyright aparţin redacţiei şi autorilor semnatari.