CONSTANTIN TIRON

ANTOLOGIA
VOIEVOZILOR DE
OBCINĂ
2019

3
 Câmpulung Moldovenesc
2019

Coperta: Constantin Tiron jr.

Corectură: Prof. dr. Luminița Țăran
Prof. Valerian Bedrule
Tehnoredactare: Traian - Gabriel Ojog

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

TIRON, CONSTANTIN
Antologia voievozilor de obcină / Constantin Tiron
4
ISBN: 978-973-0-29833-8

SCURTĂ PREFAȚĂ

Antologia este ca văzutul părții pline a paharului,

alcătuită cu gândul la cititor, dar și cu gândul la autorul
care se folosește de tot harul pe care i l-a dat Dumnezeu
pentru a se pune în slujba cititorului, pentru ai însenina
viață prin acel tratament terapeutic, literar, împotriva
plictiselilor cotidiene. Am selectat 40 de poeți și prozatori,
membri ai Cenaclului Literar – Umoristic „Țara de sus”,
precum și câțiva colaboratori ai revistei „Însemnări
bucovinene”. Criteriul prim a fost ca poemele și prozele
scurte să fi fost publicate la diferite reviste și ziare, sau
online ori pe site-uri literare. Nu au contat apartenența sau
neapartenența la vreo uniune de creație sau generație,
simpatiile ideologice sau dacă era vorba despre debutanți ori
consacrați. Veți observa că numărul de pagini diferă de la
un nume la altul, lucru ce nu are legătură cu valoarea. Nu
am impus ca regulă un anumit număr de semne la proză și
nici un număr de pagini la poeme. Ordinea autorilor în
antologie este după modul cum s-au primit materialele. Cei
publicați în această antologie (2019), sper că vor participa
cu creații și pentru antologia din 2020. În această antologie
și-au mai găsit locul tinerele condeie de la Colegiul Militar
„Ștefan cel Mare”, precum și (in memoriam) trei mari
scriitori câmpulungeni.
Vă doresc o lectură plăcută!
Constantin Tiron

5
 Constantin Tiron
Data nașterii: 10. 04. 1949 – Iași
Actor; Umorist; Scriitor
Studii: Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion
Luca Caragiale” – București
Premii artistice: 415 premii naționale și internaționale. 60 de mari premii, 293
premii întâi, 37 premii doi, 12 premii trei, 8 premii speciale și 4 mențiuni. Pe
parcursul celor 53 de ani de activitate cultural-artistică a mai fost recompensat
cu 59 de diplome de excelență și 33 de diplome de onoare.
Premii literare: Premiul „Dumitru Solomon”, Craiova - 2009; Premiul „Ion
Tipsie”, Arad - 2012; Premiul I pentru cartea „Ținte cu învățăminte”, Sibiu –
2014; Premiul I pentru cartea „Rugul Credinței”, Tîrgu Mureș - 2016; Premiul
I pentru cartea „Colivia cu sticloanțe”, Bistrița – 2019.
Distincții: Titlul „Campion al umorului românesc” – 2010; „Veteran al
umorului românesc” – 2016; „Doctor humoris causa” – 2016; Premiul
Național de Umor – 2016; Ordinul „Cavaler senior al umorului românesc” –
2018. Medalia „Centenarul Bucovinei” – 2019.
Membru al Ligii Scriitorilor Români – filiala Iași – Moldova.
Funcții: Președinte al Comisiei Municipale de cultură Câmpulung Bucovina;
Președinte al Cenaclului Literar – Umoristic „Țara de sus” între 2008 și 2019;
Vicepreședinte al Asociației Umoriștilor din România; Vicepreședinte al
Ordinului Cavalerilor Seniori ai Umorului Românesc; Redactor șef al revistei
social – culturale „Însemnări bucovinene”. Președintele Asociației Scriitorilor
și artiștilor „Voievozi de obcină” din Ocolul Câmpulungului – Bucovina.
Debut literar: Revista „Urzica” - 1969
Este inclus în 42 de culegeri și antologii umoristice din țară și de peste hotare
publicate în perioada 1978 - 2018.
Colaborator TV „Moldova” – Iași; TV „Intermedia” – Suceava; TVR1 –
București; TV „Bucovina – Suceava; „Tradițional TV” – Suceava; „EtnoTV”
– București; Antena1 – București; TVR Iași.
A fost distribuit în filmele: Diamantul negru (rolul haiducului Ursu);
Copilăria din amintiri (rolul marelui povestitor Ion Creangă)

6
A interpretat 36 de roluri în piese de teatru puse în scenă de mari regizori
români (Tudor Popescu, Constantin Moruzan, Alexandru Tocilescu, Cătălina
Buzoianu, Gelu Colceag, Bogdan Ulmu, Tudor Mărăscu ș.a.)
Este colaborator a mai multor ziare și reviste, printre care: Bucluc - Iași,
Păstorel - Iași, Soacra - Iași, Epigrama - București, Miezul lucrurilor -
Câmpulung Moldovenesc, A fi - Câmpulung Moldovenesc, Surâsul Bucovinei
- Vama, Bobârnac - Bistrița, Cronica - Iași, Convorbiri literare - Iași, Rebus-
Flacăra - București, ECreator – Baia Mare, Explore – Brăila, Tribuna – Cluj
Napoca.
Bibliografie: Clipa de râs (epigrame), Iași, Ed. Junimea,1995, 172 pag.; Un
surâs în plină criză (epigrame), Iași, Ed. PIM, 1997, 102 pag.; Comuna cu
umor la purtător(proză satirică), Cluj Napoca, ed. Viandard, 2001, 204 pag.;
Umor cu premeditare (rondeluri, sonete, fabule), Cluj Napoca, Ed. Facla, 2003,
124 pag.;Dialog fără șansă (proză satirică), Suceava, Ed. Mușatinii, 2008, 196
pag.; Tetina cu roți dințate (proză satirică), Iași, Ed. PIM, 2010, 192 pag.;
Zâmbete necenzurate (epigrame), Câmpulung Moldovenesc, Ed. Accent Print,
2012, 92 pag.; Ținte cu învățăminte (texte satirice), Câmpulung Moldovenesc,
Ed. Accent Print,2014, 244 pag.; Politichii și anotimpuri (pamflete), Iași, Ed.
Adi Center, 2014, 140 pag.; Rugul Credinței (sonete religioase), Suceava, Ed.
Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților,2016, 124 pag.; Anecdotissima (anecdote),
Câmpulung Moldovenesc, 2017, 60 pag.; Stropi de târziu (poezii), Câmpulung
Moldovenesc, Ed. Istant, 2017, 140p; Clipesc uimite boabele de rouă
(minipoeme), Câmpulung Moldovenesc, Ed. Instant, 2018, 94 pag.; Rapsodii
albastre (poezii), Cluj Napoca, Ed. Napoca Star, 2018, 106 pag.; Colivia cu
sticloanțe (proză satirică), Câmpulung Moldovenesc, Ed. Instant, 2019, 142 pag.
Referințe în diverse publicații: Casian Maria Spiridon (Convorbiri literare),
Emilian Marcu (Cronica), Vasile Larco (Monitorul de Iași), Cornel Udrea
(Antologia umoriștilor români pag. 134 - 145), Florin Alexandru (Prefață „Ținte
cu învățăminte”), Mihai Batog Bujeniță (Revista „Bucluc”), George Stanca
(Dicționarul scriitorilor români pag. 288), George Bodea (Crai nou), Ion
Cozmei (Crai nou), Tudor Popescu (Revista „Teatru”), Tiberiu Coșovan
(Monitorul de Suceava), George Corbu (Revista „Epigrama”), Bogdan Ulmu
(Evenimentul de Iași), Gen. Mr. Marcel D. Popa (Revista „Viața militară”), E.
Satco, A. Niculică (Enciclopedia Bucovinei), Mr. Bogdan Oproiu (Revista „Viața
militară”).

7
Clopotele Bucovinei

Bat clopote-n întreaga Bucovină,

Din Moldovița până-n Pătrăuți
Și de la Câmpulung la Cernăuți,
Ne cheamă Domnul slavei la lumină.

Atâtea ctitorii voievodale

Își cheamă mucenicii-n veșnicii
Și cântă piatra sfântă-n temelii
Și stele luminează-a noastră cale.

La Putna totul s-a purificat,

La Voroneț s-a-ncununat albastru
Din cer coboară astru după astru
Când clopotele-n Bucovina bat.

Bat clopotele toate, Iisus e pe pământ,

Răsună-n Bucovina Imnu-nvierii, sfânt.

8
Rugă

Dezleagă-mă, Părinte, de strâmbul jurământ,

Iartă-mi fărădelegea de a mă crede zeu,
Prin închinare sfântă, roagă pe Dumnezeu
Să-mi curețe păcatul ce-l am pe-acest pământ.

Am rătăcit cărarea și-am necinstit cuvântul

Și toată-nvățătura am ocolit-o-n drum,
Cartea de căpătâi s-a transformat în scrum
Și prin unghere strâmbe a-mprăștiat-o vântul.

Dezleagă-mă, Părinte, de-acest urât blestem

Care m-aruncă-n hăul păcatului și-al urii
Și dă-mi lumina sfântă din scoarțele Scripturii,
Cu glasul pocăinței, la mine iar te chem.

Când vezi că lumea-i altfel de cum ai vrut să fie,

Curg din icoane sfinte, lacrimi de apă vie.

9
Stropi de târziu

Se scutură lumina din crengi! Cu înc-o toamnă

Sunt mai bătrân! Nimic nu-i cum a fost!
Se lasă-n suflet bruma şi timpul mă însamnă,
Să-ncep a înţelege că totu-i fără rost?

Degeaba-i încărcată a inimii livadă,

Că mâna ce-o aşteaptă nu vine la cules.
Şi fructele, rotunde, pe jos încep să cadă,
Şi totu-i fără noimă şi fără înţeles.

E toamnă iar. Sunt singur şi gândul mi-e la tine!

Şi numele-ţi – fruct dulce – pe buze-l simt şi-l ştiu,
Dar eşti aşa departe şi-atât de frig e-n mine,
Că mă-nvelesc pe suflet cu stropii de târziu.

Se-apropie sfârşitul? Să plâng nu are rost,

Nimic în astă viaţă nu este cum a fost.

Strofă rătăcită

Când cântecul se-agață pe cer de toarta vieții,

Când roua spală bobul din aurul de pâine,
Respiră verde-un clopot din coapsa dimineții
Prin lutul ce frământă visul de către mâine.

10
Mărturisire

E toamnă iar şi iar mă dor cocorii

Ce pleacă zgribuliţi de vânt şi ploi,
Săgeata lor îmi sângerează zorii
Ce i-am visat de-atâtea ori în doi.

Bucăţi de jar, de lună şi smaralde

Cad de pe crengi văzduhu-agonizând;
Lumina toamnei a-nceput să-mi scalde
Şi sufletul şi gândul, rând pe rând.

Au adunat gutuile lumină,

Ciorchinii sufletului s-au brumat,
Doar plugul raţiunii îmi dezbină
Dorinţele de ce-am realizat.

Şi iar te-adun, te chem de peste vreme,

Cu miezul bun cad nucile din gând;
Simt toamna în văzduh, dar nu te teme,
Am să te-aştept mereu, ca azi, oricând.

Strofă rătăcită

Un sunet gol de tulnic îmi cheamă depărtarea,

Lanul cu flori albastre e-ascuns într-o mănușă,
Durerea amintirii îmi tulbură uitarea
În stele risipite pe suflet de cenușă.

11
Singur

Se sparge bolta toamnei cristalină

În cioburi de culoare ruginie
Şi peste inima-mi, şi-aşa prea plină,
Revarsă seve dintr-o altă vie!

Fâşii de galben, sângeriu şi verde

Se rup în munţi, pe dealuri şi câmpii
Şi dorul mă găseşte şi mă pierde
Cu sufletu-ndoit că n-o să vii.

Uscate vrejuri de o aspră brumă

Sugrumă Raţiunea-n câte-un loc
Şi toamna rece – vitrega mea mumă –
Mă biciuie cu vergile-i de foc.

Când nu cad stele, plouă peste vise

Şi-n echinocţiul sufletului meu
Bat în zadar la porţile închise!
Sunt singur şi împovărat de greu.

Strofă rătăcită

Sămânța lunii-mi crește întoarcerea-n țărână,

Astrale pulsuri albe bat nopți și strălucesc,
Aripi de îngeri negri se-așează pe lumină,
Spre neființa rece, umbre călătoresc.

12
Ninsoare târzie

Ninsoarea târzie, de astăzi mă doare

Şi vise-amurgite din nou îmi trezeşte;
Vorbim despre toate, nimic de ninsoare,
Dar Zâna Zăpezii natura albeşte.

Şi ninge, şi ninge! Atâta de straniu

Zapada se-aşterne – un voal de mireasă –
Şi-n lumea prea plină de-atâta uraniu
Mi-e dor de odihnă, mi-e dor de acasă.

Târzia ninsoare în ochi mă izbeşte,

Mă ninge sălbatic, mă ninge mereu,
Mă-apasă pe umeri şi-o rabd nefireşte
Că-mi spune ceva despre sufletul meu.

Mă doare năvalnic târzia ninsoare,

Aşa precum toamna mă dor toţi cocorii!
Pe sufletu-mi trist şi fără-alinare
Zăpada se-aşterne – protest al candorii.

Strofă rătăcită

Pe aripi de fluturi valsează un sloi,

Prăpastia vorbelor sugrumă lumina,
Un fulger albastru-mi îmbracă retina
Și-un munte de gheață pătrunde în noi.

13
Clipele (autumnală)

În mine cade toamna cu frunze ruginite,

Mă invadează păsări lipsite de culoare,
Un cântec moare-n suflet cu doruri pe-amurgite,
S-a-mbolnăvit pădurea de-atâta așteptare.

Se-nvolburează vântul pe valea dintre ani

Și în păduri miroase a frunze împușcate,
Secundele – jivine se-ascund printre platani
Să nu fie găsite, să nu fie vânate.

Îmbrac singurătatea ca pe-o cămașă groasă,

Cu chingile de gânduri leg timpul care trece,
Închid cu-nfrigurare secundele în casă
Să nu se răspândească prin vântul toamnei, rece.

Ce sadică plăcere au clipele hoinare (!),

Prin fiice perete în lume evadează
Afară-n vânt sălbatec doar cai fără zăbale
Îmi mușcă din clepsidra ce mi se-mpuținează.

Strofă rătăcită

Frământ cu piciorul lutul din mine,

Timpane se năruie-n urlet
Și ochi rătăciți în paharele pline
Mai caută-un loc pentru suflet.

14
Târziu de toamnă

E toamnă, e târziu și nu știu cine

Își picură din cer tăcerea mută!
Te simt cum vii să tulburi iar în mine
Tăcerea sufletului. Taci și-ascultă!

Nu zi nimic; nu tulbura tăcerea!

Tu nu-ți dai seama? Un cuvânt de-ai spune
Ai deștepta în mine iar durerea
Iubirii care-ar vrea să se răzbune.

Abia am reușit s-o mint, și-acum

Tu vii s-aduci cu tine iar regret?
Să o trezești cu-al tău parfum?
Nu o trezi! Te rog pășește-ncet!

I-am spus că e târziu și că-n grădină

Și florile-au murit, fiindcă e toamnă,
Că nu mai au căldură și lumină
Și chipul tău nimic nu mai înseamnă!

Tu nu observi ce liniște e-n mine?

Cum toamna-și fredonează trist cântarea?
Cum picură…tăcere, nu știu cine,
Și peste toate-așterne-ncet uitarea?

15
Când vine toamna

De fiecare dată când toamna vine-n mine

Cu trena ei de frunze ce flutură în vânt,
Mă uit în apa vieții și văd atât de bine
Ce-am vrut să fac în viață și, azi, ce-abia mai sunt!

Am vrut din piatră tare să modelez statuie

Iubirii. Și un templu am vrut ca să-i zidesc,
Să tai spre templu trepte pe care să se suie
Îndrăgostiții vremii, toți cei ce se iubesc.

Mi-e gura, azi, amară de-atâta amăgire!

N-a mai rămas nimica, nimic din tot ce-am vrut.
Tot ce-am clădit cu trudă, surpatu-s-a-n neștire
Și visul, azi, mi-l sprijin pe mucezitul lut!

Unde a fost statuia, se cască-o groapă-adâncă,

Unde zidiri de templu, se-ntind prăpăstii rând!
Doar treptele rămas-au, pe care mai urc, încă,
Toți amăgiții vieții, acei ce mor sperând!

………………………………………………
De fiecare dată când toamna tristă vine
Cu trena ei de frunze ce flutură în vânt,
Mă uit în apa vieții și mă întreb în mine:
Dacă surpat e totul, eu, totuși, cum mai sunt?

16
Pisc de târziu

Copil fiind, ziceam: iubirea-i munte

Ce-și semețeste piscurile-n cer,
Și celui care vrea să îl înfrunte,
Puteri deosebite i se cer.

Când am crescut, m-am opintit spre munte,

Fiind adolescent îndrăgostit;
Pe drum arid, spre piscurile-i crunte,
Nu doar odat-am fost rostogolit!

Azi sunt matur și mă tot uit spre piscul

Pe care-o viață-ntreagă l-am visat,
Cunosc ce greu e drumul, care-i riscul
Dacă spre vârful lui te-ai avântat.

Și totuși urc! Îmi sângeră piciorul,

Și inima tot mai ades suspină,
Dar nu mă dau bătut; mă-npinge dorul
De a sta sus, cu fruntea în lumină.

S-aproape sus! Mai e o stâncă sură,

Dar muntele își cere jertfa lui:
Se prăvălește-n hău câte-o făptură!
Și-o altă cale spre-a urca sus, nu-i!

Rămân aici? Renunț? Merg mai departe?

Voi reuși sau nu? E greu de spus!
Știu doar că încă-o stâncă mă desparte
De piscul cel amețitor de sus!

17
Zvon de toamnă

E toamnă iar cu ceață-n zare

Și-n parc, puhoi de crizanteme
Se plâng bolnave după soare,
Că bruma le-a creat probleme.

Cocori, ca niște vagi himere,

Vâslesc pe vechiul azimut,
Ca osândiții la galere,
Spre un tărâm necunoscut.

Sătui de-atâta trândăvie,

Aracii goi – cuprinși de teamă –
Nemulțumiți ar vrea să știe
De ce nu-i bagă via-n seamă.

Ciobani coboară de la munte

Cu doine stinse în caval,
Iar codrii se gătesc să-nfrunte
Un nou program autumnal.

Se-aude mustul cum bufnește

Misterios în lungi rafale
Și simți cum te ademenește
Să uiți de griji esențiale.

E toamnă iar și dinspre cramă

Adie-un iz de tulburel
Și-o voce să-l gustăm ne cheamă:
Să fie oare, Păstorel?

18
Dor de mama
(poezie închinată mamei mele
Maria Tiron)

La tine mamă mă gândesc mereu,

De câte ori durerile m-apasă,
În clipe de tristețe și de greu
Trimit un gând la tine, către casă.

Te văd în amintiri cum îmi zâmbeai,

Chiar și atunci în clipa de durere.
C-o lacrimă, furiș, mă mângâiai,
Cu sufletul și sfânta lui tăcere.

Aș vrea să pot în vise să te țin

Duioasă mamă, să-mi răzbun necazul,
Să cred doar în speranțele ce vin
Și-n lacrima ce-mi mângâie obrazul.

La tine mamă, doruri de se frâng

Tu știi să le acoperi cu tăcerea,
La tine mamă, gândurile plâng,
Dar numai tu le-mpărtășești durerea.

La tine mamă astăzi mă închin,

Icoană sfântă-a sufletului ramă
Și gândul rătăcit de tine-mi este plin
Și cât de dor, îmi e de tine mamă!

19
Dor de tata
(poezie închinată tatălui meu
Costache Tiron)

Nu plânge, tată, lacrima-ți mă doare,

Mai bine-n veselie îți scaldă al tău dor,
Așa și pentru mine va fi mult mai ușor
Și zâmbet drept răspuns spre tine o să zboare.

Nu plânge, tată, sufletul mi-ai rupt,

Tristețea ta prin mine o să treacă
Și lacrima-ți o simt cum mă încearcă
Și din durere zilnic mă înfrupt.

Nu plânge tată, doar mângâie-mă-n gând,

Durerea despărțirii strivește-o între gene,
Norocul mi-l trezește și nu urzi blesteme
Pentru înstrăinarea care m-a scos din rând.

Nu plânge tată, că și așa mi-e greu

Printre străini, cu doruri ce am strâns
Și nimeni n-o să știe cât sufletul mi-a plâns
Neînțeles de nimeni, nici chiar de Dumnezeu.

…………………………………………….

Între ce am și Domnul ce ne are,

Ești duhul ce-mi aduce alinare.

20
Bunica
(poezie închinată bunicei mele Anica Andrieșanu)

O am mereu, sub pleoape, dinainte,

BUNICA mea – icoană ireală,
Puţină-n trup, cu mâinele muncite,
O ştiu aşa, din primii ani de şcoală.

Sărea pârleazul, sprintenă-n grădină,

Bătea un pom, se apleca sub ruguri;
Când se-ntorcea, avea pestelca plină
Cu zarzăre, cu pere sau cu struguri.

Mă mai ruga aşa, pe ne-aşteptate,

Când frământa un aluat de grâu,
Să merg la trunchi, să tai „găteji” uscate,
Să coacă „un cuptior di poali-n brâu”.

Făcea de toate, ca orice femeie,

Gătea, spăla, cârpea, făcea dulceaţă,
Prăşea, plivea, că nu putea să „steie”
Şi-avea, mereu un zâmbet trist pe faţă.

De-atâta-alergătură prin lumină,

Au pus-o într-o zi sub o prostire,
Şi-au dus-o pe bunica spre hodină,
De-a dreptul în această amintire.

21
Bunicul
(poezie închinată bunicului meu
Ioan Andrieșanu)

S-a dus în ceruri bunicul meu, Ioan,

Că unde-ar fi putut, almiteri, oare
Să meargă cu o inimă-așa mare,
Bunicul meu cel drag de la Vișan.

L-am dus tăcut pe ultimul său drum,

Cu-ntregul sat, în acea zi de vară
Și-am retrăit, la fel ca prima oară,
Copilăria-mi dusă ca un fum,

Cu veri, vacanțe și cu toamne pline

De nuci, de prune, struguri și gutui,
Iar azi bunicul meu acasă nu-i,
Dar, Doamne, câte a lăsat în mine!

De azi-nainte-n iarnă, timp fulgerat de ger

E pentru mine, încă, un Sfânt Ioan în cer!

Strofă rătăcită

Cu sufletu-mi tovarăș de tine povestesc,

La capăt de lumină, umbra-și ascute coasa,
Pașii porniți spre tine iar drumul rătăcesc
Și niminea nu știe să-mi spună unde-i casa.

22
Durerea pomului

Tată, pomul din grădina noastră,

Părul cel cu pere pergamute,
A-nceput, de-atâta vreme proastă,
Zilnic, spre pădure să se mute.

Nu mai este cum era-nainte,

Toată lumea părăsit îl lasă,
E ca un copil fără părinte,
De când, tată, tu te-ai dus de-acasă.

Și profund plecarea ta îl doare

Și țârâna rădăcina-i strânge,
E ca inima-mi presimțitoare,
Care după tine mereu plânge.

De indiferență nefirească
Pomul vrea să se sălbăticească.

Strofă rătăcită

Se prăbușesc în mine multe toamne,

Vârtejuri se răstoarnă și cerul a țipat,
Dar între două ploi dă-mi Doamne
Surâsul curcubeului vărgat.

23
Cabanier de cinci stele

Nu cred ca în zona Bucovinei să existe cineva care să nu-l

fi cunoscut sau cel puțin să nu fi auzit de nea Andrei,
cabanierul de la Deia, arhicunoscuta cabană așezată pe malul
stâng al pârâului cu același nume, foarte aproape de
municipiul Câmpulung Moldovenesc, cabanier renumit mai
ales prin modul cum știa să îmbrace o deservire exemplară în
haina povestirilor amuzante, povestiri cu tâlc și din care se
puteau trage multe învățăminte. Orice supărare sau necaz ai fi
avut, îți trecea ca prin farmec dacă aveai inspirația să te afli în
preajma lui nea Andrei, măcar jumătate de oră. Îl blagoslovise
Dumnezeu cu harul mângâierii sufletului prin cuvântul rostit și
dacă ar fi avut și harul cuvântului scris, mai mult ca sigur și-ar
fi aflat locul în elita scriitorilor de umor de bună calitate. Unii
spun că ar fi fost cunoscut și recunoscut în întreaga țară și eu
tind să-i cred, pentru că nea Andrei, era subiectul multor
articole care apăreau destul de des în revistele și ziarele
vremii, mai ales în revista de turism România Pitorească. Era
omul care știa să se descurce, cabana lui fiind aprovizionată cu
tot ce îți dorea sufletul în pofida vicisitudinelor din acele
vremuri. Nu de puține ori, atunci când primeam câte o vizită
mai simandicoasă de pe la București, apelam cu încredere la
nea Andrei și cei pe care i-am dus la el, niciodată nu au plecat
decepționați.
Odată, primesc un telefon de la Consiliul Județean al
Sindicatelor, prin care mi se aducea la cunoștință că prin zonă
24
va veni un membru din conducerea UGSR, poreclit Balaurul,
tipul activistului acru, veșnic nemulțumit, suferind de patima
perfecționistului și având o plăcere diabolică în a întocmi
rapoarte negative. Șefii de la Suceava au mai avut grijă să mă
avertizeze că acest om nu a fost văzut zâmbind niciodată și că
are și prostul obicei de a-și băga nasul peste tot. Intru în alertă
ca la venirea potopului și încep a pregăti arca salvării. Prima
dată dau telefon la nea Andrei, cabanier la Deia, rugându-l să
pregătească o masă cu specific vânătoresc, din care să nu
lipsească semipreparatele, un iepure la proțap cu garnitură de
hribi și mai ales păstrăvul prăjit cu mămăliguță și usturoi, iar
masa, dacă se poate să fie așezată în balconul cabanei, pentru
ca oaspetele să se bucure și de priveliștea mirifică de pe plaiul
Deii. Dosarele cu activitatea lunară din sindicate erau la locul
lor, bine puse la punct, așa că îngrijorarea cu privire la
severitatea celui care venea în control, începu să se risipească.
În jurul orei 15 apare Balaurul și după ce schimbăm
câteva cuvinte protocolare, încep atacul prin învăluire:
- Tovarășe președinte, (era președintele Comisiei centrale a
muncii politice și cultural – educative de masă) poate vă
este foame, poate…
- O să luăm o gogoașă, ori un covrig în drum spre vreun
sindicat, mârâi Balaurul uitându-se spre mine pieziș.
- Cum doriți, numai că am mașina pregătită să ne ducă la
masă, atac eu decisiv, citindu-i foamea din priviri.
- Ei, dacă e așa, să mergem la masă și după aia ne vom
ocupa și de un sindicat sau două, în funcție de cât ne lasă
timpul.
Victorios, anunț șoferul și cam în cinci minute eram deja
instalați confortabil în mașină, rulând spre cabana Deia.
Ajunși la destinație, suntem întâmpinați de nea Andrei care ne
conduce la masa pe care o aranjase în balconul cabanei,
conform înțelegerii și pe care așternuse tot felul de aperitive,
care mai de care mai apetisante, străjuite de o butelcă destul de
încăpătoare, spre care Balaurul începu a privi pofticios. Nea
Andrei citindu-i dorința din privire, îl invită să se ajeze și
25
turnându-i țuica într-o ulcică de lut îi propuse să guste
spunându-i:
- Luați, serviți cu încredere că e de fabricație proprie, din
copacul care se află chiar în fața dumnevoastră.
- E bună, dar nu prea are damf de prună, mormăi plescăind
Balaurul.
- Nu,fiindcăprunu’ acela-i corcoduș, îi răspunse mucalit
nea Andrei.
- Nea Andrei, intervin eu, parcă vorbisem de un iepure la
proțap.
- Tot amu! spuse nea Andrei.
Dispăru pe ușa din stânga balconului și în nici cinci minute
apăru îmbracat în costum de vânătoare, cu tolba pe umăr și
arma în mână.
- Tot amu! ne mai asigură el încă o dată coborând scările.
- Până vânează ăsta un iepure, molfăi Balaurul, ne-apucă
noaptea.
Nici nu a terminat bine de spus și din spatele cabanei se
auziră două focuri de armă, iar nea Andrei apăru cu doi iepuri
împușcați, ținându-i de urechi și cerându-ne sfatul:
- Pe care să-l gătesc? Pe aista, sau pe aista.
- Care o fi, spun eu, numai să fie bine tăvălit prin cimbru și
usturoi.
Balaurul, încremenit cu ulcica în mână se uita la nea Andrei
ca la un extraterestru, nevenindu-i să creadă de ce vede
înaintea ochilor. După ce nea Andrei dispăru cu iepurii în
bucătărie, cârcotașul din el ieși la suprafață:
- De vânat i-a vânat el repede, dar până îi gătește…
Și deodată îl cuprinse sughițul de mai să scape ulcica cu
holercă din mână cu care se împrietenise la cataramă. Pe una
din ușile balconului apăruse nea Andrei cu o tavă mare pe care
tronau doi iepuri bine rumeniți, înconjurați de scrijele și
garnitură de hribi.
- Luați și serviți până nu se răcește. Eu o să cobor în beci
să aduc un vinișor negru vârtos de vreo cinci ani, din care,
numai după două ulcele poți să te iei la trântă cu ursul.
26
 Balaurul nu-și credea ochilor de ce vede și se uita stupefiat
când la mine, când după nea Andrei care cobora scările înspre
beci. După ce a venit nea Andrei cu vinul, înainte de a ne
înfrupta din apetisantele delicatese vânătorești, cobor în
restuarantul cabanei să văd dacă șoferul este omenit cum se
cuvine pentru că presimțeam că masa se va prelungi până
noaptea târziu. Fiind totul în regulă, mă întorc în balcon și de
data aceasta rămân eu crucit de ce văd. Balaurul râdea cu gura
până la urechi de o întâmplare vânătorească pe care i-o
povestise nea Andrei.
- Povestește-i și tovarășului întâmplarea, că-i bună rău!
spuse Balaurul, ștergându-și lacrimile.
- Pe asta o știe, zise nea Andrei zâmbind, da’ vă spun alta.
Odată eram la vânătoare cu niște ștabi de la Suceava, cărora de
vreo două ceasuri nu le picase nimic în bătaia puștilor. În
schimb în zona în care mă postasem eu, atâta vânat nu mai
văzusem în viața mea. Pac un iepuraș, pac un făzănel, pac o
căprioară, pac…
- Dar, arma n-o mai încărcai? întrebă Balaurul.
- Da’ de unde, ce, parcă mai aveam timp?! răspunse nea
Andrei stârnind încă o cascadă de hohote din partea
Balaurului.
Și uite așa, delectându-ne cu delicatesele vânătorești,
păstrăvii, vinul și snoavele lui nea Andrei, l-am determinat pe
Balaur să uite de control, a doua zi uitându-se fugitiv prin
dosare și plecând la Vatra Dornei, la organizația sindicală pe
care o avea în program în acea zi. Desigur, cel mai favorabil
raport l-a primit organizația sindicală din Câmpulung
Moldovenesc. Asta e. Nu toți aveau la îndemână un cabanier
ca nea Andrei.

27
Stelele altui cabanier

Pe vremuri, ori de câte ori treceam prin Vama, o

pitorească localitate așezată de Dumnezeu în vecinătatea
Câmpulungului Moldovenesc, cu oameni frumoși la chip și la
suflet, gospodari și ospitalieri, însușiri caracteristice
bucovineanului, dacă dispuneam de ceva timp, nu ezitam să
urmez drumul care șerpuia cățărându-se pe muntele Bărbușca,
munte în vârful căruia străjuia cabana Vama. Era o adevărată
plăcere să mă întâlnesc cu cabanierul Liviu și mai ales cu cele
două Stele, Stela Pripon și Stela Prepeleac, două frumuseți
locale, ospitaliere, îmbrăcate în fustițe scurte și în ii cu
decolteuri generoase care mai mult descopereau decât
acopereau, menite să-ți clătească privirea și să-ți fugărească
gândul înspre ispite care nu prea erau în conformitate cu așa-
zisa moralitate a acelor vremuri.
Liviu, un om trecut prin greutățile vieții, fost copil de
trupă, îmbrățișând pentru o bucată de vreme cariera militară,
dar renunțând la aceasta datorită spiritului său libertin –
aventuros, spirit care avea să-i determine și plecarea prematură
din această lume, și-a însușit meseria de cabanier din mers și
cum necum a reușit să fie căutat de iubitorii de frumos și de un
strop de liniște.
Deținând binișor și meșteșugul cântatului la acordeon, s-
a implicat și în activitatea cultural – artistică, fiind instructorul
mai multor grupuri vocale și chiar având și câteva brigăzi
artistice cu care organiza spectacole sau participa la diferite
concursuri. Îmi amintesc de o formație anume, brigada
artistică de la o fabrică din Molid, a cărei text se numea
Mucava – inima mea, un titlu care vrând - nevrând îți stârnea
zâmbetul, text cu care s-a prezentat la faza județeană a
Festivalului Național Cântarea României.
28
 Faza județeană a avut loc la Casa de Cultură a
Sindicatelor din Câmpulung Moldovenesc, iar printre membrii
juriului mă aflam și eu, dar și o altă cunoștință a lui Liviu,
cunoștință care deținea o importantă funcție în cadrul
Comitetului Județean de Cultură. Profitând de o pauză în care
membrii juriului au ieșit la o țigară și o cafea, Liviu mă
abordează pe mine și pe cunoștința de la județ scoțând din
nelipsita-i geantă un cartuș de Kent și o sticlă de whiskey,
spunându-ne:
- Nu mă lăsați! Calificați-mă măcar până la faza județeană.

- Ești deja la faza județeană, îi spun eu.

- Daaa?! se miră Liviu, atunci dați-mi o mențiune, ceva, să nu
mă duc cu mâna goală la directorul fabricii, că membrii
brigăzii artistice au venit la repetiții și din schimbul de noapte
și, poate le scot o primă, ceva, să le bucur sufletele.
- Să vedem ce putem face. spuse și județeanul, arestând sticla
cu whiskey și cartușul de Kent.
Și în timp ce ne deplasam spre locurile de la masa
juriului, județeanul, îmi amintește că numai locurile întâi merg
mai departe și că nu ar fi nici o problemă să-l fericim pe Liviu
cu un loc trei, mai ales că avea și argumente convingătoare.
La terminarea concursului, fericit de premiul primit, Liviu ne
ia mai deoparte pe mine și pe județean și ne șoptește
confinențial:
- Sunteți așteptați la mine la cabană să vă omenesc cum se
cuvine cu bucate specifice și un vinișor de Cotnari pe care îl
am uitat de câțiva ani într-o hrubă din beci.
- Deocamdată suntem așteptați la masă aici, la restaurantul
Zimbru, zic eu.
- Nici nu se discută. Tovarășul director de la fabrică a trimis
deja mașina, vă așteaptă în parcarea de la Casa de Cultură,
spuse Liviu.
- Mergem la cabană la Vama! hotărî județeanul, sclipindu-i
ochii, atât la vestea că ne așteaptă un vinișor de Cotnari, dar
mai ales la gândul că se va întâlni cu cele două Stele,
29
preotesele bacante, nu ale lui Bacchus zeul, ci ale lui Liviu,
cabanierul.
Trimit vorbă ca să nu mai fim așteptați la masă la restaurantul
Zimbru, urcăm în mașina și în nici jumătate de oră ajungem la
cabană lui Liviu unde cele două Stele, probabil respectând
instructajul, îl încadrează pe județean conducându-l la masa
care era deja pregătită. Lângă masă, afișând un aer protocolar,
ne așteptau, directorul, secretarul de partid și președintele
sindicatului, toți trei mulțumindu-ne pentru aprecierile
profesionale în legătură cu decernarea premiului trei unei
brigăzi artistice dintr-o întreprindere comunală și invidându-ne
să luăm loc pentru a sărbători cum se cuvine acest succes
nemaipomenit.
După ce au ciocnit un pahar cu noi, directorul și
secretarul de partid s-au scuzat și au plecat la treburile lor,
rămânând a ne fi gazdă primitoare doar președintele de
sindicat și, bineînțeles, cabanierul Liviu, care, nu-i așa, era și
instructorul brigăzii artistice, proaspăta deținătoare a unui
premiu nemaiîntâlnit în istoria activității cultural – artistice a
fabricii. Curios să aflu cum arăta hruba unde își păstra vinul
Liviu, îi amintesc de vinișorul de Cotnari uitat în hruba din
beci de care pomenise atunci când ne invitase la cabană.
- Veniți cu mine! spuse Liviu, făcându-i semn și uneia din
Stele să-l urmeze, probabil pentru a aduce câteva sticle la
masă.
- Aveți grijă la cap, că dumnevoastră sunteți cam înăltuț și
tavanu-i cam jos, mă avertizează Stela, coborând treptele.
Liviu deschide ușa beciului și, într-adevăr, nu într-o hrubă, ci
undeva în partea stângă, așezate una peste alta, se odihneau
câteva navete cu Grasă de Cotnari, la vederea cărora Liviu
începe a se lamenta:
- Vai de mine și de mine, cine mama lu proces verbal o șters
sticlele astea tocmai acu! Dă fuga afară și adă o mână de colb,
spuse Stelei, să le prăfuim, eu o să adaug și niște pânză de
păianjen de prin colțuri și gata, or s-arate ca de pe vremea

30
marelui Ștefan. Tovarășul Costică n-o să ne spună, că-i de-al
nostru.
Revenim în restuarantul cabanei, Liviu ținând de o parte a
navetei și Stela de cealaltă, sub atenta mea supraveghere și
după ce o așază grijuliu pe masă se adresează celelalte Stele:
- Adă repejor un naprom să facem toaleta la sticlele astea, că
le-o fi de când stau așa! Astea le-am adus printr-o relație de
sus și le păstrez numai pentru ocazii speciale, spuse apoi
județeanului.
Ei, și ne apucăm noi, gospodărește, să acordăm atenția
cuvenită Grasei de Cotnari, ignorând total apa minerală de
Biborțeni care a rămas nedesfăcută pe masă și, dacă la început
vorbea județeanul și ascultam toți, după numai un ceas de
răsfăț bahic, vorbeam toți și nu asculta nimeni. Ba mai mult,
județeanul, instalat strategic între cele două Stele, s-a hotărât
să-și manifeste talentul de cântăreț de ocazie, lălăind niște
cântece de petrecere cu sărituri frecvente dintr-o gamă în alta,
chinuindu-l pe Liviu care umbla ca apucatul pe claviatura
acordeonului, doar – doar o găsi gama din care acesta își
răcnea cu patimă talentul. Apropiindu-se timpul de plecare,
deoarece ne îndreptam vertiginos către miezul nopții, iar a
doua zi aveam jurizare la Vatra Dornei, Liviu, vrând să
accentueze calitatea sa de gazdă primitoare, îi spuse
județeanului:
- Tovarășe preș', aici la mine la cabană, după cum ați observat,
este raiul pe pământ, așa că vă poftesc ori de câte ori doriți să
petreceți o clipă de liniște, singur, ori însoțit de vreo duducă,
pentru că de aici nimic nu răsuflă, la mine secretul este
asigurat… Mormânt! Ce se întâmplă, aici rămâne. Păi la mine
a fost și tovarășul cutare de la minister și tovarășul cutare de la
județ și tovarășul cutare de la miliție și…mormânt, nimic nu s-
a auzit!
Județeanul, datorită stării avansate de criță în care se afla, pe
moment nu s-a prins, dar a doua zi amintindu-și de vorbele lui
Liviu îmi spuse:

31
- Într-adevăr, o escapadă nocturnă la cabană la Liviu n-o va
ști nimeni decât eu, el și-ntreg județul.

Cheia succesului

În biroul secretarului de partid cu propaganda dă buzna

Bazil Cufureac, directorul Căminului Cultural, frământând
pălăria în mîini și zâmbind nenorocit:
- Săru'mâna, stimată tovarășă secretară!
Tovarășa Lenuș, nou unsă pe funcția de secretar cu
propaganda din comună, o tovarășă cu har, blândă ca un amurg
de lună mai, dar și dură ca un retefei de ulm, suferind uneori de
gingașe complexe, roșind ușor și neprevăzut, își ridică ochii din
documente, întrebând:
- Ce s-a întâmplat, Bazil, dau turcii?
- Nu dau turcii. Dau cei de la Comitetul Județean de Cultură
peste noi!
- În ce problemă?
- În legătură cu formațiile artistice care vor participa în actuala
ediție a Festivalului Național Cântarea României.
- Foarte bine.
- Cum foarte bine, că nu avem nimic?!
- Cum nu avem nimic? Păi, ce faci acolo la Căminul Cultural,
dormi pe tine? Cheia succesului stă într-o bună organizare
- Eu, tovarășa secretară...
- Niciun eu... Nu plecăm de aici până nu rezolvăm problema.
Dormim aici, trăim aici, murim aici, după care încropim un
spectacol pentru tovarășii de la județ. Cheia succesului înseamnă
muncă, muncă și iar muncă.
- Ușor de spus, greu de făcut! filozofează Cufureac.
32
- Las' că rezolv eu și treaba asta... Facem fișe de participare la
fiecare... Ce mare lucru? Doi-trei care cântă, doi-trei care
dansează, doi-trei... vreunul care recită bine avem?
- Da. Pe badea Mitică. E chiar acum la contabilitate.
- Ia adă-l aici! Cheia succesului depinde de ce spunem și cum
spunem!
Bazil Cufureac iese și după câteva minute apare în birou
trăgându-l după el pe recitatorul minune, menit să salveze
activitatea cultural-artistică a comunei.
- Așaaa, deci, numele? întrebă tovarășa Lenuș, pregătită să-i
completeze fișa de participare.
- Mitică... Mitică Bombonică!
- Bravo, bade Mitică, hai că ești dulce... Soția?
- Ioana!
- Născută...
- Da!
- Când, bade?
- Pe-ntâi iunie...
- Ei, pe-ntâi iunie... Păi, de ce-ți faci nevasta copil, bade... N-ai
găsit și dumneata o dată, așa, mai pentru o femeie?
- Da... Pe 8 Martie...
- Păi vezi? Așaaa, deci bade Mitică, dumneata reciți frumos, nu-i
așa...
- Ba-i așa... întărește Cufureac...
- Sigur că da... Așa că pentru spectacolul pe care îl pregătim
trebuie să reciți două poezii. Ai ceva?
- Numai una...
- Bade, intervine iar Cufureac, a zis tovarășa două, două!
- Numai una de George Coșbuc...
- Aha... Ia să vedem cum sună. Cheia succesului unei poezii e
cum sună la ureche. Zi-i!
- Pe umeri pletele-i curg râu...
- Stai! intervine tovarășa Lenuș. Cum adică pe umeri pletele-i
curg râu? Noi ne chinuim să-i tundem pe pletoși și dumneata vii
aici cu pletele pe umeri?
- Păi, așa a scris poetul! se justifică badea Mitică.
33
- Ce vorbești? Crezi că noi suntem puși aici să-i lăsăm poeții să
spună care și cum vrea? Cheia succesului e să spui ce trebuie și
nu ce vrei. Modificăm. O să spui așa: Pe umeri n-are pic de plete.
Ia s-aud!
- Pe umeri n-are pic de plete... bâiguie, badea Mitică.
- Perfect! Mai departe!
- Mlădie ca un spic de grâu...
- Nuuuu! Păi unde-i robustețea omului nostru de la munte?! Nu
merge... Schimbăm!...O să spui așa: Robustă ca un sac de grâu!
Zi-i!
- Robustă ca un sac de grâu..., zice badea Mitică, derutat.
- Așa, așa, mai departe!
- Cu șorțul negru prins în brâu...
- Na, na, na, na, e obscen... Adică noi ne ridicăm poalele-n cap?!
ce înseamnă asta, tovarășe? Să lăsăm poalele la locul lor. O să
spui așa: Cu șorțul lung până la glezne, chiar și mai lung! Ia s-
auzim de la capăt!
- Pe umeri n-are pic de plete -
Robustă ca un sac de grâu,
Cu șorțul lung până la glezne, chiar și mai lung,
O pierd din ochi de dragă...
- Da, asta cu pierdutul e bună. Să ne întărim vigilența tovarăși, să
nu lăsăm risipa să-și facă loc în activitatea noastră de zi cu zi.
Mai departe!
- Și când o văd, înnebunesc;
Și când n-o văd, mă-nbolnăvesc...
- Merge! Și asta cu înbolnăvitul e bună. Să se vadă lipsa de
preocupare a cadrelor medicale din dispensarul nostru comunal.
Auzi bade Mitică, da' una mai contemporană, nu ai?
- Vă spun eu una contemporană din zilele noastre, intervine Bazil
Cufureac, directorul Căminului Cultural.
- De cine?
- De Coșbuc...
- Coșbuc și mai cum? întreabă tovarășa Lenuș.
- George. George Coșbuc.

34
- Aha, știu, ăla care a scris numai una. Cam neinspirat tovarășul.
Da' poate asta-i mai bună. Ia zi-i!
- Vânturile vânturau,
Valurile vălureau,
Și povestea povestește...
- Nicio masă fără pește, tovarăși! îl întrerupe tovarășa Lenuș.
Este indicație venită de sus și merită s-o valorificăm. Cu poezia
am lămurit-o, cântărețe avem, pe Floarea de la statistică și pe
Catrinuța de la contabilitate, ca dansatori aducem o formație de
nuntași, numai că trebuie să bagi de seamă, tovarășe Bazil, că au
niște strigături cam buruienoase.
- Am în repertoriu niște strigături mai de viață nouă...
- Ia s-aud una!
Bazil Cufureac ia poziția regulamentară și urlă din rărunchi:
- Haide, lele, sara-n șură
Să te pup dulce pe gură!
- Păi, asta-i strigătură nouă, în spiritul partidului?! răbufnește
supărată tovarășa Lenuș.
- Poate o putem adapta, că-i bună, rău! încearcă s-o dreagă
Cufureac.
- Sigur că o putem adapta. Cheia succesului e să adaptăm
folclorul la directivele partidului. O să zicem așa:
Haide, lele, sara-n șură
Să-ți citesc dintr-o broșură!
Și uite așa a găsit tovarășa Lenuș cheia succesului, spunând
porumbei cu dezinvoltură, râzând cu gura până la urechi și
făcându-și un mic și discret titlu de glorie din ghinionul și
norocul ei nemaipomenit. De fapt, cheia succesului avea s-o
găsească mult mai târziu, abia după ce a luat-o comunismul la
vale, când ghinionistei noastre norocoase i-a pus Dumnezeu
mâna în cap.

35
Oul zburătăcitor

Doamnelor, domnișoarelor și domnilor nu vă lăsați duși în

eroare de aspectul pașnic, blajin și ușor zâmbăreț a unui
umorist. În spatele acelui zâmbet, de multe ori se ascund tot
felul de chestii terifiante, adică, în traducere liberă și mai pe
înțeles, TE-RI-FI-AN-TE.
Iată mă aliniez la tema curiozităților pentru a vă spune că
mult contrversata poveste cu oul și găina nu a fost clarificată
nici până în zilele noastre. Când nimic nu-i sigur, un singur
lucru este sigur: Că nimic nu-i sigur. Excepțiile întăresc
regula, deci cu siguranță există găini și cu certitudine există
ouă. Proveniența găinilor nu este relevantă în cazul nostru.
Poate fi o găină dintr-o fermă ultrasuperdotată, sau de la țața
Fruzina din ogradă. Totul e să facă ouă de aur. Substantivul
găină are și gen masculin: găinar. Aceștia au pus bieții cocoși
într-o postură delicată. Este adevărat că nici cocoșul nu face
ouă, dar le are teoretic în dotare. Găinarii nu au nici ouă în
dotare, nici nu fac ouă. Speră toată viața să prindă o găină care
să facă ouă de aur. Numai că aceste găini nu stau pe toate
gardurile.
Fiind văzute pe gardul parlamentului, mulți găinari au dat
buzna în curte cu mari speranțe în suflet. Cum norocul este orb
și conform proverbului: “Prost să fii…tupeu să ai”, cei mai
îndrăzneți găinari au prins găini cu ouă de aur, iar cei mai
mămăligiți au prins doar găini cu ouă de argint. Oul,
substantiv de genul neutru, nu are nici masculin, nici feminin.
Masculinii în ultimul timp sunt într-o mare criză de ouă,
pe când femininile vin tare din urmă. Nu s-ar putea vorbi de o
masculinizare a femininelor, ele au ouă pur și simplu din
naștere. Iar ca să faci ce face ele nici nu poate fi vorba dacă nu
ai cuafrag la purtător. Majoritatea găinarilor scurmă tot timpul
și dau cu ciocul peste tot.
36
 Neavând propriile lor ouă, găinarii, ar vrea să stea pe ouăle
altora. Această operațiune nu le reușește întotdeauna, ba sunt
cazuri când sfârșesc în papricaș penal, iar ceaunul fiind
suprapopulat, devin cocoșiți de cocoșii adevărați, până obțin
de la doctor o patalama din care să rezulte că nu suportă
ceaunele cu zăbrele.
Dintr-un instinct de haită inexplicabil în aparență, se
asociază între ei, formând adevărate bresle găinărești și
clocesc foarte bine fiecare mișcare înainte de a ciuguli pe
săturate. Pentru a nu înțelege puișorii cum funcționează
sistemul, mai organizează lupte aranjate prin mass-media și
cântă un “cucuriguuu!” cît se poate de fals împotriva corupției
să se audă până la Consiliul Europei că se străduiesc din
răsputeri să asigure bunăstarea întregului coteț.
De atâta bunăstare, puicuțele nu mai știu ce să facă și ies
să-și exprime mulțumirea pe șoselele de centură,
împiedicându-se pentru niște mălai simbolic, fără să le alerge
nimeni. Singurele dăți când sunt alergate, pentru a nu fi
obosite prea tare, cad la înțelegere cu curcanii ca să fie lăsate
în pace contra unei cotizații, care are și rol de taxă de
protecție. Legea puicuțelor nu se votează încă, pentru că în
acest caz, mălaiul se decolorează, și din negru devine alb.
Fiind alb, sare ușor în ochii porumbeilor fiscali, iar cu aceștia
găinarii serioși nu discută. Acești porumbei fiscali sunt de o
ferocitate extremă. Pofta lor de mălai fiind foarte mare, îi
ciugulesc pe puișori până la sânge, iar în unele cazuri îi
mănâncă de vii. Staff-ul păunilor îi folosesc ca pitbulli pentru
puișorii de rand, iar găinarilor favoriți le dau tot felul de scutiri
și eșalonări. Cei care cotcodăcesc aiurea și nu respectă
partitura sunt ajutați să răgușească și sunt lăsați fără pene,
pinteni și creastă. Fiind fără apărare în scurt timp îi papă gaia.
Găinarii de culoare închisă, altădată mari lăutari, vor
programe de reintegrare în societate fără a renunța la vechile
obiceiuri cum ar fi ciorditul de găini. Și nu numai că nu au
renunțat, dar s-au extins cu obiceiurile prin toată Europa,
făcând lobby negativ cotețului național.
37
 Găinile negre sunt o specie mai evaluată. Ele se înmulțesc
prin puradei, care de mici au gena cerșitului în sânge, iar mai
apoi devin chipul și asemănarea părinților. Marele defect
recunoscut al acestei specii este alergia la muncă. Până acum
nu s-au găsit remedii și trăiesc bine, mersi.
După cum ați observat nici în rândul înaripatelor nu umblă
câinii cu colaci în coadă. Dar fiind zburătoare, au o șansă în
plus. Nu le convine….își iau zborul. Ar fi ideal să poată zbura
din faza de ou. Ce frumos ar fi să zboare toate ouăle în
străinătate și să se întoarcă acasă puicuțe și cocoșei gata
realizați, cu educație bună și cu posibilități materiale de
invidiat.
De mâine mă apuc să studiez aerodinamica oului și după
Oul lui Columb, va urma Oul lui Tiron, oul zburătăcitor. Când
îmi brevetez invenția, vă anunț.

Consultația

Doctorul Sebastian Vâzdoagă stătea tolănit în fotoliul din

cabinet savurând o cafeluță și trăgând cu sete dintr-un trabuc
aromat. Gândurile îi zburau la corpul superb cu mișcări de
felină a maseozei tailandeze de la stabilimentul de masaj erotic
al prietenului său Bulbucea, irezistibila ispită , de un
profesionalism remarcabil, care îl făcuse să se simtă cu
douazeci de ani mai tânar.Fu trezit din această plăcută
preocupare de o bătaie directă în ușă.
- Intră, spuse doctorul schimbandu-și trabucul în colțul
gurii.În cabinet își facu apariția un omuleț slab pe care
hainele stăteau ca pe cuier care îl salută cu considerație:
- Să trăiți numaidecât dom’ doctor!
- Bună ziua! Luați loc. Dumneata ești…
- Ăla cu tusea…
38
- Așa, așa, cu tusea tabacică. Îmi amintesc. Ei, cum mai
tușiti?
- Mulțumesc bine.
- Asta-i rău. Mai fumați?
- Numai două pe zi.
- Două țigări?
- Două pachete.
- De care?
- “Carpați” fără bucșă.
- Rău, foarte rău.
- Știu că-i rău, dar de altele nu-mi permit. Problema e ce mă
fac cu tusea?
- Asta-i foarte simplu. Să știi că tusea dumitale se datorește
celui mai mare dușman al plămânilor care este țigara.
Această otrava este… unde este?...
- La dumnevoastră în gură…
- A, da, mulțumesc. Așadar fumatul distruge plămânii,
ficatul,… Apropo, ficatul te doare?
- Nu, mă taie.
- Ei, atunci să te vadă și un internist.
Formă un număr la telefon și îl chemă pe doctorul Feșteleu
de la interne. După câteva minute doctorul Feșteleu își făcu
apariția și după ce palpă abdomenul omulețului flueră:
- Fiu-fiu…
- E fiu-fiu bine, sau fiu-fiu rău? Intrebă omulețul…
- E fiu-fiu de tot, răspunse internistul.
- Aoleu, e chiar așa de grav?
- Păi dumneata nu vezi? Ficatul balonat, stomacul șifonat,
ce mai, îți trebuie o reparație capitală. Cu inima cum stai?
- Aproape stau.
- Cheamă-l pe doctorul Prișniță de la cardiologie, să-l vadă
și el !
Ascultător, doctorul Sebastian Vâzdoagă se folosi din nou
de telefon și, imediat doctorul Prișniță intră vijelios în
cabinet.
- Salve și mii de bombe! Care-i problema?
39
 - Dumnealui se plânge că-l lasă inima
- Ia să vedem,… îi așeză stetoscopul în dreptul inimii și
ascultă cateva secunde… păi, da… Divorțul este
imminent… Fumează mult?
- Foarte mult.
- Păi bine omule, dumneata n-ai auzit că fumatul e dăunator,
întrebă doctorul Prișniță, trăgând cu sete din Kentul
soperlong?
- Că tutunul este cancerigen, adaugă doctorul Feșteleu
scuturând scrumul țigarii in scumiera de bronz de pe
birou….
- Aoleu, îngăima omulețul …
- Că o singură picatură de nicotină este suficient să omoare
un cal, mai spuse și doctorul Vâzdoagă, mutându-și
trabucul dintr-un colț al gurii în celălalt…
- Vai de mine ….
- Singura dumitale salvare este să renunţi imediat la fumat.
Ai înţeles?
- Ai auzit?
- Te-ai lămurit?
- Am înteles, am auzit, m-am lămurit, spuse omuleţul,
sfaturile dumneavoastră am să le ţin minte toată viaţa…
- Ei, înseamnă că munca noastră de lamurire n-a fost în
zadar, concluzionă doctorul Feşteleu…
- Domnilor doctori, îl întrerupe omuleţul...
- Ce este? Mai ai vreo întrebare în legătură cu fumatul?
- Da. Nu aveţi o ţigară în plus ca eu le-am terminat…
Doctorii se prăbuşiră la pământ ca loviţi de trasnet.
Omuleţul porni calm spre ieşire. Ajuns la uşă se opri, se
întoarse şi privi încă odată spre doctori spunând:
- Ca să vezi, au uitat să-mi spună că fumatul afectează şi
sisistemul nervos… Măi şi ce frumos mă lămuriseră… Dar
nu-i nimic, mă duc să-mi iau nişte ţigări şi mâine vin iar să
luptăm împotriva fumatului.

40
Nelu Plantonelu

Nu mă obidiţi oameni buni... Domnule pe mine mă

cheamă Nelu....Nelu Plantonelu şi vreau să vă întreb până
când... Până când o viaţă aşa... Vreau să vă spun că sunt elev
în anul întâi la Colegiul Militar „Ștefan cel Mare” –
Câmpulung Moldovenesc şi că la noi viaţa e grea pentru cei
din anul întâi. E grea pentru că... păi da...Vine gradatu’...Vine
gradatu’... ştii... aşa... „Bă, de ce-ai aruncat hârtii pe jos?...
Cinci plantoane!”... „Păi, nu am aruncat eu”... „Păi de ce nu ai
aruncat?... Încă zece!”... „Păi, de ce?”... „De-aia!... Să fac eu
cecetări să-l găsesc pe ăl de-aruncă, când tu eşti la îndemână?”
Şi uite-aşa am ajuns să mă cheme Plantonelu... Am la
plantoane de executat, că îmi ajung până la terminarea
colegiului... Dom’le, dar cel mai frumos lucru, moment de zi
din viaţa de elev militar, e noaptea, atunci când trebuie să-ţi iei
plantonul în primire... Păi da... Te trezeşti la fără două minute,
te uiţi pe noptieră, vezi că ţi-a furat ceasul, mai dormi pân’ la
şi-un sfert. Apoi îţi iei căciula-n cap, zece perechi de ghete ale
gradaţilor în braţe... trebuie lustruite, nu?... Uşa-n freză, că
intră schimbul la culcare... Nu trebuie să te superi pe bietul
coleg... Îl mângâi frumuşel pe căpuşor, când ieşi pe uşă arunci
smocul de păr pe culoar, că dimineaţă îl vede gradatul şi-ţi
îmbogăţeşti zestrea de plantoane... Şi începi să execuţi
serviciul de planton... Şmotru la ghete şi... după aia te
gândeşti... Păi unde să te gândeşti?!... Acasă te gândeşti, nu?
Că ai familie grea... fraţi, surori... Uite Loredana e în clasa a
unşpea... mai are cinci-şase ani şi termină liceul... Beatrice e la
facultate... să-şi aştepte prietenul care e student acolo... Dar cel
mai mult şi mai mult mă gândesc la fraţii mei... Am trei. Am
un frate care-i soră... la spital, unul şofer şi al treilea profesor,
profesor de „mate”... Pe ăsta de-i profesor de „mate” l-am
rugat: Măi frățioare, știi că o iubesc pe Silvica încă de pe când
41
eram la grădiniță. Ajută-mă să-i scriu o scrisoare de dragoste,
da o scrisoare – așa – de să pice în extazul din spatele
șopronului… Nu am timp, dar ia de aici… Și-mi dă o copie
după o scrisoare pe care o expediase către iubita lui… O am…
Aici…Aha... Am găsit-o…I-auzi:

„Mirabella, logaritmul inimii mele, făptura ta

paralelipipedică mi-a căzut secantă la inimă. Din clipa când
privirile noastre s-au intersectat, când stânga ta a atins
tangent dreapta mea, plecată perpendicular pe calota
obrazului, extrăgându-mi rădăcina care mă chinuia de atâta
vreme. Vai, Mirabelo, ce corp geometric ai! Cu două picioare
ca două axe rectangulare, ipotenuza vieții mele, vino să te
cuprind între catete.”

Ei, ce ziceți? Dar cum să-i scriu eu așa ceva?! Dacă nu le

are cu matematica nu înțelege nimic din scrisoare… Și-apoi pe
iubita mea nici nu o cheamă Mirabella. O cheamă Silvica. Nu,
nu merge. L-am abordat cu aceeași rugăminte pe fratele care
este șofer… Acesta era și mai grăbit… Așa că mă
blagoslovește cu o copie a unei scrisori adresate viitoarei lui
neveste… Și pe asta o am pe-aici prin buzunare… Uite-o… I-
auzi:

„Mercedesa, volanul inimii mele. De când mi-ai căzut în

raza farurilor, nu mai sunt sigur pe direcție. Ador caroseria
ta voalabilă, cu părul tău ca uleiul 315, care îți curge în
valuri până la… până la țeava de eșapament. Mi-a claxonat o
vecină că te-a văzut remorcată de unul cu cifră octanică mai
mare. Păi bine mamă, eu cu reparația capitală și altul cu
rodajul?! Tu crezi că dacă îți dai kilometrajul înapoi, eu te
iau de nouă? Mâine o să vin la ai tăi să-ți cer caroseria, să
parcăm în față la primărie, să obținem același număr de
circulație, să fii remorca mea pe viață. Îți jur pe crucea mea
cardanică, al tău cu toate bujiile…Vasile!”

42
 Păi spuneți și dumnevoastră. Cum să-i scriu așa ceva?! Și,
dacă am văzut că din scrisori reiese caracterul profesiei pe
care o au, m-am hotărât să-i scriu și eu Silvicăi o scrisoare din
care să reiese caracterul profesiei de militar. I-auzi:
Silvico, kalașnicovul sufletului meu, îți raportez că te-am
încorporat în cazarma inimii mele. Abia aștept să vin în
permisie și la raportul de seară din spatele șopronului, să-mi
iau rația de pupături cu tot cu bonus. Aștept cu nerăbdare să-
ți îmbrățișez mecanismul de dare a focului, să te mângâi pe
încărcător și să-ți percutez un sărut la gura țevii. Al tău cu
toate plantoanele.
Nelu….Nelu Plantonelu!

Ei ce ziceți? Cu asemenea lirism cazon precis o dau pe

spate.
Acum vă las. Plec, plec să-mi sporesc zestrea de plantoane. Ne
vedem la schimbul doi că pe acesta mi l-am ales, unu și trei
fiind ocupat. Hai să trăiți!

Ion Filipciuc

Născut: 06.03.1942 – Costișa, com. Frătăuții Noi, jud.

Suceava
Scriitor. Membru al Uniunii scriitorilor din România,
filiala Iași.
Studii: Facultatea de Filologie de la Universitatea „Al. Ioan Cuza” din Iași.
Doctor în specialitatea poetică și stilistică, la Universitatea „Al. Ioan Cuza”, cu
teza Constante stilistice și semnificații arhaice în „Miorița”. Profesor de limba
și literatura română La Școala nr.1 Costișa, Com. Frătăuții Noi (1966-1971);
Profesor îndrumător, cercul literar și foto-cinematografic, la Casa Pionerilor
Rădăuți (1971-1977);profesor la Casa Pionerilor din Câmpulung Moldovenesc

43
(1977-1990);profesor de limba și literatura română la Șc. Gen. Nr. 3 și Liceul
„Dragoș Vodă” din Câmpulung Moldovenesc (1990-2001)
Debut: 1968 – Zori noi, Suceava, după care colaborează cu foarte multe
publicații literare cu proză, versuri, studii. A scris peste 150 de articole de istorie
și critică literară. Contribuie la realizarea unor filme documentare: Vin caii și ne
mângâie (1973), Cărările din Păltiniș.
Distins cu: Premiul Eminescu la Festivalul M. Eminescu de la Turnu Severin
(1988); Premiul pentru publicistică la zilele presei bănățene (1997)
Bibliografie: Versuri, proză, eseuri: Răboj (poezii), București, ed. Litera, 1976,
60 p.; Mândră floare-i norocu. Doine și cântece (Antologie, prefață și
bibliografie), București, Ed. Minerva, 1980; Compunere cu portocale
(povestiri), București, Ed. Ion Creangă, 1983, 108 p.; Vămile cireșului
(povestiri), București, Ed. Albatros, 1983, 142 p.; Mânzul cu stea în frunte
(roman), București. Ed. Ion Creangă, 1984, 160 p.; Și pietrele curg (legende și
povestiri), București,Ed. Sport-Turism, 1985, 191 p.; Moara din Costișa, Stanțe,
ed. a II-a, Târgoviște, Ed. Macarie, 1994, 64 p. (Premiul F.C.B.); Apocrife
(versuri), Iași, Ed. Bucovina, 1999, 67 p.; Semne și minuni în tradiția
românească, Câmpulung Moldovenesc, Biblioteca Miorița, 2009, 168 p.;
Potcoave pentru pureci cu disabilități siderale (eseuri), Câmpulung
Moldovenesc, Biblioteca Miorița, 2010, 236 p.
Critică și istorie literară, lingvistică: Asupra cuvântului Noroc (1998); Înspre
alt Eminescu (1999); Drumul împărătesc al poetului (1999); Lăcrămioarele
învățăceilor… și Eminescu (2001); Miorița și alte semne poetice (2002);
Simptomuri politice în boala lui Eminescu (2005); „Bucovina literară Cernăuți,
1942-1944 (triptic documentar) „Trudind penița” sub vraja păsării cu clonț de
rubin (2013); Liviu rebreanu prin Bucovina (2016); Generalul Iacob Zadik în
Bucovina (2018); Temeiul Unirii Bucovinei cu Regatul României (2018).

Vasile Alboi - Șandru

Vasile Alboi-Şandru – născut în 14 octombrie 1880, în
familia gospodarilor Simion şi Irina Alboiu din Cîmpulung
Moldovenesc, Capu Satului, unde copilul învaţă în şcoala
primară, după care îşi ajută părinţii în trebile gospodăriei pînă
la vîrsta cătăniei, cînd pleacă în oştirea „drăguţului de împărat
de la Viana”, iar după lăsarea la vatră, cam pe la treizeci de
ani, se însoară cu Elisaveta Gavrilescu, tînără şi robace, cu
care va avea cinci odrasle: Zenovia, cu studii de limbă
franceză, căsătorită Bradel; Irina, devenită învăţătoare şi
profesînd la şcoala primară din Capul Satului, căsătorită
Talpă; Mihai, cu studii politehnice la Timişoara, inginer
mecanic la Întreprinderea „Tractorul” din Braşov; Alexandru,
44
născut în 4 august 1914, în Câmpulung Moldovenesc, cu
şcoala primară şi liceul „Dragoş Vodă” din acelaşi oraş, studii
politehnice la Timişoara (1932-1937), absolvent al Şcolii
Superioare de Chimie şi Metalurgie din Grenoble, Franţa,
bursier (1939-1940) al statului francez, director al unei fabrici
din Cernăuţi şi, după al Doilea Război Mondial, al alteia din
Bucureşti, părăsind România în februarie 1948, traversînd
Europa şi stabilindu-se în Caracas, Venezuela, iar mai apoi la
Miami, SUA, de unde se va întoarce în Bucovina abia după
evenimentele din decembrie 1989. Cel mai mic dintre băieţii
lui Vasile Alboi-Şandru, pe nume Simion, a perpetuat munca
în gospodăria părinţilor, în ciuda condiţiilor precare instaurate
de regimul comunist, care confiscă parte din proprietăţi, din
Capu Satului, de pe muntele Radu şi de la Lucina.
Munteanul Vasile Alboi-Şandru a fost ales în adunarea
cîmpulungenilor, duminică, 3 noiembrie 1918, nu chiar din
întîmplare, ci pentru vrednicia sa de om harnic şi cinstit, în
delegaţia condusă de sublocotenentul Traian Roşu, care ajunge
în ziua de 5 noiembrie 1918 în oraşul Fălticeni şi prezintă
generalului Neculcea doleanţele cîmpulungenilor de a fi
ocrotiţi de armata română împotriva soldaţilor austro-ungari ce
se deplasau în pîlcuri dezorganizate spre Ardeal şi devastau în
calea lor, pricinuind pagube locuitorilor din satele şi oraşele de
pe valea Moldovei pînă la Vatra Dornei; remarcîndu-se prin
vorbă aşezată şi straiele-i bucovinene de la munte, Vasile
Alboi-Şandru va participa şi la Congresul General al
Bucovinei din 28 noiembrie 1918, intrînd şi în delegaţia
pornită de la Cernăuţi la Iaşi spre a înmîna regelui Actul Unirii
Bucovinei cu Regatul Român, iar a doua zi, 1 decembrie 1918,
ajunge la Palatul Regal din Bucureşti, unde Regele şi Regina
oferă delegaţiei, guvernului român, persoanelor oficiale un
banchet, cînd se vor spune cuvinte memorabile, între care şi
cele rostite de Vasile Alboi-Şandru: „Nu era cu putinţă
România Mare fără Mica Bucovina”.

45
Ulterior, Vasile Alboi-Şandru face parte dintr-o comisie
interimară, la 18 februarie 1922, ales primar al oraşului
Cîmpulung, între 1922-1924, cînd contribuie şi la
împroprietărirea echitabilă a cîmpulungenilor prin reforma
agrară din 1924. Figură emblematică a vechilor răzeşi din
„republica ţărănească a Câmpulungului”, despre care scrie şi
Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae (1716), îmbrăcat
totdeauna în straiul strămoşilor – cămaşă albă ţesută în casă,
bondiţă din piele de oaie, cu prim negru ţest de harnica
nevastă, cu iţari sau berneveci în picioare, cu suman negru
între umeri şi căciulă de miel pe cap, sprincene arcuite şi ochi
inteligenţi, chip frumos străjuit de o mustaţă bogată – …A
murit în ziua de 23 noiembrie 1959, în casa pe care şi-a
ridicat-o cu mîinile lui, şi a fost înmormîntat în Cimitirul
Bisericii cu hramul Naşterea Maicii Domnului din Cîmpulung
Moldovenesc (Vasile Sfarghiu, Otilia Sfarghiu, Câmpulungul
Moldovenesc – Vornici şi primari de-a lungul timpului,
Editura AXA, Botoşani, 2009, p. 88-96).
Nu ne rămâne decât regretul că prof. Ioan Bileţchi n-a reuşit să
definitiveze lucrarea Din istoricul Câmpulungului
Moldovenesc, rămasă în manuscris (1962), în mai multe
caiete, şi dactilografiată de un fost elev, Gheorghe Ungureanu,
în patru exemplare, într-un volum de 392 pagini. Regretul,
întrucât paginile în care autorul evocă întâmplările când s-a
săvârşit unirea ocolului Câmpulung cu Regatul Român
probează un talent literar care nu se întrevedea în diferite
articole cu care profesorul câmpulungean colabora în acei ani
la „Glasul Bucovinei”.
Ioan Bileţchi-Albescu aminteşte în Din istoricul
Câmpulungului Moldovenesc şi „Familia Alboiu – din care
descinde Vasile Alboi-Şandru, – precizînd: Nu e prea veche,
reprezentanţi de ai ei nu apar în acte de proprietate. Ele pot
însă să existe, dar nu au fost nicăiri publicate. Abia
numărătoare austriacă din 1786 ne-o scoate la iveală prin
trei birnici proprietari de case: Ion, cu slujba de panţir,
46
Simion şi Vasile. / În 1790, Simion avea pe lângă casă şase
vite mari, iar Vasile numai patru. Şi unul şi altul plătea în
acest an un bir de 5 lei. Se presupune deci că nu erau
sărmani. Nu erau nici fraţi, nici în raport de tată şi fiu. Un rol
politic sau social, familia nu a jucat. Numele de botez vechi
revin până în zilele noastre, când întâlnim pe un Dumitru şi
Ion al lui Simion în 1911, pe un Nicolai a lui Simion în 1908,
pe Nicolai şi Vasile a lui Ion în 1928, pe Ion a lui Nistor în
1926, pe Simion a lui Constantin în 1907. Nicolai a lui Simion
a fost membru în consiliul comunal din 1909. Astăzi sunt vreo
17 familii cu acest nume” (ms. dactilo. cit., p. 26-27).
În anii de după Unire, Vasile Alboi-Şandru face parte dintr-o
comisie interimară, la 18 februarie 1922, este ales apoi primar
al oraşului Câmpulung, între 1922-1924, când contribuie şi la
adunarea din 1923 pentru împroprietărirea muntenilor prin
reforma agrară din 1924.
Cum văzuse la Cernăuţi, Iaşi ori la Bucureşti că poporul ştie
cum să-şi rostească năzuinţele şi dreptatea, Vasile Alboi-
Şandru organizează o adunare poporală în Câmpulung, „ţinută
în ziua de 15 ianuarie curent, la care au luat cuvântul d-nii:
Deputat Iorgu G. Toma, prof. Dr. Catalin, primarii V. Alboi-
Şandru din Câmpulung, Petru Forfotă din Dorna, Nistor
Andronicescu din Fundu Moldovei, apoi Dr. G. Aliverescu ş.
a.”, în urmă căror discuţii s-a votat şi trimis „Dlor Ion I. C.
Brătianu, preşedintele Consiliului, Al. Constantinescu,
Ministrul Agriculturii şi Domeniilor, şi Dr. I. Nistor,
preşedinte al Partidului Democrat al Unirii”, următoarea
MOŢIUNE:
„Locuitorii din Judeţul Câmpulung şi Dorna, adunaţi astăzi,
la 15 ianuarie 1923, în adunare poporală în Câmpulung,
neputând lua parte în mod legal cu populaţia de la ţară la
beneficiile reformei agrare, cerem cu insistenţă ca
recompensă pentru reforma agrară făcută la şes, să fim
preferaţi la exploatarea pădurilor din fondul bisericesc
47
înaintea tuturor comercianţilor, dându-ni-se din mână liberă
lemnul ce se va vinde din pădurile fondului bisericesc, care
este moştenirea noastră de la strămoşi.
Totodată cerem reprezentanţilor noştri, în frunte cu şeful
Partidului Democrat al Unirii, d. Ministru Nistor, şi în special
senatorului nostru, d. Dr. Carabiovschi, ca personal să
intervie pe toate căile legale pentru obţinerea acestor
drepturi” („Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 17 ianuarie 1923, p.
3) – semnată de „Preşedinte: Vasile Alboi-Şandru”.
Cum s-a urmat această solicitare şi ce drepturi au primit
câmpulungenii de la autorităţile României Mari nu prea avem
mărturii scrise.
Ion Dominte, corespondentul ziarului „Bucovina” din
Cernăuţi, are prilejul, în vara anului 1942, să discute cu
fruntaşul gospodar Vasile Alboi-Şandru din Câmpulungul
Moldovenesc şi îi va informa pe cititori:
„Membru al Constituantei Unirii în anul 1918, fost primar al
oraşului Câmpulung, mare proprietar, având o gospodărie
modernă din toate punctele de vedere şi o stână cu peste 200
de oi ţurcane, corcite anume cu rasa Caracul, pentru obţinerea
unei rase superioare de oi, adaptabilă climei muntoase,
proprietar al unei mori sistematice la Câmpulung şi al unei
fabrici de cherestea la Valea Putnei, este un om cu experienţă
încă de multă vreme pe terenul economic şi ai ce învăţa de la
el, oricâte diplome ai avea în buzunar.
Dar d-l Vasile Alboi Şandru mai este şi fruntaşul acelei
delegaţii de patru ţărani din cele patru provincii româneşti,
Bucovina, Basarabia, Transilvania şi Vechiul Regat, pentru a
depune câte o mână de pământ la mormântul lui Louis
Barthou, fostul ministru de externe al Franţei, ucis la Marseille
odată cu regele Alexandru a Serbiei.
Vizita d-sale la Paris, care l-a reţinut acolo mai multe
săptămâni, este pentru acest fruntaş ţăran o nouă şcoală a
48
lumii, căci acolo li s-au explicat continuu, pe teren, toate
monumentele de artă, toate întreprinderile mari industriale,
comerciale, financiare, publice şi particulare, de tot felul, apoi
realizările ce le poate înfăptui un mare centru ca Parisul, pe
care germanii, ca inamici, din simţ de demnitate şi din
consideraţie faţă de oraşul Luminii, au căutat să-l cruţe şi să-l
apere, pe când englezii îl distrug ca vandalii inconştienţi de
valoarea Romei antice.”
Unirea Bucovinei cu Regatul România este însă limitată – deşi
momentul redobândirii Bucovinei şi Basarabiei în vara anului
1941 ar fi fost un bun prilej de aducere aminte – la
Constituanta din 28 octombrie 1918, iar faptele mai
semnificative – moţiunea locuitorilor din Câmpulung,
delegaţia către armata română din Fălticeni, Congresul
General al Bucovinei din 27 noiembrie 1918, delegaţia ce se
înfăţişează guvernului de la Iaşi, cu moţiunea Congresului
General al Bucovinei, sau călătoria la Bucureşti şi dineul
oficial oferit de Regele Ferdinand – au scăpat atenţiei
reporterului şi lipsindu-i pe cititorii din anul 1942 de pilda
vigurosului patriotism din partea unui om simplu.
Însuşi Vasile Alboi-Şandru povestea cu zgîrcenie, după
douăzeci de ani de la evenimente, cele petrecute în Cernăuţi,
unde a fost un factor activ, reprezentînd muntenii din
Cîmpulung, dar nu pomeneşte decît despre Congresul General
al Bucovinei din 28 noiembrie 1918:
„[…] Dară cu toate acestea, Consiliul Naţional Român în
frunte cu regretatul Iancu cav. de Flondor au pregătit Unirea
Bucovinei şi au chemat pe toţi Românii de bine pe ziua de 28
Noiembrie la o mare adunare în Sala Sinodală. […]
După terminarea acestei adunări îmi amintesc de plecarea
delegaţiei la Iaşi pentru a preda actul Unirei Majestăţei Sale
Regelui Ferdinand I şi cu câtă bucurie ne-a primit Majestatea
Sa stând cu fiecare din noi de vorbă, iar de bucuria ce I s-au
făcut aducându-se la cunoştinţă modul cum s-a hotărît,
49
întreaga delegaţie a fost invitată la Bucureşti pentru a lua
parte la întrarea triumfală a M. M. Lor în Capitală.” (Vasile
Alboi Şandru, Amintiri din ziua Unirii, în culegerea lui Ion I.
Nistor, Amintiri răzleţe din timpul Unirii, Cernăuţi, 1928)
În Arhivele Naţionale din Bucureşti – Fond Iancu Flondor, nr.
945, dosar 32, file 418-418v-419, text scris cu cerneală neagră,
pe coală de hîrtie A4 (27×19 cm) îndoită –, se păstrează o
scrisoare către Iancu Flondor, preşedintele Consiliului
Naţional Român din Bucovina, şi textul, ce aşteaptă să fie
cunoscut de aproape un veac, are prospeţimea şi naturaleţea
vorbei româneşti rostite de omul simplu:
„Prea stimate Domnule preşedinte!
După cât am înţeles acum, în timpul din urmă, ar fi de ocupat
postul de jerent la comuna oraşului Câmpulung, cu o altă
persoană, care să ţie în mâni frânele comunei până la
alegerile viitoare.
De aceasta m-aş îndrepta cu rugămintea cătră D-voastră, că
dacă este aceasta adevărat, să nu ni să mai trimită un om
care este străin de comuna noastră şi nu ne cunoaşte, ca de
pildă cum au făcut totdeauna fostul guvern austriac.
Ci v-aşi pofti să ne denumiţi pe unul de ai noştri, din
Câmpulung, care cunoaşte pe fiecare şi l-aşi pune în
propunere pe Dl Ion Anghel, care îl cunosc de un bărbat
vrednic şi cu dreptate şi cea mai bună dovadă o avem despre
D-lui, căci în timpul de 13 luni cât au fost D-lui ca jerent al
comunei oraşului Câmpulung, pe vremea ocupaţiei ruseşti, au
fost stâlpul cel mai puternic al întregului popor de la munte şi
nu numai din Câmpulung ci şi din împrejurime, care poporul
nu-i vrednic să-i mulţumească pentru truda D-sale.
D-lui şi-au făcut datoria cu mult mai mult decât s-au cerut. Şi
dacă D-lui, în timpul când eram ocupaţi de duşmani au avut
atâta energie, când oficerii ruşi îl ameninţau că-l trimite în
Siberia şi cu câte altele, D-lui nu s-au lăsat înduplecat de
50
ameninţările lor, ci au purces pe calea dreptăţii totdeauna
alergând în toate locurile unde era nevoie ca să-l apere pe
bietul nostru ţăran.
D-lui au fost cel mai bun scut al averei ţărăneşti pe timpul
ocupaţiei, cred că acum ar fi cu mult mai mult fiind că astăzi
nu-l mai ameninţă nimene, ba chiar ni-ar face mari service
comunei noastre.
Cu mult respect,
 Vasile Alboi Şandru
 Câmpulung”

Pe urmele maiorului Anton Ionescu

În căutarea unor documente care să-mi probeze momente

semnificative din viaţa maiorului Anton Ionescu, cel ce intră
cu un pluton de grăniceri în Bucovina, în dimineaţa zile de
miercuri, 6 noiembrie 1918, şi arborează întâiul steag tricolor
pe turnul primăriei Suceava, făcând astfel primul pas în unirea
Bucovinei cu Regatul România, am cerut ajutorul unor
vâlceni, între care prof. Emilian Popescu, chiar din satul
Recea, comuna Vaideeni, judeţul Vâlcea, a depistat câteva
fotografii ale ofiţerului Anton Ionescu, precum şi ale fratelui
acestuia, Ion Constantinescu.
Mai mult, prin bunăvoinţa doamnei Gilda Ionescu şi eforturile
doamnei Tania Vlădescu din Bucureşti, a primit un set de
valoroase documente: cartea poştală prin care Ministerul
Apărării Naţionale, Direcţia Personalului, îl înştiinţează pe
locotenent-colonel Ionescu Anton, strada Cuza Vodă nr. 2 din
Bucureşti, că prin Înaltul Decret No. 4041/939 a fost înaintat
la „gradul de locot-colonel în retragere pe data de 15
Noiembrie 1939, conform prevederilor art. 22 din Legea
51
Oficiului Naţional I. O. V.”; dovada de la Ministerul
Prevederilor Sociale, Comisia Medicală de Expertiză a
Capacităţii de Muncă, Secţiunea Raionului Tudor
Vladimirescu, Bucureşti, „Extras din Procesul-Verbal Nr. 71
din 25 I-1955, CEC 21888”, prin care Ionescu Anton a fost
examinat de „comisia de expertiză a capacităţii de muncă la
data de 25-I-955 şi a fost încadrat în gradul III (trei) de
invaliditate. […] Cauzele invalidităţii Boală de
război/ Diagnosticul Emfizem pulmonar./ Debilitate fizică”; 7
(şapte) copii xerox după fotografii, între care una portretul
maiorului Ionescu Anton la Suceava, cu dimensiunile celei
oferite Primăriei din Suceava, după 6 noiembrie 1918, cu
imaginea de 22 x 16 cm, iar paspartout de 3 cm (sus) + 3 cm
(stânga), + 3 cm (dreapta) şi 8 (jos), şi explicaţia autografă:
„Hărăzită mi-a fost fericirea… ceasul reîntregirii neamului”,
probă că această fotografie a fost în redacţia ziarului „Gazeta
Bucovinenilor” din 1 decembrie 1936; o fotografie (17 x 12
cm) a lui Anton Ionescu în uniforma cu gradul de locotenent-
colonel, din 1939; manuscrisîn creion negru, 8 file, faţă şi
verso, intitulat Intrarea trupelor române în Bucovina, Alipirea
ei; textul dactilografiat Intrarea trupelor române în Bucovina.
Unirea, cu semnătura Col. Anton Ionescu, 14 pagini A4 (30 x
21 cm), pe o singură faţă, având corecturi şi adaosuri în
cerneală albastră şi neagră (1974).
Printre asemenea documente avem şi un concept de
scrisoare către Ene Ţurcanu, secretarul Sfatului Popular al
Regiunii Suceava, din vara anului 1964. Text pe care îl
reproducem, întrucât rezumă evenimentul petrecut în Suceava
în ziua de miercuri, 6 noiembrie 1918, şi nu numai:
Stimate şi scumpe / Domnule şi Tovarăşe / Ţurcanu,
Prim secretar al Comit[etului] executiv / al Sfatului Popular
al Regiunei Suceava
Mă găseam în provincie cînd am citit în jurnale că aţi făcut
parte din delegaţia care a vizitat recent Bulgaria şi am
52
regretat foarte mult că n-am putut să vă văd la Bucureşti
pentru a vă cunoaşte şi a înnoda amintiri vechi ce le-am avut
cu ing. silvic Ţurcanu din Cernăuţi, unde am stat 10 ani şi mi-
a fost un bun prieten.
Care erea şi este scopul intervenţiei?
La 6. XI. 918 (!) eream maior, ofiţer de grăniceri, cînd în zorii
zilei am intrat din Iţcani în Suceava, deşteptînd populaţia cu
cîntecul Pe-al nostru steag e scris Unire.
Cunoşteam mulţi români de seamă şi am trezit pe răposatul
Eusebie Popovici, care erea atunci primarul Sucevei, şi
căruia i-am înmînat ordonanţa ce am conceput, de alipirea
Bucovinei. Actul meu a fost pornit dintr-un îndemn lăuntric,
fără să fi avut un ordin superior şi-l simţeam că corespunde
sentimentelor româneşti, care aşteptau să sosească momentul
acesta.
Eusebie Popovici, după ce a citi ordonanţa, a rugat să-i aduc
o mică modificare, după care a trimis-o la tipografie şi s-a
publicat în tot oraşul, unde au mai sosit grăniceri de la
Vereşti prin Bosancea şi de la Buneşti, cărora din ajun
luasem eu însumi [răspunderea] să intre în aceeaşi dimineaţă
la Suceava.
Rapoarte telegrafice cifrate am expediat Guvernului la Iaşi,
Corpului de Grăniceri şi Marelui Stat Major, punîndu-i în
faţa faptului împlinit.
La Cernăuţi, aflîndu-se de intrarea românilor în Bucovina,
primesc un telefon de la Aurel Onciul, rugîndu-mă să-l aştept
a treia zi la orele 11 în gara Iţcani spre a-mi prezenta un
tratat de pace între Moldova de Nord (respectiv sudul
Bucovinei) şi regatul României spre a-l înainta Guvernului de
la Iaşi.
Totodată, mai primesc un telefon de la Nicu Flondor ca să mă
previne de sentimentele lui Onciul.
53
Guvernul, ca urmare a faptului împlinit, a dat ordin Diviziei
8-a de la Botoşani să intre în Bucovina. Generalul Zadik,
comandantul acestei divizii, cu statul său Major, s-a şi
deplasat la Burdujeni, unde aştepta Divizia cu care trebuia să
intre în Bucovina.
Aflînd despre aceasta, din Suceava telegrafiez şi găsesc pe
Generalul Zadik, pe care-l pun în contact cu situaţia mea din
Suceava şi-l înconştiinţez de telefoanele ce-am primit de la
Cernăuţi, rugîndu-l că faţă de această situaţie, să vină la
Iţcani să discute cu Onciul, socotind că pe mine m-ar depăşi.
D-sa mi-a dat ordin să-l primesc la Iţcani, însă să-i comunic
lui Onciul că este rugat de general să binevoiască a veni la
Primăria Suceava, unde va fi aşteptat de D-sa.
Discuţiile au fost foarte aprinse, aşa că la un moment dat am
părăsit sala şi am trecut în altă sală, unde aşteptau atîtea
notabilităţi, punându-i în cunoştinţă de modul cum se
desfăşoară discuţia şi că, după părerea mea, generalul tinde
să-l aresteze pe Onciul. Am fost rugat să fac tot posibilul să-l
fac pe general să vină la d-lor. Ceea ce mi-a fost uşor de
realizat.
Cînd ne-am înapoiat în sală, Onciul, care era însoţit de două
persoane, l-am văzut galben ca ceara, căruia, adresîndu-i-se
generalul ce s-a întîmplat, acesta, răspunzînd cu cuvintele:
«grandeur et décadence», cere generalului să-l pună-n
siguranţă că viaţa lui este în mare pericol.
Ce se întîmplase?
Cît noi am stat cu notabilităţile în sala cealaltă, Onciul,
ducîndu-se la fereastră, vede în stradă o mulţime de oameni
ce gesticulau şi-l ameninţau; mulţimea – tineret şi studenţi –
erea condusă de Filaret Doboş.
Am fost însărcinat de General să-l conduc [pe Onciul] în gara
Burdujeni şi să-i asigur viaţa, fapt ce am îndeplinit. Totuşi,
apare pe linia ferată, la Burdujeni, venind de la Iţcani, din
54
Cernăuţi, doctorul…, cumnat cu doctorul Teofil Lupu, ce
insistă să-l duc la Onciul că vrea să-l împuşte ca duşman al
neamului românesc.
Trec peste o serie de alte fapte.
Onciul este expediat în chiar [….] de […] cu trenul cu care
venise de la Cernăuţi […] şi să şi-l susţie.
Ceea ce a urmat se ştie.
Cînd divizia a înaintat în Bucovina, generalul fiind însoţit de
dr.…, la 10 noiembrie s-a semnat actul de unire, eu fiind
deplasat la Rădăuţi, unde am stat mai bine de o lună,
acoperind cu grănicerii spatele şi flancul Diviziei 8-a.
Acestea, cu foarte multe amănunte m-au legat de Bucovina,
unde am stat zece ani, că m-am socotit şi mă socotesc
cetăţean al ei.
În curînd, la 6 noiembrie a.c., se împlinesc 46 de ani de la
acest act istoric la care, nu numai că am participat, dar l-am
provocat să se împlinească cu un minut mai devreme.
Unirea cu Ardealul s-a înfăptuit abia la 1 Decembrie 1918.
Astăzi, cînd suflă un vînt nou de reînviere – fiecare […] spre
asigurarea idealului românesc – cînd se poate vorbi mai liber
de interesele noastre naţionale, îmi permit să vă rog să-mi
procuraţi plăcerea de a revedea Suceava şi împrejurimile
scumpe, pentru cîteva zile, în intervalul 1-10 septembrie a. c.,
sperînd că din discuţiile ce s-ar purta aş mai putea fi de
folos.”1
Nu ştim dacă tov. Ene Ţurcanu i-a dat un răspuns eroului din
1918. Probabil că nu, de vreme ce Anton Ionescu îşi va
expedia peste câţiva ani amintirile despre isprava sa
bucovineană către Arhivele Statului din Suceava. Amintiri
demne de cunoscut şi după un veac de la cele petrecute în
vechea cetate de scaun a Ţării Moldovei…
55
Stejarii cresc încet dar trainic

Răsfoind un caiet de impresii, Livre d’or, de la o expoziție

deschisă în Rue Ribera, în Paris, aprilie 1955, pe cînd George
Cotos împlinea 40 de ani și a surprins elita artistică franceză
și nu numai prin ineditul liniilor și culorilor din pînzele sale,
văd cîteva înscrisuri în limba română, ceea ce atestă intersul
de care bucovineanul de la Straja se bucura printre românii
surghiuniți peste hotare. Nu sînt impresiile oricui și între
altele o descoperim și pe a lui Mircea Eliade: „Foarte
interesant! Felicitări! Mircea Eliade.” (aprilie 1955) Mai
interesantă ni se pare cea mărturisită de Grigore Nadriș:
„Linii, forme, culori, am admirat cu bucurie realizările
artistice evocatoare de vechi legături de cărți și fresce de
biserici bucovinene. Cu urări de bine și success pentru artist,
Gr. Nandriș”
 
Să nu uităm că Grigore Nandriș era născut în Bucovina (în
satul Mahala, de lîngă Cernăuți, la 17 ianuarie 1895), doctor în
filologie la Uni-versitatea din Cracovia (1922), profesor de
slavistică la Universitatea din Cernăuți (1929), profesor la
School of Slavonic and East European Studies (1945) și titular
la Catedra de filologie comparată de la Universitatea din
Londra (1948) iar impresiile sale în fața pictruii lui George
Cotos trebuie citite ca din partea unui specialist întrucît
profesorul londonez elabora în acea vreme studiul Umanismul
picturii murale post bizantine în Estul Eu-ropei, publicat
postum (exilatul român murind în ziua de duminică, 29 martie
1968, într-un spital din Londra). Se știe apoi că Grigore Nan-
driș a fost președintele Societății pentru cultura și literatura
română din Bucovina (1938-1944) iar activitatea în acest for
și-a prelungit-o revigorînd vechea societate (desființată în
1945de ocupantul sovietic) în străinătate și alcătuind chiar un
56
volum aniversar Din istoria Societății pentru cultură, Cen-
tenarul Cernăuți 1862 – 1962 New York, Basarabia și
Bucovina, Editura Societății pentru Cultura și Literatura Ro-
mânilor din străinătate, reîn-ființată Londra 1952, [Madrid,
1967], unde vom descoperi reproducerea unei pînze, cu
explicația: „Simfonie, tablou de Gheorghe Cotos, Straja,
Bucovina” și un articol intitulat: „Pictura lui George Cotos
Smuls din Straja munților Bucovinei, de pe hotarul din
apropierea Putnei, pînă unde a fost rășluită vatra voevozilor
Moldovei, vlăstraul de stejar, pe care nu l-au frînt vijeliile
stepei pustiitoare unde a luptat, a prins rădăcini în Parisul
luminii și pe coasta mediterană, de unde își aduce rodul
talentului său plastic la expoziții în toate centrele Europei.
Pentru retinele adaptate la picture figurativă, amenințată în
epoca progresului ethnic de aparatul fotografic, arta lui George
Cotos va rămîne o carte închisă, care poate fermeca ochiul ca
un caleidoscop miraculous, dar care nu va pă-trunde intuitive
în înțălegerea estetică a spectatorului cu vi-ziunea formată în
rutina Renașterii. Arta lui George Cotos, oricum ai numi-o
abstractă, expresio-nistă, cubistă sau cu alt termen
convențional, nu este numai inspirație de artă abstractă
modernă, ci e în primul rind o expresie originală, care proiec-
tează o viziune ancestrală în forme plastice. Rădăcinile ei
complexe se împletesc din umbrele codrilor și din minunile de
luminiș transcendental eternizate pe pereții înfloriți ai
mănăstirilor din codrii bucovi-neni, din culorile senine ale
cerului Moldovei și din vijeliile crivățului stepei care
năvălește în răstimpuri să stîngă focul acestor vetre de lumină.
Magia preistorică a puilor din rîurile altițelor sătencelor, sim-
bolismul motivelor ascunse în covoarele țesute în mozaicuri
de mîinile lor, coloritul și privirile esoterice ale sfinților de pe
pe-retele de la răsărit al căminelor strămășești, fînețele
înflorite și spicele coapte legănîndu-se în adierea caldă a verii,
sînt is-voarele acestei arte «abstracte» descoperite tîrziu de
geniul apusean. Aici, în adînc, este sursa culorilor și
arabescurilor tainice ale lui George Cotos, care e încă în plină
57
căutare a îm-plinirii artistice. Cum altfel ar putea fi evocate, în
expresii plastice policromia colinelor împădurite mușcate de
toamna vestitoare a somnului lung ce se lasă peste ele dinspre
munte, cîntecul brazdelor de flori nesă-mănate, care aromează
muzica coaselor ascuțite, fînul poienelor rîvnite de căprioare,
plaiurile singuratice ce urcă spre cer și coboară în sumbrele
hotare ale mănăstirilor cu altarele laminate de vitrourile
frecurilor divine? Inspirații din aceste miracole estetice se
răsfrîng în culorile și liniile picturilor lui George Cotos. Arta
abstractă a fost prac-ticată, înainte de a deveni modă
schimbătoare în Apus, de către «alesătoarele» satelor noastre
care au perpetuat-o după «în-cepături» magice în urzeala fire-
lor pînzei de in topit și tors de mîinile lor, și în bătătura de lîna
culorilor vegetale a covoarele în patru ițe. Cubismul și expre-
sionismul apusului a fost aplicat de multe secole în construcția
bisericilor lui Ștefan cel Bun și Mare și ale lui Petru Rareș ca
și în pictura neo-bizantină a a-cestor monumente de artă. For-
ța lor isbucnește cu efecte estetice variate în opera celor vrăjiți
din naștere să o caute. Această forță creatoare va continua ca
un rîu subteran și după modernizarea vieții rurale, precum ea a
supraviețuit cu-ceririi romane și valurilor destructive ale
năvălirilor din veacuri. Îndrăznim să intuim un ast-fel de
fenomen de reînviere în picture încă în plină evoluție a lui
George Cotos, care a înțăles că împlinirea talentului poate fi
atinsă prntr-o îndelungă răbdare și neistovită străduință.
Stejarii cresc încet. Pînă acum Străjanul George Cotos a avut
expoziții în: Paris (Galerie Charpentier, Galerie du Haut Pavé,
Salle P. Philips du Faubourg St. Honoré), Barce-lona
(Selecciones Jaimes), Ma-drid, Tanger, Barcelona (Galeria de
Bellas Artes), Copenhaga (Galerie Bohème) și Londra
(Leicester Galerie).” (p. 99-100, pe pagina de titlu a cărții,
impri-mată ștampila: „1862-1962 / SOCIETATEA pt.
CULTURĂ / LONDRA: 12. 2. 68”, cifrele scrise de mînă)
Lectura acestor rînduri în-drituiește să ne amintim că George
Cotos pășește acum peste pragul celor 90 de ani de cînd s-a
zbenguit în lumina acestei lumi, în aprilie 1915, în cristelnița
58
Bisericii din Straja, unde îl scufunda rostind de trei ori „Se
botează robul lui Dumnezeu, Gheorghe” însuși academicianul
paroh Dimitrie Dan… Precum se vede astăzi, sfîntul botez a
fost săvîrșit într-un ceas bun și floarea acelei primăveri, deși
zbuciumate de focul celui dintîi război mondial, și-a perpetuat
prospețimea peste necazuri, speranțe și îm-pliniri. Și precum
întrevedea savantul Grigore Nandriș, „ste-jarii cresc încet” dar
trainic… Să-i urăm, din Bucovina luminată de Duminica
Floriilor, maestrului George Cotos, viață lungă și culori cît
cuprinde zarea de la Saint-Tropez la Straja! 

59
 Casian Balabasciuc

Data , locul naşterii: 7 mai 1957, Moldoviţa jud. Suceava

Domiciliul: nr.451, cod 727385, Moldoviţa, jud Suceava
Profesie: inginer silvic
Liceul teoretic „Ştefan cel Mare” Suceava 1976
Absolvent al Facultăţii de silvicultură şi exploatări forestiere
Braşov 1983.
Inginer profesor de specialitate la Liceul cu profil de industrializare a lemnului
Moldoviţa între anii 1983-1987
Şef de ocol silvic la Moldoviţa 1990-2001, 2006
Absolvent  curs de management în conducerea societăţii comerciale de turism
2002
Ghid de turism, atestat din anul 2010
Redactor la revista “România pitorească”
Redactor la revista “Bucovina forestieră”
Colaborator la revistele “ Vânătorul şi pescarul român”, „Artemis”, „Diana”
Colaborator la revista “Formula AS”, „Magazin”, „Pagini bucovinene” (debut
1984), debut în „Luceafărul”- 1 martie 1986 (cu pseudonimul Călin Baciu)
Debut TVR emisiune divertisment ca autor al  scenetei umoristice „Pe peron”-
1984
Colaborator al TVR în realizarea unor filme de promovare a imaginii Bucovinei
în emisiunile „Dincolo de hartă”, „Exclusiv în România”, „Necunoscuţii de
lângă noi”, „ Descriptio Moldavie”,etc
Colaborator în filmul „Huţulca” realizat cu Radikal Film
Colaborator în filmul „ Dimitri’s time travel” ARD TV Germany
Colaborator al TV Antena 1 la realizarea unor filme pe teme de ecologie
Colaborator al TVR 2 şi TVR Iaşi la realizarea unor filme dedicate etniei huţule,
etc
Colaborator la  publicaţii naţionale şi judeţene
Autor al cărţilor:
„Slujbaşi la Împăratul”- Editura Sponte SUA - 1996, 153 pag.
„Steluţe de Crăciun” – Editura Sponte SUA – 1998, 106 pag.
 „Stranii povestiri huţule” Editura Cibela - 2006,     235 pag.
 „Tainele din Smidovatic” Editura Cibela – 2009,  240 pag.
 „Pădure, pălărie verde”” Editura Cibela - 2010,     180 pag.
 „Văzute şi nevăzute din Bucovina” - 2012,       290 pag.
 „Doi paşi prin rai”                          - 2014           262 pag
60
 „Sclipiri de rouă” –poezii               - 2014            266 pag
 „Scorbura cu poveşti”                    - 2016
 „Poroşneţea” – roman                     - 2016
Antologii   „Poveştile de la bojdeucă” - Ed. Junimea -2000 şi 2014
Realizator de expoziţii fotografice tradiţii şi natură: „Rugă pentru pădure”, “
Noi,arborii-Voi,oamenii”, „Expozitia din grajd”, „Bucovina tradiţională”,
„Chipuri”
Premiul Asociaţiei Jurnaliştilor şi Scriitorilor de  Turism din România-2009
pentru reportaj
Premiul naţional  „Ion Creangă” la concursul de poveşti ediţia 1999 Iasi
Premiul revistei „ Dacia literară” şi al societăţii culturale „ Junimea 90” -2013
Premiul „Crucea de argint a Sf. Ştefan cel Mare”-Societatea culturală- Ştefan cel
Mare-Bucovina-2007. Alte premii şi menţiuni literare, etc

61
Durerea
 
        Privea cu ochii larg deschişi cum tata îşi rânduia în taşca
de vânătoare cele de trebuinţă: un cuţit cu lama ascunsă în
teacă de piele, o frânghie, o pereche de mănuşi împletite în
casă şi un pachet mic, învelit în hârtie de ziar în care mama
pusese ceva de îmbucat la vremea prânzului. Când tata lua de
după uşă arma, inima lui Vasilică începea să bată repede.
        ─ Tata, ia-mă şi pe mine la vânătoare, izbucnea copilul
cu glas aproape plângăreţ.
        Bărbatul îşi lua cuşma de pe cuier şi privea cu blândeţe
copilul.
        ─ Nu acum, pruncule. Să mai creşti puţin. Eşti prea mic
pentru aşa ceva.
        ─ Dar vreau şi eu în pădure!
        ─ O să te iau odată, când o să mergem numai noi doi.
Rămâneţi cu bine. Ileană, vezi să nu uiţi că trebuie adăpate
vitele. Eu mă întorc mai către seară.
        ─ Vin şi eeeu, scâncea Vasilică.
        ─ Ba, să stai cuminte la căldură, să te mai coci, că eşti
prea crud ca să iei povârnişurile în piept la vreme de iarnă,
râdea tata. Dacă aşa hotăra tata, nu mai încăpea tocmeală.
Băieţelul vedea uşa casei închizându-se în urma vânătorului şi
alerga la geam să-l privească ieşind pe poarta ogrăzii, către
pădure. Apoi, când nu mai era nici cea mai mică nădejde să-l
ia şi pe el, se trântea pe patul acoperit cu poclad din lână şi îşi
afunda faţa adânc în perna mare, să o ude cu lacrimile ce îi
şiroiau din suflet. Uneori adormea, alteori se ridica în cele din
urmă şi se apuca să-şi cioplească dintr-o bucată de lemn un
cuţit de vânătoare sau o puşcă.
        ─ Lasă, Vasilică, nu fi supărat, îl alina mama. Ai să creşti
mare şi ai să te faci pădurar, ca tata şi atunci ai să mergi să
vânezi în fiecare zi, dacă ai să vrei.
        Cum să nu vrea? Dar ce mult timp trebuia să treacă până
atunci! Câtă răbdare îi trebuia până să se vadă ajuns pădurar?
Şi mai ales, dacă vor pribegi sălbăticiunile?
62
        Cu asemenea întrebări şi îndoieli şi-a petrecut copilăria în
preajma căsuţei din pădure, mai trăgând cu ochiul după cei
care plecau la vânătoare, mai ascultând fermecat poveştile pe
care i le spunea tata în puţinele clipe de răgaz, sau muncitorii
forestieri poposiţi la masă, în jurul unui foc iscat pentru o
jumătate de ceas. Cu timpul, devenind mai răsărit,  îndrăzni
chiar să pornească singur prin pădurea  mărginaşă, după
ciuperci, sau ispitit de dulceaţa fructelor la vreme de vară,
scotocind cu privirile locurile retrase, unde se puteau ascunde
vietăţi cuprinse de sfială. Mare îi era plăcerea să le dibuie şi să
le urmărească năravurile ceasuri în şir. Apoi zilele au început
să pară ceasuri, anii s-au perindat cu iuţeală de căprior speriat,
amintirile au început să se învălmăşească precum turmele de
mistreţi hăituite de câini pricepuţi. Ţinerea de minte a rânduit
amintirile după intensitatea trăirilor. Aşa i-au rămas întipărite
să înfrunte uitarea anul în care a terminat armata, anul în care
a primit serviciul de paznic de vânătoare, anul în care a
împuşcat ursul cel mare din Veju, anul în care a fost cu un
ministru la un rotit de cocoşi. An după an, fiecare cu
întâmplările sale, cu amintirile sale, s-au tot învălmăşit prin
poarta timpului până ce au început să se amestece undeva într-
un trecut parcă prea îndepărtat, zidind o viaţă de om. Şi parcă
nenumărate îi păreau, de la o vreme, vânătorile pe care le
rânduise, fiarele pe care le dovedise şi oamenii cu care se
însoţise la acel joc vinovat, în care mereu ieşea învingătorul,
răpind fără discernământ sau regrete vieţile sălbăticiunilor. Îi
plăcuse să fie mai ager, mai iscusit şi mai înţelept, jucându-şi
rolul de conducător al cetelor vânătoreşti cu care hălăduise
prin păduri şi munţi în căutarea prăzilor dorite sau năimite. A
cunoscut oameni de tot felul, fiecare cu virtuţile sau defectele
lor. Pe unii i-a iubit, pe alţii i-a alungat dintre amintiri, după
cum le-a fost sufletul. A avut bucurii , dar şi necazuri. A
trebuit uneori să rabde ori să îndure nedreptate din partea
altora, mai mari şi mai avuţi decât el, mulţi, neînchipuit de
mulţi. Şi a înţeles abia când a început să judece vânătoarea
altfel decât ca pe un fel de haiducie, că firea sălbăticiunii este
63
mai dreaptă decât judecata omului. Abia de la descoperirea
aceea a lucrurilor a început să preţuiască altfel vânatul şi să-i
înţeleagă cu adevărat viaţa în sihăstria pădurilor. Adevărul se
descoperă cu greu, unii poate că nu-l află chiar toată viaţa, dar
când se dezvăluie, schimbă faţa lumii.
        Anii au trecut de-a valma, care mai buni, care mai
ciudaţi. Despre pădurarul Vasile au auzit tot mai mulţi, până
departe i-a mers faima, iar de priceperea lui s-au bucurat
generaţii de vânători. Odată cu timpul se perindă şi puterile
omului, aşa încât ultimii ani de pădurărie nu i-au fost uşori. S-
a îmbiat însă cu dorul potecilor tăcute, chiar dacă paşii
deveniseră mai şovăielnici, uneori poticniţi, iar junghiurile din
trupul uscăţiv îi aduceau aminte cu răutate că tinereţea
rămăsese undeva departe, în urmă, rătăcită şi ea pe coclaurile
umblate. După ce ieşi din slujbă, nu se îndură să lase arma şi
continuă să se ţină de vânătorii mai tineri în perindările prin
hăţişuri. Nu mai mergea în fruntea cetei, dar era mulţumit că
încă îl mai purtau paşii. Rămânea, an după an, tot mai în urmă
şi înţelegea că vigoarea de care se bucurase nu avea să se mai
întoarcă vreodată, cum nici mistreţul hăituit nu se mai întoarce
pe aceeaşi urmă.
        Aştepta cu gândurile, din nou, la locul hotărât, cu bucuria
unei alte isprăvi vânătoreşti, să vină grupa de vânătoare,
îmbarcată în maşinile de teren, să-l ia şi pe el. Îşi priponise
arma pe umărul stâng, pentru că în cel drept se cuibărise de cu
seară o durere ascuţită, semn că urma să se schimbe vremea.
Către toamnă schimbările sunt neaşteptate. Asculta cu luare
aminte zvonurile din depărtare să desluşească zumzet de
motor. Şi parcă-parcă începuse să zvonească. Îşi îndreptă
urechea cu care mai auzea bine către vale, să prindă bine
zvonul. Da, veneau maşinile. Inima îi tresări în piept
bucuroasă, de parcă ar fi fost prima vânătoare la care se ducea.
Aşa i se întâmpla mereu. Avea să simtă iar înfiorarea ce
cuprinde pe cel ce aşteaptă vânatul. Putea iar să se bucure de
foşnetul abia auzit al paşilor amestecaţi printre frunzele
moarte de sălbăticiunea stârnită din culcuşul ei, să asculte
64
şoaptele sfătoase ale pădurii, să vegheze nemişcarea arborilor
printre care va curge prelinsă strecurarea vânatului în căutare
de liman. Simţirile acelea nu le putea descrie nici măcar un
artist. Se pregăti să urce în prima maşină care încetinise în
dreptul său. Dar maşina nu opri. Prin geamul portierei, coborât
pe jumătate, careva îi strigă, să audă:
        ─ Data viitoare, bădie Vasile, că acum ne grăbim!
Trebuie să umblăm repede!
        Rămase ţintuit locului, cu arma ţinută nefiresc în mână,
aşa cum se pregătise să suie în maşină. Cineva îi făcu semne
prieteneşti cu mâna din maşina care încheia coloana. Privi
nedumerit în urma celor ce se îndepărtau accelerând cu
hotărâre. Ce nori mohorâţi acopereau cerul! Tristeţea năvăli ca
un puhoi nestăvilit în sufletul bătrânului. Nu găsi nimic de
spus. Altădată poate că ar fi strivit o înjurătură pe urma celor
care stricau o rânduială bine ştiută. Din ochi îi ţâşniră două
şuvoaie calde şi ruşinat se grăbi să le ascundă în podul palmei.
Din depărtarea unui timp nelămurit, parcă auzi vorbindu-i
vocea mângâietoare a mamei:
        ─ Lasă, Vasilică,  nu fi supărat…
                                                                     

Huțulii

Pe culmile copleşite de frumuseţe, răzleţe ca nişte bucurii,

căsuţele huţulilor înfruntă vremurile. Unele şi-au păstrat nota
de vechime şi continuitate. Altele construite mai recent, poartă
trăsături mai noi. De departe par tihnite şi resemnate cu
destinul: ploi, furtuni, zăpezi profunde, ger şi soare, vânt şi
trăsnet. Viaţa la munte nu este deloc uşoară, iar încercările de
înfruntat sunt uneori prea multe. Generaţii după generaţii
huţulii au învins nevoile, au răzbit printre lipsuri şi cu
nădejdea rugăciunii în suflet au rezistat împărtăşindu-se cu
65
singurătatea şi tăcerile infinitului de deasupra lor. S-au
obişnuit cu greutăţile muntelui. Dreptul la libertate se plăteşte
cel mai scump. Toate drepturile le plătim, cu truda, cu grija, cu
viaţa. Când nu mai găsim resurse, alegem pribegia, cu iluzia
că vom recupera vreodată ceea ce am pierdut pentru un
răstimp. Ne minţim senini şi naivi, de dragul iluziilor,
acceptând sacrificii şi tristeţi. Dintre toate doar viaţa este cea
adevărată.
Nu este pe munte  casă cu stăpân la care să nu fie şi cal în
grajd. Respectul huţulului pentru cal întrece orice închipuire,
pentru că purtătorul de căpăstru nu este privit ca animal de
povară, ci e mult mai presus de atâta. În el huţulul îşi vede
tovarăşul de muncă, părtaşul şi prietenul cu care se încumetă
să înfrunte vitregia muntelui,  nebunia vremurilor şi goana
timpului.  Oile şi vacile îndestulează cămara, calul însă e cel
ce aduce banul în casă. Iar banul se lasă tras în gospodărie mai
greu decât butucul din pădure. Cu calul huţulii lucrează şi în
gospodărie şi în pădure şi pe fâneţe uşurându-şi mult greutăţile
vieţii. Nu odată s-a întâmplat ca inteligentele animale să-şi
scoată stăpânii de la ananghie, sau să le salveze şi viaţa lor
sau  celor din familie. Pentru huţul calul înseamnă legătura cu
viaţa, norocul şi binecuvântarea. De asta respectul cu care îşi
poartă animalele este pe măsura iubirii care le-o arată.
Viaţa aproape de cer limpezeşte ceţurile cugetului şi
înnobilează inimile cu blândeţea apusului prelungit peste
coame de păduri ridicate deasupra greabănului obcinilor. De
sus, de acolo de unde lumea poate fi privită cu ochii aplecaţi
asupra ei, înţelesurile capătă adâncimi pe măsura văilor ce se
pierd printre culmi năpădite de nemărginirea cerească. Nu
întâmplător pentru huţuli numele lui Dumnezeu are putere de
tunet şi strălucire de trăsnet şi îl rostesc cu neprefăcută
smerenie de câte ori vine vorba de puterea cerului. La poalele
tăriilor văzduhului, numele acesta acoperă cu bunătate şi milă
tot ce se cheamă viaţă, tot ce înseamnă lume, trecut, prezent şi
viitor, văzut şi nevăzut, veşnicie şi efemer. Dumnezeu nu
poate fi decât stăpânul absolut şi înţelept, drept şi neclintit în
66
voinţa sa al unui univers pe care omul nu poate să-l înţeleagă
decât cu palida luminiţă a minţii sale încă nevrednică de
tainele profunde ale cunoaşterii. Cu numele lui Dumnezeu pe
buze şi cu semnul crucii adăugat puterii lui, huţulul purcede la
muncă,  la drum lung sau în întâmpinarea destinului. Oameni
făcuţi pentru munte, cu istoria uitată şi cu grijile zilei de mâine
mereu în gânduri, huţulii rămân etnia legată prin tradiţie de
înălţimi, de codri şi de libertate.

Povața ariciului

Dacă omul conteneşte să-şi mai caute o preocupare,

grabnic îl ajunge plictiseala, soră dreaptă cu lenea şi vară
primară cu prostia, toate trei nepoatele fuduliei şi cumetre bune
cu sărăcia. E vai de vremea în care bogatul nu mai poate lucra
de sătul ce este, iar săracul de foame. Sminteala de la burtă
vine, ori de-i prea plină, ori de-i prea goală, iar capul, bietul de
el, se pierde lesne când prea multe hore se învârt prin pântec.
Zice-se că un gospodar, nemulţumit că trebuie să
muncească din zori până în noapte ca să-şi câştige pâinea de
trebuinţă, îşi dezlegă vitele de la iesle, îşi scoase orătăniile din
poiată, despică în bucăţi trunchiul de tăiat lemne din şopron,
aruncă sapa peste casă şi rupse toporişca de la coasă, hotărât să
nu mai trudească nici măcar o clipă. Văzuse că la crâşmă erau
destui pierde-vară, care stăteau cu săptămânile în faţa
păhăruţului cu rachiu şi nu făceau altceva decât să sporovăiască
fără încetare, fără habar că pământul trebuia muncit, calul
potcovit, ori sumanul peticit. Iar pentru că veselia mai dragă îi
este omului decât grijile, iar cobzarul cântă mai pe înţeles decât
popa, gospodarul nostru lăsă bradului grija boilor şi o ţinu tot
într-un chef, de nu mai ştia când era zi şi când noapte, iar lunea
se făcea că era sâmbătă. Numai că toate câte au un început, au
67
şi capăt, aşa că îndată ce petrecăreţului i se isprăviră banii,
crâşmarul îi mai dădu o căniţă de rachiu ca mulţumire că îşi
tocase averea la crâşma lui, după care îi făcu cunoştinţă cu uşa
şi îl îmbrânci în colbul uliţei, de râdeau şi urzicile de sub
garduri de ticăloşia omului nostru. Când se mai deşteptă,
încercă să se întoarcă în odaia cu joc şi băutură, dar se pomeni
că uşa nicicum nu se mai deschidea fără un bănuţ. Îi rugă pe
rând pe cei cu care îşi băuse bănetul să-l cinstească şi ei, la
rândul lor, însă nici unul nu îl mai băga în seamă, că omenia cu
beţia fac întotdeauna învoială strâmbă, iar banul uşor aduce
prieteni păcătoşi. Dacă văzu că nimeni nu-l mai bate pe umeri
şi nu-l pupă pe obraz, ce îşi spuse omul? Hai să o ia din poartă
în poartă, poate va mai găsi milă la vreo babă care să-i dea un
bănuţ de sufletul vreunui strămoş, ca să aibă cu ce îşi cumpăra
băutură. Dar şi socoteala asta se potrivi ca pironul în copita
calului, iar babele îl blagosloviră cu vorbe de ocară şi
mângâieri cu urzici. Un bărbat în putere şi bun de muncă, dacă
umblă după milă, batjocură găseşte, pe bună dreptate. Mai
lătrat de câini, mai certat de babe, mai luat în râs de copii, se
trase prăpăditul acasă, acolo unde cândva îşi trudise mâinile ca
să-i râdă inima. Dar găsi totul în paragină, cum lăsase de
izbelişte gospodăria. Păianjenii îşi clădiseră împărăţie peste uşa
grajdului iar furnicile ridicaseră muşuroi drept în mijlocul
ocolului de vite care era acum pustiu şi neumblat. Cum stătea
omul în mijlocul curţii pline de buruiană, odată se lumină: dacă
nimeni nu-i dădea pomană, putea să câştige bani de băutură
lucrând pe la cei avuţi, cu ziua. Nu rămase pe gânduri ci se
repezi la şopron, unde ţinea coasa, că era vară şi trebuiau cosite
lanurile. Dar o găsi ruptă şi ruginită. Alergă la grajd, să ia sapa,
că era şi porumbul de prăşit, dar caută bade sapa unde înţarcă
iapa, că năpădiseră bălăriile în curte, iar sapa cine mai ştie pe
unde o aruncase. Se duse după topor, cu gândul să meargă la
pădure, ca să pregătească lemne pentru iarnă, dar dispăruse şi
toporul. Nu tu coasă, nu tu sapă, nici topor, apoi, apucă-te de
lucru, bade Ilie! Abia acum pricepu sărmanul că rachiul nu
prăpădeşte doar banii, ci strică şi uneltele. Mare necaz se abătu
68
pe capul lui şi împovărat de amărăciune intră în căsuţă să-şi
adoarmă tristeţea, că tot se făcuse întuneric. Se trânti cu năduf
pe pat ridicând în jur un nor de praf, că de când nu mai dăduse
pe acasă şi purecii plecaseră în bejenie. Îşi propti zdravăn
privirea în grindă şi începu să cugete. După toată isprava
gospodăria se ruinase, bruma de avut luase calea pomenii, în
sat devenise de râsul lumii şi de povestea babelor, iar de ruşine
nici măcar la biserică nu îndrăznea să se arate. Ce era să facă
mai departe? Să ia calea codrilor nu era socoteală bună, că
jandarmul abia aştepta să-l prindă, iar de-i traiul greu acasă,
apoi la ocnă era înzecit mai greu. Să-şi ia zilele, ferească cerul,
că e păcat greu şi necugetat, a lăsat Dumnezeu fiecăruia o
povară de tras, ca să-l vadă cât este de vrednic. Să plece în
pribegie, dar încotro, că fiecăruia locul ştiut este unde s-a
născut. Tot aşa împingea badea Ilie gândurile încolo şi încoace
prin ungherele casei, când cu nădejde, când cu amărăciune,
când în sus şi când în jos, când de-a dreptul, când ocoliş, până
ce începu să sforăie sănătos, pentru că cel mai bun leac pentru
grijă este somnul. Sforăi până după miezul nopţii, cam pe la
vremea când bufniţele îşi ciugulesc penele, când i se păru că
aude nişte chiţăieli ciudate:
─ Bade Ilie, bade Ilie!
Tresări şi parcă cineva îi turnă spaimă în vine. Deschise
un ochi, iar dacă nu văzu nimic îl deschise şi pe celălalt şi
ascultă dacă mai aude vreun zgomot. Cum tăcerea lungă începe
să fluiere prin urechi îşi zise la urmă că o fi visat urât şi se
întoarse pe cealaltă parte să adoarmă din nou. Dar degrabă auzi
de-a binelea un glas subţire:
─ Bade Ilie, scoală!
Ptiu, îşi făcu bărbatul cruce şi simţi cum i se ridică părul
în vârful capului de parcă ar fi văzut lupul. O jumătate de inimă
îl împingea să coboare din pat să aprindă o lumânare, ca să
vadă cine îl striga. Dar cealaltă jumătate îl ţinea sub pocladul
de lână, că tot bărbatul curajos are o vorbă: „ dragă tare mi-e
primejdia, când departe e de mine!” Cum stătea să se
dumirească ce era mai negru întunericul sau noaptea, băgă de
69
seamă că cineva se căznea să-i tragă pocladul de pe cap şi
nemaiavând unde se ascunde sări drept în mijlocul odăii
răsturnând o oală de pe masă:
─ Care eşti, mă, hoţ ori portărel? Arată-te la faţă, că de
nu…
Dar în odaie nu era nimeni şi iar îl trecură fiorii, că doar
auzise bine vocea.
─ Dă fuga, bade Ilie şi scapă-mi puii de primejdie, că te-oi
răsplăti cumva, auzi din nou vocea, de astă dată de lângă
piciorul patului. Se apropie cu mare grijă de locul cu pricina,
dar când să mai facă un pas răcni de durere, pentru că se înţepă
rău la talpa piciorului.
─ Cată bine pe unde calci, îl dojeni vocea, iar Ilie mai
mult bănui decât văzu un ghemotoc negru, ţepos la pipăit, şi
pricepu că era o aricioaică.
Mai mult şchiopătând omul luă vătraiul din faţa sobei şi
ieşi afară să vadă ce năpastă tulburase tihna ţepoasei făpturi şi a
somnului său. Când ajunse în spatele şurii, ce să vadă? Un
vulpoi jerpelit, cum arată toate vulpile vara, tot dădea târcoale
în jurul căpiţei cu fân rămasă acolo de doi ani, încercând să se
apropie de cuibul puilor. Dar era acolo ariciul care se
împotrivea cu toată străşnicia vulpoiului şi nu îl lăsa nicidecum
să-i fure puii. Învârti Ilie vătraiul de două ori şi îl zvârli o dată
fluierând haiduceşte la vulpoi. Rupse cu el vreo două vreascuri
din gardul vechi înzecind spaima răufăcătorului care nu mai
stătu pe gânduri, ci ridică spre slăvi colbul, grăbit se pare să
vadă cât se mai adâncise pădurea din apropiere.
─ Dumnezeu să te binecuvânteze, bade Ilie, că dacă nu
săreai dumneata în ajutor, nu ştiu cum mă descurcam cu
căpcăunul acela, chiţăi ariciul obosit de alergătură.
─ Acum ce mi-i da, că te-am scăpat din necaz? întrebă Ilie
cu gândul la răsplată. Se vede că în pruncie ascultase prea
multe basme, dacă credea că un amărât de arici putea să
împlinească dorinţe.
─ Apoi, îţi dăruiesc toată sărăcia mea, şugui ariciul, dar o
vorbă bună şi un sfat poate că ţi-or prinde mai bine.
70
 Se strâmbă Ili a lehamite: năravul toceşte postavul şi
lăcomia goleşte farfuria. Se aşteptase ca ariciul să-i spună locul
unde putea găsi vreo comoară sau să cheme măcar vreo zână ca
să-l răsplătească şi să-l facă împărat. Ce să ia de la un biet arici,
care nu avea decât cinci pui şi o aricioaică?
─ Dacă tot vrei să mă pricopseşti cu vorbe, spune-mi
încaltea cum să scap de sărăcie.
─ Da’ n-ai cum scăpa de sărăcie, bade, chiţăi ariciul, că
viaţa nu e doar o plimbare de la cujbă la comarnic! Sărăcia o ţii
în palme, iar bogăţia în cap!
─ Ei, nu mai spune, dădu să râdă Ilie de ţepos. Păi tu la ce
dascăl ţi-ai luminat mintea, de eşti aşa de negru? Se pomeni
vorbind de unul singur în dosul şurii, pentru că ariciul îşi
îndemnase deja neamul printre buruieni şi îl lăsase singur,
înfipt ca un stâlp fără nici o noimă în miez de noapte.
─ Mânca-te-ar vulturul, dihanie, bodogăni bozumflat Ilie.
După ce că mi-ai izgonit somnul şi mi-ai ridicat părul în vârful
capului în burdihanul nopţii, mai şi şuguieşti cu mine…
Se întoarse în odaia lui şi se băgă sub poclad. Aşa, ca de
urât, că tot îşi prăpădise somnul pe afară, începu să cugete la
spusele ariciului. Cum o fi plimbarea de la cujbă la comarnic?
Şi de ce ar şede sărăcia în palme? Pentru că omul cu cât este
mai neînvăţat cu atât îşi dă mai uşor cu părerea, apucă Ilie pe
întortocheatele drumuri ale gândurilor mai abitir ca înainte să
adoarmă. Şi se pomeni deodată într-o stână afumată şi scundă,
ca toate stânele de la munte. Într-un colţ, deasupra vetrei,
aninat de cujbă stătea un ceaun cât două cazane în care fierbea
laptele. În spatele stânei, pe comarnic, frumos aliniate, adăstau
vreo zece caşuri galbene, dolofane şi frumoase de mai mare
dragul. Pe un scăunel, lângă vatră, aburea gros un ceaun din
care râdea galbenul curat al mămăligii. Îl plesni pe badea Ilie o
foame, de-i lăcrimau măselele. Nu degeaba se zice că până
aşterni masa, te iartă foamea, dar când o găseşti gata întinsă
mai rău flămânzeşti. Se codi omul să se repeadă să înfulece, că
nimeni nu-l poftise la masă, dar nici prea mult n-ar mai fi stat
pe gânduri dacă nu auzea un glas subţire:
71
 ─ Hi, hi, hi, pofteşte, bade Ilie, de îmbucă ceva la stâna
mea, nu sta şi te uita!
Abia desluşi într-un ungher întunecos un bătrânel mărunt,
bărbos, învelit într-un cojoc miţos făcut din blănurile a patru oi.
Îi atârna cuşma cam veche peste sprâncene, încât de abia i se
vedeau privirile sprinţare şi pătrunzătoare. Iar nasul bondoc şi
adus către stele părea că încerca din greu să oprească marginea
cuşmei să nu-i astupe de tot ochii. Aşa cum îl vedeai ai fi zis că
seamănă cu un arici.
─ Să trăieşti, baciule, spuse Ilie cu oarecare sfială în voce.
─ Hi, hi, hi, râse iar bătrânelul scuturându-şi pletele albe.
Că ţi-o fi foame tare… Răstoarnă mămăliga pe masă şi umple-
ţi strachina cu smântână din bărbâncioara de sub comarnic.
Apoi taie-ţi cât doreşti din caşul acela mare şi potoleşte-ţi
foamea.
Nu aşteptă Ilie alte îndemnuri din parte baciului, dar cum
se repezi cu palmele goale la ceaunul cu mămăligă odată simţi
arsura tuciului fierbinte şi răsturnă bunătate de mămăligă în
cenuşa din vatră.
─ Aoleeuuuu, se văită badea suflându-şi în palmele fripte,
ca să-i treacă arsura.
─ Hi, hi, hi, râse moşul ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. Măcar strachina s-o umpli cu smântână şi caş, că de
mămăligă ai rămas păgubaş!
Ruşinat de ispravă, Ilie se apropie de ungher şi se propti
cu o mână în comarnic, ca să se aplece mai lesne după
bărbâncioara cu smântână. Se vede că nu socotise prea bine cât
de încărcat era comarnicul, că deodată se rupse în două, iar
muntele de caş se rostogoli peste bărbâncioară risipind
smântâna.
─ Hi, hi, hi, râse iar moşul, rămas bun smântână, eu de
foame crap, degeaba am mână, dacă nu am cap!
Se pomeni Ilie din nou în odaia lui întunecoasă vorbind de
unul singur:
─ Oi fi visat, dar acuma pricep că ariciul acela cu
meşteşug mi-a vorbit. Omul dacă nu judecă bine ce face, poate
72
trudi cât vrea, dar tot sărac rămâne. Degeaba sunt mâinile
harnice, dacă mintea e leneşă.
Se ridică badea din pat, că prin fereastră începeau să
lumineze zorile. Bău o cană cu apă, ca să-şi înece foamea, îşi
făcu o cruce mare şi ieşi pe prispa casei. Acolo se opri preţ de
câteva clipe, socoti cam de unde să înceapă munca şi porni să-
şi cureţe bătătura de bălării, ca să facă iar loc bogăţiei.

Pași către Dumnezeu

În miezul Bucovinei, spre capătul nordic al Moldoviţei, la
kilometrul doi, imediat după podul ce trece larg peste pârâul
Putna, se desprinde spre dreapta drumul nepietruit ce duce
către Secrieş, cătunul rătăcit printre pădurile din care izvorăşte
nesecatul parfum de răşină. Urmând calea împotriva apei ce se
străduieşte neîncetat să biruie albia bolovănoasă, ochii
drumeţului au răgaz să cerceteze locurile îndeajuns ca să
descopere că dealurile înalte din jur au fost ale pădurilor, cu
mult înainte de a fi stăpânite de oameni. Fâneţe largi, căţărate
până aproape de cer, priveghează casele înşirate la poale. Pe
alocuri, pâlcuri de molizi încă se mai încumetă să coboare cu
sfială aproape de aşezări, ca şi când nu ar putea să reziste
ispitei de a vedea ce mai fac oamenii. Iar aceia fac tot ce au
învăţat încă din pruncie : îngrijesc animale, lucrează câte un
petec de grădină şi îşi povestesc vieţile, aşa cum stă obiceiul la
munte. Trudesc toată săptămâna. Acolo, în cătun şi-au dorit
mereu o biserică a lor, la care să poată merge duminica, pentru
că truda trupului este soră dreaptă cu cea a sufletului şi se cade
ca duminica să fie amândouă ogoite. Muntenii au înţeles că
rosturile lumii sunt mai presus de poftele ei, că începutul şi
sfârşitul nu pot fi întâmplătoare, că o biserică le poate ridica
rugăciunile mult mai aproape de cer. Viaţa în mijlocul naturii
deschide căile minţii către izvoarele curate, după cum şi omul
73
rupt de locurile care i-au fost hărăzite rătăceşte repede,
sălbăticindu-se şi însingurându-se fără leac în propriul său
suflet.
Într-o zi, un gospodar s-a hotărât să dăruiască o bucată din
moşia lui pentru ridicarea unei biserici. Zic unii că omul a avut
un vis nepovestit de care ori s-a înfricoşat foarte, ori a fost
povăţuit, cine să mai ştie, căci sufletul huţul este adânc
precum cerul şi larg precum lumea. Pe tăpşanul aflat la mijloc
de deal şi la margine de codru, au trudit sătenii, fiecare după
priceperea şi puterea lui, cu bunăvoinţă, înălţând o mănăstire.
Ceea ce puţini s-au gândit că s-ar fi putut înfăptui a crescut din
mila Domnului şi din nădejdea şi sârguinţa oamenilor, în locul
în care răsăritul şi apusul îşi dau bineţe, gata de sfat, ca nişte
gospodari înţelepţi şi cumpătaţi. Biserica, zveltă şi tânără,
aidoma sufletelor adunate acolo să-i slujească, apare
drumeţului obosit de povara urcuşului, ori poate a păcatelor,
ca o aripă curată de înger, gata să vindece rănile sufletului. De
acolo, de sus, sunetul limpede al clopotului ce anunţă utrenia
sau vecernia, binecuvântează ziua de muncă şi îndeamnă la
smerenie în zi de sărbătoare, abătându-se în lungul văii, până
departe, în locuri pe care sufletele noastre muritoare nu şi le
pot închipui.
Cine se încumetă să urce dealul până la mănăstire are la
îndemână timpul de trebuinţă să cugete la greutatea care îi
împovărează sufletul şi suflul deopotrivă. Abia pe acest drum
al ispăşirii  îşi poate cunoaşte şi recunoaşte frământările din
sine, aşa cum îl mână prin lume zi după zi, an după an,
năzuinţă după năzuinţă. Doar priveliştea blajină îi mai
uşurează chinul urcuşului pe drumul ce pare să-l înalţe undeva
către miezul plin de tâlcuri al cerului. Este o înălţare prin sine,
pentru sine, deasupra lumescului, învingând măcar pentru
câteva ceasuri ispitele de rând. Pe calea dreaptă, care doar cu
pasul poate fi măsurată, se leapădă una câte una, ca nişte
vremelnice frunze ofilite deşertăciunile cu care, neştiutori, ne
umplem golul sufletesc. Suişul până la mănăstire poate fi o
ispăşire, iar odată ajunşi sub acoperişul bisericii  nu se poate
74
să nu ne încerce fiorul viu al speranţei în bine, scăldaţi în
pacea împărtăşită de vuietul uşor al codrului învecinat. Poate
că locurile dau aceste trăiri. Sau poate că harul celor ce slujesc
aşezământul aduce, prin rugăciune, blândeţea. Atât de aproape
de cer şi pădure, în oaza de credinţă şi spiritualitate, orice rană
sufletească îşi află leac sau măcar alinare, ca într-un liman
îndelung căutat şi dorit. În biserică răsună corul de voci tinere
şi limpezi al măicuţelor. Glasurile pline de căldura credinţei
înalţă o scară nevăzută către boltă, pentru ca fiecare om să-şi
poată sprijini pe treptele ei sufletul. Câteva icoane mari, din
care priveşte Maica Domnului cu pruncul, rup lacătele tăcerii.
Icoanele acele nu plâng, ci împrăştie în jur lumina speranţei şi
bunătăţii sufleteşti, îndemnând la împăcare cu lumea, cu
natura, cu universul. Pentru oricine rugăciunile părintelui Ion,
rostite adânc în slujbele din zi şi din noapte,  aduc tihnă şi
împăcare sufletului, aşa cum se şi cade într-un asemenea
aşezământ ce poartă hramul „Acoperământul Maicii
Domnului”.

Gloaba

Se ridică din patul de lemn, care scârţâia din toate

încheieturile, înainte de ivitul zorilor. Îşi aruncă pe faţă câţiva
stropi de apă, deasupra ligheanului. Simţi în podul palmei
barba aspră şi îşi aminti că era sâmbătă şi trebuia să se
bărbierească Se împiedică de scaunul lăsat de cu seară cam în
mijlocul odăii. Îl ocărî în gând şi îl împinse la o parte cu
piciorul. Îşi trase pripit hainele pe el. Trebuiau spălate. Poate
că dacă se întorcea mai repede de la râu avea timp să
încălzească apă, să le spele. Dacă nu, trebuia să le poarte tot pe
acelea şi săptămâna următoare. E greu pentru omul singur. Pe
toate trebuie să le facă. Nevasta îi plecase în lume, sătulă şi ea
de sărăcie. O ajutaseră cu ceva bani copiii, care fuseseră primii

75
cu ideea plecatului la muncă în Spania. Terminaseră şcoala
unul după altul, aşa cum veniseră pe lume şi plecară în lume.
Ce să facă acasă, foame? Acolo pe unde lucrau, măcar mâncau
bine. Se uită prin casă după ceva de mâncare. Pâinea o
terminase aseară. Trebuia să-şi cumpere alta. Dacă primea
banii de la Iraclie, pentru nisipul care trebuia să i-l aducă,
cumpăra şi pâine de la butic. De la butic, că aşa se cheamă
acum, nu de la magazin. Găseşti ce vrei, dacă ai bani. Patronul
aduce marfă ieftină, să poată cumpăra tot năcăjitul. Care nu
are bani primeşte pe datorie. Îl scrie în caiet. Pe urmă aduce
banii, când capătă şomajul. Înainte avea fiecare salariu, că nu
era unul să nu aibă de lucru. Dacă nu lucra la oraş, la vreo
fabrică, lucra la colectivă. Şi tot căpăta ceva. Ce nu-i ajungea,
fura, că era de unde. De cumpărat era mai greu că nu găseai
prin magazine aproape de nici unele. Şi pâinea o căpătai pe
cartelă. Se descurca fiecare cum putea. Şi tot nu umbla nimeni
flămând, chiar dacă mâncarea era greu de găsit. Ei, atunci era
şi el angajat. Avea retribuţie, că lucra ca lăcătuş mecanic.
Făcuse şcoala profesională şi îl băgase statul la muncă, în
fabrică. Nu cumva să stea fără să muncească. Acum caută de
lucru şi e norocos dacă găseşte. Şi-a săpat petecul de teren de
lângă casă şi a semănat pe el ce a crezut. Când s-a închis
fabrica, le-a dat statul bani. Era şi el mândru că avea bani
mulţi şi putea să-şi deschidă o afacere. Dar după două luni
banii aceia nu mai aveau valoare. Ce să te apuci să faci? Se
sfătuise cu nevasta şi au vândut apartamentul pe care îl
primiseră de la stat. Iar aveau bani. Puteau să înceapă altă
afacere. S-au tras cu toţi copiii la bordeiul rămas de la bunicii
lui, în sat. Măcar nu rămăseseră pe drumuri, ca alţii. Nevasta a
vrut numaidecât maşină. Orice patron trebuie să aibă maşină.
Când lucrau la fabrică începuseră să strângă, ca să aibă şi ei
una. Pe urmă s-a schimbat totul şi banii de pe carnet au rămas
de nimic.
Ieşi afară să scoată din grajdul scund calul, un amărât de
animal cumpărat cu ce rămăsese din banii de pe apartament.
Pentru maşină nu au mai ajuns. Dar copiii aveau, că închiriau
76
din străinătate. Ce maşini! L-au chemat şi pe el în străinătate,
dar nu s-a dus. Trebuia să rămână cineva acasă să aibă grijă de
averea strămoşească.
Noroc de cal, că mai face câte un ban cu ce cară pe la unul sau
altul.
În grajd duhoarea de baligă fermentată năuceşte.
─ Hai, măă, diii! îşi îndemnă animalul. Ai să mai mănânci
deseară. Ori poate ai noroc şi găseşti pe malul gârlei ceva
buruiană. Dii, înapoi!
Calul e blând. Aşa slab şi mai degrabă pirpiriu, cum este,
nu mai are putere să se împotrivească. Face tot ce i se cere. O
fi şi bătrân. Tot mai poate trage un an sau doi. După aceea,
poate vor trimite ceva bani copiii, din străinătate şi o să
cumpere altul. E un cal sur, cu ochi mari şi resemnaţi, care
ciuleşte urechile la vorbele stăpânului, ca să înţeleagă ce are
de făcut, să nu-l bată cu biciuşca. La căruţa hodorogită
aşteaptă hamul vechi, la fel de prăpădit ca cel care îl rabdă
zilnic.
─ Ce să-ţi fac, dacă te-ai născut cal? îl îmboldeşte omul cu
vorba. Haina ta e hamul, aşa că trage, zmeule!
Urcat în căruţa hodorogită, bărbatul îşi îndeamnă calul ce
se opintea, cu toată slăbiciunea sa, către locul din care
stăpânul avea de încărcat nisip. Nu după multă vreme căruţa
ieşi de pe drumul de ţară pe şoseaua asfaltată. Pentru că
dimineaţa mai avea de adăstat până să stăpânească locurile,nu
era deloc trafic de automobile. Asta şi fusese socoteala
omului, să se grăbească să parcurgă drumul înainte ca traficul
să se aglomereze. Şi totuşi din depărtare se auzi zgomot de
motor ambalat. Se apropia o maşină, dar cel din căruţă nu-şi
făcea grijă doar pentru atât. Îl va depăşi, după care o va privi
din urmă cum se va pierde în depărtare. Maşina depăşi căruţa,
dar se opri la câţiva metri mai în faţă. Era o maşină a poliţiei,
cu girofar, din care coborî numaidecât un poliţist care făcu
sever semn căruţaşului să tragă pe dreapta. Cu inima strânsă,
omul se conformă şi aşteptă să fie luat la întrebări:

77
─ Ce cauţi mă, cu gloaba asta pe drum? întrebă tăios poliţistul.
Vrei să produci accidente?
─ Dar nu depăşesc viteza regulamentară, se apără căruţaşul.
─ Unde mergi? se prefăcu, diplomat, că nu aude anchetatorul.
─ Înainte… Adică vreau să spun că înainte aveam voie să
merg cu căruţa pe drumul ăsta…
─ Eu te-am întrebat încotro mergi, nu ce făceai înainte!
─ Păi, unde? Către Europa! Că şi noi suntem acum parte a
uniunii. Avem dreptul. Suntem cetăţeni europeni, spuse
hotărât cel din căruţă sigur pe drepturile sale de cetăţean
european.
─ Ţie îţi arde de glumă? se oţărî cel în uniformă.
─ Nu-mi mai arde de nimic. Doar stomacul mă arde
puţintel, că azi încă n-am mâncat. Mă duc după nisip! M-a
rugat un vecin. Ce să fac, câştig şi eu un ban cinstit!
─ Ai un act de identitate?
─ Toţi avem câte unul, dacă împlinim 14 ani.
Omul legii îl privi atent.
─ Poate că n-ai mâncat, cum zici, dar eu cred că ai băut!
─ Am băut, recunoscu celălalt.
─ Vezi că începem să ne înţelegem? Cât ai băut?
─ Puţin, de două degete pe fundul cănii!
─ Aha, ţuică? Ia suflă! Ce ai băut? repetă întrebarea după ce
nu reuşi să determine cu ce băutură intrase în starea de
ebrietate contravenientul.
─ Apă, Doamne mă iartă, că asta încă e la liber…
─ Hai, mă Victore, că întârzii, se auzi o voce plictisită din
maşină.
─ Da, să trăiţi! Dar ăsta nu e deloc în regulă!
─ Lasă-l acum, îl găseşti tot pe aici la întoarcere şi ai timp să
stai la poveşti cu el. Dacă nu, găseşti altul, că sunt destui! Hai,
că începe şedinţa!
─ Auzi, se întoarse poliţistul spre cel din căruţă, dispari urgent
de aici şi să nu te mai prind! N-ai vestă, n-ai semnalizare
corespunzătoare, n-ai nimic!

78
─ N-am, domnu’ şef, n-am, că ce am avut, s-a dus! Dar
poate…Tot ce am e gloaba asta, cum o numiţi dumneavoastră
şi cu mine. Două gloabe bătrâne…
Maşina a dispăru în depărtare. Exact cum îşi imaginase de la
început…

Raza de ghețuri
Nimeni nu mai ţine minte când s-a petrecut întâmplarea
care urmează. Fără îndoială trebuie să fi fost foarte demult,
pentru că nici cei mai bătrâni vânători nu-şi amintesc ca
bunicii lor să le fi povestit despre ea. Eu am auzit-o
întâmplător, spusă în mare taină de un brad uriaş, unul dintre
puţinii de vârsta lui care mai vieţuiesc prin păduri, peste
veacuri. Undeva, pe o coastă golaşă de munte, la adăpostul
câtorva tufe de zmeur încă neînflorite, s-a născut un pui de
cerb plăpând şi neştiutor, ca orice copil. Mama cerboaică l-a
mângâiat uşor cu botul, i-a şters cu limba blăniţa udă şi l-a
îndemnat către ugerul plin cu lapte, căci noul născut trebuia să
prindă repede puteri şi să-şi urmeze mama pe potecile ascunse
ale pădurii. Ştia cerboaica multe despre primejdiile lumii,
încât tare ar fi vrut să-şi vadă pruncul la adăpost sigur. Pentru
un pui de cerb, primejdiile sunt multe şi vin de peste tot: din
umbra întunecoaselor desişuri, din unda noroioasă a torenţilor
năpraznici, din dosul stâncilor pleşuve, ca şi din văzduhul larg
şi fără de hotar. Când socoti că puiul mai prinse vlagă,
cerboaica privi cu atenţie în jur, ascultă cu încordare
zgomotele pădurii apoi, lămurindu-se că nu-i primejdie pe
aproape, porni încet spre desiş, oprindu-se din când în când ca
puiul ei să poată ţine pasul. Tare bine făcu, pentru că din
înaltul albastru al cerului începu să crească un punct negru, la
început abia ghicit. Era o acvilă împărătească, cea mai semeaţă
dintre păsările de munte, căreia cu siguranţă i-ar fi căzut
victimă puiul abia născut, dacă nu s-ar fi adăpostit mai iute. Pe
poteca din pădure ciuta îşi călăuzi puiul spre un luminiş
79
invadat de trifoi sălbatic şi rugi de mur. Îl îndemnă să se aşeze
la poalele unui brad uriaş, iar ea păşi puţin mai încolo să-şi
ostoiască foamea. Aşa se cunoscură puiul de cerb şi bradul
uriaş de la care am aflat povestea. Între cei doi se înfiripă o
simpatie care, cu timpul, deveni o prietenie statornică. Cum în
pădure timpul trece odată cu adierile,  puiul cel plăpând
crescu, devenind viţel zvăpăiat şi poznaş, căci pentru toate
vieţuitoarele vârsta este cea care dă măsura purtării, iar
purtarea, la rândul ei, arată bogăţia înţelepciunii.
            Într-o bună zi, puiul de cerb se apropie de trunchiul
drept şi sănătos al bradului, se aşeză pe un strat de muşchi
înrouat şi îl întrebă pe bătrânul său prieten:
- Spune-mi, te rog, moş Brad, eu de ce nu am coarne
rămuroase ca cerbii cei mari? Bradul fremătă înţelegător şi îl
mângâie pe creştet cu o cetină.
- Pentru că încă nu ai vârsta lor, puiule. Toate se întâmplă la
vremea lor.
Răspunsul bradului nu îl mulţumi pe puiul de cerb. Se ridică
pufnind uşor şi se îndepărtă în trap pe potecă. Bătrânul arbore
clătină lin din creştet:
- Ei, copile, dacă ai avea priceperea să te bucuri de ce îţi dă
vârsta!
Puiul de cerb găsise pe o coastă un trunchi gros şi uscat de
paltin. Era un arbore pentru care primăverile nu mai aveau să-i
aducă verdeaţă şi nici vânturile nu-i mai puteau culege
sămânţă din crengile rămuroase, ca să o împrăştie prin lume.
Ramurile acelea frumoase i se păreau ca nişte coarne cu mai
multe raze, o mândreţe de coroană cu care orişicare cerb s-ar fi
fălit toamna pe coastele despădurite ale munţilor sau prin
poieni. Adesea venea şi privea îndelung minunea, sperând în
taină să-i crească şi lui pe creştet o asemenea podoabă. Într-un
rând îndrăzni şi i se adresă paltinului:
- Rogu-te, nu te supăra, nu mi-ai putea împrumuta măcar
pentru câteva zile crengile tale?
Paltinul, căruia de multă vreme nimeni nu-i mai dăduse
importanţă, catadicsi să întredeschidă o pleoapă şi, după ce îl
80
cântări pe pruncul din faţa lui, îl întrebă cu voce aspră:
- Şi la ce ţi-ar folosi?
- Le-aş purta pe creştet, pentru că eu sunt cerb.
Gândi moşneagul o vreme, apoi bombăni din nou:
- Şi la ce ţi-ar folosi?
- Toţi cerbii au coarne. În ele stă puterea lor.
Din nou trecu o vreme în care paltinul cugetă îndelung.
- Dar tu eşti doar un pui, ai putea să porţi aşa ceva pe grumaz?
- Cred că da, chiar dacă nu sunt mare, uite ce picioare
sprintene am, se grăbi puiul de cerb să răspundă.
- Dacă-i aşa, să te pun la încercare. Vezi creanga asta uscată?
Să te propteşti cu fruntea în ea, iar dacă vei reuşi să o rupi,
atunci eşti vrednic să porţi coarne. Se propti puiul de cerb cu
fruntea în craca uscată şi împinse, şi împinse până simţi că
încep să-i tremure picioruşele, iar de sub pielea capului parcă
mijise un cucui.
- Ha, ha, râse paltinul cel scorburos, mai ai de crescut, copile!
            Veni iarna, iar puiul de cerb cunoscu şi alte ciute al
căror cârd era condus de o cerboaică bătrână, pricepută în
citirea semnelor de primejdie. Se adunaseră laolaltă, ca să
poată supravieţui peste iarma aspră şi friguroasă. În acelaşi
cârd întâlni un cerb tinerel, doar cu puţin mai în vârstă, care
stătea de obicei în urmă, dar era foarte mândru că pe frunte
purta două prăjini, ca două suliţe. Ar fi dorit să aibă şi el
măcar aşa nişte coarne dar pentru că nu se putea, îl invidia pe
celălalt. Iarna trecea încet, zăpezile mari acoperiseră pădurea,
iar hrană se găsea tot mai greu. Într-o zi ciuta cea bătrână,
conducătoarea cârdului, sări brusc în picioare din culcuşul pe
care îl avea sub un fag tânăr. Ascultă cu atenţie câteva clipe,
adulmecă nervoasă în jur şi brăhni scurt. Celelalte ciute se
ridicară numaidecât, îmbulzindu-se una în alta. Bătrâna porni
câţiva paşi spre pădure, dar din faţă se ivi în goană un lup sur.
Un altul apăru de după o coloadă acoperită cu zăpadă. Ciutele
izbucniră în goană turbată, spulberând în iureşul copitelor
omătul mărunt şi sticlos. Haita le împresurase. Erau cinci lupi
cu blănuri dese, învrăjbiţi de foame, care căutau cu disperare
81
hrană. Puiul de cerb se abătu pe coastă, iar dihăniile îi pierdură
urma. Goneau acum în jos, după ciutele care făceau salturi tot.
mai mari, dorind scăparea
            Când după o bună bucată de vreme cârdul se reuni,
lipsea o ciută slabă, bolnavă, pentru care înfruntarea lupilor se
dovedise o încercare de netrecut. Abia după câteva ceasuri
cârdul îşi regăsi liniştea, totul reveni la normal, de parcă nimic
nu s-ar fi întâmplat. Timpul trecu, zi după zi, spaimă după
spaimă, foame după îndestulare. Se întâmplă odată ca puiul de
cerb să simtă pe frunte o apăsare ciudată. Îşi aminti că o
asemenea senzaţie mai avusese când paltinul cel uscat îl
pusese la încercare. Alergă atunci la unda unui pârâu din
apropiere şi se privi curios în oglinda lui. Părea că-i apăruseră
două cucuie, deşi nu-şi amintea să se fi lovit în hoinărelile lui
prin pădure. Mirat de o aşa întâmplare, alergă spre bătrânul
brad.
- Oare m-am îmbolnăvit? Îl întrebă îngrijorat.
Bradul îşi clătină iar amuzat fruntea şi îl mângâie pe creştetul
cucuiat:
- Ei, băiete, se pare că începe să ţi se împlinească visul! Îţi
cresc corniţele!
- Voi avea coarne! Se bucură puiul de cerb, de acum un
cerbulean, şi alergă în salturi sprintene să se mai privească
odată în unda pârâului.
       Încet, încet, cele două cucuie crescură şi se transformară
în două prăjini grosuţe, moi la pipăit, calde, acoperite cu o
blăniţă fină. În fiecare dimineaţă cerbuleanul alerga la pârâu să
vadă cât îi mai crescuseră corniţele, de care, de pe acum, era
tare mândru. Pe la sfârşitul verii purta pe frunte două prăjini
drepte şi tari, cu vârfuri boante.
- Ei, băiete, ai noroc, căci peste câţiva ani vei avea cele mai
frumoase coarne din câte s-au văzut prin aceste locuri, îi
prooroci bătrânul brad.
 - De unde poţi şti cum vor fi coarnele mele peste ani? Îl
întrebă curios cerbuleanul.
82
 - Ştiu pentru că am văzut cum au crescut coarnele multor
cerbi peste timpuri. Întotdeauna cei ale căror prime coarne au
avut vârfurile boante au avut mai târziu coarne straşnice. Alţii,
ale căror prăjini erau ascuţite la vârf, lungi, subţiri, nu s-au
putut făli niciodată.
      A mai trecut o vară. În primăvara următoare, când tocmai
începuse verdeaţa să învie coastele muntelui amorţit de o
pustie iarnă geroasă, în vreme ce hoinărea printr-un făgăniş
tânăr, fără să vrea, cerbuleanul îşi lovi cornul drept de o cracă
mai groasă. Simţi o durere iute şi se trezi că alături, pe
frunzele uscate, i-a căzut cornul lovit. Trăsnetul să fi căzut
alături şi nu l-ar fi înspăimântat aşa. Nu ştia ce să facă. Spaima
se amestecă repede cu uluiala, iar împreună făcură loc
disperării. Izbucni în plâns şi alergă la unda limpede a pârâului
proaspăt, unde se oglindi îndelung. Cu un singur corn pe
creştet era tare caraghios! Trebuia să se sfătuiască cu cineva!
Simţea nevoia să plângă pe umărul cuiva şi alergă, ca de
obicei, la bătrânul brad.
- Uite ce mi s-a întâmplat! Spuse printre sughiţuri. Nu voi mai
avea niciodată coarnele pe care mi le-ai promis. Cum să mă
întâlnesc cu ai mei în halul ăsta? Aşa de pocit cum arăt, mă
vor alunga ca pe un netrebnic!
      Bradul murmură ceva apoi, ca din întâmplare, îi atinse cu
o creangă cornul rămas. Numaidecât acesta se desprinse de pe
capul cerbuleanului, rostogolindu-se ca un vreasc uscat pe
covorul verde de la poalele bătrânului arbore.
- Au, ce mi-ai făcut? Strigă cerbuleanul.
- Nu te speria. Aşa trebuie să se întâmple. Coarnele îţi vor
cădea în fiecare an, ca să-ţi crească altele, mai mari, mai
frumoase, mai puternice.
      Tânărul cerb se înfuriase. În loc să fi primit un sfat bun din
partea celui pe care îl crezuse prieten, iată că fusese luat peste
picior.
- Minţi! Nu eşti un prieten adevărat! Am crezut degeaba în
tine! Ah, dacă aş fi avut coarnele, cum te-aş mai fi scrijelit cu
ele acum! Suflet rău, inimă de lamn ce eşti!
83
Izbucnind în lacrimi fugi să-şi ascundă ruşinea în desişuri. În
urma lui, bătrânul brad clătină înţelegător fruntea, suspină
îndelung şi se adânci în tăcerea profundă a gândurilor sale.
       Zile şi nopţi oftă cerbuleanul ascuns în cotloanele pădurii.
Apoi, pentru că timpul cu scurgea dă prima şansă gândurilor
bune, cerbuleanul îşi spuse că poate bătrânul brad avea
dreptate. Poate că se grăbise şi îşi jignise pe nemeritate
prietenul. Cu siguranţă că, dacă tinereţea nu ar fi atât de
orgolioasă, cerbuleanul s-ar fi dus să-şi ceară iertare. Dar cum
mândria este de obicei mai puternică decât înţelepciunea, mai
ales la cei aleşi de destin să fie purtători de coarne, n-o făcu. Şi
iată că într-o zi, când tocmai îşi potolea setea din unda
pârâului nesecat, i se păru că pe frunte se înălţaseră iar două
cucuie. Inima îi tresări. Nu putea fi adevărat! Sigur era doar o
părere. Săptămânile care urmară dovediră însă că nu se
înşelase. Şi din nou bucuria şi speranţa îi umplură inima
tânără. Va avea coarne! Bătrânul brad nu se înşelase şi asta
însemna că poveţele celor bătrâni trebuie ascultate.

Strămoșii

Strămoşii-au dat mână cu mână

Să aibă ţara lor, română,
Noi punem minte lângă minte
Să ducem ţara înainte.
 
Dobânda ţării e puţină
Lăsată-n camătă străină
Şi fără vrere de unire
Sortită e la risipire.
 
Acelaşi este sfântul soare.
Să vadă hora tot mai mare
Şi vrednicia s-o trezească
În conştiinţa românească.
84
 
Să cercetăm dacă-n frăţie
Sunt astăzi flori şi omenie.
Unde e unul, nu-i putere,
Însă ceilalţi stau prin unghere.
 
Destui vor hulpavi să se-nfrupte
Din holdele cu haturi rupte
Şi din străbuni păzit ni-e darul
Cât ştim pe unde e hotarul.
 
Unde?  

Scuzaţi-mă, dar unde sunt?

La ce-am ajuns fără să ştiu?
Unde e pruncul? Sunt cărunt
Şi n-am crezut că o să fiu!
Nu mai văd ceea ce-am crezut.
Ori poate bine nu mai văd,
Dar era altfel la-nceput,
Acum, în jur, parcă-i prăpăd.
Fâneţele n-au ciocârlii,
În ape nu mai văd boişteni,
Trăirile  nu mai sunt vii
Iar anii se preling vicleni.
Lipsesc şi pruncii din grădini,
N-au băncile îndrăgostiţi,
Atârnă zdrenţe-n rădăcini
Şi toţi aleargă zăpăciţi.
Mai mulţi sunt cei care se tem
Strânşi între adevăr şi mit
În faţa zeului suprem
Pe care l-au înlocuit.
Transformă visele în boli,
Minciunile în adevăr
Regulamentele din şcoli
85
Şi iau decenţa în răspăr.
Orfani copiii cu părinţi
Se rătăcesc în virtual
Foarte convinşi că vrei să-i minţi
Dacă le spui că nu-i normal.
Mai fermecaţi de ce e nou
Nu ştiu că viaţa le-a secat
Într-un pustiu fără ecou
Ori într-o lume cu păcat.

Uitatele

Uitate în trecut rămân

Convoiul carelor cu fân,
Cititul bolţii după crug
Boii pereche puşi la jug.
 
Şi cântul lung din bucium scos
Şi fluierul scobit în os,
Pocladul pe perete pus
Rodit de furcă şi de fus,
 
Copaia grea pentru aluat
Ştergarul alb, de in, curat,
Blidarul plin cu farfurii,
Ce spun altiţele pe ii,
 
Mărgelele prinse-n şirag,
Însemnele de pe baltag,
Lada de zestre în pridvor,
Gustul de vin dintr-un urcior,
 Şi bucuriile, când vin,
Sclipirea cerului senin,
Povaţa omului bătrân,
Priceperea de-a fi stăpân,
 
86
Ce-i de folos, ce-i cuvenit,
Ce e de dat, ce-i de primit,
Ce e cuvântul la tocmeli,
Ori câte alte socoteli,
 
Învăţături de preţuit,
Pe care le-am înlocuit
Nepăsători cu altceva.
Nepoţilor ce vom lăsa?

 Șatră
 
Se risipesc cetăţi din piatră,
Castelele se fac fărâme,
Pribeagul coviltir de şatră
Ar vrea şi munţii să-i dărâme.
 
Se măsluiesc în cărţi ursite
Minciuni înşiră-n şoaptă ghiocul;
Ceaune veşnic înnegrite
Adastă-n pirostrii sorocul.
 
Cu fum şi ceaţă neclătită
Se-amestecă păienjenişul
O mână parcă prea grăbită
Ascute pe-ntuneric şişul.
 
În clinchet de aramă coaptă
Lovesc ciocanele de faur
Sub cerul nopţii ce aşteaptă
O lună ca un ban de aur.
 
Se fură cai, dar şi mirese.
Priviri lucesc întunecate
În vatră jarul vrajă ţese
Iar fruntea gândurile-şi zbate.
87
 
Liliecii bântuie prin noapte
Vânaţi de bufniţe tăcute
La iepe mânjii mai sug lapte
Şi zâmbetele-s prefăcute.
 
Trosneşte focul a năpastă
Se înfiorează brusc frunzişul
Când cărţile zic veste proastă
Şi se abate scurt tăişul.

Țară

Ce s-a-ntâmplat cu tine, ţară,

Şi ce te face să te doară?
E nepăsare sau trădare
Pricina cea care te doare?
 
Te dor necazuri din vechime,
Trăite greu de ţărănime,
Ori hoardele ce-au dat năvală
În perioada medievală?
 
Te dor uitatele istorii
Aduse de cotropitorii
Veniţi din zări îndepărtate,
Te dor şi jafurile, poate?

 
Te dor şi patimile crucii,
Sau cei ce ţi-au ucis haiducii,
Ce-i ce au pus, cu viclenie
Şi foame mâna pe domnie?
 
88
Cei care-au rupt bucăţi din tine,
Cei ce-au dat cinstea pe ruşine,
Au aruncat în groapă drepţii
Şi-n puşcărie înţelepţii?
 
Te dor copiii smulşi din mame,
Interminabilele drame,
Te dor familii destrămate
Şi casele abandonate?
 
Ţară frumoasă, ţară bună,
Împotmolită în minciună,
Ţi-a fost lăsată ca avere
Predispoziţia la durere!
 

Transpunere

Pădurile nu sunt pădure,

Iar arborii nu arbori sunt,
Cum anii nu vor să îndure
Vigoarea omului cărunt.
 
Sunt oamenii ce-au scris istorie,
Ce pentru ţară au murit.
Ca să-i rămână în memorie,
Din ţărnă iar au răsărit.

 
Când tai un arbore, gândeşte
Că cel pe care l-ai tăiat
Nu e buştean ce se cojeşte
Ci este un bătrân soldat.
 
89
Iar o pădure dacă termini
Flămând, cu mâna pe topor,
De fapt eşti cel care extermini
Fără să cugeţi, un popor! 

Om

Îţi trebuie, desigur,  doar câteva momente,

Să afli că-n tot  omul există sentimente,
Că-i doldora de gânduri şi sigur e normal
Ca fiecare suflet să aibă ideal.
 
Firesc e orişicine s-arate ce-i în stare,
S-afirme o idee, să-i placă o culoare,
Să murmure un cântec, să aibă un talent,
Şi tot ce se cuvine pentru un trai decent.
 
În orice om există, de-asemenea şi vise,
Manifestări discrete, ori bucurii promise,
Este normal să caute, să-şi pună întrebări,
Să râdă sau să plângă, în diferite stări.
 
În fiecare cuget se află o credinţă,
E loc destul să-ncapă şi buna cuviinţă,
Există-n fiecare măcar un univers
În stare să păstreze un inventar divers.
 
Doar formele diferă pe fond şi dimensiuni,
Ca să plaseze omul minune-ntre minuni.
Iar ca să se despartă clar binele de rău,
Priveşte-atent, o viaţă, la cei din jurul tău.

Iar plouă…

Iar plouă cu gânduri,

90
Coboară înaltul,
Memoria în rânduri
Îşi leagă asaltul.
 
Imagini uitate
Se-aprind cu văpaie,
Iar inima bate
În apriga ploaie.
 
Cu semne, cu chipuri
Trecutul revine,
Furtuni de nisipuri
Se-agită prin vine.
 
Emoţii inundă
Câmpia trăirii
Dorind să se-ascundă
Din calea privirii.
 
Iar plouă cu gheaţă
Udând sentimente,
O ploaie de-o viaţă
Cu timpi şi momente.
 
În mijlocul ploii
Rămâne rebelă
Stafia nevoii
Fără umbrelă…

Te-ntreabă

Te-ntreabă dar, eşti mulţumit?

91
Ai ce ai vrut?
Îţi vine bine ce-ai primit?
Ai înţeles ce n-ai ştiut?
 
Mănânci destul din ce câştigi?
Să speri mai poţi?
De câini în coadă cu covrigi
S-au lecuit pribegii toţi.
 
Pe cei a-l tău pun alţii preţ.
Ceea ce ai
Îngraşă pe-altul, mai isteţ.
Tu, tot bucata de mălai…
 
Eşti păcălit că nu e bun
Avutul tău,
Dar adevărul nu ţi-l spun,
Iar aurul îl dai de rău!
 
Înduri şi taci, cum te-au dresat,
Dar ce aştepţi:
Să vină Verde Împărat,
Să te trezeşti printre-nţelepţi?
 
Nu poţi pricepe, dragul meu,
Că eşti bogat?
Ai toate de la Dumnezeu ,
Chiar şi în traistă ţi-a băgat!

 
Spinare dreaptă nu ţi-a dat
Să duci poveri,
Ci ca să ştii, ca un bărbat,
Cui să te rogi şi cui să-i ceri.
fost, Doamne, nu mai sunt!
92
Fierbințeală
 
Seara vara umple ţara
Cum albina umple ceara,
Omul muncitor cămara
Şi un greiere vioara.
 
Vântul cântul tot pământul
Îl aleargă cu descântul
Până unde, ştie sfântul,
Căutând deznodământul.
 
Gura mura dă de-a dura
Parcă şi-a pierdut măsura
Şi se-ntrece cu bravura.
Iar m-a ameţit căldura!

În lume

În lume prea se joacă teatru,

E scena plină de nebuni
Ce nu-şi găsesc un psihiatru
Să-i mai oprească din minciuni.
 
Se joacă teatru-n duşmănie
Cu marionete-n travesti,
Nici scenaristul nu mai ştie
În ce mod piesa va sfârşi.
 
Cu măşti obraznice pe faţă
Intolerabilele găşti
Fac o comedie din viaţă
Mereu punându-şi alte măşti.
 
93
Nu mai e loc de-atâtea drame
Fără eroi şi vinovaţi
Şi n-are cine să reclame
Că-s folosiţi actori rataţi.
 
Nu mai au haz nici saltimbancii
S-au învechit glumele lor.
Pe scene tropăie bocancii,
Iar prin culise e omor.
 
Cu teatrul s-au zidit istorii
Pe sub cortine ce-au căzut
Şi-au adormit toţi spectatorii
Cu vise în necunoscut.
 
Văd teatrul cum mimează firea
E timpul să-mi întind şezlongul.
Din scenă iese omenirea
Atenţie, cred că bate gongul…
 
Despre copii

Copiii au privirile senine

Cum izvorăsc din sufletele lor
Pe care însuşi Dumnezeu le ţine
Ca primenire pentru viitor.
 
Sunt flori ce ni le-a dat spre îngrijire
În vase preţioase, de cristal,
Să dăinuiască întru omenire
Frumos, curat, cinstit şi special.
 
Copiii, când se nasc, nu ştiu ce-i ura,
Nu ţin mânie, nu-s invidioşi.
Aşa, curaţi, i-a  hărăzit natura
Să fie buni la suflet şi frumoşi.
94
 
Ce le sădesc în suflete părinţii
Îi vor hrăni o viaţă, zi, de zi.
Puterea  trupului, lumina minţii,
Dar şi căldura inimii vor fi.
 
Iar dacă timpul firea lor o schimbă,
Înseamnă că părinţii au greşit,
Fiindcă n-au  grăit aceeaşi limbă
Şi sufletele calde s-au răcit.
 

Am fost

Din veacuri vechi noi ne-am zis cântul

De neam sărman şi obidit
Şi-n timp ce ne lucram pământul
Pe noi pământul ne-a rodit.
 
Am strâns în palme arătura
Ţinând de coarnele de plug
Şi-am binecuvântat natura
Şoptindu-i cerului în crug.
 
Am preţuit apa curată
Ivită rece din adânc
Să sară piatră peste piatră
Cu gângurit sfios de ţânc.

 
Am tras în rând cu animalul
Şi am trudit cu el în ham,
Am mângâiat pe crupă calul
Când clipă de răgaz aveam.
 
95
În multe nopţi păzit-am turme
De fiare cu nărav sau furi,
Mistreţii ce veneau să scurme
A pagubă prin arături.
 
Cu lapte-ndestularăm pruncii
Şi am copt pâine în cuptor,
Am dat şi dărilor şi muncii
Din trupul nostru muritor.
 
Dar n-am plecat pribegi din ţară,
Iar glia din belşug ne-a dat.
Nici n-am crezut că de ocară
S-ar face naţia vreodat’!
 
Destinul singur ni-l alegem
De va fi blând ori va fi crunt,
Cum semănăm, aşa culegem:
Ce au fost, Doamne, nu mai sunt!

Bătrânii

Unde îţi sunt acum bătrânii, ţară?

Că nu-i mai ştii, că prea i-ai risipit,
Ori ai uitat cum ţie îţi lucrară
Cât au putut, atât cât au trăit.
 
Bătrânii tăi, cu plete ca omătul,
Tăcuţi ai vieţii aşteptând cuminţi
Nu viitorul, numai îndărătul,
Nostalgici trişti, în ochi cu rugăminţi,
 Ţi-ar dărui din propria-nţelepciune,
Să te refaci şi să mai reînvii,
Poveţe cum doar ei le mai pot spune
La ceas în care soarta nu ţi-o ştii.
 
96
Cu rod de inimă şi cumpătare,
Cu suflet de monah neprihănit,
Îţi cer necontenit şi-ţi dau iertare
Chiar dacă multe nu ţi le-au greşit.

Orbi

Nu poţi vedea când eşti prea sus

Natura sfâşiată-n zdrenţe,
Cu gândul implacabil dus
La capital şi redevenţe.
 
Nu poţi pricepe ce-i uman,
Când doar câştigu-ţi stă în fire
Şi vezi pământul ca pe-un ban
Acoperit de omenire.
 
Cum să alegi bine de rău
Şi să respecţi firesc morala
Când însuşi idealul tău
Fervent e doar căpătuiala?
 
Ce mai fiinţă s-a prăsit
În cel ce-n braţe banu-şi strânge
Fără să-i pese că-i mânjit
Cu lacrimi, scârnă sau cu sânge!
 
Ei sunt acei ce-au câştigat
O lume luată în răspăr
Pe care rar au presărat
Fărâmituri de adevăr.

Luna

Că este gazdă de haiduci

Sau de bursuci, îi e totuna
97
Şi luminează, la răscruci,
Pe toţi nepricopsiţii luna.
 
Nu pune pe lumină bir
S-o aibă toţi la îndemână
Şi îi tratează cu sictir
Pe-mpiedicaţii din ţărână.
 
Deschide drumuri prin hăţiş,
Dar le închide deîndată
Când vine câte-un nor, furiş,
S-ascundă faţa ei curată.
 
Prin noapte-mprăştie scântei
Romantică şi zâmbitoare.
Ce face strălucirea ei
Nu poate face sfântul soare!

Altă politică

Descântă ghioceii trei petale

Ca să dezlege apa de izvor,
Din vraja nemişcării hibernale,
S-o vadă iar cum curge pe pripor.
 

Se simte suflu nou în atmosferă

Pădurea prinde vlagă ne-ndoios
În noua rânduială ce diferă
De dictatura cerului noros.
 
E clar că vremea e spre încălzire.
Este mesajul cel mai aşteptat.
Ciocănitoarea bate în neştire
Semnale Morse într-un trunchi uscat.
98
 
Şi-a părăsit bârlogul chiar şi ursul
Sătul de somn, mahmur şi nemâncat.
Politica dacă îşi schimbă cursul
Va deveni şi dânsul democrat.

Cât este omenirea

Cât este omenirea de bolnavă
Nu se apleacă nimenea să vadă
Când libertatea e o biată sclavă
Şi risipiţi talanţii săi pe stradă.

Canoanele par vechi şi demodate,

Băgate-n seamă numai în extremis,
Alte măsuri aceloraşi păcate,
Să fi înnebunit zeiţa Themis?

Pentru ce unii slabi dau socoteală

Cu lauri îi acoperă pe alţii
Onoruri ample, în serbări de gală,
Ce mari sunt scunzii şi ce mici înalţii!

Sunt fără leac durerile frăţiei,

Ce rost mai au nădejdile în bine?
Au dispărut hotarele trufiei,
Şi zac uitate legile divine.

Cine mai ţine astăzi rânduiala?

Nu ştiu cei tineri cum se ţine plugul.
Pe fiecare-l preocupă fala,
Dar peste toţi dă buzna tăvălugul.

99
Nu creşte ţărna pâine fără muncă!
Cămara-i plină numai din povară,
Iar dacă azi talanţii se aruncă,
Mâine vom fi pribegii fără ţară.

100
Gabriel Cheroiu

Născut la 21 iulie 1960, Moldovița, județul Suceava.

Absolvent al Facultății de limba și literatura română din
cadrul Universității din București (1988). Doctor în
Filologie, cu distincția Magna cum laude (2009).
Experiență jurnalistică: redactor la revista Europa (1990); redactor-șef al
revistei Vânătorul și Pescarul Român (1990-2012).
Membru al Uniunii Scriitorilor din România (1996).
Cărți publicate: Numai conturul (1986), În stupină (1987), O carapace
călătoare (1988), La început a fost pădurea (1990), Poteci de vânătoare (1994),
Vânat românesc (1996), Vânătoarea continuă (2000), O istorie a literaturii
cinegetice române, vol. I (2003), Cămara bunicii (2006), Vânătorul, toamna
(2006), O istorie a literaturii cinegetice române, vol. II (2007), O istorie a
literaturii cinegetice române, vol. III ((2011), Vânătoare după vânătoare
(2016), Viziunile Sfântului Eustațiu (2019).
Prezent în unsprezece antologii de poezie și proză.
Colaborator la majoritatea revistelor literare din România, cu poezii, proză
scurtă, eseuri, recenzii; comentarii pentru peste șaptezeci de filme documentare
și albume cu tematică silvo-cinegetică.
Distincții literare: Cincisprezece premii, printre care și cel al revistei
Luceafărul pentru întreaga activitate scriitoricească din anul 1982 și Premiul
pentru literatură acordat de Conseil International de la Chasse et de la
Conservation de Gibier (CIC) pentru studiul O istorie a literaturii cinegetice
române (2004).
Activitate în domeniile cinegetic și halieutic: membru fondator al Societății
Cinegetice Române și al Asociației internaționale a jurnaliștilor din domeniul
vânătorii și al pescuitului sportiv.

101
Toamnă crîncenă
Trăsnetul carabinei rostogoli peste culmi cercurile
gemene ale ecoului. Stupind cu amărăciune, Pamfil Cocerhan
strânse în mâini fierul armei și privi în urma taurului care se
mistuia, teafăr, printre tufele de zmeur de pe coastă.
„L-am greșit!...”
Cerbul – un bătrân cu prăjinile coarnelor ca niște iatagane
– hălăduia de multă vreme prin preajma pâlcurilor de goniță
din Săhastra, fiind peste măsură de hiclean și prepuelnic.
Toate strădaniile celui mai vrednic dintre paznicii de
vânătoare au fost, și în toamna asta, zadarnice. Sulițarul ieșea
târziu în parchete, boncăluind gros și înșelător, și se trăgea
către tainițele sale devreme, la îngânatul zilei cu noaptea.
Moșneag rătăcitor, pizmaș din neputința scăpătatului în
bărbăție, se mulțumea să dea târcoale alaiurilor de nuntă,
semețindu-se împotriva stăpânilor pe care, oricum, nu izbutea
să-i biruie voinicește. Însă – cum s-a întâmplat în toamna din
urmă, cu un cerb tare de vârtute – putea să vatăme cu sulițele
sale ucigașe potrivnici mai strașnici decât dânsul.
Auzind mugetul adânc, provocator, din covata pârâului,
stăpânul se aprinse îndată. Dădu roată celor șase ciute, ca și
cum ar fi voit să se încredințeze că nu i-au ieșit din cuvânt, și
rostogoli către nepoftit amenințare cumplită. Cu coarnele
poleite în lumina de var a lunii, taurul se repezi câțiva pași
către un târș din marginea tăieturii, ca asupra unui vrăjmaș.
Însă, din afundul văioagei, se înălță din nou boncăluitul
nervos, de harț, al solitarului. Ocara nesuferită îl prinse în
năvodul său pe starostele pâlcului, ațâțându-l. În văzduh,
mirosea iute a jind de sălbăticiune. Mugi cu toată mânia, în
trâmbe de abur fosforescent.
Pe neveste, vreascurile trosniră aproape, în pădurea rară,
din destrămarea căreia se năștea curmătura cotropită de zmeur
și de curpeni ghimpați. Abia atunci își ridicară ciutele botul
din iarbă, întrebând boarea cu nările și cu pâlniile urechilor.
102
Când se dumiriră că nu e primejdie de moarte, își coborâră din
nou capetele, continuând să pască. Numai taurul se frământa și
împroșca sudalmă după sudalmă către potrivnic, după care
năvăli cu prepelecii coarnelor asupra unei cioate ruginite,
scurmându-i putregaiul și mormăind cu îndârjire. Cepurile din
marginea molidișului vesteau apropierea veneticului. Când îl
desluși bine în lumina piezișă, stăpânul se năpusti, cu un răget
aprig. Izbi cu toată puterea și simți îndată slăbiciunea celuilalt.
Copitele alunecau pe vreascurile brumate și pe rădăcinile
umflate ale foștilor arbori. Cu ochii bulbucați, cu frânghiile
mușchilor de criță încordate, taurul cel vrednic izbuti să-l
împingă pe bătrân, pas cu pas, izbitură cu izbitură, până
dincolo de hotarul pădurii. Biruința asupra nevolnicului
rătăcitor era limpede. Îl slăbi din menghina coarnelor și îi
dădu, astfel, putința să se elibereze dintre molizii unde era
împotmolit și să plece teafăr. Dar tot atunci veni lovitura
străinului, vicleană și necruțătoare: trecând prin desimea
clenciurilor celuilalt, împunsătura de spadă ucigașă nu putu fi
parată. Cu prăjinile coarnelor lipsite de ramuri, moșneagul a
pătruns ușor prin pavăza rivalului, înjunghiind adânc, în
moale, printre coaste. Înfierbântat de îndârjire, cel vătămat nici
nu simți durerea, ci își alungă uzurpatorul către vale,
suduindu-l cu tulnic bărbătesc. Apoi se întoarse la pâlcul său
de mirese și-și buciumă semeț, asupra culmilor, biruința.
Un foc necunoscut până atunci făcu să pălească, până
dimineața, în lăuntrul falnicului taur dogoarea cea mare care
aprind, toamnă de toamnă, neamul cerbilor. Așa cum zăcea
culcat lângă o cioată dezrădăcinată precum o măsea de uriaș,
părea că i se năzare, din vreme în vreme, în fața ochilor
fluturarea cernită a unui zăbranic. De aceea, scutura des din
cap, să alunge vedenia. Odată cu învierea puținelor muște
zgribulite ale lui Brumărel, au pornit să-l sâcâie sugătoarele ce
se adunau la fântâna vătămăturii, între coaste. Se văzu nevoit
să părăsească locul deschis, pentru a se trage către zăcătoarea
jilavă a pârâului din vale. Încovoiat de junghi și de
103
fierbințeală, se ridică în picioare, clătinându-se ca un vițel abia
fătat. Cu ochii împăienjeniți și din ce în ce mai nesigur, se lăsă
horțiș printre târși, izbindu-se de trunchiuri, până să se
prăvălească pe lespezile reci din marginea apei.
... Calul lui Timotei Gânju suia la pas pe drumul Chicerii.
Biruit de zgomotul căruței pe șleaul pietros, cântecul părăului
Săhastra se preschimbase într-un foșnet continuu și îndepărtat.
Iapa, obișnuită cu trasul buștenilor din curmături, urca aproape
zilnic către Chicera și cunoștea calea, fără greșeală. Cu pălăria
veștedă coborâtă pe frunte, omul trăgea rar dintr-un ciot de
țigară. Dimineața abia se încropea din hățișurile umede,
fumegând alene asupra văilor. Omul nu avea de ce să se
grăbească și, de acea, nu zorea niciodată calul, cruțându-l
pentru osteneala muncii la pădure, de peste zi.
Alunecând fără țintă peste apă, privirea bărbatului se
poticni, făcându-l să tresară. Trase de hățuri și îndreptă căruța
către stânga, în limpezișul înierbat din coasta drumului. Sări
peste loitră și trase de sub brațul de fân securea. Scuturând din
cap și ciulindu-și urechile, calul prinse a fornăi. Timotei păși
de-a dreptul prin undele fugare ale pârâului și se apropie zorit
spre movila de cepuri și bunceag, dintre care răsărea înalt,
precum un lujer de floare, prăjina întunecată a unui corn de
cerb. În vârf, tulpina de abanos lustruit părea să lumineze cu
cele patru clenciuri strălucitoare, ca de fildeș, deschise
asemenea unei corole de zăpadă. Cuprins de nestăpânită
emoție, începu să scurme cu coada toporului, până dădu de
capul încoronat al cerbului. Iapa râncheza tot mai nervos.
Întorcându-și capul să răcnească la cal, omul văzu grozăvia: la
nici douăzeci de pași de dânsul, ieșită din pădurea bătrână, o
namilă de urs, ridicată în două labe, cu părul de pe spinare
zburlit și împroșcând cu bale. Într-o frântură de clipă, Timotei
înțelese abia atunci că sălbăticiunea, hălăduind prin preajmă, a
găsit taurul pierit ori pe moarte, a rupt cât a putut din el și apoi
l-a îngropat, acoperindu-l cu brazde și crăci, ca pentru un
ospăț pentru mai târziu. Apoi, după obiceiul spiței, s-a culcat,
104
pesemne, prin preajmă, pentru a-l păzi, ridicându-se din
zăcătoare numai când vântul i-a adus în nări putoare
nesuferită, de om.
Fără să se piardă îndată cu firea, bărbatul își dădu seama
că nu poate scăpa cu fuga. Se dădu încet, cu spatele, îndărătul
unui molid și ridică securea deasupra capului. Fornăind și
smucindu-se în hamuri, iapa izbutise a scoate căruța la drum,
unde se așternu galopului. Dihania era acum la câțiva metri.
Omul îi simțea, cu spaimă, duhoarea aspră de fiară.
Spurcăciunea mormăia întărâtat și îmblătea cu brâncile din
față. Când îi veni bine, Timotei izbi dintr-o parte, cu gând să-i
crape țeasta. Dar ursul se feri cu dibăcie, astfel că fierul îi
spintecă doar pielea umărului. Răcnetul fiarei îl străpunse pe
Gânju până în inimă. Muiat în cerbicia sa, trudind zadarnic a
se sui pe trunchiul neted, omul nici nu prinse de veste când
secerile ghearelor îl sfâșiară cu sălbăticie, rupându-l ca pe o
feleagă netrebnică.

Tălpoaiele

„Degeaba ai zice dumneata, domnule doctor, orice ai

vrea: ce am văzut eu cu ochii mei nimeni nu poate șterge... Și
nu eram nici nebun și nici năuc n-am fost, cum nu sunt nici
acuma.”
Ședeam toți trei – pădurarul Ion, badea Nichifor și cu
mine – pe o coamă de obcină și așteptam să înceapă a
boncălui cerbii. Dincolo de tarnița fâneței se ridica o altă
culme, spartă de pâlcuri de molizi pirpirii, după care se afla o
curmătură cotropită de ierbărie și tufe de zmeur. Fumam,
ascunzând în căușul palmei jarul pâlpâitor al otrăvii și
vorbeam șoptit. Vremea se muiase încă din ajun. Mugetul
taurilor pălise, cu tot cerul senin, spuzit de stele. O boare

105
tihnită cobora peste noi, prelingându-se, odată cu fumul, către
vale.
Năzuisem cu toții până pe Tarnița, rupându-se ei de grijile
și nevoile gospodăriilor, pentru a mă însoți, în noaptea aceea
de Răpciune târziu, la boncăluitul cerbilor. După urcușul
moale, prin valuri de iarbă culcată de părul-porcului și de
smocuri de pipirig, am ajuns pe culme în pragul noptaticului.
Ne-am așezat la adăpostul unui dâmb, îndărătul căruia lovea
vântul nestatornic; pe coastă, în vale, se zăreau două clăi, la
subsuoara cărora ne-am fi putut căuta sălaș dacă ne va fi răzbit
frigul. Departe, pe o culme geamănă, bătea grozav un câine, la
bordeiul lui Zenovie, bătrânul paznic de vite. Dacă taurii n-ar
fi lâncezit în pustniciile lor, aveam de gând să rămânem acolo
până dimineața, când am fi încercat a ne apropia de dânșii cu
chemătoarea. De neînțeles, mai cu seamă pentru Ion, pădurarul
ciolănos și oacheș, era pricina liniștii aceleia nefirești ce se
înstăpânise.
Deodată, un sunet necunoscut se rostogoli dinspre runc,
din adâncul pădurii: un fel de chiot strident și prelung,
reverberat de ecou. Un căprior îi răspunse brăhnind răgușit, de
mai multe ori, din ce în ce mai departe. Câinele moșneagului
Zenovie chefni și el, în două rânduri, după care liniștea înghiți
din nou orice freamăt. În lumina moale, văzurăm cum badea
Nichifor își face cruce. Atât de neașteptat a fost totul, încât
abia după mai multe clipe izbutirăm să dăm glas înfiorării
noastre. Nici unul dintre noi nu mai auzise un astfel de zgomot
straniu. Stânile se răscoliseră de mai bine de o săptămână și
nimeni nu avea de ce stărui în această pustietate. Doar, poate,
tot unul ca noi ori, cine știe, vreun braconier smintit. Însă
chiotul tot nu se putea lămuri, cu niciun chip.
După o vreme, ca și când ar fi continuat un dialog pe care
îl purtase în sine, badea Nichifor începu să vorbească, privind
undeva, dincolo de hotarele întunericului:

106
 „Degeaba ai zice dumneata, domnule doctor, orice ai
vrea...”, ca și când eu singur nu aș fi dat crezare celor rostite
de dânsul.
O stea verzuie alunecă fără veste pe cer, trăgând după sine
o dâră de spumă fugară. Poate că o lume întreagă murea
atunci, picurând în genuni ca o lacrimă, dincolo de aripile
molizilor. Badea Nichifor se uită spre dânsa cu luare aminte,
după care continuă să șoptească, trăgând din țigara ascunsă în
palmă:
„Era aceea o iarnă cu zăpadă groasă și geruri de cremene.
Îmi amintesc că trecuse de mijlocul lui decemvrie și tot nu
izbutisem să fac vreo pândă la vulpi, la un bordei al nostru,
sus, în poiana Vesnarca. Aveam acolo, la văratic, un băietan
care grijea de vite. Iarna, bojdeuca stătea părăsită. Sub dâmbul
potrivnic târam încă din toamnă mortăciuni și tot felul de
borheie, ca să se nădească dihăniile. În tot anul se adunau în
podul casei, pe scândură, chiar și o duzină de piei de vulpe.
Câteodată mai cădea și vreun lup, căci trece pe acolo un ștaig
al lor.
În ziua aceea – țin minte că era într-o vinere –, mi-am
zvârlit pușca pe umăr și m-am pornit către Vesnarca, cu gând
să zăbovesc acolo și a doua noapte. Era un cer de sticlă și luna
încă nu se rotunjise cu totul, atâta cât să nu se teamă
sălbăticiunile a ieși în lumină. Mi-am fost luat numai o
ploscuță de holercă, să mă încălzesc oleacă pe gerul acela
strașnic, două pachete de tabac și ceva merinde. Cu hârzobii în
picioare, am ajuns taman cum trebuie, nu mult după vremea
prânzului, am dereticat prin odăiță și am încropit un pui de
foc. Afară, pe lângă hoitul vechi, înghețat bocnă – sumedenie
de urme de vulpe. Niciuna de altă lighioană. Numai bine, după
ce s-a încins sobița, am făcut o mămăliguță cu scrob de ou
bătut și curelușe de slănină, am băut un gât de rachiu și o
țigară, am închis strunga fumului, după care m-am trântit o
țâră în pat. Când m-am deșteptat, luna se ghicea suind printre
107
cetinile din coasta Pârliturii. Am încercat zăvorul și balamalele
ferestruicii, să nu scârțâie, și am început a pândi.”
Aici, badea Nichifor se opri, făcu mâna pâlnie la ureche,
ca și cum ar fi deslușit ceva. Dar cerbii parcă se mutaseră de
pe tărâmul acesta, căci nu se auzea nimic.
„Așa”, continuă bătrânul, „să fi trecut, zic eu, vreo două
ceasuri și totul era mut ca acuma. Înăuntru se făcuse cald, de
s-au dezmorțit gâzele din cotloanele lor și se băteau de pereți,
cu zumzet gros. Afară însă, înțepeniseră și stelele. Sclipea
totul în culori fermecate. Și cum stăteam așa, cu gândurile
mele și cu ochii pironiți în peticul de geam, numai ce mă
sfredeli din rădăcina părului până în călcâie un chiot subțire și
pătrunzător, ca de pe ceea lume. Și îndată un altul, mai ascuțit
și mai aproape de casă. Am simțit că mi se lipește cămașa de
spinare și că se învârtește totul cu mine.”
Și moșneagul își mai făcu o cruce largă. Se închină și
pădurarul Ion.
„Am stat cât am stat în picioare, cuibărit într-un colț al
odăii, cu pușca în mânuri. Dacă aș minți, aș zice că nu mi-era
teamă. Uitasem și de vulpi, și de alte necazuri. După ce am dat
peste cap tot șipul de holercă, am avut inimă să ridic clampa
ușii și să ies afară. Aerul rece îmi tăie răsuflarea. Nu am văzut
nimic. Am adăstat până m-a biruit gerul. Atunci m-am întors
în bordei, am proptit zăvorul cu un lemn și m-am lungit în pat
cu arma încărcată lângă mine. Moleșit de căldură și încă muiat
de spaimă, am adormit îndată. Când m-am deșteptat, era
dimineață. Parcă mă muncise un vis rău, atât de împovărat și
netocmit eram. Asudasem și mă dureau toate oasele. Am ieșit
în prag și am încremenit a doua oară: pe omătul scăzut dinspre
peretele colibei erau tipărite, din loc în loc, urme cum n-am
mai văzut niciodată – adâncituri de labe desculțe, ca de om,
numai că mai mari decât ale hârzobilor mei. De urs ori altă
fiară pământeană nu puteau fi. Mi-am făcut cruce atunci și,
iacă, îmi fac și acum și mă jur: tălpoaiele acelea erau ale
108
Mamei-Huciului, despre care se zice că ar umbla noaptea să
fure mințile oamenilor și să-i stâlcească. Unii zic că ar căuta
bărbați cu care să-și sporească neamul de arătări, iar dacă
prăsila ei se arată nevolnică o schimbă cu copii de-ai noștri,
din cei zdraveni... Atunci, mi-am luat pușca și am alergat cum
am putut la vale, până la casa cea mai apropiată. L-am adus de
acolo, cale de trei kilometri, pe Vasile Bândiu, care și astăzi
poate mărturisi. E om cinstit și cuminte. A văzut și el, odată cu
mine, tălpoaiele acelea și s-a înfricoșat...”
Într-o vale înfundată, un cerb tângui, alene, chemare
înfiorată la care nu răspunse nimeni. Stelele încremeniseră
deasupra ca pe căușul unui coviltir și o boare lâncedă trăgea
dinspre culme.
„Amu”, rosti moale badea Nichifor, aprinzându-și altă
țigară, „zic eu că acelea erau alte vremuri, când pădurile
mureau în picioare și se mai găseau copaci bătrâni cu borte și
scorburi adânci, în care să-și găsească sălaș toate
spurcăciunile. Astăzi, din codrii cei vechi poate să mai fi
rămas undeva vreun huci uitat. Dumnezeu știe...”
Și moșneagul se ridică în picioare, scuturându-și nădragii
crușâți, de dimie. Ne-am ridicat și noi și ne-am urnit încet,
împreună, către vale, fără să mai rostim nicio vorbă. Noaptea
se închidea în urmă, fâlfâind cu aripi grele și moi de catifea.

Cerbul lui Sadoveanu

S-a întâmplat ca, ori de câte ori m-am adâncit în studiul

scrierilor vreunuia dintre numele mari ale literaturii cinegetice,
soarta să-mi rezerve surpriza de a mă apropia altcumva decât
pe calea lecturii de viaţa acelui om, adesea trecut în veşnicie.
Aşa l-am cunoscut pe Generalul Constantin Rosetti-Bălănescu
pe când citeam „Expediţii şi peripeţii”, aşa am discutat cu Pitu
Pop, Corneliu Coposu şi Ioan Lup despre Ionel Pop, pe când
109
descifram cele trei caiete cu epistolele pe care scriitorul le
trimisese, de-a lungul timpului, lui Dumitru Aniţei din Tăcuta
Mirceştilor... Şi aşa am ajuns în acea toamnă pe Deleleu, la
invitaţia, mult prea energică pentru a o putea refuza, a tizului
meu bucovinean Gabriel Dănilă. Tocmai încheiasem un
maraton, nu de patruzeci şi doi de kilometri, ci de tot atâtea
cărţi ale lui Mihail Sadoveanu, fie şi în parte inspirate de
vânătoare. Meritam, probabil, o mică vacanţă, care să-mi
aducă aminte de toamnele, atât de îndepărtate, când, sub
pretextul boncăluitului, mă lepădam de semeni şi, cale de-o
săptămână, hălăduiam prin sihlele obcinilor, înnoptam în
colibe părăsite sau în oboroane pline cu fân şi mă amestecam
în alaiurile de nuntă ale cerbilor, stârnindu-i cu muget
mincinos, din scoică ori din căuşul palmelor.
Am ajuns, aşadar, pe drum ocolit – din pricina revărsărilor
de ape din acest an – în Cetatea de Scaun a lui Ştefan cel
Mare, am trecut prin Fălticeni şi, lasând în urmă livezi fără
sfârşit şi aşezări omeneşti cu nume coborâte din vremea
voievozilor, ne-am opintit pe cele patru roţi ale maşinii, la
deal, de-a stânga pârâului Râşca Mare, până la întinsura
străjuită de cabana veche din Valea Colibii. Acolo, ar spune
cronicarul, ne-a fost şi masul, în „hulubăria” din al cărei
cerdac înalt se deschide priveliştea culmilor moi, îmbrăcate în
pădure încheiată, din susul şi din josul pârâului. De la acest
axis mundi al ţinutului, gândul ne poartă, precum caii focoşi ai
olăcarilor de odinioară, către reperele esenţiale ale Moldovei
celei vechi şi falnice: Roman, Baia, Suceava, Neamţ... Ne-am
rostuit tărhatul în mica noastră sihăstrie, am aprins focul şi ne-
am ospătat din bucatele simple, bucurându-ne de inutilitatea
telefoanelor mobile, rupte, în sfârşit, de lume.
Cu carabinele pe umăr, am trecut prin vadul cu apă
scăzută al pârâului Râşca Mare şi am urmat o vreme cărarea
ce-i însoţeşte firavul afluent Ogaru, până în coasta Afinişului
Mic. De acolo, pe sub runcuri jilave, am luat în piept o
plantaţie de larice şi, apoi, pădurea bătrână, deschisă pe
culmea Rătihnei într-o poiană cu vedere largă asupra lumii
110
sălbatice dimprejur. Am găsit un glod al mistreţilor şi al
taurilor de cerb mistuiţi de văpaia boncăluitului. Îl ştiu fiarele
pădurii şi îl cunosc, de la „puştile ruginite”, şi vânătorii de
astăzi. Am cercetat cu luare-aminte urmele de noroi scuturat
pe urzicile înalte ori frecat cu îndârjire de brazii din preajmă şi
am socotit prielnice aceste semne. La urcare, prietenul meu
meşterise două toiege zdravene de alun, potrivite după
înălţimea fiecăruia, ca să ne fie de ajutor şi la mers, şi la
sprijinirea carabinei, dacă am fi avut trebuinţă. Am stat aşadar
rezemaţi ciobăneşte în bote, adulmecând depărtările şi
lăsându-ne pradă nesătulelor roiuri de ţânţari, stârnite de
amurg. Din pânda mea chinuită, mi-am amintit de rândurile lui
Mihail Sadoveanu, pe ale cărui urme de vânător călcam:
„Cum ştii, iubite prietene, suntem o mică tovărăşie de opt
puşti, care ţinem o pădure foarte frumoasă în judeţul Baia, la
apa Râştei şi a Moiştei. Între acest teritoriu şi sfânta
Mânăstire Neamţu se înalţă culmea Pleşului. În cuprinsul
acestui teritoriu se rotunjeşte piscul Deleleului, unde a murit,
în glasul cornurilor de odinioară ale braconierilor, moş
Calistru. Înălţimi mici şi moale conturate. Numai Deleleul
trece de o mie de metri. Pâraie, prăpăstii, runcuri: de câţiva
ani s-a pus stavilă puştilor neleale; sălbăticiunile au găsit aici
sălaş, unde hălăduiesc în tihnă. (...) Sunt în Râşca locuri mai
singuratice decât acolo unde am intrat eu, unele depărtate,
altele mai înalte, unde e linişte desăvârşită şi ziua şi noaptea.
Unii din tovarăşii mei, care au sosit înaintea mea, se şi află
acolo, în pârâul Arinului, ori Pietrărie, la colibele lor. E
ciudat că şi acolo cerbii mugesc numai noaptea, ca şi aici, în
Rechitna. (...) Ajunşi sus, pe culme, stăm o vreme lângă glodul
unde vin cerbii să se scalde. Mocirla e frământată fel şi chip;
desişurile din preajmă stropite şi frecate cu noroi. Nu
observăm, însă, urmă proaspătă.” Dimpotrivă, noi am
numărat în acelaşi loc, întipărite în reavănul potecilor, semnele
trecerii a patru cerbi; e adevărat, la şapte decenii de la
incursiunea cinegetică a Maestrului...

111
 Şi a fost prima zi. Am coborât pe Pârâul-lui-Leonte,
lăsându-ne la vale când pieziş, în colţii bocancilor, când
năprasnic, în puterea toiegelor, mânaţi de ţânţari, de şerpii
ghimpaţi ai murului şi de bicele urzicilor de pe Rătihna,
culmea cu nume dulce şi tihnit... Seara, într-un elan de înţeles
pentru reînnodarea unei vechi ortăcii, la lumina opaiţului am
dat un nume nou cabanei: Feştila.
Dimineaţa ne-a surprins cu ecoul unei poveşti din ajun: să
batem calea până la bordeiul de pe Ogaru. M-a înviorat acolo
păţania mai veche a amicului meu, din al cărei deznodământ
am înţeles că vânătorii trebuie să înfrunte nu numai primejdii,
ci şi numeroase prilejuri de a o lua apoi, cum se zice, cam
alăturea cu drumul... Fusese atunci o iarnă bogată. În omăt şi,
deopotrivă, în lupi. Roiseră dihăniile ca albinele, celor
băştinaşe adăugându-li-se fiare de dincolo de fruntarii. La
hoitul unei ciute mursecate de râs şi târâte lângă pârâu, în faţa
bordeiului de pe Ogaru, călcaseră surii. Luna era în creştere,
aşa că inginerul îşi vesti cei doi paznici de vânătoare să se
înfăţişeze în acel loc, într-o zi şi la un ceas anume, la pândă de
noapte. Unul dintre ei avea de rezolvat o problemă ce nu
suferea amânare şi fu scutit. Împreună cu celălalt, tovarăşul
meu petrecu la geamul colibei câteva ore, când se iviră lupii.
Nu doi, nu cinci, nu zece: unsprezece. După ritualul apropierii
de pradă, căpetenia lor rămase lângă leş, în vreme ce restul
haitei o aştepta, jur-împrejur, să se îndestuleze. Dintr-un calcul
pur ingineresc, cel ce mi-a relatat întâmplarea îşi îndemnă,
atunci, subalternul la înfrânare: adică să zăbovească până ce se
va fi săturat vătaful şi, pentru o mai mare dobândă, să tragă
împreună patru focuri, la năvălirea flămânzilor asupra
stârvului. Aşteptarea se scurgea cu degetul pe trăgaci. Inimile
băteau ca o toacă înaintea vecerniei. Deodată, o boare
necunoscută zburli coamele fiarelor, care se azvârliră într-o
clipită prin nămeţi, lăsând dreptunghiul ferestruicii pustiu de
orice nădejde. Câteva minute mai târziu, apariţia paznicului
eliberat de grijile sale casnice le lămuri celor doi pricina
eşecului. Concluzia, una singură, nu a stat în vorbele greu de
112
aşternut pe hârtie ale păgubaşilor, ci în tâlcul păţaniei. Căci
vânătoarea nu este sumă, chibzuit calculată: e dar de la
Dumnezeu şi trebuie primită cu evlavie.
Aşa am primit şi noi, la întoarcerea pe linia somieră de
sub Afinişul Mic, pălăria de râşcovi cărnoşi, mari cât palma, şi
cei doi hribi rătăciţi în bunceagul cărării, preschimbaţi cu toţii,
pe plita Feştilei, într-o mâncare împărătească. Seara, după ce
am zăbovit mai bine de un ceas în poiana Pietrosului, ne-a
zburat, în farurile maşinii, din marginea reavănă a drumului
forestier, un sitar. Aşadar, păsările misterioase coborau
dinspre miazănoapte, mânate de echinocţiu. Numai cerbii se
înverşunau să tacă.
Luni, a treia zi în zori, am constatat că plouă mocăneşte şi
ne-am tot amânat suişul programat, dereticând şi tăifăsuind în
compania lui „moş Canistru” - alterare lipsită de pioşenie a
numelui unui braconier devenit celebru sub condei sadovenian
(„Când a căzut moş Calistru pe Deleleu”), omagiat de noi
până la golirea recipientului cu licoare aurie de Sauvignon
Blanc de Bucium moldav, întors acasă... de la Bucureşti. În
această biruinţă ne-au fost aproape Cornel, viitor inginer silvic
(cu al său deja proverbial „Doamne-agiută!”), şi Marian,
paznicul de vânătoare al Râştei, fecior de pădurar şi povestitor
de un pitoresc neverosimil. Vorba lui: „Creangă e mic.” De la
el am aflat, întărite cu jurământ, păţanii asupra cărora nu
insist, ci le însăilez doar, în ordinea relatării: copil fiind, a
fugărit, împreună cu tovarăşii lui de joacă, câteva ozn-uri ca
nişte ligheane verzui, ce zburau printre cireşii din livadă – nu
le-au nimerit nici cu araci, nici cu bulgări de pământ, pentru că
evoluau surprinzător şi ocoleau cu abilitate trunchiurile
pomilor; a crescut un viţel de cerb pe care, mai târziu, a mers
călare şi l-a înhămat la sanie; a legat oaia unui vecin în pădure,
să ademenească lupii şi să-i răpună; jucându-se de-a turcii şi
moldovenii, a căzut prizonier, a fost legat de un stejar şi supus
la grele cazne – biciuit, afumat cu frunze arse, a fost eliberat
seara târziu, iar acasă a primit o nouă corecţie pentru că şi-a
neglijat treburile din acea zi... Dacă mai adăugăm şi faptul că
113
el a fost cel care a speriat haita lupilor de pe Ogaru, obţinem
un portret destul de interesant. Aşa s-a scurs, odată cu ploaia,
şi ziua de luni, până marţi, aproape de prânz. După-amiaza,
am făcut o ultimă încercare în acest bazin, suind pe Valea
Colibii. Pe întuneric, rămas lângă pârâu cu Cornel, am auzit pe
culmea împădurită un muget leneş. Am fost convinşi că
tovarăşul nostru îşi probează chemătoarea lui nemţească. I-am
răspuns eu, din palmele făcute căuş, înjghebând un dialog
estompat până la urmă de îndepărtarea „rivalului”. Când ne-
am întâlnit, a fost atât de surprins de întâmplare, încât sunt
convins că nu cu el mă întrecusem în boncăluit. Pe Arinu, sub
Deleleu, în lumina farurilor, ne-au mai sărit vreo şase sitari, ca
nişte fluturi uriaşi. I-am luat ca pe un semn fast.
Convins că noaptea e un sfetnic bun, ciceronele meu mi-a
vestit, dimineaţa, o schimbare de plan. „Schimbi locul,
schimbi norocul”, m-a încredinţat el, făcându-mi optimist cu
ochiul. Aşa că ne-am încărcat avutul şi am pornit-o pe
Râşcuţa, către cabana din Poiana-lui-Ion. Odinioară, pe aici
urca doar mocăniţa. Acum, în locul căii ferate forestiere, s-a
nivelat drum pe care suie şi coboară, din zori până noaptea
târziu, căruţele localnicilor. În Litvu, buricul fondului de
vânătoare Râşca, mârâie fierăstraiele mecanice fără încetare.
Degeaba citeam noi urme de tauri şi de ciute pe toate
făgaşurile jilave, degeaba ne bucura mirosul caracteristic de
rut al sălbăticiunișor. Seara, la Şipoțel, ne-au mai sărit câţiva
sitari cu zbor de liliac. La cabană, Cornel, care suise de unul
singur pe pârâul Rusului, spunea că ar fi auzit un muget timid
dinspre Duruitoarea, sub culmea Rădăşanului. Se poate...
Totuşi, începuseră să nu-mi dea pace asemănările ciudate
dintre expediţia noastră şi cea consemnată de Sadoveanu în
istorisirile sale de vânătoare, pe urmele unui cerb, în aceeaşi
lume a Râştei: „În toamna asta au început tăieri. Bradul
bătrân şi fagul străvechi cad pe mari întinderi sub fierăstrău
şi topor. (...) Din când în când detună arborii curmaţi de
fierăstrău, într-un parchet din vecinătate. Sună sirenele
joagărelor în Valea Râştei.” Nimic nou sub soare...
114
 În ziua a şasea, am suit şi am coborât vreo cincisprezece
kilometri, preţ de şase ceasuri de speranţe şi deznădejdi
consumate cu fiecare rarişte de culme, cu fiecare poiană. Am
trecut de gura pârâului Bolohanu, ne-am avântat pe Şipoţel,
am lăsat în urmă Piciorul Crucii şi culmea Cireşului şi apoi, de
pe Piciorul Chetrarului, am ajuns la gura pârâului Ghizinoaia.
De aici, dacă trupurile nu ne-ar fi fost atât de ostenite şi
carabinele aşa de grele, am fi putut răzbi până în fundul
Ghizinoaiei, sihăstrie unde nu a călcat de cine ştie când picior
de om. Acolo, se spune că şi-ar fi avut odinioară sălaş
pustnicul Glicherie, însingurat în numele dreptei credinţe, pe
stil vechi. Trecut în rândurile sfinţilor, moaştele sale sunt
păstrate cu veneraţie la Slătioara, în racla Mitropoliei
ortodocşilor închinători după calendarul iulian.
Din acea împărăţie sălbatică, unde vietăţi misterioase ne
presărau în faţă urme proaspete, de cerbi şi de mistreţi capitali,
se auzeau pretutindeni pe văi motoare, claxoane şi îndemnuri
răcnite animalelor de povară. O lume ciudată, alcătuită din
contrastele unor vremuri de mare tristeţe...
În ultima zi a aventurii noastre, chiar la echinocţiu, când
pravilele nescrise statornicesc toiul boncăluitului, cu speranţa
niciodată pierdută, am trecut prin vadul Râşcuţei, alături de
amicul meu (tot mai taciturn) şi de Paul. Un străbunic al
acestuia, Vasile Rusu, apare în povestirea „Cerbul meu”, ca
păzitor al vânatului şi călăuză a lui Sadoveanu, pornit, ca şi
mine, pe urmele unui taur iluzoriu. Nici în poiana Ţuţuianu nu
am găsit decât urme şi iz pregnant de goniţă. La glodul din
vârful Băţu parcă se scăldaseră ielele, într-atât era bătelniştea
de stropită, până sus, pe trunchiurile geluite ale fagilor. Am
reţinut o inscripţie veche, devenită cicatrice în coaja bătrână:
„Ilie cu oile, 1944”. Cred că nici custura ciobănească şi nici
mâna care a săpat în arbore fărâma de singurătate nu mai sunt
pe această lume.
Coborând, am remarcat lipsa larmei motoarelor şi a
strigătelor omeneşti şi mi s-a lămurit faptul că puhoaiele din
primăvară, rupând drumul, au lăsat aici un unic sanctuar al
115
liniştii. Şi am înţeles că, dacă nici pe acest tărâm al celor din
urmă nădejdi nu ni s-a arătat „cerbul meu”, tâlcul expediţiei nu
poate fi decât unul metafizic. Mă voi întoarce, aşadar la filele
fanate ale cărţii Maestrului şi voi încheia cu înţeleapta
Domniei-Sale împăcare: „Îţi voi adăogi că l-am căutat şi în
amurg – l-am mai auzit dând glas odată – şi a doua zi în zori,
fără să-l mai aud. N-aş putea spune că regret eşecul, tocmai
pentru că animalul devenise aproape al meu. Îl voi asculta cu
emoţie de prietin, în acelaşi loc poate, în toamna viitoare. Dar
voi urmări în altă vale şi în alt munte pe altul, străin şi
necunoscut.”

Un ferment literar, cinegeticul

 UN FERMENT LITERAR, CINEGETICULPrelucrat și

perpetuat în elementele de tradiție arhaică, motivul vânătorii
a constituit, pentru spiritualitatea românească, un izvor de
simboluri și, totodată, un prilej de transfigurare artistică a
raporturilor dintre om și natură.
Sedimentele semnificației metafizice a vânătorii sunt
conservate în multiple ipostaze ale culturii noastre populare,
de la motivele ornamentale zoomorfe utilizate în arhitectură,
pictură, obiecte de uz casnic, vestimentar sau religios, până la
amplul evantai al formelor de expresie literară – basme,
colinde, orații, conăcării, descântece, legende, balade.
Multiplele conotații ale simbolisticii arhaice subsumate ideii
de vânătoare au rezistat multă vreme în repertoriul literaturii
orale. Inevitabil însă, timpul le-a erodat, codurile ancestrale
menite să permită descifrarea și-au pierdut identitatea, iar
locul sensuriloresențiale a fost luat, treptat, de pitoresc.
În literatura română veche, un capitol aparte îl constituie
valorificarea, în manieră
istoricizantă, a unor fragmente din zăcământul credințelor și
legendelor autohtone privind
116
întemeierea Țării Moldovei de către voievodul Dragoș.
Narațiunile cronicarilormoldoveni
privitoare la Descălecat se cantonează însă în registrul evocării
de factură eroică, elementele religioase fundamentale, legate
de cultul taurului (bour sau zimbru), bănuindu-se doar, în
subtext. Iar faptul că urme ale acestor credințe mai pot fi
identificate „nu surprinde dacă știm că sute de mii de ani omul
nu numai că a trăit din vânătoare, dar a asumat o
consangvinitate mistică cu animalul”. Potrivit aceluiași autor,
Mircea Eliade, „acest trecut primordial n-a fost niciodată
complet abolit”. În scrierile cronicarilor, este evident că
episodul Descălecatului și-a pierdut fundamentul totemic,
rezumându-se la înregistrarea unor secvențe epice menite să
justifice o realitate istorică, și anume întemeierea Statului
Moldova. La Grigore Ureche, faptul este consemnat fără a i se
conferi aura misterioasă a unei expediții domnești de tip
inițiatic, aceasta având mai degrabă un caracter vitejesc, de
vreme ce animalul-călăuză este gonit până la epuizare și apoi
ucis. Reproșând predecesorilor săi în ale scrisului faptul că au
expediat în puține cuvinte și fără comentarii legenda fondării
Moldovei, Miron Costin realizează în Poema Polonă prima și
cea mai sugestivă frescă, de certă valoare artistică, a
Descălecatului.
Subiectul beneficiază de un tratament cu totul diferit la
Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae. Episodul vânării
bourului nu are aici însă nimic senzațional sau ezoteric. În
schimb, interesante pentru noi sunt capitolele Despre
animalele sălbatice și domestice și Despre vânătorile
domnești, ambele extrem de utile din punct de vedere
documentar, într-o epocă săracă în izvoare privind cinegetica.
Până la următoarele încercări literare cu subiect
vânătoresc va mai trece un secol.
Remarcabilul poem epico-didactic de mare întindere (4088 de
versuri) Reporta din vis, din păcate neterminat, reprezintă un
summum al artei scriitoricești a lui Vasile Aaron, ca primă
afirmare de amploare a noilor crezuri preromantice și
117
romantice, nu numai la nivelul literaturii Școlii Ardelene, ci și
al celei românești în genere. Șirul de vânători onirice ale
tânărului neofit Reporta, călăuzit de un mentor providențial,
reprezintă etapele unui traseu inițiatic complex, în scopul
desăvârșirii spirituale.
Tot în Ardeal, Iosif Șterca-Șuluțiu avea să evoce, la
mijlocul secolului al XIX-lea, în
Amintirile lui, din dramatismul vânătorii de urși practicate de
țăranii transilvăneni.
În aceeași categorie a lucrărilor memorialistice se înscriu
și însemnările marelui logofăt Nicolae Șuțu, publicate în limba
franceză. La înformațiile din această lucrare privind
vânătoarea în Moldova anilor 1827-1868 se va referi, un secol
mai târziu, Mihail Sadoveanu.
Fără îndoială, cel dintâi opuscul cu ambiții de tratat de
vânătoare din literatura română este Vânătorul bun sau
meșteșugul de a nu-ți fi urât, nefinalizat. Autorul, Costache
Negruzzi, anunța, în anul 1844, iminenta apariție a cărții, după
G. Călinescu, „cu efect mai mult de umor și erudiție amabilă
în sensul odobescian din Pseudo-kinegheticos”. Datorită lui
Costache Negruzzi, literatura română descoperă voluptatea
convertirii emoției cinegetice în exercițiu intelectual. Este
evident că, prin expresia fabuloasă, cu trimiteri erudite la
autori și opere celebre, Vânătorul bun… netezește drumul
către Pseudo-kinegheticos. Totodată, acuratețea informației de
factură strict vânătorească din scrierea lui Negruzzi
anticipează, cu trei decenii, Manualul vânătorului de C. C.
Cornescu. Aici apare și episodul neverosimil al împușcării
ursului în bârlog, la lumina feștilei lipite pe țeava carabinei,
subiect care va fi dezvoltat mai târziu și de Nicu Gane în
Petrea Dascălul.
Seria îndreptarelor de vânătoare autohtone , inaugurată de
Manualul… (1874, 1895) lui Cornescu, continuă cu Călăuza
vânătorului (1899) de Daniil Carussy, savuroasă prin
fanteziile sale. Ea va fi urmată de amplul tratat Vânătoarea în
România (1901), semnat de
118
frații Ernest C. Gheorghiu și Dr. S. C. Gheorghiu, insolit și
prin ingenioasele transpuneri în registru liric ale tehnicii
metodelor de vânătoare propriu-zise, inserate în materia epică
de strictă specialitate cinegetică a lucrării.
Tot din această perioadă datează și prima noastră carte de
vânătoare exotică, O
espedițiune română în Africa (1896) de Dimitrie N. Ghica-
Comănești. Îi vor urma, după o jumătate de secol, Din Ardeal
la Kilimandjaro – vânători în Africa (1942) a colonelului
August von Spiess și captivantele istorisiri cinegetice ale lui
Mihai Tican-Rumano, cuprinse în zeci de volume, scrise în
limba spaniolă și apoi traduse în română de însuși autorul lor,
după repatriere.
Aproape că nu există scriitor care să fi rezistat tentației de
a capta și prelucra, în creația lui, fie și un îndepărtat ecou al
lumii misterioase și dramatice a confruntărilor cinegetice.
Puțini dintre profanii în ale vânătorii s-au manifestat însă în
proză, unde inițiații ar fi putut descoperi ușor improprietatea
unor termeni consacrați în jargonul tagmei, stridența ori vreo
inadvertență de tipic vânătoresc. Memorabile rămân , totuși,
unele pagini din a doua jumătate a secolului XX, semnate de
Eugen Uricaru, Ștefan Bănulescu, Alexandru Ivasiuc, Dumitru
Radu Popescu, Anatolie Paniș, Radu Anton Roman. Și mai
puțini sunt însă scriitorii care s-au consacrat ca autori de
literatură de inspirație cinegetică. Autenticitatea și forța
demersului lor
se datorează în bună măsură și faptului că au practicat – unii
ocazional, alții cu fervoare –
vânătoarea. Printre ei știm sigur că se numără Vasile
Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion Ghica, Costache
Negruzzi, Nicolae Gane, Duiliu Zamfirescu, Ioan Al.
Brătescu-Voinești, Demostene Botez, Alexandru Cazaban,
George Topârceanu, Mihai Moșandrei. Dintre contemporani,
merită menționați autori remarcabili, care și-au legat în mod
direct activitatea de cinegetică: Alexandru Filipașcu, Adrian

119
Ghinescu, Nicolae C. Cristoveanu, Aristide Stavros, Paul
Decei, Eugen Popescu-Jianu.
Lirica, în schimb, la adăpostul licențelor poetice și al
discursului metaforic/aluziv, s-a arătat incomparabil mai
generoasă din punct de vedere artistic – indiferent de curente
sau orientări – cu motivele cinegetice, fie ele și simple
pretexte, utilizate conjunctural. Sublime ecouri vânătorești
reverberează în versuri semnate de Lucian Blaga, Ion Pillat,
Vasile Voiculescu, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Labiș,
Dan Botta, Ioan Alexandru, Radu Cârneci, Ion Gheorghe –
pentru a spicui dintre poeții moderni reprezentativi.
Majoritatea revistelor literare românești au publicat,
sporadic, creații artistice cu subiect vânătoresc. Consecvente
în a găzdui pagini de literatură cinegetică propriu-zisă au fost
însă doar câteva publicații, în afara celor specializate – Diana,
Revista Vânătorilor, Carpații - , cele mai multe legate de
Mihail Sadoveanu.
Interesantă ca fenomen este efervescența cinegetică din
cercul revistei „Viața românească” mai ales în perioada ei
ieșeană, prilej, pentru scriitorii din acest grup, nu numai de
plăcută petrecere a timpului liber, ci și de o anume emulație
literară pe teme vânătorești. Printre exponenți – Mihail
Sadoveanu, George Topârceanu, Demostene Botez, Mihail
Sevastos.
Un topos inspirator de literatură cinegetică de bună
calitate rămâne cel al Văii Frumoasei. De aici au pornit în
lume Poveștile de la Bradu-Strâmb (1943), Valea Frumoasei
(1938), Ochi de urs (1938) ale lui Mihail Sadoveanu, cele
douăzeci și două de cărți ale lui Ionel Pop, Expediții și
peripeții (1943), reprezentativă pentru creația lui Constantin
Rosetti-Bălănescu. De fapt, operele de referință pentru
întreaga noastră literatură cinegetică.
Dincolo de „fiorul din adâncuri” al vânătorii, cu tot ce
înseamnă ea (tradiție, aventură, poezie, neprevăzut,
confruntare, cunoaștere), Mihail Sadoveanu a descoperit un
model de adaptare în plan estetic a spiritului său regresiv. O
120
traducere a naturii lui stihinice, elementare, este cinegetica; o
alta – literatura. Ceea ce, în practica vânătorească, și-a
estompat, cu timpul, substratul magic în favoarea pitorescului,
în opera lui Mihail Sadoveanu și-a regăsit rădăcinile și forța
mesajului ezoteric originar. La niciun alt scriitor român,
spectrul cinegetic nu a fost descompus într-o paletă cromatică
mai diversă.
Într-o cu totul altă zonă estetică, aceea a fraternizării cu
vânatul, prin aprofundarea
relațiile dintre om și natura sălbatică spiritualizată, se află
Ionel Pop, în care, nota Șerban
Cioculescu, „și-a găsit literatura noastră cinegetică poetul
muzical”.
Una dintre puținele forme de aventură pe care le cunoaște
scrisul nostru, și anume aceea vânătorească, își descoperă în
opera lui C. Rosetti- Bălănescu, potrivit lui Radu Stanca,
expresia celei mai profunde autenticități. Pe de altă parte,
criticul susține că „o bună parte din literatura noastră istorică
în care excelează Sadoveanu, poartă o pecete întrucâtva
cinegetică. În orice caz, cert este că cele mai reușite opere ale
Semănătorismului sunt acelea care aparțin literaturii
vânătorești.”
Cu foarte puține excepții, beletristica vânătorească de
pănă la înrădăcinarea
comunismului în România a îmbrăcat un veșmânt conotativ.
Acel nivel-etalon de literarizare a motivelor cinegetice, la care
se va raporta întreaga producție scriitoricească de mai târziu,
fusese cucerit și păstrat printr-un sever mecanism concurențial
și inhibator. Așa s-a ajuns ca, la umbra celor câțiva „nuci
bătrâni”, denotativul – cantonat îndeobște în zona ternă a
relatării – să nu se manifeste decât sporadic și fără pretenții
literare, mai ales în paginile revistelor de specialitate.
După 1948, literatura de inspirație vânătorească, asimilată
cu literatura de aventuri,

121
pitorească și fantezistă, ferită de tentația explorării unor zone
interzise ori periculoase și, în consecință, de cea a interpretării
subversive, a revenit, după o scurtă eclipsă, în peisajul
prozei autohtone, încă de la jumătatea întunecatului deceniu
dogmatic și a supraviețuit
izolaționismului ceaușist, fără să fie stânjenită de cenzură. Ea
a deschis un culoar de fugă din realitate către un istm aflat la
granița dintre real și imaginar, dincolo de limitele cenușiului
cotidian. Această evadare din contingent, pe tărâmul unei
libertăți iluzorii, le-a dat multora senzația normalității și a
resuscitat spiritul silvestru și viril într-o societate moralmente
efeminată. Cu pușca pe umăr, departe de instituții ca pârghii
ale sistemului opresiv, vănâtorul devenea un posibil exponent
al refuzului tutelei și apatiei induse prin continua inoculare a
sentimentului culpabilității și nesiguranței.
Pe fondul vidului de criterii și factori de selecție în
activitatea editorială, după anul 1990, culoarul cinegetic,
rămas deschis, a fost luat cu asalt de veleitari. O remarcabilă
excepție a reprezentat-o Titus Popovici, prin cărțile sale Cartea
de la Gura-Zlata (1991) și Râul uitării (1994).
Astăzi, s-a ajuns la o adevărată inflație de opuscule de
istorisiri vânătorești cu pretenții literare, sponsorizate ori
publicate pe speze proprii de către condeieri vanitoși, în tiraje
confidențiale. Aceste apariții meteorice nu au cum să
reprezinte subiectul unui tablou al peisajului literar românesc
de inspirație cinegetică, ci se estompează, cantonate în zona de
fundal a acestuia.
În concluzie, este evident că literatura cinegetică română
contemporană înregistrează un recul, căutându-și încă reperele
și exponenții. În lipsa unor mijloace adecvate, numai
atitudinea mimetică față de clasici și hărnicia nu sunt de ajuns
pentru ca scriitorii de astăzi să iasă din umbra mediocrității și
diletantismului. Spiritul fabulos al vânătorii, cu toate
implicațiile sale culturale, își așteaptă încă aezii moderni.

122
 Valerian Bedrule

Născut în localitatea Pojorâta / Suceava, la 22 iunie 1954.

Profesia: învăţător – Şcoala Gimnazială „Bogdan Vodă”,

Câmpulung Moldovenesc, Jud. Suceava;

Poezii publicate în antologii:

Freamăt de timp (Freamăt peren) – Editura 3D, Drobeta Turnu - Severin, 2007;
Antologie de poezie şi comentarii - Editura Pan Europe – Iaşi, 2008;
SOL OMNIBUS LUCET – Antologie – Societatea Scriitorilor Bucovineni
(Ştefan-Alexandru Băişanu, Carmen-Veronica Steiciuc, Alis Niculică)

Plachete de autor:

AH! (poezii) - Valerian Bedrule, Editura Anamarol, Bucureşti, 2009;

CU FLUTURI ÎN CĂLCÂIE (- cincizeci de poezii şi încă nouă -)

Poezii publicate: în ziarul Curentul Internaţional – Detroit, U.S.A. (ziar pentru

românii din întreaga lume) între anii 2009 – 2011, în ziarul OBSERVATORUL
de Toronto (ziar pentru diaspora românească din Canada), între 2014 - 2016, în
13 Plus – (Revistă de cultură – Anul XVII, nr. 175, 2014 , Bacău), în ziarul New
York Magazin (iunie, 2015), apariţii constante în SURÂSUL BUCOVINEI
(Revistă de istorie, literatură şi umor, editată de Cenaclul NECTARIE – Vama,
Suceava), apariţii constante în ÎNSEMNĂRI BUCOVINENE (Revistă de
cultură, editată de Cenaclul literar-umoristic „Ţara de Sus”, din Câmpulung
Moldovenesc);

În curs de apariţie (Editura PIM, Iaşi):

STRĂINUL DIN OGLINDĂ (- patruzeci de poezii şi încă una -)

AH! (ediţia a II-a - poezii revăzute şi revizuite)

123
Sonet pe nobile ninsori

De nu ne întâlnim un timp, se lasă vifor în viori,

descătuşate seve-aud în os, crescute aţipit;
desculţe lacrimi, schisme vechi, păreri în morţi s-au risipit,
şi-ncalec ţipătul de şoim, s-ascult cum clipele măsori.

Luminii i se face somn, de la o vreme o dezlegi,

nuntită-i între sud şi nord; de-nmuguresc în botu-i crud,
mă ning, mă sting şi iar m-aprind, atât cât simt şi cât aud
nichitiene elegii – apostoli care schimbă legi.

Cât mai alunecăm în dor, îndepărtăm de noi stihii,

de-obrazul ceţii efemer se reazemă privirea ta,
îmi eşti iubirii căpătâi, nomado, nu mă vei uita,
sonet pe nobile ninsori îţi scriu cu degete făclii.

De-n alte gânduri mă ascund, şi setea pare un desfrâu,

lumina încă o măsor pe sub copite de tarpán;
nici că-mi doresc, aminte n-am de anotimpuri scurse-n an,
pe nobile ninsori păşim, iar cerul ni-i captiv în râu.

124
Ah!

Zvâcneşte mineralul sub ţărână,

a mielului iuţeală-i prinsă-n arcă,
plesniţi, cu rouă mugurii se-ncarcă,
nu cu tandreţea sevei din fântână;
Ah! Noaptea,-n treacăt, zorii mi-i amână.

Zvâcneşte oul dintr-o elegie,

din miezul mă-sii-i sfârtecat prădalnic,
pătrarul, în lătrat, se-nşiră falnic
şi iute-şi lasă umbra-n ic, pe glie;
Ah! Noaptea se-adânceşte-n pribegie.

Zvâcneşte lacrima desculţă-n rugă,

cei duşi s-or primeni pe la vecernii,
lumina-le, în grai captivă, cer ni-i,
iar ţâncii rugăciuni în grabă-ndrugă;
Ah! Noaptea se-adânceşte-n buturugă.

Zvâcneşte dorul fugii din cătare,

cu plumb damnat i-i áripa-nnodată,

125
Spre târziu

N-am pledat în favoarea fugarului cuc,

orator, ca latin, încercat-am să fiu;
mă desprind iar de gândul ridat cu un pliu,
el stă semn chiar ursitei din care mă duc;
spre târziu, luna,-n râu, s-a-nnodat sub butuc.

Între cer şi pământ respirarea mi-o ştii,

de sunt valul acela ce spumegă-n mal;
dintr-un râu încercat, mă strecor în aval
şi sărut ţărmul mării,-n privirile-ţi vii;
spre târziu, luna,-n moft, s-a-nnodat cu o zi.

Umbre stau clevetind sub pătrarul dintâi,

înserarea-i nămol, fără tine e bici;
timp ce-nvârţi doar nisip şi-nspre noi îl ridici,
cu sărutu-ţi pânzat scarpini stele-n călcâi;
spre târziu, luna,-n dor, s-a-nnodat c-un „rămâi”.

Piramida,-n matrice,-a stârnit doar păreri,

între cer şi regret e sărutul şoptit;
prunci de stele, pe cai, în galop s-au rotit,
în galop nisipos - el trădează căderi;
spre târziu, luna,-n ţest, s-a-nnodat cu tăceri.

126
Mai pedepseşte-mi somnul

Când anotimpuri încă trec unul câte unul,

cum patima muierii prin gleznele barbare,
mai drămuieşte visul, atingerea cu care
vei limpezi apusuri, vei aştepta ajunul.

Când viforu-i năvalnic şi se ascunde-n mine,

cum se ascund oceane sfiindu-se de ceruri,
mai decupează drumul rememorat cu leruri,
să mă cunun cu vara pe care-o porţi în tine.

Când semnele din zodii se gudură sub iapă,

cum sfârcul mai încearcă în palmă să se-aşeze,
mai pedepseşte-mi somnul cu gândurile-ţi treze,
cu răsăritu-n delte dorinţa mi-o adapă.

Când seceta pândeşte şi-alungă-n sine rele,

cum goliciunea-n peşteri ecourile scoate,
mai caută-mpăcarea pe râurile-mi toate
şi primeneşte-mi casa cu dorurile-acele…

127
Tăcerea, ca o stare, se curbează

Un ou se rătăceşte de şurligă
şi însetata venă mi-o inundă,
îmi balansează timpul c-o secundă;
Ah! Luna cu tăişu-i mă intrigă.

Sub coaja lui, trudeşte-oval lumina,

se-nşiră galben peste cuiburi timpul;
vocalic ou, de vrei să treci Olimpul,
prin praf de zeu, mărturiseşte-ţi vina.

Cum echinoxuri defilează drepte,

înaripata,-n cuib, rămâne trează,
tăcerea, ca o stare, se curbează,
ecoul, din adânc, se frânge-n trepte.

În pasărea din mine, dau năvală

idei, prin ou tacit rostogolite,
înmuguresc în tihnă dezvelite,
li-i respirarea-n fugă, zenitală.

În zbor, secunda rostuieşte scundă,

i se căleşte miezul prins în zale,
nervurile-mi se leagă cu-ale sale,
în ou tăişul lunii se scufundă.

128
Ambra palmelor albastră

De mă dau risipă nopţii, de-o să-ţi vină dor de ducă,

mai frământă ne-nţelesul, nu te vinde cu de-a sila,
dincolo de ape vino dacă mări se mai usucă…
ambra palmelor albastră se cunună cu argila.

S-a descurajat lumina – osul mi se risipeşte,

trage-a cerului tăgârţă peste vămi, separă timpuri,
însă roata mai învârte şi păcatul prins în cleşte…
ambra palmelor albastră se strecoară-n anotimpuri.

Se deschide-a înflorire a şopârlelor firuşcă -

lasă-te de rugăciune prin golgote fără chipuri;
hăuri câte-or fi-nnodate în tăcerea-le ne muşcă…
ambra palmelor albastră prinde luna-ntre nisipuri.

129
Eu azvârl cu noaptea-n stele

Ce-i culoare,-n fuziune, doar în mineral rămână,

stăruie în palmă linii, le îndoi căuş, în mână;
cât muncelul octombreşte, în mirare stau şi pinii…
Ah! Mestecenii şi-un paltin au incendiat arinii;
s-a-ncălzit la tălpi un înger – astăzi, l-au pârât vecinii.

Vântul mângâie copita – slujitor, în fugă, mânzei,

rătăceşte-n anotimpuri - un flamand ostatic pânzei,
doar lumina,-n disciplină, prefăcută e, în pace,
împietrită-n limba coptă, osia silabei tace;
sfâşiat în cioc de vultur, ceru-i prins în trei darace.

De lupoaică-i limba nopţii, hămesită, gânduri taie,

timp iactant, rânjeşti în fugă, salivezi ca o potaie;
nărăvaş, din firea mă-sii, murgul şi-a rănit copita,
eu azvârl cu noaptea-n stele, pradă să îmi fac iubita;
s-a făcut cu cerul una dorul, renăscând ispita.

130
Se îmbătase cerul cu arsură

Se îmbătase cu arsură cerul,

iar echinoxul însuşi se pripea
să treacă tandru din tăcerea mea
în cea a iepelor – arcadierul…

Alunecasem lângă nufărie,

ca roata m-am tocit să te ajung,
în ochi de aer m-am ascuns prelung
şi vegetal ne-am inundat, se ştie.

Într-un târziu, ai văruit imoşii,

tot argiloasă faţa încă li-i,
şi câte-s anotimpurile-n fii
le-au numărat pe degete leproşii.

Vei fi rărind orgoliile-n mine,

prin viermele lui marte vei visa,
de vrei să ştii! „Tu vois, je t’ aime comme ça!”
cu tot cu primăverile-alcaline.

Se îmbătase cerul cu arsură

131
cât vegetal, în trup, ne inundam…

Sedus de clorofilă

Bonjour, Tristesse! Mă iartă, dar m-ai luat în grabă

cu tine, într-o carte – ce noduri, câte semne…
nu ploile de sticlă au stat să mă îndemne
a trece râu-n fugă, ci carnea din silabă.

Te cheamă peţitorii, pe pragul violinei,

să laşi lumina-n faşă, i-i torsul în uscare,
amână defăimarea sirenelor din sare,
le memorează-notul, retras la vremea cinei.

Ça va, Tristesee? Mă iartă, Prinţesa X întreabă,

din când în când, cu cine se însoţeşte dalta
cu care-s încifrate destinele, în Malta –
desprins de cer, albastrul se ţine într-o scoabă.

Dezleg pe cantul verii ieşirea dintr-o filă,

mi-i sângele cam verde, sedus de clorofilă.

132
Doamne, cum tânjeşte luna

Sub pătrar, de după primul, a căzut o rază-n rouă,

s-a împerecheat şi mânza, rupt-a Universu-n două,
iar secunda se repede sub arípi şi bate-ntruna,
simt, în fapt, tăcerea nopţii cum loveşte-n ţeastă luna.

Mi-a trecut din tălpi în creştet răsuflarea-i prinsă-n tină,

pe furiş cuprinde lumea, visceral, trudind, suspină;
doamne, se-ngustează luna-n răsărit, precum o fundă,
iar nisipu-i… în orgolii parcă vrea să ne pătrundă.

Doar sprânceana mult mirată îmi aduce-n vârf, pe deget,

un regret şi mă pândeşte, de o vreme, fără preget;
fruntea-mi este legănată,-n şaluri boreale, rece…
simt vocal tăcerea-n lume, pe sub lacrimă, cum trece.

Când Maestrul preludează contrapunctul prins în vele,

aurora face-o cută în lătratul unei stele;
doamne, cum tânjeşte luna după roata de quadrígă…
simt carnal tăişul morţii, pe sub lacrimă, cum strigă.

133
Sânu-i pradă-n podul palmei

Nod în pohte, frământată trece noaptea peste ciute,

tu cu fluturi în călcâie din cămaşă te strecoară
printre umbre care lasă lumii mult mai multe cute
şi mă caută cu fruntea, cu genunchiul, într-o doară.

Pasul încă mai regretă urma stelei stinsă-n piuă,

luna - uger cu lumină - spintecă la trunchi iluzii,
nervul sigur peste lume beat se sprijină de ziuă,
sânu-i pradă-n podul palmei şi se-ncurcă în aluzii.

Strigăt ce zăreşti cocoşul, îmi reverşi în ceafă zorii,

gerul sfârcuie crevase, albul e a miruire;
simt femurul în plecare, să înlăcrimeze norii,
nunta dusă-n stăruinţă mai încearcănă un mire.

Beat se sprijină de ziuă strigătul şi lasă nopţii,

martori, sânii care-nşfacă-n hămesire echinocţii.

134
Lilá în galben

E-n trudă ambra ce mi-o laşi în urmă,

de întuneric încă te mai scuturi;
zurlii, cocoşii-n grabă zorii scurmă,
îmi zboară prin călcâie numai fluturi.

Prin câte albii trucul se arată,

absenţa ta mi-ar defrişa noeme,
de i se stinge morţii mucu-ndată,
Lilá, în galben ne-om strivi o vreme.

În pohte doar ispita se măsoară,

covrig se face viaţa între deşte,
ne dezbrăcăm pe fugă, într-o doară,
nimicul… vertical ne amăgeşte.

Acum, cărăm poveri în cârcă, fumuri,

cum fluviul duce oase-n Perseide,
ne naştem în cădere, însă drumuri
alunecă spre mări ce zac aride.

E-n trudă ambra ce mi-o laşi în urmă…

îmi zboară prin călcâie numai fluturi.

135
Se lasă a lună

Sloboade-ţi cămaşa de patimi trudită,

mai lasă-n sofisme trecut, zodiace,
te-aduc orhidee-n castele prusace,
dorinţe frământă, le trece prin sită.

Ştii bine că nodul se dăruie sforii,

cum ambra cuvintelor spuse la vreme;
doar sturu-n fântână de lună se teme,
pe sânii-ţi, femeie, se gudură zorii.

Luminii mă tângui nadirul să-mi cruţe,

iar tu fără milă îmi stinge femurul,
te lasă vederii, dezleagă ogurul;
mă drămui cum roata în colb de căruţe.

Îţi uită mirarea, amân-o pe mâine,

se lasă a lună… mă vântură anii,
tăcerea ţi-am rupt-o, în pohte-s alanii,
a morţilor apă adapă un câine.

136
Când hoţul de stele

Al timpului rânjet musteşte-n inele,

el bea din lumina ce zilnic îmi udă
timpanele – cuiburi cu praf dintre stele;
pădurea durerilor mele e nudă.

Şi irisul urcă pe muchie încă,

se gudură cerul, dar ţine prinsoarea
făcută cu acera-n vârful de stâncă;
pădurea durerilor mele-i ninsoarea.

De trecerea scursă-n lichide mă cheamă

sub magmă, tăcerea parfumu-şi revarsă,
în mâna mâniei mă las fără teamă,
pădurea durerilor mele e arsă.

Cum amfora încă ascunde păcate,

doar vina-i urâtă şi râncedă, iată;
când hoţul de stele va vrea să se-arate,
pădurea durerilor fi-va-mi tăiată.

137
Luna gândurilor tale

Mă arunc, sunt nod în aer, să colind hiperboreea

prinsă în pereţi, la copcă, umbra mea sub ţipăt încă-i,
albiile - roase şaluri - ţin departe odiseea;
în pupilă-i strânsă iarna, truda lacrimii în stâncă-i.

Universul bea din tigve cum nisipul bea din ape,

cu oglinzile-n cădere secolele-n tălpi asudă,
nechezatului din stele coama-şi duce, s-o adape;
în pupilă-i acră lumea, truda-n trecere e nudă.

Cum Degas, prin eleganţa-i, ştie-a stăvili lumina,

toana timpului mai pierde cheia destinată porţii;
luna gândurilor tale scutură pe nimeni vina -
în pupilă, rece-n braţe, stăruie nobleţea morţii.

138
Şi cerul să nu se usuce

Lumina misterul aşază

pe noaptea pierdută în apă,
cum nervul în coamă de iapă,
fântâna s-o aibă în pază.

Aşază-ntunericul trudă
pe oase ce încă se-ngână
cu gnomus-ul; urcă de mână
iertări năzuite de iudă.

Aşază gravida-n răscruce,

cât apa mai poate s-o ţină,
momâi despuiate de vină…
şi cerul să nu se usuce.

Aşază pe luciu ereţii

în graba-le toată doar spuma,
să crească în pântece luna
ce-o poartă-n călcâie asceţii.

Femeie, te-oi ţine în pază,

de grecii se-mbată-n atene,
mi-i strânge sudoarea-ntre gene
139
cât noaptea pe ziuă s-aşază.

Ţi-i umbletul ca norii

Mi-i sufletul rotund ca luna-n rod,

austrul e îngălbenit; buimacul
se leagănă întruna în hamacul
ce ţine cerul într-un singur nod.

Doar umbra ta – o trecere pe gât -

s-a înlumânărit în aşteptare;
ţi-i umbletul ca norii… a mirare,
îl recompun să-mi treacă de urât.

Indiferenţa mi-e bătută-n cui,

doar merele au flerul să se coacă
în strepezirea dinţilor – a joacă,
lăsate-n muşcătura nimănui.

Ca luna-n rod mi-i sufletul, rotund…

nu se rostogoleşte dacă-l mături;
de-l dau singurătăţii de alături,
pătrarele nu vreau să i le-ascund.

140
Mi-i cerne prin stele

Sunt lacrimă pietrei, lumina mă spală,

prin galbena-i veghe mă trece, încât
mi-e salbă şi luna-n pătrare… la gât,
doar umbra-n refugiu zvâcneşte ovală.

Greşelile câte-s adapă gomore,

mai caută încă tristeţii un zid;
nu ramul cu fructe se naşte arid,
ci osul din aer, menit să ignore.

Atâtea orgolii se pierd în micime

sub gândul ce arde, potopu-i lichid
în jocul de-a moartea, ferestre se-nchid,
pumnalul se pierde - rămân ţântirime.

Cascade mai seacă în clipele-aceste,

complice iluziei încă mă ştiu,
tu, creangă din Evă cu paşii-n pustiu,
mi-i cerne prin stele – Perseus îmi este

tărâmul – în mine… doar fumul e viu.

141
Dă trucului fumul

Tu ploii-nspicate flămândă te-nchină,

adună-mă-n palmă, te vinde răcorii,
adulmecă-i rana, prefă-o-n lumină,
te-njugă ispitei, mă uită vâltorii.

Tu ploii-nspicate dedă-te senină,

zăvoru-i dezleagă, parfumul zăreşte-i
şi licărul bea-i-l, din ciutura plină,
dă trucului fumul, mâhnirea striveşte-i.

Tu ploii-nspicate lumina-i descoase,

cu rochia vie te-mbracă felină;
în gemenii vulturi, nu-i secetă-n oase,
ninsoarea luminii îţi lunece lină.

Te dăruie ploii şi strânge-o alene,

parfumul vigorii striveşte-i în gene.

142
Mai scurtă mi-i cina

Mi-e capătul timpului limită-n toate,

doar iarba-nserată mai creşte în mine,
deloc frugiferă, cu arşiţa-n spate,
ea murgu-şi răsfaţă-n uitarea de sine…

Mai scurtă mi-i cina, lumina-i bătrână,

prin sunet ca sticla John Legend mă trece;
cât floarea din vişin căderea-şi amână,
îmi vând libertatea – iluzia-i rece.

Dispreţu-n cetate destine răneşte,

stăpânul îşi calcă-n picioare asinii,
mânia li-i stearpă, în teamă vor creşte,
s-or coace cu paznici pe coastă smochinii.

Mi-e capătul timpului os în derivă,

se-mbracă adesea în popă de cruce,
de-i uşa închisă, e-aproape de grivă,
arcadele-mi două în silişti s-or duce…

Cât floarea de vişin se vântură-n mine,

mai stau între stele şi dorul de tine.

143
Preot Petru Crăciun

Născut în Lunga – Cojoci din comuna Crucea, județul

Suceava, în data de 07. iulie 1950, fiind unicul fiu al
Minodorei și Ion Crăciun.

Școala primară, avându-l ca învățător pe domnul Alexandru Sturzu, a

terminat-o în Cojoci urmând apoi ciclul gimnazial la școala din centrul comunei
Crucea. A urmat Liceul Mixt din Vatra Dornei la secția reală, susținând
examenul de bacalaureat în anul 1970.

În același an, 1970, examenul de admitere la Institutul Teologic de Grad

Universitar – Sibiu, cu durata de studii 4 ani, pe care l-a absolvit în anul 1974,
susținând Teza de Licență, la secția istorie, cu tema: „Problema, așa zisă a celui
de-al VIII-lea Sinod Egumenic”, sub îndrumarea Pr. Prof. Dr. Milan Șesan.
Dintre colegi se impun: Ciubotea Dan Ilie, viitorul patriarh Daniel și Joantă
Romulus, viitorul Mitropolit al Europei Centrale Î.P.S. Serafim Joantă. Ca
amănunt, a fost cea mai numeroasă generație (peste 200 în anul întâi) din care au
obținut licență după patru ani, 145.

S-a căsătorit în anul 1974 cu domnișoara Aurica Leontieș din Vama,

Suceava, de profesie asistentă medicală pediatrie. Are două fiice: Irina,
căsătorită cu Dragoș Preuteasa din Iași, de la care are un nepot, Luca; Simona,
căsătorită cu Andrei Orghici, tot din Iași, dela care are o nepoată și un nepot,
Maria și Petru.

Hirotonit ca preot pe seama parohiei Crucea. Astfel, din 01.dec.1974 și până la

01.dec.1985 a condus ca paroh în comuna natală, viața spirituală și
administrativ-bisericească, într-o parohie cu populația majoritar formată din
mineri veniți din mai toată țara. În această perioadă a fost reparată casa parohială
și anexele, biserica parohială a fost căptușită cu solzi înflorați din lemn și
144
vopsiți, la fel și clopotnița; acoperișul bisericii și al clopotniței au fost vopsite în
verde. Biserica și clopotnița din filia Cojoci (biserică depinzând administrativ de
o alta care constituie parohie), au primit aceeași atenție ca și cele de la centrul
comunei. La filie s-a amenajat o casă de prăznuire, realizare cu mari riscuri și
sacrificii în acea vreme. De alt fel, a fost amendat de mai marii comunei cu 5000
de lei pentru nerespectarea „planului de sistematizare”. Tot la Crucea s-au
împrejmuit cimitirele existente, lungimea totală a gardurilor fiind de 4800 m.

În vara anilor 1981 și 1985, a urmat cursurile de definitivat și promovare la

Institutul Teologic din Sibiu, obținând mediile 9,50 și respectiv 9,82. În
București, la Institutul Teologic, urmează cursurile de preot defensor-apărător
pentru Consistoriile bisericești. În vara anilor 1982 și 1983 urmează cursuri de
orientare pastoral-misionară, la Mânăstirea Neamț. Pe data de 01.dec.1985 este
numit, prin concurs, preot paroh la Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din
Câmpulung Moldovenesc, parohie pe care o conduce și acum în iunie 2019. Aici
desfășoară o intensă și laborioasă activitate, sub conducerea și îndrumarea
sfinției sale realizându-se multe proiecte care au completat și înfrumusețat
parohia. Face parte din prima serie de 25 de preoți care, în vara anului 1990 au
absolvit la Institutul Teologic București, cursul de inițiere pentru a preda religia
în școlile laice acreditat de Ministerul Învățământului și Institutul de Pedagogie
și Psihologie. A predat religia la Școala Gimnazială nr.4 „Teodor Ștefanelli” și
la Colegiul Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc până în anul
2005.

În Câmpulung Moldovenesc, din vara anului 1986 și până în februarie

1987, realizează alimentarea bisericii și a casei parohiale cu apă curentă de la
sistemul orășenesc. În același timp s-a construit în apropierea bisericii o clădire
cu demisol, demisol în care s-a instalat o centrală termică pe lemne pentru
încălzirea bisericii până în 2010 când s-au instalat calorifere noi și o centrală
mai performantă. Paralel, în vara anului 1986 și 1987 s-au definitivat lucrările la
clopotnița și bisericuța din Cimitirul Sâhla, sfințirea fiind făcută de Î.P.S. Pimen,
pe atunci episcop vicar al Mitropoliei Moldovei și Sucevei – Iași în 04.oct.1988.
A marcat prin construirea a două foișoare din lemn locul altarelor a două biserici
existente înaintea Catedralei (1908 – 1913), Unul în Poiana Zimbrului
(actualmente Cimitirul Eroilor) și al doilea în spatele Catedralei, în mijlocul
cimitirului. În ianuarie 1986, s-a mutat, în conformitate cu canoanele bisericești,
în Casa Parohială, Circumscripția a – III-a sanitară, care funcționase până atunci
în acest loc, mutându-se, după amenajarea unui spațiu adecvat, în cadrul Secției
de dermatologie.

După evenimentele din 1989, în anul 1990, împreună cu pr. Victor Moise
și pr. Gheorghe Popa a reactivat publicația Mitropoliei Bucovinei, „Candela”, ca
ziar, în cadrul Parohiei „Adormirea Maicii Domnului”. Tipărirea se făcea în
Tipografia din oraș, condusă de domnul Ion Sireteanu. Matrițele cu caracter
religios s-au procurat de la Tipografia metrapolitană de la Mânăstirea
Neamțului. A apărut la Câmpulung Moldovenesc, Parohia „Adormirea Maicii
145
Domnului” până în anul 1991, când, odată cu reactivarea Arhiepiscopiei Sucevei
și Rădăuților, redevenea publicația oficială a bisericilor din Bucovina.

Între anii 1991 – 1993 s-a dat jos tencuiala și urmele de pictură din
interiorul bisericii. Pictura fusese realizată după metoda tempera de către Iosif
Weber din Târgu Jiu între anii 1958 – 1962, însă neexistând un sistem de
încălzire, s-a depreciat iremediabil. Tencuirea a fost realizată de meșteri locali,
ajutând și Secția de Drumuri Naționale care avea sediul în Câmpulung
Moldovenesc. În vara anilor 1994 – 1996, a fost refăcută pictura în Catedrală,
prin metoda frescă, de către pictorul bisericesc Vasile Carp din București, fiind
sfințită în august 1996 de către Î.P.S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și
Rădăuților. Cu această ocazie, preacucernicul părinte Petru Crăciun, primește
distincția de iconom stravofor. Din data de 01.iunie.1995 până în data de
01.iunie.2000 este protopop de Câmpulung și Vatra Dornei. Pe lângă activitatea
specifică funcției, se ocupă de buna desfășurare a taberelor de odihnă și
agrement, organizate de A.S.R., pe lângă renumitele mânăstiri Vatra Moldoviței,
Voroneț și Mânăstirea Humorului. Beneficiari erau, cu precădere, copii din
familiile sărace, silitori la învățătură, copii din Basarabia, din Bucovina de nord
(Cernăuți, Ținutul Herței), copii din Centrele de copii din Arhiepiscopie (Solca,
Siret, Gura Humorului, Dolhasca), precum și copii de la alte centre din țară
(Bârlad, Baia Mare, Iași, Făget ș.a.). În perioada 1988 – 2000, a organizat și
condus construirea unui sediu nou pentru protopopiat, pe un teren donat de
Parohia „Adormirea Maicii Domnului”, eliberând astfel Casa parohială în care
Protopopiatul își avea sediu. La data de 01.iunie.2000 este numit consilier la
sectorul filantropie al Arhiepiscopiei, în Suceava, unde va activa până la
01.martie.2018, când a fost eliberat din funcție, continuând activitatea de preot
paroh la Parohia „Adormirea Maicii Domnului” Din Câmpulung Moldovenesc.
A redobândit terenurile parohiei, multe dintre ele în instanțele judecătorești. A
amenajat un spațiu de cazare în casa parohială nr.1 ,unde organizează în
permanență tabere, cu precădere pentru cei din Bucovina de nord, tineri,
învățători și profesori cărora le oferă cțte un pelerinaj la mânăstirile din
Bucovina, Neamț și Iași. A reabilitat fațadele de la cele două case parohiale și a
înlocuit acoperișul cu tablă tip lindab. La Casa parohială nr.2 a construit un gard
cu soclu din beton și profil din fier forjat, în lungime de 100m. Atât cimitirul, cât
și curtea Catedralei a fost împrejmuite cu gard de piatră acoperit cu tablă tip
lindab. Tot la Catedrală sa extins spațiul social prin atașarea unei încăperi pentru
depozitat obiecte bisericești, s-a construi un grup sanitar modern, cu apă curentă,
precum și o sală de mese cu o capacitate de 100 de locuri. S-a reparat fațada, s-
au pus geamuri termopan și s-a acoperit cu tablă tip lindab. A organizat
sărbătorirea Centenarului sfințirii Catedralei (1913 – 2013), eveniment la care a
participat mulți poporeni, preoți, diaconi, autoritățile locale precum și Î.P.S.
Pimen al Sucevei și Rădăuților și Î.P.S. Teodosie al Tomisului.

Între anii 2014 și 2016, a construit la filia Sâhla, un spațiu social, parter și
mansardă cu o bucătărie alături. Tot la filia Sâhla s-a refăcut gardul și s-a
realizat racordul la rețeaua de apă a orașului. În anul 2017 aabsolvit și luat
146
examenul de pedagog social, cursuri inițiate de Patriarhia Română, Ministerul
Educației și Învățământului, Ministerul Muncii și Relațiilor Sociale, care s-au
desfășurat la Mânăstirea „Sfânta Cruce Caraiman”. Examenul a avut loc la
București în fața unei comisii mixtă a celor trei instituții inițiatoare. În perioada
2017 – 2018 a inițiat și a dus la bun sfârșit Construirea unei bisericuțe din lemn,
pe strada Alexandru Vlahuță, cu hramul Nașterea Mântuitorului și Sfântul
Apostol Petru (după numele ctitorului primei bisericuțe, situată pe Deia și
coborâtă mai apoi în Poiana Zimbrului – Cimitirul Eroilor). S-a înălțat această
bisericuță în anul centenarului, ca un omagiu adus strămoșilor din parohia
noastră care prin credință, limbă, tradiții și obiceiuri ne-au ținut și ne țin uniți pe
aceste meleaguri. În prezent se modernizează aleile din curtea Catedralei și
Cimitirul din spatele ei, urmând spațiul pentru ceremonii din Cimitirul eroilor și
aleile din Cimitirul Sâhla. Tot în lucru se află și reparațiile la acoperișul
Catedralei și apoi vom mai vedea…

Biserica „Adormirea Maicii Domnului”

Începuturile vieții religioase în Parohia „Adormirea

Maicii Domnului” din Câmpulung Moldovenesc se afundă în
istorie, începând din vremea „poienilor”, când se defrișa
pădurea, cu lemnul ridicându-se bisericuță. Așa sunt: biserica
din „Poiana lui Lehaci” pe pârâul Deia, bisericuța din „Poiana
Zimbrului”, după venirea lui Dragoș -Vodă, (astăzi Cimitirul
Eroilor), apoi cea din spatele actualei biserici, construită după
venirea austriecilor.
După a n e x a r e a n o r d - v e s t u l u i Moldovei de către
Imperiul Habsburgic ( 1 7 7 5 ) , î n C â m p u l u n g s - a a ș e z a t
o garnizoană militară austriacă comandată de ritmaistrul Franz
Pizelli. Printre militarii g a r n i z o a n e i s e a f l a ș i u n
r o m â n transilvănean, pe nume Stoian. Acesta, împreună cu
alți militari, a primit ordinul să dărâme schitul din Poiana
Sihăstriei, construit în anul 1541 de către domnitorul Petru
Rareș într-o poiană de la poalele M u n ț i l o r R a r ă u ,
d e n u m i t ă „ P o i a n a Sihăstriei”. Dupa legendă, Stoian ar fi
orbit ca pedeapsă divină.
147
 Având remușcări pentru ceea ce a făcut, Stoian a înalțat
după anul 1781 o biserică de lemn cu hramul „Nasterea
Domnului”. Aceasta se afla la drumul mare, în mijlocul
cimitirului din spatele actualei biserici.
Ca urmare a creșterii importanței localității și a numărului
de locuitori, vechea biserică de lemn a devenit neîncăpătoare.
Prin urmare, în apropiere s-a început construirea unei noi
biserici parohiale. Piatra de temelie a acestui lăcaș de cult a
fost pusă la 20 iulie 1908. Construcția acestei biserici s-a făcut
după un plan întocmit de arhitectul K a r l R o m s t o r f e r d i n
Cernăuți. Construcția a costat 140.000 de coroane a u s t r i e c e ,
c h e l t u i e l i l e f i i n d suportate din v e n i t u r i l e Fondului
Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei și a durat 6 a n i
p â n ă î n 1 9 1 3 . N o u a biserică a fost construită din piatră și
cărămidă, de zidari din cartierul Roșa, Cernăuți, cărora le-au
adus apă de băut două fetițe din familiile Horga și Bilauschi
(după o însemnare găsită în vârful turlei, cu ocazia reașezării
crucii căzute în urma unei furtuni din vara anului 1993), având
acoperiș din țiglă smălțuită, multicoloră, în formă de solzi,
comandată la Viena. Ca f o r m ă , e a s e a m ă n ă c u Biserica
Mirăuți din Suceava. B i s e r i c a s e termină cu o turlă în
vârful căreia străjuiește Sfânta Cruce la înălțimea de 38 de
metri. Iconostasul este lucrat în lemn de tei de maestrul Ion
Pâșlea, de la vestita Școală de Arte și Meserii din
Câmpulungul Bucovinei. Biserica a fost sfințită la 1
septembrie 1913 de către Mitropolitul Vladimir de R e p t a a l
Bucovinei și Dalmației.
Vechea biserică de lemn a fost desfăcută și mutată în
satul Bădeuți din apropierea orașului Rădăuți. Locul unde se
afla masa altarului a fost împrejmuit cu o construcție circulară
acoperită cu solzi de lemn.
După cum se precizează în Anuarul Mitropoliei
Bucovinei pe anul 1937, Parohia „Adormirea Maicii
Domnului” din Câmpulung-Moldovenesc avea o casă
p a r o h i a l ă d e c ă r ă m i d ă , o c a s ă a cooperatorului de
cărămidă, o sesie parohială de 12 ha, o sesie a cooperatorului
148
de 6 ha, o sesie a cântărețului de 3 ha și o sesie a pălimarului
de 1 ha. Parohia avea în îngrijire spirituală 564 familii cu
1.835 de credincioși.
Pereții interiori ai bisericii au fost pictați între anii 1958-
1963 de diplomatul în pictură Iosif Keber (1897-1989) din
Târgu-Jiu, în tehnica tempera. Brâul de icoane din firidele
exterioare ale bisericii a fost executat de familia pictor
bisericesc Popescu din Buzău între anii 1964-1965, paroh fiind
pr. Ioan Buligă. Pictura, care s-a degradat ireversibil, a fost
repictată între anii 1994-1996 de către pictorul bisericesc
Vasile Carp ș i s o ț i a s a , V i o l e t a , d i n București în tehnica
fresco. După finalizarea lucrărilor, biserica a fost resfințită la
18 a u g u s t 1 9 9 6 d e c ă t r e Î n a l t p r e a s f i n ț i t u l P i m e n ,
Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților. Cu acest prilej, preotul
paroh Petru Crăciun și preoții co-slujitori, Doru Horia
C o s t i n e a n u B e u c a ș i Gheorghe Giosan au primit
d i s t i n c ț i a d e i c o n o m stavrofor.
La aceasta biserică au s l u j i t u r m ă t o r i i p r e o ț i :
Alexandru Corlățan (în 1802-1803), Nicolai Chirilă (în
1 8 0 4 ) , Simion Grigorovici (în 1 8 0 4 ) , I o n G r ă m a d ă
(1805-1832), Ion Dașchievici (1832-1839), Gheorghe
Ciupercovici (1839-1883), Tit, cavaler de Onciul (1883-1895),
Modest Avram (administrator în perioada 1895-1897),
Amfilochie Boca (1897-1908), Ion Voloșciuc (administrator în
perioada 1908- 1910) și Eusebie Constantinovici (1910-
1930), Eusebie Constantinovici - paroh (mai 1910 - ianuarie
1930), Gheorghe Rotar - cooperator (noiembrie 1923 -
ianuarie 1930, august 1931 - mai 1933) și administrator
parohial (ianuarie 1930 - iulie 1931), Arcadie Hutu -
cooperator si paroh (9 noiembrie 1934 - august 1948), Ioan
Flaișer - paroh (iulie 1937 - iunie 1946), Ștefan Slevoacă -
paroh (iunie 1948 - 1960), Vladimir Puscaru - preot, slujitor
(1952-1960), Ioan Buliga - paroh (1960-1985), Vespasian
Velehorschi - preot (1960-1966), Vasile Dragu - preot (1974-
1985), Gheorghe Pașcan - preot (1979- 1985), Petru Crăciun -
paroh (din 1985), Doru Costineanu Beuca - preot (din 1985)
149
Nicolae Cojocaru - preot (1985-1993) și Gheorghe Giosan
(din 1993).
În spatele actualei biserici a fost ridicat în ultimii ani un
complex social filantropic constând din: sala de mese,
bucătărie, cămară, arhivă, grup sanitar modern și centrală
termică.
La 1 septembrie 2013, într-o frumoasă și însorită zi de
toamnă, a fost săvârșită slujba de resfințire a bisericii
parohiale, reactivându-se și primul hram al bisericii, adică
„Nașterea Domnului”, oficierea fiind a Înaltpreasfințitului
Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, împreună cu
Înaltpreasfințitul Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului, fiu al
Bucovinei, împreună cu un numar impresionant de preoți și
diaconi din toate părțile țării. Cu această ocazie, a fost
hirotonit diacon, domnul Ion Nemțanu-Nisioi, licențiat și
master în Teologie al Facultății „Aurel Vlaicu” din Arad.
În cuvântul de învățătură, Înaltpreasfințitul Teodosie, a
îndemnat poporul la credință în toata vremea vieții noastre, la
post și rugăciune, care sunt aripile sufletului cu care ne
înălțăm la Dumnezeu, făcând din inimile noastre lăcaș lui
Dumnezeu. El ne dă daruri când le cerem. Să cerem pentru
suflet daruri: harul Duhului Sfânt, hrană, Trupul și Sângele
Domnului nostru Iisus Hristos și îmbrăcăminte. „Venim la
biserică și ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului,
hrănind sufletul și potolindu-i setea”. Cum spune Sfântul
Apostol Pavel: «... trebuie să răscumpărăm vremea.. . să dorim
ce este de folos dupa voia Sa cea sfântă..., să facem faptele
luminii... să ascultăm și să urmăm pilda sfinților lui
Dumnezeu, să ne dorim și să făptuim cele bune și de folos,
pentru a ajunge în ceata lor»”.
Părintele paroh a prezentat istoricul Parohiei „Adormirea
Maicii Domnului” Câmpulung-Moldovenesc, începând cu
primele trei bisericuțe din lemn din „Poiana lui Lehaci” pe
Plaiul Deia, „Poiana Zimbrului”, actualul Cimitir al Eroilor, și
cea in spatele actualei biserici, toate cu hramul „Nașterea
D o m n u l u i ” . Actuala biserică, era supranumită catedrală
150
încă din timpul când M i t r o p o l i t u l N e c t a r i e Cotlarciuc
din Stulpicani, care slujea în această biserică în drumul spre
casa părintească din Stulpicani sau în cel de întoarcere spre
centrul mitropolitan din Cernăuți.
Maica Domnului, patroana sfintei biserici și ocrotitoarea
fiecărui enoriaș, a
mângaiat pe mamele, soțiile și surorile care și-au plâns pe cei
pierduți în cele două războaie mondiale. Tot Maica Domnului
i-a călăuzit pe strămoșii câmpulungenilor care, în 1918, au
mers la Alba Iulia și au strigat ,,vrem să ne unim cu țara”.
Măicuța Domnului i-a ajutat pe enoriașii noștri să se întoarcă
la casele lor din închisorile comuniste de la Suceava, Balta
Albă, Rahova, Pitești, Aiud, Sighet ori de la Canal.
Au fost evocați epitropii: Erhan Mircea, Zancu Valerian,
Lițu Nistor, Sfarghiu loan, Catargiu Viorel, toți trecuți la
Domnul, precum și actualul Consiliu parohial condus de
vrednicul gospodar și organizator, Gheorghe Piticar, care au
cinstea de a organiza centenarul.
Un moment special în istoria mai nouă a parohiei a fost
acela în care noii edili ai anilor `50 au vrut să construiască un
bloc în fața actualei bisercic. Consilierii acelor vremuri au
ridicat o cruce monumentală sub postamentul căreia sunt
îngropați ostași căzuți în Primul Război Mondial și care erau
îngropați în fața bisericii. Astfel Crucea ridicată în cinstea
eroilor a salvat terenul și imaginea bisericii.
Au fost aduse mulțumiri celor care s-au implicat pentru
desăvârșirea celor de trebuință în lucrările de la parohia
noastră, în primul rând tuturor credincioșilor, apoi celor doi
pastori, Frank Jordan din Berlin și Klauss Wagner din Zürich,
Consiliului Local al municipiului Câmpulung-Moldovenesc,
domnului ing. Mihăiță Negură, primarul orașului, tuturor
instituțiilor din Câmpulung Moldovenesc, demnitarilor
prezenți. Cu emoție au fost amintiți colegii de facultate ai
preoților de la catedrală, prezenți în Câmpulung-Moldovenesc,
formând o axă de suflet care pleacă din Baia de Fier, trece prin

151
Făgăraș, Sibiu, Aiud, Negrești-Oaș, Botiza, Tiha Bârgăului,
Câmpulung-Moldovenesc, Iași.
Înaltpreasfințitul Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și
Rădăuților, în cuvântul adresat mulțimii credincioșilor a spus:
„... Unde mai găsești atâtea frumuseți și valori ca aici, în
Bucovina... poate în Maramu ...de fapt în tot cuprinsul țării...”.
Înaltul Ierarh a apreciat în mod deosebit cele două coruri
afirmând: „m-au uns la inimă”; primul a cântat Imnul Heruvic,
care a fost compus de oamenii Bucovinei în timpul ocupației
austriece: creștinește, românește, în duh ortodox, cor condus
de doamna prof. Ortenzia din vestita familie a Androniceștilor,
iubitori și păstrători ai vechilor tradiții strămoșești din vatra de
spiritualitate Fundu Moldovei; al doilea cor, „Academica”,
condus de domnul profesor Forfotă, ardelean cu suflet mare
din Prundu Bârgăului. Mai rar astăzi să vezi oameni de carte
cântând la cor și să tocească și pragul bisericii. Apoi
Înaltpreasfințitul Pimen, Arhiepiscopul nostru, a amintit
importanța retrocedării bunurilor Fondului Bisericesc din
Bucovina pentru „restaurarea și întreținerea monumentelor
istorice unice în lume”, precum și desfășurarea unei activități
filantropice continue și cuprinzătoare în Arhiepiscopia
Sucevei și Rădăuților, după care a fost evidențiată activitatea
social-filantropică desfășurată de parohie sub conducerea
părintelui paroh, constând în ajutoare pentru cei săraci și
organizarea și susținerea taberelor pentru copiii silitori la
carte, dar din familii sărace, ori de la casele de copii din
Arhiepiscopie, ori din alte parți ale țării, chiar din Basarabia
ori Bucovina de Nord, Cernăuți ori Tinutul Herța.

Mânăstirea Putna

Este cu neputință ca cel ce-și îndreaptă pașii spre Mănăstirea

Putna, atât de ispititor cuibărită în valea ei plină de liniște, să
nu se simtă învăluit de umbrele trecutului. Totul, în locurile
acestea, vă vorbește de Ștefan cel Mare. (…) Fiecare piatră,
152
fiecare arbore include o amintire, produs al imaginației
populare care a transfigurat cuvintele și acțiunile cele mai
simple ale lui Ștefan cel Mare. Să nu nesocotim asemenea
povestiri!. Legenda, spune un celebru aforism, e mai
adevărată decât istoria. Iar atmosfera aceasta fabuloasă și
plină de taină care învăluie ctitoria de la Putna e mai veridică
decât lapidarele relatări ale cronicarilor.
Legenda săgeții păstrează, în naivitatea ei, ceva din spiritul
profund evlavios care învăluie întemeierea Putnei. Căci
Ștefan, potrivit credinței populare, dorise, pentru a fi cât mai
sigur că este pe placul Providenței, să-i lase Acesteia sarcina
de a indica locul altarului; căci, nu-i așa? săgeata, după ce a
fost slobozită de mâna arcanului, zboară și cade acolo unde
vrea Dumnezeu.
La data de 4 iulie 1466, Voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt
alege locul pe care va fi zidită Biserica Mănăstirii Putna,
trăgând cu arcul de pe Dealul Crucii. Șase zile mai târziu, la
10 iulie 1466, conform Letopisețelor putnene, se începe
zidirea Bisericii Mănăstirii Putna, care va fi terminată în anul
1469.
În data de 3 septembrie 1470 are loc sfințirea Mănăstirii
Putna, ceremonie întârziată de campania contra tătarilor,
terminată cu victoria de la Lipnic, pe Nistru. La data de 1 mai
1481 se finalizează lucrările de zidire a clădirilor din incinta și
a zidurilor de apărare.
La 15 martie 1484, un incendiu a distrus chiliile și a afectat
parțial și biserica. În urma incendiului, Voievodul Ștefan a
poruncit restaurarea bisericii și pictarea ei, atât în interior, cât
și în exterior.
Sfântul Ștefan cel Mare, care, la 1 mai 1488, a dăruit
Mănăstirii Putna craniul Sfântului Ierarh Ghenadie, adoarme
în Domnul la data de 2 iulie 1504. "Ștefan Voievod, care a
domnit în Țara Moldovei 47 de ani și trei luni, a trecut la
veșnicele locașuri în anul 7012 (1504), luna iulie, în ziua a
doua, marți, la ceasul al patrulea din zi - ora 10." El va fi
înmormântat în biserica Mănăstirii Putna.
153
La 20 aprilie 1517 moare și Bogdan al III-lea, fiul Sfântului
Voievod Ștefan, fiind și el îngropat tot în Mănăstirea Putna.
După acesta, la 14 ianuarie 1527, moare și este înmormântat
tot în biserică, Ștefăniță Vodă.
În anul 1653 este distrusă biserica Mănăstirii Putna, inclusiv
pictura interioară și exterioară. Din porunca domnitorului
Vasile Lupu se va începe refacerea bisericii în anul 1653.
Lucrările vor fi continuate de voievozii Gheorghe Ștefan și
Eustratie Dabija si terminate în anul 1662.
Între anii 1756-1760, prin grija mitropolitului Iacob
Putneanul, la Mănăstirea Putna se execută importante lucrări
de restaurare. Între anii 1901-1902, arhitectul austriac K. A.
Romstȍrfer restaurează biserica Mănăstirii Putna.
În anul 1904 are loc comemorarea a 400 de ani de la
adormirea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Costin Petrescu
pictează portretul acestuia având ca model portretul
domnitorului din Tetraevanghelul de la Humor.
Singura clădire rămasă din vremea Sfântului Voievod Ștefan
este Turnul Tezaurului a cărui construcție a fost terminată în
anul 1481. În el au fost adăpostite, în vremi de tulburare,
odoarele acestui sfânt locaș.
Biserica originală a suferit mari modificări în perioada 1653-
1662. Biserica, reconstruită de domnitorii Vasile Lupu,
Gheorghe Ștefan și Eustatie Dabija (1653-1662) se înscrie în
datele generale ce constituie trăsăturile epocii. Toate ferestrele
din altar, naos, gropniță și pronaos au vitralii, terminate în arc
și prevăzute la exterior cu grilaje metalice. Pardoseala este din
marmură, numai în pridvor este din lespezi de piatră. La
exterior biserica Mănăstirii Putna este încinsă cu torsadă, un
brâu răsucit, simbolizând Preasfânta Treime, motiv ce se
regăsește și în ornamentația interioară. Acoperișul este cu
tablă de aramă, așezată în rânduri dese, pentru a imita șindrila,
ferestrele au ancadramente din piatră. Pe fațade sunt amplasați
mai mulți stâlpi contraforţi.
Dorința de a reda Putnei strălucirea de odinioară, când era "tot
cu aur poleită zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală și
154
pre dinăuntru și pre dinafară" (cronicarul Ion Neculce), a
început să prindă contur abia în anul 1972, când mitropolitul
de atunci, Iustin Moisescu, a binecuvântat proiectul de
refacere a picturii din biserica mare a mănăstirii, pe baza unui
plan iconografic întocmit de părintele Sofian Boghiu. Fii ai
Bucovinei, pictori de categoria I-a, cu numeroase lucrări în
țară și străinătate, frații Mihail și Gavril Moroșan au
împodobit biserica cu frumoase chipuri, scene și compoziții
pe fondul foiței de aur. Stilul neobizantin, cu acorduri
cromatice deosebite, compozițiile inedite, sunt câteva din
caracteristicile noii picturi. Iconostasul ce împodobește
biserica a fost realizat în anul 1773 din lemn de tei și tisă de
meșteri locali din porunca și cu osteneala mitropolitului Iacob
Putneanul,  a fost restaurat.
Muzeul Mănăstirii Putna este poate cel mai bogat și valoros
din țară, păstrând multe obiecte de la Ștefan cel Mare,
mănăstirea fiind renumită prin tezaurul sau de broderii,
țesături, manuscrise, argintărie, obiecte de cult.
Muzeul Mănăstirii Putna, reamenajat în anii 1976 și 2004, se
afla în partea de vest a incintei, alături de Paraclis. Aici se
păstrează o parte din tezaurul artistic și istoric al mănăstirii,
constând în manuscrise (Tetraevanghele, Psaltiri, cărți de
învățătură, Leastvițe, Psaltichii) și broderii realizate în
atelierele mănăstirii (epitafuri, acoperăminte pentru sfintele
vase, pocrovețe, dvere, valuri de tâmplă, acoperăminte de
morminte, veșminte preoțești), cărți de cult și de învățătură,
odoare bisericești (sfinte vase, cruci ferecate, icoane,
cădelnițe, candele), obiecte din ceramică etc. Printre odoarele
de mare preț se numără icoana făcătoare de minuni a Maicii
Domnului adusă, după tradiție, din Constantinopol în 1472 de
către Doamna Maria de Mangop, soția Sfântului Voievod
Ștefan, și craniul Sfântului Ierarh Ghenadie, mare făcător de
minuni, ferecat în argint aurit și dăruit mănăstirii de ctitorul ei
în anul 1488.
Biserica Mănăstirii Putna adăpostește paisprezece morminte
din care trei sunt voievodale, aparținând familiei Mușatinilor.
155
Mormântul Binecredinciosului Voievod Ștefan se află în
partea de sud a gropniței. Alături este mormântul Doamnei
Maria Voichița (†1511), cel al Doamnei Maria de Mangop
(†1477) și ale fiilor Bogdan (†1479) si Petru (†1480). În
pridvor se află mormântul mitropolitului Moldovei Teoctist I
(†1477), cel care l-a uns ca Domn pe Ștefan cel Mare la locul
numit Direptate, iar în partea opusă sunt mormintele
mitropolitului Iacov Putneanul și ale părinților acestuia, După
tradiție, în exteriorul bisericii, partea sudică, lângă Sfântul
Altar, se află mormântul Sfântului Ierarh Ilie Iorest, călugăr
putnean ajuns mitropolit al Ardealului, unde a mărturisit
credința ortodoxă în vremea prigoanei calvine. Revenit la
Putna, după ani grei de temniță, s-a mutat către cele veșnice la
12 martie 1678. Lângă acesta se află cripta Mitropolitului
Isaia Baloșescu, cel care a construit la sfârșitul secolului
XVIII, la Cernăuți, celebrul Palat Mitropolitan al Bucovinei,
transformat astăzi în Universitate.
Dotată dintru început cu atelier de caligrafie - scriptorium (în
care călugării, instruiți în școala vestitului caligraf Gavriil
Uric de la Mănăstirea Neamt, copiau cărți de cult și din
scrierile Sfinților Părinți), cu atelier de broderie (în care se
lucra cu fir de aur și de argint, cu mătăsuri scumpe și pietre
prețioase) și cu o celebră școală de muzică psaltică condusă
de Eustatie Protopsaltul, Mănăstirea Putna va deveni în scurt
timp un renumit centru al artei și culturii medievale sud-est
europene în secolele XV-XVI. Pentru români, Mănăstirea
Putna nu reprezintă numai rugăciune, arta sau cultura, ci și o
pagină din istoria vie a neamului. Nume ca Ioan Slavici,
Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, A. D. Xenopol, Mihail
Kogălniceanu trezesc și astăzi amintirea marii serbări de la
Putna (14-16 august 1871) ocazionată de împlinirea a 400 de
ani de la sfințirea bisericii mănăstirii. Atunci Mihai Eminescu
a rostit cuvintele: "Să facem din Putna Ierusalim al neamului
romanesc și din mormântul lui Ștefan altar al conștiinței
naționale".

156
Pe urna votivă depusă atunci pe mormântul Sfântului Voievod
Ștefan se află inscripția: "Eroului, învingătorului, apărătorului
existenței române, scutului creștinătății, lui Ștefan cel Mare,
Junimea Română Academică, MDCCCLXX". Păstrarea
conștiinței de neam în timpul ocupației austro-ungare s-a
manifestat și în 1904 când întreaga Bucovină, la inițiativa lui
Eudoxiu Hurmuzachi și a altor intelectuali români, a
comemorat 400 de ani de la trecerea la cele veșnice a
slăvitului Voievod Ștefan cel Mare, care a fost "glasul istoriei
noastre, al unui neam viteaz și nedreptățit" (P.P. Panaitescu).
Evlavia românilor, înrădăcinată de veacuri față de marele
ctitor de locașuri sfinte, a făcut ca actul canonizării Sfântului
Ștefan ce Mare, în iunie 1992, să fie doar o recunoaștere
oficială a cultului popular păstrat cu sfințenie atâtea veacuri.
În sesiunea din 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al B.O.R.
hotărăște canonizarea lui Ștefan cel Mare sub numele
"Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt", cu data
de pomenire 2 iulie. "Om ales de Dumnezeu", "apărător al
dreptei credințe", "ocrotitorul celor năpăstuiți", "stâlp neclintit
al răbdării", "neînfricat ostaș al lui Hristos", marele Voievod a
fost și rămâne în conștiința poporului ca "părinte al neamului
românesc".
Prima obște a fost formată în anul 1466 din călugări aduși de
la Mănăstirea Neamț, conduși de Arhimandritul Ioasaf, cel
dintâi stareț al Putnei. De atunci și până în prezent viața
monahală s-a desfășurat fără întrerupere, în pofida ocupației
străine și a prigoanei comuniste. După terminarea celui de-al
Doilea Război Mondial, în anul 1945, o vizită la Putna era un
act de mare curaj. În 22 mai 1966, Nicolae Ceaușescu,
conducătorul României pe atunci, a făcut o vizită la
Mănăstirea Putna, însoțit de o parte din membrii marcanți ai
Comitetului Central al Partidului Comunist Român.
Pătrunzând în incinta mănăstirii, a fost întâmpinat de Iustin
Moisescu, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, starețul și cei doi
ghizi ai mănăstirii. Prezentându-i-se programul vizitei a
răspuns: ˮne supunem tuturor rânduielilor omenești și
157
dumnezeieștiˮ. Vizitând muzeul, în fața hărții Moldovei,
ascultând explicațiile ghidului, a pus degetul pe Nistru și a
zis: ˮaici lipsește ceva, să se pună cetățile de pe malul
Nistruluiˮ. În Cartea de Aur a Muzeului, Ceaușescu a semnat
textul scris de Gheorghe Apostol, în care Putna era numită ˮo
adevărată școală de patriotism și de încredere în forța
poporuluiˮ. La final, Emil Bodnăraș a spus ghidului: ˮzi mai
departe fără teamă Doina lui Mihai Eminescu și explică
elevilor și studenților la harta Moldovei așa cum ai făcut-o
până acum.
De atunci înainte, lumea a venit la Putna și la celelalte
mănăstiri fără teamă. ˮDacă Ceaușescu a vizitat Putna, nimeni
nu mai poate să ne mai urmărească sau să ne mai oprească
atunci când venim și noi la mănăstiriˮ, spuneau cu satisfacție
vizitatorii. Această libertate era, desigur, limitată, la Putna
ghizii fiind adesea mustrați sau chiar mutați disciplinar la
anumite parohii din pricina curajului de a împărtăși oamenilor
adevărul.
În perioada comunistă, ca urmare a aplicării Decretului
410/1959, când majoritatea mănăstirilor au fost închise, iar
călugării și călugărițele au trebuit să plece în lume, Putna a
primit un statut de ˮmănăstire semiautorizatăˮ, rămânând aici
numai trei călugări bătrâni și starețul de atunci, tânăr
absolvent al Institutului Teologic. În acele vremuri de
stăpânire comunistă fiecare călugăr a făcut ce a putut pentru
păstrarea zestrei lăsate de slăvitul ctitor, după râvna, puterea
și capacitatea sa, toate fiind binecuvântate de ajutorul lui
Dumnezeu.
Putna a fost, este și va fi o școală de patriotism. Putna a fost și
va fi locaș de zidire și întărire sufletească…

158
Tucu Moroșan

Născut: 12.04.1954 – Câmpulung Moldovenesc

Studii: Liceul Dragoș Vodă Câmpulung Moldovenesc;

Școala postliceală de mecanică (IPEG Câmpulung
Moldovenesc); Cursuri de comerț (ICRA Suceava).

Debut literar: Ziarul Zori noi Suceava (1980).

Colaborări: Tribuna Cluj Napoca, Cronica Iași, Pagini bucovinene Suceava,

Convorbiri literare Iași, Luceafărul București, Tineretul literar București,
Buciumul Câmpulung Moldovenesc, Crai nou Suceava, Bucovina literară
Suceava, Poesis Satu Mare, Verso Cluj Napoca, Nord literar Baia Mare, Feed-
Back Iași, Porto-Franco Galați, Conta Târgu Neamț, Mișcarea literară Bistrița,
Zona literară Iași, Hiperion Botoșani, Dacia literară Iași, Scriptor Iași,
Roumanian roots (Rădăcini) Norcross SUA, Surâsul Bucovinei Vama jud.
Suceava, Însemnări bucovinene Câmpulung Moldovenesc.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași; Membru al

Societății scriitorilor bucovineni, Suceava.

Volume publicate: Drumuri de rouă (versuri), Câmpulung Moldovenesc, Ed.

Fundației culturale Al. Bogza, 64 pag., 2002; Exilat în toamnă (versuri),
Câmpulung Moldovenesc, Ed. Fundației culturale Al. Bogza, 64 pag., 2003;
Iarna în bucătăria de vară (versuri), Iași, Ed. Princeps-Edit, 66 pag., 2008;
Când zâmbeau a râde sfinții (proză), Câmpulung Moldovenesc, Ed. Biblioteca
Miorița, 96 pag., 2009; Fiare vechi și-nmiresmate, (versuri), Iași, Ed. Princeps-
Edit, 78 pag., 2010; Talismanul însingurării (versuri), Iași, Ed.Princeps-Edit,
290 pag., 2010; Magie catapultată peste ape (versuri), tradusă și în limba
engleză de Olimpia Iacob, București, Ed. Criterion Publishing, 102 pag., 2010;
Viața de noapte în cimitirul eroilor, (versuri), Iași, Ed. Princeps-Edit, 112 pag.,
2011; Lapidat de cuvinte, Iași, Ed. Junimea, 114 pag., 2015; În legea lor
159
(proză), Iași, Ed. Junimea, 146 pag, 2015; Zăpezi prohibite (versuri), Iași, Ed.
Princeps-Edit, 70 pag., 2015; Cu moartea-n hang de alăute, (versuri), Iași, Ed.
Princeps-Multimedia,(versuri), Iași, 80 pag, 2017; Guzganii de apă (roman),
Iași, Ed. Princeps-Multimedia, 248 pag.,2018.

Premii literare:

Premiul special al juriului, Poesis, Satu Mare, 2009, pt. vol. vară Iarna în
bucătăria de vară; Premiul Mircea Streinul, Societatea Scriitorilor Bucovineni,
Suceava, 2014, pt. vol. Lapidat de cuvinte; Premiul Colocviile George Coșbuc,
Festivalul Național G. Coșbuc, Bistrița, 2014, pt. volumul Lapidat de cuvinte;
Diploma de excelență a Societății Scriitorilor Bucovineni, Suceava, la împlinirea
vârstei de 60 de ani, 2014; Premiul Saloanelor Liviu Rebreanu, Bistrița, 2016,
pt. vol. În legea lor.

Tâlharul mitvichi
(mitvichi, în limba huțulă – urs)

Era negru de supărare șeful postului de miliție din

Moldova Sulița, în autobuzul cu care se întorcea la datorie de
la Câmpulung Moldovenesc, unde fusese chemat de superiorii
săi spre a raporta cauza împuținării numărului de tineret bovin
din comună. Cu toate că legea interzicea sacrificarea vitelor
din gospodării, nici gând să crească efectivul de viței, ba se
dovedise că de la ultimul recesământ, acesta scăzuse simțitor,
cu aproape un sfert și, de aici, și contractele cu statul, care
prevedeau creșterea și îngrășarea de taurine în vederea predării
la centrele de achiziții.
Știa și el că în ultimii doi, trei ani, carnea de orice fel se
găsea tot mai rar și chiar dacă bani mai erau, n-aveai de unde
s-o cumperi, pentru că, la sate ca și prin orașe, galantarele din
magazine, atunci când nu erau goale cu totul, se mândreau
doar cu gheare și gâturi de pasăre, copite de porc și oase
polizate afumate, iar când se mai nimereau și câțiva pui vineți
și anemici, se isca și bătaie, între cei ce așteptau ceasuri întregi
la coadă ca să-și bucure familiile cu asemenea bunătăți.

160
 Plutonierul major B. Vasile, ajuns în creierii munților din
Bucovina de prin bărăgane sudice, unde fusese recrutat
dimpreună cu alți câțiva ceapiști fruntași, membri ai P.C.R.,
pentru școala de subofițeri de miliție, se gândea acum asudat,
cum să procedeze spre a anihila nemulțumirea șefilor, care, pe
lângă faptul că-i promiseseră avansarea la „sfântul așteaptă”, îl
mai amenință și cu excluderea din partid.
Era el vinovat de această stare de lucruri? Nu era. Încercase să
le explice că vacile mai fătau viței morți, că alții se mai pierd
prin păduri, ori sunt devorați de fiarele sălbatice, cărora nu le
pasă de nimeni și nu pierd nici un prilej de a se ospăta cu
nerușinare din șeptelul comunei, la a cărei liniște și ordine
veghează el de mai bine de șase ani. Și mai era un lucru pe
care nu avu curajul să-l pomenească în fața mai marilor săi,
apariția acelui misterios mitvichi, hoț de vite, cum înțelesese el
de la niște săteni, în a cărui existență nu prea credea de fapt,
considerând că nu poate fi decât o poveste inventată de huțani
la un pahar de horiucu, atunci când se adunau seara la crâșma
lui Pitușac, pentru a deruta autoritățile.
Oricum, va trebui să cerceteze și acest aspect și să
descopere, scotocind prin ogrăzile oamenilor, adevărul, pentru
a lua măsuri urgente de îndreptare a situației.
Cu aceste gânduri, a coborât din mașină și fără a mai sta
în cumpănă, a luat-o în pas de manevră spre birtul în care se
auzea un fluier zicând cu înverșunare Huțulca și glasuri
încălzite de horincă acompaniindu-l cu mare drag în limba
vorbită prin acele locuri, în care și el, „din câmp de-acasă de la
plug”, picase purtat de soarta lui de comunist destoinic,
apărător al cuceririlor revoluționare ale partidului, în urmă cu
câțiva ani.
De îndată ce a trecut pragul, crâșmarul le-a făcut semn
petrecăreților să facă liniște și i-a ieșit în întâmpinare de după
tejghea cu sclipiri viclene în ochi, rumen la față, ridicându-și
nasul vânăt.
- Bini ai venit, dom’ șef! Cu ce să vă sirvim pi
dumnevoastră?
161
 - Cu ceva ce nu miroase, să nu mă simtă nevasta-mea.
- Un coniac îi bun?
- Bun.
Degustând băutura din picioare, îl întrebă pe birtaș ce se
mai întâmplase prin sat în
acea zi, în lipsa lui și află că mitvichi, tâlharul, dăduse lovitura
la grajdul lui Ilie Oblezniuc
și-l păgubise de un tăuraș de șase luni, fără a lăsa nicio urmă.
- Asta s-o spună el lu’ mutu’, că eu nu cred așa ceva. La
mine nu merge cu șmecherii din astea. Zi mai bine că l-a tăiat
și l-a împărțit prin vecini. Dar aflu eu cum stă treaba. Cât costă
coniacul?
- Lăsați, dom’ șef, e cinsti di la mini!
- Mulțumesc și ai grijă să închizi la timp, că n-aș vrea să
te amendez pentru nerespectarea programului.
Ajuns acasă, și-a găsit soția stând la taifas cu gazda, o
văduvă bătrână, Ana, de la care învățase câteva cuvinte din
acel grai ciudat, nici rusesc, nici ucrainean, nici polonez, care
suna plăcut și melodios în gura acelor oameni cumsecade și
prietenoși.
Îndată cele două femei i-au așternut masa, la care el s-a
așezat bucuros și cu vădită poftă de mâncare, ca un om tânăr și
sănătos, ce mai luase și o tărie înainte.
Nevasta, brunetă ca și dânsul, cu păr cârlionțat și ochi
jucăuși, îl privea cu plăcere cum înfulecă tocănița fierbinte, cu
mămăligă și laptele acru dintr-o farfurie adâncă înflorată și
dezvelindu-și dinții albi, mărunți, cu o clipire în ochi către
babă, întrebă:
- Îți place, dragule? A fiert bine carnea? Că noi n-am
gustat-o încă.
- E fiartă și fragedă. De unde o ai?
- Tot de la nepoata mătușii Ana, de la Vatra Dornei. Ea
ne aprovizionează de ceva vreme. Când vine pe aici la mătușă-
sa, ne aduce și nouă câte trei-patru kilograme, că acolo, fiind
stațiune turistică, se mai găsește.

162
 Ridicându-se după ospăț, le-a mulțumit femeilor pentru
mâncare și s-a dus la culcare cu gândul că a doua zi avea să
facă lumină în chestiunea dispariției vițelului lui Oblezniuc și
poate și în alte cazuri asemănătoare rămase nerezolvate însă.
La crâșmă însă, după plecarea milițianului, huțanii țineau
sfat în limba lor, punând la cale isprava despre care se
vorbește până în ziua de azi cu veselie și mândrie.
În parte, povestea cu mitvichi era adevărată. Ei se
plânseseră de câteva ori, la primărie și paznicului de
vânătoare, că acela le face pagubă în vite și la stupii care-l
atrăgeau în chip deosebit, dar nu-i băgase nimeni în seamă.
În treacăt îi spuseseră și șefului de post, care credea că e
vorba de un tertip de-a lor pentru a justifica lipsa atâtor
animale din localitate, ori admițând cazul că ar exista cu
adevărat un hoț atât de versat, acesta trebuia căutat tot printre
localnici.
Dar până una alta, atunci când dispărea câte un vițel sau
un mânzat gras, cine altul era vinovat dacă nu mitvichi?
Acum însă problema se modificase puțin, fiindcă
autoritățile, trezite din letargie, începeau a da semne că ar dori
stoparea tăierilor, după mintea lor, ilegale, căci oamenii se
simțeau îndreptățiți să se bucure de roadele muncii aspre de
gospodari cu multe vite, măcar din când în când, așa cum
fuseseră învățați din moși strămoși.
Așa că, pentru a se feri de urmări neplăcute, trebuiau să
dovedească grabnic că făptașul era ursul cel bătrân pe care-l
văzuseră mulți dând târcoale prin păscători.
- Dacă îmi dați un șip de horiucu, vă învăț eu cum să
prindeți pi dânsu’, zice un bătrân cu barba albă zburlită,
zâmbind ghiduș.
- Îți dăm și două, uicu, bucuroși îți dăm, numai învață-ne
ce-i de făcut!
S-au tras mai aproape cu toții: români și huțani, și când
moșneagul cu voce scăzută a isprăvit ce avea de spus, un
hohot de râs colosal a cutremurat geamurile birtului.

163
 A doua zi au purces la fapte, după sfatul ghiujului, cam
neîncrezători totuși, dar cu voie bună, curioși să vadă ce va
ieși din toată afacerea.
Unul a adus vreo câteva kilograme de miere de albine,
altul un ciubăr nu prea mare și mai mulți au pus mână de la
mână și au cumpărat de la cooperativă o navetă de votcă
ieftină și, punându-le în căruță, au pornit urcușul spre poiana
în care pășteau slobozi câteva zeci de viței, nu demult
înțărcați. Repede au găsit hățașul pe care umbla matahala și s-
a pus pe treabă bine dispuși.
Au legat zdravăn ciubărul cu lanțurile de la car de un fag
gros, în așa fel să nu poată fi răsturnat, l-au uns din belșug cu
miere și au deșertat și opt din cele zece sticle de votcă în el,
două oprindu-le, așa ca să nu trebuiască, pentru alte nevoi.
Au mai scos și mierea rămasă în borcane, amestecând-o
bine cu băutura și gustând mai apoi, gândea cu ciudă că neam
de răsneamul urșilor nu s-a întâlnit cu o așa bunătate, pe care
ei înșiși în alte împrejurări ar fi topit-o bucuroși. S-au tras
după aceea sub cetini, așteptând în liniște și fără a fuma să se
producă sub ochii lor minunea promisă.
Mai erau cam vreo două ceasuri până la asfințit când aud
trosnind uscături și bolovani rostogolindu-se în râpa de lângă
drum și în poiană apare namila întunecată, cu botul grozav
adulmecând înainte. Bărbații înlemniseră cu mâna pe baltage
aproape uitând să mai răsufle.
Nu mult i-a trebuit fiarei să dea peste ploconul pregătit cu
tot dichisul și să înceapă mai întâi a linge doagele vasului, ca
pe urmă să treacă la leorpăit fără grabă licoarea cea dulce,
mormăind și pufnind de plăcere. Cu atâta stropșeală s-ar fi
făcut criță un pluton de oameni sănătoși, tari cum sunt
muntenii din acele locuri.
După ce a golit ciubărul, dihania, cu toate că avea la vreo
cinci sute de kilograme, a prins a da semne de slăbiciune și s-a
îndreptat spre pădure șovăind și poticnindu-se, dar n-a mai
ajuns în desiș. S-a culcat cu fața la pământ, mogorogind și

164
sughițând ca un „bițivan” și a adormit în niște sforăituri
înfiorătoare, că puteai să tai lemne pe dânsul.
Atâta le-a trebuit voinicilor. Au chiuit la cărăușul rămas
ceva mai la vale, ca să nu se sperie caii la mirosul sălbătăciunii
și când a ajuns acela în poiană, a găsit tâlharul cetluit în lanțuri
și funii groase, cufundat într-un somn vecin cu moartea. Cu
chiu cu vai l-au aburcat în faeton, opintindu-se și asudând ca
la încărcatul butucilor în remorcile ocolului silvic.
Și așa, odată cu seara, au ajuns în așazare, la postul de
miliție și mândri nevoie mare, l-au anunțat pe șef că l-au prins
pe mitvichi, hoțul, și că îl au legat în căruță.
Când a văzut ce infractor i-au adus vitejii, majurul și
ajutorul lui s-au baricadat în sediu, galbeni de frică, răcnind de
la geamul cu gratii, să-l ducă și să-l elibereze unde vor ști că
altfel e de rău, îi amendează pe toți și-i mai trimite și în
judecată pentru braconaj. Cu greu l-au lămurit să vorbească cu
cineva de la ocolul silvic, sau de la filiala de vânătoare, să vină
la fața locului pentru a vedea ce vor face.
În așteptare, au destupat cele două sticloanțe cu votcă
rămase neatinse după înfăptuirea năzdrăvăniei și s-au dat la
povești ca să le treacă vremea mai ușor.
Era deja întuneric când au ajuns, în același timp și
inginerul șef al silvicultorilor și cel al vânătorilor de la
Câmpulung.
- Aproape ca-n basme, de necrezut! Cum ați putut face așa
ceva, oameni buni?
- Apoi, dom’ inginer, nicazu ti-nvață. Am făcut și noi ce-
am putut, că ne-am săturat să fim bănuiți di faptile banditului
istuia păros.
- Și nu v-a fost frică? Așa un exemplar rar poate fi întâlnit.
Oare nu-i mort, că atunci chiar că ați dat de dracu’!
- Îi mort di bat, comă alcoholică, poate, că a hâltit un
ciubăr de horiucă îndulcită cu miere, dar îi trece până mâine la
amiază. Am mai pățit-o și noi când ne-am pus mintea prea
mult cu băutura, da’ n-o mai murit nimi din asta.

165
 - Vine din urmă mașina cu care trebuie să-l ducem, să-i
dăm drumu’ pe alt munte, mai departe, așa că rămâneți să-l
urcăm în ea, că aici e greutate nu glumă.
- Îl suim noi, nu vă temeți, numai că, înainte di asta , trebi
să limpezim o chistiune, zice unul mai îndrăzneț, zâmbind pe
sub mustața stufoasă.
- Spune despre ce-i vorba?
- Vorba-i că noi, ca să riușim să facim șmichiria, a trebuit
să-l aducem în halul ista cum sî vedi și asta cu cheltuială și
primejdie. Vrem zece sticle de votcă, atâta cât a băut bițivu
aista. Di miere nu ne mai legăm că-i din gospodăria noastră.
Bun cuvânt?
- Păi se pare că așa se cade, nu, colega?
Cei doi ingineri se uită unul la altul, izbucnind în râs.
- Măi, Ionică, trage o fugă până la magazin și adu marfa,
că nu-i șagă cu voinicii ăștia. Dacă o fi închis, bate în obloane
până ți se va deschide, îi zise șoferului, căutându-se la
portofel.
A venit și duba să preia arestatul, care sforăia și gemea în
somn, manevrat de bărbații ce aveau și mai mult curaj după ce
pupaseră cu nădejde șipurile aduse de Ionică.
Oaspeții și-au luat apoi rămas bun de la săteni,
felicitându-i încă o dată pentru ispravă și au plecat cu
condamnatul la exil spre alte meleaguri. Și-n urma lor, în fața
postului de miliție până după miezul nopții s-au tot auzit
cântări și chiuituri de bucurie, fără ca dom’ șef, aflat și el
printre dânșii, să se mai gândească la amendarea cuiva pentru
tulburarea liniștii publice.

Anghel Popa cel voinic…

Grozav se temea de câini profesorul Anghel Popa. Fusese

muşcat de un răulean în copilărie şi l-a ţinut minte cât a trăit.
166
Venea câteodată la păstrăvăria pe care am înfiripat-o cu vreo
câţiva ani înainte în Capul Satului, într-un loc de pe malul
Moldovei, înăbuşit de gunoaie, care cu multă trudă şi cheltuială
aşijderea a devenit …Lacul de argint, cunoscut mai apoi în
toată ţara, ba chiar şi pe alte meleaguri mai depărtate.
Mămăliga şi păstrăvul cu mujdei sau cu smântână, în
saramură ori la grătar, precum şi vinul cinstit al unui negustor
vrâncean prieten au făcut ca ani buni hanul de pe malul iazului,
cu apă curată şi plin de păstrăvi coloraţi şi iuţi jucăuşi, să nu
ducă lipsă de oaspeţi de tot felul, de la oameni din partea
locului până la străini din toată lumea, de peste mări şi ţări,
care, ajunşi în Bucovina cea primitoare, descopereau cu
încântare colţul edenic şi cele oferite aici în veri minunate, cu
freamăt înmiresmat de pădurea de molid şi brazi uitaţi de
vreme, ce alungă zăpuşeala revărsând o binecuvântată răcoare
dimpreună cu ozonul binefăcător pentru care cei din marile
oraşe au un adevărat cult.
Nu mă vizita prea des Anghel, dar atunci când îl vedeam
coborând pe cărarea îngustă şi îndreptându-se către puntea de
lemn peste iaz, simţeam că trebuie să mă bucur, fiindcă aveau
să urmeze câteva ceasuri interesante pentru iubitorii de
maieutică aflaţi prin preajmă.
Vioi şi sprinten, doctorul în istorie era unul dintre cei mai
respectaţi intelectuali din urbea noastră, îndrăgit dar şi
controversat de elevi, cât şi de colegii săi din corpul profesoral
sau alţi oameni cu care intra în contact. Cunoscut în mediul
academic din ţară dar şi în firava boemă câmpulungeană, acest
bărbat de origine aromână, cu ochi limpezi şi iscoditori, sobru
şi ironic uneori, cunoscător desăvârşit al istoriei neamului, era
de statură potrivită, cu faţa smeadă şi părul grizonat, foarte
167
îngrijit şi elegant în orice împrejurare, vădind gust rafinat în
ceea ce priveşte modul de a se îmbrăca şi purta cu dezinvoltură
hainele curate şi pălăriile întotdeauna bine periate.
Personalitate complexă: scriitor, doctor în istorie, autor al
unor studii originale şi importante în domeniu, mare iubitor de
poezie, Anghelos, cum îi ziceau nu foarte numeroşii săi
prieteni, făcând prin acest dezmierd aluzie la obârşia lui din
Munţii Pindului, era un musafir agreabil şi un redutabil conviv.
Venea însoţit uneori de pictorul Vasile Hutopilă, de poeţii
George Bodea şi Horaţiu Stamatin, ultimul fiindu-i coleg de
catedră la şcoala din centrul oraşului, cu care peripatetiza „de-a
lung de maluri” pe diverse teme de literatură, istorie, mai
abordând şi subiecte din viaţa mondenă a târgului, cu bârfe,
cârcoteli şi critici inerente, într-o atmosferă destinsă şi de cele
mai multe ori chiar veselă cât cuprinde.
Dar cele mai aprinse discuţii le purta cu Ion Filipciuc, inimos
profesor, doctor în filologie, prozator, istoric literar dar mai
ales un mucalit fără pereche, care nu pierdea prilejul să-l incite
pe aromân în polemici care adesea îl făceau pe istoricul pur-
sânge să-şi iasă din pepeni, provocându-i o supărare ce dura…
minute în şir, timp în care ţigările se topeau cu repeziciune
sorbite în gura …aurită şi cam însetată a lui Anghel. Iar
mucalitul îi cânta ruguşit …Andri Popa care trece noaptea pe
colnic, fără teamă de nimic, fără par, fără pistoale, numai cu
mânile goale… Atâta că noi ţineam în mâni paharele pline!
*
Într-o zi dintr-un august senin, când soarele se pregătea de
culcare şi animaţia mai scăzuse pe la mesele de lemn înşirate

168
sub sălcii şi-n chioşcurile din ogradă, mă trezesc cu dânsul în
poartă.
– Salut, dragule. Ai vreun câine dezlegat?
– Bine ai venit, dom’ profesor. N-ai grijă, dulăii-s la locul lor,
în padoc. Numai noaptea le dau drumul, când rămân singur pe-
aici, îi răspund eu. Unde vrei să stăm, înăuntru ori afară?
– Afară, să putem fuma ş-o ţigară!
L-am condus la o masă groasă de molid, cu câteva trunchiuri
scurte pe lângă drept scaune, unde ştiam că-i place să stea, l-am
rugat să mă aştepte câteva minute ca să aduc marfa şi după ce
am comandat la bucătărie şi câţiva păstrăvi prăjiţi cu tot ce
trebuie pe lângă ei, am mers şi m-am aşezat şi eu în faţa
dumnealui pe calaburul uscat în timp ce ospătarul Florin ne-a
adus o crafă plină cu vin rece, aburind un buchet îmbietor şi
gălbui, foarte apreciat de clienţii mei simandicoşi.
– Cum ţi-a mers astăzi? Ai multă lume la peşte?
– Au fost destui şi i-am mulţumit pe toţi. Am avut însă şi
nişte neplăceri dimineaţă, cu doi indivizi pe care i-am prins
descărcând căruţele cu gunoi în luncă. Ştii şi dumneata că nu
demult am curăţat-o cu chiu cu vai şi am dat o goază de bani
pentru asta, am adăugat cu năduf.
– Gunoaiele dracului! Vorbesc de cei care le-au adus aici, de
căruţaşi. Ăştia nu pot fi numiţi oameni. Şi cum ai procedat cu
ei?
– I-am pus să încarce gunoiul înapoi şi i-am trimis la groapa
de gunoi oficială, gunoi oficial, carevasăzică!
– Da’ au vrut s-o facă? Nu s-au burzuluit? făcu el curios.
169
 – Nu prea le-a fost îndemână, da’ n-au avut încotro. Eu
ţineam în mână baltagul şi-l aveam şi pe Horică alături. Când
şi-a aratat colţii prinzând a mârâi, să-i fi vazut ce harnici erau
gospodarii. În câteva minute au strâns toată mizeria şi duşi au
fost!
– Ce gunoaie! Zise din nou din nou profesorul. Cum poţi să
faci aşa ceva, pângărind minunăţie de luncă?
– Gunoaie, nu spun eu? Ar trebui pedepsiţi exemplar,
amendaţi să-i usture!
– Aşa-i, îi dau eu dreptate. Hai noroc, mai bine! În sănătatea
dumitale, dom’ profesor!
Am ciocnit şi am sorbit câteva înghiţituri din licoarea lui
Bachus, ca să ne aducem aminte de Munţii Pindului, şi numai
ce dintr-odată ne-am trezit cu Horică şi cu Iancu, câţelandrii
mei ciobăneşti, lângă masa noastră, gudurându-se pe lângă
mine şi aşteptând mângâierea de rigoare, în vreme ce prietenul
meu, pălind îngrozitor la faţă, a rămas fără de grai. În urma lor
apare şi Florin aducând în braţe ceva ce-ar fi semănat a ursuleţ,
a pui de leu, a miel creţ, doar că era mai flocos şi mai durduliu
decât orice jivină întâlnise Anghelos până atunci, după cum
avea să-mi mărturisească mai târziu.
– Uitaţi-vă, dom’ profesor, ce căţel avem noi! exclamă
băiatul cu mare fală. Aţi mai văzut altul ca el? întreabă cu
figura numai lumină.
Cu vreo trei-patru zile înainte, cumpărasem de la un cunoscut
din Vatra Dornei un „dupuşor” mioritic de două luni şi
jumătate, care se deosebea de fraţii lui, vreo cinci la număr,
prin aceea că avea o culoare mai rar întâlnită la câinii de soiul
lui, adică avea blana laie, pe alocuri vânătă, creaţă pe spinare,
170
pe piept linsă lat, iar botul turtit din cale-afară îl căsca din când
în când, de parcă ar fi vrut să arate dinadins că-i negru în cerul
gurii, nu că-i era somn. Ceilalţi doi câini şedeau aşezaţi pe
labele dindărăt şi priveau şi ei cu interes la …puştiul din braţele
ospătarului, iar Anghel îşi rotea ochii când la ei, când la
somnorosul pe care băiatul mi l-a adus aproape, să-i netezesc
sprâncenele şi să-l trag de urechiuşele blegi, cum observasem
că-i place dolofanului, când la mine, cu nedisimulat reproş.
– Vreţi să-l dezmierdaţi şi dumneavoastră? Întrebă Florin
zâmbitor, punându-i-l pe genunchi, fără a mai aştepta
răspunsul.
Domnul profesor a încremenit brusc. Apoi a ridicat mâinile
în sus, ca nu cumva să-i atingă dupii cam încâlciţi şi cam
înglodaţi ai jivinei ce avea menirea să ajungă peste câteva luni
un paznic de temut al locului şi al hanului din luncă.
– Îl cheamă Tudor, Tudorel, continuă cântat fecioraşul. Faceţi
cunoştinţă.
– Ia-l imediat de pe mine! Strigă oaspetele. Tudor este fiul
meu, nu gunoiul acesta, care, uite cum mi-a pătat pantalonii, se
lamentă el, împingând căţelul din poală.
Într-adevăr, pe şliţul bine închegat al nădragilor crem se
observa o pată udă ce cobora pe un crac până spre genunchi.
– Ptiu! Uite ce mi-a făcut gunoiul naibii! Tu ai slobozit
potăile? Dacă mă muşcă?
În vădită dificultate, adolescentul iubitor al potăilor mi-a
aruncat o privire speriată sperînd într-o intervenţie protectoare.

171
 – Nu-ţi fie frică, prietene! Cât suntem noi de faţă se poartă
blânzi ca nişte mieluşei. Băiatul n-avea de unde şti că dumneata
nu-i agreezi. A vrut să ne facă o plăcere.
– Straşnică plăcere! Ce să-ţi spun?! Cum o să merg eu acum
de aici în halul ăsta? zise supărat de-a binelea, privindu-şi cu
scârbă pantalonii.
Lucrurile trebuiau îndreptate numaidecât şi atunci, pe
moment mi-a venit ideea salvatoare. Mi-am amintit că nu
demult, într-o altă seară caldă şi limpede, când ne-am pus
mintea cu nişte tării şi, după ce ne-am ospătat gospodăreşte, am
trecut la vinul vrâncenesc, mi-a propus să rămână cu mine, să
păzim împreună păstrăvăria de răufăcători, până a doua zi
dimineaţa, când furnizorul de licori ameninţa să vină cu una şi
mai lăudată.
Atunci, după vreo două ceasuri de taifas, dintr-odată s-a
răzgândit şi a plecat spunând că rămâne pe altă dată. Am crezut
că s-a ivit prilejul pentru acea altă dată şi i-am propus să-l
găzduiesc peste noapte şi tot aşa să petrecem după plac cât om
avea chef şi putere.
S-a înseninat ca prin farmec, izbucnind cu recunoştinţă:
– Cu dragă inimă stau! Numai te rog să-mi împrumuţi nişte
pantaloni până s-or usca ai mei. Iar Florin să închidă câinii
totuşi, ca să-mi tihnească şi mie petrecerea. Gunoiul acesta mic
poate să rămână, dacă vreţi, că nu pare periculos!
– Nici n-ar avea cum fi. Uite-l cât de nevinovatu-i, ca un
copil de ţâţă, am zis eu, aşa, ca să mă aflu în treabă.
*

172
 Târziu, după miezul nopţii, razele lunii se hârjoneau în carafa
golită pentru a doua sau a treia oară, pe când eu recitam
Căţeaua lui Serghei Esenin. Anghelos lăcrima strângând la
piept puiul adormit şi scâncind numai el ştia ce, iar când a
simţit oarece călduţ picurându-i peste genunchi, a exclamat fără
a încerca măcar să îndepărteze căţeluşul:
– Nu-i nimic, Gunoi, sărăcuţule! Ăştia-s nădragii stăpâne-tu!
Pe urmă, după amiază, veterinarul de …familie, care cu o zi
mai ’nainte îi făcuse cartea de identitate, invitat şi el la ospăţul
nostru, adăugă zâmbind pe sub mustaţă încă un nume, trăgând
o liniuţă după întâiul, încât „masculul de culoare gri cu pete
negre” a devenit … Tudor-Gunoi.
Şi ridicând paharul a rostit:
– Să vă trăiască finul, domnule profesor!
În vreme ce naşul, mândru nevoie mare şi zâmbitor, îi
mângâia cu duioşie năsucul negru şi cam obraznic. Ceea ce nu
însemna că armânului nostru i-a trecut spaima de câini…

173
Marcel Nicolai Flocea

DATE PERSONALE

Str. Calea Bucovinei nr. 57, bl. Za, apt. 20, 725100 mun.
Adresă
Câmpulung Moldovenesc, jud. Suceava, România
Telefon +40744629880
Fax +40 230 314544
E-mail infolemn@gmail.com
Naționalitatea Română
Data și locul nașterii 27 iulie 1964, mun. Suceava, jud. Suceava
Starea civilă Căsătorit, 2 copii
STUDII PREUNIVERSITARE
• Perioada 1978-1982
• Instituția de învățământ Liceul Silvic Câmpulung Moldovenesc, jud. Suceava
• Profilul Silvicultură
• Diploma obținută la bacalaureat
absolvire
STUDII UNIVERSITARE
• Perioada 1983-1988
• Instituția de învățământ Universitatea din Brașov, Facultatea de Silvicultură și
Exploatări Forestiere
• Specializarea Silvicultură și Exploatări Forestiere
• Titlul obținut la absolvire inginer
174
MASTERAT
• Perioada
• Instituția de învățământ
• Domeniul
• Denumirea programului de
studiu
DOCTORAT
• Instituția de învățământ
coordonatoare
• Domeniul de doctorat
• Titlul tezei de doctorat
• Anul susținerii tezei
• Titlul obținut la absolvire
2007-2008
Universitatea Stefan Cel Mare Suceava
masterat
Construcții moderne din lemn
Universitatea Stefan cel Mare Suceava
silvicultură
Cercetări auxologice în păduri de molid din nordul tarii
aflate în zone afectate de poluare
2013
Doctor în silvicultură

ALTE STUDII / STAGII DE PREGĂTIRE

• Perioada 1989
• Instituția Centrul Special de Pregătire și Perfecționare a Cadrelor
Agricole - Băneasa – București
• Denumirea programului de curs intensiv de limba engleză
studii
• Calificarea obținută stagiu de pregătire
• Perioada 1994-1995
• Instituția Universitatea “Stefan cel Mare” – Suceava
• Denumirea programului de seminar pedagogic universitar
studii
• Calificarea obținută stagiu de pregătire
• Perioada 1994-1995
• Instituția Casa Corpului Didactic Suceava
• Denumirea programului de Seminar de management
studii
• Calificarea obținută Stagiu de inițiere în probleme de management școlar
• Perioada 1995
• Instituția Universitatea “Transilvania” Brașov
• Denumirea programului de definitivat învățământul preuniversitar
studii
• Calificarea obținută definitiv
• Perioada 2001
• Instituția I.P.S.M.T. Bucovina, Suceava
• Denumirea programului de Curs de management în specialitatea Turism, Hoteliere
studii și Alimentație Publică
• Calificarea obținută Manager în turism
• Perioada 2002
• Instituția Academia de Studii Economice București și
Universitatea “Transilvania” Brașov
• Denumirea programului de specializare în managementul resurselor forestiere
studii
• Calificarea obținută program de pregătire
• Perioada 2008
• Instituția S.C. Protest Consult S.R.L. Gura Humorului
• Denumirea programului de formare profesională
studii

175
• Calificarea obținută
• Perioada
• Instituția
• Denumirea programului de
studii
• Calificarea obținută
inspector de specialitate protecția muncii
2015
Universitatea “Transilvania” Brașov
Echivalare doctorat cu grad învățământul preuniversitar
Grad didactic I

ACTIVITATEA PROFESIONALĂ
• Perioada 1988 - 1991 / 1991-1992
• Locul de muncă Stațiunea Experimentală de Cultura Molidului
Câmpulung Moldovenesc, I. C. A. S. București
• Domeniul de activitate Cercetare științifică în silvicultură
• Funcția inginer stagiar, inginer cercetare / cercetător științific
• Principalele activități și Cercetare științifică în domeniul „Dendrometrie și
responsabilități Auxologice Forestieră” concretizată prin elaborarea a:
- 2 referate științifice (parțial și final) la tema în
responsabilitate proprie “Cercetări auxologice și
dendrocronologice în arborete de molid cu uscare
anormală”, contract finanțat de Academia de Științe
Agricole și Silvice;
- 9 referate științifice de colaborare, în cadrul I.C.A.S.
Bucureşti
• Domenii de competentă Dendrometrie și auxologice forestieră
• Perioada 1992-1993 / 1993-1998
• Locul de muncă Grupul Școlar Silvic Câmpulung Moldovenesc, jud.
Suceava
• Domeniul de activitate Învățământ preuniversitar tehnic (liceal de specialitate,
tehnic postliceal și profesional)
• Funcția Profesor / Director adjunct
• Principalele activități și Activitate didactică la disciplinele de specialitate
responsabilități forestieră
Management școlar
• Domenii de competentă Didactic/Management școlar
• Perioada 1998 – 2001
• Locul de muncă Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului.
Direcția de vânătoare și Salmonicultură – Oficiul
Cinegetic Teritorial Suceava
• Domeniul de activitate Inspecția de stat pentru vânătoare și salmonicultură
• Funcția inspector de specialitate, șef oficiu
• Principalele activități și Coordonare activităților de control și îndrumare în
responsabilități domeniul gospodăririi cinegetice
• Domenii de competentă Inspecție de stat pentru vânătoare
• Perioada 2001 - 2004
• Locul de muncă Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice București,
Ocolul Silvic Experimental Tomnatic Câmpulung
Moldovenesc, jud. Suceava
• Domeniul de activitate Conducerea bazei de producție experimentale
• Funcția șef de ocol
• Principalele activități și Managementul activităților de producție
responsabilități
• Domenii de competentă silvicultură
• Perioada 2001-2004

176
• Locul de muncă Ocolul Silvic Tomnatec

ACTIVITATEA DIDACTICĂ ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR

•Perioada 2004- prezent
•Locul de muncă Universitatea “Stefan cel Mare” Suceava, Facultatea de Silvicultură
•Gradul didactic șef de lucrări
•Principalele • cursuri Industrializarea Primară a Lemnului
activități și susținute: Desen tehnic și Geometrie Descriptivă
responsabilități Gestionarea Pădurilor Private
• seminarii și Industrializarea Primară a Lemnului
laboratoare: Desen tehnic și Geometrie Descriptivă
Gestionarea Pădurilor Private
Studiul Lemnului
Ergonomie forestieră

ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ
PUBLICAŢII • Cărți în 1. ***, 2006, Cartea silvicultorului, Editura Universității
edituri „Stefan cel Mare” Suceava, ISBN 973-666-180-6,
cotate coautor, autor la secțiunea de Industrializarea primară a
CNCSIS lemnului (pp. 852 – 945)
• Lucrări 1. Flocea, N. M., 1995, Cu privire la creșterea radială în
științifice timpul sezonului de vegetație la arborii de molid
(maxim 5 afectați de uscare timpurie, Analele Universității
titluri) „Stefan cel Mare”, Secțiunea Silvicultură, vol. II, pp.92-
100.
2. Flocea, N. M., 2014, Tehnici simplificate de
investigație dendroecologică în arborete cu molid
supuse poluării generate de activități din minerit în
Bucovina (Partea III-a, Estimarea efectelor poluării
asupra creșterii molidului prin intermediul anilor
indicatori. Aspecte metodologice și aplicații), Revista
Pădurilor, 1-2, pp12-28, București.
3. Flocea, N. M., 2013, Tehnici simplificate de
investigație dendroecologică în arborete cu molid
supuse poluării generate de activități din minerit în
Bucovina (Partea IV-a, Analiza modificărilor abrupte de
creștere. Aspecte metodologice și aplicații), Revista
Pădurilor, București
4. Bouriaud, O., Ștefan, G., Flocea, N. M., 2011, Small
size wood products in Carpathian forests: a traditional
resource to be rediscovered, în The 33rd International
Symposium of the Section IV of CIGR, bioenergy and
other Renewable Energy Sources, București, 2011,
pp.167-173.
5. Bouriaud, O., Ștefan, G., Flocea, N. M., 2013,
Predictive models of forest logging residues in
Romanian spruce and beech forests, Biomass and
Bioenergy, 54, Elsevier, pp. 59-66.

ACTIVITATEA LITERARĂ

177
PUBLICAŢII • reviste • Debut în revista Gazeta de Herța, Cernăuți
• Începătorul sau 10 învățături la vânătoare cu și
despre novici, pp. 7-10, Vânătorul și pescarul
hușean nr. 1(8)/2014

• Ciocoiul sau 10 învățături pentru vânătoare cu și

despre ciocoi, de astă dată, pp. 6-8, Vânătorul și
pescarul hușean nr. 2(9)/2014
• Weidmannsheil, sau vesele întâmplări de vânătoare
cu nemți și bucovineni, Vânătorul și pescarul
hușean nr. 1(10)/2015
• Poezii în Revista Însemnări bucovinene, nr.
11/2019, pp. 29, revista Cenaclului literar umoristic
Țara de Sus, Câmpulung Moldovenesc
CENACLURI președinte Cenaclul literar umoristic Țara de Sus, Câmpulung
Moldovenesc
• membru Cenaclul transfrontalier Mașina cu poeți, Suceava –
Cernăuți

APARTENENŢA LA ORGANIZAŢII ŞI ASOCIAŢII PROFESIONALE

1. Societatea “Progresul Silvic” – București, membru din anul 1990;
2. Clubul A.J.V.P.S. Câmpulung Moldovenesc, membru vânător 1996-2012
3. A.C.T.S. Condorul Huși Vânătoare și pescuit, membru vânător din anul 2012

SPECIALIZĂRI ÎN STRĂINĂTATE
1. 1991 – specializare (3 luni), Centre National de Formation Fo-restière, Office National
des Forets, Nancy, Franţa

PARTICIPĂRI LA CONFERINŢE NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE

REPREZENTATIVE
1. The 33rd International Symposium of the Section IV of CIGR, bioenergy and other
Renewable Energy Sources, București, 2011,

LIMBI STRĂINE
• Citire Nivel: foarte bine / bine / satisfăcător
Limba
• Scriere Nivel: foarte bine / bine / satisfăcător
franceză
Conversație Nivel: foarte bine / bine / satisfăcător

• Citire Nivel: foarte bine / bine / satisfăcător

Limba
• Scriere Nivel: foarte bine / bine / satisfăcător
engleză
Conversație Nivel: foarte bine / bine / satisfăcător

Motto
„Singuri asemenea, cu orizontul. Valurile vin dinspre
răsăritul nevăzut unul câte unul, cu răbdare; ajung la noi şi,
cu răbdare, pornesc mai departe spre apusul necunoscut, unul
câte unul. Înaintare îndelungată, fără început, fără sfârşit...
178
Râul şi fluviul trec, marea trece şi rămâne. Aşa ar trebui să
fie şi iubirea, credincioasă şi fugară. Eu mă cunun cu
marea.” Albert Camus

Marea ca o fată frumoasă

August, '85 cred, vacanța de la capătul anului II, tabără la

Constanța cu siguranță.
Eram cazați la căminul Institutului politehnic în niște condiții
inacceptabile pentru gusturile de astăzi. Pentru noi însă doar
soarele, marea, plaja și distracția contau. O saltea dedesubt, un
cearceaf peste, un acoperiș deasupra capului ... și.. era să uit,
din când în când o bere.
Cât de puține trebuie oamenilor tineri ca să găsească fericirea
în simplitate.
Mă aflam într-un cămin și într-o serie în care nu cunoșteam pe
nimeni. Studenți din centre universitare diferite, de la facultăți
și mai felurite. O gașcă maaaare de studente de la ASE
București (n-am spus fete!) căci era o glumă pe vremea aceea
care spunea că o bilă mare de pe nu știu ce monument din
preajma ASE-ului va cădea atunci când absolvi prima oară o
virgină!) făcea o prezență oarecum distinctă.
La orele înăbușitoare ale amiezii distracția favorită venea de la
bere și de la un coleg de cameră ce călătorise cu un program
de schimburi între universități, lucru foarte rar pe atunci, prin
Cehoslovacia și RDG – Doamne!, de atunci și geografia
Europei s-a schimbat. Acesta își adusese un joc de ruletă
miniatural, perfect funcțional, cu bani vestici "de hârtie". Ne-a
învățat repede regulile jocului care ne-a și prins.
Seara, discotecă în aer liber. Era vara când grupul de rock
austriac Opus își lansase hitul "Live is life" la care fetele
dansau mai ales ridicate pe umerii băieților. Dacă nu era
discotecă era ness cu pepsi pe faleză la o terasă cu muzică
179
grecească, singura – vă imaginați! – ce oferea așa ceva atunci,
în vremea când pepsi se îmbutelia doar la Agigea. După care,
plimbăreală și bancuri și povești nesfârșite pe digurile de la
plaja "Trei papuci".
Cu banii puțintei ai unui buget de vacanță studențesc, cu
puține fițe și cu mult entuziasm ne consumam energia între
plajă, mare și locurile sus amintite. Pe mâncare nu puneam
mare preț, eram învățați cu mâncarea puțină și proastă de pe la
cantinele noastre așa că cea de la cantina institutului
constănțean nu mai mira pe nimeni.
Vremea toridă și nopțile scurte au făcut curgerea unui sejur de
12 zile aproape insesizabilă. A venit vremea bagajelor și
epopeea procurării biletelor de tren cu loc. Ultima seară ne-a
dus gașca la cafeneaua terasă cu muzică grecească, am
schimbat adrese, am povestit și am luat-o la pas pe dig. Rând
pe rând, câte unul sau doi se desprindeau de grup luându-și
rămas bun și plecând la trenul către casă.
Uite-așa a venit și rândul meu. Se întunecase. Am strâns mâna
tuturor, am urat drum bun și m-am îndreptat alene către cămin
după bagaj.
De undeva din noapte, mai multe glasuri vesele mi-au mai
strigat o dată "drum buuun!". Am răspuns și eu zgomotos.
Apoi, după o clipă de liniște am auzit de departe:
 "Marceeeeeeeeel! N-am să te uit niciodată!"
Am recunoscut total surprins, vocea unei fete frumoase de la
ASE, fată care-mi plăcea dar cu care nici măcar nu flirtasem.
Am răspuns și eu după o clipită de uluire.
 Nici euuuuuuuuuuuuuu!
Și iată că n-am uitat-o!
Mă mai întreb uneori cum ar fi fost să mă întorc, să las trenul
să plece fără mine. Nu m-am întors iar viața nu a îngăduit să

180
ne mai vedem. Cu telefoanele pe atunci era mai greu iar
adeptul genului epistolar nu eram, cel puțin pe vremea aceea.
Și totuși, nimeni până la momentul acela, magic cred, nu-mi
mai spusese un asemenea lucru. Cu atât mai puțin venit așa
din noapte, fără veste și atât de public. Pe atunci credeam eu,
ocaziile de a ne revedea nu vor lipsi. N-a fost să fie, nu ne-am
mai revăzut dar n-am uitat-o... așa cum îi promisesem.
Oare ea își mai amintește?
Am scris aceste mai mult pentru mine, așa ca o confesiune
făcută mării.
Am mai scris aceste rânduri cu gândul la o fată frumoasă,
iluzie fierbinte a unei nopți de vară marine, spre neuitare.
La revedere fată frumoasă, la revedere mare!
N-am să vă uit niciodată!
***

Motto:
Diana ist kundig, die Nacht zu erhellen,
Wie labend am Tage ihr Dunkel uns kühlt.
Den blutigen Wolf und den Eber zu fällen,
Der gierig die grünenden Saaten durchwühlt,
Ist fürstliche Freude, ist männlich Verlangen,
Erstarkte die Glieder und würzet das Mahl.
Wenn Wälder und Felsen uns hallend umfangen,
Tönt freier und freudiger der volle Pokal!
Jo, ho! Tralalalala!
Was gleicht wohl auf Erden dem Jägervergnügen?
Der Freischütz, von Carl Maria Friedrich Ernst von Weber

181
Weidmannsheil, sau vesele întâmplări de vânătoare cu nemți
și bucovineni
n Bucovina, așa cum multă lume știe, au trăit din vremea
ocupației habsburgice și până prin anii ’70 din deja secolul
trecut, destul de mulți vorbitori nativi de limbă germană. În
felul lor aceștia au lăsat în bagajul lexical al oamenilor locului
expresii și cuvinte mai multe ori mai puține. Până la război
copiii românilor învățau cuvinte nemțești de la tovarășii lor de
joacă și firește și reciproca era valabilă. Istoria nu s-a dovedit
a fi prea generoasă cu etnicii de sorginte germanică de pe la
noi. Chemați de Hitler în Vaterland-ul făgăduinței au avut
adesea destine tragice. Supraviețuitorii și urmașii lor au rămas
însă cu o stranie nostalgie pentru pământul românesc în care
le-au viețuit strămoșii. Nu este așadar de mirare că unii
localnici mai în vârstă încă-și mai amintesc o germană
aproximativă, prinsă după ureche în jocurile copilăriei, și nici
că pentru unii vânători nemți Bucovina exercită o atracție
cinegetică specială, alegând adesea aceste tărâmuri ale
codrilor ca destinație a unor expediții vânătorești.
Scurtul preambul de mai sus nu are decât rostul de a ne
introduce în atmosfera unor întâmplări vânătorești bucovinene
cu nemți, ascultate de la camarazi de vânătoare, la un pahar de
seară străluminat de zburdălnicia flăcărilor unui cămin, și
repovestite cu modesta-mi pricepere.
În Argelul Moldoviței trăiește un venerabil și priceput pădurar
de vânătoare, Vasile Mehediniuc, om al pădurii alături de care
am vânat și pe care-l prețuiesc. Motivul intrării sale în aceste
pagini nu este însă, așa cum probabil vă așteptați, priceperea
sa vânătorească ci “măiestria” sa poliglotă. Odinioară având la
ocolul silvic un oaspete vânător german de o vârstă apropiată
cu a sa a încercat, amintindu-și lexicul nemțesc al copilăriei,
să schimbe direct impresii cu el, fără tălmaci. Ca o paranteză
fie spus, acest din urmă cuvânt ne vine tot din germană
„dolmetscher” = translator. Și prima întrebare care i-a venit
omului în minte a fost una despre vârsta musafirului. L-a
182
întrebat într-o germană destul de aproximativă: Câți ani ai?
(adresându-i-se cam astfel: Wiefiel eier hast du?). Și spre
surprinderea sa neamțul i-a răspuns: Zwei (adică: Doi)!. Nea
Vasile a rămas uluit de răspuns, ca de altfel și neamțul de
întrebare, căci gazda l-a întrebat din greșeală pe oaspete: câte
ouă ai?!?. În germană, pentru necunoscători spun asta,
cuvântul pentru ani este „Jahre” și se pronunță iare iar
substantivul ouă este “Eier”, pronunțat aier.
Personajul unei alte întâmplări cinegetico-lexicale
asemănătoare este un alt camarad de vânătoare, Cornel Sasu,
nume predestinat. Dornean prin adopțiune, a ținut pentru o
vreme cu destulă pricepere funcția de secretar al filialei de
vânătoare de acolo. Mai tânăr, n-a avut prilejul să învețe
germana de la localnicii etnici germani, tot mai puțini în
ținutul Ilișeștilor natali și apoi al Dornelor, încă din răstimpul
acela, dar având mulți oaspeți nemți și fiind vag autodidact a
purces să învețe și să exerseze limba lui Gothe și a lui Heine (a
se citi Ghete și Haine, sic!?!), pentru uz vânătoresc. Și iată ce
a ieșit. Într-o toamnă ca aceasta urmărea cu un vânător neamț
un cerb. La un moment dat l-au zărit și văzând că neamțul
ezită să tragă, l-a îndemnat “Scheissen Sie!!!!!!!!!”,pronunțat
aproximativ, șaisăn zi. Reacția neamțului nu a fost nicidecum
focul de armă – așa cum Cornel se aștepta, ci o repriză
zgomotoasă de râs ce a pus cerbul pe fugă și a lăsat gazda
perplexă. De fapt el dorise să-l îndemne să tragă: “Schiessen
Sie” pronunțat șisăn zi doar că diferența de doar o literă dintre
cele două îndemnuri i-a jucat feste. De fapt îi spusese
oaspetelui „Că...ți-vă! ” în loc de “Trageți!!”
Și ultima întâmplare pe care o povestesc vine de la Humor,
orice legătură cu umorul fiind și aici involuntară. În urmă cu
niște ani, pe când trăia încă regretatul Edi Țehaniuc – rutinat
tehnician de vânătoare la ocolul silvic și excelent vorbitor de
germană, un grup austriac a venit pentru vânătoare de mistreț
la goană. Pentru completarea grupului insuficient de mare,
pentru a cuprinde standurile unei goane ce se derula pe un
183
versant lung și acoperit cu fagii desfrunziți ai unei toamne
aurii, au fost chemați și pădurari ai locului. La ședința de
organizare austriecii i-au rugat, prin intermediul lui Edi, pe
camarazii români să respecte și ei un obicei de vânătoare de la
ei de acasă. Astfel li s-a spus că la așezarea standurilor pentru
vânătorile la goană austriecii obișnuiesc să-și salute prin
ridicarea pălăriei către vecinul lăsat de organizator în urmă
așteptând un răspuns similar drept confirmare a recunoașterii
poziției pe teren a celui ce saluta, semnalându-și astfel locul în
acest mod ceremonios.
Fiecare vânător din șir urma să procedeze astfel, salutând și
fiind salutat, până la ultimul așezat pe stand. În acest fel
fiecare își arăta amplasamentul și se asigura că a fost văzut de
vecini pentru a se evita accidentele. Zis și făcut!
A început ocuparea standurilor mai bune, firește cu plătitorii
austrieci care, pe măsură ce-și ocupau locul repartizat de către
organizator, se salutau ceremonioși conform protocolului
enunțat și convenit și cu românii.
A urmat primul pădurar “românesc” ce a salutat și el ridicând
pălăria și a primit răspunsul cuvenit de la oaspetele din aval în
același mod. Apoi următorul pădurar și... la un moment dat,
unul dintre pădurarii ce urma, în loc să ridice pălăria spre
vecinul său din vale și-a dat jos pantalonii arătându-și
prețiosul posterior colegului vecin. Acesta, la rândul său, i-a
răspuns cu aceeași politețe și tot așa mai departe, ca într-o
reacție în lanț, au procedat și ceilalți pădurari fără să observe
că bătrânii fagi desfrunziți nu-i adăposteau de privirile vesel
mirate ale austriecilor.
Seara la focul de tabără urmașii lui Wuodan – vânătorul mitic
saxon, povesteau cu amuzament impresii de vânătoare din ziua
aceea și se veseleau pe seama uzanțelor locale de vânătoare
văzute fără știrea făptuitorilor. Șeful de ocol vorbitor și el de
germană, doar inginerul Gheorghe Flutur pe atunci, venit să-și
salute oaspeții asculta uluit și nu înțelegea prea bine nici ce și
184
nici despre ce povestesc austriecii cu atâta vervă și jovialitate,
ca despre niște obiceiuri românești de vânătoare învățate pe
loc. Sigur că pentru a evita alte surprize a preferat să-l întrebe
pe Edi ce-și povestesc acei oameni și a aflat ceea ce el credea
că aude dar refuza să creadă că se întâmplase de fapt. Dar cum
musafirii nu păreau deloc deranjați ci dimpotrivă, s-a mulțumit
să le spună subordonaților: Frumos vi se șede!
Am cules și repovestit pentru tine dragă cetitoriule, aceste
întâmplări preluate de la buni camarazi de vânătoare și buni
prieteni, și ei cu sânge german, Vasile Dobrovolschi
consăteanul meu – tehnicianul silvic pensionar acum dar
născut și crescut într-o familie de vânători – fost prețuit
director al AJVPS Suceava și apoi responsabil cu vânătoarea
la DS Suceava, și Leonard Slubciacovschi, fost secretar al
filialei de vânătoare din Gura Humorului.
Și la final mai adaug ca o imagine văzută în oglindă cuvintele
colonelului col. August von Spiess, devenit român prin
cetățenia țării care l-a adoptat: "soarta m'a dus în
Transilvania, unde am fost foarte bine primit de locuitorii ei
ospitalieri și am găsit printre numeroșii ei vânători, sfetnici
părintești și prietenoși. M'au interesat în deosebi locuitorii de
naționalitate română, făpturi ale naturii pentru care munții nu
aveau nici un secret și care, pe măsură ce le-am învățat limba
armonioasă, m'au primit bine în mijlocul lor și m'au luat cu ei
la vânătorile și expedițiile lor, ca pe un elev dornic de
învățătură. Acestor bătrâni vânători de la munte le datoresc
multe ore minunate de vânătoare. În codrii lor deși și în
munții lor înalți am vânat multe lighioane; astfel am ajuns să
apreciez neîntrecutul lor simț vânătoresc, ușurința cu care se
orientau în teren și înclinarea lor naturală pentru vânătoare
și pescuit."
PS Un bun prieten mi-a atras atenția asupra unei omisiuni de
neiertat! Iată în ce constă! Având oaspeți nemți, conu' Gică
Nichiforel, șef al ocolului silvic Vama pe atunci, trona în
calitate de preaospitalier amfitrion. Mulțumindu-i pentru
185
găzduire oaspeții l-au lăudat pentru strădanii, în limba lor
firește. Tălmaciul a tradus iar gazda măgulită a făcut (ab)uz de
cunoștințele sale de limbă germană încercând să traducă
cuvânt cu cuvânt "cu plăcere" (gerne, în germană), folosind
mit (rom.=cu) gern (rom.=plăcut) într-o germană
aproximativă!! Doar că sub euforia ospitalității s-a trezit
pronunțând "ja, mit geld" în loc de doritul "ja, mit gern", adică
pre româneşte "da, pe bani (contra cost)" în loc de voitul "da,
cu plăcere" fapt ce i-a lăsat perplecși pe musafiri pentru o
vreme!!!! Le mulțumesc pe această cale amândurora, unuia
pentru remember, celuilalt pentru gafă și vă invit să contribuiți
și domniile voastre!!!!!
***

Iederă şi fag

Căci te iubesc cum nu credeam să pot,

într-un târziu surghiun printre ruine,
Azi, poposind pe-al vieţii mele drum,
din care rup o leghe pentru tine.

Și te iubesc cum nu credeam că pot,

la un amurg ce implacabil vine,
Dorind atât, la capăt mă mai rog,
fără dureri să mă desprind din tine.

Da, te iubesc cum nu credeam dar pot,

de parc-adolescenţa-mi iar revine,
Şi pun pe firul vieţii înc-un nod,
tăind o bună parte pentru tine.

Eşti ca o iederă îmbrățișând un fag

pe care un topor degrabă-l taie
Şi nu te mai desprinzi de-atâta drag,
186
deşi chiar apăsarea-mi te-ncovoaie!

Sunt precum fagul doborât ce ştie

că nu va lăstari ca să renască
Şi eşti o iederă cu trup durut,
prinsă-n îmbrăţişarea-ți nefirească.

***
Iubesc deci exist

Am ars mereu: când cu flacără vie, când mocnit;

dar am ars! Și nu m-am stins!
Am trăit astfel cu pasiune, am muncit, scris, iubit...
cu devoțiune, într-adins.

Am risipit daruri cereşti,

am şi adunat mulţimi de mici comori de suflet!
Aceştia suntem noi doi:
eu şi viaţa mea, după atât-amar de umblet!

Cântec naiv II
(parafrază la Emil Brumaru)

De ce nu vrei să-nnebuneşti la ora șase

Pe înserate, când de tine-mi vine,
Şi-n așternuturi calde și sexoase,
Să-ți scoți domestic hainele puține?

N-ai mai dori să cați mobiliere

Un pat ori un covor ne-ar fi destul
Ne-am trage-alături câte-un țap de bere
Iar eu de tine n-aș mai fi sătul.

Și pentru-o clipă când îți vine-n minte

187
Să-ți cauți lenjeria de mătase,
Te sfătuiesc îndat’ să iei aminte,
Că am înnebunit la ora șase!

***
Cântec naiv III

De ce nu vrei să-nnebuneşti la ora șapte

când pe terase lumea soarbe-o bere?
Noi prin fânețe fremătând de șoapte
să partajăm erotice himere.

Te-aş implora textilele să-ţi scoți,

să mi te-nfățișezi ca Maja, goală,
și-apoi le-aș arunca la niște hoți
să te-ncălzească spaima de ocară.

Iar pe-nnoptat dulce-nțepați prin paie,

la ceas când roua ne pătrunde-n oase,
s-aprindem, gest șăgalnic, foc la claie
cu flacăra ițită dintre coapse!

Cântec naiv IV

De ce nu vrei să-nnebunim la ora opt?

În miez de vară-n nopțile puține,
Pe-un câmp fierbinte unde grâu-i copt
și pielea-ți poartă gusturi dulci-saline?

Pe sânul ferm având conturul pâinii

Aș adăsta calin și-nfometat
Mușcând în taină câte-o-nghițitură
Din miezu-i cald în care taine zbat.

188
Și dacă vrei să te retragi furișă
Lăsându-mă și azi înfometat
Întoarce-te în arcuri de gheișă
Căci astăzi pe la opt te-am așteptat.

***
Cântecul cântecelor naive

De ce nu vrei să-nnebunim la orice oră?

La șase, șapte, opt sau ... n-am habar.
A nebuniei trupurilor horă
nu are oră, n-are calendar.

Să fii mereu ciudoasă pe veșminte

iar goliciunea dulce-ți, obicei!
Să ne strivim, să iei mereu aminte
că ești a mea când vrei și cum tu vrei.

Și prin unghere sumbre-ori luminate

Când ne cătăm, ca orbii pipăim,
pe ceasuri ce au limbi înfierbântate
să știm pe la ce ore ne iubim.
***

Rondeluri naive .... de "babe": Zi-ntâi

Te chem să-nnebunim în ziua-ntâi

când lumea-și prinde-n piepturi mărțișoare
ca-n zorii cruzi, zburdalnici, viorii,
să îți despart frumoasele picioare!

Ți-oi dărui săruturi pudibonde

pe sâni cu adumbriri trandafirii
șoptind, mai jos, cârlionțărilor pal blonde
189
că nu mai așteptam ca să mai vii.

Dar ai sosit ca ziua-ntâi să-mi legi

cu șnur de alb și buze rubinii
și-am să te iert de ai să șezi să-mi dregi
peisajul-vag-anost cu-anticării.

Te chem să-nebunim în zi de-ntâi

când lumea-și prinde-n piepturi mărțișoare
sub pijamale lung să te mângâi
ca să-ți trezesc pornirile vernale.

(am preferat să nu le denumesc ... carnale!)

***
Rondeluri naive .... de "babe": Zi de Doi

Te chem să-nnebunim în ziu-a doua

de-n ziua-ntâi cumva n-a fost de-ajuns.
Pe pielea ta broboane precum roua,
au de parfum, un farmec nepătruns!

Pe harta pielii tale aburinde,

sculptată-n curgeri moi de ape line
e-un relief cu forme rotunjinde!
învolburând adâncuri și coline.

Hai vino-n ziua „doi” să-ți descifrez

adâncuri mătăsoase, culmi de pufuri
căci boiu-ți ce tânjesc să-l lecturez
întins pe perini cară patru puduri.

Te chem să-nebunim în ziu-a doua

de-n ziua-ntâi cumva n-a fost de-ajuns.
al epidermei tale blândă roua
190
să stingă focul meu cel mai ascuns.

(vin să ne mai iubim odată și .... m-am dus!)

191
Zi de 8

Hai! Vin' să-nnebunim în zi de 8,

când iar sărbătorim feminitatea,
în madrigalul celebrării cont,
fierbinți să eludăm realitatea!

Ți-am pregătit distihuri și romanțe

să-ncânt făptura-ți cu nărav calin,
am pus cuvinte tandre, dulci, în stanțe
și am să te iubesc ... adulterin.

Iar când vom face pauze de „după”,

carnale, tăvălite în sublim,
îi voi vărsa șampania în cupa ...
buricului întors de pe chilim!

Voi bea din el solemn, e sărbătoare!

cinstindu-ți trupul, care mă mângâie,
și-l voi gusta-n bucăți aromitoare,
ca pe o ciocolată amăruie.

Vei face 8-uri tandre unduioase

și ondulând gimnastica iubirii,
îți voi aprinde flăcări între coapse
făcând covorul rug al perpelirii. 

Promit să te iubesc ... intempestiv,

cum marea își posedă-n zbateri plaja
iar goliciunii tale leitmotiv
de prin dantele să-i descopăr vraja.

De-aceea, vin' degrab' să-nebunim!

192
Azi, când sărbătorim feminitatea,
cu primăvara, calzi, să ne unim,
iubirii să-i trezim rapacitatea.

(mă vei ierta, e senzualitatea!)

Din turn

Ci vină la castel, domniță!

Te-aştept, acolo unde scara
se termină-ntr-un turn cu șiță,
şi-ţi măsur timpul cu ţigara!

Hai grabnic la castel, domniță!

La ce bun să te ţii cochetă?!?
Poate c-ar fi de trebuinţă
să porţi chiloți, dar... în poşetă!

Grăbește la castel, domniţă!

Doar ştii că-n toată clipa te doresc!
Hai lasă orice aer de vedetă
Şi stinge dorul meu cel pământesc!

Vin' iute la castel, domniță!

Prea multe nu ne trebuiesc!
Zoreşte spre cel turn cu viță,
Căci tare mă grăbesc să te iubesc!
***

Rondel nostalgic

Mi-am zis! Hai scrie o romanță!

E adumbrirea unei seri
ce pare fără de speranță,
plecată către nicăieri.
193
Mi-am zis! De ce să scrii romanțe?
E-albastru și … nemasculin,
ca versurile unei stanțe, 
buchet într-un pahar cu vin.
 
Și-am zis! Nu, nu scriu o romanță!
E-un aer cu arome ude
și-n el plutește o nuanță
lascivă ca de trupuri nude.

Mi-am zis! E poate prea erotic!

Atinge falsele pudori!
Dezbracă poate neurotic
prea feciorelnice candori!
 
Dar zic! De ce să n-o scriu oare?
E chiar așa de desuet?
Trăind mereu ca-ntr-o vâltoare,
mai are rost să fii poet?

Și-am zis! O scriu! Și de n-o fi romanță!

De fapt cui dau eu socoteală?
Pe-o vreme fără de speranță
și-n atmosferă vesperală.

194
Doru Gușu

Născut: 1.iunie.1948 – Aiud, jud. Alba

Studii: 1955 – 1962, Școala Gimnazială, Sfântu Gheorghe,

Botoșani, Câmpulung Moldovenesc; 1962 – 1964, Liceul
„Dragoș Vodă; 1964 – 1966 Liceul Militar „Ștefan cel
Mare” pe care îl absolvă al doilea dintr-o promoție de 324
absolvenți.

Studii superioare: Școala Militară Superioară de Ofițeri „Nicolae Bălcescu”,

Sibiu, arma transmisiuni ( al treielea din 75 absolvenți; Facultatea de Științe
Politice București (șef de promoție); Facultatea de Filozofie, Universitatea
„Al.Ioan Cuza” Iași.

Carieră militară: 1970 – 1984, ofițer de transmisiuni în comandamentele

marilor unități din Iași și București; 1984 – 1998, Liceul Militar „Ștefan cel
Mare”, Câmpulung Moldovenesc, Locțiitor al comandantului și comandant cu
înputernicire. A predat la catedră disciplinile: Cunoștințe Social-Politice,
Doctrină Militară și Educație Moral-Cetățenească și Ostășească.

Distincții: Decorat pentru merite în activitatea de serviciu cu trei ordine și cinci

medalii și a primit numeroase premii și diplome.

Gradul militar: colonel

Pensionat în anul 1998 cu toate drepturile cuvenite militarului cu carieră
completă. Din anul 2000 este președintele Filialei „General Nicolae Ciubotaru”
a Asociației Naționale a Cadrelor Militare în rezervă și în Retragere, calitate în
care a organizat și susținut numeroase simpozioane, prelegeri și conferințe
publice consacrate evocării unor momente semnificative ale istoriei naționale și
omagierii trecutului de lupte și jertfe ale Armatei Române.

Cărți publicate: Monografia Liceului Militar „Ștefan cel Mare”, Ediția I,

Editura Militară, București, 1994 (coautor); Monografia Liceului Militar
„Ștefan cel Mare”, Ediți a II-a (revăzută și adăugită), Editura „Trinidas”, Iași,
2002, (coautor); Emil Botnăraș și Câmpulungul Moldovenesc, Editura „Axa”,
Botoșani, 2008 (în colaborare); Reîntâlnire cu Moș Teacă (umor cazon
conteporan). Editura Pre-Text Câmpulung Moldovenesc, 2012.

Studii și articole: peste 100, pe teme de istorie militară, sociologie și pedagogie

militară, între care:
Obligații care revin unității, dar și școlii în Apărarea Patriei nr.67/ 28.06.1970;
Față în față cu realitatea instrucției în Grănicerul nr.48/ 27.11.1972;
Valorificarea tradițiilor de luptă în educarea patriotică a militarilor în
195
Grănicerul nr.10/ 1974; Factori motivaționali înplicați în alegerea profesiunii
militare în Revista trupelor de uscat, mai, 1977; Orientarea școlară și
profesională în domeniul militar (cercetare sociologică în instituții militare de
învățământ), mai, 1978, Revista trupelor de uscat; Spiritul prospectiv-științific
în conducerea militară în Buletinul trupelor de grăniceri nr.4/1979; Aspecte
psihosociale ale unui climat de muncă robust îm Apărarea Patriei, 1981;
Aprecieri infirmate de valoarea unei promoții în Armata României nr.38/1992;
Opinii privind viitorul liceelor militare în Armata României nr.7/1994; Liceul
Militar „Ștefan cel Mare” la 70 de ani în Observatorul Militar nr.47/1994; Din
Cernăuții Bucovinei – la poalele Rarăului în Nord-Press, 1994; Incursiune în
adolescență în Observatorul Militar nr.31/2001; Un erou câmpulungean:
Generalul Nicolae Ciubotaru în Crai Nou, Suceava, 2005; Câmpulungul
Moldovenesc și Marea Unire în Crai nou, Suceava, 2005; Momente din trecutul
militar al Câmpulungului Moldovenesc în Crai nou, Suceava, 2008; Colonel pe
scurtătură și Generali de sporturi și alte alea în Rămânia Mare nr. 803 din 2005
și nr. 862 din 2006; Cu vânăta lui gheară, la soclul lui Eminescu, în Tricolorul,
nr. 188/2008; Băi tizuleț în Jupânu’, Suceava, nr. 43/2009.

În lucru: O divizie pentru Bucovina (carte de istorie militară), Trecând prin

caietul vieții (memorialistică) și Catrene și jocuri de cuvinte (epigramistică).

Căpitanul și porcul

Căpitanii Berbâncă, Popoiu și Bălănică sunt colegi de

serviciu, buni prieteni și vecini. Locuiesc în același bloc, situat
lângă unitate, „pe deal”, și se vizitează reciproc, împreună cu
soțiile. Bărbații stau de vorbă la „una mică”, joacă șah sau
table, în timp ce nevestele fac schimb de rețete și de informații
despre „ce s-a mai întâmplat prin târg”. Se apropie sărbătorile
de iarnă. Afară ninge liniștit, cu fulgi mari și rari, așternând,
încă de la căderea serii, splendidă horbotă argintie pe brazii
luminați feeric de un bec fluorescent din fața blocului.. În
apartamentul soților Popoiu, atmosfera este plăcută. Berbâncă
și Bălănică joacă table, în timp ce Popoiu chibițează și face
oficiile de gazdă, îmbiindu-și oaspeții la un păhărel de palincă
„precum focul”, adusă personal „de la mine de la Zalău”.
La un moment dat, Popoiu, cu bărbia sprijinită în palmă,
oftează adânc și zice:
- Se apropie Crăciunul și Anul Nou. Dar parcă nu simt că
vin sărbătorile.
196
 - Așa-i! Ia mai toarnă un păhărel, poate simțim că vin
sărbătorile, zice Bălănică, cu accenul său moldovenesc.
- Că bine ziseși, zice Berbâncă, oltean de felul lui.
- Altfel era în copilărie, la mine în Ardeal! Ne pregăteam,
ca pe vremea asta, să umblăm cu colinde, cu uratul, cu capra,
cu ursul, cu mascații... Și de Ignat se tăia porcul... Și îl pârleam
și mâncam șorici și apoi carne friptă la ceaun și caltaboși și
cârnați proaspeți!
- Așa era! Și ce frumos mirosea... Și ce tochitură făcea
mama! zice Bălănică.
- Chiar nu am mai mâncat de multă vreme porc proaspăt,
de curte, nu de ăla de la stat! conchide, frust, Berbâncă. Ce-ar fi
să ne cumpărăm porc?
- Un porc? întrebă, ridicând din sprâncene, Bălănică.
- Cum un porc? Trei familii la un porc? Fiecare, câte un
porc, rostește, după câteva momente de cugetare adâncă,
Popoiu.
- Păi, dacă am hotărât, la treabă, fraților... Să mergem joi
la târg. La Gura Humorului. Am auzit că acolo porcii sunt mai
ieftini, zice, rezolut, Berbâncă.
În prima joi după acea hotărâre, după obținerea învoirii de
la serviciu, cei trei ofițeri fac deplasarea la târgul de animale
din Gura Humorului și încep negocierile: „Cu cât îl dai?” „Câte
kile are?”„Cu ce l-ai hrănit?”„ Este prea gras!”„Ăsta e bătrân și
are carnea ațoasă!” „Ăsta ar fi bun, dar nu are slănina în
straturi. Nu iese șunca prea bună!” etc.
După ce parcurg, în negocieri când ferme, când
diplomatice, întreg târgul și după ce cumpănesc toate ofertele,
fiecare căpitan își alege câte un porc. A lui Popoiu este mai
scurt și mai gras, având părul creț. Are vreo 110 kile. A lui
Bălănică este lung, subțire și clăpăug. Să tot aibă 125 de kile. A
lui Berbâncă are râtul scurt ți guiță amarnic. Cântărește cam
120 de kile.
Căpitanii bat palma, beau adălmașul și tocmesc pe loc o
autocamionetă cu prelată în care îmbarcă (cu luarea măsurilor
de siguranță necesare) animalele achiziționate. Ajunși, spre
197
căderea serii, la bloc „pe deal”, căpitanii se lovesc de o
problemă importantă:
- Ce facem cu porcii până mâine, când vine măceleru?
întreabă Popoiu.
- Îi ducem la gospodăria agrozootehnică a unității,
hotărăște cel mai autoritar dintre căpitani, Berbâncă.
În gospodăria agrozootehnică ofițerii îl roagă pe
plutonierul, șef peste toate patrupedele și peste - vreo cinci
soldați - să la găzduiască, pentru o noapte, porcii.
Plutonierul, ajutat de soldați, eliberează una din boxele
porcinelor și face loc proaspeților și vremelnicilor locatari. Dar,
când totul pare rezolvat, se ivește o altă problemă:
- Cum vom deosebi mâine porcii între ei? întreabă
Bălănică.
- Păi, al tău este clăpăug, a lui Popoiu este mai gras și are
părul
creț, iar al meu are râtul scurt, zice Berbâncă.
- Dar dacă ne acuză cineva că am tăiat porcii unității? Să
nu ne iasă vorbe că am furat porcii! zice Popoiu.
- Păi atunci, ca să-i putem deosebi și pentru a nu ne ieși
vorbe, să-i însemnăm, zice Berbâncă. Ai niște cerneală roșie
sau niște vopsea și o pensulă, tovarășe plutonier?
- Am niște tuș roșu, tovarășe căpitan!
- E bun! Adu-l încoace! Și-o pensulă!
În scurtă vreme, în timp ce doi căpitani țin de urechi și de
coadă porcul ce se zbate și guiță de mama focului, al treilea
căpitan își scrie numele, cu majuscule, pe spinarea
respectivului râmător. Așa își iau locul cuminți, în boxa
eliberată, porcul Berbâncă, porcul Bălănică și porcul Popoiu.
A doua zi, la prima oră a dimineții, când plutonierul
sosește la gospodărie, soldatul de serviciu la porci îi raportează
precipitat:
- A dispărut un porc!
- Ce porc? Care porc?
- Porcul Berbâncă.
- Cum a dispărut?
198
 - Nu știu, tovarășe plutonier. Când m-am dus să le dau de
mâncare, nu mai era. O fi împins cu râtul portița de la boxă și
s-a strecurat afară!
- Trezește-i pe ceilalți soldați și să-mi găsiți porcul! Porc
să vă faceți!
Încep căutările febrile prin celelalte boxe cu porci, prin
grajdul de vite, prin saivanul oilor... Deodată, se aude un strigăt
triumfător de soldat:
- L-am găsit pe Berbâncă! Era băgat în șira de paie din
spatele grajdului!
Soldații trec la operațiunea de capturare a dezertorului.
Dar el fuge speriat și bezmatic de colo-colo. Începe o
alergătură și o vânzoleală cum nu s-a mai văzut de multă vreme
în gospodăria agrozootehnică. Soldații fug după porc cu
măturoaie, cu lopeți și cu furci în mâini.
- Prindeți-l, mă! strigă alergând plutonierul.
- Huo! Taie-i calea!
- Nu-l lăsa, mă! Prinde-l pe Bărbâncă!
În cele din urmă fugarul, încercuit strategic, huiduit și
amenințat din toate părțile, se dete prins și își luă locul în boxa
condamnaților de Ignat.

Găini cu repetiție

Strămoșul armei automate a fost pușca cu repetiție.

Scriitorul Gheorghe Brăescu, părintele umorului cazon, a
inventat, după modelul armei amintite mai sus, rațele cu
repetiție, în schița cu același nume (volumul „Toasturi
cazone”). Așa că eu, inspirat de marele umorist, rămân la
mediul ornitologic, optând nu pentru aripatele măcăitoare, ci
pentru suratele lor de ogradă cotcodăcitoare.
O comisie de la eșalonul superior, formată din trei ofițeri,
în frunte cu un locotenent-colonel, verifica pichetul de
grăniceri dintr-o localitate de graniță în vederea acordării
199
titlului de „Subunitate de frunte”. Era foarte important și
onorant acest titlu. Dincolo de prestigiu și onoare, titlul „de
frunte”, odată obținut, aducea aprecieri frumoase, laude în
ședințe și bilanțuri, scutiri de critici și reproșuri pentru te miri
ce „lipsuri, neajunsuri și deficiențe” și, ceea ce era foarte
important, aducea recompense bănești și un calificativ „Foarte
bine” comandantului de pichet, care nu mai putea fi sărit,
pentru anul respectiv, de la avansare. Nu era deloc ușor de
obținut mult râvnitul titlu. Comisia, exigentă, a trecut la treabă:
ordinea interioară, starea și practica disciplinară, pregătirea de
luptă, paza frontierei, cunoașterea și întrerținerea armamentului
și a tehnicii din dotare, starea gospodărească etc., toate au
trecut, de la primele ore ale dimineții, prin filtrul des al
comisiei. Verificări „la sânge”, de la comandantul pichetului
până la ultimul soldat.
De la instrucția de front până la trageri și de la poarta cazărmii
până la cușca și padocul câinelui de urmărire. După vreo trei ore de
controale și examinări, onor comisia, în râvna și în plenul ei,
constată că îi este cam foame. Decide, în unanimitate, o pauză de
gustare.
Președintele comisiei, locotenent-colonelul, între interogațiile
adresate comandantului de pichet, un plutonier major trupeș, cu
burta strânsă în centura cu diagonală, riscă întrebarea:
- Măi Sava, noi ce am putea mânca astăzi?
- O mică gustare, tovarășe colonel, răspunde subofițerul.
- Ce fel de gustare?
- Câte două ouă de ofițer, tovarășe colonel. le face imediat soldatul
de la bucătărie.
- Asta la gustare. Dar la prânz ce mâncăm?
- Ne descurcăm noi, tovarășe colonel! răspunde plutonierul-major
aruncând colonelului o privire complice.
- Măi Sava, nu cumva să ne aduci să mâncăm din rația soldaților!
Și așa ai puțini militari, dacă mai mâncăm și noi din hrana lor...
- Nici o grijă, tovarășe colonel, se descurcă băiatul!
- Bine, atunci renunțăm la ouă. Mai avem câte ceva în geantă, de pe
acasă: un salam, un pateu, o slănină... Cred că o ceapă ai pe aici...
200
 Soarele se îndreptă bine spre asfințit când comisia, ostenită de
atâtea verificări, se adună, pentru concluzii, în cancelaria
comandantului de pichet. Dar concluzia vine mai greu pe stomacul
gol.
- Ce mâncăm, Sava? întrebă șeful comisiei.
- Imediat, tovarășe colonel! Subofițerul face o energică mișcare
„stânga-mprejur”, iese pe hol și strigă: Bucătaaar!... Ești gata cu
masa?
Câteva secunde de așteptare și plutonierul-major deschide ușa
încăperii cu aceeași energie, făcând loc soldatului în halat alb și cu
prosop de aceeași culoare pe antebraț (halatul și prosopul special
folosite numai la controale). Pe o tavă tronează o găină bine friptă,
rumenă și îmbietoare. Alături mămăliguța fierbinte și mujdeiul de
usturoi.
- Așa da, măi Sava! zice colonelul. Văd că stai bine la capitolul
protocol. Dar de unde ai găina asta? Sper că nu de la tine, din
gospodăria agrozootehnică!
- Nu, tovarășe colonel! Cele din gospodăria pichetului au murit în
primăvară. Toate. Găina aceasta este din sat, am cumpărat-o. Iar
nevastă-mea a gătit-o.
- Bine, măi Sava. Să-i transmiți soției, din partea mea, săru'mâna
pentru masă.
- Am înțeles, tovarășe colonel! Îi transmit.
- Și cât a costat găina, tovarășe plutonier-major?
- Zece lei, tovarășe colonel! răspunde subofițerul după o mică
ezitare. (În vremea aceea, o găină „în viu” costa șaptezeci-optzeci
de lei.)
- Poftim zece lei. Și uite încă douăzeci de lei, mai cumpără două
pentru mine, să le iau acasă, în port-bagaj.

„Cine a inventat stiloul”

Generalul C.O., în calitate de diriguitor, la nivel de

minister, al învățământului militar, își dorea cu ardoare ca
201
elevul ori studentul, de la cel de liceu militar la cel de din școli
și academii, să achiziționeze, în plan cultural-educațional, cât
mai mult cu putință.
Nu era vizită a generalului într-un liceu militar sau într-o
școală de ofițeri în care domnia-sa să nu-i întâlnească, grupați
pe ani de studiu, pe învățăceii în meseria armelor și să nu-i
testeze, oral și pe viu, asupra „orizontului cultural”, prin
întrebări de genul:
- Ce scrie pe soclul statuii lui Eminescu din parcul din
Botoșani?
Și generalul insista cu întrebarea până obținea răspunsul.
Când nu obținea răspunsul dorit (ceea ce se întâmpla
frecvent), generalul explica, doct, ce scrie pe soclul statuii și
recita 2-3 versuri.
- Cine știe mai mult de 30 de poezii de Eminescu?
Dacă vreun curajos se încumeta să ridice mâna, semn că
ar vrea să răspundă, generalul avea răbdarea să-l asculte 2-3
poezii, după care trecea al următoarele întrebări. Dacă nu se
încumeta nimeni cum că ar ști mai mult de 30 de poezii,
generalul cobora miza:
- Cine știe mai mult de 20 de poezii? Și tot așa, dar
licitația inversă nu cobora sub 10 poezii. Din care generalul
avea răbdarea să asculte tot 2-3 poezii.
- Ce scrie pe mormântul lui Ștefan cel Mare de la Putna?
mai întreba generalul.
O întrebare obligatorie era:
- Cine a inventat stiloul?
Generalul era profund nemulțumit dacă, după insistențe,
nu primea răspunsul corect, după cum radia de fericire când,
intenția sa de apune întrebări „încuietoare”, eșua.
Când se întâmpla să fie nemulțumit de răspunsurile
primite, generalul nu întârzia să facă reproșuri profesorilor și
comandanților:
- Le băgați în cap matematici, fizică, chimie, biologie... le
băgați și militărie. Dar dați-le și de-astea, umaniste, de larg

202
orizont cultural... Cu astea se vor mișca ei în societate, ca
ofițeri la nivelul mileniului trei!
De la o vreme însă, dascălii și comandanții au constatat
că întrebările generalului se cam repetau de la un an la altul și
de la o școală la alta. Trăgând, din practica generalului,
concluzii logice, au acționat în consecință: Tot mai rar se
întâmpla ca școala să rămână descoperită și surprinsă cu
întrebările. Și toată lumea era mulțumită. Mai ales, generalul.
Într-un final de iulie canicular, generalul prezida comisia
de repartizare a absolvenților Facultății de Comandă și Stat
Major a Academiei Militare. Absolvenții, căpitani sau maiori,
intrau la comisie, câte unul, în ordinea mediilor de absolvire.
Intră unul dintre căpitani și se prezintă. Generalul,
examinând cu o privire atentă atât pe căpitan, cât și tabelul de
pe masă, întreabă:
- Ce cărți ai citit în ultima vreme? Căpitanul înșiră 3-4
titluri, din care nu lipsesc lucrări de doctrină militară (care
„dau bine” la general).
- Ce scrie pe soclul statuii lui Eminescu din parcul din
Botoșani?
Ofițerul răspunde prompt și recită prima strofă din
„Glossă”.
- Cine a inventat stiloul?
- Românul Petrache Poenaru.
- Foarte bine! Se vede că nu degeaba ai trecut prin școli!
- Da, tovarășe general! Pentru că întrebările acestea mi le-
ați pus și când eram elev în liceul militar... Și când eram la
școala de ofițeri m-ați întrebat... Și mi le-ați pus și acum, la
absolvirea Academiei...

Zâmbete de sub caschetă

La ședința de lucru a comandantului cu locțiitorii și șefii

de compartimente este chemată să prezinte raport de activitate
203
bibliotecara unității. Pe ordinea de zi este „munca cu cartea”.
După prezentarea raportului, instructorul cultural al unității,
locotenent-colonelul V.R., zice:
- Nu sunt mulțumit de activitatea tovarășei bibliotecare!Nu
are inițiativă, nu face prezentări de carte și recenzii, nu are
ordine în bibliotecă… Când o cauți, nu o găsești… Stă mai
mult la cafele și la discuții… Nu a realizat, de luni de zile, nici
o emisiune la stația de radioamplificare în care să prezinte
noutățile din bibliotecă.
Tovarășa așteaptă mereu să fie împinsă de la spate…
Cei prezenți izbucnesc în râs. Cu un aer de om nedumerit,
V.R. zice:
- Da, tovarăși! De ce râdeți? Tovarășa nu muncește decât
împinsă de la spate!

*
Comandantul batalionului de elevi, nervos, după un control al
ordinii interioare în subunități:
- O mână criminală a dat cu piciorul în zid și l-a spart!

*
Comandantul, I.F., face observație unui elev prins „în defect”:
- Măi, omule! Ești înalt cât mine și tot atât de prost!

*
Mâine, la orele 10.30, voi efectua un control inopinat la
compania întâia. Voi controla personal, prin locțiitorii mei.

*
Observație făcută unui elev, scos în fața formației
batalionului, pentru admonestare:
- Elevul caporal P., umblă prin oraș cu femei total
necoresponzătoare.

204
 - Măi, omule! Dacă nu ți-am spus, îți repet: Fă ca mine!
Notează dacă nu ai ținere de minte!

Soldat, ai o perie și cremă? Ia cizmele astea crăcănate și să

faci mișto din ele! Să mi le aduci lucide.

*
- Mâine va veni în control domnul colonel M. și domnul
locotenent-colonel B., în frunte cu domnul căpitan R.

*
- Dacă te răstorni cu tancul, ai două posibilități: ori mori
pe loc, ori rămâi țicnit. Eu am scăpat cu viață…

*
- În război s-au luptat nemții cu americanii și cu sovieticii
și românii trăgeau, din când în când, și în unii și în alții.

*
În poeziile sale, Lucian Blaga se ocupă de corola de
lumini a lunii și de admirabila sămânță…

Generali de sporturi și… alte alea

În orice armată, există generali de infanterie, de tancuri,

de vânători de munte, de artilerie și rachete, de transmisiuni,
de geniu (chiar dacă nu toți sunt genii!), de logistică etc.,
precum și generali de aviație și amirali. Cei din urmă cu flotă
sau fără flotă.
În România au început să apară și alte specii de generali.
Avem generali de fotbal, generali de handbal, (cei de fotbal,
cu stele de la una la trei!), un general cu două stele la tenis de

205
câmp (pe când unul de ping-pong?). Avem, după știința mea,
și generali de caiac-canoe.

Și nu dintre cei care se dau aiurea în bărci, ci multipli

campioni olimpici și mondiali. Nu m-ar mira dacă, în curând,
voi afla că avem generali de șah ori de popice. În definitiv, cu
ce sunt mai prejos șahiștii ori popicarii față de fotbaliști? Și
stau și mă mir, acum, că nu avem încă generali de gimnastică,
sport care a adus românilor cele mai multe medalii olimpice,
mondiale și europene!
Ori generali de haltere, de box sau de trântă, pentru că
avem mulți campioni olimpici și mondiali la aceste sporturi!
Aș vrea să fiu bine înțeles: am o stimă deosebită pentru
marii noștri sportivi. Ei au adus glorie și onoare României, ne-
au făcut cunoscuți în lume. Îi privesc cu admirație și sunt
mândru când, în acordul Imnului de Stat al României,
Tricolorul se înalță pe cel mai înalt catarg. Știu că la marea
performanță în sport se ajunge așezând, lângă talent, foarte
multă muncă, multe sacrificii, eforturi și renunțări.
Dar sportul este una, armata-i alta. Racheta cu care Ilie
Năstase lansează, peste fileu, mingi năprasnice, care surprind
partenerul de joc, nu poate fi confundată cu obiectul cu același
nume cu care se îndeletnicește rachetistul militar.
Driblingurile derutante, în viteză, cu care ne-a delectat
Anghel Iordănescu, ori siguranța, eficiența și eleganța în joc
ale lui Jenei și Cornel Dinu, nu pot suplini cunoștințele și
deprinderile ofițerului de carieră. Între tactica de pe terenul de
fotbal aplicată de marii antrenori Emeric Jenei, Anghel
Iordănescu sau Cornel Dinu și tactica în diferite forme de
luptă armată este mare deosebire. Pentru că vorbim de meserii
diferite. Sportivii au pregătire specifică, după cum și ofițerii de
carieră se pregătesc, ani și decenii, pentru a comanda, la pace
și mai ales la război, subunități, unități, mari unități și înalte
comandamente. Și uneori se mai întâmplă să le comande! În
situații reale! Marii sportivi sunt celebri prin ceea ce au făcut

206
în sport. Militarii, inclusiv generalii, nu au și nu aspiră la
celebritate, ca regulă.
Marii sportivi au glorie. Au onoruri, au și bani, prin ceea ce au
realizat în sport, fără gradul de general.
Cu ce este mai valoros un Iordănescu, un Jenei, un Dinu, un
Ilie, un Oțelea, un Gațu dacă a fost făcut general? El rămâne
doar un mare sportiv.

Gradul militar exprimă un anumit nivel de pregătire, de

competență și de experiență al militarului profesionist.
Majoritatea celor ce se dedică profesiei militare parcurg școli,
academii, cursuri de carieră, de nivel și de specializare,
muncesc începând cu nivelurile de jos ale ierarhiei și,
achiziționând cunoștințe, deprinderi și abilități de comandă
verificate, urcă treaptă cu treaptă. Puțini ajung la gradul de
general. Unii rămân colonei, alții maiori, chiar după 30 - 35 de
ani de serviciu în armată, ceea ce este pe deplin onorabil. Un
general „pe bune” trebuie să fie capabil să comande, la pace și
la război, cel puțin o brigadă, având în compunere 6-7 unități
de arme diferite, înzestrate cu armament și tehnică de luptă
complexă și diversificată, însumând 2000 – 2500 de militari.
Sunt convins că oricare dintre marii noștri sportivi, care s-a
trezit, într-o dimineață, general, nu poate comanda nici o
grupă de pistolari. Eventual, el poate comanda în armată, dar
numai la popotă…
După cum, dacă am introduce pe gazonul stadionului o
echipă de generali în chiloți, aceștia și-ar da copios cu stângul
în dreptul, umplându-se de ridicol.
Iar un general rachetist ar da cu bătacul lui Ilie, numit
rachetă, pe lângă mingea cu pricina sau ar trimite obiectul
numai în fileu.
P.S. Între timp, aflu că au apărut și generali cântăreți. Nu
de muzică militară, ci de muzică populară. Pe când un general
pop, folk, sau rock? Mai aflu că tot mai mulți parlamentari,
prefecți și primari, complet civili, aspiră și reușesc spre grade

207
cât mai înalte. Câțiva s-au trezit peste noapte colonei, iar unul
a făcut amețitorul salt de la soldat-fruntaș, în armata activă, la
general (deocamdată cu două stele) în rezervă. Un alt
demnitar-politician, mai modest în aspirații, nu s-a avansat,
dar și-a făcut fostul șofer, din plutonier, general!
Și când mă gândesc că Alexandru Ioan Cuza a rămas
colonel…

Ioan Mugurel Sasu

Născut: 17. 09. 1955 în loc. Vama, jud.

Suceava.
Studii: economist.

Membru:
- Cenaclul literar „Nectarie” Vama, Suceava (preşedinte executiv).
- Asociaţia Literară „Păstorel” Iaşi (membru senior).
- Societatea Culturală „Junimea 90” Iaşi,
- Societatea Scriitorilor Bucovineni.
- Romanian Haiku

Colaborări: CRAI NOU, ŢARA FAGILOR, MONITORUL DE SUCEAVA,

MONITORUL DE CÂMPULUNG, PLUS SV, CURENTUL (U. S. A.),
OGLINDA LITERARĂ, BUCOVINA LITERARĂ, VATRA VECHE, POPAS LA
HAN (Vatra Dornei), PLUMB, BOOKLOOK, APOLLON, RAPSODIA, AG PE
RIME, MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC, LUCEAFĂRUL, DOR DE
DOR (online), ÎNSEMNĂRI BUCOVINENE, REVISTA „SINGUR”,
BOGDANIA, VOCEA TA (Nurnberg), ACTUALITATEA LITERARĂ, altele.

În prezent redactor şef al revistei SURÂSUL BUCOVINEI

Volume de autor:
BĂTRÂNUL, Ed. Mioriţa – Câmpulung Bucovina, 2005, proză;
DORA ŞI ALTE POVESTIRI, Ed. Mioriţa – Câmpulung Bucovina, 2007,
proză.
ALĂTURI DAR NU ÎMPREUNĂ, Ed. PIM Iași 2014
ROBINETUL, Ed. PIM Iași, 2017
208
În volume colective :
- 55 DE POEŢI CONTEMPORANI, Antologie de poezie, Ed. Arhip Art –
Sibiu, 2010.
- DECLIN, Antologie de proză, Ed. Arhip Art- Sibiu, 2010.
- SOL OMNIBUS LUCET, Antologie S. S. B. Ed. Lidana 2012.
- ANTOLOGIE DE UMOR POLITICOS, Ed. Ion Prelipcean, Horodnic 2013.
- UMOR FĂRĂ FRONTIERE ... LA VAMĂ, Ed. PIM IAȘI, 2016.
- IONII EPIGRAMEI ROMÂNEȘTI, Ed. Napoca Star, 2017.
-TREPTELE PRIETENIEI - Antologie de poezie, Ed. PIM Iași, 2018.

Membru al echipei de organizare a Festivalului „Umor Fără Frontiere în

Țara de Sus” Vama – Bucovina.
Fost preşedinte al Filialei Câmpulung Moldovenesc a Asociaţiei „Viaţa de
Pretutindeni”.

Referinţe în diverse publicaţii: Emilian Marcu, Cezarina Adamescu, Ion

Filipciuc, Prof. Dr. Ţăran Luminiţa, Ioan Ţicalo, Otilia Sfarghiu, Vasile
Sfarghiu, Florin Contrea, Emil Satco, Luminiţa Ignea, L. D. Clement,
Paraschiva Abutnăriței, Iftimie Nesfântu.

Bătrânul și lupii

Culesul ciupercilor are și o parte bună, parte care se

realizează cu siguranță și indiferent de rezultatul activității
principale, adică presupune neapărat o plimbare prin pădure.
Omul și natura, parte reintrodusă în întregul din care face
parte, fiul păstrat la sânul mamei, deplin și pentru totdeauna,
ocrotitoare. Omul mai puțin tânăr are și mersul mai puțin
grăbit, este obișnuit cu ideea că destinația finală nu este, în
toate cazurile, de dorit, nici măcar de anticipat. Veverițele nu
conștientizează că există diferențe de păreri, dictate de
obiceiurile specifice fiecărei vârste, asupra jocului și nu se
sfiesc să arunce cu conuri de brad în spinarea culegătorului de
ciuperci aplecat asupra prăzii sale vegetale. Omul se ridică,
privește mirat, identifică vinovatul, îi aruncă o privire
interogativă și rămâne nedumerit. Mica vietate aflată pe cracă,
sprijină coada de lemnul orizontal și îl invită, din priviri, la
209
joacă. Cine s-ar putea supăra? Mai ales dacă ținem seama de
obiceiul bătrânilor de a se bucura de bucuria și joaca copiilor,
ai lor, ai altora, în cazul de față ai naturii, cea care, cu tot răul
pe care il provocăm, ne suportă, chiar ne iubește. Dacă cineva
nu crede, să renunțe la beton în favoarea ierbii și va avea
motive să se convingă. Omul mergea încet, atent să nu
deranjeze cu sunetul pașilor liniștea pădurii, când a observat
iminența unei întâlniri. Lupul. Cine cunoaște pădurea și
animalele știe mai multe despre obiceiurile locului, era o
lupoaică, una vârsnică, probabil șefa unei haite încă
neîmprăștiate, care îl privea fără ură, nu lăsa să se înțeleagă
vreo intenție de atac, parcă voia ceva. Distanța scădea fără ca
omul să simtă frică, iar animalul fără să dea semne că ar vrea
să plece. Apropierea s-a produs în asemenea măsură, încât
până și culegătorul de ciuperci putea să simtă mirosul celei
care îl aștepta. Lupoaica a ridicat botul, țintind cu nările
înaltul, ca pentru urlet, dar nu a scos niciun fel de sunet. Ochii
îi erau rugători și cu nasul a făcut un semn de indicare a unei
direcții, pe care apoi a urmat-o, după câțiva pași, s-a oprit
pentru a verifica dacă are pe urme însoțitorul, văzând că omul
a înțeles și că vine după ea, începu să aibă un mers mai
sprinten, dar tot privea în urmă, neîncrezătoare, se convingea
că nu rămâne singură, după care se întorcea pentru a merge în
direcția dorită. Pentru a cunoaște pădurea trebuie, mai întâi, s-
o iubești, știi că o iubești cu adevărat atunci când, aflat între
copaci, te simți la locul tău, nu în vizită. La mică distanță unul
față de celălalt, omul și lupoaica intrau tot mai adânc în
pădurea deasă și cu teren accidentat, ceea ce începea să se
contureze era o întrebare referitoare la scopul și natura acestei
activități. Călătoria se termină brusc, un grup de lupi stăteau
pe stâncile care străjuiau o mică intrare în subteran, calmi, cu
urechile ciulite, parcă erau acolo de când lumea și tot de atunci
așteptau omul. Lupoaica își conduse musafirul printre fiarele
care nu lăsau să se vadă că sunt prevăzute cu gheare și dinți.
Așezat pe iarba dintre pietre se afla un pui. Ochii triști și parcă
înlăcrimați dovedeau că cei mici, indiferent de specie, au
210
nevoie de un plus de ocrotire, comparativ cu generația
părinților. Amfitrioana s-a ferit lăsând cale liberă omului spre
puiul care avea o rană la picior, o așchie metalică îi provocase
infecție. Omul a luat în mână lăbuța rănită, a privit rana și apoi
la asistență, trebuia acționat în forță, așa ceva provoacă durere
și nu știa cum vor reacționa toți, cel mic din cauza suferinței
sale, iar maturii datorită celei a semenului. Perechile de ochi îl
priveau, dar făpturile lor încremenite arătau că îi acordă
încredere deplină, așa se și explică măsura extremă de a chema
în ajutor omul. Altă cale nu era, așchia a fost smulsă, rana
curățată, pe cât posibil, cu frunze de patlagină, învelită cu
scoarță de brad și fixată cu coajă de mesteacăn. Pentru
moment era gata.
Or fi înțeles lupii intenția omului? Dar a doua zi, când
acesta a revenit având asupra sa alcool sanitar, feșe și alte
materiale necesare, lupoaica îl aștepta la locul primei întâlniri.
Rana a fost, din nou, curățată, s-a folosit și alcool iodat, niște
atele meșterite cât de cât pentru eficiența care li se dorea.
Pansat, mângâiat pe frunte și scuturat puțin de o ureche, gata,
restul urmează.
Prietenia a durat și după ce piciorul puiului de lup s-a
vindecat, se cumpărau resturi de la un prieten care avea un
abator și din când în când, apăruse și un semnal sonor de
recunoaștere, se aduna tot grupul de prieteni și sărbătoreau
momentul. Omul, care la prima întâlnire dusese mâna la șoldul
unde avea cuțitul, nu mai avea, de multă vreme, motiv pentru
astfel de atitudini. Totul se întâmpla în cel mai deplin secret.
Nu este bine ca despre astfel de fapte să ajungă cuvinte la
urechi nepregătite pentru așa ceva.
Chiar și poveștile mai puțin obișnuite au sfârșit, bătrânul
prieten al lupilor a murit.
Căsuța aflată într-o mică localitate montană a devenit loc
de adunare pentru cunoscuții care se simțeau datori să
privegheze ultimele clipe în care fostul locatar mai era, cel
puțin în oarecare măsură, pe pământ. Bărbații erau în curte,
gustau din pahare pentru sufletul celui pe veci adormit și
211
fumau, de la o vreme mai spuneau și glume, iar femeile
discutau, așezate pe scaune, de regulă despre persoane care nu
erau prezente, fereastra era deschisă pentru ca incinta să
primească aerul curat al serii. Deodată s-a auzit lătratul
câinilor de la casele vecinilor, în curte s-a făcut liniște, în casă
de asemenea, pe uliță a apărut o haită de lupi. Lupoaica
bătrână mergea în față, iar ceilalți o urmau solemn și fără să le
pese de câini. Au ajuns în dreptul geamului, lupoaica a ridicat
botul și a scos un urlet prelung, dar atât de dureros, încât s-a
făcut liniște totală, nici câinii nu au mai avut glas. Al doilea
urlet a fost susținut de toată haita, lung, sfâșietor, mai trist
decât toată tristețea provocată de pierderea tuturor prietenilor
din lume. După acest moment, lupii s-au încolonat după
lupoaică și au plecat, la fel de solemn precum veniseră, lăsând
în urma lor o liniște perfectă.

Abuzul

Este destul de greu să ne imaginăm că ar putea cineva să

aproximeze momentul în care a apărut violența omului, cea
îndreptată împotriva semenilor săi. Când or fi apărut armele ca
obiecte cu ajutorul cărora răutatea gestului violent să se poată
amplifica? Dar toate acestea există și au evoluat și încă
evoluează simultan cu evoluția speciei care se consideră, poate
chiar este, stăpâna planetei. La început au fost forme primitive
de violență și forme primitive de arme, apoi, când s-a ajuns la
timpurile pe care scriitorii de altădată le considerau ale
domeniului fantastic, nu numai armele au fost perfecționate, ci
și utilizatorii lor. Astfel că modestele școli de gladiatori din
antichitate au fost înlocuite cu centre de perfecționare, aici
deja se creează artificial oameni cărora li se oferă o zestre
genetică corespunzătoare asigurându-li-se dezvoltarea acelor
caracteristici de care are nevoie luptătorul perfect, antrenat,
dar și suficient de limitat în ceea ce privește acele abilități
intelectuale care l-ar putea determina să aibă în comportament
212
acte de indisciplină. Chiar dacă au fost timpuri în care li se
făcuse loc femeilor în structurile militare, în asemenea baze
militare laborator se lucrează numai cu bărbați. Ar fi fost și
absurd, egalitatea femeii cu bărbatul există atâta timp cât cei
doi își păstrează atributele caracteristic, altfel apare un fel de
femeie defeminizată, adică un monstru.
Cine crede că poate fi vreo activitate umană, indiferent de
anul în care se întâmplă, care să nu comporte riscul apariției
unei erori, acela este un optimist desăvârșit, desigur nu este
condiție suficientă, dar este una dintre cele necesare. Din
asemenea motive, în baza militară, desigur secretă, doar în
asemenea condiții putându-se realiza crearea și perfecționarea
unor indivizi perfect adaptați la cerințele activității militare, au
avut posibilitatea de a apărea, probabil datorită unei selecții nu
tocmai perfecte a embrionilor, organisme umane feminine.
Acestea au fost excluse de la programele de dezvoltare a
aptitudinilor, dar au fost lăsate în viață și pregătite sumar, însă
fără a li se preciza utilitatea viitoare.
Nu se poate ști cu exactitate care o fi atmosfera în care se
trăiește în astfel de instituție, totul fiind ascuns după cortina
grea a celui mai deplin secret militar, de asemeni care pot fi
acolo măsurile de pază și cum se aplică, nicidecum care
tratamente și exerciții fac posibilă atingerea scopului
activității și rațiunea care stă la baza acesteia. Paza fiind
necesară pentru ca din interior să nu se scurgă informații care
să poată fi folosite de către cei rău intenționați, iar din exterior
să nu pătrundă, tot informații, dar care să-i determine pe cei de
acolo să devină, la rândul lor, rău intenționați, desigur altfel.
Uneori și imposibilul devine posibil, nu doar de dragul
jocului de cuvinte, dar ceea ce pare imposibil, în condițiile
unei analize primare, la altă analiză, intuitivă și care să aibă în
vedere detalii greu de perceput, să i se întrezărească șansele de
realizare. Doar așa se explică ce minune s-a întâmplat de a
ieșit în stradă una dintre acele femei, care deși nu erau dorite
acolo, nu puteau beneficia de permisiunea de a ieși în lume.
Lumea este un univers ciudat în care răutatea civilă, evoluată
213
concomitent cu cea a războinicilor, nu este mult mai puțin
distructivă, dar pentru că nu este instituționalizată, este mai
greu de recunoscut, dar populația simte din plin nivelul ei de
dezvoltare.
Această femeie artificială a ieșit în stradă, adică acolo unde
lumea își exhibă toate formele de comportament de care este
în stare.
Numărul mare de ani trecuți de la momentul în care omul a
hotărât că pentru a fi cu adevărat liber, trebuie să se supună
tuturor formelor de tiranie provenită de la ceilalți, care și ei
vor să fie liberi, dar plătesc același preț, fiecare față de ceilalți,
a avut efectul dorit. Așa că strada devenise un fel de junglă
fără vegetație, un fel de pustiu populat cu ruine, ruina fizică a
clădirilor pe care nu avea cine să le repare și ruina spirituală și
morală a locuitorilor. Mai era și frica, frica fiecăruia de
răutatea celorlalți și știind bine despre sine ce este în stare,
devenise conștient de ce se poate aștepta de la alții. Reacția?
Ura, ura provenită din frică și din conștientizarea propriei
vulnerabilități, fiecare purtând în suflet o durere pe care este
puțin probabil că știința medicală va ști vreodată să o vindece.
Silueta unei fete singure, aflată pe o astfel de stradă, atrage
atenția, mai ales că privirea ei disperată o face să pară, desigur
era, vulnerabilă, știut fiind că omul, indiferent de epoca căreia
îi aparține, a păstrat de la mamiferul din care provine obiceiul
de a ataca pe cel slab, imatur sau care, din diverse motive, nu
se poate apăra. Cineva s-a apropiat de ea, a privit-o, apoi i-a
prins brațul în palmă și a determinat-o să-l urmeze. Această
acțiune a fost văzută de un grup de trei doamne, trei femei
deloc tinere, cu părul vopsit și ochii fardați, care bucuroase că
pot avea și ele ocazia de a face un gest care să influențeze
viața altora, puțin important dacă în bine sau rău, au anunțat
autoritățile raportând că un necunoscut a reținut o fată pentru a
abuza de ea.
Imediat au ajuns cu toții în birourile celor aflați în măsură a
cerceta abaterile de la norme și să aplice pedepse celor care
asta merită.
214
 Fata se afla în fața Anchetatorului.
̶ Sunt obișnuită cu gesturi dure, dar felul în care m-a luat de
mână și apropiat de el, nu mi s-a părut brutal.
̶ Ți-a pipăit corpul?
Anchetatorul era obișnuit cu societatea în care crima și violul
deveniseră ceva banal.
̶ Nu prea înțeleg, dar pot spune că m-a privit în ochi, mi-a
apropiat până la atingere pieptul de al lui, a zâmbit, apoi și-a
lipit într-un mod ciudat buzele de părul meu.
̶ A încercat să te dezbrace?
̶ Nu, nici nu mi-a cerut să o fac, nu am fost programată și
răspund negativ la comenzi. Aveam mâinile lui în zona
coastelor, mă simțeam ridicată, deși era mai înalt decât mine,
aveam impresia că mă privește de jos în sus, începeam să mă
simt atât de importantă cum nu mai fusesem niciodată.
̶ Dar când și cum te-a abuzat?
̶ Nu știu exact, doamnele acelea cu părul roșu și ochii
albaștri au spus că da, atunci când au anunțat întâmplarea.
̶ Bine, unde te-a mai atins?
̶ M-a atins cu buzele pe umeri, pe gât, dar nu aveam
impresia că mi se face ceva rău, dimpotrivă. Știam că florile se
adună în buchet, dar acum am înțeles că și oamenii o fac
cumva.
Undeva, în exterior, aterizase vehiculul cu care urma să fie
dusă la baza militară din care provenea.
Anchetatorul avea în comportament și în vocabular multe din
cele pe care le împrumutase de la cei cu care venea în contact
zilnic:
̶ Măi fată, pierd vremea cu tine, te-a abuzat sau nu? Ce îmi
spui tu, nu înseamnă mai nimic. Tu îmi spui cum te înflorea,
eu sunt obișnuit să lucrez cu victimele unor atrocități de care
sper ca tu nici să nu auzi. Tu care spui că a fost abuzul?
̶ Pentru că înainte de asta eu nu știam cât de frumos este să
trăiești sau cât de frumos ar putea fi ...
Fata a plecat cu însoțitorii, în urma ei, în biroul
Anchetatorului se auzi funcționând aparatul de tocat hârtie,
215
notițele rezultate pe parcursul anchetei, prin dispariția lor,
lăsau în afara pedepselor legale pe omul acela care considera
că este o mare fericire să oferi cuiva o clipă de fericire.

Căminul

Din cine știe ce motive se folosește tot mai puțin

cuvântul azil, cămin este acum acel loc unde pot avea un
cămin și cei fără un cămin, cam tot așa spun dicționarele și
despre vechiul cuvânt, chiar precizând că este o instituție de
ocrotire. De ocrotire din partea altora are nevoie ființa umană
la începutul și la sfârșitul vieții și este greu și trist pentru cei
care nu au parte de astfel de ajutor din partea societății. Există
situații în care părinții au ceva mai important decât viața celor
pe care i-au adus pe lume, dar, chiar mai frecvent, există copiii
în atenția cărora părinții, deveniți neputincioși, nu mai au loc.
Societatea a găsit această formă de a se substitui celor care în
urările de felicitare sunt numiți „cei dragi”, adică cei în
mijlocul cărora cineva își poate trăi deplin fericirea. E bine și
așa.
Căminul de bătrâni era amplasat la marginea localității,
acolo unde pădurea se apropia de zona locuită atât cât să nu
deranjeze circulația, dând dovadă de acel bun simț pe care,
măcar natura, nu-l consideră anacronic și desigur demodat.
Proiectanții și constructorii au considerat că este momentul să
se prezinte în fața pădurii cu ceea ce știu și pot, așa că lângă
gardul așezământului a apărut parcul. Fără a avea măreția
pădurii, dar opunând acesteia forma sa, organizată după
regulile omenești, cu vegetație diversă și astfel combinate
speciile încât să nu capituleze la asaltul iernii în același timp.
Toamna își risipea cu dărnicie culorile, galbenul pastelat al
frunzelor de stejar rivaliza cu finețea cu care înfloresc
primăvara oțetarii, galbenul frunzelor de fag, care amintește de
culoarea coniacului pentru unii sau de culoarea citrinului
pentru cei care pot crede că unele minerale generează reacții
216
de simpatie din partea banilor, și roșul afișat cu insistență de
părul sălbatic. Câte un sânger înroșindu-se astfel încât să poată
schimba privitorului părerea pe care va fi avut-o despre
clorofilă. Culorile frunzelor și straturile de crizanteme fiind
decorul perfect asortat cu pașii șovăielnici ai vârstnicilor ieșiți
la plimbare. Alături de parc, care oferea condiții de petrecere a
timpului liber și celor de acolo, aceeași societate grijulie,
plasase căminul de copii orfani. De o parte și de alta a
parcului, ca aripile unei păsări care să ridice sus, cât mai sus,
cuvintele gândite și doar arareori spuse, cele două cămine se
completau reciproc. Copii și bătrânii întâlnindu-se își pot
oferi, unii altora, ceea ce altfel nu puteau primi, se completa
un gol, se compensa o lipsă, se crea iluzia aducerii la normal a
situației existente pentru bunicii fără nepoți și nepoții fără
bunici.
Nici iarna nu erau refuzate plimbările prin parc, copacii
cu ramurile goale și ridicate ca pentru o invocație nu puteau
genera bună dispoziție, poate doar să amintească de tristețea
care bântuie ultimele etape, dar zăpada și aerul rece au darul
de a ameți simțul realității și de a crea impresia că viața mai
are ceva de oferit, mai ales celor care se deplasau câte doi.
Desigur, umbră are fiecare, dar pereche nu, așa că printre
grămezile de zăpadă și pășind cu grijă, trebuia să apară și
bătrânul singuratic, care își șoptea sieși, dar adresându-se cine
știe cui: Dora, Dora, de ce nu ești, de ce nu ai fost? Atitudinea
acestuia, deplin inofensivă, a dat curaj unui băiețel să-i
adreseze o rugăminte. Poate pentru că era mai mic și ceva mai
puțin acceptat de ceilalți copii, că oamenii își deconspiră încă
din copilărie unele tendințe, cum ar fi aceea de a supăra cu
plăcere pe cel slab și lipsit de apărare, băiețelului i-a trebuit
ceva timp până să îndrăznească. A cerut un om de zăpadă, știe
că se fac, văzuse de la distanță, dar își dorea și el unul.
Zăpada moale și lipicioasă se lăsa modelată cu ușurință,
ceilalți bătrâni și ceilalți copii zâmbeau încurajator, așa că
omul de zăpadă s-a ivit la intersecția a două alei, ba mai mult,
pentru că era materie primă din belșug, poate și pentru a da un
217
plus de originalitate, lângă el a fost construit și ceva ce se
dorea, chiar a fost acceptat ca atare, un cățel de zăpadă. Cei
mai mulți așa fac, dar nu toți oamenii râd atunci când se
bucură, se poate și altfel, cum ar fi să se lase ochilor libertatea
de a mărturisi prin strălucire ceea ce sufletul trăiește. Copilul
era fericit, cineva îi îndeplinise o dorință, se pare că în mediul
în care se afla așa ceva nu se întâmpla decât destul de rar sau
se manifesta astfel doar obligația impusă de fișa postului. Și
pentru bătrân însemna mult existența unei forme de simbioză
între cele două categorii de vârstă.
Așa cum fructul, pentru a se dezvolta, trebuie să aștepte
ofilirea florii din care provine, așa cum dăinuirea are la bază
succesiunea generațiilor, așa și explozia revenirii la viață
caracteristică primăverii trebuie să găsească pământul fără
zăpadă, inclusiv a celei care are formă de om și câine.
Plimbările unora și joaca celorlalți continuau, pașii mai ușori
străbat aleile, mugurii se desfac în florile anului care își va
duce clipele pe calea spre eternitate. Timpul nu își întrerupe
curgerea spre infinit, dar cel care îl percepe are momentul de
excludere, clipa din care timpul va fi fără ca el să mai știe, cel
pentru care se sfârșește veșnicia.
Prin mister și implacabilitate, moartea impune un respect
pe care oamenii i-l acordă fără a fi nevoie de vreun fel de
atenționare.
Cortegiul funerar, odată format, se învăluie de o aureolă
în care se cumulează atitudinile celor prezenți, o seriozitate
deosebită și trăită în mod deosebit. Așezat pe vehiculul care
urma să-l ducă acolo unde îi asigura loc de înhumare firma de
pompe funebre cu care încheiase contract din timp, bătrânul
nu mai avea privirea pierdută cu care obișnuise anturajul și
nici nu mai șoptea nume feminine despre care nimeni nu știa
nimic. Fiecare își conștientiza apropierea propriului sfârșit în
timp ce pașii îl duceau, ca un fel de repetiție făcută pe drumul
altuia. Fiecare se simțea izolat, deși aflat în mijlocul celorlalți,
firesc, omul se naște singur și moare singur, în timpul vieții

218
doar stabilește legături cu societatea, legături de naturi diverse,
dar după cum se vede, destul de efemere.
Participau și unii copii, doar că aceștia se deplasau în
grupuri, unul doar era singur și privea mâinile care îi
îndepliniseră dorința modelând zăpada, făptura celui care
pleca, dar cumva îi lăsa lui moștenirea de singurătate și
pricepând că se întâmplă ceva complet ireversibil, scăpă un
strigăt slab și întunecat de o disperare dureroasă pe care el nu
putea să și-o explice, dar precis va reuși peste ani:
̶ Bunicule, bunicule!

Iepușoara

Pe drumul bolovănos și abrupt, căruța înaintează încet,

doar scârțâitul roților tulbură liniștea peisajului și gândurile
moșului care merge alături de atelaj. Încărcătura, lemne de foc
adunate de acolo de unde alții luaseră o cantitate mare și
alegând ce era mai bun, nu era atât de grea pe cât o simțea
căruța uzată și calul obosit de ani. Moșul, știind ce se poate și
ce nu, avea grijă să nu ceară vieții și celor cu care o împarte,
imposibilul, încărca după propriile puteri, astfel nici el și nici
calul să nu rămână unul fără celălalt. Calul, de fapt o iapă
bătrână care adusese pe lume mânji, dar aceștia fuseseră
vânduți, doar ea rămăsese să muncească alături de stăpân.
Fiecare mânz, prin vânzarea lui, adusese niște bani cu care
familia căreia îi aparținea putuse să acopere câte o nevoie. Mai
ales zestrea fetelor, că anii trec și vine într-o zi o cuscră cu doi
ochi din care izvorăște acid sulfuric atunci când analizează
partea din avutul familiei cu care urmează să devină rude ce se
va muta în casa ei. E greu în astfel de situații, în care fiecare
poartă, ca o mască, un zâmbet care nu este al lui, dacă nu ai cu
ce „sta în față”, explicațiile nu au rost, ar fi și inutil și jenant,
la urma urmei oamenii pot fi siliți să asculte, dar nu și să audă.
Așa că iapa, fusese de folos și fetelor la măritiș și băieților
care a trebuit să fie porniți la școli care să le dea o meserie, iar
219
prin asta pâinea zilnică lor și familiilor pe care și ei urmează
să le întemeieze.
Timpul, cu nemiloasa sa curgere ireversibilă, luase din
curtea moșului tot ce a putut, fetele pentru a fi duse în case
străine, în care nu le aștepta acea mângâiere pe suflet de care
are nevoie orice om și pe care fiecare o speră, băieții pe
șantiere unde să fie pradă intemperiilor și urletelor unor șefi,
care prin forțarea cifrelor de plan să-și păstreze, prin munca
altora, scaunul pe care simt că incompetența proprie îl poate
desființa. Plecase și nevasta, probabil cei cărora le îngrijea
mormintele și le aprindea lumânări făcuseră ceva ca să o scape
de dureroșii ani ai bătrâneții. Au lăsat-o să-și vadă copiii la
casele lor, apoi, la începutul vârstei reumatismelor, au luat-o,
lăsând moșul să administreze singur casa în care să aștepte
zadarnic întoarcerea, măcar pentru câte o zi, a copiilor plecați
departe, iar de la o vreme, și mai departe decât departe.
Rămăsese cu iapa și cățelușa. Puii cățelușei fuseseră mai puțin
norocoși, ori cine știe ... că dacă viața, indiferent cum o fi ea,
ar fi întotdeauna superioară inexistenței, pe lume nu ar exista
suicidul. Cu puii ei se întâmpla ceva, să se adune nu era bine,
altcineva nu avea nevoie, fiecare curte avea problema ei de
această natură. După ceva timp se consola, dar faptul că dintr-
o data nu îi mai vedea în jurul ei tot o întrista, îi căuta, privea
bănuitoare la toată lumea, îi cerea fără glas și cu ochi
înlăcrimați de la toți ai casei, apoi se resemna. Aduna
încălțămintea pe care o găsea lăsată la ușa de la intrare în casă,
ducea totul acolo unde fusese ultima dată cu puii ei, așeza
papucii alături și se culca cu burta peste ei, dar obiectele
respective nu aveau nevoie să fie alăptate, totul era „ca și
cum”, dar imitația iubirii materne nu putea înlocui adevărul.
Datorită vârstei, asemeni iepei, nici ea nu a mai fătat, a rămas
în curte pentru a semnala apariția cuiva străin și pentru a
scoate urletul dureros la moartea moșului sau a iepei, dacă o
vor lăsa singură.
Drumul devenea tot mai abrupt, parcă și încărcătura mai
grea, moșul încerca să ajute, umărul său obosit de ani găsise
220
leuca de pe partea care i se păruse lui că merge mai greu, dar
ajutorul e firav, mai important este sentimentul de solidaritate
pe care animalul îl simte și nu rămâne indiferent.
̶ Hai, iepușoara moșului, hai, să ajungem acasă, dacă o fi
să murim, să murim în ograda noastră.
Există la noi oamenii un fel de admirație pentru cel
perceput ca puternic, această admirație se manifestă fără a
avea nevoie de o analiză anterioară asupra cauzelor acestei
puteri, tot așa există și o plăcere sadică de a lovi pe cel căzut
și tot fără o analiză asemănătoare. Ce rost ar mai avea întrebări
despre răutatea șoferilor, care reduc viteza, ceea ce în alte
situații nu fac, coboară geamul portierei și înjură pe cei doi
aflați în impas.
Iapa a făcut tot ce a putut, moșul a ajutat, dar, sub
privirile îndurerate ale stăpânului, patrupedul a căzut.
Tremurând din cauza efortului, căuta cu ochi îndurerați
privirea moșului, parcă pentru a cere iertare că nu a putut mai
mult. Mâna moșului a mângâiat capul iepei netezind părul
dintre urechi, gâtul sub pielea căruia mușchii încă tremurau,
trebuia deshămată și ajutată să se ridice singură, apoi de făcut
cumva cu căruța, dar singura atitudine de care aveau parte erau
înjurăturile și priviri pline de răutate. Venea seara și era nevoie
să se rezolve necazul pentru a ajunge acasă înainte de a se face
întuneric. Pielea groasă din care este făcut hamul și cataramele
solide apun rezistență, dar carosabilul trebuie eliberat, au și
șoferii dreptatea lor.
Acasă, cățelușa privește, ciulind urechile, spre drumul pe
care știe că vor veni cei doi, privește atentă încă neștiind dacă
va trebui să urle o dată, de două ori, sau să dea bucuroasă din
coadă văzându-i venind.

Traista cu cărți

Badea Andrei avea gospodăria undeva la marginea satului,

casă, grajd, șure și tot ce este nevoie pentru ca pământul și
221
vitele să poată aduce stăpânului răsplată pentru îngrijirea pe
care le-o acordă și, în unele cazuri, chiar dragoste. Există un
fel de dragoste a țăranului de la munte pentru animalele sale, o
dragoste pe care nevestele nu o afurisesc cu gelozie, dar pe
care, tot ele, simt că este cazul să o împărtășească. Cum este
obiceiul în zona montană, pentru a evita transportul nutrețului
și cheltuielile aferente, vitele erau duse la târlă, adică la o mini
gospodărie amplasată acolo unde era terenul cultivabil și
pășunile. Badea Andrei proceda astfel în fiecare an, umplea
strada pe care avea locuința cu vite, carul pe care boii îl
trăgeau mirați de scârțâitul provocat de încărcătură roților,
nevasta mergea înaintea alaiului, iar el cu funia boilor în
mână, privind cu duioasă mândrie ceea ce considera averea
proprie. Nevasta mărunțică și tăcută, cu trupul obosit de
muncă și cu sufletul măcinat de tristeți nemărturisite și chiar
nemărturisibile, mergea mecanic și gândind aiurea, pașii
cunoșteau atât de bine drumul încât nu era nevoie să fie
comandați. Nu aveau copii, au suferit din acest motiv, apoi s-
au resemnat, uneori este bine să nu-ți dorești ceea ce nu poți
avea, iar resemnarea este și tristă și mângâietoare, alege
fiecare ce poate din ceea ce vrea.
Mai avea acest gospodar un obicei pentru care beneficia
de ajutorul nevestei, era un cititor dăruit în mod serios lecturii,
iar ea era aceea care îi aducea cărți de la bibliotecă. Făcea
deplasări diferite, nu ar fi putut duce în același timp și
cumpărăturile și cărțile. Folosea pentru piață trăistuța, aceea
cu culorile adunate în dungi verticale, iar pentru cărți
trăistoiul, adică o traistă de dimensiuni mai mari, făcut din
pocladă, care este un fel de pled de grosimea unei pături
militare de pe vremea în care patriilor nu le era interzis să-și
pregătească cetățenii pentru apărarea ei. Mergea la bibliotecă,
urca scările la etajul clădirii în care funcționa aceasta, alegea
ceea ce trebuia dus pe munte pentru aprofundată lectură. Pe
bibliotecară o bucura prezența acestei femei simple în care se
observa cinstea curată a țăranilor din alte timpuri, admira
obiceiul omului ei de a folosi timpul rupt din cel al treburilor
222
care nu se mai termină niciodată, poate doar odată cu decesul
celui afierosit muncii chiar înainte de a se naște și aplecarea
acestuia peste poarta deschisă de pagina cărții spre universul
înțelepciunii. Bibliotecara se bucura de prezenta tuturor
cititorilor, își petrecuse toată viața în mijlocul cărților,
publicase poezii la tinerețe, proză apoi, trăise viața tuturor
personajelor din cărțile care îi populau imperiul, desigur asta a
făcut să-i fie străine unele etape dintre cele care fac
adolescența să fie mai plină, dar apropierea de soțul său nu a
fost însoțită de amintiri de care să vrea să scape. A iubit cărțile
și cititorii, copiii pe care i-a adus pe lume și fericirea familiei
în care s-a integrat și căreia i-a dăruit tot ce a fost posibil,
chiar refuzându-și sieși orice urmă de răutate ori egoism.
Alegeau cărți, nu numai pentru soțul acestei neveste devotate,
că ea nu citea, dar bibliotecara știa ce-i trebuie acelui cititor
îndepărtat, uneori putea înțelege, dintr-o discuție sumară, ce i
se potrivește unui nou venit, în cazul de față avea experiența
atâtor și atâtor traiste umplute și apoi golite pentru a se umple
iarăși.
Badea Andrei nu îi ieșea în întâmpinare atunci când știa că
vine cu trăistoiul greu pe umăr, era ocupat cu treaba care,
datorită lipsei nevestei, îi revenea numai lui, iar mai târziu își
spusese cuvântul și diferența de vârstă dintre ei, apoi
reumatismele care se dezvoltă foarte bine în condiții de apă
rece și aer curat. Ieșea din curte și o aștepta așezat pe o piatră
de înălțimea unui scaun, rezema tâmpla de copacul de alături
și, privind în zare, aștepta ca făptura ei mică să apară la
marginea poienii. Împovărată cum era și mergând cu pași
mici, nu putea umple poiana în măsura în care îi umplea lui
viața cu acele momente de discretă tandrețe pe care niciunul
dintre ei nu le cunoscuse în prezența altcuiva. Nu asculta seva
circulând prin trunchiul copacului, așa ceva pot să audă doar
cei care nu simt cu adevărat cum viața lor și cea a arborilor se
îmbină incluzându-i în ceea ce natura își oferă sieși prin
formele de viață pe care le generează, el odihnea capul pe
umărul acelui bun prieten care era copacul. Așa proceda de
223
fiecare dată și așa știa el să aștepte comoara foșnitoare pe care
o conținea trăistoiul care la exterior era numai alb și negru.
Trebuia trecută o punte, fiind construită din trunchiuri de
copaci și expusă intemperiilor devenise cam șubredă, traista
grea, pasul nesigur, apa mare din cauza ploilor din ultimele
zile scotea un sunet îngrozitor, balustradele firave, parcurgerea
distanței de la un mal la celalalt era o adevărată aventură. A
mers cu grijă, a ajuns dincolo și a răsuflat ușurată, pășea acum
pe teren sigur. A urmat cărarea care era alunecoasă, apa de
ploaie înmuiase solul, a ajuns la capătul poienii și își zări omul
așezat pe piatră și cu capul lipit de copac. Numai că de această
dată era mai aproape de piatră și de lemn decât de lumea din
care, în absența ei și așteptând-o, plecase pentru totdeauna.
Din cauză că nu erau urmași care să-i moștenească, a fost
nevoie să fie adusă o familie de încredere care să folosească
gospodăria și să aibă grijă de bătrânețile văduvei. A dăruit
totul, a dăruit casă, pământ, vite, dar ceva a rămas, a rămas
trăistoiul cu cărțile aduse ultima dată și care nu au mai fost
scoase de acolo.
Uneori, în zile triste, pradă unor amintiri, nevasta cititorului
avea nevoie de un prieten pe care să-și sprijine tâmpla, piatra
era rece, copacul fusese doborât de noii proprietari, era și
putred, încăperile casei aveau și alte mirosuri decât cele de
altădată, așa că folosea traista cu cărți, o cuprindea că brațele,
rezema fruntea, uneori se întâmpla să cadă câte o lacrimă, care
străbătând țesătura aspră, să ajungă acolo unde personajele
cărților puteau înțelege aproape totul.

Toamnă târzie

Aveam cândva un univers

O, câtă bogăție,
Și chiar știam un magic vers
În care tot putea să fie.

224
A venit cumva o toamnă
Cu vânt rece și hain
Și a spulberat verdeața
Din ceea ce părea deplin.

Bate-acum iarna la poartă,

Norii grei aduc zăpezi,
Nu te voi vedea de sloată,
Și nici tu n-o să mă vezi.

Pe sub munții de zăpadă

Amândoi vom cântări,
Fiecare o să vadă
Ce era și ce va fi,

Cântări-vom gând cu gând,

Amintire cu-amintire,
Poate-n râs, poate plângând,
Într-a iernii viscolire.

Vorbe

Să nu ne-ascundem după mari cuvinte

Găsite-n pagini reci de dicționar,
Iubirea e ceva fierbinte
Și nu suportă vorbe în zadar.

E trist când nu-ți găsesc făptura

Deși te caut și mereu te sper,
Ce ar putea să spună gura
În șoaptele cu care ție azi te cer?

Peste ce-a fost uitarea vine

Și nu mai știu să te găsesc
Când gestul țintă nu mai are
225
 Și vorbele se risipesc.

Luminița Ignea

Născută la 25 iulie 1969 la Târgu Neamț.

Studii: Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării
din cadrul Universității Ștefan cel Mare din Suceava.
Ocupație: bibliotecar la Biblioteca municipală
Câmpulung Moldovenesc.

Debut cu versuri în revista Ateneu, 1983, cu haiku în revista Surâsul Bucovinei,

2015 și cu proză în Vatra Veche, 2017.
Apariții editoriale: Muguri de lumină (haiku), Editura PIM, 2018 și Contra-timp
(versuri), Editura PIM, 2018., Agăița (proză), Editura PIM, 2019
Membră a cenaclului Nectarie din Vama și secretar de redacție la revista
Surâsul Bucovinei, membră a Cenaclului Țara de sus Câmpulung Moldovenesc
Apariții în ziare și reviste cu poezie, proză scurtă, haiku, cronici literare: Crai
Nou, Surâsul Bucovinei, Însemnări Bucovinene, Vatra Veche, CONTA, Logos și
Agape, eCreator, Dor de dor, BookLook, Steaua Nordului., OltArt.
Apariții în antologii: Dansul cocorilor, Editura PIM, Iași, 2016, Pană de cocor,
Editura PIM, 2016, Numărând cocorii, Editura PIM, 2017, Puf de păpădie,
Editura PIM, 2017, Umor fără frontiere…la Vamă, Editura PIM, 2016, Treptele
prieteniei. Antologie de poezie, Editura PIM. 2018, Prispa cu greieri, Editura
PIM, 2019.

Tanda și Manda
Au crescut și au îmbătrânit împreună. Tot satul le știe
de „Fetele”. Ele însele nu-și spun pe nume, nu și-au spus
niciodată. Se cheamă, se ceartă și se alintă cu „Fato!”. Și nu că
sunt fițoase, așa au apucat de la părinți. Așa li s-a spus acasă,
226
la școală și oriunde ar fi mers împreună, chiar și separat.
Născute la un an distanță una de alta, Oara și Rina au fost date
deodată la grădiniță și în clasa întâi. Un câștig pentru părinții
istoviți de muncă, care nu erau nevoiți să supravegheze două
rânduri de teme și pentru profesorii care nu se mai oboseau să
le corecteze pe amândouă. Pentru că Fetele se supravegheau
una pe alta și se corectau acerb. Poate că dura mai mult o
temă, dacă luai în calcul și gâlceava lor dar, când era gata, nu
mai era nimic de corectat. Memoria lor complementară făcea
ca niciuna să nu uite esențialul, iar amăntele, se iveau chiar și
din imaginație, acolo unde mergea. Și slavă Domnului, de asta
nu duceau lipsă niciuna și, deși perspectivele asupra unui fapt
nu coincideau niciodată, puse împreună, din variantele lor
ieșea ceva măreț, uneori chiar credibil. Cum a fost atunci când,
la tema de la istorie, Ecaterina cea Mare a fost căsătorită cu
Napoleon de către Irina, cea mai mare dintre surori. Ea purta
numele mamei și i se părea normal ca o femeie voinică și
hotărâtă să nu accepte alături decât un geniu politic și militar
care, dacă nu reușea să le domolească cu diplomația și
înțelepciunea sa, le aplica câte o corecție care le făcea
inofensive pe toate, măcar pentru câteva zile. Mioara, copiind
sârguincios de la sora ei, pentru că deși ea era cea „bună” la
istorie, de data asta nu s-a mai străduit să învețe, doar se
apropia balul și erau atâtea de făcut: rochia, pantofii, părul,
alegerea partenerului , a sesizat eroarea, dar fiindu-i prea lene
să taie tot și să gândească singură subiectul, a precizat într-o
paranteză: „deși nu au trăit în același secol”, îndemnându-și
sora să facă același lucru.
„Fetele”, îmbrăcate de mama lor nu chiar identic, dar
destul de asemănător, se deosebeau ca ziua de noapte, diferite
în toate, de la statură, încă din gimnaziu cea mică depășind-o
227
cu un cap pe cea mare, până la ținută și expresie. Oara, înăltuță
și suplă, vădea încă din adolescență o grație dublată de
afectare și, cu o voce tărăgănată intenționat, menită să atragă
și să păstreze vie atenția oricui, își sublinia seriozitatea și
erudiția, asezonându-și replicile cu citate aproximative din
celebrități de care nu auzise nimeni. Soră-sa râdea în sinea ei,
știind că în spatele nonșalanței afișate stăteau zeci de ore de
mișcări și expresii studiate în fața oglinzii, maimuțăreli, cum
le spunea ea, însă niciodată nu a ironizat-o în fața străinilor
sau a familiei. Dacă Oara era regina balului chiar și pe terenul
de sport, Rina, un bondoc de fată pistruiată și cu părul mereu
ciufulit, tot a Gravoche arăta și în cele mai solemne momente.
Îi mitralia cu cascade de râs și în orice întâmplare găsea ceva
amuzant. De aceea aveau grijă să o „uite” acasă când mergeau
în vizită la rude mai simandicoase, ceea ce ei îi convenea de
minune. Distracția ei preferată era să „pună casa cu fundul în
sus”, cum spunea mama, de fapt nu făcea decât să schimbe
locul obiectelor personale ale fiecărui membru al familiei, un
joc de-a v-ați ascunsa cu lucrurile. Îi privea cum se necăjesc
căutându-le și întrebându-se unii pe alți: nu mi-ai văzut
papucii de casă, peria de păr, aparatul de ras, etc. „Ce familie
dezordonată!”, le striga printre hohote de râs, făcundu-i să
arunce după ea cu orice aveau la îndemână. Numai de
bucătăria mamei nu cuteza să se atingă, era vai și amar dacă
nu erau toate la locul lor, după o ordine bine și definitiv
stabilită. O singură dată a îndrăznit să ascundă sita și când
mama a pus întrebarea, i-a răspuns obraznic: „e la cumătra!”.
„Ei, atunci cumătra să vă facă mălai diseară” a răbufnit mama
și în sâmbăta aceea au rămas fără alivancă.
Crescând însă Fetele, s-a pus problema alegerii unei
profesii, a unui liceu cât mai bun și mai potrivit fiecăreia
228
dintre ele. Cu Oara a fost ușor de hotărât, căci pe atunci
părinții hotărau viitorul copiilor și, de cele mai multe ori, o
făceau bine. Fata era înzestrată cu nenumărate talente, cânta
dumnezeiește, desena acceptabil, dansa și recita frumos.
„Învățătoare te faci, doar nu vrei să fii actriță de cinema”, i-au
spus. Și, deși alternativa i se părea infinit mai atrăgătoare,
Oara a acceptat bucuroasă oferta părinților. „În fond și la urma
urmei trebuie să încep de undeva”, își zicea în sinea ei, nici
Stela Popescu nu s-a născut pe scenă, numai să scap din sat ș-
apoi, a mea e lumea largă!”
Cu Rina însă trebuia chibzuit mai bine, ea se visa
medic veterinar sau antrenoare de fotbal, variante total
„nerealiste”. „Mai bine merg la o școală profesională, să trag
la șaibă, decât să fiu obligată să tocesc niște materii care nu
îmi plac!”, le spunea. Și părinții, după nenumărate nopți albe
în care au întors „problema” pe toate părțile, i-au transmis pe
cel mai calm, dar hotărât ton: „Vei face liceul aici, în comună,
pe urmă om mai vedea noi, baremi un tehnician agricol să
ajungi, că tot îți place ție să bați câmpii cât e ziulica de lungă.
Măcar n-o să dai cu sapa la Colectiv ca noi, ăștia bătrâni.”
Odată cu toamna, Oara, orășeanca, cum o lua acum în
răspăr sora mai mare, s-a instalat la internatul liceului
pedagogic, de unde se întorcea sâmbăta cu obiceiuri, dar și cu
pretenții noi. Geaca ponosită i-a lăsat-o soră-si, că tot îi era
scurtă la mâneci, ea avea nevoie de un pardesiu nou. Și de
ghetuțe, și de o poșetă, ba chiar și un parfum, să miroase și ea
ca fetele de liceu. Sarafanul de uniformă nu-l putea purta,
trebuia dus neapărat la tanti Veta, la ajustat, „Nu vezi, dragă,
că parcă sunt îmbrăcată cu-n sac? Trebuie cambrat și scurtat,
nu mai lung de jumătatea genunchiului, nu mă face să-l prind
cu bolduri, că îmi agăț ciorapii și costă o avere!” Toate costau
229
o avere, dar ce nu face o mamă pentru comoara ei? Numai că
banii nu erau fără măsură în casa lor. Și o măsură destul de
scurtă, de altfel, mai scurtă chiar decât sarafanele Oarei. Și
atunci de unde să acoperi? De la Rina care, mergând pe jos cei
doi kilometri până la școală nu avea nevoie de pantofi cu toc,
iar în zilele când avea „sportul” putea foarte bine să poarte
doar trening și teniși, măcar cât timp vremea o permitea. Nu
era ea omul care să facă mofturi, ba era chiar mândră de sora
ei care, tot mai frumoasă și mai elegantă pe timp ce trecea,
făcea lumea din sat să se oprească în drum și să o privească
lung, unii cu admirație, alții cu răutăcioasă invidie. „Aveți
grijă cum vă purtați ea, țațelor”, le spunea tinerilor care mai
aruncau în spatele Oarei vorbe de zeflemea, „că o să vă educe
copiii peste ceva vreme și o să le povestească ce pui de lele ați
fost!”
Încă de prin clasa a zecea, Oara a început să nu mai vină
sâmbătă de sâmbătă pe acasă. Ba o reuniune, ba o aniversare,
ba cu tezele. „Știi, mami scump, și pregătirea pentru treaptă
cât timp îmi cere? Nu îmi permit să mai pierd vremea prin
autobuze. Însă vă rog eu mult de tot, încercați să mobilați și
voi casa cea mare cu ceva mai modern, vreau să am camera
mea de acum, nu pot împărți patul cu soru-mea la nesfârșit și
nici n-o să dorm pe laița bunicii!” Cu doi porci bine îngrășați,
un vițel și restul în rate, s-a rezolvat problema intimității
viitoarei învățătoare care, din acel moment a început să aducă
acasă mai întâi o colegă, pe urmă mai multe, grupuri tot mai
numeroase și mai pestrițe, printre care și câțiva „tovarăși”,
„cuminți, cei mai serioși din tot orașul, tăticule!”, dar care
adorau țuica de prune și vișinata și fumau pe rupte prin dosul
șurii, de le dădeau coșmaruri „bătrânilor”. „Acum e timpul lor,
să-și trăiască tinerețea, că după ce vor avea copii și serviciu, s-
230
or speti muncind”, spunea mama înduioșată, deși amândoi
aveau o vagă bănuială că „tinerilor din ziua de azi”, numai la
familie și la carieră nu le stătea mintea.
S-a întâmplat ca Ionică, băiatul din vecini, îndrăgostit
de mic copil de Oara, și în același timp cel mai bun prieten al
Rinei, să-și serbeze majoratul și, cu ceva timp mai înainte a
făcut invitația „oficială” celor două surori. „Știu și eu, Ionică?,
se alintă Oara, sunt așa prinsă în perioada asta! O să văd ce pot
face. Uite, pentru tine, las totul și încerc să ajung, dar să știi că
nu vin cu mâna goală!” Și s-a ținut de cuvânt. A adus cu ea un
băiat de la oraș, cu părul ceva mai lung decât cereau canoanele
vremii, cu geacă de blugi și ochelari de soare proptiți în vârful
capului și cu un Kent în colțul gurii, pe care tot întârzia să-l
aprindă: „Economie, tovarăși, că n-am decât un pachet și acela
început”, ține să precizeze privind cu subînțeles către
pofticioși. „Sandi”, l-a prezentat scurt, Oara, „responsabil cu
muzica”. Și-n timp ce musafirul își instala Kashtan-ul, Oara
ciripea veselă și se plimba printre grupurile de tineri,
acaparând toată atenția. Rina suferea într-un colț fiindcă Ionică
o sorbea din ochi pe „orășeancă”, uitându-și datoria de
amfitrion, dar și pe cea pe care, cu doar o seară înainte, o
numise „invitata mea de onoare”. „Hello, găzdoi! Vezi că
plânge masa”, încerca ea să-l aducă cu picioarele pe pământ,
golind pahar după pahar din lichiorul aromat, dar atât de
înșelător. „Vezi că-i dulce și te duce”, încerca să o tempereze
Ionică, însă îi umplea mereu paharul la loc, fără să-și
dezlipească ochii de pe Oara care se unduia pe ringul
improvizat în brațele D.J.-ului. Când a simțit că pereții au
început să se învârtă cu ea, s-a strecurat ținându-se de ei până
în camera de la drum, cea cu perdele veșnic lăsate, ca nu
cumva soarele să decoloreze mobila și covorul. A trezit-o din
231
vis țipătul surorii sale, care o săgeta cu priviri înveninate și
vorbe grele de ocară: „De astea îmi ești, matracuco! Rățușcă
urâtă și șleampătă! Trădătoareo! Să-mi furi tu marea iubire,
bărbatul vieții mele?!!” Abia atunci și-a dat seama Rina că nu
era singură în pat. Și că era pe jumătate dezbrăcată, cu părul în
neorânduială, iar alături Sandi, orășeanul își fuma, în sfârșit,
Kentul. Sub ea, o mică pată roșie, a dezmeticit-o total.
În „sufragerie” se creaseră deja două tabere, fetele stăteau
ciorchine în jurul Oarei, încercând să o descoase despre cele
petrecute „aproape sub ochii ei”, în timp ce băieții, roată pe
lângă D.J.-iul care-și strângea tacticos sculele: „Și zi așa, frate,
ai încurcat surorile? Și care e mai bună, cea mare sau cea
mică?” „De, ce să vă spun? Cea mică oricum nu mai era
„mare”, așa că mi-am zis să mai fac o-ncercare. Cum e Tanda-
i și Manda!”, răspunde acesta râzând mânzește. O tăcere grea
s-a lăsat atunci în încăpere și, ca la comandă, amândouă fetele
au sărit pe el. Cu greu l-a scos Ionică din mâinile lor și pe
portița din dos, să-i fie mai scurt drumul către șosea.
Timpul a trecut, incidentul a fost dat uitării fiindcă, oricât
de mică ar fi o comunitate, oamenii ei sunt harnici în a
produce evenimente de natură să alimenteze moara neferecată
a lumii. Supranumele fetelor însă a rămas, din Tanda și Manda
nu le-a mai scos nimeni până la moartea lor.
Rina s-a măritat cu Ionică, mutându-se la numai două case
de cea părintească. „La urma urmei, ai fost mireasă în patul
meu, n-o să ne oprească un mic amănunt să fim fericiți”, a
convins-o el. Și ar fi fost, până la adânci bătrânețe, căci aveau
gospodărie frumoasă, doi copii ca doi îngeri, el era tractorist,
ea își vedea de munca câmpului, cum glumea singură despre
profesia de tehnician agricol. De fapt umbla cu șareta C.A. P.
-ului pe tarlalele din jurul satului, să se asigure că toți
232
colectiviștii și-au lucrat la timp și corespunzător „porția”.
Însă Oara, care la absolvirea liceului primise repartiție
într-o comună îndepărtată și locuia cu chirie la Casa
Agronomului, a reușit, după îndelungi insistențe la
inspectoratul școlar să se întoarcă acasă. Căci, așa cum
susținea, bieții săi părinți, se prăpădeau în singurătate și fără
sprijin. Și cum Oara, o frumusețe de femeie de acum, nu mai
prididea cu planurile de lecții și corectatul lucrărilor și al
caietelor „minunaților ei copii”, cei mai deștepți și cei mai
silitori din toată școala, acordarea acestui sprijin îi revenea lui
Ionică, care nu se lăsa mult rugat. Nici nu prea îi mai dădea
inima ghes să stea pe acasă, de la „țarnă” mergea direct la
socri, ba să repare un gard, ba să dea o coasă, ba să rânească la
vaci, până Rina a pus piciorul în prag: „Ionică, dragule, n-ar fi
mai simplu să ne ducem cu toții la mama? Dacă tu acolo
muncești, acolo mănânci, acolo îți petreci serile, ce rost are să
mai vii acasă numai pentru somn? Ne luăm calabalâcul și ne
mutăm la ei, să fim o familie mare și fericită, ca ăia din Utah,
eventual?” A prins Ionică ideea, că nu era prost, și a încercat
să o mai rărească cu „sprijinul” dar, bărbat tânăr era și îl trăgea
ața tot spre casa socrilor. Și acolo și-a găsit și sfârșitul, în timp
ce curăța fântâna, ghizdurile, șubrezite de vreme s-au prăbușit
peste el, îngropându-l de viu la peste douăzeci de metri sub
pământ.
De când au ieșit la pensie, Fetele se înțeleg mai bine
decât oricând. S-au mutat din nou împreună în casa
părintească, pentru a face economie la lemne și la curent, spun
ele, dar și pentru că feciorul Rinei s-a însurat, a lărgit casa și
umplut-o de copii și nepoți, iar ea, sleită de „munca
câmpului”, are nervii zdruncinați și la urma urmelor, „cine-i
are să și-i crească”, cum îi place să se exprime. Dar timpul
233
trebuie umplut cu ceva, iar ele, fete fine, cu educație, nu pot
sta cu babele pe șanț la bârfe și atunci, când se plictisesc de
telenovele și de romane ieftine cumpărate cu traista de la
anticariatul din târg, încep să-și organizeze una alteia farse și,
împreună, rudelor și vecinilor. Numai că și aceștia au cam
început să se prindă și nu le mai „mușcă nada”, dând a
lehamite din umeri: „Tanda și Manda, ce să le faci? Așa-s
fetele noastre, cam năzdrăvane!”
Gândindu-se ele bine, mai întâi pe rând, pe urmă
împreună că „se apropie vremea” și că „nu mai e mult până
departe”, s-au hotărât să meargă la cumpărături serioase, la
oraș. Au tocmit o mașină, au plecat devreme, că „cine se
scoală de dimineață, departe ajunge” și nu s-au oprit până la
magazinul de pompe funebre de unde, negociind la sânge, au
cumpărat cam toate cele necesare unei înmormântări. Nu, nu
pentru două, e prea mult pentru bietele lor economii, dar vor
mai strânge și vor reveni.
Ajunse la domiciliu, au descărcat tot, au așezat sicriul
frumos împodobit pe masa din casa cea mare și au început să-l
privească cu admirație. „Sper să fie al meu”, lăcrimează
înduioșată Oara. „Ce minunăție de nuanță de lemn, ce satin
moale, ce perniță frumoasă, ce broderie pe pânza asta! Știi
ceva, Fato, eu vreau să văd cum îmi stă în el!” „Dar ești
teribilă, Fată! Cum să te vezi, dacă stai întinsă îl el? Știi ceva,
îmbracă-te repede cu ceva frumos, că eu dau fuga după Lefter,
fotograful. O să ne pozăm pe rând întinse în sicriu și așa vom
ști cum ne șade moarte. Aranjăm noi totul, să nu ajungem de
râsul satului!” „Și cum, mă rog, o să-l convingi să facă una ca
asta?” „Las pe mine, că îl conving!” Și Rina, care nu mai
plânsese de la moartea lui Ionică, își pune o basma neagră pe
234
cap, ia o figură de mare jale și pleacă după fotograf. Nici nu a
fost nevoie să meargă până la el acasă, l-a găsit la bufet, nici
prea aghezmuit, dar nici treaz cu totul și, fără multă vorbă l-a
făcut să o însoțească, că nu era nea Lefter omul care să refuze
un „ciubuc”. Pătruns de solemnitatea momentului, întră în
penumbra camerei, se descoperă și începe printre cruci și
suspine să-și pregătească obiectivul. „Cam slabă lumina aici,
coană Rino, aprinde și matale niște lumânări măcar.” Și Rina
se execută, mută sfeșnicul la capul „moartei”, înfige în el o
lumânare, abținându-se cu greu să nu izbucnească în râs.
Privind însă spre soră-sa, scoate un țipăt: cu fața lungă și
palidă, cu mâinile încleștate la piept, Oara îți ținea respirația și
reglându-și-o după țăcănitul aparatului, reușea să creeze o
scenă de un realism sinistru. În timp ce fotograful se învârtea
în jurul coșciugului, încercând să prindă toate unghiurile
posibile, lumina lumânării tremura odată cu toată ființa Rinei
care, după câteva cadre, nu mai rezistă și strigă la soră-sa:
„ Gata, Fată, ajunge, e rândul meu, ține lumânarea că merg să
mă aranjez!”. Și, în timp ce Oara se ridică în șezut în sicriu,
Lefter se precipită pe ușă și o rupe la sănătoasa. Nici el nu știe
cât a alergat pe ulițele satului dar, când a intrat pe ușa
bufetului cu figura răvășită și cu părul vâlvoi, atâta a mai reuși
să îngaime, prăbușit pe un scaun: „Trăiește! Nu-i moartă,
trăiește!”. „Cine bre, nea Lefter, cine trăiește?” îl întreabă
unul. „Tanda! Sau Manda? Nu știu care a murit, dar trăiește!
„Știm, nene, știm că trăiesc, da pe matale cu ce te-au servit?
Că văd că-ți atârnă și hainele și filmul din aparat!”, hohotesc
mușterii, în timp ce omul îi privește buimac. „Trăiesc, nu
auziți? Și Tanda și Manda trăiesc! Lua-le-ar dracu pe
amândouă!”

235
jertfa continuă

zicea legământul
că tot născutul din femeie
sortit e să fie neamului său
spre izbăvire,
pe cenușa visului său
să se ridice o lume.

în realitate, însă,
doar conștiința tatălui
a fost salvată,
Isaac își poartă și azi în spate
legătura de vreascuri,
ochii săi încă tresar
în luciul jungherului,
sub zâmbetul încrezător,
e nesecatul potir de lacrimi.

sămânța lui poartă prin veacuri

stigmatul morții.

memoria saecularis

bibliotecarul este un animal fantastic,

un soi de inorog
despre care lumea știe că viețuiește
într-o pădure fermecată
numită bibliotecă,
236
dar cine se mai încumetă astăzi
să calce-n pădure,
sunt acolo hățișuri
de nepătruns,
mirosul jilav de mucava
a alungat culegătorii de vise,
să mergem la circ
unde o contorsionistă
se împerechează cu-n șarpe,
să mergem la zoo unde maimuțele
imită gesturile noastre obscene,
să stăm mai bine acasă
și să construim păduri virtuale,
în timpul acesta
braconierul hăituiește
ultima licornă,
niște țapinari inocenți
își sculptează statui
în trupul pădurii,
iar bagheta unui iluzionist obscur
stinge lumina.

morfologie

noi ne-am iubit la timpul imperfect,

făcându-ne culcuș în spuza clipei,
ni se-mplântase-n carne tragicul afect
ce noaptea ne ținea zălog risipei.

tu mă iubeai la timpul infinit,

acolo unde aștri se cunună,
237
cu-aceleași buze care m-au rănit,
punându-se pecete pe minciună.

eu te iubeam în mod imperativ,

cu-aceiași ochi care-ți vânau greșeala
și căutam avidă un motiv,
care să-mi toarne-n forme bănuiala.

azi nu ne mai gândim la viitor,

îl dăm pe tot pe-o clipă împreună,
căci nouă timpul ne-a rămas dator,
iar viața asta nu-i decât arvună.

ne mai visăm arar adolescenți,

adjudecând speranța conjugării,
e modul nostru de-a ne fi prezenți,
acum, în ceasul trist al destrămării.

aceleași buze care m-au rănit,

punându-se pecete pe minciună

omul-pubelă

o dată pe săptămână,
pubelele ies pe la porți și,
în așteptarea mașinii de salubrizare,
mai schimbă o impresie,
mai schimbă o vorbă,
mai schimbă o duhoare,
e prilejul lor de a se împăuna
cu ceea ce le face diferite
238
când surplusul de personalitate
al stăpânilor dă pe dinafară,
când pisicile vagaboande
le răscolesc măruntaiele,
plecând, de cele mai multe ori,
mulțumite.

la poarta poetului,
ocolit de gunoieri
pentru că,
aparent, e mereu gol,
un tombron doldora de iluzii,
își ține capacul închis
peste tristețea
lumii întregi.

poeții nu mor
se dedică memoriei poetului GEORGE BODEA

poeții nu mor, ei merg sa se culce

toamna devreme, pe-o obcină dulce,
la umbra cuvântului răstignit peste fire,
obosiți prematur de atâta jertfire.

sunt troițe poeții, la răspântii de gând,

în tumultul lumesc tot mai slab pâlpâind,
fântâni pângărite de buze rapace,
căpriori ce zvâcnesc către țancuri de pace.

poeții nu pot niciodată să tacă,

239
la crepuscul renasc ne`ncetat și îmbracă
voievodelele straie de lină lumină.
poeții nu mor, ei se duc să devină.

răpirea din serai

am vocația claustrării,
viețuiesc virtual
instalată comod
într-o tăcere cu baldachin,
din borangicul gândului
îmi crește o aripă încarnată 
în suflet;

luxuriantul pustiu al zilei

mă prinde într-o mreajă lascivă
în care mă usuc
fără zbatere
îngânând recviemuri;
nimeni nu mă iubește îndeajuns 
ca să mă salveze de mine.

sona sonata

ceasul din turn scrâșnește metalic,

nebunul orașului se uită fix la el și face
tic-tac, tic-tac,
se uită la mașinile silențioase
ce curg pe șosea
și face ti-ti, vrum-vrum, ti-ti,

240
se uită la porumbeii rotunzi din piața centrală,
la oamenii cenușii și grăbiți,
la muștele lipite pe hărtia cleioasă din birt,
alelei-alelei, iu-hu,
încearcă el să restabilească
ordinea sonoră a lumii,
dar tăcerea se lățește peste noi
ca o umbră.

fiecăruia ni s-a dat la naștere

o felie de nebunie,
ceea ce nu se consumă,
se redistribuie.

poeme haiku

știri incendiare
pe toate canalele -
plita tot rece

cicoarea-n floare -
ochii umezi ai maicii
tot mai spălăciți

la ultimul bal -
săltată cu frunzele
o buburuză

plimbare în doi –
şi mai calde mâinile
241
fără mănuşi

măr fără roade -

o vântoasă scutură
luna de pe ram

neaua mieilor -
copilul prinde fulgi cu
plasa de fluturi

berzele-ntoarse -
lângă casa cea veche
chirpici la uscat

ceaiul răcit -
mai ridate pe ceașcă
urmele de ruj 

ziua recoltei -
cântecul unui greier
umple hambarul

bătrână la geam -
prin ramurile goale
lumină rece 

spre satul natal -

de negăsit cărarea
printre mărăcini

muguri noi pe ram -

242
cârja din lemn de cireș
plină de noduri

neaua mieilor -
în ograda bunicilor 
o minge uitată 
piatra răcită -
prin tuburile orgii
tânguiri de vânt
fiii departe -
pierdută în bălării
masa de picnic

bobul sub brazdă -

bătrânii din cătune
schimbă salteaua

scaieți în floare -
stăpânul pârloagei nu
ridică un pai

plugul ruginit -
țăranu-și suie mânzul
pe OLX

ajun solitar -
clinchetul linguriței
în ceașca de ceai

lotcile la mal -
243
sub zăpada mieilor
verzi și uscate

candelă stinsă -
la crucea ostașului
magnolii albe

cerul înnorat -
curcubeu îndesat în
coșul cu frezii
noapte geroasă -
în urma patinelor
cioburi de lună

acuarelă -
coloritul daliei
topit sub brumă

câmp cu cicoare -
linia orizontului
neînsemnată

244
Ioan Popoiu

Născut în 14. 09. 1952, în localitatea Şiviţa, judeţul Galaţi.

Studii : Liceul de filologie – istorie, Galaţi, 1971
Facultatea de istorie - filosofie, Iaşi, 1976
Facultatea de teologie „Andrei Şaguna“, Sibiu, 2003.
Activitatea profesională:
muzeograf la Muzeul „Ţării Făgăraşului“, din Făgăraş (Braşov), 1976 -
1994
profesor la Liceul industrial Făgăraş, Liceul „Dragoş Vodă“ Câmpulung
Moldovenesc, Şcoala nr. 4 Vatra Dornei, (1994 - 2010)
Activitatea social-culturală: debut publicistic în revista „Opinia
studenţească“ a Universităţii „Al. I. Cuza“ Iaşi, în 1975, cu un articol
despre Lucreţiu Pătrăşcanu.
După absolvirea facultăţii, am început să scriu poeme şi am
participat la şedinţele cenaclului literar al revistei „Astra“ Braşov.
Am susţinut numeroase conferinţe istorice, am participat la
simpozioane şi sesiuni de comunicări. În 1985, am publicat, împreună
cu colegii mei, un Istoric al Țării Făgărașului, apărut la Brașov.
"Istoric al Ţării Făgăraşului", apărut la Braşov.
Pe plan literar, am continuat să scriu, am expediat grupaje de poeme lui
Mircea Dinescu la „România literară“ şi lui Cezar Ivănescu la „Luceafărul“,
publicate în paginile celor două reviste. Însă consider că adevăratul debut a fost
grupajul de poeme publicat în revista „Convorbiri literare“ la Iaşi, în 1987, la
recomandarea lui Corneliu Sturzu şi Horia Zilieru.
Un impact deosebit şi un efect stimulativ au avut asupra mea întâlnirea cu
filosoful Constantin Noica, în februarie 1986, la Păltiniş (Sibiu).
În 1989, în anul Eminescu, l-am întâlnit şi l-am însoţit pe poetul Ioan
Alexandru în cadrul unor recitaluri publice din zona Făgăraşului.
După 1989, în noile condiţii, am reluat activitatea publicistică şi, împreună
cu un fost deţinut politic şi un avocat, am editat primul ziar din Făgăraş,
„Veghea “, în mai 1990, unde am publicat eseuri morale, inspirate din opera lui
Mircea Eliade (exemplu : "Pe calea Damascului").
Pe plan social – politic, implicat în viaţa cetăţii, am fost cofondator al
„Alianţei Civice“ – Braşov, şi am candidat ca deputat pe listele „Uniunii
Democrat - Creştine“ din judeţul Braşov, la alegerile din 1990, apoi ca senator
pe listele „Mişcării pentru România“, din judeţul Galaţi, la alegerile din 1992.

245
 Pe plan profesional, ca muzeograf, am publicat (în colaborare) o
monografie a Făgăraşului, Făgăraş 700.1291-1991, Bucureşti, Editura Arta
Grafică, 1991, 150 pagini, cu o prefaţă de Octavian Paler.

În 1997, am fost într-un pelerinaj la Medjugorje (Bosnia), şi sub,

impresia acestei experienţe, în 1998 am intrat la Facultatea de teologie din Sibiu,
secţia pastorală.

Am publicat, între anii 1999-2000, grupaje de poeme în revistele

Euphorion din Sibiu și Astra din Brașov, la recomandarea lui Justin Panța și A.I.
Brumaru. În anul 2003 am absolvit Facultatea de Teologie Andrei Șaguna de
la Sibiu.

Bibliografie: Vifor eretic, poeme, Iași, 2008; Statele din sud-estul Europei
(1804-1999), Câmpulung Moldovenesc, Ed. Biblioteca miorița, 2010; Românii
în mileniul migrațiilor (245-1247), Suceava, Ed. George Tofan, 2012, apoi
ediția a II-a, Iași, Ed. Junimea, 2015; Statele medievale românești (1386-1714),
Iași, Ed. Junimea, 2016; Statele din sud-estul Europei (1804-1999) ed. a II-a,
București, Ed. Pro Universitaria, 2017;

În 2017-2018, am fost prezent cu grupaje poetice şi eseuri, în mai multe

antologii: ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni”, la editura
Singur, din Targovişte, urmate de alte trei antologii în cadrul grupului
literar Ecreator, din Baia Mare.
Poeme, eseuri şi articole, am publicat în revista On-line
,,Logos şi Agape”, din Timişoara, în revista ,,Cetatea lui Bucur”, din
Bucureşti, în publicaţia ,,Climate literare”, din Târgovişte în revista ,,Mioriţa”,
din SUA, în revista ASRQ (Canada), în ,,Confluenţe literare” din Sydney
(Australia).
În sfârşit, în noiembrie 2018, la editura Pro Universitaria, a apărut lucrarea
,,Intemeierea României (1859-1918)”, urmată de o lansare la
Universitatea
,,Ştefan cel Mare”, din Suceava, şi la Colegiul ,,Dragoş Vodă”, din
Câmpulung, şi de o prezentare în ,,Crai nou”, din Suceava, în ianuarie 2019.

Eminescu

,,A vorbi despre Poet este ca şi când ai striga într-o peşteră

vastă, nu pot sunetele să ajungă până la el” (Tudor Arghezi).
Cel care se exprima astfel despre Eminescu voia să sugereze
imposibilitatea de a-l cuprinde în cuvinte, pentru a-l defini. În
scrisoarea către Constantin Noica, din 5 martie 1970, Emil
246
Cioran se exprima astfel: ,,...nu încetez să mă mir că a putut să
apară printre noi; fără Eminescu, neamul nostru ar fi
neînsemnat şi aproape de dispreţuit...”.
Imaginea sa în fiinţa noastră se identifică pentru totdeauna cu
aceea a Luceafărului, străbătător de spaţii şi timpuri, cu
chipul ,,nemuritor” al lui Hyperion... S-a vorbit despre
Eminescu ca despre un geniu, termen asociat şi cu numele
altor mari poeţi ai lumii, Dante, Shakespeare, Goethe. Credem
că un termen mai inspirat, mai adevărat pentru a-l caracteriza,
ar fi acela de poet vizionar. Vizionarismul său transpare din
marile sale poeme, din elevaţia sa intelectuală, din formaţia sa
spiriuală, filosofică. Tânărul student de la Viena şi Berlin era
pasionat de filosofia orientală, de Confucius, Zoroastru, de
soteriologia lui Budha, de mistica evreiască, de Cabala,
Ghemara, de cursul de limbă sanscrită, pentru a citi pe
Kalidasa, de cosmogonia indică. Putem concluziona că
iniţierea lui Eminescu în filosofia şi spiritualitatea vechii Indii
era lungă şi organizată. Ajuns în marile biblioteci, studentul
pasionat descoperă o ,,terra incognita”!
Prietenul său, Teodor Stefanelli scria uimit: ,,Uneori era atât
de adâncit în lucru, că scria până foarte târziu noaptea şi
atuncea nici nu mergea seara la cină...Când nu scria, cetia
foarte mult tot felul de cărţi...Iacob Negruzzi, directorul
Convorbirilor literare, îi dăruise lui Eminescu operele lui
Schopenhauer şi ele ocupau locul de cinste pe masa poetului.
Dar nu se mărginea numai la cetirea operelor originale ale
scriitorilor germani, ci cetia tot felul de cărţi traduse din alte
literaturi în limba germană...Astfel a cetit el mult din literatura
indică şi persană şi când avea cu cine discuta mult despre
aceste literaturi şi mai cu seamă despre principiile religiei
budiste, de care era încântat şi despre care spunea că este cea
mai poetică, mai frumoasă şi mai profundă religie de pe lume.
Cetise şi Ramayana, Mahabharata, apoi Sakuntala din
literatura indică şi frumoasele versuri ale lui Hafis din
literatura persană şi trebuie să-i fi plăcut foarte mult aceste
opere, căci foarte adesea vorbea despre ele...”.
247
 Dragostea faţă de aceşti autori se reflectă în versurile
sale: ,,Din mii de mii de vorbe consistă-a voastră lume,/ Căreia
tot pământul e numai un isvod./Pe care se înalţă pământ şi om
şi cer/ În gând la Kalidasa, pe buza lui Omer..”. Plecând de la
izvoare, Eminescu cunoştea bine religiile Orientului (Indiei),
profunzimea doctrinelor, concepţiile exotice: ,,Astfel şi pasăre
şi om/ Şi soarele şi luna/ Se nasc şi mor în sfantul Brahm (a)/
În care toate-s una...”. Suferinţa proprie l-a apropiat uşor de
budism, iar doctrina Nirvanei, a dispariţiei individuale, a
contopirii cu marele tot l-a cucerit: ,,Ce suflet trist mi-au
dăruit/ Părinţii din părinţi,/ De-au încăput în el/ Atâtea
suferinţi?/ (...) O, valuri ale sfintei mări,/ Luaţi-mă cu voi”!
El a unoscut Vedele, cele mai vechi texte religioase, poemele
literaturii indice, Ramayana, Mahabharata, cartea lui
Zoroastru, magul vechilor perşi, a cărui influenţă o remarcăm
în ,,Sărmanul Dionis”. Apoi, la Berlin, citind Prelegerile de
filosofie a religiei, aparţinând lui Hegel, a cunoscut Tora
(legea veche ebraică), Cabala (tradiţia mistică a Vechiului
Testament), Talmudul (codul ceremonial), teoria şi practica
iudaică, haggada şi ghemara. Poetul avea cunoştinţe solide de
cosmologie, creştină (Geneza) şi vedică (hindusă), un imn din
Rigveda este tradus din germană de poet, iar într-un manusris
al său, el scrie aceste rânduri care vădesc un filosof
profund: ,,Spiritul este ceva absolut, ce se mijloceşte pe sine
din sine, este o autodiferenţiere, o diviziune originară; lumea
este ceea-ce-e-pus de spirit; ea este făcută din neantul său; însă
negativul lumii este afirmativul, creatorul; aşadar, lumea a luat
naştere din plenitudinea absolută a puterii binelui, ea este
creată din neantul său propriu, care este Dumnezeu”.
Poetul cunoştea, deopotrivă, teoria cosmogonică a lui Kant-
Laplace şi textul cosmogonic sanscrit al Imnului Creaţiunii din
Rigveda, iar ceea ce rezultă din acest ,,mixtum compositum”
filosofico-religios este concepţia originală cosmogonică a lui
Eminescu, redată în impecabile forme estetice: ,,La-nceput, pe
când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/Când nu s-ascundea nimica,
deşi tot era ascuns.../ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel
248
nepătruns./ Fu prăpastie ? genune ? Fu noian întins de apă ?
(...) Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Şi în sine
împăcată stăpânea eterna pace!.../ Dar deodat-un punct se
mişcă...cel dintâi şi singur./ Iată-l cum din chaos face mumă,
iară el devine Tatăl.../ Punctu-acela de mişcare, mult mai slab
ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile
lumii.../ De-atunci negura eternă se desface în fâşii,/ De atunci
răsare lumea, lună, soare şi stihii.../ De atunci şi până astăzi
colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări
necunoscute/ Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,/ Sunt
atrase în viaţă de un dor nemărginit...” (Scrisoarea I). Am
redat integral aceste versuri pentru a sublinia profunzimea şi
grandoarea cosmogoniei eminesciene, fără seamăn în literatura
română.
Se află în această sinteză cosmogonică şi acel ,,tohu va bohu”
ab initio (din Geneză), Tatăl, din dogmatica creştină, versurile
identice din Vedele hinduse, ,,punctul mişcător” al lui Kant-
Laplace, desfăşurarea acestuia, conform Spiritului hegelian, şi
creaţia din nimic (creatio ex nihilo). Peste toate însă se află
viziunea originală a cosmogoniei Poetului, redată cu
desăvârşită măiestrie artistică, prin mijlocirea poeziei. Din
timpul srudenţiei la Viena ne-a rămas de la Eminescu
manuscrisul unei povestiri neterminate, intitulată de G.
Călinescu, Un fragment eminescian: Pustnicul, iar de
Perpessicius, Moş Iosif, povestire edificatoare pentru
modalitatea de integrare şi exprimare artistică a unor surse
diverse. Povestirea are drept personaj pe ,,zahastrul (sihastrul)
Iosif”, doritor să-şi limpezească unele taine prin intermediul
unor cărţi vechi, greceşti, dar textul poartă amprenta lui
Leibniz, la care se adaugă şi influenţe din Kant, Schopenhauer
şi Hegel. Sihastrul Iosif este înfăţişat ca un ,,polihistor
considerabil”, cu numeroase cunoştinţe de astronomie, ,,după
el, fiecare atom era centrul lumii întregi, adică a nemărginirei,
şi fiecare sta în legătură cu toate lucrurile lumii”. Pentru prima
dată în literatura noastră, poetul venea cu ipoteza existenţei

249
unor ,,persoane extraterestre”, pe un glob îndepărtat, pe baza
lecturilor astrologice din Paracelsus şi Dimitrie Cantemir.
Pe aceeaşi linie a descifrării tainelor divinităţii se înscrie
,,Rugăciunea unui dac”, (1879): ,,Pe când nu era moarte,
nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu
era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau
toate şi totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul,
lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-
atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i
zeul cărui plecăm a noastre inemi?”. Este acelaşi zeu din
Rigveda (Imnul creaţiunii), tradus de poet: ,,Întâi eşi această
sămânţă a luminii/ Ea singură a lumii stăpână nenăscută/
Pământul, cerul ţine ea cu a ei fiinţă/ Care e zeul cărui noi
jertfă îi aducem?” Poemul ,,Luceafărul” reflectă pregnant
originalitatea cosmogoniei eminesciene, în imagini poetice de
mare frumuseţe şi profunzime, precum această călătorie a lui
Hyperion spre locul unde sălăşluieşte Demiurgul: ,,Creşteau în
cer a lui aripe,/ Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe/
Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele/ Părea un
fulger nentrerupt/ Rătăcitor prin ele./ Şi din a chaosului văi /
Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea dentâi, / Cum
izvorau lumine;/ Cum izvorând îl înconjor/ Ca nişte mări, de-
a-notul.../El zboară, gând purtat de dor,/ Pân piere totul, totul;/
Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte,/Şi
vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte”.
Antropologia eminesciană este la fel originală, liberă de
orice concepte dogmatice, precum în fragmentul ,,Archaeus”,
unde poetul concepe o ,,nemurire panteistă, după care noi,
uniţi cu marele tot, nu am muri nicicând, ci numai ne-am
reîntoarce de unde am pornit”. El continuă: ,,Această nemurire
înlătură personalitatea distinctă a fiecăruia şi responsabilitatea
actelor sale;...fiinţa în om e nemuritoare. E unul şi acelaşi
punctum saliens, care apare în mii de oameni, dezbrăcat de
timp şi spaţiu, întreg şi nedespărţit, care mişcă cojile
(învelişurile existenţiale), le mână una-nspre alta, le părăseşte,
formează altele nouă, pe când carnea zugrăviturelor sale apare
250
ca o materie, ca un Ahasver al formelor, care face o călătorie
ce pare vecinică... În orice om se-ncearcă spiritul Universului,
se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă,
oarecum un nou asalt spre ceruri.” Upanişadele (cele mai
vechi texte filosofice indiene) l-au incitat pe tânărul student
aflat la Berlin, unde el lua note despre ,,spiritul universului,
Brahman, reflectat în nemărginirea sufletului uman, Atman”.
Influenţa acestor texte se resimte în ,,Sărmanul Dionis”:
,,Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure
de ghindă, meditează Dionis, şi infinitul asemene, ca
reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă...Nu e adevărat
că există un trecut- consecutivitatea e în cugetarea noastră-
cauzele fenomenelor, aceleaşi întotdeauna, există şi lucrează
simultan. Să trăiesc în vremea lui Mircea cel Bătrân sau
Alexandru cel Bun este oare absolut imposibil ?”
Viaţa umană, aşa cum o vede poetul, este nefericită,
concepţia sa este marcată de scepticism; să reflectăm la
cuvintele pe care Demiurgul, Părintele veşniciei, le adresează
lui Hyperion: ,,Tu vrei un om să te socoţi, / Cu ei să te
asameni ?/ Dar piară oameni cu toţi,/ S-ar naşte iarăşi oameni./
Ei numai doar durează-n vânt/ Deşerte idealuri/ Când valuri
află un mormânt,/ Răsar în urmă valuri;/ Ei doar au stele cu
noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/
Şi nu cunoaaştem moarte./ Din sânul vecinicului ieri / Trăieşte
azi ce moare,/ Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarăşi
soare;/ Părând pe veci a răsări,/ Din urmă moartea-l paşte,/
Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naşte.”
Învăţătura despre moarte (thanatos) reflectă concepţia sa
existenţială: ,,Moartea succede vieţii, viaţa succede la
moarte, /Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte”
(Epigonii). Într-un manuscris, el nota: ,,Moartea este stingerea
conştiinţei individuale..., nu este decât o frunză din miile de
frunze, în generaţii, pe care arborul lumii le produce cu fiecare
primăvară....” Dar aspiraţia la nemurire rămâne intactă: ,,O,
de ar fi o moarte, fără ca eu să mor, / eu aş cuprinde-o-n braţe
şi aş strânge-o cu dor” (Povestea magului călător în stele).
251
 Ca poet romantic, vizionar, Eminescu a fost frământat până
la zbucium de raporturile fiinţei umane cu o divinitate
necunoscută şi cu neputinţă de definit, dar şi de condiţia
omului într-un univers necunoscut: ,,Dar mai ştii ?...N-auzim
noaptea armonia din pleiade ?/ Ştim de nu trăim pe-o lume ce
pe nesimţite cade ?/ Oceanele-nfinirei o cântare-mi par c-
ascult / Poate că în văi de haos ne-am pierdut de mult...de
mult.”
Aceste notaţii din creaţia poetului par să revele un Eminescu
necunoscut, cu toate acestea, ele nu sunt decât faţa văzută a
icebergului, căci ar trebui să vorbim de fapt despre universul
eminescian, pentru a ne face o idee despre profunzimea şi
vastitatea operei sale, fără egal în literatura română. Şi în acest
fel ne întoarcem la cuvintele de la început ale lui Arghezi:
Eminescu, ,,sfântul prea curat al ghiersului românesc”, nu
poate fi cuprins în cuvinte, oricâte de alese şi numeroase ar fi.

Drumul Damascului

Ne este bine cunoscută întâmplarea de pe drumul

Damascului, zugrăvită în Faptele Apostolilor: pe când
călătorea spre marea cetate siriană, tânărul Saul, care ,,sufla
urgia asupra creştinilor”, este cuprins de ,,o lumină din cer, ca
de fulger, care l-a învăluit deodată” (9, 3-6). Întâmplarea
minunată de pe drumul Damascului, arătarea luminii cereşti,
primirea revelaţiei în Hristos, ,,chemarea lui Saul”, cum este
numită, este începutul transformării tânărului fariseu iudeu în
apostolul Pavel, cel care a adus creştinismul în Europa şi a
răspândit noua învăţătură printre neamuri. Schimbarea sa este
totală: el nu are nicio ezitare să renunţe la învăţătura sa de
fariseu, la patrimoniul religios al neamului său iudeu pentru
,,bogăţia cunoaşterii” lui Hristos. În peregrinările sale, el
ajunge în Grecia, la Atena, Philippi şi Thesalonic, în Spania şi
252
apoi la Roma, unde va sfârşi la bătrâneţe ca martir creştin, în
vremea lui Nero.
Cum se declanşează criza ce duce la transformareua lăuntrică
(metanoia) ? Ce se petrece cu acei căutători ai adevărului ?
Câteva exemple, într-o ordine nu neapărat cronologică, ne vor
ajuta să dăm un răspuns la aceste întrebări, să înţelegem mai
bine.
Tânărul Moise, aflat şi crescut la curtea lui Faraon, este silit
să fugă din Egipt şi se duce în ţara Madian, unde ajunge în
casa preotului Ietro, care avea şapte fete şi cu care se
înrudeşte. Timp de patruzeci de ani, el se mulţumeşte să fie
păstorul oilor socrului său, neîncetând să scruteze
necunoscutul sub soarele neîndurător al deşertului. Şi pe
când ,,păştea oile lui Ietro”, într-o zi ajunge cu turma în pustie
până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Aici i se arată ,,îngerul
Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug, care nu se
mistuia” (Ieşirea, 3, 1-2). În acel loc, Moise are revelaţia
Dumnezeului veşnic, care îi vorbea din rug şi i se descoperă
drept ,,Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşirea, 3, 14).
Putem înţelege oare faptul că Moise a aşteptat vreme de
patruzeci de ani acest moment şi pe când se apropia de 80,
Dumnezeu i se descoperă? Putem întrezări clocotul său
lăuntric în toţi aceşti ani ? Dar acesta n-a fost decât începutul,
i-au mai trebuit alţi patruzeci de ani pentru a-şi duce misiunea
la capăt: să scoată poporul său din Egipt, apoi să-l pregătească
în deşert în vederea cuceririi Canaanului, a Ţării Sfinte, unde
Dumnezeu îi călăuzise pe patriarhii neamului său, în frunte cu
Avraam. După multe împotriviri şi stăruinţe, Moise primeşte
tablele Legii (Cele zece porunci) şi îşi organizează poporul
scos din Egipt ca ,,popor al lui Dumnezeu”, pus deoparte,
pentru împlinirea misiunii sale sfinte. După patruzeci de ani de
la primirea revelaţiei, profetul Moise îşi sfârşea zilele la 120
de ani, într-un loc necunoscut, fără să vadă Canaanul.
În vechea Indie întâlnim o cale aparte de atingere a
desăvârşirii: născut într-un mic regat, prinţul Sakya Muni
primeşte o educaţie aleasă şi atentă, tot ce este rău (boala,
253
bătrâneţea, moartea) este îndepărtat cu grijă din preajma sa, se
căsătoreşte de tânăr (16 ani), cunoscând toate deliciile unei
existenţe princiare şi însuşindu-şi toate cunoştinţele demne de
un fiu regesc. Dar tânărul prinţ, care poseda totul, nu era
mulţumit, iar ceea ce trebuia să se întâmple, se întîmplă.
Părăsind, în taină, în trei rânduri, palatul său, el vede un
bolnav, un bătrân şi un mort, dar şi un ascet cu faţa senină,
înţelege că existenţa înseamnă suferinţă şi că i se ascunde
adevărul. Prinţul este hotărât să schimbe aceste lucruri şi să
descopere legile unei existenţe fără suferinţă.
Pe când avea 27 de ani, el părăseşte palatul noaptea pe
ascuns (,,marea plecare”, după tradiţia budistă), îşi taie părul
lung, îşi abandonează veşmintele scumpe şi, ca simplu ascet
rătăcitor, îşi începe peregrinările în căutarea Adevărului,
practicând o asceză severă. După mai mulţi ani, nereuşind în
căutările sale, renunţă la asceză (mortificare), fiind părăsit de
discipolii săi, abandonează zeii vedici ai neamului său şi se
instalează singur la rădăcina unui arbore uriaş de pipal,
adâncindu-se într-o meditaţie profundă. La capătul a şapte ani
de căutări, de mari suferinţe şi frământări, el reuşeşte să obţină
iluminarea, accederea într-o nouă dimensiune spirituală,
,,Nirvana”, intrând într-un extaz profund vreme de şapte
săptămâni (49 de zile). El descoperă cauzele suferinţei
oamenilor, drumul duce la întunecare şi moarte, dar şi legile
evoluţiei spirituale prin care se ajunge la depăşirea definitivă a
suferinţei şi atingerea stării de Nirvana. Intrând în posesia
Adevărului, descoperit prin propriile puteri, el devine Budha
(Iluminatul) şi, convins prin propria trăire că omul singur (fără
ajutorul zeilor) poate să ajungă Dumnezeu, el a început să-l
predice peste tot, organizând comunităţi de asceţi şi predându-
le învăţătura până la sfârşitul vieţii sale lungi, de 80 de ani,
având parte de o moarte omenească, dar senină.
Mult mai târziu, în Italia medievală, creştină, puţin după
1200, un tânăr numit Francisc, din oraşul Assisi, fiul unui
negustor bogat, pasionat de romane cavalereşti, ajuns la 24 de
ani, decide brusc, aparent fără motiv, să renunţe la bogăţiile
254
sale, la părinţii săi, la oraşul său, la toată pe-trecerea aceasta
lumească şi să se dedice lui Dumnezeu. În piaţa oraşului, în
faţa mulţimii adunate, el îşi anunţă decizia de a părăsi lumea,
apoi, într-un gest natural, firesc, el îşi scoate veşmintele şi
rămâne gol, aşa cum l-a plăsmuit Creatorul, iar episcopul
oraşului îl acoperă cu rasa sa şi-i dă binecuvântarea pe calea
aleasă.
El îşi începe peregrinarea, trăieşte printre oamenii cei mai
umili, cerşetori, bolnavi, marginali, se simte frate al oricărui
semen, aproape de întreaga creaţie, animale, păsări şi plante,
vorbeşte cu înflăcărare oamenilor despre Dumnezeu şi creaţia
Sa. Este primit de papă, pe care-l cucereşte prin duhul său
incandescent, prin exuberanţa sa fenomenală. Mişcarea
tânărului Francisc de trezire spirituală, bazată pe sărăcie
voluntară, compasiune faţă de orice creatură şi dragoste
christică, ia proporţii nebănuite, cuprinde Italia şi se extinde în
Apus, din Irlanda până în Polonia, comunităţi de adepţi ai
învăţăturii sale, de asceţi ,,franciscani”, răsar peste tot. Ordinul
franciscan se naşte şi încheagă sub călăuzirea sa, bărbaţi şi
femei cuprinşi de fervoare îl urmează pretutindeni, apar
primele mănăstiri de călugări şi călugăriţe, după regula
stabilită de el. Înainte de sfârşitul său, în 1226, el primeşte în
trupul său stigmatele Mântuitorului, fiind venerat ca sfânt încă
din timpul vieţii, iar la numai doi ani după moarte, Francisc
din Asissi este canonizat de papă, ordinul său întinzându-se în
toată Europa.
Pe lângă aceste exemple, ce se pot înmulţi, avem şi
ipostaze livreşti ce înfăţişează drumul sufletului spre centrul
Fiinţei. Opera lui Goethe, ,,Faust”, chiar la început, ni-l
prezintă pe erou într-un mare dilemă. Faust, ajuns la
maturitate, ,,doctorul”, magistrul învăţat, respectat de ceilalţi,
aflat pe o culme (aparentă), exclamă cu amărăciune: ,,Cu
râvnă am studiat / Dreptul, filosofia / Şi, din păcate, chiar
teologia”, ca să constate că n-a ajuns la ţintă. Se simte inutil,
golit, rătăcit: ,,Iată-mă, acum, un biet nebun”! El observă
mâhnit, precum Socrate, că de fapt nu ştie nimic, este departe
255
de adevărata cunoaştere, în faţă se deschide un întins deşert,
care trebuie străbătut până la capăt. Dumnezeu introduce în
scenă (vezi ,,Prolog în Cer”), pe Mefisto, spiritul negator, cu
menirea de a dinamiza şi fertiliza o existenţă închisă în ea
însăşi. Acesta este ,,pactul cu diavolul”, dar încheiat, aşa cum
am văzut, cu acceptul Celui de Sus, pentru inţierea eroului
nostru. Cu o luciditate rece, Mefisto îi dezvăluie cum este
alcătuită lumea: ,,Tot ce vezi, ăst univers/Făcut e pentru un
Dumnezeu nespus/Ce şade în veşnică lumină sus/Pe noi în
beznă ne-a trimis, sub toate/Iar vouă vă prieşte numai zi şi
noapte”.
Cu o înţelegere nouă a lucrurilor, Faust, nemulţumit de
începutul Evangheliei lui Ioan, ,,La început, a fost Cuvântul”,
reformulează astfel: ,,La început, voi pune fapta” ! Sub acest
semn, el începe drumul spre sine însuşi: dr. Faust, cel care
studiase mai multe discipline, magistrul strălucit, care stârnea
admiraţia studenţilor săi, abandonează cunoştinţele anterioare,
inutile, renunţă la morga sa de mare dascăl (Mefisto îi reproşa:
,,Nu-şi are şi urâtul o măsură” ?). El încearcă să dobândească
cunoaşterea prin magie (invocând Spiritul pământului), prin
eros (dragostea pentru Margareta), prin toate mijloacele şi
sugestiile oferite de Mefisto. Faust vede însă golul din fiinţa sa
şi înţelege să-l umple cu cât mai multe fapte, neobosit, până la
sfârşitul său (fapt ilustrat în Faust II). Un critic observa că, la
Goethe, Faust, chiar când face involuntar răul, sfârşeşte prin a
săvârşi binele, în timp ce, la Dostoievski, de pildă, eroii, chiar
când vor binele, ajung să săvârşească inevitabil răul. Într-un
târziu, în faţa morţii, când Mefisto îi cere preţul pactului
încheiat, Dumnezeu intervine şi-i acordă graţia Sa: ,,Cine cu
zel s-a străduit/ Poate să fie mântuit”. Faust, eroul damnat,
sfârşeşte prin a fi mântuit, el simbolizează mântuirea prin
faptă.
O altă ipostază o întâlnim în ,,Don Quijote”, opera lui
Cervantes. Nobilul provincial Alonso Quijano, care ducea o
viaţă modestă în satul său, La Mancha, cu imaginaţia aprinsă
de romanele cavalereşti, decide într-o zi să abandoneze locul
256
său şi să pornească pe urmele cavalerilor rătăcitori. Hotărât să
slujească Biserica, fiind un catolic fierbinte, să înfăptuiască
dreptatea, să apere pe orfani şi pe văduve, pe cei nedreptăţiţi,
în general, el îşi ia titlul cavaleresc de Don Quijote de la
Mancha şi părăseşte satul pe calul său, Rocinante, însoţit,
drept scutier, de Sancho Panza, un ţăran de pe domeniul său.
Primul duşman pe care îl întâlneşte în cale este o moară de
vânt, aflată la marginea satului, în roţile căreia el vedea uriaşi
plini de răutate, pe care cavalerul, într-un elan aparent ridicol,
îi înfruntă, înarmat cu toată puterea sufletului său. El îşi
proclamă dragostea pentru Dulcineea del Toboso, o iubită
ideală, ale cărei calităţi le afirmă şi le cere aceasta şi celor din
jurul său. Aventura sa continuă multă vreme, eliberează nişte
osândiţi în lanţuri, înfruntă un leu, luptă cu toate relele, ajunge
cunoscut peste tot. Cavalerul Tristei Figuri, atât de cunoscut şi
atât de puţin înţeles, fidel cavaler al crucii, devotat iubirii sale
ideale, este mâhnit şi revoltat de tot ce se întâmplă sub cerul
Spaniei sale. Unamuno, în eseul său, ,,Viaţa lui Don Quijote şi
Sancho”, subliniază tragismul şi sublimul lui Don Quijote, el
este o figură christică, neînţeles şi batjocorit, iar aventurile şi
rătăcirea sa din loc în loc simbolizează lupta împotriva răului,
nedreptăţii şi minciunii. După lungi peregrinări, simţindu-şi
sfârşitul aproape, el se întoarce în satul său, iar aici renunţă
la ,,nebunia” sa cavalerească şi redevine Alonso Quijano cel
Bun, pentru a avea cu moartea ,,întâlnirea cea bună” (G.
Liiceanu). El este plâns cu durere de supuşii săi, în frunte cu
Sancho Panza, care înţeleg abia acum sufletul nobil al
stăpânului lor, iar scutierul său povesteşte celorlalţi faptele
vestite ale lui Don Quijote, ca şi când ar dori să păşească pe
urmele sale.
Incursiunea noastră se apropie de sfârşit şi, ca o concluzie,
putem afirma că metanoia, calea spre desăvârşire, nu este ceva
abstract, un lucru în sine, dobândit într-un turn de fildeş, într-o
,,Castalie” aflată departe de lume. Ţinta ei este armonizarea cu
semenii şi apropierea de Dumnezeu, sfârşitul oricărei căutări
spirituale autentice. Sf. Ignacio de Loyola mărturiseşte: toate
257
eforturile noastre se îndreaptă ,,ad maiorem Dei gloriam”.
După ce a studiat zeci de ani fenomenul religios, din preistorie
în contemporaneitate, Mircea Eliade încheia: ,,Dacă
Dumnezeu nu există, totul este cenuşă”!

258
Vasile Ursache

Născut: 19.09.1959, Breaza, jud. Suceava

Studii: Școala Militară de Ofițeri Nicolae Bălcescu Sibiu;
Facultatea de Istorie a Universității București; Curs
postuniversitar de jurnalism – Facultatea de Jurnalism și
Științele Comunicării, Universitatea București.
Poet și publicist
Membru al Societății Scriitorilor din Bucovina și al
Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România; membru
fondator al Societății Scriitorilor Militari; membru al
Ligii pentru Uniunea Românilor de Pretutindeni.
A îndeplinit o multitudine de funcții militare și civile din care amintim:
Comandant de subunitate de grăniceri; Redactor la Redacția Radioteleviziune a
MAN, la revista Pentru Patrie; Redactor șef la revista Poliția Română;
Coordonator compartimentul pentru strategii și politici de comunicare din cadrul
Direcției Informare și relații Publice a Ministerului Administrației și Internelor;
Trecut în rezervă la cerere cu gradul de colonel; Director General al Centrului
Cultural Bucovina .
Publică versuri în Cronica, Tomis, Viața militară, Tineretul liber ș.a.
Prezent cu comunicări la peste 50 de simpozioane și colocvii, pe teme de istorie,
cultură, literatură, științele comunicării.
Bibliografie: Numele focului (versuri, coautor), București, Editura
Militară, 1997; Primire la regină, Timișoara, Ed. Timpolis, 2002; Epistole
către Hefaistos (vitralii poetice neobizantine), București, Ed. CD Press, 2009.
Referințe: E. Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol.II, p. 549; Titus Vîjeu,
Scripta manet. Ghidul bio-bibliografic al scriitorilor din radio, 1928-2004,
București, Casa Radio, 2004; V. Sfarghiu, O. Sfarghiu, 120 autori
câmpulungeni, p. 300 -301; Șt. Al. Băișanu, C.V.Steciuc, A. Niculică, Sol omnis
lucet, p. 624-628.

259
CELE ȘAPTE CÂNTURI
ALE
CATAFRACTULUI STRATOKLES

CÂNTUL 1
(pentru folosul scutierilor)

Tu ierţi,
eu nu-ndrăznesc să uit nimic
E sarcofag cuvântul, dacă-l zic.

Tu taci,
eu nu pot să nu scriu.
Hârtia e făcută din scânduri de sicriu.

Tu ştii,
eu caut şi perseverez.
Cine e coajă Lumii, cine-i miez?

Tu eşti,
eu nasc murind şi mor născând
ca să te pot primi la mine-n gând.

260
CÂNTUL 2
(folositor scutierilor, iarăşi)

Nu voi ucide,
nu pot fi ucis:
suntem fluviul
ce izvorăşte din Paradis.

Numai carnea poate fi omorâtă –

partea dureroasă din noi,
şi urâtă.

Ci eu nu cu carnea iubesc,
când, în numele Tău, înving
şi în numele împăratului biruiesc.

Şi, pentru că dintru început îmi eşti Tată,

mă înfrâng în fiecare zi
ca să nu fiu învins nici o dată.

CÂNTUL 3
(întru pomenirea lui Lycurg, legiuitorul)

Cuvântul e altfel de prunc;

de-i zdravăn – îl dăruiesc Cetăţii,
dacă-i bicisnic – îl arunc.

Crescând,
el devine Lege sau Ordin de luptă;
(cuvântul sănătos întăreşte Cetatea,
cel şubred o preface coruptă).

261
Pentru binele tuturor,
inspiră-mă, să pot şti
pe care cuvinte să le tac,
şi să-i arunc ,pe care ,dintre copii.

CÂNTUL 4
( pentru înfricoșătoarea clipă de după
înfrângere)

Vino sub scut, alăturea de mine.

Tu, care fost-ai scut pe scutul meu,
gustă otrava din ruşine;
fii catafract înfrânt de Dumnezeu.

Simte scuipatul văduvei în faţă,

hula orfanilor hai s-o înduri;
de-acum până ţi-i scris să fii în viaţă
rabdă ocara miilor de guri,

Vino să-nveţi ce încă n-ai ştiut:

preţul întoarcerii învins sub scut.

CÎNTUL 5
(învățat în anii de ucenicie )

„Bau, ucenicule, bau!”

zicea meşterul meu către mine,
ci cărămizile Templului alunecau
pe torentul miresmelor, spre ruine.

„Ho, meştere, ho!”

262
îi răspundeam încăpăţânat din mistrie,
Dar el îşi gemea înspăimântările bleu
Cuvântului meu, ci nu mie.

Cuvântului ne-simţit, nevăzut, necioplit,

necopt, negăsit, nestăpânit şi neCântec,
ce venise, rostogolindu-se, din Nicăieri,
precum , Fecioarei, Fătul în pântec.

Apoi am surpat schelele, plângând amândoi:

El cu „Bau!”, eu cu „Ho!” şi-am rămas
Şlefuind, cu litanii de vânt şi de ploi,
Templul acesta care-mi tremură-n glas.

…În rest e Infern , Paradis şi Război.

CÂNTUL 6
(născocit de cineva de Dincolo...)

Păsări mari, subpământene,

piatră neagră vă e pana;
cu aripile, alene,
ţărnei redeschideţi rana,

Pentru a vă-ncepe zborul

unde osul frunţii plânge,
ca să se preschimbe dorul
în chiar ura ce-l constrânge.

Sub ce feluri de filoane

vă-ncropiţi cuibar cu ouă
din onixuri şi agată,
când cu magmă- Adâncul plouă?

263
Şi, din plisc de diamante,
cum vi se încheagă cântul –
tril cu rotunjimi brizante
să străbată subpământul ?

Dacă vi se face foame,

cu ce foc vă umpleţi guşa,
pe tărâm fără de poame,
unde-ngheaţă chiar cenuşa?

Eu văd clar, când vi se frânge

zborul de vreo rădăcină,
cum vă prăbuşiţi, nătânge,
în Oceanul de lumină.

CÂNTUL 7
(se îngână cu gândul la călătoriile pe mările
viitoare)

Va rămânea, din tot ce sunt,

Corabia de Trapezunt
care-n absenţa unei vele
va prinde vântu-n peruzele,
în verzi smaralde şi-n rubine
şi va căra-n viitorime
o pletoră evghenisită
şi chinuită de flebită.
Corabie cât o ghimie,
cu carnea punţii colilie,
de care te înfricoşezi
fie şi numai de-o visezi;
cu mus şi cu matrozi leproşi,
cu toţi topciii ofticoşi;
corabie trasă-n dos de rai,
264
 la schelele de putregai
ce aşteapta-va scârţâind,
prinsă-n odgoane de argint
să scape în afar de porţi-
(cu tifla dând viilor morţi !)
alt heruvim adolescent
râvnind a se tocmi pe un cent
să-i fie vrednic timonier
pentru strâmtorile spre cer,
Corăbiei de Trapezunt
ce-o rămânea din tot ce sunt.

… Din tot ce - pentru-a câta oară? - sunt.

EPISTOLE CĂTRE HEFAISTOS

(vitralii poetice neobizantine)

ÎNTÂIA EPISTOLĂ,
ironic-nostalgică, în care se amestecă vedenii din vârsta de
fier, cu privelişti din vârsta de siliciu a omenimii

Tu mai exişti, fierare? Mai loveşti

metalul răstignit pe nicovală?
Ori ros ca de rugină de vreo boală
şomezi în faţa porţilor cereşti?

Întreb, că nu mai văd armuri de gală

nici meşteri asudând cu fieru-n cleşti;
răspund rotund ca nişte guri de peşti
cuptoare moarte învelite-n smoală!

Din jungla mea de plastic şi siliciu

265
 gândesc la zeul făurar de stele.
(O, a gândi, ce vechi şi crunt supliciu
când visurilor li se pun atéle!)

Citesc din Hesiod – secret deliciu –

iar boschetarii zgârmă prin pubele.

Joi, 18 decembrie 2003

Epistolă izbutită într-o seară, după ce am scris „o samă de

urări de Crăciun, pre versuri tocmite”. Scriind, m-a tulburat
un sentiment straniu: parcă ar fi privit cineva batjocoritor
peste umărul meu stâng. O fi fost duhul vreunui poet de
demult, care, din cine ştie ce pricini, mai dă târcoale
optzeciştilor eşuaţi printre bancurile literare ale doămiiştilor?
O fi fost îngerul păzitor al unui viitor mare poet al secolului
XXI, de puţină vreme născut? Ori, poate, altfel de duh, trimis
de mai-marii lui cu cine ştie ce treburi ...? Eu ţin minte doar
atât: că stiloul mi-a alunecat pe dosul cartonului poştal,
ajungând pe ciorna acestei epistole. Iar în gând au înflorit
hexametrii lui Hesiod, în a cărui „Teogonie” sălăşluieşte
Hefaisos, zeu pe care chiar şi dicţionarele îl ignoră. Şi, pe
măsură ce scriitura se înfiripa decasilabic şi endecasilabic,
simţeam tot mai lămurit dorul pentru cel mai slut şi mai
nefericit dintre olimpieni.

A DOUA EPISTOLĂ,
a cutezanţei nesăbuite prin care creatura, simţindu-se
creatoare, se obrăzniceşte în a se asemui Creatorului

Se zice cum că versurilor mele

le-aş fi ceea ce-i Zeus pentru zei:
266
 prin adulter tind regnul către stele
născând în coriambi sau în trohei.

Întemniţai ce scris-au fraţii mei –

cum Zeus pe Titani – întru acele
Tartàruri încuiate-n şapte chei
din însuşi subpământul minţii mele.

Vorbirea părintească, preaiubită,

cu tot cu plodul ei o înghiţii,
ca nu cumva să pier – cum e-n ursită –
răpus de viitorii mei copii.

Şi tot precum lui Zeus mi se-ntâmplă:

pruncu-nghiţit îl nasc, gemând, prin tâmplă.

Vineri, 19 martie 2004

Misiva aceasta neruşinată a fost născocită tot seara. În

valurile somnoroase ale Dâmboviţei se sinucideau cei din
urmă fulgi, iar colegii de la revista „PP” trebăluiau la
ultimul almanah al tuturor timpurilor. Vrând să mă bucure,
şeful lor mi-a cerut spre publicare „câteva poezele”. Numai
că eu, din dorinţa de a avea un cititor în plus, i-am scris şi lui
Hefaistos, la care mă gândesc tot mai des în ultima vreme.
Oare aşa or fi păţit şi sonetiştii din zorii Renaşterii? Oricum,
dacă, prin absurd, aş fi fost trăitor în vreun polis din Elada,
pentru asemenea rânduri, cetite în public, m-ar fi ucis cu
pietre. Însă eu sunt un creştin care, deşi nu a studiat
„Imitatio Christi” a smeritului învăţat Thomas din Kempen,
totuşi, în copilărie n-a prea lipsit duminicile de la biserică.

EPISTOLA A TREIA,
dulce-amară, despre dureros destinul Meşterului
267
De ce nu poţi s-atingi desăvârşirea

până nu-nduri cădere şi damnare,

zvârlit la câini de propria-ţi născătoare
încă din faşă să-ţi înfrunţi pieirea?

Şi decât cine să fii tu mai tare

când în ascuns se încordează firea
orânduind durerea şi iubirea
ca harul să se crească prin lucrare?

Şi pildă pentru clipa de-ndoială

unde să cauţi când, până la tine,
nimeni n-a meşterit – nici rău, nici bine –
metalul prin ciocan şi nicovală?

Sfârâie roua pe-un bujor sălbatic,

ca lacrima căzută pe jeratic.

Vineri, 19 martie 2004

Mi s-a părut puerilă scuza că doar dintr-un automatism

de gândire creştină m-am asemuit Chronizilor. Anticii nu
înţelegeau sfinţenia, nici martiriul mărturisitor. Zeii erau
veneraţi pentru puternicia şi nemurirea lor, nu pentru că ar fi
fost sfinţi. Dacă am măsura faptele pantheonului elin cu
şublerul moralei creştine, Olimpul ar colcăi de păcătoşi,
aflaţi într-o perpetuă petrecere vecină cu dezmăţul sângeros.
După cât de ucigaş s-a purtat Zeus cu tatăl său, Chronos
(care, la rândul său, îşi mânca progeniturile), sau Hera cu
slutul şi strâmbul ei fiu Hefaistos, ar însemna că zicerea
„Deus Dei lupus” este mai îndreptăţită decât „Homo homini
lupus”. Bietul Hefaistos, ce cumplit destin i s-a dat! Cum de
nu l-a băgat, oare, în seamă nimeni dintre literaţii
renascentişti sau dintre clasici? Că despre prostănacul de
268
Ares s-au scris sute de tomuri! Unde aş putea găsi o statuie a
slutului de Hefaistos? Dar un imn închinat lui, unde aş putea
auzi?

EPISTOLA A PATRA,
despre neajunsurile artei de a meşteri, din Cuvânt, cuvinte

Din aur sau argint dacă era,

ce sunet minunat, de alăută,
Ar fi iscat, sub dăltuirea mea
Acest cuvânt cu care sunt în luptă.

Dacă din Chaosul în stare brută

sfida nu miezul, ci doar forma sa,
îl încleştam pe veci în absolută
ştiinţa de-a strunji şi-a fereca.

O, ce întruchipări nemaivăzute
lăsam ca zestre, spre a vă mira,
contrazicând zig-zagul cu volute
şi cu ,,a fi” mişelul ,,a părea”!

Biet rob, Kedalion lângă furnale,

forjez în vers consoana prin vocale.

Luni, 29 martie 2004

Un meşter de case din Fundul Moldovei, scripcar fiind pe

la nunţile şi clăcile satului, s-a întâmplat să călătorească la
Viena, cu taraful lui, ca să-i încânte pe belferii strânşi să-l
serbeze pe Măria Sa Francisc Iosif la cel de-al şaizecilea an
269
de împărăţie. Într-unul din palate, meşterul scripcar a văzut şi
auzit pentru întâia oară un pian. Şi atât de mult l-a fermecat
încât, din ziua aceea, a prins a-l munci gândul că ar putea şi
el să-şi maistorească o asemenea minunăţie în gospodăria lui
de la Gura Botăşelului. După şapte ani de încercări fără folos
şi fără nădejde de izbândă, meşterul a luat scripca de grumaz
şi a zdrobit-o de peretele de răsărit, iar de atunci nimeni nu i-
a mai auzit decât bocetul bardei şi vaietul joagărului în
carnea sonoră a bârnelor de molid. Numai pe la priveghiuri,
când se întâmpla să bea pentru iertarea sufletului, fostul
scripcar lăcrima şi îşi mărturisea căinţa că, în pruncie, tat-
său nu l-a lăsat să intre ucenic la fierarul satului, ca să fi
învăţat cum se toarnă „bronzul acela ca frunza de paltin
moartă, unde sălăşluieşte duhul pianului din Viana”.

EPISTOLA A CINCEA,
rustic-holocaustică, interogativă în stil bucovinean

Ce fel de foc, aprins de către cine,

înmoaie verbul şi-l înmlădiază
de-l pot strunji-n catrene şi-n terţine
până şi eu, ţăranul de la Breaza?

Furnalul tainic pentru ce lucrează,

cine şi cum şi unde-anume-l ţine
când nici în vis şi nici cu minte trează
nu ştim vorbirea lumii care vine?

Ce ardere-de-tot se ţine lanţ,

din om în om trecând, a mistuire,
prin oasele topindu-se subţire,
270
 deodată cu argintul din talanţi?

Dar, mai ales, să-mi spui cine-i de vină

că ard-de-tot fără să nasc lumină…

Luni, 2 mai 2004

Bătrânul baci Toader îşi ducea, ca în fiecare primăvară,

turma dinspre Baltă, spre culmea Obcioarei, pentru vărat, şi
tocmi poposise la noi,ca să se primenească.Prins de joacă în
mrejele ei, eu găsisem un pumn de cuie ruginite şi le lăsam să
cadă, unul câte unul, printre podelele şopronului în care tata
îşi adăpostea carul iarna şi sania vara.
Văzând ce fac, baciul m-a dojenit:
- Astâmpără-te, dragul moşului, că faci mare păcat.
Pentru fierul din cuiele pe care le risipeşti, au murit oameni,
care pe sub pământ, care mistuiţi de cuptoare. Pentru
asemenea păcat, te vor arde şi pe tine dracii, pe lumea
cealaltă, după ce vei îmbătrâni ca mine, şi vei muri.
Spaima aceea de demult mă încearcă şi astăzi, când văd
şi aud cum sute de neoameni se joacă risipind cuvinte făcute
din Cuvântul pentru care au murit oameni. Şi mă mai
încearcă mâhnirea că nu mai este nici baciul Toader, ca să le
spună cum îi vor arde dracii în veşnicia lumii de apoi.

EPISTOLA A ŞASEA,
cu întrebări fără răspuns despre Taina Meşterului

Chiar ferărie să fi fost aceea

unde, ca meşter şchiop în chip de zeu,
din humă proastă ai făcut Femeia
ori fulgerele pentru Dumnezeu?
271
 Chiar numai foc să fi avut scânteia
ce ţi-a ştiut răpi-o Prometeu,
dacă din ea a încolţit Ideea
în minţile deprinse doar cu ,,Eu”?

Pămîntu-i mut şi Cerul nu ne spune,

iar ce ne spun, a desluşi nu ştim.
Cu hieroglife plânge peste rune
taina de care viaţa ne-o lovim.

…Alb, socul înfloreşte-a rugăciune

în tufa marginii de ţintirim.

6 – 8 mai 2004

Sub dâmbul Tătărcii îşi avea fierăria meşterul Sloboş, cel cu

ciocanul răspicat şi vorbire gângavă. Acolo poposea tata, în
prag de iarnă, să-şi încalţe calul cu potcoave ştoluite-n colţi
pentru gheaţă. Era ger iar eu, ascuns printre plocăzile din
sanie, iscodeam lucrarea ce se făcea. Apoi, de la o vreme,
când începeam să tremur de frig, meşterul Sloboş aducea de
lângă vatră o cărămidă fierbinte, învelită în cârpe şi o aşeza
iubitor sub tălpile mele chircite. Iar ochii lui de om fără copii
se umezeau de dragul mulţămirii mele. Vara trecută am
poposit, din goana maşinii, la dâmbul Tătărcii. Pe locul
fierăriei am găsit un morman de pietre arse amestecate cu
bucăţi de cărămidă putredă. Iar în răstimpul cât fiica mea a
cules un mănunchi de flori de prin preajmă, eu am stat la
volan, ascuns sub aripile de foc ale lacrimei.

272
EPISTOLA A ŞAPTEA,
în chip de autosonet polifonic

Bătut de gând cum clopotul de limbă

îmi sun arama firii-n patru zări;
statornic întru câte se preschimbă
şi schimbător în cele ce par stări.

Cu sarea ros, de vântul dinspre mări,

mă zbat să-mi şterg prin zbatere cocleala
până ce nu-l răpune oboseala
pe clopotarul beat de ajunări.

Şi-aş vrea să nu mai cânt şi-mi este dor

să curg incandescent, iar, în tipare…
Dar schija decât dorul e mai tare,
strânsă de leagăne în lemnul lor.

Prin chinul meu vestesc în Infinit

trufia ta, care m-a zămislit.

Joi, 13 mai 2004

Să fii elev de şcoală militară şi să aştepţi, în staţia de lângă

biserică, autobuzul care te va duce din tihna satului natal în
vacarmul poligoanelor...
Să fie sâmbătă seara şi să nu te însoţească nimeni dintre cei
dragi...
Să asculţi cum, din clopotniţă, chiombul de ţârcovnic vesteşte
babelor prin bătăi dezlânate în toacă, liturghia unei duminici
ca oricare alta...
273
Nu-i aşa că-ţi vine să o laşi dracului de valiză şi să urci
fugind în turlă?
Nu-i aşa că-l dai la o parte, cu câţiva bănuţi, pe chiobul de
ţârcovnic şi te prinzi cu amândouă mâinile de funia
clopotului, ca ţâncii de poala mumii?
Nu-i aşa că închizi ochii şi te laşi cu tot trupul în balans, până
când întreaga schelărie se cutremură sub povara uriaşului
cântec?
Nu-i aşa că ding-dangul este, de fapt, glasul tău care strigă
peste păduri numele tuturor celor care s-au nesimţit să nu
vină pentru îmbrăţişarea de despărţire?
Nu-i aşa, Hefaistos, că înţelegi de ce n-am putut uita
întâmplarea aceasta?

EPISTOLA A OPTA,
antiprometeică, antiicarică şi proeoliană

De toţi slăvit, de nimenea plăcut,

ori pedepsesc prin facere de bine.
crezând că tot ce-i drept se şi cuvine,
răzbun cu frumuseţe, că sunt slut,

Şi mă prefac a nu simţi cum vine

Furul să prade jarul nevăzut
cu carele m-a dăruit pe mine
Părintele Cel Făr’ de Început.

De mii de ani nimic nu s-a schimbat;

Nici Prometeii care îşi perindă
revolta-ntre dreptate şi păcat;
ponosul e-al prostimii, cu dobândă.
274
 Ca tine, ieri, azi eu clădesc pe vânt
palat nemărginirii din Cuvânt.

Marţi, 25 mai 2004

Aurel Nemţan a coborât din vârful Răchitişului ca să se

bucure de revenirea mea la casa părintească. Mă cunoştea de
dinainte de a se naşte părinţii mei şi până dincolo de hotarul
muririi. Şi, revăzându-mă, mi-a spus:
- Doamne, câtă iarbă trebuie să crească până când, de
printre frunze, îşi scoate capul o floare. Iar trecătorii nu
iarba o rup, ci floarea.
Atunci am înţeles în ce fel vulgul îşi iubeşte maeştrii şi în
ce fel este dator meşterul să iubească.

EPISTOLA A NOUA,
prevestitoare a celei de-a doua veniri a Pandorei

Zic lor: ,,Trăi-vom luna, ziua, ora

275
 când, legănându-şi lada ei de zestre,
o vom primi-o iarăşi pe Pandora
să-mbune dezbinările terestre”.

Prin bucla Timpului, ca prin ferestre,

cutez să văd pe seama tuturora,
presus de ,,mâine” şi de ,,ieri” din ţeste;
ci nu mă crede nimeni din Agora.

Văd cum Pandora vine altcumva:

belşug de daruri poartă în cutie;
aşa cum ar fi fost atunci să vie,
Iapet pe Prometeu de nu-l năştea.

Din miezul Evului de Mucava,

vestesc Era de Aur. În pustie.

Joi, 27 mai 2004

Mânca mămăligă veche cu ceapă şi se sorea pe prispă. Iar,

când trecea careva prin faţa casei lui, îl oprea şi-i povestea
cât de bine vor trăi toţi sătenii. Veţi avea toţi tomobile –
zicea; veţi mânca smochine şi rodii şi hainele vor fi atât de
ieftine, că vă veţi cumpăra câte un rând în fiecare lună; şi
vinul va prisosi de la un an la altul. Eu nu voi mai trăi acele
vremi – mai zicea – pentru că am fost dezlegat să vă spun
toate acestea. Dar nu-mi pare rău că n-apuc belşugul ce vine,
pentru că fericiţi nu veţi fi, iar grijile vă vor copleşi. Sătenii
dădeau din umeri, îl lăsau în plata Domnului şi îşi vedeau de
ale lor.
... Astăzi, când la fiecare poartă poţi vedea câte un tomobil,
iar supermarketul este chiar în marginea satului, nici măcar
rudele nu-şi mai aduc aminte despre profeţiile bătrânului
sărac, pe care nu întâmplător îl chema Ieremia.

276
 EPISTOLA A ZECEA ,
oarecum filoteistă şi întrucâtva logofilă

Înaintez în timp ca seva-n iarbă.

Prin mine ce sporeşte, nu-i al meu –
bicisnic, rudă lui Epimeteu,
un gol în hăul ce-o să mă resoarbă.

În ce palate, când şi care zeu

şi-a murmurat numele meu în barbă,
ca trup să prind, şi-n ochi vedere oarbă,
pe lumea lumânărilor de seu?

E-atât Înalt jur-împrejur de vis,

că simt pustiul inimii crescând.
Se-nnisipează cu grăunţi de gând
oazele dintre Rai şi Paradis.

De peste tot lipsesc „Bine” şi „rău” –

chiar Domnul bate lumea pe ilău!

Joi,10 iunie 2004

Pentru că fusese preot, şi-a botezat muntele prăpăstios unde-

şi avea sălaşul – Golgota. Acolo creştea trei vaci şi îşi gemea
în voie durerea oaselor bătrâne, nedeprinse în tinereţe cu
truda. Într-o zi mi-a ieşit în cale pentru a-mi zice: „Când ne
277
naştem, nu trupul primeşte suflet, ci sufletul primeşte trup,
pentru că trupul este muritor, iar sufletul este veşnic.
Sufletului i se dă trup, pentru a-şi împlini însărcinarea cu
care a fost trimis în lume. De aceea unii au putere în picioare,
alţii au îndemânare în degete, alţii au glas frumos, iar alţii
văz ascuţit. De aceea, omul înţelept, pentru a fi fericit, trebuie
să urmeze voia sufletului lui, atât cu mintea cât şi cu trupul.
Pentru că Dumnezeu îi dăruieşte şi împrejurările în care să-şi
pună în lucrare însuşirile. Acele împrejurări se numesc
Destin. Celelalte, care ţin de suflet, se numesc predestinare.”

Luminița Raveica Țăran

Născută la 23.05.1973
1996-1997 – profesor suplinitor pe Catedra de Limba
franceză, Colacu + Botuş
1997-2003 – profesor titular pe Catedra de Limba
franceză de la şcolile nr. 2+3, Fundu Moldovei
-din 2003 – profesor titular pe Catedra de Limba şi
literatura română, Școala nr. 4, „Teodor Ștefanelli”,
Câmpulung Moldovenesc
-din 2000 – colaborator la cotidianul „Crai nou”, Suceava
-2005-2008 – redactor la ziarul „Monitorul de Câmpulung”, Câmpulung
Moldovenesc
-2005-2007 – redactor-şef la „Gazeta de Fundu Moldovei”
-din 2019-redactor-șef la revista „Însemnări bucovinene”
-din 2019-vicepreședinte al cenaclului literar-umoristic „Țara de Sus”,
Câmpulung Moldovenesc
-din 2018-coordonator proiect transfrontalier „Educație fără frontiere”
Pregătire profesională:

278
 Școala Generală, sat. Colacu, com. Fundu Moldovei, 1979-1987
-Liceul teoretic „Dragoş Vodă”, Câmpulung Moldovenesc, 1987-1991
-Facultatea de Știinţe socio-umane, filologie, română-franceză, Universitatea
din Oradea, 1991-1996
-Definitivat în învăţământ, Universitatea Oradea, 1998
-gradul II, Universitatea „Ștefan cel Mare”, Suceava, 2002
-Masterat-Semiotica limbajului în mass-media şi publicitate, Facultatea de
Litere, Universitatea „Ștefan cel Mare”, Suceava, 2003-2004
-doctorat, filologie, „Poetica imaginii în creaţia populară din Bucovina”,
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, perioada 2004-2010
Activitate științifică:
- colaborări la „Crai Nou”, „Monitorul de Câmpulung”, „Miezul lucrurilor”,
„Gazeta de Fundu Moldovei”, „Bucovina literară”, „Oglinda”, „Limba
română”, „Vatra veche”, „Preocupări didactice”, „Școala”, „Școala
bucovineană”; „Perspective”, „Tribuna învăţământului”, „Surâsul Bucovinei”
- participări la conferinţe, simpozioane, sesiuni de comunicări ştiinţifice:
Sesiune de comunicare a studenţilor, „Ontologic şi patologic în romanul
românesc de idei”, Oradea, 1996; Simpozionul naţional de didactica limbii şi
literaturii române, Cluj, 2001, 2002, 2003, 2004, 2011; Sesiunea anuală de
comunicări ştiinţifice a profesorilor de limba franceză, „Le discours relationnel
de l`enseignement du français”, Suceava, 2002; Simpozionul naţional
„Perspective interdisciplinare în învăţământul românesc”, Botoşani, 2004,
„Tehnici de abordare interdisciplinară a conţinuturilor învăţării”; Sesiunea
naţională de comunicări ştiinţifice, Bacău, 2004, „Teatrul- de la modus vivendi
la modus cognoscendi”; Sesiune de comunicări ştiinţifice, Suceava
„Metamorfozele discursului liric la Nichita Stănescu”, 2003; Sesiunea anuală de
referate şi comunicări metodico-ştiinţifice, Suceava, 2001, „Cercul hermeneutic
al comunicării”; Colocviul naţional de didactică a Limbii şi literaturii române
„Constantin Parfene”, Iaşi, 2004, „Relaţii, corelaţii şi interrelaţii în textul
narativ”; Colocviul internaţional de ştiinţe ale limbajului, „strategii discursive”,
Chişinău, 2005, „Imagine şi meta-imagine în poezia de ritual şi ceremonial”;
Colocviul internaţional „Mileniul III, dialogul umanismelor?”, Suceava, 2006,
„Ontologia imaginii-devenire şi antidevenire”; Colocviul internaţional „Omul şi
Mitul”, Suceava, 2005, „Imaginarul mitic în teatrul popular bucovinean”, 2007,
„Mitul acvatic în poezia ritualului de trecere”, 2009, „Categorii cronomorfe în
imaginarul tradiţional”; Colocviul internaţional de ştiinţe ale limbajului,
„Eugen Coşeriu”, Suceava, 2009, „Semne poetice în creaţia populară din
Bucovina”; Conferinţa internaţională „Știinţele educaţiei, Dinamică şi
Perspective”, Suceava, 2009, „Metamorfozele comunicării în discursul
didactic”; Conferinţa internaţională „Direcţii şi strategii moderne de formare şi
perfecţionare în domeniul resurselor umane”, Bucureşti, 2009, „L`éducation
interculturelle –une stratégie de la communication”; Conferinţa internaţională
279
de literatură comparată, de studii interculturale, de lingvistică contrastivă şi de
traductologie, 2007, Suceava, „Metamorfozele imaginii în romanul Noaptea de
Sânziene de Mircea Eliade” ; Conferinţa internaţională „Manageri fără
frontiere”, Grecia, 2006; Conferinţa internaţională „Manageri fără frontiere”,
Rimini, Italia, 2007; Conferinţa internaţională „Manageri fără frontiere”, 2008,
Barcelona, Spania; Conferinţa internaţională „Manageri fără frontiere”,
„Educaţia interculturală europeană”,, Paris, Franţa, 2009.
-Simpozionul Naţional de Didactica Limbii şi literaturii române, ediţia a XII-a,
25 - 27 noiembrie 2011, Cluj, Literaţia. cadre conceptuale şi rezolvări didactice
–lucrarea „Discursul literar: de la comprehensiune la interpretare”; Al 11-lea
Colocviu internaţional al departamentului de Limba română: Limba română:
direcţii actuale în cercetarea lingvistică (Bucureşti, 9−10 decembrie 2011)-
lucrarea „Metamorfoze mitice în imaginarul tradiţional”.
- Pliant: „Festivalul Național de muzică ortodoxă religioasă-Buna Vestire,
Fundu Moldovei”;
- Pliant: Fundu Moldovei între tradiție și modernitate
- Volum omagial-Grațian Jucan (colaborare)
- Poetica imaginii, Editura Junimea, Iași, 2013

Muzeul Etnografic „Ioan Grămadă” – Muzeul satului din

Capu’ Satului

„Îmi amintesc că, încă din primii mei ani de şcoală, am

vizitat de mai multe ori Muzeul Lemnului din oraşul natal,
precum şi muzeele etnografice din Rădăuţi, Suceava, Fălticeni
şi Vatra Dornei, după care, într-o fostă bucătărie de vară, am
aranjat o primă colecţie cu obiecte de artă populară
bucovineană. De altfel, cele mai multe lucruri le-am găsit în
gospodăria părinţilor mei, deoarece eram în preajma lor, cu
unele din ele chiar lucram, fiind vorba de vârtelniţa la care
depănam sau răsuceam firele de lână sau la sucala unde
făceam ţevi pe care înfăşuram fire de in, cânepă, lână sau
bumbac pe care mama le punea în suveică şi ţesea la stative
frumoase ştergare, plocăzi, priştori sau covoare. Printre
primele mele obiecte care au stat la baza înfiinţării colecţiei au
280
fost: două costume vechi de mire şi mireasă, un lăicer de la
bunica, o cămaşă cusută cu fir metalic de la străbunica, o
sucală, o vârtelniţă, o meliţă pentru cânepă, câteva oale de lut,
un untar, o piuă, unelte pentru meseriile tradiţionale, câteva
icoane şi cărţi vechi.” (Ioan Grămadă, Întâmplări din viaţa
unui colecţionar).
 Anul 2019, un an al Cărţii care păstrează „tezaurul viu” al
memoriei colective, reprezintă pentru Muzeul „Ioan Grămadă”
din Capu’ Satului, de la Câmpulung Moldovenesc, un timp al
împlinirii culturii tradiţionale în care om şi destin s-au
împletit, timp de două decenii, de la consacrarea publică, şi
mai mult de patru decenii de când fărâme de viaţă patriarhală
şi-au găsit locaş spiritual în gospodăria câmpulungeană: „Mi-
am dorit ca momentul inaugurării oficiale a colecţiei
etnografice să fie sobru, solemn şi cu valoare de simbol, drept
care am ales Duminica Floriilor, 4 aprilie 1999, considerând
că sărbătoarea intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim ar fi
cea mai potrivită pentru momentul inaugural. Poate a fost o
întâmplare fericită când, în primăvara anului 1974, îl
urmăream la televizor pe cunoscutul folclorist Mihai Florea,
prezentând pe harta României zone care, deşi recunoscute prin
bogăţia tradiţiilor folclorice, la acea dată nu aveau niciun
muzeu, colecţii sau expoziţii etnografice, adevărate pete albe
pe harta ţării, după cum aprecia dânsul. Deşi Câmpulung
Moldovenesc nu se număra printre localităţile citate,
dispunând şi atunci de renumitul muzeu «Arta lemnului», de
colecţia de linguri din lemn a profesorului Ioan Ţugui, unică în
Europa, ne-am gândit, eu şi soţia mea Dina, să înfiinţăm o
colecţie etnografică proprie. Întrucât aveam în gospodăria
părinţilor un număr mare de obiecte etnografice, am început a
mai aduna de la bunici, rude apropiate, prieteni ori vecini,
alcătuind într-o primă fază o expoziţie de artă populară
moldovenească…”.  Astfel, zi de zi, an de an, clipă de clipă,
strădania spirituală a soţilor Grămadă a prins viaţă proprie şi a
fost ridicată la rangul de „Muzeu al sufletului bucovinean”
281
unde trecătorul, obosit de traiul contemporaneităţii, îşi poate
odihni visele în bătătura tradiţională de la Capu’ Satului.
Colecţia „Ioan Grămadă” Câmpulung Moldovenesc (str.
Grigorie Sabie, nr. 19), este adăpostită într-o casă din lemn
cioplit pe patru părţi de la începutul secolului al XIX-lea şi
cuprinde, în prezent, 10780 de obiecte, expuse în cadrul a 18
secţii şi trei expoziţii în aer liber. Zestrea de aur a Bucovinei
cuprinde întreaga sferă ocupaţională a zonei Câmpulung
Moldovenesc. Se remarcă piesele de uz casnic, găzduite în
spaţiul destinat bucătăriei, o colecţie importantă de icoane
vechi (secolul al XIX-lea – începutul secolului XX), cărţi rare,
obiecte de cult, fotografii de familie, aflate în rame sculptate
sau încrustate, imagini ale oraşului din 1780, documente şi
hărţi vechi, tablouri şi litografii de epocă cu domnitori sau
mari personalităţi care au vizitat oraşul, o stampă ţesută şi
lucrată manual la Viena în 1814, peste 60 de costume populare
femeieşti şi bărbăteşti, cele mai multe cu o vechime de peste o
sută de ani, ţesături vechi, opinci şi cizme, lăzi de zestre cu
pictura naivă din 1880 şi 1900, diferite podoabe, tehnică
populară, costume pentru Anul Nou, instrumente populare şi
obiecte legate de păstorit. Meseriile practicate de locuitorii
acestei zone –  dulgherie, dogărie, rotărie, tâmplărie,
strungărie şi olărit – sunt reprezentate într-un atelier cu peste
500 de unelte şi dispozitive specifice fiecăreia. Port popular,
fotografie veche, prima maşină de cojocărit, maşini de cusut
Singer, lăzi de zestre cu pictură naivă, una de la 1888, alta de
la 1900, obiecte de mobilier din lemn masiv, foarte vechi,
coroniţe de cununie, instrumente muzicale tradiţionale,
colecţia de ceasuri, cămăşi de mireasă, zabrenicul (un prosop
purtat de femei, în vechime, în jurul capului, mai ales atunci
când mergeau la biserică) sunt doar câteva din sutele de
obiecte ce împodobesc pereţii primei secţii a muzeului,
dedicate portului tradiţional, iar „cel mai vechi costum din
muzeu este cel femeiesc,  are peste 250 de ani şi este cusut pe
pânză de casă, la opaiţ” ni se destăinuie doamna Didina, care
282
readuce la viaţă toate aceste costume. Dorinţa de a oferi lumii
un muzeu viu îl face pe dl Grămadă să ne reamintească mereu
că „fiecare obiect are în spate istoria şi povestea lui
adevărate”. În „bucătăria tradiţională” te întâmpină ademenitor
blidare de peste 100 de ani, râşniţe pentru mirodenii, tacâmuri
vechi, covorul vechi de peste 200 de ani, moştenit de la
străbunica, zolitoare, strămoaşele maşinii de spălat, linguri şi
linguroaie, dintre care una ce bate suta de ani, uriaşă, sculptată
de un baci vestit („Am peţit-o trei ani de zile. În fiecare vară
mergeam la stână, sus pe munte, şi încercam să-l conving”
povesteşte colecţionarul). Obiectele sunt expuse exact ca în
odăile bătrâneşti: un rând de vase pentru post, unul pentru
frupt, babe de cozonaci, oale pentru sarmale, cutia de păstrat
sare, din coajă de mesteacăn, „care o menţinea uscată”, untare
vechi şi racla dublă, un fel de sufertaş cu două sertare (unul
pentru brânza frământată şi altul pentru urdă), din lemn de
paltin. La fereastră stau fiarele de călcat cu cărbuni, precum şi
un „străbunic” de-al lor, mângălăul, pe care gospodinele îl
foloseau pe la 1800 pentru a călca la rece: „Pânza de casă, în
special cea de in, care era foarte firavă, nu suporta la călcat
temperaturi mari. Şi-atunci se călca la rece, pânza fiind în
stare umedă. I se spunea mângălău, de la mângâiere, pentru că
mângâia pânza”, vine lămuritor răspunsul dlui Ioan Grămadă.
Cămara veche a casei, devenită „cameră memorială”, a fost
transformată de tatăl lui Ioan Grămadă, Nicolai, fost dascăl de
biserică, într-un colţ destinat rugăciunii. După moartea
părinţilor, colecţionarul a transformat-o într-o minicameră
memorială, toate obiectele fiind aşezate după tematica aleasă:
„Tata a fost dascăl bisericesc 43 de ani. Aici se ruga el de 3-4
ori pe zi, inclusiv la miezul nopţii, aşa că am păstrat toate
cărţile lui, inclusiv Vechiul Testament de la 1740, biblii,
psaltiri, icoane, fotografiile vechi de familie, cărţi. Tata a trăit
94 de ani şi a fost un autodidact; citea mult şi literatură
universală: Cehov, Lermontov” povesteşte cu nostalgie
domnul Ioan. Colecţia de carte veche, în limba germană, e
încărcată de amintiri mai umbrite: „Le-a adus tata de la Viena;
283
au peste o sută de ani. Înainte de Primul Război Mondial,
bunicul meu era foarte înstărit; avea stâna lui în Popii
Rarăului, cu vreo sută de oi şi 30 de vaci. Tata era şi el printre
cei care păzeau oile, deşi avea doar 9 ani. Într-o zi au venit
austriecii şi, sub pretextul că venea războiul şi că cei mici
trebuie protejaţi, l-au luat pe tata cu tot cu oi şi încă alţi 50 de
copii din Bucovina şi i-au dus tocmai la Viena. Doi ani de zile
a stat acolo, într-un fel de lagăr, în care a învăţat meserie, fără
să ştie bunicul nimic de el. Abia după 2 ani, timp în care şi
bunicul a fost pe front, a aflat de existenţa lui de la un rapsod
popular din Câmpulung, care trecuse prin acel lagăr în suita
regelui Carol. S-a dus după el la Viena, a reuşit să-l scoată, iar,
în drum spre gară, un preot care îl îndrăgise foarte mult pe tata
cât a stat acolo i-a dăruit aceste enciclopedii în limba
germană” mărturiseşte Ioan Grămadă.
„Casa cea mare” sau „Casa cea bună” adăposteşte acum
cele mai valoroase colecţii: o colecţie de sigilii şi acte vechi, o
colecţie de peste 400 de ouă „scrise”, cu conţinut, ce trec de o
sută de ani vechime, o colecţie de icoane, una de carte rară,
mobilierul specific, din lemn masiv, o colecţie de monede
vechi, litografii. Aici se găsesc piese de o valoare de
nemăsurat, unice nu doar în zona Bucovinei, ci chiar în ţară:
sigiliul oraşului Câmpulung Moldovenesc (1740), un sigiliu cu
stema Moldovei, cu capul de bour (1508), cea mai valoroasă
piesă a muzeului – primul Dicţionar enciclopedic ilustrat al
limbii române, de la 1926, editat doar în cinci exemplare,
tipărit la Paris, cu coperţi din piele, prima Metodică de predare
a istoriei şi geografiei (1905), cărţi cu caractere slavone (un
moliftelnic de la 1834, un liturghier de la 1836), o cruce de
lemn (1780), Halima, prima traducere din limba arabă a „1001
nopţi” (1899).
Bucovina de altădată se dezvăluie,  cu dăruire şi
neatârnare, fiecărui trecător, obosit de vreme şi de vremuri,
care caută popas în bătătura casei-muzeu unde expoziţiile în
284
aer liber domesticesc vitregia istoriei: „Câmpulungul de
altădată”, „Tradiţiile de iarnă din zona Câmpulung”,
„Meşteşuguri tradiţionale”, „Sala de tors, ţesut, răsucit”,
„Prelucrarea lemnului”, „Agricultura din zona de munte”,
„Creşterea albinelor”, „Păstoritul”, cu stâna şi inventarul
complet, ba chiar şi cu câini, „Vânătoarea şi pescuitul”,
„Industria artizanală”, „Casa bătrânească (bordeiul)”, vechi de
peste 300 de ani, cumpărat de Ioan Grămadă de la un bătrân de
84 de ani, de pe un vârf de deal din Valea Seacă, cu tot
inventarul de odinioară, pe care l-a desfăcut bucată cu bucată,
l-a adus acasă şi l-a construit la loc, în grădină.
„Şcoala de altădată”, ridicată în memoria învăţătoarei
Victoria Mangiurea, care „ne povestea, ca nimeni alta,
crâmpeie din viaţa ei, răsucind degetele mâinilor într-un joc
numai de ea ştiut”, este străjuită, olimpian, de scrierea de pe
tabla trecutului care, parcă, încearcă să primenească prezentul:
„Nimic pe lume nu-i poate da omului atâta putere şi noroc ca
şcoala”.
Fie că pelerinul de azi vine dinspre drumul Sucevei sau
dinspre drumul Dornelor, Muzeul Satului din… Capu’ Satului
dă bineţe fiecărui trecător, trudit de îndărătnicia istoriei, dar
care-şi caută rădăcinile timpului pierdut, sau doar ascuns de
vreme, poftindu-l să se înfrupte din sufletul bucovinean de
pretutindeni.

Cultură… fără frontiere

În miezul lui ianuarie 2019, la Consulatul General al

României la Cernăuţi, în prezenţa Excelenţei Sale, d-na
Consul General Irina Loredana Stănculescu, s-a semnat
Protocolul de colaborare transfrontalieră din cadrul proiectului
„Educaţie fără frontiere”  între Şcoala Gimnazială „Teodor V.
285
Ştefanelli”, din Câmpulung Moldovenesc, Suceava,  şcoală
reprezentată de consilierul educativ, prof. dr. Ţaran Luminiţa
Reveica, şi Şcoala Medie Roşa din Cernăuţi, reprezentată de
directorul Alexandru Rusnac.
Dialogul de suflet românesc dintre Şcoala „Ştefanelli”, din
Câmpulung Moldovenesc, director, prof. Avram Luminiţa
Eugenia, şi Şcoala Roşa, din Cernăuţi, director, prof. Rusnac
Alexandru, început în noiembrie 2018, a prins viaţă prin
semnarea Protocolului de colaborare şi a Proiectului „Educaţie
fără frontiere”  la Consulatul General al României de la
Cernăuţi, în prezenţa dnei consul general Irina-Loredana
Stănculescu, a dlui consul Edmond Neagoe, a dlui ministru
consilier Ionel Ivan, a oamenilor de presă Vasile Răuţ, Nicolae
Toma, Vladimir Acatrini, a delegaţiilor celor două şcoli. Acest
demers patriotic a fost iniţiat de domnul Vasile Vargan,
preşedintele „Asociaţiei mediatorilor din Bucovina”, Suceava,
şi a fost o adevărată sărbătoare a culturii româneşti de
pretutindeni.  Proiectul îşi propune să determine elevii să îşi
reconsidere modul de a trăi, de a gândi, de a simţi, în raport cu
valorile culturale universale, să le respecte, să le iubească, să
le protejeze, pentru a putea beneficia de darurile vieţii ce ni le
oferă cu atâta generozitate şi formarea comportamentului
cultural adecvat şi derularea de acţiuni concrete de protecţie a
culturii române. Şcoala câmpulungeană a fost reprezentată de
elevii Costeliuc Ioana, Rusu Mădălina, Gagniuc Ilinca,
Gagniuc Mara, Popescu Dumitrana, Polianschi Cristiana,
Sofian Mihaela, Alvirescu Luca, Aneci David, Nisioiu
Cosmin, Balan Bogdan, Lipan Ionuţ, de prof. Sbiera Luminiţa,
prof. Vasiliu Mihaela, prof. Filipciuc Ortenzia, prof. Ţaran
Luminiţa, de părinţii, Aneci Mariana, Sbiera Toader şi de
juristul Vasile Vargan.
Delegaţia şcolii de la poalele Rarăului a oferit Bucovinei
de dincolo daruri de cultură tradiţională  prin intermediul
Corului de copii „Ştefanelli’s”, condus de prof. Vasliu
286
Mihaela, a grupului de dansuri populare al şcolii, „Rădăcini
bucovinene”, îndrumat de prof. dr. Ţaran Luminiţa Reveica, şi
a soliştilor Sofian Mihaela (voce), Gagniuc Mara (orgă), Ilinca
Gagniuc (vioară), Alvirescu Luca (clarinet). Acest pelerinaj
cultural s-a desfăşurat cu sprijinul omului de afaceri Nicolae
Troaşe, un mare iubitor de spiritualitate românească.
Împărtăşirea din darurile culturale şi spirituale ale
Bucovinei întregite a avut loc şi la Şcoala nr. 10 Roşa, la
Universitatea Naţională „Iurii Fedkovici” şi la Şcoala populară
de artă şi civilizaţie românească „Ciprian Porumbescu”, din
cadrul Centrului Bucovinean de Artă pentru Conservarea şi
Promovarea Culturii Tradiţionale Româneşti din Cernauţi,
unde au fost întâmpinaţi, cu inima deschisă, de prof. Lilia
Govornean, preşedintele Asociaţiei Cadrelor Didactice de
Etnie Română din Ucraina, şi de directorul Iurie Levcic.
Dorul de Eminescu a fost ostoit, în preajma Zilei Culturii
Naţionale, la Cernăuţi, prin depunerea de coroane de flori la
statuia din centrul oraşului, realizată de sculptorul cernăuţean
Dumitru Gorscovski şi inaugurată în 2000, la 150 de ani de la
naşterea poetului, dar şi la statuia din curtea casei lui Aron
Pumnul, profesorul de suflet al poetului.
Ziua de 17 ianuarie 2019 a fost şi va rămâne o zi istorică,
în care s-a dovedit că unirea prin cultură şi spiritualitate
românească este posibilă, iar generaţiile viitoare se vor
înfrupta din sufletul bucovinean de pretutindeni.

Portret cultural

„E o datorie sfântă a noastră, a tuturora, să adunăm şi să

orânduim tot ce mai poate fi găsit, să ferim tot ce n-a fost încă
pierdut pentru totdeauna, să contribuim şi noi câmpulungenii
287
la marea operă de reconstituire a istoriei neamului… Muzeul
în care putem vedea rând pe rând obiectele de care se serveau
strămoşii în viaţa lor zilnică, uneltele cu care îşi lucrau
pământul, minunatele izvoade încrustate în lemn de meşteri
abili, ţesute sau cusute de mâna măiastră a bunicelor, înnoadă
firul trecutului cu cel al viitorului, dând unui neam conştiinţa
continuităţii lui, a legăturii sufleteşti dintre generaţiile care au
fost cu cele ce vor fi prin intermediul nostru, legătura care este
esenţa însăşi a unui neam.” (Ion Ştefureac)
Zi de zi, hotărnicit de zestrea trecutului, dar şi sedus de
poleiala prezentului, omul contemporan este nehotărât în a
alege o cultură de consum, la îndemâna oricui, comodă şi
spectaculoasă, sau să-şi asume fidelitatea unui consumator de
cultură care vrea să eternizeze clipa prin arta redescoperită,
căutată, păstrată cu sfinţenie, creată şi readusă în faţa soclului
prezentului. Călcând pe urmele trecutului, cu fineţea
miniaturistului care caută fărâme de viaţă spirituală în obârşia
vremurilor, omul contemporan încearcă să-şi imagineze paşii
viitorului, descoperind visul trăiniciei, rătăcit în sufletul
prezentului.
La Câmpulung Moldovenesc, cultura se lasă descoperită la
Muzeul „Arta Lemnului”, îmbiind, parcă, la un Pact cu
Timpul, de la neliniştea tradiţională de a înveşnici obiectul,
până la transpunerea lăuntrică în forma artistică, ca nelinişte
contemporană de a reînnoda firele trecutului cu năzuinţa
prezentului: „Muzeul din Câmpulung dezvăluie o lume unică
în felul ei, încărcată de miracol când stai s-o cercetezi pe
îndelete, să-i pătrunzi nesfârşita vibraţie. Dincolo de
dispunerea şi selecţia riguros ştiinţifică, pe compartimente şi
îndeletniciri, începe tărâmul acela vrăjit, universul sensibil al
unor meşteri de demult, în mâinile cărora lemnul se lumina”
(George Sidorovici). Bazele înfiinţării unui muzeu al lemnului
la Câmpulung Moldovenesc s-au pus la 3 aprilie 1935, când a
avut loc constituirea Comitetului de iniţiativă a fundării
288
Muzeului judeţean de etnografie şi artă populară, în
Câmpulung Moldovenesc, iar ideea de a înveşnici sufletul
bucovinean îi revine lui Ion Ştefureac, care a colecţionat
obiecte muzeistice şi le-a adunat într-o sală a Şcolii de Arte şi
Meserii, încă dinainte de Primul Război Mondial. Deschiderea
oficială a muzeului a avut loc la 1 iunie 1936, avându-l
director pe Constantin Brăescu, profesor la Şcoala de Arte şi
Meserii, la bază fiind colecţia Ion Ştefureac, sub diriguirea
unor oameni de seamă, iubitori de cultură, Constantin
Leontieş, I. H. Sîrghie, Ilie Veslovschi, Ion Pîşlea şi, mai ales,
muzeograful Constantin Brăescu. După 1944, colecţia
muzeală a fost mutată din clădirea şcolii, pentru ca în anul
1967 patrimoniul muzeului să fie adăpostit în clădirea
disponibilizată în acest scop, a fostei Primării şi apoi a
Prefecturii, construită în anul 1904. Înfiinţat ca muzeu de
etnografie şi ştiinţele naturii, din 1967 a devenit Muzeul „Arta
lemnului”, îmbogăţindu-se pe temelia colecţiilor etnografice
alcătuite de Ion Ştefureac şi Constantin Brăescu.
Astăzi, Muzeul „Arta lemnului” reprezintă un simbol al
culturii tradiţionale unde călătorul, ostenit de tumultul
cotidian, îşi poate odihni sufletul în vatra obârşiilor.
Condus cu măiestrie, eleganţă, profesionalism şi pasiune
îndârjită pentru tot ceea ce înseamnă cultură de Cristian
Mândrilă, Muzeul „Arta lemnului”, aflat în deplin proces de
transformare exterioară şi interioară, încearcă să se adapteze la
nevoile spirituale ale omului contemporan care ştie să îmbine
făloşenia prezentului cu măreţia trecutului şi cu incertitudinea
viitorului.
Economist, absolvent al unui masterat în Marketing politic
şi comunicare, dar şi al unui curs de psihologie, Cristian
Mândrilă este un îndrăgostit incurabil de oameni şi de cultură.
Pentru Cristian Mândrilă cultura este un act de comunicare cu
semenii care îşi asumă, permanent, rolul unor consumatori
avizaţi de frumos autentic. Experienţa personală complexă, de
289
la taximetrist şi dealer auto în studenţie, până la inspector în
comunicare şi relaţii publice şi director la Muzeul „Arta
lemnului”, dar şi administrator şi interpret în cadrul Formaţiei
vocal-instrumentale „Piatra Şoimului” din Câmpulung
Moldovenesc, l-a făcut pe Cristian Mândrilă să conştientizeze
dorinţele socio-culturale ale câmpulungenilor şi nu numai, ale
vizitatorului de pretutindeni, trecând dincolo de cultura
muzeală şi invitând, cu năzuinţa unei permanente cunoaşteri a
diversităţii culturale, la împărtăşirea din frumosul autentic.
Cu rădăcinile bine înfipte în realitatea cotidiană, dar şi
entuziasmat de memoria trecutului, Cristian Mândrilă propune
un plan strategic de viitor pentru Muzeul „Arta lemnului”,
dintr-o triplă perspectivă, ca instituţie, colecţiile şi relaţia cu
publicul.
Instituţional, Muzeul se vrea „un organism viu” care să
dezvăluie o poveste a obiectului etnografic, vizitatorul
devenind părtaş la recrearea vieţii patriarhale. Astfel, prin
intermediul atelierelor de restaurare, îl invită pe cel care
păşeşte pragul veşniciei „să conştientizeze de unde îşi are
originile”. Relaţia muzeului cu viaţa comunităţii este
complexă şi se bazează pe un proiect de marketing, oferta
muzeală fiind inclusă în pachete turistice prin care să se
promoveze imaginea Bucovinei, respectiv a Ocolului
Câmpulung Moldovenesc, ca „marcă înregistrată”.
Fiind un foarte bun comunicator, Cristian Mândrilă este şi
foarte atent la „nevoia de cultură” a comunităţii
câmpulungene, activitatea muzeală concretizându-se în
organizarea unor şcoli de vară, tabere de pictură, parteneriate,
prezentări de carte, participarea la diferite târguri de turism, de
carte, istorice, organizarea unor lecţii demonstrative pe teme
diverse, specifice orelor de dirigenţie, iar, într-un viitor
apropiat, desfăşurarea unor lecţii de şah, şahul fiind una dintre
pasiunile sale, dar şi realizarea unei expoziţii permanente de
pictură contemporană, fiind şi un mare iubitor de artă plastică,
290
sedus de neoclasicism. Începutul de an a fost rodnic, fiind
marcat de încheierea a două parteneriate educaţionale,
instituţionale, cu Liceul de Arte şi Meserii din Luxembourg şi
cu Muzeul Istoric Evreiesc din Amsterdam, Olanda.
Politicile educaţionale adoptate au vizat permanenta
legătură instituţională cu structurile media şi cu agenţiile de
turism, tocmai pentru a crea o „carte de vizită” funcţională a
oraşului Câmpulung Moldovenesc şi a împrejurimilor, demers
sprijinit în permanenţă de administraţia locală.
Indiferent de vitregia sau de mărinimia prezentului,
Cristian Mândrilă devine, prin ceea ce face, un simbol al
pactului spiritual dintre generaţii, înveşnicind clipa
efemerului.

291
Constantin Rusu Bucovineanu -
un scriitor complet

Membru al Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor şi

Oamenilor de Artă Români „International Association of
Romanian Writes and Artist Voces Across Nations LITER
ART XXI” cu sediul în Georgia S.U.A. şi membru al Societăţii
Scriitorilor Bucovineni - Suceava - România,
Constantin Rusu Bucovineanu s-a născut „în anii de după
cel de-al doilea război mondial, anul 1947 de la Hristos încoace,
în ziua de 8 a lunii aprilie, în Câmpulungul Bucovinei, în cuntul
de-i zice Capusatului”, dar, începând cu anul 1984 a cerut
emigrarea în America (ceea ce s-a şi aprobat), iar plecarea spre
noua lume a avut loc în 25 septembrie 1988…
Înstrăinat, fără mângâierea bucovineană, Constantin Rusu
Bucovineanu şi-a găsit adăpost şi leac în litera scrisă care-şi
aştepta, parcă, stăpânul. Astfel, în anul 1995 i-a apărut primul
volum de poezii, chiar cu numele „Poezii”, alcătuit din două
secţiuni: „Cântecul iubirii” şi „Flori din grădina inimii”, volum
editat de către S.C. Quadrat S.R.L. Botoşani - România. În anul
1999 a urmat al doilea volum de poezii, intitulat „Dulce şi
amar”, editat de către „Criterion Publishing”, cu sediul în statul
292
Georgia-S.U.A., carte prezentată de domnul George Alexe,
scriitor din diaspora românească, profesor de istorie şi religie,
îndemnat de domnul Gabriel Stănescu, editor al Asociaţiei
Internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români,
„LITER ART XXI VOICES ACROSS NATIONS”, cu sediul în
statul Georgia, S.U.A.
Întors în Câmpulungul Bucovinei, Constantin Rusu
Bucovineanu a scos volumul de povestiri „Amintiri din
Bucovina” la Editura Mioriţa din Câmpulung Moldovenesc, sub
îndrumarea prof. dr. Ion Filipciuc. Revenit în America, a doua
patrie, a publicat un alt volum de poezii, „Gânduri şi iar
gânduri” la Editura Publishing Noroross Georgia S.U.A. În anul
2001 a apărut volumul de poezii pentru copii „Povestea apelor”,
editat la Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera”, Suceava, volum
prezentat de d-1 profesor Emil Satco, membru al Societăţii
Scriitorilor Bucovineni, Suceava. Un alt volum de poezii pentru
copii, „Florile vieţii” (având şi versiunea în engleză „The
Flowers of life”) a apărut la Editura „Semne”, Bucureşti.
Volumul de versuri „Odă Regelui Hristos” - Psalmi şi imnuri
de laudă, tipărită la Editura ACCENT Print, Suceava şi prefaţată
de Ieromonah Cleopa Ciocan, de la schitul Cuviosul Daniil
Sihastrul din Voroneţ-Suceava. În anul 2011 a ieşit de sub tipar,
la Editura AXA, Botoşani, o carte mult aşteptată, de nuvele şi
povestiri, „Bucovinenii şi lumea largă”.
Cine este Constantin Rusu Bucovineanu? Este prima
întrebare care stăruie îndărătnică în mintea cititorului ce atinge cu
durerile sufletului cărţile Domniei Sale, suflet născut, pentru a
doua oară, din taina cuvântului.
Se pare că Ursitoarele i-au prevestit destinul artistic,
zămislit din „vise şi împliniri”, după propria mărturisire: „Din
toate visele visate / Doar cele care îs grăiri / în vremea care va
să vină / S-ar îmbrăca în împliniri, / Că nu-i nimic la voia
sorţii, / Ci dinainte rânduit! / Ca şi visările să fie / Un drum, în
faptă, împlinit!”
În viaţa de zi cu zi, măsurată orgolios de bătăile veşnice ale
orologiului, Constantin Rusu Bucovineanu a văzut lumina lumii
293
„în aşezarea de la poalele codrilor Bucovinei” unde „străjuiesc
semeţe Pietrele Doamnei”, în Câmpulungul Bucovinei, în anul
1947, pe 8 aprilie. Viaţa a devenit un pelerinaj al adevărului,
jinduit pentru a cunoaşte oameni şi locuri, trăind, ani de-a rândul,
în Ardeal, Maramureş, Muntenia şi Oltenia, unde „a întâlnit
oameni de care îl leagă amintiri, de la care a împrumutat o
parte din grai, cântece, obiceiuri, şi pe care-i iubeşte ca pe
bucovinenii săi”; mai târziu, paşii i s-au oprit tocmai „peste apele
marelui ocean Atlantic”, într-un oraş din nordul Americii, în
statul Michigan - Detroit, la graniţa cu Canada.
Visele, împlinirile, speranţele şi strigătul înstrăinării şi-au
găsit lăcaş în paginile cărţilor Domniei Sale: „Amintiri din
Bucovina”, „ Gânduri şi iar gânduri”, „Povestea apelor”,
„Florile vieţii” ( „The Flowers of Life”), „Odă Regelui Hristos
- Psalmi şi imnuri de laudă”.
Zămislită din „călătoria” prin „viaţa pământească”,
„cuprinsă între visări şi trăiri”, cartea „Între vise şi împliniri”
se oferă cititorului, în primul rând, ca un poem autobiografic,
dedicat nepoţelelor sale, Cristina-Jesssica Rusu şi Jennifer-
Emily Rusu: „ Doar voi sunteţi iubirea mea / Cu tot ce e curat în
ea! / Şi pentru voi vreau să mai fiu /În viaţa asta cum mă ştiu.”
Născută din „diferite împrejurări ale vieţii de zi cu zi”, cu
rădăcini existenţiale în „dureri, lacrimi, năzuinţi”, scrierea
domnului Constantin Rusu Bucovineanu s-a împărtăşit din
lumina Cuvântului primenit de dor lăuntric, într-un spaţiu al
îndepărtărilor, dincolo de „apele Marelui Atlantic”, „în ţara
lui Columb”, cum mărturisea însuşi autorul.
Cuvântul înstrăinării, cernut prin puterea credinţei, devine
transcendent, amintind de cuvântul originar, sacru: „La început
era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era
Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-
au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. întru el era
viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, şi lumina luminează în
întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan, 1,1).
La o primă vedere, versul pare lipsit de podoabe stilistice,
hrănindu-se din măiestria simplităţii; paralelismul sintactic,
294
prezent în mai toate poeziile, re-scrie, parcă, întreaga poezie,
redându-i viaţă simbolică în spaţiul alegoric: „Cuvântul Tău
rămâne veşnic în picioare / Chiar dacă munţii-n temelii s-ar
clătina, / Chiar dacă apele ce urlă sus în ceruri / Iarăşi pe munţi,
ca la Potop, ar sta („Cuvântul tău”).
Lupta cu îndărătnicia sorţii sau cu nepăsarea depărtărilor se
transformă într-un zbucium lăuntric, echilibrul dintre „eu” şi
„lume” restabilindu-se prin vers: „Într-o luptă unde nu e /
Niciodată biruinţă, / Bunule împărat al slavei, / Eu! Te rog! Să-
mi dai credinţă! / Că mai mare în putere / Altul cine poate fi /
Decât omul ce pe sine / Va putea a birui!” ( „Biruinţă asupra
propriului eu”).
Sub povara „micimii” omeneşti, poezia capătă valenţele
unei ipostazieri teatrale a „eului” care simte ghimpii însingurării;
„tăgada” umanului este, de fapt, resemnarea în faţa Veciniciei
care, prin puterea sacră a Cuvântului, devine împăcare cu sine
însuşi şi cu Lumea: „Se zbat în mine două forţe / Un uriaş şi un
pitic! / Şi-n faţa luptei necurmate / Asist! Şi nu mai fac nimic! /
Iar Drumul duce înainte / Şi-n drum mă duc cu ei şi eu / Ca în
fiinţa mea umană / Să-i văd, luptându-se mereu! / Dar undeva-n
răscrucea vieţii / E poate un loc de poposit / Când luptei, capăt o
să pună / Iisus Hristos ce răstignit! / Şi-atunci, la umbra crucii
Sale / Odihna vieţii vei primi / Când omul duhului din mine / Pe
cel de came-a birui!” („Continua luptă”)
Ruptura lăuntrică, divorţul dintre vis şi realitate, este
tămăduită de împlinirea prin Cuvântul începuturilor care
deschide drum unui nou destin, destinul creaţiei: „ Doamne, ce
adânc şi năprasnic mă doare, / Mă doare că locul pierdut-am
sub soare, / Că n-am pace-aici, cu ai mei, unde sunt! / Departe,
rupt de ape, de-al ţării pământ, / Şi n-am tihnă acolo, în trupu-
mi de lut, / în ţara-mi şi-n locul ce eu m-am născut. / Şi-mi rup în
două fiinţa pe care mi-o ştiu, / Lăsându-i aice pe-acei care-i ţiu /
în mine adânc, şi-i iubesc şi-i ador / Şi plâng când departe-s de
ei şi mi-i dor / Şi limba-mi şi locul şi rostul mi-am dat. / Aice,
departe, departe plecat / Şi nu-s nici acasă şi nici prin străini, /

295
Sărman al meu suflet, ce-n mine suspini!” ( „Nefericit şi fără
odihnă”)
Cine este Constantin Rusu Bucovineanu? În ochii cititorului
care îşi regăseşte visele şi împlinirile în paginile acestei cărţi este,
rând pe rând, Omul, Bunicul, Scriitorul, Artistul, Păcătosul,
Credinciosul, într-un cuvânt, Drumeţul care se sprijină pe
Toiagul înţelepciunii, prins în mrejele călătoriei veşnice a
Cuvântului: „În dimineaţa fără zori, / Un plâns al plânsului
trudit, / Din norii adunaţi în nori, / Trecu cu pasu-i târâit! / De
unde, oare, el venea, / De ani mulţimi împovărat? / Şi cine pasu-
i i-a-nsoţit / În drumul lui, măcar c-un sfat?! / Să spună veacul
cel trecut / Şi vremea-n drumul ei întins! / Că-n drumul lui, cu
pas trudit / Precum un plâns! Trecea în zori / Pe-un drum cu
nori acoperit / Şi văduvit, de trecător!” („Drumeţul”)

296
Victor Ionescu

Victor M. Ionescu (Ionescu Marin Victor în buletin!)

Profesie: Jurnalist
În prezent lucrează în Direcţia de Comunicare din Ministerul
Fondurilor Europene
Data naşterii: 8 septembrie 1957
Locul naşterii: Câmpulung Moldovenesc, jud. Suceava
Domiciliul actual: Bucureşti
Studii
- Master - Comunicare și comuniune eclesială în spațiul ortodox (2014-2016) la
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, Universitatea din București.
- Curs post-universitar de specializare în Relaţii Publice şi Comunicare, cu durata de 1
an, la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii din
Bucureşti (2006-2007).
- Facultatea de Jurnalistică – Universitatea din Bucureşti (1988 – 1992).
Colaborări
 ziare judeţene: Zori Noi (actualmente Crai Nou) şi Glasul Bucovinei din
Suceava, Cuvântul Liber din Giurgiu şi Drumul Taberei (primul ziar de
cartier din Bucureşti)
 cotidiane naţionale: Adevărul, Seara şi Tineretul Liber
 săptămânale centrale: Românul şi Zig-Zag

297
  reviste centrale: Pentru Patrie, Re-mediu, Lumea, Viaţa Medicală,
Moftul Român, Formula AS, Flacăra, Revista Română de Şah şi
Privirea

 în prezent: redactor colaborator la ziarul Lumina şi la blogul Pagina de folos

Activitate publicistică
De la debutul în jurnalistică (mai 1975) şi până în prezent am publicat în presa
locală, centrală și electronică peste 400 de materiale (ştiri, anchete, reportaje,
articole, editoriale, comentarii şi analize) pe domeniile: social, politic, medical,
cultural, spiritualitate creştină, economie, finanțe-bănci şi monden, dar şi
numeroase interviuri cu personalităţi ale vieţii politice, cultural-artistice şi
sportive din România.
Cărţi publicate
 „Albastru în Albastru” – poeme – Fundaţia “Luceafărul”, Bucureşti,
1997
 „Second hand la mâna a doua” – povestiri umoristice - Editura «Universal
Dalsi», Bucureşti, 2000
 „Un altfel de albastru” – poeme – Editura „Sigma”, Bucureşti, 2013
 „Un înger de lumină priveghea” – poezie religioasă - Editura „Sigma”,
Bucureşti, 2014)
 „Lacrimi de mir – poezie religioasă – Editura „Sigma”, Bucureşti, 2017
„Deplin de bucurie” - volum de poezie aflat în lucru

Premii şi distincţii

Patru premii la Concursul Naţional de poezie Nicolae Labiş (ediţiile din

perioada 1975-1981), Premiul naţional “Ion Luca Caragiale – Opera Prima”
pentru povestiri umoristice (1998) şi Premiul III la concursul internaţional de
poezie “Romeo şi Julieta la Mizil”(2015).
Cetăţean de onoare al comunei Ciocăneşti (jud. Suceava), pentru contribuţia
adusă la promovarea culturii tradiţionale din Bucovina (9 martie 2008)

Pasiuni
 şahul – clasificare sportivă: candidat de maestru
 jurnalismul – membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România
 lectura
 călătoriile
 grădinăritul
298
Balada fragilității noastre

Ne-am urcat în trenul vieții,

Creștem, vrem averi și nume,
Noi, cei biodegradabili
Chiar de când venim pe lume!

Existența nu-i comodă:

Zbucium, luptă, lacrimi, dor...
Suntem biodegradabili
Și murim așa ușor!

Căutând mereu perechea

Fericirea vrem, în doi...
Suntem biodegradabili,
Dar, ce foc arde în noi!

Uneori murim ca-n joaca

De copii prin curtea școlii,
Suntem biodegradabili
Și fragili în fața bolii!

Minți mereu iscoditoare

Vrem să știm...c-așa-i natura,
Suntem biodegradabili,
Dar, iubim învățătura!

Chiar dacă trăim cu sete

Știm că viața-i un nimic:
Suntem biodegradabili
Și ne stingem câte-un pic!

Cunoscând acestea toate

299
De pe când eram flăcăi,
Zic: da, biodegradabili,
Dar de ce suntem și răi??!!

Balada stelei Eminesc

Când luceafărul de seară

Bolții-i pune căpătâi
Mă gândesc – a câta oară?
Că străluce peste ţară
Pentru El, întâi şi-ntâi…

El, născutul din durere,

De la Domnul primi dar,
Să adune-n vorbe miere
Sau uimire ori tăcere,
Aripi să le dea…Şi har…

Mi-aș dori cândva să scrie

Pe drapelul românesc:
Floare-albastră, poezie,
Steaua ta din veşnicie
Lumineze eminesc!

Balada trecerii prin vreme

Iarăși iarba întomnează,
rourind când se brumează
și tiptil timpul topește
tot ce clipa dăruiește.
Se subție-n pripă viața:
seară, noapte, dimineața,

300
după oră, anul, veacul…
trece bietul om, sireacul.
Vis rămâne ori poveste?
Ce a fost demult nu este
iar ce-o fi poate să vină
ploaie ninsă pe grădină…
Caut prin curcubeu culoare,
pământ, viață, aer, soare
și mă frunzărește gândul
că-n curând îmi vine rândul.
Hain, timpul ne supune…
n-am iubit destul îmi spune
inimioara-n plâns și doare
glasu-i de privighetoare.
Busuioc de mintă verde
acest joc tot omu-l pierde,
nimic nu-i din tot ce pare
viață decât, trecătoare…
Balada liniștii depline

Vă rog, dați liniștea mai tare

și subțiați lămpașul lunii,
iată, arinii și alunii
s-au înstelat…semn că apare,
în pur și simpla ei splendoare,
crăiasa lumii: Poezia!

De mână cu Melancolia,
se scrie rândul după rând,
sunt păsări filele zburând
și alchimie-i bucuria
cu chip de Ana sau Maria
sculptate-n apă, foc și vânt…

Ca-n vis vor scintila curând,

scântei de clipe fără vreme,
301
târziul lor mult prea devreme
ecou va fi, cu zborul frânt,
crescut cum florile de gând
la ceas de noapte și uitare…

Poemul nu-i o întâmplare,

magie…poate altceva…
dar, ca să-l pot îmbrățișa,
vă rog, dați liniștea mai tare!

Balada iei românești

Dulce ie românească
tu săruți trupul de fată
printr-o pânză de păianjen
cu stele și flori brodată.

Românească, dulce ie,

splendid ai fost podobită
cu maci roșii din câmpie
de-o fecioară despletită.

Dulce ie românească
proaspătă, strălucitoare
ca un văl țesut de lună
peste sânii de răcoare.

Românească, dulce ie,

borangic, ispită grea,
am văzut o fată-n ie,
gându-mi fuge către ea!
302
 Dulce ie românească,
n-o cunosc, ea nu mă știe,
dar de mi-e suflet pereche
sigur se-nveșmântă-n ie!

E timpul...

E timpul să începi o nouă carte

Îmi susură în minte cineva -
Un SMS trimite-i, ori un mail,
A scrie-i sinonim cu a pleca.

Apoi, același alter-ego spune:

Convinge-o că-i bine și frumos,
Că fericit poți fi și-n viața asta
În timp ce mergi spre eșafod, voios...

...De parcă am avea alte alegeri,

De parcă întâmplarea nu-i destin...
Scrie o carte...poate-apuci s-o termini
Și ea va ști că ai murit puțin.

Bucurați-vă!
Bucurați-vă de viață,
Ni se duce prea ușor,
303
Bucurați-vă acuma,
Astăzi, nu în viitor!

Viața-i Luptă și Speranță,

Dragoste, Credință, Dor!

Unde-i naștere-i durere,

Timpul toate le-o topi,
Bucurați-vă de viață
La prezentul lui „a fi”.

După seară-i dimineață,

Mâine, poate-o nouă zi...

Trecem ca florile verii,

Mereu gata de plecare,
Bucurați-vă de clipă,
De lumină și de soare.

Nu știm mâine de vom fi

Sau de nu…și asta doare !

Dar peregrinând prin lume,

Se cuvine-a nu uita
Din prea plinul bucuriei
Și pe alții-a-i bucura.

Că ne trece iute clipa, 

Darul vieții-asemenea…

304
Colindul dorului de mamă

Și-n acest an, măicuță din departe,

În Nordul țării n-am să pot s-ajung
Chiar dacă știi că inima mea bate
Oriunde-aș fi, la noi, în Câmpulung.

Veneam să te colind sfios, cu lacrimi,

În seara asta, când pruncul Hristos
Aduce-n lume dragoste, speranță
și glas de îngeri, tandru și duios

Mi-e dor și drag să te colind, măicuță,

Dar tu ești în pământ, ești și în cer
și nu știu de ajunge vreo colindă
În lumea ta de stele și de ger.

Sunt tare trist că iar nu vin acasă,

Deși, ca melcul, casa-mi duc în gând
Și-ncercănat de dorul tău, măicuță,
Eu te colind cu liniștea. Și plâng!

Întoarcerea fiului risipitor

Știu, Tată că, întors acum la tine,

Nu merit dreapta ca să ți-o sărut,
Dar după toate prin câte-am trecut
305
Și după cât de jos am coborât
N-am să te judec de te lepezi de mine.

Cu sufletul crezând că-s în lumină

Eu de la Tine vesel am plecat, 
Am petrecut, gurmand și dezmățat,
Risipă-am fost și sclav pentru păcat
Fără să știu răsplata ce-o să vină.

Da, Tată, am crezut că e firesc

De viață să mă bucur cât mai tare,
Dezmățul drum să-mi fie și-alinare,
Să curgă băutura în pahare
Și eu să fiu stăpân pe ce-i lumesc.

Apoi a fost un timp pentru răsplată:

Sărac am fost. Și sclav. Și umilit!
Prietenii întâi m-au părăsit,
Apoi am fost flămând și chinuit
Și disperat de viața mea ratată.

Vreau doar să știi că roșcovele fade

Mi se păreau delicatețuri fine,
Deși atunci când eram lângă Tine
Mă alintai cu bunătăți divine,
Dar eu n-am înțeles c-așa se cade!
Am meritat să sufăr și să plâng
Fiindcă-am uitat decența și-omenia,
Deși m-ai învățat ce-i armonia
306
 Și m-ai împărtășit cu bucuria...
Păcat c-am fost și orb, dar și nătâng!!

Azi mă căiesc! Știu, merit vorbe grele,

Am suflet împietrit, dar se îndreaptă,
Și dacă mă-nsoțești pe calea dreaptă, 
Cu tine voi urca treaptă cu treaptă
Spre noul început al vieții mele!

E greu să recunoști: am fost mișel!

Un fiu risipitor, cum suntem toți
Cei care-n viață am greșit...dar poți
Oricând să te întorci, dacă socoți
Că prin căință faci un pas spre EL!

Învins de iubire

Iată-mă, oameni buni, în fața domniilor voastre

cu capul descoperit, cu mâinile goale,
așa cum am venit pe această planetă,
așa cum voi pleca, într-o zi, dintre voi
pentru că nimeni nu are aici stătătoare cetate.
Acum pot să mărturisesc: Da, eu sunt acela
care mii de ani a luptat în toate războaiele lumii,
mercenarul universal, tăios ca lama stiletului,
eu sunt cel care nu a lăsat niciodată în urmă
prizonieri, speranțe și, mai ales, sentimente.
Întotdeauna am crezut că voi muri în război,
că mă voi bate ca un tigru până la capătul luptei,
până la ultimul strop de energie și, desigur, de viață…
Cineva a decis altfel…și iată-mă acum, cătană bătrână,
lăsată la vatra unor amintiri niciodată trăite…

307
Am acceptat și această de pe urmă cădere,
cu dinții strânși, nemilos și ascuțit ca lama stiletului
meu, dar…Dumnezeule mare! într-o zi a apărut Ea,
cea care m-a privit în ochi și m-a lovit în inimă,
într-o frântură de clipă, cu o petală de zâmbet…
Nici o șansă de a mă putea cumva apăra,
așa că vin acum să mărturisesc în fața domniilor voastre:
Am fost învins de iubire!

Încercuiți de toamnă…

Ne-ncercuiește toamna…Orice-am face,

orice-am gândi sau orișice am spune
pogoară peste lume-o nouă pace
cum numai la sfârșit de rugăciune…

Și tot ca-n rugăciune ard sfințiri

pe frunze-ngălbenind de prea mult dor, 
mor în grădini minuni de trandafiri
- câtă splendoare și în moartea lor!

Cumva și seara-ncepe la amiază

părând c-ascunde stranii secrete,

308
pălesc culori și binecuvântează
frunzare de tristeți foșnind regrete.

Pierdută-i vara într-un vis ce doare,

povestea ei se stinge-n amintire,
dar cine-acum sa spună știe, oare,
dac-a fost jar, cenușă sau iubire?!

Încercuiți de-al toamnei plâns tăcut

ce-și susură tristețea în surdină,
uităm că viitorul ne-a trecut
și-o rană veche doare cât o vină…

Noiembrie

Prin voaluri albastre de ceață

Pluteam un tangou de iubire, în doi...
Era minunat...Dar Siberii de gheață
Cumva au crescut, tiptil și greoi,
În tine, în mine, în noi.

Și, Doamne, frumos începuse:

Sărutul din parc și plimbarea în doi...
Azi băncile noastre-s distruse
Și plânge tristețea din ploi
În tine, în mine, în noi.

309
 Probabil așa ne-a fost scrisă
În stele răcirea și dorul de doi...
O ușă măcar să rămână deschisă,
Dar țipă orgoliul: Nu da înapoi!
În tine, în mine, în noi.

Acum prea-târziul ne frânge,

Pierdut în neant este raiul în doi,
Ceva-n amintiri se mai zbate și plânge…
Păcat de lumina-nflorită apoi
În tine, în mine, în noi...

Lerul florilor de ger

Dac-a fost ori încă este 

n-a ști nimeni…e-o poveste… 
astăzi frunză-i ce-a fost floare
și mă brumă de mă doare 
că tu pleci când toamna vine
inima frângând în mine 
în opt părți ca opt poeme
de târziu mult prea devreme…

Ce ar fi și nu-i să fie? 
Anei îi spuneam ”Mărie” 
ori Speranța – frunză rară… 
tu zâmbeai a scorțișoară 
și-a mirare de sulfină 
cu frăguți la rădăcină, 
pe când frunza era-n floare: 
cântec de privighetoare!

310
Vezi, iubire, vara trece, 
crivăț vine, rău și rece,
dinspre Nicăieri coboară
ca să-și afle-n suflet țară, 
și de n-om fi împreună
teamă-mi e c-aud cum sună 
înghețul de sub ninsoare 
când preface frunza-n floare…

Floarea mea, sculptată-n ger,

te-am iubit…și…leru-i ler!

Plânsul țăranului dezrădăcinat din rădăcini

Să fii din Bucovina și să stai

În București, la bloc, etajul nouă,
Când ai lăsat acasă colț de rai
Și obcini unde cresc frăguți de rouă,

Și unde noaptea turme selenare

De unicorni pasc liniștea pe dealuri,
Să suferi că apartamentul tău
Nu-i un bordei pe-ale Moldovei maluri.

Să fii în București numai cu trupul,

Zilnic să-ți porți cu demnitate vina
Că ai plecat din munții tăi, de-acasă,
Din Țara Fermecată, Bucovina,

Și nici măcar să nu ai șansa asta

Să poți ieși pe stradă și striga:
Eu te iubesc, frumoasă Românie,
Dar Bu-co-vi-na-mi bate inima!
311
Un dezrădăcinat din rădăcini,
Acesta sunt, aici, în Capitală,
Și dacă dorul de acasă doare,
Vă garantez că am această boală!

Ce să mai spun sau ce mai pot eu face

Când știu că doar acasă Duhul Sfânt
Pogoară cu Lumină și cu Pace,
În Bucovina – Spirit și Cuvânt?!

Iar eu, țăran, la bloc, în București,

Î-L văd, Î-L simt, dar ce departe sunt...
Revelație

Mă-ntorc la Câmpulung Moldovenesc

cu dorul de casă în suflet,
precum fiul risipitor
înveșmântat în cea mai ponosită smerenie
ca într-o ultimă haină.

Sunt obosit de sminteală, 

de sclipici găunos 
și de zurba fără de rost a lumii acesteia,
iar viața mea e risipă de clipe
pe metereze de spaimă.

Mă-ntorc acasă, prieteni, 

pentru că numai cu voi și aici
pogoară Duhul Sfânt o liniște faină

312
 și pot înțelege de ce tocmai eu
am fost ultimul dintre primii chemați
La Cina de Taină.

Rugăciune de nemoarte

Doamne și Stăpânul Vieții

Te-am rugat de multe ori,
Ia la Tine doar poeții
Și ni-i lasă pe actori.

Existenței dând deplinul

Ei trăiesc mai nu știu cum,
Duc o cruce cât destinul,
Nu le da și-un ultim drum!

Într-un fel, sunt sarea lumii,

Altfel, pentru ei, vin zorii…
Știi că va-ngheța Planeta
Dacă ne-ar pleca actorii??!!

‘Nalț acum o rugăciune:

Pentru-actori dă numai bine
Doamne…Sau fă o minune:
Fă-i nemuritori. Ca Tine!

Ținte sigure

...Și se făcea că umblam prin păduri necuprinse

după mistrețul cu colți de argint, fioros,
fără să știu că în miza jocului eu însumi eram
mult-râvnitul Trofeu.
313
 De mână-ntr-un parc virtual
Căutând certitudini amare...
¡Ay vamos! ¡Besame mucho!
Toamna va stinge și ultima floare!

Doamne, cât ne mai doream unul pe celălalt!

Nici măcar nu conta: viu sau mort ori în stare de grație,
important era să ne întâlnim cât mai curând
față în față.

Doar eu, dintre toți muritorii,

Văd arma privind prin cătare...
¡Ay vamos! ¡Besame mucho!
Timpul nostru nu are răbdare!

Estimp, într-un univers paralel, cineva se distra copios,

răstignind cu răbdare vânatul și naivul său vânător
pe crucea virtuală ascunsă în cătarea unei sofisticate
puști cu lunetă.

Toată viața așteptăm o minune

Fără să știm când apare...
¡Ay vamos! ¡Besame mucho!
Restu-i poveste, restu-i uitare!

Suntem prinși de mult, vă jur, suntem ținte sigure,

dar Acela amână mereu, cu încă și încă o respirație,
momentul când carnea de pe arătător va săruta
îndelung
metalul trăgaciului.

Nimic de pe lume nu poate opri

Destinul travestit în întâmplare...
¡Ay vamos! ¡Besame mucho!
Vine glonțul...Și, Doamne, cât doare!
314
Ultima întrebare

„Eu cred că vinovați de răul lumii 

sunt doar poeții”! – spuse, insolent,
de la tribună, o burtă cu gușă,
ce doarme de-un deceniu-n Parlament.

„...De-aceea”- a-ndemnat apoi distinsul

cu glas patetic – „Dragi români și frați,
poeții umplu lumea de minciună
și-ar trebui cumva exterminați...”

Eu vin și zic: nu merită efortul

să-i pedepsiți fiindcă scriu poeme,
ei trec prin lume triști, cu disperare,
oricum se nasc târziu și mor devreme.

Și-asemenea acelui Don Quijote

mereu se bat cu morile de vânt
să cearnă din cuvinte frumusețea
și astfel mor, răniți de vreun cuvânt.

E-adevărat că mint! Că vând iluzii,

panglici de vis, baloane de săpun,

315
taraba lor e plină cu sclipiciuri
să nu vedem, de fapt, că totu-i scrum!

Că timpul trece și ne-nghite viața, 

că lumea – vai! – e-atâta de meschină...
ce-i rău că ei oferă – și-o fac gratis! – 
parfum de flori și fructe de lumină?

Chiar vreți să ni se spună adevărul?

Pe-acela gol și trist, pe care-l știm:
că-mpovărați de bârfe și de ură,
mergând târâș, ne facem că trăim?!

Vreți adevăr? Gonim pe apucate

prin viața ce oricum e trecătoare, 
făr-a ne bucura de frumusețe,
uitând c-avem un suflet ce nu moare.

Dac-ați opri puțin vârtejul ăsta

o să-nțelegeți că poeții mint
ca, binecuvântați de primăvară,
să-i dăm tandreții aripi de argint...

Lăsați-i să vă mintă zi și noapte!

Față de politruci o fac cu stil,
poeții-și poartă demn, cu eleganță,
mirarea unui suflet de copil.

316
 Vreau să întreb atât: dacă-i ucideți
- asta-i ușor, se face doar o dată! -
unde veți merge? Pentru că Pământul
va deveni o lume înghețată!

Adrian Pârlogeanu

Născut: 12.05.1954 - Sfântu Gheorghe, Covasna

Trăitor în Câmpulung Moldovenesc 26 de ani
Domiciliul actual – Brașov
Studii: Școala de artă, secția pictură și restaurări cu
specialisare în iconografie, Suceava; Școala postliceală de
antrenori (handbal), București; Școala tehnică TCM,
Brașov.
Debut literar: Almanahul Coresi – Brașov, 1983
Colaborări: Revistele – Familia, Oradea; Ramuri, Craiova; Convorbiri literare,
Iași; Steaua, Cluj Napoca; Symposion, Brașov; Metafora, Constanța; Miezul
lucrurilor, Câmpulung Moldovenesc; Bucovina ilustrată, Câmpulung
Moldovenesc; Demiurg, Câmpulung Moldovenesc; Almanahul Gazeta de
Câmpulung, Câmpulung Moldovenesc; Ziarele: Monitorul și Crai nou –
Suceava; Tomis, Constanța; Transilvania Expres, Brașov; Buciumul, Câmpulung
Moldovenesc.
Bibliografie: Vizionar al înserărilor solemne (poezii), Brașov, Ed. Aldus, 1997;
Din lumea interlopă a mărcilor poștale (proză), Brașov, Ed. Aldus, 1999 (carte
premiată cu medalia de argint la secțiunea literatură a Concursului cu participare
internațională Efiro – București);
Tu ești lumina (poezii), Suceava, Ed. Pre-Text, 2014;
Pictorul nopții eterne (poezii), Suceava, Ed. Pre-Text, 2017.

317
Mereu mă plimb...

Mereu mă plimb pe gândurile mele,

Cu privirea plecată ce-ntoarce orologii
Dar n-am cules în drum decât căderi de stele
Și deznădejdi, cu fel și fel de fețe aurii.

Un vis mi-a răscolit uitarea care geme

În lumina muribundă a înserării,
Dar nu știam că o să vin-o vreme
Să-mi răscolească doruri și tăceri, puzderii...

Și cum întunericul nopții naște în poeți suspine,

Am ars pe rugu-ntinselor plăceri în rime
La malul clipei în nesfârșită uitare de sine,
Cu sufletu-mi gârbovit de gânduri sublime.

Edenul nopților, imensa claritate neagră

Zmulgându-mi plânsul condamnatului la viață
Răstoarnă-n mine o întunecată și enormă piatră,
Simțind ca o ață cum mi se deșiră timpul pe troiță.

Simțământ mândru, ca o stea căzând,

Un bun rămas ca o amintire dinspre viață,
Căzu din cer cu-n strigăt blând,
Ceva duios, ca un mormânt în ceață.

Eu

Un ochi de-azur va plânge

O palidă stea se va stinge,
Și-un glas de clopot, o năpăstuire
Va-ncerca, dogit, o tânguire...

318
Voi ieși fără veste, fără nume,
Din scena lumii în postume
Rătăcind prin amare labirinturi
De păcate și de pământuri...

Blând peste mine ca un calvar,

Noaptea veșniciei, uitări de chihlimbar
Venind, se va lăsa ca o albă floare
Din vremi de iertare pirdute-n uitare...

La mormântul familiei

Uneori pașii mă petrec solemn

Prin cimitir, oprindu-mă într-un târziu,
Pe-o bancă veche, să-mi odihnesc amarul
Și să ascult muziclitatea tăcerii...

Inevitabil îmi opresc privirea pe fotografiile

Bunicilor și părințălor mei,
Simt căldura-n ochii-mi aburiți,
Al zâmbetului lor de ieri...

Mereu visez la ei spre adormire,

Și nu mai știu, lumina din ochii mei
E de la lună, opaițul de stele,
Ori pomii toți în cimitir s-au înzăpezit?...

Alerg tot mai încet

Cică… de atunci,
a început să picure izvorul,
din ce în ce mai adânc, sudoarea tranziției.
Și eu alerg
319
 încontinuu spre luminița
de la capătul tunelului,
dar… alerg tot mai încet
din ce în ce mai încet…
Strivit de pasul greu al soarelui
cu flăcări invizibile
ce aleargă odată cu mine
prin tunel, dar stând
comod în spatele meu,
îmbătrânindu-mi oboseala.
Cred că voi ajunge
la vara târzie a ideilor
și ambițiile mele se vor potoli
odată cu febra tâmplelor
ce-mi vestejesc frunzele din coronița
de laur, slabă umbră răcoroasă.
Alerg tot mai încet
molipsit parcă de izvorul
picăturilor de sudoare,
ce doar sapă adâncindu-și
momentul de lenevie.
Cu ultimele sforțări
în spirala tunelului
pășind alături de indolenta
apă a regăsirii, voi încerca
să făuresc ultimele rime,
ca pe un act de desăvârșită căință…

Riduri

Parfumul soldaților
înaintați în vârstă
320
nu-i plăcut, pute a onoare.
Fantomele celorlalți, neîntorși
mai luptă încă în războiul
etichetat cu un număr pe degeaba…
Doar ridurile rămân vizibile
pe fața soldaților și a țării.

Eu

Tavanul
a descărcat
tone de noapte
peste al meu pat

Dimineața
dușul mitraliază
umbra lipită
de trupul meu

Oglinda
care mă privește
îmi relevă sec
un același Eu…

Parfum

Pagina rămasă nescrisă

pe care o reprezintă
această lume încurcată,
e un lexicon de cuvinte
acoperite cu tăceri depline.
321
Doar eu cunosc adevăratele sensuri
ce mă conduc la esența lucrurilor,
culoarea șovăitoare a prezenței tale.
Parfumul tău a rămas agățat
de pagina nescrisă.

Tata

Tata îmi strunea caii verzi

ce-mi galopau pereții tinereții…
Mama îmi venea cu dragostea
ca o lacrimă pe inimă…

Așa le-a fost viața

prefăcută în cioburi…
După ce mama a plecat puțin mai încolo,
tata vorbea cu îngerii,
apoi a plecat și el…

Eu evoc Apostolii din pustie,

umblând la pas cu memoria,
născut fiind la miezul nopții
în ploaia călduță de Mai a speranței…

Vorbe ale bătrâneții, precum

cenușa ce învelește jarul…

Strigătul răbdării

Istovitoare este ființa umană

fără de rugăciune.
Așa și strigătul celui ce rabdă,
pune capăt întunericului…
De-ți vine să pleci din tine
322
 numărându-ți pașii,
spre aurora treimii…

La cireșe

Cândva, copil fiind,

săream gardul cerului
să fur cireșe copacului,
râvnit din Raiul vecinului…

Astăzi, ninsoare în suflet,

petale albe de cireș
la praznic de vise răscoapte,
la tăciunii culeși din Iadul cotidian…

Zburătorul

- „De ce mă invidiezi?...”
zise
luceafărul dinspre zi…
De vrei să fii ca mine,
simplu,
deschide pleoapele,
cu ochii spulberă vise
și
toarnă-ți în cupă
sărut de femeie…

323
Adrian Voica

Născut: 26 august 1938, la Ploiești

Poet, critic și istoric literar.
Studii: Facultatea de Filologie a Universității Al.I. Cuza – Iași.
Din 1962, cu activitate neîntreruptă în învățământul superior, de
unde a fost pensionat ca profesor titular în octombrie 2005 de la
Facultatea de Litere a Universității Al. I. Cuza.

Bibliografie:
Anotimp cu zăpadă (Iasi, Junimea, 1980)
DavinciAna (Iasi, Junimea, 1983)
De vorbă cu Poesis (Iasi, Junimea, 1987)
Hanul cuvintelor (Iasi, Fides, 1999)
Distihuri, (Scrisul prahovean, 2000)
Visul sferic (Iasi, Universitas XXI, 2003)
Poezii cu aripi (Cugetarea, 2005)
Versuri mici, pentru nepoti si bunici (Cugetarea, 2006)
Distihuri noi (Iasi, Panfilius, 2007)
Distihuri respirând catrene (Iasi, Universitas XXI, 2008)

Proză scurtă:

Întoarcerea Penelopei (Iași, Universitas XXI, 2003)

324
Teorie critică și istorie literară:

Etape în afirmatia sonetului românesc (Iasi, Editura Universitătii Al.I.Cuza,

1996)
Versificatie eminesciană (Iasi, Junimea, 1997) – Premiul M. Eminescu, Suceava,
1998
Repere în interpretarea prozodică (Iasi, Editura Universitătii Al.I. Cuza, 1998) –
Premiul Asociatiei Scriitorilor din Iasi, 1998
Poezii cu formă fixă: aplicatii eminesciene (Iasi, Universitas XXI, 2001)
Deschiderea cercului, vol. 1-2 (Iasi, Editura Universitătii Al.I. Cuza, 2002,
2003)
Fragmentarium eminescian vol. 1-2 (Editura Floare albastră, 2004, 2005)
Reverii sub tei (Editura Floare albastră, 2006)
Grădinile altora (Iasi, Editura Universitătii Al.I. Cuza, 2007)

Colaborări:

Colaborează cu versuri, recenzii și studii la revistele: Iașul literar, Convorbiri

literare, Cronica, Steaua, Tribuna, Poezia, Limba română, Limbă și literatură,
Revista de istorie și teorie literară, Viața românească, Ateneu, Bucovina
literară, Însemnări bucovinene, Studii eminoscologice, Analele științifice ale
Universității Al. I. Cuza, Revista de lingvistică și știință literară, Axioma,
Citadela, Dacia literară, 13 Plus ș.a.

Referințe critice:

Au semnat: Constantin Ciopraga, Zoe Dumitrescu-Bușulenca, Gh. Bulgăr,

Ovidiu Drîmbă, Al. Husar, Theodor Codreanu, Constantin Cubleșan, Mircea
Coloșenco, N. Georgescu, Simion Bărbulescu, Laurențiu Ulici, Victoria
Dumitriu, Ioan Holban, Ion Apetroaie, Constantin Dram, Leonica Maniu,
George Bădărău,, Constantin Călin, Adrian Dinu Rachieru,, Zenovie Cârgulea,
Emil Baltag ș.a.

325
ECOURI
Distihul
Cuvinte deocheate şi pure stau alături
Coroana de zăpadă s-o scoată din omături.
*
Cuvintele
Eu n-am nimic cu voi. Sunteţi străine -
Dar aţi pornit convoi spre mine.
*
Autograf pe un distih
Ca albina, în căsuţe tip
Îmi zidesc sublimul prototip.

*
Întâlnire
M-am întâlnit mai ieri, din întâmplare,
Cu neputinţa vorbitoare.

326
 *
Vinovat fără vină
E vârsta de toiag... sau ai uitat -
Bolnav de Timp, eşti singur vinovat.

*
Tradiţie sadică
Salcâmii sunt în floare:
Mă-ntorc la închisoare!

Ieşirea din salon

După numeroase plecăciuni,
Fâlfâiră ca nişte lăstuni.

*
Bătrâneţea ca umilină
Când calci din suferinţă în suferinţă
Te pregăteşti să mori de umilinţă.

*
Dedicaţie
Degeaba nu-i vorbesc de mântuire -
E cartea mea toiag şi mănăstire.

*
Încotro?
E bătrâneţea început de drum,
Pe margini cu cupaci de fum.

*
Remarca punctului
Virgula dintre cuvinte

327
Nu-i deloc fată cuminte.

*
Fraudă erotică
Credeai sudat că este sentimentul,
Dar ea — pe-un ton acruţ,”Nu e momentul!”.

*
Constatare
Doi centrimetri de humor
Găsești în gura tuturor.

Revoltă
Rugul aprins pentru cărţile tale
Vrea să arune spre cer boreale.

*
Paranormală
Dungat ca zebra, chiar ajung pe zebră
Dar mă întoarce unul: — Aveţi febră?

*
Sacrificiul
Sătul de posace ninsori
Accept scrisul rău cu erori.

*
Sfat
- Cuvioşia ta mă luminează!
- Tu, fiule, menţine ziua trează!
*
Portret

328
 Condiţia de om o duc în spate
Ca un hamal cărînd fragilitate.

FRUMUSEȚI PROZODICE

Ritual
În apa aurorei când vrea să se cufunde
Își leagă armoniile cu funde.

Decizie
Ideile se ceartă amândouă;
De-aceea din speranțe amân două.

Pe o bancă
Improvizat cenaclu, ca la pod:
Distihuri pe același calapod!

Onor de primăvară
Pământului îi dă onor
Și-apoi îl udă iar. O, nor!

Stampă
Și tristețea se depune
Bătrânețea alb de pune.

*
329
Exercițiu de iubire
Am coborât o treaptă în fior:
Rostindu-ți numele, mă înfior.

Farmacia naturii
Întunecați cu totul de iz vor
Puțină apă rece de izvor.

Tablou
Când vezi veghind în zări o auroră
Atunci aceea e de aur oră.

Croitorul
Întrebat dacă des coase
Îi răspunse că-l descoase...

Caracterizare
La biserică doar mir e
Și-n afară, numai mire.

Sticla
Ecoul mântuirii stă în dop,
Degeaba cu iluzii mă îndop.

*
330
Primăvara
În ciocul arămiu când tu nota do vezi:
E cucul ageamiu - mai vrei alte dovezi?

Fără greș
Istoria se-nvață și te-nvață
Când pici la fund, când ieși în față.

Folclor
Norocul șchiopătează uneori –
Atunci nu este bine să te-nsori.

Cronică
În burg ieșisem, ca să fug de mine.
La colțul străzii tu vindeai suspine.

Întoarcere
Când vine-acasă rima obosită
O-ntreb pe unde-a fost - și ea ezită.

Calendar
Solemn și rece-i gestul când rupi foaia
331
Frumoasei zile ce-a-nsorit odaia.

Armonie existențială
Sunt jumătăți de cerc în fiecare
Aniversare și comemorare.

Radical
Chimia, matematica au viață
Și-n trupul nostrum zilnic se răsfață

Umbra divină
Ne-mpiedicăm de Tine, uneori
Dar ne oprește umbra unei flori.

Prea mult alb

Cu luminoase gânduri te-ntâmpin la amiază;
Unul, ce strălucește, l-aș pune într-o vază.

Transmutații
Echivalentul matematic al plăcerii
Legat e de estetica durerii.

332
Aburi
Rupi gându-n două, ca pe o azimă,
Căci veșnicia nouă pe el se reazimă.

Aproape dușman
În tot ce fac mă-ncurcă arlechinul:
E prea posac și îmi cunoaște chinul

Bogat
Singurătate și sinceritate!
Le am pe amândouă, frate

Exercițiu ales
Alunec pe idée ca pe gheață,
Noroc că fantezia mă răsfață.

La zi
Înmiresmări frauduloase în pădure:
A sevă tânără miroase și a secure.

Iulie

333
Ținându-ne de mână-n plimbarea fără țel,
Tu de gândești la tine, eu măgândesc la fel.

Călăuza
În răscolite margini de vis te-am regăsit
Trecând printre paragini un gând obijduit.

Sunet
Lovește aurul! De sună a metal
Nu învinovăți vreun ideal!

Fără greș
Istoria se-nvață și te-nvață
Când pici la fund, când ieși în față.

Folclor
Norocul șchiopătează uneori –
Atunci nu este bine să te-nsori.

334
 Ioan Abutnăriței

Născut: 28 X 1952, Miorcani, Jud. Botoşani, Ofiţer,

publicist;

-Preşedinte al filialei Vatra Dornei a Societăţii pentru

Cultura şi Literatura Română în Bucovina;

-Membru al Filialei „Arboroasa” a Asociaţiei Culturale” Pro

Basarabia şi Bucovina”;

-Membru al cenaclului „ Nectarie” din Vama;

-Studii: Colegiul Naţional Militar”Ştefan cel Mare”, Câmpulung Moldovenesc;

Şcoala Superioară de Ofiţeri Activi” Nicolae Bălcescu”, Sibiu; Cursuri de
specialitate-Făgăraş; Academia de Înalte Studii Militare, Facultatea de Comandă
şi Stat Major-e integrare europeană;

După trecerea în rezervă, inspector de specialitate în Primăria Vatra Dornei;

Consilier judeţean( 2012-2016);

-Colaborator la Monitorul de Dorna, Surâsul Bucovinei, Însemnări bucovinene;

-Coautor al monografiilor comunelor Poiana Stampei( 2006-ed.I, 2013-ed.a II-a,

Premiul FCB pentru monografie), cu Paraschiva Abutnăriţei

335
APUS DE SOARE - 515 ANI DE LA MOARTEA LUI
ŞTEFAN CEL MARE
Pe 2 iulie 1504 se încheia cea mai lungă domnie din
perioada Evului Mediu al Ţărilor Române-47 de ani. Ştefan
cel Mare se stingea din viaţă la Suceava, după ce aproape tot
timpul cât s-a aflat pe tronul Moldovei a suferit de pe urma
unei răni netratate corespunzător, căreia i s-a adăugat pedagra
(guta), o boală întâlnită adesea în rândul seniorilor medievali.
La 515 ani de la dispariţia sa, Ştefan cel Mare rămâne în
mentalul colectiv drept unul dintre cei mai importanţi lideri ai
acestui spaţiu, iar comemorarea sa e un prilej potrivit pentru
a-i evidenţia moştenirea.
Iscusința diplomatică, succesul și renumele domnului.
Cel mai cunoscut dintre domnii Moldovei medievale, Stefan
cel Mare a rămas în istorie nu doar ca un mare războinic,ci şi
ca un diplomat iscusit, aflat totdeauna în căutarea celor mai
favorabile tratate cu puterile creştine sau chiar cu
otomanii.Despre abilităţile politice ale voievodului
moldovean aflăm informaţii preţioase de la mai mulţi agenţi
diplomatici, reprezentanţi ai celorlalţi suverani contemporani
cu Ştefan cel Mare, care au intrat în contact direct cu domnul
moldovean, iar aceste atestări merită atenţia noastră, chiar
dacă pot fi bănuite, pe bună dreptate, de subiectivitate. Este
elocventă menţiunea că toţi principii ortodocşi ai acelor
vremuri, Papa Sixt al IV-lea şi Papa Inocenţiu al VIII-lea îl
laudă în scrisorile lor doar pe domnul Moldovei, iar atenţia
acordată de Scaunul Papal lui Ştefan cel Mare este cu atât mai
importantă dacă ţinem cont că regii Ungariei şi Poloniei nu
mai aveau parte de un statut privilegiat în raporturile cu
336
suveranii pontifi. Abilităţile politice ale lui Ştefan cel Mare
pot fi probate mai ales prin tratatele negociate cu marile puteri
vecine. De pildă, în1475 este încheiat tratatul de pace cu
Ungaria regelui Matia Corvinul, după o perioadă de conflict
militar în timpul căruia însuşi regele Ungariei a fost rănit în
bătălia de la Baia,în anul 1467. Anul 1475 este anul victoriei
de la Vaslui, iar imediat după această bătălie Ştefan cel Mare
trimite scrisori către mai mulţi principi creştini, anunţând
victoria şi solicitând sprijin militar pentru următoarea
confruntare cu armatele turceşti, voievodul moldovean ştiind
foarte bine că sultanul va trimite oaste şi mai mare ca să-l
pedepsească.
Acţiunile diplomatice ale lui Ştefan cel Mare nu s-au
îndreptat doar spre Ungaria şi Polonia, el a apelat chiar şi la
sprijinul veneţienilor şi al papalităţii, unde au fost trimişi ca
soli în cursul aceluiaşi an veneţianul Paolo Ognibene şi
ungurul Nicolae Ujlaki. Cronicarul polon Jan Dlugosz
menţionează că voievodul a iniţiat acţiuni diplomatice şi pe
lângă sultanul Mehmed al II-lea Cuceritorul, căruia îi trimite o
solie cu daruri bogate, scopul principal fiind acela de a afla
cum a reacţionat sultanul la recentele confruntări militare
moldo-otomane. Cum era de aşteptat, reacţia acestuia a fost
plină de furie, întemniţându-i pe solii moldoveni, pentru ca
mai apoi să-i trimită înapoi în ţară, dezbrăcaţi şi pe jos. Zece
ani mai târziu, domnul Moldovei depune”omagiul de la
Colomeea”, prin care îl recunoaşte pe regele Cazimir al IV-lea
al Poloniei drept unicul său suzeran, în contextul avansării
otomanilor în Moldova-cu un an mai devreme, în 1486, turcii
recuceriseră de la voievod cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, care
aveau o mare importanţă srategică. În cursul anului 1486, fără
a se cunoaşte data exactă, Moldova lui Ştefan încheie pace cu
337
Imperiul Otoman, domnul devenind vasal al Înaltei Porţi şi
plătitor de haraci. Cât priveşte pacea cu polonii din vara anului
1499, mijlocită de regele Ungariei, Ştefan cel Mare intervine
asupra condiţiilor convenite de regii Ungariei şi Poloniei şi
cere includerea unor prevederi mult mai clare în legătură cu
declanşarea unui nou plan de cruciadă antiotomană. De fapt, el
urmărea să se asigure că, dacă va începe un alt război
împotriva turcilor, oştile celor două regate vecine vor trece
Dunărea, lovind duşmanul comun al creştinilor pe teritoriul
său.( Tratatul de la Hârlău)De asemenea, participarea
personală a domnului Moldovei la luptă era condiţionată de
prezenţa pe câmpul de luptă a celor doi regi.
Iscusinţa diplomatică a marelui voievod poate fi probată şi
prin implicarea sa în stingerea unor conflicte dintre posibilii
săi aliaţi. Astfel domnul Ştefan a intervenit, în cursul anului
1499, ca mediator pentru încheierea unei păci între marele
cneaz Ivan al III-lea al Moscovei şi marele duce Alexandru al
Lituaniei. Doi ani mai târziu, Ştefan cel Mare încearcă să-l
împace pe hanul tătărăsc cu acelaşi Alexandru al Lituaniei.
Brașovenii spionau pentru Ștefan cel Mare
Acţiunile militare ale lui Ştefan cel Mare s-au completat,
adesea, într-un mod fericit cu negocierile diplomatice dintre
domnul moldovean şi ceilalţi suverani contemporani, fie ei
creştini sau păgâni.Şefan se adresa cu abilitate vecinilor săi,
cum e cazul braşovenilor, cu rugămintea de a primi informaţii
despre mişcările trupelor otomane, deşi, după cum chiar
voievodul intenţiona, el avea mai multe iscoade în Imperiul
Otoman, de la care primea în mod constant detalii despre
mişcările turcilor. Câţiva dintre aceşti spioni au fost
descoperiţi de turci, iar pentru a-şi salva viaţa au oferit
338
sultanului date despre Ştefan, după cum scriu mai mulţi
cronicari otomani. Tot de la braşoveni primea domnul Ştefan
date despre rivalii săi din Ţara Românească, domnii filo-
otomani Basarab Ţepeluş sau Radu cel Frumos, cu care fusese
de mai multe ori în conflict. În concluzie, braşovenii erau
pricipala sursă de informaţii despre otomani şi despre cei din
Ţara Românească.
Sfârșitul lui Ștefan cel
Domnind aproape o jumătate de secol, Ştefan cel Mare a
purtat, încea mai mare parte din acest răstimp, urmele rănii
suferite la piciorul stâng în timpul asediului eşuat dela Chilia,
din anul 1462.Documentele interne moldoveneşti , dar şi cele
emise de cancelariile altor state amintesc despre prezenţa pe
lângă voievod a mai multor persoane cu pricepere şi
cunoştinţe în domeniul medical. Cel dintâi medic menţionat în
documente este un anume Ioan( sau Zoan), genovez de
origine, care se afla la Suceava în 1468.Totuşi, pentru tratarea
rănilor voievodului au mai fost trimişi şi alţi veneţieni,
habsburgi, poloni, chiar şi tătari. Documentele vorbesc despre
veneţianul Matteo Muriano, care a ajuns la Suceava în anul
1502 şi a fost plătit de domn cu suma de 400 de ducaţi, dar
acesta nu reuşeşte să amelioreze durerile tot mai chinuitoare,
deşi adusese medicamente şi leacuri din Veneţia. Rănii
provocate de suliţă la Chilia i s-a adăugat guta, boală care avea
să-i afecteze mobilitatea ambelor picioare. O cronică
lituaniană contemporană cuprinde informaţia că Ştefan cel
Mare, cu prilejul bătăliei de la Codrii Cosminului, din
otombrie 1497,a fost adus într-o sanie la locul evenimentului,
deoarece era” foarte neputincios de picioare”. Iformaţia arăta
starea gravă de sănătate a domnitorului. În final, domnul
339
apelează la mai mulţi medici renumiţi de la principalele
cancelarii ale Europei, dar cei care au ajuns la Suceava nu au
reuşit să stopeze avansarea bolii. Medicii au stabilit că guta era
una din cele mai răspândite afecţiuni medicale în rândul
seniorilor medievali, agravată de consumul de carne de vânat
şi de vin.Guta a grăbit sfârşitul şi al altor contemporani cu
Ştefan: Matia Corvinul, Cazimir al Poloniei, sultanul Mehmed
al IV-lea, cneazul Ivan cel Tânăr, ginerele lui Ştefan. Cu toate
eforturile făcute de cei mai renumiţi medici ai vremii, starea
de sănătate a marelui voievod s-a înrăutăţit brusc şi în ziua de
marţi, 2 iulie 1504, la Suceava a răposat robul lui Dumnezeu,
Ion Ştefan Voievod, domnul Ţării Moldovei, pe la 3 ceasuri
din zi.A fost înmormântat peste 3-4 zile într-o criptă de la
biserica Mănăstirii Putna.
Pe lespedea mormântului a fost inscripţionat un text pe care-l
hotărâse viteazul domnitor din timpul vieţii: „ Binecinstitorul
domn, Io, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al
Ţării Moldovei, fiu al lui Bogdan Voievod, ctitor şi ziditor al
sfântului lăcaşului acestuia, care aici zace. Şi s-a strămutat la
veşnicele lăcaşuri în anul..., luna..., şi a domnit...ani”

GENERALUL EROU AL ROMÂNIEI

LEONARD MOCIULSCHI – LA CENTENARUL MARII
UNIRI

Generalități

Generalul LEONARD MOCIULSCHI a luptat în ambele

războaie mondiale. A fost mereu în linia întâi, acolo unde
bătăliile au fost mai aprige. În Al Doilea Război Mondial, a
340
condus trupele de vânători de munte din Caucaz până în
munții Tatra și a reușit victorii după victorii. Care a fost
răspunsul autorităților comuniste? – Șapte ani și două luni de
detenție, muncă silnică la Canalul Dunăre – Marea Neagră , o
reabilitare venită în pragul bătrâneții și o stare gravă de
sănătate.
Neamul MOCIULSCHI provine dintr-o veche familie de
aristocrați polonezi.
Istoria familiei pe pământ românesc începe cu PAWEL, un
conte originar din Liov care a părăsit Varșovia în anul 1831,
după ce revolta a fost înăbușită, stabilindu-se în Moldova de
Sus probabil în Suceava, alături de fiul lui cel mai mic. Astfel,
din războinic polonez de elită a ajuns „mare boier
moldovean”.
Fiul lui Pawel s-a căsătorit cu o româncă, iar ei au avut
un băiat, pe care l-au botezat Gheorghe, botezul a fost făcut
chiar de Mitropolitul Moldovei – Sofronie Miclescu. De la
acea dată, grafia numelui de familie a fost adaptată la
pronunție românească.

Scurte date biografice

Gheorghe Mociulschi a fost tatăl generalului care s-a

născut pe 27 martie 1889, în Bucecea, dar a fost înregistrat în
condica de născuți a comunei Siminicea.
A fost cel mai mare dintre cei 10 copii ai lui Gheorghe și
al Elenei Mociulschi. Trăiau la limita superioară a decenței
după normele acelor vremuri. Tatăl era funcționar CFR mai
întâi și apoi șef de gară la Bucecea, mutându-se cu serviciul în
zona Moldovei destul de des.
Copilăria lui Leonard Mociulschi a fost una banală,
marcată poate numai de desele schimbări de domiciliu. Prin
urmare, a schimbat des școlile. Școala generală a terminat-o la
Oltenești, județul Vaslui, iar liceul l-a urmat la Iași. Ajuns la
Iași, după absolvire, părinții nu-l mai puteau susține financiar,
și de aceea a optat pentru varianta militară.
341
 În anul 1908, când avea 19 ani, Leonard Mociulschi a
devenit recrut la Regimentul 13 „Ștefan cel Mare”, unde a
descoperit și a învățat rigoarea și disciplina vieții militare.
Peste un an, în 1910, a ieșit din unitate cu gradul de
caporal. Tot în acest an este admis la Școala de Ofițeri de
Infanterie din București, iar la absolvire, după 2 ani, a fost
repartizat la cerere la Regimentul 8 „Dragoș” din Dorohoi.

Primul război – prima medalie

În anul 1913 era ofițer adjutant, când România s-a

implicat în Al Doilea Război Balcanic. Cu regimentul său,
Leonard Mociulschi a ajuns până la nord de Sofia, când
Bulgaria a cerut armistițiul. După încheierea păcii,
comandantul R. 8 „Dragoș” făcea următoarea apreciere la
adresa tânărului ofițer: „Și-a îndeplinit cu mult zel și
inteligență misiunea, fiind neobosit și gata în a executa în
orice moment orice ordin, fără murmur”. A fost propus și a
primit medalia „AVÂNTUL ȚĂRII” pentru merite deosebite
în luptă.
PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
Trei ani mai târziu, România a intrat în război. Leonard
Mociulschi era deja comandant de companie.
A luptat în linia întâi, în Transilvania și apoi la OITUZ,
SOVEJA, MĂRĂȘTI, ONEȘTI și în defileul CAȘINULUI. A
luptat cu vitejie, iar efortul i-a fost răsplătit pe măsura faptelor
sale de arme. A fost decorat de Regele FERDINAND cu
ordinul Coroana României cu spade în grad de cavaler și de
către generalul BERTHELOT, cu ordinul CRUCEA DE
RĂZBOI A FRANȚEI. La sfârșitul războiului, în mai 1918, a
fost detașat la Regiment 35 infanterie „MATEI BASARAB”,
din Cetatea Albă(Basarabia), unde a primit misiunea de a
curăța zona de trupele bolșevizate care comiteau nelegiuiri și
devastau localitățile din toată Basarabia și le jefuiau.
342
Misiunea a fost îndeplinită, după abia 2 ani și cu foarte multe
eforturi teritoriul Basarabiei a fost eliberat de bolșevicii care
opuneau o rezistență hotărâtă trupelor românești.
ÎNCADRAREA LUI LEONARD MOCIULSCHI ÎN
TRUPELE DE VÂNĂTORI DE MUNTE
Din ordine superioare și ca o apreciere a calităților sale
dovedite în Marele Război, unde demonstrase capacitățile
excepționale de luptător, în anul 1921 a fost repartizat la
Batalionul 6 V.M. „CRIȘAN” din Aiud.
La primirea sa în unitate, comandantul batalionului îl
caracteriza astfel: „Acest maior posedă toate aptitudinile în
mod excelent ce trebuie să la aibă un vânător de munte, un bun
schior și alpinist de primă clasă, fiind apt pentru cele mai grele
oboseli, de o imensă putere de muncă. Corpul de vânători de
munte a făcut o frumoasă achiziție, având în rândurile sale un
ofițer superior înzestrat cu toate calitățile unui prea bun ostaș”.
AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
La intrarea României în război, în anul 1941, Leonard
Mociulschi era locțiitorul comandantului Brigăzii 1 Mixte
Munte cu care a plecat din Mănăstirea Humorului, pentru
eliberarea Bucovinei. Cu această Brigadă a luptat inițial pe
aliniamentul VICOV – CIUDEI – CERNĂUȚI, apoi a tot
înaintat spre est, luptând în prima linie alături de ostașii săi și
cucerind pe rând puncte strategice pe NISTRU, pe BUG și pe
NIPRU. A ajuns până în Crimeea, după încheierea asaltului
asupra acesteia, generalul și batalioanele sale au fost decorați
cu Ordinul „Mihai Viteazul”, cel mai înalt ordin militar de
război al României.
La 6 octombrie 1942 generalul era numit comandantul
Diviziei 3 Munte, ocazie cu care colonelul Radu Korne care
fusese comandantul diviziei rostea următoarele cuvinte:
„Astăzi vine în capul diviziei domnul general Leonard
Mociulschi. Nu cred să fie ostaș român care să nu-l cunoască.
Nu cred să fie vânător de munte care să nu-și facă o mândrie
din faptul că domnia sa face parte încă de mult din acest corp
de elită. Fericesc Divizia 3 Munte că are cinstea să aibă un
343
asemenea comandant în fruntea ei...”. Atunci divizia lupta în
Caucaz, unde îi eșuase misiunea, era cu moralul la pământ și
urma să intre în refacere. După refacere, sub comanda
generalului Mociulschi divizia a continuat să fie unul dintre
cele mei puternice și importante brațe armate ale României. În
primăvară, vânătorii de munte au fost trimişi în KUBAN, iar
în vara anului 1943, au fost retrași din prima linie și transferați
în CRIMEEA pentru refacere. Aici a avut loc bătălia pentru
capul de pod KERCI, pe care Mociulschi a reușit să-l elimine
până în iarna anului 1943, provocând pagube semnificative
sovieticilor: mii de morți și sute de prizonieri, precum și
capturi importante de arme.
În perioada decembrie 1943 – ianuarie 1944, împreună cu
generalul ION DUMITRACHE, a condus două grupări de
Vânători de Munte cu care a eliminat 3700 de partizani din
munții Crimeii. În urma acestei acțiuni, Mociulschi a primit a
doua oară ordinul „MIHAI VITEAZUL” și a fost avansat la
gradul de general de divizie.
Începând cu primăvara anului 1944, Divizia 3 Munte a
fost dislocată în țară și subordonată ARMATEI 1 pentru a
lupta pe frontul de vest, mai precis pe Valea Crișului Negru.
De acolo au fost reluate luptele când Regele Mihai l-a
înlăturat pe Mareșalul Ion Antonescu și România a întors
armele la 23 august 1944. În toamna anului 1944 au avut loc
încleștări puternice în zona BEIUȘ și ORADEA cu armatele
ungare. Bătălia pentru Beiuș a fost pierdută, Divizia 3 Munte
fiind nevoită să abandoneze orașul și să se retragă, însă a
rezistat suficient timp pentru a primi întăriri.
După aceea, Divizia 3 Munte a fost subordonată Corpului
33 sovietic și a primit un Regiment anti-tanc și un Divizion de
lansatoare KATIUȘA. S-a trecut la ofensivă și Beiușul a fost
eliberat.
A urmat apoi bătălia pentru ORADEA. În octombrie
1944, aici a fost cea mai mare bătălie cu tancuri pe teritoriul
României, iar în final Oradea a fost eliberată. Mociulschi și

344
ostașii săi bravi au trecut frontiera de dinainte de 1940, în
Ungaria.
Trupele române au înaintat prin Ungaria, a urmat bătălia
pentru DEBRECEN, unde Mociulschi a învins după lupte
grele de stradă. S-a deschis un nou teatru de operații, cel din
munții BÜKK, unde generalul a ieșit iar învingător.
În ianuarie 1945, vânătorii de munte ai generalului
Mociulschi au ajuns în SLOVACIA, în zona LUCENEC. Până
la sfârșitul lunii februarie 1945, românii cuceriseră aproape
toate vârfurile importante din munții JAVORINA, misiune
pentru care generalul Mociulschi a fost decorat a treia oară cu
ordinul „MIHAI VITEAZUL” cu spade.
CUM S-A TRASFORMAT UN EROU DE RĂZBOI ÎN
DEȚINUT LA CANAL
La 15 mai 1946, Tribunalul poporului din București îi
chema la judecată pe generalii români care au luptat pe
Frontul de Est și nu s-au întors în țară în divizia potrivită(adică
Tudor Vladimirescu sau Horia, Cloșca și Crișan). Acuzația
principală: crime de război, prevăzute în Legea 312 din 1945.
Degeaba și-au exprimat protestul câțiva lideri politici și
intelectualii vremii(ai lumii vechi) să-i salveze. Nu s-a putut.
Printre cei care au fost citați s-au numărat și generalii PETRU
DUMITRESCU, NICOLAE DĂSCĂLESCU ȘI LEONARD
MOCIULSCHI.
Învinuirile ce i-au fost aduse generalului Mociulschi erau
multe și vizau campania din EST. A fost acuzat că în
noiembrie 1942 ar fi arestat și executat 10 partizani în Caucaz,
sub pretextul că aveau arme ascunse. Apoi, a fost acuzat că ar
fi organizat case de toleranță în comunele KENEGHES și
ABINSKAIA, luând cele mai tinere și frumoase fete din sat, că
ar fi ridicat și trimis în țară, în momentul retragerii din Caucaz,
3000 de oameni din MOLDOVANSKOIE(ținutul
KRASNODAR), o localitate formată în principal din români
basarabeni. A fost acuzat de rele tratamente față de populațiile
din locurile în care își instala punctul de comandă: că evacua
populația civilă, că dădea foc la case și că în final preda totul
345
în mâinile germanilor. A fost acuzat că ar fi judecat în limba
română, vreo 50 de partizani, pe care i-ar fi executat personal.
Interogatoriul a avut loc pe 27 mai 1946, când generalul a
dezmințit toate învinuirile aduse la adresa sa, au fost foarte
mulți martori în sală (pentru că generalul era apreciat și stimat
de superiori, subordonați și foști soldați și gradați) și care au
demontat toate acuzațiile.
Cu mărturiile pe masă, acuzatorii nu s-au descurcat prea
bine, iar cei doi martori ai acuzării pe care-i pregătiseră
comuniștii nu s-au prezentat.
În finalul ședinței publice din 31 mai 1946 s-a
consemnat: „Faptele ce se pun în sarcina acuzatului general
Mociulschi Leonard nu s-au putut dovedi, din contră dânsul a
avut o purtare demnă și umană și în cadrul legilor războiului,
pe care nu le-a depășit cu nimic. Așa fiind, urmează a se
pronunța achitarea sa”.
Aceasta a fost prima încercare a sistemului comunist de
a-l închide pe generalul-erou. A eșuat, dar asta nu a presupus
să i se permită să ducă o viață tihnită la mica sa moșie din
Codlea, unde se retrăsese să se ocupe cu îngrijirea celor 5 ha
de pământ primite la acordarea ordinului „Mihai Viteazul”.
La 1 septembrie 1947, Leonard Mociulschi a fost trecut
în rezervă. În mintea comuniștilor, a rămas un dușman al
poporului, a rămas ideea că trebuie închis.
A fost arestat pe 12 august 1948, sub acuzația că e
„element reacționar și ostil RPR” fără mandat judecătoresc,ci
numai în baza unei note anonime care menționa că în anii
1945-1946 „a lucrat împotriva regimului democratic atât în
domeniul politic cât și în cel militar”.
A îmbrăcat pentru prima dată zeghea la Penitenciarul
JILAVA. Pe 7 august 1951 a fost trimis la CANALUL
DUNĂRE – MAREA NEAGRĂ, la colonia nr. 4 „CASTELUL”.
Timp de 2 ani a făcut muncă silnică, însă conform rapoartelor
gardienilor, a muncit cu sârg, așa încât în vara anului 1953 își
îndeplinise norma în proporție de 136%.

346
 De la Canal a fost trimis la Colonia de muncă ONEȘTI,
iar pe 2 aprilie 1954 o comisie a M.A.I. a propus eliberarea
lui. Însă în locul eliberării a fost mutat înapoi la JILAVA, și i s-
a redeschis un dosar din 1948, privind executarea unor evrei
din CIUDEI în iulie 1941. Finalizarea anchetei l-a disculpat pe
Mociulschi, iar la 24 septembrie 1955 a fost abrogată Legea
291/1947. Leonard Mociulschi a ieșit din Penitenciarul
JILAVA pe 10 octombrie 1955, dar i s-a dat domiciliu forțat la
BLAJ.

LUNGUL DRUM SPRE REABILITARE

Cu sănătatea distrusă, cu averea confiscată, cu pensia

suspendată, generalul și soția sa au început o nouă viață în
BLAJ. A fost nevoie să se angajeze muncitor la CFR, la
descărcat vagoane, iar soția zilier la depozitul de lemne din
oraș și muncitor sezonier la sera de flori.
Treptat au început să apară primele semne de mai bine:
 în august 1956 a început să primească o pensie de 590
lei – care va ajunge în anul 1977, la 3600 de lei;
 în anul 1960 a putut să se mute în județul Brașov, în
satul PURCĂRENI;
 în 1964 s-a mutat chiar în Brașov, unde a primit un
apartament de la stat;
 tot în acest an a fost repus în drepturi, i s-a dat
uniforma militară și a fost avansat la gradul de general-
locotenent în rezervă;
 în anul 1967 i s-a permis să-și publice memoriile din
campania de Vest;
 în anul 1968 are o mare satisfacție personală, generalul
DE GAULLE, care era în vizită oficială la București, s-
a interesat de soarta generalului român recunoscut în
toată EUROPA pentru faptele sale de arme.
Generalul Leonard Mociulschi a decedat pe 15 aprilie
1979. În testamentul său a lăsat o ultimă dorință: să fie
347
incinerat, iar cenușa să-i fie răspândită pe cele mai înalte
piscuri montane din România: Moldoveanu, Omu și
Postăvaru. Aceasta a fost povestea unui Vânător de Munte.

UN PATRIOT BUCOVINEAN, DIMITRIE MARMELIUC

Dimitrie Marmeliuc s-a născut în comuna Liteni( azi, sat
în comuna Stroieşti) , judeţul Suceava, la 20 noiembrie 1866,
într-o familie modestă din punct de vedere material. Tatăl,
Nistor Marmeliuc şi mama, Floarea(născută Pauliuc), au
reuşit să-l susţină la studii doar în clasele primare. Cu ajutorul
cantorului bisericesc din comună ajunge la Suceava. Aici este
sprijinit de către cunoscutul academician, folclorist şi publicist
Simion Florea Marian pentru a susţine examenul de admitere
la liceu, devenind unul dintre cei mai străluciţi elevi. La
examenul de bacalaureat a surprins comisia, formată în
majoritate din profesori germani, pentru că s-a prezentat
îmbrăcat în costum naţional, cu brâu tricolor.
Dimitrie Marmeliuc a fost admis la Universitatea din
Cernăuţi, unde a frecventat cursurile Facultăţii de Litere. În
anul universitar 1905-1906 a devenit membru activ al
Societăţii” Junimea”.Fiind un student eminent, a primit o
bursă de 300 de florini aur şi a plecat la Viena, unde şi-a
continuat studiile universitare, susţinându-şi şi doctoratul. În
capitala Imperiului a activat în cadrul Societăţii Studenţeşti

348
„România Jună”, al cărei preşedinte a ajuns în anul
1909.Concomitent, şi-a satisfăcut şi serviciul militar cu termen
redus în Tirol, astfel , în anul 1910 era deja sergent T.R. în
aceeaşi unitate de Vânători de Munte cu Ion Grămadă ( eroul
Bucovinei de mai târziu), cu care va lega o prietenie strânsă pe
viaţă. Potrivit publicaţiilor vremii, între anii 1910-1912,
Dimitrie Marmeliuc a reuşit să atragă în rândurile societăţii pe
care o conducea numeroşi studenţi aflaţi în capitala
Imperiului. În anul 1912, potrivit mărturiilor studentului la
medicină Nicolae Hozan, Dimitrie Marmeliuc a reprezentat
societatea „România Jună”la mitingul aviatic susţinut de Aurel
Vlaicu la Viena. După manifestare, comunitatea românească
din Viena a organizat un banchet în onoarea lui Aurel Vlaicu.
Cu acest prilej, au luat cuvântul dr. Sterie Ciuran, prof. N.
Teclu, preotul Boldea, dr.Mihai Popovici, ataşatul cultural al
României la Viena, George Moroianu, iar din partea Societăţii
„România Jună”, Dimitrie Marmeliuc. În acelaşi an, Dimitrie
Marmeliuc a luat parte la festivităţile de dezvelire a statuii lui
Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, a participat la pelerinajul
organizat la mormântul lui Cuza de la Ruginoasa.
După terminarea studiilor, în preajma Primului Război
Mondial, Marmeliuc era profesor la Liceul din Câmpulung-
Bucovina. În toamna anului 1913 este mutat la Liceul Nr. 3
din Cernăuţi, unde începe şi activitatea sa ştiinţifică. În
toamna aceluiaşi an înaintează lui Nicolae Iorga o lucrare
istorică, cu rugămintea să fie publicată în paginile
revistei”Analele Academiei Române”. În anul 1915 se
refugiază în România, unde a desfăşurat o complexă activitate
în spiritul unirii tuturor românilor cu Regatul Român. În
toamna aceluiaşi an se înscrie în organizaţiua patriotică
„Federaţia Unionistă”, în care activau mari patrioţi români,
349
politicieni, personalităţi culturale independente, membrii
„Asociaţiei ardelenilor şi bucovinenilor refugiaţi în România”.
Potrivit membrilor acestei federaţii , Războiul Mondial
reprezenta un” prilej de dezrobire a neamului românesc”,
scopul luptei românilor fiind”cucerirea prin arme a
pământului strămoşesc de sub sceptrul dinastiei de Habsburg”.
Dimitrie Marmeliuc a participat la multe manifestări publice
organizate în România de către „Federaţia Unionistă”.La
mitingul de la Ploieşti, la care au participat mii de oameni din
oraş şi din împrejurimi, Dimitrie Marmeliuc a subliniat
importanţa unirii tuturor românilor din teritoriile ocupate cu
România, încheind cu chemarea la arme a ardelenilor şi a
bucovinenilor, pentru eliberare şi unire.
Concomitent, Dimitrie Marmeliuc a desfăşurat o intensă
activitate publicistică, susţinând cauza unităţii naţionale. Visul
acesta prinde contur odată cu intrarea României în război, în
august 1916. Folosind acest prilej, deşi inapt pace şi război,
Dimitrie Marmeliuc se înrolează voluntar în armata română.
La 1 septembrioe 1916, el a semnat , alături de Octavian
Tăslăuanu, Onisifor Ghibu, Vasile Obadă şi Iorgu Toma, un
memoriu care a fost înaintat primului ministru Ion C. Brătianu.
Documentul cerea guvernului de la Bucureşti să aprobe
înfiinţarea de unităţi militare de voluntari ardeleni, bănăţeni şi
bucovineni, alcătuite din refugiaţi în Regatul Român. În final,
semnatarii solicitau autorităţilor să se îngrijească de echiparea,
înarmarea şi instruirea acestor unităţi militare care vor purta
aceeaşi uniformă ca a soldaţilor români, vor depune
jurământul ostăşesc şi se vor supune legislaţiei militare şi
civile româneşti. Acest memoriu a avut o semnificaţie
deosebită, el exprimând dorinţa fierbinte a tuturor românilor
de a lupta pentru eliberare şi unitate naţională. Deşi a fost
350
sprijinit de unii generali ai armatei române, în special de
Alexandru Averescu, memoriul nu aputut fi pus în aplicare
datorită unei conjuncturi nefavorabile-înfrângerea armate i
române şi retragerea în Moldova.
Dimitrie Marmeliuc s-a retras şi el în Moldova, fiind
trimis la Şcoala Militară de Ofiţeri de Rezervă de la Botoşani.
De aici a scris un articol, publicat de Nicolae Iorga în paginile
ziarului „Neamul românesc”, care condamna cu tărie politica
promovată de austrieci în Bucovina, în special după
declanşarea Primului Război Mondial. El condamna
persecuţiile la care erau supuşi românii, rechiziţiile totale
asupra bunurilor particulare, acuzaţiile de lipsă de loialitate
faţă de Austria şi încorporările exagerate pentru front , de pe
întreg teritoriul Bucovinei. El mai condamnă închiderea
şcolilor româneşti din Bucovina, trimiterea abuzivă a
învăţătorilor pe front în primele linii, pentru o cauză străină
lor.
În decembrie 1916, D. Marmeliuc expedia, din Botoşani,
o altă scrisoare lui Nicolae Iorga, aflat la Iaşi. Autorul afirma
că cei două sute de români bucovineni şi ardeleni”se pregătesc
în greul exerciţiilor militare de iarnă pentru şi mai marea
greutate de mâine a războiului nostru naţional”, mesajul fiind
că aceştia sunt hotărâţi să lupte până la sacrificiul suprem
pentru unitatea neamului românesc. În aceeaşi scrisoare
solicita profesorului Iorga să intervină la autorităţile
competente ca” să ni se recunoască calitatea de cetăţeni ai
acestui pământ care, peste câteva luni poate fi udat cu sângele
nostru”. În scurt timp, cererea aceasta a primit răspuns prin
Decretul 3238/21 12. 1916, prin care a fost promulgată”Legea

351
privitoare la recunoaşterea calităţii de cetăţean român a celor
ce sunt de origine română şi se află sub drapel”.
După absolvirea Şcolii Militare, tânărul ofiţer a fost
repartizat la R.8.I. Buzău şi trimis pe front. A participat cu
unitastea sa la bătălia de la Mărăşeşti, din vara anului 1917,
unde a fost grav rănit. Tot pe frontul din Moldova a luptat şi
colegul, consăteanul şi prietenul său Ion Grămadă. Profesorul
Ion Grămadă a căzut în lupta de la Cireşoaia din 27 august
1917, fiind înmormântat de camarazii săi în Poiana
Vrânceanu. Revenit din spital, Dimitrie Marmeliuc a cerut
permisiunea Marelui Cartier General Român să facă un
parastas în memoria celui care se jertfise pentru întregirea
neamului, Ion Grămadă. Parastasul a avut loc la 11 decembrie
1917, în prezenţa prinţului moştenitor Carol, a generalilor
Vătoianu şi Manolescu. Peste aproape două decenii, în anul
1936, figura eroului bucovinean Ion Grămadă va fi din nou
omagiată de către Dimitrie Marmeliuc, cu ocazia aducerii
rămăşiţelor pământeşti la Suceava, din iniţiativa fostului său
comandant de pe front, al unităţii de Vânători de Munte din
Suceava, col. Teodorescu.
Cu toate greutăţile întâmpinate de România în acel război
hotărâtor pentru soarta ei ca stat sau chinurile şi sacrificiile pe
care le sufereau bucovineni, tot mai iozolaţi, D. Marmeliuc
nu-şi pierde speranţa în înfăptuirea idealului naţional. În vara
anului 1918, forţele Antantei au obţinut victorii decisive pe
frontul de vest, conjunctura internaţională redevenind
favorabilă României şi bucovinenilor, pentru a realiza idealul
naţional, unirea tuturor românilor într-un singur stat. În
condiţiile destrămării marilor imperii- ţarist mai întâi, austro-
ungar şi , în final, cel german, se intensifică lupta de eliberare
352
a popoarelor subjugate. Încă din octombrie 1918, românii
bucovineni fac pregătirile necesare pentru a finaliza actul mult
dorit al unirii.
La 6 octombrie, la Vatra Dornei se înfiinţează o gardă
naţională, în fruntea căreia se afla Petru Forfotă.
Administrasţia austriacă a fost suspendată, introducându-se
una românească. Conducerea oraşului a fost preluată de secţia
locală a Consiliului Naţional Român, având ca preşedinte pe
Arcadie Procopovici. La Rădăuţi, se creează acum Sfatul
Naţional Român, în frunte cu Constantin Năstase. Dimitrie
Marmeliuc s-a implicat în pregătirea actului Unirii Bucovinei
cu România, a fost ales membru al Consiliului Naţional
Român şi a participat la dezbaterile acestui înalt forum . În
şedinţa din 25 noiembrie, D. Marmeliuc afirma că originea sa
ţărănească îi conferă dreptul să se exprime în numele
ţărănimii. În cadrul aceleiaşi şedinţe, s-a hotărât convocarea
Congresului Naţional Român pentru ziua de 28 noiembrie
1918, unde urma să se stabilească raportul politic al Bucovinei
faţă de România. La această dată s-a deschis Congresul
reprezentanţilor populaţiei din Bucovina, unde a fost prezent şi
D. Marmeliuc. Congresul a hotărât” unirea necondiţionată şi
pentru vecie a Bucovinei cu România”. Atmosfera era
impresionantă. Martor al acestui eveniment istoric epocal, D.
Marmeliuc consemna, după decenii, starea de spirit existentă
atunci în sală, dar şi în Cernăuţi. Actul de la 28 noiembrie se
înscrie în amplul proces de desăvârşire a statului naţional
unitar român, la care şi-a adus contribuţia şi D. Marmeliuc.
Deşi inapt medical, nu a ezitat să se înscrie voluntar în armata
română, să lupte la Mărăşeşti , să fie rănit, după cum am mai
subliniat. În paralel, prin activitatea sa publicistică, a susţinut
cauza unităţii naţionale.
353
 După înfăptuirea acesteia, D. Marmeliuc a militat pentru
consolidarea României întregite. A intrat şi în vâltoarea vieţii
politice, fiind unul dintre fondatorii Partidului Democrat al
Unirii din Bucovina, alături de Iorgu Toma şi Nistor
Andronicescu. A fost primarul Cernăuţilor, profesor la
Universitate şi a continuat să scrie în spre folosul
bucovinenilor şi al României.
Bibliografie: -Nicolae Hozan „Amintiri vieneze”( 1880-1918)

-I. Grămadă, Societatea Academică”România Jună” din Viena, Arad, 1912;

-Ziarul”Evenimentul”, 1912, Iaşi”Pelerinajul de la Ruginoasa” ;

-Revista de Istorie Militară „La Cireşoaia.Un erou numit Ion Grămadă” ,

-Scrisori către Nicolae Iorga, 1913-1914;

-D. Marmeliuc” Uneltiri austriece în Bucovina”, în ziarul”Neamul

românesc”, 1916;” Sublocotenentul Ion Grămadă”, în ziarul „Neamul
românesc”, 1917;

-D, Marmeliuc: Mărăşeşti-Cernăuţi 1918;

Glasul Bucovinei, 21 septembrie, 1919

354
Paraschiva Abutnăriței

 Nume: Abutnăriței (Pralea)

 Prenume: Paraschiva
 N . 23.10.1948 Poiana Stampei, Suceava
 Profesoară, Vatra Dornei
 Funcţii în prezent:
 Președinte al Filialei „Arboroasa” a Asociației Culturale „Pro Basarabia
și Bucovina” din 2004;
 Secretar al Asociației Scriitorilor și Artiștilor din Țara Dornelor din
2005;
 Membră a Ligii Scriitorilor – Filiala Iași – Moldova – din 2010;
 Membră a Societăţii Scriitorilor Bucovineni – din 2012;
 Membră a Cenaclului „Nectarie” (Vama), filială a Academiei „Păstorel”
– Iași, din 2011;
 Membră în Biroul Director al Uniunii Internaționale a Femeilor Române
din 2010;secretar general 2013-2017;-Membră a Societății pentru
Cultura și Literatura Română din Bucovina, din 2012;
 Redactor la revista „Moldova literară” din 2011;
 Redactor al ziarului „Monitorul de Dorna” din 2011

 Volume publicate:
 Monografia comunei Poiana Stampei (cu Ioan Abutnăriței), Botoșani,
Editura „Axa”, 2006;

355
  Monografia comunei Coșna (cu Ioan Abutnăriței), Botoșani, Editura
„Axa”, 2008;
 Experiențe de lectură, Botoșani, Editura „Axa”, 2009 (cronici literare);
 Târziu, timpul cuvintelor (versuri), Editura „Zelena Bucovina”,
Cernăuți, 2010;
 Considerații asupra unor elemente de arhitectură populară din Bucovina.
Specificul arhitecturii locuințelor din comuna Poiana Stampei, Botoșani,
Editura „Axa”, 2011
 Tentaţia zăpezilor albastre – versuri , Botoșani, Editura „Axa”, 2013
 Monografia comunei Poiana Stampei (cu Ioan Abutnăriței), ediţia a II-a,
, Editura „Muşatinii”, Suceava,2013;
 Bucovineni sub zodia cuvântului-Editura „Biblioteca Mioriţa”,
Câmpulung Moldovenesc, 2015;
 Artele în dialog.Sărbători ale spiritului- Editura” Biblioteca Mioriţa”,
Câmpulung Moldovenesc- cronică de eveniment, 2016;
 Nisipul din clepsidra albastră-versuri, Ed.Druk Art, Cernăuţi, 2019;
 18 prefețe pentru cărțile autorilor: Gh. C. Patza, Tațiana Vlad Guga,
Aldona Patraș, Doru Ureche, Otilia Sfarghiu, Emilia Popescu Rusu,
Dorina Pai
 Diplome, distincții, medalii
 Profesor emerit 2003
 Diplomă de excelență MECTS – 2008
 Diplomă de onoare – Societatea pentru Cultura Românească „Mihai
Eminescu” – Cernăuți 2009, 2013,2017, 2018,2019;
 Mențiune – Societatea Culturală „Ștefan cel Mare”, Bucovina – 2009
 Laureat (pentru forța liricului) – la concursul „Dulcea mea Doamnă.
Eminul meu iubit” – Ediția a V-a, Arad – 2011
 Diplomă de excelență „110 ani de lectură publică la Vatra Dornei” –
Primăria municipiului, august 2011
 „Cetățean de onoare” al comunei Poiana Stampei – 2003
 Premiul Fundaţiei Culturale a Bucovinei – 2014,2016
 Diploma Societăţii Scriitorilor Bucovineni – 2014
 Premiul SSB pentru promovarea culturii bucovinene,2016;
 Diplomă de apreciere din partea Centrului Cultural Bucovina, Suceava
 Diplome de Excelenţă din partea Ligii Scriitorilor – Filiala Iaşi – 2013,
2014, 2015,2017, 2019
 Premiul special”Ion Budai Deleanu”, la ediţia a IX-a Festivalului
concurs de literatură”Ion Budai Deleanu”, Geoagiu, 2019
Colaborează la : ziarele Monitorul de Dorna, Crai nou, Monitorul de Hliboca,
Plai românesc( reg. Cernăuţi), revistele Moldova literară-Iaşi, Scriptum-
Suceava, Surâsul Bucovinei-Vama, Luceafărul de Vest-Timişoara, Însemnări
bucovinene-Câmpulung Moldovenesc;Almanahul literar” Ţara Fagilor”,
Cernăuţi-Târgu Mureş;
Este prezentă în 16 culegeri, antologii, enciclopedii.

356
Îndemn

Să îmbrăcăm cuvintele
în haine calde
să nu tremure la vântul nepăsării
să le rămână vocea
cu care să înşire poveşti nemuritoare
despre un neam şi o limbă.
Să spună de câte ori
ne-au bătut la uşa sufletului
şi , uneori, au găsit-o închisă.
Să mângâiem cuvintele
pentru ca ele să se simtă bine în casa noastră
să respire cu noi
aerul pur al dimineţilor
bogăţia amiezilor potopite de soare
şi nostalgia serilor
în care visăm la o lume perfectă
despre care să poată povesti
doar ele, cuvintele...

Zugrav de cuvinte

Ce-i poezia? Fata cea frumoasă

Îmbrăcată-n straie de cuvinte
E prietenul ce nu te vinde
Şi cu gându-ţi face bună casă.

Ce-i poezia? Melancolii rotunde

O armă pentru vremea de ocară
Ce prin fereastra ochiului pătrunde
Pe albe foi, în filigram cerneală.
357
Cântare zbuciumată atunci când stele
Se clatină în tremur de izvor
De nu-mi găsesc ursita între ele
Şi coardele sufletului dor.

Atunci privesc printr-o clepsidră viaţa

Şi-o umplu iară cu nisip pe prund
Aleg din mersul zilei dimineaţa
Şi după raza soarelui m-ascund

Să mai am timp să zugrăvesc cuvinte

Să-mbrac cu ele codrul şi câmpia
Să uit că umbra timpului se-ntinde
Când îmi rămâne alături poezia.

Doar ploaia să spele...

Aceste ploi ce mă opresc din drum

Nu-mi dăruiesc nici vise, nici uitare
Mă-nvăluie perfid, precum un fum
Şi mă apropie mai mult de mare

Când barca mea pluteşte pe un val

Când cântul ploii mă atrage-n larg
Şi ca Ulise, nu zăresc un mal
Să nu mă pierd, mă sprijin de catarg

Mă rog de alte ploi, mai limpezi, mai subţiri

Să se aşeze-n cale-mi, să mă spele
Să-mi readucă cerul în priviri
Spre alte zări să rătăcesc cu ele

Când voi ajunge-n portul meu final

358
În colţ de lume potopit de soare
Să fie ploaia testament astral
Să nu rămână nicio întrebare

Nici ploi, nici vânturi, de mă vor găsi

Nu vor putea să-mi mai întoarcă drumul
Că voi fi ars şi mă voi risipi
Aşa cum dintr-un foc rămâne scrumul.

Închinare lui Ștefan

Mă iartă, Ştefane, că eu te ştiu

O, prea puţin, şi încă eşti departe
În suflet eu te simt şi-acuma viu
Nu în cuvânt, în pagină de carte

Mă iartă , Ştefane, că nu vorbesc

În orice zi de viaţa-ţi exemplară
Nu cea de om, nici nu ar fi firesc,
Ci cea de Domn, apărător de ţară

Cu rădăcini adânci în ăst pământ

Stejar ivit din glia strămoşească
Ţi-a fost doar neamul legământul sfânt
Şi l-ai crescut, să nu se risipească

Cu crucea-n mâini, cu sabia ca un scut

În fruntea oastei fosta-i în războaie
Fugeau păgânii, căci erai temut...
Vegheai ca neamul să nu se-nconvoaie

Să nu se piardă-n asprele furtuni

Din Sud, din Răsărit sau de aiurea
Să fie pe moşia lui stăpân
Şi falnică să crească iar pădurea
359
Căci ea, pădurea şi cu Dumnezeu
În care noi ne-am pus din vremuri vechi credinţa
Ne-au apărat, ne-au oblojit la greu
Răsplata fiind, prin veacuri, biruinţa.

Iar noi, pigmei de-acum, spălaţi de ploi,

Şi stai deasupra noastră, ca lumina.
Ne iartă, Ştefan, te roagă pentru noi
Nici nu te pomenim, ni-i mare vina.

Încă mai sunt

Atâta soare am strâns în primăveri

Și-atâtea ierni, ce nu le știu de număr
Un fulg, desprins dintr-un cearșaf de cer
mi-a poposit, alene, pe un umăr.

Cohorte apoi, de albe arătări

Întunecă lumina cea divină
Doar gându-n zbor nebun spre alte zări
Nu recunoaște clipa ce-o să vină

Eu doar privesc, un simplu spectator

Cum drumurile-n cruce se sărută
Dacă de alte vremuri îmi e dor
Mă amăgesc, că steaua mea e mută

Și încă stă, ca orbul felinar

Nu mai clipește , nu se mai aprinde
Și clipele se scurg în calendar...
Dar mai sunt încă, timpul nu mă vinde.

360
Împotriva timpului

Noian de vânturi și de ploi

Aduc zăpezile-napoi
Cum să le-opresc, în care gări?
Să le trimit în patru zări...

Să se împrăștie, pe rând
Să nu rămână nici în gând,
Nici în tristețile din noi
Noian de vânturi și de ploi.

De cerul, în străfulgerări
Îmi va lua tribut de seri
N-or curge lacrimi, în șuvoi
Nici cânt de flaut sau oboi

N-o curge, în noian de ploi.

Speranță

Nu pot să spun că nu știu să trăiesc

Și pun în cârca timpului uitarea
Nu recunosc, când zorii îmi zâmbesc
Că-n pace și-n furtuni vorbește marea

Când liniște-i pe apele adânci

Îi sunt datoare timpului c-o clipă
361
Iar dacă valuri se izbesc de stânci
M-ascund, umil, pe-a timpului aripă.

Și nu mai înțeleg că tuturor

Ni-s date zări de-abis și de-nălțare
Iar dacă sufletu-i umbrit de-un nor
Mai uit că naufragiez pe mare.

Când în derivă uneori plutesc

Sperând că undeva este-o salvare
Cu ochii minții malul îl zăresc.
Mă luminează iar raza de soare.

Omagiu
Pentru multiubitul născut în timp curat de zăpezi
Să ne-nveșnicească-n toamne și în primăveri cu iezi
Și să nemurească cerul cu lună și stele
Dezmărginindu-se-n veci senin printre ele.
Să-ngroape-n flori de tei iubirile și gândurile
Să vegheze din înalt, demiurg, pământurile
pe care un neam, neîntinat, să-și scrie istoria
Când în genunchi, când vertical făurindu-și gloria,
Când târât în vârtej, să nu-și știe cărările,
Când ieșit la lumină, să-și apropie zările…

362
 Pentru tine, zugrav de idei și cuvinte
Ce ne-ai semănat puterea de-a privi înainte
Îmbrăcați în haină veche să-nvățăm a nu muri
Și dintr-un prezent în ceață, viitorul a clădi…
De ne-ntrebăm adesea: cine suntem, cine știe?
Tu ne-nlocuiești durerea cu dorul de veșnicie.
Când la iarna vieții noastre mai adăugăm un spor
Tânăr tu rămâi prin vreme, semnul plus strălucitor.

Un strop să prind...

E prag de vară şi-au înflorit salcâmii

Mireasma lor mă-mbată şi mă cheamă
I-aduc prinosul meu de bucurie
Nu e de-ajuns, n-am dat destulă vamă,
Eu, cea care îndrăznesc
Să albăstresc cuvinte pe hârtie
Când calde ploi din ceruri izbucnesc
Un strop să prind, ca să ţi-l dărui ţie.

Cuvintele lui

Cuvintele lui au crescut din pământ de Ipoteşti

Din codri de aramă, din lună,
din oglinda lacului şi din izvoare
Cât timp vor fi acestea sub soare
Noi vom vorbi frumoasa limbă română.

Cuvintele lui s-au înălţat apoi la cer

363
Şi au rătăcit printre luceferi şi stele
Cât timp va mai fi boltă deasupră-ne
El se va regăsi printre ele.

Cuvintele lui se rotesc în nemargini de gând

Ele cresc odată cu timpul în mers
Nemuritoare rămân, pe noi veşnicindu-ne
Sfinţindu-ne locul în univers.

364
Mihai Burduja

Burduja S. Mihail, scurte repere biografice,

relatate de el însuși

Când cineva mă ia la chestionat, dorind să afle cine sunt şi

de unde vin , de obicei, îi răspund cât se poate de concis,
printr-o epigramă la obiect a conorăşeanului meu de
Constantin Tiron, redactorul șef al revistei Însemnări
bucovinene: „De mă-ntrebaţi, răspund îndată/Că despre
mine acum ştiu:/ Eu sunt ce n-am fost niciodată/Şi-un sfert
din ce-am putut să fiu”.
Dar să mă las de glume şi să vă furnizez câteva repere din (poate) prea puţin
interesanta mea viaţă. Am făcut umbră Pământului sub zodia Scorpionului, în
urmă cu aproape 79 de ani, mai exact la 03.11.1940, în localitatea Salcea (de vreo
15 ani cu statut de oraş!), din vecinătatea imediată a Sucevei. Vin dintr-o familie
cu vechi tradiţii feroviare pe a cărei urmă genealogică am reuşit să cobor, pe
documente incontestabile, până la 29.12.1671! Întemeietorii orăşelului Burdujeni
(1786), au sosit de la Bistriţa, mai întâi, la data pomenită, aici, sub Rarău, abia
după un secol mutându-se lângă Cetatea lui Ştefan. După darea în exploatare, la
15.12.1869, a primei linii feroviare din Moldova(Suceava-Roman), pe câţiva
membri ai familiei Burduja îi găsim angajaţi la gara Burdujeni. Meseria de
ceferist va fi perpetuată la diverse nivele (acar, manevrant, revizor de ace, şef de
tren, conductor de bilete, magaziner, casier, impiegat de mişcare, lăcătuş de
revizie, mecanic de locomotivă etc), generaţie după generaţie, până în zilele
noastre. Unul dintre fiii mei, Mirel-Sorin(47 ani), după absolvirea Facultăţii de
Transporturi din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti, a fost vreme de şapte ani
365
inginer de staţie, iar din 2004, a devenit şeful coordonator (Infrastructură) al
Complexului C.F.R. Suceava. Celălalt fiu, Mihai-Florin(52 ani), este specialist în
ramura de telecomunicaţii feroviare. Fiica mea Gabriela-Camelia (45 ani) este
licenţiată (1997) a Facultăţii de Ştiinţe Economice(Secţia Relaţii internaţionale)
din cadrul Universităţii A.I.Cuza din Iaşi, stabilită prin căsătorie cu inginerul
Petru Drăgan, în Cluj-Napoca, unde-şi vede de meseria aleasă. Părinţii mei( fie-le
ţărâna uşoară!)au avut o înrâurire decisivă asupra principiilor mele de şi despre
viaţă. De la tata(Spiru) am învăţat cinstea, corectitudinea impecabilă, respectul
neştirbit pentru adevăr. De la mama (Alexandrina) şi de la bunicul dinspre mamă
(Domete Petraru) am căpătat setea cea veşnic nepotolită pentru cunoaştere… Încă
din fragedă pruncie m-a cucerit şi m-a vrăjit slova scrisă. N-am plăcere mai mare,
nici mângâiere mai statornică, şi acum la vârsta părului argintiu, decât lectura
zilnică. Ea a devenit un reflex, un „medicament miraculos”, fără de care mă simt
bolnav! Nu cunosc un remediu mai suveran împotriva dezgustului vieţii ce-o
trăim în această deloc plăcută și nedorită „iepocă”, decât această devoratoare şi
„plăcută zăbavă”! Lecturile intense şi practicarea sistematică a şahului (în judeţ
suntem doar doi şahişti cu calificarea sportivă de maestru!) sunt pentru mine ca
un paradis de raţionalitate. Prefer să nu mă duc în Rai, dacă acolo nu se poate citi
şi nu … se joacă şah! Am un şir nesfârşit de prieteni în lumea scriitorilor
contemporani(mi-e peste putinţă să-i enumăr pe toţi) şi destui ziditori de slovă
care au trecut în lumea celor veşnice (Eusebiu Camilar, Mircea Micu, Ionel
Chiru, Constantin Ştefuriuc, Mircea Motrici, Constantin Bărboi-Badersca,George
Bodea şi alţii).
Din cele aproape opt mii de cărţi,(din care jumătate sunt cărţi beletristice, iar
jumătate cărţi documentare) care-mi invadează apartamentul, vreo câteva sute
poartă autografe dintre cele mai măgulitoare. L-aş pomeni aici pe marele Tudor
Arghezi, pe Mihai Beniuc, pe Zaharia Stancu, pe Fănuş Neagu, pe Mircea Micu
şi o întreagă pleiadă de nume sonore). De altfel pentru aceste „conştiinţe active
ale unei naţiuni” am o slăbiciune aparte, eu însumi îndeletnicindu-mă, din când în
când, cu scrijelirea hârtiei! Am șase cărţi tipărite (două în colaborare cu prof. dr.
ing. Avram D. Tudosie), şi lucrez la definitivarea toaletelor mai multor
manuscrise pentru tipar. Din nefericire n-am nici sponsori generoşi şi nu mă prea
înghesuie nici banii(care nu m-au dat niciodată afară din casă!) pentru a-mi
scoate cărţile în lume. Despre cărţile Pe dealuri dogorâte de podgorii (126.000
exemplare!!), apărută în 1982 la Editura „Sport-Turism” , care este „o cântare a
cântărilor” bahice, şi despre Vinul în ştiinţă şi în … imnuri bachice , au scris la
modul elogios acad. Şerban Cioculescu, prof. univ. dr. docent Constantin
Ciopraga, criticul şi istoricul literar Nae Antonescu, scriitorul Mircea Micu,
poetul Constantin Clisu, dar ele au reţinut şi atenţia altor personalităţi de seamă.
În 2006, Ispita vorbelor cu haz (doar o mie de exemplare, în regie proprie!) s-a
bucurat de o frumoasă primire atât din partea publicului cititor, cât şi a
recenzenţilor. Faptul în sine m-a determinat să mai scriu două cărţi oarecum
înrudite, dar cu texte total diferite, care se vor intitula: Diavolii râsului şi Mierea
florilor amare,acum aflându-se doar în manuscris. Am gata pentru tipar şi
manuscrisele intitulate Generalii anecdotelor, Cine râde la urmă… (oameni de
seamă ai lumii pe patul de moarte!) și Mari personalităţi ale lumii şi şahul.În
366
2018 am tipărit o carte-unicat în literatura șahistă a lumii! Este vorba de un
volum de maxime şi aforisme proprii izvorâte din lumea fascinantă şi fără de
moarte a eşichierului, căreia i-am zis Perle din templul Caissei. Tot în 2018 am
scos de sub tipar De toate...de-ale șahului(vol.I) care cuprinde sumedenie de
curiozități și file de istorie șahistă. Nu de -mult a ieșit de sub tipar o carte-
surpriză pe care am intitulat-o La ospăț cu nemuritorii slovei. Vă imaginați ușor
despre ce-i vorba... Am gata pentru tipar trei lucrări tematice de cultură generală,
gen „Cine ştie răspunde”. Dar manuscrisul la care ţin cel mai mult se va intitula,
probabil, Comorile din rafturi, şi va fi o carte cu tot ce s-a spus mai frumos şi mai
captivant în lume (şi a ajuns, evident, la cunoştinţa mea!) despre… CARTE!
Deocamdată, la noi în România, nu s-a tipărit aşa ceva. Şi se simte acută nevoie,
mai ales că de cam multişoară vreme s-a intrat şi într-o criză a … lecturii, şi zău,
că-i păcat!!... Va fi o carte fascinantă pe care o vor căuta atât profesorii
universitari şi miniştrii cât şi tinerii în formare şi cititorii obişnuiţi. Maximele,
aforismele, citatele pe care le-am „decupat” din lecturile zecilor de ani, sunt de o
stranie şi dezarmantă frumuseţe!...Îmi revine meritul de-a fi scos din pulberea
uitării manuscrisul Istoria Câmpulungului Moldovenesc,din cele mai vechi
timpuri până la Marea Unire,semnat de regretatul profesor Ionel Dârdală și
pulicat de mine în 2006.
În tinereţe, după absolvirea Şcolii Tehnice de Exploatare Feroviară de patru ani,
din Satu Mare, unde l-am avut ca profesor, printre alţii, şi pe valorosul cărturar,
critic şi istoric literar Nae Antonescu, plecat la Domnul, cu 11 ani în urmă, la
frumoasa vârstă de 87 de ani! (18.XII.1921- 15.06.2008), jinduiam în taină către
meseria de gazetar. Neuitatul meu dascăl este cel care m-a îndemnat să scriu! Pe
atunci eram publicat frecvent de gazetele regionale din Maramureş. Azi
mulţumesc Cerului că n-am ajuns slugă la presa comunistă. Nu eram membru de
partid, eram considerat funcţionar (origine nesănătoasă!!) şi nu puteam pătrunde
la Academia „Ştefan Burghiu” , care „fabrica” pe acea vreme ziarişti. Dar hobby-
ul pentru publicistică a rămas ca şi morbul pentru şah! În paralel cu profesiunile
de bază( impiegat de mişcare, şef de gară, dispecer de circulaţie), vreme de 38 de
ani neîntrerupţi, am scris sute de reportaje, mii de materiale de divertisment (rod
neîntrerupt al lecturilor), dar nici o odă închinată „conducătorului iubit”. Toţi acei
ani de aprigă muncă s-au legat unii de alţii sub zodia unei necruţător de severe
discipline. Pe lângă aceasta, munca la drumul de fier mi-a dat o experienţă de
viaţă bine sedimentată şi o perfectă similitudine în structura mea sufletească. Mai
bine de un sfert de veac am lucrat într-un fel de Stat Major al Căilor Ferate, numit
Regulator de Mişcare şi Circulaţie. Acolo se iau decizii operative şi se dirijează
întreaga circulaţie pe liniile Bucovinei. Eroarea în decizie este cu desăvârşire
exclusă!... Unor terfelitori de hârtie li se pare că-i vorba de o profesiune rectilinie,
la îndemâna oricărui funcţionar obscur. În realitate însă e vorba de o muncă
fascinantă, de o uriaşă răspundere, care presupune multe calităţi. Zi de zi, oră de
oră, clipă de clipă, apar situaţii diverse, neprevăzute, cu o infinitate de nuanţe,
exact ca pe o tablă de şah!... Din nefericire, „dragii” noştri guvernanţi, au adus,
după ’89 şi calea ferata, ca şi alte numeroase obiective de interes naţional, într-o
incredibilă stare de degradare. Nu insist pentru că … mă doare inima, şi… sunt
operat pe cord deschis la „Institutul Inimii” din Cluj-Napoca, în februarie 2007!
367
Şi-n profesiune, şi-n publicistică, în tot ce am făcut şi fac, sunt adânc străpuns de
ascuţişul simţului de răspundere şi al meticulozităţii. În 1982, ministrul
Transporturilor de atunci, ing. Vasile Bulucea, mi-a acordat personal, într-un
cadru festiv, la Bucureşti, ca o recompensă morală, cea mai înaltă distincţie
feroviară, medalia „Pentru merit ceferist”. O păstrez în scrinul cu amintiri
frumoase. Dar n-aş vrea să alunec prea mult pe clinul confidenţelor, fără să
menţionez câte ceva şi despre intensa mea activitate publicistică. În decursul
anilor mi-am risipit semnătura, uneori şi cu pseudonime (Marin Sălceanu, Mihai
Suceveanu şi Mihai Florin Rarău), în zeci de ziare, reviste, suplimente şi
almanahuri. Vreme de 30 de ani, până în 1990, am fost colaborator permanent la
săptămânalul„Lupta C.FR.”. Am colaborat şi după dispariţia acestui ziar, până la
ieşirea mea la pensie, la „Transporturile Române”, cum s-a numit ziarul care l-a
înlocuit, dar care din 1994 nu mai există nici el!. De peste 40 de ani colaborez,
fără întrerupere, la Almanahul „Vânătorul şi Pescarul sportiv”, devenit din 1990
„Vânătorul şi pescarul român” şi sporadic la revista cu acelaşi nume. Nu sunt nici
vânător , nici pescar, dar dragostea pentru animale m-a cucerit cu totul şi mă
pasionează din copilărie. Pe parcursul anilor am colaborat, însă, la o puzderie de
almanahuri din care citez pe cele de care îmi mai aduc aminte: Almanahul literar
(1981 – 1983), Agenda literară (1985), Convorbiri literare (1980 - 1986),
Almanahul oştirii (1987), Pentru patrie (1985, 1986, 1987) Almanahul Filatelic
(1980, 1981, 1982, 1983, 1984, 1985 şi 1986), Almanahul Flacăra (1978 –
1980) , Hobby Almanah (1984), Planeta şah (1986 – 1990), Almanahul
Cutezătorii(anii 1982 –1989) , Almanahul Tribuna (1979 – 1982), Almanahul
Luceafărul (1982 – 1985), Almanahul Luceafărul estival (1982 -1985),
Almanahul Luceafărul copiilor (1981 – 1987), Almanahul copiilor (1981 –
1987), Almanahul Viaţa Românească (1985), Almanahul Turistic pentru tineret
(1981 – 1983), Almanahul Turism şi sport (1987), Almanahul Turism şi
cinema(1988) Almanahul Bucovina literară( ), Almanahul Magazin (1985) ,
Almanahul satelor(1980-1989), Almanahul părinţilor(1979 – 1985), Almanahul
Sănătatea (1978 – 1982).
Reviste la care am colaborat: Bucovina ilustrată nr. 1/1997, A fi (1995 – 2007)
Lumea Carpatică, România Mare(1982, 1996 – 1999), Arta culinară, Viaţa
Militară (1983 –1989), Papagalul (1998), Ochiul soacrei (1995), Politica
(1996), Curierul glumelor (1996), Zebra (1990), Cutezătorii (1982 – 1989),
Universul familiei (1990-1991), Rebus (1982), Albina (1983-1989), Revista ŞAH
64/32 , tipărită la Râmnicu Vâlcea(1980), Revista de şah Deltana, apărută la
Sulina(1980-1985), Şah! Chesspress(2001) Vânătorul şi pescarul român, Super-
magazin (1993-1994).
Suplimente la care am colaborat: Pinguin(lunar între 1979-1982),
Domino(lunar între 1982-1984), Caleidoscop(lunar între 1980-1982) editate de
Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, Povestea vorbei (lunar), editată de revista
„Viaţa Românească”.
Ziare la care am colaborat sporadic: Pentru Socialism –Baia Mare (1957 –
1961), Zori noi - Suceava (1972 – 1979), Năzuinţa-Zalău (1972), Crai Nou-
Suceava (1998), Nord-Press – Suceava (1995), Echilibru-Suceava (1994, 1995),
Evenimentul de Iaşi(1998-1999), Magazinul ştiinţelor-Iaşi (1997), Bucovina –
368
Suceava(1997-1998), Cronica română (2003), Gazeta de Bucovina- Suceava
(2001,2002), Glasul Bucovinei(1990), Buciumul-Câmpulung Moldovenesc,
Gazeta de Câmpulung, Obiectiv-Suceava, Monitorul de Suceava(2003), iar din
2004 rubricile zilnice : Şahul: artă, sport, ştiinţă ; EVRIKA( 2004- 2009) iar din
2009 rubrica zilnică Spirite celebre,care din motive independente de mine și/a
încetat apariția.
În legislatura 2000-2004 am fost consilier judeţean,la Suceava,și mă pot mândri
cu câteva obiective care vor rămâne. Sunt posesorul celei mai bogate colecţii de
anecdote(câteva sute de mii!) din România. În Enciclopedia Bucovinei(ediţia I-a -
2004) mult regretatul cărturar Emil Satco, îmi face cinstea( nu ştiu dacă o merit!)
de a mă cita printre personalităţile de marcă ale Bucovinei contemporane. În
2018,fiica sa,dr. Alis Niculică, a scos ediția II-a, revăzută și mult adăugită,unde
de asemenea mă menționează.

Strămoșii și urmașii lui Pantagruel

(scurt epos gastronomic)
Ceea ce ne povesteşte marele humuleştean despre
prietenii lui Harap Alb, Flămânzilă şi Setilă, sau ceea ce aflăm
din picantul roman Gargantua al lui Rabelais despre mâncăul
Pantagruel se pare că sunt basme de mult depăşite de unele
realităţi istorice.De-alungul mileniilor şi secolelor, o dată cu
felul de viaţă al oamenilor au evoluat şi bucatele. Arta
culinară, care se găseşte astăzi pe culmile unor varietăţi şi
rafinamente fără precedent, s-a dezvoltat mai cu seamă în
ultimul mileniu, sub înrâurirea nemijlocită a bucătăriei
romano-bizantine, a celei italo-franceze, precum şi a bucătăriei
slave. În timpurile de demult, atât dejunul cât şi cina erau
frugale, exceptându-l doar pe retorul grec Isios, care pare să fi
fost „părintele” mâncăilor antici, el vânzându-şi până şi
drepturile de autor pentru o strachină cu linte.Homer
povesteşte de ospeţe(numite în latină hospitius)cu fripturi de
vacă, iar Platon îşi trata oaspeţii cu fructe. În Grecia antică
alimentaţia cunoaşte o dezvoltare nemaiîntâlnită.Acolo au
apărut primele „cărţi de bucate”, tratate de gastronomie,
precum şi primii bucătari calificaţi.Aceştia puteau fi găsiţi
zilnic în… piaţă şi jucau un rol însemnat în viaţa oraşului,
369
dacă ar fi să judecăm după mulţimea ironiilor care îi vizeză în
comediile antice. Istoricul grec Xenofon se indigna de
mulţimea mâncărurilor rafinate ce se pregăteau pe vremea lui,
iar Platon, fără să ezite, i-a izgonit din Republica sa pe toţi
bucătarii! Spartanii, socotind probabil că mâncărurile
copioase… duc la slăbirea statului, nu acceptau decât bucătarii
care găteau cele mai simple mâncăruri de carne, iar pe cei care
încercau să îmbogăţească „meniul” îi alungau din oraş.Ceea ce
caracteriza, în general, mâncărurile greceşti era rafinamentul
lor. La Atena un ospăţ de seamă nu începea niciodată cu supă.
Deşi supele şi ciorbele erau considerate mâncăruri sănătoase şi
gustoase,ele erau socotite „hrana oamenilor săraci” şi, ca atare,
nu erau destinate musafirilor de vază. În prima parte a mesei
se serveau mâncărurile săţioase, în special peşte şi păsări,
drese cu sosuri foarte savant preparate, în care intrau
untdelemnul, oţetul, sos şi usturoi, două felii groase de şuncă,
o farfurie cu prăjituri, iar la urmă fructe şi dulceaţă. Dar să
revenim la romani.Spre exemplu Cincinat şi consulul Curio
Dentat se ospătau cu napi, în timp ce Fabius Cunctator şi
Cornelius Lantulus vor lua până şi numele lor de la mâncăruri
obişnuite, preferate – bob şi linte . Roma antică a început prin
a fi o cetate săracă, astel încât temperanţa cetăţenilor ei, cât şi
frugalitatea dejunurilor unor conducători pot fi puse, pur şi
simplu, pe socoteala sărăciei. Abia mai târziu, pe timpul
Imperiului, s-a ivit la Roma moda ospeţelor mari, care au
contribuit, în bună măsură, la decăderea şi ruina acestui mare
popor. În ciuda vestitei sobrietăţi romane, în epoca decadenţei
Imperiului, erau case în care nu se mai trăia pentru altceva
decât pentru mâncare! În timpul domniei lui Tiberius(14-37 d.
Hr.) la Roma trăia Apicius, căruia i se dusese faima de mare
mâncăcios. Pliniu spunea despre el că „era o prăpastie fără
fund în care se pierdeau cantităţi imense de mâncare”. Seneca
povesteşte că acest om a cheltuit 17 milioane de sesterţi
pentru mesele lui. Când averea i-a scăzut la numai două
milioane… bietul Apicius s-a sinucis de teamă că va muri de
foame! Se spune că împăraţii Nero, Caligula şi Viteliu au
370
ruinat mulţi patricieni prin cheltuielile enorme, pe care îi
obligau să le facă pentru prânzurile festive la care se „pofteau”
ei însişi şi la care bucatele servite erau aduse din toate
provinciile Imperiului.Vitelius devenise faimos pentru că
mânca de patru ori pe zi, doar ca o „mică gustare”, câte o sută
de duzini de stridii, deci în total – zilnic numai stridii – 4800.
Cum arăta acel Vitelius, nu e greu de închipuit!... Împăratul
Heliogabal, alt gurmand notoriu, obişnuia să recompenseze, cu
mari sume de bani, pe toţi aceia care îi aduceau vreo nouă
reţetă culinară.Dar vai de osânda „descoperitorului” a cărui
încercare nu era pe placul împăratului… Adevărul este că nici
gastronomii nu prea erau în … pană de fantezie! Ştim din
Satyricon-ul lui Petronius, mai exact din admirabilul capitol
„Cina lui Trimalchio” că născocirile bucătarilor pentru
umflarea burţilor îmbogăţiţilor stăpâni de sclavi, erau
nenumărate. Una din cele mai reputate creaţii din listele de
bucate servite pe mesele patricienilor şi liberţilor vremii era
purcel „ca viu”, jumătate fript, jumătate fiert, dar păstrat
întreg. Pe dinăuntru purcelul era împănat cu cârnaţi, cu atâta
meşteşug încât mesenii nu remarcau nicăieri vreo tăietură ori
cusătură, ca şi cum porcul nu avusese în viaţă alte măruntaie
decât cârnaţii prăjiţi! Secretul era că porcul se curăţa şi se
împăna numai prin gură. O altă variantă a preparării porcului –
senzaţia mesei – era cel umplut cu sturzi vii şi mierle,care
îndată ce animalul era despicat, îşi luau zborul fâlfâind printre
oaspeţi! Nu mai puţin apreciat era păunul fript şi împănat, dar
servit cu toate penele lui neatinse, ba chiar şi cu frumoasa-i
coadă înfoiată,deasemenea cerbii erau serviţi cu coarne cu
tot(însă aurite!) şi cu copitele lor, iar printre delicatese se
socoteau mâncărurile cu sosuri preparate din limbi de păsări
flamingo.Ospeţele insolente prin exhibiţionism şi spectaculare
excentricităţi se compuneau conform obiceiului, din nu mai
puţin de… 22 de feluri de mâncare, fiecare dintre acestea fiind
alcătuit la rândul său din mai multe subfeluri, un fel de
mâncare fiind de fapt fiecare în felul său o adevărată sinteză
culinară. Şi toate acestea când poporul, oamenii simpli,
371
preţuiau o fiertură de grăunţe sfărâmate, năut, varză – elogiată
de Cato Censorul – şi mai puţin carnea. Atât de obsedată era
„societatea înaltă” de pe vremea aceea, de mâncare, încât
Domiţian mersese până a convoca Senatul, la Palatul imperial,
în puterea nopţii, sub pretext înşelător că trebuie,chipurile,
soluţionată de urgenţă o chestiune de stat importantă.În
realitate dorea să le ceară sfatul despre modul cum ar fi „mai
bine să prepare un peşte mare”, care-i fusese trimis!Se
istoriseşte că bucătarul sclav Marcus Culina din Roma antică
era renumit pentru priceperea lui în gătirea mâncărurilor. La
acea vreme ştia să pregătească peste o sută de preparate dintre
cele mai sofisticate, pe care participanţii la ospeţe le apreciau
foarte mult. La una din aceste mese i s-a cerut să pregătească
o cegă, peşte din familia sturionilor. Numai că cegile au fost
aduse cu întârziere, iar Culina nu cunoştea însuşirile acestei
specii piscicole. În timpul prelucrării la rece, bucătarul a omis
să scoată cartilagiul.Supus procesului de preegătire la cald,
peştele şi-a shimbat forma. Mâncarea servită oaspeţilor a fot
foarte gustoasă, dar bucătarul a observat că mesenii nu erau
mulţumiţi de aspectul ei.De amorul artei, Marcus Culina s-a
sinucis în faţa mesenilor, înjunghiindu-se cu cuţitul. Legenda
spune că „arta culinară”, denumire care s-a păstrat până în
zilele noastre, se trage de la numele acestui bucătar sclav.Evul
Mediu n-a mai fost aşa de rafinat ca predecesori săi, dar n-am
avea temei să-i acuzăm pe gurmanzii medievali de lipsă de
poftă de mâncare. Aşa, de pildă, la nunta unui oarecare
Wilhem Rosenberg Krumau au fost servite bucate diverse ce
s-au gătit din 498 porci, 113 cerbi,370 tauri, 1579 viţei, 2687
oi, 2292 iepuri, 5960 peşti mari feluriţi şi 12887 găini
îngrăşate, ca să nu mai socotim legumele, zarzavaturile şi
dulciurile. Dar cine nu-l ştie pe Sancho Panza, naivul şi
credinciosul scutier al nemuritorului cavaler Don Quijote de la
Mancha. Probabil că puţini ştiu că Sancho era şi un mâncău
faimos, foarte pretenţios cu pâinea care-i însoţea bucatele, dar
şi cu apa cu care le stropea şi care trebuia să fie foarte
proaspătă. Dealtfel pretenţiile lui îi caracterizau în general pe
372
spaniolii vremii,iar această tradiţie a mâncării bune s-a păstrat
până astăzi în Spania.Pretutindeni, după obiceiul locului, sunt
poduse fel de fel de pâini şi pâinişoare. Apoi diversele regiuni
se întrec între ele prin puţuri cât mai adânci, din care apa era
scoasă rece ca gheaţa. Apa bună a fost dintotdeauna atât de
preţuită, încât sacagiilor li se cerea un cazier judiciar imaculat
şi o cauţiune în aur! La sfârşitul carierei lor sacagii puteau să-
şi revândă clientela, întocmai ca notarii.Dar Sancho se înfrupta
şi cu un jambon uscat sarrano – care şi acum e o delicatesă –
preparat din porc de tufiş din abruptele sierras sau din
Estremadura şi Asturia şi stropit din belşug cu vin ce putea fi
comparat cu nectarul zeilor. Felurile de rezistenţă ale
bucătăriei spaniole continuă să rămână şi acum oaia împănată
cu mirodenii, specialitate adusă cândva de arabi, şi sardelele,
delicioasele sardele care se topesc în gură. Remarcabilă prin
originalitatea ei, gastronomia spaniolă cunoaşte nu mai puţin
de 179 feluri de supă, 54 sorturi de cârnaţi, 105 reţete de ouă,
376 de peşte, 401 de fripturi, 49 de brânză, 272 de deserturi, în
total peste 1600 de feluri! Această cifră, realmente
impresionantă, se explică desigur prin împrejurarea că
gastronomia spaniolă are mulţi părinţi; minerii,marinarii şi
neguţătorii greci, apoi cartaginezii şi romanii, arabii , cruciaţii
lui Richard Inimă de Leu, cu felurile lor aduse de pe pământul
Sfânt şi încă mulţi alţii.Revenind la ospeţele medievale trebuie
să spunem că acelea organizate de împăratul Carol cel Mare
nu puteau fi depăşite de nimeni.Ospăţul decurgea după un
ritual riguros. Cel dintâi se aşeza la masă suveranul suprem,
care era servit nu de lachei, ci de regii vasali. Aceştia se
aşezau la masă numai după ce se sătura împăratul şi erau
serviţi la rândul lor de către prinţi.Apoi,când mâncau prinţii
erau serviţi de marchizi, după aceia marchizii de către conţi,
conţii de către baroni, iar baronii de către cavaleri.Ca să apuce
totul şi să mănânce toată lumea, ba chiar să mănânce pe
săturate (altminteri ce haz ar mai fi avut ospăţul?!), întreaga
ceremonie începea dimineaţa şi se încheia după miezul
nopţii.Literatura lumii are nenumărate opere de opulenţă a
373
îngurgitării, printre care şi celebrul epitaf aflat pe mormântul
împăratului asirian Sardanapal, conceput de el însuşi:: „Am
mâncat gustos, am băut dulce şi m-am veselit din plin; restului
n-am dat nici o importanţă.” Nu este de mirare că istoria l-a
caracterizat ca fiind „tipul omului preocupat doar de
plăceri”.Constantin Daniel arată in cartea sa ,,Civilizația
asiro-babiloniană ”că in Mesopotamia cele mai atrăgătoare
mâncăruri erau : o fiertură din lapte prins, miere si faină: o
mâncare pregătită tot din lapte prins, cu miere și ulei, plus
diferite ingrediente. Cel mai bun „desert” era un preparat din
făină, susan și miere de curmale. Tuturor acestor preparate li
se adăuga sare.Ca băutură, se servea apa rece din Tigru sau
Eufrat, din fântâni sau din canal. Cel căruia nu-i plăcea apa se
considera că e bolnav... Când se întâmpla să nu aibă cazane ne
informează Homer, sciții adunau carnea în pântecul unei vite,
o amestecau cu apă și o puneau astfel la fiert pe un foc de
oase de vită. Și Herodot, considerat „părintele istoriei” scrie
undeva: „Pe piramidă s-a săpat în scriere egipteană cât hrean,
câtă ceapă și cât usturoi au trebuit pentru hrana lucrătorilor...”.
RABELAIS... atentator Creatorul lui Gargantua și Pantagruel
a compărut în fața regelui Francisc I, sub acuzația de a fi pus
la cale otrăvirea întregii familii regale. Ce l-a îndemnat să facă
acesta? O va mărturisi el însuși în timpul dineului.Venea la
Roma și era în drum spre Paris. Unul dintre popasurile de
noapte a fost la Lyon. Aici, o dublă coincidență nefericită. Nu
numai că hangiul l-a recunoscut imediat, identificându-l pe
lista datornicilor, dar nici acum nu avea să-i plătească. Și
hangiul se dovedi intrasigent. „Nu-l va lăsa să plece până nu-și
va achita datoria”. Dar dacă va rămâne cum va putea plăti? Se
gândea el, căutând o „ieșire” din această situație neplăcută. O
va găsi contând pe indiscreția gazdei. „Ascunde cu grijă” în
camera sa câteva pachețele pe care scrie cu litere mari:
„Otravă pentru rege”, „Otravă pentru regină”, „Otravă pentru
Dauphin”.Și cum era de prevăzut, hangiul nu întârzie să le
descopere. Înspăimântat, anunță autoritățile din Lyon.
Rebelais este aresta și „trimis” de urgență la Paris. Regele
374
însuși este prevenit că a fost prins „un individ periculos care a
pus la cale groaznicul atentat”. Și astfel apare în fața lui
Francisc I. Spre stupefacția gărzii, Francisc I pufnește în râs.
L-a recunoscut imediat pe Rabelais și umorul lui. Îl invită la
masă, unde cu neîntrecută vervă Rabelais va povesti cum a
mâncat și călătorit... pe gratis! Istoricii contestă pe bună
dreptate întâmplarea, bazați pe faptul că Rabelais avea destui
prieteni la Paris Lyon, între care și editorul său, dispuși să-l
crediteze. Pe de altă parte, autoritățile din acea vreme nu s-ar
fi grăbit să-l expedieze la Paris ci să-l judece și să-l execute
imediat. Dar adevărată sau nu, făurită chiar de Rebelais sau
împrumutată lui pentru că-i seamănă umorului și spiritului său
inventiv, povestea a dăinuit. Și se pare că praful nu s-a așezat
peste aceste întâmplări vechi de peste patru secole! În delicatul
său roman „În răspăr”(1884) scriItorul francez Joris-Karl
Huysmans(1848-1907),discipol al lui Emile Zola,notează
„ ...Dineul era servit pe o față de masă neagră ornată cu
coșulețele de violete și sipici, luminată de candelabre în care
ardeau lumânări verzi. Pe când orchestra camuflată intona
marșuri funebre, negrese goale cu papuci fără toc și ciorapi din
fire de argint, parcă stropiți cu lacrimi, aduceau comesenilor
bucatele. Se mânca din farfurii cu margini negre supă de
broască țestoasă, pâine de secară rusească, măsline răscoapte
de Turcia, icre negre, caltaboși afumați de Frankfurt, vânaturi
cu sos de culoarea cremei de ghete.” Unui cunoscător al artei
culinare din largul lumii, Robert J. Courtine, distins cu
„Marele premiu pentru literatură gastronomică”, îi plăcea să
compare bucătăria cu un folclor în evoluție.„Există – susține el
– o muzică a mâncărurilor subtil legată de cântecele populare
și o magie a aromelor, care evocă cele mai îndepărtate
ținuturi”. Creatorul „Comediei Umane”, Honore de Balzac,
celebru pentru descrierile meselor pe care le serveau
pesonajele sale, dar și pentru propria bulimie, ne-a lăsat un
surprinzător eseu,„Tratatul excitantelor moderne”, scris în
1838 și în care definește cinci substanțe „mortale” pentru
om:alcoolul,zahărul,ceaiul,cafeaua și tutunul. După Balzac,
375
ele sărăcesc ființa de o parte din energie și amenință societatea
modernă.Istoria literaturii a păstrat nenumărate bizarerii și
perversiuni gastronomice ale gustului unor scriitori.
Chateubriand se îndepărta numai la vederea unei măcelării.
Gustosul și copiosul biftec preparat într-un anumit fel,poartă
tocmai de aceea numele lui! Erasmus, deși era născut la
Rotterdam,unde peștele constituia un element de bază,detesta
acest aliment.George Sand nu suporta mâncarea de pasăre,iar
Alfred de Musset pleca de la masa la care se serveau țipari.
Alphonse Daudet era slab, nervos, se hrănea cu măsline,
muștaruri mai puțin picante, roșii și pepeni verzi, iar ca
băutură prefera vinul de Ron.Se spune că Diderot și Rousseau
au suferit și de foame. Diderot povestește cum in tinerețe, într-
o zi de „Mardigras”, când toată lumea benchetuia, el a leșinat
de foame. Ajungând seara acasă, el a scăpat cu viață, adică a
scăpat de la un nou leșin probabil prin hipoglicemie, grație
gazdei care i-a dat o bucată de pâine uscată și puțin vin.
Alexandre Dumas, tatăl era un mare povestitor, un mare
bucătar dar și un mare mâncăcios. A scris si o carte de bucate
care conținea numai rețete proprii. Își gătea toate bucatele,
frigea carnea, prepara sosurile, vânaturile, tortele. Era
inimitabil în prepararea macaroanelor „à L Italien”. Într-o
compoziție a vremii ne apare cu o față plină, buze groase,
mâini grase și in general prezintă înfățișarea unui geniu bine
îndopat. Iată și unul din sfaturile sale : „Dacă ieși, nu ieși
singur ; dacă mănânci, fii cu ochii in patru ; ferește-te de
toate, in sfârșit, ferește-te și de umbra ta” . Și o rețetă pentru
rafinați:„Monseniore, …în plăcintă vor fi două pumnale, o
scară de frânghie și o pară-căluș”. Și scriitorul francez
Anatole France, era un mare iubitor de mâncăruri bune. El
prețuia mai ales calitatea lor, prezentarea, oricât de complicată
ar fi fost, îl impresiona mai puțin. S-a amuzat copios când a
văzut în atelierul unui anumit sculptor al vremii, Emmanuel
Frémiet, pe unul din cofetarii lui Rothschild care învăța să
modeleze numai în scopul de a putea da o formă cât mai
artistică dulciurilor sale.Pe masa lui Anatole France, oaspeții
376
găseau întotdeauna felurile lor preferate, căci se informa cu
grijă și din timp de gustările fiecăruia. Lui îi plăceau
mâncărurile exotice: șoric de porc chinezesc, cârnați
brazilieni, nuci de cola venite din Africa, ananas și banane și
tot ceia ce constituia o curiozitate alimentară. Când dorea să-și
ofere un adevărat regal gastronomic, se ducea pe strada Vavin
din Paris și intra într-un mic bistro ținut de „mère Clemence”
Ea nu făcea decât un singur fel de mâncare… „dar o mâncare
extraordinară: casoulet!”. Anatole France se așeza la o masă
modestă și se înfrupta cu poftă din iahnia de fasole albă cu
carne de porc sau berbec, gâscă sau rață căci aceasta era
specialitatea casei, așa numitul cassoulet. Numele mâncării
vine de la vasul în care se face: o cratiță cu fund gros din fontă
sau pământ pe care francezii din Languedoc, o numeau
odinioară „cassollo”. Nu știm dacă rețeta de mai jos e cea
după care gătea „la mère Clemence” dar sperăm să vă placă și
o puteți încerca cu primul prilej. CASSOULET: 600 g
fasole albă, 2 cepe, 3-4 căței de usturoi, cimbru, dafin, sare,
piper, 100 g unt sau o lingură bună de untură, 6 felii de garf de
porc, 6 cârnați afumați, 6 felii de slănină proaspătă, câteva
roșii proaspete și 5 dl de supă de carne sau o cutie de roșii în
bulion. Alegeți, spălați și puneți fasolea la înmuiat de cu
seară în apă rece. A doua zi scurgeți-o și puneți-o la fiert cu
altă apă rece, ceapa mărunt tăiată și o linguriță de cimbru
(frecați rămurelele între palme ca să fărâmițați frunzele și
florile de cimbru, scoateți tulpinele). Lăsați să fiarbă o oră.
Scurgeți de surplusul de lichid. Sărați, piperați, adăugați
usturoiul pisat și foaia de dafin.Rumeniți, repede, în unt sau
untură, feliile de carne, de slănină și cârnați bine înțepați. Într-
o cratiță suficient de încăpătoare, așezați pe fund carnea, un
strat de fasole, feliile de slănină un alt strat de fasole, roșiile
mărunt tăiate. Așezați deasupra dispuși în raze, cârnații.
Turnați supa de carne sau sucul de roșii, acoperiți și dați vasul
la cuptor cu foc slab timp de 2 ore și 30 de minute.Gustave
Flaubert și Bouilhet erau amândoi normanzi și ca și străbunii
lor mâncau și beau enorm și desigur erau grași.Jean Jacques
377
Rousseau era slab și prefera numai mâncărurile simple. Totuși
așa cum a declarat în „Confesiunile” sale era foarte
pofticios,dar nu era amator de cafea neagră. Într-o zi , pe când
era copil, a greșit cu ceva și părinții săi l-au pedepsit,
trimițându-l la culcare fără să mănânce. Trecând pe la
bucătărie, unde tocmai se punea carnea la frigare, a strigat cu
glas sfâșietor: „Adio, fripturica mea!” Auzindu-l părinții
înduioșați i-au iertat greșeala și a fost admis la masă.Îi plăceau
nespus de mult cireșele, acele faimoase cireșe pe care le-a
descris ca nimeni altul. Îi plăceau la nebunie compotul, siropul
și lichiorurile din cireșe pe care le prepara el cu d-na de
Warens la Charmettes. Avea un fizic uscățiv și poftea diverse
feluri de bucate pe care din păcate nu le putea procura,
suferind de dorul lor.Îi plăcea să mănânce pâinea noaptea sub
stele și să soarbă câte un pahar de vin. Fericirea lui era să stea
și să viseze nopți întregi la fereastra din strada Platicere
mâncând cu Thereza, fructe și bând vin. Lui Théophile
Gautier îi plăceau pilafurile, rizotto, un preparat culinar de
proveniență italiană compus din orez, unt, sos de roșii și
parmezan. Pe de altă parte, Théophile Gautier afirma că
scriitorul trebuie să mănânce mult. El însuși se trezea
dimineața cu o poftă nebună și devora o respectabilă porție de
mușchi la grătar. ...Victor Hugo a fost o perioadă, slab, de i se
vedeau oasele, urmată de cea de a doua a vieții sale când era
gras. Cu toate că avea poftă de mâncare, avea un buget
restrâns astfel că era silit să trăiască numai cu un fruct pe zi.
Mai mult gurmand decât mâncau, Victor Hugo, mânca orice și
aproape oricât. Îi era foame în permanență și nu refuza
niciodată nimic. Mai mult chiar, pentru a nu risipi orice i-ar fi
putut astâmpăra foamea, era în stare să mănânce pepeni și
castraveți sau portocale cu coajă cu tot, și homari și languste
cu carapacea lor. După cum ne povestește Edmond de
Goncourt, la vârsta de 80 de ani, Victor Hugo avea încă dinți
puternici și stomac atât de rezistent încât mânca o portocală în
felul următor: spinteca portocala într-un loc, vâra în ea o
bucată de zahăr, apoi introducea portocala întreagă în gură și o
378
mânca cu coajă cu tot. Avea o putere de digestie proverbială.
Mânca costiță sfărâmând oasele de parcă ar fi avut dinți de
oțel. El mânca mult și de toate fără alegere. Știa să prepare un
”mixtum compositum,, original. Astfel, cerea să i se aducă tot
ce a rămas de la masa obișnuită: supă, friptură, rasol,
zarzavatul, peștele și chiar compotul. În prezența nepoților săi,
Georges și Jeanna, care se amuzau le amesteca pe toate într-un
castron mare, punea puțină sare și piper și se apuca să
mănânce din acest ghiveci... extraordinar, dând să guste și
nepoțeilor săi care găseau că ghiveciul este foarte gustos. În
timpul foametei din 1870 el se plângea în jurnalul său asupra
lipsurilor la care era supus; la 30 decembrie 1870, el scria cu
tristețe: „Ieri am fost nevoit sa mănânc un șoarece”. Iar la 1
ianuarie 1871 el nota: „Mi-e foame, mi-e frig. Atâta pagubă
sufăr și eu, ceea ce suferă tot poporul. Se pare însă că diger
foarte greu carnea de cal... Și totuși o mănânc... M-am
răzbunat însă, la un desert am făcut acest distih: Mă cam
enervează zilnic masa mea: Mâncând într-una cal, mă gândesc
la șea”. N. V. Gogol, adâncul cunoscător al sufletului
omenesc, a fost foarte interesat și priceput în arta culinară. O
cunoștință a marelui scriitor, A. O. Smirnova, relatează că
Gogol frecventa neobișnuit, la Roma – unde lucra la „Suflete
moarte” – localuri și saloane pentru a face investigații
culinare. Pentru meniul prânzului la Sobakevici, în „Suflete
moarte”, Gogol s-a inspirat dintr-o carte de bucate, editată în
anul 1811 la Petrograd, „Bucătarul și ajutoarele sale”.
Aceeași sursă i-a furnizat și rețete pentru „kulebjaka” – o
plăcintă uriașă, lunguiață, cu trei feluri de umpluturi. Despre
ce vorbesc personajele gogoliene?: „…despre șalvarii noi a lui
cutărică, despre câte se găsesc în măruntaiele pământului și
despre cine a văzut lupul…”. O plăcintă gogoliană: Plăcinta
să mi-o faci în patru colțuri… Într-un colț să-mi pui carne de
pe fălci de nisetru și zgârciuri de cegă, în alt colț hrișcă,
ciupercuțe cu ceapă, lapți proaspeți, creier și ce mai știi tu că
trebuie… La un capăt să fie rumenă, iar la celălalt mai puțin.
Iar dedesubt s-o coci așa, încât s-o pătrundă toată, încât știi, nu
379
să se desfacă în gură, ci să se topească singură, cum se topește
zăpada, să nici nu simți”. Cu peste o jumătate de veac în urmă,
scriitorul francez Paul Reboux(1877-1963), protesta în
cuprinsul unui articol gastronomic, împotriva monotoniei
deplorabile a mesei la iarbă verde. Reboux își punea
întrebarea: „Ce se ia deobicei cu acest prilej?” Și, constata cu
un surâs ușor ironic că răspunsul e mereu același: salam, pui
sau altă friptură rece, câte o dată sardele și întotdeauna ouă
fierte tari. Se uită sau nu se uită sarea. „Dacă dv, ați fi a
șaselea participant la un picnic veți fi fără îndoială al șaselea
care a adus șuncă”.Scriitorul își exprima părerea că o înnoire
se impunea. Au trecut 56 de ani de atunci. Faceți dv, acum
testul pe care îl făcea atunci Reboux și veți vedea că în
componența dejunului la iarbă verde nu s-a schimbat aproape
nimic. El e la fel de monoton.Priceput, ba chiar rafinat
gastronom, Reboux propunea pentru excursii câteva soluții:
mici sandviciuri cu sos alb și cașcaval. Cașcavalul se întărește
și se lipește de cele două felioare de pâine care-l încadrează,
pateuri sau chifle scobite de miez umplute cu un amestec de
pui și de șuncă. În felul acesta – spunea el – „nu vom mai fi
obligați să luăm copanul cu mâna și să mușcăm din el, ca și
cum am vrea să întinerim cu trei mii de ani”. Salate de
legume? Da, bineînțeles! E foarte simplu să umplem roșii mici
cu o salată oarecare, ele vor forma o gamelă comestibilă și vor
putea fi foarte ușor aranjate într-o cutie. Și în literatura română
se mănâncă mult și extrem de variat.Să urmărim doar câteva
secvențe,alese cu totul și cu totul întâmplător,fără nici un
criteriu. Sfârâitul hribilor pe cărbuni îl face pe Calistrat
Hogaș să afirme: „eu cred că dacă simfoniștii clasici ai
vremurilor noastre n-au atins încă, nici unul, culmea
meșteșugului lor, apoi aceasta nu se datorește decât
împrejurării că nici unul dintre ei n-a mâncat ciuperci fripte la
umbra pădurilor”... Și ce ciuperci!... „...erau niște hribi arămii,
fragezi și mici, de-ți venea să-i mănânci de cruzi. Dar hribii,
așezați pe spate și cu pântecele în sus sfârâiau pe cărbuni” iar
„măruntul”, „cafeniul” părinte Ghermănuță „îi presăra pe piept
380
cu sare și piper”.Din „ Scrisorile” lui Ion Ghica, o
personalitate marcantă și polivalentă ( om politic, diplomat,
scriitor… mason etc) a secolului al XIX-lea, aflăm un altfel de
portret al gurmandului Nicolae Filimon(1819-1865 ), scriitor
pe nedrept uitat, care a creat în literatura română tipul
parvenitului, renumitul Dinu Păturică, actual și în vremurile
noastre! Nicolae Filimon, om cât un munte, ʼnalt, gras și
rumen la față… când vorbea de bucate i se umplea gura. „Așa
îl portretiza Ion Ghica pe cel care a creat primul roman notabil
în literatura română, „Ciocoii vechi și noi”. Ion Ghica, în
„Scrisorile” către prietenul său Vasile Alecsandri, motivat de
moartea lui N. Filimon consemna: „Acei care l-au cunoscut
pierdeau un amic sincer, leal, îndatoritor, totdeauna vesel și
voios, totdeauna mulțămit cu puținul ce câștiga prin munca și
talentul său, caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la
nimeni; ura și disprețuia lipsa de demnitate și lingușirea;
modest până a roși când auzea laude pentru scrierile lui, n-a
bănuit niciodată că era un scriitor de mare talent. Literatura a
pierdut în el pe unul dintre luceferii săi”. Fost și dascăl de
strană N. Filimon,este considerat primul critic muzical român.
Un asemenea fin observator al vieții nu putea să nu aprecieze
deliciile gurmande și bahice ale vremii sale. Orășean get-
beget, ne amintește cu umor despre „darul suptului de vin de
Cernătești” ce-l aveau bucureștenii, licoare băută din moșoaică
(ulcică) de lut. Pentru dregere, după băutură, îi era dragă
„ciorba de știucă fiartă în zeamă acră cu hrean”. Un „castron
colosal” cu această ciorbă era un adevărat deliciu, pe placul
renumitului prozator. Din ceea ce îndestula uneori masa sa
vom aminti și despre purcelul fript și umplut. Se prepară în
cuptor de cărămidă încălzit cu mangal. Era necesar un
„meșteșug al focului, la început moale, apoi iuțit, când era
carnea gata. Purcelul curățat și frecat bine cu sare și piper
negru se așeza pe o tavă de aramă unsă cu grăsime și se dădea
la fript, stropit în răstimpuri cu o pană de gâscă muiată în unt
și rom până i se întărea șoricul auriu și trosnea vesel și sănătos
între măsele. În golul măruntaielor lui, cusut să nu se verse, se
381
pătrundea în acest timp de căldură și de abur tocătura de carne
și ficat, cu pâine albă muiată în lapte și frecată cu pătrunjel,
mărar și tarhon, îmbelșugată în piper râșnit…Lui Mihai
Eminescu îi plăceau mâncărurile făcute în tuci, pe pirostrii
sub care ardea un foc de coceni de porumb. Adora ciorba de
vițel cu multe zarzavaturi și acrită cu corcodușe. Din carnea de
vită își dorea o tocăniță cu multă ceapă, ardei grași și roșii
întregi. Înainte de asta, bea o țuiculiță și mânca ouă umplute
cu pește afumat, multă ceapă și smântână. Acest aperitiv era
servit zilnic. După ce-și savura ciorbița și tocănița, sorbea
dintr-o bărdacă de lut cel mai bun vin roșu făcut de mâna
țăranului, la el pe bătătură. Ca desert își dorea găluște cu varză
și griș, peste care turna miere din belșug. Pita era musai să fie
coaptă în țest. La Muzeul „Mihai Eminescu” de la Ipotești
există o scrisoare trimisă de una din surorile poetului surorii
sale mai mici, în care îi dă o rețetă a „borșului leșesc”
(polonez). Am făcut și eu acest borș, iar rețeta este destul de
complicată. Se iau mai multe feluri de carne, nu în cantități
mari, cam câte un sfert de kilogram din fiecare. Se pun la fiert
pe rând: cărnurile care se fierb mai greu se pun primele, apoi
urmează celelalte. În același timp, se adaugă resturile de
zarzavaturi.Iată cum se ospăta neîntrecutul povestitor de la
Humuleşti,după mnărturisirile contemporanilor săi.Stabilit la
bojdeuca lui din Ţicău, în mahalaua Iaşilor, care pe atunci nu
putea fi decât una rustică, Ion Creangă putea reface, la vârsta
maturităţii, mitul copilăriei sale. La el, voluptatea copilăriei
capătă rafinamentul şi libertăţile maturităţii. Mai întâi,
substitutul imediat al Humuleştiului, improvizat la Ţicău, este
covata cu apă pentru scăldat în locul ştioalnei de pe Ozana, un
motiv în plus pentru apetitul pantagruelic al personajelor sale
gigantice din Harap Alb, care trebuia să fi fost mai întâi al
povestitorului însuşi. Gospodar ca toţi humuleştenii, nu-i
lipsau curechii muraţi şi muşchiul afumat sub şindrilă.
Mâncarea şi băutura tradiţională îşi fac loc de cinste, spre
„admiraţia” celor 14 pisici şi a unui motan, care-i populau
bojdeuca. O anumită gastronomie cerea mai întâi un aperitiv
382
cu homari, pe care-i ronţăia ca pe seminţe, apoi o duzină de
ouă şi o strachină de prune. După nevoie, apăreau fripturile,
împănate, stropite cu vinul rece, ţinut în cofiţă. Adeseori
„mămăliga pântecoasă”, alunecoasă cu brânză, găinile
mozolite în mujdei, tradiţionala oală de lut cu sarmale şi, fără
număr, plăcintele „poale-n brâu” constituiau prânzul preferat.
Voluptatea gastronomică a lui Creangă n-a fost o invenţie a
biografilor săi. Dovada cea mai elocventă, înainte de a asculta
declaraţiile povestitorului, era statura „mătăhăloasă” la care
ajunsese diaconul subţirel de altă dată. În copilărie putea
suporta surghiunul celui lipsit de haine, dar nu postul, căci, o
spunea de pe atunci, „golătatea înconjoară, dar foamea dă de-a
dreptul”.Între plăcerea de a-şi vedea chipul în fotografie şi
plăcerea gastronomică, o alegea pe cea de a doua: „De ce să
dau un frăncuşor ca să mă văd lat pe tinichea, mai bine cumpăr
cu el un coşuleţ de brânză sau de păstrăvi şi mi-a prii mai bine
decât tinicheua”.Creangă era un om înalt – peste 1,80 –,blond,
cu ochi albaștri, îmbrăcat simplu, fără a pune mare preț pe
vestimentație. Purta îmbrăcăminte din șiac – răcoroasă pe timp
de vară și călduroasă iarna – pantaloni de in și o batistă cu care
se ștergea de sudoare. Creangă mânca după tipicul
humuleștean sarmele fierte în vin alb, cu smântână, poale în
brâu și alivenci. Numai duminica și de sărbători bea vin alb
sec.Seara mânca mămăligă rece cu brânză și ceapă, plus o
strachină de lapte muls pe moment și nefiert.Ca răsfăț prefera
pasca făcută cu brânză, ouă și smântână, pe care o înmuia într-
o strachină cu miere de mai din flori de salcâm. Nici nu se
putea ca viața de om cu plăceri sănătoase a acestui încă
neîntrecut povestitor de suflet românesc, să nu își afle și în
scris oglindirea.Trăind țărănește, bucuriile sale,cel puțin cele
ale gurii, vor fi simple ,da miezoase.Dacă uneori frugalitatea
se apropia de calicie, ca de pildă în „Soacra cu trei nurori”,
cunoscuta povestire ce ne-a legănat tuturor copilăria, se-
ntâmplă și așa; „– Da, mămucă.Numai ceva de mâncare... –
De mâncare? O ceapă, un usturoi și-o bucată de mămăligă
rece, din poliță, sunt destul pentru o nevastă ca tine... Lapte,
383
brânză, unt și ouă, de am putea sclipui să ducem la târg, ca să
facem ceva parale...” Tot acolo se pooate și astfel:„Nu trece
nici un ceas la mijloc,și un cuptor de plăcinte, câțiva pui pârliți
la frigare și prăjiți în unt, o străchinoaie de brânză cu smântână
și mămăliguță era gata... – Hai, fetelor,mâncați bine și pe
domnul lăudați, că eu mă reped în cramă s-aduc și un cofăel de
vin, ca să meargă plăcintele astea și mai bine pe gât.” Alteori
întâlnim alte mâncăruri îmbelșugate, dar tot după tipicul
humuleștean: „Și așa zicând, pune poalele-n brâu, își suflecă
mânecile, ațâță focul și s-apucă de făcut bucate. Face ea
sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântînă și
cu ouă și fel de fel de bucate.” Pentru Creangă altăceva mai de
soi nici că se poate închipui decât sarmalele moldovenești așa
că,precum lupului din „Capra cu trei iezi”, și domniei sale îi
plăcea „a mânca hulpav și gogâlț,gogâlț, gogâlț,îi mergeau
sarmalele întregi pe gât”... Să-l ascultăm însă și pe marele
Călinescu în sintetizatorul său eseu gastronomic „Vitejiile lui
Creangă”: „...Dar mai ales începu să mănânce. După ce-și
puse,ca Ștefan a Petrei, curechi în putină, și mușchi afumat de
porc în podul șindrilit al casei, mâncă bucate humuleștene,
însă mai ales sarmale și plăcinte cu poale-n brâu făcute cu
juflă(84). Hulpavul care în sat făcea ochi dulci fetelor fecioare,
înveselșindu-le cu dinți de fasole și barbă de lână, spre a le
mânca purceii fripți și alivencile, mânca asemeni unui lup
flămând.Spre a se deosebi de „firlifușii de pe la târguri,
crescuți în bumbac”, ca adevărat „românaș” face isprăvi
nemaiauzite, de basm, care-i dădură o faimă de Flămânzilă.
Nu-și pierde vremea cu o „zămoreală”. El nu se încurcă,
asemeni boieriloir sfrijiți, rupând cu degetele-i groase
picioarele subțiri ale racului.El trage tot castronul cu raci
înainte-i, vâră mâna păroasă în el,, scoate pumnul
plin,ducându-l la gură,apoi ronțăie racul,, zvârlind cojile
afară,cum aruncă râșnița pleava. El mănîncă o dată zece ouă, o
strachină de prune, o oală de porumb fiert, doar pentru
deschiderea poftei de mâncare, cu acea plăcere de a mesteca
alimente de tot felul care este a mâncăcioșilor și a vitelor(217).
384
Ca și Flămânzilă, el mistuie în cinci fripturi toată carnea
birtașului înspăimântat și țipă că-i e foame(107). Cere toate
mâncările ospătarului , înghițind câte două fierturi, mai multe
soiuri de fripturi, bând o carafă de vin și o cofiță de apă rece și
se scoală ușurat de la masă,zglobiu(23). El se așază pe vine în
fața unei mămăligi pântecoase și o îngite cu brânză, udînd-o
iarăși cu vin și apoi cu altă cofiță de apă(23).Stabilit de post
doftoricesc, cere o pâine întreagă,o găină fiartă cu usturoi, un
castron cu sarmale, opt plăcinte cu caș și o ocă cu vin(95).
După scaldă e mai pofticios. Atunci mănâncă tot ce găsește la
han, bea de la o țărancă o oală de lapte dulce, mănâncă de la
un ovrei un ceaun de popușoi fierți, ronțăind boabele ca
mascurii, apoi se aruncă în apă și se bălăcește mulțumit. Unui
prieten îi vine leșin de această priveliște
nemaivăzută(95).Crapul pus de cuscrii pe masă îl mănâncă
tot.La Neamț,mănăstire,strânge bureți și-i dă rudelor să-i
gătească.Mănâncă lacom,neinvitând pe nici unul, spre a nu i se
împuțina porția, apoi toți, afară de el,dau semne de
otrăvire.Creangă cheamă doctorii de la spital cu fluierul,
strângând vardiștii din târg, își duce băiatul în cârcă la spital, e
deznădăjduit, dar la stomac se simte bine(234). Numai acasă,
la masa obișnuită, Creangă este mai cumpătat. „La masă
Creangă nu mânca mai mult decât o oală de găluște făcute cu
păsat de mei și cu bucăți de slănină, o găină friptă pe țiglă de
lemn și undită cu mujdei de usuroi, iar pe deasupra șindilea cu
o strachină de plăcinte moldovenești, zise cu poalele-n brâu,
însă ca băutură el se mulțumea cu o cofiță de vin amestecat cu
apă(107).Către patruzeci de ani trupul ui Creangă începe să se
umfle. Subțirele diacon de altădată,cu ochi albaștri
pătrunzători și bărbiță mătăsoasă de faun,se puhăvește la față
și capătă ochi mici osânzoși.& Literar vorbind, ospăţurile lui
Creangă sunt tot atâtea elemente de pitoresc biografic, într-un
acord perfect cu amănuntul şi viziunea operei. Ne-o dovedeşte
şi următoarea „reţetă”. Într-o seară, fuseseră poftiţi la doctorul
Tauzing, Eminescu şi Creangă. În seara aceea, Creangă îşi
alesese un colţ, unde sta mai liniştit şi mai tăcut,ca niciodată.
385
În salonul lui Tauzing se afla o societate numeroasă, domni şi
doamne din lumea bună a Ieşilor. Ce-i cu moş Creangă? Ce-o
fi având Creangă? se întrebau nedumeriţi oaspeţii. Toţi erau
dornici să audă o glumă, ceva din gura marelui povestitor.
Lăsaţi-l pe mine, şopti doctorul, că-l fac eu să deschidă gura,
zicând cu glas tare: Ascultă, mă Creangă, i-a spune ce dracu’
faci tu, de te îngraşi ca un porc?În sală, un murmur de
mulţumire, un tropăit mărunt de picioare, şi într-o clipă toată
lumea se strânse în jurul povestitorului. – Iaca, ce vrei să fac?
începu el, zâmbind cu bunătate. În loc să mă împut de somn,
cum faci tu, eu mă scol dis-de-dimineaţă, când se ridică-n
văzduh ciocârlia. Mă spăl pe obraz cu apă limpede şi rece de
la fântână, mă îmbrac iute, iau toiagul în mână şi o iau razna
pe la Copou spre Galata, de jur-împrejurul Iaşilor, printre
dealurile şi livezile înverzite. Dacă ostenesc, mai stau oleacă
lângă izvor. Apoi pornesc iarăşi, mai umblu cât mai umblu,
până ce la urmă fac un popas mai lung pe la Trei Sarmale sau
aiurea. Şi-acolo, mănânc bine, beau bine, şi mă şterg cu reţeta
dumitale la… locul unde trebuie! Râsul era oniric şi toată
lumea aplauda zgomotos: – Bravo, Creangă.Iar doctorul
Tauzing, om spiritual şi de bun simţ, n-a mai încercat în seara
aceea nici o replică…În finalul scurtului noistru excurs
gastronomic să-l ascultăm și pe publicistul George
Panu,vorbindu-ne despre „Prietenia între Creangă și
Eminescu”, așa cum a fost ea.„Din cele întâi zile s-a stabilit
mare prietenie intre Creangă si Eminescu, sau mai drept
Eminescu a fost cuprins deodată de o mare dragoste pentru
Creangă.Eminescu avea, cum am spus, o cultură cu totul de
carte. Cu toate acestea, dacă limbagiul si ideile erau străine,
rămăsese însă la dansul unui fond aproape inconștient de
aspirații si de năzuniți naționale. Creangă a trebuit, prin
urmare, ca să-l captiveze imediat, căci el reprezenta pentru
Eminescu tipul românului simplu, natural, nefalsificat de
ideile si cultura modernă.Eminescu ca să poată găsi un tip de
român vechi, își plimbase eroul, sărmanul Dionis, prin veacul
lui Alexandru cel Bun, ca sa poată avea înaintea lui case vechi
386
cu cerdacuri lungi si cu obiceiuri bătrâne, trebuia să le
inventeze Creangă, cu tipul sau de țăran îmbrăcat in haine
nemțești si cu toate expresiile arhaice care-i presărau vorbirea,
repet, ii realiza visul lui Eminescu. Legătura se stabili astfel,
încât pe urmă mai nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără
Creangă, si pe Creangă fără Eminescu; amândoi veneau la
Junimea, amândoi ieșeau de la Junimea.Noi ceștilalți ne
duceam după Junimea, câteodată, pe la cafenelele cele mai de
vază ale Iașului. Eminescu ne-a urmat uneori, însă nu cu mare
plăcere. Îndată ce-l cunoscu pe Creangă, el se izola cu totul de
noi, dându-se in societate a aceluia numai.Ce făceau ei? Unde
se duceau? Ce vorbeau, ore, zile, nopți întregi? Ce făceau si
unde se duceau, știți. Plecau amândoi si se înfundau pe la
vreun crâșmar de prin Tătărași, Păcurari sau Nicolina, adică
prin părțile exterioare ale orașului. Acolo nu se puneau pe
băut, cum se pretindea, sau cum se crede – căci mulți cred că
aceasta ar fi ruinat sănătatea si a lui Eminescu, si a lui Creangă
– nu; ei se puneau sa trăiască o viață care le plăcea lor, viața
simplă și primitivă. Era o plăcere pentru ei ca să se așeze într-
o odaie din fundul unei crâșme, pe lăviți de lemn, cu brațele
rezemate de o masă murdară, serviți de un băiețel naiv.Ce
făceau ei? Drept masă sau dejun, cereau sa le frigă o bucată de
pastramă, mai mâncau cârnați cu usturoi – si vai de lume cum
erau preparați – ordonau ca să li se aducă o cană de vin, de
calitatea cum s-ar fi întâmplat, și, după ce mâncau pastrama,
apoi, înaintea unui pahar de vin, stăteau toată noaptea dacă
crâșmarul le da voie. Când crâșmarul voia sa închidă, ei
plecau in altă parte a orașului unde știau ca localul sta deschis
până în ziuă, și vorbeau, vorbeau, vorbeau, vorbeau, dar și
beau.Ce vorbeau intre ei? Nu știu; Eminescu si Creangă rar
trebuiau sa vorbească. Creangă istorisind povești din bătrâni si
de la țară, Eminescu făcând teorii metafizice si croind visuri
cum ar trebui să fie poporul român, se înțelegeau, cum se zice,
ca gâsca cu rața; îi uneau aceleași aspirații. Câteodată
întrebam pe Eminescu:—Ce vorbești tu tot timpul cu
Creangă?El zâmbea, si cu acea privire vagă și rătăcită, care-i
387
era caracteristică, răspundea in mod evaziv: —Vorbim si
noi ce ne trece prin minte!... Și atâta tot. Câteodată Creangă si
Eminescu dispăreau câte trei-patru zile; nu se știa ce au
devenit. In timpul acesta ei ieșeau din oraș pe jos, cutreierau
Galata cu târgușorul, treceau înspre bariera Păcurarilor, făceau
înconjurul pe la Copou si Aroneanu, dormeau pe o lăviță la
vreun han sau la vreo crâșmă, mâncau ce găseau si erau
fericiți. Când se întorceau, erau de nerecunoscut; haine
neîngrijite, figurile obosite de veghe, de trudă si puțin de
băutură, însă foarte încântați de asemenea escursiuni, gata să
le reînnoiască a doua zi.Câteodată noi îi îndemnam să meargă
pe la crâșmele noastre boierești; mai totdeauna refuzau. —Nu,
nu mergem, preferăm să ne ducem la chir Costache crâșmarul,
de la Nicolina. Să vezi ce pastramă minunată are! Cer, adauga
Creangă, să-mi aducă pe un hârb de strachină vreo trei cărbuni
și-mi pun eu singur pastrama pe dânșii de se frige. Apoi este
băietul Ghiță, care este un drac si jumătate! Vinu-i cam
turbure si cam acrișor, dar bun. Și stăm de vorbă până in ziuă.
Nu-i așa, Eminescule? Eminescu, cu figura plină de
mulțumire, zâmbea. Apoi amândoi plecau ca oamenii cei mai
fericiți din lume.”

388
Cornel Dănăilă

N. 30 ian. 1954 (Buzău). Școala și liceul (Dragoș Vodă),

în Câmpulung Moldovenesc. Facultatea de limbi străine,
București
(spaniolă/franceză, 1978). 1978 – 1981: Intreprinderea de
Electronică Industrială (Buc.). 1981 – 1983:
Reprezentanța economică a Cubei (București). În lumea sportului din 1983
pânâ în 2015 promovând de la referent la director general în direcția relații
internaționale a Ministerului
Tineretului și Sportului.
Cursuri de specializare în sport (Academia Internațională Olimpică),
management, marketing, afaceri europene etc.
Profesor la Universitatea Cultural-Științifică din București.
Secretar al Asociației române pentru istoria sportului (1990 – 1994)
Membru al ordinului Meritul Sportiv cl.1, de asemenea, medaliat cu Crucea
Națională Serviciul Credincios, cl. 2.
Activitate literară: debut în revista Familia, 1971 (sub oblăduirea lui St. A.
Doinaș). Poeme în Luceafărul, Amfiteatru, Ramuri etc. Premiul
Enăchiță Văcărescu al Facultății de Limbă și Literatură Română (1974).
Traduceri din poeți sud-americani, colaborări la radio (traduceri, articole cu
tematică sportivă). Traduceri în domeniul sportului: Managementul bazelor
sportive, Uniunea Europeană și sportul, Managementul informației în
organizațiile sportive, Ghidul sportului curat ș.a..
In anii din urmă, poeme în Feed back, Zona literară, Însemnări bucovinene.
Volume de versuri: 2011- Mitomanul și aruncătoarele de flăcări (Ed. Astro),
2017 - Hipopotamii învață să înoate fluture (Ed. Princeps Multimedia), 2018 -
Magistrala furnicilor faraon (aceeași editură).

389
Capătul puterilor

Eram la capătul puterilor,

fără să știu cum ajunsesem acolo.
Nutream vagi presupuneri:
poate venisem cu un camion,
poate cu o drezină,
poate prin aer.
Posibil să fi fost de vină
un pic de greață
vesperală
sau o limbuție meschină
din alea care te fac harcea-parcea
chiar și în clipele cele mai faste,
cele mai fertile,
cele mai disciplinate,
când ai putea fi propus drept exemplu
de inginerul șef,
la gazeta muncitorească de perete.
Care perete?
Parcă v-am mai zis că n-am nimic
cu barba voastră.
Da’ lăsați-mă și pe mine
să dorlotez o iluzie pufoasă,
blândă,
390
de o înaltă valoare fiduciară,
cu speranța că n-am ajuns chiar degeaba
în genunchi și la capătul puterilor.

Castitatea, suprema virtute

Enorm de multă vreme, că tresăream hămesit

și îndurerat, tot avutul meu
și al prietenei mele încăpea
într-o raniță,
scorojită, hărtănită,
ba mai era loc
și pentru un exemplar aproape viu,
de colecție,
demantre șoptite,
abia auzite.
Asta era pe vremea în care suprema virtute
părea a fi castitatea.
Desigur, făceam abstracție de puținătatea
mijloacelor
de transport
și călătoream pășind pe norii reflectați
în băltoace,
ținându-ne de mână, pe rupte și tăcute,
de la stânga la dreapta, de sus în jos,
în lacrimi sau în vorbe nedrepte;
la nord, dincolo de straturile de rozmarin,
din grădina bursucului iar la sud,
în ianuarie, la vreme de periheliu,
391
în umbra pridvorului împovărat de zăpadă
ea, stăpâna caietelor dictando
pe care le îmblânzea
cu un scris caligrafic și le așezea în raniță, eu
cu pachetul de mahorcă
drept colac dezumflat de salvare…

Dor de dulceață

Pe măsură ce axa universului se înclină

în raport cu mântuirea
și timpul este ciopârțit de molii
duc mai abitir dorul borcanului de dulceață,
sunt în flăcări de poftă, zmeura,
cel puțin, mă înnebunește.
Din cauza ei, noapte de noapte,
mă zvârcolesc fără să pot ațipi
o secundă,
mă cert în gând cu oameni necunoscuți,
o vreme
uit,
dar spre dimineață,
mi-e poftă iarăși de multă,
multă zmeură
din dulceață.
Cam tot așa pățesc și cu rubarba.
Greu mai pot fi inocent și vesel:
pe stradă,
am senzația că trăiesc într-o lume
populată cu
borcane de dulceață
și flori interzise.
Oferite la liber
392
o dată pe an în noiembrie,
în prima zi de joi
care poate fi,
din păcate, și ultima
și dulce…

Pe câmpul cu sovârf

Pe câmpul de sovârf,
cu inima punctiformă,
mi s-a părut că zăresc
umbra drapată în asfințit a câinelui meu favorit:
canis, canis, cani, canem, cane, canis
care aleargă după nevăstuici și pârși
și frunze scofârcite de leandru.
Până și durerea de dinți
e mai suportabilă decât o amintire
care-și păstrează demnitatea ei neștirbită…

Un răgaz

Mi s-a făcut un dor abisal,

cam așa cum mi se face și frig,
de frunzele agudului, înainte de toate.
Căci acum știu că viermele trebuie hrănit,
adăpostit
și lăsat să moțăie cu liberii arbitri
în pace.
Ca – în forfotă și neostoială –
să aibă răgazul de a-și găsi icoana
393
pe care să o strângă
cu ardoare
la piept ca pe o țidulă, ca pe o carte.

Până când să-ți fie frică de trădare

Vreau o punte peste abis și cascade

mai rezistentă decât împletitura de paiângăn
în care m-am încâlcit și, pe loc, am fost declarat apt
să mă afirm în lume ca nălucă.
Aș putea, astfel, ajunge la țintă:
am niște vorbe de colportat
și treabă cu plodul care stă ghemuit,
care scâncește (când tună)
adânc în tranșeul din mine,
sunt cu alintul pe buze,
o zicere de încântare,
un ghioc, o vrajă,
poate m-ar primi cu brațele deschise,
poate chiar, dacă zâmbesc,
m-ar recunoaște.
Cred că după atâta timp
se conciliază singur cu iluziile
desperecheate,
ca un om mare.
Oricum, nu am intenția să-l împovărez
cu ocări,
cu reproșuri,
deși,
împreună,
394
 și la rele și la prieteșug,
mai bazați, mai opintiți,
am fi putut, la o adică,
semăna și culege din abundență.
Trebuie să-i șoptesc la ureche,
încurajator,
poate așa va fi cu băgare de seamă,
despre larghețea nemăsurată
cu care obișnuiesc negustorii
să părăduiască,
cu succes îndoielnic,
și atât de târziu,
activele.
În fapt, vreau să-l îmbărbătez
să renunțe la bagajul de cală,
să prindă curaj și viteză
la virajele cele mai năstrușnice,
cele mai demente.
Și să nu se mai îndeaproape preocupe:
va dibui un coltuc de pâine
și fără să cerșească.
Chiar așa, cât și până când
să-i fie frică de trădare?

Când toate poamele erau verzi

Când toate poamele erau verzi,

neîncepute
și doar promiteau a fi
(cui ținea strâns pleoapele închise
și urechea ciulită)
țâțe de prima mână, excelente,
395
viețuiam ieftin dar plin de ifose
sub acel copac abătut
cu un Larousse (Pierre-Athanase) drept pernă
și roua dimineții ca plapumă.
Treaba mea de isihast
era să observ
pogoanele nearate de nimbostratus,
ploaia cățărându-se ca o pisică siberiană pe cinematograf
ori, noaptea, stelele căzătoare ale micului caporal
(omul avea o înălțime medie,
restul a fost propagandă)
care îmi umpleau la refuz ranița
și să mă îmbuib, în scop de supraviețuire lașă,
cam târâș,
simandicos, cu speranțe.
De fapt,
fumam la greu și dam de dușcă speranțe
decojindu-le ba cu brișca, ba cu maceta,
tot soiul de speranțe, de forme și culori diferite,
unele cu un gust îndoielnic, poate chiar trivial,
căci fructele, alea pe bune, poala aceea de poame,
erau niște acrituri pipernicite
și doar promiteau
a fi, cândva, țâțe de prima mână, excelente.

Analogiile ar trebui să ofere protecție

Spre seară când sting luminile din apartament,

lustra cu ventilator,
neonul, plafoniera,
involuntar
fac o analogie necuviincioasă
(analogiile ar trebui și ele îmbrăcate,
ar trebui să poarte pijama,
măcar sutien,
396
ar trebui să ofere protecție).
Dar treacă-meargă...
Ca întotdeauna, privesc pe fereastră,
nu-i senin și, totuși, întrevăd constelații,
poate știrbe,
ninge ușor,
nu suntem în faptul iernii,
astfel că este vorba de un cadou nemeritat,
în nuc au mai rămas câteva foi dictando,
și alea firave, scofâlcite,
n-au cum să rezite unei adieri,
darmite unui vifor sălbatic,
îndoiala încolțește din nou
și prefigurează un apetit șovăielnic,
nu doare, dar îmi subminează cheful de lectură.
Întârziați, niște muncitori zgribuliți
încă sapă cu pickamerul și lopata,
probabil repară o conductă de brandy,
nu e niciun motiv
ca vederea tranșeului să calmeze,
cu siguranță nu mă liniștește nici pe mine.
Din înalt coboară o liotă de îngeri,
niște bagabonți, haimanale gălăgioase,
sunt trimiși să ofere consolare,
să ajute la spălat vasele, la întins așternutul,
și ăștia se îmbată cu prima ocazie,
adică la orice aniversare.
Așa că mi-amintesc și eu să-i iau la palme:
ce-ați făcut, bă, cu Kafka?
L-ați lăsat să crape de tuberculoză ca pe ultimul fraier!

La pândă în lanul de soia

Când comesenii se încalță de-a valma,

397
spun glume răsuflate,
fac promisiuni deșarte la care
și bunica ar pufni sceptic
și-și iau tălpășița pe sub felinar
cel care rămâne stingher
după ce clanța a făcut haț!
dă din mâini, se sufocă.
O dată și încă o dată trece în revistă
amintirile grămadă
pe care le întreține în feed-back
(relație ce poate degenera cu repeziciune
în drept de viață și de moarte),
numără elementele de calorifer –
fiecare dintre ele are o putere de 200 kcal -,
scaunele tapisate,
glastrele de pelargonium, în fine,
orice este numărabil,
aranjează batistele, papiotele, hapurile
în ordinea culorilor curcubeului, rogvaiv
(lungimea de undă a culorii roșu
fiind de 700 nanometri).
Este adevărat că,
în noapte ca și în alpinism,
curajul este doar una dintre calitățile necesare.

Topolino

În jungla întunecoasă,
pe ici pe colo pavată,
interactivă în nemernicia ei,
în care roiesc, cu gândul să te înșface
și să-ți facă de petrecanie la înghesuială,
audi și volkswagen 4x4,
mă strecor pe vârfuri,
cu reticența unui hamster,
încerc să mă poziționez,
398
atent să nu clintesc vreun pețiol,
la braț cu fiatul meu topolino
(ce gene, ce tors!)
achiziționat pe vremea când făceam plecăciuni
spre anna magnani și,
fiindcă-n sat n-aveam preot ortodox,
pupam dreapta lui mastroianni,
anarhistul bakunin nu mă preocupa încă.

Nimic adiacent speranței și congruent cu aceasta

În locul unde era de presupus că nu se întâmplă nimic

adiacent speranței și congruent cu aceasta,
unde, în schimb, se vindeau pe sub mână
și se cumpărau cu bani calpi indulgențe
la fel de măsluite
care întrețineau noaptea văpăi,
ți se năzărea că e o idee excelentă
să fii oarbă la vâltoarea norilor,
să fii surdă la țârâitul de greiere,
să refuzi paharul cu ambră,
îți amplificai doar bătăile inimii
reluate peste urbe ca bătăi de darabană.
Ca și cum urbei i-ar fi păsat, i-ar păsa!
Degeba mă puneam chezaș
că te cunosc de copilă, că știu cine ești,
cea mai frumoasă vestală
care poate fi televizată,
cuvântul meu împotriva cuvântului lor
nu făcea o ceapă degerată.
Tot ce-ți doreai era să aluneci
ca un țipar:
dis-de-dimineață te prezentai la gară
cu geamantanul lila în mână
așteptând o garnitură care nu venea, mereu
399
i se rescria sosirea și atunci seara
te prindea, lângă cotarlele de pripas,
într-o stație de autobuz
dezafectată.

Tenișii mei de argint

Când eram mai focos decât un fochist beat,

adicătelea atunci
când îmi dăduseră tuleie la axilă,
îmi scoteam la plimbare tenișii mei de argint
cu care făceam furori până hăt departe.
Băieții mă priveau crunt
și mi-o plăteau cu vârf și-ndesat la babaroase,
dar fetele cădeau ca muștele pe hârtia adezivă,
un zâmbet larg le lumina fața
cât publicitatea la pepsi-cola.
Dacă îi priveai dintr-un anumit unghi,
la prima oră a dimineții,
tenișii mei de argint
dădeau tot ce exista mai distins,
păreau aripi de hipopotam,
speram să-mi deschidă drumul în lumea bună
a funcționarilor cadastrali,
în lumea, pe care îmi plăcea s-o cred perversă
(fără să fie, perversul eram eu),
a profesoarelor de franceză la școala generală.
Până și arnăuții mă priveau cu respect,
mi se adresau pe un ton decent,
când mă găbjeau pentru tunsoarea de rigoare...
Păcat că tenișii nu m-au determinat să fiu suficient de atent,
per ansamblu,
nici înalt coerent,
400
ar fi trebuit să fac mai des sirshasana,
poate, stând în cap zi de zi,
aș fi simțit responsabil cum viața mea
se îndreaptă spre un singur, impasibil hârdău
ca ploaia din burlane
și-aș fi amușinat fiecare secundă, aș fi înhățat-o,
aș fi provocat-o la skandenberg când se apropia de mine.

Georgeta Anastasia Tudora

REPERE BIOGRAFICE

Georgeta Tudora, născută la 15 septembrie 1957 în

comuna Gîrbești, județul Iași.

A absolvit biblioteconomia la Universitatea „Babeș -

Bolyai” din Cluj- Napoca.

Din iunie 2019 este membru în Liga Scriitorilor Români -

Filiala Iași Moldova

Publicații:

a. Volume de autor:

1. Punți nevăzute – Monografie de suflet a satului Gîrbești, Editura Sedcom

Libris (ISBN 978-973-670-352-2), Iași, 2009, 203p., coautor Nana Popescu,
prefața cărții semnată de poetul și filozoful Marinică Popescu. Recenzia cărții
Punți nevăzute - Monografie de suflet a satului Gîrbești apare sub semnătura
poetului Emilian Marcu în revista Convorbiri Literare, Nr. 10, octombrie 2011,
pag. 192 - 193 și în volumul Vitrina cărților, Editura PIM, Iași, 2013, pag. 595.

2. Ochiul cuvântului – Minipoeme în stil haiku, Editura PIM (ISBN 978-606-

13-4067-5), Iași, 2017, 147p., volum editat sub egida Asociației ”Universul
Prieteniei” Iași. Prefața cărții este semnată de scriitoarea Iulia Ralia Raclaru, iar
referința de copertă scrisă de poetul Emilian Marcu.

3. Brumate gânduri – Minipoeme în stil haiku, Editura PIM (ISBN 978-606-

134293-8), Iași, 2018, 104p., volum editat sub egida Asociației ”Universul
401
Prieteniei” Iași. Prefața cărții este semnată de poetul Emilian Marcu, iar postfața
de prof. Petronela Angheluță.

4. Arc peste timp... pagini de aur peste veacuri (Ediție îngrijită), Editura PIM
(ISBN 978-606-13-4789-6), Iași, 2019, 367p., monografie a Școlii Gimnaziale
”Ion Creangă”, Iași,

5. Satule, rădăcină sfântă..., Editura PIM (ISBN 978-606-13-4880-0), Iași,

2019, 151p., prefață „Un colț de rai...”, prof. Maria Apetroaiei.

a. Antologii:

1. Treptele prieteniei - Antologie de poezie, Editura PIM (ISBN 978-606-13-

4374-4), Iași 2018, pp. 311 - 316.

2. Un om între oameni, un călător în altă lume... Ion Berghia, (Ediție îngrijită

de Maria Apetroaiei) Editura Vasiliana (ISBN 978-973-116-609-4), Iași 2018,
pp. 118 - 120. (Despre un mare român...).

3. Voievozi de obcină - Editor Constantin Tiron, Câmpulung Moldovenesc,

2019.

a. Capitol de carte

1. O altfel de monografie a satului Gîrbești, Cercetări științifice prin elaborări

elective (Editori I.G. Sandu, I. Sandu. I.C. Negru. A.S. Ciornei), EUROINVENT
Internațional Workshop, ediția a XI-a, Editura PIM (ISSN 2668-3229; ISSN-L
2668-3229; ISBN 978-606-13-4953-1), Iași 2019, pp. 125 - 174

a. Versuri și poeme în periodice

1. Cotidianul Evenimentul,

2. Reviste: Dor de Basarabia și Influențe

3. Revista de Cultură Însemnări Bucovinene, fondată în 2016, (Anul III, Nr. 7,

februarie 2018 - o pagină cu minipoeme în stil haiku).

Premii și distincții obținute:

- La Semicentenarul Școlii “Ion Creangă”(în 2013), primește „Diploma de

excelență” și distincția „O viață dedicată educației”, în semn de recunoaștere a
activității de excepție depusă în folosul educației( 25 ani în școala Ion Creangă,
Iași).

402
- La Expoziția Europeană a Creativității și Inovării - EUROINVENT (Ediția a
X a 2018), Secțiunea Salonul de Carte, Diploma și Medalia de aur cu
menționarea specială a juriului pentru volumul de poezii „Brumate gânduri”,
Editura Pim, Iași, 2018.

- La Expoziția Europeană a Creativității și Inovării - EUROINVENT (Ediția a

X a 2018), Secțiunea Salonul de Carte, Diploma și Medalia de aur pentru
volumul ”Ochiul cuvântului”, minipoeme în stil haku, Editura Pim, Iași, 2017

- La Concursul Raional cu participare Internațională „Grigore Vieru. Om și

poet”, primește Diploma de coordonator al elevilor din Școala „Ion Creangă”,
Iași.

- La Concursul Raional cu participare Internațională „Grigore Vieru. Om și

poet”, primește Diploma de excelență pentru promovarea concursului,
implicarea activă în parteneriatul educațional și păstrarea valorilor cultural-
naționale românești.

- În Tabăra de Creație și Re-Creație ”Un deceniu de Prietenie la Iași” - Diploma

de excelență, pentru publicarea volumului de poezie „Brumate gânduri” și
pentru implicarea în activitățile organizate de Asociația Universul Prieteniei.

- La aniversarea a 55 de ani de la înființarea Școlii „Ion Creangă”, primește

„Diploma de excelență” și distincția „O viață dedicată educației”, pentru
implicarea în desfășurarea activităților instructiv - educative prin care a susținut
educația de calitate.

Elaborează, inițiază și coordonează două proiecte educaționale(din 2007),

cunoscute în toată țara, având parteneri și de peste Prut, din Ialoveni, R.
Moldova (Punți nevăzute și Concursul Național “Mărțișorul - Tradiție și
Simbol” (prima secțiune din concurs -“Mărțișor literar pentru Creangă”,
secțiunea încurajează și premiază tinerele condeie)

A participat cu lucrări la diverse simpozioane naționale și internaționale:

Educația pentru valori culturale de o parte și de alta a Prutului(2008),
Festivalului International „Călător prin stele”, Onesti, 2015 etc.

- La Expoziția Europeană a Creativității și Inovării - EUROINVENT (Ediția a

XI a 2019), Secțiunea Salonul de Carte, Diploma și Medalia de aur cu
menționarea specială a juriului pentru volumul de poezii „Satule, rădăcină
sfântă...”, Editura PIM, Iași 2019.

403
- La Expoziția Europeană a Creativității și Inovării - EUROINVENT (Ediția a
XI a 2019), Secțiunea Salonul de Carte, Martele Premiu al Salonului pentru
volumul „Arc peste timp...pagini de aur peste veacuri”, Editura PIM, Iași 2019.

Minipoeme în stil haiku

*
rana pomului
nevindecată încă-
durerea mută

*
dându-mă huța
în leagănul sorții -
brațele aripi

*
vrăbiuțele
visează mălaiul crud -
soarele doarme

*
izbesc portița
alergând spre mămuța -
întâlnirile

*
azi narcisele
parfumează văzduhul -
gândul la mama

404
tiptil prin cerdac
miros flori de liliac -
seară romantică

*
sub bolta rece
s-au scuturat magnolii -
pasărea cântă

*
primăverile -
explozii de flori
înmiresmate

*
beznă cu fulger -
a bubuit un tunet
în noaptea neagră

*
magia nopții -
vis de vară năbușit
sub nucul bătrân

rău plânge ploaia 

cu lacrimi de dor nestins-
trup înfrigurat

*
visând un castel
de nisip pe faleză-
prințesa cu moft
405
*
legăn de paianjen
în propriul hamac -
lucioasă pânza

*
căruntă tâmpla
cu fiecare toamnă -
amprenta anilor

*
clopotul a amuțit
de câte se-ntâmplat -
cerul tămâiază 

*
pomul respiră
prin vrăbiuțe gureșe -
frunza leșină

*
cioata putredă -
licuricii urmăriți 
de stele se ascund

*
câmpuri cu pepeni -
arșița întrerupând 
comunicarea telefonică

406
crăpat de copt
un pepene cade-n braţe-
zemoasă căderea

*
copilăria -
jucăușă zburdalnică
lumea numai a lor

*
noaptea târzie-
pe un peron de gară
pâlpâie un felinar

*
sufletul plânge-
pe drum pietrele lucesc
și timpul curge

*
bântuie în pupile 
toamna arămie -
aurite zările

*
luna pe cer
un călător neobosit -
însingurată

407
te văd surâzând
ca un înger păzitor -
ocrotită din cer
*
pe-un val de vis
adun stele cu tine -
dorul nestins
*
perdeaua nopții 
lăsată ca o cortină -
greerii încă mai cântă
*
frunze veştejite
adunate de vânt -
dimineața cu brumă

*
noaptea albastră
vorbind prin semne ades -
dialogul mut

*
iarna aducând
de după dealuri viscol -
crengile albe

*
toamna pictează -
danând frunzele tuwist
într-un cerc floral

408
de la vlădică
din nou la opincă -
talpa durută

Un vis...

Aprinde mamă lampa veșniciei,

Să-ți lumineze fața și ochii tăi frumoși
Mă-mbrățișezi cu brațe tremurânde,
– De unde vii, copile drag, de unde?
– Privesc în ochii ei, lumina se făcea verzuie
– De undeva, din amintirea copilăriei!
Hai, stai, te așază, și ia o turtă coaptă!
Ce bine c-ai venit, chiar mi-era dor!
Am depănat povești frumoase, de demult...
Dar m-am trezit... și rău mi-a mai părut
Că iar plecase-n absolut...
O caut cu privirea, duioasă, prin odaie,
Zăresc portretul și icoana ei, spre răsărit,
Zâmbește din perete...
Am părăsit încet, odaia, pragul părintesc,
Lăsând o urmă pe cărare,
O lumină a veșniciei,
Candela și casa copilăriei vie...

Au înflorit...

Au înflorit caișii, mamă,

Înalț privirea către cer
Și-ți spun că iar e primăvară,
409
Și mii de amintiri mă dor...

Au înflorit caișii, mamă,

Dar sufletul mi-e frânt,
Durerile de mamă sunt
Acum, cam pe la-nceput.

Au înflorit caişii, mamă,

Se înalţă ciocârlia, cântă,
Nimeni, mamă, n-o ascultă,
În lume-i supărare multă...

Au înflorit caişii, mamă,

Pe tata îl caut de zor
Că iată, ce multă treabă
Avem de făcut pe ogor.

Au înflorit caişii, mamă,

Îmi arunc ochii după fraţi
Pe care sigur tu i-ai pitit
Sub un cais frumos înflorit.

Au înflorit caişii, mamă,

Te caut în fiecare petală,
Pe care o sărut cu dor,
Cu dor de tine, mamă!

Cuvintele vor să mă veșnicească?

Pe mătușa Saveta o știți și voi,

E cea mai bătrână din sat de la noi
Cu ochi verzi, șugubeață, cu vorbele-n gură 
Ce-și plânge soarta mereu prin bătătură.
Azi pe la poartă i-am trecut, 
Am salutat-o, s-a bucurat mult!
410
- Fată dragă, dacă nu ți-e cu grabă, 
Vino, de ai timp, la baba-n ogradă, 
Să mai schimbăm o vorbă, două, 
Uite vremea! Stă să plouă?

Cu o afinată bună să te cinstesc,

Fată dragă, dor mi-e să mai grăiesc, 
Că multă vreme a trecut...
De când nu am mai vorbit așa mult.
Nu-ți fie dragă, cu supărare…
Ești fata cumătrei, cumva, cea mare?
- Nu, mătușă! Sunt Prâslea, cea mică.
- Ei, dar te-ai făcut, fată voinică! 

Să mergem în ceardac aproape 

De tufa cu liliac unde Oac brodează
Stă să pice ploaia, norii deja burează,
(Spuse mătușa din greu și oftează…) 
Se duce încet spre bucătăria veche, 
Vine cu afinata, preparată cu migală,
Într-o străchinuță, mușchiuleț, ouă fierte, 
Acum putem să vorbim pe-ndelete.
- N-aș vrea să pleci neospătată dragă fată, 
Ți-am pus pe masă ce-am avut mai bun. 
Ia la mătușa, haide, ia de mănâncă! -mă îmbie, 
Mușchiulețul este afumat, e bun cu tărie.
- Îți mulțumesc, mătușă Savetă, 
Așa te știu, încă de când eram copchiliță…
Darnică, mereu ai fost o femeie primitoare, 
Cinstind pe-oricare venit în casa dumitale.

- Draga mătușii, dragă fată, tare sunt supărată

Nici nu mai știu cât a trecut
De când bărbatul printre stele s-a pierdut, 
Îmi pare că este-o veșnicie, 

411
De când a plecat sus, al meu Ilie, 
Tu îl mai știi? Ce suflet bun avea!
Eu și-acum parcă-l aștept să vie!

- Îl știu, așa cum știu pe fiecare, 

Mi-aduc aminte de moșul cum venea
Cu docarul pe ulița noastră mică, 
Unde mă jucam cu fratele Virgilică. 
Îl ajutam ținându-i mârțoaga de ham, 
Iar el mă săruta pe fruntea mică
Pe mine și fratele meu Virgilică…
Striga la mine: Getă ,dragă fată! 
Vin’ la moș Ilie, să-ți dea ceva! 
Cu mere dulci bătrânul, ne umplea.
- Cât de frumos, de el, vorbești, 
Se vede că încă îl mai iubești, 
Îți mulțumesc ,dragă, de popas
Să te ajute Dumnezeu, la orice pas!
- Îți mulțumesc, mătușă dragă,
Îți doresc, viață tihnită, liniștită!
- Ei, această liniște mă-nspăimântă,
Moartă sunt demult, draga mătușii,
Nu-mi scârție nimeni tocul ușii
De copii, de toată lumea sunt uitată
Că de! Nu mai sunt ce-am fost odată…
Pe mătușa Saveta și acum o pomenesc
S-a dus sărmana, nu pot să-i mai spun 
Că trec împedicându-mă pe drum,
Privind în ograda ei acum pustie,
Și-aud cum cântă un cuc, acolo sus, spre vie…
O lacrimă din plânsul meu coboară
Spre dragii mei, ce-au fost odinioară…
Aștern doar gânduri, din suflet pe hârtie,
Curând voi fi și eu o amintire. Scriu, să citească…
Cuvintele or să mă veșnicească? Cine știe!? 

412
(Mătușa Saveta sigur ar spune lucrurilor pe nume)
- Scrie dragă fată, scrie... acum cât mai ai hârtie.
Până mâine... nu se știe...

Testament

Sub țărâna sfinţită a satului meu

Să-mi presărați inima și sufletul meu.
Să privesc zăpezile, să le cânt de alean
Când ninge viscolit pe Dealul Holban.

Să fim împreună la horă, la nuntă,

Iar pe cei cu văzduhul în roua pierdută
Să nu-i trezim atunci când susură apa
Iar mie vă rog să nu-mi plângeți groapa.

Pe crucea albă, ‘naltă o carte să- mi pictați

Cu slove scrise cu drag de scriitorii frați.
Să-mi fie călăuză în noaptea cea cumplită
Să picure încet pe criptă, scrierea lor sfântă!

Scrisoare

De pe colinele orașului meu,

Îți scriu, măicuță, că mi-e greu:
Sunt singură, nu am sănătate,
Dar copiii o duc bine, au de toate!

Nu pot să-ți descriu străinătatea

Și cât mi-e de dor de tine și tata.
De tine și vecinele noastre toate
De-un borș făcut de tine „ca la carte”.

De orăcăitul broaștelor din iaz,

413
De grădina dinspre via cu pârleaz,
De cimitirul plin cu flori de liliac,
De biserica, unde mergeam cu drag.

Să-i spui lui tătuca, încă o data,

Grădina nu-i prășită, o văd uscată…
Rândurile mele acum te mâhnesc,
Îngenunchez și mă iartă dacă fabulez.

Rămân în pridvor cu ușa deschisă

Sărut lumina ta prin candela aprinsă...

Artemisia Ignătescu

Născută: 01.03.1928 – Păltinoasa

Bibliografie: Bună ziua tinerețe, 2012; Frânturi de viață,
2013; Amintiri cu oameni deosebiți; 2014; Lecții de
viață, 2016 (carte premiată penru publicistică de
Societatea Scriitorilor Bucovineni);Într-o ultimă joi din
august și ce s-a mai întâmplat în Câmpulungul meu,
2018.
A obținut multe premii pentru publicistică, diplome de onoare și diplome de
merit. Are multe referințe în diferite organe de presă. O să o cunoașteți și mai
bine citind cele două reportaje scrise în ordine de Mihai Burduja și Ioan Popoiu:
Cu tenacitatea caracteristică adevăratelor bucovinence, dar şi cu
înverşunarea de a nu se da învinsă, Artemisia Ignătescu ne demonstrează, fără
putere de tăgadă, cu cea de a treia apariţie editorială, că scrisul nu are vârstă!
Prin puterea cuvântului scris cu măiestrie, cu sinceritate şi cu multă încărcătură
emoţională, cartea aceasta o completează armonios pe cea anterioară, intitulată
„Frânturi de viaţă”. Gândul de a lăsa o dâră palpabilă în urma sa a răscolit-o
mulţi ani, iar Timpul cel vorace şi neîndurător n-a înspăimântat-o nici o clipă!
Viaţa acestei doamne, animată de un multiform neastâmpăr, a însemnat infinită
pasiune pentru cuvântul scris. Cartea îşi trage substanţa din fapte şi evenimente
414
la care autoarea a participat direct şi pe care le-a cunoscut îndeaproape. Ele par
frânturi dintr-un pasionant şi pasionat roman al destăinuirilor! Opul explorează
şi înfăţişează selectiv crâmpeie din clipele trăite, în oraşul de  sub Rarău, de mari
personalităţi ale neamului. El este şi un prinos al recunoştinţei faţă de
personalităţile care au vizitat oraşul, dar şi faţă de oamenii notorii ai locului, ale
căror nume s-au detaşat de ceilalţi prin aura lor profesională şi etică! Ferindu-se
de ariditatea datelor biografice, autoarea îşi pune cititorul în faţa unor pagini de
o remarcabilă vibraţie, gândite şi structurate după criterii proprii, cu dorinţa de a
incita şi a ivita la lectură şi pe cel mai indiferent cititor.
Artemisia Ignătescu şi-a înscris de mult numele în conştiinţa câmpulungenilor
prin activitatea ei gazetărească, neobosită şi neîntreruptă, vreme de peste şase
decenii. Este, probabil, cel mai pilduitor sacrificiu voluntar pe altarul cuvântului
scris la gazetă, pe care-l poate oferi Bucovina posterităţii. Cu discreţia ce o
caracterizează, spre împăcarea sufletului său, a umplut zeci de pagini cu amintiri
personale, descriind, cu maximă grijă, evenimente prin care a trecut şi a
participat în mod direct. Cu părul înzăpezit de ani, Artemisia Ignătescu, prezenţă
activă în viaţa culturală a Câmpulungului, oraş cu care a logodit-o destinul,
ajunsă acum la invidiata vârstă a înţelepciunii depline, izbuteşte ca în perimetre
tipografice relativ reduse să alterneze în aşa fel tonul evocărilor, încât acestea să
nu eşueze nici o clipă în afara interesului cititorului. Aducâd aproape totul la un
ton familiar, pendulând între confesiune şi relatare cu tentă gazetărească,
convinsă că toate acestea îi vor interesa pe câmpulungeni, şi nu numai pe ei, din
puzderia de chipuri umane pe care le-a cunoscut în această calitate, autoarea s-a
oprit asupra acelora care meritau cu prisosinţă cinstea tiparului, insistând, cu
siguranţa superioarei sale priceperi, asupra acelora care s-au dovedit a fi
adevăraţi vectori ai culturii române. Mulţi dintre cei care-au cunoscut gloria
antumă sunt trecuţi deja dincolo de vama vieţii, plecaţi pe drumul umbrelor.
Curgătoare şi clare, secvenţele prezentate sunt depănate liber şi natural, de către
o povestitoare plină de har, care ştie să obţină prin mijloacele cele mai simple
comunicarea cu cititorul. Chipurile cu care autoarea îşi seduce cititorul sunt
văzute prin lentila unei observatoare cu o notabilă capacitate de pătrundere
psihologică. Dealtfel toate mărturiile se focalizează în această direcţie,
conturând portretele unor oameni cu alese şi elevate înzestrări spirituale. Cartea
îşi defineşte individualitatea şi prin aceea că între coperţile ei se consumă o
experienţă umană unică. Orientarea în această direcţie este mărturisită chiar de
autoare. Între ea şi mai toţi „eroii” aleşi se stabileşte o trainică legătură
sufletească. Multe dintre personaje sunt evocate cu duioşie, volumul încercând
să fie şi un meritat şi reverenţios omagiu pentru personajele care au căpătat
contur sub pana autoarei. Toate amănuntele sunt revelatoare, veridice şi
obiective. Ele nu sunt fructul unor lucruri auzite de la alţii sau prinse din zbor, ci
rodul trăirii şi experienţei personale, a unor amintiri pline de savoare, care i-au
sălăşluit în cuget şi simţiri ani în şir. Descrierea acestor instantanee, dintre care
unele poartă pecetea unor vremuri plumburii de tristă amintire, dau cărţii un
farmec aparte, nelăsând să se aştearnă peste ele praful gros şi vinovat al uitării.
O carte străbătută de fiorul amintirii, o scriere de sine stătătoare, pilduitoare atât
pentru contemporani cât mai ales pentru posteritate. „Amintiri cu oameni
415
deosebiţi” validează talentul acestei fermecătoare autoare, pentru care stima şi
respectul meu sunt la fel de imaculate ca şi acum 43 de ani, când am descins la
Câmpulung, devenind bucovinean cu acte în regulă.
Mihai Burduja

„Dorinţa mea… să las ceva în urma mea”

Interviu cu Dna Artemisia Ignătescu
– Doamna Ignătescu, spuneţi-ne ceva despre copilăria
dumneavoastră, familie, părinţi…A fost o copilărie fericită ?
– Mi-aţi pus multe întrebări, dar răspunsurile mele nu vor ţine
seama de fiecare în parte, pentru că evenimentele şi trăirile din
viaţa mea sunt strâns legate între ele. Orice copil este fericit
atunci când nu înţelege prea mult lucrurile. Se bucură la joacă,
se bucură de poveştile bunicii, când merge să colinde sau să
primească urători, se bucură de dragostea celor din jur.
Copilăria mea şi a celor din generaţia mea a fost mai
deosebită. Nu aveam încă 11 ani, când a început cel de-al
Doilea Război Mondial! Deşi tatăl meu, funcţionar la fisc, era
mobilizat pe loc, am trăit, ca şi toţi ceilalţi, urmările
războiului. Situaţia a devenit cumplită spre sfârşitul acestuia,
când războiul a ajuns pe meleagurile noastre, comuna
Păltinoasa fiind în prima linie a frontului. De aceea, când, în
primăvara anului 1944, armatele sovietice au ajuns aici, ne-au
evacuat în spatele liniei acestuia, familia mea poposind la
Suceava. Tata, Ilie Zugrav, se refugiase în ţară cu
Administraţia financiară, iar mama, Alexandra Zugrav, cu cei
şase copii (eu, copilul cel mai mare, aveam 16 ani, iar cel mai
mic era sugar), hotă-râse să rămână pe loc, socotind că aici
aveam ce mânca. Am fost nevoiţi să lăsăm totul şi să ne
evacuăm cu ce aveam pe noi. Caii din sat fuseseră
rechiziţionaţi sau luaţi cu forţa, ca şi alte animale, de armatele
de ocupaţie, abrutizate de război, aşa că, la o teleguţă rusească
repartizată la trei familii, ce puteam lua cu noi?! Ne-am
îmbrăcat cu câteva rânduri de haine, care s-au rupt toate odată
416
şi s-au umplut de păduchi, pentru că dormeam pe pământ, pe
unde apucam. Mama şi fratele următor mie, Severian, i-au luat
în braţe pe cei mici, Silvestru avea puţin peste un an, Traian
patru anişori, Aurelia nu intrase la şcoală, doar Octavian, care
avea 12 ani, se putea purta singur.
Am ajuns la Suceava şi am fost cazaţi într-o casă, ocupând o
cameră de circa 4/5 m, eram opt persoane în total, cu noi fiind
şi o mătuşă rămasă singură. Mâncarea pe care reuşisem să o
luăm cu noi la plecare se terminase. Văcuţa, pe care o cărasem
de funie (celelalte animale rămânând pe loc), nu mai avea
unde paşte. Începând de la zidurile Sucevei, toată distanţa
până la râul Moldova era socotită linia întâi a frontului. Un
grup de doamne inimoase, ajutate se pare de comenduirea
sovietică, au improvizat o cantină pentru cei refugiaţi, de unde
primeam două porţii (raţii) de mâncare de război. Cum să
hrăneşti opt flămânzi cu două raţii de război?! Aşa că mama,
eu şi mătuşa mai mult răbdam de foame. Când ne-am întors
din evacuare, am găsit satul în ruine. Multe gospodării,
inclusiv a noastră, au ars din temelii. Ici-colo, scăpaseră de foc
case, dar nu mai erau întregi, le lipsea fie un perete, fie
acoperişul, fie uşile şi geamurile, din cauza proiectilelor
căzute sau a exploziilor din jur. Din cauza mizeriei, a
lipsurilor, a condiţiilor de locuit, a lipsei de hrană şi de igienă
s-a instaurat epidemia de tifos. Au rămas mulţi copii fără
părinţi sau părinţi fără copii, seceraţi de această boală. Atunci
a murit şi mama. Avea doar 45 de ani. Tata, întors din refugiu,
s-a îmbolnăvit şi el grav. Nu mai puteam fi copil. M-am
maturizat în momentul în care am găsit-o pe mama moartă, iar
pe toţi din casă pe umerii mei. Terminasem 5 clase de liceu
(echivalentul clasei a IX-a de azi) şi am fost nevoită să-mi caut
un loc de muncă şi să continui şcoala la fără frecvenţă. După
ce-am înmormântat-o pe mama şi i-am rânduit pe ceilalţi, m-
am întors la Suceava, unde fusesem angajată ca diurnist
(nefiind majoră) la Tribunalul Ad-hoc, înfiinţat de cei rămaşi
în spatele frontului. Peste câteva zile, trebuia să susţin prima
417
teză din clasa a VI-a de liceu, în care mă înscrisesem. Dar nu
am mai putut să mă prezint la examene, deoarece am făcut şi
eu o formă gravă de tifos exantematic. Cele arătate sunt numai
o parte din copilăria şi adolescenţa mea, ca şi a generaţiei
mele! Au urmat anii grei de după război, marcaţi de influenţa
(ocupaţia) rusească, secetă, foamete, inflaţie, lipsuri şi
neajunsuri, greutăţi de tot felul.
– Aţi făcut şcoala la un liceu renumit. Cum erau liceul
interbelic, atmosfera, profesorii, colegii ?
 – După terminarea a patru clase primare, părinţii m-au înscris
la Liceul „Doamna Maria” din Suceava. Cum era şcoala atunci
? Se făcea carte! Ajungeau la o şcoală superioară doar cei
doritori să înveţe. Mi-aduc aminte de profesoarele mele de
română, Zbiera şi Rudolf, de profesoara mea de latină,
Almazova (o aristocrată rusoaică refugiată în România), de
domnişoara Slevoacă, de istorie, de severa doamnă Poleacu,
cu care am învăţat germană, şi de mulţi alţii cărora le port
recunoştinţă, pentru că m-am ales cu un nivel de pregătire
intelectuală în viaţă. Am stat la internat o mare parte a
timpului. Nu mi-a fost uşor nici atunci. Eram copii mulţi
(nouă, trei au murit de mici, am rămas şase), aveam nevoie de
multe, mai ales că şi fratele meu, Severian, era la liceu, şi
niciodată n-am avut de toate. Dar era bine pentru că puteam
învăţa. Aşa cum arătam, am fost nevoită să-mi continui
studiile la fără frecvenţă, să fac întreruperi din motive
obiective şi să mai fac încă o dată clasa a XI-a (se făcuse
reforma învăţământului în 1948), pentru a putea susţine
examenul de maturitate la Liceul „Dragoş Vodă”, din
Câmpulung Moldovenesc. Mi-era ruşine să mă prezint
nepregătită la examene, de aceea am învăţat mult şi am obţinut
Diploma de Merit, care mi-a dat dreptul să mă înscriu, fără
examen de admitere, la Institutul de limbă rusă, limba aceasta
fiind atunci (în anii ’50!) foarte căutată. Viaţa zbuciumată pe
care o dusesem mi-a şubrezit însă sănătatea. De aceea, am fost
nevoită să mă retrag, pentru a putea face faţă şi problemelor pe
418
care le aveam în familie. Însă am urmat cursuri de redactori
pentru reţeaua locală, organizate de Radio Bucureşti,
descoperindu-mi astfel vocaţia scrisului, care mi-a adus în ani
multe satisfacţii.
– A trebuit să vă ocupaţi de fraţii dumneavoastră, rămaşi
orfani, în condiţiile grele de după război. Cum aţi trecut prin
această experienţă ?
– Da, am spus că a trebuit să-mi asum, după moartea mamei,
responsabilitatea familiei. Tata, rămas văduv, încă tânăr, s-a
recăsătorit. Am avut parte, din păcate, de o mamă vitregă
foarte rea, o adevărată maşteră din poveste, aşa că am rămas
copiii nimănui. De aceea, ca soră mai mare, ajutată când m-am
căsătorit şi de soţul meu, n-am putut să-mi las fraţii de
izbelişte. Nu le-am putut acorda prea mult sprijin material,
pentru că şi mie îmi lipseau multe, dar am bucuria de a-i fi
îndrumat să înveţe, să-şi facă un rost în viaţă, să urmeze o cale
dreaptă, să devină oameni folositori societăţii. Este meritul lor
că au înţeles, au învăţat, terminând măcar o şcoală medie, iar
cel mic are şi studii postuniversitare, făcându-şi datoria cu
cinste la locul lor de muncă.
– După terminarea cursurilor de redactori, aţi fost angajată
la Centrul de radioficare Câmpulung Moldovenesc. Cum au
fost aceşti ani ?
– Aş spune că au fost ani rodnici, emisiunea locală pe care o
pregăteam fiind la vremea aceea un mod de informare şi
educaţie, alături de unităţile de învăţământ şi cultură, care a
contribuit la dezvoltarea vieţii culturale a urbei noastre. Am
bucuria să fiu oprită, şi la această vârstă înaintată, de mulţi din
foştii mei ascultători care îşi aduc aminte cu plăcere de
emisiunile difuzate. Ne situam între centrele fruntaşe din ţară,
prin calitatea emisiunilor pe care le difuzam. De aceea, după
anii 1970, când postul de redactor s-a desfiinţat şi am trecut ca
metodist şi apoi director la Casa Orăşenească de Cultură, iar

419
mai târziu la Casa de Cultură a Sindicatelor, am continuat să
pregătesc şi să difuzez voluntar emisiunile locale.
 – Oamenii vă cunosc şi vă preţuiesc pentru activitatea de
metodist şi director la Casa de Cultură din Câmpulung
Moldovenesc. Cum vedeţi această activitate ?
– Fac parte dintre oamenii care, consider eu, fără a fi acuzată
de lipsă de modestie, sfinţesc locul. De aceea, oriunde m-am
aflat, m-am străduit să-mi fac datoria cât mai bine. N-aş fi
reuşit singură, dacă nu aş fi fost sprijinită de redactori şi
corespondenţi voluntari la radioficare, de artişti amatori,
talentaţi şi dăruiţi, de intelectualitatea oraşului şi alţi
colaboratori, care şi-au adus contribuţia la buna desfăşurare a
activităţii instituţiilor culturale în care am lucrat. Am avut şi
satisfacţii, multe dintre formaţiile artistice, printre care corul,
teatrul popular, formaţia de estradă, ansamblul folcloric, dar şi
activitatea de răspândire a cunoştinţelor ştiinţifice, activitatea
cenaclului literar etc., fiind apreciate la nivel naţional şi
răsplătite cu diplome şi medalii, Casa de Cultură din
Câmpulung primind de patru ori la rând medalia de aur pentru
activitatea în ansamblu.
– Aş dori să ne vorbiţi acum despre cărţile dvs.! Sunteţi
autoarea a cinci cărţi, apărute între 2012 şi 2018. Ce
cuprind ele ?
– De peste o jumătate de secol sunt colaboratoare la presa
scrisă şi vorbită (radio)! Cu deosebire, am scris despre oraşul
meu, Câmpulung Moldovenesc, unde m-am stabilit din 1950,
precum şi despre alte localităţi din zonă. Eroii mei sunt
oameni obişnuiţi, cu faptele şi modul lor de viaţă. Aş spune,
aşa cum am notat şi în subtitlul unor cărţi, că am scris o altfel
de monografie despre oameni şi locuri. Am adunat ce am
considerat mai reprezentativ din ceea ce am publicat. Prin
urmare, cărţile mele cuprind, în primul rând, publicistică, cea
intitulată „Lecţii de viaţă” fiind şi premiată de Societatea
Scriitorilor Bucovineni, a cărei membră sunt. Dar cărţile mele
420
au şi un caracter documentar „Amintiri cu oameni deosebiţi”),
cuprinzând de asemenea proză scurtă „Schiţe şi povestiri”),
bucurându-se de aprecierea cititorilor şi fiind bine primite în
presă. Pentru „îndelungata şi rodnica activitate desfăşurată în
slujba Bucovinei”, am primit medalia de onoare a Fundaţiei
Culturale a Bucovinei, iar mai târziu, Medalia Centenar.
– Aţi colaborat cu mai multe publicaţii, aţi primit premii, ce
ne puteţi spune ?
– Am colaborat cu diverse publicaţii. Am scris, şi scriu şi
acum, la „Crai nou” (numit anterior „Lupta Poporului”, apoi
„Zori noi”), de unde am primit mai multe distincţii, încununate
de Diploma de merit. Am fost apoi premiată pentru reportaje
şi alte materiale publicate în „România liberă”, „Munca”, ziar
sindical, de postul de radio Bucureşti sau cel regional Iaşi,
„Tribuna” din Cluj şi alte publicaţii. Am avut bucuria de a fi
făcut cunoscut, pe această cale, acest minunat colţ de ţară,
oamenii locurilor cu faptele lor.
– Dragă Doamnă Ignătescu, aţi împlinit anul trecut 90 de
ani! Ce planuri aveţi acum? Cum vă apare viaţa la 90 de
ani?
– În 2018, când am împlinit această vârstă, la care nu speram
să ajung, date fiind încercările prin care am trecut în viaţă, am
publicat cartea „Într-o ultimă joi din august şi ce s-a mai
întâmplat prin Câmpulungul meu”, continui să scriu la „Crai
nou” despre evenimentele la care sunt invitată şi, dacă
Dumnezeu îmi va mai da zile şi puterea de a merge înainte, le
voi mai aduna pe cele publicate într-o carte. Profit şi de
această ocazie pentru a mulţumi tuturor celor care m-au
sprijinit şi continuă să mă sprijine în această activitate, dorinţa
mea fiind să las ceva în urma mea pentru generaţiile viitoare.
– Vă mulţumesc din suflet, Doamna Ignătescu, pentru
amabilitate şi bunăvoinţă, vă dorim succes în continuare şi
viaţă îndelungată.
421
A consemnat
IOAN POPOIU
scriitor, membru al Cenaclului „Ţara de Sus”

Cenaclul „Țara de sus” din Câmpulung Moldovenesc

După o îndelungată întrerupere, Cenaclul literar „Ţara de

Sus”, care şi-a desfăşurat activitatea pe lângă Casa de Cultură
a Sindicatelor din Câmpulung Moldovenesc, şi-a reluat de
curând activitatea. Cenaclul a fost frecventat de creatori
cunoscuţi şi care s-au afirmat în literatură, precum regretatul
George Bodea, sub îndrumarea căruia a funcţionat, Ion
Filipciuc, Dragoş Nisioiu, Constantin Badersca, Graţian Jucan,
Horaţiu Stamatin, Vasile Ursachi, Constantin Tiron, Casian
Balabasciuc, autoarea acestor rânduri şi alţii, cărora li s-au
alăturat nume de acum cunoscute în lumea literară, precum
soţii Alina Andruhovici şi Filon Lucău, prozatori, poeţii
Valerian Bedrule şi dr. ing. Neculai-Marcel Flocea, acesta din
urmă preluând preşedenţia cenaclului, cercetătorul şi scriitorul
Ioan Popoiu, dr. ing. Ion Barbu, dr. Gabriel Cheroiu, prof. dr.
Luminiţa Ţaran (vicepreşedinte al cenaclului), Traian-Gabriel
Ojog (secretar şi motorul organizatoric al activităţii). Trebuie
menţionat de asemenea că la primele şedinţe ale cenaclului au
participat autorii de cărţi Ioan Grămadă, Traian Nistiriuc,
Aurora Sârbu şi alţi membrii ai Cenaclului „Floare de colţ”.
De la bun început, cenaclul şi-a propus să atragă şi să
promoveze tinerii creatori. Astfel, participă activ la şedinţele
cenaclului elevi ai Colegiului Naţional Militar „Şefan cel
Mare”, îndrumaţi şi animaţi de profesoarele Maria Romaga şi
Mihaela Pintilei, precum şi tineri creatori de la alte unităţi de
învăţământ.

422
 Cea de-a treia şedinţă, care a avut loc de curând, la
biblioteca Staţiunii Experimentale de Cultură a Molidului,
pusă cu multă bunăvoinţă la dispoziţia acestuia prin grija
preşedintelui cenaclului dr. ing. Neculai-Marcel Flocea şi cu
înţelegerea directorului instituţiei, prof. dr. ing. Ionel Popa, a
fost dedicată unor evenimente importante care au avut loc în
aceste zile. Este vorba de ziua de naştere (31 martie) a
poetului Nichita Stănescu şi de evenimentele tragice de la
Fântâna Albă, care s-au petrecut la 1 aprilie 1941.
Cei prezenţi, printre care mai mulţi elevi ai Colegiului
Naţional Militar (Cardasim Filip, Daşchievici Diana, Cristian
Karina, Ionică Andreea, Axintoae Andreea ş.a.) şi membrii
cenaclului Ioan Popoiu, Vasile Ursachi, Alina Andruhovici,
Constantin Tiron, Valerian Bedrule, Traian Nistiriuc, Aurora
Sârbu ş.a. au recitat versuri proprii sau din alţi autori, dedicate
momentelor comemorate.
Despre personalitatea şi opera lui Nichita Stănescu a
vorbit prof. dr. Luminiţa Ţaran, iar Alina Andruhovici, din a
cărei familie au murit în masacrul de la Fântâna Albă mai
mulţi membri, s-a referit pe larg la acest eveniment, numind
Fântâna Albă „altar al neamului românesc”.
Publicul a trăit clipe emoţionante create şi de formaţiile
muzicale care au participat la această manifestare. În
deschidere s-au prezentat câţiva instrumentişti talentaţi la pian
şi vioară, din formaţia „Amadeus Junior”, pe care
îndrumătorul acesteia, prof. Gheorghe Săndulescu, continuă să
o ducă la performanţă.
O surpriză plăcută, amintindu-ne de vestitele spectacole
prezentate de Cenaclul „Flacăra”, ne-a provocat, prin
programul dat, formaţia vocal-instrumentală, am numi-o folk,
de la Colegiului Naţional Militar „Ştefan cel Mare”, din care
fac parte elevii Avasiloaie Teodora Alexia, Buznea Yasmina,
Fulga Samuil şi Marc Andrei.
423
 Sensibila solistă Felicia Oblezniuc şi profesorii Romeo
Constantin Grosu şi Daniel Sabie au completat, la rândul lor,
acest adevărat regal de muzică şi poezie prin piese de
virtuozitate interpretate la nai cu acompaniament de acordeon.
Nu putem să nu-l menţionăm pe actorul şi creatorul
Constantin Tiron, care a înveselit publicul cu momentul
umoristic pe care-l va prezenta la Festivalul de Umor „Mărul
de Aur” de la Bistriţa, de unde nu ne îndoim că ne va aduce
din nou premiul cel mare.
N-au lipsit din cea de-a treia întâlnire a cenaclului
discutarea problemelor organizatorice, conducerea acestuia
luând hotărârea ca, pe rând, şedinţele să fie conduse de toţi
membrii cenaclului.
Sprijinit de Primăria Municipiului Câmpulung
Moldovenesc şi de conducerea Staţiunii Experimentale de
Cultură a Molidului, care i-a oferit această plăcută locaţie,
având la dispoziţie paginile revistei „Însemnări bucovinene”,
devenită deja o publicaţie de prestigiu în domeniul socio-
cultural al municipiului (redactor-şef şi iniţiator, Constantin
Tiron; redactor coordonator, dr. Luminiţa Ţaran, secretar şi
tehnoredactor, Traian-Gabriel Ojog), nu ne îndoim că cenaclul
câmpulungean „Ţara de Sus” va redobândi numele cu care era
cunoscut cândva în viaţa literară a Bucovinei, ducându-l şi mai
departe, în ţară.

În lumea lui Creangă

Cu 182 de ani în urmă, venea pe lume, în Humuleştii

Neamţului, cel care avea să devină marele povestitor al
neamului românesc, Ion Creangă.

424
 Copilăria noastră, a voastră, copiii de azi şi de mâine, a
fost şi va fi încântată de poveştile şi povestirile lui Nică a lui
Ştefan a Petrei, copilul cu părul bălai şi ochii ca cerul albastru,
cu care se mândrea mama Smaranda.
Au fost până la el şi după el mulţi alţi povestitori de
seamă, dar Ion Creangă rămâne unic şi viu în amintirea
cititorilor. A rămas nemuritor şi datorită prieteniei cu Mihai
Eminescu, poetul nostru naţional.
Câmpulungenii îl cinstesc şi ei, la 1 martie, prin
Festivalul-concurs de interpretare „În lumea lui Creangă”,
ajuns în acest an la a V-a ediţie şi devenit una dintre tradiţiile
culturale îndrăgite.
Manifestarea s-a desfăşurat ca de obicei la Colegiul
Naţional „Dragoş Vodă” din Câmpulung Moldovenesc, sub
egida Primăriei şi Consiliului Local Câmpulung, referentul
Traian Gabriel Ojog implicându-se total în organizarea şi
desfăşurarea festivalului.
Înainte de începerea concursului, preşedintele cenaclului
literar „Ţara de Sus”, de curând reactivat şi care şi-a desfăşurat
cu ani în urmă activitatea pe lângă Casa de Cultură a
Sindicatelor din Câmpulung Moldovenesc, sub conducerea
regretatului George Bodea, a înmânat unor creatori
câmpulungeni premiile revistei „Însemnări bucovinene”. Au
primit astfel premiul „Ion Creangă” scriitorul Ioan Popoiu
pentru volumul lansat de curând, „Întemeierea României
1859-1918”, şi poetul Valerian Bedrule, pentru volumul de
versuri „Ah!”. De asemenea s-au acordat diplome şi distincţii
elevilor: Denisa Balea, Ionela Mădălina Crăciun şi Marilena
Ioana Zuzeac, de la Colegiului Naţional Militar „Ştefan cel
Mare”, care, sub îndrumarea prof. Mihaela Pintilei, s-au
afirmat prin debutul lor în revista „Însemnări bucovinene”.
Festivalul-concurs a fost deschis prin cuvântul iniţiatorului
acestuia, Constantin Tiron, preşedintele juriului, care a vorbit
despre viaţa şi opera lui Ion Creangă.
Patrusprezece concurenţi, reprezentanţi ai şcolilor
gimnaziale şi ai şcolii speciale din oraş, precum şi din zonă,
425
unul mai talentat decât altul, au purtat publicul de toate
vârstele, toţi simţind aceeaşi bucurie şi încântare, prin lumea
poveştilor lui Creangă. Au ascultat din nou păţaniile lui Nică
cu „Pupăza din tei” şi „La cireşe”. Talentata Maria Iosep ne-a
făcut să râdem de „Prostia omenească”, în timp ce Alexandra
Cenuşă l-a redat excelent pe „Popa Duhu”, astfel că publicul
parcă l-a însoţit pe „sfinţia sa” în peregrinările şi întâmplările
pe care Creangă le descrie cu atâta haz. Unii interpreţi, mai cu
seamă cei de la Şcoala Gimnazială „Teodor Ştefanelli”, au fost
însoţiţi şi de colegii lor care au mimat personajele din poveste.
Toţi copiii s-au străduit să interpreteze cât mai fidel
personajele lui Creangă. Ca la orice concurs, câţiva dintre ei s-
au detaşat şi au fost premiaţi. Juriul format din actorul şi
umoristul Constantin Tiron, preşedinte, graficianul Mihai
Pânzaru-PIM, reprezentant al Centrului Cultural „Bucovina”
Suceava, Traian Gabriel Ojog, secretar, dr. ing. Neculai
Marcel Flocea, preşedintele Cenaclului „Ţara de sus”,
profesorii Angelica Cârloanţă, Romeo Constantin Grosu şi
Cristian Mândrilă, directorul Muzeului „Arta lemnului”, a
acordat marele premiu „Ion Creangă” elevei Maria Iosep.
Premiul întâi a fost obţinut de elevele Cenuşă Alexandra şi
Veronica Troaşe, premiul al doilea de Balahura Iustinian,
Radu Vasilică Petronela, iar premiul III de Obreja Costel
Daniel şi Negură Cezar. Premiul special al juriului a fost
obţinut de Ifrim Eduard. S-au mai acordat premii speciale
elevilor Andronicescu Andreea, Ostanschi Alexandru Vucol,
Dascălu Mihaela, Fluture Alexandra, Niga Robert Vasile şi
Istrate Bogdan Cristian.
Au fost răsplătiţi cu diplome şi profesorii îndrumători
Mihaela Iosep, Anca Călinescu, Luminiţa Ţăran, Maria
Brodner, Mihaela Vasiliu, Rozalia Loghin, Dumitru Flocea,
Monica Asăndulesei, Hojda Oana, Eufrozina Morohoschi şi
prof. preot Alexandru Verdeşescu.
Manifestarea, urmărită cu multă atenţie de un public
numeros, a fost întregită şi de frumosul program muzical-
folcloric susţinut de orchestra „Runculeţul” a Clubului
426
Copiilor din Câmpulung, dirijată de prof. Romeo-Constantin
Grosu.
Urăm viaţă lungă festivalului-concurs „În lumea lui
Creangă” şi cât mai multe satisfacţii organizatorilor.

Ioan Popoiu – o nouă carte

 Nu de mult, în preajma zilei Unirii Principatelor,

scriitorul câmpulungean Ioan Popoiu și-a lansat noua sa carte
„Întemeierea României (1859-1918)”.
Moldovean, mai precis gălățean de origine, Ioan Popoiu a
absolvit Facultatea de Istorie-Filozofie din Iași și mai târziu
Teologia Pastorală la Facultatea „Andrei Șaguna” din Sibiu. A
fost repartizat ca muzeograf la Muzeul „Țara Făgărașului” din
Făgăraș.
Spirit cercetător, a scris, în 1991, „Monografia
Făgărașului”, dar preocupările sale nu se opresc aici. Publică,
în 2008, primul său volum de poeme, „Vifor eretic”, despre
care George Bodea scria în cartea sa „Secante”, sub titlul
„Erezia ca formă a poeziei”: „Volumul «Vifor eretic» este o
carte de vizită care îl definește pe poet: lucid, interiorizat,
melancolic, atras de latura metafizică, spirituală a lumii”.
Din 2010 încep preocupările sale pentru scrierea unor noi
lucrări despre istoria națională și universală. Apare astfel
volumul „Statele din sud-estul Europei (1804-1999)”, urmat în
2012 de „România în mileniul migrațiilor (275-1246)”, (carte
publicată în doua ediții).
Între timp revine pe meleaguri câmpulungene, predând ca
profesor de istorie la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, din
Câmpulung Moldovenesc, unde se și stabilește, precum și la
alte școli din zonă.
Studiind mii de pagini, scrise de mari istorici, precum:
Xenopol, N. Iorga, C. Giurăscu, Alexandru Zub, Gh. Platon și
alții, I. P. scrie cartea „Statele medievale românești (1386-
1714)” despre care Cătălin Turliuc spunea la lansare că autorul
ne prezintă „o imagine credibilă, pertinentă, convingătoare a
427
Evului Mediu românesc, încărcat de miresmele, frumusețile și
suferințele trecutului nostru”.
În 2018 lansează cartea „Întemeierea României (1859-
1918)”. Este o carte importantă, care înfățișează parcursul
ascendent al întemeierii și evoluției României moderne.
Autorul se referă la principalele etape ale constituirii și
consolidării României moderne, începând din 1859 și până la
Marea Unire din 1918.
Cartea, cu peste 600 de pagini și 1300 de note, cuprinde
zece capitole consacrate fiecărui moment important din acest
interval: Revoluția de la 1848; Unirea Principatelor din 1859;
Reformele lui Cuza; Prințul străin și Constituția din 1866;
Independența din 1877; Românii din provinciile subjugate;
Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919) și
Momentele Unirii din 1918 (Basarabia, Bucovina,
Transilvania).
Epilogul cărții se referă la Conferința de pace de la Paris,
din 1919-1920, la care marile puteri au recunoscut Unirea din
1918 și formarea României Mari.
„Noul volum («Întemeierea României») – spunea, la
lansarea cărții la Universitatea din Suceava, prof. univ. dr.
Mihai Iacobescu – este considerat ca o secvență esențială din
istoria noastră, o oglindă a unei epoci fundamentale de istorie
națională…”
Cărțile lui Ioan Popoiu, ca și aparițiile sale în diverse
antologii și reviste literare din țară și din lume (Australia,
Canada, SUA ca și Republica Moldova) s-au bucurat de
aprecierea unor personalități în domeniu, precum cei amintiți
mai sus și alții. Pentru meritele sale, în martie 2018, scriitorul
Ioan Popoiu a fost primit în Uniunea Scriitorilor de Limbă
Română (USLR) din Republica Moldova.
Scriitorul rămâne în continuare preocupat de istorie, dar
pregătește și o carte intitulată „Amintiri, tărâmul pierdut”,
precum și un volum de eseuri intitulat „Faust și Mefisto”,
publicând în același timp reportaje de specialitate („Marșul
Centenarului” etc.).
428
 Neobosit, stăruitor mereu în căutare de noi informații ce
privesc istoria poporului român, și nu numai, acest autor se
afirmă din ce în ce mai mult printre condeierii bucovineni
apreciați.

Armonie, creativitate, dăruire

Cred că acestea sunt cuvintele care se potrivesc pe deplin

familiei Filon Lucău – Ileana Andruhovici, cadre didactice
pensionare din Câmpulung Moldovenesc.
Cum poate fi argumentată această afirmaţie?
Prin întreaga lor activitate, aş zice chiar existenţă, hrana
sufletească fiindu-le cultura, prin setea lor de cunoaştere, dar
şi dorinţa de a transmite şi semenilor ceea ce au dobândit prin
muncă, talent şi dăruire.
Filon Lucău este o personalitate cunoscută printre iubitorii
de cultură din Bucovina, dar şi peste hotarele zonei.
Fiu al comunei Fundu Moldovei, vatră de tradiţie şi
cultură românească din străvechi timpuri, cercetată de valoroşi
etnologi, de ieri şi de azi, printre care Dimitrie Gusti, Filon şi-
a afirmat calităţile şi sensibilitatea artistică încă din anii
copilăriei.
Tatăl, Emilian, cojocar vestit, l-a luat ca ajutor. La doar 8-
9 ani, talentatul său copil îi desena modelele, inspirate din
portul popular al locului, pe care meşterul le broda pe cojoace
şi bundiţe.
Mai târziu, în anii studenţiei, avea să-şi descopere o altă
înclinaţie artistică – pictura pe sticlă.
Profesor şi cercetător al folclorului local, în paralel cu
activitatea practică de animator al vieţii culturale, alături de
alţi intelectuali ai comunei, Filon Lucău a început să scrie
despre tradiţiile şi obiceiurile locale, spre a aduce şi în
sufletele altora un “Şirag de nestemate…” existent în aceste
mirifice locuri.
În casa soţilor Lucău – Andruhovici pereţii sunt plini de
picturi pe sticlă. Cărţile, fişele, manuscrisele ocupă fiecare
429
colţişor liber celor necesare traiului cotidian. Pentru că, fie că
scrie, fie că pictează prof. Filon se documentează înainte
temeinic asupra temei pe care doreşte să o abordeze.
Chestionarele pe baza cărora şi-a întocmit studiile, publicate
sau în curs de publicare, cercetările făcute în biblioteci sau pe
teren de la om la om, vizitele făcute la adevăraţii creatori de
artă populară, consătenii săi sau din alte locuri, studierea cu
atenţie a operelor unor valoroşi etnologi care au cercetat aceste
locuri, printre care Simion Florea Marian, Alexandru
Voevidca, Aurelian Ciornei, stau la baza acţiunilor sale (scris
sau pictat) cultural artistice. Aşa s-au născut Monografia
satului Fundu Moldovei, cartea despre păstorit, ca şi cel mai
recent volum publicat, “Şirag de nestemate din vechime
adunate” (Folclor din Fundu Moldovei).
Aceste preocupări se oglindesc şi în contribuţia adusă de
prof. Filon Lucău şi familia sa, alături de alţi colaboratori, la
iniţierea şi desfăşurarea multor ediţii ale Festivalului
“Cântecele Obcinii” al Ansamblului folcloric “Arcanul” sau la
Festivalul de muzică religioasă “Buna Vestire” şi alte activităţi
desfăşurate cu aportul Societăţii Culturale “Dimitrie Gusti”, al
cărui preşedinte dl profesor este.
Activitatea de suflet a acestui om, care a depăşit opt
decenii de viaţă şi care l-a făcut cunoscut şi peste hotarele
ţării, este pictura pe sticlă. De la chipul lui Eminescu, creat în
anii studenţiei, şi până la bijuteriile de acum, zecile de tablouri
pe sticlă pictate, între care “Nuntă la Fundu Moldovei”,
“Judecata de apoi” sau tabloul “Naşterea Domnului”, în care
păstorul poartă straie de ţăran din Fundu Moldovei, pictorul a
făcut paşi uriaşi.
“Nu-i uşor să pictezi pe sticlă, ne spune. Tehnica acestei
picturi este foarte anevoioasă şi nu ai voie să greşeşti, pentru
că nu poţi corecta. De aceea trebuie să-ţi cântăreşti foarte bine
concepţia, să gândeşti cu precizie unde vei aplica fiecare
punct, fiecare detaliu, nuanţele culorii. Îmi desenez întâi cu
migală subiectul propus, tema compoziţiei. Am creat astfel
peste 600 modele”.
430
 Printre altele, originalitatea tablourilor lui Filon Lucău (fie
că este vorba de icoane pe sticlă, fie că este vorba de tablouri
reprezentând obiceiuri şi tradiţii locale, flori sau portrete) ţine
şi de faptul că fiecare tablou are un contur cu modele inspirate
din arta populară locală (de pe altiţe, bundiţe, covoare etc.), în
care predomină culorile maro şi negru, specifice locului.
Aceste adevărate bijuterii, tablourile pictate de Filon
Lucău, ne-au reprezentat cu cinste, anul trecut, la Ziua
Naţională a României, soţii Lucău fiind invitaţii Parlamentului
European.
Cu aceeaşi cinste, cei amintiţi ne-au reprezentat la Praga,
la acţiunile organizate de Institutul Cultural Român, ca şi în
diferite localităţi din ţară, importante prin promovarea
folclorului, precum Râmnicu Vâlcea, Năsăud ş.a.
Bună oratoare şi profundă observatoare, la rândul său
mare iubitoare de cultură, soţia pictorului, Ileana Andruhovici
(să nu uităm că este sora scriitorului filosof, Vasile Andru),
înfrumuseţează peste tot acţiunile organizate, prin expuneri şi
prezentări bine documentate. “De fapt, ne mărturiseşte prof.
Lucău, soţia îmi este alături în tot ce fac. Îmi dă imbold în
muncă, mă încurajează, participă la acţiunile mele, nu numai
cu ajutor fizic şi moral, dar şi material, pentru că nu-i uşor să-
ţi procuri materiale pentru pictură, să publici cărţi, să te
deplasezi şi să organizezi expoziţii în atâtea locuri.”
Realizarea mare a Ilenei Andruhovici este însă alta, de
care puţini ar fi avut şansa să se bucure. Cu câţiva ani în urmă,
fără a intra în detalii, despre care vom vorbi altă dată, dnei
Ileana i s-a încredinţat misiunea de a construi, în incinta
Mănăstirii Orata, o biserică de lemn reprezentativă dinaintea
Marii Schisme, biserică a cărei construcţie, de la primul
buştean şi până la sfinţirea ei, a fost condusă, supravegheată
de cea pe care am amintit-o mai sus.
Biserica respectivă a fost transportată apoi şi refăcută
aidoma în Belgia, ţara pentru care a fost comandată. Ileana
Andruhovici s-a bucurat să participe la sfinţirea ei şi acolo.

431
 Sper că autoarea acestor rânduri a reuşit, prin cele spuse,
să argumenteze “armonia, creativitatea şi dăruirea” unor
oameni care, printre atâtea personalităţi de seamă care au trăit
sau trăiesc pe aceste meleaguri, ocupă un loc de cinste.

Lucian Piticari

Născut: 04.12. 1955  Campulung Moldovenesc jud.

Suceava
Copilarie si adolescență:  la casa moșului meu Piticar
Petrea de pe dealul Bodea, învățăcel in făcutul fânului și in
război crunt cu păstrăvii și pădurarii de pe pârâul Izvorul
Alb.
În timpul liber:
-1962 - 1970  elev Școala Generală nr.4  Campulung Moldovenesc
- 1970 -1974   elev Liceul  Dragos Vodă   Campulung Moldovenesc
-1975 - 1976   militar TR  UM. 01175  Iași
- 1976 - 1981  student Institutul de Medicina și Farmacie  Iași
- 1981  - 1990  medic generalist la Dispensarele Moldova Sulița, Izvoarele
Sucevei, Dispensarul 2  și Dispensarul CFR  Campulung Moldovenesc

- 1991 - 1995 medic secundar Institutul Oncologic Bucrești

1996  - 2000 medic primar, director Policlinica Campulung Moldovenesc
- din 2000 manager Micropoliclinica Dr. Piticar  Campulung Moldovenesc

Pasiuni:  ski și pescuit la muscă pe care le practic din anul 1962 fară intrerupere
Defecte:  de câțiva ani imi terorizez soția cu niște versuri pe care nu le pricepe
nici ea și nici eu...
432
Răzvrătit

Mi-e frig și frică-n noaptea asta

De întunericul ce crește între noi
Și care ne-nconjoară cu tandrețea
Absurdului cărunt din amândoi

Dar te previn că n-am să mă supun

Deciziei destinului de miazănoapte
Și-am să te amăgesc să faci ce-ți spun
Ca să mai supraviețuim încă o noapte

Năluci

Pe aici 
am trecut eu
cândva,
într-o primăvară a ta
târguind năluci 
cu tinerețea

Râul

E încă acolo
siluit de puhoaie
în mal stingher de aluniș
cu fantome hoinare
de mierle
433
resemnat
mă ignoră
când îl tulbur
cu pași furișați
de vidră-amintire

din bulboane
fulgeră rar
lipani ruginiți
spre musca iluzorie

mă-ndeamnă
spre alte ape,
adânci
necunoscute

Nopți rebele

Cândva,
îți striveam noaptea
de sâni
cu palme rotunde 
de lună plină
străin
de întunericul
singurătății tale

Roadă târzie

Cireșul vecin
prădat lunatic
434
de mine
hapsânul de roșu
și vinovat 
de copilărie
m-a iertat
cu scâncet
de ram strivit
și blestem
de roadă târzie

Altădată

Roagă-mă ca altădată
Să te vând vântului serii
Și să te răscumpăr noaptea
Cu iluzia păstrării

Lasă-mă să-ți fiu nebunul

Care-ți frânge vremea-n clipe
Și le risipește-n ploaia
Remușcării apocrife

Și-mi ignoră decadența

Interziselor iubiri
Impulsive și apuse
În stângace rătăciri
..............................
Și recheamă-mă când timpul
Se îneacă-n amintiri

Eu

Rămân 
435
doar amurg
pe o palmă de râu
cu năluci 
stinghere
de păstrăvi
bântuind cascade
pustiite de viituri

uneori
îmi pescuiesc amintirile
și le ascund
lacom
în tinerețea mea

Nopți parșive

Dezleagă-mă târziu iubito

De promisiunile deșarte
Și nopțile uituce,nesimțite
Când eu mă regăseam în altă parte

Aș vrea să plec și totuși să rămân

Ca să mă risipesc în tine pe furate
Și-n raiul tău etern păgân
Din gândurile mele necurate

Ceasul păstrăvilor

M-am regăsit
călcându-mi umbra
la marginea pârâului
zâmbind cascadei
în care mă prăbușesc 
a mia oară
436
ca să renasc
lângă păstrăvi
până după
ploaia următoare

le mângâi umbrele
ascunse-n timiditatea mea
cu tandrețea
ultimei revederi

Tombe la neige

Pas de deux cu fulgi de zăpadă

În tempo de inimi fragile
Acum,când cerul pe noi stă să cadă
Iubito, ți-aduci aminte de mine ?

Alunec spre tine pe ghiață subțire

Cu suflet de ger din bezna uitată
În teama de ce voi găsi lângă tine
Iubito, mă vrei la fel ca altădată ?

Ninsoarea din preajmă sufocă destine

Ascunde regrete, împarte năluci
Când noaptea rațiunii demonic revine
Iubito, de-acum, tu unde te duci ?

437
Elena Alina Andruhovici

Născută: 05.05.1936 – Bahrinești, jud. Rădăuți

Studii: Școala Pedagocică de Învățători Rădăuți
Scriitoare și artist plastic

Învățătoare la școlile din Gălănești (1954-1955) și Arbore (1955-1961);

transferată în munca de control și îndrumare (1961-1968); professor suplinitor la
Sadova (1968); Învățătoare, Școala nr.3 Câmpulung Moldovenesc (1968-1993).
Distincții: Titlul de Învățător evidențiat (1982)
Membră a Asociației scriitorilor și artiștilor din Țara Dornelor; membră a
Societății pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina.
Bibliografie: Zbucium (proză scurtă), Iași, Ed. Pim, 2016, 180p.; Album
(împreună cu Filon Lucău), Iași, Ed. Pim, 2017, 228p.; Cum poți să uiți?
(memorialistică), Iași, Ed. Pim, 2017, 100p.; Popas într-o gară a trenului timp,
Iași, Ed. Pim, 2017, 110p.

438
 LOC DE LINIȘTE ȘI DE LUCRARE

Luminiș în mijlocul pădurii, luminiș aducător de Lumină,

acesta este locul în care se înalță Mănăstirea Orata din Fundu
Moldovei,
Drumul, de fapt cei patru kilometri de la șoseaua asfaltată,
care te duce aici, trece prin tunelul de brazi pe care îi poțo
percepe ca pe niște făclii imense, drepte, ce veghează
necontenit cu flacăra lor verde, dezvăluind armon ia naturii
făurită de Creator.
Poienile verzi, ce se zăresc din loc în loc, ne răsfață cu
dărnicie prin culorile vii ale florilor de multe neamuri. Îți
urează bun venit auriul bulbuc alături de gingașa garofiță
sălbatică. Papucul doamnei îți amintește că ai multe de văzut,
folosindu-țighetuțele proprii. Numai arnica te roagă să n-o
rupi, să n-o strivești, că medicina are nevoie de ea. Și susurul
pârâiașului care te însoțește până la poarta mănăstirii, îți dă o
liniște aparte.
Liniștea sufletului te ajută să te regăsești pe tine, omule,
care nu ești altceva decât un buchet de zile, aici, pe pământ,
dar având un suflet pe care trebuie să-l pregătești pentru
veșnicie.
Trăirile acestea au pătruns adânc și în ființa unor călugări
din Belgia, care au venit în acest ținut mirific al bucovinei,
despre care le-am povestit în scrisori. Am vizitat împreună
mănăstiri și schituri care i-au uimit prin arhitectură, pictură și
prin trăirea duhovnicească a oamenilor acestor locuri de
adevărată legendă. Au fost atrași în m,od deosebit de așezarea
cât și de obștea mănăstirii Orata. În acest cadru minunat s-a
născut ideea – la început vis utopic, vis nebunesc, în înțelesul
frumos al cuvântului – construirea unei biserici de lemn, aici și
cu meșteri artizani ai locului, respectând arhitectura vechii
tradiții ortodoxe bucovinene.
439
 În acest luminiș s-a lucrat de la aducerea lemnului din
pădure, uscarea și prelucrarea lui, până la înălțarea bisericii cu
hramul „Sf. Iosif”, care, după ce a fost presfințită, a fost
demontată și transportată în Belgia, unde echipa de muncitori
români a ridicat-o din nou, din fundație și până la crucea de pe
turla altarului.
Toate acestea s-au înfăptuit sub binecuvântarea IPS
Teofan, arhiepiscop și mitropolit al Moldovei și Bucovinei,
precum și cu binecuvântarea IPS Pimen, arhiepiscopul
Sucevei și Rădăuților.
Arhitectul acestui locaș bisericesc a fost călugărul
François, iar administratorul întregii lucrări subsemnata.
Nimeni altcineva nu s-a impicat. Am avut un reazem în
Lauria, fiul meu. În această perioadă, care a durat patru ani, s-
a primit sprijin din partea IPS Pimen, cât și din partea maicii
stareșe Eupraxia, împreună cu ceilalți viețuitori ai mănăstirii.
Nu a fost deloc ușor. Au fost și piedici și greutăți care
uneori părea insurmontabile. Îndemn mereu mi-au fost
cuvintele regretatului părinte gherasim Putneanul, episcop
vicar, care spunea: „cu cât vei învinge mai multe dificultăți, cu
atât lucrarea va fi mai plăcută lui Dumnezeu”.
Desigur, au fost și comentarii ale unor persoane că nu o
femeie trebuie să ctitorească o biserică. Aceștia, probabil, nu
înțelegeau slova sfântă a Bibliei.
După transportul, montarea și finisarea locașului sfânt,
slujba de sfințire a fost oficiată de IPS Iosif, mitropolit la
Paris, de IPS Siluan, episcop al Italiei, de preotul dr. Ilie
Macar din Câmpulung Moldovenesc și de un ierarh belgian,
împreună cu un sobor de preoți.
Am înscris acest eveniment ca un act doveditor al trăirilor
lăuntrice, dar și al dăruirii spre întărirea credinței ortodoxe în
țara naostră și peste hotare.

FEBRUARIE ȘI APRILIE NE VA VORBI MEREU

440
 De obicei, așteptăm ca aceste luni ale anuluio să ne
vorbească despre plecarea iernii și despre înmiresmatele flori
ale primăverii. Istoria nu ne-a lăsat să fie întotdeauna așa.
Acum, când se apropie împlinirea a optzeci de ani de
tragicele evenimente de la Lunca și de la Fântâna Albă, simțim
vie amintirea lor. Aceste masacre au fost ca urmare a
instaurării regimului stalinist în partea de nord a Bucovinei –
mândra nostră grădină.
„Izbăvitorii din răsărit” au adus răul și greul pe acest
pământ ocuta ca o conseciță a pactului Ribbentro-Molotov, din
august 1939, în urma unui protocol –anexă, ținut secret în
vremea aceea când se împărțeau sferele de influență. Acesta a
fost încheiat între Uniunea sovietică și Germania nazistă, în
prezența lui Iosif Visarionovici Stalin.
Regimul instaurat în aceste ținuturi a adus jertfe atât de
mari, că mitea celor care le cunosc se cutremură. Localităție
rămase dincolo de sârma ghimpată întinsă de „salvatoarea”
armată roși au fost terorizate. Acestei armate i se spunea roșie,
probabil, că-și trăgea puterea din sânge și din lacrimi. Cei ce
se abăteau de la calea ce le-o pregăteau bolșevicii aveau mult
de suferit. Se urmărea dezrădăcinarea omului din solul datinei,
al credinței în Dumnezeu și al omeniei, ca să-l poată stăpâni
mai bine. Erau puși agenți secreți dintre aceia care aveau suflet
negru. Aceștia raportau tot ce credeau că atinge noua
orânduială. Sătenii se temeau de ei, că aveau coada roșie. Dar
parcă se puteau feri? Erau intimidați prin diferite metode.
Amenințările curgeau gârlă. Apoi, vizitele la dom,iciliu, când
li se lua vaca din grajd, grâul din pod, fasolea și ce se mai
găsea, sub pretextul că nu și-au achitat dările. Alții erau trimiși
de acasă, ca să li se poată fura ce voiau ei. Ca frica să-și
întărească imperiul, aruncau grenade în fața sau în spatele
oamenilor, împușcau peste capetele lor. De auzeau o vorbă
„contra”, acela era socotit ca spion și sfârșitul lui venea
imediat. Dar șușotelile nu conteneau, fiind încredințați că în
sat erau trimișii lui Antichrist.

441
 Erau considerați periculoși cei care aveau rude în
România. Cel din „bortă” cunoștea planurile lui Stalin, dar
bucovinenii nu. Au fost multe încercări de a veni în România,
uneori chiar îndemnați de slugoii stăpânirii roșii să trecă
frontiera. Atunci, mulți din aceștia își găseau sfârșitul. Unii
prin moarte imediată. Alții erau duși pentru totdeauna nu se
știe unde și nu se afla nimic despre ei.
Unde sunt notate numele acelora care, pe motive
nebănuite de ei, erau târâți în afara localității sau dincolo de
linia ferată și împușcați, ori străpunși cu baioneta.
În sate, aveau putere și stribocii. Ei erau aleși dintre cei
mai ticăloși, mai prăpădiți oameni, să facă ordine. În fapt, ei,
care trebuiau să-i găsească pe răufăcători, au fost cei mai
înverșunați criminali. Nu aveau pic de suflet când era vorba să
chinuiască ori să ucidă. Purtau carabine și aveau voie să
împuște la nevoie. De multe ori, la nevoia lor, omorau pe cei
nevinovați pentru răzbunare, pentru avere. Cu ajutorul
stribocilor au fost întocmite tabelele cu oamenii ce vor fi
deportați în înghețata Siberie. Pentru ceea ce făceau, erau
răspălătiți. Se cunoștea că pentru fiecare denunț primeau trei
ruble.
Speriați de ceea ce se întâmpla, de necazuri și represiuni,
multe familii din satele bucovinene au încercat și unele au
reușitsă se refugieze în România. Părăseau îngrabă casa,
ogorul și agoniseala de-o viață, numai pentru a avea o soartă
mai bună.
Frontiera era păzită de soldați sovietici înarmați. Multe din
încercările de trecere spre a ajunge în patria-mamă au avut
sfârșit tragic. Așa s-a întâmplat în Lunca Prutului, unde și-au
găsit sfârșitul 300 de oameni nevinovați.
În noptea de 6 spre 7 februarie 1941, pe ger, prin nămeți și
viscol, aproape 600 de români din satele cernăuțene au
încercat să treacă Prutul înghețat și să ajungă în România.
Fiind vânduți de pârâtori, ei au fost așteptați de grănicerii ruși.
Aproape de graniță s-au împiedicat de o sârmă. Crezând că au
ajuns în România, au strigat de bucurie „ura!”. Rușii au tras cu
442
mitralierele. Cei uciși au fost puși în trei gropi comune. După
aproape 6 luni, când au revenit românii, a fost descoperită
doar una din cele trei gropi, cu 107 cadavre, celelalte fiind
înghițite de apele Prutului. Numai 57 de oameni au reușit să
scape de gloanțe și au ajuns în România. Alți 44 au fost
arestați și acuzați că ar fi fost membrii unei organizații contra
statului. 12 dintre ei fiind condamnați la moarte, iar 32 la 10
ani de muncă forțată. Toate rudele lor au fost deportate în
îndepărtata Siberie.
NKVD-iștii răspândeau zvonuri false, precum că sovieticii
ar fi permis trecerea graniței în românia. În fapt, era un
vicleșug, prin care să vadă, să descopere pe cei ce nu erau
fidelui regimului. La unele primării s-au făcut liste cu cei care
doreau să plece, contra taxei de 5 ruble. Trebuia, gândit-au ei
să-și plătească glonțul ce-i va secera și hârlețul ce le va săpa
mormântul comun.
Cine mai știe numele sau măcar numărul celor care, din
dorința de a ajunge în patria-mamă,s-au alăturat convoiului de
oameni ce veneau din Valea Siretului șio se îndreptau spre
România? Cu preoți în frunte, cu prosesii și drapele se
deplasau spre Fântâna Albă, să treacă hotarul instalat în
apropiere. Acolo, în Poiana Varnița, soldații îi așteptau cu
armele pregătite. Au tras fără milă în bărbați, femei, copii,
bătrâni. „„Rafalele focului ucigător al mitralierelor se
contopeau cu vaietele muribunzilor, cu vocile pline de durere
ale răniților, cu bocetele femeilor, cu strigătele sfâșietoare ale
copiilor, cu răcnetele infernale ale strapilor staliniști și cu
sângele martirilor care curgea din belșug, acoperin glia
strămoșească,” spunea într-o evocare Petru Grior, directorul
Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți.
Martirii sunt aruncați în 5 gropi comune. Nu toți cei care au
fost îngropați au fost morți. Au fost acoperiți cu pământ și
răniții. Numai fagii seculari le mai freamătă la creștet. Cei
puțini, care s-au salvat, au fost hăituiți, prinși, uciși ori
întemnițați ca trădători ai patriei socialiste.

443
 Dragostea de ptria-mamă și dorul de libertate au adus
atâtea jertfe! Nu trebuie să lăsăm ca uitarea să se aștearnă
peste acele zile de FEBRUARIE ȘI APRILIE,când au fost
sacrificați acești români necăjiți, dar cu demnitate umană și
națională. Spunea un supraviețuitor al acestui etnocid că toate
le-a îndurat numai că era român.
Jurnalistul Ștefan broască spunea: „Admirația și
recunoștința pentru jertfalor ne obligă să le cinstim și să le
păstrăm curată memoria, fiindcă atunci, în aprilie 1941, le-au
fost pângărite doar trupurile, iar mai târziu, și în repetate
rânduri, până și amintirea lor.”

Filon Lucău

Născut: 06.08.1933 – Fundu Moldovei

Studii: Facultatea de Flologie a Universității Cluj-
Napoca
Scriitor și artist plastic

Membru al Asociației Sciitorilor și artiștilor din Țara Dornelor; membru

al Societății pentru Cultură și Literatură Rămână din Bucovina; membru
fondator și președinte al Societății Culturale „Dimitrie Gusti”; membru
fondator al Ansamblului artistic „Arcanul” din Fundu Moldovei; membru
fondator al Societăților culturale „Samus” (Dej) și „Țara Loviștei” (Râmnicu
Vâlcea).
Profesor de limba și literature română la Școala gen. Botuș , com. Fundu
Moldovei (1962-2005); Director de cămin cultural (1963-1973); Inițiator al
manifestărilor cultural-științifice Cântecele Obcinii (din 1974, 14 ediții);
Preocupări legate de folclor, de ocupațiile tradiționale și obiceiurile di zona
Obcinilor Bucovinei, concretizate înstudii publicate în: Revista de etnografie și
folclor, Zori noi, Crai nou, Cronica (Iași), Tribuna (Cluj-Napoca). Pictează
icoane pe sticlă. Expoziții personale în țară (Iași - 1991, Fălticeni - 1997, Fundu
444
Moldovei – 1999-2017, Gura Humorului - 1995-2014, Arad – 2005, Câmpulung
Moldovenesc – 2006-2017, Cernăuți – 2008, Slătioara – 2012, Cluj-Napoca –
2012, Vatra Dornei – 2013) și peste hotare (bar de Duc, Franța – 1993; Lille,
Franța – 2004, 2007, 2008; Bivange, Luxemburg – 1998; Concise, Elveția –
2000; Praga – 2013; Bruxelles – 2014). Expoziții collective: Amsterdam, Olanda
– 1996; București - 1993-1997; Sibiu – 1996; Etalle, Belgia – 1997; Suceava –
1993, 1995; Yvonand, Elveția – 1999; Affoltern, Elveția – 2000.
Bibliografie: Fundu Moldovei. O așezare din ținutul Câmpulungului
Bucovinean (cu Dumitru Rusan), Câmpulung Moldovenesc, Fundația Culturală
„Alexandru Bogza”, 2000, 464p.; Mănăstirea Orata – loc de taină și odihnă
(cu Vasile Bârgovan și pr. Viorel Lazăr), Suceava, Ed. „George Tofan”, 2010,
153p.; Păstoritul și folclorul păstoresc în Obcinile Bucovinei, Suceava, Ed.
Accent Print, 2012, 159p.; Șirag de nestemate din vechime adunate. Folclor
din Fundu Moldovei, Suceava, Ed. Accent Print, 2014, 305p.; Album (cu Alina
Elena Andruhovici), Iași, Ed. Pim, 2017, 228p.

Lirica pastorală – specie dominantă a folclorului literar din

zona obcinilor bucovinene
După cum menționa Ovidiu Papadima, „lirica populară, ca gen
literar, e constituită dintr-un ansamblu de moduri artistice
slujind la răsfrângerea directă a sufletului oamenilor. Cu alte
cuvinte, se exprimă stări sufletești tipice pentru felul cum se
simte, înțelege poporul, lumea și viața. Pe când finalitatea
liricii e cea mai simplă, și anume expresia directă – fără
intermediul unei acțiuni prin narațiune, sau prin desfășurarea
scenică, precum în genul epic și cel dramatic – mijloacele
artistice ale poetului sunt mai complexe decât această
finalitate.” Doina, de exemplu, cu rezonanțele ei, ni se
înfățișează ca o producție desăvârșită. Lucian Blaga arată că
„în dorul ei ghicim existența unui spațiu matrice sau a al unui
orizont spațial cu totul aparte.” Prețuirea ei a ajuns atât de
unanimă încât termenul de doină a devenit în literatura noastră
curentă aproape sinonim cu acela de cântec popular, cu
445
deosebiri în ceea ce privește speciile lirice ale acestui
cântec.Ea este în primul rând melodie, de mare vechime la noi,
fiind de origine păstorească și având deci caracterul cântecului
singuratic. Doina, ca și dorul și duioșie, aparține cuvintelor
intraductibile. Ele nu pot fi înțelese decât raportate la fondurile
de viață din care s-au născut și s-au dezvoltat. Interpretul are
un rol creator dominant, deși se mișcă în limitele gustului
auditoriului și are conștiința că zice un bun obștesc. El ia
întotdeauna o atitudine personală, variind după timp, loc,
împrejurări, potrivit dispozițiilor și însușirilor individuale. O
altă caracteristică importantă o constituie faptul că doina nu
este legată de anumite prilejuri ceremoniale care impun de
obicei cântarea împreună; doina este prin excelență melodia
cântecului singuratic, însoțind omul și purtându-i de urât acolo
unde se simte izolat: cu oile sau cu vitele pe munte; noaptea pe
drum; la muncă la pădure; în cătănia de altădată; într-un sat
chiar, măritată fără voie, sau la leagănul copiilor sau nepoților.
Mediul pastoral poate fi considerat leagănul liric, leagănul
poetic al dacoromânului. Mult citat în literatura de specialitate
este cântecul Ciobănașul care nu poate fi egalat și vine să
ilustreze o trăsătură etnopsihică care ne-a rămas necunoscută:
simpatia generală de care se bucură păstorul în ochii poporului
român. Se cântă și astăzi în obcini melodia tânguitoare a
ciobanului care și-a pierdut oile, având ca interpret desăvârșit
pe Ilie Cazacu, cântec legănat de melancolie, în care ciobanul
se tânguie brazilor, apelor și stâncilor:
Mândre surioare,
Au, nu știți voi oare
Unde-i turma mea
Cu lâna de nea?

Figura rapsodului popular Ilie Cazacu, originar din satul

Botuș, comuna Fundu Moldovei, se confundă cu însuși
folclorul în toată bogăția lui, apărând în unele producții locale
ca personaj indispensabil petrecerilor, nunților, horelor:
446
Adă și niște zăr acru
Pentru Ilie Cazacu,
Să cânte din fluier
Arcanu și trilișești,
Să joci trei zile
Și să nute mai oprești.

Faima acestui desăvârșit cântăreț a depășit granițile țării,

fiind inclus în echipa folclorică alcătuită de Constantin
Brăiloiu, care ne-a reprezentat cu cinste la Londra la un
festival folcloric internațional.
Totuși, melodia Când și-a pierdut ciobanul oile nu este
însoțită de text, fiecare interpret istorisind în proză
desfășurarea frazei muzicale: acum cântă din fluier, caută oile
care s-au pierdut, , i se pare că le-a găsit. Gheorghe Prichici
arată că „suntem puși în fața uneia dintre cele mai autentice și
mai bogate realizări stilistice bazată pe folosirea semnalelor
păstorești. Din măiestrita lor îmbinare și dezvoltare, adaptată
unei remarcabile tehnici instrumentale, informatorul Ilie
Cazacu ne-a prezentat una dintre cele mai frumoase variante a
poemului Ciobanul care și-a pierdut oile. Melodia este
asemănătoare cu unele variante melodice ale baladei lui Pintea
Viteazul, haiduc pe care tradiția dorneană ni-l reprezintă ca
fost cioban la oi, posesor a unui fluier fermecat făcut din șapte
doage. Pierzându-și elementul baladesc, melodia, rămasă ca o
doină de o excepțională încărcătură emoțională, poate fi
socotită ca cea mai frumoasă realizare a păstorilor bucovineni
în tezaurul folcloric al obcinilor. Deci am mai putea socoti
Când și-a pierdut ciobanul oile momentul de trecere de la epic
la liric, elemente pregnante de epic găsite și într-un cântec
ciobănesc mai vechi păstrat de memoria excepțională a unei
informatoare, într-o formă originală. În această producție,
elementele narative se împletesc cu cele discriptive, punctate
de interogația retorică: „Da la ele cine șede?”, iar dialogul, ca
și elementele fantaste ne apropie de structura epică a vechilor
447
balade. Mioara năzdrăvană, sprijin ciobanului, pare coborâtă
din Miorița, neexistând însă alte elemente, indice de existență
a acestei capodopere în obcini, cu toate că trecutul, poate, a
adăpostit elemente mult mai valoroase, astăzi pierdute.
Poezia păstorească, atunci, înfățișează viața ciobanului, a
stânei în general, a mediului păstoresc, păstrează o notă
naturală și sinceră, îndepărtând de artificial, neavând nimic
comun cu pastorala idilică, existând o alternanță de culori
întunecate și încântătoare de care trebuie să ținem seama.
Maiorescu semnala importanța acestui tezaur, încă de la
apariția culegerii lui Vasile Alecsandri ca o „comoară de
adevărată poezie și totodată de limbă sănătoasă, de notițe
caracteristice asupra datelor sociale, asupra istoriei naționale și
cu un cuvânt asupra vieții poporului român.” În singurătatea
codrului, omul se interiorizează, se apleacă asupra durerilor
sale care-i par mai limpezi, de aceea este firesc ca omul să
vadă în codru simbolul înțelegerii compasionale.

Foaie verde-a bobului,

Dă-i, Doamne, și omului
Ce i-ai dat și codrului.
Codrului i-ai dat frunza
Și omului dragostea,
Codrului i-ai dat crenguța
Și la om i-ai dat mândruța.

Ia-mă-n brațe, dorule,

Și mă treci pădurile
Pe la toate mândrele,
Să le sărut gurile.

Producțiile lirice amintind de cătănie și de haiducie dispun de

aceleași elemente – brad, munte – care participă la durerea
feciorilor și sunt invocate ca martori:

Doamne, negri mai sunt brazii

448
Toamna, când pleacă soldații,
Că nu merg la armată
Cum se mai duceau odată,
Ci se duc tot la război
Și nu mai vin înapoi!
- Hai mândruță pân’ la gară,
Să vezi trenul cum ne cară
Și ne-ncarcă ca pe boi
Și ne tunde ca pe oi!
- Trenule, n-ai avea parte
De șinele de sub roate
Și de șuruburile toate,
Că m-ai dus așa departe
În neagra străinătate,
Unde nu cunosc pe nime,
Numai haina de pe mine
Și năframa de la tine.
Pe năframă este-o floare,
Să-mi șterg fața de sudoare
Și fața de lăcrămioare!

Urmărind sentimentul transmis, remarcăm adâncimea trăirilor

exprimate în formă de o simplitate dezarmantă:

Fă-mă, Doamne, ce mi-i face:

Fă-mă floarea florilor
În poiana oilor,
În calea ciobanilor,
Să ascult doina cu dor,
Căci după bîdița mor.

În ceas de necaz, țăranul se mărturisește pătimaș, enumerându-

și răscolitor durerile, ceea ce ne trimite cu gândul la
dolorismul romantic, concluziile pesimiste făcând loc unor
note de calm maiestos, pecetluind definitiv o situație
ireversibilă:
449
Foicică ca bobu’,
Mândră floare-i norocu’
Da’ nu crește-n tot locu’
Și nu-l are tot omu’,
Că și eu l-am răsădit,
O dat bruma și l-o brumit.
Când s-o-mpărțit norocu’
Eram în câmp cu plugu’;
Când s-o-mpărțit binili,
Eram în câmp cu oili;
Când s-o-mpărțit năcazu’,
Eram în sat cu popasu’,
Nu știu cum s-o împărțit,
Doamne, mult mi s-o vinit.

Accentele de înstrăinare și de însingurare sunt și ele prezente:

Cucule, pasăre blândă,

Sui-te la cer și cântă
Și nu blestema pe nime’
Cum m-ai blestemat pe mine,
Să mă duc în țări străine,
Unde nu cunosc pe nime’,
Numai frunza și iarba
Care crește-n toată lumea.

Lirica erotică se împletește firesc cu lirica ciobăniei, având

tonalități grave, ciobănia însemnând singurătate, depărtare de
cei din sat, de iubită și de nevastă.

Foaie verde trei spanace,

Ucigă-te crucea, drace,
Că nu-mi lași dragostea-n pace.
Eu o fac și tu mi-o strici,
Mă mir, drace, ce câștigi.
450
Eu o fac cu cheltuială
Și tu mi-o strici într-o seară;
Eu o fac cu palmele,
Tu mi-o strici cu coarnele.

Apar aspecte nostalgice ale scurgerii ireversibile a timpului,

însă fără părere de rău, întrucât trăirea plenară compensează
din plin tinerețea neirosită în contemplații:

Foaieverde foi de fân,

Zice lumea că-s bătrân,
Că-s bătrân de stat la stână
Și la oi cu bota-n mână.
Nu-s bătrân de bătrânețe,
Îs bătrân de poale crețe.
Foaie verde trei măsline,
Trece azi și trece mâine,
Dragostele m-au pus bine,
Nu m-au pus numa’ pe mine,
Că mai sunt voinici ca mine.
Arde-l-ar focu’ iubit,
Că tare m-o-mbătrânit.

Pierderea sau răpirea iubitei nu poate avea loc decât în condiții

excepționale, iar uneori nici atunci:

Toată lumea vrea să mor,

Să rămână mândra lor,
Da eu vreau să mai trăiesc,
Cu mândra să mă iubesc…
Mândra lor nu le rămâne,
Că, de mor, o ieu cu mine!

Cântecul satiric, cu un important rol social în viața comunității

sătești, este deosebit de expresiv, urmărind să surprindă
situații generatoare de comic.
451
Hai mândruță după mine,
Că te-oi ține tare bine,
Că mi-e casa-n deal la cruce,
Suflă vântu, lemne-aduce,
Ploaia pică, le despică,
Nu-i lucra , mândră nimică.
La moară nu te-oi mâna,
De nu-i merge, nu-i mânca,
Desculță nu te-oi purta,
Căci tu singură-i umbla.

În altă variantă, apare și completarea:

Văcuțele nu le-i mulge,

Ca să mănânci lapte dulce;
Nu-i mânca dulce, nici acru
Și n-ar să te doară capu’.

Gătitul excesiv:

Fetele din satu’ nostru

Se laudă cu frumosu’,
Dar frumosu nu-i de ele,
Ci-i la babe prin ulcele
Și prin cele covățele.

Unele texte evidențiază lăcomia și lenea:

- Măi, Dumitre, hai la oi!

- Nu mă duc, că nu-s de noi.
- Măi, Dumitre, hai la vaci!
- Nu mă duc, că nu mi-s dragi
- Hai, Dumitre la mâncare!
- Unde-i lingura cea mare?
El la lucru-i ca butucu,
452
La mîncare ca și lupu.

Tot cu caracter satiric este și creația:

Bucuros aș fi catană,
De-ar fi pușca de tocană,
Patronașul plin cu zeamă!
Bucuros aș fi recrută,
De-ar fi pușca de cucută,
Patronașul plin cu urdă,
Baionetul de răchită,
Patronașul plin cu pită!

Antiteza fată săracă – fată bogată va conferi celei din urmă

trăsături specifice, caracteristice efectelor ce urmărește
cântecul satiric:

Drag’ mi-i fata sărăcuță,

Că umblă vara desculță
Și iarna cu opincuță.
Iar de fata de bogat
Totdeauna ești mustrat
Să-i cumperi ghete de capră,
Că de alta se tot crapă
Și de oaie
Se tot moaie
Și de țap
Îi sar în cap

Trebuie să amintim și faptul că producțiile citate se cântă și nu

se recită, ceea ce Ibrăileanu spunea: „ ne comportăm cu dânsa
(poezia populară) ca și cu o poezie cultă, o cetim și atunci
simțim deficitul – care în cântec nu există”. Legăturile dintre
poezie și aria muzicală sau melodie sunt pentru omul din
popor, pe cât de naturale și normale, pe atât de vechi și
organice. Realitatea sincretică – text, muzică și dans – este cea
453
mai evidentă în strigăturile – comenzi de joc, cum ar fi pentru
Ciobănașul:

- Foaie verde bob de linte,

Ciobănașul înainte!
- Foaie verde de trifoi,
Să facem ocol la oi!
- Foaie verde bob de linte,
Ciobănașul înainte!
Foaie verde baraboi,
Ciobănașul câte doi!
- Foaie verde bob de linte,
Ciobănașul înainte!
- Foaie verde de alună,
Ciobănașul pe sub mână!
- Foaie verde bob de linte,
Ciobănașul înainte!
- Foaie verde trei migdale,
Ciobănașul hora mare!
- Foaie verde bob de linte,
Ciobănașul înainte!
- Foaie verde matostat,
Ciobănașu-i terminat!

Sau în strigăturile specifice unui joc bărbătesc:

Frunză verde trei smincele,

Prindeți-vă de curele,
De curea cu cataramă,
C-așa joacă pe la Vamă,
De curea cu ținte multe,
C-așa joacă pe la munte,
De curea cu câte-un bumb
C-așa joacă-n Câmpulung!

454
În afară de strigăturile – comenzi de joc, avem strigăturile
propriu-zise, scurte creații lirico-satirice, care, deasemedea,
mărturisesc apropierea dintre text și muzică:

Ia luați-o mănățel
Ca oița după miel
Și vaca după vițel!

Cobănaș la oi am fost,
Oile nu mă cunosc,
Mă cunosc fetițele,
Când le pup gurițile.

Ard-o focul vale lungă,

Când ajung, mândra se culcă.
Ard-o focu vale lată
Când ajung, mândra-i culcată.

Câte fete-s cu cojoc,

Toate-s strâmbe de mijloc,
Numa’ mândrulița mea
E dreaptă ca secera.

Mândra mea, de harnică,

În poale se-mpiedică.

Tinerel m-am însurat,

Tinerică mi-am luat:
De-o sută și doi de ani,
Nu poate mânca mălai,
Numa’ cir de mămăligă
Și-o păzesc să nu se frigă.

Ține, lele, capu drept,

Nu-l ținea ca calu-n piept;
455
Calu-l ține din natură,
Dar tu-l ții că ești fudulă.

Frunză verde foi de rouă,

A venit o lege nouă:
Barbatu să țină două,
Una-n casă ca s-o ție
Și-alta în călătorie,
Pentru c-așa-mi place mie.

Decât cu mândruța proastă,

Mai bine la oi pe coastă,
C-oi mânca câte-o frăguță
Și-oi trăi fără drăguță.

Numai-nlături, măi flăcăi,

Să mă scutur de cârcei.

Dragă mi-i fata înaltă,

Că-ți dă gura peste poartă.
Și cea mică-a vrut să-mi dea
Și-a căzut poarta pe ea.

Tot mă mustră fetele,

Că mi-s dragi nevestele,
Bine zice cel cuminte,
Că mie nu mi-s urâte.

Din punct de vedere stilistic, forma redusă, concisă, apropie

strigătura de epigrama cultă, lipsind însă poanta finală,
întrucât accentele sunt structurate egal în toată arhitectura ei.
Frecvența mare este deosebită la jocurile ciobănești în care
instrumentul muzical obișnuit este fluierul, ritmul fiind un
factor artistic dominant. Față de cântecele de joc sunt
diferențiate, întrucât forma strigăturilor este sever limitată de
încadrarea în fraza muzicală. Umorul animă hora tradițională
456
uneori prin galanteria picantă, alteori prin satira substanțială.
Satira strigăturii este o realitate vie și caracteristică pentru
sufletul țăranului, având totodată și remarcabile însușiri
literare.
Reluând discuția asupra liricii păstorești îngeneral, sub aspect
stilistic, trebuie să arătăm că elementul literar ambundă în
detalii realiste din viață păstorească, existând în același timp și
un frumos arhaic, foarte dificil de apreciat din cauza
simplității lui. Caracterul sincretic îi adâncește conținutul de
idei, căpătând în obcini unele aspecte particulare izvorâte
dintr-o mare complexitate și profunzime a trăirii elementelor
vieții ca și prin compoziția fiecărei producții în parte. Ca orice
producție lirică, și cea pastorală își are versurile balast ale ei,
versuri care nu umbresc însă în manieră definitivă strălucirea
elementelor de autentică valoare.
Dominând din punct de vedere stilistic va rămâne ritmul, în
zonnă fiind specific versul trohaic, rămânând prezente
alternanțele versurilor de cinci silabe cu versurile de șase
silabe, iar cele de opt alternează cu cele de șapte silabe. Apar
foarte rar și accidental mai cu seamă în orații și urături. Rima
este de obicei împerecheată, în asortanță, fluiența asocierilor
de idei, sentimente și imagini diminuând până aproape de
inexistență apelul la închegări strofice. În compensație apar
alte procedeie stilistice care facilitează; punctarea începutului
și a pauzelor interioare prin versuri șablon „Frunză verde”,
„Foaie verde”, „Și-am zis verde”, „Ș-apoi verde” etc., serii de
imagine tipice întemeiate îndeosebi pe paralelismul natură –
om.

Elena Peiu

457
 Născută: 06.07.1971 – Câmpulung Moldovenesc

Studii: Liceul Agroindustrial profil Zootehnie – Rădăuți

(1985-1989)

Încă din timpul liceului „încropea” versuri adolescentine sub formă de

scrisori pe care le trimetea acasă, frânturi de versuri de dragoste pe care le purta
în suflet, despre natură, anotimpuri, dorințe, tot ce simțeam așterneam pe hârtie.

Membră a Cenaclului literar Floare de colț, al Fundației Orizonturi din

Câmpulung Moldovenesc, a Cenalului Nectarie – Vama și a Cenaclului literar –
Umoristic Țara de sus din Câmpulung Moldovenesc.

Debut literar: Revista A fi – Câmpulung Moldovenesc

Colaborări: Revista Surâsul Bucovinei – Vama; Revista Candela –

București; Revista A fi – Câmpulung Moldovenesc; Revista Însemnări
bucovinene – Câmpulung Moldovenesc; Revista Luceafărul de vest – Timișoara.

Debut editorial: O floare, o bucovineancă – Flori și lacrimi (versuri) –

Editura Magna, 2013, Iași; Parfum de cer (versuri) – Editura Instand, 2017,
Câmpulung Moldovenesc.

În primăvara vieții

Miroase-a prinăvară, miroase a flori de rai

E luna lui aprilie, speranță iar îmi dai
Și soarele surâde, pământul a-nverzit,
Primesc din nou putere în trupul amorțit.

Miroase-a primăvară, mă-mbie iar la viață,

Din nou toată natura, trezită, mă răsfață
Și florile-mbinate în culori de parfum,
Îmi dau astăzi putere ca să pornesc iar la drum.

În suflet îmi tresaltă, a câta oară, oare?

Iubirea cea divină și cea nemuritoare.
Lumină e și slavă, e cântec pe pământ,
Privesc încrezătoare, azi către cerul sfânt.

Cu pace, bucurie, cuvânt și cu nădejde

458
Un mugur alb de crin dă semn că înflorește;
E primăvară-n trup, în inimă și gând,
Pe aripi de speranță un înger fredonând.

Vestește învierea, care renaște-n noi,

A celor ce suspină, sunt singuri și-n nevoi,
O lacrimă plăpândă o dăruiesc sfios,
În primăvara vieții, dau slavă lui Hristos.

Iartă-mă, Doamne Iisuse

Când, Doamne, ai bătut la ușa mea,

Nu ți-am deschis, eram prea ocupată,
Ai lacrimat în suflet și-ai plecat
Având inima frântă,-ndurerată.

Când, Doamne, ai venit din nou la mine

Și ai crezut că poate te primesc
Aveam multe preocupări, Iisuse,
Și ți-am răspuns: „N-am timp, că mă grăbesc!”

Plecând, ai suspinat cu-amar și jale,

Ai păstrat doar o urmă de răbdare
Și-un semn pe ușă, picături de sânge,
Când am deschis am început a plânge.

Era târziu, deja erai plecat,

Eu am rămas cu chipu-îndurerat
Și-ngenunchiată lângă ușă-am plâns
Și mă rugam să fie doar un vis.

Plângând, la rând zile și nopți,

Te imploram cu lacrimi să mă ierți
Rugându-mă, cerându-ți îndurare
Pentru-acel timp trecut în nepăsare.
459
Erai cu trupu-n răni nevindecate,
Eu am știut că-s plină de păcate,
Când timp nu am găsit să te primesc
În casă, rănile să-ți îngrijesc.

Acum te chem în suflet, te implor

Să te întorci la mine în pridvor,
Când vii, ușa deschisă s-o găsești
Iar sufletu-mi smerit să-l mântuiești.

Amăgire

Noaptea, când luna veghează,

Dpă care ziua vine,
Măsurând tot universul,
Tu te tot gândești la mine.

Stelele pe cerul nopții

Le tot risipești mereu,
Invoci cetele divine
Și vorbești cu Dumnezeu.

Visele de zi și noapte
Le trnsformi toate-n dorinți,
Pentru-o clipă tu dai viață,
Singur vrei ca să te minți.

Mă-ntrebi dacă sunt reală,

Te-ntrebi dacă-s nălucire,
Singur nu te amăgi
Pentru-o clipă de iubire!

Eu și tu
460
Eu sunt cerul înstelat,
Tu, pământul populat

Eu sunt dulce adiere,

Tu ești patima plăcerii.

Eu sunt înflorita floare,

Tu, mirosul din petale,
Eu sunt versul poeziei,
Tu ești cheia melodiei.

Eu sunt ziuă,
Tu ești noapte,
Eu sunt vis,
Tu, dulce șoapte,

Eu sunt muza dintr-un vers,

Tu, întregul univers.

Am învățat!

Am învățat că-n viață drumu-i greu,

Am învățat și-nvăț mereu,
Am învățat să urc și să cobor,
Am învățat cum greul e ușor.

Am învățat să cred și să doresc,

Am învățat să lupt și să iubesc,
Am învățat cum ura te rănește,
Iar nedreptatea crudă te lovește.

Am învățat cum bunătatea e ca mierea,

Iertarea și răbdarea sunt surori cu puterea,
Am învățat de dor, lacrimi să plâng
461
Și suferința-n inimă s-o strâng.

Am învățat, am învățat de toate,

Am învățat ce-i viață și ce-i moarte,
Am învățat că moartea este viață,
Am învățat și-nvăț tot ce se-nvață.

Doar noi

Dintre toți și dintre toate

Eu pe tine te-am ales,
Drumul peste jumătate
Doar cu tine l-am purces!

Dorurile-mi frâng dorința.

Ce-a mai rămas între noi?
După lungi zile senine
Au venit vânturi și ploi.

Și-am sperat în van, iubite,

Că ceva se va schimba,
Toate gândurile mele
Le-am lăsat în voia ta!

Însă soarta și ursita

În secret au hotărât:
Eu să port cu mine dorul
În inimă și în gând.
462
 Zi de zi să am speranță
Că va fi cândva mai bine,
Însă tu, nepăsător
Ai trecut pe lângă mine.

Și din ce a fost odată,

Dintre toatele trăiri,
Am luat și port cu mine
Doar frumoase amintiri.

Pelerin pe drumuri pierdute

Sunt un simplu pelerin pe-acest pământ,

În trecere suntem aici cu toții;
Aș îndrăzni să las în drumul meu
Câteva versuri, ca mai toți poeții.

Nu mă pricep la vorbele înalte,

Să fac filozofie nu cutez,
Să mă asemăn cu poeții de odinioară,
Ferască Dumnezeu, nu îndrăznesc.

Simple cuvinte doar eu știu a spune,

Sărace toate în esența lor,
Dar, combinate cu înțelepciune,
Dau sensul vieții-oricărui trecător.

În vers am scris necazul, bucuria,

Nădejdea ne-mplinirea, nedreptatea,
Visul, iubirea, suferința,
Răbdarea și dorința, în vers le-am pus pe toate.
463
Deși, să-mi fie totuși cuiertare,
Poetul nu-i nebunul consacrat,
N-are mai multe acte în dotare,
Decât acel de care a fost remarcat.

În trecere sunt pelerin pe-acest pământ

Și fiecare e poet în felul său,
Vă rog să nu vă supărați pe mine,
Eu îmi scriu versul simplu-n felul meu!

Ca mâine voi pleca, nu voi mai fi,

De-am scris cuvinte fără-nțelepciune,
Le criticați, dar apoi v-aș ruga
Să le șăsați să le citească-o lume.

Și dacă ar fi!...

Și dac-ar fi să întreb codrii

Și luna-n loc să o opresc,
Ți-ar spune-atunci toată suflarea
Că tot pe tine te iubesc!

Și marea dac-aș întreba-o,

Și stalele, când s-ar ivi,
Ți-ar spune-atunci toată suflarea
Că tot pe tine te-aș iubi!

Și dac-ar fi să întreb vântul

Și ploaia dac-aș întreba,
Ți-ar spune întreg universul
Că m-am născut să fiu a ta!

Iubește-mă!
464
Iubește-mă cum știi mai bine,
Iubește-mă cum știi doar tu,
Te voi iubi și eu pe tine,
Iubește-mă și-apoi te du!

Nu răscoli acum trecutul,

Nu-ți fă speranțe pentru noi,
Astăzi începe cu-nceputul
Și vom vedea de-om fi iar amândoi!

Iubește-mă și-apoi te du,

Iubeștemă cum știi mai bine,
Nu-ți fă speranțe pentru azi,
Nu-ți fă speranțe pentru mâine!

Iubire înșelătoare

Din celestele astrale

Eu pe tine te-am ales,
Să petrecem împreună,
Să formăm un univers.

Doar o viață pământească

Am dorit ca să trăim,
Ca salcâmii albi, în floare,
Amândoi una să fim.

Cerul s-ogindească ochii,

Dimineața-n zorii zilei,
Pe-un tărâm, topit de vise,
Să-nflorească trandafirii.
465
 Razele îmbietoare,
Din amiaza caldă-a verii,
Pe nisipul mișcător
Valul ne scaldă-n plăcere.

Veșnic când răsare luna,

s-adie ușor doar vântul,
un ecou să se audă,
unind cerul cu pământul.

Eu și tu suntem cei doi

Din celestele astrale,
Ce-am pus suflet ani de zile
Într-o iubire-nșelătoare.

Aurora Sârbu

SÂRBU, AURORA (28.X.1952; Câmpulung

Moldovenesc) – poetă, pictoriță. Părinții: Sârbu
Gheorghe și Elena (n.Iurniuc).
Studii: ciclurile primar și gimnazial– în orașul
natal, iar cel liceal la Câmpulung Moldovenesc
și Botoșani, ultimele având ca profil artele
plastice.
Își desăvârșește aptitudinile profilului de mai sus în Atelierul de pictură
al tatălui ei, zugrăvind pe diverse suporturi (carton, pânză, lemn, sticlă) aspecte
ale florei și ale faunei din ținuturile Bucovinei: expoziție de pictură la Casa de
Cultură a Sindicatelor din Câmpulung Moldovenesc(director: Artemisia
Ignătescu). Începe a scrie poezie de la unsprezece ani, dovedindu-se un talent
precoce: ’’Aurora Sârbu este un nume în plină afirmare creatoare...’’(Ion
Beldeanu); ’’...are poezia în sânge...nu am întâlnit niciodată la o ființă
omenească atâta trăire prin poezie...(George Bodea).
466
Cele zece poezii publicate în „Cronica Iaşului” (redactor-şef: Ştefan Oprea),
înregistrările realizate la „Radio-Iaşi” (redactor: Laurenţiu Şoitu) – urmate de
apariţia pe post în vreo zece rânduri, recitând din propria creaţie – sunt alte
dovezi că poezia Aurorei Sârbu pătrundea încet, dar sigur, în conştiinţa
publicului iubitor de poezie.
Urmează – ca o încununare a celor spuse mai sus – (în perioada 1994-
2001) repetate premii I şi II la concursurile de poezie, iniţiate de Asociaţia
Nevăzătorilor din România: „I. V. Tassu” – Bihor, Sălaj – 1998 (premiul I);
„Paşii Profetului” – Oradea – 1999 (premiul I).
În publicaţia lunară „Amurg Sentimental” (Bucureşti, iulie şi august –
2002) apare cu cinci poezii, dar cele mai numeroase versuri sunt propagate în
public prin intermediul celor patruzeci şi opt de numere ale revistei „A fi” (1995
– 2018), aparţinând Fundaţiei Caritabile „Orizonturi” – din Câmpulung
Moldovenesc. A fost membră fondatoare a revistei sus-amintite, făcând parte şi
din colectivul ei redacţional.
Actualmente, ca membră a cenaclului literar „Floare de colţ” –
Câmpulung Moldovenesc, stârneşte admiraţia şi respectul colegilor, prin
recitările din valoroasele sale creaţii poetice. (Mare parte din cele peste o mie
cinci sute de poezii scrise – cinci sute fiind pierdute – se află „depozitate” în
memoria excepţională a autoarei.)
Începând cu 2014, publică versuri în revistele ’’Surâsul
Bucovinei’’(Vama); Luceafărul de Vest’’ (Timișoara) etc.
De asemenea, participă cu poezii, la realizarea antologiilor tematice ale
Cenaclului de la distanță, cu sediul în Iași, antologii coordonate de Ion N.Oprea:
’’Darul vieții– Dragostea’’ (2014); ’’Nu uita...’’ (2015); ’’Viață, viață...’’,
(2015); ’’Dincoace...dincolo...Respectul!’’ (2016); ’’Familia creștină’’(2017).
Debutează în volum în 2014: ’’Culorile incertelor iubiri’’(Editura
’’Opera Magna’’–Iași) – carte apreciată cu premiul I la Concursul Național de
Poezie, Proză și Artă ’’Luminile din flori’’, Ediția a XIII-a, 2015,
Ianca.Urmează, în 2016, al doilea volum de versuri: ’’Ardere în doi’' (Editura
Instant– Câmpulung Moldovenesc).
Referințe critice: Traian Tinianu:’’ Cuvânt înainte ’’la volumele
publicate; Ion Grigoroiu:’’Poeta Aurora Sârbu– membră a cenaclului ’’Floare de
Colț’’, Câmpulung Moldovenesc, Suceava (în ’’Luminile din Flori.Antologie,
vol.XII;2015;p.122-123); Ion N. Oprea:’’Aurora Sârbu, de la Câmpulung
Moldovenesc, apreciată de lumea scriitorilor– poetă a iubirilor incerte– prezentă
și în volumele cu o temă dată, a Cenaclului de la distanță, Iași(în vol.’’Dacia
preistorică’’;2016;p.293 ș.u)

467
 Insula refugiului meu

Poezia
e insula refugiului meu;
e țigla
sub care moțăie mușchiul;
ea are culoarea
pleoapelor mele
și gustul carafei cu vin;
în fața ei, de ivoriu,
sfioasă îngenunchez
și mă-nchin.

Neliniștite nostalgii

Căprioară,
de ce fugi
pe cărări,
pe la răscruci?
Nu-ți mai plac
codrii adânci,
apa rece de izvor,
firul ierbii-mbietor?
Căprioară,
de ce fugi?
Nu vezi?
Nu poți să te-ascunzi!
Ochii-ți mari,tăcuți
și blânzi,
lacrimile îți preling...
Hai, râzi!...
468
 Căprioară,
de ce fugi?
Pe cărări ai să te-afunzi,
n-ai să poți să le pătrunzi!

Pădureancă sunt

Pădureancă sunt,
Pădureanca mă cheamă;
sunt flutur al nopții,
rază de lună fugară...
Leagăn de cetini
mi-e patul;
Tată– pământul,
cerul înaltul;
Mamă – pădurea întreagă,
cu cântul din codru,
cu vraja ce leagă...
Pădureancă sunt,
Pădureanca mă cheamă;
sunt flutur al nopții,
rază de lună fugară...

Bunica

Cu anii toți în brațe,

Aș vrea să mai alerg
O clipă pe tăpșanul
Copilăriei verzi.

Prin ochii-ți mari, albaștri,

469
 Aș vrea să mai colind
Cu feți frumoși și zâne,
Bunico, ani la rând!

În poala ta cea albă

Aș vrea să-mi rezăm capul!
Să-mi gâdili ușor ceafa,
Și tâmpla să-mi săruți.

O, cât n-aș da, bunico,

Să te mai știu în viață,
Iubirea mea albastră,
Minunea mea demult!

Căci tu sărutul vieții

L-ai pus pe gura-mi fragă
Și lacrima din pleoapă
Mi-ai șters atât de des.

Cu glasul tău cel dulce,

Cu mâna ta cea albă,
Prin ploi de primăvară,
M-ai ajutat să cresc.

Tu, femeie

Mi-ai fost dragă, Dumnezeie,

Tu, femeie!
Ai fost cer, ai fost pământ,
Zborul inimii mi-ai frânt;
Am rămas cioburi de cânt.
470
 Ai fost verdele pădurii,
Jarul macilor și-al gurii,
Visul meu rătăcitor,
Mi-ai fost dragă, Dumnezeie,
Tu, femeie!
Ai fost anii mei pierduți,
Dorul meu golaș, desculț,
Dar acuma te-am pierdut:
Nu mai sunt ce-am fost,
Nu sunt.
Nu mai sunt nici început,
Nici sfârșit și nici trecut;
Nu mai sunt decât durere,
Lacrimă fierbinte,fiere.
Mi-ai ucis patimi, dorinți,
Tu, cu ochii tăi uimiți,
Mi-ai închis parfumu-n floare,
Viața azi de dor mă doare;
Mi-ai fost dragă, Dumnezeie,
Tu, femeie!

Eminescu

Eminescu e acolo, în codrii de aramă, cu ochii mari și negri,

Dincolo de prezent și trecut, dincolo de viitor.
Eminescu e într-o barcă ce va pluti de-a pururi
Pe lacul codrilor albaștri, urmând aripile păsărilor.
Eminescu e acolo și aici, e pretutindeni,
Cu ochii mari și negri, cu fruntea înaltă și clară.
Pe Eminescu nu-l va putea înlocui niciodată, nimeni,
471
 Este și va fi nemuritor.
Dorurile lui pătrund în corabia sufletului,
Dragostea lui devine dragoste,durerea devine durere,
Liniștea codrului devine neliniște...
Și el va merge mai departe,și el va merge înainte,
Cu fața întoarsă spre țărm.
E acolo cu ochii mari, luceferi privind la orizont
Cum cad stelele și sorțile una după alta.
Cuvintele lui– dezmierdări în auz,
Vuiesc printre înalte catarge.
Credeți în existența lui!
Lumea aceasta își pierde culoarea, dar Eminescu,
La fel ca algele celuilalt an, va ieși la țărm.
Cu ochii mari și agili ca eterul, Eminescu este al nostru.
Este aurul verde ce-a modelat și modelează
Broderiile spiritelor noastre.
Eminescu ne-a păstrat sufletul ce curge în picături albastre,
În grădina pustie, pe fața mea și a ta, pe fața unui popor...
Eminescu este poezie,
Eminescu ne aduce aminte că se mai scrie.

Pasărea neagră a ochilor mei

Pasărea neagră acoperă

cercul verde
al ochiului meu.
Imaginea dă în ţipăt,
izbindu-se de colţul oglinzii.
Îmi muşc buzele,
gustul sângelui
îmi pătrunde în creier...
472
 şi nu mai văd decât pânza
desfăcută a ţărânii...
şi nu mai aud decât
dangătul clopotului,
cu gust de miere roşcată,
în scorbura copacului mort.

Dincolo de mine şi de tine

Buzele noastre
îşi caută bucuria
în tăcerea verde a clipei.
Dragostea,
un sens al gesturilor,
doboară, ucide şi învinge.
Dincolo de mine şi de tine
apare... viitorul:
o pasăre albastră,
împrăştiind simfonii galbene
pe clapele timpului.

Scrisoare de adio

Vânt ce rupe frunza din grădini,

De acum, iubite, noi vom fi străini !
Vânt ce rupe pânza de catarg,
Voi rupe din suflet tot ce mi-a fost drag !
Nu-mi pare rău că te-am iubit,
Îmi pare rău c-ai râs de mine,
M-ai răstignit şi m-ai minţit,
Pe alta o iubeai, ştii bine !
Nu-mi pare rău că te-am iubit,
Ai fost al dorului ursit,
473
 Ca pe Iisus eu te-am primit
În sufletu-mi neprihănit !
Ca pe o candelă eu te-am purtat
În sufletu-mi îndoliat,
Ai murdărit ce-a fost curat,
Eu te-am iertat !
Ai vrut să plec, adio, dragă,
Şi-am plecat !
Vânt ce rupe frunza din grădini,
De acum, iubite, noi vom fi străini;
Nu mai plâng iubirea destrămată-n toamnă,
Va veni uitarea, ca o mare doamnă !
Nu mai plâng iubirea ce-a rămas în drum,
Plâng doar amintirea, un suav parfum.
Vânt ce rupe pânza de catarg,
Voi rupe din suflet tot ce mi-a fost drag,
Vânt ce rupe frunza din grădini,
De acum, iubite, vom fi doi străini!

Eşti un început !
Izvoarele simţirii
prin trup îmi dănţuiesc,
a nemuririi clipă
prin tine eu trăiesc.
În braţele iubirii
m-ai înălţat, m-ai dus,
la pieptul tău, iubite,
eu am găsit răspuns !
În sufletul pustiu,

474
 golit de fericire,
tu mi-ai adus în dar
nectarul împlinirii.
Să fim un trup, un suflet,
în veci să ne iubim,
căci timpul cerne-n goană
miresme şi suspin !
Tu eşti chemarea sorţii,
prin anii ce-au trecut,
eşti adevărul vieţii,
eşti un început.

(Din volumul ’’Culorile incertelor iubiri’’)

Ardere în doi

Îngemănate buze,
săruturi în șuvoi,
pe sân, pe gât, pe brațe,
o ardere în doi.
Sânii zvâcnesc în muguri;
păsări măiestre
înfiorează trupul,
freamătă izvorul
dorințelor rebele,
îngenunchind iubirea
în ploile de stele.
În nări simțim mireasmă
de mir și mirodenii,
cu sufletu-n altare
aprindem lumânări.
Ne-au înflorit la tâmple
suavii ghiocei,
475
 cu primăveri în suflet,
miros suav de tei.
Ne bucurăm simțirea,
sufletu-n acord,
în scurta clip-a vieții
doi pomi au dat în rod.
Îngemănați în gânduri,
împerecheați de soartă,
nuntirea lor e-n versuri
ce-n suflete se poartă.

Extaz

Îți simt freamătul făpturii,

cum zvâcnește în extaz;
îți simt setea, foamea gurii
ce-mi sărută sfârcul treaz.
Îți simt tresărirea pleoapei
pe obrazul meu cel cald,
suflete îngemănate
se cuprind într-un șirag.
Strigătul cărnii, hoinar,
în sclipiri de diamante,
se ridică, se coboară,
ca o clapă de pian.
Panselat, gândul aleargă
pe potecile nuntirii,
cupa vieții este plină
cu petalele iubirii.

Erotică

Simt palma ta cea caldă

pe umărul meu gol,
fiori mă-nalță-n zboruri,
476
 topindu-mă-n fiori.
Licărul privirii
îl furișezi, tiptil,
spre coapsa rotunjită,
cu geamăt de copil.
Încet, mi-acoperi sânii
cu sărutări fierbinți:
contopirea cărnii
în jarul nebunelor dorinți.
Corabia sufletului meu
a ancorat în tine;
tu ești catargul
ce mă poartă
spre zilele senine.

Antidepresivă

Când aripi negre

îmi acoperă chipul,
îmi odihnesc
sufletul
în pajiștele verzi
ale copilăriei.

(Din volumul ’’Ardere în doi’’)

Siderală

Mi-am scăldat ochii

într-o ploaie de stele;
sufletul meu
s-a-naripat printre ele...
Mă uit către cer:
477
 mirifică noapte,
o ploaie de stele
se prăvale în moarte...
Râuri de stele
fulgeră în lumină:
spectacol ceresc,
imagine divină...
Un înger mă ia
pe aripile lui;
în ploaie de stele
eu plec,
tu rămâi!...

Traian Nistiriuc

NISTIRIUC-IVANCIU TRAIAN( născut :Nistiriuc;

pseudonim: Traian Tinianu) – 9.01.1950, oraş Suceava;
poet, profesor.
Părinţi : Ilie– Paraschiva(născută Bălan).

Studii:Liceul „Petru Rareş” – Suceava (1965-1969);Institutul Pedagogic

de 3 ani – Suceava(1969-1972; specializarea :Limba şi literatura
română);Universitatea „Al. I. Cuza” – Iaşi (1974-1977; specializarea :Limba şi
literatura română – Limba şi literatura rusă; licenţă în filologie, cu lucrarea
„Valori stilistice ale interjecţiei în opera lui I.L. Caragiale” (1978).
Locuri de muncă: Şcoala Generală Gemenea – Stulpicani (1972-
1990);Şcoala cu cl.I-VIII „George Voevidca” – Câmpulung Moldovenesc
(1990-2015) ; profesor de Limba şi literatura română.
478
 Volume publicate: „Anotimpurile neliniştitelor iubiri” (Edit. „Opera
Magna” – Iaşi – 2004; 254 p.);„Auroră în amurg” – 2016; 260 p.); „Valori
stilistice ale interjecției în opera lui I.L. Caragiale” (2018; 114 p); „Ecourile
tăcerii” (2018;285 p) –ultimele trei realizate de Editura „Instant” – Câmpulung
Moldovenesc și îngrijite de autor.
Volume editate / îngrijite (Versuri şi proză):„Odihnitor de
frumoasă”; Album memorial– Eugenia Nistiriuc-Ivanciu (Edit. „Opera
Magna” – Iaşi– 2013; 386 p.);„Culorile incertelor iubiri”- Aurora Sârbu (Edit.
„Opera Magna” – Iaşi– 2014; 251 p.);„Miraje în splendoare” – Costel Simirea
(Edit. „Pre–text”-Câmpulung Moldovenesc–2016; 151 p.);„Ardere în doi” –
Aurora Sârbu (Edit. „Instant” – Câmpulung Moldovenesc–2016;124 p.).
Prefeţe la volumele (Versuri):„Culorile incertelor iubiri” – Aurora
Sârbu (Edit. „Opera Magna” – Iaşi– 2014); Miraje în splendoare” – Costel
Simirea (Edit. „Pre-text” –Câmpulung Moldovenesc–2016; );„Ardere în doi” –
Aurora Sârbu (Edit. „Instant” – Câmpulung Moldovenesc–2016); „Faţă în faţă
cu mine” –Vasile Maftei (Edit. „Pre-Text” –Câmpulung Moldovenesc–2014);
„Cu dor şi drag de Bucovina” – Ioan Grămadă (Edit. „PIM” –Iaşi–2014)
„Zâmbete din Bucovina”-III- Simion Tudurean – (Edit. „Pre-Text” –
Câmpulung Moldovenesc–2016).
Articole, studii (selectiv): „Utilă antologie: Singurătate–de Ion N.
Oprea”;”O carte document cu eseuri pentru neuitare – de Ion N. Oprea” (În vol.
„Astea–mi rămân”-I.N. Oprea; Edit. „PIM” – Iaşi–2014;p.169-175);„Şi revistele
culturale…” (În vol. :”Revistele?...” – de Ion N. Oprea;Edit. „PIM” – Iaşi; p.
181-183); „Fragilitate –de Ion N. Oprea– o cronică sinceră şi nostalgică a unei
vieţi exemplare”(În vol.”84. Patriarh al scrisului” – de Ion N. Oprea; Edit.
„PIM” –Iaşi–2016;p.115-119);
„La ceas de bilanţ”(În vol.”Decaniada antologiilor” – de Ion N. Oprea;
Edit. „PIM” –Iaşi–2016; p.251-254);„Aurora Sârbu– poetă a iubirilor incerte”(În
rev. „A fi.To be”; Câmpulung Moldovenesc; nr.46; decembrie 2016; p.22-24)
Referinţe critice: Artemisia Ignătescu : „Odihnitor de frumoasă”(În
vol.:”Frânturi de viaţă” – Edit. „Pre-Text” Câmpulung Moldovenesc-2013; p.69-
71);Constantin Tiron,Ioan Grămadă,Aurora Sârbu, Simion Tudurean, Ioan
Mugurel Sasu, Costel Simirea, Luminiţa Ignea, Vasile Maftei (La sfârşitul
volumelor publicate : „Anotimpurile neliniştitelor iubiri” – p.243-246; „Auroră
în amurg” – p.243-248); Ion N. Oprea: „Traian Nistiriuc-Ivanciu înainte şi după
Anotimpurile neliniştitelor iubiri” (În vol.”Dacia preistorică…”; Edit.
„Armonii Culturale” – Adjud– 2016; p.328-335); Aurora Sârbu: „Traian-
Nistiriuc Ivanciu şi cele trei anotimpuri ale iubirilor sale” (În revista „A fi.To
be”- Câmpulung Moldovenesc– nr.46-2016; p.14-16).
Membru al cenaclurilor literare:„Floare de Colţ” – Câmpulung
Moldovenesc ( din 2013); „Nectarie” – Vama (din 2014);„Cenaclul de la
Distanţă” – Iaşi– coordonator Ion N. Oprea (din 2014).
Autor al „Monografiei Şcolii generale Gemenea” (1975) şi al
albumului memorial „Ionel Popa” (1987);Culegere de folclor literar din
Gemenea şi Câmpulung Moldovenesc.(1975 şi 2001).

479
 Publicat, începând din 1967, cu poezie (mai ales), proză şi critică literară,
în diverse reviste, dintre care amintim: „Studium” (Institutul Pedagogic de 3 ani-
Suceava; 1969-1973); „Pro Patria”- Bacău; 1973);”Zori Noi” (Suceava 1985);
„A fi. To be” – (Câmpulung Moldovenesc; 2013-2016);”Vatra veche”; Târgu
Mureş;2014); „Luceafărul de Vest” (Timişoara;2016); „Luceafărul de Est”
(Botoşani; 2016);”Dulce Bucovină” (Câmpulung Moldovenesc;2016); „Surâsul
Bucovinei” (Vama; 2015-2019).
Versuri şi proză în antologii ale „Cenaclului de la Distanţă”; Edit.
„PIM” – Iaşi– coordonator Ion N. Oprea (Darul Vieţii: Dragostea” – I– 2014–
p.141-146; „Viaţă, viaţă…”– 2015– p.220-229; „Nu uita…”- 2015-p.183-189.;
”Dincoace…Dincolo…Respectul” – 2016-p.385-393;”Familia creştină”-II-
2017– p.67-76); „ Să ne iubim pământul strămoșesc” – 2018; p.288-293)
antologia „Umor fără frontiere la …Vamă”(Edit. „PIM” – Iaşi– 2016-p.169-
174).

Mai mult ca la început

Nicicând atât de profund nu te-am cunoscut !...

Iubirii noastre de foc, parcă,
aripi de pajură şi de noroc
i-au crescut.
Căci se înalţă,
plutind deasupra
oricărei închipuiri
şi nu oboseşte deloc,
sub atâtea ameţitoare orbiri.

Nicicând nu m-a pătruns atât de adânc

acest imens hohot de împlinire !...
Îmbrăţişarea noastră
parcă niciodată
n-a fost aşa de blândă !...
Şi bătaia sângelui meu în inima ta,
şi bătaia oftatului tău în nebunia mea,
480
 nicicând n-a fost aşa flămândă !

Nicicând atât de copleşitor

nu m-ai cuprins,
nicicând atât de cutremurător
nu m-ai aprins !...
Şi niciodată n-am simţit mai mult
că te doresc mai mult ca la-nceput !

Deodată mi-am dat seama

Deodată mi-am dat seama,

În mulţimea gălăgioasă, apăsătoare,
Că strigătului meu, de neagră disperare,
Nimeni nu-i poate auzi teama.

Am tăcut aşadar,
Mângâindu-mă cu plecarea
Iolelor sărutând zarea,
Cu gândul că tăcerea-i tainic dar.

Şi în tăcerea oarbă am văzut

Năvălindu-mi în bătaia inimii amintirea ta,
Şi suspinul meu a ştiut
Că să te plângă ar mai vrea.

Leagăn

Se leagănă-nserarea
în frunzele ce pică;
se scurge universul
în taine ce ridică
o boare de-ntuneric,
şoptită-n dunga zării,
duioasă amintire
481
 din cântul înnoptării...

Se leagănă destinul
în ora ce tot pleacă
spre spaţii neştiute...
Şi timpul ne tot seacă
de doruri, de iluzii
şi de speranţe coapte,
în drumul spre neunde,
cernut din ceţuri moarte...

(Din volumul “Anotimpurile neliniștitelor iubiri”)

Te mai doresc!

E ceață, frig,
incertitudine și nedreptate …
Vrăjmaș mi-e vântul,
ploaia, inutilă …
Adun în mine
speranțe demult moarte;
întind brațele
spre cerul
îngăduinței tale …
În adâncul sufletului
zâmbetul ți-l primenesc
și încă vreau,
te mai doresc,
Viață efemeră!

Visătoare, degetele

482
 Visătoare,
degetele au plutit
de aici, din inimă,
în infinit,
unde au regăsit
atingerile cutremurătoare.

Un plin de mister,
fluid incandescent,
urcând, suav moment,
spre soare, lent,
ne-a apropiat de cer.

Cântec bâlbâit,
prin sânge-mprăștiat,
de-mbrățișări binecuvântat,
de ritmuri dezbrăcat,
pe orizont nedeslușit …

Cupidonică (V): În ritm de bolero

Din răsărit sfios de şoapte

Un susur îşi porneşte-nmugurirea;
Cu rădăcini imaginare încă-n noapte,
Încearcă un fior nemărginirea.

Din depărtări pustiul îşi adună

Pe raze de-auroră suspinu-abia gândit,
O briză de speranţă se-ncunună
Cu zâmbetul din suflete pornit.

Şi mâinile frământă dorul

Din ochii ce îşi povestesc
483
 Despre dorinţa ce îşi caută izvorul
În mângâieri de vis şi foc ceresc.
Deodată strânsu-n braţe-ncepe-a plânge
Şi-a curge tulbure prin carnea răscolită;
Bătaia inimii pulsează-n sânge
Încrâncenarea încordată şi mereu sporită.

Se-ntind spre infinit plăceri orbecăite,

Se-nalţă-n strigăt fericirea ;
Pe culmi de împliniri nebănuite
Dansează în extaz închipuirea.

Un fulger norii îi despică

Şi tunetu-n adânc răsună,
Dând semn la ploaia care pică
Peste pământul în furtună.

Cupidonică (VIII): Grădina ta de vise

Soarele, Vezuviu clocotind în foc,

Cerne dorință, arșiță și nenoroc
Peste pământul tău, de doruri crăpat,
De suspine și speranțe asaltat.

Se-ndoaie frunza-n pom de vipia cumplită,

Se răsucește iarba, de ploaie păgubită;
Se-așterne praf de moarte pe brațele întinse
A rugă înălțată spre ceruri albe și aprinse.

Grădina ți-ai lucrat-o cu dragoste târzie,

În straturi ai pus vrajă, ca-n ea să mă îmbie
Impulsul de-a intra pe poarta larg deschisă
Și de-a străbate locul spre-o țintă imprecisă.

Grădina ta de vise și zboruri este plină

484
Și-ascunde-n meandre umbre și jocuri de lumină …
Mă-ntâmpini la tot pasul cu rugătoare flori,
Să le aduc răcoare și rouă în culori.

Pe vârfuri de-ncordare îți mângâi în parfum

Îmbrățișarea vastă ce îmi aduce-n drum
Scântei de-avânturi oarbe în carnea agitată
Și descărcări de ploaie în setea-ncrâncenată.

Grădina își agită spre năvălinda apă

Zburlitele petale ce-n profunzimi îmi sapă
Iluzia că viața își merită menirea,
Că-n împlinirea ta-mi adăp desăvârșirea.

Toate sunt deșertăciune

(Glosă)

După ziuă vine noapte;

Nu lăsa de azi pe mâine!
Din nimic ce mai poți scoate?
Omul pentru om e câine;
Leacuri prostia nu are …
Să nu crezi tot ce se spune!
Banul de orice e-n stare?
Toate sunt deșertăciune …

Trece timpu-n amintire,

Răul se scurge în bine,
Îndoiala în iubire;
După soare - amurgul vine.
Deci, îți spun: fii cu măsură!
Fructele nu-s toate coapte
Și nu-ți cad mură în gură …
După ziuă vine noapte.

485
 Dacă astăzi vrei sfârșitul
Celor spre facere scoase,
Fă-ți în zori de zi trezitul,
Lasă-te de aghioase!
Nu călca mereu în oale,
Că greu se câștig-o pâine!
Nu gândi s-o lași mai moale,
Nu lăsa de azi pe mâine!

De te faci părtaș cu vidul

Și-ajungi rău, de te ia dracul,
Te-ntreabă: unde e zidul
Să trântești într-însul capul?
Căci, de când e lumea dată,
Cine nu are nu poate
Meritului să-i dea plată …
Din nimic ce mai poți scoate?

Unul fură, altul minte,

Bogatul vrea și mai multe;
Răii spurcă cele sfinte,
Atrași de cercuri oculte …
Limba noastră-i mutilată,
Cei săraci n-au nici un mâine,
Țara-i de trecut prădată;
Omul pentru om e câine.

Tot mai mulți sunt fără carte,

Fără șapte ani de-acasă;
Parcă-i căzută din Marte
Comportarea lor scabroasă!
Însă, judecă la rece:
Proștii sunt proști din născare,
Cu ei nu te poți întrece!
Leacuri prostia nu are.

486
Toți te-ndeamnă: fii cuminte,
Ești făcut doar pentru moarte,
N-asculta pe cel ce minte,
Ține post, nu fă păcate! …
Ca să faci l-atâtea față,
Fii calm și nu te opune,
Fă-te că-i asculți și-nvață!
Să nu crezi tot ce se spune!

Azi cu bani cumperi pe-oricine;

Cu ei: studii, sănătate;
Îți permiți să n-ai rușine
Și poți ce altul nu poate.
Unde-s bani e și puterea,
Asta știe orișicare,
Dar, de-mi ceri mie părerea:
Banul de orice e-n stare?

Însă, când observi că-i lasă

Viața și pe cei cu-avere
Și că nimănui nu-i pasă,
Cazi pe gânduri și-n durere …
Că-n zadar este efortul:
Aur să scoți din tăciune,
De la groapă să-ntorci mortul!?
Toate sunt deșertăciune …

Toate sunt deșertăciune …

Banul de orice e-n stare?
Să nu crezi tot ce se spune!
Leacuri prostia nu are;
Omul pentru om e câine.
Din nimic ce mai poți scoate?
Nu lăsa de azi pe mâine!
După ziuă vine noapte …

487
 (Din volumul „Auroră în amurg”)

Sfârșit de toamnă pe Rarău

Se-adună zvon de iarnă pe Rarău;

În văile-nvelite-n ceață rară
Se-ncurcă toamna în păreri de rău,
Foșnind sub mers suflarea ei stelară.

Se-nvârte-n cer albul lunar,

Amețitor în sufletul mâhnit;
Izvoarele-i aduc în dar
Un sacru dor, doinind spre nesfârșit.

Coboară vânt de-amenințare

Din vârfuri sumbre, supărate
Pe gândul ce tot bate, cu turbare,
În toaca mântuirii de păcate.

Iar cetina albastră-nfiorată

Rotește-n horă, pe la poale,
Ecoul clipelor de altădată,
Curgând prin vis cu șoapta-i moale.

Visele din nopți albastre

Motto: „Lacul codrilor albastru,

Nuferi galbeni îl încarcă…”
Eminescu

Gânduri negre îmi frământă

Visele din nopți albastre,
Zboară dor nestins spre stele,
Zac speranțe albe-n glastre.

Și eu plec în largul zării,

Pe-o corabie de umbre,
488
 Să ascult vaiet de valuri,
Să trăiesc refuzuri sumbre.

Văd, prin nouri, cum pulsează,

Liniștită și docilă,
Soarta ce-mi clipește clipa,
În zbatere inutilă.

Simt prin așternut cum trece,

Din trecut până-n prezent,
Un fior de amintire,
Cu-n parcurs profund și lent.

Știu… Cu el plutești spre mine,

Pe raze de somn molatic,
Să cobori în al meu suflet,
Stors de plâns și singuratic.

Dar n-ajungi, să-ți sorb în brațe

Ceața șoaptelor, făptura,
Și zadarnică-i trezirea,
De nu-ți simt pe buze gura.

Ca pe vremea lui Văcărescu!

Ești depășit!…
Și de tot hazul!…
Se vede c-ai îmbătrânit,
te-ai prostit
și sari pârleazul!
Scrii ca pe vremea lui Văcărescu,
îi imiți, fără succes, pe Eminescu,
pe Coșbuc, Bacovia, Sorescu!…
Porți grija semnului de întrebare,
a virgulei, a punctului, a semnului de exclamare!…

489
 Ce cratimă, metaforă, măsură?!
Mai dă-le-ncolo!
Scrie liber,
așa cum dai din gură!
De ritmuri și de rimă
nu te lăsa încorsetat!
Folosește peste tot minuscule
și vei fi de toți apreciat!

Exprimă-te rece, distant,

Scoate iubire, eresuri,
încâlcește-te constant
în obscure înțelesuri!

Și mai dă-o-ncolo de natură!

Ploi, toamne, dimineți cu aurori,
frunze căzute, cocori,
munți mâhniți în înserare,
codri albăstrind sub soare…
Implementează în a versului structură
tendințe trend, din Occident aduse,
dă-te și tu pe brazdă,
scoate din dicționare
cuvinte pe la noi
încă nespuse!

Ei, cam așa te vreau, poete,

și-atunci te voi citi și eu!
M-am săturat de iambi, hiperbole și de sonete!…
Iar cu ce-am zis, de-ți vine greu,
mai bine lasă-te de meserie
și nu mai scrie

(Din volumul „Ecourile tăcerii”)

490
 Visul e vis

Motto:
“Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi...”
Eminescu

Am știut, stingher, de când mi-am dat seama,

Sigur de neîncrederea din mine,
Că vreau răspunsuri la aparențele
Închipuirii.

Ani grei s-au scurs în suferință multă;

Viață perfidă, umbră-nșelătoare,
Jocurile tale fost-au trimise
Fățărniciei!

Moarte-au căzut, printre jalnice gânduri,

Clipe, uitările să le îngroape;
Vrut-am să zbor spre ideal, fără aripi,
Indestructibil.

Vrut-am să pot ce nu au putut alții,

Dornic să zugrăvesc șoaptele tainei
Și să scap din strânsul obișnuinței
Melancolia.

Visul însă-i vis, în zori se destramă,

Susur de doruri prin ceața magiei,
Curge, nemilos, în realitatea
Cotropitoare.
491
 Absolutul

Frate bun e absolutul

cu nemărginirea,
văr primar cu neștiutul
și cu-nchipuirea.

În mister de lumi astrale

spre-nceputuri zboară,
haosu-l destramă-n cale,
tot ce-i zid doboară.

Printre galaxii pierdute,

minții și confuziei,
din idei neîncepute
viață dă iluziei.

Drag vecin al nemuririi,

sapă în speranță rânduri,
drum de vis face uimirii,
toarnă metafore-n gânduri.

Absolutul îmi aburcă

spre cer amăgirile
și cu doruri îmi încurcă
toate prăbușirile.

492
Ana Andronicescu

Eu – poezie autobiografică

Într-o zi de februar’ , la-nceput de an ‘cincizeci

Pe la ora optsprezece, în ziua de douăzeci
Am venit şi eu pe lume, o fetiţă nedorită,
Necăjită şi plăpândă, de-o vecină-am fost moşită
Mama era singurică, doar cu sora mea mai mare
Şi-a trimis-o la vecina s-o ajute la născare
Eram blondă, ochi albaştri, semănam cu tata,
Dar el n-a venit prea iute ca să-şi vadă fata
493
Când a auzit că-s fată n-a venit prea des pe-acasă
Şi-uite-aşa a trecut anul şi-am vorbit, spunându-i „tată !”
Doar atunci a observat că-s fetiţă frumuşică
El în braţe m-a luat ca pe-o jucărie mică
A dorit să fiu băiat, o fetiţă-avea deja
Dar eu am recuperat şi-am fost şi mai ceva !
Că eram un „băieţoi” harnică şi muncitoare,
Peste tot pe unde-am fost i-am adus numai onoare
La sfârşit de an şcolar, amândoi veneau cu mine
Iară eu primeam în dar : premii, braţe de flori pline
Am plecat apoi departe, la o şcoală de contabili
Patru ani de-adolescenţă, patru ani, irepetabili,
Am avut peripeţii, pozne de-alea ca la şcoală
Dar am respectat programul şi-am adus şi şcolii faimă
Căci în anul trei de şcoală, am plecat la Bucureşti
La concurs mare, pe ţară şi-am avut mare succes.
Premiul unu l-am luat: moldovean cu „limba lată”
Mi-era teamă să vorbesc: parc-aveam gura legată
Dar condeiul a „lucrat” şi am rezolvat problema
Fetele din Bucureşti n-au mai dezlegat “dilema”.
Cum să vin-o moldoveancă, ce vorbeşte cam stâlcit
Să le ia premiul din faţă? Cum de nu s-a fâsticit ?
Nouă fete-am fost plecate pentru-această confruntare
Şi am fost trei premiante: am adus şcolii onoare !
Pentru tatăl meu, săracul, eu am fost un sprijin bun
Când a fost la bătrîneţe până la ultimul drum.
Azi cu dor îmi amintesc sfatul ce mi-l da
Să fiu dreaptă şi cinstită şi să nu fiu rea !
Tata a urât minciuna, noi îl respectam
Mai luam ades bătaie, când nu-l ascultam
Azi, de undeva, din stele cred că îmi dictează
Gânduri şi mici poezele şi mă corectează
Eu nu cred în re-ncarnare, însă ar fi bine
Dacă–n lume s-ar întoarce, să vină la mine
Să-i spun că sunt om bun, cum el şi-a dorit
C-am făcut o facultate, şi m-am împlinit
494
 Să m-ajute-n astă vreme, când e foarte greu
Să dezlege noi dileme, să afle dezastrul nou
Când nu știi ce se petrece, cum se fură azi « un ou »
Cum în ţara cea săracă, n-a rămas măcar « un bou »
N-am copii c-aşa-a fost soarta, deşi am dorit,
Am crescut animăluţe care m-au iubit
Trei pisici şi trei căţei, adunaţi din stradă
Ce se bucură atuncea când suntem grămadă
Joaca lor îmi dă putere şi noi energii
Bucurie şi iubire doar la ei le voi găsi !
Oamenii dezamăgesc, să le dai oricât
Când doresc te părăsesc, ooo !! ce gest urât !
Am dat multe ajutoare, nu m-am lăudat
Celor aflaţi în nevoie, care m-au rugat
Am trimis la mânăstire, daruri la copii
Să se bucure sărmanii, care vor primi
Am construit şi trei case-n care-am locuit
Am făcut şi o fântână cu-apă de băut
Ajutor pe la azile am trimis mai rar
Unora în suferinţă, le-am trimis un dar
Pentru doctori şi spitale am dat bani mereu
Nu mă laud, dar acuma trebe să spun eu
Să se ştie c-am fost bună, deşi par mai rea
Sunt aşa mai impulsivă, asta-i firea mea !
Am dorit să fiu profesor şi mi-a reuşit
Am crescut trei generaţii cu care-am muncit
Le-am dat lecţii, multe sfaturi şi-au lucrat cu mine
Au plecat să lucre’ singuri, că aşa-i mai bine
Ce face găina care creşte-un rând de pui
Când sunt mari în cap îi bate, să plece hai-hui
Şi alt cuib cu ouă-şi cată, să se împlinească
Să le- acopere cu corpul, ca să le clocească
Aşa am făcut şi eu, i-am trimis la casa lor
Să-şi câştige singuri pâinea, fără ajutor
Nu le port grija mereu că nu mai sunt pui
Au familii, fiecare e la casa lui !
495
Am luat şi eu exemplu de la o găină
Chiar de am fost acuzată că sunt o “haină”
Să muncească fiecare pe puterea lui
Nu s-aştepte de la mine, din ceea ce « nu-i »
Ei susţin că au familii de întreţinut
Însă asta cere muncă şi efort mai mult
Nu e lucru de opt ore cum era la stat
Eşti privat, munceşte frate, pân-ai terminat !
Uită ceasul, calendarul de vrei s-o duci bine
Ia exemplu de la mine şi-o să-ţi fie bine !
N-am duminici nici concediu de vre-o zece ani
Aşa se munceşte, frate, de vrei să faci bani !

10 august se răzbună

Parlament european, astăzi vă cerem

Vrem cu toţii să votăm, însă nu putem !
Că partidul comunist, renăscut la noi
Ne-a furat democraţia, condus de doi „boi”

Au organizat votarea, cum le-a convenit

Noi, diaspora română, iar am suferit
Am stat ore-n şir la coadă, şi tot n-am ajuns
Ca să aplicăm ștampila, care-i un „răspuns”

La masacrul cel din august unde-am fost gazaţi

Când am fost cu toţi-n ţară şi-am fost alungaţi
Cu jandarmi şi poliţişti, comandaţi de hoţi
Ne-au batjocorit în masă, ne-au udat pe toţi !

Ei şi-au înscenat atacuri de la ’’protestanţi’’

Şi-au adus-o pe-o femeie între mulţi bărbaţi
496
Ei sperau, noi s-o ucidem, ca să motiveze
Modul lor de acţiune, ca să ne linşeze.

Însă, noi cu raţiune, chiar am protejat-o

De ultraşi aduşi în piaţă, care-au atacat-o
Şefii lor dădeau ca ştire că-i paralizată
Ori infirmă-ar fi pe viaţă, minciună sfruntată !

A fost dusă la spital, alt scenariu prost

Ştirea a fost în „prime-time” pe-al puterii „post”
Au întărâtat jandarmii cu căşti şi bastoane
Să lovească pe oricine, să-i calce-n picioare

Vizitată de ministrul de la sănătate

Să se-asigure că-i bine şi n-o doare-n spate
Ne-am convins, n-avea nimica, mergea în picioare
Şi-a plecat în fuga mare după externare.

Gaze toxice, bastoane, oameni atacaţi

Am fost urmăriţi ca-n filme, erau disperaţi
Cu scenarii pregătite, în palatul lor
Votul, lor le-a dat putere şi-acum fac ce vor !

Iar a venit iarna

Iar a venit iarna, avem coduri roşii

La tv ne-arată ce fac astăzi proştii
Unii asfaltează străzi pe la Craiova
Alţii ne dau sfaturi şi ne duc cu vorba

Şi în Timişoara au înebunit
Căci se asfaltează pe un ger cumplit
Cît va rezista oare-acest asfalt ?
Noi ne întrebăm. Iată ce-am aflat :

497
Trebuie rapoarte de sfîrşit de an
Să mai spele banii cu ceva „perlan”
Punguţa li-i goală, vin colindătorii
Iau covrigi în coadă, cu aşa „victorii”

Toţi se minunează de isprava lor

Nici în cur nu-i doare şi fac tot ce vor
Ne răspund aiurea când îi întrebăm
Textul e acelaşi : „pentru că putem” !

Am fost măicuță (după un fapt real)

Am fost măicuţă–n mânăstire

Şi-un popă rău m-a păcălit
Că sunt bolnavă de „iubire”
Cu „leacuri” m-a ademenit
Mi-a dat să beau apă sfinţită
Mâncam prescuri şi ţineam post
El m-a tratat ca pe-o tâmpită
Că-n mânăstire n-am un rost
Mi-a povestit că mă iubeşte
Ca sfinţii pe IISUS
Mi-a arătat chiar şi „trupeşte”
Şi iată, m-a sedus !!
Din fapta lui de „vindecat”
N-am fost mai sănătoasă
Doar stareţa a remarcat
Că am rămas „borţoasă”
M-am tot ascuns, cât am putut
Aproape şapte luni
Dar când „sorocul” mi-a venit
Am zis că sunt minuni !
Eu am născut un băieţel
Frumos şi dolofan
Dar popa nu ştie de el
498
 Şi-l cresc, ca pe-un orfan
Din mânăstire am plecat
Cu tot cu băieţel
Părinţii, fraţii m-au iertat
Se bucură de el.
……………………………………..
O !!!!, popă, drac sau ce-ai fi fost
M-ai păcălit cu „boala”
Degeaba am ţinut eu post
Cînd tu-mi ridicai „poala” !!!

Astăzi e ziua ta !

Dragă ROMÂNIE, azi de ziua ta

Vin şi eu cu versul spre-a te lăuda
Că eşti pentru mine tot ce am mai sfânt
Cât eu voi trăi pe acest pământ.
Mulţi te măgulesc în cuvinte goale
Dar nu te iubesc şi asta mă doare
Urlă-n stradă, strigă dar ei se prefac
Scopul lor, hoţia-i boală fără leac
Scot drapelu-n stradă în această zi
Laudă istoria, dar făr-a o şti
Căci au mutilat tot învăţământul
Şi-au scos la mezat aurul, pământul
De Ştefan cel Mare ei nu povestesc
C-a salvat o lume de jugul turcesc
El este descris doar ca iubăreţ
C-a avut neveste-n fiece judeţ
De Mihai Viteazu s-a mai consemnat
Numai de actorul ce l-a-ntruchipat
Şi de doamna Stanca, preafrumoasa lui
Dar de-a lui victorii, în carte loc nu-i !
Mircea cel Bătrân, cică-a fost un moş
Ce-a condus o vreme în partea de jos
Azi se odihneşte într-o mânăstire
499
 Poate îl fac „moaşte” pentru pomenire
Ţepeş, ştim cu toţii că l-au făcut „drac”,
Au făcut şi filme, e de speriat !
În carte nu scrie unde a luptat
Şi de noaptea-n care pe turci i-a înşelat
Îmbrăcaţi cu haine şi turban turcesc
Au intrat în taberi în chip mişelesc
Până dimineaţa turcii s-au luptat
Între ei, ştim bine, cum s-a arătat
Au fost cronici bune din acele vremi
Astăzi sunt uitate, căci atât putem
Să minţim poporul şi copiii noştri
Căci în ţară astăzi, ştim : ne conduc proştii !
Ce-nvaţă copiii, este prea puţin
Dragostea de ţară este în declin
Parcă e ruşine să fii patriot
Nu cereţi mai mult : ei atîta pot !

Au plecat români din țară

(după un cîntec ardelenesc)

Au plecat români din ţară

De năcaz şi de tristeţe
Auzind că-i bine-afară
Şi mai bine se plăteşte
Au lăsat aici copii
În grija unor străini,
Au lăsat şi bucurii
Şi iubirea-ntre vecini.
Au ajuns în ţări străine
Unde „venetici” le-au spus
Lor, se pare că li-i bine
Tinereţea lor s-a dus !!
Unii-s de 30 de ani
500
 Duşi de-acasă-n depărtări
Au trimis acasă bani
Şi vin doar de sărbători
Case goale mari i-aşteaptă
Copiii mari au crescut
Bătrânii le mor şi, iată :
Doamne, ce mult trecut ?
S-ar întoarce toţi acasă
Dacă-ar fi mai bine aici
Dar hoţilor nu le pasă
De bătrâni şi copii mici
Ei conduc ţara spre haos
N-au ruşine când ne mint
Politruci ! pe loc repaos
Ne băgaţi chiar în mormânt !?
Voi aveţi în stăpânire
Tot ce mişcă azi în ţară
Ne-aţi bătut, ne-aţi dat cu gaze
Şi ne-aţi alungat afară.
Cum să mai venim acasă
S-aducem aici de toate
Văd că vouă nu vă pasă
Asta nu e libertate !
Vreţi să ne impozitaţi
Toţi bănuţii ce-am trimis
La părinţi abandonaţi
Şi cu asta, ne-aţi învins !

Încet, încet dispar bătrînii

Iar copilaşii vin cu noi
În sate vor rămâne câinii
Să apere casa, de voi !
Cu drumurile-noroite
E satul părăsit de toţi
Chemaţi popoare africane
Să vă slujească pe voi, hoţi !
501
Horia, Cloșca și Crișan (puțină istorie nu strică)

Horia, Cloşca şi Crişan

Au făcut răscoală
Noi avem azi un golan
Ce ne bagă-n boală !
În Ardealul nostru mare
Românaşii noştri
Îndrăzneau să se răscoale
Nu stăteau ca proştii !
Cei ce stăpâneau pe-atunci
Erau un imperiu
Peste noi dădeau porunci
Ce-ntunecau ceru’
Au înăbuşit răscoale
Au ucis eroi
Le-au pus trupu’n drumul mare
Tăiaţi de călăi
Azi, în cărţi nu se mai scrie
De aceşti eroi
Ca să nu mai reînvie
Lupta printre noi
Frica a fost răspîndită
Cu metoda lor
Astăzi aceeaşi metodă
Li-i de ajutor
Azi, călăii sunt soldaţii
Mai rău ca atunci
Execută revoltaţii
Când primesc „porunci”
Jandarmii devin călăi
Şi sunt instruiţi
Ne „tratează” cu bătăi
Că n-am fi „cuminţi”
502
Bagă spaima în popor
Folosind bastoane
Au dat gaze tuturor
La copii şi mame
Numai „roata” le lipseşte
Să ne fragmenteze
Să ne pună-n intersecţii
Să intimideze
Dar au reuşit, oricum
Ca să ne stopeze
Nimeni nu mai iese-n drum
Ca să protesteze !
Suntem laşi, ne este frică
De puterea lor
Votul, lor le-a dat putere
Şi-acum fac ce vor !
Horia, Cloşca să se-ntoarcă
Să ne fie ‘capii’ noştri
Să vedem atuncea dacă
Mult ne-or mai conduce proştii !!??
Vino, Horio din mormânt
Să conduci a noastră luptă
S-apărăm pămîntul sfînt
Te-aşteptăm şi Doamne-ajută !
Tu, Erou neprețuit
Ai murit degeaba
Noi, cei laşi am păgubit
Şi pierdut-am ţara !

La protest

Pentru Dranea şi ai lui

Ţara noastră stă’ntr-un cui
Şi atârnă în balans
Ca o balerină-n dans
Dansul nu e periniţa
503
 Dar nici ciobănaş
Kazacioc e prima strofă
La refren ciardaş.
Cu-aşa guvernare
Cădem de pe hartă
Iar Rusia mare
Doar atât aşteaptă
Ei manipulează
Pe cei din guvern
Iar ei se supun
„Ţarului” etern
Noi suntem o pradă
Bună pentru ruşi
Ne conduce-o bandă
De slugoi supuşi
Vor ca să ne ducă
Iarăşi în Siberii
Aici să rămână
Doar ei, derbedeii !!
Să ne vândă ţara
Pentru trei arginţi
De ce tăceţi, oare
Voi, acei ‘cuminţi’ ??
Îl slăviţi pe guru
Şi-i daţi ascultare
« vine milionu’ » !!
Ne calcă-n picioare !
Luaţi bâta-n mînă
Ori luaţi condeiul
Nu staţi în ţărână
Cum vi-i obiceiul !
Lupta vă aduce
Iarăşi demnitate
Nu vă faceţi cruce
Vedeţi că se poate !
Să ne luăm ţara
504
 Înapoi de tot
Să ucidem fiara
Dându-i peste bot !!

Erori au fost, erori sunt încă (Parodie după ‘PUI DE LEI’ de

Ioan Neniţescu)
Erori au fost, erori sunt încă
Şi-or fi cât neamul cel hoţesc
Care ne pun mereu pe ducă,
Ne bat şi ne batjocoresc
E viaţa noastră chinuită
De doi bărbaţi cu „gânduri mari”
Ei ne vor da şi dinamită
Şi ne vând ţara la samsari

Ei ne vând țara pic cu pic

Dar pentru c-au imunitate
Nu vor răspunde de nimic
Și-or vinde totul mai departe.
Şi unu-i Lilviu cel nemernic
Iar celălalt îi suflă-n ceafă
Se crede el atotputernic,
Dar nu plăteşte cât o ceapă !
Şi din aşa conducători
Nepoţi şi fine ne vor duce
Spre ţara fără de comori,
Ca să scăpăm, ne facem cruce !
Au fost erori şi-or să mai fie
Cât noi vom sta cu mâna-n sîn
În casa lor e veselie
La noi rămâne doar… suspin !

Odă Câmpulungului

Câmpulung, eu te iubesc
505
Şi te cânt din inimioară
Fi’ndcă eu nu mai găsesc
Loc mai mândru-aici în ţară
Avem munţi, avem coline
Iarba verde de acasă
Aici este cel mai bine
Viaţa-mi este prea frumoasă !
Nu-s furtuni, nici uragane
Munţii noştri ne-ocrotesc
Vara soarele nu arde
Pentru toate-ţi mulţumesc !
Când e zi de sărbătoare
Gospodarii vin cu cai
O mândreţe de-animale
Şi-i conducem cu alai !
Tradiţia populară
Se păstrează şi acum
Când ieşim toţi la paradă
Şi ne-aliniem pe drum
Vin străinii şi se miră
De costume şi-obicei
Tineri şi bătrâni, de mână
Cântă, joacă, cum ştiu ei
Noi ne respectăm bătrânii
Pentru tot exemplul lor
Că aşa, spuneau străbunii,
Se clădeşte un popor
Nu-s născută-n Câmpulung
Am venit să fac servici
Am parcurs drum foarte lung
Până am ajuns aici
Dac-ar trebui să plec
N-aş şti încotro şi cum
Cu voi aş vrea să petrec
Chiar şi ultimul meu drum
Noi trăim în unitate
506
 Nu avem duşmani defel
Ei să plece-n altă parte
Noi suntem ORAŞ MODEL !

Gheorghe Solcan

Născut la 18 iulie 1946, în localitatea Pârteștii de Sus,

jud. Suceava, profesor pensionar, domiciliat în orașul
Gura Humorului

Membru al Societății Scriitorilor Bucovineni din anul

2010.

Volume publicate:

Toamna- Carte de colorat, cu desenele artistului plastic humorean Radu Bercea,

Editura „Timpul” din Iași în anul 2002.

…de vedere din Gura Humorului, volum de catrene, în colaborare cu același

artist plastic, Radu Bercea din Gura Humorului, Editura„Cuvântul nostru”,
Suceava, 2005.

507
Ion Creangă. Joc și spectacol. Teatru pentru școlari. Vol.I, Editura
„Mușatinii”, Suceava, 2007, ilustrații Radu Hlaghi.

Ion Creangă. Joc și spectacol. Teatru pentru școlari. Jocuri vol 2, Editura
Mușatinii, Suceava, 2008, ilustrații Radu Hlaghi.

Lupul, capra și varza. Schițe humoristice. Editura George Tofan, Suceava,

2010, ilustrații Radu Bercea.

Curiosul( poezii pentru copii), Editura George Tofan, 2011, ilustrații Radu
Bercea.

9 povești dramatizate în versuri din Ion Creangă. Teatru școlar, Editura Terra
Design, Gura Humorului, 2012, coperta Radu Bercea.

Ca trenul de Gura Humorului, Editura SMArt, Gura Humorului, 2014, ilustrații

Radu Bercea.

O scânteie,Editura SMArt Gura Humorului,2015, ilustrații Radu Bercea

9 povești de Ion Creangă dramatizate în versuri, Editura Princeps Multimedia,

Iași, 2016.

Ivan Turbincă de Ion Creangă, dramatizare în versuri,Editura SMArt Gura

Humorului, 2018, ilustrații Radu Bercea.

În voia sorții, Editura SMArt Gura Humorului, ilustrații Radu Bercea.

Premii, diplome, distincții

Premiile Fundației Culturale a Bucovinei în anii 2007, 2010, 2012, 2015.

Marele premiu George Constantin Ediția a XI-a, 6-7 iunie 2009, a Festivalului
Internațional de Teatru pentru Elevi sub egida MECI,CCDM București, Palatul
Național al Copiilor

Diplomă de excelență pentru literatură umoristică la Festivalul Național de

Satiră și Umor„Umor la Gura Humorului” 12-14 mai 2000.

Premiul Special„Excelsior” pentru epigramă la Festivalul Național de Satiră și

Umor „Umor la Gura Humorului 2-3 mai 2007

Premiul III Humoresca pentru literatură umoristică a Festivalului Național de

Caricatură și literatură umoristică„ Umor la Gura Humorului 2008.

Diplomă de excelență a Societății Culturale„ Ștefan cel Mare- Bucovina”,Ediția

a XII-a, 2012 pentru poezie pentru copii.

508
Locul 1 la ediția a XXII-a, secțiunea creație- proză satirico-umoristică și
diplomă de excelență pentru poezie umoristică la Festivalul de umor cazon
„Podul minciunilor” Sibiu

Premiul 1 la Concursul Național de Proză” Alexandru Odobescu” Edițiile

XXXII-a 2012 și a XXXIV-a 2014 Călărași.

Premiul 1 la Concursul 100+100 al Bibliotecii „IG Sbiera” Suceava pentru

poezie 2018 și mențiune la același concurs a Bibliotecii Județene Sălaj 2018.

Viceleul

Tovarăşul vice era cunoscut în tot raionul pentru felul lui

de a se comporta, direct, ţărăneşte, în orice împrejurare ar fi
fost. Şcoală nu prea a avut el timp să facă, deoarece, în fiecare
an, trebuia să ducă la păscut câţiva cârlani care rămâneau
acasă, după plecarea oilor la stână. Ba, de multe ori, mai lua
cârlani şi de la vecini, în schimbul unor plăţi constând în
diverse produse alimentare, ori de altă natură, de care se
îngrijea mama sa. Era un copil destul de ascultător deşi, de la
început, când mergea la şcoală, nu s-a prea împăcat cu cartea.
Odată, pe când micul Demostene, căci acesta era numele de
botez, era în clasa a treia, vărul lui, care era la o şcoală de
mecanici de locomotivă, cu câţiva ani buni mai mare decât el,
l-a ascultat să vadă dacă ştie tabla înmulţirii şi văzând că n-o
ştie, i-a spus să înveţe tabla înmulţirii cu trei şi cu patru pentru
că, atunci când va veni data viitoare acasă, el o să-l asculte.
Vărul s-a ţinut de cuvânt şi când a mai venit acasă, l-a întrebat
dacă a învăţat ce i-a spus el. Atunci Nelu, prescurtare de la
Demostenelu, înciudat i-a spus:

509
-Am încercat să învăţ, dar n-am putut, hai, spune-mi ce să
învăţ mai departe la aritmetică, fără să mă mai întrebi de tabla
înmulţirii, hai să mergem mai departe fără ea!
Cu chiu cu vai, a terminat cele patru clase şi chiar ştia
tabla înmulţirii, pe sărite. S-a dus la oi, pe munte ca strungar,
adică să fie băiatul care dă oile în strungă la muls. Aici el nu
se împăca cu somnul prea scurt de la stână.
În acele vremi tulburi de după război, când lumea încă nu ştia
încotro s-o ia, destinul i-a dictat altceva lui Nelu. Destinul era
întruchipat în persoana vărului său, care, fiind mecanic de
locomotivă, a fost avansat, din punct de vedere politic, ca
prim-secretar de raion la tineret. Venind din nou acasă şi
având un fel de slăbiciune pentru vărul său mai mic, l-a
întrebat pe Nelu, dacă-i place să rămână la stână şi la
răspunsul nu prea entuziast al acestuia, i-a hotărât:
- Uite ce e, eu vreau să te ajut, dar tu trebuie să mă asculţi
numaidecât pe mine. Lasă oile, şi fă treabă, ce poţi tu pe lângă
casă, dar să te duci la şcoală, la fără frecvenţă şi să dai
examenele, ca să termini şapte clase. Nu, nu te speria, că o să
trebuiască să înveţi cine ştie ce! O să am eu grijă de tine, să
vorbesc, pentru ca să treci clasa. Pentru început trebuie să te
înscrii în UTM şi am să te recomand să fii ales secretar de
organizaţie sătească. Dacă faci ce-ţi spun, după aceea mai
vedem noi!
Dacă de mic nu l-a prea ascultat pe vărul său, acum, după ce a
văzut cum e viaţa la oi, îl asculta, ştiind că acesta îl va ajuta să
ajungă mai sus. Au mai trecut câţiva ani, vărul era ditamai
secretar de partid la regiune. Nelu, după câteva examene date
la şcoală, a absolvit şcoala elementară de şapte clase. Odată cu
vărul a promovat şi Nelu de la comună, ca vicepreşedinte la
raion. În această calitate începu să aibă încredere deplină în
510
puterile sale de conducător şi să dea ordine şi sfaturi celor cu
care venea în contact, bineînţeles subalternilor, pentru că pe
superiori ştia să-i trateze cu respectul cuvenit, pentru a fi pe
placul lor. Totuşi începură să apară nişte probleme, care nu-i
conveneau. De exemplu, numele de familie era Flocea, nume
care nu dădea bine în societatea socialistă, deşi neamul
Flocenilor era întins în mai multe sate de pe Valea Suhăi şi se
mândreau cu numele lor.
Ba, în sat aveau şi diminutive unii erau din neamul lui Flociuc,
alţii erau a lui Floce şa. Nu, nu-i plăcea numele Flocea
Demostene. Hai, că Demostene ar fi mers, că aşa i-a plăcut
tatălui său, care a avut un camarad în război cu acest nume.
Ba, mai mult decât atâta, a auzit el de la unul, că în istorie,
Demostene a fost un om mare la vorbă. Nici el nu se sfia să
vorbească liber deşi, unii mai zâmbeau, aşa pe furiş, ba, câţiva
l-au tras şi de mânecă, dar lui puţin i-a păsat.
Vărul său şi-a schimbat numele în Florescu, nume frumos care
te ducea cu gândul la flori, nu ca celălalt... S-a gândit el şi,
până la urmă, s-a decis la Florea, nume mai scurt, să nu
trebuiască să scrii prea mult, că, dacă ai fi luat aşa din toate
activităţile acestea, cel mai greu îi era să scrie. De aceea, avea
grijă, să aibă pe lângă dânsul un scriitor, motivând că de mic,
ar fi avut la partea dreaptă o paralizie infantilă şi de aceea
scria greu. Vărul, care între timp ajunsese în organele centrale
de la Bucureşti, i-a recomandat fără drept de apel, să se înscrie
la fără frecvenţă, ca să facă liceul, sau cum era pe atunci,
Şcoala Medie. Aici, tovarăşul vice a trebuit să aibă nişte
ciocniri cu nişte obraznici de profesori mai tineri, care nu
ţineau cont, nici de faptul că el era mai în vârstă dar, ceea ce-l
intriga mai mult, era că nu ţineau cont nici de funcţia lui.
- Nişte tocilari, care nu ştiu nimic altceva, nici un respect,
decât litera cărţii!

511
 Ori aceştia trebuiau puşi la punct şi, de cele mai multe ori, o
făcea. La examenul de istorie, profesorul l-a pus să tragă bilet
şi, fără să se uite pe bilet, a intrat în vorbă cu el:
- Cred că ştiţi ce tratează obiectul istoria, este evoluţia
omenirii de la început până azi.
- Cum să nu ştiu, ceea ce s-a întâmplat în trecut.
- Aşa foarte bine!
- Apoi, măi tovărăşele profesor, nu ştii tu mai multe istorii
decât mine. Dac-aş sta să-ţi povestesc de la tata şi de la
bunicul meu, n-ai mai avea timp să-i mai asculţi şi pe alţii.
- Da, bine, a spus profesorul, acum să ne uităm pe bilet ce
aveţi, uite, aici scrie, izvoarele istoriei. Chiar dumneavoastră
aţi spus că ştiţi o grămadă de istorii de la părinţi şi bunici.
Deci acesta ar fi unul din izvoare, deja la unul aţi răspuns, este
izvorul cel mai apropiat adică izvorul nescris. Acum vă rog să-
mi răspundeţi la întrebare, de câte feluri sunt izvoarele istoriei.
- Izvoarele istoriei? Izvoarele… A da sunt de două feluri!
- Aşa, spuneţi!
- Calde şi reci.
- Aoleu, aici nu văd nicio legătură!
- Cum n-are nicio legătură? Tovarăşe profesor, ai fost la Felix?
- Nu, n-am fost.
- Atunci să te învăţ eu, acolo erau calde şi reci nu-mi spune
dumneata un ţângău, mie că nu-i aşa, dacă eu am văzut şi
simţit asta pe pielea mea, cu izvoarele! Se cunoaşte că nu prea
eşti umblat prin viaţă, tovarăşe profesor!
- Da tovarăşe vice, dar aici nu aţi ştiut, nu sunteți la subiect, n-
aţi prea învăţat!
- Eu să învăţ? Dumneata să mai înveţi! Văd că mai eşti şi
obraznic! Nu te uita la mine, că eu am văzut tot felul de
profesoraşi din aceştia care se dau mari! Şi noi avem ac de
cojocul lor!
512
La limba română a tras biletul şi profesoara l-a pus să citească
pe bilet. A desfăcut biletul şi a silabisit după ce şi-a îndreptat
de câteva ori ochelarii:
- George Coşbuc!
- Frumos! Şi la punctul al doilea?
- Balada populară ,,Mioriţa”.
- Şi mai frumos, aveţi mare noroc! Să trecem la punctul
întâi… Ce ştiţi depre George Coşbuc?
- Ştiu că poartă pălărie, aşa după cum e măluit în carte.
- Ce-i aceea măluit?
- Desenat, fotografiat, dumeavoastră sunteţi profesoară şi ar
trebui să ştiţi mai bine ca mine.
- Ştiţi vreo poezie de George Coşbuc?
- Am ştiut eu, am citit, când am avut puţin timp, că în
campania asta trebuie să acţionezi zi şi noapte.
- Să încerc atunci să vă amintesc ceva! A, da! De ,,Nunta
Zamfirei” vă amintiţi?
- Nunta Zamfirei?!
- Da, haideţi, să ne amintim împreună! Unde are loc nunta?
- La ţară, nu?
- Aşa e , la ţară. Şi cine participă la nuntă?
- Cine să participe? Nuntaşi.
- De unde veneau aceşti nuntaşi?
- Din sat, de unde să vie?
- Mai mult ca atâta, din cele patru zări.
- Dar ce, satul n-are patru zări?
- Spuneţi dumneavoastră mai departe!
- Na, apoi dacă e nuntă, nuntă, să fie! Cântă muzica, lumea
bea şi chefuieşte o bucată de vreme şi, după aceea se scoală şi
o porneşte la joc.
513
- Foarte bine, poetul descrie în versuri cum e acest joc; ne
puteţi spune dumneavoastră!
- Ce să spun?
-Despre joc.
- Dragă domnişoară, eu aşa am învăţat în cei şapte ani de
acasă, că despre joc nu se vorbeşte. El se joacă şi gata!
- Spuneţi cu cuvintele dumneavoastră!
- Lasă domnişoară cuvintele! Jocul îi cu picioarele: bătuta,
hora, învârtita, sârba, rusasca…
- Şi cine îl joacă?
- Flăcăii, bărbaţii care vreau să joace cu fetele şi femeile pe
care ei le cheamă la joc. Dacă vreţi vă poftesc la joc să vă arăt
o bătută de pe la noi.
- Cred că glumiţi!?
- Nu glumesc, dar mata, domnişorică, dacă ai să mergi la
nuntă şi pui întrebări de astea, s-ar putea să nu te ieie nimeni la
joc şi să stai pe margine cu babele din sat.
- Nu-mi purtaţi mie de grijă…
- N-ai dreptate, tovarăşă profesoară, noi, clasa muncitoare, vă
purtăm de grijă!
- Haideţi să trecem la punctul doi! ,,Mioriţa” aţi citit-o? Ce
ştiţi despre ea?
- N-am citit-o, dar mi-o cânta bunica în vremuri de sărbătoare,
atunci când îi venea ei câte un of.
- Vă plăcea?
- Îmi plăcea cum cânta, dar n-am fost de acord niciodată.
- Cu ce n-aţi fost de acord?
- Cu povestea ceea, cu oaia. Oaia, domnişoară, e cel mai prost
animal. La noi se spune despre unul fără minte, că e prost ca
oaia. Nu putea, ca, acel ce-a făcut poezia, să pună să vorbească
un dulău care, împreună cu ceilalţi câini, ar fi putut să se lupte
514
şi să-i bată măr pe ceilalţi doi ciobani de nu le mai trebuia
nimic. În loc de cele trei fluieraşe ar fi luat trei ciomege de
corn, de stejar şi de carpen şi-atunci să fi văzut bătaie!
- Lăsaţi bătaia şi ideile dumneavoastră! Spuneţi ce se întâmplă
în baladă!
- Nu se întâmplă bine şi dacă era în zilele noastre, nu se
întâmpla.
- Cum, adică?
- Dacă unul din ei era mai bogat, cei mai necăjiţi s-au răsculat.
Acum, dacă nu mai există bogătani, aşa cum a hotărât partidul,
nu se poate întâmpla aşa ceva şi nu mai plânge nici mă-sa
după dânsul.
După această discuţie cu candidatul, profesoara se întoarse
spre ceilalţi membri ai comisiei, care se distraseră copios în
timpul convorbirii cu tovarăşul vice, clătinară cu toţi din cap şi
profesoara îi spuse:
- Mai aveți și un al treilea subiect, vă rog să citiți!
- Da, Școala Ardeleană.
- Nu vreau să vă încurc, dar dacă știți ceva…
- Cum să nu știu domnișoară, se poate?
- Atunci spuneți ce știți!
- Școala ardeleană avea să fie distrusă din temelii de regimul
burghezo-moșieresc. Noroc de regimul democrat care a
refăcut-o. Acum noi ne mândrim cu ea.
Profesoara se uită la colegii ei care încremeniseră cu râsul pe
buze.
Înghițindu-și vorbele, nu reuși decât să spună:
Mulțumesc!
- Cu plăcere domnişoară, şi nu mai fi aşa de aspră şi serioasă
că nu-ţi şade bine!
- N-am fost aspră, dar biletul cerea…
515
- Lasă biletul, tovarăşă profesoară! Noi nu trăim din bilete!
Uite afară cum clocoteşte viaţa, cum muncesc oamenii muncii
şi dumitale îți arde de bilete?
La matematică a avut necazuri cu radicalii şi cu paralelele.
- Cum adică să extrag rădăcina pătrată? Rădăcina este rădăcină
de când îi lumea lume, cum mata o faci dintr-odată, pătrată?
- Aşa îi spune la radical.
- Eu nu ştiu ce caută radicalul dumitale lângă rădăcina ceea ce
vine din pământ, care totdeauna e rotundă!
- La geometrie aveţi… Ce scrie pe bilet.
Drepte paralele. Cum drepte parale? Parale drepte! Aşa mai
merge!
Aveţi un fel de a încurca omul, cum n-am mai văzut. Şi la
mine vin oameni, dar la mine alba-i albă şi neagra-i neagră.
După ce a terminat liceul, tovarăşul vice a luat şi examenul de
maturitate. în convorbirile cu profesorii şi cu lecţiile ce veneau
dintr-o parte, ori din cealaltă. Adică și tovarășul vice nu se lăsa
și preda și el lecții de viață profesorilor.
De altfel tovarăşul vice era un om de comitet. Avea pretenţia
să-i spui neapărat tovarăşe, în public, dar aşa, între patru ochi,
spunea consătenilor cu multă satisfacţie:
- Măi, eu sunt un domn, aveţi noroc de mine că vă mai iau
apărarea!
- Ce apărare, că văd că mai rău ne înfunzi, îi spunea câte unul.
- Ce ştiu eu, nu ştiţi voi, le răspundea el.
Habar nu aveţi voi, cât mă lupt eu pentru satul vostru! Când e
vorba de ceva repartiţii, mă lupt ca un leu pentru leii voştri!
Dacă n-aş fi eu…
- Oare ce s-ar întâmpla cu satul nostru, dacă nu s-ar lupta el ca
un leu paraleu pentru binele nostru? se întreba altul după ce
vicele pleca.

516
- Dacă ţinem cont de funcţie Nelu, consăteanul nostru, nu prea
poate fi leu ci cel mult…
- Viceleu?
Şi viceleu i-a rămas numele în satul natal.
Rezolva treburile obşteşti cu mult suflet:
- Tovarăşe vice, ne trebuie o maşină ca să mergem cu echipa
de baschet la concursul regional.
- Bine, măi băieţi, dar să-mi veniţi cu rezultate bune de acolo!
- Ne străduim noi, dar sunt alţii care…
- Nu mă interesează de alţii, eu vreau ca voi să nu ne faceţi de
ruşine!
Lunea se întâlnea cu antrenorul echipei de baschet.
- Cum a fost la concurs?
- Am luat bătaie pe rupte.
-Cum adică pe rupte?
- Aşa bine, ne-ar trebui şi nouă nişte condiţii, măcar în
jumătate cât au celelalte echipe cu care am jucat.
- Şi cu cât aţi pierdut?
- Primul meci cu 96-15 şi al doilea cu 102-19.
- Măi, oameni buni, dar voi sunteţi nişte catastrofe, ia te uită
cui aprob eu maşină pentru deplasare? Şi mai vreţi şi condiţii
după asemenea scoruri.
- Ia, să vii dumneata, cu portarul echipei, la mine să vedem ce
face!
- Nu vă supăraţi dar la baschet nu avem portar!
- Poftim, merg acolo şi fără portar! Fugi din faţa mea şi să nu
mai vii să ceri ceva!
Aşezat în prezidiu, asculta cu stoicism afirmaţiile vorbitorilor,
fie că făceau parte din tematica şedinţei fie că îşi spuneau
păsurile personale La sfârşit venea cu concluzii foarte scurte:
517
- Stimaţi tovarăşi, am ascultat care este situaţia pe care mi-aţi
adus-o la cunoştinţă aici în sală. Dumneavoastră mi-aţi spus
care e situaţia, eu ştiu care e situaţia, deci, asta e situaţia!
Una din sarcinile sale era să formeze şi să conducă echipe
formate din oameni din partea locului, care se deplasau prin
sate pentru a convinge oamenii să se înscrie la întovărăşire.
Pentru acest lucru aduna oamenii ca să-i cunoască.
- Dumneata ce eşti?
- Sunt tehnician veterinar.
- Foarte bine, foarte bine! De unde eşti?
- Sunt localnic. Foarte bine! Părinţii dumitale s-au înscris?
- Mâine vine tata şi a spus că se vor înscrie.
- Foarte bine, foarte bine! Dar mâine vreau să-i văd, că s-au
înscris. Ai înţeles?
- Am înţeles.
- Foarte bine!
- Dumneata, spuse el arătând spre o copilă, despre care i se
spusese că e învăţătoarea nou numită la şcoala din sat.
- Ce sunt părinţii dumitale?
- Părinţii mei nu sunt.
- Cum nu sunt?!
- Tata a murit în război şi pe mama au împuşcat-o la evacuare.
- Aşa, foarte bine!
- Cum foarte bine? Pentru dumneata o fi foarte bine, dar
pentru mine nu e foarte bine ! spuse fata ridicându-se şi ieşind
şi trântind uşa.
- S-a supărat, dar eu de unde să ştiu. Lasă că-i trece ei, până se
mărită.
Avea el un fel de a vorbi cu oamenii, mai deosebit decât alţii.
Îl lua deoparte pe om, îl atingea prieteneşte, uitându-se la
518
ceilalţi de parcă s-ar fi ferit de ei, şi îi şoptea printre dinţi că,
nu se poate face nimic decât să semneze, aşa cum hotărâse
partidul.
- Mă, partidul este ca un leu între noi animalele astea mai
mici. Nu ai cum să te împotriveşti lui!
Oamenii întrebuinţau tot felul de tertipuri, când aflau că vine
comisia pentru întovărăşire: unii fugeau de acasă, alţii o
făceau pe bolnavii, alţii motivau că n-au nimic şi totul e al
părinţilor, al socrilor ori al copiilor. De cele mai multe ori se
certau soţii între ei, jucând un teatru, de-a mai mare dragul,
când unul era de acord şi celălalt nu, şi explicau comisiei, cu
lux de amănunte, al cui e pământul, încât membrii comisiei se
plictiseau şi plecau la casa următoare.
Odată, la o casă, dintr-un sat, comisia a intrat în curtea
gospodarului şi unul din ei a început să strige spre cei din casă.
A ieşit nevasta şi a spus că nu ştie unde e bărbatul ei,
deoarece, în ajun, a zăbovit mai mult pe la cârciumă şi s-o fi
dus să se dreagă la cineva, pe undeva.
- Ai mai vorbit cu el? nu se lăsă unul din comisie.
- Ce să vorbesc, eu pot deschide gura în faţa lui când vine
băut? Nu ştiţi dumneavoastră cât necăjesc eu cu el.
- Atunci de ce nu divorţaţi? îi zise altul.
- Doamne fereşte, cum să divorţez? Aşa ceva n-a mai făcut
neam de răsneamul meu! L-ai luat? Bun, rău cum e, trăieşti
mai departe cu el!
Tovarăşul vice le ştia toate şmecheriile, faţă de ceilalţi din
comisie, care erau majoritatea de la oraş. Se uită din curte spre
livada omului care era destul de bogată în tot felul de pomi şi,
deodată, îl zări pe proprietar ascuns între ramurile unui vişin.
Se uită mai bine şi le atrase atenţia celorlalţi că a văzut o
pasăre zburătoare nemaipomenită. Le arătă vişinul.

519
Văzându-se descoperit, bietul om încercă să facă o mişcare,
pentru că amorţise câtă vreme stătuse nemişcat, se apucă de o
creangă mai subţire, lunecă şi căzu cu zgomot la pământ.
Cei din comisie se uitară cu indiferenţă la femeia care,
alarmată alergase la bărbatul ei, ca să-l ajute mişcându-l ca să-
i vină respiraţia.
- Ai văzut leliţă, că nu trebuie să-l pedepsim noi, s-a pedepsit
singur.
- Ce-ai făcut Vasilică, ţi-am spus să nu te sui acolo pentru că
eşti încă mahmur, spunea hohotind femeia.
- Hai, să mergem că se preface, ca să nu-l mai întrebăm! spuse
unul.
Comisia îi lăsă pe cei doi în plata lor şi se îndreptă spre altă
casă.
La două săptămâni şi ceva, Vasile a lui Petre, după ce nevasta
le-a spus că este rău bolnav şi nu poate vorbi cu nimeni, muri
la spital.
Într-o zi, la raionul de partid, a sosit o informare de la un
consiliu popular dintr-un sat, că un cetăţean se împotriveşte
plantării stâlpilor de electricitate, refuzând să taie un copac ce
se afla în calea viitoarei reţele electrice. Preşedintele raionului
l-a rugat pe tovarăşul Nelu să meargă, la faţa locului şi să
rezolve problema. Acesta s-a deplasat în satul natal, căci de
acolo era informarea, şi a cerut să mai meargă doi oameni de
la Consiliul Popular împreună cu el, să vorbească despre
situaţie cu împricinatul. Împricinatul, s-a întâmplat că era un
fost coleg de clase primare cu tovarăşul vice.
- Bună ziua, spuse vicele, atunci când gazda veni la poartă.
- Bună ziua
- Ia, uitaţi-vă, el e Niţucă, fostul meu coleg de şcoală şi,
recunosc cinstit, că a fost mereu primul la învăţătură în clasa
noastră.

520
- Şi dac-am fost primul cu ce m-am ales? îi replică Niţucă.
- Aşa e viaţa măi Niţucă, unii se descurcă mai bine, alţii mai
rău. Dar tu, ferice de tine, că te-ai descurcat, văd că ai o
gospodărie de toată frumuseţea.
- Aşa-i, dar am muncit zi şi noapte pentru ea.
- Măi Niţucă, toţi muncim, fiecare în felul nostru. Uită-te la
mine a trebuit să vin la tine, să vorbim despre o reclamaţie, în
loc să vin să bem împreună o afinată ceva pentru sănătatea
noastră şi a familiilor noastre. Ia, zi! Ce te-a apucat să te
împotriveşti electrificării?
- Cum să mă împotrivesc? Abia aştept să văd becul arzând
- Aşa mă gândeam şi eu, şi atunci care-i necazul?
- Nu-i nici un necaz, i-am rugat să devieze un stâlp, ca să-mi
ocrotesc teiul din ogradă, la care ţin ca ochii din cap, din mai
multe motive.
- Stai puţin, dar ceilalţi oameni nu s-au împotrivit, au tăiat
pomii ca să monteze stâlpii şi sârmele pentru curentul electric.
- Treaba lor, pentru mine teiul este sfânt.
- Cum adică sfânt? Cine l-a sfinţit? Ai adus vreun popă?
- Nu, teiul meu e sfinţit de cel mai mare şi înţelept român al
tuturor timpurilor.
- Hai, mă Niţucă, cred că îţi lipseşte o doagă.
- Tovarăşe vice, vino te rog în ogradă! Vino, să-l vezi!
Vicele, împreună cu ceilaţi doi cu care venise, intrară în
ogradă la om şi rămaseră muţi. Teiul, destul de tânăr şi drept,
era înfăşurat cu o frânghie de care atârna frumos înrămat
portretul lui Eminescu. Deasupra portetului era un citat din
poezia lui ,,Deasupra-mi teiul sfânt, să-şi scuture creanga”.
- Tovarăşe vice, am zis că dacă nu-mi pot eu apăra teiul, o să-l
apere poetul. Nu poţi dumneata să dai ordin să fie tăiat! Ar fi
ca şi cum l-ai desconsidera pe cel mai mare poet al românilor.

521
Dacă vreţi eu vă spun sute de versuri ale poetului național,
care nu este altceva decât geniul românilor. De cum l-am citit
prima dată m-am îndrăgostit de poeziile lui şi îi port un
deosebit respect. Teiul acesta l-am plantat de pe când eram
copil şi este locuinţa poetului în ograda mea. Eu n-am să
răspund dacă luaţi o hotărâre greşită.
- Măi, Niţucă, dar ce vor spune ceilalţi oameni?
- Oamenii, vecinii, au înţeles cu toţi şi ascultă cu drag atunci
când, în zile de sărbătoare, le mai spun câteva din versurile
poetului nostru, al românilor. Numai autorităţile nu înţeleg cât
de mult trebuie respectat Poetul. Tovarăşe vice, dacă iei
hotărârea să fie tăiat teiul, înseamnă că îţi baţi joc de toţi
românii pentru că Eminescu e al nostru, al tuturor.
- Hai, mă Niţucă, adică ce vrei să spui că eu aş fi în stare să…
Tovarăşuu, se adresă tovarăşul vice şefului de lucrări, omul
are dreptate, nu putem să distrugem copacul lui Eminescu, ne-
ar condamna cei care vin după noi. Ocoliţi teiul, plantaţi un
stâlp peste drum şi după aceea reveniţi cu ei aşa cum e în
proiect. N-oi fi eu îndrăgostit de Eminescu, pentru că eu am
alte treburi, dar nici nu-s habotnic să înţeleg un lucru de suflet.
E bine aşa, măi Niţucă?
- E bine, măi Nelu, abia acum, îmi amintesc despre isprăvile
pe care le făceam pe când umblam la şcoală. Să trăieşti! Şi
când ai odată prilejul, mai treci să ciocnim in pahar, sub teiul
acesta sfânt!
După cum am mai spus, tovarăşul vice avea un fel de a
fi, mai deosebit decât ceilalţi, în el se îmbinau naivitatea,
prostia, dar şi uneori simţul acela ţărănesc moştenit de la
străbuni.
Ultima dată l-am văzut la un instructaj electoral când
ne-a spus, cu grijă şi cu multe amănunte, cum se desenează un
candidat.

522
Constantin Rusu Bucovineanu

Cine sunt eu
Am venit şi eu pe lumea asta, după voinţa Marelui Ziditor, acel care
hotărăşte viaţa şi destinul omului. Am început prima clipă a vieţii mele aici în
aşezarea de la poalele codrilor Bucovinei, ce se tot duc sus, hăt în creierii de
cremene ai Rarăului, de unde străjuiesc semeţe Pietrele Doamnei. Aici în inima
veşnic vedre a Bucovinei, unde curg iuţi şi limpezi pe sub poalele pădurilor
apele râului Moldova. Da ! aici am făcut eu ochi ! Un boţ de humă (cum zicea
bădiţa Ion Creangă din Humuleştii Neamţului). Un boţ de humă întrupată şi
binecuvântată cu suflare de viaţă. Un boţ de humă din inima, fiinţa şi pământul
bunilor şi străbunilor mei adormiţi şi de care mă leagă înnemurirea, graiul
sângelui şi însăşi fiinţa mea de om pământean. M-am născut în anii de după cel
523
de-al doilea război mondial, anul 1947 de la Hristos încoace, în ziua de 8 (opt) a
lunii aprilie. Aici în Câmpulungul Bucovinei, în cuntul de-i zice „Capusatului”
mi-am trăit copilăria la casa părintească şi o parte din anii tinereţii mele. Că, mai
pe urmă am fost mai rar pe acasă şi tot dus, trăind ani prin Ardeal, Maramureş,
Muntenia şi Oltenia, am întâlnit oameni de care mă leagă amintiri, de la care am
împrumutat o parte din grai, cântece şi obiceiuri şi pe care-i iubesc ca pe
bucovinenii mei.
Mai pe urmă mi-am luat tot drumul şi m-am tot dus peste apele marelui ocean
Atlantic, tocmai într-un oraş din nordul Americii, în statul Michigan - Detroit, la
graniţa cu Canada. Și aici vreau a spune o istorie ştiută de la mămuţa, Dumnezeu s-o
odihnească: fiind dumneaei în primii ani de căsătorie, o tânără nevastă de
optsprezece ani şi purtându-mă pe mine în pântec, i-a zis o bătrână, privind-o lung:
„Copchilă hăi ! Ţâi dat să faci un ficior şi ai să te bucuri că ţi-a hi cel dintâiu, dară
măi pi urmă ai sî-i duci dorul. Are a creşte fecioraș şi…dus a hi de la casa ta tot prin
lume, iară la moartea ta n-ai să-l ai la căpătâi ca pi ceilalţi ce ţâ ia mai da
Dumnezeu. Și apoi, feciorul ista al tău, când are a creşte şi s-a face bărbat, are a lua
aripile păsării cu clonţ de oţăl şi… s-o tot duce peste apele cele mari, departe, într-
un pământ străin”…
Apoi, părinţii mei, tătuţa Petrea Rusu, de-l ştiau toţi megieşii Petrea lui
Maria Țărănoaiei, era de loc din cuntul ce-i zice „Valea Sacă”, cunt ce face parte
din Câmpulungul Moldovenesc, ori cum i se şade mai bine să-i zicem
Câmpulungul Bucovinei. Părinţii lui tătuţa, după bunica Maria, mama
dumnealui, erau din neam în neam tot de pe aieste locuri, vecine cu codrii,
obcinile şi muntele. Cuntul „Valea Sacă” din Câmpulung Bucovinei a fost locul
unde s-au născut şi au trăit şi se trăgeau din neam de oieri şi crescători de vite,
oameni dedaţi cu ţapina, cu toporul, cu coasa, cu grebla, cu fluierul, cu buciumul
şi cu drumul pe lângă pasul boulenilor de la jug. Bunica după tată, „Maria
Țărănoaiei“, cum îi ziceau megieşii, era renumită ca rapsod popular, meşteră în
cântec şi stihuire atât la nunţi, petreceri şi cumetrii, cât şi la jelanie de bocet la
căpătâiul morţilor. Era singura fată a lui Costan al lui Niţă, vestit baci de oi şi
om gospodar înstărit cu obcini şi păscători ce începeau de jos de lângă undele
pârâului Valea Sacă şi se tot duceau pe sub hotarul Ghelului până sus sub
„Piatra Raia”, vecină cu Giumalăul şi în altă parte cu Rarăul şi Pietrele
Doamnei. Aşa se face că, bunicul după tată, Moşu, cum îi ziceam noi, după
numele dumisale Constantin Rusu, bărbat voinic şi fălos, venit din Litenii
Sucevei, s-a căsătorit cu Maria (bunica) şi aşa a devenit ginerele lui Costan a lui
Niţă. Apoi, bunicul şi bunica au trăit împreună şi-au făcut o familie, au avut trei
feciori şi patru fete: Neculai, Constantin şi Petrea (tatăl meu), Domnica, Ileana,
Rahira şi Victoria. Din pruncii ăştia, un băiet Constantin şi o fată Ileana au murit
de moarte năprasnică în floarea tinereţii şi înainte de vremea căsătoriei. Mama,
Aurelia Rusu, „lelea Vica” cum o ştiau megieşii, născută Corcodil, de loc din
Cuntul „Capusatului”, era fiica cea mai mică a lui Spiridon Corcodil, s-a măritat
cu tata când dumnealui avea 22 de ani şi dumneaei avea 17-18 ani. Cum tătuţa s-
o însurat cam fără voia bunicii Maria, a trebuie să-şi ieie zestrea, boii cu carul şi
câteva oi şi să vină să locuiască pe totdeauna în Cuntul Capusatului, la socrii lui:
Spiridon şi Irina Corcodil, iar casa i-a rămas zestre mamei mele, unde ne-am
524
născut şi am copilărit noi cei patru copii ai dumnealor, adică: eu, Constantin,
feciorul cel mai mare, care am moştenit numele lui bunicu după tată, dar şi
fizionomia lui şi multe alte lucruri ce fac parte din fiinţa şi sufletul meu, iar de la
bunica mea după tată, Maria Rusu, ştiută de oameni ca Maria Ţărănoaiei, am
moştenit darul stihuirii şi al povestitului. După mine, la doi ani a venit pe lume
fratele meu, Gheorghe, ce seamănă la chip cu mama, apoi Spiridon, care-i leit
bunicul după mamă, Spiridon Corcodil. După nouă ani de la naşterea mea, s-a
născut mezinul Petrea, căruia noi i-am zis Dorin, după voia tatei. Dorin seamănă
aproape întru-totul cu mine dar a moştenit şi din firea tătuţei, înclinaţia către
pahar, ceea ce lui bunicu după tată nu i-a plăcut.
Am făcut şcoala de şapte ani pe vremea aceea. Şi îmi aduc aminte, că
eram un băiet slab şi spărios şi de umbra mea, în prima zi de şcoală, mă ţineam
de mămuţa, rugându-mă cu lacrimi să nu mă lase singur acolo, să mă ia acasă cu
dumneaei, lucru ce mama, bătăioasă fiind, nu l-a admis. Şi aşa am rămas, să mă
pun pe carte, cum zice o vorbă a românului.
Primul meu dascăl, care mi-a pus creionul în mână şi m-a învăţat taina
buchiilor, a fost doamna Talpă, şi dumneaei din Cuntul Capusatului. Apoi, din clasa
a II-a până într-a patra, doamna Alexevici. După terminarea şcolii de 7 ani, soarta
fiindu-mi ca să zic, potrivnică, nu am mai putut urma drumul la care aveam înclinare,
slova şi cărţile. Cartea mi-a plăcut de când am început să mă deprind cu slovele ei,
îmi aduc aminte că pe când aveam zece anişori împrumutam cărţi de la biblioteca din
Capusatului şi mai apoi de la biblioteca mare din Câmpulungul Bucovinei. Îmi aduc
aminte că, pe când eram elev al Școlii profesionale am început să scriu articole şi
poezii la gazeta de perete a şcolii şi că doamna profesoară de limba română, doamna
Gertrude, a ţinut cu tot dinadinsul şi a dorit să mă ajute să mă duc pe drumul la care
eram menit, arta scrisului şi a muzelor, dar pare-se că soarta se duce pe drumul ei, ori
vrei ori nu vrei şi e foarte adevărat ce a scris marele luceafăr al poeziei româneşti:
„Nu spera când vezi mişeii / La izbândă făcând punte / Te-or întrece nătărăii / Chiar
de-ai fi cu stea în frunte”.
Anii au tot trecut cu necazurile şi problemele lor, şi cu ei vârsta frumoasă
şi creativă a tinereţii, şi cum nu întotdeauna viaţa te lasă să faci ce vrei, mi-am
urmat şi eu drumul destinului: o şcoală profesională, apoi peste ani o şcoală de
şoferi profesionişti în oraşul Siret, iar în 1968-1970 am fost cătană într-o unitate
de pifani, în comuna Negoeşti, la câţiva km de Ploieşti. Au fost ani grei şi se
zice că s-a abătut asupra familiei noastre un blestem, părinţii noştri, mama şi tata
(Dumnezeu să-i ierte), au căzut în patima băuturii. Din oameni gospodari, cu
vază, am ajuns printre cei cu o situaţie materială slabă. Eu m-am însurat şi mi-
am urmat drumul meu, rânduit de Dumnezeu, şi-i mulţumesc bunului Dumnezeu
că mi-a dat să moştenesc firea bunicului meu după tată, că nu am moştenit
împătimirea băuturii.
Anii au tot trecut, eu am fost luat în iureşul greu al vieţii. Munceam pentru
a supravieţui prin subteranele minelor de cupru şi metale neferoase din
adâncurile munţilor Bucovinei şi prin construcţia de tunele C.F.R. Apoi, în anul
1984, în urmă împrejurărilor din acei ani şi a vederilor mele despre lume şi
viaţă, pus în contradicţie cu regimul conducerii din acei ani, am fost nevoit să-
mi cer emigrarea în America, ceea ce mi s-a aprobat, luându-mi-se dreptul de a
525
fi cetăţean român. A urmat un calvar de patru ani și 8 (opt) luni: să stai în ţara
unde te-ai născut, ai trăit, unde ai slujit în serviciul militar, să nu ai niciun drept,
să fii o persoană fără drepturi şi să plăteşti din 60 în 60 de zile taxele de
prelungire a şederii pe teritoriul ţării tale de origine. De ce? Pentru că îmi
trebuia, mie şi familiei mele, soţiei şi băiatului meu, Cristian, pe atunci un copil,
viza de intrare pentru şedere definitivă în S.U.A., care abia în septembrie 1988
am primit-o, prin viza I 94 pentru stabilire definitivă în S.U.A. Îmi aduc aminte
ziua de 25 septembrie a anului 1988, când ai noştri, cu strângere de inimă şi
lacrimi în ochi, în gara din Câmpulung Moldovenesc, dimineaţă, la trenul
accelerat Iaşi-Timişoara, ne petreceau şi nu ştiam de ne vom revedea vreodată.
Plecam eu, soţia mea şi băiatul nostru de 11-12 anişori cu destinaţia Timişoara,
de acolo, la punctul de frontieră Stamora-Moraviţa, apoi în fosta Jugoslavie -
gara Beograd - Zagreb, apoi frontiera la Trieste - Veneţia, Veneţia - Roma
Termini. Plecam cu câteva bagaje într-o lume cu totul necunoscută nouă, s-o
luăm iar de la început. După o şedere de mai bine de două săptămâni, exact în
ziua în care fiul nostru împlinea 12 ani, am zburat de pe aeroportul Funnicino
din Roma-Italia peste apele Atlanticului şi pentru prima dată am pus piciorul pe
pământul American, în marea metropolă New York şi de acolo, cu un alt avion
am aterizat pe aeroportul din Detroit, statul Michigan. Dacă aş vrea să scriu
despre viaţa începută din nou într-o ţară unde nu cunoşti pe nimeni, nu ştii
limba, unde eşti ca picat din cer, atunci aş avea ce scrie! Poate pagini întregi
despre cum ne-a primit America, ţară făgăduinţelor, unde eram emigranţi şi ne-a
oferit patrie, cămin şi cetăţenie. Dar nici asta n-a picat „mură-n gură”, ci au
trebuit ani de muncă şi de cunoaştere şi nu a fost deloc uşor. N-aş mai avea
curajul s-o mai iau iar de la început, dar de fapt viaţa e o arenă de luptă, şi în
epoca sclavagistă romană gladiatorii care intrau în arenă să moară, salutau pe
Cezar şi pe cei din tribună cu sloganul ce în româneşte sună cam aşa: „Ave
Cezar! Cei care trebuie să moară te salută! “
În anul 1995 m-am îmbolnăvit, lucram pe atunci într-o companie de reparaţii
de maşini şi utilaje grele a unui patron mare, american de origine italiană. Anii de
lucru din subteranele minelor de cupru şi neferoase cu risc de îmbolnăvire
profesională silicogenă şi stresul anilor de muncă spre a începe o nouă viaţă şi-au
spus cuvântul. Zbătându-mă între viaţă şi moarte, am fost hărăzit de Dumnezeu să nu
mor. Dar, de atunci, cu sănătatea şubredă şi sub supraveghere medicală, am
supravieţuit. Mai ales nădejdea şi credinţa în Dumnezeu m-au ţinut şi mă mai ţin încă
cu zile. Cât despre majoritatea semenilor mei oameni, îi pot număra pe degetele unei
mâini câţi s-au dovedit cu fapta a-mi fi prieteni în deplinul înţeles al acestui cuvânt.
Şi de asta cred că nici nu am greşit scriind undeva cu muza: Iar Dumnezeu m-a
judeca / Cu milă şi dreptate/ Că, lumea semenilor mei / Lipsitu-m-a de toate.
Nu pot uita că în zilele acelea ale vieţii mele, cât şi în cele de azi şi de
întotdeauna, bolnav şi proscris cu dorul dus acasă în Bucovina şi cu sufletul
ocolit de incertitudini, precum corbii când dau ocol, Dumnezeu mi-a arătat o
ieşire. Mi-a redeşteptat dorul şi dorinţa de a scrie cu povestirea şi a cânta cu
versul. Ele erau puse de Dumnezeu în mine, dar în iureşul greu al vieţii,
adormiseră sub povara anilor şi redeşteptate, mi-au încins dorinţa din copilărie
de a cânta şi a scrie. Pe urmă, ca să intri tu fără facultăţi în lumea celor şcoliţi,
526
nu-i un lucru chiar aşa de simplu. Am început să scriu şi să studiez, şi-am luat-o
de la Mioriţa noastră de acasă, ce m-a dus la clasicii poeziei româneşti şi a celor
de pe tot pământul, apoi în 1995 am scris prima carte de poezie, volumul
intitulat simplu „Poezii” alcătuit din două secţiuni: „Cântul iubirii” şi „Flori
din grădina inimii” volum editat de către S.C. Quadrat S.R.L. Botoşani -
România. În anul 1999 am scris al doilea volum de poezii, intitulat „Dulce şi
amar” editat de către „Criterion Publishing” cu sediul în statul Georgia -
S.U.A., carte care mi-a fost prezentată de domnul George Alexe, scriitor din
diaspora românească, profesor de istorie şi religie, îndemnat de domnul Gabriel
Stănescu, editor al Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă
Români „LITER ART XXI VOICES ACROSS NATIONS cu sediul în statul
Georgia S.U.A.
Am început să scriu proză - nuvele şi povestiri şi în anul 2000 luna mai,
m-am întors pentru un timp acasă în Câmpulungul Bucovinei. Sub îndrumarea
prof. Ion Filipciuc am scos volumul de povestiri „Amintiri din Bucovina” la
editura Mioriţa Câmpulung Moldovenesc. Reîntors în America, a doua mea
patrie, am scos un alt volum de poezii intitulat „Gînduri şi iar gînduri” la
editura Criterion Publishing Noroross Georgia S.U.A., carte ce poartă pe lângă
nr. de ISBN și numărul al LYBRARY OF CONGRESS CATALOG din
WASHINGTON D.C., carte prezentată elevilor săi, de d-na profesoară Ortenzia
Filipciuc la Şcoala din Capu Satului, locul cel mai drag din lume.
În anul 2001 am mai scos un alt volum de poezii pentru copii intitulat
„Povestea apelor” (povestiri în versuri pentru copilaşi) editat la Biblioteca
Bucovinei „I.G. Sbiera” din Suceava şi a fost prezentată de d-1 profesor Emil Satco,
membru al societăţii Scriitorilor Bucovineni Suceava.
În anul 2002 am scos un alt volum de poezii în versiunea românească
intitulată „Florile vieţii”, iar în versiunea engleză intitulată „The Flowers of Life”,
versuri pentru micuţii copilaşi, poetry for litle childrens - editura „Semne” Bucureşti,
carte care mi-a fost prezentată în revista de cultură „Curierul românesc” - fondator
Ion Heliade Rădulescu 1829 (seria nouă), având editor Fundaţia Culturală Română la
rubrica „Cărţile diasporei” sub titlul „În sfîrşit! şi ceva pentru copii”, rubrică
semnată de d -1 Ilie Traian.
Apoi, în anul 2004 am scos un alt volum de versuri, intitulat „Odă
Regelui Hristos - Psalmi şi imnuri de laudă”- editura ACCENT PRINT
SUCEAVA şi prefaţată de Ieromonah Cleopa Cocan, de la Schitul Cuviosul
Daniil Sihastrul din Voroneţ - Suceava.
Sunt membru al Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de
Artă Români „Internaţional Association of Romanian Writes & Artist Voces
Across Nations LITER ART - XXI” cu sediul în Georgia S.U.A. și membru al
Societăţii Scriitorilor Bucovineni - Suceava - România.
În anul 2000 când am venit în vizită în România pentru a doua oară, am
predat Ministerului Educaţiei Naţionale - Biblioteca Pedagogică I.C. Petrescu un
număr de cărţi manuscrise cu titlurile: 1. „Cântecul iubirii”; „Flori din grădina
inimii”; 2. Poezii: „Gînduri de peste ocean”; 3. Poezii „Dulce şi amar”; 4.
Poezii:„Eternitate - Domnul Dumnezeu este în toate şi în tot”; 5. Poezii:
„Gînduri, gînduri şi iar gînduri”, proză: „Amintiri de altădată”, „Povestiri şi
527
povestiri de necrezut”; 6. Poezii: „Cîntecu-i leac dorului”, „Cîntece
populare”.
De asemeni, am predat toate cărţile mele tipărite şi un număr mare de cărţi
manuscrise şi manuscrise poezii şi proză bibliotecii I.G. Sbiera Suceava, ce aparţine
de Asociaţia Scriitorilor Bucovineni Suceava. În Statele Unite ale Americii am
colaborat cu reviste şi ziare ale diasporei româneşti, cum sunt: Ziarul
MICROMAGAZIN ROMANESC, unde am avut în 1994 publicată poezia
„Primăvara”, apoi în ziarul MICROMAGAZIN din 1994 am avut publicată poezia
„Cîinele şi clisa” şi poezia „Frumoasă Bucovină”, în acest ziar din 31 decembrie
1997. Apoi, la ziarul Curentul Internaţional cu sediul în Indiana S.U.A. am avut
publicată poezia „Scrisoare către prietenul meu” în revista de cultură „Origini” a
Asociaţiei internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români, cu sediul în
Noscross-Georgia, am avut publicată poezia „Obiceiuri de Crăciun”. La fel şi în
Almanahul „Origini” tot al acestei asociaţii de cultură româno-americane, am avut
publicate prozele „Haiducul Petreanu” şi „Fîntîniţa din poiană” 2001. În
almanahul „Origini” 2002 povestirea „Maica Ecaterina”, în almanahul „Origini”
2003 povestirea „Thuderstonn“(Furtuna), în almanah „Origini“ 2004 povestirea
„Întîlnirea de pe munte”, în revista culturală „Lumea Românească” ce are sediul în
statul Michigan, am avut publicată o mică biografie şi poezia „La mormântul
mamei mele”, precum şi poezia „Români de peste Atlantic” pe care am citit-o
românilor din diaspora românească cu prilejul deschiderii Comunităţii Românilor
Americani din oraşul Troy, statul Michigan.
Am avut destule publicaţii şi în reviste şi ziare de aici din ţară, dar nu mai ţin
să le enumer, doar câteva din ele: revista culturală Bucovina ilustrată din ianuarie-
iunie 1977 a fundaţiei culturale Biblioteca Mioriţa din Câmpulung Bucovina a fost
publicată poezia „Bucovina”, în revista culturală „Juventute” revistă a Liceului Arad
- poezia „Un simplu om”.
În revista literară „Şcoala vremii” revistă trimestrială pentru învățământ,
editor „Casa Corpului Didactic Arad” poezia „Eminescu”, în revista „Pasiuni”-
foaie de cultură editată de Clubul Copiilor şi elevilor Câmpulung Moldovenesc -
poezia „Regăsire” însoţită de articolul „Un român Bucovinean din Detroit - U.S.A.
tipăreşte carte la Câmpulung Moldovenesc”, în revista culturală „Ţara fagilor”
editura „Ţara fagilor” a Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina -
Filiala Suceava, am avut publicate poeziile „M-am născut în Bucovina” şi „Cîntec
Bucovinei mele”, în revista culturală „Danubius” revistă pentru emigraţie a fundaţiei
„Danubiana” şi editura „Semne” din Bucureşti, am avut publicate poeziile „Să rabd
dar să nu plîng” şi poezia „Cîntec de acasă”. De asemeni, în mai multe rânduri ale
revistei „Gazeta de Câmpulung” poeziile: „Naşterea Mântuitorului”, „Deschide-mi
poarta”, „M-am născut în Bucovina”, „Metaforă”, „Răbojul zilelor”, „Meditaţie”,
„Şi toamna....cîteodată”, „Plînset şi rugă”, în revista „Miezul lucrurilor” poeziile:
„Metaforă”, „Plînset şi rugă”, „La statuia lui Eminescu în Câmpulungul
Bucovinei”, „Rînduri din străinătate”, „Psalmul cincizeci şi doi”, „De la Putna la
Suceava”, „Înverşunare”, în Almanahul 2002 „Gazeta de Câmpulung” am avut
publicată poezia „În Bethlehem e astăzi bucurie”, în Almanahul 2006 „Miezul
lucrurilor” editura Amadoros am avut publicate poeziile „Perpetuu”, „Însemnul
răbojului şi o zi de paşte”, „Nădejde ori zădărnicie”, „Întrebare fără răspuns”,
528
precum şi biografia mea. În Enciclopedia Bucovinei vol. II a Bibliotecii
Bucovinene I.G.Sbiera, scrisă de d-1 prof. Emil Satco - Suceava 2004, apar cu
biografia mea: «scriitor şi poet autodidact. Aşa mi-au spus cei cu şcoli înalte, eu
printre domniile lor, parcă aş fi un fel de pui al Caracudei cum îi spuneau odată cei
de la Junimea lui bădiţă Ion Creangă din Humuleştii Neamţului. Şeful Caracudei
„Un autodidact pasionat de bogate şi diversificate lecturi literare, frământat de
nelinişti creatoare, în căutarea adevărului şi al unui echilibru spiritual al existenţei
sale personale, înzestrat de Dumnezeu cu darul stihuirii, vădit în arta unei
versificării fluente, cel mai adesea de nuanţă folclorică pe teme biblice sau din viaţa
de toate zilele, sau uneori pe unele idei inspirate de poezia lui Mihai Eminescu,
domnia sa şi-a împlinit vocaţia poetică într-o adevărată colecţie de poeme, din care
unele au fost publicate în România, în revista literară „Bucovina ilustrată” precum
şi în „Meridianul Românesc” care apare în California, este membru al Asociaţiei
Internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români „LITER ART” din 1995»
am încheiat citatul prezentat de domnul George Alexe, scriitor şi profesor din
diaspora românească din U.S.A. în cartea pe care mi-a prezentat-o şi anume „Dulce
şi amar - poezii” şi care se găseşte la „LIBRARY OF CONGRESS CATALOG”
din WASHINGTON D.C. - U.S.A şi poartă numărul de card „card number
99.72619”.
Toate cărţile mele tipărite, precum şi manuscrisele şi material bibliografic se
află la Centrul de cultură „ROMANIAN-AMERICAN HERITAGE CENTER”
2540 GREY TOWER-ROAD JAKSON-M1CHIGAN 49210 U.S.A, precum şi câte
un exemplar din poeziile „Povestea apelor” povestiri în versuri pentru copilaşi, care
a fost dedicată nepoatei mele Cristina Jesica Rusu şi cartea „Florile vieţii” - versuri
pentru micuţii copilaşi în versiune engleză „The Flowers of Life - Poetry for little
childrens” care i-a fost dedicată nepoatei mele Jenifer-Emily Rusu, „şi pe care ele
le vor putea scoate la maturitate, beneficiind şi de drepturile mele de autor.”
Am mai tipărit și editat cărțile: „Bucovinenii și lumea largă” (Nuvele și
povestiri), Editura Axa Botoșani, Anul 2011; „Odă împăratului veciniciei”,
Editura PRE-TEXT, Câmpulung Moldovenesc, „Câte și mai câte” (proză și
poezie), Editura OPERA MAGNA, Iași, 2015 și „Primăveri și toamne”, Editura
INSTANT, Câmpulung Moldovenesc.
De asemeni, câte un exemplar din toate cărţile mele ce au fost tipărite se
află la „Muzeul Literaturii Române” din Iaşi - România, însoţite de dosarul cu
documente bibliografice şi fotografii de familie.
Câte un exemplar din toate cărţile ce le-am tipărit au fost depuse la Biblioteca
Bucovinei „I.G.Sbiera” Suceava, ca şi cărţi manuscrise de poezie şi proză în număr
mare, precum şi documente bibliografice şi fotografii de familie. La fel şi la
Biblioteca municipală a Municipiului Câmpulung Moldovenesc-Jud. Suceava, la
Şcoala cu clasele I-VIII „Tudor Ştefanelli” din Câmpulung Moldovenesc, jud.
Suceava. La Şcoala cu clasele I-VIII nr. 2 „GEORGE VOEVIDCA” din Câmpulung
Moldovenesc, jud. Suceava, la Şcoala cu clasele I-VIII din comuna Sadova, jud.
Suceava, tot câte un exemplar din fiecare din cele şapte cărţi ce le-am tipărit, precum
şi manuscrise, documente bibliografice şi fotografii de familie. Câţiva ani la rând mi-
am semnat toate scrierile mele cât şi cărţile tipărite cu numele „Constantin Rusu a
lui Petrea Ţărănoaiei”. Am considerat că aşa-i bine şi-s mai cunoscut de oamenii
529
mei din oraşul de la poalele Rarăului, însă în primăvara anului 2005, mai exact în
luna ianuarie, ziua 18, cu aprobarea şi învoirea mea, cei de la Asociaţia
Internaţională a Scriitorilor și Oamenilor de Artă Români „INTERNATIONAL
ASSOCIATION OF ROMANIAN WRITERS & ARTIST VOICES ACROSS
NATIONS LITER ART XXI”, Domnul Gabriel Stănescu, editor în chief şi şeful
acestei organizaţii mi-au schimbat pseudonimul literar în „Constantin Rusu
Bucovineanu”, nume cu care-mi voi semna toate scrierile mele de aici încolo.
Colaborez cu artiști și cântăreți prelucrând texte muzicale: Marius Zgâianu,
Laura Hidău, Matilda Pascal Cojocărița, Ileana Matus, Maria și Ștefan Batin,
Daiana Ivașcu, Laura Erhan, Lucica Păltineanu (Morosac), Dana Dănilă, Nicolae
Vieru, George Finiș artiști profesioniști.
Dacă am scris până aici despre toate realizările mele, te rog pe Domnia ta,
iubite cititorule, să nu mă înţelegi greşit, ca fiind un lăudăros. Şi am să mă
destăinui domniei tale că eu consider asta o realizare deasupra tuturor
realizărilor materiale ce le au unii compatrioţi ai mei, plecaţi ca şi mine dincolo
peste marele Atlantic.
Am lăsat o urmă pentru atunci când nu voi mai fi pe acest pământ şi mă bucur
că nepoatele mele Cristina şi Jenifer Rusu, care sunt deopotrivă cetăţeni români şi
americani, atunci când vor crește mari şi vor pătrunde tainele slovelor, vor ridica
fruntea în sus cu mândrie şi vor zice cum îmi zic ele acum: acesta a fost „Bicu” -
bunicul nostru, care ne-a iubit ca nimeni altul pe lume. Şi pentru toate aceste realizări
îi mulţumesc cu adâncă prosternare Marelui Dumnezeu, Tatăl Nostru, care m-a
ocrotit în împrejurări critice şi grele ale vieţii de pribeag, care m-a ajutat să ajung
dintr-un om fără multă şcoală, un autodidact recunoscut de cei cu şcoli înalte, printre
cărturarii vremii în care am trăit şi eu.

Un om și o viață
Neînțelesele drumuri ale ființei umane!

(Regretatului meu frate de pe tată, Niculaie Burleanu)

Motto: „Viața are drumuri

Tăinuite câte o dată,
Care cu zgârcenie
Și trecător, le arată!

Nu știu cât e de temeinică povestirea pe care acuma, mai

înspre toamna vieții, am auzit-o. Se pare că este o scornire a
gurii lumii pe care, zice un proverb bătrânesc: „Numaʾ
pământuʾ o stupă!” Dar dacă totuși povestea e o realitate?

530
Atunci! Că tot un proverb bătrânesc zice: „Până nu faci foc,
Nu iese fum!”
Pe Nicu l-am cunoscut mai mult în anii adolescenții,
tinereții mele. De fapt, Nicu era un fel de megieș al nostru. Stătea
după câte îmi mai aduc eu aminte, într-o latură a dealului, vecin
cu streașina pădurii. Stătea cu ceilalți, copil fiind, în casa lui
mamă-sa, care, după câte îmi mai aduc eu aminte, nu era o
femeie urâtă! Chipeșă dar singură, fără om! Îi murise? Orice va fi
fost, eu nu am cum ști. Destul că Nicu, băiat necăjit, dar isteț și
descurcăreț în viață, a ieșit și el „Din pene!”, cum zice o vorbă
românească. A crescut alături de ceilalți frați ai lui. Câți va fi
avut? Eu, n-am știre! Destul că Nicu, după câte îmi mai aduc eu
aminte, să fi fost cu câțiva ani mai mic ca mine! Cred că la școala
de șapte clase l-am avut coleg de școală. Nici aiasta nu știu bine,
că pe atunci nu prea băgam de seamă și nici despre Nicu, băiat
tânăr, lumea nu grăia! Ori poate se știa, dar noi, aiștea copilandri
fiind, nu aveam cum ști!
Mai cu deosebire l-am cunoscut pe Nicu în anii mei tineri,
când și eu și el, eram elevi cursanți a unei școli de șoferi, undeva
printr-o localitate de la frontiera cu rușii! Mi-a fost Nicu, prin
acei ani, coleg de clasă și vecin cu patuʾ din dormitoarele acelei
școli. Era un băiat silitor și iubit de instructorii și maiștrii școlii
de șoferi. Că, Nicu era priceput, silitor și se vedea că va deveni
un bun conducător auto profesionist. Puține cuvinte și legături
de prietenie în anii aceia s-au înjghebat între mine, băietul înalt
cu păr bălan și Nicu, un băiat cam tot de aceeași statură cu mine,
dar deși la chip aveam o vădită asemănare el era negricios, cu
păruʾ negru, iar eu bălan cum v-am spus!
Îl vedeam câteodată mergând la chioșcul din incinta școlii
să-și cumpere de mâncat cava la pauză! Nu era cheltuitor, mai
degrabă calculat și meticulos. Dar mai ales, tăcut și liniștit,
mai mult stând de o parte de ceilalți. Venea tăcut și-mi
întindea și mie din bucatele-i sărace ce cu câțiva leuți le
cumpărase. Nu grăia aproape nimic, ci doar din ochi, privindu-
mă frățește, mă îmbia să gust și eu. Eu, un tânăr năvalnic și
zvăpăiat cum eram, mai câte o dată îmi provocam necazuri cu
531
vreun oarecare coleg. Nicu, îl vedeam prin preajmă, tăcut cum
era, doar privind și ascultând. Și când se mai întâmpla cumva
ca vreun bătăios să se încaiere cu mine, Nicu tăcut, intra între
noi! Mă privea lung, frățește și mă da de o parte, iar celuilalt
combatant, îi poruncea scurt: pleacă de aici!
Vremea a tot trecut și cele șase luni de școală s-au isprăvit.
Noi, eu și Nicu, ne-am luat examenul de calificare conducător
auto profesionist. Ne-am dus apoi fiecare pe drumul nostru. De
Nicu, de atunci, nu am prea știut multe. Doar că în puțini-mi ani
cât eu am șezut prin preajma casei părintești, îl vedeam din când
în când pe Nicu. Amu bărbat tânăr, lucrând pe mașina cu care de
multe ori făcea drumuri tocmai sus la cabana din creierii
munților. Se însurase? Avea familie? Copii? De unde să fi știut
eu? Ne-am dus fiecare pe drumul lui.
După ani și ani, aproape treizeci, reîntors eu de prin
peregrinările mele acasă, ca să zic așa, în așezarea de la
poalele munților unde m-am născut și am trăit puținii ani ai
copilăriei și adolescenței mele. Eram într-o împrejurare care-
mi lasă amintiri dureroase. Noi patru frați de acasă! Adică eu,
cel mai mare și ceilalți trei după mine, din care doi sunt duși în
somnul neființei! Și, cum zic! Eram într-o clădire de spital.
Venisem la mezinuʾ, fratele-mi mai mic și cel mai mic între
frați! Mezinul meu frate suferise o intervenție chirurgicală și
încă se mai afla internat la secția chirurgie în acel spital.
Atunci când pentru ultima oară ne-am văzut și mai grăit, că
mai în scurt timp după aceea pe mezinul meu frate l-au condus
pe ultimu-i drum în liniștea ținterimului vecin cu albia apei și
streașina pădurii! Știu că atunci am auzit de la el, fratele meu
mai mic, că Nicu, care acum și el era trecut în neființă, fusese
fratele nostru de pe tată. N-am crezut! Dar mezinul m-a privit
lung și mi-o zis:
- Tu nu crezi, așa-i? Dar sunt oameni din cuntul unde am
locuit, tu și eu, în casa părinților noștri. Sunt megieși care
grăiesc și știu asta! Tata a făcut un băiat cu o femeie singură și
chipeșe, deși tata era însurat cu mama noastră! Nu-l condamn,
Dumnezeu să-l ierte! Doară și tu măi frate, știi bine cum din
532
pricina acelei femei a avut câteva necazuri mamuța din partea
tatei. Și apoi știi și tu, mă frate, că Nicu semăna la mutră cu
mine și cu tine, doar că era mai negricios, ca unchiașu, fratele
lui tata. Zic eu:
- Mă duc! Îl caut pe Nicu și-l întreb! Aflu ce-i și cum,
că și mie mi s-a părut o asemănare între Nicu și noi doi, mai
ales!
- N-ai cum să-l mai întrebi pe Nicu, mă frate-miu! mi-a
zâmbit cu amar, mezinuʾ. Nicu nu mai este! S-a stins de o
moarte năprasnică. După cele auzite din cele grăite, l-a găsit
careva într-o văgăună a munților. Probabil murise acoperit de
o avalanșă de omăt căzut din înălțimea stâncilor. Nicu mai
hălăduia pe coclaurile tiharaielor căutând coarne de cerb! Cum
va fi fost, numai Singurul Dumnezeu Atoate Știutorul știe cu
exactitate. Oamenii grăiesc unii într-un fel, alții în altul! Dar,
zice o vorbă:„Gura lumii numai pământuʾ o astupă!” Destul
că bietul Nicu s-a stins!
Mezinul s-a dus și el pe drumul veșniciei! Mai suntem în
viață azi când scriu, doi. Eu și al treilea ori al patrulea după
mine, dacă e adevărat că Nicu fusese cam al treilea după mine,
băiat al tatălui nostru! Că a lăsat în urmă-i Nicu, copii orfani,
știu de unu, câți vor fi fost, nu știu!
Doar că mai pe urmă m-am întâlnit cu nepotul acela și el
mi-o confirmat oricum că nu era o bănuială că Nicu fusese fratele
nostru după tată.
Acum e prea târziu însă, îmi pare rău că am trăit clipe
puține cu acel oropsit frate al meu!Îl văd în amintirea mea din
anii de școală profesională de șoferi, cum venea tăcut, mă privea
lung frățește și-mi întindea și mie din puțina mâncare cumpărată
din bănuții lui de la chioșcul din incinta școlii! Ori, când tot tăcut,
îmi lua apărarea atunci când mă încăieram cu vreun coleg.
Nu am nici măcară vreo fotografie de-a lui Nicu. Știu că
mi-o dat băiatul lui o poză cu Nicu militar, dar că nu o mai
am. Cred că i-am dat-o înapoi, acelui nepot al meu.

533
 Destul de puține amintiri dintr-o viață trăită cu cineva
doar în frânturi de clipe despre care, târziu de tot, să auzi că ți-
a fost frate!
Îmi spunea mezinul că tătuța bolnav, pe moarte, ar fi vrut
a-i mărturisi ceva! Dar că așa au fost împrejurările că nu a mai
apucat!
Și apoi zice o vorbă: „Morții păstrează tăcere!”.

Nopți de iarnă în Bucovina

Albe-s nopțile de iarnă

În frumoasa Bucovină,
De gândești că-i o cernire
De întuneric și lumină!
Și ca urieși pe vremuri,
Ca-n povești cu „A fost odată”,
Munții-și profilează umbra
Pe pădurea înghețată!

Unde, în culcuș de ghețuri,

Torn cântările, izvoare!
Și plutește duhul nopții
În tăcerea grăitoare!
Iar pe când nouri destramă,
Haina lor de văluri plină,
Trece veșnic visătoare,
Doamna nopților regină!

Pare se că vrea să învie,

Din clipită în clipită,
Prințesa cea din povestea
Cu pădurea adormită!
Brazii îmbrăcați cu argintul
Din troianul de ninsoare,
Spulberă cernire albă,
534
Pe când vântu-n ei tresare!

Și nu-i muză ca să cânte,

Nici penel să zugrăvească
Ochiu, ce cu încântare,
La popasuri să întâlnească!
Din cernirea în amestec
De întuneric și lumină,
Unde-și doarme somnul nopții,
Plai de vis de Bucovină!

M-am născut în Bucovina

M-am născut din vis de cetini

Şi din murmur de izvor
Munţii mi-au fost dragi prieteni
Vântul blând povestitor

Am crescut copil zburdalnic

Printre brăzdi de fân cosit
Ascultând şoptiri de stele
Doar cu cer acoperit

Am purces cărări ascunse

Sub sălbatice peceţi
Într-o dulce Bucovină
Mult cântată de poeţi

Astăzi obosit de trudă

Lungilor peregrinări
Mă reîntorc pătruns de vrajă
Ale-acelor dulci chemări

535
Lasă-mă ca să-mi plec fruntea
Şi s-adorm furat de-un gând
Iar deasupra-mi plângă-mi brazii
Şi izvorul murmurând.

Eu și Bucovina

De când sunt zvârlit de soartă

Peste-al apelor ocean
Port în suflet şi-n fiinţă
Tot ce e bucovinean !

Şi mă contopesc cu versu-mi
Şi cu gândul şi cu dorul
Şi cu dulcea-mi Bucovină
Precum codrul cu izvorul!

536
Ioan Grămadă

Data și locul nașterii: 28 iunie 1945 în orașul

Câmpulung Moldovenesc, județul Suceava
Prenumele părinților: Nicolae și Aspazia

Studii:
1959-1962: ,,Școala de arte și meserii”- tâmplar, mobilă și binale;
1962-1968: Liceul ,,Dragoș Vodă” (curs seral);
1971-1972: Curs de un an pentru perfecționarea cadrelor în știința
conducerii, Iași
1974-1978: Cursuri de perfecționare a cadrelor în știința conducerii (6 luni la
Brașov și 3 luni la Galați);

537
 1982-1987: Academia de Științe Economice și Politice din București, în care
am obținut diploma de licență în specializarea ,,științe politico-
economice”;
Locuri de muncă:
Întreprinderea de Industrie locală ,,Rarăul” - tâmplar calificat- mobilă și
binale (1962-1971)
Comitetul Județean UTC Suceava- instructor teritorial pentru îndrumare și
control (1972-1980)
Primăria comunei Sadova- secretar (1980-1981)
Primăria comunei Iacobeni- primar (1981-1983)
Primăria comunei Moldovița- primar (1983-1988)
Primăria comunei Pojorâta- primar (1988-1990)
Mobil-Extra- Câmpulung Moldovenesc- laborant (1990-1999)
Biroul parlamentar al doamnei deputat- jurist Mariana Ionescu- referent
(1999-2001)
Biroul parlamentar al domnului deputat- colonel în rezervă Ion Oltei- șef de
cabinet (2001-2004)
Pensionat pentru vechime și limită de vârstă- ianuarie 2005
Volume publicate
,,Întâmplări din viața unui colecțonar”, Botoșani, Ed. Axa, 2007- 254 pag.
,,Întâmplări ce nu puteau fi uitate”, Botoșani, Ed. Axa, 2008- 290 pag.
,,Pelerin prin zestrea străbunilor Câmpulungeni”,Botoșani, Ed. Axa, 2010-
323 pag.
,,Poezii și poeme din Bucovina”, Iași, Ed. PIM, 2011- 171 pag.
,,Cu dor și drag de Bucovina”, Iași, Ed. PIM, 2014- 226 pag.
,,Muzeul etnografic Ioan Grămadă”- ghid turistic, Ed. Tip Terra- Gura
Humorului, 2012-10 pag.
Volume editate- titlul, locul apariției, editura, anul apariției, nr de pagini:
,,Antologii”- lucrări realizate în regie proprie de către membrii Cenaclului de la
distanță ,,Prietenia” și a colaboratorilor- cu sediul în Iași, coordonator fiind
scriitorul ion N. Oprea:
,,Românii așa cum sunt”, Iași Ed. Pim- 2012, 320 pag. (pag . 184)

538
 ,,Prietenie”, Iași, Ed. Pim- 2012, 320 pag. (pag. 129)
,,Cu prieteni despre prietenie”, Iași, Ed. Pim- 2012, 495 pag. (pag. 71)
,,Singurătate” Iași, Ed. Pim- 2013, 343 pag. (pag. 233)
,,Darul vieții, dragostea” (două volume), Iași, Ed. Pim- 2014, 500 pag. (pag.
129, vol.I)
,,Dorul de acasă”, Iași, Ed. Pim-2014, 462 pag. (pag. 282)
,,Viață- viață”, Iași, Ed. Pim- 2015, 448 pag. (pag. 338)
,,Revistele luminoase”, Iași, Ed. Pim- 2015, 394 pag. (pag. 187. 219, 289)
,,Nu uita”, Iași, Ed. Pim- 2015, 527pag. (pag. 339, 355)
,,Dincoace, dincolo...Respectul”, Iași, Ed. Pim-2016, 536 pag. (pag. 40)
,,Decaniada”, Iași, Ed. Pim-2016, 384 pag. (pag. 151)
,,Familia creștină” (două volume), Iași, Ed. Pim- 2017, 420 pag. (pag.120-
vol. II)
,,Ieri, azi și ziua de mâine”, Iași, Ed. Pim- 2017, 432 pag. (pag. 244)
,,Lumea se grăbește. Viitorul? România Mare.”, Iași, Ed. Pim- 2017, 505
pag. (pag. 259)
,,Să ne iubim pământul srămoșesc”, Iași, Ed. Pim- 2018, 445 pag. (pag.5)
Începând cu anul 2018 au apărut la Ed. ,,Armonii culturale” din Adjud,
Vrancea, opt volume ,,Istorii, comentarii, miscelanae”, antologii coordonate de
domnul scriitor Ion N. Oprea:
vol. I- ,,Istorii, comentarii, miscelanae”, Ed. ,,Armonii culturale”-2018, 345
pag. (p. 242)
vol. II- idem -2018, 322 pag. (pag. 304)
vol. III- idem- 2018, 414 pag. (pag.94)
vol. IV- 2018, 261 pag. (pag. 22)
vol. V- 2019, 459 pag. (pag. 328)
vol VI- 2019, 321 pag. (pag. 158)
vol VII- 2019, 362 pag. (pag. 235)
vol. VIII- 2019, 332 pag. (pag. 205)
Notă: Se va continua și cu alte volume. Personal am contribuit și cu alte lucrări
în antologia ,,Universul prieteniei, Omagiu și Interviuri”.

539
Articole publicate
,,Cinstire eroilor și armatei române”- Rev. ,,Vestea Bună”, Răducăneni Iași,
2014, nr. 40, pag. 9;
Poezii de Sfintele Paști- Rev. ,,Vestea Bună”, Răducăneni Iași, 2014, nr. 39,
pag.4;
,,Când mi-e dor de Eminescu”- Rev. ,,Vestea Bună” Răducăneni Iași, 2014,
nr. 40, pag.6;
,,Călătorie în lumea epigoniei”- Rev. ,,Surâsul Bucovinei”- Cenaclul Vama,
2013, nr.3;
,,Două cărți- destine diferite”, Rev. ,,Academia Bârlădeană”, 2013, nr.4;
Poezii și proză- în Rev. ,,A FI- TO BE”- a Cenaclului ,,Floare de colț”,
Câmpulung Moldovenesc, nr. 30/2011, 31/2012, 32/2013, 33/2014,
35/2015, 35/2016, 37/2017, 38/2018, 39/2019;
,,Un muzeu al satului de la Capu- Satului” Rev. ,,Elanul”- Vaslui, nr.
107/2012, pag. 20;
,,Capriciile vremii și a vremurilor” Rev. ,,Elanul”- Vaslui, nr. 117/2014, pag.
20;
,,Cinstire eroilor și oștirii române”- poem, Rev. Rev. ,,Elanul”- Vaslui, nr.
118/2015, pag. 19;
,,Muzeul etnografic Ioan și Didina Grămadă, din Câmpulung moldovenesc,
un veritabil muzeu al satului de la Capu- Satului”- Rev. ,,Însemnări
bucovinene”, nr.11/2019, pag. 11;
Expoziții personale- data, localitatea, țara:
Expoziție personală cu obiectele din muzeul etnografic, Ioan și Didina
Grămadă, la patru ediții consecutive ale Târgului Internațional de Turism
București- 2001-2004;
Expoziție personală cu obiecte la Festivalul Internațional de Folclor ,,Întâlniri
bucovinene” Câmpulung Moldovenesc- iulie 2000-2004;
Expoziție la Festivalul ,,Drumul lemnului și Târgul Lăptarilor”- Câmpulung
Moldovenesc, octombrie 2016;
Expoziție dedicată sărbătorilor Sfintelor Paști- la Muzeul Județean ,,Ștefan
cel Mare și Sfânt” din Vaslui- aprilie 2014;
Diplome, distincții, medalii- anul obținerii lor:

540
 2001-2016: șase Diplome de Excelență pentru promovarea creațiilor literare
și folclorice și opt Diplome de Participare la Festivaluri și manifestări
cultural- artistice;
2009: Titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Câmpulung
Moldovenesc, în ședința solemnă a Consiliului local;
2018: distincția ,,Meritul Bucovinei”, acordată de Consiliul județean
Suceava;
2018: medalia ,,Centenarul marii uniri de la 1918”- Consiliul Local
Câmpulung Moldovenesc;
2018: premiul ,,Platon Pardău” al Asociației Scriitorilor din Țara Dornelor,
pentru activitate literară și muzeistică;
Membru în Asociații:
Membru în Asociația Scriitorilor și Artiștilor din Țara Dornelor- 2010;
Membru în Asociația Culturală ,,Universul prieteniei”, Iași- 2011;
Membru în Asociația culturală ,,Umor fără frontiere”- Vama- 2012;
Membru în Asociația Națională a ofițerilor în rezervă și în retragere- filiala
Câmpulung Moldovenesc-2013;
Membru în Societatea Scriitorilor Bucovineni- Suceava, 2013;
Alte informații semnificative:
În anul 1999 am inaugurat muzeul etnografic Ioan Grămadă care cuprinde
10.840 de exponate, aranjate după modul lor de folosință în 18 secții și trei
expoziții în aer liber, un veritabil muzeu al satului bucovinean.

541
 Un brav erou al Bucovinei
Ion Grămadă

Motto: A fost un om întreg și hotărât, pe lângă o

inteligență și o cultură pe care le au puțini, dar viața lui cu
sfârșitul ei glorios și tragic, este o mare și frumoasă
învățătură.
(Nicolae Iorga)
Mărturisesc sincer că multă vreme, în primii ani ai
copilăriei mele nu știam prea multe lucruri despre ion
Grămadă, acest brav erou al Bucovinei, dar pe măsură ce
creșteam și mintea mea încerca să priceapă câte ceva din
tainele vieții, în fața mea se contura, deși timidă la început, dar
tot mai clară apoi, imaginea sa adevărată, așa cum cum m-aș fi
apropiat de o impunătoare statuie.
Doresc de la început să-i încredințez pe cititori că
încercarea mea de a-i dedica acest capitol eroului Ion Grămadă
nu este nici pe de parte una de a exploata sentimental o anume
coincidență de nume sau poate un anume grad de rudenie mai
apropiat sau mai îndepărtat, cât mai mult o dorință de a-mi
aduce o modestă contribuție în a pune și mai mult în lumină și
valoare glorioasele sale fapte.
Marele patriot și lingvist bucovinean, Sextil Pușcariu, îl
aprecia pe ion Grămadă ,,ca pe un băiat cuminte, cult, harnic,
cu viitor frumos, recunoscut ca o adevărată personalitate atât
în Bucovina, cât și în România”, iar nicolae iorga afirma:
542
,,Între toți tinerii din țărișoara lui, nu era unul care să-l
întreacă. Bun cunoscător al trecutului nației sale, el era și un
scriitor de chemare, știind să dea viață prin farmecul formei și
bogatului material pe care îl aduna răbdător.”
Astfel începeam să îmi amintesc cum, copil fiind, în
desele mele vizite pe care le făceam împreună cu bunul meu
tată, bunicului Ion Grămadă, acesta ne povestea uneori
întâmplări din anii grei ai Războiului, din luptele de pe front,
însă mai ales una dintre aceste povestiri mă făceau să tresar.
Așa aveam să aflu cum bunicul meu, aflându-se pe front cu
bateria din care făcea parte, aproape de Bacău, avea să îl
admire pe un tânăr locotenent bine legat trupește și cu
mustăcioară, care la un raport al Campaniei s-a prezentat cu
numele de Ion Grămadă. Ce-i drept, bunicul meu îl simpatiza
și până atunci, dar când i-a maifost dat să audă pe deasupra
mai poartă și același nume cu el, nu a mai putut răbda până
într-o zi, când a întrăznit a-i spune.
,,Să nu fie cu supărare, domnule locotenent, dar să știți că
și pe mine mă cheamă tot Ion Grămadă și sunt de loc din
Câmpulung Bucovina”, adăugând apoi ,,oare nu cumva am fi
și ceva neamuri?”. Zâmbindu-i ștrengărește pe sub mustață,
tânărul ofițer, cu statura sa atletică, îi dădu binețe, bătându-l
prietenește pe umăr, cu replica mai în glumă mai în serios:
,,Dacă într-adevăr toți ne tragem de la strămoșii noștri Adam
și Eva, în mod sigur am putea fi neamuri, chiar de la a nu știu
câta spiță”. Dar, lăsând gluma la o parte, tânărul locotenent
deveni sobru și se prezentă ca un adevărat camarad de arme,
precum a fi profesorul ion Grămadă de la liceul din Cernăuți,
fiul lui Costun și Paraschiva Grămadă din satul Zaharești de
lângă Suceava.
Au urmat apoi câteva întâlniri ale bunicului meu cu
tânărul ofițer, în care, din vorbă în vorbă, încercau a descâlci
firele unui arbore genealogic, în care și unul și celălalt și-au
dat seama că într-adevăr sunt rude; bunicul meu îi amintea
543
cum în tinerețile sale, tatăl lui îl ducea cu căruța la hram, la
neamurile din Zaharești. Dar bucuria acestei descoperiri avea
să fie întreruptă de goarnele care sunau atacul, marele atac în
care trupele române, cu mari sacrificii, au cucerit vârful
Cireșoaia, unde, aflat în fruntea plutonului de ostași pe care îl
tot îndemna să înainteze, a căzut la datorie cel care avea să
devină eroul de la Cireșoaia, Ion Grămadă.
O altă coincidență și afinitate este că eroul Ion Grămadă
și-a dat jertfa sa de sânge alături de camaradul său Ion Spiru,
care a fost rudă apropiată cu bunicul după tată al soției mele,
Didina Spiru, respectiv Costică Spiru din Dobârceni, Botoșani.
În anii adolescenței mele, pe când urmam liceul, distinsa
doamnă profesor- emerit, Hortensia Șuhani, ne relata în una
din orele de dirigenție, despre faptele glorioase ale eroilor
neamului. Așa aveam să aflu cum profesorul Ion Grămadă de
la Liceul din Cernăuți a cerut insistent să se înroleze voluntar
în linia întâi a frontului, iar cu prețul vieții sale a apărat o
baterie de ostași români, pentru a nu cădea în mâinile
inamicului. Adresându-se mie pe un ton solemn, doamna
profesor, pe atunci și directoarea liceului ,,Dragoș Vodă”, a
subliniat că eu ar trebui să fiu cât se poate de mândru că port
numele acestui mare erou al Bucovinei. Și astfel, pe zi ce
trecea, îmi creștea tot mai mult imaginea sa, tot mai clară și
impunătoare.
O altă întâlnire cu eroul avea să aibă loc în una din serile
de toamnă târzie, când, aflându-mă la Suceava, mă plimbam
prin parcul din centrul orașului, când zăresc pe una din
clădirile din apropiere, o plăcuță fixată de perete, pe care
aveam să citesc cu emoție: ,,Alea ion Grămadă”. Dar cea mai
emoționantă întâmplare aveam să o trăiesc într-o zi de
februarie în 1975. Peste noapte fusesem ofițer de serviciu la
sediul organizației județene de tineret din Suceava la care
activam, iar dimineața șeful meu mi-a adresat rugămintea de a
mă prezenta la capela mortuară de lângă Biserica Sfântul
544
Dumitru, în care era depus sicriul cu corpul neînsuflețit al unui
veteran de război, urmând a depune o coroană de flori din
partea instituției și a face parte din garda de onoare la catafalc.
Întrucât printre rudele celui dispărut se afla și o familie
din Câmpulung, am fost rugat să iau parte și la ceremonia
înmormântării care avea loc în aceeași zi, pentru care am
primit să duc pernuța de catifea cu decorațiile defunctului.
Încă nu îmi închipuiam că o astfel de pernuță poate deveni atât
de grea, pe care o susțineam cu ambele brațe în fața mea, dar
din centrul Sucevei și până la cimitir, situat aproape de Cetatea
de Scaun era cale de aproape 2 km, simțeam mâinile foarte
grele. În momentul în care am intrat pe aleea centrală a
cimitirului, dintr-o dată mi-a apărut în față o troiță imensă pe
care era gravată numele eroului post-mortem Ion Grămadă. În
clipa în care mi-am văzut numele înscris pe cruce, am rămas
stană de piatră, simțind cum pernuța cu decorații îmi alunecă
printre degete; norocul meu a fost că în seara precedentă a nins
destul de mult și în fața troiței se formase un fel de piedestal
pe care își găsi atunci loc acea pernuță.
Mi-am revenit din starea în care mă aflam, stăpânit de
acel sentiment ciudat de a-mi fi văzut numele înscris pe cruce,
doar în momentul în care cineva din spate, contrariat că m-am
oprit, m-a îndemnat să o iau la stânga, unde se afla proaspătul
mormânt, la care am mai putut motiva că m-am oprit pentru a
păstra un moment de reculegere la mormântul eroului.
Dincolo de această întâmplare, am început să-mi doresc a
cunoaște cât mai multe lucruri din viața sa tumultoasă și mai
ales din faptele sale acoperite de glorii, până la sacrificiul
suprem al acestui brav erou al Bucovinei. Astfel, din lectura
unor cărți precum: ,,Presărați pe-a lor morminte”, ,,Eroul de la
Cireșoaia” sau ,,Cartea sângelui” ori almanahul ,,Glasul
Bucovinei” din 1920, cât și studiul unor vechi documente, mi-
am putut da seama de o atât de vastă operă pe care poetul,
scriitorul, gazetarul Ion Grămadă a creat-o în cei numai 31 de
545
ani ai tinereții sale; meditez, ca și în cazul ,,Luceafărului”
poeziei românești, Mihai Eminescu, că dacă ar mai fi trăit
măcar până la 50 de ani, ce operă măreață ar mai fi realizat!
Pentru ca cititorii să se edifice și mai mult asupra vieții și
operei bravului erou al Bucovinei, am ținut să redau succint
câteva note biografice, în ordine cronologică:
Ion Grămadă- fiul lui Costun și Paraschiva Grămadă, s-a
născut la 3 ianuarie 1866, în satul Zaharești de lângă
Suceava, atestat documentar din sec. XV, pe vremea
domnitorului Alexandru cel Bun.
După absolvirea primelor patru clase, urmează Liceul de la
Suceava.
Încă din clasa a VI-a publică nuvele și schițe în revistele
,,Junimea literară”.
S-a încadrat de timpriu în mișcarea de emancipare a
românilor din Bucovina, făcând parte dintr-o societate
literară secretă.
Deseori trecea înot apa Sucevei, pentru a aduce din
România cărți, ziare și reviste, pe care le distribuia apoi
colegilor și caselor de cultură de la sate.
În anul 1906, după susținerea bacalureatului, urmează
cursurile Universității din Cernăuți și din Viena, unde în
1913 își susține doctoratul în litere cu lucrarea
,,Participarea românilor la asediul Vienei-1683”.
A fost membru activ al societății studențești ,,Junimea” din
Cernăuți și președintele secției literare a acesteia.
În anul 1908, cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la
înființarea Societății, din inițiativa lui Ion Grămadă, a
fost organizată o mare serbare culturală, la care au
participat personalități ilustre din România printre care

546
 Nicolae Iorga, Dimitrie Onciu, Simion mehedinți,
Constantin Stere, Mihail Sadoveanu, Dimitrie Anghel.
Ion Grămadă a făcut parte din societatea ,,România Jună”
din Viena, îndeplinind funcția de președinte al secției
literare.
Din însărcinarea societății, a scris un documentar istoric
al ,,României June”, subliniind rolul acesteia în
dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român.
A elaborat câteva studii consacrate vieții și operei lui Mihai
Eminescu, bazate pe cercetări originale, a căror valoare a
fost unanim recunoscută de către George Călinescu, care
în opera sa consacrată Poetului, îl citează adesea pe Ion
Grămadă.
A studiat cu pasiune istoria Bucovinei, îndeosebi după
1775, când acest străvechi pământ românesc a fost
anexat de Imperiul habsburgic
În 1911 a publicat volumul ,,Din Bucovina de altă dată”-
schițe istorice, iar simultan a publicat mai multe nuvele
inspirate din viața satului bucovinean.
La îndemnul lui Nicolae iorga, Ion Grămadă a tradus
lucrarea ,,la Roumanie on Histoire” publicată la paris în
anul 1844.
Ion Grămadă s-a remarcat și ca ziarist, acceptând ca în
1912 să facă parte dn redacția ziarului ,,Românul” ce
apărea la Arad și a publicat mai multe articole în
,,Tribuna”, ce se tipărea la Sibiu.
Militând pentru o legătură dintre românii din Bucovina și
cei din România, pentru desăvârșirea unității statului român,
Ion Grămadă a colaborat la ziare și reviste din România
precum ,,Viața românească”, ,,Neamul românesc”, ,,Apărarea
națională” ș.a. Din inițiativa sa a apărut în noiembrie 1907
gazeta ,,Deșteptarea”, adresată în special țărănimii. După
547
părerea specialiștilor, ,,a fost cea mai bine redactată și mai
răspândită gazetă populară din Bucovina.”
Deși desfășura o activitate bogată și complexă, plină de
privațiuni, ion Grămadă era nevoit să se întrețibă de unul
singur. în 1908, ministrul român Alexandru Constantinescu i-
a solicitat să-i mediteze fiul, Ion Grămadă acceptând cu
bucirie oferta, prilej cu care i s-a oferit și posibilitatea de a
vizita Italia- acest leagăn al civilizației romane, cunoscând
îndeaproape pe unii dintre fruntașii politicieni români.
Un an mai târziu, Ion Grămadă a început stagiul de
pregătire militară în regimentul de vânători de munte din
Trient; a fost însă reformat datorită unui defect de cord. După
absolvirea Universității din Viena în 1913, a devenit profesor
de istorie și logică la Liceul III de stat din Cernăuți. în 1914
devine redactor la gazeta ,,Viața nouă”, organul Clubului
Național Român din București.
În 1914 Guvernul de la Viena exercita presiuni asupra
românilor aflați în capitala imperiului, cerându-le să facă
declarații în favoarea războiului purtat de Austro-Ungaria.
Printre cei care se aflau sub ținta autorităților și amenințați cu
închisoare se afla și Ion Grămadă, care pentru a înșela
vigilența acestora, în ziarul ,,Dimineața” a publicat poziția sa
precum și a altor români bucovineni, părăsind imediat Viena
și retrăgându-se în România, alăturându-se celor câteva zeci
de mii de ardeleni și bucovineni care s-au înrolat în armata
română, cu hotărârea fermă de a contribui la Unirea
Transilvaniei cu țara.
Tot în același an este numit profesor la Liceul Militar de
la mănăstirea dealu. A militat pentru intrarea țării în război,
alături de Franța, Anglia și Rusia, împotriva Austro-Ungariei,
publicând o serie de articole în care cerea cu hotărâre ca
armata română să intre în acțiune, pentru eliberarea fraților
din Transilvania și Bucovina. ,,Ochii săi mari se umpleau de

548
fulgere de câte ori vorbea despre soarta românilor din
Bucovina, de câte ori povestea scene din tragedia românilor.”
În martie 1915 a fost organizat la București un Congres al
românilor de peste hotare, la care a luat și Ion Grămadă
cuvântul, expunând asuprirea la care erau supuși românii din
Bucovina. Referindu-se la dorința fierbinte a românilor de
acolo de a se uni cu țara, el spunea: ,,la granița dinspre
România au fost văzuți noaptea țărani români îngenuncheați,
care se închinau cu fața spre țară, cu mâinile frânte, cerând să
vie odată mântuitorii, să vie mai degrabă, căci prea e grea
crucea, pe care nu o mai pot răbda.” și aducea îndemnul:
,,mergeți batalioane românești de împlântați steagul neamului,
pe ruinele de la Suceava, mergeți de vă închinați la Putna,
mergeți și înfingeți pajura românească la Alba Iulia, nu vă
opriți decât la apele tulburi ale Tisei.”
La depunerea jurământului de către bucovinenii care s-au
înrolat voluntar în armata română, eroul de la Zaharești
declara: ,,După ce ați luat haina aceasta, v-ați îmbrăcat în
cămașa morții; știu că trimitem la moarte sigură, dar unde vă
veți aduna doi sau trei, acolo voi fi și eu în mijlocul vostru. În
numele României și în numele Bucovinei ne-am adunat.”
Activitatea lui Ion Grămadă a provocat furia autorităților
habsburgice care l-au condamnat la moarte prin ștreang,
pentru înaltă trădare. La 27 august 1916 este adresată Austro-
Ungariei Declarația de Război, un moment de înaltă
satisfacție pentru românii ca Ion Grămadă. Mobilizat pe loc
în calitate de profesor la Liceul Militar de la Mănăstirea
Dealu. Ion Grămadă a cerut în momentul intrării României în
Război să fie trimis pe câmpul de luptă, neacceptând să fie
reformat, ci trecut în rândul combatanților.
Referindu-se la această atitudine, istoricul C. Chirițescu
scria: ,,Ion Grămadă era un om de caracter, de acțiune și de
avânt. El lupta cu cuvântul și cu condeiul în timp de pace,
pentru libertatea patriei sale, și acum când timpul vorbelor
549
trecuse și venise acela al faptelor, mândria și simțul lui de
datorie, nu se împăcase cu roluri șterse și prudente.”
Cei care l-au cunoscut îndeaproape spuneau că Ion
Grămadă era vrăjit de strălucirea marilor figuri eroice din
trecut, pe care le cunoștea atât de bine, încât dorea să se vadă
în fruntea unei cete de flăcăi și să dea iureș năprasnic în
rândurile inamicului. În octombrie 1916 urmează Școala de
pregătire militară de la Botoșani, unde și-a oțelit voința și s-a
pregătit temeinic pentru a înfrunta dușmanul. În martie 1917
absolvă cursurile de pregătire militară cu gradul de elev-
plutonier, simțindu-se bine instruit pentru ,,lupta cea mare”,
cerând să fie repartizat la Regimentul 8 Vânători din cadrul
Armatei a II-a, cea dintâi armată decorată cu ordinul ,,Mihai
Viteazul”.
Este numit pe timp de o lună instructor pentru noii
recruți, o muncă frumoasă, necesară, dar nu era ceea ce dorea
el, fapt pentru care a făcut mai multe intervenții pentru a fi
trimis pe linia I a frontului. Este trimis la regimentul 8
Vânători, fiind numit șeful grupului de observatori, la care ion
Grămadă a cerut să i se dea comanda unui pluton, spunând
hotărât: ,,e cea mai mare fericire pentru mine, e o nevoie
sufletească să stau la adevăratul meu loc”. Primind ordinul
de a executa o recunoaștere pe Măgura Cașinului, Ion
Grămadă a dovedit multă abilitate, a reușit să se strecoare
până în preajma liniilor inamice, de unde a adus informații
deosebit de prețioase pentru Comandamentul Român. A
acționat apoi în sectorul Vidra, Voloșcani, fiind permanent în
mijlocul plutonului său, încurajându-l. Deși luptele de la
Mărășești au fost deosebit de sângeroase, Ion Grămadă a
scăpat neatins, iar Regimentul 8 a fost trimis în rezervă lângă
Turnu Ocna și vizitat de regele Ferdinand și primul ministru
I.C. Brătianu.
Ministrul Al. Constantinescu a ținut personal să-l vadă pe
elevul Ion Grămadă, căruia i-a propus să fie mutat la Marele
550
Cartier General, sau la Liceul Militar de la Iași. Dar acesta a
refuzat propunerea, adresându-se printr-o scrisoare testament:
,,Adesea fac bilanțul vieții mele și mă întreb ce bine am
făcut eu pe pământ și întotdeauna regret că n-am putut lucra
mai mult spre a aduce mai multă fericire altora, căci atât
rămâne după fiecare pe lumea asta, binele ce l-a făcut altora;
încolo totul e praf și cenușa pe care le spulberă vântul. Mă
gândesc foarte puțin la moarte și nu mă tem deloc de ea, sunt
pregătit să o înfrunt. Războiul nostru e sfânt- regret numai că
nu mi-am legat numele de o faptă nepieritoare, care să aducă
folos altora.”
Marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz se
încheiaseră cu o strălucită victorie a armatelor române, care
au reușit să obțină Independența României. Pentru ultimul
asalt și obținerea unui succes tactic, Comandamentul Român a
ales Vârful Cireșoaia, cota 722, care domina Valea Oituzului.
Aflat în fruntea plutonului său, rostea ca o rugăciune în auzul
tuturor: ,, Doamne ajută-mă să fiu tare, să fiu vrednic și
neînfricat, spre a putea răzbuna lacrimile pe care le-au vărsat
ai mei, vreme de 150 de ani de robie.”
Astfel, visul său, dar mai ales dorința sa, de a-și lega
numele de o faptă nepieritoare, se împlini la 27 august 1917,
când a căzut la datorie, ca un erou al patriei sale dragi. Multă
vreme avea să îl mai jelească bătrânul său tată, badea Costun
Grămadă din Zaharești, dar moartea viteazului său fecior a
însemnat o mare cinste și mândrie, ca de altfel pentru toți
românii din Bucovina, că a putut da neamului o jertfă atât de
frumoasă și a putut scrie în cea mai măreață pagină din Istoria
Românilor, numele unui brav erou; căci, așa cum își avea
crezul său, ,,atât rămâne după fiecare pe lumea aceasta, binele
ce l-ai făcut altora. Încolo totul este praf și cenușa pe care le
spulberă vântul.” Și astfel, de câțiva ani încoace, ziua de 27
august, când eroul Ion Grămadă și-a dat jertfa supremă, va
simboliza cinstirea și pomenirea tuturor eroilor Bucovinei.
551
 Poate că a fost o coincidență fericită, aș spune eu, și deloc
întâmplătoare, când pe 27 august 2009 am fost invitat la
Ședința Solemnă a Consiliului Local, care mi-a acordat Titlul
de Cetățean de Onoare al municipiului Câmpulung
Moldovenesc. Fără a fi considerat lipsit de modestie, mă tot
gândeam dacă merit pe deplin această distincție, și că pe lângă
faptul că am pus bazele muzeului etnografic și că sunt autorul
a șase cărți, ar trebui să îmi leg numele de fapte și mai mărețe.
Și pentru că păstram încă viu acel adevărat crez al eroului Ion
Grămadă, care îmi suna ca un laitmotiv, m-am gândit că aș
putea pune și mai mult în lumină personalitatea și opera
bravului erou al Bucovinei. Fără să stau pe gânduri, am dorit
ca în cea de-a treia mea carte, ,,Pelerin prin zestrea străbunilor
câmpulungeni” să-i dedic un capitol distinct: ,,Un brav erou al
Bucovinei” și un poem întru cinstirea sa. În acest scop am
realizat un studiu și o cercetare atentă despre viața și opera
scriitorului și gazetarului Ion Grămadă, fiind impresionat de
vastitatea creației sale, în numai 31 de ani cât i-a fost dat să
trăiască.
Pe data de 27 septembrie 2009 am ridicat și sfințit o troiță
amplasată la intrarea în muzeul etnografic, întru slava și
cinstirea eroilor Bucovinei, care s-a constituit într-un prilej de
omagiere a jertfei acestora, prin o participare a multor
personalități și veterani de război. Și tot în cadrului muzeului
etnografic am amenajat o expoziție omagială permanentă, cu
documente inedite, publicații, scriei și câteva obiecte, donate
de rude și cunoștințe apropiate ale familiei eroului, precum
dna. Mărioara Mandicescu, Vladimir și Elena Fărtăieș, Ilie
Mandiuc, cărora le adrsez calde mulțumiri.
În scopul scrierii capitolului dedicat eroului Ion Grămadă,
am întreprins două vizite de documentare în comuna Stroiești,
respectiv satul Zaharești, unde pe lângă discuțiile purtate cu
rude și cunoștințe ale familiei eroului, realizând și câteva
fotografii, am putut constata cu anume tristețe și regret, starea
precară în care se află casa în care s-a născut eroul. În
552
monografia satului Zaharești se scria că în regimul comunist,
aceasta a fost transformată în depozit și magazin sătesc,
ajungând o ruină. Atunci se naște fireasca întrebare: oare ce a
făcut actualul regim pentru a îndrepta lucrurile? În vederea
amenajării casei memoriale a eroului Bucovinei, am întocmit
un proiect de inițiativă, a cărui realizare nu ar presupune o
investiție majoră și pentru care doresc să mă implic personal,
făcând câteva demersuri la organele abilitate. Am insistat și
insist asupra realizării acestu proiect, în condițiile în care, în
mod benefic, comuna Stroiești ar intra în circuitul turistic, dat
fiind și existența în satul Stroiești a renumitului monument
istoric din secolul XV, respectiv biserica cu hramul Sfântul
Dimitrie.
Întru comemorarea eroului Ion Grămadă am ținut ca pe
27 august 2010 să contribui, cu familia mea, la parastasul de
pomenireprin slujba religioasă oficiată de către preoții din
Stroești și Zaharești, la monumentul eroului de lângă Șoseaua
Națională, la care au luat parte domnul primar, consilieri și
salariați ai Primărei Stroiești, cadre didactice și elevi ai Școlii
Generale, care au depus coroane cu tricolor. Mărturisesc că
am avut și acum o mare mulțumire sufletească pentru modesta
mea contribuție la pomenirea și cinstirea eroului Bucovinei,
Ion Grămadă.
Doresc ca în finalul acestui capitol să aduc mulțumiri
domnului Ion Băițan, primar al comunei Stroiești pentru
sprijin și înțelegere, prin asigurarea unei colaborări rodnice în
perspectiva a tot ce vom întreprinde de acum încolo, de
asemenea domnului inginer George Mandicescu, fiu al
satului, stabilit acum cu familia în Ploiești, pentru datele puse
la dispoziție cât și prin imboldul și încurajările sale, și cu
prilejul vizitei făcute la muzeul meu.
Fie ca în veci să fie cinstită și pomenită jertfa acestui brav
erou al Bucovinei, Ion Grămadă, pentru care am dedicat
poemul ,,Cinstire bravului erou”.
553
 Cinstire bravului erou

Ion Grămadă- erou al Bucovinei,

Sunt mândru de tine, că-ți port al tău nume
Ce tinerețea ți-ai acoperit de glorii
Și pentru care te păstrez încă viu în memorii.

Ai fost talentat scriitor, gazetar

Recunoscut și ca mare cărturar
Ce ți-ai făcut din al tău numme, renume
Prin multe creații în țară și în lume.

Născut la Zahareștii de lângă Suceava

În care Ștefan cel Mare își avea capitala
Ai urmat clasele primare și cele liceale
Culminând cu înalte studii universitare.

În capitala Imperiului ți-ai dat doctoratul

Cu tema ,,Românii și-a Vienei asaltul”
Fiind apoi profesor în dulcea Bucovină
Și devenind redactor la ,,România Jună”.

Ai fost un luptător aprig și viteaz

Pentru libertate de țară și de neam
Pe lângă gazetar și scriitor,
Ai devenit al Bucovinei, erou nemuritor.

Războiul pentru tine a fost sfânt

Să aperi țara, ai făcut legământ
Ca numele printre eroi să scrie
În cartea neamului, o jertfă-n veșnicie.

554
Pe dealul Cireșoaia, ce crudă ți-a fost soarta!
Ca glonțul ucigaș să-ți curme viața,
Dar cucerind și ultima redută
Tu ai căzut ca un erou în luptă.

Dar până-atunci cu ultime cuvinte

Ți-ai îndemnat flăcăii înainte
,,Du-i tot înainte, sergent Donoșe,
Să v-acoperiți de glorie cu toții.”

Dar trupul lui cel tânăr căzu la pământ

Care-l stropi cu sânge din crezul lui cel sfânt
Cad bulgări de țărână peste chipul tău
Flori străjuie mormântul, ca unui brav erou.

Și după ani de zile, adus la Suceava

Unde odinioară Ștefan își avea și capitala
Și acolo sus lângă a sa cetate
Mai dulce fie-i somnul și odihnească-n pace.

Iar urmașii să-l cinstim mereu

Să-i aducem slavă ca de brav erou
Pentru ale sale glorii, pildă să ne fie
De patriotism și de vitejie.

Că atât rămâne după fiecare

Binele făcut țării, nu la întâmplare
Jertfa ce ți-ai dat-o pentru al tău crez sfânt
Încolo-i cenușa, spulberată în vânt.

555
Simion Tudorean

Născut: 01.04.1929, Câmpulung Moldovenesc

Membru în Cenaclurile: Floarea de colț - Câmpulung

Moldovenesc, Nectarie - Vama, Țara de sus –
Câmpulung Moldovenasc.
A activat în mai multe formații artistice în calitate de
textier, interpret și instructor.
A participat la Festivalul de umor Mărul de aur de la Bistrița unde a fost laureat.

Bibliografie: Zâmbete de Bucovina; vol.I - 2004, 110 pag., vol.II – 2009, 220
pag., ambele la ed. AXA – Botoșani; Vol.III – 254 pag., Tipografia SC ROF IMP
SRL Suceava și vol.IV – 278 pag. Ed. Instant Câmpulung Moldovenesc.
Urmează volumul V, care se află în lucru.

Colaborări: Gazeta de Câmpulung – Câmpulung Moldovenesc, Miezul

Lucrurilor – Câmpulung Moldovenesc, Surâsul Bucovinei – Vama.

Necăjita

Soțioara vine-acasă,
De la piață încărcată
Și găsește-o tipă-n casă
Cu-a ei haine îmbrăcată

- Măi bărbate, ce se-ntâmplă,

556
Ce-i cu tipa asta-aici?
- Măi femeie, să-ți explic:
Când veneam de la serviciu…

Am văzut această fată,

Necăjită, rupticoasă,
Mi-a fost milă și-am adus-o
Ca să-i dai ceva din casă.

Avea bluza toată ruptă

Și i-am dat bluzița ta
Pe care n-ai mai purtat-o
De vreo doi ani și ceva.

Rochia o avea ruptă

Și i-am dat rochia ta,
Niciodată n-ai purtat-o,
Era strâmtă, te strângea.

Pantofiorii ce-s la dânsa

De mult nu i-ai încălțat,
Mi-a fost milă și i-am dat…
Tot stăteau zvârliți sub pat.
În momentul când să plece,
Respectuos m-a întrebat:
- Mai ai ceva nefolosit?
Până ce-ai venit… i-am dat.

Un bețiv la farmacie

Într-o mare farmacie

Intră-un amărât bărbat,
Se vedea de la distanță
Că-i drogat și parfumat.

- Dragă doamnă farmacistă,

557
Pun pariu cu dumneata,
Toate medicamentele
N-au efect asupra mea!

Cel mai bun medicament

Pe care l-am descoperit:
Fac o cură cu vin fiert,
Când mă simt că sunt răcit.

Cinci litri de vin le fierb,

Nu e mare cheltuiala,
Până dimineața-i gata
Și vinul, dar și răceala.

De se-ntâmplă să am crampe
Și la burtă-s deranjat,
C-un litru de afinată
Într-o oră-s vindecat.

Din întreaga farmacie

Nici un leac nu mă ajută,
Cum m-ajută afinata
Dacă am dureri de burtă!
Pregătiri pentru pomană

Un bătrân, foarte bolnav,

Sta în pat, de-abia sufla,
Baba, în bucătărie
Tot cocea și pregătea.

Moșul simte un miros

Ce-i veni în nări deodată,
Un miros fin, delicios,
Un miros de ciocolată.

Cu greu se dă jos din pat

558
Și o ia târâș pe jos,
Merge în bucătărie,
Merge-așa, după miros.

Ajuns în bucătărie
Vede masa încărcată,
Fel de fel de prăjituri
Cu glazuri de ciocolată.

Moșul ia o prăjitură,
Baba, c-o lingură mare,
Îl lovește pe moșneag
Peste cap, peste picioare.

Baba-i spune: - Măi moșnege,

Văd că nu mă bagi în seamă!
Dacă pân’ diseară mori,
Ce-ți dau mâine de pomană?

Doi bătrâni

Doi bătrâni, soț și soție,

Stau pe bancă, povestesc,
Amintiri din tinerețe,
Ce cu drag și le-amintesc.

- Mai ții minte, măi Ioane?

Eram tineri, ne plimbam,
Mă țineai cu drag de mână,
Te priveam, te admiram.

Ion prinde pe Maria,

Fin, de mână, drăgăstos:
- A trecut vremea, Marie,
Ce păcat și ce folos!?

559
- Mai ții minte, măi, Ioane,
Ce frumos mă dezmerdai?
Mă priveai cu-afecțiune
Și cu drag mă sărutai!

Ion prinde pe Maria

Și îi dă o sărutare:
- A trecut vremea, Marie,
Mi-amintesc și rău îmi pare!

- Mai ții minte, măi, Ioane,

Cât de fericiți eram?
Mă mușcai fin pe tot corpul
Și ce bine ne simțeam!

Ion sare-n sus deodată

Și în casă fuge-n grabă.
Când vine lângă Maria
Aceasta îl întreabă:

- Ce-ai fugit, Ioane dragă?

Mai lăsat pe mine-așa?!
- Am fugit să-mi iau proteza
Ca să am cu ce mușca!

Picături în ochi

O băbuță și cu moșul
Stau pe prispă-așa, la soare,
Reciproc își povestesc
Despre viața trecătoare.

- Măi moșnege, zice baba,

Mă dor ochii așa tare,
De la circă mi-a prescris
Picături folositoare.
560
De vreo șase ani de zile
Nu prea văd așa de bine,
Stau și mă întreb mereu:
Ce-a dat oare peste mine?

Mă luam la-ntrecere
Cu vecine, gospodine,
Nimeni nu putea să coase
Cămăși, mai frumos ca mine!

Dar acum abia zăresc,

Totu-mi pare-ntunecat.
Toată viața am muncit
Și te-am iubit cu-adevărat!

Dragul meu, bunuț moșneag,

Du-te pân’ la farmacie,
Cumpără-mi picăturile
Ce-mi sunt necesare mie!

Moșul merge și-i aduce

Picăturile la babă,
Baba și le desface
Și încet se dă la treabă.

Și-a pus picături în ochi,

Așa-ncet și migălos.
Pân’ la urmă baba-și pune
Picături și acolo… jos!

- Măi băbucă, sunt de-acord,

Picături în ochi ți-ai pus,
Nu-nțeleg care-i secretul,
Acolo jos… de ce ți-ai pus?

561
- Măi moșnege, acolo jos,
Am pus doar așa, un pic,
Că și ea de ani de zile
Nu a mai văzut nimic!

Destăinuiri

La o crâșmă într-o zi,

Doi prieteni se-ntâlnesc,
Întâmplări din viața lor
Reciproc își povestesc.

- Măi Vasile, zice Gheorghe,

Eu demult, de când mă știu,
Am fumat și-am pierdut nopți
Și-am băut prea mult rachiu!

Beam la crâșmă toată noaptea,

Înspre casă când veneam,
Lângă garduri, mai prin șanț,
Cădeam jos și adormeam

Gheorghe-i spune: - Măi Vasile,

Este bună băutura,
Dar să nu-i întreci!
Dacă bei un păhărel,
Fii exemplu, fii model,
Nu face din șanț, hotel!

Eu în viață, îți spun drept,

Am fost foarte cumpătat,
Beam câte-un pahar de vin
Pe la văduve, prin sat!

Nopți la rând am petrecut

562
Cu superba mea frumoasă
La băi; dar pe ne-așteptate
Mi-a intrat soția-n casă.

Drept să-ți spun, măi Vasilică,

Scandal mare s-a iscat!
Pân la urmă soțioara
M-a iertat, ne-am împăcat.

Mă simt tare vinovat

Pentru că nu m-am păzit!
La vecini și trecători
Le-am dat liber la bârfit!

Soțul sechestrat

Într-un sat, o gospodină,

Harnică și ordonată,
În tot satul n-ai să vezi
Locuință mai curată.

Ține vite, Margareta,

Muncește din noapte-n noapte,
În piață vinde produse
Și-n casă are de toate.

Zilnic vin la ea, vecine,

Zilnic vin la-mprumutat;
Zolitoare, vana mare,
Oale, fierul de călcat.

Într-o zi vine-o vecină

Și îi cere împrumut
O mașină de tocat
Și-o oală mare de lut.

563
Margareta îi răspunde:
- Cu mașina lucrez eu,
Peste-o oră ți-o-mprumut,
Ți-o aduce soțul meu!

Într-o oră, Margareta,

Și-a dat carnea prin mașină
Și trimite soțiorul
Cu mașina la vecină.

Tot așteaptă Margareta

Ca să-i vină soșu-acasă,
Dar vecina, nesimțita,
Îl oprește și nu-l lasă!

După ore de-așteptare,

Margareta s-a enervat,
Trimit soțul cu mașina,
Ea mi-l ține sechestrat!

Margareta, hotărâtă,
Bate-n poartă la vecina:
Tu, vecină nesimțită
Ți-a adus soțul mașina!

L-am trimis de mult pe soțul

Cu mașina de tocat,
Tu, vecină nesimțită
Îmi ții soțul sechestrat?

Îmi restitui de urgență,

Îmi trimiți obiectele;
Dacă nu mi le trimiți,
Am să-ți sparg ferestrele!

564
 TINERE CONDEIE

ANDREEA-BIANCA IONICĂ
CLASA a X-a
COLEGIUL NAŢIONAL MILITAR ,,ŞTEFAN CEL
MARE”
CÂMPULUNG MOLDOVENESC
PROFESOR ÎNDRUMĂTOR: ROMAGA MARIA

Să iubești o poetă

Dacă aș sta lângă calea ferată, m-aș uita încontinuu

la miile de geamuri ale trenurilor
pentru a-ți găsi ochii visători.
Te uiți la marea de necunoscut, încercând
să creezi o poveste
din copaci diformi și case pline de țipete fugitive -
(bucurie sau isterie?)
pe lângă care sentimentele te propulsează
cu o viteză mai mare decât cea a luminii -
o stea căzătoare?
(așa te-ai evaporat cândva și din iluzia mea).
Mâinile tale se pierd printre paginile caietului
în care ai scrijelit sute de cheia sol pentru ea, jurându-mi că
sunt unica ta muză.
Vine primăvara și totul e plin de
verde-cum-ne-am-cunoscut...
printre pași nesiguri, căutând niște cifre
ne-a surprins un vis pe care l-ai rătăcit
într-un buzunar de noapte lipsită de constelații.
Mii de kilometri de bătăi de inimă
565
(nu vrei să-mi vezi EKG-ul acum)
se plimbă pe șine de dorințe, aflate în plină coeziune -
aseară am furat bucăți de amintiri, dar rândurile tale
au devenit pietricele efervescente de iluzii ce au umplut
golul...
ai zburat ca un fulger spre nord, dar inima mi-e în est,
iar rațiunea apune în vest și speranțele o fâșie între cele
patru zări...
spre un oraș de hărtie și o gară văzută doar de frica din
pupilele tale dilatate-
unde mergi?
Tu nu știi ce să faci cu o poetă sau cum s-o distrezi într-o
carte de povești CFR,
fă șapte copii cu o vânzătoare
(de speranțe).
Doar un poet și o țigară, o poetă și o brichetă - nicio scânteie,
poate doar o lumânare la capătul dragostei dintre scaunul
numărul 3 și 5
(împreună facem 8, dar oricum l-am întoarce nu se
transformă în infinit, ci în clepsidră).

Fereastră

Singură,
închisă între atrii și ventriculi,
trăiesc fiecare sinapsă în ritmul bătăilor inimii.
Încerc să citesc un destin printre pereţi plini de titluri
Bine clasificate în fiecare por de piele, dilatat de realiate -
câteva nume și culori se împletesc într-o
disoluție
răsfrântă asupra piciorului filiform al unui păianjen
și între infinitul de nervuri de pe aripa unui fluture.
Printre cioburi de gheață soarele se amestecă între tic-tac-uri
suave,
Omogenizându-se într-o monotonie invalidă.
Timpul trasează începutul fiecărei nuanțe de uitare
566
până când deschid fereastra și văd totul fugind într-o mișcare
browniană spre
orizont - limita fericirii?
Fiecare sentiment e un tablou, privesc tangibilul de după
ramă,
aud ciripitul dimineții prin febra negării, aerul e o metaforă
după care trebuie să fug.
Un singur geam deschis nu e suficient ca să trăiesc, voi
deschide porțile cetății inimii.

Puzzle

Zece degete înnoadă promisiuni printre tonuri bacoviene,

căutând răsăritul prin negura urii.
Stele se amestecă cu raze atemporale de plumb,
irișii tăi cu șoapte despre furtuni, blocate de buze blonde,
noi cu eu și pensule rupte...
Zâmbetul tău se reflectă în fiecare picătură de gri,
cu irizații unilaterale, înglobând viitorul într-o lacrimă.
Sentimentele zboară spre soare și explodează în artificii și
simfonii -
Cerul e jurnalul nostru, iar rândunica ce ne spionează,
lacătul.
Mâinile noastre lipite - inelar pe inelar, inimă lângă inimă -
piesa lipsă a acelui puzzle până când un fulger de nostalgie
carbonizează totul în axul pupilei mele.
Voi găsi versul perfect pentru a completa
un gol existent doar într-o memorie subiectivă?
Cutie de culori

E iar seară și aburul de ceai se împletește cu agitația orei de

vârf,
creionându-ți zâmbetul pe care l-ai îmbrăcat cu încredere în
noaptea în care
ai înghesuit un infinit de tonuri în câteva cuvinte:
am interpretat greșit culorile?
567
Picături de indigo colorau cerul și mâinile tale,
însă speranța din pupilele mele era verde ca jadul,
iar cămașa ta galbenă
(niciodată nu ne potriveam nuanțele).
Eram supărată că nu am creioane roșii și pentru a mă
consola ai așezat
o vară între petale de maci
(trandafirii aveau prea mulți spini pentru nervurile tale
sensibile)
pe care i-ai aruncat într-o vază de promisiuni și răzvrătiri...
cu fiecare atingere a buzelor tale mă amestecam cu tonuri de
gri până
m-ai transformat în amăgiri pe care desenezi pași de ipocrizie
spre ușă,
„resemnat”, a blocului roz-pudrat de răsărit
(vei uita vreodată acest drum spre regret?).
Lacrimile tale incolore se disipă în albastrul cerului.
Doar între nori îmi mai inviți inima la vals...
Rămân între tonuri reci, fără priviri iridescente spre orașul
cenușiu și băiatul plumburiu,
acum închise de trecut într-un pastel șters.

Ușă

Mereu în așteptarea piesei lipsă,

completez puzzle-ul cu indiferența iluzorie
ce se sparge în cioburi de suflet,
când gaura cheii e blocată.
Pași incerți devin priviri fugitive
spre formele nelimitate ale norilor,
descriind un infinit de povești,
despre absolutul pe care îl pierd
înotând în sens invers acelor de ceasornic.
Ce ritm mă va salva de bucla temporală?
Se va schimba vreodată piesa de teatru
În care inima se complace?
568
Învârt cheia în ritmul secundarului
și văd în spatele ușii
ochii mei.

Fior

Suprapun sentimente contradictorii

concomitent cu pulsul accelerat al ploii.
Vântul te transformă într-un buchet de vorbe,
dansând între umbre și gând.
Într-o rochie de nori și evocări
caut Soarele nostru.

Vremea se pierde între expresii uimite,

în noapte, în infinit și în aripile
păsării colibri.

Uite! Ploi blânde de vară

descătușează frici și tenebre,
proiectându-ți surâsul
în alt răsărit sau apus,
aproape de vise ticluite viclean.

Sunt șoapta din miile ce se cern,

căutând să-ți dea un ultim fior.

569
 DIANA-ECATERINA DAȘCHIEVICI
CLASA a XII-a
COLEGIUL NAŢIONAL MILITAR ,,ŞTEFAN
CEL MARE”
CÂMPULUNG MOLDOVENESC
PROFESOR ÎNDRUMĂTOR: ROMAGA MARIA

Confuzie-n contuzie a inimii (I)

Vibrări gingașe, tremurânde, pătrunzătoare

de violet
mă copleșesc instantaneu, mereu cu-ardoare,
violent,
în umbra pământului, a cerului, a ierbii...

Sentimente ciudate, paradoxale din

epoca glaciară
sunt tipărite profund, redate în prelungiri
de zăpezi,
în vârf de Kilimanjaro, de copaci, de inimi...

Confuzie-n contuzie a inimii (II)

Privirile smălțuite ale sfinților

Din icoanele pictate-n secolul trecut
Tocesc cu jind sufletele demonilor
Și-așteaptă al gongului ultim sunet acut.

Umbrele violete se izbesc violent,

Lansate subit de privirea glacială,
Continuu ne îmbarcă pe un nordic curent,
570
Ne-alungă, fără să vrem, în epoca glaciară.

Vântură-lume

Miros ploaie
Și ierburi mute,
Emoționate,
Mișcate de vânt,
Cu umilă candoare.

Plutesc în cadențe,
În umbre-nspumate,
Cu glas prea departe,
Cu şoapte pe rând,
Cu şoapte de vânt.

Umbrele nopţii
Mă-nsoţesc pe margini de drum,
Şi colind,
Într-un rând,
Foi de vis, file de gând,
Hoinărind printre versuri,
Hoinărind spre zenit...

„De-a v-ați ascunselea”, între pleoape

Te-ascund între pleoapele mele reci.

Ți-ascund chipul slavon prin amintiri.
Te-ascund printre zâmbete crispate
Și funeste priviri.
Te-ascunzi printre seci poteci, printre șoareci.
Ne-ascundem
Printre prăfuite și lipsite de profunzime
571
Momente.

Nu pot găsi o denumire

A fatalității alături de care am pășit

În profunzimile sufletului tău abisal,

Nu pot găsi o logică
A răsunetului de poezie
Pe care l-ai imprimat pe întreaga-mi ființă.

Emigrezi din tine,

Imigrezi în mine.
Un loc mai bun unde te-ai putea regăsi?
Lasă-ți ochii să-ți trădeze căldura sufletului,
Spune buzelor tale
Să se unească într-un tango al nemuririi
Și trimite-le apoi să facă umbră gândului,
Apoi, așteaptă-le mărturisirea!

Un secol de nepăsare

M-ai rătăcit printre zecile de mesaje

pe care ai uitat să le trimiți.
M-ai pierdut printre gânduri mii,
care au zburat cu repeziciune,
ocolindu-mă.
M-ai alungat în mare, captivă-n unduirea valurilor
şi m-ai risipit ca spuma sidefie a unei ape
verzi, furioase.
M-ai așezat pe o bancă părăsită, condamnându-mă
să revăd scene fericite
din decenii trecute.
Mai lăsat la umbra unui spic
şi-ai crezut că mereu voi alerga
prin grâul proaspăt cosit...
572
Dar uite, am călătorit prin timp,
să te prind,
să şterg un secol de nepăsare...

Catharsis

Toate ceasurile-mi spun c-ar fi trecut un veac;

Alternativ îmi vine să strig! să plec!... Să tac.
Toate gândurile mele îți pun, transcendental,
Pare-se că o Cale Lactee, un Piedestal
Sub picioare.
Mă simt o diletantă într-o artă despre tine,
Un suflet dizident lângă o crăpată optime.
Dar tu să mă ierți când am să dispar,
Cum mă vezi, când mă vezi, cum mă vezi,
Când mă vezi, orb,
Simulacru.
Vreau să mă evapor și să picur lacrimal
În cana de cafea cu prea mult zahăr, de opal
Et fais-moi de petits serments que tu rompras demain,
Eu am să strig „Hallelujah!” – tu, apoi –
„Fii tu, fii om!”.
A dirty shirt
Și „Romanțele pentru mai târziu”, de Minulescu
Și o zăpadă ce pe buze, de dor, îmi crescu
Și ochii tăi, picturi furate ale lui Pollock...
„Putea să mă prindă controlul acum” și tot
Te-aș fi așteptat.
Când vei vedea la geamuri ori prin crengi
Ochii-mi de ceară,
O cupă de cristal, apă, pâine, lumea oarbă,
Pe laurii idilelor mii ale lui Teocrit
Epiloghez defunctele plăceri – (n-)am să mai vin.
Infinit!
573
Auster

Tăcerea – un aur controlat.

Amorul – un soldat dezarmat.
Diavolul din mine se crede profet...
Eu simt o secetă de mângâiere,
Însă... am să îți fiu apologet
Și-am să potrivesc venin cu miere.
...Sunet de pași ce pleacă în eter...
Dă-mi aripi! Ucide-mă! Fă-mă s-alerg.
Auster.

Alb-april

Nu mi-e frig! Alb frig!

Mi-e Nord, mi-e cer, mi-e zbor.
Să plecăm în Leipzig,
Să ducem alb și-acolo, alb al unui april mort.
Alb mi-e ochiul stâng, alb ți-e brațul drept,
April, fă-mă să mă sting,
Alb, pune-mi în piept.
Doar așa voi
Putea mai ușor să-mi aștept-al meu alb-april
Joi.

Nihil sin deo

Îngerilor le place să dețină controlul,

Însă doar diavolilor le trebuie fiorul
Libertin al cărnii.
Ochii-mi de mort rămân ațintiți asupra golului
574
Dintre coasta stângă și cea dreaptă a profetului
„Antihrist. Comunist. Teoctist.
Te privim cu zâmbet trist.
Mântuim îngerii ce n-o să fim.”

Pentru ochii tăi

O întreagă Galatee în ei ascunzi

Și după gânduri tăcute rămân ursuzi
Și de au să plângă iar, în loc de toamnă,
Se va strecura în ei o doamnă –
Primă Vara când te-am întâlnit din nou;
Gravitatea chihlimbarului într-un tablou,
Am să o încremenesc și am să îi dau foc.

Pentru timpul tău

S-a întâmplat ceva între zidurile reci,

Se descompun sufletele, se macină în mizerie.
Parfumul tău adie straniu printre crengi
Și se vorbește cu fervoare de-amara ta actorie.
S-a întâmplat ceva între anotimpuri.
S-a întâmplat ceva cu ale noastre timpuri.

Pentru deciziile tale

Dragul meu drag,

C’est à toi de choisir,
De vrei să mă arunci în delir
Ori să naufragiez în larg.
Însă de la tine,
Aș primi invitația
De a urca pe eșafod,
De a-mi face singură nod.
Aspră.
Rigidă.
575
Frânghie.
Și s-atârn,
Căci atârnarea-i așteptare,
Iar eu ți-am spus c-am să te aștept.
Fericirea mi-e durere.
Decizia-ți mi-e poruncă.
O altă rugă, Semizeu!

Pentru întoarcerea ta

Eu știu că-ți cer prea mult când spun

„Lasă-mi loc de «va urma»...”
Eu știu că-mi vei pleca din nou,
Tu știi... voi alerga prin neant
Zi după zi,
Veac după veac,
Până când pendulul ceasului o va lua în sens invers
Și ne vom întâlni din nou.
Aș fi rămas într-o bătaie de inimă dacă mi-ai fi cerut.

Câte nu face o mamă

Câte nu face o mamă

Pentru pruncul ei?//
Câte nu face o mamă
Ca soarele să răsară mai repede
Și pruncul ei să nu înghețe
De teama lumii de afară//
Din afara cupolei de sticlă
Făcută din nisipurile din
Maroc// în Maroc i-ar plăcea să ajute
Un palmier să crească.
Câte nu face o mamă
Pentru ca pruncului ei să îi fie umbră
Să nu se topească
De dorul de casă?//
576
Mai și moare într-una din zile
Pentru pruncul ei.
Apoi și pruncul ei...

577
 KARINA – TEODORA CRISTIAN
CLASA a XII-a
COLEGIUL NAŢIONAL MILITAR ,,ŞTEFAN CEL
MARE”
CÂMPULUNG MOLDOVENESC
PROFESOR ÎNDRUMĂTOR: ROMAGA MARIA

Jurnalul unei fete foarte cuminţi

10 septembrie 2019

Un alt nou început...

Flori şi culori pastelate de toamnă, gânduri de adolescent
care aşteaptă un examen la final de liceu, speranţe pentru un
an mult mai bun, vise şi visuri care se vor împlini...
Mă pierd în mulţimea extaziată de impresiile unei zile cu
adevărat emoţionante. E doar o zi, dar pentru mine e
deosebită: e ultima într-un nou an, ca elevă.

25 septembrie

Grijile urmează cu o viteză necontrolată...

Amintirile scot la iveală, ca-ntr-un uriaş puzzle, frânturi
din trecut. Zi după zi, o nouă figură. Minut după minut,
circularitatea arterelor și venelor mele se intersectează cu o
viteză abruptă, tulburându-mi liniștea. Tind să cred că trupul
este cel mai ușor lucru cu care mă adaptez, doar dacă sunt
obișnuită să mă regăsesc în fiecare moment. În fiecare zi parcă
sunt altcineva, de aceea, jurnalul va fi prietenul meu cel mai
bun. Va fi martor tăcut trăirilor mele.
O nouă viață, un nou început, alături de aceleași figuri
cunoscute, cu aptitudini și caracteristici ca ale pieselor de șah:
un rege (probabil eul meu interior ce îmi acaparează gândurile
578
pașnice), o regină (dominatoarea inimii mele, ființa ce mi-a
oferit posibilitatea de a dobândi noi experiențe, urcușuri și
coborâșuri).
Ador să vorbesc despe regină. Regina albă, cu ochi
căprui. Parcă e mama. Iubirea pentru ea a contribuit la
emanciparea mea, ca ființă umană ce își împarte sentimentul
pașnic între regină și nebun. Impropriu spus, deoarece o parte
din mine m-a făcut să vreau să rescriu lumea. Să aleg „n”
personaje, acel minus eliberându-l fizic de mine doar când voi
înțelege egoismul și răutatea cu care a încercat să mă cuprindă
valurile vieții...

30 septembrie

Cu toții clacăm. ,,Nebunul” mi-a oferit oportunitatea să

îmi schimb mentalitatea alături de el, să mă metamorfozez
odată cu bătăile sonore ale ceasului. M-a ajutat să îmi
construiesc propriul scenariu. Îi mulțumesc! Misterul din
privirea lui m-a făcut să parcurg anumiți pași pentru a
descoperi cu adevărat lumea fizică.

Zi după zi, un alt trup. Îmi surâde schimbarea. Așa este!

Mi-am înfrânt dorința nestăpânită de control. Demonii
interiori au reușit să ardă în flăcări și s-au distrus în mine,
transformându-se în cenușă, aceasta fiind gramul de egoism pe
care îl mai am în mine. Cu toții avem un yin și un yang în
suflet, ce se completează. Așa mă asociez și eu cu ,,nebunul”.
El e partea albă, iar eu cea gri. Sunt, totuşi, o fată foarte
cuminte.
Mă întreb dacă mi-a venit în mod spontan această idee.
Admir oglinda și îmi observ ochii. E fericire sau durere? Îmi
dau singură răspunsul, evident, pentru că doar zeița mea
interioară mă identifică în diferite stări. Este minunat să am
abilitatea de a-mi cunoaște ,,legile interiorizării fizice”. Așa
pot supraviețui în lumea visului.

579
07 octombrie

Iubesc! Iubesc! Începusem să cred că va fi imposibil...

Motivul real, cred, a fost ignorarea sentimentelor. Să
învăţ a fost deviza mea întotdeauna, să mă detaşez de orice
lucru care mă perturbă, care m-ar face să pierd locul pe care l-
am cucerit în ierarhia clasei. Parcă doare. Doare, aproape la fel
de mult ca un accident, sufăr de o amnezie acută, fiindcă
lucrurile importante până mai ieri au devenit acum banale.
Şteg pe ascuns lacrimi de o fericire pe care o cunosc de-abia
acum. Am fost preocupată excusiv de realizarea mea, de
viitorul meu, de ce va fi când nu voi mai fi elevă.
Am fost personajul principal din propria mea poveste,
mica istorie începând din anii copilăriei și până în prezent.
Trasez cu uşurinţă axa timpului. Nu au fost numeroase
evenimente care să marcheze cu roșu sau negru existenţa mea,
ştiu atât: mi-a plăcut totdeauna să aştern gânduri...
Am început să scriu, fiindcă scrisul era ca o luptă pe care
o voi duce la capăt cu demnitate și dragoste. Sunt pe deplin
conștientă de valoarea și abilitatea mea ca om, încât să ajung
să transform viețile oamenilor care mă iubesc.

3 aprilie

Timp de şase luni, jumătatea sufletului meu mi-a jurat

iubire. În fiecare zi, la ora 15 mă întreba ce-mi place mai
mult? Îi răspundeam: O carte, sau un nor, sau o umbră...
N-a înţeles...
Mi-aș fi dorit să ne pliem sentimentele după mişcarea de
rotaţie a Pământului, sau după mişcarea de revoluţie, sau după
orice mişcare ce ne-ar fi putut uni sufletele. Dar, totul s-a stins
într-o tăcere penibilă. Nimic din ce îmi imaginam că va fi...

580
 Vreau să mă nasc din nou, aşa ca Iona, pescarul, pentru a
mă regăsi. Îmi afund sufletul în cărți, voi compensa lipsa cu
rândurile altor povești. Şi voi scrie. Despre artă, de exemplu.
Arta - iubire de lege, versuri, alb-negru, suspin adânc,
eliberarea energiilor și vibrațiilor pesimiste. Ascult arta, o văd,
o citesc. O palpez prin invocații retorice, demne de o teorie
pastelată, cea a picturii. Îmi cântă și în suflet, îmi recită prin
diferite voci, prin atingerea ce se forțează spre o limită a
infinitului. Sustragem nemurirea, iubesc sunetul invizibil al
lunii pline extras din umbra marelui om - L.van Beethoven.
Adolescența - sonata artei viziuale a unui auz sobru
(atunci când un ,,el” și o ,,ea” sunt la poli opuși din cauza
monotoniei care destramă relația); totodată o regăsim și în
melodii cu înclinații orientale, în special când ,,1” se aliniază
lângă ,,8” și metamorfozează, astfel, copilul din tine. Ne
distrăm, dansăm împreună pe ritmuri exotice și populare.
La numai patru am cunoscut clape și corzi și am crezut că
este singurul capitol din arta auditivă. Am perseverat, dar m-
am retras puțin mai târziu. Am ascultat mai atentă jazz-ul, căci
la câţiva metri distanță de camera mea, tata se delecta seara cu
muzica asta. Îmi imaginam atunci că mai târziu, când voi
creşte, voi avea un bun prieten. El îmi va oferi trandafiri și
ciocolată, eu voi dansa pe ritmuri romantice...
După câțiva ani, am îndrăgit baladele rock, pe care tot din
familie le-am cunoscut. Apoi, revelația: vioara. Dar, mă oprec
azi, aici. Trebuie să dorm. Totuşi... Poate visez despre el...

13 aprilie

Azi vreau să scriu câte ceva despre autenticitate. Am tot

vorbit la literatură, când am repetat romanul lui Camil
Petrescu.
Pentru termen fac o conexiune cu originalitate.
Rememorare a frumosului natural din propria perspectivă. Ştiu
că imitația creează doar un univers paralel ce ,,omoară în noi
duhul naţional”, cum bine menţiona M. Kogălniceanu.
581
Diferențele se înscriu între omul ce capătă trăsături de geniu și
contrarefacerea distanțării de nesemnificativ, căpătând adesea
şi fisuri: singurătate și liniște, dezvoltarea într-o manieră
negativă a individului. De aceea, eliberarea de originalitate
conduce la diversitate, reușind transpunerea geniului într-o
voce care sugerează în mod indirect producerea unei
schimbări radicale.
Acum mă aflu în etapa de conștientizare, când vreau să-
mi dau seama cine sunt. Rațiunea interioară sau imperfectul
sugerat de autenticitate. Ce înțeleg, mai simplu, prin
autenticitate? Un fel de ceva prin care reușesc să mă
diferențiez de condiția de muritor în suflet de visător. Apoi,
intervine şi diversitatea. Înclinând balanţa spre originalitate,
creez o suferință stabilă interiorizării, deoarece alimentez
orgoliul. Umanitatea reprezintă, în fond, un prototip al
perfecțiunii, iar aceasta nu este conectată decât prin
completare. Găsesc şi numeroase exemple prin care pot afirma
că originalitatea este un centru al universului propriu cu care
suntem contopiţi, iar imitația este un joc al situației.
Cel mai adesea, adolescenții ca mine își pierd firul
basmului printre ale altora, încercând să atingă perfecțiunea.
Nu conștientizeză, însă că, dorinţa lor, fără motiv plauzibil, nu
corespunde cu atingerea idealului.
Încearcăm totuşi să fim originali, să fim unici, să fim cool
şi dacă nu ne înscriem în nişte parametri prestabiliţi, nici nu se
ştie de cine, nu suntem acceptaţi în categorie. Unii ajung astfel
numai la stadiul de speranţă...
Eu? Vreau să fiu printre ,,trimbulinzi”...

582
 IN MEMORIAM

George Bodea

Nascut: 29.11.1943 – Moldovița, jud. Suceava

Plecat la cele veșnice: 22.09.2018 – Câmpulung
Moldovenesc
Membru al Societății ScriitorilorBucovineni
Președintele Cenaclului Literar „Țara de sus”
1974 - 2008
Studii: Facultatea de Filologie a Universității din
Iași, profesor de limba și literatura româna la
Câmpulung Moldovenesc

Debut: Ziarul „Zori noi” (Suceava, 1959)

Debut editorial: „Antologia debutanților”(Iași, Ed. Junimea, 1970)
Colaborează la diverse reviste literare: Bucovina literară, Convorbiri literare,
Minerva, Cronica, Tribuna, Sinteze literare.
Bibliografie: Șansa (versuri), Iași, Ed. Junimea, 1976, 16 pag.; Legendele
Rarăului (proză), Iași, Ed. Junimea, 1981, 96 pag.; Idem, ed. a II-a, revăzută și
adăugită, Ed. Societatea Culturală „Al. Bogza”, Câmpulung Moldovenesc, 112
pag.; Pământ de Bucovina (poezii), Iași, Ed. Junimea, 1985, 63 pag.; Ora locală
(poezii), Câmpulung Moldovenesc, Biblioteca Miorița, 1995, 64 pag.; Secante
prin cercuri concentrice (studii și articole), Câmpulung Moldovenesc, Biblioteca
Miorița, 2008, 204 pag.; Secante prin cercuri excentrice (eseuri), Câmpulung
Moldovenesc, Biblioteca Miorița, 2011, 240 pag.; Intalii (versuri), Câmpulung
Moldovenesc, Biblioteca Miorița, 2013, 176 pag.

583
Melancolizând cu Adi Cusin

L-am cunoscut pe Adi Cusin în vremea studenției. Deși

mai în vârstă cu doi ani decât mine, el întârzia să-și dea
„examenul de maturitate” - cum se numea pe atunci
bacalaureatul, dar își afirmase deja cu vreo patru ani mai
înainte, prin debutul în „Iașul literar” (1957), la numai 16 ani,
precocitatea literară.. Ca și Cezar Ivănescu, din aceeași
generație, era și el un poet care își propunea să meargă pe
drumul deschis de Nicolae Labiș fără a deveni un epigon al
acestuia. Venea din când în când în cenaclurile studențești și,
îndeosebi când la acestea erau prezenți și scriitori ieșeni
consacrați, citea și el din versurile sale fără ca acestea să mai
fie comentate.
Țin minte că odată Dumitru Ignea, pe atunci redactor al
revistei „Iașul literar”, l-a întrebat de ce nu propune redacției
un ciclu de poezii spre a fi publicate. Adi a răspuns că nu mai
trimite nici un vers până când nu i se publică ce fusese deja
depus la redacție. În aceeași împrejurare, un răspuns
asemănător a dat și Cezar Ivănescu. Amândoi erau conștienți
de propria lor valoare și erau refractari ideii de cenzură și
compromisuri.
După terminarea facultății de filologie de la Universitatea
„Al. I. Cuza” din Iași aveam să-l mai întâlnesc în câteva
rânduri, mai întâi în orașul studenției noastre, unde el
rămăsese angajat ca secretar literar al Teatrului de păpuși, cât
și la Câmpulung Moldovenesc, asta după plecarea sa la
București, pe postul de instructor la Direcția Teatrelor, de
fiecare dată întâlnirile noastre având un aer surprinzător. Mă
voi referi în continuare la două întâlniri petrecute în „urbea
ideală” - vorba lui George Voevidca - unde eu ajunsesem,
drăguliță Doamne, profesor.
La începutul anilor 70 eram director al Școlii generale nr.
2 din cartierul Câmpulung-Est, căruia localnicii îi spun mai
exact Capu Satului, ceea ce aduce aminte de faptul că dinspre
584
partea aceasta a început să-și caute un loc sub soare viitorul
târg ce avea apoi să se întindă până către Sâhla și Piatra Străjii,
ca să vegheze drumul descălecătorilor de țară.
În chiar inima clădirii școlii despre care vorbesc se afla
sala de spectacole, folosită multă vreme și ca sală festivă și ca
sală de ședințe de unitățile CFR din această parte a orașului
(Stația de cale ferată, Regulatorul de circulație, Revizia de
vagoane și Depoul). Mulți dintre părinții elevilor școlii aici, la
CFR își câștigau pâinea de toate zilele.
Într-o zi, în timp ce în școală se desfășurau orele și se
auzeau pe culoare doar frânturi din dialogul dascălilor cu
elevii, eu mă aflam în cancelaria care are un perete comun cu
scena sălii de spectacole. Deodată, prin peretele despărțitor
dintre cancelarie și scenă am auzit o voce baritonală cuvântând
melodios ceva ce nu putea fi decât o poezie.. Am ieșit pe
culoar și, mânat de curiozitate, am virat spre sală. Am intrat
fără să fiu auzit și m-am oprit deîndată privind spre stânga,
printre draperiile care încadrau cortina. Am recunoscut
numaidecât chipul poetului ieșean. Abia când recitarea s-a
încheiat am pățit în față și am aplaudat cât pentru o sală
întreagă. De altfel, pentru poet sala nu fusese goală de la bun
început. Îl aud și acum cum s-a pornit avântat să-mi spulbere
nedumerirea:
- Te întrebi ce-oi fi căutând la Câmpulung și în această
sală... Nu-mi aduc aminte să-ți fi spus până acum că sunt,
printr-o bună parte din copilăria mea, câmpulungean. Dar aici
mi-a locuit o vreme familia, pe când taică-meu lucra la CFR.
Am locuit pe atunci în aceeași casă cu un alt ceferist, domnul
Stan, fost șef de stație, acum inspector sau așa ceva, că nu mă
pricep la ranguri înalte. Pe băiatul lui tocmai l-ai avut elev. La
ei stau în gazdă zilele astea.
Și-a adus apoi aminte de viața lui de școlar, de tot felul de
năzbâtii datorate firii lui impetuase, de multele sancțiuni și
mai puținele laude, de implicarea lui în spectacole organizate
de școală, prilej cu care recita poezii, până și una închinată lui
Stalin.
585
 - Și, „Doamne, frumos mai era pe atunci...”, mai rosti Adi
Cusin, după care schimbă... macazul.
Peste câțiva ani aveam să-l reîntâlnesc tot la Câmpulung,
protagonist și de data asta al unui spectacol.
Într-o zi de toamnă târzie au trecut pe la mine acasă
Dragoș Vicol și Adi Cusin. În ultima vreme, Dragoș Vicol,
fostul redactor șef al ziarului „Zori noi” din perioada când
publicația regională apărea în Câmpulungul vremelnic
învrednicit drept capitală de regiune, era considerat un fel de
om al locului. Își luase doamnă din Sadova - „satul cu oameni
frumoși” -, cum îl va boteza în unul din romanele sale.
Împreună cu el descindeau la Câmpulung și alți scriitori care
știau a prețui în felul lor „albastrul de Bucovina”, tainele și
freamătul bătrânelor păduri dar și al nelinișitelor ape săgetate
de fabuloasa zvâcnire peste cascade a păstrăvilor și lipanilor.
Adi Cusin era însă un oaspete mai rar și, cel puțin pentru
mine, cu atât mai prețios.
Multe s-au mai spus în seara aceea lângă o damingeană...
dolofană de vin. Golirea ei l-a inspirat instantaneu pe Dragoș
Vicol care ne-a propus să mergem chiar cu mașina lui la
cabana „Deia”, unde doar știam cu toții că nimeni nu-l întrece
pe Andrei cabanierul în povești, și din cele vânătorești, și din
celelalte, mai lumești. Însă aventura drumului nostru până sus
la cabană a devenit prilej de poveste, pe care au auzit-o și
milițienii agenți la circulația rutieră.
Acolo, la cabană, deveni deodată grav după un moment
de tăcere ce a urmat celor de râs prelungit încheiat cu un
înțelept avertisment:
- Măi, parcă nu-i a bine..., s-a auzit glasul lui Adi Cusin
recitând o poezie de-a sa, din care am simțit cum ne
împresoară pe cei ce-l ascultam semnele târziului și asta chiar
pe tărâmul însorit al copilăriei pe care ne încăpățânam să o
recuperăm:

„Amurgurile din copilării

Pe ziduri vechi de se mai pot citi.
586
Pui mâinele pe var și-ți pare rău;
Te depărtezi și iar îl simți al tău.
Demult întors la ce se-ntâmplă-n spate
Vezi umbra unei punți adânc surpate.
Pe care-așa de fericit un sol
Spre datoria lui o calcă-n gol,
Și-anume parcă,să-i sfințească zborul,
Vin tinere femei și pun piciorul
Și alte lucruri cad - și-ai vrea și tu -
Ascunde-te, sau iată-te, sau nu!
De-acum e prea târziu, rămâi aici,
Pe limba ceasului adorm furnici.”

Avea să se adeverească mai apoi că dimensiunile terorii

Leviatanului - o altă obsesie majoră a lui Adi Cuzin - se
prefigurau până și într-o lacrimă.

No venimos del latin (?)

Titlul de mai sus este de fapt al cărții cercetătoarei

spaniole Carme Jimenez Huertas, apărută la Sevilla, în 2013,
ediție revăzută și adăugită pentru publicare în limba română,
ceea ce s-a petrecut în anul 2016, când a văzut lumina
tiparului la editura „Geto-Dacii” din București. Aș adăuga
doar la orgolioasa aserțiune, între paranteze, semnul întrebării
lângă care și-ar putea găsi loc și semnul mirării.
Despre autoarea studiului aflăm unele, prea puține,
informații din not ace însoțește pagina de titlu și care se repetă
pe coperta a IV-a: „a absolvit Facultatea de filozofie și litere
de la Universitatea din Barcelona și Facultatea de filologie a
UOC, specializându-se în linvistică și tehnologia limbajului.
Este scriitoare și cercetătoare [ …]. Ține prelegeri și
moderează ateliere de lucru dedicate limbajului, proceselor
cognitive, modelelor de comportament și gestionării emoțiilor.
587
Una din pasiunile sale o reprezintă limba și cultura iberică.
Evident, o carte de vizită promițătoare. În mare măsură,
lucrarea atestă o autentică stăpânire a tehnicilor demersului
științific în domeniul lingvisticii, și care se vede chiar dacă
premisele, argumentele și concluziile nu sunt întotdeauna cele
pe care le-am considera acceptabile.
În legătură cu problemele discutate în cartea Nu venim
din latină, se adoptă constant o atitudne polemică, fapt asupra
căruia ni se atrage atenția: „Și totuși lucrurile nu stau așa. De
fapt stau chiar pe dos” (în ceea ce privește limba latină ca
„mamă a limbilor romanice”). Dintru început ne provoacă
titlul. Cele peste două sute de pagini ale cărții constituie apoi o
succesiune de răspunsuri la o serie de întrebări începând cu
cea esențială, pe care ești tentat să o repeți neliniștit: și totuși
de unde venim? Autoarea este conștientă însă că și-a asumat
un risc major: „Prea multe întrebări! Din păcate trebuie să
încheiem lucrarea de față cu mai multe întrebări decât
răspunsuri”.
Totuși o certitudine s-a conturat: „Limbile romanice nu
vin de nicăieri. Ele erau aici. Erau graiurile locale[…] E clar
că nu au aceeași origine, o limbă mamă, care nu este latina!
Latina este o soră sau mai degrabă o verișoară a limbilor
romanice.” Nu întâmplător domnul Daniel Roxin, semnatarul
„cuvântului înainte” la ediția românească, este entuziast: „ …
este o apariție editorială providențială pentru români, deoarece
vine să întărească noua viziune asupra istoriei noastre,” (Este
vorba de acea „viziune” pe care își propune să o demonteze
Dan Alexa în opul său la fel de greu încadrabil ca specie –
precum însuși autorul -, Dacopatia și alte rătăciri românești,
Humanitas, 2015). De observat că la ai noștri e și mai
accentuată tendința protocronistă: dacii au vorbit limba latină
înaintea… latinilor.
Ei bine, cu acești „cercetători” a luat legătura
cercetătoarea hispană, de fapt așa-zisa spaniolă, pentru că
limba numită astfel lipsește din enumerarea „așa-ziselor” limbi
romanice „citate în ordine alfabetică, castiliana, catalana,
588
franceza, galiciana, italiana, occitana, retoromana, româna și
sarda”, pe care o aflăm în „nota la ediția întâi”.
Care sunt oamenii de știință români avuți în vedere? Îi
aflăm în partea de „mulțumiri” și din cuprinsul lucrării,
inclusiv din notele de subsol. Lista începe cu „anonimul Fast
Man, care a tradus în limba română interviul publicat pe
Youtube” și continuă cu Dumitru Șonea, Laur Ionescu, Daniel
Roxin, la care se alătură pentru autoritate deplină și generalul
Mircea Chelaru. Dintre precursorii dacismului nu e pomenit
nici unul, nici măcar Nicolae Densușianu cu a sa Dacia
preistorică din 1912 sau Iosif Constantin Drăgan cu mai
recenta Noi, tracii, cel puțin la fel de înaripate ca mai noile
contribuții. Nici un cuvânt despre renumiții filologi și lingviști
care și-au dedicat înreaga viață studierii „problemei
fundamentale” a formării limbii și poporului român. Deci
nimic despre: Philippide, O. Densușianu, Dimitrie Onciul,
Liviu Onu, Al. Rosetti ș.a. În general se știe că atunci când
combați ceva trebuie să cunoști foarte bine acel fapt pentru a
demonta în deplină cunoștință de cauză argumentele
adversarului. Polemistul, ca într-un duel, trebuie să-și
cunoască foarte bine arma și tehnica adversarului pe care îl are
în față. Chestia asta n-a admis-o un inspector din epoca
adevărului unic. Era cel ce răspundea de educația materialist-
dialectică și, între altele, de ateism. În cuvântul subsemnatului,
participant mai puțin docil la o instruire, am vorbit despre
necesitatea de a citi mai întâi cu multă atenție Biblia. Cu mare
greutate am scăpat de… consecințe. Mă gândesc acum că mi
se poate întâmpla același lucru, mai ales dacă m-aș referi ceva
mai pe larg la faptul că roadele noii orientări au început să se
vadă. Mi s-ar putea spune că nici lui Eminescu nu-i era străină
o anume fascinație dacică. Nici lui Hasdeu. Ce să mai zicem
de mai apropiații Ion Gheorghe sau Pavel Coruțiu…? Nume
totuși cam greu de alăturat și se înțelege de ce.
M-aș referi aici încă la un scriitor căruia i-am citit cu
interes cartea postumă Apusul misticii populare, Paralela 45,
Pitești, 2016. Este vorba despre bucovineanul Vasile Andru
589
care scrie de această dată despre descântece, vrăji, legări și
dezlegări, exorcizări, isihasm și New Age, cu preocupare
constantă pentru ceea ce ar însemna „redescoperirea
cuvintelor”. Între altele, autorul, referindu-se la „terapia
tradițională carpatică”, zei și sfinți „repede vindecători”,
indentifică „denumiri cu rezonanță medicală, din fondul
lexical dacic: a vătăma, a ameți, a lepăda, a leșina, strănut, a
răbda, a întrema”, precizând în continuare că „Zamolxis, via
Platon, figurează în toate manualele de sofrologie, ca
precursor daco-get al sofrologiei, adică al științei mânuirii
nivelurilor de conștiință, întru restaurarea armoniei minții”.
Numai că etimologia cuvintelor enumerate este latină și nu
dacică: a vătăma < victimare; a ameți < mattus (beat); a
lepăda < lapidare; a leșina < loesionare; strănut < sternutare;
a întrema < inter+ arma. Doar a răbda pune probleme întrucât
dicționarele îi dau originea necunoscută. Afirmați lui Vasile
Andru ar fi valabilă – „din fondul lexical dacic” – dacă
admitem că dacii au vorbit latina înaintea romanilor, ceea ce e
cam greu de crezut că a și fost încredințat cu adevărat cel ce a
scris interesantul roman Noaptea împăratului. Iată un
exemplu de… „gândire pozitivă”.
Dacă pentru Carme Jiminez Huertas afirmația din finalul
cărții No venimos del latin: „Limba iberică este marea
noastră speranță. Va trebui să așteptăm publicarea de noi
studii care să ne ajute să înaintăm în descifrarea scrierii
iberice” este pe deplin îndreptățită, în cazul daciștilor noștri
relicvele de la Tărtăria nu le-ar fi de prea mare folos pentru că
ele aparțin unei populații ce a vețuit aici înaintea celei din care
ne revendicăm. Dar din alineatul penultim al aceleiași cărți de
constatare-îndemn ar terbui numaidecât să ținem cont:
„… studiile filologice actuale ar trebui regândite. Pentru că nu
putem avansa ignorând cultura și limba anterioare procesului
de romanizare, substratul aflat la baza tuturor schimbărilor
posterioare.”
Așa că întrebarea lui Hasdeu „Perit-au dacii?” rămâne pe
mai departe în așteptarea unui răspuns argumentat.
590
Preludiul neantului în străvechiul fossatum

Romanul apărut recent la Editura Eikon, al scriitorului

Marian Drumur, poartă un titlu provocator: „Satul dintre
blocuri”. Provocarea se amplifică pe măsură ce îl citeşti, tentat
inevitabil să-l raportezi la atât de bogata literatură de inspiraţie
rurală de la noi, literatură cel mai adesea de factură
tradiţionalistă. Ne aflăm în ţara în care au fost rostite, probabil,
cele mai multe discursuri de recepţie cu prilejul primirii în
Academia Română – „elogii ale satului românesc”, „laude ale
ţăranului român” ş.a. apropiate ca înţeles. Ne-am putea gândi
la „satul-idee” al lui Lucian Blaga, centru al lumii, purtător al
„matricei stilistice”, spaţiu în care s-a născut veşnicia. Nimic
din toate acestea în „satul dintre blocuri” al prozatorului
bucovinean-timişorean. „Satul” lui Marian Drumur este lipsit
de istorie, nici vorbă de fundal mitic, el nu mai e loc de
mântuire, rămâne văduvit de veghea transcendentului; aici,
materia şi spiritul, pierzându-şi necesarul echilibru, intră în
inexorabilă disoluţie.
Modul în care a fost conceput compoziţional romanul
serveşte intenţia de a sugera lipsa de coerenţă a lumii evocate.
Capitolele sunt numerotate de la 0 la 12. Capitolul „0” pare a
prefaţa capitolele propriu-zise. În prima parte a acestui
preambul se face descrierea casei Baum din perspectiva unui
bun cunoscător al domeniului arhitectural (se vede „ochiul
estetului” – ar zice Nicolae Manolescu). Câteva amănunte
atrag în mod deosebit atenţia. Investitorul şi proprietarul e
bătrânul afacerist Baum, om cu simţul avantajelor contextului
istoric. El clădeşte cu vădit scop lucrativ: construcţia în formă
de U – adică forma unui magnet uriaş – trebuie să atragă prin
aspectul ei impresionant, nu atât prin autenticitate, cât prin
capacitatea de a lua ochii. Ne aflăm la început de secol XX şi
progresul părea de nestăvilit, iar oamenii aveau cu ce să
591
plătească chirii şi din cele mai mari. Baum îşi va alege
(„pentru sine şi familia puţin numeroasă, căreia îi hărăzea
proliferarea într-un viitor secular imuabil”) primul etaj, la
balconul căruia va fi văzut destul de rar, mai tot timpul fiind
pe drumuri întru rezolvarea multiplelor sale îndeletniciri
comerciale. Fără nicio legătură directă cu personajul din
roman, mi-aduc aminte că în copilărie, imediat după
stabilizarea ce-a pus formal capăt dezastrului financiar /
bancar / salarial, cu câteva săptămâni înainte ca tata să-şi fi
primit retribuţia, prima bancnotă de 100 de lei nouă am văzut-
o la un individ care mi se părea uriaş. Acesta era fericitul
purtător al numelui Bux Baum şi venise să achiziţioneze
scândură de la mica fabrică de cherestea din satul în care
vieţuiam, Valea Putnei.
Casa Baum, din romanul lui Marian Drumur, construită
pe un teren viran, în preajma unui târg de animale,
impresionează prin monumentalitatea ei, deşi are doar „trei
nivele şi subsol”, iar zidurile exterioare, în formă de U, nu
aveau geamuri-ochi către lumea din afară. Prin geamurile
dinspre interiorul curţii se putea vedea doar umbra. Privit însă
de undeva de sus, ceea ce era pentru mulţi „palatul Baum”, era
de fapt umbra unei păsări uriaşe, de rău augur, pasărea U.
Când timpul va da semne neliniştitoare, proprietarul va
vinde totul unei societăţi economice încă prospere, chiriaşii se
vor tot schimba de acum înainte, imobilul va suferi tot felul de
transformări, multe apartamente devenind de nerecunoscut.
Multe spaţii sunt subînchiriate. Numărul apartamentelor
ajunge la 64, câte pătrăţele are o tablă de şah pe care piesele,
sustrăgându-se oricărei logici, se mişcă brownian.
În partea a doua a capitolului „0” se realizează o succintă
consemnare în stil de „condică cronicală” a evenimentelor ce
au marcat tragic secolul al XX-lea: cele două războaie
mondiale, criza interbelică, prăbuşirea graniţelor, micşorarea
Regatului României, deportările, instaurarea comunismului,
592
persecuţiile de tot felul, penuria alimentară, evenimentele din
’89, dezastrul de după, adică pâine şi circ.
Cele 12 capitole ce urmează şi constituie romanul
propriu-zis prezintă fapte petrecute în viaţa locatorilor din casa
Baum într-unul din anii tulburi de transformări alandala, mai
apropiaţi de zilele noastre. Fiecare capitol corespunde unei
luni din an, luni numite popular, „ca la ţară”. Bornele între
care se plasează întâmplările sunt cele două revelioane ce par
să aparţină aceluiaşi an. Între cele două evenimente sunt
evidente deosebiri. Primul revelion e mai vesel. Părintele
Axinte urmăreşte slujba din noaptea trecerii dintre ani la
televizor, în vreme ce preoteasa îşi face din când în când
cruce, căscând, cu faţa la candela electrică. Pe stradă e zarvă
mare şi tot zarvă e şi în unele apartamente pe la care dau
grupuri de copii porniţi cu pluguşorul strămoşesc.
Benchetuiesc mai ales cei care simt că le-au mers bine
afacerile, fiind convinşi că s-au născut într-o zodie bună: „Să-
mi bag picioarele, Petrică, mişto zaif! susţinea periodic
Muianu, apropiind paharul de bidonul cu vin purpuriu. Ce
zodie eşti, mân-ca-ţi-aş? – Rac! – Ei vezi, de aia eşti foarte
bun în afaceri… mână uşoară …vedea-te-aş baştan!” În unele
apartamente se vorbeşte despre sărbătorile anului trecut şi
despre cele ce vor veni începând cu Botezul Domnului, despre
leacuri de demult şi despre viaţa de zi cu zi. În schimb, al
doilea Revelion, pregătit din vreme pentru a fi sărbătorit în
comun în subsolul clădirii, se încheie dezolant. Acel subsol
fiind destinat să fie „adăpost antiatomic”, aici se desfăşurau
periodic şedinţele asociaţiei locatarilor, convocate de dl Tulce
în calitatea lui de şef de asociaţie, tipul activistului de pe
vremuri, priceput la toate, de fapt un fel de vatman în satul lui
Cremene. Pentru pregătirea petrecerii se consumă energii
teribile, dar cheful celor prezenţi la masă pare a fi mai degrabă
simulat. În final, impresia generală e aceea de „vraişte
culinară”, senzaţie trăită acut de preşedintele Tulce şi
însoţitorul său, Gheorghe Nicolae, rămaşi ultimii în
593
„adăpostul” devenit spaţiu al unei deprimante petreceri şi apoi
în curtea pustie în care sunt semne că se va întâmpla ceva de
proporţii apocaliptice: „Răceala cuprinse pustietatea umbroasă
a lungii curţi, se insinua pe coridoare şi casa scărilor,
amestecându-se cu exalaţiile subsolurilor.
O învolburare ostilă limpezi străzile septentrionale. În
văzduh se înfiripă, la zenit, spărtura roşietică a unei proiecţii
holografice – cărare într-o parte şi alta a cerului.
Concomitent cu stingerea luminilor stradale, geamătul
nefiresc al scoarţei pământului răzbătu din adâncuri. Câteva
oscilaţii orbiculare produseră convulsii repetate şi o dungă
prodigioasă în jurul parcelei întunecate a casei Baum deveni
vortexul care surpa necurmat insula creată în pâlnia unei
crevase veşnice, gura hâdă a celuilalt tărâm.”
Cei ce compuneau universul fără de orizont al casei cu
nume de arbore trebuiau să plătească pentru păcatele lor
esenţiale: falsitate, simularea respectului faţă de tradiţie şi
sacru, primitivism, meschinărie, depravare. Piramida
trebuinţelor a lui Maslow ar arăta, raportată la cei în cauză, ca
o caricatură: cu o bază hipertrofiată care ar indica preocuparea
excesivă pentru mâncare, băutură şi sex, o piramidă decapitată
în lipsa oricărui interes pentru cele ale spiritului. Aici, până şi
sărbătorile creştine sunt reduse la nevoile stomacului, iar
iubirea se limitează la instinctual. Şansa de îndumnezeire este
sistematic ratată.
Aşa că nu-i de mirare că tradiţia pentru locatarii din casa
Baum înseamnă sărbători cât mai multe, în care mirosul de
sarmale şi preparate porcine, consumate din abundenţă,
însoţite de murături producţie numaidecât de casă, se
împleteşte cu cel al fumului de tămâie, în cazul în care slujba
religioasă nu e doar cea transmisă la televizor. Unele scene
sunt duios tembele, altele ar fi tragice dacă ar exista vreo şansă
de purificare. Din când în când îşi face loc şi câte-o imagine

594
„tare”. Se întâmplă şi din cele care par a fi mai degrabă
concesii făcute pornografiei.
Naratorul vede şi aude tot, vede şi aude prin plafoane, prin
pereţi, priveşte prin gaura cheii, ştie precis ce gândeşte omul,
nu numai ce face, ci şi ce are de gând să facă, îi sondează şi
visele tulburi. Nu condamnă, dar nici nu iartă: această lume e
deja condamnată.
Romanul lui Marian Drumur nu se citeşte uşor şi asta din mai
multe motive, dintre care am amintit curioasa alcătuire /
ordonare a capitolelor. Mai sunt şi altele. Mulţi cititori – din
puţinii care mai citesc astăzi romane – simt nevoia unui fir
narativ coerent, a unor personaje pregnant reliefate. Vor
întâlni aici o succesiune de scene, secvenţe, flashuri, schimbări
bruşte de perspectivă, adică un fragmentarism care poate
deruta. Deşi personajele aparţin unor categorii sociale şi
culturale diverse, ele sunt în ultimă instanţă plămădite din
acelaşi aluat al precarităţii existenţiale. Doar naratorul se
dovedeşte apt de înnoire: el e, pe rând, prezentatorul avizat al
unei lucrări arhitectonice, comentatorul politic obiectiv,
observatorul lucid al vieţii de zi cu zi a unei comunităţi
eterogene, lipsite de coeziune, deci paradoxal: o comunitate
fără… comuniune. Şi te-ai gândi că, pe baza numărului mare
de adevărate „fişe” de observaţie obiectivă care compun ampla
naraţiune, s-ar putea realiza lucrări ştiinţifice de psihologie
socială şi sociologie în genul celor apărute recent, între
care „Psihologia poporului român” a lui Daniel David
(Polirom, 2015) şi mai ales „Blestemele naţiei române” (Ecou
transilvan 2017) de Nicolae Grosu.
Lectura romanului provoacă stări interogative şi
sugerează răspunsuri. Dar la toate întrebările e posibil să nu
poţi răspunde de la prima lectură, după cum cred că s-a şi
văzut în cele afirmate şi, mai ales, neafirmate în recenzia
aceasta.

595
Printre „stropi de târziu” cu Constantin Tiron

Cu ceva vreme în urmă i-a apărut lui Constantin Tiron

placheta de versuri Politichii și anotimpuri (Câmpulung
Moldovenesc, 2016), prefațată elogios de cunoscutul umorist
Cornel Udrea. Se încununa astfel o îndelugată activitate a mai
sus numitului, răsplătită de-a lungul anilor cu numeroase (peste
patru sute) premii decernate cu prilejul participării personale
sau cu formații pregătite în calitate de
îndrumător/regizor/instructor – calificativele s-au schimbat,
fapta a rămas – la diferitele concursuri dedicate Thaliei. Pe
ultima pagină a acestui op era, între altele, anunțată ca fiind „în
curs de apariție” și cartea de față, de data aceasta sub auspiciile
altor muze, între care la loc de cinste aflându-se Erato,
inspiratoarea poeziei erotice și elegiace.
Titlul volumului – Stropi de târziu – conține în structura
sa unul din motivele recurente ale acestuia, al târziului care,
asemenea unui cunoscut fenomen meteorologic, nu s-a instalat
definitiv, ci își anunță doar, încă jucăuș, posibila
atotcuprinzătoare înstăpânire.
Cine l-a cunoscut personal – dar cine nu l-a cunoscut? –, a
fost, de bună seamă, mai întâi impresionat de masiva lui
alcătuire fizică, de mersul de bătrân lup de mare tocmai coborât
pe uscat ca pe o altă navă în balans. Ba unui copil i s-a părut, în
preajma sărbătorilor de iarnă, că e chiar Moș Crăciun cel care a
mai fost cândva pe la el și sigur că va veni și de această dată.
De bună seamă – și-au zis cititorii de povești – că, dacă l-ar fi
întâlnit în plinul de încercări drum către sine, Harap Alb l-ar fi
convocat printre năzdrăvanii săi însoțitori. După ce, mai apoi,
începi să-i deslușești blândețea pe care o emană întreaga-i
înfățișare și, mai cu seamă, după ce-l asculți vorbind, adică
povestind sau recitând sau pur și simplu dialogând, îți dai
seama că omul acesta este cât se poate de real, adică omenesc
596
și omenos. I s-ar potrivi minunat portretul pe care i-l făcea
prietenului său, Fănuș Neagu, poetul necuvintelor Nichita
Stănescu într-o poezie pe care cu admirație și dragoste i-a
dedicat-o:

„Ursul acesta blând și calm și bleg, Fănuș

e apucat de nimeni ca de doruri,
dă cu sărutul numai doar în zboruri,
iar iernii lumii e învârtecuș.”

Productiv și mereu dispus să-și etaleze creația sa

umoristică, Constantin Tiron a tot amânat întâlnirea cu publicul
în ceea ce privește lirica de felul celei autologate în această
carte, pe care acum o avem în față sub semnul târziului care ar
putea dovedi și de această dată că niciodată nu e prea târziu.
Impetuosul declamator de versuri ale altora devenea dintr-o
dată reticent când era vorba despre destăinuirea propriilor
tribulații sentimentale. Cel mult câte un text cu aspect parodic
de mai răzbătea la suprafață. O combinație de discreție și
neliniște generată de rostirea unor cuvinte grave, care – cine
știe – s-ar putea să nu spună adevărul până la capăt, l-a adus
pînă la hotarul întâlnirii cu „târziul” dar și cu înțelepciunea
zicalei mai înainte pomenite.
Volumul pe care îl avem în față adună laolaltă creații
finisate în anii din urmă. Fără a fi riguros grupate, cititorul va
distinge totuși în spațiul lor prezența unor aspecte definitorii
pentru felul în care poetul a înțeles mereu să intre în relație cu
semenii săi din imediata apropiere (iubita / soția, familia cea
mare, adică mamă, tată, fiu, bunici, frate, dar și cu lumea cea
largă, cu spațiul și timpul viețuirii sale, inclusiv cu amintirile și
în ultimă instanță, cu sine însuși.
Să zăbovim și noi asupra câtorva asemenea preocupări.
Ajuns la vârsta înțelepciunii, mărturisitorul își păstrează
intactă prospețimea percepției în raport cu trecerea nemiloasă a
timpului, empatizând cu natura, purtătoarea tuturor semnelor,
stare pe care o exprimă uneori în imagini surprinzătoare:
597
E toamnă iar și iar mă dor cocorii
(Mărturisire)

Nevoia de a se confesa a autorului este inrezistibilă, cu o

permanentă tendință de autocaracterizare și clarificare a
trăirilor, cu tot riscul, inclusiv în plan estetic, al insistenței:

Îmi aleg cuvintele cu care

Să îți explic, iubito, cum te văd (Fruct interzis)

Dar poetul nu „explică” numai inspiratoarei sale cum o vede, ci

ne explică adeseori tuturor care e sursa binelui și pricina răului
în lumea lui și în lumea noastră, atunci când se întâmplă ca ele
să nu fie chiar aceeași lume. Dar să ne întoarcem la poezia
iubirii, tema cel mai frecvent abordată aici. Portretizarea ființei
iubite convinge când e realizată prin mobilizarea resorturilor
imaginației, singura capabilă să-i identifice prezența celei
îndelung căutate în elementele naturii vii:

Te-adun din cer și soare, din lut și flori și ape,

Din vrajă și lumină voind să-ți dau contur. (Sfâșietoare sete)

Adresarea către iubită îmbracă forme de exprimare dintre cele

mai diferite, uneori de-a dreptul derutante în inconsecvența lor.
Într-o Scrisoare tonul e reverențios, apelându-se la formula de
adresare stimată doamnă, în alte texte întâlnim rugămintea,
mărturisirea calmă sau înflăcărată; idealizarea alternează cu
reproșul la adresa femeii, fără a se avea impresia unei evoluții
în timp a relației erotice pasagere sau de cuplu conjugal, mai
degrabă pare a fi vorba de acțiunea unor dispoziții de moment,
care până la urmă nu clintesc starea de echilibru esențial. Ba
mai mult, dacă există vreun vinovat, atunci mărturisitorul este
dispus să-și asume vinovăția:

598
Tu îmi ești visul, aripa, lumina!
Dar azi când mă îndrept către apus,
Te rog, de poți, iubito, iartă-mi vina
Că te-am iubit mai mult decât ți-am spus. (Rugăminte)

S-ar părea să fie vorba de un destin implacabil al omului, căci

poetul, apelând la persoana întâi plural, generalizează în altă
parte, afirmând că ni-i dat :

S-avem în suflet dragoste curată

Ca roua din potirul dimineții
Și s-o ascundem parcă-ar fi ciumată,
Deși e singularul sens al vieții. (Destin trist)

Același poet, un risipitor de sentimente – după cum se

autocaracterizează – e adeseori copleșit de amintirea locurilor
fascinante ale copilăriei (Vișani, Dor de Vișani, Toamnă la
Vișani), alteori îl asaltează trăirile celui care răsfoiește un
album de familie cu poze îngălbenite de vreme și scrie el însuși
o poezie de album familial. Dedicațiile sunt precizate între
paranteze în vecinătatea titlurilor. Iată dedicațiile care nu
comportă nici un echivoc: soției mele Elena Tiron, fiului meu
Costeluș Tiron, tatălui meu Costache Tiron, veteran de război,
fratelui meu Ionel, fratelui meu Gigi, fratelui meu Ștefan. Nu
puteau lipsi nici bunicii Andrieșanu Ioan și Anica și, mai cu
seamă, mama, Maria Tiron. Păcat că nu toți cei pomeniți aici
mai sunt în viață, fiindcă în primul rând ei ar fi cititorii ideali ai
acestor versuri care se întâmplă să aducă aminte de amplele
poeme epico – lirice cultivate asiduu cândva de Dan Deșliu,
Eugen Jebeleanu și alții.
Sentimental incurabil, Constantin Tiron își dedică și sieși
un poem, asigurându-ne că de-a lungul vieții a învățat să
înțeleagă:

Și să-nțeleg ce scrie printre rânduri.

599
Am învățat să cred în om și-n bine,
În ce-i adevărat și ce-i frumos. (De ziua mea)

Câte un text se poziționează excentric în raport cu temele din

prim – plan. Poezia Te rog, Eminescu e o invocație către
marele poet din care Constantin Tiron a recitat mai ales Doina,
rostindu-i apăsat anumite părți ale acesteia. De această dată
avem de-a face cu o rugă patetică în care se repetă îndemnul Te
rog, Eminescu, revino-n Copou. Apar în alte câteva poezii și
alte motive tradiționaliste: Al dulcii Bucovine, al credinței, al
omului supus greșelii. Monologul Fiul recunoscător aduce
aminte de Constantin Tiron cel din textele care i-au consolidat
faima de până acum.
La intervale regulate, câte un catren pigmentează fațetele
întregului. Toate au același titlu – Strofă rătăcită. Una dintre
ele:

Frământ cu piciorul lutul din mine,

Timpane se năruie-n urlet
Și ochi rătăciți în paharele pline
Mai caută-un loc pentru suflet.

În discursul poetic al autorului volumului Stropi de târziu

predomină limpiditatea versului clasic vădind dorința de a
spune, dacă se poate totul și încă ceva pe deasupra. Rareori se
apelează la versul liber. Numeroase enunțuri sunt constatative,
declarative. Le șade destul de bine când îmbracă haina
folclorică:

Câte, sus pe cer, sunt stele

Toate-s lacrimile mele. (Lacrimile mele – stele)

În afara acestei benefice brize dinspre clasicismul folcloric,

sunt vizibile și influiențele exercitate de marile modele din
literatura română: Eminescu (De ce), Bacovia (Imensitate),
Arghezi (Liniște amară), Ioan Alexandru (Sărbătoare), Dragoș
600
Vicol (O vatră de iubire). Însuși poetul recunoaște rolul
stimulator al lecturilor din poeții modele:

Citesc, de Magda Isanoș, poezii

De dragoste, care fiori adună
Și deodată-n gândul meu revii
Cu ochii tăi curați, de zână bună!

Dar până la urmă ceea ce contează și e de toată lauda este

efortul exemplar al omului Constantin Tiron de a face un pas
înainte către a înțelege:

Ce suflet nobil ai dacă poți plânge

Atunci când se citește-o poezie. (Înduioșare)

Cu siguranță cartea semnată de Constantin Tiron își va avea

cititorii ei. Mulți vor fi dintre aceia care au asistat la
spectacolele sale umoristice. L-au aplaudat atunci și îl vor
aplauda și acum printre stropi de tîrziu.

Martie-al lui și al nostru

Totul a început în ziua aceea de martie

Când pe râul cel repede s-au frânt zăpoarele
Bubuind până în muguri, până la Dunăre,
până în ceruri.

I s-a spus de acasă Nică a Ștefan a Petrei

Până într-o zi când a dat în calea lui de un arbore
Cu crengile de-o parte și de cealaltă a munților.

601
După ce s-a îmbăiat încă o dată
În apa cea limpede și frumos curgătoare
a nașterii sale
N-a plecat prin lume decât ca să vadă
Dacă mai sunt și alții deștepți
Și mare i-a fost mirarea
Să se-ntâlnească la capăt cu sine.

Își spunea ca să-l auzim cât de dragi

Îi erau mama și tata, surorile, frații,
Dumbrăvile, luncile, prundul cu știoalnele,
Șezătorile, clăcile, horile, câmpul cu florile,
Gospodarii tot unul și unul
Gata ca iarba să iasă prin caldarâmul orașelor
Numai că târgul pa vreme aceea
nici nu avea caldarâm.

Rude în străinătate poate numai prin părțile ungurene

Sau prin alte țări românești pe unde
turmele bătuciseră pământul.
Intr-o zi a vestit din turla cea mare
Ciubuc clopotarul
Că vine chiar Vodă să bage de seamă la stânele
Întemeiate pe muntele Omului căci pe el
l-au numit omul lui Vodă

Pe timpul lui Vodă, Ciubăr-ar fi putut să rămâie

Harabagiu harabagia zicea el e mai bună
Că ai a face tot cu marfă vie în căruță
Și cum era moș Nichifor stradalnic și iute la treburi,
Numai ce-l auzeai: Gata, jupâne Ștrul, numai s-adăp
Iepușoarele iestea. Ia mai dați-vă și pe jos
Căci calul nu-i ca dobitocul să poată vorbi.

Când se puse la cale cu mare fierbere-n țară Unirea

Nu se știe prea bine ce vârstă să fi avut
602
De aceea chiar el s-ar putea
Moș Ion Roată să fie, ori Popa Duhu,
Dascălul său ce din profesor Școlar a ajuns la Socola.
„Lasă-mă în pace, cuvioase, că se învârtește lumea
Cu mine de-atâta aghiazmă”.
Și când veselia era mai în toi
Și-a dat duhul din cele preuțești ostenindu-se
Încă o dată, scriind abecedare, simțind
cum se adună
Iarăși în sine boțul cu ochi, căci altă
udătură nu mai aveau.

Spun unii că sârguise cândva să învețe ceva elinește

Până-ntr-atât încât să se mire că mai
fusese unul Homer
Care nici el nu stia bine când apăruse pe lume,
Ba parcă-ar fi vrut să-l vadă la față pe Rablais:
Mulți fi-vor încredințați că li-i cimotie bună.
Și tocmai atunci a dat Eminescu de el.

„Se vede lucru că așa e omul făcut, să nu fie singur.”

Mult încercat să tot bată pe jos Sărăria,
L-a trimis de-a călare prin lume pe acela menit
Să ajungă împărat, însoțit de critici chipoși,
în vreme ce el auzea:
„Acum degrabă să te duci cum îi ști tu,”
Într-o zi, ascultând urătorii, s-a îmbrăcat
în haina de urs,
Pregătit să ne iasă în cale în dreptul
podului fiecăruia
Dintre cei ce năzuim a răspunde chemării
Împăratului Verde.

Țăranii

603
Eu un țăran mai mult sunt pe pământ
Azi când puțini mai știu ce sunt țăranii,
Nici cei trecuți din neamul meu sub glii,
Niști ceștilalți ce-i împresoară anii.

O stea din toate-a mai rămas pe cer

Și nici un câine nu-i mai latră chipul,
Dintr-o clepsidră uriașă-și trece
Snopul de raze-mpuținat nisipul.

Se-ntorc țăranii de la câmp și au

Putere încă secerea de-și poartă
Prin lanul vast al stelelor din grai
A veșnicie limpede și soartă.

De-o parte și de alta aur-snopi,

Dar printre ei țăranii trec-nainte
Știind că mâine s-or trezi în zori
Să primenească brazde pe morminte.

Roza vânturilor

Mereu în afara stării de echilibru,

Tipologia violului din unghi politic și
Perversiunile democrației.

Și totuși mai cred

Într-o cinstită istorie
Catolică a României
Scrisă de un român ortodox
Măcar într-o carte cât să încapă
În cutia busolei.

În țara fagilor

În țara fagilor cu fagii tot mai puțini

604
Bântuie-amurgul în tulnicele
De la muzeul lemnului.
Cucu cântă, bată-l vina,
De i se risipesc penele
Prin cuiburi străine.

Târgul meu rostogolește

Undeva mai la vedere
Povestea pietrelor:

În albia Izvorului Alb

Oasele strămoșilor.

Constantin Badersca

Născut: 18.02.1934, Dersca, Botoșani

Plecat spre cele veșnice: 31.10.1996, Câmpulung
Moldovenesc
Numele adevărat: Constantin Bărboi
Studii: Facultatea de Filologie a Universității
„Al.I.Cuza” Iași
Profesor: Dersca (1950 – 1960), apoi Liceul Militar
din Câmpulung Moldovenesc (1960 – 1971)

Debut: Proză la ziarul sucevean „Zori noi”

Colaborări: Convorbiri literare, Pagini bucovinene, Cronica, România literară,
Buciumul, Gazeta de Câmpulung, Nord – Presa.
Debut editorial: Romanul Dubla condiție a căderii
Bibliografie: Dubla condiție a căderii(roman), Iași, Ed.Junimea,1981, 192 pag.;
Joia femeilor (roman), Iași, Ed. Junimea, 1994, 291 pag.; Farmecul roșu
(roman), Câmpulung Moldovenesc, Ed. Fundației Culturale „Alexandru Bogza”,
2003, 162 pag.; Borceag (roman), Suceava, Ed. Accent Print, 2009, 154 pag.;
Luishen și alte povestiri, Iași, Ed. Princeps Edit, 2009; Pâcla de deasupra
mlaștinii (ediție integrală, definitivă Elena Leonte), Iași, Ed. Princeps Edit,
2009, 764 pag.; Domoco și alte povestiri, Suceava, Ed. Accent Print, 2014, 409
pag.; Gambitul nordului (roman), ed. îngrijită de Gabriele Diaconescu,
Suceava, Ed. Accent Print, 2014, 294 pag.

605
 UNDE EȘTI TU, POPA IANCU...

( proces literar - după „În vreme de război” de

I. L. Caragiale)

Scena I

Grefierul (un bătrân cu ochelari pe nas, cu glas fonfăit )

Curtea ( Preşedintele, avocatul acuzării, avocatul apărării)

Preşedintele: (răsfoind) Azi data, în debatere publică, dosarul

Stavrache, hangiul din Podeni. Acuzarea!
Av. acuzării : Numitul Stavrache, hangiu în Podeni, cârciumar
zgârcit, a pus stăpânire prin fraudă pe averea fratelui său, popa
Iancu...
Av. apărării : Ce înţelege acuzarea prin fraudă?
Av. acuzării : După ce l-a trimis pe popă să lupte pe baricadele
de la Plevna, hangiul s-a folosit de averea şi de banii fratelui
său, popa Iancu, ca de propria sa avere şi de proprii săi bani,
iar asta constituie o fraudă!
Av. apărării : De unde provenea averea şi de unde proveneau
banii popii?
Av. acuzării : Tovarăşe preşedinte, nu răspund la această
întrebare. E total nejustificată privind relaţiile dintre cei doi
fraţi. Altminteri, cer să nu fiu întrerupt. Rechizitoriul îşi pierde
din unitate şi logică.
Preşedintele: (cu ciocănelul) Aprob!
Grefieru : Consemnat.
(Avocatul apărării se aşează smerit. Avocatul acuzării
triumfă).
Avocatul acuzării : Să intre inculpatul, hangiul Stavrache.
Grefierul : Hangiul...
Din uşă, vocea aprodului: Hangiul...
(Hangiul Stavrache este un bărbat uscat la faţă, cam spânatic,
cu mâinile lungi, cu ochii mari. Încearcă să privească și nu are
putere. Înaintează incoerent şi se opreşte, perplex, în faţa
606
Instanţei).
Av. apărării: (după ce ridică două degete, se vaită) E tâmpit!
Av. acuzării: Se preface. După cum spunea, dumnealui,
hangiul, a pus stâpânire pe averea şi pe banii fratelui său, popa
Iancu (către hangiu) . Recunoşti?
Hangiul: (râde trist, speriat ) Hî, hî, hî, hî...
Av. acuzării : L-am trimit pe frate-su volintir la Plevna şi a
aşteptat într-una moartea acestuia. Recunoşti?
Hangiul: (trist) Hî, hî, hî, hî (îndată găseşte o lumânare, o
aprinde şi caută prin toate colţurile).
Av. acuzării :(răsfoind în hârtiile lui) - de pe front primeşte
două scrisori. În prima scrisoare se menţiona “Iubite neică,
mai întâi nu întârzii a cerceta despre scumpa dumneavoastră
sănătate...” Aşadar, popa Iancu era viu. În cea de-a doua
scrisoare se clarifica: “Domnule Stavrache, subloconenetul
Iancu, înaintat din grad în grad, a murit pe câmpul de onoare,
cu trei gloanţe în pântec. Am stat la capătâiul lui până a închis
ochii”. Semnează locotenent Marin Dobrescu şi sergent major
George Popescu. Aşadar, popa Iancu era mort...
Av. apărării : (sare) Sau presupus...
Preşedintele (ciocănelul)
Av. acuzării : Hangiul a plâns mult, dar a înţeles că nu trebuie
să se lase copleşit, că trebuie să se bage şi mai adânc în averea
şi în banii răposatului. A căutat şi şi-a găsit un avocat, deşi nu
era convins că frate-su a murit cu adevărat ori încă trăieşte.
Colegul apărării, sper, nu va avea de obiectat...
Av. Apărării : Nimic de obiectat.
Av. apărării : Şi iată, într-o bună zi, apare avocatul...

Scena II

(Hangiul târşiindu-şi icioarele, iese cu lumânarea între degete.

Apare, cu un cufăr greu, urmat de avocat)
Avocatul : Averea a fost a popii?
Hangiul : Da, a popii....
Av.: Făcută de el, din munca lui?
607
Hangiul : (deschid ecufărul cu prudenţă) Cea mai mare parte.
Avocatul: Popa are copii?
Hangiul: (preocupat, ridică încet capacul i acoperă banii cu
amândouă braţele) N-are.
Av. : Are femeie?
Hangiul: (scoate două bancnote, se opreşte la una, iar
avocatul o înhaţă) Nu.
Av. :Atunci....(înconjurând cufărul, curtenitor)
Atunci...stăpâneşte sănătos....(din uşă) Şi dacă te-o supăra
cineva, vino la mine.
Hangiul: (râde sănătos) He, he, he, he....
Av. (insistând) : Numai unul pe lume te-ar putea călca.
Hangiul : Cine?
Av.: Popa.
Hangiul: (râde săntos) Nu mai poate călca, săracul (îi arată
scrisorea).
(Avocatul citeşte, aprobă, apoi neagă, îngândurat, în timp ce
hangiul mai scoate o monedă, una măruntă, din buzunar). Cine
ştie unde s-o fi prăpădit bietul frate-miu. (Hangiul cu o sticlă
şi un pahar îşi conduce oaspetele).

Scena III

Av. acuzării : Şi au trecut cinci ani. Din punctul de vedere al

legii, administrarea averii altcuiva, să fie şi frate, constituie un
abuz. Iar hangiu din zgârcit, devenise şi mai zgârcit. Se plimba
de unul singur noaptea, încercând uşile, încercând ferestrele
(din cealaltă parte apare hangiul, cu lumânarea, verificând
obloanele, se aşează lângă cufăr, îl îmbrăţişează, apoi încearcă
să mănânce un covrig). Şi când, într-o noapte geroasă, un vât
aspru i-a împins în uşă o fetiţă rebegită.

Scena IV
Fetiţa: Dom' Stavrache, dom' Stavrache!...
Hangiul : Cine-i acolo?
608
Fetiţa: Eu, dom' Stavrache. Deschide!
Hangiul:(deschizând uşa) Ce vrei?
Fetiţa: M-a trimis maica să-i dai de un ban gaz şi tata de doi
bani ţuică. (scoate clondirele) Da’ zice să nu mai pui gaz în a
de ţuică şi ţuică în a de gaz, că mă bate. Şi...să măsori bine.
Hangiul : Da’ bani ai adus?
Fetiţa : Ba. Zice să scrii...
Hangiul : Iar să scriu?....Scrie-v-ar popa să vă srie de pârliţi!
(Fata vede covrigul pe cufăr şi îl ascunde). Lasă covrigul,
hoaţo!...De mici vă învăţaţi la furat, fire-aţi ai dracului! (îi
cârpeşte o palmă şi fata lasă covrigul. Fata iese, îmbujorată,
împinsă de hangiu)

Scena V

Av. acuzării : Iată probă de zgârcenie! Iată probă a

neomeniei! (răsfoind hârtiile). În consecinţă, privind
administrarea ilegală a averii şi banilor popii Iancu, privind
zgârcenia şi neomenia hangiului Stavrache, cer : 1 -
Restituirea averii şi a banilor; 2 - rezilierea împricinatului din
literatura română; 3 - condamnarea inculpatului la trei ani de
temniţă. Cheltuielile de judecată, taxele de timbru se includ în
dosarul hangiului Stavrache. Am încheiat.
Preşeditele (clopoţind)
Grefierul : Consemnat.
Preşedintele : Apărarea!
Av. apărării : Adevărat, numitul Stavrache, hangiu din
Podeni, a pus stăpânire pe averea şi pe banii fratelui său, popa
Iancu. Însă colegul meu dinspre acuzare a omis în ce condiţi s-
a petrecut pretinsa infracţiune. Popa Iancu devenise şef de
bandă. Şi cetașii, de la hoţii de cai şi găinari, ajunseseră tâlhari
la drumul mare. Tâlharii au fost prinşi la capătul pădurii
Dobrenilor. Popa a scăpat. Şi a venit la frate-su mai mare,
hangiul Stavrache. Şi să vedem, onorată instanţă, în ce condiţii
numitul Savrache s-a întâlnit cu frate-su mai mic, popa Iancu.
Şi în ce condiţii numitul Stavrache a reuşit să-l ascundă pe
609
popa Iancu printre volintirii care plecau să lupte în Bacani.
Av. acuzării : Resping!
Preşedinele : Se acceptă!
Grefierul: (rar) Se acceptă. Numitul hangiu Stavrache!:
Vocea aprodului: Numitul Stavrache!
Grefierul : Numitul popa Iancu!
Vocea aprodului: Numitul popa Iancu!
Av. acuzării : Fac recurs!
Preşedintele : În termen de ....zile de la pronunţarea sentinţei.

Scena VI

(Hangiul Stavrache, preocupat, şterge masa, învârte paharele,

încearcă damingenele de sub masă şi, pesemne, fuieră o
melodie. Popa Iancu, mic dar îndesat, cu ateriu, potcap, vine
din stânga.)
Popa Iancu: (se aşează abătut) Neică, aş vrea să-ţi spun ceva,
numaidecât.
Hangiul: Ce?
Popa Iancu : Ai să vezi....Închide uşa cu cheia...Am venit la
dumneata ca la un duhovnic.
Hangiul : Ce e, mă?
Popa Iancu : Tâlharii au fost prinşi.
Hangiul: (bucuros) Au fost.
Popa Iancu : Dar şeful lor nu a fost prins.
Hangiul : N-a fost. Poate s-a încercat. Căciula lui cu pană să
plutească pe valuri....
Popa Iancu: (şi mai abătut) Am venit la dumneata ca la un
duhovnic. N-aude nimeni?
Hangiul : Aşi. Cine s-auză?
Popa Iancu : Neică Stavrache, m-am nenorocit!
Hangiul : De ce? (îşi vede de treabă în acest timp. Popa îşi
leapădă anteriul îşi pune pe cap căciula haiducească, cu pană.
Întorcând ochii, Stavrache tresare, se retrage câţiva paşi ).
Hangiul : Tu?
Popa Iancu : Eu.
610
Hangiul : Şeful?
Popa Pancu : Şeful...
Hangiul : Şi tâlharii?
Popa Iancu: Nu. N-au deschis pliscul.
Hangiul: (se apropie, ameninţător) Nenorocitule!...Să
fugi!....Să piei! Să te-neci decât să puie mâna pe tine. În
fundul ocnei îţi purezesc ciolanele...(popa plânge)...În fundul
ocnei...
Av. apărării : Petru hangiu situaţa devenise intolerabilă. El,
comerciant cunoscut în partea locului şi frate-su, popa,
căpetenie de tâlhari. O soluţie se cerea găsită de urgenţă. Şi
soluţia, dintr-odată a apărut....(bătăi în uşă, glasuri)
Popa Iancu : Nu deschide!
Hangiul (gest de împotrivire, el fiind hangiu. Popa scoate
revorverul, îl îndreaptă spre uşă. Glasurile se înteţesc. Hangiul
îl ridică pe popă şi îl ascunde, apoi ajunge la uşă. Intră
ofiţerul).
Ofiţerul : Am afară nişte tineri militari...volintiri...pentru
frontul din Balcani.
Hangiu (aprobă)
Ofiţerul : Mâncare, băutură şi culcuş peste noapte...
Hangiul (aprobă şi iese cu ofiţerul, se întoarce, taie pâine,
mezel, cară damingenele; întors, îşi sormoneşte mintea. Îi vine
o idee. Îl scoate pe popă, îl berbereşte, îl tunde, îl îmbracă în
haine de volintir).
Ofiţerul: (cu banii şmoc) Plata.
Hagiul: (luând două bancnote şi restituind) Uite ce e. Este aici
un tânăr care vrea să meargă şi el volintir. Îl primiţi?
Ofiţerul : E vârstnic?
Hangiul : Mmmm, da.
Ofiţerul : Are părinţi ori copii?
Hangiul : N-are nimic.
Ofiţerul : Are formele gata?
Hangiul : Forme n-are, dar...să le faceţi dumneavoastră.
Ofiţerul : Asta nu se poate, trebuie să se prezinte la divizie.
Hangiul : Dar nu s-ar putea să-l luaţi cu dvs şi să-i faceţi
611
formele acolo unde vă duceţi?
Ofiţerul : Ba s-ar putea.
Hagiul : Atunci...(îl scoate pe Iancu îmbrăcat în volintir şi îl
împinge spre ofiţer. Rămânând singur, hangiul îşi face două
cruci). Reîntors din uşă, Iancu îi dă hangilui cufărul în primire.

Scena VI

Av. apărării : adevărat, hangiul a pus stăpânire pe averea şi pe

banii popii, însă potrivit unei înţelegeri. Nu o înţelegere scrisă,
ci una verbală. Acuzarea menţiona despre aceste două scrisori
primite de pe front. În ultima scrisoare, acel Marin Dobrescu
şi acel George Popescu înfăţişau cum sublocotenentul Iancu a
muri pe câmpul de onoare, cu trei gloanţe în pântec. Din
cercetările efectuate rezultă însă că scrisoare e un fals.
Av. acuzării: (spre preşedinte) Protestez! (spre av. apărării)
Probe?
Av. Apărării : probe, probe pentru dosar. Lista cu efectivul
regimentului. Niciun Marin Dobrescu, niciun George Popescu.
Av. Acuzării: (îşi notează).
Av. apărării : Popa Iancu, aflat departe, ştia că hangiul
stăpâneşte o avere. Cu drept sau fără drept, el o stăpâneşte. Şi,
câtă vreme nu-l supără nimeni, câtă vreme nu se ridică nicio
obiecţie, hangiul n-are nevoie să ia nicio măsură legală. Drept
urma, popa se poate juca cu nervii hangiului. Şi au trecut un
an, doi, trei, patru, cinci. De câte ori, oare, nu va fi stat hangiul
la pândă, noaptea? (Hangiul singur, se plimbă, se uită la o
fereastră, se uită la altă fereastră, întreabă şoptit : Unde eşti tu,
popă Iancu?, se piteşte pândind). De câte ori nu va fi dormit pe
lada cu bani? (Hangiul scoate cheia de la gât, descuie cufărul,
îşi înfudă capul în bani). A pălmuit o fată pentru un covrig,
însă nu se va fi jucat niciodată cu banii? (Hangiul scoate
bancnotele, una câte una, le risipeşte pe jos râzând apoi joacă,
cu o salbă de bancnote în jurul gâtuui şi altă salbă în jurul
mijlocului. “ Popa Iancu a pierit, u-hu-hu, ha, ha, ha Şi hangiul
s-a tâmpit, u-hu-hu, ha, ha, ha, ha...). Îndată strânge banii,
612
închide cufărul, ascunde cufărul sub pernă, iar cheia o doseşte
sub preş.
Şi, după cum am menţionat, au trecut, unu, doi, trei, patru,
cinc ani. Hangiul, stăpân pe averea popii, începuse să aibă
vedenii. Totuşi, greu de explicat, în ce măsură vedeniile
deveneau realitate, ori realtatea, trecând dincolo de luciditate,
se realcătuie în vedenii.

Scena VII

Hangiul (îşi face socotelile; bătăi în uşă, deschide)

Popa Iancu: (în haine vărgate de pucăriaş, tras la faţă, cu
lanţuri pe picioare, găseşte un scaun) Neică...
Hangiul: (fioros) Ticălosule! Ne-ai făcut neamul de râs. Să
piei, să nu te mai văd. Pleacă! Du-te înapoi de-ţi ispăşeşte
păcatele!
Popa Iancu: (se ridică, în prag se clatină) Neică, fă-ţi
pomană! Dă-mi o badarcă de apă. (cade dintr-o dată i hangiul
încearcă să-l ridice. Atunci popa îl prinde de gât. Îl răsuceşte şi
îl ţine sub genunchi. Râde demenţial ) He, he, he, Credeai c-
am murit, neică? (scoate un lanţ, încearcă să-l lovească în cap,
aruncă lanţul, îşi pregăeşte degetele să-l gâtuie).
Hangiul : Lasă-mă, lasă-mă....
Popa Iancu : He, he, he...(îşi apropie mâinile, hangiul sare,
găseşte cuţitul pe masă. Ocnaşul dispare pe uşă. Rămas singur,
hangiul îşi face cruci îeste cruci, pune tămâie într-o farfurie,
sfinţeşte casa ). Unde eşti tu, popă Iancu? Unde...
Av. apărării : Gândurile omului încep să sfârâie în cercuri
strânse, unde eşti tu popa Iancu, unde eşti tu?...apoi gândurile
se rotesc în cercuri din ce în ce mai largi, încât conştiiţei îi este
putinţă să le urmărească. Nu-i de mirare că hangiul, într-o
dimineaţă de primvară aude un cântec ostăţesc pe drum.
Hangiul: Militari, desigur. Să deschid uşa.
Căpitanul: (de afară) Companie, staiii! (intră, îşi scoate sabia
pe jumătate, o bagă în teacă, hangiul îl recunoaşte, se retrage,
căpitanul râde în hohote) He, he, he...Credeai c-am murit,
613
neică? (hangiul fuge, căpitanul după dânsul, hangiul se
întoarce brusc, îl strânge de gât, îl strânge tot mai tare.
Căpitanul râde şi mai înveselit. Când hangiul cade pe o laviţă,
fără puteri, celălalt îl întreabă iarăşi) - Credeai c-am muri,
neică? He, he, he, he...(iese, compania porneşte în cântec, dar
râsul căpitanului încă se aude. Hangiul, cu candela, umblă pe
la icoane).

Grațian Jucan

Născut: 19.09.1929 – Câmpulung Moldovenesc

Plecat la cele veșnice: 21.03.2013 – Satu Mare
Istoric literar; folclorist; profesor.
Studii: Facultatea de filologie – Cluj.
Profesor de limba și literatura română: Școala Vama
(1953 – 1954); Liceul „Dragoș Vodă din Câmpulung
Moldovenesc (1954 – până la pensionare)

Debut publicistic: Ziarul „Zori noi” (1957).

Colaborări: Convorbiri literare, Cronica, Limbă și literatură, Revista
muzeelor,Albina, Anuarul Muzeului județean Suceava, Pagini bucovinene,
Folclor literar ș.a.
Distincții: Diplomă de „profesor fruntaș”; Cetățean de onoare a municipiului
Câmpulung Moldovenesc; Diplomă de onoare pentru activitatea didactică.
Bibliografie : Bucurie, mândră floare (culegere de folclor, în colaborare),
Suceava, CCP, 1962, 66 pag.; Traiul mi s-a luminat (culegere de folclor poetic
contemporan din regiunea Suceava), Suceava, CRCP, 1963, 96 pag.; De sub
muntele Rarău (Folclor din ținutul Câmpulungului Moldovenesc), Suceava,
Centru de Îndrumare a Creației Populare și a Mișcării Artistice de Masă, 1971,
289 pag.; Idem, Câmpulung Moldovenesc, Fundația Culturală „Alexandru
Bogza”, 2000, Câmpulungul Moldovenesc – vatră folclorică, București, Ed.
Litera, 1975, 128 pag.

Motivul codrului în poezia lui Mihai Eminescu

614
Simbioza istorică dintre codru şi existenţa poporului român a
fost exprimată în zicala “codrul-frate cu românul”, dar şi în
expresia “frunză verde, foaie verde” din poezia noastră
populară, realităţi incontestabile ale spiritualităţii româneşti.
Lirica eminesciană evidenţiază pregnant imaginea codrului.
Un vers al poetului spune: “Al meu suflet e înfrăţit cu codrul”,
investindu-l astfel cu puterea de neegalat a geniului său.
Imaginea codrului i s-a furişat şi sedimentat în suflet încă de
copil – “fiind băiat păduri cutreieram”, întrucât impresiile cele
mai puternice, şi care se ţin minte sunt acelea dobândite în
copilărie:
“Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot ?”
Încă de la primele afirmări poetice, tânărul poet a cântat
meleagurile natale:
“Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară
Scăldată în cristalul pârăului de-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:
A codrului tenebră, poetic labirint (…)” aşa cum va repeta şi
mai târziu în poezia “Codru şi salon”. Oricum, în poezia “Din
străinătate” (1866) e amintit codrul de foioase de la Baisa, din
preajma Ipoteştilor – Botoşani, valea cu pârăul Drăzlencăi,
dealurile din împrejurimi: Dealul Pădurii, al Haraminului şi al
Crucii, unde Gheorghe Eminovici – tatăl – avea o stână, aşa
încât “satul şi pădurea creşteau în jurul lui, îmbrăcate în
legendă, cu oameni care în gesturile şi în cuvintele lor făceau
să trăiască o mitologie întreagă” (D. Popovici). Cu
intermitenţe, acestea îl vor chema şi mai apoi. E vorba de
chemarea pământului natal, de satul din suflet.
În lirica sa, el cântă natura cu un accentuat sentiment al iubirii,
încât nu ştim unde începe sentimentul naturii ori al iubirii, atât
de puternic a sudat sentimentele.
615
Frecvenţa codrului e mare în poezia sa, natura având
semnificaţii multiple: o natură cadru, martoră, ocrotitoare,
liman al liniştii şi singurătăţii, participantă activă la durerile şi
bucuriile inimii omeneşti, o natură erou.
În “Floare albastră”, iubita îşi cheamă perechea în codru:
”Hai în codrul cu verdeaţă,
Und’-isvoare plâng în vale (…).”
Blanca din “Făt-Frumos din tei”, sortită mănăstirii, fuge în
plin codru, trecând călare în goana calului, fulgerând lumini,
iar perechea de îndrăgostiţi se pierde în umbra codrilor.
Codrul bătut de gânduri din “Dorinţa” îi adoarme la sânul lui:
“Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.”
În poemul “Călin (File din poveste)”, luna ca o vatră de jeratic
rumeneşte străvechii codri. Voinicul din poveste a venit din
lume, coborând “pe potica dinspre codri”, într-o adevărată
feerie a naturii, să-şi sărbătorească nunta cu frumoasa fată de
împărat:
“De treci codrii de aramă, de departe vezi albind
Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint?
Acum iată că din codru şi Călin mirele iese,
Care ţine-n a lui mână gingaşei mirese.”
La nunta lor, participă soarele şi luna, zmei, împăraţi şi-
mpărătese, feţi-frumoşi, cititorii de zodii şi Pepelea şăgalnicul,
personificarea spiritului glumeţ al românului din basme.
Alături de această nuntă împărătească, poetul a zugrăvit şi
nunta insectelor, a goangelor pădurii, pentru “a semnala chiar
măreţia naturii în miniatură” (G. Călinescu).

616
Înnebunit de durere, Arald, din celălalt mare poem de lungă
respiraţie, “Strigoii”, a zburat pe un cal negru până când a
ajuns “la poala de codru-n munţii vechi”, unde îşi avea sălaşul
magul bătrân şi păgân, care – “pe-a codrilor potică” – pleacă
împreună cu acesta la domul de marmură neagră, ca prin vrăji
să i-o readucă în viaţă pe Maria, regina dunăreană. Bătrânul,
alb şi blând, poate face din piatră aur, din îngheţ văpaie, poate
închega apa-n sânge, din pietre foc să saie. El poate face ca în
întreaga fire să fie “ninsoare, fulger, gheaţă, vânt arzător de
vară”. Un singur lucru, pare a ne sugera poetul, nu poate face
magul: nu poate opri inima să iubească. Poemul ilustrează, de
altfel, că o dragoste adevărată n-o poate înfrânge nici hotarul
morţii. Sufletul poetului ardea în acest timp în vâlvătaia
dragostei pentru Veronica Micle. El s-a regăsit în motivul
codrului, înveşmântat în haina lui Arald, şi pentru a-l înţelege
cităm versurile:
“Eram un copilandru. Din codri vechi de brad
Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul,(…)
Să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad !”
“Împărat slăvit e codrul.” el e Măria Sa, în mijlocul lui:
“Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi,
Şi prin somn auzi-vom bucium De la stânele de oi.(…)”
”-O, priviţi-i cum visează Visul codrului de fagi!
Amândoi ca-ntr-o poveste Ei îşi sunt aşa de dragi!”
Aici, de data aceasta în “Povestea teiului”, îşi are loc idila
aceleiaşi Blanca, când luna luminează calea îndrăgostiţilor
spre inima codrilor, acompaniaţi de sunetul cornului.
Sora viselor noastre, o adevărată zână a pădurii, e aşteptată în
“Freamăt de codru”, iar în “Revedere” stau faţă-n faţă veşnicia
codrului cu vremelnicia omului. Poezia se întemeiază pe un
dialog între poet şi codru, dar e construită pe o antiteză,
subliniind un specific sufletesc – doina şi un specific geografic
617
– Dunărea. Codrul eminescian se sustrage timpului şi rămâne
în eternitate. Prototipurile universului sunt statice:
“Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu isvoarele.”
Natura nu e peisaj, ci existenţă, iar poetul cântă, de altfel, o
natură mitică.
“Românii – scria poetul – au fost popor de ciobani (…); de
acolo multele tipuri frumoase (…); de-acolo cuminţia
românului, care ca cioban a avut multă vreme ca să se ocupe
de sine însuşi, de acolo simţământul adânc pentru frumuseţile
naturii, prietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele
bogate, de acolo poveşti, cântece, legende, c-un cuvânt, de
acolo un popor plin de originalitate şi de-o feciorească putere
formată printr-o muncă plăcută, fără trudă (…).”
În bătălie, în “Scrisoarea III”:
“Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari (…)
… Ce mai freamăt, ce mai zbucium !
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium(…).”
Nu numai codrul, ci natura întreagă devine pavăză, scut al
apărării ţării. Codrul e participant activ în luptă, e erou. Poetul
slăveşte codrul, adevărat împărat, crai şi voievod, ce
protejează întreaga natură, ca să înflorească şi să rodească,
căci el nu e numai cadru, motiv ori mit, ci şi simbol. Falnicii
oşteni ai lui Mircea cel Bătrân nu s-au luptat numai pentru
apărarea, independenţa şi libertatea ţării, ci şi pentru linişte şi
pace, pentru că numai în pace dragostea poate înflori:
“Te-am ruga, mări, ruga Să-mi trimiţi prin cineva Ce-i mai
mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienile Ochii cu sprâncenele (…)”
618
La care răvaş de dragoste, în alt poem, poetul răspunde şi face
din codru un adevărat mit:
“Dar să ştii, iubite frate,
Că nu-s codru, ci cetate (…),” fortăreaţă inexpugnabilă
împotriva duşmanilor ţării.
Memorialistul Paul de Alep, în călătoria-i pe la noi, a notat
cuvintele lui Vasile Lupu: “Drept castele şi fortăreţe avem
aceşti munţi şi păduri, împotriva cărora nici un duşman nu
poate birui.”
Din pricina vicisitudinilor timpului, exploatarea crâncenă a
pădurilor, l-a făcut pe poet să critice, să denunţe şi să acuze:
“Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu românul – De secure se tot pleacă Şi
izvoarele îi seacă.”
La sunetul cornului, adevărat semnal de luptă, lui Ştefan cel
Mare îi “vin codri-n ajutor …” Cătălina din “Luceafărul” îşi
cheamă vechea dragoste:
”Cobori în jos, luceafăr blând Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!”
“El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri (…).”
“Codru-şi bate frunza lin”, în sunetul melancolic al cornului,
în “Peste vârfuri”, iar în “Somnoroase păsărele”, “codrul
negru tace”, pentru ca în “Lasă-ţi lumea” tânguiosului bucium
să-i răspundă “codrul verde fermecat şi dureros”.
Codrul e simbolul forţei şi al veşniciei datorită vitalităţii lui de
neînvins. În acest context, semnificativă rămâne poezia “Ce te
legeni”. Legănatul nu e din pricina vântului sau a ploii, ci din
pricina trecerii timpului. Poezia a luat naştere pe baza
motivului şi a versurilor din tezaurul folcloric bucovinean şi
619
ardelean, contribuind astfel la îmbogăţirea liricii eminesciene.
Ea exprimă propriile-i gânduri, poetul regăsindu-se în motivul
codrului, simbol al puterii, încât pare a spune: şi eu am fost
puternic, atâta vreme cât am cântat.
Asemenea codrului personificat, părăsit de păsări – cântăreţii
lui, care-i duc departe gândurile şi norocul – şi poetul, dacă nu
cântă, rămâne sufleteşte pustiit:
“Şi cu doru-mi singurel De mă-ngân numai cu el!”
“La mijloc de codru” înfăţişează desimea acestuia. Numai în
luminişul unei poieni, lângă baltă, elementele telurice –
păsările, dar şi cosmice – luna, soarele şi stelele, îşi reflectă în
oglinda apei imaginile. Şi tot acolo vine şi iubita, de frumoasă
ce-i, să-şi admire chipul în aceeaşi oglindă a apei.
“Mai am un singur dor” (cu toate variantele) e testamentul
eminescian, în care la mormânt şi-a dorit “şi codrul aproape”;
numai în Diana se întreabă:
“S-auzi cum codrul frunza-şi bate,
S-adormi pe verdele covor ?”, înflorind toate din mila
“Codrului, Mărie Sale.”
M. Eminescu a reînviat mitul codrului, admirându-i măreţia,
dând liricii sale intense vibrări noi, adresându-i uneori chemări
stăruitoare, expresie a nostalgiei anilor apuşi. Vechi şi
monumental, forţă telurică şi cosmică, codrul i-a răpit
simţirile: “Şi tot ce codrul a gândit cu jale În umbra sa pătată
de lumini,
Ce spun: isvorul lunecând la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini Se adunau în râsul meu, în
plânsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.”
620
Căci să nu uităm ce a spus poetul: “Al meu suflet e înfrăţit cu
codrul” .

Un om de știință: Traian Ștefureac

Creator de şcoală briologică în România, preocupat de istoria

botanicii, de ocrotirea naturii româneşti şi de popularizarea
ştiinţelor botanicii, profesor al multor generaţii de studenţi
timp de 33 de ani, Traian Ştefureac s-a născut la 18 aprilie
1908 în Câmpulungul Moldovenesc (jud. Suceava). Şcoala
primară (1915-1920) şi liceul „Dragoş-Vodă” (1921-1930) le-
a urmat în oraşul natal. A studiat apoi Facultatea de Ştiinţe,
secţia Ştiinţe Naturale a Universităţii din Cernăuţi (1930-
1934), obţinând licenţa cu calificativul „foarte bine”, având ca
profesori pe: M. Guşuleac, C. Hurmuzachi, Fr. Netolyzky, E.
Botezat, O. Marcu, A. Penecke, P. Ionescu-Bujor, N. Florescu,
I. Prelipcean ş.a. A fost absolvent al Seminarului Pedagogic
Universitar din Cernăuţi (1934). Pe 11 iunie 1940 şi-a susţinut
doctoratul la Universitatea din Cernăuţi, cu teza: „Cercetări
sinecologice şi sociologice asupra Briofitelor din Codrul
secular Slătioara (Bucovina)”,sub conducerea prof. M.
Guşuleac, obţinând menţiunea „foarte bine cu distincţie”, fiind
prima lucrare de acest gen din ţară 1. Titlul de doctor docent l-a
obţinut la Bucureşti în 1965.
A funcţionat mai întâi ca profesor de şcoală medie (1935-
1940) pentru ştiinţele naturii, geografie, fizică-chimice,
matematică, merceologie, productologie ş.a. la gimnazii, licee
şi la şcoala normală de învăţători din Cernăuţi, lucrând în
acelaşi timp voluntar la Institutul Botanic, iar din 1940-1973
în învăţământul universitar, fiind numit preparator (1940) la
Facultatea de Ştiinţe din Cernăuţi, apoi la Facultatea de Ştiinţe
şi la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti
(1940-1973), trecând ierarhic prin toate gradele, până la
profesor şef de catedră: preparator (1940), asistent (1941), şef
de lucrări (1949), conferenţiar (1950), profesor (1963),
621
profesor şef de catedră (1968), profesor universitar consultant,
conducător ştiinţific de doctoranzi în botanică, promovând
numeroşi doctori în specialitate (Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca,
Bacău ş.a.).
A fost membru în Comitetul de redacţie şi colaborator la
„Flora R.S.R.”, membru în comitetul de redacţie al revistei
„Studii” şi „Revue” de briologie vegetală a Academiei
Române; a activat în comitetul de redacţie al „Analelor
Universităţii Bucureşti” – Seria briologie; membru al
consiliului profesoral al Facultăţii de Biologie; membru al
consiliului ştiinţific al Staţiunii Zoologice de la Sinaia;
membru al consiliului Grădinii Botanice din Bucureşti;
membru al consiliului ştiinţific al Bibliotecii Centrale a
Universităţii din Bucureşti; membru în consiliul redacţional al
Editurii Didactice şi Pedagogice a Ministerului Educaţiei şi
Învăţământului.
A elaborat şi predat cursuri de botanică sistematică, botanică
generală, geobotanică, iar dintre cele de specializare cursuri de
evoluţia şi filogenia plantelor, capitole alese de botanică
sistematică, de micologie (macromicete) ş.a. la Facultatea de
Biologie, Facultatea de Chimie ş.a., cursuri de înaltă ţinută
ştiinţifică. A organizat şi îndrumat, timp de 23 de ani, cercurile
ştiinţifice studenţeşti din facultate. În calitate de cercetător
ştiinţific şi de şef de sector, a activat 17 ani la Institutul
„Traian Săvulescu”al Academiei Române (azi Institutul de
Ştiinţe Biologice).
A fost membru al Societăţii Internaţionale de Briologie de la
Utrecht (1978), membru al Societăţii de Cartare a Briofitelor
din Europa şi colaborator, Liege (1979), recenzor al lucrărilor
briologice la „Revue bryologique et lichenologique”Paris (din
1955), colaborator la diferite reviste de specialitate din ţară şi
străinătate, participant (cu referate şi comunicări) la variate
manifestări ştiinţifice (sesiuni, simpozioane, conferinţe ş.a.), în
numeroase centre botanice ale ţării.

622
A participat la congrese şi simpozioane internaţionale şi
călătorii de studii botanice în alte ţări: Mongolia (1967),
Cehoslovacia (1968), Ungaria (1970) şi U.R.S.S. (1975).
A iniţiat evocarea, la nivelul Academiei Române, a unor
personalităţi în botanică: C. Linné, D. Brândză, P. Enculescu
ş. a., a ini-ţiat, de asemenea, organizarea unor expoziţii
documentare ale mai multor botanişti români: Tr. Săvulescu,
C. T. Popescu, A. Paucă, Al. Buia ş. a., a fost membru în
comitetul de organizare a simpozionului „Flora Europaea” în
România (1963), a participat la Congresul Internaţional de
Istoria Ştiinţei, Bucureşti, 1981.
Pentru activitatea sa ştiinţifică, Traian Ştefureac a fost premiat
de către Academia Română cu premiul „Gh. Doja” (1957), Or-
dinul „Steaua R.IP.IR.”, cl. IV (1964) şi premiul „Em. C.
Teodorescu” (1974).
În privinţa cercetărilor sale ştiinţifice, a importanţei,
originalităţii, direcţiilor şi rezultatelor obţinute, Traian
Ştefureac a susţinut aprofundarea – cu o tematică şi
metodologie adecvată, actuală – intensificarea şi diversificarea
studiilor briologice (teoretice, fundamentale şi aplicative) în
România, precum şi a variatelor discipline ale biologiei
vegetale: sub aspect ecologic, taxonomic (biosistematic),
morfologic-anatomic, teratologic, citologic-cariologic,
electronomicroscopic (de ultrastructură a sporodermei la
briofite), briocenologic, fitocenologic, corologic,
fitogeografic, arealologic, palinologic şi fitoistoric. A elaborat
lucrări de nomenclatură şi terminologie privind rolul
briofitelor în ecosistemele silvestre, turficole ş.a., privind
componenţa şi structura stratului muscinal din variatele
formaţii de vegetaţie, îndeosebi carpatice, studii de
criptogamie (alge, ciuperci, licheni şi muşchi), lucrări apărute
în serie (chara-cee, rodofite dulcicole, sfagnacee, splachna-cee
ş.a.), cercetări briologice regionale (Bu-covina, Maramureş
ş.a.), în diferite masive carpatice (Bucegi, Făgăraş, Parâng,
Piatra Craiului, munţii Rodnei, Călimani, Giuma-lău, Pietrosu
623
Rodnei, Valea Lotrului, Depre-siunea Bilborului etc.), studii
asupra evolu-ţiei şi filogeniei plantelor (talofite şi cormofite),
cercetări asupra relictelor (briofite, cormofite) şi endemite
(cormofite), briofite de făgete, molidişuri, tinoave etc., studii
asupra caracterului general al florei din Dobrogea, Maramureş
şi Bucovina, de brio-geografie a Carpaţilor româneşti, lucrări
de cartare a florei Carpaţilor, problema tundrei în Carpaţii
României, cariologia la unele briofite (Polytrichum,
Oligotrichum) şi cormofite (Cochlearia
pyrenaica şi Cochlearia pirenaica var.borzeana), consideraţii
asupra unor concepţii şi metode în briocenologie, de încadrare
ecologică a asociaţiilor muscinale în brioceno-taxonomie,
elemente pontosarmatice, boreal nordice ş.a. în flora ţării,
cercetări speciale asupra unor specii relicte de
muşchi: Sphagnum wulfianum, Helodium lanatum,
Aulacomnium turgidum, Buxbaumia aphylla, Bucegia
romanica, Moerckia flotoviana ş.a. şi cormofite (specii
de Carex, Salix, Cochlearia cu variabilitatea sa în nordul
ţării,Kobresia simpliciuscula, Trientalis europaea etc.), studii
de biologie la briofite: polimorfism
(Drepanocladus), variabilitate (Pohlia,
Philonotis), poliploidie (Polytrichum norvegicum), aspecte de
fiziologie privind germinarea seminţelor la plante segetale şi
ruderale, concepţia speciei la alge şi briofite, botanica
sistematică privită în actualitate, dezvoltarea ei şi rolul pe care
îl are în învăţământ şi cercetare, studii asupra ecosistemelor
silvestre şi turficole, cunoaşterea ecofondului şi genofondului
lor, rolul ecologic al briofitelor în natură şi practic (turba) în
economie (industrie, agricultură, silvicultură, medicină),
editarea mai multor monografii.
În acest sens, Traian Ştefureac a publicat, singur sau în
colaborare, numeroase lucrări ştiinţifice cu descrierea a noi
taxoni (Hepaticae şi Musci) şi cenotaxoni dintre briofite, din
vegetaţia României. El a luat iniţiativa elaborării şi editării,
sub egida Academiei Române, a lucrării: „Flora
Criptogamelor din România”,având calitatea de responsabil
624
principal; a fost iniţiator şi colaborator la cartarea florei
Carpaţilor ş.a.
Importanţa acestor lucrări constă în faptul că unele dintre
rezultate sunt pentru pri-ma dată abordate în ştiinţa din ţara
noastră, ca de exemplu acelea de ecologie şi cenologie la
briofite, cercetări electrono-microscopice de ultrastructură a
sporo-dermei la briofite, de citologie-cariologie la unele specii
cu poliploidie, de evoluţie şi filogenie, studii asupra relictelor
ş.a., care toto-dată sunt între primele în bibliografia universală
de specialitate.
Studiile sale sunt frecvent citate în lucră-rile botanice din ţară
şi străinătate2. Din cele aproximativ 300 de studii şi articole,
menţionăm: „Cercetări sinecologice şi sociologice asupra
Briofitelor din Codrul secular Slătioara (Bucovina)” – Analele
Academiei Române, memoriile secţiei ştiinţifice, s. III, t. 16,
mem. 27, Bucureşti, 1941 (197 p.); „Păşunile alpine din
Munţii Bucegi” (în colaborare cu D. Puşcaru, E. Puşcaru-
Sorocean ş.a.) – Academia R. P. R., Institutul de Cercetări
Agricole, Tratate, Monografii, nr. 4, 1956 (511 p.); „Studii
briologice în unele formaţiuni de vegetaţie din România
(sărături, sfagnete, păduri)”, Editura Academiei R. S. R., 1969
(163 p.); „Evoluţia plantelor oglindită în opere recente de
botanică filoge-netică”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, ed. I, 1970, (172 p.), ed.II, 1973 (218 p.);
„Conspecte ale Briofitelor din România:
Dobrogea”,Comunicări de botanică, S.S.B., 1970 (în
colaborare cu Gh. Mihai, P. Pascal); „Conspecte ale
Briofitelor din România: Moldova”, Studii şi comunicări,
Muzeul de Ştiinţele Naturii, Bacău, 1973 (în colaborare cu Gh.
Mihai, P. Pascal, V. Barabaş); „Conspecte ale Briofitelor din
România: Bucovina”, Studii şi comunicări de ocrotirea naturii,
Suceva (5), 1981 (în colaborare cu P. Pascal); „Einige
Betrachtungen über die Entwicklung und Phylogenie der
Grünalgen und ihre Bedeutung innerhalb des allgemeinen
Pflanzensystems – Evolution in plants”,Akademia Kiado,
625
Budapesta, 1972; „Noi contribuţii la ecolo-gia şi corologia
sfagnaceelor din România”, Studii şi comunicări, Muzeul de
Ştiinţele Naturii Bacău, p. 9-10, 1978; „Surface ultra-
morphology of the spores of some species of
Polytrichaceae” (în colaborare cu Gh. Ploaie, P. Ploaie),
„Pollen et spores”, Mus. d’histoire naturelle, 21, 3, 1979;
„Cytotaxonomical and chorological investigations of the
endemic taxon Hiera-cium pojoritense„, vol. (în colaborare cu
A. Tăcină), Revue Roumaine de Biologie 3, Revue Roumaine
de Biologie Vegetale, 24, 2, 1979; „Flora şi vegetaţia de la
Porţile de Fier”(coordonator) ş.a
Traian Ştefureac a fost preocupat de istoria botanicii
româneşti, de analiza operelor botanice a numeroşi botanişti
români, ca şi din alte ţări, de evocări şi aniversări, de
ocrotirea3 şi conservarea naturii, a rezervaţiilor şi
monumentelor naturii, îmbogăţind cunoaşterea ecofondului şi
genofondului botanic al acestora, mai ales din Bucovina,
Maramureş şi din numeroase masive carpatice. A luat
iniţiativa, încă din 1953, a decretării ca monumente ale naturii
a unor briofite rare, pe cale de dispariţie.
A fost, de asemenea, preocupat de lucrări de popularizare a
ştiinţelor botanice, de folosirea raţională a resurselor naturale,
de contribuţii ştiinţifice în muzeistică (herbarii, colecţii,
exicate) şi etnografie, de cronici botanice, recenzii şi
necroloage.
S-a stins din viaţă la 4 octombrie 1986 la Bucureşti şi a fost
înmormântat în Câmpu-lungul Moldovenesc (jud. Suceava).
Creator de şcoală briologică românească, Traian Ştefureac
aparţine şcolii botanice româneşti, formate în ţară de M.
Guşuleac. Trebuie să subliniez metoda şi concepţia avansată în
specialitatea sa, rolul ei rodnic în cercetare şi învăţământ
pentru istoria botanicii şi pentru afirmarea ştiinţei româneşti
pe plan internaţional.
Omul, ca şi profesorul sau savantul cercetător, era de-o
afabilitate fără seamăn, îşi câştiga mulţi prieteni, era o inimă
626
deschisă, îndatoritor şi de-o bunătate fără egal. A fost pentru
studenţii şi colaboratorii săi un exemplu de muncă, cinste şi
corectitudine, generos în promovarea tineretului studios. Iar
mai presus de toate, Traian Ştefureac a fost un om adevărat, în
cel mai înalt înţeles al cuvântului, cu inima deschisă şi plină
de căldura sfântă a celor aleşi, esenţă a spiritualităţii perene a
neamului nostru. I-am admirat deseori proiectele îndrăzneţe,
bogăţia sufletească, convingerile democratice, patriotismul şi
umanismul.

Un pseudonim al lui Eminescu

În monografia Mihail Eminescu, Biografie documentară

E.P.L., [Bucureşti], 1968, autorul, Ion Creţu, afirma: „Fiindcă
Eminescu avea de spus câteva adevăruri supărătoare chiar
pentru unii membri ai partidului conservator, s-a gândit să
apeleze la un mijloc care să-i îngăduie a spune lucrurilor pe
nume. Astfel, a conceput o expunere amplă a ideilor sale
critice în formă de scrisori, venite din afară de redacţie şi
semnate Censor.“
Marin Bucur a arătat că, deghizat sub pseudonime (Censor,
Fantasio, Harţag), M. Eminescu a publicat în „Timpul“ o
serie de cronici bucureştene, un fel de momente şi schiţe
eminesciene, în care apelează uneori la arsenalul paremio-
logiei: la sintagme, locuţiuni, expresii, stil etc.
În Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900,
E.A., Bucureşti, 1979, p.668, articolul Păunescu Grigore
G. de Măria Teodorovici, spune despre acesta că „a fondat
revista «Dreptul» (1871) şi a condus ziarele conservatoare
«Epoca» (1886-1888) şi «Timpul» (1882-1883), unde îşi
publică articolele politice sub pseudonimul Censor.“
Înseamnă că, cel puţin pentru aceşti ani, articolele
semnate Censor din „Timpul“ nu sunt ale lui M. Eminescu.
627
Aşadar, problema pseudonimului Censor rămâne deschisă,
îndemnând la noi investigaţii şi dezbateri.
M. Emmescu a utilizat pseudonimul Varro în articolele
publicate în „Federaţiunea“ (Pesta). în „Familia“ (nr.44/
1870), într-un articol despre „Procesele de presă ale ziarului
„Federaţiunea“, revista a informat: „Precum aflăm, autorul e
junele poet şi colaborator al nostru, d-l Mihai
Eminescu.“ Mai avea, probabil, de gând să utilizeze
anagrama numelui său cu tentă orientală: Uxe Nime.
Câteva cronici din „Timpul“ (Bucureşti) au fost semnate de
M. Eminescu cu pseudonimul Fantasio. O dovadă e şi
următoarea: „«De prin lume adunate şi iarăşi la lume date»
zice Anton Pann despre poveştile lui; tot aşa poate zice
«Fantasio» despre cronicile sale.“
Aşadar, cronica teatrală semnată Fantasio din „Timpul“, VI,
1882, nr. 218 (5 oct.) şi intitulată „Nea Frăţilă“ aparţine
poetului, care, în final, evocă personalitatea artistică a lui M.
Pascaly, evidenţiind activitatea şi repertoriul lui. Cronica
aceasta, ca şi alte două articole, pe care le cunosc, lipseşte din
cele trei ediţii critice de Opere, E.A., inclusiv din voi. M.
Eminescu: Viaţa culturală românească (1870-1889), Editura
Vestala, Bucureşti, 2003, cap. II. Viaţa teatrală, unde, la p.
177-178, se publică un text din „Curierul de Iaşi“, 20 martie
1877, despre Liceul din Suceava („într-o corespondenţă“),
care nu are nici o legătură cu teatrul. Ediţia completă a
publicisticii eminesciene mai are încă de străbătut cale lungă.

Sintagma „Pământ și apă” la Mihai Eminescu

În Scrisoarea III se aminteşte de Darius, regele perşilor. M.

Eminescu, elev la Cernăuţi, cunoştea asemenea istorioare din
manualele de istorie (în l.germană), pe care le citea cu plăcere
628
şi pasiune şi care au format tezaurul de cunoştinţe puse în
slujba poeziei. Izvoarele motivului sunt legendar-istorice.
O scurtă incursiune în istorie şi în istorioarele vechi e
ademenitoare. Darius, rege persan (522-486 î.Hr.) din dinastia
Ahemenizilor, a purtat o campanie războinică împotriva
sciţilor (514-513 î.Hr.), ajungând până pe teritoriul ţării
noastre, în Dobrogea. Relatând expediţiile lui Darius
împotriva sciţilor, istoricul grec Herodot, părintele istoriei, dă
şi primele informaţii sigure şi mai ample despre dacii (geţii)
de la gurile Dunării. Tot Darius este acele care a început
războaiele cu grecii şi a fost înfrânt de aceştia la Maraton (490
î.Hr.).
Potrivit unei legende, solii regelui persan Darius, trimişi să
ceară spartanilor “pământ şi apă”, adică recunoaşterea fără
luptă a dominaţiei persane, au fost aruncaţi de greci în fântâni,
“ca să-şi ia de acolo pământ şi apă”, adică ce vor, anunţând
astfel războaiele medice.
Starea de pace sau război era hotărâtă prin tălmăcirea
simbolurilor.
În faţa oştirii atât de numeroase a lui Darius, fiul lui Istaspe,
regele perşilor, care a venit pe mare cu 600 de corăbii şi
700.000 de oşteni, urmărind pe sciţi în Dobrogea, aceştia au
aplicat tactica retragerii şi pustiirii, pedepsindu-i în felul acesta
pe duşmani, prin foamete şi sete, prin hăituiala, evitând lupta
în loc deschis. „Fiind că această stare de lucruri se prelungea
multă vreme – nota Herodot – şi nu se mai termina”, Darius a
trimis un sol la regele sciţilor, întrebându-l de ce nu primeşte
lupta. La aceasta regele Idanthyrsos a răspuns: “Noi nu avem
nici oraşe, nici pământuri cultivate, pentru care să ne temem să
nu fie cucerite ori nimicite, ca să intrăm cât mai repede în
luptă cu voi. Dacă vreţi cu tot dinadinsul şi în grabă să
ajungeţi aci, avem mormintele strămoşilor noştri, mergeţi de le
căutaţi şi, aflându-le, încercaţi să le distrugeţi, şi veţi şti atunci
629
dacă vom da sau nu bătălia pentru a ne apăra mormintele
strămoşilor noştri. În locul pământului şi apei pe care tu mi le
ceri, eu îţi trimit aceste daruri mai potrivite.”
În legătură cu urmărirea sciţilor de către perşi este şi episodul
menţionat de Herodot, potrivii căruia Darius a primit
cunoscuta “solie a semnelor” – cum a numit-o N. Iorga – prin
care sciţii, neştiind a scrie, i-au comunicat regelui  persan, 
printr-o  solie, înmânându-i: o pasăre, un şoarece, o broască şi
cinci săgeţi. Darius, descifrând semnele, a crezul iniţial că sunt
semne ale supunerii: în faţa săgeţilor tale se supune şi aerul şi
pământul şi apa, dar înţeleptul Gobrias, din suita regelui,
“citind” şi tălmăcind semnele, l-a avertizat, astfel: “Dacă nu
veţi zbura în înaltul cerului, o, perşi, preschimbaţi în păsări,
sau dacă nu vă veţi ascunde sub pământ, preschimbaţi în
şoareci, sau dacă nu veţi sări în bălţi, preschimbaţi în broaşte,
înapoi n-o să vă întoarceţi, căci veţi pieri de aceste săgeţi.”
Când în Scrisoarea III, Mircea îi aminteşte lui Baiazid de:
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă,
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă –
sintagma: pământ şi apă, nu e o figură de stil, o metaforă ori
un calambur inventat de poet. Pământul şi apa au o
semnificaţie aparte, fiind izvorâte din adâncul istoriei. În
istoria popoarelor vechi, pământul şi apa erau semne de
închinare şi supunere, cerute de cuceritori, aşa cum pâinea şi
sarea exprimă buna primire, ospitalitatea şi prietenia.
Pământul şi apa erau senine ale resemnării şi predării, ale
renunţării la lupta pentru apărarea ţării. În poem se aminteşte
“despre partea închinării”. Aşadar sintagma pământ şi apa cu
înţeles simbolic atât de adânc a fost inversată în expresia
ultimă:
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,

630
Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ.
O apă şi-un pământ e de data aceasta o metaforă prin care se
sugerează ideea de dezastru. De la apărarea mormintelor până
la apărarea sărăciei nu-i decât un pas.

631
Cuprins

Constantin Tiron……………………………………….
Ion Filipciuc……………………………………………
Casian Balabasciuc……………………………………
Gabriel Cheroiu………………………………………..
Valerian Bedrule……………………………………....
Pr. Petru Crăciun……………………………………...
Tucu Moroșanu………………………………………...
Marcel Nicolai Flocea………………………………..
Doru
Gușu………………………………………………
Ioan Mugurel Sasu…………………………………….
Luminița Ignea…………………………………………
Ioan Popoiu…………………………………………….
Vasile Ursache…………………………………………
Luminița Raveica
Țăran………………………………
Victor Ionescu………………………………………….
Adrian
Pârlogeanu…………………………………….
Adrian
Voica……………………………………………
Ioan Abutnăriței……………………………………….
Paraschiva Abutnăriței……………………………….
Mihai Burduja…………………………………………
Cornel Dănăilă………………………………………...
Georgeta Anastasia Tudora………………………….
Artemisia
Ignătescu……………………………………
Lucian Piticari…………………………………………
Elena
Andruhovici……………………………………..
Filon Lucău…………………………………………….
Elena
Peiu………………………………………………
632
Aurora Sârbu…………………………………………..
Traian Nistiriuc………………………………………..
Ana Andronicescu……………………………………..
Gheorghe Solcan………………………………………
Constantin Rusu Bucovineanu……………………….
Ioan Grămadă………………………………………….
Simion Tudorean………………………………………

Tinere condeie…………………………………………
Andreea Bianca
Ionică………………………………..
Diana Ecaterina
Dașchievici………………………...
Karina Teodora Cristian……………………………..

In memoriam…………………………………………
George Bodea………………………………………….
Constantin
Badersca…………………………………..
Grațian Jucan………………………………………….

633