RC

Familia Miclescu - un neam de boieri moldoven

În Descriptio Moldaviae, Dimitrie Cantemir face, în 1715, o primă

clasificare a familiilor boierești. El pune în prim rang pe boierii mari,
boierii de divan, adică cei care dețin dregătorii însemnate și fac parte din
sfatul domnitorului.

„Boieri mari“ - recuperăm istoria veche a familiei Miclescu, neam de boieri moldoveni,
al căror arbore genealogic etalează un şir impresionant de înalţi dregători, doi
mitropoliţi, oameni politici şi mari proprietari. O caracteristică deosebită a Micleştilor e şi
relaţia lor apropiată cu ţăranii. Unul dintre membrii familiei, Dimitrie Scarlat, a rămas
cunoscut în istorie chiar cu acest nume: „amicul ţăranilor.

Familia Miclescu este un neam de boieri moldoveni, atestat încă din anul 1436. Vreme
de secole, s-au răspândit, înrudindu-se cu alte familii vechi din Moldova şi Ţara
Românească – Rosetti, Ghica, Cantacuzino etc. – pe toata harta României, lăsând
urme adânci în istoria zbuciumată a ţării. Câteodată, faptele lor au avut ecouri şi dincolo
de graniţele ţării, influenţând mersul lucrurilor în bine. Poate numele lor nu e atât de
răsunător precum cel al unui Cantacuzino, dar Micleştii au fost, şi ei, pe vremuri, înalţi
dregători, avocaţi, mitropoliţi, oameni politici cu greutate şi mari proprietari. E celebră
Casa Miclescu de pe strada Kiseleff din Bucureşti, în care s-a filmat „Felix şi Otilia“, cum
la fel de cunoscută e şi soarta tragică a clădirii. Părăsită de proprietari, casa, deşi
inclusă pe lista monumentelor istorice din Capitală, e astăzi o ruină: tavanul din vechea
sală de bal, pictat de George Demetrescu Mirea, a căzut, pereţii sunt scorojiţi, iar
singurele decoruri sunt buruienile care cresc în mijlocul încăperilor. La polul opus,
înspre nordul ţării, la Călineşti (judeţul Botoşani), Radu Miclescu, unul dintre ultimii
boieri ai familiei, se încăpăţânează să păstreze vie atmosfera de altădată. Trăieşte şi
astăzi ca un boier autentic în conacul care, cândva, era reşedinţa familiei. A refăcut
moşia după cum şi-o amintea din copilăria trăită acolo, cu antichităţi, candelabre
preţioase şi obiecte de artă, ca o datorie morală faţă de înaintaşii săi şi din dorinţa de a
reînnoda, astfel, o veche tradiţie.
Trei dintre Micleştii de seamă: Sandulache, fost ministru de Justiţie în guvernul lui Cuza (sus), Mitropolitul
Calinic (jos) şi Elena Miclescu, doamnă de onoare a reginei Elena

Manolache, primul arhivar al familiei Deşi apar în istoria orală încă din secolul al XV-lea,
primul studiu serios în care e ilustrat arborele genealogic al familiei Miclescu a fost
realizat la sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea. Acte de tot soiul, diate, jalbe,
zapise, care acoperă o perioadă de peste 450 de ani din istoria meleagurilor şi locurilor
de baştină ale Micleştilor, au fost strânse într-o condică a „documentelor ce adeverează
ghenealoghia familiei Miclescu, împreună cu arborul spiţei şi stema, care pe razămul
cercetărei s-au întărit şi prin hrisov domnesc“, după cum notează arhitectul Sandu
Miclescu, unul dintre urmaşii familiei, în cartea „Documentele familiei Miclescu. Colecţia
Emil S. Miclescu“. Condica avea să poarte numele reşedinţei vornicilor Scarlat şi
Iordache, fraţi Micleşti: „Condica de la Călineşti“.

Primul membru al familiei care a început să adune toate hrisoavele date, apoi, din
generaţie în generaţie, a fost Manolache Miclescu, ajuns paharnic. Manolache s-a
născut puţin după 1756. Politic vorbind, era vremea domniilor absolute ale lui Ludovic al
XV-lea al Franţei, a lui Frederic cel Mare al Prusiei şi a fiicei lui Petru cel Mare,
Elisabeta I a Rusiei. În adolescenţă, a cunoscut îndelungata stăpânire a Austriei de
către Maria Terezia, ca să ajungă om în toată firea în anii domniei lui Abdul Hamid I şi ai
Revoluţiei franceze. Manolache n-a trăit mult, dar a trăit intens în cei 57 de ani de viaţă
ai săi. S-au perindat 15 domni veniţi din Fanar, au fost 16 ani de stăpânire rusească,
patru ani de dominaţie austriacă şi trei căimăcămii, potrivit datelor din „Documentele
familiei Miclescu“.

Marele logofăt Scarlat Miclescu

„Ciuma lui Caragea“ atinge Micleştii

Şi el, şi soţia sa, Smaranda, s-au preocupat temeinic de propria lor educaţie. Aveau
dascăli care-i învăţau greceşte, franţuzeşte şi – mai neobişnuit pentru acele vremuri –
chiar nemţeşte, povesteşte Sandu Miclescu în cartea editată de Petronel Zahariuc şi
Lucian-Valeriu Lefter. Smărăndiţa, cum i se mai spunea, provenea şi ea dintr-o familie
veche de boieri moldoveni: era fiica paharnicului Iordache Sturdza, vară cu viitorul
domn al Moldovei, Mihail Sturdza. În perioada stăpânirii ruseşti, paharnicul Manolache
Miclescu ajunge, pentru scurt timp, ispravnic de Vaslui. Se retrage însă, după demisia
Mitropolitului Veniamin Costache, preferând să-şi petreacă timpul cu soţia şi cei patru
copii – două fete şi doi băieţi – la Şerbeşti, unde aveau moşia. O pagubă se năpusteşte
însă asupra familiei. În 1812, cei doi soţi mor răpuşi de molima rămasă în istorie sub
numele de „ciuma lui Caragea“, care venea de la numele proaspătului domn numit al
Ţării Româneşti. Copiii lor sunt salvaţi şi duşi la Călineşti în grija fratelui cel mare al lui
Manolache, vornicul Constantin, şi ai soţiei acestuia, Zoe. Pe lângă cele opt pătuţuri
ocupate de fiii lui Constantin, se face astfel loc, în conacul de la Călineşti, pentru încă
patru, care aveau să fie ocupate de verii lor primari. Soarta devine blândă cu copiii lui
Manolache. Sandulache, băiatul cel mic, primeşte moşia părintească de la Şerbeşti, aşa
cum cerea datina. Surorile lui se căsătoresc şi, cum era obiceiul, nimeresc în alte familii
la fel de ilustre. Cea mare, Elena, care preluase uşor rolul de mamă pentru fraţii mai
mici şi care a rămas în amitirea familiei ca fiind deosebit de frumoasă, se căsătoreşte cu
Panaiotache Panu, tatăl lui Anastasie (caimacan al Moldovei între anii 1858-1959). Sora
mai mică, Profira, îl ia de soţ pe vornicul Dimitrie Manu. În fine, fratele lor mai mare, Ion,
se călugăreşte, luând numele monahal de Irinarh.

Sandulache, un „don Juan“ şi-un zvăpăiat revoluţionar

Dintre cei patru fraţi, destinul cel mai interesant îl are, fără îndoială, Sandulache (1804 –
1877). Ajunge spătar şi deputat în Divanul ad-hoc în timpul domniei lui Al. I. Cuza şi
joacă un rol însemnat în Revoluţia de la 1848 din Moldova. După ce scapă de aripa
protectoare a surorii şi a fratelui mai mare, imediat cum îşi încheie studiile la şcoala lui
Gheorghe Asachi, Sandulache preia Şerbeştii. Devine tot mai implicat în viaţa politică,
dobândind însă o reputaţie de „zvăpăiat revoluţionar“. În 1839, de pildă, se alătură
conjuraţiei confederative a comisului Leonte Radu, care urmărea să doboare regimul
autocrat a lui Mihail Sturdza. Inspiraţi de ecourile Revoluţiei Franceze, aceştia
întocmesc şi un proiect „pentru cele ce s-au socotit spre îndreptarea în ale Ocârmuirii
din lăuntru“. Sandu Miclescu îşiaminteşte un moment hazliu: „Ştiu din povestirile tatei că
a deshămat caii caleştii lui Mihail Sturdza, în timp ce acesta asista la un spectacol la
teatrul din Iaşi, şi l-a lăsat pe Vodă cu trăsura în pană de... cai!“. Nici viaţa amoroasă
nu-i dădea pace lui Sandulache (foto). În anii petrecuţi la Iaşi, între tânărul răzvrătit şi
nepoata unchiului său, Anastasia Rosetti, s-a înfiripat un sentiment duios care repede a
dus la dragoste şi s-a concretizat în căsnicie. Smaranda Miclescu, soţia comisului Matei
Rosetti, vară cu Sandulache, îi devenise acestuia soacră. Nu era deloc împăcată cu
ideile revoluţionare ale ginerelui ei şi, cum-necum, reuşeşte să-i despartă pe cei doi
tineri. Apucăturile de revoluţionar ale lui Sandulache nu sunt nici ele trecute cu vederea,
aşa că e izgonit din ţară în Asia Mică, la Brusa (actualul oraş Bursa). Sandulache
reuşeşte să evadeze şi, după un lung periplu, ajunge în Franţa, în gazda unui fost ofiţer
din armata lui Napoleon, Guinier. Acesta locuia cu fiica lui, Ernestine, care avea 17 ani.
Tânăra se îndrăgosteşte foarte tare de luptătorul nostru refugiat – şi aşa trebuie să fi
fost, dacă ne gândim că, până la urmă, i-a dăruit 13 copii lui Sandulache. 13: opt băieţi
şi cinci fete. Mulţi dintre ei însă au murit nevârstnici.

Şerbeştii, în proprietatea samsarilor

După moartea lui Sandulache, toată averea e încredinţată, de Ernestine, prin diata ei,
lui Emil – bunicul lui Sandu Miclescu. El va avea grijă de răspunderea moştenirii şi de
zestrea cuvenită fiicelor. Iar se vor răspândi Micleştii care-ncotro şi se vor înrudi cu
famili importante din epocă. Prima fiică a cuplului, Ortansa, se căsătoreşte cu Dimitrie
Lambrino. Pe Smaranda o i-a de soţie diplomatul francez Marcel Delage, iar cea mică,
care-i purta numele mamei, Ernestine, va deveni soţia inginerului Paul Zaharide.
Zaharide a fost profesor la Institutul Politehnic de atunci, numit „Şcoala de Poduri şi
Şosele“, şi a colaborat cu Angel Saligny la realizarea portului Constanţa. Cât despre
soarta băieţilor familei, Sandu Miclescu scrie, în cartea „Documentele familiei Miclescu“,
amintirile tatălui său despre cum au pecetluit cei doi soarta moşiei părinteşti de la
Şerbeşti, lăsând-o pe mâinile unor cămătari: „Tata mai rămăsese deci în devălmăşie
numai cu cei doi fraţi ai săi mai tineri: Costică şi Eugen. Costică era un om blajin,
molcom şi şters, a cărui minte, departe de a fi de o deosebită agerime, nu părea să
inspire îngrijorări cu privire la riscul de a avânta în vreo întreprindere îndrăzneaţă şi
hazardată. Eugen, însă, mezinul şi filfizonul familiei, era mult mai inventic, întreprinzător
şi aventuros, mereu încredinţat că descoperise cheia succesului şi îmbelşugării.
Modestele lui venituri le risipea la joc de cărţi şi aventuri galante (...). O asemene
asociere, ca a lui moş Costică cu moş Eugen, oarecum de prevăzut că n-ar putea
asigura prosperitatea Şerbeştilor, dar cine şi-ar fi putut închipui că ei ar fi fost în stare a
pângări bunul strămoşesc, lepădându-l în mâini de samsari şi cămătari, prin folosirea
procurii ce le-o încredinţase tata!“, povesteşte Emil Miclescu în cartea sa de amintiri,
citat de fiul său, Sandu Miclescu.

Soarta CFR-ului, în mâna Micleştilor

Absolvent al „Ecole Centrale des Arts et Manufactures“ de la Paris în 1875, Emil

Miclescu s-a întos în ţară şi a lucrat la „Direcţiunea Princiară a Căilor Ferate“. Urcă
treaptă cu treaptă şi ajunge, în 1883, în fruntea instiţiei. Devine directorul general al
Societăţii „Calea Ferată Română“, care era considerată pe atunci a doua ca importanţă
după cea a armatei. Avea în grija sa peste 30.000 de angajaţi. Se căsătoreşte cu
Alexandrina, fiica lui Ştefan D. Grecianu, fiind cununaţi de Mitropolitul Calinic, cu care
era văr de-al doilea. Au avut împreună trei fii – doi băieţi şi o fată– , care, la rândul lor,
au dus mai departe renumele familiei şi s-au remarcat în epocă. Emil S. Miclescu,
directorul CFR Ştefan, de pildă, a mers pe urmele tatălui său şi a absolvit, 30 de ani mai
târziu, aceeaşi facultate la Paris. A fost mâna dreaptă a tatălui său la Societatea „Calea
Ferată Română“, ocupând duncţia de director general adjunct. Elena, mătuşa lui Sandu
Miclescu, s-a căsătorit cu Eugen Catargi şi a fost doamnă de onoare a reginei Elena,
mama regelui Mihai I. Cel mai mic dintre fraţi, Paul Emil, tatăl lui Sandu Miclescu, s-a
născut odată cu zbuciumatul secol XX, în 1901, pe care l-a trăit, aproape în întregime,
până în 1994. „PEM“, după cum îşi semna, în facultate, proiectele de arhitectură, a fost
instruit, în copilărie, de cel care avea să devină mai târziu şi dascălul regelui Mihai –
compozitorul Nicolae Saxu. Şi-a continuat studiile la Paris, apoi în Bucureşti, devenind
absolvent al Şcolii de Arhitectură. Dacă ceilalţi fraţi se ocupau de managemenul de la
C.F.R., Paul Emil Miclescu era şeful direcţiei de arhitectură a societăţii. În cartea de
memorii al lui PEM, „Din Bucureştii trăsurilor cu cai“, Octav Doicescu, scria că, dacă ar
fi să-i facă un portret într-un singur cuvânt colegului şi prietenului său, „pot da doar un
răspuns de felul «Aristofocle» sau «Tolstoievski» şi i-aş zice
«humortolerantoineligenţa».“

Emil S. Miclescu, directorul CFR

Sandu Miclescu povesteşte că prima dată când a văzut teancul de documente ale
familiei avea opt ani. „Când l-am întrebat pe tata ce scrie în hârtiile peste care îl vedeam
mereu aplecat, mi-a spus că sunt poveşti despre strămoşii noştru. Apoi, foarte bun
desenator, în timp ce se prefăcea că îmi citea din câte un zapis întâmplări, de fapt de el
imaginate, schiţa chipul eroului povestirii, ceea ce îmi dădea impresia că ştiu cu
adevărat cum arăta fiecare dintre strămoşii mei. Şi astfel, maşinile aerodinamice
conduse de domni cu caschetă şi ochelari, reprezentate caricaturaş în maniera Caren
Dache şi Daumier, au fost înlocuite de chipuri de moşi şi strămoşi, care ilustrau
povestirile tatei“, notează Sandu Miclescu în cartea „Documentele familiei Miclescu.
Colecţia Emil S. Miclescu“.
 Paul Emil Miclescu, alături de sora lui Nelly şi de soţul
acesteia, Eugen Catargi, la un bal în 1922

Când primeşti eticheta de „criminal“ Odată cu înstaurarea regimului comunist, averile

Micleştilor au fost confiscate, iar membrii familiei s-au împrăştiat. Unii au fost arestaţi,
alţii au plecat în exil. Împreună cu familia sa, Sandu Miclescu – care astăzi locuieşte în
Germania – a ajuns într-un apartament cu trei dormitoare, pe care a fost nevoit, mai
târziu, să le împartă cu alte două familii. Au fost permament căutaţi pentru câte-o
scriere considerată interzisă sau de obiecte de patrimoniu nedeclarat. „Depăşisem
treapta «duşmani de clasă», depăşisem şi pe cea de «bestii moşiereşti» şi intrasem în
categoria «criminali», mulţi dintre ai noştri fiind în puşcărie sau autoexilaţi“, mai scrie
Sandu Miclescu.

Autor- Sandu Miclescu