Familia Sturza

Lorenţ Marcel Cristian

Arhivistică, anul I

Familia Sturdza, originară din Moldova, este atestată documentar tocmai din secolul
al XV-lea. Şi e greu să scrii, în câteva pagini, istoria unei familii care, la fiecare generaţie, a
avut membri care s-au afirmat in istorie. Hatmani, logofeţi, miniştri, importanţi oameni de
cultură şi chiar doi domnitori pământeni au avut, timp de cinci secole, un rol de seamă în
societatea românească. În cei 500 de ani de existenţă, Sturdzeştii s-au înrudit cu mari familii
româneşti ca Ghica, Beldiman, Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, dar şi cu familii europene, ca
Gagarin şi Gorceakov din Rusia, inclusiv cu familia regală sârbă. Iar marginile acestui pestriţ
tablou de familie sunt forţate şi astăzi, pentru că urmaşii continuă să ducă renumele
strămoşilor mai departe in toata lumea.

Totul a început cu Ioan hatmanul, considerat primul strămoş al familiei. Tradiţia

istorică, de la Ion Neculce şi Constantin Sion, fixa, la jumătatea secolului al XVI-lea,
ridicarea în dregătoriile domneşti a Sturdzeştilor. Astfel că despre Ioan Sturdza aflăm că din
septembrie 1545 şi până la 1548 a fost pârcălab al cetăţii Hotin, cel mai important edificiu din
sistemul defensiv al Moldovei medievale. Doi ani mai târziu, apărea drept hatman şi portar al
Sucevei, practic, era comandantul armatei1.

Primul Sturdza care deschide însă „cronica strict documentată a Sturdzeştilor“ e

Gavril. Cu alte cuvinte, el e primul pomenit de izvoare în secolul al XVII-lea. Tot atunci,
Sturdzeştii sunt înnobilaţi în Transilvania de principele Mihai Appafi. În actele vremii din
martie 1613, Gavril apărea ca postelnic, dar ulterior, urcă rapid la dregătoria de hatman. Două
mari moşteniri provin de la Gavril. De la el se păstrează prima pecete a Sturdzeştilor pe care
este reprezentat un vultur pe un scut pe care apare o cruce şi un şarpe încolăcit în jurul ei. Mai
târziu, cei doi domni ridicaţi din neamul Sturdzeştilor vor adapta puţin stema familiei, un leu
heraldic va lua locul sarpelui, semn al regalitatii2.

Fiul lui Gavril, Matei, mare vistiernic, este cel prin care a continuat spiţa Sturdzeştilor
până azi, potrivit datelor din volumul „Sturdzeştii:din cronica unei familii istorice“. Doi
dintre băieţii lui Matei, Ilie şi Chiriac, vor fi în prim-planul vieţii politice din Moldova
începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Acest lucru pare să creeze un precedent
pentru urmaşii lor, cucerirea scenei politice va deveni o traditie3.

Deşi o familie mare cu remuneraţii mari, relaţiile nefaste şi anumite neînţelegeri între

1
Cristian Popişteanu, Dorin Matei, Sturdzeştii : din cronica unei familii istorice, Ed. Fundaţia Culturală
Magazin Istoric, Bucureşti, 1995, p. 18.
2
Idem, p. 24.
3
Idem, p. 33.

1
rude au dus la o ruptură a Sturdzeştilor. În secolul al XVIII-lea, cei doi fii ai lui Chiriac, Ioan
şi Sandu, despart familia în două. Se dezvoltă, pe de-o parte, o familie majoră, care porneşte
de la Ioan, iar cealaltă, minoră, din Sandu Sturdza.

Din cei doi Sturdzeşti au coborât alte şi alte ramuri. Sturdzeştii de la Miclăuşani, de
pildă, unde astăzi încă dăinuie un superb castel ridicat de Gheorghe Sturdza. Cei de la Scheia,
apoi mai sunt cei de la Popeşti: şi acolo încă stă în picioare un conac, după ce a fost
recondiţionat de urmaşi. În spatele moşiilor şi palatelelor impozante, sunt bulevarde, şcoli,
muzee, care astăzi poartă numele de Sturdza sau care au fost ctitorite de aceasta familie4.

In rândurile de mai jos voi realiza o prezentare a principalelor personaje care au purtat
acest nume si a caror contribuţie a jucat un rol important în dezvoltarea societătii româneşti.

Ioniţă (Ioan) Sandu Sturdza (1762-1842)din ramura lui Sandu, este cel dintâi domn
pământean al Moldovei. Istoricul Constantin Gane îl descria în cartea sa, „Trecute vieţi de
doamne şi domniţe“, ca fiind un om bun: „Avea frică în Dumnezeu, era drept, bun, blajin şi
îngăduitor cu toată lumea. Şi, apoi, era simplu, fără mofturi, foarte dintr-o bucată, la faptă şi
ca vorbă“. Ioniţă a urcat pe tron în 1822 şi a domnit şase ani, până în 1828. Acelaşi Gane
spunea despre el că e „atât de român, încât după neagra epocă fanariotă, a fost pentru
moldovenii lui ca un balsam pe o rană...“ Ioniţă nu era un boier înstărit. Avea proprietăţi prin
Neamţ, câteva moşii în zonă şi o vie prin Copou. În timpul celor şase ani de domnie, a dus un
stil de viaţă modest, în spiritul tradiţiei ţărăneşti. Nu-i lipsea tradiţionala mămăligă de la
masă, deoarece, după cum spunea el, „de la masa domnului Moldovei nu trebuie să lipsească
hrana de temei a moldoveanului“5.

Unii istorici sunt de părere că felul acesta de a fi l-a îndreptat pe Ioniţă către tabăra
„cărvunarilor“, adică boierii mici din ţară. Aceştia îşi formulaseră aspiraţiile într-un
document numit „Constituţia cărvunarilor“. Erau proclamate principii inspirate din ideologia
Revoluţiei franceze, ca respectul pentru proprietate, egalitatea în faţa legilor, libertatea
persoanei. Ioan Sandu Sturdza a acceptat Constituţia, însă n-a reuşit să-şi vadă realizat
programul de reforme, fiind permanent contestat de ruşi şi turci. Şi marea boierime, aflată în
refugiu, a contestat vehement proiectul. Boierii erau foc şi pară pentru că cereau conducerea
ţării pentru ei şi-l acuzau pe Ioniţă că nu voia să-i scutească de toate dările. Primul domn
pământean a avut ani grei la cârma Moldovei, în care multe din intenţiile sale bune au fost
paralizate. Câteva s-au realizat totuşi: a deschis o şcoală superioară la Trei Ierarhi, în Iaşi, şi a
hotărât ca numirea în funcţii să fie condiţionată de pregătire şi nu de rang. A fost căsătorit cu
Ecaterina, fiica logofătului Neculai Rosetti-Roznovanu, cu care a avut patru băieţi şi o fată6.

Vărul lui Ioniţă, Mihail Sturdza (1794 –1884), a fost poate cel mai aprig adversar al său şi a
uneltit împotriva lui până când a ajuns pe scaunul domnesc. E al doilea domn dat de familia
Sturdzeştilor. A domnit 15 ani, din 1834 până în 1849, având o carieră controversată, dar care

4
https://www.historia.ro/sectiune/timp-liber/articol/castelul-sturdza-de-la-miclauseni Accesat la 4. 01. 2019.
5
Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Ed. Humanitas, 2018, Bucureşti, p. 168.
6
Idem, p. 201-202.

2
numără reuşite incontestabile. Istoricul Radu Rosetti îl definea drept „bărbatul de stat cel mai
capabil ce l-a produs Moldova de doua veacuri incoace „

In copilărie, părinţii au grijă să-i asigure o educaţie aleasă. Mihail îl are preceptor pe abatele
Lhomme, plecat din comuna franceză Lunéville în vremea Revoluţiei franceze. Lhomme îl
pregăteşte asiduu pentru viaţa publică şi aproape că face din Mihail un geniu. Iată un scurt
portret de-al său în cartea „Sturdzeştii: cronica unei familii istorici“: „Mihail Vodă vorbea şi
scria curent cu eleganţă şi originalitate, în limbile greacă şi franceză. Cunoştea latina,
germana şi rusa, citea şi înţelegea în limbile italiană şi engleză; iubea cultura clasică; avea
cunoştinţe întinse de istorie şi filosofie, de matematică, poseda spirit juridic, o rară facultate
de a asimila, o memorie promptă şi sigură, o rar întâlnită înclinaţie spre organizare şi
administraţie modernă, facultăţi ce şi le va desăvârşi în practica domniei de mai târziu. Prin
aceste multiple calităţi, M. Sturdza apărea ca un adevărat fenix printre contemporanii săi“,
scriau autorii cartii Cristian Popişteanu şi Dorin Matei7.

Deşi a fost ales domn în aprilie 1834 sub protecţia turcilor, cu timpul a trecut cu totul în
sfera de influenţă a politicii ruseşti. Istoricii îl consideră un administrator abil, dar nu-i ascund
şi unul dintre defectele sale majore: era lacom şi căuta să-şi sporească permanent averile. Ba
chiar se desparte de prima soţie, Elisabeta Rosetti, pentru a se căsători cu Smaranda, fata lui
Stefanache Vogoridi, gest care asigura tronul Moldovei şi-o zestre pe măsură. Apoi, în timpul
domniei, oferă uşor numeroase titluri de boieri şi alte demnităţi pe bani. De la 853 de boieri,
câţi erau la începutul înscăunării sale, se ajunge, după 15 ani, la 3.750. Totuşi, la finalul
domniei, lăsa vistieria cu un excedent de 2.383.488 de lei şi 20 de bani, potrivit datelor
furnizate de istoricii Cristian Popişteanu şi Dorin Matei. Moldova sub oblăduirea lui Sturdza
a luat o faţă cu totul europeană. În înscrierile vremii, ţara părea mai bine administrată, mai
bogată: „Când se trece Siretul, se vede că se intră într-o ţară mai bine cultivată“. De pildă, lui
Mihail Vodă i se datorează primele şosele din Moldova. În timpul domniei lui Mihail Vodă,
s-au construit aproximativ 200.000 de stânjeni de şosele, adică 400 de kilometri, şi aproape
400 de poduri, majoritatea din piatră, care au rezistat zeci, sute de ani8.

O atenţie deosebită a acordat-o şi şcolilor. Sub domnia sa, a fost inaugurată, în 1835,
prima instituţie de învăţământ superior. Prin strădania lui Gheorghe Asachi şi a altor învăţaţi
ai vremii a luat naştere Academia Mihăileană, care a primit instrumentar ştiinţific şi
bibliotecă, din care 600 de volume erau dăruite de Mihail Vodă. Tot el a contribuit, fiind
finanţatorul principal, la ridicarea Catedralei Mitropolitane din Iaşi, deşi hrisovul domnesc
fusese semnat şi emis încă din 1826 de vărul său, Ioniţă Sandu Sturdza.

În fine, Mihail Sturdza a fost primul care a eliberat romii domniei şi pe cei
mănăstireşti. La 31 ianuarie 1844, a decretat dezrobirea romilor, iar exemplul său a fost
urmat, în 1847, de Gheorghe Bibescu în Ţara Românească9.

7
Cristian Popişteanu, Dorin Matei, op cit, p.91.
8
Idem, p. 96.
9
https://adevarul.ro/locale/suceava/ziua-romii-audevenit-liberi-moldova-domnitorul-sturdza-le-a-oferit-aceleasi-
drepturi-moldovenilor-1_58a464795ab6550cb87f3d45/index.html Acesat la 5.01.2019.

3
 Ulterior, Mihail Kogălniceanu a sărbătorit evenimentul printr-un supliment tipărit pe
hârtie verde, numită „culoarea speranţei“, în care dezrobirea ţiganilor era socotită ca un mare
act de dreptate şi moralitate. După revoluţia de la 1848, Mihail Sturdza părăseşte tronul şi
ţara. Se stabileşte cu familia la Paris. Vara obişnuiau să mergă la palatul lor din staţiunea
Baden-Baden, în Germania. Unul dintre fiii lui, Mihai, moare subit, la 17 ani, astfel că Mihail
ridică acolo, în memoria lui, o capelă ortodoxă în stil neoclasic. În aceeaşi biserică va fi
înmormântat şi domnul Moldovei pe 8 mai 1884.
Un personaj excentric al familiei e Grigore Sturdza, fiul din prima căsătorile al
domnitorului Mihail Sturdza cu Elisabeta Rosetti. Era pasionat de astrologie şi de sport. În
istorie, a rămas cunoscut după porecla sa, „Beizadea Viţel“, pentru că obişnuia să facă
exerciţii folosind un viţel pe post de haltere. „Beizadea Grigore Sturdza, supranumit Viţel,
fiindcă având o remarcabilă structură atletică, a ridicat în fiece zi, timp de aproape un an, un
viţel atunci născut şi făcând acest exerciţiu în fiece zi de mai multe ori musculatura i s-a
dezvoltat în aceiaşi măsură în care se dezvolta şi viţelul, aşa că a ajuns să îl poată ridica şi
când s-a făcut mânzat, şi când era bou“, scrie despre fiul domnitorului istoricul Victor
Bilciurescu în cartea „Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi“10.

Grigore trăia retras, rareori fiind văzut la teatru şi la şosea, mai spune istoricul. Era
pasionat de astronomie şi reuşeşte să-şi publice studiile în lucrarea „Legile fundamentale ale
universului“. A urmat studii la şcolile de la Paris şi Berlin, apoi a participat la Războiul
Crimeii (1853-1856), în calitate de general în Armata Otomană, sub numele de Muhlis Paşa.
Nu ştim dacă e ceva specific Sturdzeştilor de a naşte rivalităţi în sânul familiei, dar, în 1859,
Grigore candidează împotriva tatălui său pentru tronul Moldovei. Niciunul dintre ei nu e ales,
iar confruntarea tată-fiu strică şi mai tare relaţiile dintre ei. Mihail Vodă îl pedepseşte după
moarte, lovindu-l în punctul lui mai sensibil: în testament îi lasă avere doar o mică sumă de
bani. „Fiul meu Grigore n-a dat respectul cuvenit sentimentelor mele faţă de dânsul. El va
recunoaşte cel puţin acum, prin generoasa parte ce-i fac din averea mea, cât de mult a fost
înşelat. Sper că venind din nou la călduroasă căinţă, va respecta memoria mea şi ultimile
mele voinţe, pentru a nu întrista încă sufletul meu“, scria domnitorul Moldovei în testament.
Dar Grigore nu s-a căit deloc şi şi-a dat familia în judecată. S-a ales cu moşiile de la
Cozmeşti, care încă mai există şi Cristeşti, ambele din judeţul Iaşi11.

Dimitrie A. Sturza (1833 – 1914) a fost unul dintre cei mai longevivi premieri pe care i-a avut
România în secolul trecut. A ocupat fotoliul de şef al Consiliului de Miniştri de patru ori în
perioada 1895-1909: în total, peste zece ani! Lunga relaţie cu organele statului i-a dăunat însă
grav sănătăţii, astfel că D.A. Sturdza s-a îmbolnăvit de nervi când încă mai deţinea funcţia de
prim-ministru. Legendele spun că uneori, în timpul şedinţelor de guvern, lătra la miniştri.

Un rezumat al biografiei sale e o listă lungă de funcţii deţinute în folosul statului. Mai
întâi, Sturdza a fost educat la Academia Mihăileanu, apoi a urmat cursuri de drept, economie

10
Victor Bilciurescu, Bucureşti şi bucureşteni, de ieri şi de azi, Ed. Paideia, 2003, Bucureşti, p. 88.
11
Idem, p. 89-90.

4
şi istorie în Germania. Şi-a început cariera politică fiind secretar al Divanului ad-hoc
constituit în Moldova, în 1857. După Unire, în 1859, Alexandru Ioan Cuza îl alege secretar
personal. Nu se înţeleg. Sturdza îi întoarce spatele şi pentru asta e condamnat la surghiun într-
o mănăstire din Moldova. După ce e eliberat, continuă lupta împotriva lui Cuza şi devine
membru în guvernul liberal al lui Ion Brătianu. Pune umărul la fondarea Partidului Naţional
Liberal, pe care îl va şi conduce după moartea lui Brătianu. Ajunge, pe rând, ministru al
Agriculturii, al Comerţului, al Lucrărilor Publice şi al Finanţelor, iar între 1882 şi 1884,
ocupă funcţia de preşedinte al Academiei Române12.

Ca om politic, spun autorii cărţii „Sturdzeştii: cronica unei familii istorice“, Sturdza era
ambiţios şi vanitos. „Se ferea de inovaţii şi prefera confortul locurilor bătute. Avea momente
de patetism şi trecea cu uşurinţă dintr-o extremă într-alta. Semnificativă este scena
reîmpăcării lui cu generalul Manu, la ceremonia punerii pietrei de temelie a Spitalului Filaret
„S-a dus către acesta şi, cu lacrimi în ochi, i-a zis: «Aici unde se clădeşte un azil consacrat
suferinţei omeneşti, aici unde se îndeplineşte astăzi un act de caritate creştinească, ura dintre
oamenii binevoitori trebuie să dispară. Dă-mi voie să te îmbrăţişez“, scriu cei doi istorici.

Primele semne ale bolii par să fi apărut pe fondul unei tensiuni politice. Pe vremea când
deţinea atât funcţia de şef al Consiliului de Miniştri, cât şi pe cea de şef al PNL, Sturdza a
suferit câteva căderi nervoase. Câţiva dintre colegii săi de partid s-au aliat împotriva lui într-o
grupare numită „Oculta“ şi voiau să-l înlăture. Chiar în momentul în care se dădeau puternice
lupte între Ocultă şi Sturdza, apare şi o carte a unui inginer din Tecuci, Ion Brezianu, cu titlul:
„D.A. Sturdza, pretins şef al Partidului Liberal. Pacoste pe capul Ţării Româneşti“. Imaginea
lui e din nou şifonată. Ziarele vremii „Furnica“ şi „Adevărul“ caricaturizau lupta politică
internă. Au urmat ani tulburi, în care problemele de sănătate ale lui Sturdza s-au agravat,
lăsând urme în viaţa sa profesională. În 1908, boala sa e confirmată de specialişti în
străinătate. Sturdza e înlăturat din toate funcţiile13.

Hotărăşte să plece la Paris. Acolo, la hotelul St. James, are o criză nervoasă, cu ieşiri violente,
care determină internarea lui la spitalul „St. Antoine“. Titu Maiorescu nota: „E sfârşit.
Început de paralizie cerebrală; accese de alienaţie senilă, când cu iritare violentă, când sub
formă de manie religioasă, cruci, cereri de iertăciune“. Dimitrie Alexandru Sturdza nu a mai
revenit în viaţa politică. A murit la 81 de ani, pe 8 octombrie 1914, într-un sanatoriu14.

Dacă in rândurile precedente am discutat despre figurile bărbătesti, proeminente ale acestei
familii, in rândurile următoare voi vorbi despre personalităţile feminine, mai cu seama despre
Lucia Sturza.

Lucia Sturdza s-a născut pe 25 august 1873, la Iaşi, fiind descendentă pe linia domnitorului
Mihail Vodă. De mică era o fire independentă, care voia să-şi asigure singură existenţa, ceea
ce i-a creat destul de repede conflicte cu familia. Câtă vreme a urmat cursurile Facultăţii de
12
Cristian Popişteanu, Dorin Matei, op cit, p. 128.
13
Idem, p. 134.
14
Idem, p. 136, 137.

5
Litere şi Filosofie din Bucureşti, a predat, ca profesoară suplinitoare, la o şcoală primară
pentru băieţi.

Aveam neapărată nevoie de un salariu pentru a-mi plăti taxele universitare şi cărţile
studenţeşti“, scria ea în volumul ei de memorii „Amintiri, amintiri“, publicat în 1960. Îşi
dorea să devină profesoară şi nu încăpea vreo îndoială privind viitorul ei. Îşi amintea, în
scrierile ei, despre cei 12 elevi pe care-i îndruma: „Voiam să-mi câştig banii necesari pentru
studenţie, dar voiam în acelaşi timp să realizez şi altceva pe lângă sumele trebuincioase...
profesoratul a fost întotdeauna pentru mine un apostolat pe care l-am îndeplinit cu pasiune.
Încă de tânără, am simţit o adevărată chemare pentru această participare la dezvoltarea
intelectuală a copiilor şi a tinerilor, pe care mi-a fost dat să-i îndrumez. Când eram în liceu,
marea mea plăcere era să rezum temele cu cât mai multă claritate şi să le expun colegei mele
de bancă...“15

N-are imediat noroc. După absolvirea facultăţii nu găseşte niciun post liber. Are mai multe
încercări nereuşite. Iepurele sare neaşteptat tocmai din clădirea Teatrului Naţional. Merge la o
audiţie şi, după doar o probă, e angajată de Petre Grădişte. „El m-a angajat ca actriţă nu pe
baza pregătirii artistice, care-mi lipsea, ci, pentru că a întrevăzut în mine viitoare posibilităţi
de afirmare spre folosul meu şi al teatrului. Poate că-l amuzase şi îndrăzneala demersului
meu, lipsit de justificarea unei pregătiri artistice, profesionale!“, îşi amintea artista.

Seara debutului, emoţii grămadă. Primeşte o telegramă prin poştă. Înaintea începerii
spectacolului „Primul Bal“, citeşte o notă de la bunica din partea tatălui, care-i scria: „Je te
défends de porter le nom de ton père sur la scène!“ (n.r. – „Îţi interzic să porţi pe scenă
numele tatălui tău!“). Tânăra actriţă nu ţine cont şi preferă să intre pe scenă în aplauzele
publicului. „Dacă am făcut bine sau rău, rezultatele muncii mele grăiesc destul de limpede!“,
nota ea în memorii.

Se înscrie la Conservator în 1898. Studiză arta dramatică, fiind îndrumată de Aristizza

Romanescu. Se recăsătoreşte, după ce divorţează de primul soţ, C. Costescu, cu actorul Tony
Bulandra, după ce joacă împreună în filmul „Amor Fatal“. După mai multe piedici puse de
actorii rivali, e dată afară din Naţional. După una neagră, una albă. Reuşeşte că înfiinţeze cu
soţul ei, în 1914, Teatrul Regina Maria, care în cele din urmă se numi Compania Bulandra –
Maximilian – Storin. „Fără el, fără sprijinul lui, fără calmul, tactul, modestia şi neclintita lui
dragoste pentru teatru, n-aş fi putut înfăptui nimic,n-aş fi putut rezista atâtor greutăţi“, scria
actriţa despre soţul ei, în volumul „Amintiri, amintiri“. În perioada războiului, soţii ţin
spectacole pentru strângerea de fonduri dedicate Crucii Roşii. Compania avea să se destrame
în 1940 din cauza izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. La scurt timp, Tony
Bulandra moare. Lucia continuă să joace, să facă spectacole şi chiar să predea actoria. I se
încredinţează conducerea Teatrului Municipal din Capitală, funcţie pe care o va deţine până

15
https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/lucia-sturdza-bulandra-marea-doamna-a-teatrului-romanesc-
respinsa-de-familie Accesat la 5.01. 2019.

6
în 1961, când şi ea se stinge din viaţă. După moartea sa, teatrul i-a purtat numele, iar astăzi se
numeşte Teatrul Bulandra16

Asadar, după cum am văzut in scurta prezentare, familia Sturdza a dat succesiv personalităţi
ilustre istoriei naţionale. Vreme de 500 de ani, generaţii de dregători, miniştri, oameni de
cultură şi chiar doi domni pământeni au influenţat cotiturile istoriei ţării. Povestea
Sturdzeştilor, care se trag dintr-o mare familie de boieri din Moldova, continuă şi astăzi prin
urmaşii care au înţeles că statutul lor de prinţi e mai mult decât un titlu preţios, implică defapt
şi o responsabilitate faţă de ţară.

16
https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/lucia-sturdza-bulandra-marea-doamna-a-teatrului-romanesc-
respinsa-de-familie Accesat la 5.01.2019.

7
 Bibliografie

Cristian Popişteanu, Dorin Matei, Sturdzeştii : din cronica unei familii istorice,
Ed. Fundaţia Culturală Magazin Istoric, Bucureşti, 1995.

Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Ed. Humanitas, 2018,

Bucureşti.

Victor Bilciurescu, Bucureşti şi bucureşteni, de ieri şi de azi, Ed. Paideia, 2003,

Bucureşti.

https://adevarul.ro/locale/suceava/ziua-romii-audevenit-liberi-moldova-
domnitorul-sturdza-le-a-oferit-aceleasi-drepturi-moldovenilor-
1_58a464795ab6550cb87f3d45/index.html

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/lucia-sturdza-bulandra-marea-
doamna-a-teatrului-romanesc-respinsa-de-familie