Dr.

ION NICA
EDITURA EMINE SC U

structura
somato-
psihică
Coperta: Dumitru
Verde}

BUCUREŞTI. 1972
 Dr. ION NICA

MIHAI EMINESCU
STRUCTURA SOMATO-PSIHICĂ
Cu un cuvînt înainte de:
CONST. CIOPRAGA

EDITURA EMINESCU
 CUV1NT ÎNAINTE

„Au cine o să ştie de unde-s, cine sint ?*

(EMINESCU)

Destinul lui Eminescu-omul, inseparabil de acela al demiurgului, con-

tinuă să fie obiectul unor investigaţii multiple. Deşi nespectaculoasă, bio-
grafia ultimului mare romantic european reţine atenţia prin complexitate şi
profunzime, exercitlnd asupra generaţiilor o inepuibazilă fascinaţie in-
telectuală. Seriei foarte ample de contribuţii eminesciene, i se adchtgă de astă
dată o cercetare din perspectivă medicali, vixînd elucidarea Unui aspect
controversat: cauza deznodământului tragic. Lucrarea semnata de Ion Nica,
doctor fn ştiinţe medicale (cu temeinică formaţie ştiinţifică in ţară şi peste
hotare), e o construcţie temerară, tentaţia autorului fiind de a reprezenta
exact dimensiunile unei fizionomii excepţionale. Titlul Eminescu. Structura
somato-ţsihicS enunţă laconic substanţa dezbaterilor, bazate pe cercetări de o
exemplară probitate profesională. Memoriile contemporanilor, referinţele
medicale, opera şi corespondenţa poetului au fost studiate cu maximă
tinsistenţă In vederea reconstituirii unei traiectorii semnificative. Nici o
afirmaţie fără document> iată metoda. Spirit polemic, refractar
impresionismului şi legendei, autorul e un interpret lucid, de o curiozitate
intelectuală ce l-a determinai să se ocupe un deceniu întreg de problema
Eminescu.
Nu t de loc lipsită de importanţă întrebarea privind trăsăturile
psihosomatice de lui Eminescu. Studii de aceeaşi natură s-au întreprins
asupra altor creatori din cultura universală (Schopenhauer, Dostoievski,
Gerard de Ncrval, Maupassant, Edgttr Poe, Van Gogh şi alţii), nu o dată cu
rezultate surprinzătoare, utile înţelegerii operei. Eminescu însuşi

V
a fost obiectul mai multor explicaţii medicale. Suficient să invocăm opiniile lui
Al. Şuţu din 1899, ale lui Panaite Zosin fi A. Şunda, la începutul secolului, fi
două studii mai ample: G. Potra, M. Eminescu, cauzele morţii sale (1934), fi
acela al doctorului C. Vlad, Eminescu din punct de vedere psihanalitic (1936),
ultimul aplidnd metoda freudistă. In 1937, profesorul C. Bacaloglu formula, la
rîndul său, Cateva precizări din punct de vedere medical, asupra lui
Eminescu. Lucrarea de anvergură semnată de dr. Ion Nica abordează „cazul
Eminescu“ în totalitatea ipostazelor lui, începînd cu descifrarea pe linie
ereditară a acelui suflet ce i-l .lăsară din bătrîni părinţi din părinţi*... In
esenţă, dr. Ion Nica are în vedere personalitatea lui Eminescu-omul în măsura
în care aceasta poate oferi indicaţii asupra genezei operei. Reacţiile psihice fi
etice privind probleme fundamentale, ca existenţa, amorul, moartea, sînt
analizate in cauzalitatea lor, cu motivarea ci specificitatea creatorului trebuie
căutată in structura lui sufletească. Există în estetică o direcţie care
preconizează studiul operei literare în afară de condiţiile de timp, de spaţiu fi
cauzalitate, opera devenind un mister cu existenţă proprie, un fel de .lucru în
sine'. Văzută astfel, ca un produs atemporal fi în afara oricărei geografii,
opera literari s-ar explica prin cauze pur literare ca autodezvoltare.
Fenomenul Eminescu demonstrează peremptoriu că o operă cu adevărat mare
e de neînţeles detafată de creatorul ci. Nevoia de puritate etici, fondul elegiac,
nostalgia fericirii fi sarcasmul, adoraţia .femeii fi blestemul, terapia naturii fi
senzaţia senescenţei premature („Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit")
— exprimă la Eminescu impulsuri ce particularizează o biografie unici.
Prin intermediul filozofiei lui Schopenhauer, s-a acreditat ideea că la
creatorul de geniu interesul practic pentru realităţile cotidiene trece pe ultimul
plan, ca effect al dezacordului dintre voinţă fi inteligenţă. Drama lui Eminescu
a fost interpretată fi printr-o altă teorie, a italianului Cezare Lombroso (Genio
e folli'a, 1864), potrivit căreia genialitatea ar fi expresia dereglării funcţiilor
psihice, iar geniul un „degenerat superior'. Intre geniu fi comportamentul
normal nu poate fi decît incompatibilitate, prin urmare Eminescu a fost genial
ca efect al bolii care l-a ruinat — concluzie absurdă. Autorul noului Eminescu
din punct de vedere psihiatric denunţă, pe de altă parte, fondul impresionist de
la baza lucrării doctorului C. Vlad, conchizînd că „încadrarea poetului in
tipologia schizofrenică“ fi explicaţiile de natură freudistă constituie „o
tentativă tristă fi primejdioasă'. Metoda nouhu interpret al bolii lui Eminescu e
complexă fi realistă, apropiindu-se de modalitatea de investigaţie a lui Robert
Soupault

6
 din al său foarte interesant Marcel Proust du câte de la medecine. Lu-
crarea chirurgului francez (care, de asemenea, studiază modificările
grafologice in diagnosticarea psihozelor) nu i-a fost cunoscută omului de
ştiinţă român.
In baza biografiei moderne, Andre Maurois punea în prim-plan grija
pentru „căutarea îndrăzneaţă a adevărului“ şi interesul pentru .complexitatea
persoaneiSuportul raţional şi pasiunea pentru identificarea adevărului sînt
trăsături care la dr. Ion Nica acţionează convergent. Eminescu. Structura
somato-psihică e una din cele mai solide lucrări în genul respectiv, marclnd o
contribuţie fundamentală in bibliografia problemei.
CONST. CIOPRAGA
 CUV1NTUL AUTORULUI

Exploarea cauzală a personalităţii lui Eminescu a inaugurat o direcţie

fecundă cercetării creînd premisele sigure ale unei interpretări juste.
Geniul poetului a suscitat de-a lungul timpului, şi va suscita tncâ,
interesul mereu cresclnd al specialiştilor, al iubitorilor de frumos şi adevăr.
Ca orice mare artist, trăind cu o dureroasă acuitate contradicţiile şi
dilemele timpului său, Eminescu s-a manifestat plenar şi derutant pentru
contemporani, care n-au putut sesiza — ca şi mulţi din urmaşii săi — dectt în
parte sensurile adinei ale fiinţei sale spirituale. Căci setea sa de absolut,
drama absolutului, pe care a trăit-o, revolta împotriva unei lumi rău croite l-
au înălţat intelectual pînă la o condiţie excepţională, pini la înţelegerea
necesităţii universale, transforndnd titanismul său în geniu. Astfel înclt e greu
de conceput posibilitatea unei definiri mai cuprinzătoare a personalităţii sale
artistice, fără a se ţine seama de procesul moral profund şi complex ce l-a
definit, de structura somato-psihică a poetului.
Critica şi istoria literară vor avea încă multe de explorat şi multe de
spus, în timp ce cititorul — în succesiunea generaţiilor viitoare — se va adăpa
mereu de la izvorul nesecat şi sfint al geniului nostru naţional, omul care şi-a
depăşit condiţia în contextul unei existenţe tragice.
Simţim de aceea absolut necesar să ne adresăm cititorului, înainte de
tonte, cu cîteva cuvinte despre cele ce vor urma. Şi aceasta nu din dorinţa de
a-i oferi explicaţiile ta început, aidoma unui ghid de muzeu, pentru
ca Eminescu este pentru noi toţi o prezenţa pururea vie şiţ prin felul In care îl
simţim, chiar din punct de vedere al existenţei, o existenţa încă.
Cuvintele acestea, rostite la început, le dorim mai curînd o invitaţie către toţi cei ce, luînd
această carte în trăsni, ne vor ţine tovărăşie pe drumul pe care, ca autor, l-am parcurs stăpîniţi
de legile respectului pentru adevăr, iar ca intiiul cititor al rîndurilor pe care le-am scris •— cu
admiraţie neţărmurită pentru POET şi cu sufletul înfiorat de soarta unui asemenea OM.
Natura, cît şi fundamentul problemei cercetate: structura psihosomatică a poetului, în
care se includ cauzele bolii şi morţii lui Ermnescu, fac în primul rînd, cum zicea cronicarul, să se
„sperie gtndula. Riscul de a te pronunţa într-o asemenea problemă şi caz, de asemenea.
Îndoiala, astfel produsă, ne-a stăpînit şi pe noi timp de aproape un deceniu, cită vreme am
cercetat, reuşind să ne sporim conştiinţa unei datorii neîmplinite faţă de marele nostru poet.
Dintr-un asemenea impuls am scăpat şi de temerea că vom putea fi cumva cortfundaţi cu
cei nevoiţi a deshuma plătind cu pacea mormintelor adevărul juridic, şi ne-am angajat cu toata
puterea noastră să cultivăm frumuseţea unei amintiri căreia îi datorăm lumina de întîia mărime
a poeziei noastre naţionale.
Aceasta se vor a fi rindurUe cărţii de faţă, toate, cu toate sensurile lor.
Un lucru se cere limpezit, căci prin lege natura face sa rărtună sub flacără locul cel mai
pur pe pănânt.
Imaginea a ceea ce a fost şi continuă a fi Ermnescu, nudfarmati în publicul larg de
această latură obscura sau interpretată insuficient de cei ce au ambiţionat să-l coboare de pe
soclul gloriei, conştienţi sau nu, ne- sesizînd semnul egalităţii intre om şi opera, a avut in
permanenţă tăria să ne reproşeze, mai ales nouă, celor ce am apucat a cunoaşte pe îndelete
tăcerea atît de îndelungată, intr-o problemă atît de gravă omeneşte şi cetăţeneşte in fond.
Convieţuieşte, ca să fim mai precişi, pe Ungă lumina orbitor luminoasă, produsă de creaţia
genială a poetului, şi impresia că sursa acestei lumini a fost una invadată de molime izvorîte din
ereditate şi viciu.
Impresia, cultivată pe timpuri, stăruie desigur în gîndirea unora, dar ea nici nu are drept
să existe ; sursa adevăratei lumini nefiind în nici un caz putregaiul; muzele înaltei inspiraţii
neadmiţînd sa trăiască în promiscuitate.
Încercam* prin urmare, să facem lumină tn jurul omului Ermnescu, încurajaţi de faptul
că imaginea acestuia nu pătează cu nimic culorile de auroră ale creaţiei, ci, dimpotrrOă, le
îmbogăţeşte nespus.
Lucrarea iţi propune să analizeze structura psihosomatică a poetului, care a trăit o
existenţă zbuciumată, cu unicul scop de a restabili adevărul, redîndu-l în datele lui biografice fi
morale nefalsificat.
Filmul vieţii omului Eminescu e dramatic.
Scene minimalizatoare nu sine, incredibilul trOnsformlnduse-n lacrimă.
O idee se cere cu prisosinţă sublimată: aceea a sacrificiului enorm cu care se obţine
valoarea.
Acesta e cazul poporului nostru fi implicit, cazul lui Ermnescu — fi dacă tn ultimile zile

10
ale vieţii fi tn înăiele clipe de morţii trupul său nu mai arăta ca acela al lui Goetbe, înfăţişai de
Eckermann ca o perfectă statuie de marmoră, aceasta nu trebuie să ne împiedice a socoti pe
Eminescu mai prejos decît Goetbe pentru că, omeneşte (biologic), una i se tntimplă martirului fi
alta cântăreţului adorat.
Paradoxal, numai în aparenţă, putem afirma că Eminescu a fost fericit. O fericire pe care
o conferă doar sacrificiul, singura pe care a trăit-o tn mod conştient şi pe care a acceptat-o,
căci mărunta fericire procurată de satisfacerea interesului individual nu a alcătuit niciodată o
coordonată a spiritului său,
Din acest punct de vedere, viaţa fi opera lui Ermnescu nnt o lecţie neîntrecută de
conştiinţă, de patriotism, de militantism, de angajare şl de dăruire totală, de sacrificiu tn numele
cultului muncii. Această lecţie nu s-a formulat numai în operă, ci fi in faptele sale. Căci
Eminescu a trăit tn zonele practice ale vieţii, creaţia tnsăşi fiind o sinteză a acestei vaste şi
tumultuoase experienţe.
Aşa stind lucrurile, cultul pentru creaţia eminesciană trebuie dublat de cultul pentru
OMUL EMINESCU, cu nimic mai prejos decît marii bărbaţi din istoria acestei ţări fi acţionînd
în virtutea aspiraţiilor care animă astăzi întreaga suflare românească, ale umanismului; este
foarte aproape fi timpul în care dreptul de MARE OM al POETULUI va fi restabilit. Căci nu a
existat vreodată pe aceste meleaguri un om mai sănătos moral, fizic fi intelectual tn timpul
travaliului său creator, care l-a proiectat sus în universul geniilor lumii.
Marele respect ne cere să redeschidem discuţia:
Că Eminescu a sfîrşit bolnav şi în ospiciu are mai puţină importanţă decît cunoaşterea
adevărului adevărat, pentru care el a militat întreaga-i viaţă.

11
 Şi la urma urmei, cum ar fi trebuie sâ fie un trup pe măsura efortu lui în care s-a
angajat şi cum ar fi putut să sfirşească, dacă pînă şi cea mai viguroasă floare se ofileşte
şi-şi pierde farmecul in momentul clnd întreaga ei energie trece in fruct f Căci opera
geniului, fructul unei arderi neîntrerupte consumată într-un trup de uriaş, depăşindu-i
condiţia, l-a proiectat in veşnicie.
lată de ce ni se pare că pînă şi statuile înălţate lui Eminescu doresc să Stimeze şi
omul, au tăria şi vor, socotindu-şi soclurile o interpunere nefericită, să se prelungească
şi-n soclu şi să se aşeze singure cu picioarele pe pănAnt.
Eminescu trebuie sa fie restituit sieşi.

I. N.
 Preludiu

„Pentru literatura română, M. Eminescu a fost, cum spune

undeva Carlyle, un trăsnet picat din cer.“ Acestea sînt cuvintele cu
care Pompiliu Constantinescu ne invită să ne oprim în faţa
„demiurgului" care şi-a devansat secolul, a uluit generaţiile
posterioare, devenind „astăzi o instituţie naţională". Acelaşi critic
propunea înfiinţarea unei catedre universitare, destinată studierii
operei acestui „monument neclintit al culturii române", care „este
însăşi mărturia suprema a existenţei noastre ideale, este una din
marile justificări ale existenţei de român, între atîtea entităţi etnice şi
spirituale, care-şi dispută un loc sub soare" (43>.
„A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă... —
scrie Arghezi. Nu poate să ajungă vorba pînă la el, fără să-l supere
tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă, şi
să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă... El îşi are
vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe şoptite." *
Eminescu, poetul, este cunoscut, valorile, efectiv reprezentative
ale activităţii sale, dar nu şi psihicul — izvorul şi cauza valorilor
create — şi trupul în care s-a zbătut, să zicem mai pe omeneşte,
sufletul poetului, trupul pe care acest suflet, peste măsură de puternic
faţă de elementul biologic pus la bază, l-a frămîntat timp de o viaţă
sînt, ni se pare, cunoscute prea puţin.

* Tudor Arghezi, Eminescu, în voi. Tablete de cronicar, E.S.P.L.A., 1960, p. 174.

1
 Ne urmăreşte gîndul, aşadar, să-l reconstituim pe acel Eminescu
pe care vremea l-a risipit ca om. Iată, deci, la ce ne obligăm să fim
datori. Ne dam, desigur, seama că ceea ce încercăm e într-un fel sau
altul, mai mult sau mai puţin, similar cu încercarea de a reconstitui
un om avînd la înde- mînă doar ţărîna şi florile de pe mormîntul său.
O facem, totuşi, conştienţi că încercarea trebuie şi mai poate fi făcută
doar atîta timp cît ţărîna e caldă încă, cît opera e menţinută în rangul
florilor sacre, cît timp, cu toate că „urechea te minte şi ochiul te-
nşeală“, imaginea omului Eminescu trăieşte în amintirile
contemporanilor lui şi ale noastre ca un refuz de a muri, puternic
încă, al celui dispărut, identificat cu neantul. încercăm, aşadar, ca,
preluînd critic datele furnizate de documente şi mărturii, aprecierile
cele mai de seamă despre poet şi creaţia sa, ca şi argumentele pe care
ni le oferă însăşi opera, să analizăm obiectiv, ştiinţific, real, cauzele
bolii şi morţii lui Eminescu.
Pentru realizarea acestui scop, am cercetat sursele primare, tot
ceea ce se cunoştea despre poet, adunînd materialul necesar care să
ne îngăduie a-1 privi în întregimea lui.
„Te ia groaza cînd te gîndeşti dte cercetări trebuie făcute pentru a
afla adevărul asupra celui mai neînsemnat amănunt" — spunea
Stendhai(40) şi avea dreptate, pentru că „contrar a ceea ce se crede,
prea adesea, o biografie nu este dinainte dată". Trebuie să citeşti în
profunzime şi să confrunţi, să verifici toate lucrările publicate ; să
aduni toate documentele şi mărturiile inedite, pe care le poţi des-
coperi ; să soliciţi confidenţele supravieţuitorilor eventuali, care l-au
cunoscut, să-i cauţi amintirea în locurile pe unde a trăit şi să te
informezi despre personajele care au fost amestecate într-un fel sau
altul în existenţa lui. Proces dificil, efectiv dificil, dar, o dată realizat,
satisfacţiile unor descoperiri noi sînt imense.
Notele bibliografice din subsolul paginilor şi de la sfîr- şit indică
izvoarele folosite, care ne-au determinat să scriem tot ce am gîndit.
La aceasta s-a adăugat lectura a numeroase reviste şi ziare din a doua
jumătate a secolului trecut, începînd cu Convorbiri literare, care ne-
au permis fixarea datelor, înţelegerea unor evenimente şi ne-au ajutat
să re- compunem atmosfera timpului în care a trăit şi a creat
Eminescu.
Condiţia şi mijlocul de realizare a lucrării îl constituie tocmai
aceste izvoare scrise, care furnizează documentaţia de bază, alături
de scrisori, mărturii, documente inedite, toate avînd posibilitatea să
arunce o lumină reală asupra unor lucruri trecute, trăite şi uitate. Am
avut şansa să discut cu oameni care i-au văzut şi i-au cunoscut pe

2
Eminescu, pe Veronica Micle, pe Caragiale, pe Slavici, pe
Maiorescu, pe Matilda Cugler-Poni şi alţi prieteni din cercul restrîns
al poetului. Alţii mi-au evocat amintirile părinţilor lor despre
Eminescu. Pentru aceasta, voi fi totdeauna recunoscător distinselor
domnişoare Sidonia Hogaş şi prof. dr. Margareta Poni, fiica Matildei
Cugler-Poni, în casa căreia Eminescu şi Slavici, împreună cu alţi
amici, au petrecut adesea.
Am acumulat informaţii cu privire la originea lui Eminescu, la
particularităţile ereditare, colaterale sau personale, a căror
semnificaţie stă în centrul problemei abordate.
Reconstituirea vieţii poetului, înţelegerea situaţiilor şi a
înlănţuirii lor, a raţiunilor psihologice care au dictat sau au favorizat
lui Eminescu acţiunile sale, a vizat surprinderea aspectului morbid în
faza sa iniţială.
N-a fost neglijată latura polemică a lucrurilor, poziţia
contemporanilor în legătură cu precumpănirea factorului ereditar sau
cîştigat, în geneza bolii lui Eminescu.
Construcţia aceasta, în esenţa ei, e o operă organică, ale cărei
capitole vor să pună în valoare şi să sublinieze pregnant, într-o
progresie continuă, elementele necesare pe baza cărora adevărul
asupra împrejurărilor îmbolnăvirii şi cauzelor morţii să se comunice
nemijlocit, nefalsificat de nici o confuzie. Am refuzat total
improvizaţia, preferind documentaţia reală, profundă, controlabilă,
conştient că numai astfel poate fi înţeles un om cu universul lui — şi
în cazul lui Eminescu cu universurile lui, cu structurile sale morale şi
estetice.
Scrierile lui Eminescu, pe care am avut posibilitatea să le consult
în manuscris — proză şi poezie, articole politice sau sociale,
scrisorile sale, însemnări cu caracter autobiografic, cuvinte risipite,
mărturii sau cifre — constituie principalul

3
izvor al cunoaşterii lui, alături de scrisori primite şi de mărturii contemporane
autentice şi vii.
O problemă foarte dificilă o ridică modul de interpretare şi concluziile la
care au ajuns numeroşi medici care au avizat asupra bolii şi morţii lui Eminescu.
Controversele la care au ajuns, pe terenul ştiinţei, faptul că nici plnă azi nu
se cunosc cauzele reale ale psihozei afective şi relaţia acesteia cu ultima parte din
viaţa lui Eminescu m-au determinat să consult autorităţi în materie, ale căror
sugestii vor face obiectul tunui capitol aparte.
tn poeziile şi în proza lui Eminescu descoperim elemente autobiografice,
care au dus la interpretări eronate. Astfel, doctorii Şunda şi Vlad au mers pînă
acolo încît au găsit tn expresia artistică a operei poetului elemente morbide, cu
care şi-au făurit concluzii pripite, cu totul fanteziste. Premisele de la care au
pornit — narcisism, grandomanie, dedublarea eului etc. —, inexistente în
structura lui Eminescu, nu puteau să ducă la concluzii veridice, acceptabile, de
recunoscut.
Eminescu e un romantic. El preferă — e drept — o costumaţie specific
romantică. El îşi recompune portretul, iar Slavici a semnalat acest act încă de la
începuturi (înger şi demon, Floare albastră) etc., care trebuie privit cu înţele-
gere, simpatie, în sensul autoconstituirii artistice.
In proză şi în poezie, autorul se substituie adesea personajului, încît, pentru
cine cunoaşte biografia, imaginea creată nu i-o poate atribui decît lui. Eminescu
o recunoaşte singur, cînd spune că : „n-aveam de gînd a mai tipări versuri...
...Eu sînt scriitor de ocazie, şi dacă am crezut de cuviinţă a statornici pe
hîrtie puţinele momente ale unei vieţi destul de deşerte şi de neînsemnate, e un
semn că le-am crezut vrednice de aceasta(Scrisoarea din 1878 către Iacob Ne-
gruzzi.) *10*)
In opera, ca şi in viaţă, vom găsi spiritul lui Eminescu — sensibilitatea,
personalitatea, temperamentul, în sfîrşit geniul său creator. Cine ar mai putea
vorbi azi despre Eminescu, fără a releva acea profundă şi unică stare sufletească
cu care a perceput el lumea şi cu care, în deplină înţelegere a umanului, a
transfigurat totul în tiparele imperisabile ale artei ? Picasso teoretizează procesul
estetic de creaţie,

4
precizînd că „nu-i de ajuns să cunoşti operele unui artist*,
ci „trebuie să ştii şi cînd le făcea, ae ce, cum, în ce împrejurări"
<284). O critică genetică e de recomandat şi posibilă în actualitate
şi la Eminescu.
în scrisorile sale, pe lîngă stratul afectiv din cele adresate
Veronicăi Micle, vom descoperi şi vom putea reţine numeroase
informaţii asupra condiţiei materiale — totdeauna precare — în
care a trăit, asupra complexelor psiho- afeciive, de caracter şi de
acţiune, asupra împrejurărilor îmbolnăvirii şi contractării unor
afecţiuni intercurente.
Valoarea scrisorilor sub raport dooumcntar şi din perspectiva
abordată este excepţională, hotărîtoare pentru definirea
personalităţii sale, a structurii sale psihice.
Din păcate, Eminescu a lăsat puţine scrisori, căci ezita să
scrie : „...Eu, pentru a scrie o epistolă, trebuie să am o dis-
poziţiune deosebit de uşoară, nepotrivită oarecum cu caracterul
meu, şi o asemenea dispoziţiune nu mi se întîmplă s-o am decît
foarte rar" — scria el în 1871 lui Iacob Ne- gruzzi" (6,). Eminescu
a întreţinut — de fapt — un permanent şi unic dialog numai cu
sine însuşi şi nu un jurnal intim, ca Maiorescu, la care găsim
notaţii importante referitoare la poet, dar a risipit, prin numeroase
pagini de manuscris, reflecţii cu caracter autobiografic, pe oare
le-am cules şi ordonat. Tot manuscrisele originale ne-au relevat,
în mod convingător, aspectul grafic al psihozei afective izbucnite
în 1883.
în opt din cele patruzeci şi trei de volume de manuscrise
consultate la Academie, ritmul alert imprimat condeiului, sub
impulsul maniei acute, a frînt ordinea caligrafică a scrisului său
mărunt şi liniştit. Caracterul impetuos al frazei, incoerenţa ei,
mobilitatea, fragmentarea cuvintelor şi dezordinea de ansamblu,
caracteristică sindromului, au constituit piese importante în
precizarea diagnosticului.
Datorită acestor manuscrise, am putut să pătrundem multe
momente rămase obscure în viaţa lui Eminescu, să reconstituim
structura fundamentală a vieţii, a dramei ei, din fragmente
disparate, izolate. Şi, cum un om nu trăieşte izolat de epoca şi de
contemporanii săi, Eminescu nefăcînd excepţie, amintirile lăsate
de aceştia au facilitat o refacere a imaginii omului şi a
universului său.
 Cei care l-au cunoscut, l-au iubit sau l-au detestat, sau cărora
le-a fost indiferent, au lisat portrete diferite, contradictorii în
amănunte sau în totalitate. Coeficientul de subiectivitate şi de
aproximaţie e mare, şi cu atît mai mult selecţia dificilă.
Viaţa lui Eminescu, surprinsă „în general", cînd accidentul
superficial devine dominantă, a fost amplificată şi deformată în
cîteva lucrări cu pretenţii, care, cultivînd anecdota şi senzaţionalul,
au eşuat în insinuări şi ridicol. Viaţa aparentă nefiind nicicînd
viaţa reală a unui om, ea nu este decît o parte şi de multe ori cea
mai puţin semnificativă.
Continuitatea profundă a vieţii reale a lui Eminescu apare mult
mai puţin limpede conturată, greu de intuit exact, şi ea a scăpat
multor contemporani, aşa după cum el însuşi o recunoaşte cu
sinceritate într-o scrisoare către Ve- ronica Micle (103).
Pentru unii contemporani (ca G. Panu şi alţii), echilibrul
mintal al poetului ar fi devenit suspect de la început, el apărînd ca
un psihopat talentat, care îşi descrie — întocmai ca Edgar Allan
Poe — cu o perfectă măiestrie instabilitatea şi manifestările
anormale. Ca urmare, elementele operei sale nu puteau să fie
altceva decît expresia unui creier bolnav, cuprins de nebunie şi
aceasta avînd un caracter ereditar, după unii, iar după alţii, nu.
Maiorescu, Caragiale, Gane şi chiar Macedonski — care nu i-a
fost prieten, ci un duşman înverşunat —, cu toate că au semnalat
elementul morbid congenital la Eminescu, n-au considerat nici un
moment opera sa ca produsul unui creier bolnav. Numai doctorul
Vlad<î85) a riscat încercarea de a-1 prezenta pe Eminescu din punct
de vedere psihanalitic şi, punînd un semn de egalitate între
„nebunie" şi „produsul ei", a făcut echilibristică (termenul aparţine
doctorului Vlad) pe marginea teoriei freudiste. Dar cum o
prezentare psihanalitică nu e neapărat un portret morbid, şi, dacă
este cazul, se impune s-o facem, noi vom privi şi sub acest aspect
viaţa lui Eminescu. Poetul trebuie prezentat aşa cum a fost, cum
trebuie analizate şi expuse şi cauzele reale ale bolii şi morţii lui.
Structura sa psihică, morală, favorizează şi determină cîteva
întrebări-cheie:
— A fost Eminescu un nevropat ereditar ? A fost mai mult
decît atît ? Germenii nebuniei i-au fost transmişi ? Care este
relaţia între antecedente şi viaţa personală ?
— Psihoza afectivă din 1883 a fost cîştigată, sau poate fi
corelată cu manifestările colaterale, pe linie ascendentă ? Are ea
legătură cu paralizia generală progresivă, considerată azi ca o
manifestare clinică a meningo-encefalitei specifice ?

6
 — A contractat în realitate Eminescu infecţia luetică ? Sau
tratamentul specific aplicat a constituit o eroare ?
— A fost Eminescu intoxicat cu substanţe mercuriale ?
— Traumatismul cranio-cerebral a cauzat moartea lui
Eminescu ?
— A fost, prin urmare, Eminescu un epileptic, un ci-
clotimie, un schizofrenic, un nebun ereditar, sau victima unui
lues latent şi-a unei condiţii materiale mizere, responsabile de
întregul deznodămînt ?
E, desigur, mai mult decît dificil să dai răspuns unor
asemenea întrebări, dar realitatea, adevărata realitate nu poate fi
refuzată, îndepărtată, şi o imagine inedită, posibilă de
recunoscut, a lui Eminescu e necesara, evident, construită pe
dimensiunile unei valori fundamentale, şi nu pe suprafaţa
improvizaţiilor.

Documentele şi mărturiile scrise privind viaţa şi opera lui

Eminescu sînt puţine şi contradictorii.
Viaţa scurtă, dar complexă, pe care a trăit-o, a fost învăluită
în tăcere, iar cronologic cuprinde încă intervale asupra cărora
nici o minte iscoditoare, avizată, n-a reuşit să proiecteze o cît de
firavă lumină.
Eminescu a avut sinjţur grijă să-şi deruteze contemporanii şi
posteritatea, nefacînd nimic pentru a putea fi „reconstituit". De
aceea, faţetele multiple ale personalităţii sale s-au reflectat
diferit şi fragmentar în gîndirea şi în sensibilitatea
contemporanilor, a urmaşilor lor, a multora dintre noi, trezind
oricui, pentru a se completa, tentativa de mistificare ori
fabulaţie, datorită căreia s-a creat o faţă a lui Eminescu pe care
nimeni n-a putut s-o vadă vreodată.
Poetul oferă, la atîţia ani de la moarte, o imagine mobilă,
greu de fixat.
Elemente noi, documentare, au venit să se adauge mărturiilor lui
Maiorescu, Slavici, Caragiale şi alţii, care l-au cunoscut de aproape pe
Eminescu şi au putut să surprindă, datorită legăturilor intelectuale şi
prieteneşti directe cu el, viaţa zilnică a poetului, cit şi o imagine a lui
spirituală, mai aproape de realitate.
Modul în care aceştia şi-au reprezentat-o şi ne-au transmis-o
constituie el însuşi un obiect de analiză. Oricum, alături de legende,
care, cînd pot servi ca bază pentru cercetări, devin ipoteze, iar în caz
contrar rămîn legende, informaţiile recente despre viaţa şi opera

7
poetului, pe lingă cele cunoscute, au creat premisele necesare pentru a-
1 prezenta pe Eminescu, aşa cum el a fost, cum a trăit, cum a creat, dau
posibilitatea să stabilim cum şi de ce a murit.
Se cuvine, aşadar, şi e timpul să vorbim, din acest punct de vedere,
despre Eminescu şi în templul ştiinţelor şi să restabilim adevărul,
reconstituindu-i viaţa reală, cauzele bolii şi ale morţii, raportul între
viaţă şi operă, procesul de creaţie, interdependenţa factorilor şi
determinările care au generat opera celui care, după cum afirma
prietenul şi unul din cei mai mari admiratori ai lui — cum singur se
considera —, A. D. Xenopol,W): „a făcut să se coboare, cel întîi la
români, frumosul în adîncimile cugetării filosofice [...], a reuşit să
zguduie şi să copleşească răsturnînd «muntele gîn- direi în marea
închipuirei» [...], îndreptînd spre alte ţărmuri barca poeziei române...”
Se cere, aşadar, — în primul rînd — o analiză mai pe larg şi mai
cuprinzătoare a fondului ereditar, care constituie în ultimă instanţă
prima fază de existenţă a oricărei fiinţe, şi mai ales umane. Iată de ce
— pentru a răspunde la întrebarea : dacă a fost sau nu Eminescu un
nevropat ? : daca a fost mai mult decît atît ? ; dacă germenii nebuniei i-
au fost transmişi ? — va trebui să ne oprim asupra antecedentelor sale
ereditare şi personale. *

* Se ştie că, datorită conservatismului ereditar, format în cursul fi- logcniei,

organismele se dezvoltă asemănător cu părinţii, fenomen care asigură stabilitatea relativă a
speciilor. Pe tic altă parte, datorită varia- bilităţii, a doua latură principală şi contradictorie a
eredităţii, în natura vie nu există două fiinţe sau două organe perfect identice. Prin varia-

8
 încercînd să explicăm cauzele bolii şi deznodămîntului funest, care
a curmat firul vieţii lui Eminescu, vom porni de la analiza factorilor
ereditari, care ar fi putut influenţa sau determina destinul său, avînd în
vedere ultimele cuceriri ale cercetărilor efectuate în acest sens, ceea ce
justifică, speram, cel puţin din punct de vedere al cititorului, o trecere
în revistă a noţiunii de ereditate, definită însă, mai ales, de suma
rezultatelor, decît printr-o concluzie definitivă. Terenul fiind desigur
alunecos, va trebui să înaintăm prevăzător, pentru a evita jaloanele unei
interpretări vulgarizatoare.
Pe măsură ce vom expune datele, şi se vor completa şi susţine,
unele puncte se vor defini astfel, încît în cele din urmă să se precizeze
şi să iasă în evidenţă liniile majore, în jurul cărora totul să se ordoneze
firesc.
Poate că Henri Perruchot (2M> avea dreptate cînd spunea că : „O
viaţă măreaţă este întotdeauna un destin. Reconstituirea acestei vieţi,
înţelegerea situaţiilor şi a înlănţuirii lor, a raţiunii lor psihologice, care
au dictat unui individ acţiunile sale, nu ar fi nimic, dacă n-ar avea mai
întîi şi mai presus de orice drept scop să ne înfăţişeze individualitatea
viguroasă, puternic caracterizată, chinuită de un destin pe care şi l-a
ales sau l-a suportat."
Imensa muncă de cercetare, de analiză, de sistematizare, pe care o
necesită biografia, n-ar avea nici un sens — după paaerea lui — dacă
nu ar sluji acestei ultime transmutaţii a elementelor biografice în
termeni de destin. înţelegem cu Perruchot prin destin, evident,
împrejurarea, starea, condiţia de viaţă, evoluţia existenţei individului, şi
nu o implacabilă fatalitate. Viaţa lui Eminescu, trăită sub semnul
destinului său, a fost destul de tulbure şi de zdruncinată, ea a sfîrşit
bilitate urmaţii se îndepărtează, intr-o măsură mai mică sau mai mare, de înfăţişarea
părinţilor.
Contradicţia internă între conservatismul ereditar şi variabilitate, care se dezvoltă pe^
baza unităţii contradicţiilor dintre organism şi condiţiile sale de existenţă, constituie izvorul
transformării eredităţii. (Dicţionarul enciclopedic roman, 1964, voi. 2, p. 525.)
Genetica actuală, folosind atît cercetarea structurilor citologice fine — analiza
cromozomială etc. —, cît şi analiza biochimică, caută să explice mecanismul realizării
însuşirilor ereditare prin caracteristicile chimice şi metabolice ale organismului, care
conferă acestuia o individualitate biochimică bine conturata.

9
în mod tragic — prematur — şi a lăsat posterităţii sar dna de a o descifra, de a o
înţelege.
Fulguranţa existenţei sale artistice, creatoare, care se încheie la 33 de ani,
deconcertantă ca şi aceea a lui Rimbaud sau Esenin, are rădăcini şi implicaţii
adînci, inerente firilor romantice, ceea ce a determinat o lărgire a sferei de inves-
tigaţii cu includerea antecedentelor personale şi heredoco- laterale.
Natura lui Eminescu moştenise, de la mamă, un fond de melancolie morbidă,
recunoscută de prieteni, care îl cuprindea adesea chiar în momente de bună
dispoziţie, aşa cum ne-o dovedesc mărturiile lui Slavici, Ştefanelli, Mite Krem-
nitz şi alţii, care au semnalat depresiunea spirituală a poetului : „Eminescu e
nefericit de la fire" — scria Slavici lui Iacob Negruzzi încă din 1873. (3î8)
Poetul cădea adeseori in astfel de stări. Chiar de la naştere — echilibrul său
nervos era labil. Eminescu nu reuşeşte totdeauna să şi-l controleze sub presiunea
unei excitări extreme — frecventă la el —, cum se va dovedi în incidentul cu
Alexandru Lahovary *(2M), în cazul raportului expediat ministrului în 1876, în
care, prin conţinut şi ton, a făcut totul pentru subminarea propriei sale situaţii,
fiind în curînd destituit din post(94), sau în frecventele sale demisii, expresii ale
dezacordului total pe linie de supraordonare.
Intransigenţa sa, cît şi reacţia spontană în comportament şi unele bizarerii
manifestate în diferite împrejurări, încă din copilărie, au făout să se creadă că
germenii maladiei sale spirituale au fost congenitali. Depistîndu-i şi la alţi
membri ai familiei, Caragiale, Slavici şi Maiorescu susţin natura lor ereditară.
Informaţiile acumulate despre familia, copilăria şi tinereţea poetului, vor
sprijini sau infirma părerile exprimate, dar un lucru este sigur : Eminescu nu era
capabil să se adapteze mediului înconjurător, astfel încît este uşor de înţeles că el
nu a cunoscut niciodată siguranţa şi echilibrul material. Acest lucru a facilitat
crearea unui cerc vicios, în interiorul căruia noxele externe au acţionat larg pe
fondul labilităţii psihice.

* Matei Eminescu relatează astfel împrejurările în care a avut ioc conflictul dintre poet — pe cînd
era la Timpul — şi Alexandru Lahovary, unul din Jeaderii conservatori* :
„Cînd a trecut armata Dunărea la 1877, el a publicat un ankol în Timpul f. frumos stilizat, în care
redeştepta gloria străbună etc., etc. După ce apare gazeta, se pomeneşte cu Alexandru Lahovary, uricios
precum era el.
— Da’ ce, d-Je Eminescu, nu mai facem opoziţie ?
— Ba facem, domnule Lahovary, dar în momentele grele prin care trecem, arce bun român trebuie
să preceadă ca mine.
Lahovary: — Da’ ce, eu nu sunt român ?
Mihai: — Cred că nu, de vreme ce susţineţi astfel de lucruri.
De aci, Lahovary una, el alta, şi... se pomeneşte Lahovary cu vorbele : «tată-teu nu ştia nici bine
româneşte, ce-mi tot cânţi tu de românism».
A rămas perplex Lahovary şi a plecat.
De aci unii din leaderii conservatori erau contra lui Mihai, şi cel mai pe faţă era generalul Mânu,
iar printre susţinătorii lui Mihai erau d-1 Maiorescu şi răposaţii general Florescu, Păuccanu, Brăiloiu,
Man. Costake Epureanu.
Dacă înrîtneşu pe Slavici, întreabă-1, căci ei era de faţă and s-a petrecut incidentul.*

10
 înainte de a evoca principalele evenimente din biografia sa, definitorii pentru
fondul ereditar, trebuie spus ca din 1857, de cînd porneşte în lume, şi pînă în
1889, cînd o părăseşte, viaţa sa este un neîntrerupt calvar, exceptînd, poate,
cîteva scurte perioade de la Viena şi Iaşi, pe care le evocă în 1878.
Pribeag, împresurat de griji sau măcinat de boală, redus cel mai adesea la o
existenţă mizeră din copilărie şi încorsetat de o societate obtuză, Eminescu caută
refugiul în muncă.
Această viaţă a fost, de fapt, o dramă, dusă pînă la capăt în absolută
cunoştinţă de cauză, dar cu o discreţie atk de mare, încît foarte puţini au înţeles
dureroasa ei amărăciune.
Aversiunea lui de a accepta realitatea în toată cruzimea ei a fost serios
amplificată de o altă deformaţie psihologică, îiitîlniţă şi la Edgar Allan Poe, şi
anume, o dorinţă aproape fatală de a acţiona împotriva propriilor sale interese,
ceea ce nu vom întîlni la nici un alt Eminovici.
Predispoziţia neurastenică, moştenită probabil de la tatăl său, sub aspectul ei
reactiv, îl făcea să se înfurie cu uşurinţă, să devină violent, sarcastic — „despot
mare, spunea Agla- ia" (57) —, clocotitor, vijelios, omul stărilor sufleteşti euforice
cu exteriorizări directe, impetuoase, ce alternau cu melancolia, tonalitate de fond
a structurii sale.
Fire eminamente boemă, Eminescu nu-şi poate găsi echilibrul chiar din
copilărie, astfel incit, după o serie de „fugi", începe în viaţa lui o perioadă de
evadări despre care ştim azi atît de puţine lucruri. Itinerariul peregrinărilor
poetului cuprinde spaţii vaste, în care viaţa dezordonată s-a consumat în
ambianţe destul de pernicioase şi de dezolante.
Din acest punct de vedere, viaţa lui Eminescu are multe asemănări cu aceea
a majorităţii romanticilor.
La Ipoteşti, el a fost un copil plin de viaţă, cu o mare fantezie, dar un copil
ca oricare altul şi nu pare să fi manifestat nici o precocitate în ce priveşte geniul
său, deşi unii gospodari îl considerau „năzdrăvan" < 57>, — dar un năzdrăvan a
devenit, evident, mult mai tîrziu. Doar zburdălniciile lui şi fugile de acasă,
rătăcirile prin pădurea care era la doi paşi — povestite de Costache Creţu, fost
jitar pe moşia lui Eminovici — au pus pe gînduri pe părinţi. Dar, abia ieşit din
copilărie, o rîvnă uimitoare la vîrsta lui (1.0—12 ani) îl ţintuieşte ceasuri întregi
în biblioteca tatălui sau, la Ipoteşti, sau a lui Aron Pumnul, la Cernăuţi. Ambii au
sesizat predispoziţia copilului şi i-au permis accesul în bibliotecă.
Aventurile în care se lansează de la 9 ani în mod justificat, după colegii săi,
şi în „deplină cunoştinţă de cauză" (de la 14 ani), după cum va susţine el, au pus
de la început sub semnul întrebării integritatea sa psihica. Deşi s-a bătut monedă
cu „dromomania lui Eminescu", vom descoperi la o analiză mai atentă raţiuni
care i-au dictat paşii.
E posibil ca mediul în care şi-a petrecut copilăria să i se fi părut meschin şi
trivial. Căminarul, om aspru şi violent, ambiţionînd la o stare materială pe care
mijloacele sau împrejurările — nefaste pentru întreaga familie — nu i-au permis-
o, apăsat de greutăţi financiare şi grevat de datorii, cu o casă de copii care aveau

11
să eşueze în viaţă, unul după altul, nu poseda darul de a se face iubit de fiul său,
care era înclinat spre poezie şi neconformism.
Eminescu îl va considera „deşert" şi va abandona studiile, plecînd fără
adresă, pentru a nu mai împovăra prin „nefolositoarea" sa existenţă situaţia
materială, şi aşa precara, a familiei.
Din toată copilăria, desele plimbări solitare prin pădure vor fi fost poate
singurele amintiri spre care se va întoarce mereu, aproape obsedat, ca spre
singurele fascicole de lumină din viaţa sa.
Mai tîrziu, sub influenţa filozofiei germane şi a învăţăturii budiste,
receptivitatea şi sensibilitatea lui specifică vor căpăta valenţe noi, şi, prins în
centrul unui univers material şi al unei lumi de neînţeles şi de neacceptat pentru
el, va deveni un melancolic iremediabil. Treptat, scepticismul îşi va face loc,
încît pe la 20 de ani poetul — încă student — va fi considerat „un pesimist".
Zarul fatidic asupra vieţii sale fusese, de altfel, aruncat. Ciocnindu-se cu o
realitate brutală, în condiţiile unei existenţe nesigure şi umilitoare şi-ale unor
lovituri de ordin afectiv, cu prăbuşiri interioare, nu e de mirare că avînturile
iniţiale, tinereşti, acea „nevoie ide dragoste şi viaţă", proprie adolescenţei, se vor
spulbera pentru totdeauna. S-au încercat numeroase explicaţii ale pesimismului
său, care ar fi acţionat inexorabil — după unii. Dar viaţa lui Eminescu relevă ca
o demonstraţie că lucrurile nu au stat chiar aşa, că echilibrul psihologic îi
îngăduia să recunoască limitele realităţii, situ- însdu-se adesea în tumultul
cotidian şi acţionînd cu vigoare şi luciditate.
Eminescu a reacţionat în conformitate cu profilul etic şi ideologic, în raport
cu bagajul reprezentărilor despre lume cu care a pornit în viaţă, şi poate că
„incomparabila fineţe şi magistrala capacitate de a pătrunde în dialectica faptelor
şi a sufletului omenesc" (162', cu care Maxim Gorki a explicat, în cazul lui Esenin,
„fenomenul inadaptabilităţii în momentele marilor zguduiri istorice", ar fi
potrivite şi pentru a-1 înţelege pe Eminescu.
Poetul a trăit la o răscruce a istoriei, fiind ultimul din marii romantici, iar ca
romantic dezamăgit de societatea în care traia şi pe care a depăşit-o, de
meschinăriile şi impurităţile vieţii, şi-a găsit un refugiu salutar în muncă şi în
sine însuşi.
Este suficient să ne reamintim conţinutul scrisorilor lui Eminescu (din 1871)
către Iacob Negruzzi, în care atitudinea lui faţă de evenimentele zilei apare nu ca
un act gratuit, gol de conţinut, ci ca o irezistibilă revoltă.
Luesul, boala perfidă care a doborît pe atîţi artişti şi scriitori ai veacului
trecut, „boala secolului", de care se crede că a suferit şi Eminescu, nu putea fi
bănuită de la început, cu toate pretenţiile etalate de unii. Plasarea în timp a
debutului ei a constituit un risc pentru specialişti şi a dus la concluzii hazardate şi
fanteziste.
In afară de starea de excitabilitate, Eminescu era sănătos din punct de vedere
fizic. Munca excesivă, din redacţie, dezamăgirea şi tensiunea au contribuit în
mod firesc la izbucnirea psihozei afective din 1883.
Cauzele reale, directe, vor face obiectul unui capitol aparte.

12
 Puterea de muncă, energia clocotitoare şi eficientă, consumată şi risipită în
redacţii şi în procesul de creaţie^ în decursul celor mai intense perioade de
activitate literară, arată pînă la evidenţă vitalitatea cu care era înzestrat. Această
însuşire o moştenea de la tatăl său, împreună cu unele laturi ale temperamentului,
căci Eminescu n-a fost dintotdeauna trist şi deprimat. Dimpotrivă, el era adesea
vesel şi afectuos, spiritual şi ironic, chiar cu sine însuşi — după cum reiese din
scrisorile către amici şi din poezii ca Sărmanul Dionis şi altele —, rînd pe rînd
docil şi capricios „ca un copil răsfăţat", după mărturisirea Mitei Kremnitz, care l-
a cunoscut pe cînd poetul avea 26 de ani (1M>: amabil şi atent cu cei din jur,
îndeosebi cu doamnele, după cum afirmă Ştefanelli (3W). arborînd un zîmbet plăcut
şi enigmatic — permanentul lui zîmbet —, sub care ascundea un univers de
gînduri sau cu care însoţea o vorbă blîndă, binevoitoare şi curtenitoare. (Slavici
scrie undeva că nu l-a văzut niciodată supărat pe Eminescu (î5î), Caragiale însă l-a
văzut.(32)
Dacă temperamental, afectiv şi intelectual, se întîlnesc la Eminescu
predispoziţii ereditare asupra semnificaţiei cărora se străduie cu justificată
curiozitate şi interes, să vedem care este natura acestor antecedente şi în ce
măsură şi-au lăsat amprenta asupra vieţii şi operei lui. Depistînd şi eventuale
elemente morbide, să încercăm a stabili raportul de cauzalitate dintre aceste
elemente şi întreaga evoluţie a poetului.

Din mărturii şi documente, tatăl său ne apare ca un caracter ferm, o fire

veselă şi originală ; vorbăreţ şi plin de spirit muşcător, cu talent de imitaţie a
vocei şi mişcărilor : „imita pe ceplegi, pe gîngavi, pe boieri cu tabieturi şi alte
«temenea cu o extremă iscusinţă" (21: ***). E înzestrat cu o memorie fenomenală
a numelor, datelor etc. — memorie pe care a moştenit-o Eminescu, după cum
singur o mărturiseşte şi o confirmă Maiorescu, Matei, Nicolae şi Harieta. < l92>
< lunoaşte în amănunţime viaţa oamenilor însemnaţi din ţara Moldovei... Deţine
o colecţie mare de înscrisuri româneşti şi manifestă interes pentru istoria ţării —
pasiune pe care o tniilnim şi la poet. „Avea darul vorbirei şi un aşa de mare
meşteşug de a istorisi, că zile şi nopţi nu ţi s-ar fi urît a-1 asculta." «*«).
Glasul îi era sonor, muzical ^Eminescu avea glas de tenor) «i se exprima în
cea mai curata limbă românească — „vorbea ca un cronicar" — concis în stil.
„Cunoştea bine limbile : polonă, rusă şi ruteană şi vorbea binişor franţuzeşte şi
nemţeşte" — predispoziţie transmisă tuturor copiilor, şi mai ales lui Mihai. li
placeau petrecerile, dar nu era pătimaş de chefuri. Fuma, dar nu bea. Era
ceremonios, trăia bine sub toate raporturile şi obişnuia să-şi invite rudele şi
prietenii la Ipo- teşti. Atît el cît şi Raluca — soţia sa — erau religioşi şi se
supuneau obiceiurilor în mod strict.(2I)
Se spune că şi Eminescu era superstiţios şi fatalist. Cît priveşte petrecerile,
Slavici pretinde că nu l-a văzut niciodată beat cît a fost sănătos. Se lăsa însă
antrenat de amici şi pierdea multe nopţi, după cum reiese din scrisorile Vero-

13
nicai Micle, care îl certa. <233>
Eminovici era foarte violent, cicălitor şi sever cu băieţii lui şi de aceea copiii
înclinau mai mult către mamă. Adesea îi batea, şi în special pe Mihai, pe care îl
considera ca cel mai rău copil al său; tocmai tîrziu — cînd valoarea poetului a
început a fi recunoscută — se zice că şi-ar fi schimbat sentimentele faţă de
dînsul.
Era „straşnic boier" şi voinic, că nu se temea de cinci- şase (21). Intr-o
împrejurare oarecare a tras o bătaie unor vecini „de i-a stins", iar unui fecior de
ţăran, care fugise cu guvernanta de la curtea lui Balş, „i-a dat o bătaie sor’ cu
moartea" — spune Matei.
O altă manifestare de violenţă, cu implicaţii judiciare, probează documentele
Isprăvniciei de la Botoşani care fusese solicitată să intervină pentru a doua oară,
în urma „jalbei spătăresei Smaranda Varlam", care s-a trezit că intră în ogradă
căminarul Eminovici şi cucoana cu tot calaba- lîcul „şi, după ce ne-au atacarisit
ou feluri de cuvinte bat- jocuritoaTe şi pline de nesuferinţă, apoi samavolnic
executori- sindu-mă, numaidecît sa le deşert casele, prinţipii prin care nefiind în
stare mai mult a mă lupta, am căzut Ia pămînt, rămînînd ca o moartă cîteva
ceasuri, precum dovedeşte sve- ditelstfa doftorului despre haliul întru care m-a
găsit*. Căminarul îşi revendica dreptul de proprietate, casele fiind închiriate pe
un timp limitat. Timpul trecuse. Felul în care înţelegea însă să-şi facă dreptate îl
caracterizează.
Violenţa de limbaj şi accentele de impulsivitate, frecvente la Eminescu şi
relatate de amici, pot fi considerate ca o expresie ereditară, predispoziţie
transmisă şi lui Şerban, Iorgu şi Matei, în forme şi modalităţi particulare. Matei
susţine că Eminovici se pricepea grozav să cîştige bani. Printre manuscrisele lui
Eminescu, găsim însă o scrisoare — în ciornă — care reflectă dezacordul total al
lui, faţă de felul în care înţelegea tatăl său să-şi rezolve afacerile şi să conducă
familia : „Iubitul meu...* scria el unui prieten : „Nu ştii ce tată am, sărac şi
împovărat de o familie grea (şapte copii), e cu toate astea înzestrat c-o
deşertăciune atât de mare, în- cît ar putea servi de prototip pentru acest viciu
după părerea mea cel mai nesuferit din lume... Am fraţi mai mari şi mai mici
decît mine, fără poziţiune în lume, şi asta nu din cauza lor, ci numai a deşertului,
care voia a face din fiecare din ei om mare şi sfârşind prin a-i lăsa cu studii
neisprăvite, risipiţi prin străinătate, fără subsistenţă în voia sorţii lor. O familie
grea, îngreuind încă prin deşertăciunea îndărătnicului bătrîn.* (79)
Gheorghe Eminovici, om cu trei clase primare, reuşeşte totuşi prin muncă,
prin voinţă şi pricepere, să ajungă la o stare materială bună, cel puţin un număr
de ani, să urce treptat la rangul de sluger, apoi de căminar, şi să se căsătorească
în condiţii promiţătoare cu fata stolnicului Vasile Iu- raşcu. Documentele şi
mărturiile nu semnalează nici o afecţiune mintală evidentă, de care să fi suferit
Eminovici. Numai Nicolae, tîrziu, spre sfîrşitul vieţii bătrînului, scria lui Mihai
că : „tata-i mai bine" (suferea de o afecţiune urinară), „mai mult smintit după
tipicul lui...* (,ss>, ceea ce denotă, pe lîngă dezacordul faţă de comportamentul

14
tatălui său, realitatea existenţei unui temperament destul de dificil. Emi-

15
 nescu moştenea deci de la tatăl său un intelect viu, o memorie
fenomenală, uşurinţă de asimilare a limbilor, un suflet cinstit şi nobil,
predispoziţii spre cîntec şi poezie — Eminovici şi Harieta ar fi făcut
poezii —, darul de povestitor, împreună cu sentimentul neîncrederii,
subtilizat la el în scepticism, şi — ca o dominantă —, un
temperament irascibil, impulsiv, de o excitabilitate particulara,
aproape morbidă, exteriorizată în limbaj polemic şi, uneori, în com-
portament. Numai simţul practic îi lipsea cu desăvîrşire lui Eminescu.
Raluca — mama poetului — s-a căsătorit din dragoste, în 1840,
la 24 de ani.
„Era o femeie măruntă, dar robustă, brună-albă la faţă — îi
seamăna Iorgu perfect şi puţin şi Mihai —, în adevăr foarte
evlavioasă şi harnică. Nu sta, cum nu stă apa care curge" — spune
Matei. l294) „Sarcastică ca şi tata, dacă nu cumva de la el s-o fi învăţat,
sau el de Ia ea."
Din acest punct de vedere, Eminescu seamăna ambilor părinţi.
„Avea pretenţii de nobleţă, faţă de tata, zicînd că Juraş- ceştii,
străbunii ei, au fost boieri de întîia ordine..."
„Foarte greu prindea ură pe cineva, dar o data prinsa, prinsă era.
Cînd ţinea la un om sau femeie, ţinea, dar şi cînd îi ura, urîţi erau
pentru veşnicie." (294>
Cam acelaşi lucru îl afirmă Slavici şi Ştefanelli despre Eminescu,
cînd descriu sinceritatea cu care acesta ţinea la prietenii săi.
„O biată femeie necăjită ! îşi amintea Sofia Ştefanovici... Destul
că Raluca era o fire blîndă şi supusă. Dar şi soţul ei îi purta toată
cinstea. îşi ziceau, unul altuia : soro şi frate şi dumneaei şi
dumnealui. Modă turcească." (366)
Aşadar, acea fiinţă „sarcastică" şi ranchiunoasă, care stăruia în
amintirea propriului ei fiu, întrunea de fapt calităţi antagoniste unei
firi blînde şi supuse. *

* „Vorbind despre cunoaşterea individului, E. Schneider arăta ca problema constă

de fapt în a determina «principalele variaţii ale individualităţii după felul de a acţiona şi
de a reacţiona... Aceasta se numeşte cu un termen vag, dar consacrat prin întrebuinţare:
caracterul». De la

16
 -Era foarte evlavioasă — mai spunea Costache Creţu. P 1)
Bisericuţa de lemn din Ipoteşti a fost făcută din îndemnul ei. A$a
că în fiecare zi se ducea să se roage... Era o fiinţă care avea în
făptura ei ceva sfînt."(272) A murit de cancer, în 1876, în vîrstă de
60 de ani.
Mărturiile scrise şi verbale — foarte puţine — o prezintă pe
Rareşa ca pe o fiinţă tăcută, resemnată şi visătoare, cu un zîmbet
dureros pe gură — zîmbetul lui Mihai —, „cu trăsături puţin cam
bărbăteşti, evlavioasă şi înţeleaptă cum nu mai era alta"
„Mama mi-a spus o dată cînd era mai veselă, căci de obicei
era mereu mohorîtă, că pe Mihai l-a născut într-o iarnă grea din
1849 cu o zi mai devreme de Crăciun, bote- zîndu-1 în legea
străbună în luna ghenarie la Botoşani, căci sătucul nostru nu avea
preot şi că tata a vrut aşa." '581
Elementele biografice furnizate de Aglaia ridică probleme în
legătură cu data naşterii poetului, dar trăsăturile psihologice ale
mamei sale par veridice, lntrucît concordă cu descrierile rămase.
Atît cunoaştem despre Raluca, de la care Eminescu a
moştenit predispoziţia spre visare, o tristeţe şi o melancolie
apăsătoare, resemnarea şi zîmbetul blînd şi dureros.
Nici un semn de dezechilibru mintal nu se observă, cu toate
că trecea drept „originală" chiar pentru poet. „Originală" era, de
altfel, considerată de către cunoscuţi (J45) întreaga familie
Eminovici.
Bunicii dinspre mamă, Vasile şi Paraschiva Iuraşcu, au avut
trei băieţi şi şase fete, între care pe Raluca. Intre aceş- început se
iveşte problema relaţiilor cu temperamentul, pentru că «nici o linie de demarcaţie
nu separă caracterul de temperament... Deşi redus la infrastructuri cndocrino-ncuro-
vegetative, temperamentul nu încetează de a prezenta un aspect interesant pentru
înţelegerea vieţii mintale... Caracterul n-ar putea fi conceput ca fiind independent de
factori fiziologici; [iar] fiziologii, cînd definesc temperamentul, se exprimă adesea
în termeni împrumutaţi din psihologie».
Dacă admitem definiţia lui Le Senne (1930), după care caracterul este
«ansamblul dispoziţiunilor care formează scheletul mintal al unui om»,
caracterologia trebuie să includă şi reconsiderarea tipologiei hipocra- tice, pe care a
încercat-o printre alţii şi I. P. Pavlov şi asupra căreia ne vom opri." (* M) tia,
Calinic şi Iachift au fost călugări, iar Fevronia, Olimpiada, Sofia
şi fiica acesteia, Xenia, călugăriţe. (Antecedentele apar
grăitoare.)
Toate surorile Iuraşcu, mătuşile poetului, erau inteli-
gente, dar cea mai inteligentă şi distinsă a fost Olimpiada, ostă

17
I
stareţă la Agafton.
„Mătuşa noastră Olimpiada — scria Harieta (60> — s-a retras
de la testament, căci şi ea este bolnavă de piept, boală creditară a
tuturor din familia noastră ; ori la care etate ne apucă, de piept
murim toţi.“ Afirmaţia aceasta merită atenţia ; Şerban, Iorgu —
după relatările lui Matei şi Harieta — au suferit de plămîni.
Fevronia era o femeie cu ciudăţenii între călugăriţele de la
Agafton, care o porecliseră „Jurăscioaia cea nebună“. Cît era de
nebună nu putem şti, destul că în calitate de „monahie" se
încurcase cu un oarecare maior şi avusese neplăceri iu
mitropolia. Spiritul ei de independenţă şi — poate — lipsa de
prejudecăţi îi explică, într-o măsură, comportarea. Nu semăna cu
nici una din surori, dar temperamental se apropia de fratele ei,
Iachift. „Acesta era om înalt, dar nu gros, însă solid, legat, foarte
bun la suflet, vecinie cu zîm- l'ctul pe buze. Era călugăr doar de
formă, nu stătea la mănăstire, era arendaş prin judeţul Iaşi... Se
îmbrăca călugăreşte doar cînd mergea la oraş, încolo umbla
civil..."
„Maicile şi cu mama, habotnice precum erau, nu-1 priveau
tocmai elogios că s-a lepădat de mănăstire" — ne informează
Matei. „Tata zicea că foarte cuminte a făcut... l oarte inteligent şi
suflet nobil. De altfel om de lume, ră- mîne vorba între noi, şi
după cum vorbeau gurile rele se ţinea cu o femeie, rudă cu
tovarăşul Mandrea.
De altfel, cam egoist, poza în nobil din naştere, nu umbla
dedt cu trăsura cu patru cai înaintaşi."
Caracterizarea lui Matei reflectă concepţia de viaţă a
unchiului şi-i creionează veridic profilul moral.
Călugărul era un vînător pasionat, cu puşcă şi prepeli- cari, ca
şi tatăl său. Costachi (Calinic) nu se ştie cînd a intrat în
mănăstire; Matei spune că: „era un om care fugea de lume, bea la
lege închis în chilia lui. Era oacheş la faţă, barba neîngrijită,
statura ceva mai sus de mijloc, şi la beţie se preta la lucruri
proaste, certuri, înjurături. După ce se trezea, îi era lui singur
ruşine de el însuşi, (21,294)

18
certa deseori, dar el nu riposta, rămînînd tăcut şi abătut 1'. Informaţiile
se referă la anii 1877—1884, cînd Nicu, bolnav, se stabilise la
Ipoteşti, ducînd o existenţă fără orizont într-o ambianţă de apăsare
morală.
„în ultimii ani, fie din cauza bolii de stomac, fie din alte
împrejurări, devenise trist şi povestea celor din casă : «M-am săturat
de viaţă, şi aş dori ^ să capăt liniştea eternă a morţii»" <294). După un
an, la două luni de la moartea bă- trînului, boala înrautăţindu-se, l-au
găsit împuşcat în fundul grădinii; Harieta spune că din cauza
„boalelor vene- • rice". Cu cîtva timp înainte, Eminovici îi scrisese
poetului la Bucureşti, să vină să-l ia să se scape de dînsul. <294>
Actul de moarte poartă data de 9 martie 1884 ; avea 40 de ani.
Iorgu, ajuns ofiţer, moare după o lungă suferinţă de plămîni,
susţine Matei <294), la 29 septembrie 1873, în vîrstă de 29 de ani, tot la
Ipoteşti, în împrejurări necunoscute, probabil s-a sinucis... Caragiale
pretinde că s-ar fi împuşcat. (399> A fost îngropat în ascuns, fără acte
legale, ceea ce a atras sancţionarea preotului care consimţise, sub
presiunea lui Eminovici, la oficierea slujbei. Actul de deces şi con-
firmarea morţii s-au făcut la primărie, după două luni. Fapt care ne
măreşte suspiciunea.
„Iorgu era înalt, păr, mustaţă negre, ochi căprii, pielea albă,
sombru; cînd rîdea, se schimba vremea..." (294). „Bine cu mama
semăna Iorgu şi ceva Mihai. Cu tata numai Ilie. Ceilalţi, un fel de
amestecătură şi de la tata, şi de la mama." <î94)
A fost un elev mediocru şi nedisciplinat. „Avea un caracter
impulsiv, încît se potrivea cu Şerban. Din cauza lor, gazda a trebuit
să scrie părinţilor la Ipoteşti să vie „să-i ieie, căci nu mai este nimic
de făcut aşa de răi sînt" < 20>. Era pe vremea gimnaziului de la
Cernăuţi, pe la vreo 10—12 ani. Ca ofiţer cu misiune secretă, Iorgu
fusese remarcat, se zice, de mareşalul Moltke în Germania.
îmbolnăvindu-se, vine în ţară, unde, după o spitalizare de 6
săptămîni, moare — cum am văzut — în 1873.
Ilie — al patrulea copil — era o fire blîndă şi veselă ; a murit în
Bucureşti de tifos exantematic, pe cînd era elev al şcolii sanitare.
Aglaia, născută în 1851, „încă din copilărie arătase a fi un
temperament vioi, vesel, de o veselie neobişnuită în familia noastră"
*294\ Învăţase nemţeşte şi franţuzeşte binişor de la o guvernantă
bătrînă, care venea de la Botoşani o dată pe săptămînă la Ipoteşti. (294)
Era inteligentă şi afectuoasă. A avut înclinări literare şi talent scenic,
producîn- du-se ca amatoare în teatru. A copilărit cu Eminescu şi a
relatat despre viaţa lui pînă la vîrsta de 26 de ani, cînd l-a văzut

22
„pentru ultima oară ca om sănătos". Din 1876, cînd se căsătoreşte şi
părăseşte ţara, nu-1 mai reîntîlneşte pînă după primul acces de
nebunie. Aglaia a fost căsătorită în două rînduri şi a avut doi copii
din prima căsătorie cu Ion Drogli, care a murit în 1887. Ea a murit în
1906 de Basedow. (294) Unul din fiii ei a suferit de aceeaşi maladie.
Nu s-a semnalat nici un dezechilibru mintal la Aglaia, care, împreună
cu Matei, sînt singurii copii ai lui Eminovici — din unsprezece —
care întemeiază un cămin.
Harieta — a patra fiică în ordine cronologică — vine după Mihai
la patru ani diferenţă ; un copil fără copilărie, trăind paralizata de la 5
ani, cu sechele de poliomielită. Ea a supravieţuit doar cîteva luni lui
Eminescu şi a murit în împrejurări şi din cauze necunoscute, după
versiunea oficială de „congestie cerebrală", dar foarte probabil că s-a
sinucis. Cu două zile înainte (12 octombrie 1889), Harieta scria
Aglaei: „Nu pot să mai trăiesc, căci boala şi neîngri- jirea mă fac să
mă hotărăsc să-mi ridic viaţa. Bietul Mihai a scăpat de toate relele, eu
parcă sunt blestemată de Dumnezeu să duc chinul mai departe." <294>
Harieta n-avea şcoala, dar era inteligentă. Cunoştea limba
germană şi făcea poezii. „Un suflet ca al Harietei fiind un suflet
simţitor, moartea lui Eminescu a fost şi moartea ei." „Lovită de un
junghi, s-a sfîrşit din lume la cîteva săptămîni în urma fratelui său"
— ne spune Cornelia Emi- lian. Avea un caracter ferm, un umor
natural; era puţin ironică, poate răutăcioasă, dar şi plină de
generozitate. Conflictul cu Veronica Micle o pune într-o lumină
defavorabilă, dar să nu uităm circumstanţele în care a avut loc şi
gradul ei de cultură şi educaţie.
Intr-o scrisoare către un amic, Eminescu o caracterizează astfel:
„...Mai am o soră — un geniu în felul ei, cu

23
A fost dat în consiliul de ancheta. Ritmul susţinut al conflictelor cu
superiorii îl determinaseră sa demisioneze.
Matei a făcut campania din 1877 ca sublocotenent şi a fost
decorat de şase ori cu medalii române şi ruse. Se căsătoreşte de trei
ori. Din pricina violenţelor şi austerităţii lui, primele două căsătorii se
destramă. în 1925 se stabileşte în Bistriţa Năsăud, unde moare în
1929. A avut 4 copii. Pe la 60 de ani, Matei arăta : „înalt, dar nu prea
voinic, totuşi bine proporţional, bine legat, cu o privire posac
indiferentă, cu mustaţă groasă..., răsucită ostentativ în sus, ...adus
puţin de spate şi totuşi ţeapăn în atitudinea-i de fost militar...
strecurîndu-se nebăgat în seamă... sau păşind agale spre grădina
publică". „Un astfel de om părea de la întîia vedere un mizantrop ;
dar nu acesta era, credem, adevărul ; el era numai un singuratic" —
relata bă- trînul Bratoloveanu.
„Nu vorbea cu nimeni. Evita pe cît putea societatea şi privirilor
iscoditoare ale vecinilor din cartier le răspundea cu un zîmbet plin de
dispreţ. Cu puţin înainte dorise o slujbă civilă, oricare ar fi dînsa",
căci „era dezgustat de viaţă", „nu-I mai interd&a nimic" < 2,4).
Fiul său, Hanibal, la vîrsta de 16 ani „lipsit de voinţă... la
căpătâiul unor fugi patologice...", murea de „morbus Basedow", ca şi
mătuşa Aglaia, sora poetului.(294)
Trebuie să remarcăm un fapt semnificativ, şi anume că aproape
toţi membrii familiei Eminovici fac parte din tipurile de reactivitate
nervoasă extreme. *
* La baza clasificării tipurilor, I. P Pavlov a pus trei caractere: forţa, echilibrul şi
mobilitatea proceselor nervoase. In felul acesta, el a descris 4 tipuri fundamentale :
1 puternic, neechilibrat,. nestăpmit (coleric).
2. puternic, echilibrat, mobil, vioi (sanguin).
3. puternic, echilibrat, liniştit, lent (flegmatic).
4. slab (melancolic).
Aceste asociaţii fundamentale sînt cele mai frecvente, deşi, între aceste tipuri, se
pot întîlni diverse forme de tranziţii. I. P. Pavlov a arătat şi variaţiile pe care le prezintă în
special tipul slab. (Ce face parte din tipurile extreme 1 şi 4, în clasificarea lui Pavlov.)
Acestea sînt cele mai vulnerabile, şi anume: cel slab, la care sînt slabe atit procesul
excitaror, cît şi cel inhibitor, şi tipul puternic neechilibrat, la care predomină procesul
excitator. Reprezentanţii tipurilor extreme sînt cei mai puţin rezistenţi faţă de influenţele
nocive, cei mai expuşi la bolii neuropsihice. (,6r)
Dacă plasăm în acest cadru studierea factorilor ereditari, care au
jucat un rol în existenţa lui Eminescu, multe întrebări îşi găsesc
răspuns. Astfel, violenţa căminarului, confirmată documentar, îl
plasează indiscutabil în tipul fundamental puternic neechilibrat,
nestăpînit (coleric). Şer- ban şi Iorgu încă din copilărie s-au
manifestat în mod analog „violenţi şi bătăuşi" şi pot fi consideraţi ca
făcînd pane din acelaişi tip, cu toate că, după cum am mai văzut,

26
Eminescu îl caracteriza pe Şerban „cu o înnăscută slăbiciune de
caracter, căruia natura nu-i dăduse nici o energie şi nici o putere*.
Dacă era aşa, cu atît mai mult a fost expus psihozei acute ca unul care
făcea parte din tipul „slab* (melancolic). Nicu, structural, era un
melancolic ca şi mama sa, pe cînd Matei, dimpotrivă, era „un
temperament bi- lios“, „coleric*, nestăpînit, „cu un naturel de o
violenţă mare*, care a făcut chiar o psihoză — „o esultare* — într-o
împrejurare citată (rigoarea lui parc patologică). Harieta îi semăna lui
Mihai, oscilînd între tipul echilibrat (flegmatic) şi slab (melancolic),
în raport cu afecţiunea contractată în copilărie şi care şi-a lăsat
amprenta pe psihicul ei labil. In sfîrşit, Aglaia, care de mică părea
echilibrată, mobilă şi vioaie, contractînd maladia Basedow, în mod
logic, trebuie să se fi dezechilibrat, cu toate că nu avem nici un Ici de
informaţie în acest sens.
Eminescu însuşi pe la douăzeci de ani se credea că e „de o
flegmă rară*; în fond era un excitabil, un maniac, după convingerea
lui M a i o r e s c u ş i a lui Caragiale, „un pesimist*, „un melancolic*
iremediabil, după Slavici şi alţii d'). Mai tîrziu, poetul însuşi rămîne
la acest din urmă diagnostic şi se consideră „un om slab*, care nu e
bun „de nimic" (47). Reţinem că „toţi membrii acestei familii au fost
txtrein de inteligenţi, dar aveau ceva anormal în ei, nu erau Cil toată
lumea".
Caracterul nestăpînit şi aroganţa înnăscută a unora din membrii
familiei Eminovici, care-i împingeau spre faptele cele mai nesăbuite,
convieţuiau într-un mod ciudat cu cal- ■ u l u i rece şi cu chibzuinţă.
Exemplele sînt numeroase şi fantele admit interpretări în sensul
acesta. Pe de altă parte, CSI încadraţi în tipul „slab (melancolic)* —
Nicu, Harieta şi Eminescu — s-au dereglat cu uşurinţă şi-au eşuat în
în

27
 cercarea de adaptare la mediu. Toţi şi-au dorit moartea, pe care,
în mod sigur, numai Nicu şi-a provocat-o.
Mărturiile confuze ale contemporanilor care au reprodus
zvonurile ce au circulat pe atunci, în legătură cu ceilalţi, nu conferă o
garanţie de autenticitate. S-au păstrat însă unele date biografice şi
unele manuscrise pe baza cărora, cu tot terenul nesigur, se pot trage
unele concluzii J plauzibile.
Pe 'baza analizei formale nu mai poate fi exclusă azi nici
sinuciderea lui Iorgu, şi nici a Harietei. Intr-adevăr, o serie de date
pot fi verificate şi sînt confirmate total sau parţial de documente din
arhive. Şi totuşi nu trebuie să riscăm concluzii pripite.
Pentru o concluzie definitivă este necesară o cercetare mai
temeinică a tuturor documentelor amintite (scrisori, acte de deces
etc.). Este însă o realitate indiscutabila că aceasta familie de
„originali" care erau Eminovicii avea ceva morbid, înnăscut într-însa,
ceea ce a determinat ge unii membri să împingă „nebunia" pînă la
limita extrema.

Note preliminarii

Încheiem incursiunea noastră în terenul accidentat al

antecedenţilor şi colateralilor lui Eminescu.
Din cele relatate, apare evident că problema eminesciană în
stadiul ei actual rămîne legată, printre alţi factori, şi de ereditate. Ca
urmare, sîntem obligaţi să schiţăm şi sa interpretăm situaţia reală a
familiei Eminovici şi din acest punct de vedere, înaintea
experienţelor infantile ale poetului, domeniu predilect al psihanalizei.
Elementele morbide semnalate în arborele genealogic al lui
Eminescu impun unele concluzii. Din păcate, numeroase dificultăţi
se ivesc şi par de neînlăturat. Multe din simptomele principale şi din
cauzele care le-au generat n-au fost elucidate. O parte din ceea ce a
devenit cunoscut trezeşte suspiciuni, şi nu întîmplător. Aproape tot ce
ştim despre ante- cendentele heredo-colaterale ale lui Eminescu n-a
trecut prin cenzura cercetării ştiinţifice, aşa încît adevăratul sens al
fenomenelor şi fluxul evenimentelor poate fi reconstituit, chiar
parţial, doar selectînd picătură cu picătură adevărul din informaţiile,
uneori deliberat falsificate, sau denaturate într-un mod greu de
observat, sau, pur şi simplu, deformate printr-o optică afectivă,

28
justificată într-o măsură în dauna suportului critic.
, Căutând verigile ce lipsesc în lanţul manifestărilor morbide, greu
accesibile contemporanilor, vom încerca să elucidăm o problemă
destul de controversată, şi anume : măsura în care ereditatea a
influenţat sau a determinat comportamentul lui Eminescu, boala şi
moartea lui.
UNu se poate face, azi, abstracţie de rolul eredităţii în apariţia şi
formarea psihozei.
; Frecvenţa cazurilor morbide, cu manifestări psihice grave şi
sinucideri în familia lui Eminescu, constituie un argument în plus,
care pledează pentru predispoziţia ereditară a bolii ; cu atît mai mult,
cu cît schimbările în personalitate, survenite de-a lungul vieţii sale şi
a unora din fraţi, sugerează schizofrenia, care se caracterizează
tocmai prin înstrăinare, dedublare, tentativă de sinucidere şi
schimbarea personalităţii.
Experienţa de fiecare zi arată că în familiile bolnavilor psihici
pot exista numeroşi membri cu diverse boli ale sistemului nervos,
victime ale alcoolismului, diferite crize, cu psihoze propriu-zise.
Cazul este evident şi în familiile Iu- raşcu şi Eminovici. Aceasta
poate da impresia că pishoza apare obligatoriu pe terenul unei
eredităţi încărcate. Să nu uităm însă că în aceleaşi familii există
numeroase persoane care au ajuns la adînci bătrîneţe, fără să prezinte
vreun semn de psihoză, fixîndu-se la polul diametral opus dege-
nerării.
Exagerarea rolului eredităţii a dus la crearea noţiunii de psihoze
„endogene", care ar depinde numai de o predispoziţie ereditară. în
opoziţie cu ele, ar exista psihoze „exogene", organice, infecţioase,
toxice sau determinate de complexe psihice. Pentru manifestarea lor,
factorii ereditari ne- ccsită condiţii corespunzătoare. Dacă aceste
condiţii nu există, ereditatea nu-şi manifestă acţiunea.
Rolul eredităţii în patologie este, aşadar, relativ. Ereditatea nu
este o fatalitate şi nu există nici o psihoză fatal-ere-

29
ditară. Studiul patogeniei arată că de cele mai multe ori nu este vorba de o
predispoziţie ereditară, ci de una congenitală, în raport cu influenţa factorilor
defavorabili care acţionează în perioada dezvoltării intrauterine.
• Printre alte psihoze, schizofrenia şi psihoza maniaco-de- presivă ocupa o
situaţie specială. în cazul lor există o predispoziţie ereditară la boală, de
aceea vor reţine de la început ateţţia noastră. Eminescu a fost considerat ca
un sehizofren, un epileptic psihic, un paralitic general, un ma- niaco-depresiv
(doi dintre fraţii sai pot fi încadraţi sigur în una din aceste boli).
Ansamblul de tulburări în care predomină discordanţa, incoerenţa ideo-
verbală, ambivalenţa, autismul, ideile delirante şi halucinaţiile rău
sistematizate, profundele perturbaţii afective, în sensul detaşării şi înstrăinării
sentimentelor, tulburări care au tendinţa să evolueze către un deficit şi
disociaţie a personalităţii, observate în schizofrenie, au lipsit din
simptomatologia poetului.
Maladie gravă, caracterizată printr-un proces de dezagregare mintală,
schizofrenia s-a numit rînd pe rînd „demenţă precoce" (Morel, 1852),
„discordanţă intrapsihică", sau „disociaţia personalităţii". Psihiatrii români,
din care cităm(277), consideră că noţiunea empirică de „nebunie" ar
corespunde probabil în cea mai mare măsură acestei maladii psihice. Nefiind
vorba de demenţă în sensul strict al cuvîn- tului, ci de o alterare a gîndirii, a
afectivităţii şi a relaţiilor cu lumea din afară, cu un aspect specific şi cu un
debut care nu totdeauna este prematur, s-a apreciat că termenul de
schizofrenie este mai adecvat. Câţiva autori, descriind constelaţiile
simptomelor specifice, au considerat-o un „delir primar", proces care ar
genera un mozaic de tulburări juxtapuse şi fără subordonare funcţională. A.
Mayer <157; considera însă că n-ar fi vorba de o boală psihică, ci de un tip de
reacţie dezvoltîndu-se ca urmare a unei dificultăţi progresive de adaptare, o
acumulare de habitudini greşite în modul de a reacţiona.
Henri Ey(157> găseşte în aceste contradicţii marile discuţii doctrinare.
Pentru cei ce apără o organogeneză de tip mecanicist, procesul determina
toate simptomele „en lesant tel ou tel" centru funcţional cerebral. Aceia care
apără o psihosociogeneză integrală consideră reacţiile schizofrenice ca
răspunsuri, reacţii la stimuli patogeni exteriori şi, după modelul „nevrozelor
experimentale sau ale celor condiţionat patogene” (Pavlov), ei invocă
acţiunea circumstanţelor şi dificultăţile exterioare pentru a explica retragerea
autista.
Sînt autori care neagă existenţa schizofreniei, în timp ce alţii o recunosc şi
o individualizează ca o realitate clinică. După K. Schneider, schizofrenia ar
reprezenta totalitatea psihozelor endogene care nu se încadrează clinic în
ciclotimie, termen sub care mulţi psihiatri germani înţeleg psihoza maniaco-
depresivă. Pentru P. Abdy<'*P, care nu mai crede în schizofrenie, ar fi vorba
numai de „nevroză de eşec", iar Baruk în 1959 o considera pur şi simplu „o

30
deformare particulară a gîndirii şi personalităţii umane", situată în afara unui
sindrom psihic determinat.
Schizofrenia este după S. Arieti o reacţie specifică la starea de anxietate,
aparînd în copilărie şi reactivizată în cursul vieţii de către factorii psihologici.
El porneşte de la istoria vieţii bolnavului şi acordă importanţă relaţiilor dintre
mamă şi copil, interpretîndu-le psihanalitic de o manieră existenţialistă, cum
face şi A. Ey, care numeşte schizofrenia „o formă de existenţă delirantă", sau
E. Min- kowski, pentru care afecţiunea n-ar fi decît „o existenţă nereuşită".
Henri Ey, care subliniază importanţa studiilor psihanalitice asupra
regresiei narcisice, insistă asupra faptului că schizofrenia nu jpoate să se
reducă la o patologie a conştiinţei. Dacă se găsesc, în .adevăr, în „structura
negativă" şi în „simptomele sale primare" simptome care manifestă răvăşirea
experienţei sensibile, esenţialul patologiei schizofrenice este constituit —
după Ey — prin deformarea şi re- gresia personalităţii. Schizofrenul este un
alienat, un delirant cronic. Delirul, halucinaţiile, toate simptomele pe care le
prezintă ne trimit la o dislocare a sistemului său al realităţii, a credinţelor,
ideilor şi sentimentelor, care constituie transformarea lumii sale şi a
persoanei sale, în lumea şi persoana „autistică". La baza schizofreniei se află
procese somatice încă necunoscute. Factorul genetic al predispoziţiei
(ereditare) justifică noţiunea unei somatoze familiale, pe care Riidin a
exagerat-o făcînd loc concepţiei fataliste asupra transmiterii schizofreniei. H.
Rumke (1958) vorbeşte de o .„schizofrenie adevărată", diferenţiată de
diferitele pseu-

31
trăsături sufleteşti particulare şi în care se manifestă aceeaşi boală
(schizofrenia, respectiv psihoza maniaco-depresivă) cu o frecvenţă
neobişnuit de mare, se poate conchide că o boală psihică este mai puţin un
fenomen individual, dft un fenomen familial (această constatare ridică, în
orice caz, probleme de ordin eredobiologic, genetic)... Există deci, cu multă
probabilitate, o legătură între temperamente şi predispoziţia morbidă. Dar
mai pare să existe şi o corelaţie între forma corpului şi tipul de psihoză
endogenă de care e afectat individul, ceea ce se verifică şi în cazul
normalită- ţii (ca o corelaţie între constituţia corporală şi forma men- tis).^
Este vorba de o unitate structurală a fiinţei, determinată genetic (în primul
rînd eredobiologic: în orice caz, ca o expresie a unui acelaşi „nucleu" al
persoanei).
Kreţschmer distinge trei tipuri morfologice fundamentale (dintre care
două sînt tipuri extreme), cărora le corespund trei tipuri fundamentale de
temperament, mentalitate, „caracter" (termen indistinct sau impropriu la
Krets- chmer) : tipul picnic, leptosom, şi atletic. *
Tipologiei lui Kreţschmer i s-a reproşat conexiunea strînsă cu
nozografia psihiatrică. Dar unitatea organopsi- hică, pe care o postulează
(în scopul cunoaşterii mai bune a normalului), derivă dintr-o viziune
materialistă asupra fenomenului uman şi este sugerată şi de observaţia
endocri- nologică. Concepţia lui se îndepărtează de fatalism. Bipo-
_* 1. Tipul picnic: se caracterizează prin cap rotund (frecvent cu chelie, faţă rotundă, gît
scurt, breviliniaritate, trunchi plin şi rotund, membre subţiri (cele inferioare fiind relativ scurte).
Din punct de vedere psihic, picnicii reacţionează ca persoană unitară; sînt sintoni (E. Bleuler) şi
sociabili — comunicînd şi fiind în acord afectiv cu ambianţa. Ei sînt preocupaţi mai curînd de
aspectele concrete ale realităţii, de aspectele globale, de relaţii. Sînt mai curînd .empirişti". Viaţa
lor sufletească se esfăşoară prin oscilaţii (cicluri) între euforie şi depresiune, prin perturbarea a?
a-nurnitei proporţii diatezice, Tipul caracterologic corespunzător celui picnico-somatic este cel
ciclotim (ciclotimie), varianta premorbidă fiind cicloidia (prezentă la cidoizi).
2. Tipul leptosom (cu varianta sa extremă: tipul astenic) se caracterizează prin faţa ovoidă
uscăţivă, gît lung, corp subţire, toracc lung şi

E>lat, longilinearitate, adipozitatc (şi musculatură) reduse. Tiptil caractero- ogic corespunzător
este schizotimul — tipul premorbid fiind schizoidul. Afectivitatea schizotimului nu este unitară
(coexistă tendinţe şi aprecieri diverse şi chiar antagoniste, ambivalenţe), atenţia este divizibilă. Ei
sînt (sau par) închişi, enigmatici, reci, indiferenţi la lumea din jur sau

34
i laritatea subliniată de Kreţschmer a fost sesizată de secole, | dar, In
concepţia tipologică kretschmeriană, cidoidia şi schizoidia nu se exclud :
deci nu sînt simple contrarii, ci ( contrarii care se completează, fiecare
cu rolul său. Min- kowski crede că un amestec de hipomanie şi de
moderată I schizoidie poate fi un „gaj pentru un bun randament". De
altfel, legătura între cele două manifestări morbide poate fi [ urmărită
din ereditate, ceea ce este valabil şi în cazul lui fc Emimescu. Riidin,
Weinberg şi alţii observă că între părinţii schizofrenicilor psihoza
maniaco-depresivă se întîlneşte frec- I vent. E. Slater constată că
probabilitatea schizofreniei la ! copiii maniaco-depresivilor este de 7,1
la sută. Nu există L însă nici un argument genetic în favoarea unei
„psihoze 1 unice".
In ultimii ani, dominaţi de gjndirea eredobiologică (ge- l netică),
orientarea constituţionalistă a suferit critici de prin- t cipiu. Reactivitatea
şi tendinţele evolutive ale individului > sînt puse inclusiv pe seama
genotipului — ceea ce este o greşeală. V. Săhleanu (Î141 crede că se
greşeşte mai puţin dacă se leagă reactivitatea de fenotip.
Ceea ce ştim, din patologia generală, despre rolul sistemului
nervos şi al sistemului endocrin în determinarea par- chiar ostili faţă
de mediu — aşadar, nesociabili. Conduita lor este frecvent neadecvată.
Gîndirea lor este abstractă, cu capacitatea de a sesiza detaliile; există o predilecţie
pentru neobişnuit. Viaţa sufletească a schizotimilor este complexă, profundă,
spasmodică, proporţia de „elemente contrarii* schhnbîndu-se prin crize şi sacade (şi nu
lin, prin ondulaţii, ca la sintoni). Oscilaţiile se fac spre polul obtuz şi cel iritabil, între
insensibilitate şi hipersensibilitate, între apatie şi afectuozitate (prin perturbarea aşa-
numitei «proporţii psihostezice*). Dintre Jeptosomi se recrutează mulţi teoreticieni,
formalişti, sistematicieni, fanatici.
3. Tipul atletic se caracterizează prin corp înalt, de construcţie solidă ; capul este
ades brahiccfal, corpul este bine proporţionat. Atleticul este liniştit în mişcări, cumpătat,
mai curînd greoi Î imaginaţia este redusă, dar perseverenţa este remarcabilă.
S-a spus că viaţa lui afeotivă e liniştită, statornică. In realitate ea este întreruptă de
manifestări paroxistice, explozive. De altfel, predispoziţia neuropatologică este către
epilepsie, iar cea psihiatrică, către intem- peranţă şi catatonie. Kreţschmer deosebeşte şi
tipuri displastice (net „anormale", submorbide sau chiar morbide), de exemplu,
gigantismul eu- nucoid, adipozitatea distrofică etc.

55
 licularităţilor de reactivitate ale „terenului individual * sprijină
acest ultim punct de vedere. *
Conform schemei psihiatrului german Kretschmer, care
susţine existenţa unei strînse legături între faciesul leptoso- matic
şi predispoziţia la schizofrenie, privind fotografiile care-1
reprezintă pe poet la diverse vîrste, putem afirma cu certitudine că
el nu aparţinea acestui tip. Intr-adevăr, Emi- nescu, frumos ca un
Adonis, plin de vigoare şi de-o elasticitate extraordinară a
corpului, după afirmaţiile tuturor prietenilor şi cunoscuţilor lui,
făcea impresia unei individualităţi armonice* (326). Reţinem totuşi
că legătura tip-psi- hoză este statistică. Există schizofrenii la
picnici care au pronostic mai bun şi evoluţie atipică. Ar fi greu să-
l încadrăm pe Eminescu într-unul din cele patru tipuri de con-
tururi schematice ale feţii : pentagon plat, ecuson lărgit, oval
alungit şi oval turtit, corespunzătoare tipurilor psihosomatice
descrise de Kretschmer, care recunoaşte, de altfel, că a utilizat
figurile geometrice „cu oarecare exagerare*. Biotipologia, cu
limitele şi aproximaţiile ei, permite totuşi încadrarea în schema
facială a figurii lui Eminescu ca un amestec între faciesul
leptosom şi cel atletic, cu o predominanţă, poate, a celui dineîi, în
fotografia de la 18 ani atît de controversată şi ca autenticitate.
Daca ar fi să recunoaştem apartenenţa la tipul leptoso-
mastenic, tip căruia i-'ar corespunde un temperament schizoid, un
autism cu intensă viaţă interioară, atunci diagnoza psihosomatică
derivată din analiza portretelor şi din trăsăturile morfologice ar
schimba multe date ale problemei. Dar evidenţa (portretele lui
Eminescu pe care fiecare din noi le poate consulta), informaţiile
transmise de contemporani, documentele şi mărturiile ni-l
reprezintă dimpotrivă, cu o constituţie somatică aproape atletică,
iar psihic în egală măsură ca pe un extravertit: „comunicativ,
coleg vesel", deci sociabil, şi introvertit : „tăcut şi ciudat*, închis
în sine, autist, trăindu-şi viaţa numai pe planul gîndirii,
imaginaţiei şi al visării, departe de atingerile sociale ale vieţii
colective, deci un ambivert. Trebuie să menţionăm, însă, că
structura atletică nu infirmă datele tipologiei curente, care
corelează aceasta structură somatică temperamentului schizotim,
de unde rezultă relativitatea interpretărilor biotipologice. Cu toate
* Evidenţierea importanţei dicncefaiului (fi în special a sistemului hipotalamo-
hipofizair) pentru trofichatca fi pentru viaţa vegetativi, instinctivă $i afectivă a
organismului, a sugerat „localizarea* rădăcinilor constituţiei in această zonă (Cli.
Riclict ;i Maranon, 1947). Fireşte, zonele cerebrale superioare (inclusiv
corticalitatea) au o pane însemnată în determinarea temperamentului fi caracterului.

36
acestea, inducţiile privitoare la personalitatea psihică a Iui
Eminescu se pot face prin interpretarea morfologiei faciale.
Kretschmer(1851 consideră faciesul „drept un index al
habitusului fizic şi psihic al individului. Fiind un extract al
principiilor anatomice structurale, o expresie comprimată a
impulsurilor trofice, neurochimice ale organismului, faciesul
oricărei persoane reprezintă formula sa constituţională, endocrină
şi psiho-motorie."
Tipologul italian Pende, una din cele mai de seamă autorităţi
în cercetările de biotipologie umană, susţine de asemeni că
„faciesul" unui individ este revelator pentru diagnoza
temperamentului său endocrin, caracterului stenic sau astenic,
tipului longilin sau brevilin şi gradului său de dezvoltare
somatică.
Indexul faciesului ar avea valoare şi pentru restul corpului,
care poate fi intuit în virtutea determinismului organic de
corelaţie.
în lumina acestor consideraţii, dacă ar fi să caracterizăm
portretele lui Eminescu, am putea, oare, spune că faciesul său
indică anatomic un chip longilin, hiposomatic şi hipostenic, după
formula lui Pende, sau un chip astenic, leptosomic (leptos =
strimt), după formula constituţională a lui Kretschmer ? Nu.
Dimpotrivă. Recentul portret „inedit" de la 18- ani, de exemplu,
care nu este, ce-i drept, „expresia unei stabilizări somatice, ci a
unei epoci caracterizată prin schimbări şi evoluţii", a permis
încadrarea lui Eminescu în tipologia brevilină sau atletică.
Pomeţii proeminenţi, într-o „faţă parcă mai largă, fălcile
puternice...", în sfîrşit „osatura grosolană, lărgind jjartea
inferioară a feţii, în paguba frunţii", cu toate ca n-ar fi decît un
„avatar evolutiv spre maturizare", îl aruncă pe Eminescu în
categoria tipului „digestiv", „care trădează omul cu preocupări
materiale, pozitive" f1'85). Opinia unui specialist * a stabilit însă o
diagnoză
psihosomatică: tip leptosomastenic, „încadrînd schema facială
în figura care se apropie de imaginea unui ecuson strim- tat şi
nu lărgit, intermediar spre ovalul alungit*. Aşadar,
„temperament schizoid, autism cu intensă viaţă interioară".
Opiniile atît de controversate au avut darul să mărească
confuzia, ele arătînd în acelaşi timp importanţa coeficientului
de subiectivitate.

* Dr. I. Olaru, în revista Ramuri, nr. 2, 15 februarie 1969, Craiova.

37
 Portretul „astral* de la 20 de ani „ne dă impresiunea unui
frumos tînăr, care, dacă nu aduce prea mult cu poetul, arată
desluşit caracterele fizionomice ale acestuia. Figura-i
distinsă : cu capul cesarian remarcabil, cu faţa de un oval
clasic, cu fruntea largă, netedă, nobilă, cii ochii luminoşi,
visători, cuminţi, cu gura expresivă; cu toate trăsăturile feţii
ca ieşite din inspiraţia unui mare artist al armoniei plastice*
,324
>.
Este „portretul anticipat al poetului inspirat, al aspiraţiilor
infinite, de tipul titanismului liric. Fruntea e largă [...], capul
pare înălţat cu mîndrie, privirile proclami încrederea în steaua
sa şi în idealurile cele mai nobile, ovalul e pur, nasul parcă
uşor coroiat, desenul buzelor ferm, bărbia aproape energică,
fără a fi proeminentă, cu gropiţa retuşată ca şi, poate,
împreunarea sprîncenelor" (39>. Portretul cel mai vrednic de
nemuritorul nume al lui Eminescu ar rămîne însă fotografia
din tabloul Junimei. Ea datează din 1878, epoca maturităţii
poetului, cînd personalitatea sa extraordinară ajunsese a se
manifesta în toată strălucirea şi în toată vigoarea ei. Este
chipul cel mai adevărat al scriitorului nostru celui mai
desăvîrşit, „fotografia cea mai bună şi cea mai credincioasă
icoană a lui Eminescu*, după cum ne încredinţează I.
Scurtu(î26), exponent al mărturiilor tuturor prietenilor şi
cunoscuţilor poetului.
„Capul pare iarăşi ridicat, dar cu privirea mai puţin
expresivă, fruntea mai dezvelită în dreapta, nasul drept. Este
imaginea inspiratului care şi-a retezat aripile de largă vîslire
cosmică spre a-şi finisa cu migală versurile, în nesfîr- şite
variante* Un chip „subţiat de gînduri şi de o înfrigurare
sentimentală", foarte interesant pentru o comparaţie cu
fotografia din 1884—1885, „asemănătoare poetului, care
arată însă prin ochii închişi şi prin oboseala figurei

38
afectele dqprimătoare de suflet ale boalei poetului" < 324>, cînd geniul lui,
asemenea organismului fizic, a fost zguduit şi în- frînt pentru totdeauna.
„Faţa placidă şi adipoasă" _ din această fotografie, „cu ochi împînziţi de
o ceaţă alburie, în ciuda unui zîmbet copilăros şi somnolent" P*), „nu e lipsită
de frumuseţe", dar : „poetul în vîrstă de 34—35 de ani acuză parcă o fiziono-
mie vegetativă, care dezamăgeşte" (39). Este, de fapt, fizionomia unei fiinţe
devastate recent, peste care mai pluteşte ameninţarea cumplită a unor chinuri
viitoare. Apele nu s-au liniştit.
Cealaltă, „cea mai puţin fericită, s-a făcut în Botoşani, prin anii 1887—
1888 (1887, n.a.), cînd Eminescu era greu bolnav acolo, în casa surorii sale.
Este înfăţişarea unui om de rînd, istovit, zdrobit, pierdut, ceea ce ni se arată
aici este umbra lui Eminescu, iar nu icoana genialului poet" (324). „Este o
fotografie patetică : aceea a unui bărbat prăbuşit înainte de vreme, a unui om
sfîrşit" “h „Masca nietzscheeană din ultimii ani, pustiită, surpată ca un crater
stins, cu ochii înfundaţi şi stătuţi". (3S> Şi cu toate că interesul ultimelor două
„nu poate fi dedt pur istoric...", neavînd „nici o îndreptăţire de a păstra pentru
noi şi pentru posteritate icoana clasică a Iui Eminescu"( 326), privind
fotografiile, „omul cel adevărat pare că răsuflă aievea" (K).
Ce inducţii biologice se pot trage din morfologia particulară a figurii lui
Eminescu, atît de greu de încadrat în tipologia psihosomatică ?
în nici un caz ea nu indică un organism de restrînsă capacitate vitală şi
delicată, de construcţie leptosomastenică ; „bărbia energică, fără a fi totuşi
proeminentă", s-ar opune acestei încadrări, ca şi, de altfel, construcţia toracică
atletică, poetul avînd „umeri laţi şi forţă herculitană".
Etajul inferior al figurii omeneşti, adică planul bucal- mandibular, ar fi în
legătură cu dezvoltarea aparatului digestiv şi sexual, după opinia
biotipologiştilor contemporani Pende, Mac-Auliffe, Kretschmer, Corman şi
alţii.
Dezvoltarea sa normală, insuficienţa sau excesul său de dezvoltare ar fi
prin urmare semnificative pentru aprecierea forţei vegetative instinctive,
inclusiv cea sexuală, precum şi pentru aprecierea gradului de materialitate sau
spiritualitate al tendinţelor şi dispoziţiilor sufleteşti. Cu cît regiunea gurii,
fălcilor şi bărbiei figurii unui individ sînt mai dezvoltate ca suprafaţă şi volum,
mai largi şi mai proeminente, cu atît mai mult se evidenţiază importanţa
funcţiunilor digestive instinctive şi de combatere în viaţa de relaţie. Oamenii în-
zestraţi cu bărbi masive, în unghiuri drepte, aproape pătrate, cu fălci mari şi
osoase şi muşchi vizibil puternici, sînt cunoscuţi pentru puterea şi vitalitatea lor,
pentru spiritul lor de luptă şi acţiune împins uneori pînă la agresiune şi bru-
talitate. Constituţiile faciale de acest fel aparţin tipului digestiv al lui Mac-
Auliffe.
Indivizii înzestraţi însă cu un aparat bucal-mandibular normal dezvoltat şi în

39
corelaţie armonică cu restul figurii, ca în cazul lui Eminescu, nu vor aparţine
acestui tip digestiv, caracterizat prin preponderenţa gurii şi bărbiei asupra frunţii
şi etajului naso-molar.
Aceia care prezintă o accentuată hipoplazie a acestei regiuni nu inspiră la
posesorul lor prea multă capacitate de energie, voinţă de activitate şi vitalitate
instinctivă. El ne face să ne gîndim la o fiinţă blîndă, mai mult pasivă, modestă şi
timidă.
După Corman, persoanele a căror bărbie deşi de tip unghiular se termină nu
ascuţit, ci printr-o uşoară curbă rotundă, sînt înclinate spre blîndeţe, spre o viaţă
liniştita şi spre a asculta mai m u l t decît spre a comanda.
După acelaşi autor, dezvoltarea deficientă a etajului gurii şi bărbiei
reprezintă totdeauna un indice de voinţă slabă şi de lipsă de dîrzenie în lupta
pentru realizarea propriilor năzuinţe şi tendinţe vitale. Ea caracterizează pe indi-
vizii visători, nerealizatori, slabi în acţiune. Disponibilul de energie, de acţiune,
al u n u i individ poate fi apreciat după gradul de dezvoltare a acestui etaj inferior,
care poate servi drept index pentru recunoaşterea sa, ca şi pentru dezvoltarea
organelor digestive.
Jean Rouge de Vignes exprimă observaţiuni asemănătoare. „O mandibulă
astfel constituită reprezintă pentru oamenii care o au semnul unei înzestrări
biologice mediocre, unei slabe capacităţi instinctive. Lăcomia şi senzualitatea lor
sînt de slabă exigenţă. Uneori însăşi cumpătarea şi lipsa lor de poftă de viaţă sînt
de natură bolnăvicioasă. Oamenii astfel constituiţi nu-s în stare de avînturi mari
de sensibilitate.

■40
I i sînt slabi şi plăpînzi chiar în expresiunea propriilor lor
sentimente.
Adesea însă această insuficienţă a instinctelor este com-
pensată la ei de o mare dezvoltare cerebrală, evidentă prin
dezvoltarea frunţii. Ei au figura triunghiulară specifică in-
telectualilor, a căror energie se concentrează în creier şi care sînt
capabili de un mare randament de muncă într-o ordine de
activitate abstractă [...] şi chiar de perseverenţa... Mandibula
strimtă se sfîrşeşte în general printr-o bărbie subţire şi lungă,
ascuţită, de asemenea triunghiulară, dezvoltarea morfologică, care
în mod clasic este un semn de spirit, de fineţe, de înclinaţie spre
misticism, de neaptitutudine în adaptarea la constrîngerile practice
ale vieţii şi, de asemenea, un semn de insuficienţă pulmonară şi
cardiacă.0
Psihiatrul german Kretschmer, prin diagnosticul său ca-
racterologic relativ, se deosebeşte de al celorlalţi autori citaţi,
deoarece după el faciesul acesta unghiular, triunghiular, poate să
fie indicele plastic al unei disociaţii sufleteşti a individului de
ambianţa socială şi chiar familială, uneori de Ia o vîrstă chiar
fragedă (epoca adolescenţei), indicele unui autism *l85\ precum şi
indicele unei răciri afective progresive, care nimiceşte individului
orice interes pentru ceilalţi oameni şi viaţă socială. Or, am văzut
că Eminescu nu poate fi încadrat în tipologia schizotiimă nici
fizic, nici psi- hico-afectiv. El şi-a păstrat prieteniile, şi-a iubit
mama, fraţii şi surorile, îndeosebi pe Harieta, iar dragostea pentru
Veraniiqa nu s-a stins decît o dată cu moartea, aşa cum prevăzuse
însăşi Harieta. Kretschmer susţine că indivizii cu faciesul subţire,
lung, strimt şi unghiular sînt schizofreni astenici. „Profilul
unghiular cu varietăţile sale aparţine stigmatelor speciale, care
sînt proprii structurilor celor mai frecvente ale ciclului
schizofren.0 (,S5> Nu era cazul cu Eminescu. Faptul că M.
Eminescu a avut o viaţă sufletească disociată şi în neconsonanţă
cu ambianţa socială a vremii sale şi că toată activitatea sa a fost
dominată de o mare voinţă de creaţie artistică, nu întotdeauna
omogenă şi articulată, dar nu mai puţin impresionantă prin
tenacitatea şi continuitatea sa, a făciţo să se creadă că el ar fi
moştenit de la mama sa — presupusă în egală măsură ca o
schizotimă şi hiipertiroi- diană — ambele predispoziţii.
Personalitatea şi mîndria lui

41
niu s-au adaptat normal realităţii contemporane. Ea evada spre imaginar, spre
o ambianţă psihică potrivită sau favorabilă plăsmuirilor artistice, care-1
preocupau. Este posibil ca Eminescu să fi moştenit numai virtual însuşirile
sufleteşti specifice temperamentului hiperuroidian, în comparaţie cu sora sa
Aglaia, la care predispoziţia spre basedowism s-a manifestat în mod
accentuat cauzîndu-i moartea.
Portretul mamei lui Eminescu ar exprima virtualmente cheia
personalităţii poetului.
Pende susţine că indivizii hipertiroidieni sînt foarte emotivi, înzestraţi cu
voinţă şi activitate, însă fără tenacitate din cauză că obosesc sau se epuizează
repede, ceea ce se explică prin deficienţe de natură suprarenală. Ei sînt do-
minaţi de sentimentalism, fantezie, intuiţie, capacitate de sinteză şi înclinaţie
spre activitate artistică (întîlnite la poet). Din punct de vedere al caracterului,
sînt înclinaţi spre pesimism, care ar fi o consecinţă a slabei lor capacităţi
vitale, a asteniei lor digestive şi a insuficienţei lor suprarenale (ceea ce nu
mai era cazul la Eminescu).
Pot fi atribuite toate aceste caractere lui Eminescu ? Tristeţea sa
congenitală n-a putut fi consecinţa unei slabe organizări vitale, fiziologice şi
psihologice, în lupta pentru existenţă. în general, melancolicii şi psihasteniei!
se simt diminuaţi, deprimaţi, fără puteri viguroase, fără poftă de viaţă, fără
voinţa de luptă, de unde grija şi emoţiile lor exagerate cînd sînt puşi în
situaţia de a întreprinde o acţiune mai dificilă, în care se cere iniţiativă
îndrăzneaţă, reflexiunc şi voinţă de înfăptuire. Eminescu n-a suferit de
astenie, iar melancolia lui nu recunoaşte cauze fizice congenitale. Hi-
pertiroidismul, sub o formă atenuată, ar putea fi luat în consideraţie în
fiziopatologia lui, dar nu ca o cauză de nebunie.
A-l reduce pe Eminescu la cadrul explicaţiilor psihanalitice „ar fi o
exagerare şi un unilateralism tipic neştiinţific" (8).
Diferenţierea tipurilor de activitate nervoasă superioară şi caracterele
structurale ale personalităţii, cît şi legătura şi interdependenţa lor stau la baza
personalităţii sănătoase şi a unităţii ei, după I. P. Pavlov. Un anumit
temperament imprima un anumit colorit personalităţii şi o face să se distingă
de altele. Trăsăturile individuale ale personalităţii sînt
In mare măsură determinate de caracter, care este variabil tn timpul vieţii,
formîndu-se în condiţiile unei activităţi •odaie şi de muncă. Personalitatea nu
rămîne aceeaşi, ci se schimbă, străbătînd anumite etape.^ Schimbîndu-se în
fiecare etapă nouă, ea include într-o formă mai mult sau mai puţin modificată
şi elemente ale etapelor precedente. Formarea
fnerscmalităţii se încadrează din punct de vedere fiziologic ntr-o anumită
tipologie, care, după I. P. Pavlov, este forma înnăscută, condiţională a

42
activităţii nervoase.
Tipul de sistem nervos, trăsăturile proprii personalităţii deţin —
incontestabil — un rol important, nu numai în dezvoltarea nevrozelor, dar şi a
tuturor celorlalte boli. Caracterele înnăscute, uneori moştenite, ale
personalităţii au de asemenea o anumită importanţă. Dar orice boală este o
tulburare a interacţiunii organismului cu mediul extern, determinată de
influenţele defavorabile exercitate de acesta. Este firesc, prin urmare, să se
acorde o deosebită atenţie studiului influenţelor exercitate de noxele externe.
Starea generală a organismului are o mare influenţă asupra rezultatului
acestor acţiuni.
Noxe externe cu rol în producerea psihozelor sînt şi infecţiile generale,
intoxicaţiile, traumatismele şi evenimentele traumatizante din punct de vedere
psihic. Eminescu a fost asaltat de ele, ca şi unii din membrii familiei. Noxele
sînt numeroase şi variate. E variată de asemenea acţiunea lor, ca şi
mecanismele de producere a fenomenelor morbide pe care le determină. Toţi
factorii defavorabili exteriori slăbesc sistemul nervos central şi reduc
capacitatea organismului de a lupta împotriva noxelor din afară. Fiecărei noxe
îi corespund reacţii mai mult sau mai puţin caracteristice ale sistemului
nervos, ale întregului organism...
Are o mare importanţă starea organismului, gradul de rezistenţă faţă de
infecţii şi caracterul influenţelor pe care mediul înconjurător le exercită
asupra lui. De aceea nu este suficient să cunoaştem cauza bolii, ci trebuie să
cunoaştem şi condiţiile concrete în care ea îşi exercită acţiunea.
Printre infecţiile care acţionează în special asupra sistemului nervos
central sînt sifilisul, gripa şi encefalita epidemică. Tuberculoza joacă de
asemeni un rol important în

43
sfera cerebrală. Atingerea sistemului nervos este proprie, de
altfel, într-o măsură variabilă tuturor infecţiilor.
In familia Eminovici au fost incriminate toate aceste
afecţiuni principale. Există psihoze în adevăratul sens al cu-
vîntului, care apar în legătură cu encefalita $i care au de
obicei o evoluţie cronică. Rolul encefalitei e şi mai mare în ce
priveşte modificarea întregii structuri a personalităţii. Otita
supurată pe care Eminescu o contractează la vîrsta de 8 ani, şi
pe care o acuză din nou la 22 şi la 33 de ani (cînd se
declanşează „nebunia"), ar fi putut organiza un proces
enoefalitic prin eventuale tromboze venoase cerebrale, deşi
pare puţin probabil. Adesea, alături de o encefalită, apar şi o
serie de trăsături de caracter care nu sînt proprii individului
respectiv : tendinţa de a minţi, de a fura, irascibili- tatea,
agresivitatea şi erotismul exagerat, pe care şi poetul le-a
prezentat în perioada declinului său fizic şi spiritual de după
1884, cînd encefalita devenise un fapt. Sifilisul ocupa în
trecut locul cel mai important, sub raport cauzal, în bolile
psihice. El afectează organismul în totalitate, leziunile putînd
fi deosebit de însemnate în diverse organe, între care şi în
creier. El este responsabil ca agent vulnerant, îndeosebi, de
paralizia generală progresivă.
Se consideră că Eminescu ar fi contractat sifilisul pe cînd
avea vreo 20 de a n i ; afirmaţiile n-au plecat din epocă, ci' au
fost susţinute de I. Sbierea, I. Grămadă şi alţi cercetători, fără
nici un temei, fiind preluate mai tîrziu în mod necritic.
Printre intoxicaţiile mai frecvente, alcoolul acţionează
asupra sistemului nervos central. In acelaşi timp, el lucrează
asupra întregului organism, asupra aparatului cardio-vascu-
lar, asupra organelor glandulare, în care determină procese
cirotice ; produce, de asemenea, modificări deosebit de mari
în ficat. Rezultă o perturbare a întregului metabolism şi se
acumulează produse toxice, care duc la intoxicaţia sistemului
nervos central şi diverse alte tulburări ale funcţiilor psihice, în
aceste cazuri se poate vorbi despre procese de autointoxi-
caţie, legate prin geneza lor de intoxicaţia alcoolică.
Rolul pe care intoxicaţia alcoolică l-a jucat în boala lui
Eminescu a făcut obiectul numeroaselor controverse. Slavici
^253> susţine că Eminescu a început să abuzeze de alcool
M
numai după primul acces de nebunie. Matei e de altă părere,
afirmînd că Eminescu „bea ţapăn de la 14 ani"
Pentru intoxicaţiile cu mercur e caracteristică timiditatea
marcată a bolnavului, alături de atingerea generală a siste-
mului nervos central şi periferic, care se manifestă prin tre-
murături, salivaţie, paralizii şi pareze de tip atît central, cît şi
periferic. Este încă neelucidată problema dacă tratamentul
antiluetic, aplicat lui Eminescu sub îndrumarea doctorului
Iszac, a dus la intoxicaţia mercurială şi în ce măsură a
suportat poetul consecinţele ei.
Traumatismul mecanic reprezintă, de asemeni, unul din
factorii etiologici incriminaţi în psihoze. El poate avea loc în
timpul naşterii. Caracterul deosebit al traumatismului cranian,
ca factor etiologic, rezidă în faptul că afectează creierul,
indiferent dacă traumatismul e deschis sau închis. Datorită
acestei particularităţi, principala lui consecinţă poate fi o
tulburare psihică ce realizează unul din diversele tablouri
clinice descrise. Eminescu a suferit în mod cert mai multe
traumatisme cranio-cerebrale în copilărie, între 8 şi 14 ani. S-
a afirmat chiar că principala cauză a morţii a fost tocmai un
asemenea traumatism forte. Vom vedea în ce măsură
afirmaţia este verosimilă.
în etiologia psihozelor mai pot juca un rol mai mult sau
mai puţin important diversele afecţiuni somatice, bolile me-
tabolismului şi tulburările endocrine. în cazul lezării anumitor
glande endocrine, se observă anumite simptomc nervoase şi
psihice. încă de mult s-a acordat o deosebită atenţie glandei
tiroide şi suprarenale. Lezarea suprarenalelor poate avea
raporturi mai mult sau mai puţin strînse cu apariţia diferitelor
tulburări în sfera neuro-psihică. Acest lucru îl indică în primul
rînd boala lui Addison, în care se înregistrează obişnuit
modificări de dispoziţie cu înclinaţie spre tristeţe, anxietate şi,
în unele cazuri, chiar elemente de psihoză în adevăratul sens
al cuvântului. Unul din semnul suferinţei suprarenale este în
hipercorticism pilozitatea exagerată. Eminescu avea o
asemenea pilozitate, încît Matei îl compara cu omul lui
Darwin. (294> Evident, pilozitatea excesivă poate avea multe
alte cauze.
în sfîrşit, traumatismul psihic are un rol foarte important
în etiologia bolilor psihice. Frecvent, este vorba nu de un
anumit traumatism, o de o serie întreagă de traumatis-

45
me, cu alte cuvinte de o traumatizate psihică. Acţiunea trau-
matizantă e deosebit de însemnată cînd psihicul se găseşte
sub influenţa îndelungată a unor factori mai mult sau mai
puţin defavorabili. Din acest punct de vedere, nici unul din
Eminovici n-a fost scutit. „Loviturile nenorocite ce totdeauna
au persecutat toată familia noastră ne-a înrădăcinat
pesimismul cel mai nemărginit, fără remediu şi fără vinde-
cări" — scria Harieta. în unde cazuri, izvorul unei trau-
matizări prelungite, care poate duce la diverse tulburări psi-
hice, poate fi o situaţie specială, în care îl pun pe om parti-
cularităţile înnăscute sau dobîndite ale fizicului său, o boală
sau o invaliditate. Este cazul Harietei, al lui Nicu, Şerban,
Iorgu şi Mihai şi, probabil, al Aglaiei. Toţi Eminovicii au
reacţionat la boală prin psihoză, acea stare de spirit bolnăvi-
cioasă, prelungită, caracterizată printr-o surescitare nervoasă
obsedantă şi contagioasă, creata de cauze externe. Schim-
barea reactivităţii organismului în diferite perioade ale vieţii
ne obligă să evaluăm influenţa exercitată de vîrstă, asupra
formării psihozei. în copilărie, se observă de cele mai multe
ori tulburări afective, terori nocturne şi diverse alte fobii,
reacţii nevrotice şi foarte adesea fenomene convulsive.
Eminescu trece prin toată gama acestor tulburări, după cum
reiese din mărturiile unor colegi de şcoală, de la Cernăuţi (3M*
3651
şi a unei „rude" descoperite de dr. Şunda (367K în perioada
pubertăţii, se observă de obicei accentuarea fenomenelor
nervoase care au existat în trecut. La această vîrstă se observă
schizofrenia, care se manifestă de cele mai multe ori (în
forma hebefrenică) cu o anumită tendinţă la euforie şi
puerilism mintal. în aceeaşi perioadă apar, de obicei, şi
primele accese ale psihozei circulare. Mania circulară a fost,
de altfel, diagnosticul la care se referea întotdeauna Tudor
Vianu în cazul lui Eminescu.
Am expus pe scurt dteva date în legătură cu biografia
familiilor Iuraşcu şi Eminovici, cu scopul de a ne face o
imagine de ansamblu asupra aspectului heredo-colateral pri-
vind cauzele bolii şi morţii lui Eminescu. Interpretarea sub
raport etiologic, acordată psihozelor, am considerat-o nece-
sară, pentru înţelegerea atît a influenţelor factorilor ereditari
în existenţa lui Eminescu, cît şi a determinărilor de natură
externă, „exogenă", care împreună au acţionat asupra
comportamentului poetului în perioada de „sănătate" reală sau

46
aparentă şi de boală.
Înainte de a trage concluziile, să vedem cum s-a reflectat
existenţa lui Eminescu în conştiinţa contemporanilor şi cum
au înţeles ei aspectul morbid legat de personalitatea sa.

Contemporanii despre Eminescu

Folosind datele reale sau presupuse din biografia lui

Eminescu, numeroşi contemporani şi-au exprimat în mod di-
ferit opinia asupra vieţii, bolii şi morţii lui. S-au formulat
astfel cîteva ipoteze şi teorii, care s-au contrazis cu înver-
şunare între ele, fiecare respingînd pe toate celelalte şi de-
monstrînd implicit prin aceasta dt de arbitrare au fost con-
cluziile enunţate pe baza unora şi aceloraşi date..
Unii au atacat temelia raţionamentelor adversarilor, acu-
zîndu-i în primul rînd de faptul că ei l-au studiat pe Eminescu
fără a cunoaşte mediul în care a trăit acesta. Alţii, dimpotrivă,
aducînd cele mai „incontestabile" argumente, au demonstrat
că factorii ereditari au jucat rolul primordial sau chiar unic în
declanşarea „nebuniei" poetului şi că ambianţa în care acesta
a trăit i-ar fi permis, în condiţiile unei structuri normale, să
ducă o viaţă rezonabilă. In sfîrşit, o altă categorie —
„eclecticii" —, cu toată penuria datelor biografice şi lipsa
informaţiei ştiinţifice, n-au contestat nici una din teze.
Ei au acreditat părerea că viaţa lui Eminescu s-a consumat
sub semnul unui destin implacabil, în jocul căruia au fost
prinşi, în măsură egală, factorii ereditari şi condiţiile de
mediu.
Pentru a susţine argumentarea lor, contemporanii lui
Eminescu au făout uz de informaţiile de care puteau dispune
la vremea aceea — informaţii puţine şi contradictorii —,
adeseori rod al fanteziei şi al senzaţionalului, al intrigii şi
imposturii.
Cei mai mulţi au atribuit nebunia lui Eminescu împreju-
rărilor externe în care s-a găsit. „Aceasta este o greşeală"

47
— afirmă N. Zaharia(39Sb „Eminescu a fost predestinat Ia nebunie, căci s-a născut
predispus la această grozavă boală. Ceea ce se poate atribui întrucîtva
împrejurărilor este faptul că ea s-a ivit prea de timpuriu.
Cazul lui Eminescu poate servi ca exemplu care să întărească şi mai mult
teoria lui Moreau de Tours (Psychologie morbide), sistematizată mai în urmă de
către Lombroso (L’homme de genie), că geniul este o nevroză sau că oamenii de
geniu sînt nişte „degeneraţi superiori"... < 3l98) în articolul său Nebunia lui
Eminescu (Spitalul, 1903, nr. 11,), dr. Zosin afirma că „faptul de-a fi înnebunit
Eminescu, de-a se fi scoborît sub măsura mintală, care îngăduie încă cuiva a se
menţine în mijlocul lumci, a trezit interesul şi curiozitatea tuturora, dar mai ales a
acelora cari l-au cunoscut ori măcar l-au cetit. Totuşi această parte a vieţei
marelui poet şi gînditor este puţin cunoscută. Puţinele indicii ce s-au prezentat pe
ici, pe colo, au contribuit mai m u l t să acrediteze părerea că geniul este
nedezlipit de nebunie şi că înălţarea excepţională a cugetului n-ar putea avea loc
decît cu preţul uneia dintre cele mai dureroase căderi."
Urmărind această linie semantică şi filozofică, u n i i autori s-au lansat în
analize detaliate asupra nevrozei, afectivităţii, temperamentului şi caracterului
poetului.
Cornelia Emilian(<0*, care l-a cunoscut şi-ntr-un fel l-a ajutat pe Eminescu,
era de altă părere, considera că : „Vina nu este a altuia, decît a vieţii dezordonate
din care totdeauna răzuită boala mentală". Ea a combătut pe Maiorescu, care în
criticele sale susţinea că : „dacă a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv
internă, este înnăscută, este ereditară. La doi fraţi ai săi, morţi sinucişi, a izbucnit
nebunia înainte de a sa şi [...] această nevropatie se poate urmări în linie
ascendentă" (398). Cornelia Emilian îşi amintea că Ha- rieta i-a vorbit numai de un
frate, care, „deznădăjduit dc a se vindeca de boalele venerice, s-a împuşcat".
Condiţiile externe, opuse eredităţii şi legăturilor colaterale, au generat opinii
la fel de contradictorii, care s-au menţinut pînă azi. A. D. Xenopol (396), în prefaţa
poeziilor lui Eminescu — colecţia Şaraga —, răspunzînd la întrebarea : „pentru
ce a înnebunit Eminescu scria : „Era din o familie de nevroşi. Un frate al său s-a
împuşcat, o soră a lui a murit nebună, un neam al său este epileptic. S-ar mai găsi
poate că un străbun al său a fost beţiv, un altul criminal şi aşa mai departe.
Nebunia era în familia lui."
Cornelia Emilian, vroind să lămurească pe cititori, „fiindcă e vorba de sora
lui Eminescu", îl corectează : „Ea n-a murit nebună, ci a m u r i t de un junghi". Şi
pentru că A. D. Xenopol „atribuia ţării nebunia lui Eminescu, pentru că ea nu i-a
asigurat existenţa şi din cauza aceasta Eminescu a fost silit să muncească în afară
de direcţiunea geniului său", ripostează : „poate banul să statornicească pe un
om, pe care nici o femeie nu-1 poate ţinea în marginele ei ? Vorba d-lui
Maiorescu. Cred ca şi d. Xenopol va zice ca mine, nu. Prin urmare, vina nu este a
altuia, decît a vieţii dezordonate, din care totdeauna rezultă boala mentală. Şi
dacă nici o femeie n-a fost în stare a regula viaţa lui Eminescu, poate se datoreşte

48
şi mediului în care trăia..." Cornelia Emilian se referea la afirmaţia lui
Maiorescu, că : „Pe Eminescu nici o individualitate femeiască nu-1 putea captiva
şi ţine cu desăvîrşire în marginile ei; ca şi Leopardi în Aspasia, el nu vedea în
femeia iubită decît copia imperfectă a unui prototip nerealizabil. II iubea
întîmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămînea." < 192 b'9
Este surprinzător faptul cum Titu Maiorescu, omul cu un spirit atît de lucid
şi atît de informat, care a cunoscut îndeaproape, a îndrumat şi a controlat în mare
măsură viaţa intima şi creaţia poetului, a putut să emită o asemenea părere. Cu
atît mai mult, cu cît chiar în jurnalul intim el consemnase în 1879 „grea epocă
Eminescu", referiindu-ise la afecţiunea reală, reciprocă, dintre poet şi Mite
Kremnitz — cumnata sa —, ca să nu mai vorbim de dragostea, devenită celebră,
pentru Veronica Micle, de care era convins şi în care a intervenit. Titu Maiorescu
a fost primul care a sesizat geniul lui Eminescu şi tot el a presimţit cele dintîi
simptome ale bolii, cînd la 7/10.1875 scria lui V î r g o l i c i : „...Şi Eminescu e
maniac... Unde mergem..." Maiorescu găsise pe Sărmanul Dionis bizar etc...
„Dar etc..." — ne spune Slavici(402), iar cînd la 1 sepembrie 1876 Convorbirile
literare publicară Melancolie, Maiorescu o citi în familie, traducînd-o cumnatei
sale, rînd cu rînd, în nemţeşte.
„— Toţi tăceau — relatează Mite Kremnitz —, Titus, care aştepta în zadar să
vadă izbucnind entuziasmul meu, în alte împrejurări atît de spontan, zise :

49
 — IV esse !ntr-adrvi r un fd de nebunit In Mul KM» M neagră
rame, dar e o nebunie plini de spirit.
—. Nebunie» Ptutc că («apoi autiti a tuturor NK nebunie »i
Emrncscu a prin* adeTuad sens al lumii |i al vieţii.
— Omul acesta este o enigmă — adăugase Maioreicu... V-am
povestit despre ciudăţeniile acestui om plin de talent, care, preocupat de
cărţile sale, uită mtncarea »t băutura ţi tri pune paltonul amanet tn toiul
iernii ca sa cumpere un manuscris vechi. Poezia reflecţi toata surea lui
de spirit.-- <*»
Cu o lura înainte de izbucnirea bolii, la 3S mai 1885, M a iot eseu
nou in jurnalul său: .după pirerca mea Fmi- nescu înnebuneşte— - ,m<
l’c o filă (fin manuscrisele poetului, aparţinfnd acestei perioade, sta
scris cu creionul albastru apatii: .Alienaţie mintală -. Scrisul aparţine,
probabil, tot Jui Maiorescu, care te ccetsidera cunoscător In problemă,
după cum reiese dintr-0 scrima re adresată Emiliei Humpel — sora ia
—, directoarea vestitului liceu particular de fete dm Iaşi, la 19/31
octombrie 1183: Cu obiţnuiu judecată liniştită a minţii mele
I.. I (n carul lui Emincscu. Am găsit ţi găsesc ducerea lui l Viena cu
totul nefolositoare. Nu du. totuşi, două lucruri : mai fcrffi. cu l-am
văzut adawrri; la BÎM a avut ln- ttid acces; soaţă grija ha, eu, numai cu
am avut-o p nunii cu am pus-o la cale. Nimeni altul mi s-a interesat de
d — nici familia ţi nici cei mai apropiaţi prieteni ai lui. Cine susţine
altfel face o nedreptate. In d doilea rind, bolile mentale stni
specialitatea studiilor mele. Oricum m-ai privi tu, mai muk sau mai
puţin atăpln pe ştiinţa mea, asta au o ştiu. Psihologia si latura ci
patologică este. o dată pentru totdeauna, specialitatea mea p ou mi ţin
«au courant». Ceea ce trebuie â facem panou demenţi, ăapoa şi
prognoza lor. Imigrarea cuidor de nebuni t> abde. îmi dm lucruri foarte
cunoscut» ţi biblioteca mea nu chiar foarte băgau In aceasta materie. Tu
ştii ci cu nu mă laud cu ştiinţa mea ţi nu-mi dan «des ain tfcrudition-,
dar ceea ca ştiu — giu- Că ni eşti fam nici o încredere tn ştiinţa mea, tn
acest caz, te tnţdeg, dar eu nu pot si mi-o tăgăduiesc mie • însumi.
Aşadar, cu ştiu că Fminsscu a fost bine fngrijic la doctoral
Şuţu ti mai $du vi ducerea sa la Viena «aw cu toiul de prisos. FJ a
trecut din mania deliranţi In aceea de demenţi. Dar fiindcă crai de alţi
părere — |i-o ducere a lui Emi- nneu la Vscna nu-i mici — ţi-am
îndeplinit dorinţa lari împotrivire, după cum ţi-am spus-o dcia la Iasă
—“ ^
Lui Eminescu, care Iti revenise, fi scria după patru luni — 2/14
februarie J8B4, cu scopul vădit de a-1 limtti ii încuraja: „...Se vede că
din cauza căldurilor ce erau pe la noi tn iunie 1883, d-ta ai început a
suferi dc o meningita sau inflamapc a pieliţei creierilor, mai tndi acută,
apoi cronici, din care cauză ai avut un debr conţinu ude peste trei luni,
ptnă clnd s-a terminai procesul inflamaţi unii...
' ...In tot timpul acestui vis îndelungat ai fost de o votcile exuberantă..."
Şi pentru ci Eminescu era demoralizat şi sumbru, adăuga : .Ei,
acum ai segit din vis precum trebuia să ied *• M-ai roiiţtigat conştiinţa.
Dc aici nu poţi lua motivpentru atiu greutate suActmscâ cu tot
pesimnmnl c-tale_‘:xt-
Masocesca introducea factorul organic, doblndh, ta ds- daayvn
bolii Ini Eminescu. ceea ce AH» va mai face iui tir»re. clnd accentul 0
va pune cxciuuv pe ara erediura : „nemilos» fatalitate ereditari* ,!*®,
după propria expresie.
Pentru Slavici <WT5, Eminescu .era nefericit de la fire*, iar Caragialc
nu se mai tndoia .cum are să sflrţească" amicul «i colaboratorul său.
Toţi trei erau de părere că .nebunia" lui Eminescu era .înnăscută,
era ereditară" (Ma yr>. Ei l|i închipuiau că deţin adevărul absolut privitor
la Eminescu ii la fiinţa intimă a acestuia, pe cită vreme ei operau cu un
adevăr relativ, pentru motivul foarte simplu ca l-au cunoscut tn

intervale diferite, l-au surprins fragmentar, In situaţii ţi dispoziţii di-

sca U masă ; Caragiale, tn redacţie si la Junimea; Slavici, Intr-o mai

mare măsură, avfndu-l »i In gardă.)
Eminescu era .o*n ascuns" ^ u>, ţi. In afară de aceasta, un om
evoluează ; Eminescu din 1889 nu mai era od din 1875 sau 1869.
Condiţia ereditară a poetului — insuficient cunoKută | — nu puica fi
interpretata ştiinţific, aţa cum o facom ari, iar noxele care au acţionat
atic de puternic asupra integrităţii sale psihice erau ignorate sau
necunoscute.
 Prin urmare, fiecare mărturie trebuie plasau tn epoca sa ţi evacuaţi
(inimi seama dr timp. Dimensiunea timpului este esenţiali.
Totuşi Maiormcu, Slavici, Caragialc ţi alţii, care l-au cunoscut de
aproape pe Emiacscu, au putut sa surprindă ţi sa aprecieze, desigur, mai
bine starea Ot spirit a poetului ţi conjunctura sociali In care a trăit, cu
condiţionarea tangenta a vieţii lui, dcclt mulţi oameni de ţtiinţa, care-i
critica la adţia ani de la moarte.
Caracjale l-a cunoscut pe Fminescu încă din 1868—1869 ţi a
colaborat cu d la Timful zece ani mai tfrziu. El scria in 1889: „..Aţa l-
am cunoscut aluneca, aţa a rămas ptnâ In ede din urmă momente bune:
vesel ţi trist ; comunicativ ţi ursuz; bl îmi ţi aspru, tuulţamtndu-M cu
nimica ţi nemulţumit totdeauna de toate ; aci de o abstinenţi dc pustnic,

r
aci
i lacom dc plăcerile vieţii; fugind de oameni ţi cautîrt- l( nepâtător ca
un batrîn stoic ţi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură' —
fericită pentru artist, nenorocită pentru om!" Şi Caragialc continua
astfel: „...Şi au fost oameni, nu dc rtud, oameni dc scamă, cărora Ic-a
plăcut să facă sau si lase a se crede ca nenorocirea lui Emi- nescu a fost
cauzată dc viţiu.
Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum vi- P°*—“
Caragialc, refcrindu-sc la reacţia lm Emmcscu In diferitele
împrejurări ale vieţii, adăuga: „...Avea un temperament de o excesivi
ncegalhau ţi cfnd o naţiune fl apuca era o tortură nepomenita. Am fost
de multe ori confidentul lui. Cu desivlrţjrc lipsit de manierele comune,
succes J li scăpa foarte adesea.. Atunci era o zbuciunarc terihU. o
încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să te între- vara
destul de clar felul cum acest om superior trebuia sa sfîrve.itcă..."
...O asemenea încordare, un aţa acces a avut tn ultimele momente
bune: „acela a fost semnalul sfîrţit-jlui. După cutremur... A pornit
înainte, tot înainte, pînă ce a căzui tub loviturile vraimaţului pe carc-l
purta în tfnu-i încă din linul maicii sale...“ <>« „Astăzi nu mai încape
îndoială ca d era odndit de la naţtcre să moară cum a murit; Insa nea-
junsurile practice ale traiului, hrană ordinară, interior mizer, nevoie
continua de muncă grosolană obligată ţi ridicol
— ca acdaţi fn yi notai innn—ai» cu an tnMl cfctt* plutirea
lunii pe nqnioina mirilor singurătate —• ti pofte arzătoare, atlta de
ieftine pentru alfa, arîţ de «cun- pe, nui idnta imposibile de mul ţ-mii
pentrj d, i-au grăbit •curia talc citre tustu-i sffrţit.
Ctrd era fn culmea funcţionarii, maşina cca admirabili » i stricat
deodată, regulatorul, care avn de la focoput In aliajul tiu un pună ticnit,
s-a frtnt In toiul mişcării •. »oi- gatde cran acum sfărfmate |i mânu ul
nebun»-." :w. _ i în intuiţia lui fundamentali, Car a cule te apropia de
adevăr — după părerea Iui Caracostea ”1> — mai mult de- clt
MaiorcKu ti decît Slavici. Cărăuşie a avut de glnd ti dea o Kjnu de note
asupra vieţii lui t'mincscu. Chiar in -
u. iţia arată ci d avea un bogat material de amintiri |i of*- Wrraţii
VauU Tasu <*■*, !otr-o scrisoare citre N. Icrga, atribuie alte
intenţii cavintdor lui Caragialc |i volanului utauu apărut In 1192. In
care erau reproduse afirmare de mai sut. Pentru Tatu. nu era detfi o
simpli .redama a hn Ca* ragiale. lufnd de pretext pe Eminescu" către
care tara — >i tn ipnisl Junimea — a foit ingraţi, pe dt timp era In
viaţa, dtpl cum asemenea ingratitudine M manilntă |i fată de
Canpdr. .Dnina ca-t i aduci _ aminte — scria Tasu — ci Maiomcu, In
olografii hn lainic^ a u Intre altele că Eminescu era foarte indiferent de
uncii tn care se afla ; această alcgaţiune a lui Maiorescu o combat cu
foarte mare Invierţonaro .nit Caragialc, dt fi VlahuţX.
Aceţtia îmi fac impresia unor şarlatani, cari pun stăpt- nirc pe
vreun monstru sau infirm şi-l expun pc la iarmaroace ca si dstige l>ani
j aţa fac Caragialc ţi Vlahuţă cu E'mincecu. Idcea intimi a lui
Caragialc despre Eminescu ştii ci nu «te bună, căci spune că dacă
Eminescu n-ar fi murit nebun, ar fi rămas obscur." Referindu-se la
conferinţele lui VlahutI ţi Caragiaîe de la Ateneu, Tasu era de părere că
-au fost foarte nesărate, deşi prin gazete s-au spus că au fost
grn/avo. Mai cu scaină Caragiaîe, care a
v. »rl.it la urnii, a fost cu atît mai tiu. cu dc lumea se aţtepta mai mult
de la dtnsul."
Titu Maiormcu, la care făcea aluzie Caragiaîe — afirmase Intr-
adevăr că -de altminteri ţi tn vremea, In care tocirea, de care mii
temeam de mult, acum (...) astăzi am primii însă ştirea cii »-.i
Intlmplat"...,W|
C :liibici Rcvncanu vorbea despre _ Eminoscu, „dc viat®
dezordonată a lţii", mai cu «camă dm^ vremea studenţiei la Vicna. .Nu
ştiai niciodată cu iiguran|ă unde şi clnd îl po|j

6 si. Alteori tl găseai unde nu te aşteptai. Gama dispoziţiei era extrem de

variabilă. Uneori dovedea o neaşteptată stăptuire de sine, dar atunci
trebuia sa fii sigur cii In curbul avea sa urmeze o izbucnire care să
aducă {...) compensaţie. Violenţa lui era Insă numai violenţă de limbaj
şi cea mai energică ripostă «dc lut o» dc care era capabil era să se
întoarcă brusc şi ui plece ca luat de vine, fără destinaţie
E reci să...“ (Amănunt important din punct dc vedere psi*
analitic.)
Icrontm Bariţiu{,l> fixează in timp schimbarea care e survenit In
comportamentul lui Etnincscu. Rcl’erindu-sc In anii 1870—1871, el
relatează: .Din ce in ce individualitatea lui Emincicu Începu a arăta
nişte particularităţi tot mai bizare. Ducea o viaţă neregulată şi
dezordonata, avind capricii curioase : dădea dintr-un extrem în altul..."
 ....Intr-o zi de martie după-amiază, in anul 1871, cău-
tlnd scrisori cu dor aşteptate Ia Universitate, prime* tub cu verii un
bilet. II am încă şi an, pe care era litografiat tn avers numele unui coleg
al nostru bucovinean. Ala. Prodnkicwcz, iar deasupra numelui scris: -
Lui Bariţiu*. P« adversul biletului Sunt scrise cuvintele: •— Moriiun.it
te salutat. După cum ţi-am promit. Adio-. Acest dnăr de un
temperament foarte vesd şi fericit ie puşca* In dimineaţa acelei zile pe
o bancă dosnică din parcul dc la Damlndt de lingă Vicna. cu un
revolver, drept tn mijlocul frur.ţii.
In momentul dud citeam biletul, iată ci vine si fcmi* născu. Ii arăt
biletul, U citeşte şi d şi, rrdlndu-mi-l, zice: -Bine a făcut Procinliiewicz.
Viaţa e un moft, o prostie.» De aici ni s-a încins o discuţie foarte viuă
despre viaţă şi moarte. Atunci anii ocaziunca a mă convinge că
Fanincw.: devenise înfocat adept al lui Arthur de Schopenhaurr. >i rra
pesimist incurabil..." Bl
De aceeaşi părere era şi Maiorcscu tn 1874, dnd ti scria la
Berlin: ....Tn orice caz, Insă, io rog să veni şi In această tntrebare [.,.]
(In legătura cu sprijinul pentru obţinerea doctoratului) un semn de
atenţiune ţi considerare, ce o avem toţi cei din cercul nostru pentru d-
ca: asemenea cuvinte ar fi de prisos pentru alţii, căci ei ar simţi de la
sine ceea ce se cuprinde In de; dar pesimişti dc felul d-ta'.e trebuie,
poate, sa fie din dnd In dnd ccţtcptaţi din visul prea concentrat al
microcosm ..lui lor interior ţi îndreptaţi In a un (sa lor spre legaturile
intime, co-t txscfie cu oouăle l« cerc ari de viaţi In patria comună.” "*•
Un alt .idlp* al Junimii — NicoU: Gara — Ii scria lui Maiomcu
la .22 decembrie 1876” : — In privinţa lui Eminrscu am să tc rog (Intre
noi) si fie ceva mai zdrrit cu laudele, fiind că se sminteşte bietul,
I) c dnd prin scrisorile tale li tritncţi ici, colo dte o vorba de
încurajare, s-a făcut nesuferit In Junimea, nu mai admite nici o critici ţi
se crede mai presus de toţi ceilalţi muritori. Mt-e frici să nu-fi iau din
ţlţtni. mai ales ca nici pini acum nu prea calci pe pimlnt sănătos..." <■*
Tot Cane afirma ci : .l'mtnrscu. natură nerstuu, împătimiţi.
vulcanică, ni se araţi ca an munte cm M nds- cat decelată tas. peste
nivdil înălţimilor comune, fi care, h explora ce a Bort. a aruncat lavă «
sdnei In jurul lui, de • uimit l«nea” cw. El vorbea de .unicul pisc Hani-
nescu” etc—
. Am ciut )a Imtmplare clţeva din mărturiile cdor mai apropiaţi ti
statornici prieteni fi colaboratori ai lui Emi- ncKu — pentru ca sa
vedem di dc diferit ri de fragmentar a-a reflectai personalitatea poetului
In gtndirea »i scuabili- tatra contemporanilor.
Mai toţi au avut tn vedere factorul ereditar In comportamentul fi
evoluţia vieţii lui Eminetcu.
Contradicţiile relevate In existenţa lui. de către Mii»- rmeu.
Slavici «i Caragsalc. dubict Rcvneanu, Gane fi alţii, dnt caracteristice
ţi-1 definesc. Ele par surprinzătoare, dar tfi ţime o explicaţie In rolul
real pe care l-au jucat prcdb- por iţii !e ereditare, ch fi condiţiile de
existenţa materială, noxele, suprasolicitarea fi extrema sendbuhate cu
cart Imj- rtetcu percepea lumea fi rosturBc ci. In definirea pcrtonali-
tăţii sale.
Emincscu, avtnd o structuri sufletească complexă, gnu de patru- s,
a fost fi va râralrse încă multă vreme wbiecl de cercetări fi obiect dc
controverse.
spiritul lui [limincscu, n,a,J era tn vigoare, felul traiului wu făcuse pe
amici lă M teamă tio rezultatul fitul. Viaţa lui era neregulată ; adesea se
luarea numai cu narcotice |i excitante ; abuz de tutun ţi de cafea, nopţi
petrecute In citire »i scriere, zile întregi petrecute firi mtncarc, ţi apoi
deodată la vreme neobiţnuiti. după miezul nopţii, od ocări li bimari Ori
alegere ţi firi mamei, ap era viaţa lui Eminreni
Nu această viaţa i a cauzat nebunie, ci gemenele de nebunie
înnăscut a cauzat actoni viaţă."»*1'
loan Slavici, acuzat de .preocupiri de îndrumare morali" †>, ne prez
in tâ un alt Emmcscu. Q a plecat de la .Imiţi dementele vieţii", avlnd
posibilitatea — mai mult drclt Caragiale — sl-l cunoască In intimitate,
convieţuind o vreme sub acelati acoperi», la laţi, la Bodnarescu. ţi tn
urmă la Bocureţti, unde l-a avut tn ţazdS. *
La Viena, Imincscu: .Arata bine »i era deplin sănătos. Faţa sa
exprima bucurie ţi Încredere tn viaţa, iar ochii •ai negri, mari. profunzi,
pururea tc priveau dulce In faţă ţi se închideau pa jumătate citul rldeau.
$i ddea cu o naivitate do copil contagioasa, iar dud vorbea rfzlnd,
glasul aiu avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce « prindea de
inimă.
Aţa apăru tuturor..." 4*w Şi totuşi: -...Eminescu era duar ţi la 1869,
dnd l-am cunoscut la Vena, — spune 9aviei — dezgustat da viaţă ţi •
plictisit*, cum aicea adeseori. de sine înmii Vadea ori Iţi reamintea la
fiecare

- al im
* «ferici k fedfeh a Mâna. «a mi ari. fe IIP: ..Tramei cm M
f e i * > U a i b Vin» u« Mânu. a epn! nada as can-l pai cm loaa Haas
 dmi aihoa lucruri <*re-l fiu vrii MU ori U
umpleau da adinei durere. Ineh cea mu mare
uşurare pcmru tfM •va aâ doarmă « i d e piatda-n
d>4n. ce e ■“* deia seamă despre cric « e petrec
împrejurul lut. Ar Fs vest aikoeori să se potriveau
a cu lumea dm care je socotea orf tdii a face păru.
dar firea lui se-mpouivea. *i dc aceea Îşi rra sie
însuţi nesuferit, o sarcini pom» pncienn sai ţi-o
pacoste pentru toţi.
. Nu menta să fie trăită viaţa pe cerc pol s-o am eu I era cel mai
covlrptor dintre pudurile lui..."
In alţi parte. Slavici susţine di s ....Emincecu era pornii dm renrn
spre ncm. Ar fi apun cu puterile fatregi U linei bitrlnoe dacă ar fi faO
lisei de capi îndrumat d» stăpfncavă pornirile spre excese.-' • M''
.... Că iot o dau sub stăplnirea vreunui (ţncţ, el nu dornica »i nu
mai mlnca zile întreiţi de-a rlndul ţi »tia st transmiţi w asupra altora
neast Imparul din eufiriui săi-- " **•*'
Astfel înţelese .excesele', contradicţia din rfndunlc ur- ntătoare te
estompează s .După spuicle unora, Eminescu ar fi fost nrsiţios. Eu nu
pot sa spun dedt oi nu-l ţtiu aţa nici din timpul pe care l-am petrec ut
împreuna la Vsma ÎMI urmă la laţ*. "ici mai ales de la Bucvqu. unde
unui rar dc iot trecea ziua firi u ne hnibiia», ţi rie pw « cred ca faţă cu
mine a fost mai făţarnic dedt faţă cu alţii.
12 triu am cu desăvtrţire o împăiat In ceea ce priveşte orişice
trebuinţă trupească, dicodata chiar pornit spre aerheză ţi nu o dau l-am
văzul supărat de obeocnitâţOc altora...*|>,M
Care este adevărul ? A fost Slavici reticent ? De co ( Cum
rimlne cu făptui că Emincacu .Iţi era sie însuţi no- suferit, o sarcină
pentru prietenii tăi ys-o pv—siT pentru toţi* ? La cc pcrnidî se
re#eră d ?
Slut foarte multe întrebări cc aşteaptă răspiau.
Slavici a prevăzut .nebunia" lui Eminescu c. diva timp tari înainte.
Intr-o scrisoare din 17 mise 1 Ui. trimisa lui litu Miiomci, din Viosa. d
acrie: .înainte de plecare vi-am scris o epistolă pe care aveam de glnd ăi
vi-o las ace». 1nttlnindu-l Insa pe Paolnescu, m-am speriat de el; cu
toate acetic, nu mi Uu firea să cred c-a sosii neno-
-Vnd ji triat* ; maniac ti depresiv„cxduuvivt, in. vanwftcm,
m aadU adinii Amu mn dssadsrl d nl ia b aid. Pria d Ari oa» piaţa
posada spkm fel «allpses — ca Ur afe. cs pi
ni mtpm a» ea ocfca <ritn d pnamti! ziafet repsiaMt. pasa pata amur -
aa arinul, poo cian pe mai — ia im >, — u> asii aproape, oa ifcan LL
†Cm MNH %rt. «Van *» Iiduti ana [_J ca »*«* Fakten doua ca «
anaăbtil ipams de fedţw a ancrmriaki rinn dr jnrarJr trlpcoac ale lairdn ă
anaâmdada-si ca o iaşnuruc rlwimn marâptrils. f a «ferirăţi liuarinrt
pm .sar Pbau ci nad m0mmr feas a* aanraaai dan. en aa e». a ami
imobil *i solitar", un „amestec straniu de sfială fi de trufie" t „pornit
spre cxcete", dar nu mai puţin „om cu deslvtrfire cumpătat [ ...1
cltcotlaii chiar pornit spre as- cheră..." | „natura nervoasa, împătimită,
vulcanică |...J ţi care. In explozia ce a făcut, a aruncat lavă fi «luci In
jurul lui de a uimit lumea", „...juvoi năprasnic-.", dar „un pesimist",
Emineacu a ridicat fi ridică probleme ce par in- solubile.

Structura somatică

Primele precizări In Ieşitură cu fizionomia lui Eminctcu sint

consemnate In paşaportul pe care tatăl său II obţine — paşaport „pi
zăbavă de II luni, pentru al cincilea fiu" al sau Mihail, .care iaste In
vfnţa de 7 ani. Statul: crescători ; parul: negru I ochi: căprii; naiul:
potrivit; faţa • smolita” **•*>. „Mihai avea ochii ceva intermediar Intre
negru fi căprii, un fel de căprii Indii», naiul era drept ca al mamei ti no
aquilin" — confirma Matei0**.
Unul din fraţii Bumbac '** acria că: „Mihail venise la Cernăuţi
prin anii IM*— W“ li că „era un copil de vreo S—9 ani, naiv de tot,
pururea r'mUtor ti recitind dr-a netul balade poporale; avea memorie
minunată » era plăcui tuturor".
Theodor Ştefanei li «i-J aminirtic pe ll II ani (1861) : ...Pr atunci
purta Iminescu numele Emaiorici. Para că II văd ii astăzi, mic «i
îndesat, cu părul negru pieptănat de la frunv prr ceafa, cu fruntea
lată. faţa Ijngăenţi. umeri «ărajăir puţin ridicaţi, odui au aaari, dar vi,
colond feţei hnarrii, prin care etrlbăua Insă n—rnrila aănimasă a
obrajilor.
Era aotdeama curat tmbeăcM* Gări ani mai dnsu. Cacovaanu fl
loftaţu la Blij. Acaasu fu fa 1866, prin luna ha mai pe la rflrtit.” Pai—ni
era deja cunoscut din publicaţiile In Fmmtlitan. *

*
[ _Era un dstir Imrc 16—17 ani. statura mijlocie, frumc« Avea un
pâr MUU dat îndărăt p lung, pim nu fi turn de un an da nu-
Emineeru era un anar să- - - ca piatra, «alegator In ale minării,
mintă bina, dor- hmg |i firi grija, dimineaţa de regală pe la I an M se
*iU, da cu degetele de citeva ari prin părul bogat m bm- dat pe mate
«i era pieptănat (tu. Dupi ce dimineaţa se gătea, dejunam ce da D-
reu p de regala el murgea dr ac scălda In lima va |j moară, mai jaa
de roata, ţi te •călca Incr-una pini la mim. La prim *«nii ii Emheacu
dr la acaldâ. unde punea In mirare pe toţi cu manevrele ce făcea
înnoi... E da notat încă ă «a scălda de o pane singur, ţi cu cei
dimprejur nu făcea multă vorba, f li plăcea ea sa»» In piaţa
Blajului, bogată In poame de tot fdul. lti umplea căciula cu poamc^
y apoi. mlnditd. tta deoparte ililnd de iitniiliiilc studenţilor din pia|i,
firi a lua insă pane la ele vreodată.
In tcaldat exceda. In altele era moderat. Nu bea. nu fuma. nu juca
cărţi» era ca o fată mar*______________"
iGrigMc Dragotcare l-a cunoscut pe Faninctcu tot prin 1166 — p
pretinde că l-a ajutat —. scrie: -Cunoştinţă mai aproape cu dl«d am
ficat Inamic de a părăai d Biv |J cu vaa-o 4—5 aâptămlni. Aşadar, din
periodai ultim poc să-ţi scriu ceva despre dlmul." Exninescu era un june
compact, faţă brunetă, ochii negri, .păr marc reteiat, te trăgea fn negru,
vocea groa w.bărbătească" (te maturitate la 16 ani). .Om închis la
natura. Umbla mai mult tot singur../ Un alt amic al lui Emtnescu —
Uflecanl’”1 — I! descrie asifd, la acceap vtrsu: ....Era de sutură
mijlocie, avea faţa turl/ătoare, ochii negri scîmeietori, sprintenele
groase >i par negru dc»; era om frumos ji simpatic”. Nici acesta, ca |i
ceilalţi, inclutiv D. Onea carul tnitlneţw la Blaj rin septembrie 1*66, nu
constată la EmincKU nici un de- ect fine. Dimpotrivă.
Pierind toamna din Blaj —_ probabil pe joi —, I - mir.eseu popmcitc
r. riteva rilc la Sibiu. Aid lace cunoştinţă cu N. I>ensu>ianu <***,
care se sperie de d — dr aspectul vestimentar : ..-era numai
zdrenţe; la gte o bucată de cămaşa neagră ti tot pieptul gol. |—J Un
dnir cu faţa negricioasă, cu ochii mari dmehip. cu un zhnbet pe
hu/e... Şi cu toate ci el se afla In costumul celei mai crude suferinţi,
zlmbca
tiur-una cu adu mu)uimire ca ţi etnd întreaga lume ar fi fon R lui."
Icronim G. Bariţiu <’®, unul dintre cei care l-au cunoscut în aed
timp la Sibiu („In primăvara anului 1865 sau 1866, nu-mi aduc tocmai
bine aminte" — ne spune Bariţiu), rclauM/i evenimentul tn felul următor
: ....sosi în acel o ras trupa teat rală a lui M. Pascaly,
l:.ram şi noi tineretul într-o grupă $i iată că vine înspre noi nn tlnar,
ce semăna a fi ţi el actor din trupa lui Pascaly, cu părui lung ţi de culoar*
neagră, foarte frumos, cu tUftO ochi mari de tăietura migdalelor, plini de
o veselie melancolica, nişte ochj expresivi, vorbitori ţi totodată mis-
terios!. I'.rau nişte ochi din cei mai periculoşi pentru inimile neesperu!
de fete, iar pentru femeile esperte: erau ochii dorului.,. III cajiul acestui
ttfnăr do .statură mijlocie, dar bine legat, ci Iţi faccau ţmprctiuiK.i unui
om predestinat, unui om fatal, Erau ochii despre care fericitul Alecsandri
zicea că: sînt ochi mari, fără noroc..." Aventura continua încă trei ani.
Cacovcanu scrie : „...La 1-9 ani, In Eroinescu nu s-a făcut nici o
schimbare" P'>. „Eram foarte curios să-l cunosc,.."
- scria I. L. Caragialo referindu-se la anii 1868—1869, cînd l-a
Initlnit prima oară, tn Bucureşti. (Şi Cacovear.u toi aici l-a
reîiutluit.) .Era o frumuseţe! O figură clasica încadrată de nişte plete
mari negre, o frunte haită şi senină; niytcochi mari —_ la aceste ferestre
ale sufletului sc vedea că cineva este Înăuntru; un zioibet bUnd şi md an
colic. Avea aerul unui tflot tlnir coborlt dimr-o veche icoana, un copil
predestinat durerii, pe chip al căruia ac vedea scrisul unor cninuri
viitoare.
— Mă recomand Mihail Eminncu.
Aşa l-am cunoscut."
Doamna Plccbtenmadtrr — foni anină tn trupa lui Pascaly — şi-l
reamintea ca sufleur0*®:
D-ta, d-aî, ai cunoscut desigur pe Emincscu;
— Pe Kmincscu ? Cum nu. A_ fost sufleur la teatru. Un Chir cu
părul cam lung şi cu mustăţile rase.

„La Viena, scria Slavici, parul sau negru îl purta lung, fără
cărare, spre ceafa şi asţfd fruntea sa lată parca şi mat mare de
cum era, ceea co-i da o înfăţişare senina, inteligentă, dis»

6
0
tincu. -Liic Dcnkcrstirr.c» — frunte de ginditor — spu-
nean colegii sâi germani___“ *5i!'
.Avea statură mijlocie, era cam lat In spau, dar totul era
ptoporţioni;", afirmă Ştefanei li. CJnd avea parale mln- ca bine ţi era
dispus, iar dod se terminau, se mulţumea cu

C iţin — Un ca să se poată bând ca motivul acestei frugalii ar fi lipsa

acută de bani. Dar de ede mai multe ori. d .ignora pur }i simplu
hrana cea de toate ddf-" .Făcea abur dc excitante, ca tutun, cafele ete.
Alcooluri tari nu
KT."3*»
.Vorba lui Fmr.mi era îmbinată cu gesturi admirabile*, ne
Încredinţează S- Isopescu:m>.
(icorec prin februarie sau manie 1872, l-a
liilllnit la Junimea — tn casele lui V. Pogor din laţi:
....Iiim tiuit, frumos, cu musteaţi mica, subţire ţi cu plete
nuni,,,” Mai t(r/.iu, în 1879, va susţine că .in Fminescu no t-a produs
nici o schimbare* <m\
Angliei Dcmciriescu <**>, care l-a cunoscut Încă din perioada dc
la Berlin, scrie: „Emmescu — ce e drept — nu purta nici o stigtnata de
diformitate pe corpul sau. nu era cocoţai cit I.copurdi, nici şchiop ca
Byron, rid chinuit de o boala dureroasă ţi incurabilă ca Ler.au ti ca
Hcine. Dimpotrivă, se bucura de o sănătate perfectă. 'Falia sa era
tnalti, osatura ţi musculatura admirabile, umerii laţi, iar pieptul, bine
dezvoltat, permitea pllmtnilor ai se dilate ti ti respire cu toata
libertatea.
• Capul său de Apollo era împodobit cu un pir bogat ;i strălucitor,
fruntea înalta si puţin recurbată înapoi, trăsăturile faciale armonice ţi o
expresie virilă, ochii mari de oriental cu o privire dulce ţi melancolici,
o gură cu buze cărnoase ţi senzuale, totul anunţa Intr Intui o viaţă
luxuriantă ţi rezistentă.
Înfăţişarea lui era aţa de frapantă. Incit nimeni nu l-ar fi văzut
pentru India oară, fără N întrebe cine este el.
Seva vieţii Intr-Insul M ridica necontenit ţi In toate ramurile.
vegetaţia_ interioară a dorinţei, a speranţei ţi a iluziei era continuă in
frumoţti ani ai tinereţii; intemperiile lumii ţi asprimile vieţii nu puteau
să-l facă a ttncezi...*
In toamna anului 1874, dnc a venit In ţara. Slavici a traţ la Samson
Bodnărescu. directorul ţcoln normale de la laţi. care se afla, pe atunci,
tn curtea bisericii Trei Sfetiic
 (Trei Ierarhii. Tot la Bodnărescu wwu Mirai Pompuiu li F mânem,
care ac hunst nai cornii dia Cer mânu.
Pe FmiwK» ■ »âa bine db timpul ne cuc l-au petrecut Inpreuu la
Vana. dar acum India oara stăteau tub acelaşi acoperi», haineau din
acelaşi blid* — cum qxine Slav i c i a i putea n-l cunoască In toate
amănuntele.
.„Vii li»d cum t|i petrecea d viata, fmi aduceam mereu aminte de
Schopcnhauer. caic zice ca pentru o lucram intelectuala mai
însemnata nu e de ajum o buna desfăşurare a sistemului nervos, ci e
nevoie |i de viguroase orcane de nu- uitiune. mai ales de un bun
sttwnaa» }i de plimlni bwu. Fminescu la avea toate din bd|u|.
Petredndu-js viata ca «ttnstd. cui mai mulţi oameni s-ar h pripadu In
timp scurt. Ps d nu-mi aduc aminte n-l fi visul vreodată balnav, mei
posomorit. U. mai naime de toate, nu finea Kami de Impăr- lirea pe
care noi ceilalţi o făceam In «ui ti noapte. Pe noi ne InvmsietU lumina
*3*i, pe el II luclntau mu mult isn- bede nopţii — mai afet dnd luna-yi
revină rarele deasu-
[
ra pămfnudui. Mă purta pe la Copou H mai la deal pini i grădina lui
Pettcr. pe la Socola, printre vii. prin Valea ba hl o iu lui. Cfnd ne
întorceam de obicei tlriiu după miend- nupţii, eu eram frfnt de
oboseală şi cădeam răpus de somn. iar el te atexa la mmi ti începea a
scrie ori vi-ji revadă ţi ta-ii corectcu cele scrise. Se tndmpla, cu toate
acestea, ca nu-l mai riscam scasi cfnd nu aejiepum din somn. Urs dus
(n treburile lui. Iar alţi data dormia >i nu mai eram In sure să-l
sculim, ca ti iee masa cu noi." (Lucru eonfimm ti de Matei ^ pentru o
perioada anterioara.)
.Fiecare lucru la timpul lui — zicea «Unsul — dar o înţelegea
aceasta a»a. ci doarme dnd II plcnette somnJ. mintncă numai dnd e
lihnit de foame ţi bea dnd nu-ţi mai poate stiplni setea..."
..HE foarte adevărat ci-i plicea ta bea vin...” (.dar numai vin",
precizează Maici), Insa: .Niciodati la masa noastră _ nu era vin. Bnm
cficodăii aiurea, dar nu-mi aduc aminte să-l fi virus vreodată beat,
ceea ce s-a Intfmplat numai dupi ce s-a îmbolnăvit..." <‘“1
Intr-o vară din anii 1874 sau 1875 — Meissner <* ,T> nu poate
preciza ■—, făcfnd o virila lui Samson Bodnărescu, pe atunci
directorii Şcoalai nocmalc .Vmie Lupu* din (aii. II gid acolo pe
Fiusnesru :

6
2
 .’llnlr, inimos, îmbrăcat cu îngrijire, mîndru In toată ţinuta lui — a*
era dnd l-am visul India oara*.
Maici aduce anele pctdzâri importante, care ne vor pc»- mile o
analisă Jtrncurâ «fin punct «k vedere mnlnpc a bolii lui Eaunncn:
■Ca fiaic, Mihai era nui tcurt ca mine, ea am talia 1.6*. d era ci vtv-
o 2—3 centimetri, poate ţi patra, mai tcurt. avea o musculatura
herculiunâ, pictorul la scobitura talpă era plin (llitfm, cum «ke neamţul).
Insa nu-l iena de loc la mers. Pir nmu ca corbul, faţa un brun alb...
mergea totdeauna privind fn pimlnt, ca capul puţin aplecat In pa u mai
totdeauna gSndjtor. Somnul li era neregulal: aci citea decuseară pin*
răsărea «oarde, aci dormea dectnoari pin’ !J amiaza ţi-uneocs ţi crfn' la I
—-2 p. m. Piciorul ţi m'ini.c mici, ca ale mantei, dinţi regulaţi de culoare
gălbuie, dnd rtdeo, rtdea cu marc pofta ţi ib tinete,..*
Revenind la fiaic, Matei notează: .Era foarte păros Mihai. pe
pulpele ţi cele de joi ţi cele de sus, credeai cl-i omul lui Darwin. Cfnta
bine din guri, ca ţi mama ţi I Ca- ricu.. * aB1
Mite KmmiB'*, care ba cunoscut pentru prima daţi In 1Ş76 — fii
caia Ini Maioreerc —s ne dă unele amănunte semnificative. Cu tpintui ci
de observaţie fin ţi cu intuiţia femeii, ea surprinde unele detalii care pol
face obiectul arai studiu anslilk.
.Plina de curiozitate — scrie Mite — urmării cu privirea pe noul
venit căra intra !n sufragerie, timid ţi ttlngaci, pirimtu-mi-K
ncfndembiatic In miţcări, un om care după aparentă cunotcuic tot aţa de
puţin disciplina corporală, ca ţi pc cea spirituală. Mai mult scund dedt
înalt, mai mult voinic dedt rvclt. cu un cap ceva cam prea mare pentru
statura lui, cu înfăţişarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea
cărnos la faţa, ndurbierit. cu dinţi mari galbeni, murdar pe haine ţi
Imbricat fără nici o îngrijire...*
Pretinsa dnproporjic dintre cap ţi corp, cu ţi vlrsta .prea matură
pentru anii săi*, cum remarca tcriiioift* nw, ndkă molie probleme din
pună de vedere ereditar MU dţ- tijcat. dementul endocrin puţind fi luat In
consideraţie t cu Mi mai mult, cu dt chiar ţi un medic care l-a trat.itDC*»
am văzut că a remarcai ţi a consemnat aspectul macroccfal
 la EmiiMCJ. După pracntârle de rigoare. sitmJat de Ma- iorescu.
Eminescu .vorbi foarte vioi cu el *i cu alţi cfţiva domni", —la mata,
minei cu zgomot, rfae cu gura plini, un ils care !mi aura brutal..." —
«cric Mite. .Eram arh oc decepţionau. Incit mă durea deosebirea dintre
adevăratul Emincacu ti cd care trăise in închipuirea mea. Un om cu totul
lipsit de maniere. Am observat toate acetica, natural, mi la prima vedere,
dar încet. încet (n timpul maci, le-am văzut, aproape lari si-l privesc.
E adevărat că oriacdicori vorbeşte, peste mata. micuţei Livia. vocea
lui — care altfel nu-i de loc atrăgătoare — devine uimitor de dulce |i
ochii împăienjeniţi dootndcsc o expresie simpatică."
Seara Eminescu Iul iarăţi masa fa Maiorcecu ţi după masa citi
pasagii din poezia Călin — PUt d« poveuţ. „Vo- cca-i era plăcut
monotoni." Poezia fu găsită de toţi foarte bună. i‘1
....Cum şedea aplecat peste foile a ta de caligrafic scrise, ale
manuscrisului sau, Emincacu tmi păru cu o Înfăţişare mai puţin masivă;
bărbia foarte pronunţată si aura largi se atenuau; fruntea ieţea
strălucitoare de sub parul negru ca pana corbului, sprtncenele apăreau In
toată frumuseţea lot ţi tăietura fini a nasului lisa numai la tndlnirca
norilor o uţoară urmă de vulgaritate.
Ctnd ridica odui de pe manuscris, nu privea pe nimeni, ci părea că se
uita visător tn depărtare, adesea nrifcfnd In mod ritmic mina, o mină
mică de copil, binevoitoare, neîngrijită. poate nespălată—" Contrariata,
Mice ne spune _ că .Eminescu nu părea nici muritor de foame, nici
melancolic".
La masa s-a arătat ca un bun cunoscător de vinuri, vorbind cu ochii
jumătate închişi despre calitatea unui vin de Dragăţani, aţa ca n-a simţit
nimic din melancolia sa: .a ris mult ţi-a povestit glume din viaţa
ţărănească cu mare poftă... imde-i poezia ?—
Mult mai dRiu. după moartea poetului. Mite Kremnhz, scriind
despre Un Lene* romi»'"*, dovrdeţtc că Iţi schim; bass părerea. Era ţi
firesc; se consumase Intre d un episod erotic, autentic — deşi efemer.
.Qnd luai seamă — scrie ea — trăsăturile de o distincţie nobilă.
melancolice In demnitatea ţi In fixa lor ncmiicare, ale feţei lui M.
Eminescu, apoi firea lui tăcută ţi închisă.
i ai fi pulul prea bine atribui acea oricine turtească" — despre cate
ptohabi te vorbea. J)e*«Stt tnea au e, dimpotrivă. «I a dat destule dovezi
de ndndoioata ea ruâ» late...**'**'
„.„Pentru lipsa materiali n-aveu organ de percepere, cită vreme .illa
hrana sufletească. Împotriva intemperiilor vremii era hlriii, iutei*» fosă
mai cu greu fiorul docil arşiţa soarelui.
De dte ori m»4 cuprindea oorul de tara palmierilor „• !••*>

6
4
 ....Nu mi *-a părut niciodată ci s-ar alia fn lipsi, nu mitica mult ti
nici din toate, ci «tea să aprecieze mlncirRc alese.
► Curmalele erau mîncarea lui favorită ji-i plăceau ora- jiiueile de otice
/cJ. dar, J > J rum am spus, nu mlncj nici«w daţi mult.*
.Era un om ciudat ţi foarte închis" — încheie Muc'1 căreia zilele li
deveniseră lungi firi Emincsm — In .greaua epocă* din 1879.
I’ ....Odată II voi vedea însuti venind plin curam cea mare cu pasul lui ah
dc simpatic, grăbit p ioturi greoi.*"*'
Mut Kreaonitz nc-a ofent . n tablou aproape complet fi foarte veridic
al lui fcmirescu, pe care N. Prnfcv3** n-aveo dedt să-l reproducă, după
ce l-a cunoscut pe poet. In Bucureţti, prin 1889, etnd lucra la Tim ful:
.De dt ori (n adevăr finiră originală a lui Eminescu mi se arată a*a
cum 1-am^vaz.ut tnilia seara, cu vorba lui înceată ţi glndită, cu mişcările
lui sltiifiace, cu rtiul plin |l naiv I Ura Intr-un restaurant, atunci tn toata
frumuseţea bărbăţiei lui; poate avea 3C de ani yi K găsea tn unul din
momentele lin de buna dispoziţie (...).
De statură, deasupra mijlociei, cu trupul bine legat, c-o figură
regulată â darimi; pirul negru, străluciaoe yi ro- tesut, Împărţit pe cărare;
fruntea, fruntea lui pe cart «e cohorise o lumini ce n-avm ai se mai stingă
— era frumoasă, înaltă ti boltită ca o cupolă, susţinuţi dc arcurile
regulate a două sprbtccne fine; dar tn ochii sai — neuitaţi pentru cine i-a
văzut o dată — era partea divini din el; umbriţi, strălucitori yi adinei ca
nişte .adevărate porţi ale sufletului sau.. Prea arareori ţi-i dădea să-t
priveşti drept.

6
5
căci vorbia mai mult cu ci pleca|i; In clipa î::să in cate ţi-i trecea pc
diiuintc, lucea flacăra unei lumini noi; era o via* ţă necunoscută in ci,
misterioasă. Figura lui, deşi plină, batea însă puţin in palid şi apărea ca
un văl melancolic al unei suferinţe profunde. Pe faţă purta numai
mustaţă neagră ca şi pirul : barba rasă eoni răstind intr-un albastru ajă-
ttiri de albul obrazului. O uşoară adîncitură ti împiedica nasul de a fi
drept.
Gura formată din două buze pline şi armonioase ca două rime, cum
ar aice Heinc.Gîtul larg şi^ rotund ieşea plin din gulerul răsfrînt al
cămăşii. O cravată neagră, tno- data de el singur, şi haine închise şi
simple.
Capul întreg amintea capul poetului american Edgar Poc. Glasul ii
era armonios, citirea cîntătoarc, atitudinea pătrunsă de o inspiraţie
supremă..."
Acesta a fost Eminescu în anii tinereţii sale, Înainte ca boala sâ fi
subminat edificiul din care_ şi-au luar. zborul atitea gloduri nemuritoare.
In urmă, după cataclism, timpul şi-a dcsăvlrşit opera; trupul s-a îngrăşat,
s-a degradat, şi din ruină şi cenuşă n-a mai reînviat pasărea Pboînix,
Emi- neteu - omul — s-a prăbuşit şi a pierit. Oricît de riscat ar fi uit
diagnostic retrospectiv, teza existenţa factorului ereditar sau congenital
In etiologia bolii lui F-aunneunu poate fi ignorau ; ea corespunde Intr-o
măsură realităţii.
Intr-adevăr, după o examinare succintă a datelor biografice. nu se
poate face abstracţie de unde aspecte anat.»- mo-dhnee susceptibile de
interpretare, semnalate de Matei Emincocu şi de Mite Kremnitz.
Se poate discuta foarte muls despre disproporţia dintre cap şi corp la
Eoinaacu ; despre infinite -de copii" şi picioa rele mici, MU despre
pilozitatea exagerată. Aceste .semnale" anunţi disfuncţu endocrine şi se
încadrează In anumite situaţii — In entităţi morbide; de aceea se cer să
fie analizate.
Dacă mai adăugăm unele malformaţii — minore —. dar existente,
ca: .piciorul plat bilateral", care Ii dădea mersul greoi — cum spune
Mite —, şi „lipsa lobului urechii" — menţionată de doctor — atunci se
Întrunesc elemente care ridică semne de întrebare ţu legătură cu even-
tualitatea unor tulburări. Dar să nu anticipăm.
Eminescu din /tunet de vedere psihic

Daci liiiMoaii potului a rămas Io coufdsnţa wnw pocinlnt In

forme ath dr fdumc ţi de contradictorii, CMC uy>r dc Inţclsa că
personalitatea u compleţi a scăpai ochiu-
I lui iteavarai, smerind interpretări^ superficiale ou ituoMt Dc
a*cu vom încerca si înlăturăm ipolczdc fără upnn temeinic,
neconvingătnarc, ţi să acordăm «oaie detaliile reale din
biografia lui Emirtescu, care reia din mărturii veridice, confruntau ţi
susţinute unde prin altele. ApliJnd ama stă r metotij. pot fi as mai
mdt urnei raportate dmeniri< ni. I kologicc la cotaponsnscatid sau ţa
augsoeniate ţinaic de a gări o eipin aţir sub raport patologic.
ha ista mărturii Csrccte. care poc fi preluate fără nui -n hac, DC Ungă al u
reia tari inconştiente, ce solicita mirvţ ModJ ambiguu de exprimare a

I
glndurilor cerc o exi-
genţi sporită din partea noastră. Pentru că oamenii denaturează
adevărul adesea tn mod voit, dar ţi dări tâ-ţi dea | seama. Ai de-a face
uneori ţi cu mmificăn evidenta. Alteori. denaturarea adevărului este
mai puţin evidentă.
Vom înţelept cu adt mai bine pe Eminrsru, ai dt vom izbuti wi
cvnoaţtcm valoarea reali ţi creditul moral al per- r ioanelor care au fort
tn legături cu d t eu o tinsuri rezervă : ţi aici intervine, dc regulă,
coeficientul de tubiccti- 'r.attf ţi aproximaţie.
Să nu uităm. Insă, ci K.mincscu nu era pentru contemporani ceea
ce a devenit pe buni dreptate In conştiinţa posterităţii. Din punctul dc
vedere al informării noastre, aceasta prezintă ţi unele avantaje. Intr-
adevăr, multe din relatări sfcti directe, simple, nealt erate de mureşul
de a servi, sau nu, cauza unui geniu recunoscut. Mărturiile faune
tardiv, la un număr dc ani de la moartea lui Fminmcu, se resimt. In
genere, de tonul apologet sau de tpiritul de detractarv, din indiferent
ce cauze. Selecţia, aici, este foarte dificilă.
Dar să revenim la contemporani ţi sa reţinem cele mai

C auzibile informaţii furnizate de aceţiia. Ele nc arată dc la cepul

unde analogii izbitoare, Intre viaţa psihică a lui Eminescu ţi a unora
din fraţii tei. Analogiile nu slnt numai de ordin exterior, ci te pot
urmări tn substanţa lor intimă.
Lucrul mu ni, dt al'fe!, CUKOK-JI. Abordat* dii punctul nostru do
udm, do vor petra duce la undo condurii interesante.
Din povtsurilc lui Coetadw Creţu s-sr plrea ci Emi- noca. de
mic, avea o fire care contrasta cu a celorlalţi copii de scama sa> ci
avea apucaturi pornaje p binare, cum era aceea de a dispărea de
acasă tn mod ciudat, clic o up- turtită, vi de a se reîntoarce 0^. Mai
drziu, mărturiile ni-l Infăţiţrara ca O fiinţă frWnau B i' trrinmatâ.
IndW chiar faţa de prin cm. Fne o interiocsrare controversaţi, co-
mentată ca o pasivitate exterioară, o lipsă de receptivitate, de
participare la evenimentele cin afara — atitudine ce te va dovedi de
o covtrţitoarc valoare pentru formarea sa artistici.
Se mai spune cî dt mk (poate dt la 5 iau 6 ani) F.mi- ncKU'
îndrăgise singurătatea » nu-l vedeai niciodată In to- varăţia altor
copii din sat. Se înfunda prin pădurile din împrejurimile Ipotecilor,
pe care Ic cutreieri In lung »i-n lat. Aici asculta nesăţios ciripitul
pasărilor «i .zvonul dulce al izvoarelor” °* n, atitudine .romantici"
confirmată ţi autobiografic. Pădurea — la doi păţi de cată — II
chema In mod imiilibii. Petic ani, poetul o va evoca nostalgk: ftW Uf.
pldwi omiirOT., an li mai dureros:
ăriti dto dr mai laara
A agdfy « mm mdpm.
Urni* rjti nfOiir
Cm fădwtt u rm i®»-

Trăind Intr-o luma de baan. Emineacu nutrea Inel de p* atunci

o dragoste neţărmurită pentru natura. In care tai va găsi întotdeauna
refugiu ţi mingii ere.
Fugea dc-aniâ .numai atunci cfnd Conu Gheocgbs, tatăl său.
pleca U Botoşani după afaceri” :r" (amănunt important. daca ţinem
seamă de interpretarea superficiala făcută de unii media cu privire
la .drotnoaiania” lui Fminescu: placa tn mod amţucnt. condiţionat,
ceea ca exclude caracterul epileptic al escapadelor)
In zburdCnscia sa. unoe expansiunea viratei ahema cu
•etneeierilf personalităţii sale dr mai tfrziu. Eamescu orga-
M
tot fd«l dt jocuri pline de fantezie. Se împrietenite cu topi şi
yoptrir, pe CUM vira Iwr-O Uciţi. .dr ip.*ru argaţii |i pe copiii care veniau la
curtea boierească*.
' EmincKB opiu o instrucţie aleasă pentru acea vrane. Mediul
familial cete favorabil unei dezvoltări multilaterale »i înclinarea sa
spre literatură »e face tot mai simţiri. Gbcur- r.lic Eminovici
poseda o bibliotecă Isogata >i variată, In caro poetul Iţi va găti In
curlnd un refugiu.
l. a vtriu de 6 ani tncope să Înveţe nemţeşte şi puii»
franţureşte, sub îndrumarea unri guvernante. „Mihai avea nu:
plăcere pentru cunoaşterea limbilor", spune Aglaia JX mic ti plicea
u răcite v««uuri şi tatii tău H lua In M- flanca -unrd»l poetuL*
J)ichta* (poet) a scris şi 1 mina, u In dedariţu ta de înscriere In
pnuirJ din Cernăuţi la punctul cr vm să fie ,'",:. .N-avea absolut nici
o aplicare tpre studii" — ne încredinţează pe de alta pane S. fit- uiu
din Botoşani, cvocî-.vd atitiniirtlu Profirei Mitilianesai— rudă cu
poetul <’n!. MClnd trebuia să-şi pregătească lotliilc, ar tuia pr casa
spunlnd ca numai acolo poate învăţa." Umplea pereţii cu desene
animaliere3**5, predispoziţie confirmata mai drziu.
La şapte ani, Gheorghe Enriwici II duse la şcoala U Cernăuţi,
Satul rămăsese In urmi. O ultimi privire de bun- rămas şi, treptat,
meleagurile copilăriei se estompară In depărtare. Despărţirea duru.
La Cernăuţi n-avta sa rămlna mult. Sensibilitatea iui putcnma
şi temperamentul său nu se vor supune disciplinei severe impută de
şcoală, şi nici lipsurilor materiale. El fuge In două tinduri de la
Cernăuţi. Ctnd a fugit întru oară, era In daia a Il-a primară ; un
copil de vreo 8—9 ani, cu per- sooaJiutr şi colorit romantic. In
jurul buzelor sale candide faccpiae să joooe un dnbc plin ac ripnc,
pe care nici tn ■mc n-avoa să-; li|M|â, un ilmist plin de smiridua şi
de ironie, poate o bătaie de joc la adresa vieţi mesdiinc şi a
formalismului din şcoală. IX aceea, cl a apărut ca o fire
nediiciplinntă şi neascultătoare.
Ctnd fuge a doua oară, tatăl sau voind să-l ducă din nou la
şcoala, Eminescj încearcă să scape cu fuga— Sluji-
 lorii i-ar fi prin* depărta de «al, tu deal, pe ţoscaua naţională ce duc
la Boto>ani. *
Refenr.du-K la spiritul de independenţă, la personali- taica
poetului, cc se contura pc atunci, Ştcfa::elli spunea că ....era ceva la
accn băiat cc nu K puica încătuşa »i aceasta era o pornire instinctiva
pcniru ncailrnare, pentru o mixare liberi, neforţau de împrejurări, fl era
apoi p lipea de răbdare. Nu-i plăceau toate obiectele cc le cetea
programa ico* lari »i laviţa numai cele ce II interesau. Din caua asta a
rămas repetent (n dasa a doua.* "•*>
In Cernăuţi invitau Şcrban, \icu, Uie ti lorgu. Cind l-a văzut pc
Emincscu, Ştefan Vinii, directorul liceului, se zice că a exclamat: „Şi
acesta e tot un E mina viei!" — aluzie la voluntarismul >i indisciplina
recunoscuta a acestora.
Emincicii era însă destul tic timid ţi de ascultător... la început.
„Numai la: cursuri. aten(iunc.t lui nu era aţintită de obicei asupra
obiectului cc se prada, ci gîndul lui cutreiera mai des alte lumi: de
aceea si avea note rele la atenţiune.” '»*>
„La atenţiune — scria Ştclanelli — a avut neîntrerupt note rdc,
afara de semestrul I din claia II-a, cînd, ca repetent, a avut o notă
mediocră.* ,,M|
Fenomenul d« concentrare a activităţii psihice In raport cu un
anumit obiect, care este atenţia, atlt de deficitar la Emincscu în «nud
perioadă, se explica prin lipsa puterii de voinţă necesari In timpul
activităţii. Durata mc.'ţinerii atenţiei depinde, printre altele, si de
interesul pentru activitatea respectivă. Atenţia poetului era deficitară
fie pcniru ci era instabili, fugind mereu de la una la alta. Pic pentru ca
era inertă, răspunzind încet sau de loc unor fapte asupra cărora ar fi
trebuit sa ic oprească. In cazul acesta, d era di urat datorită slăbirii
atenţiei, adică incapacităţii lui de concentrare. Dar tot atlt de bine — ţi
asta sugerează amintirile lui Ştefanei li — putea sa fie distrat, datorită
marii lui capacităţi dc con centrare, caro se produce ari de clic ori «tui
cuprinse cu mintea, tn sedaţi timp. un numii imens dc fcixc Intr-o liniai
unici. nouă. Aceasta, ceri iul o mare putere da concentrări, duce. ca
efect al wAifliri negativ*, la o puternici distragere laţi de loc ce se
petrece hs jur. Mai tlrviu. imincscu di dovadă In mod cert de acest
lucru, fapt confirmai dc Slavici, de alţi prieteni ţi de ci însuţi. ....gu-

* *— pcceuai Juţi u«nţ ande «ia î prozui rL

— Hule îndârji. WflMpif. la bcer «al. «I t* dat 1 snt U Ca. a r.t-i
dâpMtl
— la ce n ni dori la Conţi, că ea aat ‘■«iui d Ori Ca- ■laţi ?•
CW uâl sii l-a km, poîndu-1 IOMS ziua in oui, a pruimut din nou;
„De ce mă 1«K> otRAiba, cSci eu «iu si mii de/.lcţ".

7
0
raliv. de altfel ireproşabil" — era nota primită la conduşii la 12 ani
*‘®. I minescu cea .un dn de mipoc, dev da trecere, cum s-ar zice", dar
duminicile ţi fit orele libere. In loc să Inii mingea pc ctmpul de
exerciţii dm dosul grădinii publice. fmorcuoi cu ceilalţi copii, prefera is
stea acasă ţi ta citească felurite cărţi care se UKau In biblioteca liceului
ca: Notfmim's ErMlmfge. Det JUrţtndt Hottinda. Kunea cu.
.O carte de care nu se despărţea, si pc care o purta fn buzunar
chiar »i la prcwnbiâri, era istoria B'Wrţrsdirhr de Vntr*. care desena
om urile. poveştile ţi lyadrli tuturor popoarrioc vechi. Seara, «I avea
obiceiul să pornumi din cele citite. O făcea aceasta tirugaţ, dar ş» .de
trama dc a sta singur pe seară In odaia hai. căci era foarte supeAti- bos
ţi te temea ţrmav de stafii" (EUtacai biografic important pentru nterpretam
evoluţiei tak psihic*.)
Colegii t-av. folosii de acc-iM.i Imprcfirrare ţi 11 speriau, • aţa că
el ic temea »i mai mult de a «ta singur vi venea se rile la noi. să ne ţie
dc *uii cu povestirile sar*.-" Emiuetcu, Insă. .se pllnse gazda, ci
noaptea casa cra_Mntuhă dc stafii" ',Mi. .flietul băieto* t această
pricina, căpătase chiar friguri. ţi nu e de mirare că a încercat » fugă din
«r-
Jk mic copd l'minev J tiu darul dc a spune povesti, tn schimb
era slab la matematici. Pentru o tema <e-i făcea Constantin $ief
ano viei (mai tir JIU. profesor de matematici la Cernăuţi), Eminetcu
.spunea cele mai frumoase >i lungi povesti".

n
....Oricum fie, citind mereu >i avlnd mai cu scamă tra-
dc inimă pentru istorie, t-a cultivat el însuţi mai mult fi
permitea «coala, aJc cărei discipline ca matematic* «■ alic
paiaţe as-4 prea atrăgeau.* -***’. Potul confirmă cel* spuse de
colegii săi .Eu ţtiu chinul ce l-am avut tu însumi cu matematicue in
copilărie, din cauza modului râu In care ■st «e propunea, daţi
tndcaltfd avram unul din capetele cele mai deştepte. N ajuntctrm nid
la vlrsta iic doui/rci de ani ţi «tiu taliei a pitagorei ci, tocmai fiindcă nu
M puwM In joc judecata, a memoria. Şt deji aveam o memoria
fenomenali, numere nu puteam Invita de loc pe de ton, Incit Imi iotraae
In cap ideca ci matematicele itnt ştiinţele cele mai grele de pe fa|a
pămlntului. In urmi un virat ci-e cele mai utoare. desigur pe de o mie
dc pini mai moare dedt limbile, care cer memorie mulţi. Ele Unt un joc
cu cele mai limple legi ale judeci|ii omeneşti, numai acele lai nu
trebuie pute In Joc goale şi fire nici un cuprins, ci totdeauna aplicate
asupra unor icoane, vizute ochilor. <iu:
I'minotcu .nu-şi ignora valoarea**, aşa cum nimeni nu i-o ignora,
cu toata ci a rimat repetent In clasa a l l-a fecundări (In 1862—1863)

7
1
din pricina matematicii şi n latinii. Unul din profesorii tai, Shicrca, nou
ca: .llminctcu (la 12 ani) ora vioi, dar îndată ce profesorul li făcea vreo
observa-

B t, el deodati dovenia liniştit, pierind tăcere adinei [...]. e înţelegeam

foarte bine împreuna, era foarte bun şi bllna băiat, dar n-avea gust de
studii serioase şi sistematice, lua toate mai pe uşorul, căuta si culeagă
floricele, dar nu-i plicea «->i hghirnpe degetele.* :w> „Nu era fire
tocmai evla- vioasi*. notează Şt«fanalii. „Duminicile eram obligaţi toţi
elevii a nc aduna la liceu: aici ni te citea catalogul, ni se ţinea o
cuvfntare fi apos penaţi b ţran» la catedrală. Fmi- newu de multe ari pe
crom se &a ne»«ut* <*•*. „Cu adt mai ndiptit era laa la rahng (baluri
mascate) ti la teatru.* „Mai cu teamă dnd trupa rrenkiî a lui Faeuiy
Tardini cu cei «foi VUdkesco Ui făcea stagiunea la Cernăuţi, noi eram
ndipsiţi* — ne informează bun-J ti constantul _ lui prieten, Ştcunrlli.
cu care va frecventa şi teatrul din Vicna. „Vuietul, jocurile şi săriturile
erau la ordinea vilei. Eminascu contribuia şi al din toată inima şi cu
toată vioiciunea unui copil neaubnpărat ca u ridicam pulberea In aer şi
sa întrecea cu noi (ine va slri mai uşor peste bănci. Ot timp a urmat
liceul era vorbăreţ p vioi ca mai toţi colegii săi şi avea un vecinie surii
pe buze. Acest zimbri prielnic i-a dştigat inima cokriksr tăi*.'** Avem
aici dovada elocventă a twupe rumenului tău dnd exuberant, paradox
si, vioi. rind melancolic. La teatru „tidea mult. cu lacrimi ti zgomotos, !
i era deci greu al atiitc la comedii, cad Hirtele li erau adeseori oarecum
Kandaloate* Reacţia acută a stării euforice in-

7
2
unse, di maniera relatau de SzefandU. au cuprinsă In lini* ide normale
>i nu vine dcdl si confirme afirmaţiile lui Slăviri ci .era o adevărata
plăcere vă-1 veri rWnd*. Rlsd care m^motdeauna marchează vmdia
are importanţi du- purici I» afecţiunile mintale. De fapt. nici nu N «rit
precis dacă ridam pentru ci ifnicm veseli sau tfnicm vracii pentru a
ridam, daca ar fi ri dam crezare teoriei lui James-Langc ;m>. Rfsul
poete fi ti rimu)at(ceeace nu era cazul cu Emhctcu), un fel de rlţ
japonez, din politeţe. Există ţi un rtl flrX vc- sdic, mecanic, involuntar,
patologic, cu mare semnificaţie clinici — cum sfnt crizele dc rfs
spasmodic din unde boli organice ale creierului, si mai rar tn paralizia
generală progresiv*. epilepsia, encefalite. La frontiera dintre normal u
patologic gătim .ritul nevrotic* sau isteric, cu caracter reactiv,
neadarvat, paradoxal, care apare tn anumite situaţii solemne, triate sau
tragice. RUJ abuziv, puţin motivat sa* oe- morivat. fl găsim la unii
oligofrnu. ta psihopaţi H )J sori

Z ii instabili. La omul normal rtaul este fi el normal, adică rvat «i

motivat. El «ac precedat «i însoţit de o stare sufletească de vetdie »i
se afli sub controlul domoli tor al scoarţa cerebrala. Cu rit acest control
este mai slab, cu atft rfsul devine mai nestatornic ţi mai exagerat, aţa
cum sc tn- runnlă In unde intoxicaţii, cum c cea alcoolica sau cu gaz
ilarunt. Vom avea prilejul di revenim tn text asupra semnificaţiei
ritului >i tn cazul Iui Eminescu, arâtfnd contradicţia din afirmaţiile
unora dintre contemporani. _Astfel, pentru a ilustra cu un singur
exemplu, tn timp ce Mitei Krctnnitr am viral că ritul la Eminascu fi .s-
ana Mutai* — la început —, Slavici ne apune că -rtdea cu o naivitate
de copil conta pomi» iar rind vorbea rtrJnd, gfand său ivea un ton
deosebit, an ton didce, molatec, ce se prindea < de inimă* "***.
Adevăratul domeniu al ritului ncaciecvat sau nemorivat II aflăm (n
stările de nebunie, tn psihoze. In fazde de agitaţie ale crizei maniacale
— ca ţi ta cazul lui r miniere —. caracteristice aţa-numUri psihoze
ouniaco-deprcsive, risol «e frecvent zgomotos, nenâptak. comunicsuv
(cam ceea ca afirma fi Ştefandl^Câ o anticipare, despre ritul —
motivat, fosă — a) poetului, la teatru. Dimpotrivă, tn schizofrenie,
boală grava atribuită lui Eminescu —, caracterizată după cum am văzut
prin discordanţa personalităţii ţi Închiderea tn sine, rtaul «sic bizar,
neaşteptat ţi nemotivat, lipsit de
dkbri fi da >ndk, nwwyniaiif. 4wo «ionic. Ca simptom.
ringul trebuie asocia: >i corotoril altor manii eturi MIWC, In
tabloul dinte. La «amil eduhbrat. riad este ţintea. dn—teuw
fi «enif. cm • acţiune UncAdloart fi destindere piiri cr
relaxează wimd nmw. . I ramforma- m unei aţteptări In
nimic", care ette ritul In definiţia lui Kant, ue .lipsa
potrivirii subit consuuti *» Intre un concepi fi obracme
reale ce le-a sugerat*, ori In ce mod ar fi ritul, .comiţii
tocmai fn expresia acestui contrau* după Schopcnhaucr fi
Dumonty,,!. El are o semnificaţie evidentă (n psihiatrie p tn
dteva boli organice cu localizare cerebrali. Rfsul spontan p
sincer al lui Kminescu, care făcea mare har de comicul
C o m i n o l a leatru, contrasta cu alte reacţii definitorii
pentru temperamentul _ său. Caracterul polar al
manifotiiirilor, subliniat îndeosebi do Slavici fi Caragiaje. fl
va încadra de timpuriu tnţr-o anumita tipologie. Dar nici un
coleg sau prieten n-a sesiza* o schimbare bruscă In ca-
racterul ti comportamentul lui Emmcacu pini la 20—21 de
■ni, dnd lernnim Bariţiu pnrtinde «cest lucru. Dimpotrivă,
Ştefanalli afirmi ci: .In şcoală era vioi, vorbăreţ fi ncas-
tfmpirat. La certe ocazionale (...) părul lung al lui Enu-
neacu forma o mare atracţie pentru a fi scfltiit de mlnile
colegilor ui. Dar supărarea nu ţinea mult ţi iarifi eram cu toţii
buni prieteni* <**, v că: JU era ti Ic. afară da «coală,
Wasnrlnd in virată, această vioiciune p nesulapăraia (a Ies
Easneacu. M.| sa <M dreaotia. se tot aaqara, dar na tn ased
pripit, ci amâiura: cvofuţîunii fireşti a porturilor ţi
Kvnpeeammtului. dnd vece canal de la copilărie !• pubertate*
**•**. Relatarea are arare importanţă dn punctul de vedere
abordat de noi. deoarece. In afara factorului car arterial de
predispoziţie (ptihocipu! predispozam al lui Jung, Km-
schmer, Hleuer esc.), t Jburărie de caracter preachizoffenice
preexistă evoluţiei maladiei tn 70 la uită din cazuri (după H.
Ky). Avtnd un debut foarte polimorf fi firi ermnepato-
gnomonke, dar fiind an apanaj al dml tinere, arhizofrenia,
tub forma iniţială de adnoteze, poate fi suspectată fi di.
ferenţiati de ciclotimie, prin accentuarea progresivi a carac-
terului ambi valone al sentimentelor, bizarerie, impenetrabi-
litate. racorrenţa modulat de reacţie, tonalitate ensgputicâ.
crmrtiaa. invazie svbâccnrfm, abandon h reveria interioară,
fntr-un cuvfnt • retunuie centripetă a conpaofei fi per-
«II.mei. Dimpotrivă, veselia ti cx pa nai vi cu cea (ui

7
4
Lminescu, dispoziţiunilc afective ti de temperament formau
ansamblu) constituţiei cidoiimc, dc la început.
.Daci atenţia lui de obicei nu era ţintită asupra obiec-
ţii'ui ce M trata In ţcoală. tn schimb, la teatru. Kmincscu era
foarte atent la <clc ce se petreceau pe scenă. EJ ra n»-
mi>.JI, cu privirea aţintita asupra actorilor ca vi dnd ar fi
voit «a soarbă toată acţiunea, ţi frumoasele melodii clnute
de dfntsi. w ar supăra grozav daca «inova din colegi II itin-
ghena prin întrebări sau observări. U supăra mult ţi aplau-
uă uteaoui slin teatru, pentru că In aceste aplauze ae pier-
sicau multe franc ti melodii ale arţarilor. Pe Emiomru nu l-
am varul aplaudlnd niciodată, dar acţiunea din piesa rc-
prerentată tc oglindea (n faţa sa ti In ochii aii sdnuie-
Pierind din Cernăuţi In IK3, poetul continuă, tâmp de
un an. ai înveţe la Bosoţam, după cama ne ialonmri tih.
Boiticu, coleg dc testată ca d. .Am cunoscut pe Fmi- IICK'U
cam prin 1864, afirma el, tn Gimnaziul din Boto- fanij...].
Kra cusninte. liniştit. retras, ouţin cam_ mizantrop u tc
înfuria dnd nu i » «fidea pace. La o grevă nu a vott u ia
păru. Xu l-am mai mut ptria In 1875. la lufL.*"*. Afir-
maţiile lui Bojeicu aduc caracterizări vii pentru psihologia
lui Fanincicu >1 reactualizează problema şcolarităţii Iul.
F.mincsru revine la Cernăuţi In primăvara anului
1864, .dnd suflarea rumlneaică din Bucovina tyi date
tmllnirc tn •ala ceriului Mikuli (Mol da vie) pentru a
sărbători (_.] trupa teatrală condurii dc Faraty Tarduii. oui
precis la 1) martie* **•**. La 9 mai a avut loc ultima
reprezentaţie In fsdoeul societăţii pentru cultură. Poetul
dispare o dată cu trupa, pentru ca să-l găsim la 5 octombrie
1864 In Botoşani, unde adresează următoarea cerere
tribunalului local:
.Domnule preşedinte, ivind dorinţa de a servi In can-
celaria ooorabflutui Tribunal la cam domnia-voaură prezi-
daţi, vi rog să binevoiţi a ori ptentmaera Intre practi-
«•**»—“ jOmâpm. p. M.)
După un scurt timp dc practici, Eminescu fu numit co-
pist I* Comitetul permanent la judeţului Botoşani, cu un
salariu de 210 lei pe lună. La 5 martie 186$ Iţi da demisia

7
5
 din .dorini de a urma studiile coUepele ia gymnmnJ p| c-
naiiu din Bucovina" |i In ccnsednta (Kr nevoit a puia pomi
de jeriitonu*. Ia 9 martie soliciţi un paşaport de trecem
graniţei, care i M «liberezi la II dn acceaii Iri
Tripa Finsy Jfardim-Vlidicesni .1 făcut i_r :<ti in
Bucovina, la Gernioţi. Intru 1/13 martie p 15/27 mai 1161,
dnd .a «lat prândc reprezmuţiuni" **.
_ „Atupra tinerimii fnrfurirca a fost puternici — scrie
Sbrcrea — .cu deosebire asupra colci dc la Gimnaziu,
conduse d« mine, ţi căruia (sicii li procuram gratis intrarea
la re- p rezema ţi mile teatrale. M. Eminescu, snirit dcţtcpt
ţi inimii ujor impresionabila, n-a ramat scutit de efectele
reprer.inu- tiunilor; asupra luiau făcut o tnrlurire chiar mai
mare : In trupa teatrala, In viaţa ci uşoară >i plăcută, vedea
Eminescu dementul MU mai convenabil de viaţi; nu voia si te
despartă dc ca I Teatrul l-au abătut de la studiile^ sale
gimnaziale, voia ţi ei di fie ti actor, ti autor dramatic I S aţa
a pâriii: gimnaziu!, căci teatral aprinsese crierii ţi la alţi tineri
mai puţin impresionabili dedt Eminescu.* <**
Ăzlaia ne oferi unde informaţii tuplimcntare, diferite
feţi dc cele de mai sui t „Gimnaziul superior nu l-au jermi-
nat aico la Cernăuţi din disperare. Îmi aduc aminte ca după
fnmormtmarca lui Pumnul s-au depus clrţile sub un scaun
In gradina publica j-au plecat tţMc cau pirintratrii. întrebat
de pXrinţi dr ct au fugit de la şcoala. «I pllnglnd rit- punsc:
«mai mult n-am ce face tn Cernăuţi — Pumnii nu mai este.
au murit- I...1 Părinţii, fn Ioc ti-1 mustre, au pllns ti o s»oi
copiii, vlafno ci pllng pâri-.ţii. începurăm si noi —- aţa ci
acea terni nu K va «terţe niciodată (fin memoria meu.. Cum
n dezvoltat onoerd tio In urmi, na |t*x; ca copil ţi bisat era
foarte
w>
drept. Wnd ţi nun», Modiă despot mare ţi petunii!.-*
Sbierea rccunoatic ci -atlt M. Eminescu, cft ţi narin^i lui
erau foarte bine cunoscuţi ţi familiari cu Pumnul; prin
urmare, srena de bocete tn familie Iţi elseţte explicarea In
referinţele amicale reciproce mai bine dedt In motivul tn-
deţetat de doamna Dragii...*
,Oric!i de iubit ti stimat a fost Pumnul de învăţăceii tai.
— ne asiguri Sbierea — totuşi moartea lui n-a dezgustat.
acri n-a îndepărtat pic nime de la continuarea studiilor
gimnaziale, prin urmare nici pre M. Eminescu.

7
6
 Mcuvii pi răsun «ntfcflof paruriile din Cernăuţi nu a
km rooutf a lai Pumnul pentru di Pumnul dm IUI puţin cc a
mai funcţionat ca profesor, ţi dnd se itmpU de sui relua pa
scurt _timp cursul nu, propunea numai In da- sde superioare
pini unde nu ajunsese M. Eminescu. Vmi- ncKii, ch a fost tn
guananu, a fon învăţăcelul meu.*' W Totuţi, Ia tcoali
Fminetcu adorm aui cu deosebire pc Aron l'umnul (sau
Arunc, cum Iţi zicea), profesorul do limba români care, )n
afara de curţile didactice, lo da dc citii .multe poexii ce
Alocsandri* **. El a sui in gaidă la profesor, a tind acces la
biblioteca acrviuim, p a compus o poezie la moartea Iui In
1866. Conţinuta! ţi semnificaţia vieţii afective a lui
Eminescu pot fi urmări ic ţi tnţelcce mai bine, din accţti ani
clnd te produce prima confruntare Intre tie- kiotdc,
interesele, convingeri* Ins. pc dc o parte, p fapede
obiective. p« dc altă pane.
In utue|i3c relatate, reacţia poetului, procesele sale afec-
tive ne apar ca stări care -1 cuprind ţi-1 stăplneic un rirnp
mai mult sau mai puţin îndelungat.
l’rotoiclo afective, caro reflecta, sub forma unor trăiri
subiectiva, curo este reacţia lui la moarteaJui Aron Pumnul,
Impre juririk de viaţi |i mai ales însemnătatea pentru d a
npotiului dintre cerinţele faţă de mediu d conditiăe obiec-
tive •ferit* de acesta, exprima o start pozitivi : satisfacţia,
bucuria, plăcerea, atracţia ori de die ori se realizează con-
cordanţa dintre cerinţele subiective p condiţiile obiective,
sau, dimpotrivă, discordanţa yi, implicit, «tarta negativă,
ne- satisfacţie, indispoziţie, repulsie. Aceasta polaritate a
afectivităţii — expresie a stării normale a individului,
exacerbată la EmiiMKu — II caracterizează. Intr-adevăr,
dacă examinăm cu mai multă atenţie rării* lut de spirit,
ohetrvăm că de sloi extrem de variase, unsori poetul
tnecrdnd concomitent satisfacţii ţi insatisfacţii, bucurii p
păltri de fiu.
Contemporanii lui au sesizat înăuntrul persoanei, Ince-
ptnd cu aceşti ani, conflicte p tendinţe din cele mai variate,
viaţa sa atinglnd un nivel excepţional de complex In con-
textul împrejurărilor ţi al condiţionării sociale.
Afectivitatea lui Eminescu va interveni de acum încolo
ca o «ursii de energie internă, care se va răsfrlngc asupra în-
tregii salo activităţi.
 Starea afectiva. scmnalizlnd satisfacerea iau
nesaţisfacc- ra cerinţelor proprii, tl scoate pe om din
pasivitate ii ii> diferenţă. II face să reacţioneze >i u
acţioneze. Dar, daci acţiunea este modul specific uman dc
adaptare la mediu, >i dc adaptare a mediului la cerinţele
subiectului, !n cazul lui Fminoscu datele par adeseori
inversate, dcmutmrtnd contrariul. Afdin >i Sbierea vorbesc
de reacţiile pocculd la moartea lui Aron Pumnul, dar daa
iiiterpretâri optat în ce priveşte determin iun -1 intensităţii
emoţionale (cate, a>a cum afirmă ŞtefaiicUi, a fost mare,
de vreme ce l-a văzui pentru Intlia oară pe Emincsca
„virsînd lacrimi de durere"),
Demobilizarea, decepţia, cauzate de moartea profesoru-
lui >iu. l-ar fi putut face pe Eminesca si abandoneze studiile
tot adi de bine ca ti pasiunea lui pentru teatru, care l-a şi
împins pe urmele trupelor ambulante.
Acum nc putem da seama ci procesele afective ale lui
Emiitescu slut extrem dc variate din punctul dc vederi al
conţinutului, al imensităţii, al duratei fi complexităţii lor.
Afectivitatea este întotdeauna prezentă, constituind fondul
pc care se desfăşoară Întreaga lui activitate. Emoţiile, senti-
mentele şi pasiunile poetului se exteriorizează Intr-un mod
particular ca intensitate şi extrem de variat ca modalitate.
Ele îmbrac* forme relativ primitive prin apariţia brusca >i
desfăşurarea puternici, violai ti pde scurtă durată, dar viu
exprimate In conduită. Furia, mlnia, explozia de bucurie, ri-
tul In hohote, pe caro omul le poate staplni cu greu ca acte
impulsive, tind să scape controlului raţional al lui
Fminescu. Exemplele date slnt suficiente.
Noi ne vom ocupa «— ta afară de acest grup rcatrins dc
emoţii elementare, primitive — de seria de moţii evoluate.
care slnt predominante în viaţa lui. Aceste emoţii, de o
mare varietate, slnt strFis legate dc însuşirile superioare *k
personalităţii. Poetul a trecut prin întreaga gamă a stărilor
complexe, Intllnite la om sub diferite forme dc sim- patic-
antipalie, adnriraţic-disprcţ, spcranţa-dcznădcjdc, bum* ric-
trkstirţe. entuziasm-dcprimarc. atracţie repulsie. Indraznea-
larimidiiate. satisfacţie-insatisfactie. molia, nefericire, des-
curajare ctc.. dar, aşa etan singur afirma, la d tezele ii
antitezele, simpatii şi antipatii, vor fi adt de -pregnante".

7
8
Indi d vor fac* .incapabil dc orice Kwiuie liwari †. »l'fi ce ae
da ca diiprn pe faţa la d*. cum spune Slavici, •au
crmimemul de cnofam. pe caae l-a tarprina ca uşurinţă Mite
Kremnin. dnd ti reu*ra vreuna din .zguduitoarele lui
scrisori*, slnt destul de elocvente. Comportamentul lui tl fi
situaM, de altfel. In afara curentului generd. El depăşise cu
mult ^puterea de înţelegere a mediei celorlalţi. 1 roind o
profundă viaţa internară. Iu mijlocul unor existente ■fit ti
liniştite, fără frâmlntări, încă de pe I* 14 ani. Eauntacu aatm
un tfiapecţ suveran pentru banalitate. El nu» mul* şi ae
cultivase mai mult ungur, avlnd la lade- mtnă o tubkoiccă
vaită. Convins de bauprile literare. «I se va hotar! si meargă
definitiv pe acea* drum. Analiza încercărilor sale din
această perioadă este dc o mare însemnătate pentru a puica
pătrunde mai bine caracterul, structura
E iihică ji frămtniările sale sufleteţti. Anii petrecuţi Iu
cmăuţi au fost prologul aventurii ce * urmat, Moartea lui
Aron ftannuf *, lipsurile materiale, soaie — o data fusese
oprit de gazdă (Ductnnck) .zălog*, pentru ci tatăl său nu
plătise la tif întreţinerea ha —, mirajul trapdoe călătoare.
sau eşecul speranţele* legate de situat*» financiari a lui
Gheorghe Fmhovici, consecinţele c*-«u derivat dm aceasta,
toate la un loc sau fiecare tn parte au reprezentat caute
aproape fatale pentru ducural lui CffltMKV. EI e incapabil
si ce adapteze mediului înconjurător. Renunţi, minţi, dc
acum încolo la orice subsidiu din partea tatălui şi ▼a
începe o viaţa despre care vorbesc prea puţine dau, dar care
a atins, sc pare. cele mai amare drojdii ale mizeriei şi ale
suferinţei.
I I ic găseşte In conflict cu lumea ţi caută In literatori
satisfacţii compensatorii >i răspunsuri la marea lui seta de
cunoaştere.
Eraincacu se aruncă acum pentru prima dau Jn valurile
vieţi practice*, cum va numi el acest gact mai tfrziu

* .CU B ou duş ce am U boul — «* —

mm BUM U b CBH lai EBCSMCX li Im js*ri ăo»jf ihiioitr ■BM al* activi
ouce BCBII al mbie (...) li mv fl vU» p*
†r*niinr~ bâei Jui *inM land <k iau» * <***> (Panifn *t*c-
79
iul) M!iimul nefericirii individuale, generaţi d.> grelele, stri-
vitoarele condiţii ale existenţei sale. Din 1864, dnd plriiefie < :*
minţiţi!, va începe pentru Emincicu o perioadă uc nestatornicie,
de singurătate, de luptă. Anmdndu-M la voia tn- ilmplării,
confiic.it. Intr-o lume pe care ie credea tu mituri vo înfrunte, dar
ti căreia ti va refuza u i ie supună întotdeauna, el Iii va construi
un univers propriu de refugiu >i de relaxare. In care va fi mereu
eingur, singur In fantezia fi inteligenta^ lui. hminsseu va suferi
toata umilinţele, toate mizeriile inimaginabilr, poate, nu dintr-o
îndărătnicie, ci pur fi aimplu din neconfortnism, din rezistenţă la
legile convenţionale ale unei societăţi în care nu t-a putut
integra.
El ic refugiată Intr-o lume a fanteziei, avlnd — ca fi Edar
Allan Poo — o firească Înclinaţie, foarte puternică, spre visare,
dar Iţi va dţliga existenta In mod concret Intr-o muncă
istovitoare, necorespunzătoare idealurilor lui, supusă fluctuaţiei
fi tmtmplării. George Panu, tn Amintirile de la Junimea, vorbofte
dc .lumea glodurilor'' lui Eminocu, care «nu exista decti In
capul lui*. Hrănirea neîncetată cu lectura — istorie ţi literatură
universală, dc predilecţie amică, fi mai tîr/iu cu metafizică
germană, dc la Kant Ia l'khte, lierban, Schellhg, i Icgel ţi
Schopcnhaucr - va miri izolarea lui Emir.acu, ţi va dicta
comportamentul său. Mitologia li Ooaofa indică fi pod. îmbinaţi
cu filozofia idealista germani, va crea Joaca glodurilor sale*. Ea
va juca tn mare rol In formarea concepţiei despre licne a ha
Emiorscu. La Cernăuţi. poet J ar afla la o aure riscmcc
■uflctcatcă. El respinge resemnarea fi încadrarea In conven-
ţional fi alege continuarea luptei cu sine pentru ideal. De acum
încolo ţi pentru totdeauna, el (fi va găti consolarea tn poezie.
Eminetcu Iţi dăduse probabil seama că nu va rcuţi ia
continue viaţa de la Cernăuţi. Actul confiient al plecării, atenat
de propria lui mărturie, nu II tcateţ** de analiza psihologica.
Intr adevăr, privind mai de aproape viaţa lui, vom observa că a
desfăşoară dopa un anumit număr de direcţii plivind da la
elemente esenţiale. Deţi această viaţă nu va prcTcnta
întotdeauna o coerenţă, ea va purta o amprenta care nu va
aparţine decît ei, ea te va dotfâtwra. oricare i-ar fi fou
complexitatea, urmtnd o anume curbă, o anumita evoluţie pc
care H. Pcrruchot ar fi calificat-o drept biologici. Elementele
biografice corespund, după pi- «rea acestui autor, dementelor
biologice. Fiecare spirit merge gi mi poate merge dedt Intr-o
direcţie dau. Fucuc nid ac capcană ti nu poate să M exprime dedt

1
3
Inn-o formă dau. tn perioada dc la Ceniuti personalitatea lai
Fminmcu te conturează deja p tsrdc tprt o maturizare precoce.
Ni K parc, deci, absolut necesară de acum înţelegerea
dinăuntru in afară a comportamentului său: descifrarea li-
S 'jor care au guvernat .motoarele interne ale destinului iu".
Ptoă acum nu s-a putut stabili motivul exact — dacă acesta a
existat vreodată — al .fugii* lui Emincsoi din Cernăuţi.
Nici una din ipotezde emite nu este prea convingătoare fi
nici suficienta. Sperăm di drrUprn oniurdi* va fi posibilă pe
măsură ce vom limun tub raport psihanalitic amănuntele
esenţiale din viata lui.
Pentru aceasta să ne reîntoarcem la dementul biografic •i ai
urmărim fn conţin-are evoluţia vieţii poetului, dc la 16 la 19 ani,
perioadă care este cu siguranţa cea mai obecară. In van anului
1166 Eminetcu este văzut la Blaj, unde. In- cercfnd sa dea
examene de data a V-a, cade la limba greacă.
.Ce să mai spun despre dlntul din vremea cit am itat
împreună la Blaj ? — scrie Cacovcanu. Aici era străin >i foarte
avizat la ajutorul altora, dar mt te dejosea * cere de U date cec*- ti
lifte* tottd. d*r rut te fttnge* de tu mic. Trăia firi grija zilei de mfine.
'Trebuinţele vieţii p le redusese ItMr-adt, lotk nu te temea ci nu
fi le-ar putea îndestula mor, oridnd si oriunde-." *
Reţinem trăsătura caracteristică lui Eminetcu — imn- drîa
—, nu se „dejotea" a cere de la cineva ceva. .li lipsra totul, dar
nu se pHngea dc nimic..." †
Lâ Blaj, .trăia firi grija zilei de ml ine”, cu toate că era
posesorul unui surtuc oe pcruvian |...l scurt In minări |i rupi In
coaie yi al unor pantaloni scurţi de m vedea de •**> d plnă la
Infaţurări ciobotde tdlciatc yi prăfuite. Mai purta «i o căciuli
neagra g grea. saoasa de miel. dr»i era
■Id.*®
Grigore Drago». un prieten de ocazie, ne informează ci
l'mincv j era : .Om Inaiii la natura. Umbla mat mult tot
singur...” După părerea lui, .semnele disperaţiunoi ie arătau pe
laya. In umblet. In vorbi. In ordinea veştmintelor de pe tflrmd
etc. Era foaru indiferent cum ti stă pirul, cum li sta vasunmtde
* ,1«- s ti V.ulc3* !■ am prafaisrSar pc ia ceptUndiu — *JM
M. V.riu« — dlka Mc bat, but frusoa. o» • fcivtic *. sstmil P < J
# fcun»
biu «I'MKI 4 hcadrnl ir ia pir Irjuu urgre . - Mi «mc MfeU I
rt .«»■•*. k» ycc «1*
† Suria, iidxdj*. nai tlrrii, I» Vini, apoi la lap ti jkcimn, eudiul (1 .Mnea ki
uHniuan oi anmaMamir R amic ai ars k rt aMi (Cta iaaiaqkukual dc «U-
r.**

I
I
pe dfnsul... pline de scame—”
-Avea aparenta unui om vagabund yi pare mi-se de aya 0
linea In corpii profesoral de la Blaj, cu atlta mai vfatos ci al
avaa mare antipatie de stadiile gimnaziale, cari ractreau
exactitate yi încordare mare.” (Ceea ce spunea yi profesorul de
rond ni Shierea — de la Cernăuţi.) S-ar părea ca e vorba
de .nrimfilte” de schizoid, cum voia doctorul Vlad să probeze.
Dar să nu uium condiţia materiala concretă In care era nevoit să
trăiască, de vreme ce renunţate la sprijinul părintesc. .Mlnca
multe poame, dar le ralitca de foame. Fli- inhsrca mereu. Nu era
de mirare camera aia disperat”. (Contradicţie flagrantă cu
celelalte relatări.) Ayadar. legătura cu familia se menţine ti ne o
dsblă semnificaţie : 1) afectivă, ce Anosti ■aaherata toată
viaţa yi 2) se cerufkl actul oomticni al evadăm pe coordonate
tanporo-spaţiale yuute yi — piua la mi pună — acceptate de
fraţi.
Inu-o zi de toarnă, probabi tot In Mbb, N. Derv- suyianu
întflnea la Sibiu un .tlnir cu faţa negricioasă, cu ochi mari
deschifi, cu un zfmbci pe buze", lira l’minescu.
.Un fior mă cuprinse, uit fior pentru primul moment
neaxplicelul, cinci am văzut pe acest dnar seriilor Imbricat Intr-
un costum cu totul singular. O spun, nu In dezonoarea acestui
nm. ci In adevăratul înţeles al cu vin tu! ui, curgaau zdrvnţde de
pe el. Abia se mai vadea pe la glt un mic rest de cămj)c neagră,
iar pieptul de sus yi ptnă jos era gol, ii cu mare ntrat cerca bietul
om »i-»i acopere pielea cu o lacheii rupta tn toate părţile,
zdrenţuită de la mineri piuă la cente ti cu riytc simpli pantaloni.
zdrenţuiţi din sus yi zdnoyuiţi din jos- $ cu mase că d K afla In
costum ii

«
2
 «4ci mai crude suferinţi. Iţi dmbea Imr-una cu adu «ul- l'.mirf
ca H dnd întreaga I -me ar fi (da a hi* "
Aproape fân m vrem. citind mar Hadari. «* <"» de buni Kimi
«încerc, ne gfndim la şcoala cinicilor |i la ra- ■TCMnUnţii a.
Cinicii au începui cu libertatea ii ncatlrnarea dcsâvfrţiu a
omului, la ci principiul fiind — ca p la drenaici — -cor.- ţtiinţa
de line individuala' ''a. Accasti conştiinţă de «ine J o avea )i
EmincKu In gradul cel mai (nalt. Actul vagabondării «ale
conţtiente a avut ca mborat dom din resorturile pe care cinicii
ţwifineau conccfxual lumea lor ideală p nu emalâ : libertatea yi
indiferenţa, adt a gfndului eh ti a vieţii reale, faţă de orice tangiă
iritate exterioară, faţă de •topurilo particulare, de nevoile fi de
plăcerile particulare; Incn ca p la ei. formarea ţui nu înaintează
numai plnă la independent In «ine, la indiferenţa f*U de
scopuri, nevoi ţi placai particulare, ca la cirenaici, ci ca merge
plnă la renunţarea explicita, plnă la limitarea trebuinţelor la ceea
ce < Strictul necesar, la ceea ce pretinde nemijlocit natura.
Unul din principiile lui Antittcne — primul care n prezintă
ca cinic, era : .A nu avea trebuinţe este lucru dianna- acresc i
cu dl avem mai puţine, ne apropiem mai mult de ceea ce este
divin”.
.Ţinea de cinism sa ai o garderobă timpii : un ciomag gros
din Itmn de madin sălbatic, o manta zd rentă roasă, dubli, firi
alte haine sub ca, manta cnre servea ţi de pat noaptea, o traistă
pentru alimentele necesare ţi un căuş pentru a scoate apă"
( D i o g , /.«rrfioi V I , voi. II. 89), „Iată costumul prin care se
făceau remarcaţi aceşti cinici. Cel itui mare preţ tl puneau ci
pe simplificarea trebuinţelor, a asculta numai de natură pare tn
aceasta privinţă lucru foarte plaurii’»!. Trebuinţele se loRptrui
o tot aritea forme de dependenţi faţă de natură, iar aceasta se
opune libertăţii spiritului.*
hmincscu însuţi Iţi batea capul, pe la 19 ani, cum s-ar
putea inventa ciubote şi haine care să nu se mai strice. Făcute
«I. oare. cunoştinţa încă do la 16—17 ani cu filozofia amică î
Cu şcoala cinică? >\ foit el pătruns de principiile ti
înţelepciunea ci ? Xu avem argumente, dar este posibil.
9 in acest caz. datele problemei te schiml*. N'cpăarei mi mai e o
laturi patologici, ci, nui Curtnd, principiu logic de conduita cu
rciotunţi particulari tn conjunctura existenţiali a poetului.
Criticindu-i pe cinici, Hegel afirma ci : fiecare individ în
ansamblul manifestărilor ule trebuie u se orienteze după cete ce
cate general. Lucrul pri icipal cate «4 nu se atribuie nici unui
lucru un preţ mai mare deeft i se cuvine, sau, In general, u nu K
pună pre| pe faptul de a-l poseda ti nici pe faptd (ic a sc lipsi de
el ivr^.
Fiainrmi n-a pm nare peet nari măcar pe filozofia
atestai .andin aulic*, ceai obtpnaa lă-i spună, dar dn felul sin de
viaţă v ar pirra ci ignorarea tunarilor materiale, ■a. mai exact
neglijare» lor. au Unor. In ctnSţSe de existentă ştiute. mai mit
de m sistem filozofic ce tfvbuie căutat la cinici, de o gtndire
superioară, dacii de morbiditatea caracteristici unei dereglări
psihice, aia după cum s-a susţinut cu ufurinţl.
Titu Mainrescu spunea ca «orice coborfre în lumea
convenţională era o supărare ţi o nepotrivire firească* pentru
Eminearu. .Seninătatea abstracta, iată nota lui esenţială." Şi deji
această caracterizare a trezit proteste, iar părerea ttu reflectă
complexitatea personalităţii lui F.minetcu, ea nu cate o ampli
formulă mutică, ci exprimă tn mod iust o latură esenţială a
psihologiei !ui. De altfel, fntr-un sens asemănător, acrie ţi
Slavici: «Etnioescti en om de o vjjjjare trupească extraordinara.
Minţind, zdrenţuit, lipsit de adăpost ji rihdlnd la ger. el «va
acelaşi om senin n veţase voios pe cara-l ating numai miaeriile
mai mici aU altora". ***** (Compasiunea era si na o altă latură
definitorie a personalităţii sale.) Din Sibiu, din toamna anului
1866. >i pfna tn 1869, atras din nou de teatru. Eminescu rătă-
ceşte prin Ţara Romăncască ţi Banat cu diferite trupe, Intre care
trupele lui Caraciali ţi Pascali, suferind de lipsuri firi să «e
lamenteze. Ei Iţi urmează drumul Intr-un ritm de viaţă propriu,
<u o mine loupede |i cu ochi puternici, «ţintind idealul". Unii l-
ar fi văzut In Giurgiu lucrător fas poet. ră- zInc bănit de de gria.
alţii servind la Galaţi, apos la Crioova, iede spu * el Intr-un
manuscris că: Jfoaw Criito, drama-
teatru .
EMC sy«r ci de prii 1467 food a intrat aufleur In
NIMOMC MU ne idonazi despre snUinui temperamentului yi a vntiamidor,
care s-au ounifcuat de timpuriu. La 19 ani : .Era ca vremea : dnd amin, dud

cu car» vgetwm.
- Drdudl . — De pe la IM*-*».
' — P-mati uthâr d fi leal ca eopC. dniea.
—Efa de *no oppnam aau.
— ŞJ cu ev peila t-ăâ aram I

— Am pta.n cu Dineuri, cu lerai Caerâa’r, n nan d va- dm

MU uba urm ablr A n«i da c u x C I S iu yuc penat hamal*, am
piui pe inel cure Aa d cârmi.
— Hamal |
— Hm_ bti M ciia |rii.
— Du or lan '
Su <■ rbimni 6 lin â sud p (UM bU«b yKa* dapl cjn te ofctmuieiir L
Wlnm «li
producte.
— C
a d ne MH m»U
t
la ţi. 'li-era oui mate mila. tn pkioara avea — X
rapliat.
maiordinari.
ni|M nu- diil aroauci, iar pe corp un tuiou icuri «Ic
urie Nici ckmatA,
mi nki ciorapi, nimic,
pantaloni
— Crde>pui
tlril ?
— Ca «eilalţi hamali, d« altminteri.
— Mi/riic maic,
— Ce puteau wmenii d faci cu fainei <br hai pa ii. eh li t> pitica In port pe
vicuMrilr a'.ea I

nşuai >ica u ion: numi. B a i«pa a MM pvm *—’

 — Acra hamal caer Mi «mc ou aa iU 4e.ii VUaJ I.
— Acela rar* ave* uaai ik» d ar eintuel ea «râd Wi
>

— A»».

8
*
înnourai. Cîtcodau mia ţi mulţumii, umbla povestind ori frcdom'nd voios, parei lumea
uali era a \ui : din romni, alţi dau era înnourai u tăcut. dram ce pnmfp furtunii. Alenei
daci dese hidra p discuţie an rrluwiM, Mau fi (d> tm, dar au pentru pewnam iuL
N’UH pan de rine. Era cu caaa-o «pala. n-avea nici ce pierde, rid re riţtiga. Atunci
vorbia ca un tribun. Aprins, striniea pumnul »i gesticula: «pentru' rlr.bunarea
neamului e tfint orice raiiloc». aicea •deseori. In aatfd de state 11 auziai râmind : -
Hau-i minia lui Dumnezeu-. ® Umbla Încet ţi vorbia rar ri dulce, pare ri auziai o
melodie. In vorba mi M împiedeca, nu M cori- gia niciod.ua, se pa rea că în vata un
lucru pc de rost.
Pe stradă umbla f«varie des frcdonînd cu gfndul dus ţi nu-i plicea «2 I «kftepti
din aseaul reverie. Altcum ii In societatea amicilor, cfnd se «ochea multe refri ii
««cate, el de obicei fredona. Daci Fmint «ci vorbia cu uţurintâ bure prieteni, nu tot
astfel era In public. Ca orice timid, «Unsul simţia oarecare icni' — ne spune
Cacoveanu ţi o confirmi N. A. Bordm**”, care a asistai la o conferind timid «ic
Eorinmeu In 1176. .Avea o fire ascetici, susţine Carovcaau. Noi rfntem robi trupului.
Ce n-am MIM face. de n-ar cere trupei haine «i fura da nrincart î — tmi «icra dinul. N-
avea obicei sl minlnce la ihnp ţi loc anumit Unde îl ajungea foamea, la acel restaurant
întră yi mtnca, dar acel reuauratu era întotdeauna mai de rtnd. Un rthd de haina 11
pună continuu pini w strice ori te murdărea: pIni atunci altul nu-gi cumpăra. Haine de
sârbitoare nu ţinea. Şi ghetele le purta pîna sa rupeau binişor. Se tmbrlca firi pic de
vanitate, nu ca « placa, ci ca «1 poad legi rit de dt cwriindm Intra oameni. Din toaltd
fi Hpsta un amănunt, daţi na naaplrat de udminţl. dar mugi neeaeari, de pddă un
nasture, ori batista." (Amănuntul pare Mmnificativ De altfel, din ede relatate. M poate
crea o imagine verkfică despre structura pedţică a Ha Emiocacu. Relatările altor
contemporani «or veni al confirme ode afirmate de Cacovmnu.) .CInd l-am îmîlnit In
Bucureţti, pc la 1868 — îţi amintea Strljan ,Mr> — era sufleur la teatru, în trupa lui
Pascali. Dcţi sarac, avea ■sulte cărţi de citit. Îmi Împrumutase ţi mie o revjstl a lui
Haideu, /«nnbaa... Mulţimea eunoţrinţdor, judecam ţi pătrunderea te puneau kt
uimire."
Amimirfle lui I. L. Canpatc din aceea* perioadă tini din toate puixide de vedere
cde mai interesante, atît prin foiţa ii plMiriutta evocării, ch ii prin acuitatea spiritului
de l Uarrapc.
.Mm pere 20 dr ani de-atnrvi (IBM. na.) — terie I. 1. Carapak. Locuiam Intr-o
cari undr trăire» I* ţudi un actor, vara director de teatru In provincie. Supună mi crini
actorilor te tflrtiar: cea toscani fi acnu pitiri călltoare te întorceau pe la cuiburile lor.
Virfndu-mi ca citeam fntr-una. actorul kni rrie cu un fel de mtndrie:
■_ — Iţi place ti if ocupi cv literatura.- Am .ti eu un hăiat In trupă, care citeşte p are
mare talent: face porrii: N-a Acut chera cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face piliere
d4 comuti.
Si mi poveuti cum d** fnN-ua bold d» Giurtiu pe acel hiiat — care riuţei în curte
ţi la grajd — culcat In fin «i citind (a gura arare pc Sdriller.
In iedele grajdului, la o parte, era un geamantan — biblioteca băiatului — plin de
Aţi nemţeşti.
Miatul era foarte bilncL dr treabă, nu arsa nici un vi- tiu. Pra itrăin de departe,
aicea d, dar nu_ voia u spună de unde. Se vadea bine a fi copil de oameni, ajuns act
din cine ştie ce împrejurare. Actorul îi propuse tă-l ia tufleur cu şapte galbeni pe luni
p bântui primi cu bucurie...*
V
 Îşi luase biblioteca |i acum te afla în Bucureşti. Seara trebuia n vie la directorul
lui. Aatfd puteam dj via. Eram foarte curios să-l cunotc...
Qu fiocofie n-am depănat Impcm-it toată noaptea aceea cu ucpngeud vlmei dr
ppimpeczece ani ?
Ce entuziasm! Ce veadie I
Hotirft. închipuirea nu mi Mut- Era UD copil minunat.
Intr-o noapte mă puiete în curentul literaturii germane, de care era Incîntat.
1 — Dacă-ţi place a«a de mult poezia, trebuie di p terii, i-am rit...
i — Da, amacris. _
' — Atunci, p mia mi place poezia, dop nu pot acrie, fi bwn p ara ti-mi t> mic o
pomii de d-ta.

8
*
 I'JIUICKU a-a emulai numaidcclt. Era o bucală dedicai! unei
actriţe, de care ci era foarte înamorat.. EX-abia mai ţin minte. Ştiu
adia ci era radu de strălucirea y bo- găţiic unui rrn asirian nnoroci:
de o pasiune contrariata» cam aţa ceva. Poezia aoMta hui pact ca
va publicai prin ’»>* au *69 In FamUit din Pesta. A doua zi seara
nr-am lut linii ia răii. Dar peste zi o nemulţumire intimă
interveni»*. Actriţa fusese foarte puţin miţeştă de mlhnirea rcfdui
asirian.
Fminesc J era de asii dată ticul ţi posomorii, vorlwa foarte puţin
fi contradicţia II irita. In zadar l-ara rugat sa-«ni mai arate vreo poate
sau si mi-o ebraici tot pe acea care o cunoşteam. A plecat si se cidcc
devreme. ţi dimineaţa fi la am ou, dna m-am dus la d, I am găsit tot
dormind. L- am sculat. I se dusese acuma supărarea, ba era cbiar mai
vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua rtzlnd, mi-a vorbii despre
India antică, despre daci. despre Ştefan cel Mato ţi mi-a chiui doina.
li trecuse ciuda regelui asirian, anim se bucura In lini>ie de
avuţiile fi strălucirea lui.
Afa l-am cunoscut atuncca, aţa a rămâi pini azi... Vesel ţi trist;
comunicativ fi ursuz.; bUnd »i aspru, mulţu- mindu-ie cu nimica fi
nemulţumii totdeauna de toate.*
Portretul ficut de Caragiale ne scutcfte de orice comentariu, el
turprinzlnd subtil ţi detaliat latura pâtucă a poetului, ladl capătă o
valoare de document. Carapale a scris articol ti dtpă moartea poetului
— In 1SS9. Dar aproape tot ce a relatai despre poet c atestat fi fa
documentat referitoare la perioada de la Crrriuţi. Poate că trăsăturile
temperamentale fi de caracter devin ceva mai pregnante fi te
amplifica In anii de mizerie. Ele dnc toane convingătoare fi evidente,
fa comportamentul de mai ttrzix
Caragulc a intuit fa toata făptura tfnirului de 19 ani, I» mod cert,
conturul estetic p moral al marelui aru»t care i-a devenii pririen. A
greţit numai cfad a afirmat că .afa l-am ctmoţcut aluneca, aţa a rimat
pini azi" <?!). In realitate, Eminescu însuţi, fa 1877, II informează pe
Slavici dt de mult t-a schimbat. N. Gane ţi alţi contemporani notează
de atemmea metamorfoza^ pi'hică a lui Eminescu. Interesaţi să
surprindem traiectoria pe care a parcurs-o Eminescu din punct de
vedere imdcciual, afectiv d moral. In cri trei ani de aventură, am
respectat cronologia ţi am rimai legaţi de amănunt. Sdecilnd evocările
contemporanilor >• dementele de atmosferă ce l-ao (nveiuit. un
încercai a* extragem scmnifkativuL punfnd, dincolo de comtrinţr nit
documentare, pom din ««rprctirile martorilor oculari. Cf|iva dintre
aceştia MO contrarii latre d mo pe ei Indigo. Accet lucru se încadrează
logicii vieţii, căci acelaşi eveni- meni mc rareori trăit >i văzut I»

8
1
acelaşi fel ck către diferiţi indivizi, care tţi închipuia mimai ci deţin
monopolul jtupti adevărului privitor la fiinţa intima, cu curo intri
hitlmolilor In toitun au pe rare o ohacrvi din depărtare. Nu trebuie
Insă ti absolutizăm. Acord!nd argumentului însemnătatea cuveniţi,
putem ti comtruin o punte Intre aah 1866 ii 1869. cu clementele «U:
ale infirmini. controlate prin confruntări de turte multiple y ixridic», ţi
u tragem concluzii atupra metamorfozei lui Eminetcu In aceat'i
perioadă. Cele două pieţe de reziticnţi, ce tueţin axul ponţii, stnt
extremele (evocările din perioada de la Cernăuţi »5 portretul
fizic şi intelectual făcut de Caragiale, Slavici ţi Cacoveanu In 1869).
Aadar. elevul .evniinte. liniştit şi retrăi, puţin cam mizantrop*, şi
cart .« înfuria etnd nu i te dedea pom*. H vom reţin ii la 19 ani puţin
erHimbat din punct de vedere afectiv, joaHiniidMt cu nimica ţi
acmdţumM M- deauna de toate...-, .fugind dr oamen» yi câuefoda-
t* : .ne- pa să tor ţi iritabil*. taciturn MU exuberant, amintind pe copilul dc 12
ani .guraliv, ireproşabil* etc. Dar dtâ experienţă aman acumulata, citi
maturitate In glndire, cită bogăţie intelectuali — care avea sa-l sperie
tn curlnd pe Slavici ţi cită poezie nu i-au adăugat intre timp In anii de
peregrinări şi lipsuri fiinţei tale. Contactul cu realitatea, lupta pentru
existenţă. fntimp!itc*irca aMgrjţiune. mirajul tnţeiater al teatrului cu
inrertitudmZc tale implacabile, care l-a fascinai ii rătăcii o clipa,
lectura devorantă cart l-a «knecat, toate au făcut din Imnocv o
individualitate c; l-a pMicut Mi. dincolo de comtnnţa
contemporanilor, pr» te OKdk«rita>ea vremii. în mii puţin d: douăzeci
de ani dc viaţi. Intelectual, .era băiat deştept tminacu, poate mai
deştept dcclt trebuia*an*. Cuvintele vorbesc dc la tine. .Omul In.bit de
la natură, carr îmbla mai mult tot singur" ti care te scălda la scocd
morii deoparte, singur, »cficir<| mjti vorbi cu cei dimprejur : care
citea şi dormea In po-

8
0
dui grajdului v .zdrenţuit, ta antumul cdci mii crude sufcrinţi, Iţi zhnbea
întruna cu aiîta mulţumire, ca ţi dud Întreaga lume ar fi tort a Iu»*, a
fon o teribili tealitatc; nu a fon nici mii, nici poveste. Expresia feţei,
ochii, acele .ferestre ale miletului*, iritau încă de pe atunci ca cineva
«te înăuntru. Emtnescu învăţase ta răsfoiască sufletul unui om ca pe o
cane «i u înveţe de la oricine. lnviţind, devenise înţelept; trăind o
experienţa, filozoful ţi poetul por* naau pentru prima oară torc locul
tainic de InUkure al suspinului cu proverbul. Dar geniul ? Dar nebunia,
seminţele ei aruncate nu se stic cum ţi nici de unde ţi dnd, pentru a
distruge una dinue operele pe cart natura ţi le crctuzâ pentru sine la
intervale de milenii
Deocamdată, afectiv, o furtuna ac abătu ameninţătoare, izbind
corabia de stlnadeznidejdri, pe dnd pămlntul făgăduinţei pierea In
depanare. Lovitura rupte resorturile intime, înainte ca ancora u fie
aruncau tn portul liniştit al resemnării. Navigatorul avea 19 ani. Ctnd
put mina pc el, Gheoqţic Eminovid II duse la moţie la Ipoteşti, ude se
zice ca l-ar fi ţinut închis In caia, numai in cămaşă, plna ce Pascaly cu
trupa lui pleca din Botoşani. Toamna, Emi- nescu, hourit sa devină
serios ţi ta înveţe (n străinătate, lua drumul V jenei împreuna cu Serban.
Aici se inscrise ca .auditor extraordinar11 al Facultăţii de filozofie, fără
drept de a se prezenta la examen .din pricina unor oedarităţi In s- tuaţia
şcolară*. Era b 1169. O nouă pagini avea u K deschidă In existenţa lui.
Feste ani, dnd viaţa li va oferi amarul altor încercări, polemizlod cu
adversarii tăi, poetul va ridica puţin valul sub care şi-ascundea trecutul,
ş>4 va motiva. ,Ba o foiţi, care ţi nucră palavrele iot la moara
Românului, ajunge sa te anim plna |i de persoana cixa- bocitorilor
Timpului, Ba unul e ungurean (Slavici), ba cdălah (adică d) a foii
corist b teatru. Despic aiu nu c supărare — pol si înşire mult fi bine
asemenea filosofic, şi să se intereseze prea cu de-amâuuntul de viaţa
noastră privata, tn care nu vor găsi nici umbră de faptă rea. Că unu-i
român din Ardeal, ci celălalt In copilărie a legat cltava vreme cartea de
gard si şi** făcut mendrele printre actori, nu dovedeşte nimic rau, b
priviră carat ierului, nici (n privirea inteligenţei lor/ (Cronici — pro
domo. In Timfui,
5 ianuarie 1878.)
 FaHacKs te ivcţm deodată ţi pe MUMpuit U Viau mec Bun
surprindem |i bucurie a caicelor tăi dn Cernăuţi. In toamna anulai 1169.
El • rut aici — In afară dc vacaaţe — pini la rflrvitulsemewului de vara
din anul 1172. duc xl o viaţi complexă, ascunsă uneori wb o aparenţă de
lintţte.
Fire generoasă, stiplniti de un puternic sentiment el prieteniei,
Eminescu se înconjuri de la început dc un cert de amici. b» majoritate
itudnfi de la dtferite facultăţi.
.Nu cred si fi fost vreun uudent român — spune Şu- fauriii — care
si nn fi venit In contact cu Eminescu. »i cine 8 făcea o dată cunoştinţa
finea la dineul ca la un «otlii prieten. Fminnni era cu toţi deopotrivă dc
bun |i sr'.cr. dar nu cran mJţi acei cu care avea legaturi mai uri rec.
Intre cri din urma erau bucaviacns fi atai cu mantă Sccfardli, Vasăe
Mcranu. Alea. Oubso-Rcvneanu, loan Iută. Samuil Isopcecu, Oşteam
Ţuecau. Vaulc Bumbac, lancu Cocinschi ţi Pamfil Dan."
In afara lui loan Slăviri, .cu care avea foarte bună
E ietcnie", dintre ardeleni .era In bune relaţii cu AUaandni Burcu,
Aurel Mureţianu, ijrnti. Neigoe p Nkulai Oncu. Ţinea foarte mult
la medicinistul loan Hosanu, care ne Incinta cu clntecele sale dulci
vi mai cu seama cu minunatele doinedin Ardeal. Despre Toodor
Nica vorbia cu multă însufleţire, căci acciu uc impunea tuturora cu
cunoştinţele tale de economic politică |i _o»n ştiinţele financiare.
Trăia bine cu dr. Vasilr Grigoroviţă vi cu Neculai Tedu, care erau
Ir. funcţii publice, iar pe pictorul român Bucevsdri 11 vizita adese
ţi-i admira puncte frumoase. Numai cu studentul bucovinean
loniţă Bumbac nu trăia bine, dar nti Eminescu era de vină". *****
Sentimentele pe care le-a nutrit Eminescu faţă dc acest lung »ir de
prieteni n-au cunoscut niciodată osiilaţii, Ele au rost echilibrate ţi
au avut o desţăţurare sigură ţi progresivă, profundă, ţi au durat
toată viaţa. Scit io că poetul n-a fost niciodată sărac tn sentimente,
dar a ţtiut să-ţi educe emoţiile ca ţi intelectul. El a găsit oeva
luminos ţi atractiv fn personalitatea fiecărui din prietenii aii, ştiind
si evite contactul cu oamenii inutili, ţi prin asta risipa de timp ţi de
energic. Afinităţi elective l-au de-

91

I
tcrmicui: adeseori M prefere societatea transilvănenilor, iară (nai ca d
K transforme Inu-un apologet al românilor ds peste munţi- Kminescu
era un cunoscător avizai al stărilor de lucruri din Transivansa, pe care-
o colindase si avea ti «misa aprecieri critice. Judicioase, asupra
transilvănenilor, dar oricum, .el se Ineoţea mai ales cu ardeleni* •*•*>.
Ceea ce II deosebea Insă In marc măsuri de profilul tuturor era
universalitatea preocupărilor sale. Şi, cu toate că ansamblul persoanei
sale era armonios, el «fidea loc la multe comentarii.
.Fmincicu, dacă-i era cuva prieten, ţinea la dlnsul cu toată
sinceritatea ce-l caracteriza ţi care era una din cele mai frumoase
virtuţi ale lui. Dar fiind foarte modest ţi puţin comunicativ. Iţi făcea
impresia că->i impune oarcţicari rezerve faţa de unul sau altul din
prieteni.
Numai dacă era cu cineva foarte intim. Iţi permitea dte o glumă
nevinovată, precum a Facut-o odaia cu mine, — spune Ştefanei li —
dnd mi-a vlndut^ pantalonii, fapt de care a tis d (ncă mulţi vreme dnd
Iţi aducea aminte ch de bine i-a mecet păcăleala.* ,,M)
Privind înapoi la anii petrecuţi la Viena, poetul va considera acea
perioadă drept cea mai fericită epocă din viaţa sa. Memoria fi va nune
Ia dispoziţie In 1878, dnd se va refntllni cu Ştcfanclli ţi Morari», un
album de imagini foarte agreabile de oameni ţi f r.împlari, din capitala
austro-un-

Iarî. d«ţi era lipsit, pc atunci ca ţi Întotdeauna, de bani. ţi irit bani nu Iţi
putea procura deeft prea puţine din bucuriile vieţii. Cu toata
volublitatca Insa, tn unde împrejurări, firea sa trecea mai degrabă
închisa, ţi în raporturile sociale conversaţiile nu-i trădau spiritul ascuns
de restul lumii, es- chivtndu-se astfel investigaţiilor nedorite ale
curiozităţii.
.La Vicna. a făcut cunoştinţă, fireşte, şi cu pcnoi’a afară de cercul
studenţilor, dar cunoştinţele acestea le făcea numai îndmplător, căci d
nu se batea după de, din contră, fi erau In cele mai multe cazuri
supărăcioasc şi nu le cultiva de fd. Era un om care se mulţumea cu
lumea Modurilor sale şi în această lume nu se plictiara niciodată ţi
niciodată nu l-am văzut vfnînd după distracţii, precum o făceau alţi
colegi- Nu fugia Insă de distracţii, dar de trebuiau să vină (fin
Intfmplare ţi fără sfătuirc premergătoare ţi. dnd era odată tn unul unei
petreceri voioase, era şi el voios ţi petrecea cu plăcere/ ^ Eminescu tţi
dăduse de mult scama că timpul poate fi cheltuit mai bine daca Iţi
crcr/i o lume interioară, în care mintea e preocupata _ de lucruri
wpenMit ţi de idei preţuite de cei mai originali »« mai perspKaci
dintre oameni.
Slavici, prieten statornic ca ţi Ştefanelli ţi Chibici-Rev. neant), ne
spune, de asemeni, că; ,U Viata, Imiracu K bucura de iubirea tuturora
ti nimeni nu punea la îndoiala sinceritatea lui. Chiar ţi acel loniţă
Bumbac, care «scuipa» In Junimea, li era lui Eminescu^ personal bun
prieten. El era om căruia puţin fi păsa daci alţii îl socotesc bun ori rău,
prost ori deştept ţi care niciodată nu simţea nevoia ds a te apăra/ om
Se (mftneaii ţi discutau «rara la restaurant sau fa cafenea, mediu
ideal ca să le stimuleze facultăţile intelectuale ţi bucuria de
viaţa. .Convcniau ia cafeneaua irviidl de pc Wollttfle foarte mulţi
români din Vtcna.- De dte ori convcniau acolo, Eminescu rămtnca la
masa bKtrînflor" IV. CirtRoroviţi ţi alţii —- bură un mnn de
maturitate a poetului, iu.), unde se diseţiuu evenimentele «fia .\rdeal ţi
celelalte Ţari Române, iar tinerii îţi alegeau alte mese. unde
discutau .de ale lor- •*".
Societatea tinerilor mai .convenia* adesea ţi la Onisim Ţurcan,
mat des Insa la restaurantul Obermayer, •..■ude formaseră societatea
de chefuri „Steluţa” p apoi „Gorila'* ţi acolo, la bere, vorbea ţi
Bnwtacu, a cărui frunuseţe era admirată de coţi străinii din local ŢI
asculta dc obicei însă in tăcere. Iară să participe la discuţii. Devenise
evident că orizontul lui mai larg depăşea pe acela ai studenţilor şi că
aceştia erau mai proat înzestraţi cu imaginaţie şi dar de observaţie deeît
el. Totuşi, din dorinţa dc a-ţi dezvolta curiozitatea intelectuală ţi
capacitatea de a şi-o satisface, frecventa localul unde buna dispoziţie
nu lipsea aproape niciodată ţi unde gaşca numeroase reviste ji jurnale
cu ultimele ştiri.
.Dintr-un început Eminescu rămtnsa tăcut, dar tras d: ljmfcă v lua
parte h diicuţri, căci divergenţele de opinii !î situară curbul împotriva
transilvănenilor Aurel Morcţianu, Tăcu ţi Mnisi!. Acssrii contestau
valabilitatea descoperirilor Iţii Daxwin./ **•*• Indirect, se desprinde
de aici poziţia av«n- sara, europeană, pc care se situa
Imincscu, .studentul fără

9J
diplome" — care, de alttel, era cîc se poate de indulgent faţă de colegii
«ii cu mult mai puţin iniţiaţi declt el lu multe din cele ale cărţii, căci
„toate răspunsurile sale nu erau dure fi căuta să-ii doa o părere în mod
prietenos"
La cunoaşterea adevăratului profil moral ţi a complexei personalităţi a
poetului, marea majoritate a biografilor au rost lipsiţi de unele surse
apărute ulterior, dc multe documente ţi mărturii. Probitatea morală si
comportamentul exemplar faţă de toată lumea făcuseră iubit şi apreciat
pe omul superior ji ambiţios, dar cu principii etice bune, care Îşi
urmarea planurile cu toată convingerea, muncind stăruitor şi cu
abnegaţie. Emoţiile şi sentimentele intelectuale aic lui sînt sifilis legate
de cunoaştere, în scosul că o fac sa fie activă, curiozitatea şi mirarea II
fac să pună întrebări clasicilor şi să caute înţelegerea. Dragostea de
adevăr îl obliga să plodească cu intensitate. Îndoiala contribuie la
examinarea critică a dacelor, tl îndeamnă la noi }i noi verificări. încre-
derea in sine ii dă aripi. Kminescu e stăpinit de o bucurie a descoperirii
adevărului, a triumfului forţei intelectuale. Intre volumul de cunoştinţe
yi sentimentele lui intelectuale există un raport direct proporţional,
Setea de cunoaştere este nemărginită.
„Deşi mai mic dc ani — spune Slavici—, se arăta mult mai mare ca
ştiinţă, strivitor ca superioritate intelectuală
«i. moi presus de toate, om cu inima deschisă şi plin de căldura tffntă a
celor ak«L“i“» Emoţiile yi «ntimentcic intelectuale, care erau o
garanţie a progresului yi a creaţiei în cunoaştere, erau dublate dc
emoţiile yi sentimentele estetice ath în producţiile abstracte, dt yi in
viaţa cotidiană. „Era cel mai ştiu *.or dintre oamenii cu care am avut ta
viaţa mea mulţumirea a sta de vorbă” — scrie SUviri’**'. Cu toate
acestea, Eminescu evita cu desăvtryirc să vorbească despre tine. dintr-
o discreţie la care niciodată n-a renunţai. La Viena, Eminescu continuă
să citească enorm. Ii descoperă pc Kant, pe Spinraa, pe Schopenhauer.
Farald cu studii!.* de filozofie, se străduieşte să dea Întreaga mătură a
puterii tale creatoare. El c mereu hărţuit Intre ideal ţi suferinţă, înaripa;
de danul creaţiei yi Iovi: cu brutalitate de zbuciumul mistuitor al
temperam anului său neobişnuit, Eminescu devine pesimist. La
început. Slavici M4 înţelege: „Zadarnici fi erau silinţele de a mă
convinge ca c lipul da jude- aii cd ce pune temei pe bunde
porniri ala oamenilor si !. vorba lu» Eminescu, statornică. -buni
Uni numai cei pro*ti-, utbuu al mă nhar con M izbise dineul de
toate să râm dweric prin care trecuse ci pentru ca si4 in-
.El (mi spunea tnsi ci «Int piva lipsit de cultură, pe» tni ca B4 pot
Intdep ţi-s» cădea silinţa ti mi lumineze." I*U) Eminescu lucra pe
vremea aceea la traducerea operei lui Kant asupra .raţiunii pure", .era
plin dc Spinoza", pi oare-l citise de curlnd |i citea pe Fkhte. *
EIK sigur ci In con vorbirile lor nu au atârn niciodată vreun
eubecct firi ca Slavici n afle aoi cunoştinţe |i idei adnei aopnuic ţi_
neobişnuite. Embeacu avea o putere covlrţitoare de atracţir ampra lui
Slavici prin forţa iui de dăruire, prin oofaleţaa sufletului ţi capacitatea
u. Acesta dm «mă l-a somat ţi l-a iubit toată viaţa. Fiindcă Slavici nu
ţtia destul de bine nici nemţeşte, nici franţuzeşte, au citit îm preună
mai tatii DtiPi* ridicai* piu Mi * anucipiaiai re- finisri miidţnie de
Schopenhauer. apoi In Iranţuzeţlc ua- ducerea .Diaîoaţelut lui Piston" ţi
am UOritM ptuornqwe dări de teama dnpre buSan ti
confucisniun. .Eminoacu nu admitea vederile martiri filozof dedt In
ceea ce pri- veţte principiile generale", ne încredinţează Slavici (*1.
Din octombrie 1171 pini In mai 1171 —dnd părăseşte Viena —,
Eminescu locuieşte la Samuil Ieopcecu. .Citeam — /ice acesta —
împreuna cu Eminescu dm Scnoncnhaucr, Rous- tcau, apoi IlUchnor:
K m f t u n d S t o f f , Din fiteretura indică tmi citea dtnsul Sucanlal*,
eposuri străvechi de ale iuzilor ţi Vedele înde: toate In traducere
germană. Eminescu făcea excerpte ţi memoriza părţi mai însemnate.
Ptnsul ajunsese *ă spuse: Idealul meu c Nirvana. — Pentru mine e
act io. nu

* TVJ. Im. ikn al tntr-m dat ■£(. ri ou-p p-m nnfaf ea

Kiţiâ. S-aoşn «u s,hrjwnha-.tr, ti u«i mai ia Coalwiu* •> U »«J- ilha, «S mai
citov fn unui si «va 4.n , lui Platon * sui
. — Dar, t-*m rltpunc ca om cuminte, «u am ■! mi prepar penau primii
mmm do uni-,, cum voi puica irod iiumnni) da»a*mi pioni iWi*|» I ciîind
lucruri rare II mi itm dc nici un lolot >
<T — Aarv'.iiml pr mine. a itld.ii ol. o 4 u pctparl mai u»ar, «I o ti IU mai
bbe praflnt, daci lari can hi *?>n ru *
Nirvana" replica^ Isopescu, combatfnd „această concepţie pesimista',
E bine să reţinem că Itopmcu împrumuta cărţi dc la Biblioteca
Universităţii...: „fiind IUKIOIU ordinar, o puteam lace, iar Emincscu
nu o putea. împrumutam cărţi îi pentru Emincscu, pe care dinsul Ic
citea acasă, in timpul zilei cinci eu eram prin oraş, sau la cursuri, iar
noaptea, sau cetiam împreună, sau tini povestea din cele cetite ziua."
„Mergeam Insă împreună cu Emincscu la Biblioteca curţii
imperiale, de unde sc_ puteau împrumuta cărţi acasă. Pe cit ştiu,
numai în această bibliotecă publică citea dînsul. Şi citea mai cu
seamă cărţi care nu se puteau afla în alte biblioteci publice'. “' w
„Emincscu vizita in fiecare zi biliotcca curţii imperiale, unde
cetea foarte mult...” «,,6>
Slavici, mai^ puţin informai, susţinea ca: „Emincscu ţinea să
cetească în tihnă ji nu se ducea pe la bibliotecile publice..." !'n* E util
si semnalăm aceste contradicţii, pentru a nc da seama cu ce fel de
măsură trebuie cîntarite impresiile, de multe ori foarte subiective, ale
contemporanilor. EmiticHcn muncea din răsputeri pentru asimilarea
unei culturi cil mai vaste, tinztnd să ajungă la izvoarele filozofici
indice.
Întreaga perioadă dc la Viena a stat sub semnul preocupărilor
concentrate intens asupra culturii universale, caie-l va influenţa
profund ti caro-l va aduce — împreună cu alte cauze — la aed
derochflibru nervos ti bric despre care ne informează leronim
Bariţiu,,,> ti Chibici-Rcvncanu Barilru pretinde că Eminocu «a devenit
pesimist incurabil după cv l-a citit pe Artbur de Schapcnbauer*
(poetul primise In dar clteva vdane de la lacob Negru»zi). El tingur
recunoaşte rolul pe care l-a jucat In glndirea sa filozofia germană.
' „La Viena — scrie d lui Maioracu In 1874 — am trăit sub
influenţa nefasta a filozofiei lui Uerbart—
Această filozofie te dispensează de studiul lui Kanu” (Din care
începuse să trad;«ă.) .în această prelucrare a înţelesurilor s-a prelucrat
>i însuti intelectul meu ca un înţeles herbartian, jnnZ la tocire. Ctnd
Insă, după aceasta frămfntare şi luptă de două luni de zile, vine la
sflrşit Ttmtnermann. zicfnd ci exista Intr-adevăr un suflet, dar mia e
un atom, amc indignai caietul meu de notiţe la diacu, >i nu m-am mai
dua la cunuii.*
«...Am fon (nai victima temporara a imaginaţiei mele exagerate
aaupra valorii unui profesor universitar.-* °TTf
I a Viena, structura ţuflewatc a ţi comportamentul lui l'.miitmcu
trădează, cu t imnul, din ce In co mai mult un puierric colorit
romantic. Puterea iui dc crraiir t<icepe_sa cramei timţkor. După o

9
6
perioada de acumulări. flacăra pomului său izbucneşte străluci toate,
dmtr-o data. Kstc perioada In care întreaga sa energie se concentrează
spre realizarea unui ideal. Pasianca pentru poezie este precis
orientată, siguri » se distinge printr-o deosebită inteaatate, statornici:
*i eficienţă. Voinţa este prezentă si-l împinge cu toată puterea tu
această direcţie.
Apariţia poeziei Ventrt #/ Madonă tn Convorbiri ii- intre marchează
primul pas spre afirmare, conţtiinţa contemporanilor fiind ticăită In
mod brusc. Secretarii redacţiei, lacoh Negruaai. se grăbeşte ai-l
Intllnească >i si ti-l apropie. Tini Masoecscu intuieşte valoarea
pactului ti este înclinai. simţind bucuria unei anticipaţii, iar Iminetcu
deviat un nume. o autoritate, htrlnd cu prestigiu b circuitul literaturii
naţionale. H cauţi frrmulc noi. (fineţii noi. abor- dind o gamă largă ce
subiecte ti genuri: poemul liric * epic. drama cec. Valoarea creatoare
a naţiunii rriesr fi din această orientare, care-i conferă încredere In
geniul tău. Scrie teatru, nuvele, romane, povestiri. Stimulează pe
Slavici să scrie $5-1 ajuta cu răbdare ti abnegaţie, corcctlndu-i lu-
crările. Pentru poezie, manifesta plăcere ti-un intere* cres- cind. Intr-o
scrisoare către lacol» Ncgruzzi. — care-l fcv Vtbase cu prlefd primei
lor Inidniri daci na poartă ceva In minte — d ra»pu de: JV«t >i rj
acum ceva : o dramă epica. In care Ins* n-am scris p'-s acum nici un
tir. Nu «unt încă In dar nici cu forau, nici cu fondul; nici cu părţile
singulare, nici cu raportul In care acestea ta «ce. Sunt mai mult umbre
ce Ic aruncă In închipuirea mea r.ijte forme care au insa să vie dc-
acu-nainte." |M,)
Desprindem din aceste rinduri particularitatea procesului dc
elaborare, maniera de studiu, deprinderile chibzuite, coltul penuu
nobila artă tn car* s* angajează cu răspundere, dar »i cu îndrăzneală.

97
 .Insă urc-mi pâr* mic. d va rănln» la ved Mcrid. Altfel de
împrejurări dedt ale mele trebuiesc, pentru a produce an am fi
bun lowfail.*w Aipinţu spre .wi mare şi bun" devenii* U
Eitrincecu o contanta, un ideal urmărit cu tenacitate, eu
ribdarc ji consecvenţi. _
_ .-Am avut |i supărări care da care mai minunate. _Fn>
primo: un proces de preai, al cănii capii nu sfiit Inc* In stare
a-l prevedea..." Emineecu publicate In Federaţiune* din Budapoiu
In 1170 trei articole: SJ t*ctm un centra. In unire t tirie fi Echilibru,
eemnata cu neaudnnanul Varo. Unul din unu aeticale i-a acea*
psocctu de preei*», care se pun d a-a maa aut loc
. -Daci o epinfea ar li tk Ier expresia mai amil ari moi puţin
dări a dmpouţr-nu psihica, In caic ae află im con dnd acrie,
atona ai avea multe de opta: Mai ales că fiecare dia noi c un
oqaan contrai, care-n aaaioui Intr-un moment toata Imhnplirile
lumii, caco-i vin la cunoştinţă ; dar am hotărlt să nu vi mai
ecriu impreşiunilo cc le-au făcut ţi le fac asupra mea
raporturile de aii alo Europei In genere şi a ţarii noastră In
part#.
Şi la ce v-aş iuai apune coca ie simt şi cuget, cînd In orice
cai nu poi sdtimlta nimic din toai* colea," »
In acetie cuvinte, se întrevede o parte din concepţia de*-
pre lume a lui hninevu. La 6 februarie 1171 poetul răspunde
unei acrişori primite de la laoob Negru*». Acesta ti împart
işeirr intenţia de a acrie un roauc.
•Şi pe mine au urma ra şa unul şi sub influenţa acestei
urmăriri am ţi scris mii te coaie dinu-un stadiu de culturi. In
ou< cerc o veni cu mine însumi In dar aaupra fenomenelor,
proceselor de iraraiţiuac, Ca gatere, şi asupra mizeriilor
rencraţiunii prezente, |n parte.
Scrierea e completă ca roman, ce s-atinge de scenele de
sentiment, de descrierile locurilor etc, necompletă ca studii,
astfel Indt part ta maa de notiţe e plina de captările, cu care
cerc a mi clarifice N mine însumi şi carora le-am destinat de
pc-acuma locul In scheletul romanului— E intitulat: Naturi
catilmare..."
I'jsagiile din ecrieoore contrarie afirmaţiile după care
conţinutul operei ar fi expratia dezecMibrohii mintal ol lui
Erninescu completele puhnlopce ala personajului principal
fund confundate ca nsăţi imninrs a «oral ai.
 larob Negru*», (inul la curent cu mersul lucrării, i-a au-
mi hi Enunţam al raite iafhxafde wruior-lui german Spidhaţen.
din cart i ar pamat ă M hpinL
.Seturile celdmert, de-or ft au dndva. na vor putea fi o amuţiunc a
opului Im SpoDupn, «fin vanpla cu /i ci ru nu cunosc
PriMemeiitebe Set*ren dcctl cupă nurnr, fi chiar acest titlu l-am aurit
pentru prima oara dr la d-tră dnd mi-o recomandaţi In anii
trecut, ca vocitetc.
Apoi romanul mau am început a4 acrie pane după unguri»
ii ompodu din arad IMS, re dnd eram la Buc» roiţi, pane după
an nod, ce nai j-apovwtit un student din Transdvama.' "*
Fmirescu se raai ci nu poau trimite dedt .nifte nimicuri
neînsemnate*. .Căci pentru da-a corige ţi a da o formă moi
omenească unor operau mai întinse trebuie ţi timp ţi
«Lsporitiune...'. pe cart se vede ci nu W-avcn la 16 mai 1171,
dnd rapediara scrisoarea. (Printre .nimicim" era |i AleUmeclie.) De
altfel, aici nu răspunsese la •imp. .Din caute a căror Ingrat nu
cred că v-ar ima- ma_**
Secretarul Caatodnilor se prinsese anterice lui Xanopol
că .—Emincacu a amuţit. De patru luni nu mt-a răspuns U o
scrisoare a mea..." «*K Poetul li ficuar tnsă o confidenţă, care
— de fapt — constituie un document autobiografic. «...O
împrejurare v-aţ ruga u nu mi-o luaţi In nume de rău. Aceea ca
nu vă răspund imediat la scrisorile d-tră. V-s»i Inţira scuze.
Insă de nu v-ar putea apune pe deplin cum ţunt eu. tUi pentru
a scrie o epistolă trebuie ră am o dispoziţiilor doiwbit de
ujoaia, nepotrivită oarecum cu caracterul meu, ii o asemenea
dispoutiune nu mi se Indmplă t-o am dedt fiurte rar. Prin
confesiunea asta nu voi să-mi dau doar un aer de greutate; însă
tn genere, dogi nu-t lugubru, totuţi mi •unt comunicativ ; ţi
scrisorile înseamnă la mine punctele lucii In care sini de o
comunicativitate neobişnuită.
Dar e drept că aceasta nerăspundere la timp e nepoliti-
coasă ti imputarea asta mi-o fac fi eu adesea, fără insa de-a fi
încercat ca ai ai dezvăţ de cauzalitatea disporiţiunilor mrle—"
Emanescu încheie scrisoarea cu umor, ural dm aspectele reale
ale cataorerului său, puţin luat fn consideraţia de
biografi. .Vedeţi câ rfnt om care-ii recunnaţtc greşelile, fi cine
ţi le rarimoatte. aceluia aud că i se iartă— Altfel
*•
«tiu cu v-om înjirat multe, cari puteau rămine ţi neînţi- rate." '»">
Ceva mai llr/.iu (Iu 16/12.1871), hmincscu sc scuza ţi
 către Şerlian : larii'mi daca nu ti-am răspuns nemijlocit
la scrisoarea ia. Slnt ţi voi rămlne In punctul acesta difi cil..." <,J Prin
urinare nici nu sc glnda>tc si-ji remedieze deficienta, de caro va mai
fi acuzat ţi de Voronica Miclc tn 1879—1882. In ce priveţte
aprecierea propriilor sale creaţii. el ic araţi» dispus să nu le acorde
marc importantă. ....Mă mir de « moi cereţi autorizarea mea Intru
suprimarea strofelor rele — scrie d lui 1. Negruxzţ — etnd eu v-am
dat-o demult cu attu încredere ţi. vă asigur, cu allta bucurie. Ştergeţi
mimai, pentru că nu stnt Înamorat de loc de ceea ce scriu I Ştiu mimai
prea bine, că chiar ce rămlne neţuri nii-l de v-o samă
deosebită..."Recunnaţterea talentului sau, a posibilităţilor de care
dispune ţi de care este — cel dinţii — conţtient, nu duceJa acea
supradimensionare a personalităţii, fntftnita_ la alţii,^caw fac*
obiectul

E lihanalizci. In 1878 tţi va schimba Jnsă atitudinea. Ajuns .

maturitatea forţei creatoare ţi siăpfn pe mijloacele do expresie,
l.minescu nu va mai accepta intervenţia redacţiei asupra
manuscrisului său.!,w
l aţ.» de amici, c! sc arată intransigent de la început, lscpescu
povesteşte că intr-o si vine Fminescu la «I p la V. Burii: -terminase
tocmai nuvela Sirmditmt Dioitii ţi pe uma acestei lucrări începuse a se
«na cu Burii. Nu-mi aduc bine aminte care anume a fost cauza acestei
certe: o ammtită idee, sau întreaga scriere.
Vizind ca aceasta polemici devine înverşunată, le-am zis:
«Haideţi la cafenea la Troidl-. Şi nc-am dus, ei Insă tot drumul nu s-
au putui potoli..." l*'* ^
Slavici afirmi ca Eminewu i-a citit »i lut pc SJmwid Diowsic. pe
care l-a găsit — vorba lui Maioccscu — .Irizat esc. Dar esc* orn
La cafenea, discutau dcjpre lot felul de lucruri, dar „mai aloi
politică ţi literatură"
Subiectele carc-l pasionau pc l-'minescu ţi la care nu suporta
contrazicere erau din domeniul istoriei, literaturii ţi filozofici, fn rest,
se arăta totdeauna conciliant... cu unele amendamente, după spusele
lui liarifiui,n.
Dup* mbuei de la Puma a dever.it mai retras, /wt- Vfiirind din ce
tn ct mai rar societatea S* mollnda M In «ine. Aia reiese din
amtnurBe amicilor >i din unde scrisori pc care Ic trimit* ta ţari.
Comncilnd o maladie a cărei cauză n-a *o« dundata nici pini azi,
după restabilire — In iatna anului 1*72 — d scrie util ui tiu: Nimeni nu
venea la mine, pentru ci oprisem pe orişicine de • veni. w astfd
rămăsesem numai In pra- <b cugetelor ţi închipuirilor mele, care
numai tenine nu puteau «7
Doctorul mi-a spui ci principala caua-, a hulei melc a fntt notarea
deplina In care trătete »i înconjurarea societâ- ţii vi a oamenilor.
EV m» croi u fie asta. E drept d nu au duc decţt foarte rar In
adunare. Inu totuii mi duc «Jtmdaci.*w
Jmmetcxj venea rar la «eratele metale*, ne spune Şte- fonrlli. .L-
am ÎMidui « dată de cc nu vine. mi-a ritmau cam In acnsui acesta:
«Picat de meme. mă pbni«nc. Membrii nu produc nimic original...*"
,M>
Deoarece poetul nu-si confunda timpul, glndffca ei interesele cu
ale altora, d evita societatea care se dovedea sterila. Ş» daca ne rindun
ca I minticu fusese membru aaiv al celor două societăţi reunite nui
tfrzrj tn .România jri" >i bibliotecar, ta ci îndeplinise sarcini concrete
b comitetul serbării de la Puma. această .izolare” poate fi interpretau
ca un semn al dezamăgirii ţi un serios pas spre scepticism, dar nu un
simptom patologic. Regularitatea cu care luam Eminan pane la K-
diiiţde mai importante ale .României* — mai ales la început —
drrmintr afirmaţia unor prieteni ai «ii ci fugea de oameni si de
adunări.
In ce priveşte serbarea de la Puma, se ştie câ. uefiindo-le permis
celor dona societăţi u ie ocupe ct» maniiesupi politice de felul celei
cure se organica, JU ales un comitet centra!, din care. Intr-o vreme, a
«făcut parte şi Eminetcu. Lucrul acest* ni-l atestă nu numai prietenul
său Slavici. »■ ci primul preşedinte definitiv j( comitetului centra),
Nico!a>’ l'oclu. Intr-o scrisoare din 18 martie W1JIWI. .Mi-aduc cu
mare plăcere aminte că Eminetcu pc atunci (pe timpul ser- liării de la
Putna) era «ocrcurul meu ţi c\ceb prin vederile sale largi *i nobleţă
caracterului siu".
-Mult* erau preocupările lui >i felurite i ac edita Inii era
constantă—" — tpwu Slavici imi. .Emi <ku cea unul dintre cei nai
nlnţ» membri ai societăţii p secretarul ei (bibliocccar se zicea-.)* .Un
an «le o neistovită mergie a iaădectuală". Ca mu ci M fam — capi unii
— printre iniţiatorii iertării de la Pună (pe care tonii .a docit-o’) ^ d a
(Indii mult mai departe ti a acţionat pentru ţinerea unui congres, ceea
re a ridicat pe o treapta superioara scopul propus iniţial.
.Serbarea la mormtniul lui Ştefan ccl Maro, — scria el la 15 sept.
1870 In Convorbiri literar* <*”> — deţi pornita mai mult dintr-un
sentiment de pietate «iui trecutul nostru pe dt de glorios, pe adu
nefericit, ioturi cu vremea ideea a început a prinde un interes mai
bogat de cum puteam presupune din început. S-a născu* conştiinţa că
o întrunire a studenţilor mălai dm toate părţile ar paşa sa constituie si
altceva dedt numai o serbare pentru purificarea trecutu- lui nostru si
că cu o ocaziunc adt de favorabilă In Idul tău vom putn «ă ne gfndim
mai serios asupra problemelor ce viitorul ni le impune cu atlta
necesitate.* I*"l
Izbucnind războiul fraoco-gertnan, comitetul central a fost nevoit
ti amine serbarea.
.lata cum se pierde un an din viaţa noastră comună" rm a
«clamat Eminescn w,>.
-Azi (după 32 de ani), spune Slavici — dnd lai dau teama despre
cele ev s-au petrecut, trai reamintesc ituriumlc ce ne făceam atunci ii
mi te impune glndul ci era un profetic In acel nea» tbupar al lui
Emincscu. El vedea In adevăr cum au să vie lucrurile ji de aceea era
aia de violent de cei c* te vedeau ca dlnaul p ee puteau lopotrin
desfă» arării firv»ii a vieţii noastre naţionale-."
—Ştunda I poet, chiar p mulţi dinspre cai ce l-ac cu- noacut
personal s-au deprim a l KM drept im vuitor inacceptabil pentru
preocupările rilnire. Aşa (mi d era numai In ceea ce privcţte propria
lui cuitenta i dnd vorba era de durerile neamului românesc, el ardea In
foc nestmt *i deve. nra om de iniţiativă ţi de acţiune, stăruitor,
neînduplecat, care nu ne dădea răgaz,^ci rwmlna mereu înainte."
■—în frunte nts-i_ plăcea sa_ iasă, dar împingea pe alţii înainte
ti era gata sâ meargă şi singur, dnd alţii nu voiau sa-l însoţească. Aja-I
vedem cu oca/ia serbării de la Put.
na~* IMI>_ ACCMW fermiiaie nie plini de conţinui »i, In p- nat),
MÎBUB de un patos îndreptării din punct de vedsre mocal. Ennnni l«i
nţiji Intr-un ssnomcnt bourilor^ de «uu întreaga lui forţa yimmlă firi
rezerve, IduMf oi privire b mm de (pine o ha Emfassscu dm timpii
concretului completează veridic tabloul pcrunulicaţii «ale. Aflam
anfel ci discuţiile amcninţtnd sa dovină interminabile, tlniu după
miezul nopţii, EmineKu renunţase ui mai oarticipc la de. ....eraur dus
cu gfndul. Ascultase retras Intr-un colt lr.tr ea ca disenţiunr. adunase
nerru In d v acum trebuia neapărat d eăsufk. — Mii. ZSK d. aceia care
vrea u (ad ceva. nu dsseuti. d hcmdL Să veri ci ne să sjnm la alegerea
hsroriui centrai permanent...
— A tund acest congres nu va avea nici un ver uitat practic ?
— O si ramtnem tot noi ţi c mii bine aşa. Mergem înainte, Ii
lisim sa discute, facem ce ştim fi lumea vine după mii.
— Dar daci alţi ţi se pun In cale r
— Dai fisă milă la ai Li*
f mriescu. mi ala in moaacnick lui de III airlmpii. — spune
Slăviri — private toate lucrurie «fin nuna de vedete al omului care nu
moare niciodată si vede In fiecare clipă frttrcaRa detfejorare a vieţii
noastre naţionale ca actualitate.
In gindul lui toate curg repede una dinir-alta fi de aceea el Iţi
pierde bunul cumpit, cum li ric i «Sui pe pace, ci o ti vie, dar mai
ttrriu». Nimeni dintre contemporani nu a ajuns, fn ceea ce priveşte
ideea naţionali, la o conccpţiune arii de clari ca Eminescu, iar
clarificarea aceasta s-a fie ut In timpul frămfndriior sufleteşti prin
care am trecut In timpul petrecerii noastre la Viena'.O”) Faptul ci
Bismarck a reuţit — printr-o manevra tactică bine rrriută — sa for-
icre ambiţia lui Napoleon, n dedare risboi », tn dteva rik. so-l
zdrobcaacă. a consritmt pentru Emincscu o gros Invitări. El S scria lai
lacob Xcgrsni la 4/16 septoabrie 1170: .Se poate lesne ca d-voaotri ci
aveţi acea tărie a imnm. ca sâ vi retrageri unei ocupaţi îmi gssrituale,
care ai vă mutţumeasci ţi oi vi diisap — dar vi mărturisesc ci In mine
simpatii ţi antipatii dnt a'lt ds pregnante. Indi In*
8
'îf*^P‘S,rJ
ÎI»
!? ?<£ ?-S SÎ 0.1'ie S-BcS
K

R E-O , o =.| 8
cu roia# (nu Intr-un pat, cum dtetc In Ad. Ik." I"** .G (codata mergea
la imu Bognar. fm minic, ca Mţfcn, că Rmi- nna primia, din cfnd tn
cind, un bilet de vizita pa care era tipărit : -Bognar. Hoffchautpielcrin-.
Si io». In colt. ara indicată ziua an cate ««ca a aU lac jour-al. |i ora
dad ■rrbuja aă M adune lunn Io locuinţa aţineai, de pe «reda
toadirraaar — Haţintnaa La ucun* jour-uri veaiau tot felul de artifti*
-Cum • fost introdu» ţi Hnrincecu printre acetiia. In caaa arunci, nu ne
poate lamuri nici d. Iso- paacu (spune leu Morariu). D4ui Itua afimU
ci dinu 1 iubea”, caa .FnintOT cea băiat fnunot u vorbea o lunbâ
nemfoiice imaeeianta". .Că Enumera ar fi avut oaracari wtnimcmc de
iubire pentru aceasta Bognar, deepre care au- ziiem ci era foarte
frumoasa, nu tf putea ti spun. Căci Emineacu IUI vorliia nimic despic
ceea c*4 privea numai pe dlnrnl fi. In schimb. nu caraa nici de ia noi
ai-i destăinuim ca numai pe noi personal ne i n t e r e s a . ” E s c poribă ca
EmineKU u fi nutrit într-odevir o afecţiune pentru Fridc- rica Bognar.
care .zguduia sufletele". Se apunea di .nu cuvinte rotufte, ci lacrimi".
Se năsfuat la uodu la 14 febr. IM»**
O altă pauunc a lui Emineacu ava muzica. Primea prietenii aii, Ioan
Hotanu — medicinistul — fi lancu Coeinachi erau realmente
înzestraţi. .fcane buni dnumi*. pe care-i acompania chiar poetul, care de
namrni avaa .darul dotării” — ca fi Eminovki fi Harieta. .El nu avea glas
urc, dar dulce ti melodios fi cfnea corect, aici avea auz bun. Melodiile
măturile din opere rra-i plăceam el la numea |lr- Iticuri. Qntetde populare
II Indmau ti pe (Mea k etnu al cu mate plăcere." nn> Totuşi, obţinlna bilete
gratuite la concertele Musikvercin sau frocventlml Opera Imperiala (unde
ascultă fMio), va aprecia fi reapecta pe Betthoven ti w va arăta adept al
nraadi culte. Iubea muzica populara — doinele ardalonefti, ctntecele de
pahar (Foair ttrde di piper fi tn sint Barba Lăutar* făctnd parte din
repertoriul propriu) —. dar fi muriră cultă, după cum ne-o dovedite
următoarea utiwn adresată lui Thu Maioreecu fi din cart reproducem un
fragment. Este vorba deepre o recomandare pe care poetul o face
.magistrului*, soliaftnd atenţia li sprijinul uremia pentrj prietenul său.
violonistul Toau Micbc-
 ru, student Iu Conservatorul din Viciu, liiclnd In prealabil unde
confidenţii atupru simpatiei -umanul* mai dinainte In iubitorii anelor”, ei
adaug*: -...Nu «i rog pentru o pro- teitiunc necondiţionaţi, nu. ca «i riei
pentru un om nedemn de ca. Cum am «pui. veţi puii cerca pe cale privaţi
demonul. CM* triUcvte In arest am, dupi pamu mea un demon lipim, ii
armonic mai cu nuni. Râtul ca fi o comconţi. cart poara dur d-romn ci ca
fi de an mor. cd puţin nu ingrat de împlinii. |...]
Veţi găti poale cum ci aceasta epistola e cam lungi pentru o
recomandare, dar ceţi concede — ţi o ceti cam trebui —- cum ci o
asemenea epistola râfldnc întotdeauna minorii daca n-o acopir cu roze,
atunci cd puţin cu vorbe: cornele multe acopir temerilo multe, dintre cari
unele te ating chiar de lipsa de îndreptăţire, cu care va adresez ace»te
şiruri tn- cârtair. Dar In sflnil, habent mu fata libdli. SI* w r a W ţi acrite
>iruri. pe care le Indiei arigurlndu-vl de ropotul mr.i ii rlmfnfnd* ere. Cu
Toma Micbcru, cu sora sa Natal ia, de o frumuseţe rari. cu f a ţ a albi,
părul blond auriu >i cu I ochii negri cu mura, pe care poetul o sorbea cu
privirile sale că-* «ea foarte draga, Eounescu a petrecut o noapte... roci- i
dnd pnsi umoriukc « decoltate, -duşi ce Bacchut începuse | «-fi bau ioc de
«I-. .Aceam sure de eradic ţi rmumam” «sic redaţi de A. M. Ţiranu>v’* p
cutremuri cu afirmaţia lui I. H. Florentin, dup! care Emincacu deja dm
toamna anu- i lui 1871 dedările da -pune prea puţin preţ pc viaţi”. O a':a
wmoare, cu un conţinut mult mai bogat, meriţi ti fie reprodusă In
întregime. Esu tot o intervenţie penuu Micbcru la ncclaţi Maiormcu. Se
vede dm scrisoare că poetul au In centrul problemelor abordate, suptn pe
mijloacele de cx- pretic »i pc ftttid. Ufiimde cuvinte vor conţine - - lari s-
o ftie la ,u va dala — adevărul dureros privind propria lui B lOaria :
, „Stimatul meu domn,
In anul 1845, de nu ma-n>d. a ie*it prima notiţi tn unul I din riaicle din
ţară asupra unui dnâr născut tn apropierea larilor, de orirnne evrue. care
arată un deosebit talent pentru BJ®**. un le-l de minune de cop?. Acest
copil botezat In «P» gmo-orimtali. penau a nu gări metapbytica causa.
piedici In calea vieţii mie, a decerne In urmi un mame în- armnat la curtea
imperială a Rusiei, a umblat pe lauri ri

10
7
germanii de azi fac studii cranioscopice asupra căpăţînei lui şi cred a
afla în ea asemănări cu acea a lui Beethovcn.
Nu voi să zic cum că tînărul ce vă aduce această scrisoare este un
Rubinstein, privirea mea în această privinţă este modestă şi las la
aprecierea d-voastră, dacă este şi corectă, zic că germenii unui talent
asemenea celui numit sunt potenţial şi în d-nul Toma Micher, nu după
părerea mea, a cărei minimă valoare sunt eu cel de-ntăi care o
recunosc, ci după aceea a însăşi profesorilor săi de la Coniservatoriul
din Viena. Rămîne ca timpul şi spaţiul, aceste ursitori a tuturor
germenilor aruncaţi de mina naturei, să-i ducă la o dezvoltare pozitivă
or negativă. Dar timpul nostru suntem noi şi calitatea socială (o vorbă
nouă) a spaţiului în care trăim atîmă asemenea de la noi, deşi noi
înşine — din nefericire — nu atîmăm de la noi. Vreau să zic că
societatea, în care suntem nevoiţi a trăi, rezultat al unor antecedente,
pe cari ea n-a fost desigur stăpînă, nu este de natură a încuragia
talente, şi poate şi mai puţin decît orice — talente muzicale. Astfel
dezvoltarea negativă ajunge cea de ordine ; un talent muzical ajunge
de a ilustra grădinile şi berăriile, un pictor ajunge portretist, un poet
jurnalist, ceea ce veţi concede că-i lucrul cel mai prost din lume."
Toma Micheru s-a afirmat, atî't în ţară cît şi în străinătate, dînd
concerte la Iaşi, Bucureşti l(la care a participat şi Eminescu) şi mai
tîrziu la Constantinopol (>77K Poetul şi-a dezvăluit, prin intervenţia sa,
capacitatea de discernămînt, cît şi una din cele mai frumoase trăsături
ale caracterului său : generozitatea, o dată cu spiritul de prietenie.
Surprins în intimitate, el e pus într-o lumină nouă. „Cînd nu-1
vedeam pe Eminescu mai multe\zile, îl căutam acasă în Dianagasse
— spune Ştefanelli — şi am putut observa cum petrecea el acasă."
„Amintirile" relatate concordă cu ale altor prieteni din timpul petrecut
la Viena. „Camera era mare şi luminoasă şi avea ferestrele spre
stradă. Eminescu se culca tîrziu şi se scula abia pe la opt, cîteodată şi
mai tîrziu... Cînd după masă venia acasă, se dezbrăca de jachetă; îşi
scotea ghetele şi îmbrăca un halat vechi, pe care-1 avea, şi o păreche
de pantofi. Aprindea apoi spirtul de la maşina de cafea şi-şi făcea o
cafea neagră cu caimac, pe care o sor- bia cu mare gust, fumînd
neîntrerupt. în vremea aceasta discuta cu colegii săi din cameră ţi mai
ales cu Isopcscu. Discuţia devenia cîteodată atît de înfocată, îndt
Iancu Cocin- schi zicea că atît Eminescu, cît şi Isopescu sînt nebuni şi
începea să cînte căci era foarte bun cîntareţ. Atuncea Eminescu
începea să rîză şi cînta şi el. Era foarte mulţumit cînd tovărăşii săi nu
erau acasă. Atunci era el singur stăpîn între cei patru păreţi şi putea
ceti şi lucra nestingherit de nimeni. Se plimba atunci prin cameră, bea
cafea, fuma, şuiera, fredona cîte o melodie şi-şi alcătuia astfel ideea şi

108
forma în care avea s-o îmbrace. “ (36+) „Adeseori l-am văzut în aceasta
situaţie umblînd neîntrerupt prin casă şi cîntînd. Dacă îl întrebam ce
cugetă cînd cîntă, îmi răspundea : «Măi, să ştii, cînd sînt melodiile
vesele, gîndesc poezie ; iar dacă sînt marşuri, atunci gînidesc
istorie»." „Se punea apoi la masă şi scria, scria mereu, aşternînd pe o
coală sau pe un petec de hîrtie şi scria cu creion poezia..." Fără a
putea vorbi de. respectarea strictă a unui regim zilnic de activitate la
Eminescu, recunoaştem cu uşurinţă că formarea obişnuinţei de a
activa în mod organizat şi disciplinat în cîmpul creaţiei era un semn al
puterii de voinţă, de perseverenţă şi independenţă în adoptarea unei
atitudini critice. Distonantă era la Eminescu numai alternanţa între
muncă şi odihnă. „O particularitate a lui Eminescu era că nu spunea
nimănui ce scrie, şi dacă scrisese ceva nu arăta nici colegilor săi din
cameră ce a scris, ci încuia manuscriptul... Şi precum nu spunea
nimănui ce scrie, aşa nu-i plăcea să discute cineva cu dînsul despre
scrierile sale publicate. în astfel de cazuri el da din umeri şi zicea :
«Lasă-mă în pace, îţi place, bine, nu-ţi place, treaba ta».“ (364)
Adevărul afirmaţiei este relativ. Eminescu i-a citit lui Slavici pe
Sărmanul Dionis şi l-a informat pe Negruzzi despre mersul unor lu-
crări. Totuşi, şi Slavici spune că poetul era ascuns, „în punctul ăsta
era şiret". „Uneori era atît de adîncit în lucru, că scria pînă foarte
tîrziu noaptea şi atuncea nici nu mergea seara la cină, ci trimetea pe
cineva să-i cumpere pîne, brîn- ză, o sticlă de bere $i lucra mai
departe. Cînd veneau apoi colegii săi acasă, aflau în cameră un aer
infect, produs de fumul de tutun, de mirosul de spirt şi de lampă, de
nu erau în stare să respire, iar pe Eminescu abia îl puteau zări prin
norii de fum, cu capul plecat sub lampă pe coala de hîr- tie. Eminescu
nici nu ştia ce aer e în cameră şi, abia după

109
ce colegi săi deschideau ferestrele şi aeriseau camera, respira şi el mai uşor."
Cînd nu scria, cetia şi cetia foarte mult, tot felul de cărţi, lungit pe o
canapea..." (364>
Tutunul şi cafeaua, de care a abuzat totdeauna Eminescu, sînt noxele
externe care pot fi incriminate cu prioritate în favorizarea apariţiei afecţiunii
sale psihice. De altfel, el acorda, puţină importanţă vieţii materiale şi implicit
profilaxiei Poate că aceste noxe au un amestec în insomnia pe care o acuză din
septembrie 1871 (după I. P. Florantin) „Eminescu însă lăsa ca totul să se
rezolve de sine şi devenia astfel un joc al împrejurărilor, provocate de
nepăsarea sa. Dus pe gînduri şi preocupat şi pe atuncea de vreo idee ce-i
frămînta creerii, el uita adesea şi de masă, şi trebuiau colegii să-i aducă aminte
de această necesitate prozaică... Mîn- carea de amiază şi-o asigura numai
atuncea prin abonament cînd^noi, colegii săi, prinzînd de veste că a primit banii
de acasă, îl sileam la aceasta. Pentru această sila ne era pe la sfîrşkul lunii
recunoscător, spunîndu-ne că l-am scăpat de-o grije [...]. Eminescu nu bea mult.
La un sfert de litru de vin, sau la o halbă de bere era în stare să petreacă o
noapte întreagă, dar în schimb lua mai multe cafele negre şi fuma mult;..*
Amănuntele pe care ni le oferă Ştefanelli din perioada de la Viena sînt
deosebit de semnificative. Remarcăm influenţa factorilor materiali asupra
condiţiei psihice. „El primea IC—20 galbeni pe lună, dar foarte neregulat şi
aceasta era calamitatea cea mai mare. Soseau adese abia după mai multe luni, şi
Jn vremea ^aceasta Eminescu, foarte supărat, trebuia să facă datorii, să trăiască
neregulat şi să ramînă adesea nemîncat, căci deşi împrumuta la astfel de ocazii
de la colegii săi, suma împrumutată nu putea fi mare, fiindcă şi ei aveau numai
strictul necesar. Aceste griji materiale îi produceau lui Eminescu depresiuni
psihice, îl făceau tăcut, indispus şi nervos. în astfel de împrejurări dispărea
vecinicul sau zîmbet de pe buze, dar suferinţa sa era liniştită, era un fel de
resignaţie şi melancolic, căreia îi da expresie prin un adînc oftat şi prin o unică
vorbă mai grea ce am auzit-o din gura lui, adică: tu-i neamul nevoii. Dar
această stare psihica dura numai pînă soseau banii. Atuncea plătea datoriile, era
iarăşi bine dispus, zîmbetul îi revenea
iarăşi şi apoi se răzbuna pentru mizeria îndurată, mîncînd bine şi trăind în belşug
cîtva timp. Pe astfel de vremuri nu-1 vedeai zile întregi, şi venia tîrziu noaptea
acasă. După un timp se liniştea şi ducea iar traiul său obişnuit, cînd lipsă, cînd
belşug. Eminescu nu avea grija zilei de mîine şi din cauza aceasta era adese silit
să duca lipsă şi să sufere. Dar de una avea Eminescu grijă să nu-i lipsească acasă :
cafeaua neagră şi tutunul. Era nenorocit cînd îi lipseau aceste două stimulente şi
nu putea scrie. Renunţa la mîncare dacă avea cafea neagră. Lucrul principal ce-1
făcea, cînd primea bani de acasă, era iarăşi de a-şi cumpăra cafea şi tutun pentru
oarecare timp. Cînd îl vedeam că merge pe stradă cu faţă sinistră, smolit la faţă,
ştiam că nu are cafea şi nici bani." (344) Titu Maiorescu a introdus în raţionamentul

110
 său, asupra cauzelor bolii şi morţii lui Eminescu, abuzul de excitante, dar într-o
relaţie inversă opiniei lui Caragiale şi a altor amici şi cunoscuţi. Criticul a derivat
comportamentul lui Eminescu din condiţia sa ereditară, şi nu din mediul ambiant
cu multiplele noxe externe.
„Adesea el absenta cu săptămînile din societatea noastră. Unde e Eminescu ?
Ce face ? E bolnav sau a plecat ? Acestea erau întrebările ce ni le adresam, văzînd
că el nu mai vine între noi. Nimenea nu putea da un răspuns hotărft. Apoi fără de
veste el apărea iar între noi, mai rar vesel, mai adesea obosit, abătut, palid, cu
ochii arzători şi din ce in ce mai tăcut. Unde ai fost atîta timp, Emin ? Ce-ţi pasă ?
îi era răspunsul apăsat şi îndesat. Celor mai intimi le spunea, însă, între patru
ochi, că a căpătat parale, că şi-a petrecut şi că acum iar e rău. Ceea ce Înţelegea e!
sub petrecere era un fel de viaţă de boemian, cum o a descris într-un mod aşa de
interesant scrierile francezului H. Mur ger.u <I2>
O întrebare oare a stăruit mult timp, şi care ridică probleme din punct de
vedere structural, este dacă Eminescu a fost sau nu un comunicativ. Ieronim
Bariţiu afirmă că „Eminescu nu era o natură expansivă, ci mai mult meditativă şi
rezervată. Despre trecutul său, despre relaţiunile sale familiare şi personale, el nu
vorbia bucuros şi cu oricine. El era discret faţă de alţii, dar mai vîrtos faţă de ceea
ce privea persoana sa. In punctul acesta era dificil/'
„Toţi care l-au cunoscut pe Eminescu mai de aproape au rămas cu impresia ca era
tăcut, gînditor şi că numai rareori, silit de împrejurări, ieşia din rezerva sa şi discuta
cu cunoscuţii săi. De obşte se mărginea să asculte şi să-şi formeze propria sa idee
despre obiectul discuţiunii. La cafenea avea obiceiul să citească gazetele, să
frunzărească revistele şi foile ilustrate, fără să ia parte la convorbirile serioase sau
glumeţe ale colegilor de prin prejurul sau şi, dacă era gata cu gazetele, atuncea îşi
bea liniştit cafeaua, fuma şi asculta vorbele colegilor. Adese însă îşi rezima capul pe
amîndouă mînile, privea ţintă la ceaşca cu cafea sau închidea ochii şi nu da nici o
atenţie împrejurimii şi chestiunilor discutate." Ai zice ca Eminescu făcea parte cu
siguranţă din tipul flegmatic prin calmul aproape imperturbabil, prin lipsa reacţiilor
emoţionale vii şi rapide, părînd indiferent, impre- sionîndu-se greu şi nefiind distras
cu uşurinţă, în schimb fiind înclinat spre sentimente şi obişnuinţe foarte stabile, în
activitatea lui concentrîndu-se puternic. „Din astfel de me- ditaţiuni fu adese trezit
de colegi cu întrebarea : Dar acuma la ce te mai gîndeşti, Eminescule ? şi atuncea
privea liniştit. la ei, Ie zîmbia şi apoi era atent la cele ce se petrec. Numai dacă era
direct întrebat despre opinia sa, sau dacă i se pă-' reau prea gogonate părerile
susţinute de unii şi alţii asupra unui obiect mai serios, se amesteca şi el în vorba şi
âfunceâ' discuta liniştit, cu căldură, şi-şi dezvolta şi motiva vederile’ sale în
chestiunea discutată. Nu era violent sau gălăgios Jsţţ astfel de discuţii, glasul său era
domol şi discuţia sa atrăgăp, toare, logică, lipsită de fraze." Ieronim Bariţiu afirmă
c&f, „La început Eminescu lua întotdeauna parte la dezbateri ^ era în stare să uite şi
de timp şi de sine, cînd obiectul disc>jrfi tat îl pasiona. Admitea şi părerea
111
adversarului, cu oareQari amendamente restrîngătoare, în materie politică,
bisericească} şi socială ; era însă implacabil pînă la fanatism în matefier. de istorie,
filozofie şi estetică". (11) „Nu-ţi făcea niciodată, impresia că voieşte să-ţi impună
opinia sa, dar erai înerefti dinţat că-ţi vorbeşte din convingere şi din cauza aceasta
era nimeni supărat pe dînsul, chiar dacă era cu totul coiftu> bătut." ** ! **
La polul opus îl surprinde Slavici cînd ni-1 descrie : „Se izbeau în noi
amîndoi una de alta două lumi pornite din aceeaşi obîrşie, dar desfăşurate fiecare
în felul ei şi una largă şi luminoasă, iar cealaltă strimtă şi neguroasă. îl văd parcă
şi acum uitîndu-se din cînd în cînd speriat şi scos din răbdare la mine. Om de o
veselie copilăroasa, el rîdea cu toată inima, încît ochii tuturora se-ndreptau
asupra lui. în clipa următoare se-ncrunta însă, se strîmba ori îşi întorcea capul cu
dispreţ. Cea mai mică contrazicere-1 irita, muzica de cele mai multe ori îl
supăra ; şuierătura-1 făcea să se cutremure ; orişice scîrţîitură-1 scotea din sărite.
Şi adeseori el îmi zicea «Taci, nu mai scîrţîi!»."
„...Pornirile lui erau însă atît de vii, încît îi covîrşeau puterea stăpînirii de
sine...“ *353' Secvenţele uluitor de schimbătoare ale temperamentului său se
derulau cu asemenea repeziciune, încît derutau chiar şi pe cei mai intimi amici.
„... Ceea ce noi numim sentimentalitate nu exista pentru dînsul. El n-avea
slăbiciuni pentru nimic." Aici, în mod sigur, Slavici se înşeală, dar n-avea cum să
ştie toate laturile ascunse ale unei atari individualităţi.
„Toate porneau la dînsul din convingere, şi ceea ce noi ceilalţi facem din
iubire, el făcea din hotărîre nestrămutată, iar ura se dedea la dînsul cu dispreţ pe
faţă. Niciodată nu l-am văzut plîngînd şi nu cred că era în stare să plîngă, iar cu
înduioşare numai despre mama lui l-am auzit vorbind." (353>
în vara anului 1872 Eminescu părăseşte Viena şi vine în Iaşi, în speranţa
obţinerii unui ajutor bănesc pentru continuarea studiilor în capitala Moldovei.
„Eminescu se află în Iaşi. Foarte bine. Are el însă să şi rămînă în Iaşi ? Ar fi
foarte bine, fiindcă el are lipsă de o societate respectată de către el. Altfel,
Mortua est.” Tot Slavici va scrie la 10 aprilie 1873 Iui Negruzzi : „Eminescu
este nefericit de la fire" (307\
Poetul îi explicase la Viena lui Ştefanelli pentru ce nu mai frecventează
„seratele sociale" : „Păcat de vreme, mă plictisesc. Membrii nu produc nimic
original." Găsim aici răspunsul la „necesitatea" existenţei unei „societăţi
respectate de el".
Itinerarii
Atitudinea lui Eminescu faţă de „sexul frumos“. Opiniile s-au contrazis încă
din timpul vieţii acestuia. Dar nimic nu caracterizează mai deplin o natură umană
decît felul cum ea-şi trăieşte pornirile şi sentimentele erotice. Dacă în alte
împrejurări amabilitatea şi spiritul îndatoritor s-ar fi putut să nu fie
corespondentele exacte ale sentimentelor de afecţiune manifestată constant, în

112
 iubire acest echilibru dispărea, iar frămîntările omului cu însuşiri neobişnuite
izbucneau din plin. „La 20 de ani, în oct. 1869, Eminescu vine la Viena cu inima
cuprinsă de amor pentru frumoasa Eufrosina Popescu şi sufletul său e plin de
icoana acestei actriţe, care a aprins primul amor în inima lui curată. Amorul
acesta trebuia să fi fost adînc şi sincer, căci am văzut că nici în toamna anului
1870 el nu o uitase, ci vorbia cu mult foc şi durere despre Eufrosina sa. El ţinea
mult nu la femei, ci la femeie. Femeia era pentru dînsul idealul creaţi- unii, a
frumuseţii şi a perfecţiunii chipului omenesc. Era în stare să ne vorbească fn
imnuri de acest cap de operă al creaţiunii, şi vorbele sale maestre şi pline de
însufleţire electrizau pe auzitori, cel puţin cit timp le vorbea. Eminescu nu fugea
de societatea femeilor, dar nici nu o căuta. Dacă din întîmplare se afla într-o astfel
de societate, el nu era retras sau ursuz, ci politicos, glumeţ, şi voios. Le vorbia
dulce, le făcea complimente, şi, lucru principal, conversa cu ele totdeauna potrivit
cu individualitatea lor, şi, fiindcă şi întreaga sa înfăţişare avea ceva tipic şi
original, cîştiga uşor simpatiile damelor." P**? Ştefanelli a avut posibilitatea să-l
observe de aproape pe Eminescu şi să surprindă şi acest aspect al naturii sale. Mai
mult, ei au făcut vizite împreună la unele doamne, pe cînd se aflau la Viena ( }64\
aşa cum Slavici povesteşte că lua ceaiul, cu Eminescu, la doamna Burlă (Matilda
Cugler, mai tîrziu Poni) şi rar de tot la Veronica Micle. Atît Slavici, cît şi Creangă
şi alţi junimişti, printre care Maiorescu, Panu, Gane, şi Negruzzi, au ştiut multe
despre relaţiile dintre Veronica Micle şi Eminescu, dar nici unul în suficientă
măsură încît să-şi poată face o imagine exactă a acestei legături. „Eminescu era şi
o fire ciudată şi închisă" (m), dar în lumea gîndului, în alipirea de natură, în
sentimentele vieţii sociale, în conştiinţa de sine, pretutindeni, toţi au văzut „o rară
putere vitală afirmîn- du-se cu o plinătate excesivă"
Ce s-ar putea însă afirma în legătură cu felul în care a iubiţ Eminescu ? Că
totdeauna el a nutrit faţă de femeia iubită cele mai curate sentimente, dar că soarta şi
împrejurările l-au invitat de cele mai adeseori la nefericire, pro- ] vocînd prăbuşirea
celor mai vii speranţe. Anul 1870 (sau 1871) înseamnă în viaţa lui anul în care
izbucneşte dragostea pentru Veronica Micle. Apariţia Veronicăi în viaţa lui Emi- I
nescu aduce o speranţă, o înseninare, o pondere sufletească, un echilibru moral. Dar,
după cum se ştie, torentul avea să rupă zăgazurile. Torentul aceleiaşi puternice
pasiuni a cuprins-o şi pe Veronica şi ea nu i-a putut rezista, supra- I vieţuind foarte
puţin morţii poetului. „După o tradiţie | verbală, se crede că el ar fi cunoscut sau
poate numai vă- P zut pentru întîia oară, în vacanţa acestui an 1870, pe Ve- f, ronica
Micle la Iaşi. După alte date, el o cunoscu în anul [ următor la Viena, unde ea veni
cu bărbatul său Micle şi j Eminescu o întovărăşi să viziteze monumentele şi
frumuse- | ţile Vienii. El se înamoră atunci de dînsa într-atît, încît dragostea aceasta
constituie cea mai mare pasiune a sa."
I Versiunea după care Eminescu, vizitînd pe vechea sa gazdă,
; d-na Ldwenbach, avu prilejul să cunoască pe Veronica ! Micle, pare plauzibilă.
Poeta îl admira de cînd publicase în paginile Convorbirilor literare poezia Venere şi
Madona. F, Aproape nimic nu mai ştim despre relaţiile lor, pînă prin [ 1873—1874,
cînd Eminescu îi scrie din Berlin şi îi trimite I versuri. Tot în această perioadă de
113
mare tensiune poetul r cere ajutorul fratelui său Şerban, destăinuindu-i furtuna prin f
care trece: „Un fel de anihilare a voinţei caracterizează eul meu. Ochii deprinşi cu
slova veche şi înţeleaptă, azi, I refuză să mai urmeze drumul care duce la fericire
după unii, la deznodămînt după părerea mea. O, nu te mira frăţioafe, de această
schimbare. Vei înţelege, cînd vei afla că Amor, zeul atotputinte, mi-a cuprins inima
şi fără să vreau sunt sclavul lui [...]. Chipul ei nu-mi mai dă răgaz să studiez în pace.
E divinitatea Elenei lui Menelaus, co- borîtă pe pămînt, ca să mă tortureze. Frate
Şerbane, vezi de te interesează dacă nu s-a mutat de acolo unde şedea."

114
 Vom urmări treptat evoluţia sentimentelor şi implicaţiile lor.
Reţinem, pentru moment, influenţa pe care a exercitat-o dragostea
asupra psihicului lui Eminescu şi, implicit, asupra activităţii sale.
Asociind şi condiţia materială precară, cu efect deprimant, după cum
ne-au transmis Ştefanelli, Slavici, Bariţiu din perioada de la Viena, şi
mai tîrziu Cara- giale, pentru timpul petrecut la Bucureşti, vom
recunoaşte cu uşurinţă existenţa cronică a focarelor iritative ce vor
pregăti „nevroza" lui Eminescu. După ce, într-o scrisoare datată
1/13.1874, din Viena, Slavici scrie că gîndeşte la Eminescu, „acest
suflet atît de fericit prin firea sa nenorocită", la 16/18 septembrie 1874
el face o mărturisire neaşteptată lui Iacob Negruzzi : „...Dar să cunoşti
pe Eminescu şi vei afla un om de felul în care natura nu produce decît
în momentele sale de preocupaţiune. PaTcă n-a ştiut ce face, cînd a
făcut şi părînau-i rău, mai apoi, începe a strica fapta sa. Eminescu este
dintre acei puţini oameni, care nu sînt meniţi a vieţui în societate,
pentru că nu-şi află semeni. îndeobşte el este nesuferit, pentru că ştie
cine este el, ştie cine sînt alţii, nu-i pasă de o lume, pe care trebuie s-o
despreţuiască şi stă ca şi-o carte deschisa înaintea tuturora." < 341)
Pînă la această dată, nu aveam nici o informaţie despre aversiunea
contemporanilor faţă de Eminescu, şi nici de cauzele ei. Slavici
afirmă că la Viena Eminescu se bucura de iubirea tuturora. „...Toate
sufletele alese — continuă Slavici — sînt nerezervate şi tocmai pentru
oamenii comuni lipsa de rezerve a unui suflet ales este nesuferită". <341)
Slavici se pare că n-a greşit prea mult în evaluarea sentimentelor unor
contemporani faţă de Eminescu, dacă ne gîndim numai la aprecierea
dintr-un articol atribuit lui Anghel Demetriescu, care nu i-a fost
prieten : „El era plin de o trufie care se învecina cu dispreţul pentru
tot ce nu era el şi de o sfială, care în faţa unora trecea drept blîndeţe.
Nimeni n-a judecat de aşa de sus pe contimporanii lui şi nimeni poate
n-a luat drept convingere raţională gusturile sau aversiunea sa pentru
o persoană sau un lucru. Rareori a fost un om mai exclusivist şi mai
intransigent decît dînsul- Acest amestec straniu, de sfială şi de trufie,
îl făcea susceptibil, iritabil, solitar.
Toată atitudinea sa în societate ca şi în literatură părea a zice:
«noii me tangere»." (S0) In realitate, Eminescu îşi făcuse o imagine
aproximativă, chiar dacă nu exhaustivă, a circulaţiei valorilor literare
în epocă.
Anghel Demetriescu era un om inteligent, instruit, şi cu putere de
analiză, dar nu ştim în ce măsură animozitatea sa a întunecat spiritul
de observaţie. El l-a privit de Ia oarecare distanţă pe Eminescu, faţă
de Slavici, de Ştefanelli şi de alţi prieteni apropiaţi, care au avut
posibilitatea să pătrundă mai îndeaproape ţesătura complicată a
structurii sale. Dar Anghel Demetriescu se apropie de afirmaţiile lui
Gane şi Panu. „Pesimistul Eminescu n-află mai bun loc decît în
115
mijlocul d-tre“ — scria Slavici lui Iacob Negruzzi în 1874 ( 341>. Viaţa
îi despărţise pe cei doi prieteni, Slavici întorcîndu-se la Şiria, după ce
se îmbolnăvise, iar Eminescu stabilindu-se în Iaşi, unde obţinu Ia 1
sept. 1874 postul de bibliotecar la Biblioteca centrală. încă de la 18
iunie 1873 el scria din Berlin părinţilor săi: „Pe la finea lui august sau
începutul lui septembrie gîndesc că mi-oi isprăvi examenele şi m-oi
întoarce-n ţară. Aştept cu nerăbdare capătul vieţii mele de student,
care desigur că pentru mine numai plăcută n-a fost...“ (77> Intenţionase
de pe atunci să vină în Iaşi şi să trăiască în capitala Moldovei.
„Iubitul meu — scria el unui amic la 8 dec. 1873. Aş fi dorit ca să
nu fi trebuit să-ţi scriu această epistolă, nici pentru tine, pentru că te
expune la o supărare, nici pentru mine, căci ea-ţi va deschide fereştile
spre a te uita într-o casă, care n-aş fi dorit s-o cunoască nimenea, în
lumea mea, adică. Nu ştii ce tată am, sărac şi împovărat de o familie
grea (şapte copii), e cu toate astea înzestrat c-o deşertăciune atît de
mare, încît ar putea servi de prototip pentru acest viciu, după părerea
mea cel mai nesuferit din lume... O familie grea, îngreuiată încă prin
deşertăciunea îndărătnicului bătrîn, şi întristarea mea cea mare este ca
eu ajut de a-n- grcuia prin nefolositoarea mea existenţă...
...Mi-am pus în gînd să merg în Iaşi să-mi găsesc un rost.
Proiectul acesta mă munceşte de mult. Nevoind nici să împărtăşesc
soarta fraţilor mei, risipiţi prin streini, nici să adaog la lipsa lor, am
decis să mă întorc în ţară peste cîtăva vreme şi să m-arunc iarăşi în
valurile vieţii practice. Mi-e indiferent cum — eu şi aşa nu mai pot fi
fericit în lume, iar muncind nu-mi vor lipsi trebuinţele de toate zilele,
precum îmi lipsesc adeseori azi". Cu toată tinereţea sa, timpul şi
împrejurările îi măcinaseră din entuziasm.
„...Am deci o rugă către tine. Ştiu că-i supărătoare şi numai eu
ştiu cît m-a costat pînă m-am decis a lua condeiul ca să-ţi scriu.
Caută-mi o ocupaţiune în Iaşi — ea poate fi foarte modestă şi
neînsemnată, căci nu sînt pretenţios şi ştiu a trăi cu puţin. De vei găsi
ceva, scrie-mi, dar nu spune nimănui. Dacă s-ar putea să trăiesc în
laşi, să lucrez fără s-o ştie nime, mi-ar părea şi mai bine. De ce nu m-
am adresat şi către persoane mai influente decît tine ?
Dar cu cît cineva e mai influent, cu atît trebuie să îmi calc mai
mult pe inimă, pentru a mă adresa la el. Ei nu cunosc aceste stări
sufleteşti, la ce să te expui la oameni, cari chiar prin vorba lor cred că-
ţi fac o onoare dacă ţi-o adresează.
Voi să reintru în nimicnicia din care am ieşit..." (79)
Titu Maiorescu, însă, încearcă să evite întoarcerea în
„nimicnicie" şi intervine energic cu propunerea de a se pregăti şi de a

116
susţine examenul de doctorat, după care perspectiva obţinerii unei
catedre de filozofie în Iaşi era chestiune de timp. La 26/2 februarie
1874, Eminescu îi scria lui Maio- resou din Charlottenburg :
„...Ca un fulger pe cer senin mi-a venit prima şi preţioasa d-tră
scrisoare şi-mi arată altă cale. Dară ibi jacet lepus in ipere (dar tocmai
aici e buba). Cum să scap din Berlin ? Relativ la acest scump oraş al
Sfînrului Imperiu Roman de naţie germană, am făcut o sumedenie de
păsuri greşite : în primul rînd că am venit numai aici, în al doilea că
n-am plecat deja de mult şi, în al treilea rfînd, şchiopătez în tot felul
de et caetera — atît de mult — şi încă unele cari nici nu se pot
spune..." '8,) (Afirmaţii care necesită o analiza serioasă din punctul de
vedere abordat.) Maiorescu îl întreba de cît timp şi de ce mijloace ar
avea nevoie pentru examene. „...întorc mai degrabă întrebarea şi spun:
cît timp şi mijloace mi s-ar putea pune la dispoziţie, eu dedarînd de
mai înainte că sînt gata să rambursez totul, cînd mă voi vedea ajuns
cu titlul meu academic la un liman sigur. Căci

117
 e mai bine să mă iau după aceasta şi să-mi măsur timpul şi locul
cu măsura realităţilor. Acesta e punctul lui Arhimede de unde poate fi
înălţată lumea mea (afundată puţin în mocirlă)." Eminescu pare să
forţeze soarta, fiind decis să-şi susţină doctoratul.
„Cînd e vorba să spun ceva (da ori ba), atunci nu spun de obicei
nimic şi adevărata mea fire primordială se arată fără şovăire: devin
ticăit... (Element important în cadrul analizei.) Despre actuala mea
poziţie nici nu mai vorbesc nimic. E o dată pentru totdeauna
nesuferită şi nu poate fi schimbată decît radical. Actualul meu
Dumnezeu nu e un creator, ci o creatură — anume una de piele.
Creţulcscu." (s2)
Biografii au intuit iricabilitatea erescîndă a lui Eminescu în
perioada de la Berlin. Condiţiile în care îşi desfăşura activitatea în
cadrul Agenţiei, după plecarea lui Rosetti şi sub conducerea
birocratică a lui Creţulescu, şi într-un timp boala erau de natură să-i
mărească neliniştea şi să-l exaspereze. El cere lui Maiorescu 300 de
taleri, motivînd astfel la 7 mai 1874 : „...Suma de 300 de taleri, pe
care am indicat-o, e afară de aceasta o sumă maximă şi judecind după
exigenţele rînd pe rînd poate cam exagerate, dar numai cînd faci
abstracţie de curioasa mea individualitate, care se aşteapta pururi la ce
e mai rău. De mă voi pierde vreodată va fi desigur din cauza unui
lucru de nimic, mărunţişurile acestea fiind cei mai aprigi duşmani ai
mei. Voi pleca deci oît de curînd la Jena, şi sper că de la începutul lui
august să-mi pot da doctoratul. Adică n-o sper, căci eu nu sper nicio-
dată ceva, ci voi încerca numai cu siguranţă". (83)
Totuşi, cu mulţi ani mai tîrziu, avea să-i scrie Veroni- căi: „...Va
veni o vreme, Nicuţă ! O ! Sper că o să vină, în care tu vei uita toate
durerile ce ţi le-am cauzat şi-n care vom începe ceea ce eu am numit
viaţa noastră nouă..." (î77) Dar şi această unică speranţă s-a spulberat la
mai puţin de un an, căci Eminescu a înnebunit în 1883.
Nimeni n-a putut să afle pînă azi dacă Eminescu a încercat sau nu
si dea doctoratul la Jena. Se ştie numai îti- nerariul pe care l-a urmat
pînă a venit în Iaşi: Weimar, Konigsberg, Cracovia, Lemberg... Către
sfîrşitul vieţii

118
— în', 1887 —, pe cînd se afla internat în ospiciul de la Mănăstirea Neamţ, poetul —
lucid — îi scria lui Pogor: „Eu eram plictisit de o încordare prea mare la studii, incit
într-un moment de uitare de sine m-am trezit pe malurile Rinului, apoi la Weimar,
de unde am venit la Iaşi, îmbrăţişat de sufletul tău caritabil..." (IJ7)
Lui I. A. Samurcaş îi vorbea despre „...cîntul întîi al Odissei(i) mele, care
reprezintă călătoria mea arheologică şi istorică mai fără de rezultat" (85). Veronicăi
Mide îi scrie că a venit la Iaşi, „împins de dorinţa de a cunoaşte vechea capitală a
Moldovei şi pentru tine. Mai ales, auzisem de zvonul ce se răspîndise în Cernăuţi, că
în Iaşi se întemeiase o societate literară Junimea, care pînă atunci nu ştiam că are
vreo legătură cu revista Convorbiri literare, unde publicasem cîteva încercări, abia
azi rîd de naivitatea de atunci..." y;7)
Cu ajutorul lui Vasile Pogor a fost numit la 1 septembrie 1874 bibliotecar la
Biblioteca centrală din Iaşi.

„Sînt fericit — scria el la 14 septembrie 1874 lui Samurcaş — că mi-am ales un

loc potrivit cu firea mea singuratică şi dornică de cercetare. Ferit de grija zilei de
mîine, mă voi cufunda ca un budist în trecut, mai ales în trecutul nostru atît de măreţ
în fapte şi oameni. Voi fi obligat moralmente d-lui Pogor, care m-a găzduit şi care
mi-a găsit acest culcuş demn pentru iernile noastre friguroase. Înţeleg prin ierni
schimbarea răutăcioasă a semenilor noştri, cari caută să lovească chiar şi-n acei ce
nu se pot apăra. Cunosc năravurile politice de la noi, de aceea mă îngrijesc, cu toate
că trebuie sa mă bucur de norocul ce-a dat peste mine. Pe la mijlocul lui noiembrie
mă-ntorc în Germania pentru examene — se-nţalege — că «coelesta deorum gratia
favente», ne- fiind caz împiedecător. Călătoria mea va avea de scop înainte de toate
depunerea doctoratului..." <s5> Intenţie serioasă, pe care nu o realiză însă, „fiind oprit
de oarecare întîmplări grave în familia sa" (187). In adevăr, în noiembrie se îmbolnă-
veşte şi moare Şerban, iar Eminescu, bolnav şi lipsit de mijloace materiale
disponibile, impresionat dc pierderea fratelui său mai mare, se găseşte în
imposibilitate de a părăsi ţara. El scrie lui I. A. Samurcaş la 1 decembrie, la Berlin :
„Cre- deţi-mă că sînt ameţit de cap, văzîndu-mă pus în curentul unor nefericiri
familiare, cu cari eu, ce am fost avizat la un trai singuratec şi la puterile mele
proprii, nu sînt deprins şi nici ştiu a le mînui“. Şerban făcuse datorii care trebuiau
achitate o dată cu înmormîntarea. Presiunile pe care Eminescu le face tatălui său
rămîn fără rezultat.
„Cred că dacă bătrlnul va mai răsufla de greutăţile momentane, cari-1 apasă, va
putea să acopere îndatoririle fiului său, dar în prezent nu cred că poate face mult. Pe

119
mine mă ştiţi că nu am nici un fel de avere şi că traiul meu modest, cum este şi va fi
întotdeauna, nu e cu toate acestea uşor... Vedeţi bine că nici nu ştiu ce să vă răspund,
decît că pe dt e-n puterea mea voiu încerca să dau o soluţiune acestei afaceri, desigur
cea mai penibilă din viaţa mea." „E trist pentru mine că nu am drept să mulţămesc
dedt cuvinte şi nu pot împlini în faptă ceea ce doresc şi voiţi." ^,r> lntr-o scrisoare
anterioară, poetul mărturisea că are un salariu de 53 de lei şi altfel nici o avere pe
baza căreia ar putea face un împrumut. „Ştiţi ce va să zică a trăi într-un oraş
românesc cu o sursă ca aceasta, unde nu există nici un mijloc soţi al pentru confortul
amploaiatului. Aici trebuie să fii în rîndul proletariatului orăşenesc sau în rînd cu
oamenii cari au avere privată. In această privinţă sînt chiar Bucureştii mai de
preferat." Diferite boli nu-1 ocolesc. „...In vremea din urmă, notează poetul, am mai
căpătat şi o aprindere la Încheietura piciorului, care se vindecă foarte încet şi e foarte
dureroasă [...]. Astfel mă mişc abia şi trebuie să-mi caut şi de serviciu [şi] chinuit de
nelinişte sufletească şi durere trebuie să şi lucrez la o scriere care cere toată liniştea
şi o concentrare a cugetării de care mai nu sunt capabil în împrejurările de faţă". (4
noiembrie 1874, n.a.) Loviturile acestea, variate ca sursă şi concentrice ca
diversitate, vor afecta şi mai mult psihicul labil al poetului. E. Vincler (385)

120
 reală, recunoscută de Veronica şi semnalată şi de Caragiale, nu
iese din limitele normalului, în măsura în care e normal să fii aşa, şi
nu altfel. Scrisoarea-i scrisă în Iaşi, dar cînd ? După doi ani de
zbucium, într-o toamnă, după reîntoarcerea ei de la Văratec, probabil
în 1877. Afectiv, viaţa lui Eminescu se înscria la Iaşi pe dimensiunile
unei iubiri zbuciumate, care-a oscilat între 4 februarie 1876, ziua „cea
mai fericită a vieţii lui“, cînd aşa cum consemnează undeva : a ţinut
pe Veronica în braţe, „strîngînd-o la piept, am săru- tat-o“ şi
momentul relatat, de revoltă şi deznădejde, care ameninţa cu ruptura,
cînd sufletul lui înflăcărat dădea azil durerilor nobile şi fantomelor
sale. Sentimentul de gelozie, ajuns la paroxism, încercat şi în 1880 —
cînd Caragiale favorizează fără să vrea psihoza lui afectivă, inter-
venind în viaţa intimă a poetului şi a Veronicăi Micle — nu depăşeşte
în nici un caz o reacţie firească.
„Perioada Veroniană*, greşit plasată la Iaşi, începe de fapt la
Viena şi se sfîrşeşte la Bucureşti, o dată cu moartea lui Eminescu. Ea
va cunoaşte oscilaţii mari, seisme, conscm- nînd înălţări şi prăbuşiri
interioare.
La Viena, preocuparea lui Eminescu era asimilarea organizată a
filozofiei şi aprofundarea culturii universale, care îl influenţă în
formarea lui. Legătura cu Veronica şi determinările inevitabile,
contingenţa cu Junimea şi influenţa acesteia asupra lui Eminescu şi —
în sfîrşit — reînceperea „vieţii practice", ale cărei valuri se vor înălţa
ameninţătoare şi vor măcina în cele din urmă postamentul şubred al
existenţei sale psihice şi materiale, înecînd, pentru totdeauna,
idealurile făurite despre lume, pot fi urmărite din acelaşi punct de
vedere (psihic, afectiv şi intelectual).
Cercul Junimea a însemnat pentru Eminescu enorm. în aria lui,
dincolo de adversităţi inevitabile, de atmosfera care nu totdeauna se
potrivea firii sale „ciudate", intelectualităţii superioare şi aspiraţiilor
înalte, Eminescu s-a găsit între prieteni — ca şi la Viena, de altfel —,
ceea ce aruncă o lumină puternică asupra caracterului şi afectivităţii
sale şi — în afară de orice îndoială — ne permite să afirmăm că
poetul n-a fost, de fapt, niciodată un „izolat", un „înstrăinat". Este

124
 adevărat că a trăit şi clipe de Însingurare, dîndu-
şi seama că nu aparţine nimănui, că se complăcea
deseori în singurătate, echilibrul său neavînd nevoie
de cei din jur, dar teoriile dezvoltate de dr. C. VIad
cu privire la singurătatea lui Eminescu n-au suport
real.
De la Eminescu şi Veronica au rămas cîteva scrisori intime, în
care poetul aducea acuzaţii membrilor Junimii, a rărind limitele unora
dintre ei şi indiferenţa lui. Dar tot el «te acela care scria : „...ar trebui
să mă crezi un ingrat, dacă n-aş recunoaşte că la Junimea n-am avut
cu nimeni nici un raport sufletesc".
„L-am avut, dar tîrziu, cînd a venit adus de mine Creangă, pe
care-1 întîlnisem la Bolta Rece într-o seară. Apoi cu Pogor, Conta,
Lambrior şi alţi prieteni. Ei m-au făcut să rămîn în acest cerc literar,
mai bine zis prietenesc, mai mult timp. *
„...Ce om era Eminescu ! — spune Gane (I6I). îl am şi acuma
înaintea ochilor : chip frumos şi blînd, fire mistică, străină de lume,
zămislită parcă-n alte plaiuri. Ce frunte măreaţă şi încărcată de
gînduri! Ce privire adînca şi visătoare, izvorîtă din cea mai nobilă
inimă omenească ! Ce absolută şi complectă dezinteresare de tot ce e
în legătură cu partea materială a vieţii! Ai fi zis ca plutea într-o atmos-

* „In urma, după cum ştii, am fost legat prin diferite slujbe, cari mi-au făcut mai
mult rău decît bine. Din fire mă ştii împăciuitor, n-aş fi în stare să protestez împotriva
nimănui, chiar dacă aş fi convins că am dreptate.
De această slăbiciune au profitat mulţi membri din Junimea, punînd stăpînire
pentru totdeauna şi pe restul de voinţă ce-1 mai aveam. Incit, am fost condus, cu toate că
aveam dreptul să conduc, fiind superior multor din acel cerc literar.*
„Domnul Maiorescu a căutat să-mi impuie modul său de a vedea, dar eu îl priveam
în ochi fix, aşa, ca să creadă căni înţeleg, pe cînd de fapt zburam cu eîndul în alte părţi. Le
citeam uneori poezia, apoi, dezinteresat cu totul de ceea ce creiasem, ii lăsam să facă ce
voiau cu dînsa... Ei o corectau, o publicau, însuşindiu-şi drepturile de autor şi critic. [...]
Din îndemnul lor n-am scris nici un nod, nici n-am fost inspirat. Nu mai tu, dulcea mea
amică, ai fost muza inspiratoare! In serile lungi, cînd zăpada da tîrcoale pe la uşa chiliei
mele, eu plecat pe masa de lucru, cu amplele prinse în podul palmelor, meditam la multe,
la frumuseţea poeziei antice, la budism, la Psalmii lui David; unde sunt acele vremuri de
dulce reverie, de sinceră iubire, unde femeia era o zeiţă aromată cu miresme orientale de
poeţi curtezani..." <377)

125
feră suprapămîntească. Lui nu i-a fost scris să se bucure de viaţă lungă.
Intelectul îi surpa fizicul. Nervii lui, din cale-a- fară simţitori, vibrau ca o
harpă eoliană la orice adiere a vîntului.
Sufletul lui, un vulcan în veşnică activitate, îi consuma zilele văzînd
cu ochii, aşa că flacăra geniului, din care a pălpăit de la început prea de tot
puternic, a trebuit să se stingă curînd, cum i s-a stins şi amorul descris de
el... Era un vis...
Eminescu a fost o minune a naturei iute trecătoare : un meteor căzut
din cer, care prin fulgerătoarea sa dungă de foc a revărsat o nouă şi
necunoscută pînă atunci lumina, asupra literatura noastre româneşti." (N.
Gane)
„— Eminescu era bun, blînd la vorbă, modest, simpatic. Pentru
poporul de jos el avea o dragoste şi o milă nemărginită. * Qteodată ai fi zis
că el avea o presimţire de boala grozavă de care va fi lovit şi va muri...
Românii nu au avut un cugetător şi un scriitor mai pesimist decît
Eminescu. Deplin pătruns de deşertăciunea vieţii şi de nimicirea
desăvîrşită a fiinţei după moarte, el ar fi părăsit viaţa cu zîmbire blinda
dacă ar fi avut limpezimea minţii sale în momentele supreme...
Cu Eminescu s-a stins un mare poet naţional, original în toate
felurile ; noi am pierdut un amic iubit..." (I. Negruz- zi) <*«>
„...Iar între «junimişti» erau cîţiva, care aveau sacul cu minciuni
totdeauna plin şi erau mari meşteri în ale povestirii, între aceştia erau şi
Alecsandri şi Caragiale, Eminescu mai puţin, dar era o adevărată plăcere
să-l vezi rîzînd..." (Slavic, Omagiu, 1909)<3î2)

* „Cu oamenii din popor se înţelegea mai bine decît cu j:oată lumea
noastră cultă şi semiculta, o vară întreagă o petrecu la o stînă în tovărăşia
cîtorva ciobani. Eminescu era omul cel mai puţin personal din oîţi am
cunoscut; cu ochii săi negri, profunzi şi strălucitori, pe care îi lăsa să plutească
mai totdeauna în spaţiul nemărginit, se părea că puţin se interesează şi de
mersul lumii aceştia, şi chiar de sine însuşi:
...Şi cînd gîndesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
încet, repovestită de o străină gura
Ca şi cînd n-ar fi viaţa-mi, ca şi oîmd n-aş fi fost.
CSne-i acel ce-mi spune povestea pe
de rost De-mi ţin la el urechea şi rîd de
cîte-ascult Ca de dureri străine ?... Parc-am
murit de mult.*

126
 „Pudicul Naum“, evocînd nostalgic vremurile de la Junimea, a
dedicat o poezie lui Eminescu, din care personalitatea poetului iese
pregnant în evidenţă. *
Poezia a fost scrisă în 1922. Maiorescu a cuprins în puţine cuvinte
adevărurile ei, cît şi o parte din conţinutul scrisorii lui Eminescu :
„La Iaşi — cînd venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa de copil,
care cîştigase demult inima tuturor, şi ne aducea ultima poezie ce o
Făcuse, o refăcuse, o rafinase, căuitînd mereu o formă mai perfectă, o citea
parcă ar fi fost o lucrare străină de el. Niciodată nu s-ar fi gîndit măcar s-o
publice : publicarea îi era indiferentă, unul sau altul din noi

* Pentru interesul ei şi pentru accentele de sinceritate, poezia merită să

fie reprodusă:
Fire blinda şi ferită de ambiţiuni nebune,
Tu, care-ai gustat in viaţă jalnică amărăciune
Eminescu, dragul meu.
O ! cu cită nerăbdare şi cu cît-ademenire
Aşteptam odinioară serile de mtîlnke Să răsune glasul
tău !
S-ascultam atunce Versuri înitr-o dulce armonie,
Iar în inimile noastre cu a lor melancolie,
Gîndul tău se răsfrîngea,
Şi de cîte ori tristeţea neagră şi o monitoare,
Sub un zîmbet s-ascundea

Viţiile şi desfrîul tremurau din depărtare.

Şi cuprins de-un sfînt amor.
Cu profetice accente ş-al tău geniu {născut,
Arătai cu elocvenţă fala timpului trecut,
In auzul tuturor!
Muza-ţi atinsese fruntea cu aripa ei cea dreaptă.
Generoasă, dîndu-ţi astfel, minte-naltă şi deşteaptă.
Versul limpede ca rouă din a dimineţii geană, Licărind
ca diamantul pe-o mlădiţă de mărgeană, Iar zîmbirea
ta timidă nelipshă-n tinereţă,
Prin o lacrimă ascunsă da de gol a ta tristeţă.

Căci ai fost ales, prunc încă, din ale mulţime!

rînduri Zeii să-ţi încoroneze fruntea ta plină de gînduri
Cti-al lor nimb strălucitor.
Frumuseţilor divine să ai darul şi menirea,
Cîntăreţ duios şi falnic, tu, pe care Nemurirea Te
saluta în viitor. (251)

127
 trebuia să-i ia manuscrisul din mină şi să-l dea la Convorbiri
literare..."
Maiorescu a fost printre cei dinţii şi cei puţini care au sesizat
geniul lui Eminescu, tot aşa precum a presimţit cele dinţii simptome
ale rătăcirii sale mentale...
Comportamentul poetului in cei trei ani cit a stat la Iaşi a fost
variabil, oscilind intre un echilibru stabil şi instabil, cu un plus de
excitabilitate amplificată cu timpul. Conturul personalităţii sale
delimitindu-se net, incompatibilitatea cu cei mai mulţi a devenit
inevitabilă. El continua să se comporte paradoxal, puntnd uneori pe
gfnduri pe prieteni şi cunoscuţi. * .
Referindu-se la personalitatea poetului şi la talentul său
recunoscut, Panu avea să scrie în Amintiri de la Junimea:
„Eminescu, temperament pasionat, nu se gîndeşte atît cînd scrie
la efectul poetic, ci mai mult la susţinerea unei idei sau la lovirea unui
duşman... Este un poet strălucit, dar straniu; el trebuie să rămînă unic,
fiindcă unică şi stranie este personalitatea sa...“
încercînd să descifreze raporturile existente între Eminescu şi
junimişti, Panu afirmă că : „Eminescu, intelectualiceşte, maiorescian
convins, nu este omeneşte prietenul lui Maiorescu. El e un spirit
afectiv, căutător de prietenii strînse, cum e aceea cu Creangă, de
exemplu. Un temperament recalcitrant regulelor sociale şi, în sfîrşit,
un om pătruns de valoarea sa şi doritor deci că capete o stare şi o
consideraţie adecvată meritului său... Părerea lui Eminescu despre
toată lumea literară înconjurătoare este detestabilă, iar critica îl irită...”
Aceste afirmaţii au ceva din opiniile lui Anghel Deme- triescu şi
chiar ale lui Slavici — pe care le-am citat.

* „Eu am fost, sînt şi voi fi*, declara el emfatic Profirei

Misihăneano prin 1-875 P7*). „...încă de oe atunci, In toate discuţiile
lui, spunea că el nu admite egalitatea, şi chiar absolutismul. Cu toate
că toţi fraţii lui erau culţi şi inteligenţi, el totuşi se deosebea de ei, şi-i
lua in zeflemea. Toţi membrii acestei familii au fost extrem 7de
inteligenţi, dar aveau ceva anormal în ei, nu erau ca toată lumea.* P *)
Nu încape îndoială că nici Eminescu, la Junimea, „nu era ca toată
lumea*. El l-ar fi considerat chiar pe V. Pogor „inoportun* în propria
lui casă, după cum relatează G. Panu P7*).

128
 „...Eminescu nu este un vanitos mărunt, de felul celor care
abundă în lumea literelor, are însă un sentiment înaintat despre sine şi
nu mai este îndoială că se socoteşte cel mai mare poet al vremii..."
încheie Panu caracterizarea sa. Cam acelaşi lucru îl susţine şi N. Gane
în scrisoarea către Maiorescu, din 1876 (16Q'. George Panu n-avea nici
un motiv să-l laude pe Eminescu, de a cărui prietenie nu s-a prea bu-
curat. Ei se deosebeau structural şi tot atît de mult ca pregătire *.
Dintre toate slujbele care i-au făcut „mai mult rău decît bine", după
propria-i expresie, aceea de revizor şcolar i-a fost lui Eminescu cea
mai convenabilă şi i-a dat satisfacţii. El se gjndea la acest post şi după
primul acces de manie în 1884. De altfel, Maiorescu în jurnalul său
notase că e „bun revizor şcolar, rău profesor", fiind „idealist". In-
teresul şi Competenţa pe care le-a manifestat ca revizor au fost
remarcabile. „Era Eminescu — nici smerit, nici ţanţoş ca revizor, —
scrie I. Baican <9) — ci ca un tînăr tovarăş al ministrului cu care rîdea
cînd le vorbiam, de felul cum erau învăţăturile prin şcoalele de pe-
atunci, mai ales, cînd citea în condice de revizii cele ce scriau revizorii
şcolari, fanfaronia pe care o aşterncau în condică. Eminescu sta cu
căciuliţa subţioară, rotind-o şi zîmbind, pînă cînd auzeam pe ministru
zicîndu-mi:
— Fă cum ştii, fă şcoală şi nu cancelarie de note şi ra poarte."
Eminescu a ambiţionat ca „în urma cercetărilor făcute Ia faţa locului",
unde a avut ocazia să afle „toate piedicele, cîte se pun învăţămîntului
primar", să prezinte într-un „tablou definitiv" tot materialul necesar,
care să servească de bază reorganizării şcoalelor rurale din judeţele
respective. Buna lui credinţă s-a izbit însă de ignoranţa şi in-
competenţa oficialităţilor locale şi, mai tîrziu, centrale, cu care a şi
intrat în conflict.
Această perioadă scurtă este totuşi una de echilibru în viaţa sa.
Meissner — student încă, întîlnindu-1 tot prin 1875 in casa lui
Samson Bodnărescu — îl găseşte pe Eminescu „tînăr, frumos,
îmbrăcat cu îngrijire, mîndru în toată ţinuta lui“. Bodnărescu îl
prezentă poetului „deja consacrat", acesta îi întinse mîna şi continuă,
* „— Bine, omule, pe tine nu te interesează — îl întreba Eminescu — marea
problemă cum a ieşit lumea din haos, ce a fost înaintea ei şi ce .va deveni ? Această idee
nu te preocupă, nu te munceşte ?
— Nu mă munceşte de loc...
— Apoi atunci, înseamnă că nu ai capul tăiat pentru asemenea probleme.
— Ba nu..."
Lambrior încerca să ia apărarea lui Panu.
„— Panu zice bine... Voi filozofaţi mult pe lingă subiect. (Se referea Ia poeţi, n.a.)
— Pur şi simplu e o stupiditate în caoul nostru. (Riposta^ Eminescu, considerînd
inutila continuarea acestui dialog între surzi.) Să rămîncm mai bine fiecare la ale noastre şi
să ne vedem de treabă." f*7*)

129
fără să întrerupă discuţia în curs. „Eminescu dezvoltă cu vigoare nu
mai ştiu ce teză transcendentală. Vorbia serios, convingător, uitîndu-se
numai la stă- pînul casei; pe mine, studentul, mă trata ca o cantitate cu
totul neglijabilă. In asemenea condiţiuni, fireşte că n-am rămas tocmai
satisfăcut de noua mea cunoştinţă..." (218)
Evident, dacă-i trata pe cei mai mulţi cu indiferenţă, în curentul
lor putea fi antrenat şi studentul. Dar poate că numai interesul pentru
subiect îl făcuse să-l ignore. Ambele laturi caracterizau personalitatea
lui Eminescu. Totuşi, în public, poetul era un timid. Cel puţin aceasta
era impresia Iui N. Â. Bogdan care l-a audiat pe Eminescu la 14 mar-
tie 1876, în timp ce ţinea conferinţa : Influenţa austriacă asupra
românilor ain Principate. „...Eminescu apăru sfios, rătăcit, cu o
redingotă cam ponosită (condiţia materială îşi
S unea cuvîntul), cu o pălărie neagră, tare, avînd în mîna eaptă un
bilet de vizită..." Conferenţiarul a făcut însă o impresie excelentă,
prin conţinutul expunerii, reprezentantului austriac prezent în sală.
Numeroşi contemporani au semnalat timiditatea poetului în
asemenea ocazii. Conferinţa „Germanii“ a fost „deplorabilă", susţinea
Panu. Eminescu nu poate vorbi în public, pe urmă, forma lui e
totdeauna foarte grea, iar fraza încărcată de tot felul de propoziţii
incidentale şi de digresiuni. Fondul foarte serios, însă de multe ori
impenetrabil... Cu mare ce l-am hotărît să debuteze şi el." (276) Cît
priveşte condiţiile de subzistenţă, ele aveau să se înrăutăţească brusc,
prin demiterea sa din postul de revizor şcolar. Cînd, la toate vi-
cisitudinile, se mai adaugă şi înscenarea procesului pentru furt din
avutul Bibliotecii, iluziile despre viaţă ale poetului se spulberă chiar
mai repede decît luaseră fiinţă. Lipsa materială îl demoralizează cu
totul: La 1 iulie 1876 scrie Ve-

130
ronicăi: „...Am cetit scrisoarea dv., care e plină de compătimire.
Canalia liberală a nimicit ideile ce mi le făurisem despre viaţă !
De-acum rămas fără o poziţie materială asigurată, purtînd lovitura
morală ca o rană care nu se mai poate vindeca, voi fi nevoit să
reiau toiagul pribegiei, nea- vînd un scop, nici un ideal. Crede-mă,
stimată doamnă, că de azi sînt un om pierdut pentru societate. O
singură fericire ar renaşte în sufletul meu, dacă aş putea să ascund
nedreptatea. Posteritatea nu vreau să afle ca am suferit de foame
din cauza fraţilor mei." (,5) La 12 septembrie îi scrie din nou :
„...După încercarea grea pe care am îndurat-o, prin destituirea din
postul ce-1 ocupam ca revizor, fără cauză, dar cu efect zdrobitor
asupra existenţei mele materiale. Azi, profesorul Vizanti mă
loveşte prin o înscenare tot atît de odioasă, la care se alipeşte şi
prietenul Petrino... Ah, politica este cauza tuturor nenorocirilor din
ţara noastră. Politicienii liberali subordonează tuturor ideilor mari
cauza patimilor din culise. Victimele nu sunt adversarii politici
puternici, hrăpăreţi, ci micii slujbaşi, nenorociţii cari nu pot să se
apere. Răzbunarea lor e murdară. Chiar dacă lovesc, vezi în
atitudinea lor portretul laşului. Dar nu aceste rîn- duri, venite fără
voie sub condei, a fost scopul scrisoarei ce vă adresez. Ci o umilă
cerere de a stărui sa fiu numit pedagog, pentru a avea din nou un
culcuş şi o bucată de pîine, pe care o doresc de două zile şi n-am
cu ce s-o cumpăr..." <96) Reacţia lui Eminescu la loviturile ce se
succed este o prelungire, amplificată de condiţia socială, a stării
sufleteşti din perioada de la Viena, cînd lipsurile materiale pertur-
bau de asemeni „seninătatea lui abstractă".
în timpul procesului, urmînd să fie citat şi Samson Bod-
nărescu, prietenul lui, Eminescu îi scrie Ia 25 noiembrie 1876 din
Iaşi : „...Cînd vei fi interogat, te rog spune adevărul. Nu evaziv, nu
încurcat, căci toată responsabilitatea civilă e o copilărie alături de
urmările ce le-ar avea pentru mine un singur neadevăr ce l-ai
spune. Un neadevăr ar fi în stare să mă nenorocească pe toată viaţa
şi să-mi răpească onoarea..." Descifrăm din aceste cîteva rînduri
profilul moral al poetului, care, în orice împrejurare, se sprijină pe
adevăr. „...C-un cuvînt, gîndeşte-te la una. Eu am spus adevărul
deplin, pentru că orice evazivitate ar fi fost numai o bănuială mai
mult. Orice evazivitate din partea ta ar fi o bănuială asupra mea.
De aceea, gîndeşte-te.“ (97) Intre timp, obţinuse greu, cu ajutorul
amicilor, o slujbă de redactor la Curierul de laşi — „foaia vitelor
de pripas", cum avea s-o numească în derîderc mai tîrziu. Creangă
îl găzduieşte în „bojdeuca" sa, iar călugăriţele de la Agafton

131
(mătuşile lui) îi dăruiesc haine de şiac. La 17 decembrie, declarînd
că „nu este loc de urmărire pentru faptul ce i se impută", judecă-
torul ordonă „comemorarea" dosarului lui Eminescu (în sensul de
clasare, n.a.)
încă la 12 decembrie 1876, Negruzzi scria lui Maiorescu că
„Eminescu va veni poate peste cîtva timp în Buc., dacă se va
îndeplini ceea ce sperează. Mi-ar părea bine să-l văd intrînd în
contact cu ceilalţi tineri ce se adună la tine. Cît despre versurile
lui, eu unul tot nu împărtăşesc părerea ta. Cu tot talentul, românul
nu va primi niciodată idei obscure în formă obscură. Dar apoi
gramatica ? El va avea cîţiva amatori răzleţi, dar publicul cel mare
nu-1 va ţine în seamă, de nu se va îndrepta." (Eminescu scrisese
Epigonii, Floare albastră, Călin. File de poveste, Strigoii,
Melancolie etc.).
Negruzzi avea să scrie şi mai tîrziu — după moartea poetului :
„Numai un cerc de prieteni mai ales din Junimea recunoştea
strălucitul său talent". Rivalitatea dintre Convorbiri literare şi
Literatorul, invidiile individuale de tot felul întîrziau
recunoaşterea unei realităţi evidente, sporind şt mai mult conflictul
devenit deja nociv între Eminescu şi contemporani. Aşa se face că,
dorind să scape de cei cu care intrase vrtnd-nevrînd în fricţiuni la
Iaşi, Eminescu scrie lui Slavici la Bucureşti, dezvăluindu-ne, cu
acest prilej, alte laturi ale caracterului său:
„Dragă Jeni,
...Recunosc că sunt un ticălos de frunte pentru că nu scriu, dar
tu ştii c-am fost totdeauna caracter melancolic şi n-am avut
niciodată destul curagiu de viaţă, prin urmare ce gîndesc sau fac e
azi mai ticăit decît înainte.
N-am inimă în mine nici cît e într-o mămăligă, nu gîndesc nici
la tine, nici la lume, nici la mine însumi.
Singura deosebire e c-am devenit susceptibil, că orice atac, cel
mai nevinovat, mă iritează încît am adevărată Berserkerwuth
(furie războinică, n.a.), că s-au înmulţimit oamenii cu cari nu mai
vorbesc nici un cuvînt şi c-am s-ajung să nu mai vorbesc cu
nimeni, nici cu mine însumi, nu-i vorba, s-a supărat văcarul pe sat
şi satul habar n-are. Dar, dacă-i aşa, se vede că nu poate fi altfel..."
(,7)
Decepţiile din ultima vreme, neînţelegerea cu Veronica,
ostilitatea unor „prieteni" ca Petrino, amarul altor incidente şi
sentimentul însingurărij într-o lume măruntă şi meschina, rău
croită, îl făcuseră ursuz, sarcastic, irascibil, răutăcios. Scrisorile lui
Eminescu sînt documente psihologice de o valoare şi de o

132
importanţă imensă pentru cunoaşterea personalităţii sale. Poetul e
de o sinceritate şi de o expresiune sufletească care nu se găsesc în
scrisorile rămase de la alţi scriitori români. în sufletul său se
prăbuşise ceva, se schimbase ceva, surveniseră evenimente triste.
La 12 octombrie, scrie din nou lui Slavici, care îi cerea să vină în
Capitală :
„..Dacă m-ar hotărî cineva să vin la Bucureşti ai fi tocmai tu.
A-ţi spune pe larg cîte împrejurări contribuie a-mi face Iaşii
nesuferiţi, ar însemna a scrie volume, destul că-i Krăhwinkel (colţ
de bîrfitori, n.a.), unde toată lumea se ocupă de un om oricît de
călugăr ar fi, oricum mi-ar semăna mie. Unausstehlich!
(insuportabil, n.a.).“ „Dar n-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi
ţin gura pînă acuma — 100 de franci am pe lună; din ce dracu să
plec ?“ (,S0)
Unul dintre motivele care l-au determinat pe Eminescu să
plece din Iaşi a fost probabil şi conflictul cu Veronica Mide, care-i
va scrie la 27 oct. 1877, la Bucureşti:
„...Nu e aşa că indiferenţa mea ţi-a zdrobit inima, inima plină
de fiinţa mea. Dar iau pe D-zeu de martur dacă această indiferenţă
era adevărată, această răceală prefăcută nu era decît o
contrabalansare a dragostei tale nemărginite, pe care o aratai fără
încetare. Privirea ta, în fine întreaga ta fiinţă, faţă de mine nu
dovedea decît iubire. Erai aşa de puţin stă- pîţi pe tine, îneît cel
mai prost om îşi dădea seama că eşti îndrăgostit de mine ; de aceea
nu trebuia, oare, ca să dau o dezminţire şi să ascund ochilor
scrutători reciprocitatea unei dragoste tot mai mari ? ...Titi al meu,
tu eşti foarte inteligent, dar dragostea nu te lasă să judeci." (222)
E drept, dragostea nu „prea" l-a lăsat să judece — a
recunoscut-o singur la supărare, după cum am văzut (,77>, dar nici
lumea nu-1 lăsa să trăiască. In scrisoarea următoare,

133
Veronica arată clar evoluţia acestui „amor nenorocit", cum avea să-l
numească ea înainte de moarte (241) :
„...Scrisori anonime, insultele cele mai triviale sînt azi
patrimoniul biroului meu. Cabala Emiliancei a avut efectul dorit. Sînt
mulţumită că pot să cunosc scopul prieteniei lor, spionajul şi invidia.
Sînt resemnată ! Ştefan te cunoaşte, încît răutăţile acestea îl dezgustă
şi pe dînsuî.
A primit o scrisoare de la Suciu, prin care acest domn, neavînd
altceva mai bun de făcut, pune în discuţie academică mahalagismele
Emiliancei! Nu ştiu dacă Ştefan i-a răspuns. Dar să revin la fapte mai
senine.
Starea în care sînt reclamă un mod de înţelegere pozitiv, căci
criza morală nu o mai pot jprelungi. îndoiala e un lucru atît de rău :
Cele întîi legaturi ale noastre au fost călăuzite pe drumul ideilor.
Această dorinţă în tot timpul prieteniei noastre şi eu ţi-am arătat-o ţie,
şi tu mi-ai arătat-o mie. Un lucru însă, această prietenie la mine a
mers mai departe, exemplificînd versul lui Konachi: «Amorul cel mai
straşnic din preteşug se naşte !» Toate sentimentele mele s-au
transformat în iubire şi natural, dacă corespunzi întregilor aspiraţii ale
idealului dorit, nici nu se putea să nu te iubesc. Acest lucru ţi l-am
mai spus. Iubirea a fost şi va fi piedestalul pe care se vor clădi
întotdeauna cele mai frumoase şi cele mai mari monumente sufleteşti
din viaţa omenească." (J77*
Veronica Micle confirmă de fapt afirmaţia lui Eminescu, că la
început ea a fost numai „idee" în capul lui. Dar asta... „la început".
încercînd să salveze aparenţele, poetul se comportă „corect în
societate", iar Veronica — şi mai prudentă — simulează indiferenţa
pe măsură ce lucrurile ameninţau să ia o întorsătură nefavorabilă. O
altă scrisoare arată că atmosfera devenise explozivă: „...Ştiu mai bine
decît tine ce vorbeşte lumea pe socoteala femeii mele...", răspundea
Ştefan Micle lui Petre Suciu. „E nedrept să învinuieşti un om care s-a
purtat corect în societate. Eminescu mi-e cunoscut. Totodată cunosc şi
sentimentele Veronicăi pentru talentul său poetic. Crezi, dragă Petre,
că numai dînsa e captivată de versurile lui Eminescu ? Aş, toate fe-
meile din Iaşi îl admiră, îl citesc, îl adoră ca pe un copil al muzelor !
Mai mulţi răutăcioşi mi-au trimis scrisori anonime, în care
povestesc lucruri fantastice, doară ar putea să-mi doboare încrederea
ce am în sinceritatea ei.
...Atîta ură contra femeiei mele, adresate din partea unor persoane
inculte şi răutăcioase, nu se poate explica decît din invidie. Invidioşii
sînt cei mai scîrboşi oameni.

134
 Veronica a fost o soţie model. Mamă duioasă şi iubitoare.
Ascultă, de sfaturile mele mai mult dedt ale oricui." (î77)
Un alt motiv, care contribuise la înnegurarea atmosferei şi, în
consecinţă, la plecarea poetului din Iaşi, a fost conflictul cu Pastia,
primarul Iaşilor. I se ceruse să-l apere în contra unor critici aduse într-
unul din ziarele acelor timpuri. Refuzul forţează şi mai mult
conflictul, pe care Eminescu îl stăvileşte dîndu-şi demisia în care
motivează: „Misiunea mea după contractul verbal ce l-am avut cu
asociaţii e să relatez fapte, nu să apăr sau să atac persoane, căci pe
terenul afacerilor publice persoana a fost şi este lucru secundar. Dacă
în notiţe literare am citat numele, simpla cauză e că pe acest teren
terminul hotărî tor e talentul individual, pe cînd nu se cere nici un
talent individual pentru a repara o uliţă sau a drege fînare.
D. Mircea a recurs atunci la o insinuaţiune şi mai meschină
pentru d-sa, şi mai dezonorătoare pentru mine.
D-sa să scrie laude primarului şi să treacă în public ca fiind scrise
de mine. Aceasta îmi convenea şi mai puţin, de vreme ce n-aş fi voit
cu nici un preţ ca stilul unui om, care nu ştie a scrie, să treacă drept
stil al meu şi idee a mea.“ Poetul se arată intransigent, manifestînd o
violenţă nestă- pînită, caracteristică de altfel scrisului său.
Incisivitatea frazei reaminteşte conţinutul raportului înaintat
ministrului Instrucţiei publice în 1876, în urma căruia a şi fost des-
tituit. *

* „Am fost cu drept cuvînt surprins de ordinul d-voastră nr. 3478, prin care sunt
invitat de-a arata: de ce în intervalul de la 15—31 martie a.c. n-am inspectat nici una din
şcoalele rurale ale judeţului Iaşi şi ce m-a împiedicat de a-mi îndeplini această datorie ?
Mai întîi am căutat a justifica acest ordin prin vreo greşeală de adresă a organelor de
control din aoel onorat Ministeriu, căci nu ştiu din care articol al legii instrucţiunii s-ar
putea deduce regula că revizorul, care împreunează toate activităţile unei cancelarii într-o
singură persoană, fiind curier, copist, registrator, administrator, ezaminator etc., trebuie să
fie cu toate acestea

135
Acest conflict cu autorităţile şi mentalitatea vremii îl defineşte pe
Eminescu ; ironia, sarcasmul, umorul chiar, risipit printre rînduri, fac să îl
recunoşti: „...Să se ştie deci — continuă el în legătură cu demisia — că eu
nu mai sunt redactorul ziarului Curierul de laşi şi că neroziile viitoare
cîte or apărea în acel ziar privesc pe secundo — geniturile greco-bul-
găreşti din ţară de la noi, iar cele din trecut pe mine."
Eminescu ia cu sine amintirea unor trăiri intense şi durerea reală a unei
iubiri pătimaşe, care a irupt cu o forţă incredibilă şi a atins culmile cele mai
înalte, pe care furtunile nu s-au odihnit niciodată şi în condiţiile ştiute a
creat o operă în care s-a răsfrînt mereu în alte lumini nebănuite vibrarea
unui suflet chinuit şi nefericit. Lezat în amorul său propriu de indiferenţa
afişată de Veronica, Eminescu se hotărăşte să abandoneze poezia : „Spun
drept că n-aveam de gînd a mai tipări versuri — îi comunică el lui Iacob
Ne- gruzzi la 8 februarie 1878. Această cură radicală de lirism * †

*îi vecinie în călătorie, îneît la fiecare 15 zile să facă şi revizie, şi toate acestea
în marginile a cei 212/1/2 l.n. pentru fiecare judeţ. Dacă există un asemenea
revizor în ţară, rog a mă informa unde-i acel preţios individ, ca să apelez la
vasta sa experienţă şi să aflu în care mod — mai mult sau mai puţin apostolic
— îşi îndeplineşte susmenţionata datorie. Eu, din contra, ştiu că norma de pîn-
acuma este ca revizorul să inspecteze de două ori pe an fiecare şcoală,
considcrînd acuma numărul de 152 şcoale publice şi private din circumscripţia
subsemnatului, împrăştiate pe o suprafaţă de mai multe sute de kilometri pătraţi
(1.143,570 m.), conside- rînd minunatele căi de comunicaţie dintre comună şi
comună, că araîn- două judeţele nu sunt şese, ci pline de dealuri şi păduri, că
pentru inspectarea lor sunt abia şase luni lucrătoare, dacă sustragem sărbătorile
şi vacanţiile de preste an, considerînd în urmă că într-o zi nu se pot inspecta
conştiincios decît două şcoale, de vreme ce ziua şcolară are numai
† ore (ba joia numai 3). Veţi vedea, domnule ministru, că sarcina sub-
semnatului este de a inspecta de două ori 152 şcoli în timpul de 180 de zile, iar
pentru lucrarea administrativă şi de cancelarie i-ar rămîne în acest timp 28 de
zile. Şi care este lucrul său administrativ ? 5CC—600 de hârtii intrate, care
trebuiesc rezolvite, apoi o mulţime de plîngeri verbale, toate aceste îngreuiate
încă prin lipsa de autoritate faţă de primăriile şi subprefecturile şi prefecturile.
Fiindcă legile timpului şi a spaţiului sunt apriorice şi nu sufăr nici o
discuţiune, de aceea vă veţi convinge că îndatorirea de a inspecta şcoalele din
15 în 15 zile este o imposibilitate, asupra căreia n-a insistat nici chiar ministrul,
care-a emis ordinul respectiv." (Mihail Eminescu, Scrieri politice şi literare,
voi. I, 1870—1877, Buc., Minerva, 1905, BJV.R.PJţ, II, 101, 194.)

136
 o datoram Junimii din Iaşi, căci desigur că pentru convul- siuni lirice
rfsul e mijlocul cel mai bun şi cel mai rău.
Acest din urmă punct e mai cu samă important nu pentru
deşertăciunea personală (departe de mine aceasta), dar pentru 'convingerea
că lucrezi sau nu în zadar. Eu sunt scriitor de ocazie, şi dacă am crezut de
cuviinţă a statornici pe hîrtie puţinele momente ale unei vieţi destul de
deşerte şi de neînsemnate, e un semn că le-am crezut vrednice de aceasta."
Şi Vlahuţă spune undeva că: „Eminescu şi-a trăit versurile. Ele izvorau din
adîncul vieţii lui, care-n adevăr a fost nenorocită."
Referindu-se la amicii pe care i-a lăsat în Iaşi, şi care-i regretă
plecarea, dl scrie :
„Dacă n-am răspuns multora din ei, precum lui Conta, Creangă,
boierului Drăgănescu („boierul" era Gane) şi celui tout-ă fait ramoli pâr Ies
petites modistes — Xenopol —, cauza e că la Timpul am în fiecare zi de
umplut o coală de tipar împreună cu Slavici — şi această masturbaţie
intelectuală ne face incapabili de a ne aduna minţile..." Scuzelor formale le
ia locul, deci, invocarea unei crude realităţi, bază de neurastenie, în orice
caz, la care se adaugă frecvente şi fără şovăire necazuri de tot felul.
La 10 februarie 1878, Gh. Eminovici vinde Ipoteştii. Pentru Eminescu
aceasta înseamnă o nouă şi grea lovitură. Poetul va căuta să răscumpere
moşia prin împrumut, chiar cu puţin timp înainte de a înnebuni. Din punct
de vedere material, situaţia lui e jalnică. Nici Slavici nu stă mult mai bine.
însuşi Maiorescu îi scria lui Negruzzi la Iaşi să trimită bani (din cotizaţii),
că „Eminescu continuă a muri de foame" < 2t>|), vorbind despre „agonia
poeţilor români". La solicitarea lui I. Negruzzi de a se trimite „de urgenţă
două fotografii busturi", pentru Albumul Junimii, T. Maiorescu îi răspunde
: „Cu Eminescu am să mă duc eu mîine la fotograf, mai nainte însă la
bărbier să se radă. La boheme roumaine..." (20,) Cît adevăr conţin aceste
cuvinte !
La Bucureşti, începe să frecventeze regulat casa lui Maiorescu, unde
Junimea îşi ţinea şedinţele şi unde citeşte „frumoase poezii* (26 mai 1878
{***)).
La 13 iulie 1878 Eminescu adresează o scrisoare din Floreşti-Dolj lui
Caragiale şi Ranetti-Roman. Plecase la conacul prietenului său, junimistul
N. Mândrea, la recoman-

137
darea doctorului Kremnitz, pentru linişte şi confort sufletesc, căci avea nevoie de
odihnă şi singurătate.
Ştefanelli ne relatează împrejurarea în care l-au reîntîl- nit după trei ani (în
vara anului 1878, n.a.) el şi Morariu, vechii prieteni de la Cernăuţi şi Viena.
întîlnirea a fost prilejuită de un angajament pe care îl făcuseră demult în
capitala austro-ungară, de a se revedea în Bucureşti. Evocarea este vie şi aduce
elemente preţioase pentru cunoaşterea vieţii poetului din această perioadă:
„Nu ne întâlnisem de cînd cu serbarea din Cernăuţi (1875, n.a.).
— Ce mai faci puiule, îl întrebai ?
— Mizerie, băieţi, vecinică mizerie, am ajuns jurnalist, adică calic... lată, şi
făoînd un gest cu mîna, ne arată zîm- bind talgerul cu fructe de pe masă. Nu
ştiam de o zice aceasta serios sau în glumă, pentru că zîmbetul nu-i lipsia
nicicînd de pe buze. Acest obicei îl avea totdeauna, şi noi, care îl cunoşteam atît
de bine, izbucnirăm într-un hohot de rîs văzîndu-1 în această situaţie
tragicomică. Eminescu nu se schimbase mult de cînd îl văzusem, numai hainele
erau cam neglijate. 1' (Am văzut care erau condiţiile de existenţă ale poetului în
1878 şi presupunem starea garderobei sale.) „Părul tot îl purta lung, pieptănat în
sus şi mustaţa o muşca şi acuma după vechiul său obicei..." *

Apariţia — chiar trecătoare — a Mitei Kremnitz în viaţa lui Eminescu a

avut o însemnătate deosebită din mai multe puncte de vedere. Nu ştim exact cît
de „grea epocă" pentru poet a însemnat timpul pe care el l-a petrecut în
vecinătatea scriitoarei şi care a fost încărcătura afectivă care, ameninţînd cu
explozie, l-a speriat pe Maiorescu. E însă un fapt real, reieşit din documente şi
mărturii, reciprocitatea unor sentimente care i-au stăpînit şi care au rămas în
sfere ideale pînă la sfîrşit. Că subiectivismul femeii ar fi luat drept realitate
propriile aspiraţii, e posibil ; s-a insinuat demult, cu foarte multă uşurinţă.
Reţinem importanţa pe care o prezintă amintirile Mitei Kremnitz, spiritul de
observaţie specific feminin, sever analitic, acurateţea cu care au fost formulate.
Scriitoarei i se părea că în existenţa acestui om, a cărui viaţă era „aşa de
singuratică, aşa de lipsită de fericire", se ascunde o taină. Cum însă nu
schimbase nici un cuvînt cu el, nu putea nici măcar să judece cum trebuie
aparenţa lui exterioară... Fiinţa „blondă şi diafană", cu sufletul „distins şi
* „...Zilele cuc am petrecut' la Bucureşti a fost Eminescu nedespărţit de noi. El a fost călăuzul
nostru în toate părţile, mînca, bea ţi petrecea cu noi $i era bine dispus. Punga noastră era ţi a Iui; el
comanda ţi noi plăteam.
— Măi băieţi, zise el într-o zi, aţa de voios n-am fost decît în Viena cînd petreceam cu voi.
Şi în adevăr aceste zile erau pline de viaţă, pline de momente fe ricite, în care lepădînd toată grija
ceea lumească, — precum zicea Eminescu — trăiam în amintirile vesele ale vieţii noastre de student.
Eminescu făcea mult haz de aceste amintiri, dar cîteodată i se întuneca privirile, ca ţi cînd i-ar fi
trecut un gînd trist prin minte, căci oifta ţi pronunţa cu zîmbet amar cuvintele lui obicinuite. Of...
neamul nevoii !...*

138
poetic", cu însuşiri literare, care avea să joace un rol în viaţa lui Eminescu,
intuise structura lui psihică atît de complicată.
într-una din zile, Mite îşi propuse să treacă peste formele superficiale de
politeţă şi să vorbească cu el mai îndeaproape. I se părea că omul acesta „trebuia
din alte sfere chemat la viaţă, pentru a-i înlănţui atenţia : o dată trezit însă din
aceasta visare, trecea peste faţa lui ca o iluminare şi atunci ţi se da cu totul
pentru ceasul acela..." Prilejul se ivi cînd Eminescu aduse o nouă poezie, De cîte
ori iubito... Mite îi spuse, „jumătate în glumă, jumătate în serios, să nu mai
zugrăvească mereu în poeziile lui tablouri posomorite. [...] Să voiască să încerce
o dată serios să creadă în partea bună a vieţii"...
Eminescu cu un surîs blînd, „dar de superioritate", observă că ea n-a
cunoscut niciodată „părţile întunecate ale vieţii" şi că „toate cunoştinţele ei
asupra realităţii sînt „aus den Fingern gesogen". Dar cum Mite insista că „tiu e
nevoie să le trăieşti pe toate însuţi, ca să Ie cunoşti şi să le înţelegi, „Eminescu
deveni deodată posomorit şi nervos", confirmînd astfel excesiva mobilitate
temperamentală, sinceritatea şi identitatea cu sine însuşi a comportamentului.
Următoarea relatare arată şi cauzele obiective, pe care el însuşi le analiza şi
pentru care manifesta dezamăgire şi iritabilitate. Ele erau

139
 de ordin material şi afectau procesul de creaţie. „Am capul plin
de imagini şi motive, zicea el, însă n-am timp şi în afară de aceasta n-
aş fi în stare să lucrez în mizeria de care sînt înconjurat. Camera mea
aproape că n-are nici aer, nici lumină". Despre familia sa refuza să
vorbească. Cîteodată povestea de mama sa, de care adesea spunea că
„îi este dor“.
Mite era mai tînără cu doi ani decît poetul, dar el îi „părea cu
mult mai în vîrstă decît era într-adevăr". Această aparenţă de
îmbătrînire precoce a fost remarcată şi de alţi prieteni şi cunoscuţi.
„Adesea era recalcitrant, rău dispus, vorbeam atunci cu el pînă i se
schimba dispoziţia, spune Mite. îmi reproşa, de multe ori, răceala
mea şi era mîhnit că refuzam tandreţele sale." Aşadar, afirmaţia lui
Petraşcu că „dragostea lui Eminescu de data aceasta era mută în faţa
femeii iubite, o taină păstrată în inima lui", nu corespundea realităţii.
„Dar nu era niciodată altceva decît un băiat răsfăţat..."
Mite ridică indiscret, dar prudent vălul ce ascundea o taină, a
omului „ciudat şi foarte închis". Era, oare, Eminescu atît de
îndrăgostit de „acea creatură" ce părea aeriană, uşoară ca un vis, de
talie cam mică, cu părul blond, cu ochii albaştri, de un albastru de
azur cu o carnaţie delicată, dulce, cu vine viorii ca de alabastru, „ce
amintea prin făptura ei gingaşă porţelanurile de S&vres" — după
cum afirmă Petraşcu —, îneît pasiunea să-l facă să se controleze aşa
de puţin, în timp ce Mite, ştiind să-şi dozeze sentimentele, cu firea ei
calculată îl ţinea la distanţă ? E posibil.
Cînd începură a vorbi, prin 1876, ea îl crezuse numai un tînăr
poet talentat şi sfios. Atît... Bărbatul ei, de asemenea... îi vorbea
foarte amabil, dar fără nici un interes. Mai tîrziu, doctorul Kremnitz,
„un om serios şi savant", deveni un admirator al Junimei şi al lui
Eminescu. Mite, luînd lecţii de limba română, îi traduse unele versuri
în germană. Venea în fiecare zi în odaia întunecoasă. Cîteodată citeau
trei ceasuri de-a rîndul, în vreme ce soţul ei şedea la fereastră şi
asculta. Cîteodată erau şi singuri, atunci vorbeau, dar totdeauna ea
mai mult decît el(l82). Cu timpul Mite începu să manifeste atenţie
particulară pentru Eminescu. Petraşcu susţine că „uneori i se părea şi
poetului că-i treceau şi ei gînduri calde prin cuget, în faţa lui". în
sufletul ei se petrecea ceva care în curînd avea să ia proporţii. Tonul
curtenitor al vorbirii lui simple făcea asupra ei o impresie de neuitat.
întreaga sa ţinută a făcut să se nască în Mite ideea amabilităţii sale
caracteristice şi a acelei umanităţi a omului sigur de el.
Mite învăţa cu stăruinţă lecţiile şi aştepta la fereastră pînă ce
Eminescu, cu pălăria sa uzată şi boruri prea late, intra în curte cu
gulerul ridicat. Atunci inima ei tresaltă, în timp ce „omul negricios cu
vechiul lui palton, intrînd în curte", s-apropia de intrare, „cu pasul

140
grăbit şi totuşi greoi". O dată, văzînd că vine Eminescu, Mite refuză
vizita junimistului N. Mandrea : „...faptul acesta avu pentru Emi-
nescu un farmec care vorbea din ochi". „Ochii aceştia, aproape
întotdeauna voalaţi şi numai pe jumătate deschişi, ca şi cum acest
mizerabil pătnînt nu ar merita osteneala de a fi privit cu ochii larg
deschişi", se uita la ea cu o admiraţie „păstrînd totdeauna în ei o
nuanţă de stăpînire..." Cu timpul, Mite începu să-şi reproşeze. Băga
de seamă că „purta acuma o haină ruptă, cu toate că începuse totuşi
să-şi îngrijească mai mult exteriorul ; numai petele de cerneală de pe
micile sale mîini nu era chip să dispară". Nu mai încăpea îndoială că
„nu-i displăcea" cînd şedea lîngă ea, cu toate că „haina lui, prea
întrebuinţată, mirosea a straie vechi".
începuse să ia lecţii cu el în fiecare zi o oră, de la patru jumătate,
după închiderea redacţiei. Dar lecţiile durau de obicei mai mult de-o
oră, pînă seara, şi-adeseori, după ce luau masa împreună, şedea aşa de
mult încît îl trimeteau ei să se culce... Nici un moment Mite nu a uitat
să recunoască ajutorul pe care i l-a acordat Eminescu iar anii au
consolidat pe tărîm spiritual şi sufletesc această prietenie.
...Acum le aparţinea lor şi cu „naivitatea sa", care era
„caracteristica Iui principală", aducea în casa doctorului Kremnrtz o
notă de vioiciune. Era încîntat să se joace cu Babi, copilul mic şi
drăgălaş al d-nei Kremnitz.
„Era omul cel mai inofensiv", pe care Mite şi-l imaginase
vreodată... Cînd era singur cu ea, îi vorbea de „imposibilitatea de a se
interesa pentru ceva; zicea în mijlocul unei cercetări, ce şi-o făcea
asupra problemelor sufleteşti, că era atît de obosit şi că-i era dor de
linişte şi de singurătate, numai de n-ar trebui să mai audă un glas
omenesc" *.
Continuau să lucreze cu pasiune la dicţionar. Maiorescu,
informat, susţinea că „Eminescu n-o să aibă destulă statornicie şi n-o
să izbutească niciodată să-şi realizeze planul". Lucrurile luară o
întorsătură surprinzătoare, cînd „pe neaşteptate, nu însă într-o pasiune
de moment", ci pe cînd Mite, întoarsă spre el, vorbea cu vioiciune,
Eminescu o sărută şi ea îl lasă fără să se opună. Acest moment
„culminant", divulgat de Mite, îl făcu pe Maiorescu să noteze în
jurnalul intim : „grea epocă Eminescu", şi s-o avertizeze pe cumnata
sa, folosind cuvinte puţin măgulitoare la adresa poetului, care în
calitate de „boemian" uită adesea „buna-cuviinţă", că între ea şi

* Intr-o zi, informîndu-se In ascuns cînd era ziua ei de naştere,

veni cu totul intimidat şi-i aduse o carte legata în piele roşie, în care-i
scrisese o poezie făcută ad-hoc : Cu mine zilele-ţi adaogi
141
Eminescu este diferenţă de condiţie.
Mite nu s-a intimidat, continuind să-l iubească pe poet, despre
ale cărui sentimente reale nu vin să vorbească mărturiile, cu toate că
Petraşcu afirmă că „sentimentul lui Eminescu pentru ea fu plin de
respect, de sfială, de timiditate, de nesiguranţă, însuşiri ce-i dau un
grad de ideal mai înalt".
Scriind Viaţă de artist şi Un Lenau român, Mite Krem- nitz nu
va face altceva decît să scoată pregnant în evidenţă personalitatea
proteică a lui Eminescu, genialitatea sa şi condiţia materială
deplorabilă în care a fost nevoit să trăiască.
„...Cît mişcă ae adine poeziile şi soarta lui mai ales pe acei puţini
care cunoşteau de aproape fiinţa intimă a lui Eminescu, înţeleaptă sa
simplitate, mişcătorul său suflet! Ca dintr-o altă lume venea între
oameni acest visător, luptător şi martir. Jur-împrejurul lui, egoism,
dorinţa de a parveni şi viclenie, ură şi ciudă. El căuta cerul său în ţara
basmelor...
Cînd luai în seamă trăsăturile de o distincţie nobilă, melancolice
în demnitatea şi în fixa lor nemişcare, ale feţei lui M. Eminescu, apoi
firea lui tăcută şi închisă, i-ai fi putut prea bine atribui acea origine
turcească. Dovedită însă nu e, dimpotrivă, el a dat destule dovezi de
neîndoioasa sa românitate..." *

* „Propria sa viaţă sufletească, scrie Mite, dezvoltarea sa lăuntrică (1

interesau grozav de puţin. Era fatalist. Tot ce se întîmpla, aşa trebuia
că se întîmple, şi anume fără intervenţia voinţei sale. El nu credea că omul e în stare să se
opună destinului. Cel puţin în ceea ce-I privea pe dînsu!, el nu a încercat niciodată
aceasta. Se socotea jucăria oarbă a fatalităţii., fiind încredinţa* că soarta sa era
nestrămutată de la începutul veacurilor. Niciodată nu credea că el însuşi ar putea fi un fir
în ţesătura acelei ursite, că el ar putea schimba ceva din locul său. Cînd, după un mare
entuziasm pentru Kant, recunoscu în Schopenhauer ultimul cuvin t al filozofiei, şi-şi dete
seama de nelibertatea voinţei omeneşti, putu atunci să susţină în mod convingător, cu
toate armele minţii, cu o delicată logică, crezul său înnăscut. Acest crez îl stăpînise din
vreme — la început cu puterea superstiţiei..."

142
 „Prea des era vălul tinerelor sale iluzii; el rămase toată viaţa un
visător plin de adîncă credinţă în omenire, rimase însufleţit de o oarbă
iubire de oameni." Mite relevă una din trăsăturile firii poetului:
compasiunea. Această înclinaţie, pe care nu a dezminţit-o toată viaţa,
explica o mare parte din manifestările sale.
„...în toate cercurile de viaţă unde îl ducea soarta, Eminescu ştia
să se facă iubit mai ales prin înfăţişarea sa modestă şi totuşi plină de
demnitate. Nu avea nici o susceptibilitate personală şi peste el a
planat pînă la sfîrşit farmecul copilăriei." Faptul că era înconjurat cu
dragoste sau din curiozitate îi era indiferent. împrejurarea că în viaţa
agitată, pe care a dus-o, a venit în repetate rînduri în contact cu
personalităţi înalte, chiar cu capete încoronate, nu a modificat felul
său de a fi. Niciodată nu se umilea şi nu se pleca. „Niciodată nu
vorbea despre sine, niciodată nu căuta să pună în evidenţă cultura sa
superioară sau capacitatea sa. Toată viaţa sa a rămas nesfîrşit de
indulgent cînd era vorba să-şi dea părerea asupra altora."
Tot Mite ne mai spune că Eminescu era tăcut. „De altfel, în
general, nu vorbea mult, însă era întotdeauna atent, şi cînd se juca cu
mustăţile a căror peri îi tot băga în gură, mai ales în momente de
iritare" — lucru pe care îl confirmă Slavici şi Ştefanelli.
Un amănunt cu semnificaţie diagnostică ni-1 furnizează Mite
cînd se referă la ţinuta vestimentară, la grija cu care poetul acorda
existenţa sa fizică şi spirituală cu circumstanţele în care trăia.
Relatările scriitoarei infirmă total însemnările cu privire la pretinsa
dezordine morbidă a lui Eminescu. „Exteriorul său se civilizase
complet, fără ca să fi

143
/
făcut vreo aluzie vreodată, spunea că oamenii care nu fac baie în
fiecare zi sînt foarte murdari şi, cînd purta un rînd de haine tăiate
după modă, arăta la fel cu ceilalţi oameni."
„Fondul lui Eminescu era fin şi nobil * aşa că, îndată ce
exteriorul i s-a schimbat, el s-a adaptat cu uşurinţă vieţii de
salon."<183) Din moment ce se comporta cu aceeaşi curtoazie faţă
de toată lumea, pentru cei ce nu-i cunoaşteau felul de a fi,
amabilitatea sa putea să lase impresia că se simte bine, pe cînd în
realitate el era poate singur. „Niciodată nu se plîngea de lipsa de
sărăcie, lucrurile cele de toate zilele îi păreau zădărnicii", de
aceea poate, mai tîrziu „cînd dete de ceva parale, nu ştia să fie cu
socoteală în cheltuieli şi dăruia unuia şi altuia ; întreaga lui fire
era mărinimoasă şi altruistă." Cu aceeaşi mărinimie, la care se
adăuga simţul acut al datoriei, îşi risipea şi energia, neşovăind să
se îndeletnicească vreo zece ore pe zi cu violenţa politică de opo-
ziţie, să scrie articole peste articole şi să traducă spre a umplea
coloanele cele multe ale Timpului şi toate astea pentru o leafă
meschină. „Colaboratori avea puţini, fiindcă onorarii nu se
puteau plăti, iar redactorii ajutori se lăsau în nădejdea rîvnei şi a
sîrguinţei şefului lor celui bun la inimă, care muncea pentru toţi
cei ce aveau mai puţin sentimentul datoriei decît dînsul, pentru ca
jurnalul să poată apărea regulat..." Autoarea remarcă încă o dată
că, dacă Eminescu înţelegea să suporte fără împotrivire condiţia
materială mizeră, el „...suferea însă aprig de biciul aţîţător al
profesiunii de jurnalist, ce-i fusese aruncată în spinare, întreaga
lui fire se scula în picioare. îi era dor de cîteva ceasuri de tihnă,
spre a-şi mulţumi aspiraţiile lui poetice, creatoare." Din acest
punct de vedere, de mare interes — nu numai ergonomie, ci şi
medical — ni se pare tipologia propusă de Franziska
Baumgarten, care deosebeşte un tip (extrem) legat de operă ca
realizare (Werkgebunden) şi un tip legat de viaţa
(Lebensgebunden). Pentru primul, scopul vieţii este realizarea
prin muncă, activitatea constructivă sau creatoare. în oamenii
aparţinînd acestui tip acţionează un „instinct" care-i îndeamnă să
„facă" şi să lucreze — indiferent dacă e vorba de o creaţie
artistică sau ştiinţifică, practică. Munca le poate absorbi întreaga
existenţă pînă la „fanatism". Nietzsche scria undeva că el nu
* Mite îşi amintea că diplomaţii care erau de faţă la un dineu ît plăceau foarte
mult şi „finul american Mr. Schuyler observase numaidecît cu ce caip spiritual avea
a face".

144
 doreşte noroc, ci realizare (realizarea fiind altceva decît succesul
social).
Tipul legat de muncă (activitate, operă) nu poate fi nefericit
atît timp cit poate munci cu rezultate (astfel nici Eminescu nu a
putut fi nefericit cît timp a creat în linişte. A spus-o singur,
evocînd Veronicăi nopţile de vis şi reverie de la Iaşi, şi o
confirmă Mite, pentru perioada de la Bucureşti. Numai că aceste
momente erau întrerupte de zbuciumul inutil cotidian).
Munca este aproape un scop în sine — şi nu un mijloc pentru
a dobîndi avantaje materiale sau morale. De fapt, Werkgebunden
este un „caracter final", care trăieşte în virtutea unui ţel şi care
adeseori îşi organizează viaţa după un plan care să asigure
atingerea ţelului. Acest tip cuprinde oameni fideli operei lor şi
gata oricînd la sacrificiu pentru realizări de interes suprapersonal.
Legătura afectivă cu ceea ce „fac" este atît de puternică, încît ea
le poate perturba existenţa cotidiană; atunci dau impresia că sînt
tiranizaţi de un „demon interior". La un examen superficial,
reprezentanţii acestui tip sînt înglobaţi printre oamenii asociali
sau antisociali. Caracteristic pentru tipul Werkgebunden este
faptul că apreciază la alţii munca şi respectă pe alţii după
eforturile depuse şi după realizări. (Ceea ce a făcut întotdeauna
Eminescu.)
Pentru tipul legat de viaţă, viaţa nu este o „valoare prealabilă"
sau o condiţie pentru realizări, ci bunul suprem. Munca este o
obligaţie poate penibilă, nu o „necesitate vitală". Participarea la
bucuriile vieţii este „idealul" cotidian. Ceea ce este „trăit" de
către persoană nu este prelucrat pentru o ulterioară realizare
obiectivă, ci savurat. Viaţa acestui tip decurge în mai mare
măsură după întîmplare, „văzînd şi făcînd". Ambiţiile de putere şi
mărire nu sînt realizate prin mijlocirea afirmării graţie realizării,
ci prin relaţii şi talente sociale. Pentru primul tip, „opera domină
omul", pentru celălalt, „omul este mai preţios decît opera".
Primul se bucură de opera sa şi înfrumuseţează viaţa sa (uneori
cu opera altora) şi se bucură de existenţă.
Pentru explorarea acestor tipuri, F. Baumgarten propune teste
evocative. Persoanele concrete sînt în general tipuri
mixte (de exemplu, Goethe şi chiar Einstein). Atitudinea faţă de
boală este, desigur, diferită de la un tip la altul. Aceste aspecte
nu au fost studiate (nici măcar semnalate!) de către autoare.
Boala poate împiedica realizările sau numai accesul la bucuriile
zilnice ale vieţii. Pentru tipul Werkge- bunden, creaţia este
„viaţă la cea mai înaltă putere" (V. Săhleanu, Etica cercetării

145
ştiinţifice, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1967). Pentru tipul
Werkgebunden este mai uşor de obţinut „buna folosinţă a bolii".
(Suferinţa poate stimula creaţia; creaţia poate deveni un sens al
vieţii cu infirmităţi.) în cazul bolilor cronice sau cu pronostic
infast, recomanda- ţiile terapeutice şi igiena trebuie să ţină
seama de apartenenţa la un tip sau la altul. Pentru mulţi creatori,
importantă este supravieţuirea în operă, iar optima folosinţă a
zilelor care mai pot fi trăite este munca întru realizarea a ceva
obiectiv, transpersonal.
Trecerea in revistă a unor biotipologii şi caracterologii ni s-a
părut utilă din mai multe motive. Ea a reprezentat, între altele, o
panoramă a diversităţii sufletului uman, diversitate cu rădăcini
atît biologice, cît şi cultural-sociale. Diversitatea reacţiilor
morbide şi a atitudinilor faţă de boală poate fi explicată, în mare
măsură, prin consideraţii temperamentale şi caracterologice.
Evocarea mai multor tipologii este utilă pentru că ele, în
mare măsură, se completează reciproc ; această muncă in-
formativă are drept scop şi educarea unui spirit nedogmatic.
Concludente pentru încadrarea în tipologia lui Baumgarten a lui
Eminescu sînt relatările Mitei Kremnitz cu privire la stilul de
muncă şi semnificaţia muncii pentru el. „Rar îi izbutea acum cîte
o poezie şi niciodată nu era mulţumit cu ea — nopţi întregi lucra
la cîte una. Numai sărbătorile îi rămîneau pentru lucrările lui
proprii. Se întîmpla atunci, la Paşte sau la Crăciun, să nu mai
iasă cîte trei zile din mica şi neîncălzita lui odaie. Afară de cafea
turcească, pe care şi-o pregătea el însuşi, nu mai băga în gură
nimic, nu se mişca de la masa de scris, cuprins parcă de friguri,
pînă ce isprăvea vreuna din zguduitoarele sale Scrisori sau
Satire [...]
Un surîs plin de fericire îi flutura împrejurul tinerei sale guri,
împrejurul ochilor celor negri şi adesea învăluiţi ca într-un
zăbranic, atunci cînd, după o asemenea retragere din lume, ieşea
iarăşi între oameni."
Mite Kremnitz desfăşoară o pledoarie susţinută cu un simţ
remarcabil al realului, pe baza unei informări exacte şi cu forţa
de pătrundere în universul ideal al poetului.
Dacă înainte de boală poezia singură şi-a păstrat la Emi-
nescu tot timpul stăpînirea absolută asupra lui, după ce şi-a
revenit, în lunga lui convalescenţă întreruptă de recidive,
indiferenţa, care cuprindea din ce în ce mai mult tot ce nu era
arta sa, nu s-a manifestat nici un moment faţă de poezie.
Dimpotrivă, poezia l-a absorbit cu aceeaşi putere spirituală, dar

146
forţa materială organică — boala — l-a trădat.
în această perioadă relaţiile lui Eminescu cu Veronica Micle
treceau printr-o eclipsă. Chiar de la plecarea lui din Iaşi poeta îi
scrie, îşi cere iertare, plînge, vrea să moară, îl roagă să n-o uite şi
îl cheamă, dar Eminescu refuză să vină. Creangă — la curent cu
situaţia — îl dojeneşte: „De ce laşi pe Veronica să se zbuciume ?
Te-am aşteptat de Crăciun să vii." ^Crăciunul din 1877, n.a.) La
3 mai 1879, fiind informată ca Eminescu ar vrea să părăsească
ţara, îi scrie alarmată :
„...Am auzit că tu eşti hotărît a trece în Asia [...] pe mine cui
mă laşi — pe mine care ziceai că mă iubeşti aşa de mult, se vede
însă că ura...1*(221}
Nu ura, ci „o grea epocă" era poate de vină. Relaţiile dintre
Eminescu şi Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, avansaseră.
Criticul îşi notase — în jurnal — ameninţarea lui Eminescu :
„Dacă ai fi fată, nu te-aşi lăsa să trăieşti, ci te-aş ucide".
„îngenuncheare. Sărutul de mînă...“ Dar relaţiile cu Mite n-au
mers mai departe. Ca rezultat final, dragostea aceasta, pentru
Eminescu, n-a fast decît tot o suferinţă înăbuşită, dar tot o
suferinţă — potrivit părerii lui Petraşcu.
La 6 august 1879 moare Ştefan Micle şi Eminescu, îndemnat
de Mite Kremnitz, se pregăteşte să vină la Iaşi (cel puţin aşa
afirmă ea), să consoleze pe Veronica şi să-i vină în ajutor...
Plecă, dar cu făgăduia!a să-i scrie în curînd.
în zadar însă aştepta „o scrisoare cu scrisul lui frumos şi
delicat".
Eminescu, împăcîndu-se cu Veronica, nu se va mai întoarce
în casa doctorului Kremnitz multă vreme, pînă cînd într-o seară
de iarnă, peste şase luni, pe cînd Mite era înconjurată de mai
mulţi oaspeţi, deodată Eminescu intră surî-

147
zător şi natural ca şi cînd ar fi fost ieri ultima dată la ei. 11 primiră
tot aşa de firesc, deşi trecuseră mai mult de şase luni de la seara in
care povestise lui Babi (copilul doamnei Kremnitz) basmul despre
capra cu trei iezi. De atunci încolo veni adesea la masă, sau seara,
fără ca vreodată să facă vreunul aluzie la lecţiile pe care i le
dăduse sau la dicţionarul etimologic, pe care nu-1 mai putea
continua singură. (183)
Aşa se încheie episodul sentimental dintre poet şi Mite
Kremnitz, cu toate că sporadic vor mai reînvia unele accente. Intre
timp, Eminescu continua să-şi destrame ultimii nervi în redacţia
Timpului, făcînd singur totul şi izbucnind vulcanic, într-un stil
alarmant de .tragic. „Aştept telegramele Havas, ca sa scriu iar, să
scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormînt şi n-aş mai fi
ajuns să trăiesc". Panu, reîntors la Junimea, spune că pe Eminescu
l-a găsit cu zîmbetul lui amar, cu tăcerea semnificativă şi cu
dispreţul suveran pentru oameni şi lucruri. <276)
Angliei Demetriescu, care l-a cunoscut de aproape la Timpul,
relatează că în timp ce „şefii partidului petreceau verile în
răcoarea munţilor străinătăţii...., el, sărac, nenorocit, nebăgat în
seamă, exploatat chiar şi de cei ce-1 preţuiau — asuda în zăduful
muncii silnice de la Bucureşti" < 52). Munca la redacţie în condiţiile
arătate, îl extenua. Condiţia materială, boala, supărările de tot
felul, astenia nervoasă, toate concurau spre a-i face viaţa
insuportabilă. „Tare aş vrea să adorm odată şi să nu mă mai
deştept", spunea adesea.
Numai prietenia cu Slavici, cu Caragiale şi cu alţi amici şi
colegi de redacţie îi mai ţinea treaz interesul pentru „cele
lumeşti".
„Ca coleg — spunea Slavici — Eminescu era o adevărată
grădină de frumuseţe, totdeauna şi pentru toţi apropiat, voios şi cu
inima deschisă... El, care şi-a petrecut viaţa în umilinţă şi
luptîndu-se cu toate mizeriile vieţii, a rămas în amintirea noastră a
ti|turora, cu suflet curat, bun. (Omagiu, 1909.)
Cu Caragiale şi cu Slavici purta discuţii interminabile pe teme
de literatură (sintaxă, morfologie şi construcţie a frazei), care
îmbrăcau uneori aspecte de controversă aprigă, fiecare din ei fiind
stăpîn pe una din aceste forme. Slavici relatează că Eminescu
privea dintr-un alt unghi de vedere decît Caragiale viaţa socială şi
cerinţele ei. Pe această temă contradicţiile erau ireconciliabile.
„Era înainte de toate — spune Slavici — una din care purcedeau
multe altele. Amîndoi erau de părere că e chestiune de demnitate

148
omenească să spui adevărul şi se înjoseşte cel ce-şi ascunde gîn-
durile ori spune ceea ce în adevăr nu gîndeşte. Caragiale, care era
cu gîndul îndreptat spre viaţa familiară, trăgea din adevărul acesta
conduziunea că i se cuvine orişicărui om dreptul de a-şi da în
toate împrejurările pe faţă gîn- durile.
— Nu! — striga Eminescu, nu dreptul, ci datoria. De drept te
foloseşti cînd îţi dă mîna şi-ţi vine la socoteală, iar datoria ai să ţi-
o faci fie chiar şi înfruntînd cele mai mari primejdii..." * 3Sî*
. Caragiale a povestit cu mare forţă de pătrundere şi cu mare artă
despre ţesătura intimă şi felul de comportament al lui Eminescu.
El a sesizat unde aspecte, care au scăpat observaţiei altora, şi a
confirmat multe din opiniile acestora. „Am cunoscut foarte de-
aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală : rareori
a încăput într-un cap atîta putere de gîndire.
De felul lui mîndru, el fugea de onoruri, ştiindu-le cîte
concesiuni costă. Mdancolic şi pasionat, deşi-n acelaşi timp
iubitor de veselie şi de petreceri uşoare, ura din convingere aşa-
numitele convenienţe şi poleiala lumii. Niciodată nu primea
bucuros laude, nici chiar de la puţinii prieteni, foarte puţini, pe
care-i avea şi-n judecata şi sinceritatea cărora credea — dar’mi-te
pe ale acelei mulţimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate,
care se tot vîră în biata noastră literatură, fălindu-se ă tout propos
cu un prieteşug ce nu le-a fost micioînd acordat, laudele acelora îi
inspirau de-a dreptul «dezgust»." Caragiale avea intenţia sa dea
publicului o seamă de note asupra vieţii lui Eminescu, — fiindcă
inexactităţile, nimicurile născocite, neadevărurile absurde, ce se
spuneau după moarte pe socoteala lui, îl revoltau. „...Cu toată
inegalitatea temperamentului său, Eminescu avea două coarde
totdeauna egal întinse: veşnic înamorat şi veşnic avînd nevoie de
bani — se putea altfel ? Şi poet, şi sărac... Veşnic visa nişte
«mîini subţiri şi reci», veşnic

149
vina un cămătar, care să-i cumpere pe nimica leafa nainte cu cîteva
lunL..“W Cît priveşte temperamentul, Eminescu singur şi-l recunoştea
„variabil”, iar faptul că era „veşnic înamorat” contrazice flagrant opinia dr.
C. Vlad că poetul era incapabil să iubească fiind „narcisist”. Nicolae
Petraşcu, un alt prieten al său de prin 1880, care a jucat un oarecare rol în
existenţa lui Eminescu (prin subvenţionarea acestuia la intervale, din
însărcinarea lui Maiorescu, în ultima perioadă şi cea mai tristă a vieţii sale),
a lăsat unele mărturii semnificative, care confirmă relatările anterioare. El
se referă la anii 1880—1883, cînd suferinţele fizice, dar mai ales morale, îl
claustrează. *
„Discret, rezervat, simţindu-şi superioritatea” despre care ne
informează Slavici, Anghel Dcmetriescu şi Panu, „Eminescu de regulă
tăcea şi asculta pe alţii. Era însă, cum zice un poet italian, «un bel silenzio
che non fu scritto». Respecta convingerile fiecăruia, iar la laudele
nesăbuite, ce i se făceau în faţă, părea mai contrariat decît de nişte vorbe
rele.” Acelaşi lucru îl afirma şi Caragiale, cu deosebire că acesta sesizase
mai exact atitudinea poetului faţă de sexul „frumos”, pe care Petraşcu
pretinde că îl „ocolea”.

* „De locuit, locuia învederat în case modeste, fie într-o cameră din
fundul curţii clubului Conservator, fie în cîte o chilie de biserică. Pretutindeni,
însă, indiferenţa, neînarijirea de înconjurul său trecea peste toate marginile; în
camera sa era de-a pururi dezordine, nelumină ţi lipsă de aer, cari făceau să fie
îngrijoraţi cei ce-i devenisem amici Şi cu toate astea mai toană viaţa ţi-o
petrecea in astfel de camere ţi ore lungi ţi nopţi întregi, singur, nemîncat,
neîncălzit, numai citind ţi meditînd.
După astfel de sforţări sufleteţti ţi trupeşti, singurătatea i se părea că-1
strivea. Şi atunci pleca de acasă, cu deosebire seara, ţi se înfunda în câte un birt
cu lume necunoscută lui. Aci se afla bine, găsindu-se de formă numai în
mijlocul lumii, dar fiind tot singur. Zgomotul dimpre- jurul lui, cu lumea veselă
în faţa lăutarilor, îi dădea imaginea absurdităţii vieţii.
Cerea ţi el o sticlă cu vin roşu, «căci albul are plumb», — zicea Eminescu
— lua un ziar oarecare ţi începea să citească, sau mai curînd nu citea, fiindcă pe
figura lui se vedea oprit un zîmbet uniform ca pe figura unei statui»
Aţa era viaţa lui. De oameni, de fericirile de dinafară, de avere, nici se
gîndca. Accstea-i păreau chiar triste în sufletul kii... Fizicul robust, ca piatra,
ochii săi adînci, vigoarea latentă a figurii, aveam impresia că dm ele coborau
versurile lui de o structură aut de trainică ; din paloarea ţi din zîmbetul lui trist,
melancolia din de.* (285)

150
 „între oamenii de lume, era jenat, vedea că nu poate fi în felul lor şi nu
ştia cum să se strecoare mai curînd din mijlocul lor, lăsîndu-se cîteodată
umilit el, decît să umilească dînsul pe alţii." în realitate, poetul avea un cerc
restrîns de prieteni, în mijlocul cărora se simţea bine. *
în sfîrşit, Al. Ciurcu (41>, în Amintirile sale, ne aduce unele noi şi
interesante date, pe lîngă confirmarea celor relatate deja. Cînd l-a cunoscut
pe Eminescu, nimic nu l-ar fi putut face să prevadă gloria lui postumă.
Poetul scria la Timpul iar el la Urarea democraticii, „organul junei
stingi". Se întîlneau din cînd !n cînd în vechea cafenea Lobes, cea mai
frecventată pe vremuri. Acolo, la o masă din colţ, cîţi- va ziarişti
transilvăneni, printre care şi Teofil Frîncu, puneau ţara la cale. „Eminescu
lua mai adesea cîte o bere şi mai rar cîte un capuţiner. în genere, Eminescu
era tăcut, jţînditor. Mai mult cumpăra decît vindea. Figura sa cea plina şi
dulce de mocan respira blîndeţea şi mai totdeauna părea^ că surîde. Rîdea
bucuros cînd conversaţia devenea glumeaţă şi se amesteca în vorbă, spre a
deveni apoi din nou taciturn. Dar, cînd se atingea o chestiune care îl
interesa mai de aproape, se învoioşea, ochii îi sticleau, obrajii se rumeneau
şi devenea expresiv. Ba cîteodată se aprindea şi începea sa peroreze. îl
interesau mai ales chestiile naţionale, apoi cele sociale şi mai în urmă chiar
cele economice. Dar nimic nu te putea face să ghiceşti în el pe marele
poet." (41> Slavici însă intuise încă din 1882 colosul din faţa sa, cînd scria
lui Ma- iorescu : „...Pe cînd Michelangelo e mare în concepţie, bogat în
închipuire şi puternic în ceea ce priveşte mişcarea şi perspectiva, un fel de
Eminescu, Rafaelo e...“ Etc. <348)
Viaţa afectivă a lui Eminescu poate fi reconstituită nu numai pe
schema autobiografică a poeziilor şi scrierilor sale

* „...Onorurile, recte,. după el, deşertăciunile lumeşti, îi păreau copilării

triste. Intr-o dimineaţă, în urma citirii la Palat a uneia din Scrisorile lui, fu
vestit că regina doreşte să-l cunoască. Această^ atenţie îl nemulţumi peste
măsură, eîndindu-se la urmările, ei. Încercă^ să se eschiveze, dar nu putu. Gna
ieşi din Palat, era şi zicea amărîţ că «Maiorescu l-a dat in spectacol». Tot aşa de
contrariat a fost dnd i s-a propus medalia Benemerenti, pe care nu numai că o
refuză de la început, dar se rugă chiar să nu se facă încercarea care ar trebui să
dea naştere la zgomotul refuzului său.* Acelaşi lucru îl susţine şi Caragiale,
după cum am văzut.

151
în proză, ci într-un mod mai direct şi foarte sigur pe baza
corespondenţei pe care a purtat-o cu Veronica Micle. Punctele de
reper sînt numeroase şi permit biografului să străbată şi să pună în
lumină zone de mare adîncime şi de întuneric absolut. Poetul, care a
ştiut totdeauna să-şi ascundă sentimentele chiar faţă de prieteni, îşi
dezvăluie, în mărturisirile pe care le face, nu numai excesiva sa
sensibilitate, dar şi ţesătură intimă polivalentă a structurii sale
sufleteşti. De aceea, pentru a întregi imaginea de ansamblu asupra
existenţei spirituale şi afective a lui Eminescu, cit şi pentru a
descoperi cauzele reale, care au dus mai întîi la declinul biologic şi au
destrămat în cele din urmă arhitectura sa cerebrală, scrisorile către
Veronica şi răspunsurile acesteia ne deschid orizontul mai vast, în
care se oglindeşte viaţa ideală şi, prin referiri la concretul cotidian,
aproape integrală a poetului.
Rolul pe care l-a jucat dragostea sa pentru Veronica Micle şi
consecinţele inevitabile fac necesară expunerea în detaliu a
momentelor principale din epoca acestei iubiri, dintre anii 1879—
1883.
Experienţa erotică a însemnat pentru Eminescu o experienţă
completă şi dureroasă, „ea a răsunat adînc şi îndelung tot plinul
tinereţii sale". Obiectul iubirii lui „unice" a fost Veronica, pentru care
„suferinţa cea mai nobilă, cea mai înaltă dintre suferinţele personale",
l-a făcut fericit.
Fiinţa „cu părul blond ruginiu, cu reflexe de aur vechi, amintind
pe al Florei lui Tizian, cu carnaţie trandafirie şi catifelată, cu ochii
mîngîioşi, provocatori de gînduri amoroase, cu gîtul graţios şi sînui pe
care fluturau tulburătoare efluvii voluptoase, cu natura-i fericită,
pururea bine dispusă, pururea rîzînd, cu o gură frumoasă şi senzuală,
cu dinţi mărunţi şi albi ca laptele, cu ceva insinuant, sincer şi familiar,
ce rîdea din toată inima, l-a tulburat şi l-a subjugat pe Eminescu cu
forţa ocultă ce o au unele femei de a înlănţui inimile celor ce iubesc."
„...Odată şi odată pare-mi-se că tot am iubit, mărturiseşte poetul,
căci de data aceasta am suferit mult, probabil din cauză că aceea pe
care o iubeam nici n-a vrut să ştie de iubire şi de speranţele născute în
sufletul meu. Ce am găsit eu în acea fiinţă — nu ştiu, nici nu vreau sa
mă gîndcsc ia asta. Nu analizez, ştiu una şi bună, că întreaga mea viaţă
aş fi dat-o bucuros pentru dînsa şi, vezi, asta îmi este de ajuns." < 39*>
* „Tu ştii, dulce şi nobilă amică, — continua el — că sentimentul de care-ţi
vorbesc nu e nimic banal, nimic care să aibă ceva comun nici cu teoria plăcerii — la care
se închină mulţimea color fericiţi —, nici cu platituainele unei tinereţi neconrupte. Nici

152
 „A fost frumuseţea acestei femei care a captivat atît pe
Eminescu ?, se întreabă Petraşcu. Fiinţa ei, cu acele haruri ce-i
hărăzise natura, veselia, gingăşia, poezia sufletului ei şi mai cu seamă
flacăra dragostei ei incendiare, care a cuprins sufletul poetului în aşa
fel că el nu a mai putut-o stinge pînă la sfîrşitul vieţii ?“ Nu a putut
nici Eminescu st răspundă. Dragostea aceasta tulbure şi chinuitoare,
împărtăşită de Veronica, va fi schimbătoare şi diversă ca viaţa lor
însăşi.
Poetul după moartea lui Ştefan Micle — 6 august 1879—
îndrăznea, în sfîrşit, să vorbească : „de acea dureroasă, dar adîncă şi
întinsă fericire, pe care atingerea în treacăt a mîinh tale, zîmbetul tău,
privirea ta adîncă au răs- frînt-o asupra vieţii mele atît de izolată şi de
lipsită de fericire" * <103>
Pentru Eminescu începe o nouă perioadă de zbucium, de fericire
efemeră şi mai ales de amărăciune generată de acel „amor nenorocit",
de care voia să scrie Veronica.
Evoluţia sentimentelor, conflictele inevitabile, ruptura şi
reconcilierea zguduie sufletul celor doi, şi mai ales viaţa şi echilibrul
poetului. Scrisorile patetice, de o sensibilitate şi nelinişte înfrigurate,
cuprind accente dramatice care evocă tragismul vieţii lor. Speranţele
înşelate îl demoralizează, îl dezarmează, îl duc la o filozofie erotică in
care domină nu o dată reflecţia, şi nu sentimentul.
între anii 1879 şi 1883, existenţa lui Eminescu cunoaşte prăbuşiri
abisale, care favorizează şi grăbesc declanşarea psihozei acute. Viaţa
afectivă, cu nefericirile ei ivite în urma conflictului cu Caragiale, care
intervenise în relaţiile cu Ve- ronica, a jucat un rol care nu poate fi
ignorat şi nici minimalizat. Boala, care „îşi pregătise saloanele", şi
sărăcia au completat şi au apropiat dezastrul. Deocamdată însă Vero-
nica vine la Bucureşti în 18 august 1879. *
tinereţea, nici frumuseţea, nici virtuţi sufleteşti, nici graţii fizice nu au fost cauza acelei
simţiri, care a aruncat o umbră adîncă asupra vieţii mele întregi. [...]
Astfel, viaţa mea, ciudată şi azi şi neexplicabilă pentru toţi cunoscuţii mei, nu are
nici un înţeles fără tine. Nu ştiu de ce tu eşti o parte întregitoare a .tuturor gîndurilor mele,
nici mă preocup s-o ştiu [...], aş înţelege o lume fără soare, decît pe mine fără ca sa nu te
iubesc..“ „...Tu nu m-ai făcut atît de nefericit, încît să mă nimicesc, dar, ceea ce era mai
adînc, mai ascuns în sufletul meu, privirea ta le-a scos la lumina zilei. Văzîndu-te, am ştiut
că tu eşti singura fiinţă în lume care în mod fatal, fără să vreau eu, fie oa eu să voiesc, are
să deter- mineze întreaga mea viaţă..." „Am renunţat de mult la toată fericirea — continuă
el. D-zeu nu e în cer, nu-i pe pămînit ; D-zeu e în inima noastră. Am înţeles că un om
poate avea totul neavînd nimic, şi nimic, avînd totul." <‘os)
* Abia reîntoarsa la Iaşi, după o şedere scurta în Capitală, scrie lui Eminescu : „M-
am întors, sînt în adevăr fatalistă. Şi de prisos să-ţi mai spun că voiam să rămîn la tine 7
zile ? Ei bine, după 24 ore am trebuit sa mă întorc înapoi.* (p77)
Veronica avea^ de rezolvat probleme familiale, chestiuni financiare otc., la care se

153
 Dragostea îi absorbise cu totul, îi smulseră aproape tuturor
amicilor, oferîndu-le un fel de „singurătate în doi".
într-o seară de septembrie, Iacob Negruzzi îi povesti Mitei
Kremnitz că i-a întîlnit pe Eminescu şi pe doamna Micle pe stradă.
„Eminescu mi-a prezentat-o ca logodnica lui, deşi au trecut abia şase
săptămîni de la moartea bărbatului. De altminteri perechea de
logodnici strălucea de aşa fericire că nu te puteai supăra pe ei..." (183)
„Logodnicii" au început să-şi ţese planuri de viitor din firul ireal
şi subţire al iluziilor. Veronica rămase puţine zile în Bucureşti şi
părăsi Capitala — se spune — după un conflict ale cărui cauze au
rămas necunoscute. Treptat, intensitatea „crizei" sentimentale a avut
timp să se potolească. Au continuat să-şi scrie, poetul mai concis şi
reţinut, Veronica mai exuberantă. Eminescu era şi foarte ocupat, ceea
ce nu constituia însă o circumstanţă atenuantă suficientă pentru
Veronica.
„...Tu-mi scrii aşa de puţin, încît abia o deschid şi o sfîrşesc de
cetit; Eminule, nu voiesc ca tu să-mi scrii tot scrisori de o coală
întreagă, căci ştiu că nu ai timp, dar nici aşa de scurte, te întreb de-mi
pot plăcea !“
Poetul, prins de preocupările cotidiene ca jurnalist, pro- fesînd o
muncă pentru care îşi exprimase totdeauna oroarea, este dezgustat,
obosit şi sceptic. El rememorează vremurile de debut, cînd expediase
primele poezii lui Iosif Vulcan şi aştepta cu înfrigurare verdictul.
Confesorul lui este acum ca şi altădată Veronica, pentru care nutrea o
dragoste permanentă şi adîncă, chiar dacă interveniseră neînţelegeri.
„Ca un copil care aşteaptă oeva nou şi frumos, aşa şi eu am aşteptat
numărul din Familia. Citeam ca un actor pasionat rolul. Mi se părea
că ceea ce eu compusesem din inspiraţie era altceva ; mă emoţionam,
mă entuziasmam, trăiam zile de fericire antică ; unde sunt clipele de
veselie şi nobilă visare ? Noroi, noroi trebuie să aşterni azi pe pagini
albe-imă- culate, dezinteresare — scîrbă. Dacă aş avea o putere, aş
şterge din cartea lumei prezentul.“ <377> Aceste cuvinte amare,
cutremurătoare ca forţa unui blestem, exprimă perfect starea
sufletească, tensiunea nervoasă sub care era menţinut în ultima vreme
adăoga şi o stare de slăbiciune: „...nu mă doare nimic, dar aproape îmi lipseşte puterea de
a ţine condeiul în mină... Mă bucur foarte muie că fierul iodat îţi face aşa de mult bine şi
eu am luat două sute de pilule, însă cred că nu voiu mai lua acum, mă mai las şi în voia
soartei sa văd ce-a mai fi...* (223) (30 oct. 1879.) Aflăm din această scrisoare că şi
Eminescu urma un tratament cu fier iodat — probabil pentru o stare de anemie şi astenie,
despre care Veronica avea cunoştinţă. Odihna şi singurătatea, pe care le găsise cu un an în
urmă la Floreşti, nu îl refăcuseră.

154
cu consecvenţă poetul.
Eminescu devine din ce în ce mai blazat, taciturn, rărind pînă şi
corespondenţa pentru Iaşi. „...îndărătnica-ţi tăcere mi-a zdrobit
sufletul*— îi scrie Veronica la 3 ianuarie 1880. Cauze încă
neelucidate aduc o răceală în relaţiile lor şi în curînd o nouă ruptură.
La 13 ianuarie, poeta îi scrie iar : „De ce nu vii la Iaşi ? De ce mă laşi
să cerşesc în aşa mod fiinţa ta ?...“ Apelurile însă rămîn fără răspuns ;
ceva surve- nise între timp. Era nevoie de intervenţia lui Caragiale —
prietenul lor comun — pentru o tentativă de reconciliere. Ce-a făcut
Caragiale se cam ştie, însă nu tocmai exact, fapt e că Veronica,
simţind că o împăcare nu mai era posibila, aruncă zarurile : „Graţie
intervenţiei d-lui Caragiale am căpătat după două săptămîni un
răspuns de la d-ta..., te rog, totul să fie de azi înainte rupt şi stins între
noi, cred că-ţi voi face prin aceasta un serviciu imens, te voi descărca
de

155
povara, de grija care-ţi aipasă umerii şi care te face să-ţi iei/
lumea în cap..." ; „...că voi trăi sau voi pieri puţin să-ţi
pese, după cum şi eu, deşi în minutul în care-ţi scriu mă lepăd de
tine şi chiar de amintirea ta, îţi poţi închipui ce urme plăcute mi-a
lăsat. Am făcut caz puţin de ele, crezînd că cel puţin vei avea
inimă, se poate chiar s-o şi ai..." <22t)
în curînd, Veronica mai comite o greşală, divulgînd lui
Maiorescu unele aprecieri pe care le făcuse la adresa lui. „...La
Iaşi, aflat de la d-na Micle tot felul de lucruri ordinare în contra
mea (şi a Mitei), provenite de la Eminescu", nota Maiorescu la 29
mai 1880 în jurnalul sau. Eminescu, aflînd de această „trădare",
se va înverşuna în a păstra o tăcere absolută.
După reconciliere, în vara anului 1880, Eminescu nutreşte
planul unei căsătorii: „Am căutat să conving pe domnul
Maiorescu că e frumos şi cavalereşte să te iau în căsătorie. Dînsul
m-a mustrat vehement, spunîndu-mi că n-am altceva mai bun de
făcut decît să mă însor. Ieşind de la dînsul, o revoltă sufletească
asemeni unei furtuni a început să clocotească în vinele mele ;
credeam că-mi crapă tîmplele de indignare şi supărare.
Reflectînd, mi-am zis : filozofii nu vor pricepe niciodată
iubirea poeţilor. Sufletele lor prea şlefuite au pierdut din
farmecul duioşiei. Femeile, pentru dînşii, sunt probleme, ui- tînd
că pentru noi, poeţii, sînt izvoare de inspiraţie!“ P 77) S-au
construit tot felul de ipoteze în legătură cu afirmaţiile lui
Maiorescu şi argumentul suprem pe care acesta l-ar fi aruncat (n
luptă jjentru a determina pe Eminescu să renunţe la proiectata
căsătorie. Menţinem aici doar reacţia poetului cînd a aflat de
amestecul lui Caragiale în viaţa lui sentimentală, reacţie care se
va amplifica în anii următori, pe măsură ce faptele vor ieşi în
evidenţă.
Veronica, impresionată de gestul lui Eminescu, şi suficient
de lucidă, îi scrie :
„Căsătoria aceasta nu se va face, căci nu vreau să te supun la
supliciul de a te vedea ignorat de puterea şi răutatea acelui om.
Eşti singur, ai nevoie de ajutor şi sprijin — afirmă Veronica. Ura
şi blestemul vor fi singurele arme de luptă... Emin, tu eşti al meu,
chiar dacă nemernicia omenească

156
 ne opreşte să ne luăm." (377) Dar la 8 decembrie 1880, Vero-
nica, supărată şi abandonată, se plînge „d-nei şi d-lui Has- deu" :
„De mult voiam să vă scriu, dar atît sînt de deznădăjduită, încît
nu mai am curajul. D-l Maiorescu a trebuit pînă şi în privinţa
căsătoriei mele cu Eminescu să-şi ilustreze fiinţa, căci după
numeroase expedienţe a decis pe d-l Eminescu a renunţa la
alianţa proiectată. Nu e nici locul, nici timpul aci pentru a face
comentariu şi asupra liricului poet, destul că s-a purtat faţă de
mine aşa cum numai persoane din cercul literar al d-lui
Maiorescu putea[u] să se poarte, cerc care, de altmintrelea, însuşi
Eminescu îi dă graţiosul nume: Haremul lui Maiorescu, în care
ilustrisima M-me Kremnitz e sultana favorită. Dar ce vreţi,
scopul scuză mijloacele, acolo se face : De l’art pour l’art, adică
înaltă literatură." P*4'
în vremea aceasta Eminescu îşi mădna viaţa în munca de
Tedacţie ca „un biet gazetar" ce se afla şi nu găsea un minut
liber, spre a răspunde chiar scrisorilor primite. „Vremea lui de
dimineaţa şi pînă seara tîrziu era luată de gazetă ; timp de şase
ani, cînd mîncat ca vai de om, cînd adeseori nemîn- cat, şi trăind
toată ziua în întunericul redacţiei din hruba de la Bossel, el se
istovi într-o lucrare mai mult de «clanţă politică», care îi era
nesuferită, atît prin firea lui idealistă, cît şi prin caracterul lui
blînd, onest şi conştiincios. Ce distanţă între ideal şi realitate. N-
avea decît 300 de lei pe lună, din care-şi plătea chiria, se îmbrăca
şi mînca, dar şi pe ei îi primea în rate mici, cum putea să-i scoată
de la casier ce nu-i avea niciodată."
„Tu trebuie să-ţi închipuieşti astăzi, sub figura mea — scria
în 1882 — un om foarte obosit, deoarece sunt singur la
negustoria asta de principii, şi peste aceasta bolnav, care ar avea
nevoie de cel puţin şase luni de repaos pentru a-şi veni în fire. Ei
bine, de şase ani aproape o duc într-o muncă zadarnică, de şase
ani mă zbat ca într-un cerc vicios în cercul acesta, care cu toate
aceste e singurul adevărat, de şase ani n-am linişte, n-am
repausul senin de care aş avea adta trebuinţă pentru ca să mai pot
lucra şi altceva decît politică." Afirmaţiile Mitei Kremnitz,
potrivit cărora Eminescu avea oroare de meseria de jurnalist, îşi
găsesc aici con-

157
firmarea. „Să pot zbura pe trei zile la Iaşi, tare aş veni. Dar mai mult de trei
zile n-aş avea, pentru că eu n-am vacanţe, ci trebuie să trag ca cătini, greu
la vale şi greu la deal." „...Ei, dacă ai şti cum salahoria asta în care petrec,
împreună cu boala şi mizeria, mă apasă şi mă «fac incapabil de a voi...
Folosul meu după aţîta muncă e că sunt stricat cu toată lumea şi că toată
energia, dacă am avut-o vreodată, şi toată elasticitatea intelectuală s-a dus
pe apa Sîmbetii..." Tabloul elocvent, pe care îl prezintă Eminescu, cu
privire la cauzele ce-i destramă în mod irezistibil structura psihică şi
morală, face de prisos orice comentariu.
„...Eu rămîn cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu
speranţă în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu merge. în
opt ani de cînd m-am întors în România, decepţiune a urmat la decepţiune
şi mă simt atît de bătrîn, atît de obosit, îndt degeaba pun mîna pe condei să
încerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte şi
că mi-ar trebui un lung, lung repaus, ca să-mi vin în fire. Şi cu toate
acestea, ca lucrătorii cei de rînd din fabrici, un asemenea repaus nu-1 pot
avea nicăieri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai
recunosc...“<355>
Pentru ca Eminescu să fi rostit asemenea cuvinte, înseamnă că a golit
tot paharul amărăciunilor acumulate în cei şapte ani de muncă «ndntrcruptă
şi neplărită în redacţia unui ziar de opoziţie. Avem toate motivele să
credem, împreună cu Eduârd Gruber, că ceea ce Eminescu este în opera lui
este şi în partea lui mai intimă, acolo unde omul se arată mai spontan, mai
neprefăcut, în corespondenţa sa.
Această viaţă neorganizată, consumată într-o activitate epuizantă, a
fost de natură să sporească neliniştea poetului, să declanşeze nevroza şi să
contribuie la accentuarea ei. în scrisoarea ce urmează, găsim unele din
cauzele reale pentru care Eminescu refuzase să-i scrie Veronicăi un timp
atît de îndelungat. Sinceritatea lui e mai presus de orice îndoială : „lipsa de
timp, petrecerile, calomniile *...“ iată principalele argumente cu care se
justifică. Poetul are remuşcări, se consideră vinovat, imploră iertare. îşi
aminteşte, probabil, ce însemnase Veronica în viaţa lui. „Odată ziceai să
murim împreună, ce de fraze" — îi reproşase ea, într-o scrisoare. Acum nu
mai era dispus să moară ; vroia să trăiască, spera să fie „un alt om“. Vina

* Referitor la aceasta, Teleor (373) scrie: „Sînt unii oameni cari aduc în
discuţie pătratul cercului. Nu interesează pe nimeni; nu c chestie demnă de
discutat j dar ei vor discuta cu orice preţ. Tot aşa mi s-a părut faptul
publicistului ieşean V. Scânteie, de-ă aduce la ordinea

158
pe care şi-o atribuia în comportarea lui îl apăsa ca o povară spirituală. * †
Aşteptînd zile mai bune, poetul continua să se refugieze în amintirile
ieşene. La 13 iulie 1881, era la mare, de unde scria Veronicăi o scrisoare
optimistă cu proiecte de viitor. Dar la 1 septembrie, Veronica e certată din
nou cu Eminescu şi îşi cere pentru a doua oară corespondenţa. Ce a urmat
nu

*zilei întrebarea: a trădat poeta Veronica Mide pe Eminescu sau nu ? Acestei

trebi dînsul dă o importanţă pe care n-o dă presa altor chestii mai de valoare. A
trădat Veronica pe Eminescu ? Cine a trăit în apropierea poetului poate şti mai
bine şt noi. care am avut această onoare mult timp, putem mărturisi că
Eminescu niciodată n-a oftat, niciodată nu s-a plîns cuiva de durerea de-a fi
fost neiubit de vreo femeie, cu atît mai puţin de Micle.
Mi-aduc aminte chiar că u pomenea numele cu indiferenţă, cum ar fi
pomenit numele vechilului de la moşia Popeşti, ba adeseori o şi mîn- gîia cu
vorbe cam neplăcute, însă rîzind vesel, fără patimă adîncă, fără vreo ură, fără
cel mai mic semn că această femeie a lăsat ceva în sufletul său, rău sau bun.
Eminescu o cunoscuse, o plăcuse ca pe orice femeie frumoasă, de spirit şi
talentată [...], dar el era Luceafărul [...] care nu ţine de oameni, nici de cele
lumeşti decît foarte puţin*.
† ...„Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă! sînt un laş care într-o clipă de nebunie
am uitat tot ce-ţi datorez, iubirea, nemărginita ta iubire! Sînt zdrobit numai
scriindu-ţi aceste rînduri, căci în ele invoc un trecut întreg de visuri şi fericiri.
Mă revăd la Viena.
Ochii tăi frumoşi pătrundeau sufletul meu. Apoi la Iaşi, admirat şi
sărbătorit în salonul tău fără a fi de faţă. Anii însă au trecut. Sînt în Bucureşti,
oraşul care mi-a fost cel mai nenorocit, de aceea îl urăsc ca pe un duşman
neîmpăcat. Tot trecutul pe care ţi-1 înşir e bun pentru poezie, dar viaţa reală şi
mai ales dorinţa ta de a afla de ce nu ţi-am răspuns adt timp; trebuia să-ţi
răspund cu toate că eram certaţi. Motivele, iubite judecător, sînt numeroase,
voi înşira pe cele principale: lipsa de timp, petrecerile, calomniile prietenilor,
care au influenţat caracterul meu împăciuitor. Ascultă dragă, toţi mi-au interzis
să-ţi mai scriu, căci ziceau că purtările tale sînt nedemne pentru un răspuns din
partea mea 1
Cîte vorbe, atîtea minciuni, atîtea invidii. Fiecare scrisoare a ta însă
redeşteaptă în mine o revoltă împotriva acestei inconştienţe, dar... eram
abrutizat, lipsit de voinţă, pentru a îndepărta aceste sfaturi neprieteneşti. Iartă-
mă, iartă-mă. De azi voi scrie şi voi fi alt om, căci am pus stă- pînire pe firea
mea...*

159
ştim, dar la 28 decembrie Eminescu începe prin a-i scrie ca nu e
supărat şi adaugă : „...Pe domnul în chestiune l-am bruscat în
societate..." <,0,) (e vorba de Caragiale), care refuza să-i restituie
Veronicăi scrisorile şi se lăuda cu o intimitate. La 29 decembrie
Eminescu încearcă să liniştească pe Veronica pentru necazul pe
care i-1 făcuse Caragiale, refu- zînd restituirea scrisorilor
compromiţătoare şi popularizînd unele fapte, petrecute sau numai
fabulate, dar care o puneau într-o lumină defavorabilă faţă de
lume şi de poet... „Nu trebuie să te superi, ba să plîngi că eu sînt
supărat. Crede-mă că ceea ce mă supără momentan nu este vina
ta, care-n ochii mei nu e dedt rasplata pentru vina mea şi mai
mare, ci le point d’honneur care mă obligă a te reabilita în ochii
tăi şi ai mei." „ ■y‘
In Jurnalul său Titu Maiorescu notase referitor Ia conflict :
„Pom de Crăciun la Kremnitz. încîntători d-na Ro- setti, Teodor
R., Anette şi Chibici, Slavici (adus novelele lui), dimpotrivă
Eminescu şi Caragiale, certîndu-se unul cu altul..." 0»)
Veronica încearcă o explicaţie şi o ieşire onorabilă din
situaţie. „Să nu mă acuzi pe mine, căci eu sînt atît de dreaptă, încît
nici ţie nu voi sa-ţi aduc imputări şi bănuieli, aşa a fost să fie, era
scris, era destinat..." „Dacă tu m-ai fi părăsit încetînd de a mă
iubi, poate te uitam şi eu de mult, dar niciodată nu m-am crezut
atît victima ta, cît victima altora, de aceea toată ura mea a fost
îndreptată în contra acelora cari, voindu-mi răul, mult bine nu ţi-
au dorit nici ţie..."^77) Veronica sintetizează lucid şi convingător
situaţia, Eminescu fiind acela care se consideră vinovat şi care,
stă- pînit de sentimente puternice, îşi făureşte din nou iluzii, pla-
nuri... „Nu mă lăsa multe zile fără un rînd-două de la tine, — îi
scrie el la 3 ianuarie 1882 — căci azi cînd merit să mă uiţi, azi mă
şi tem că m-ai putea uita... Şi te rog să-mi scrii cînd vii iar la
Bucureşti."
„...Nu te plînge de tonul scrisorilor mele, pe care-1 găseşti
rece, căci tu ştii de ce soi sînt. Totdeauna preocupat de lucrările ce
mi se impun, arareori aflu un moment netulburat în care să mă pot
scufunda cu totul în voluptate sufletească, de a-mi închipui că stai
faţă-n faţă cu mine şi că nu scriu, ci vorbesc cu tine..." Poetul e de
o sinceritate deplină, expunînd simplu şi elocvent cauzele reale
pentru care nu poate scrie mai des. Reţinem consecvenţa cu care
îşi îndeplineşte îndatoririle redacţionale „impuse", ceea ce o con-
firma şi Slavici. In plus, el ne transmite ecoul stărilor sale sufle
teşi in cincumstanţele date.

160
 „...Pustiile de Camere s-au deschis şi iar mă iau pe dinainte
mofturile politice. De aceea, dacă nu-ţi scriu totdeauna în bună
dispoziţie sufletească, crede şi tu.“ Eminescu cere Veronicăi să
tăinuiască reconcilierea... Şi pentru că poeta se arată surprinsă şi
dă o anumită interpretare atitudinii lui Eminescu, acesta se explică
: „sînt un om urît de multă lume şi [...] cine ar afla că mă iubeşti,
ca să se răzbune asupra-mi, s-ar răzbună pe tine. Oare nici acum
nu cunoşti tu lumea ?“
Reîntoarsă de la Bucureşti, Veronica îi scrie la 5 februarie
1882, informîndu-1 — şi prin asta şi pe noi — că atitudinea
„amicului" lor Caragiale era aceeaşi. „Telegrama era de la
domnul. Ţi-o trimit, chiar a fost la mine, şi nu ţi-o spun cu
îngîmfare, dar auzind că sînt la Bucureşti a venit şi el, sunt sigură
că de va şti că m-am reîntors va veni iar..." (JM) Eminescu îşi
exprimă din nou neliniştea, căzînd pradă „sentimentului duşman"
al fiinţei lui, „gelozia". Dar realitatea faptelor demonstrează pînă
la evidenţă că la baza temerilor sale stăteau cauze concrete —
suspiciuni nelipsite de temei —, al căror efect era reacţia firească
a poetului. Nimic patologic, nimic obsedant, închipuit.
Şi totuşi, siguranţa nu se poate fundamenta nici în acest
domeniu, îndoielile nu vor să dispară. Depărtarea devine chi-
nuitoare, asociindu-se ca efect vieţii de fiecare zi a poetului, pe
care Veronica îl ceartă: „...Dar ma rog, ce-nseamnă această viaţă
dezordonată pe care o duci ? Ce fel, la 5 ore dimineaţa tu încă nu
te-ai culcat ? Şi cum vorbeşti cu mine la o oră la care eu dorm
dusă ? Ah, atît de bine te cunosc în păturile cele mai ascunse chiar
ale inimii tale, încît sînt singura fiinţă care-ţi scuz şi explic toate
neajunsurile perfectei tale fiinţi." (î77>
Nopţile de insomnie sînt preludiul dramaticei schimbări ce
avea să survină în viaţa psihică a poetului. Caragiale continua să
le complice existenţa, să mărească neliniştea lui Eminescu şi
supărarea Veronicăi, care la 23 februarie îi scrie poetului:
„...Intr-adevăr, recunosc că fiinţă mai arhicanalie, după cum
ai numit-o tu (d. Car.), nici că mai poate exista vreuna...

161
L-am întîlnit azi pe strada, i-am cerut din nou scrisorile şi mi-a spus categoric că nu vrea sa mi le înapoiasca ;
mai mult, mi-a zis cum ca eu nu ţ-am spus, nu ţ-am mărturisit păcatul meu, decît ca să mă fac mare în ochii tai
şi ca să sfărm prietenia ce există între tine şi el, et il m’a trăite un peu par dessus la jambe, după cum zice
francezul. —II enrage. Eu m-am făcut că nu ştiu că el a clămpănit pe la uşă la mine şi l-am întrebat: — Ce v-
aţi făcut aseară ? El, mi-a răspuns : — Nu să spune. Eu nu i-am mai zis nimic. Apropds, zice: hei, ai să-l faci
pe Eminescu să se bată cu mine, să mă împuşte... şi cîte alte prostii. Nu vreau nimic, domnule, voi scrisorile
mele să mi le înapoieşti. — Nu vreau. — Salutare! a fost ultimul cuvînt. Mi-a mai zis că mi-am pierdut toată
logica.
Brigadir ne-a întîlnit şi mi-a făcut ochi dulci, el zice acesta îţi -face curte, nu-i aşa, şi d-tale nu-ţi place.
Da, nu-mi place, i-am răspuns. E un adevărat spion. Mi-i groază de tot ce poate fi capabil acest om, dar să-l
lăsăm dracului...
...Mi-ai promis bilet de drum de fier şi pace... Nici nu mai pomeneşti măcar. [...] Nu mă lăsa aşa ae mult
departe de tine.“ Veronica manifestă aceeaşi consecvenţă şi pasiune în dragoste. Depărtarea o nelinişteşte tot
mai mult şi o determină să vina în Capitală. La 3 martie 1882, Eminescu o informează că a vorbit cu doamna
Slavici cum ar fi de făcut să o aducă mai curînd la Bucureşti. *
Preocupările acestea ca şi atîtea altele, care îl frămîntă şi-l extenuează, pregătesc subteran explozia
teribilă care avea să se producă după un an. Intre timp, Veronica se plictiseşte, se impacientează. Vrea „un alt
aera, o altă viaţă.

* .Dumneaei găseşte că casa asta în care şed e şi umedă şi nepotrivită şi nu mă sfătuieşte s-o iau pînă la
Sf. Dumitru (poetul dorea demult să mute pe Veronica în Bucureşti, dar cauze materiale l-au împiedicat).
Dumneaei ia o casă pe Podul Mogoşoaiei, deci în centrul oraşului,, unde are şapte odăi în şir pe o galerie cu
geamlîc, din care poate închiria. oricîtc. Aici ţi-ai putea aranja pentru tine un salonaş şi o cameră de culcare şi
pentru mine asemenea s-ar găsi o odăiţă. Pentru a hotărî toate aceste, M-me Slavici cere un timp de cugetare
de trei zile, cînd îţi vom scrie ce vom fi pus la cale. Eu aş vrea sa-ţi trimet oricând bani de drum, căci o pot
face acum, totul e numai ca să găsesc un chip cît se poate de facil pentru şederea ta aici, să stai mai la centru,
să te poţi amuza, să poţi mînca mai bine de cum ai avut ocazie aici. Grija asta mă preocupă mai mult decît
toate...*
162
 Corespondenţa devine trista, sintetizînd limpede stările de fapt şi direcţiile
principale ale vieţii lui psihice *.
Intr-o dramatică confesiune Eminescu ne prezintă sinteza întregii lui vieţi
destrămate şi risipite, falimentul speranţelor lui înşelate.
Poetul, descurajat şi satul de viaţă, nu mai oferă iubitei sale decît mărturia
vie a sentimentelor lui statornice şi spe-
* „In toate scrisorile tale aproape respiră nemulţumirea, în toate observ pe
de o parte imputări de nefidelitate, de care nu sunt capabil, din toata prezumţia
că aş putea veni la Iaşi, că aşi putea să fiu cu tine împreuna şi că singura piedică
e că nu voi.
Bolnav, neavîna nici o poziţie socială sigură prin care să-ţi pot pregăti un
trai modest şi poate fericit alături de mine, sărac, precum bine şui că sunt, şi
avînd pururea grija^ zilei de mîine, tu crezi că eu aş putea fi atît de nelegiuit sa
pot veni lîngă tine şi sa nu vreau să viu; crezi că în starea în care mă aflu îmi
abate a-ţi face infidelităţi, mă crezi, în sfîrşit, de o sută de ori mai mizerabil de
cum sunt în stare a fi. In momentele în care-mi simt nefericirea şi slăbiciunea de
caracter, în momentele în care văd că nu sunt bun de nimic în lumea aceasta şi
că în zadar trăiesc, atunci cînd sunt descurajat şi sătul de viaţă, te-am rugat,
femeie dulce şi fermecătoare, să ierţi că am îndrăznit a te iubi, să ierţi c-am
aruncat această umbră de mizerie asupra vieţii tale, care după caracterul tău
trebuia să fie veselă şi luminoasă. Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă
iubindu-te, o crimă ce zilnic o expiez. Nu tăgăduiesc că făgăduindu-ţi
lucruri ce ou le-am ţinut, pentru că n-am fost
în stare a le ţine, n-am comis cd mai mare păcat faţă cu singura fiinţă
din lume care mie, neiubit de nimeni, şi antipatic tuturor mutrelor, mi-a dăruit o
rază de fericire, ce n-o merit. Toate acestea nu le tăgăduiesc, toate acestea le-am
mărturisit ţie şi te-am rugat să mă ierţi. Preţuiesc pe de altă parte sacrificiilecari
mi le-ai făcut. Dar azi tu-mi spui că^ te-ai
săturat de a mai aştepta, că vrei să mn'gi la Viena, că eşti tînără şi
viaţa ţi-e deschisă, c-un cuvînt îmi faci din nou tabloul unei vieţi pe care eu n-o
înţeleg. Eu nu mă opun fericirii talc, dacă crezi că un alt mod de viaţă ar fi mai
bun pentru tine, dacă în sfîrşit mă poţi uita, ukă-mă. Eu din parte-mi ce asigur
de un lucru; eu nu te voi uita niciodată. Tu ai fost şi eşti viaţa mea, cu tine s-a
început şi s-a încheiat, şi dacă nu tră-, iese pentru a gîndi măcar la tine, nu am la
ce trăi. Dar nu te amăgesc cu asta. Nu vad nici o perspectivă de a trăi împreună,
pentru că nu mi s-a oferit pînă acum nimic m Iaşi cu care aş putea duce o viaţă
convenabilă cu tine şi în mizerie nu voi să trăieşti. Un lucru crede-1. Nu voi iubi
niciodată o altă femeie şi tu rămîi în mintea mea şi în sufletul meu ceea ce ai
fost totdeauna: visul de aur al vieţii mde, singura mea aspiraţie şi viaţa cu tine e
singura mea speranţă. De aceea nu-mi face imputări nedrepte. Oricînd, orunde
s-ar învoi putinţa de a fi unul al altuia pentru totdeauna voi primi-o cu plăcere ;
oricînd va fi culmea fericirii mele de a fi împreună. De ce vrei să fii îricontra
imposibilităţii materiale ? Nu pot face nimic şi mă lupt în contra ei zadarnic şi
fără chip de a o putea învinge.*

16J
ranţa vagă a unui viitor mai bun. Reflecţiile sumbre şi de esenţă
dramatică sînt expresia complexelor pe care le trăieşte într-un
mediu viciat. întrezărim tn acest context conflictual de situaţie
simptomele de debut ale dezechilibrului său psihic, în care domina
accentele de autoacuzare şi sentimentul neputinţei, ca expresie a
crizei moral-volitive prin care trece.
„în această luptă simt că se mistuie viaţa mea şi chiar puţinul
talent ce mi l-a îngăduit natura..." (377)
într-o altă scrisoare, el caută s-o împace pe Veronica,
motivînd unele obişnuinţe, pentru care ea l-a certat, şi dez-
văluindu-ne alte aspecte. „Tu nu trebuie să te superi că beau cîte
un pahar de vin, dar supărarea ar trebui să te ucidă dacă ai aflat că
Emin nu mai poate scrie lucruri serioase!" Este o nouă relatare
care ne arată începutul declinului în creaţia poetului.
După aceste rînduri, în corespondenţa lui Eminescu cu
Veronica, Octav Minar ar mai fi găsit o ultimă scrisoare a
Veronicăi, din care se observă o nouă ruptură, mult mai dureroasă
şi mai romantică. * † <‡> Această ruptură l-ar fi impresionat
puternic pe Eminescu. Ea i-a provocat, în momentele cînd
dispoziţia sufletească lucrează cu atâta putere asupra progresului
bolii, o descurajare fatală. Nici o legătura mai puternică dedt viaţa,
nici o altă dragoste nu vor veni să lupte contra acestei descurajări
amare.
Ruptura nu este definitiva ; ei se vor mai impăca peste patru ani,
cînd relaţiile vor lua alt caracter, sentimentele rămînînd aceleaşi.
Atunci, Veronica va dedica volumul ei de versuri „scumpului" ei
Eminescu, iar el îi va recomanda cartea pe care o va considera „veşnic
nouă" pentru sine.
* ....Sincera şi fără afsoţie, sinceră după cum ţ-am promis toate altădată şi
consecventă după cum ai putut avea dovadă, îţi declar acum că m-am hoiărît să mor
materialmente, după cum am murit sufleteşte ; căci lumea bună a devenit un sicriu mare şi
pustiu pentru mine ! In aceste momente supreme de hotărîre nu mă sfiesc a-ţi aduce
aminte, domnul
†meu, de poziţia falsă în care m-ai pus faţă cu lumea şi mai cu seamă de neîncrederea cu
care ai zdrobit sufletul meu, de supărarea cu care ai slărî— mat inima mea. Ai jucat un
fals rol. domnul meu, pe acest teatru al vieţii, faţă de mine, m-ai tîrit fără milă pe
povirnişul unei desperate suferinţe ; dacă puţin te-ai reculege, ai plîngc singur de cele prin
cîte m-ai făcut să trec, şi, dacă ai crezut că ai a face cu o femeie care nu simte, îţi voi
dovedi că te-ai înşelat.
‡Domnul meu, după cum probează înşişi scrisorile d-tale, erai acela care făceai
paradă de moarte pentru mine, se vede însă că lucrurile din Lumea aceasta se reflectă
totdeauna întoarse, aşa că eu îţi voi aduce ca ultimă jertfă viaţa mea pe care, de la 30 april,
abia ştiu cum o mai port. îmi vei permite să aştept un răspuns de la d-ta, voi muri în ziua
de 27 octombrie cînd pentru prima oară voi sta într-o casă mică şi modestă, ţ-am dat
dovadă despre iubirea mea, vor fi tocmai patru ani în acea ai...* <•“)

164
 Din relatările Harietei, ale lui Panu şi ale altor cunoscuţi şi
prieteni, cît şi din atitudinea Veronicăi, care va încerca să-l readucă la
o viaţă normală, adevărul celor afirmate este de necontestat. Scrisorile
şi atitudinea lui Eminescu însuşi faţă de Veronica, în ultimii ani de
viaţă, infirmă aforismul doamnei de Stael că „în afecţiune nu există
decît începuturi". Eminescu a simţit, deşi nu a spus-o, că ruperea
acestei lungi legături şi prietenii îi sfărîmase viaţa.

O viată de om

Şi totuşi Eminescu a fost cuprins de o pasiune efemeră pentru

Cleopatra Poenaru Leca, o verişoară a lui Caragiale, în toamna anului
1880. Se zice că, bănuindu-1 „că se are bine cu dînsa", poetul l-ar fi
ameninţat pe Caragiale cu revolverul, fapt pentru care acesta devenise
prudent şi în relaţiile (deteriorate, de altfel) cu Veronica.
lacob Negruzzi, care o cunoscuse pe Cleopatra, „această doamnă
negreşit foarte inteligentă, dar de loc frumoasă, şi mult mai mare de
ani decît Eminescu", îşi punea uimit întrebarea (asociind şi pe alţi
martori oculari) „cum de o asemenea pasiune a fost posibilă ?“ Şi cu
toate acestea, „niciodată — pretinde Negruzzi — n-a iubit Eminescu
mai cu violenţă. Poate însă că şi rezerva în care, zic unii, că s-ar fi
ţinut Cleopatra faţă de Eminescu, ar fi fost cauza înverşunatei pasiuni
a poetului. El se plimba nopţi întregi înaintea casei sale din strada
Cometei „pe lîngă plopii fără soţ...“, o urmărea pretutindeni, „...ba i s-
a întîmplat să petreacă de cu seară pînă în ziuă ascuns în bucătăria
iubitei sale, numai spre a o zări un moment"
Nicolae Petraşcu, corecţi ndu-1 pe Negruzzi, pune într-o
categorie secundară dragostea lui Eminescu pentru Cleopatra Leca şi
Mite Kremnitz, deşi recunoaşte ca poetul le-a iubit

165
cu toată inima lui iţi le-a închinat unele dintre cele mai frumoase şi mai
simţite versuri. El îi atribuie Gleopatrei calităţi fizice contestate de Negruzzi,
afitmînd că „d-na Leca era atunci (prin 1876—1877) o femeie de vreo 30 de
ani, înaltă, frumoasa, inteligentă, atentă şi blirudă ca o icoană... Emi- nescu
fu impresionat şi se amoreză de frumuseţea ei, căutînd ocazia de a o revedea
[... 1, dar d-na Leca era indiferentă la gîndurile lui...“
Probabil că de atunci datează curioasa epistolă rămasă în ciornă.
„Eşti o mizerabilă cochetă, Cleopatra. Tu m-ai ucis moraliceşte, mi-ai
rupt şira spinării, m-ai deşelat moraliceşte, încît nu mai pot avea nici o
bucurie în viaţă. Mi-e atît de frig înlăuntrul inimei, sunt atît de bătiîn, ai
făcut să [cază] toată primăvara vieţii mele la pămînt, încît nu se alege nimic
de ea... Şi de ce ? Ce rău ţi-am făcut eu ?“
Afecţiunea pentru Cleopatra devenise cunoscută între junimişti. Titu
Maiorescu îl informa pe Nicolae Gane, la 22 septembrie 1880, la Iaşi:
„Miercurile noastre literare se ţin regulat. Creangă ne citeşte acum ceva... şi
Eminescu, amorezat de d-na Poenaru-Leca, găseşte în această doamnă cam
corpolentă multă inspiraţie." (J5J> Mite Kremnitz — puţin ironică şi probabil
geloasă — îl înştiinţează şi ea pe Gane la 27 septembrie: „...Eminescu ne
aduce, din cînd în cînd, poezii, dedicate tutei noi flacare a inimei lui de poet,
să sperăm că nu o va tulbura cum a tulburat pe biata doamnă Micle.
Aforismele ei, care au apărut în Convorbiri, mi-au plăcut mult, s-ar părea că
în adevăr e nenorocită..." (l80) (St. D.I., III, p. 293/1932, Buc.)
La 2 octombrie 1880, Mite devine chiar răutăcioasă. Ea scrie lui Gane:
„...întrunirile Junimii de miercuri [...] sunt foarte cercetate, ieri am fost 24
persoane, 6 doamne şi 18 domni. [...] Sper că toamna nu va influenţa asupra
temperamentului dv. E mult mai greu să fii curajos cînd bate vîn- tul şi
ploaia, mai cu seamă pentru un poet. Astfel, pentru a vă cita un exemplu,
Eminescu a fost ieri cu totul disperat, dacă aşi fi răutăcioasă ca div., aş
spume că absenţa stăpînei inimei lui i-ar explica melancolia. Bietul băiat!
Cred că dîn- sa a răspuns la declaraţiile lui cu un hohot de rîs şi el, după cîte
se spun, spera să fie primit de soţ. Doamne, pentru ce
vă bateţi joc de gustul lui! Oamenii sunt inexplicabili, acesta este dreptul
lor, sfinţit de obicei..."
Poate ci Mite avea dreptate să nu-şi explice această „mutaţie", despre
care Eminescu avea să spună : „în ce mă priveşte pe mine, apoi, deşi am
fost de multe ori îndrăgostit, dar vă spun drept, eu n-am iubit niciodată. Eu
mă înşelam pe mine însumi, luînd drept dragoste dorinţa de dragoste, adică
dorinţa aceea de a îngenunchia înaintea unei femei frumoase, pe care mi-o
zugrăviau imaginaţia şi simţurile mele. Dar odată şi odată, pare-mi-se că
tot am iubit..." (3,8)
în cursul lunilor septembrie — decembrie 1882, poetul frecventează
Junimea în casa lui Maiorescu, ceea cc ar presupune că se găsea într-o

166
stare de sănătate aparentă şi în- tr-un oarecare echilibru psihic. în realitate,
aşa după cum reiese din amintirile lui Russu-Şirianu, nepotul lui Slavici,
martor al ultimelor evenimente din existenţa lui Eminescu, înainte de
nebunie, semnele dezechilibrului său mintal şi ale declinului fizic încep să
devină evidente. Sînt primele informaţii precise cu caracter medical, pe
baza cărora se poate reconstitui tabloul clinic, de aceea le expunem pe
larg:
în locul acelui „Făt-Frumos din basme", cum şi-l închipuise şi cum
fusese în realitate Eminescu, Şirianu întîlneşte „un bărbat cu înfăţişare
neobişnuită, cu privirea ostenită, tristă şi dreaptă, pîlpîind sub pleoape
grele, vădit pretimpuriu îmbătrînit, cu umerii trişti, puţin adus de spate, cu
gura amară, stufuită de o mustaţă neîngrijită, cu chipul palid, brăzdat şi
barba uitată." „Atîta simplitate şi firesc" era în comportarea lui, încît Niţă
Russu nu mai băga de seamă „grozava neorînduială din odaie cu mirosul
acru de tutun fumat şi mototoalele de tot felul de hîrtii amestecate pe po-
dele".
Toamna timpurie şi ploioasă aşternea nopţi reci, în care Eminescu, „în
surtucul sau j*ros, mîncat de vreme,^ce-i acoperea trupul zgribulit sub
camaşa de noapte", trebăluia pînă în zori.
„îi auzeam paşii pe podeaua veche. Şi scormonitul prin lăzi, şi cîte o
carte căzînd, şi zgomotul rîşnicios al maşinii de cafea măcinînd boabele. Şi
tuşea !“(3I2)
Nepotul lui Slavici ne introduce în universul intim al poetului, reţinînd
pînă şi micile farse pe care acesta mai era dispus să le joace doamnei
Slavici, ostila „castelană", cu complicitatea ţi fn interesul tînărului, cînd,
de fiecare datt (şi aceasta ne interesează) Eminescu „zîmbea ştrengăreşte
încîn- tat de farsă'. Niciodată nu l-am mai văzut, scrie Şirianu, rî- zînd
astfel, cu poftă plină, cu haz sănătos“. In schimb, devenise martorul celor
„două maştere' suferinţe trupeşti ale lui Eminescu. Una din aceasta i s-a
dezvăluit într-o zi prin octombrie 1882. „Pe un scaun, gîrbovit, cu capul în
pămînt, Eminescu părea propria sa umbră... Ce privire stinsă ! Cît e de
palid... Ce mişcări chinuite avea. Părea că tot trupul îl doare ca o rană
uriaşă. Cu buzele în amară frămîntare, marina încet firele mustăţei, ochii
nu mai priveau nimic. Legăna necontenit încet, încet şi greu, grumazul. Nu
scotea nici oftat, nici vaet, dar geamătul acesta mut era mai cuvîntător
decît orice strigăt de durere... Îndura, în izolare, în tăcere demnă. Vreo trei
zile şi patru nopţi l-au chinuit astfel arsurile. N-a mai avut puterea să se
ridice... Ceasuri nesfîrşite, ore reci, aşa stătea cu cotul în palmă, cu trupul
pendulînd încet şi greu — şi privirea lui, ochii aceia cu expresia unei mute
dezamăgiri, a unui cal de rasă care şi-a frînt picioarele şi aşteaptă să
moară...' Tabloul este tipic pentru melancolie în forma ei stuporoasă.
Al doilea „infern' erau „migrenele specifice' (!?) ale lui Eminescu.
„Veneau brusc, ca din senin. Şi doborau. Eminescu era atunci cu trupul pe
un rug...

167
 „Cînd pentru întîia oară, povesteşte Russu-Şirianu, am fost martor la
acel iad trupesc, am trăit ore înfricoşate...
Eram singuri în redacţie. Eminescu ceruse revizie. Era cu controlul în
pagina a treia. Urmăream şi eu de după umărul său. Deodată, ca scuturat de
friguri, saltă din şold şi braţe, mă loveşte cu capul. Se sfredeleşte din mijloc.
şi se opreşte o clipă piept In piept cu mine. Doamne ce ochi! Ai cui sînt ?
Pleoapele ridicate in sus au pierit înghiţite de frunte. Albul ochilor este
mare, mare, holbat ca la cel ce se-neacă. îşi izbeşte pumnii în tîmple... Se
repede cu pas încolăcit spre măsuţa unde se afla o cană cu apă şi pahare. Se
scormoneşte în vestă şi înghite nişte buline. Nici o alinare, căci cumplitele
dureri au crescut, minut cu minut. Umbla năuc cu pasul strîmb, de ici colo,
prin încăpere. S-a oprit lipindu-şi fruntea de geam. S-a depărtat, şi-a pus
palmele peste obraji. Deodată s-a întors, şi-a înfipt mîinile în păr, ochii se
cască într-o spaimă grozavă. O ia la fugă pe scări.
Era acum ca posedat. Alerga să scoată parcă demonul Înfipt In carnea lui...
Ce alergare... Zadarnic am cercat să-i vorbesc. Era, vădit, o criza crincenă.
Am străbătut astfel, prin Moţilor şi Olari şi Făinari, ptnă în Oborul mic, ziua
era pe sfîrşite... lingă un şanţ o căruţă deshămată, cu ramele cobo- ritc. O
ţîră de paie în ea. Eminescu s-a aruncat cu spatele acolo, strîngîndu-şi capul
în mlini... Am cercat să-l ridic, uşor, uşor... S-a lisat puţin pe braţul meu.
Aud un şoptit cumplit. Cumplit şoptit!
— Smulge-mi capul! M-am înfiorat. Şi iarăşi:
— Smulge-mi capul!...
M-am aplecat pe un genunchi, sub el, am scos batista şi am început să-i
şterg sudorile reci care-i năpădiseră chipul schimonosit de chinuri..."
Criza era într-adevăr o „migrenă", dar nu „specifică", după cum afirmă
Russu-Şirianu. De altfel durerea de cap, unul dintre cele mai frecvente
simptome de patologie, ca simptom dominant şi uneori ca unică suferinţă,
cere un mare efort de discernămînt diagnostic şi alegerea foarte competentă
a mijloacelor de investigaţie. Toate încercările de clasificare după criterii
clinice sau fizio-patologice sînt privite cu spirit critic extrem, pentru că este
foarte greu de sistematizat fenomene care, în majoritatea cazurilor, nu au o
singură cauză, nu sînt rezultanta unui singur mecanism şi care pot apărea fie
ca boală individualizată (de exemplu, migrena), fie ca simptomul permanent
sau trecător dominant sau secundar al unei alte afecţiuni.
O interesantă clasificare pe bază patogenică acordă azi atenţie deosebită
cefalalgiilor de origine vasculară de contracţie musculară şi cefaleei cu
mecanisme mai puţin dare, dar în legătură incontestabilă cu dificultăţile de
viaţă.
Potrivit termenilor acestei clasificări, cefalalgia Iui Eminescu pare a fi
fost de natură vasculară de tip migrenos, asemănător sau identic migrenei
„în ciorchine", cu crize repetitive şi în salve. Putea să fie o suferinţă prin ea
însăşi, deci ca unică manifestare a unei dereglări patologice, sau ca semn
dominant sau asociat, într-o mare diversitate de contexte clinice, cum s-a şi

168
întîmplat. Poate că din întreaga semiologie nici un alt simptom nu are o mai
mare polivalenţă şi o mai mare diversitate interpretativă decît o durere de
cap. De la cefaleea cea mai banală a .nevroticilor, pînă la cea evocatoare de
tumoare cerebrală, de la un stress de viaţă pînă la o hemoragie intracraniană,
cefaleea poate fi prezentă într-o gamă întreagă de împrejurări clinice.
Tipul cefalalgic descris de Russu-Şirianu se încadrează în cefalalgia
paroxistică periodică sau în crize izolate cu debut brusc şi intensitate
maximă de la început, cu durată scurtă, de cîteva ore, mai rar de cîteva
minute sau zile. Succesiunea crizelor cu caracter periodic se întîlneşte în
migrena clasică, în cefalalgiile vasculare, de contracţie musculara, şi cele de
reacţie vazomotorie precum şi cele din stările deziluzionate şi hipocondrice.
Numitorul comun al tuturor acestor tipuri este caracterul critic şi recurenţial,
care poate fi indus în unele cazuri.
Cefalalgia migrenei clasice este practic totdeauna unilaterală
(hemicranie), are caracter pulsatil, localizare de obicei frontoorbitară, este
însoţită de greţuri şi vărsături şi este foarte puternică. Durează 4—6 ore, mai
rar pînă la 48 de ore. Diagnosticul este uşor dacă sindromul apare din ado -
lescenţă, are caracter familial şi este repetitiv. Este mai greu însă dacă
survine la un om matur, mai ales cînd sîntem în faţa unui prim puseu şi dacă
nu se poate stabili caracterul familial, cum s-a întîmplat în cazul lui
Eminescu. In aceste din urma împrejurări, sindromul „pseudomigrenos" este
simptomatic şi implică investigaţii minuţioase şi competente, de care n-a
beneficiat poetul în vremea aceea, rezumîndu-se la un tratament simptomatic
ineficient, la cîteva pastile an- tialgice. Cefalalgia de tip migrenos poate
surveni în crize succesive, separate de intervale libere, mai scurte sau mai
lungi : este forma de migrenă „în ciorchine" (cluster-migraine). Denumirea
acestui tip de migrenă sugerează că paroxismele cefalalgice survin în salve,
deci grupe de crize dureroase de mai multe ori pe zi sau pe noapte, separate
de perioada de calm absolut, aşa cum afirmă Russu-Şirianu în cazul
poetului. Stadiul precefalalgic este frust, ca o scurtă senzaţie dezagreabilă
oculoorbitară sau temporală. Stadiul cefalalgic se desfăşoară cu dureri
violente cu caracter pulsatil, cu in* tensitate crescîndă, durînd cîteva minute
sau cîteva ort. Trebuie să recunoaştem că Russu-Şirianu a surprins cu acui-
tate şi a redat exact simptomatologia lui Eminescu. In general, durerile au
orar impresionant de fix, dar declanşarea salvelor dureroase poate fi
determinata de un stress

169
 emoţional sau de agenţi vasodilatatori, în special de alcool. Ca
fenomene asociate cefalalgiei pot apărea : congestia con-
junctivală, hiperlacrimaţie, hipersudoraţie (pe care a remarcat-o
Şirianu). Stadiul postcefalalgic practic nu există, salvele dureroase
dispărînd brusc, aşa cum de altfel şi debutează. Această bruscheţe
iniţială şi terminala diferenţiază acest tip migrenos de migrena
clasică. Niţă Russu spune că crizele migrenelor „doborîtoare “
aveau perioade cînd „stăteau inactive". Caracterul familial este
mai puţin net în această formă de migrenă (cluster-migraine).
Cefalalgia de contracţie musculară are comun cu migrena, din
punct de vedere semiotic, doar caracterul recurenţial. în rest există
multe deosebiri: localizare mai puţin precisă ca în migrenă, dar
preferenţial occipitocervicala, nu este constant însoţită de
fenomene -vizuale; şi, cum am mai spus, nu are caracter net
familial. Se însoţeşte de contracţie susţinută a musculaturii
scheletale (pe care Şirianu a observat-o la Eminescu). Acest tip de
cefalalgie este influenţat de stressuri de viaţă şi poate fi ritmat de
cicluri fiziologice (menstre etc.). Felul în care s-a manifestat
migrena lui Eminescu pare să confirme caracterul cefalalgiei
vasculare sau de contracţie musculară, dar nu se pot exclude nici
mecanisme mai puţin clare, care ar fi putut declanşa totuşi crizele
periodice. Nu există însă nici un argument care să probeze natura
„specifică" a migrenei lui, aşa după cum insinuează Russu-
Şirianu.
„în repetate perioade, spune acesta, de-a lungul toamnei foarte
rea şi monorîte şi a iernii de plumb îngheţat, cu cerul căzut,
Eminescu trăia «zile cenuşii» în frămîntările de timp cînd crizele
rănilor sau ale migrenelor doborîtoare stăteau pentru un timp
inactive. Atunci se petrecea altceva, mai puţin vădit cu Eminescu.
Nu chinul trupului, ci un chin poate şi mai grav, cel lăuntric, al
spiritului, al eului său."
Russu a învăţat să cunoască „mersul acelui rău care-1 frămînta
în acele zile cenuşii". *
* „începeau ai o nelinişte pe care eu însumi o simţeam. Ca un ecou în mine. Nu-
şi mai avea locul. Umbla fără ţintă, repede, inegal, întorcea capul cu sprîncenele
strînse, parcă l-ar fi urmărit un _ duşman... Dacă nimerea la redacţie, îl prindea
deodată o răbufneală ciudată. Şi se repezea la hîrtie, la pană. Scria furios niscai
articol vehement ori polemic. Ca peste cîteva minute să zvîrle foile în vînt. Şi tot atît
de brusc cădea în apatie. împingea cu silă scaunul de la masa redacţională. O pornea,
cu pas istovit, spre casă. Mergeam lîngă el, spune Şirianu, fără
 Exaltarea şi dezordinea proceselor psihice şi fuga de idei care se
manifestă acum, ca expresie a psihozei maniacale, incipiente, apare
elocvent fn manuscrisele pe care le reproducem. Cu toate că
Eminescu percepea încă normal, în această perioadă, lumea
exterioară, accelerarea proceselor psihice se acompaniază de o
profundă destructuraţie a conştiinţei cu dezintegrarea actului perceptiv
de la percepţia pricită şi deformată (iluzii) şi trecînd prin falsa
recunoaştere, pîna la activitatea halucinatorie (voci, transmisii de
gînduri, viziuni etc.). Afectele de manie, bucurie, extaz, se succedau
şi apăreau în diferite asocieri sau alternante cu cele de anxietate şi
frică.
„Şi, venea apoi ultima perioadă a cenuşiilor zile. Aceea mă
înfricoşea. Simţeam că ceva rău, adine şi grav, se petrece, fără să-mi
pot da seama ce. Atunci Eminescu dădea totul la o parte, cu mina
obosită. Cu braţele căzute, privea — lung-lung — în perete.
Căutarea aceea fixă, în părete, a iscat ca o spaimă în mine...
nimic nu se auzea. Nici măcar răsuflarea lui. Atît era de mut. Privirea
lui blîndă, doamne, cît de blîndă !... căuta în părete. O durere de
adine, pe care o simţeai şi mai profundă pentru că o vedeai
nelămurită, îi împăienjenea uşor ochii săi mari, plini de umbre... Şi...
(ş-acum tresar retrăind acea clipă de groază) deodată îl scutura o
cutremurare. Bustul tresălta, capul se proiecta în sus, ca pe un resort.
Fruntea se încreţea, sprincenele se stringeau, tot chipul se deforma
într-o haina crispare. Cu ochii albi de spaimă, privea scurt, în alarmă,
înapoi!... Parcă l-ar fi urmărit o fiară să-l sfîşie... Atunci cu adevărat
mi-am dat seama că Eminescu alunecă într-o cumplită însingurare, ca
cuvînt, încet, ca după mort. Tăcerea era trasă pe el ca o glugă groasă. Se uita în pămînt.
Nu vedea nici strada, nici oamenii.
Nu pricepeam ce poate fi. Nu îndrăzneam să-l întreb nimic. Cugetam : poate vreo
epistolă neagră de la doamna din laţi.. Tîrziu am înţeles că altceva, mai cumplit, îl apăsa.
Tot atît de neaşteptat, acasă, îl prindea o fierbinţeală de a acţiona Se repezea la
lăzile lui, unde zăceau, claie peste grămadă, tot felul de cărţi, reviste, caiete. Scotea cîteva
ţi, cu neînţeleasa grabă, răsfoia, citea, lua note. Ceasuri întregi!... Foarte ciudate lucruri...
manual de limba sanscrită, mitologie comparativă, Critica raţiunii a lui Kant, astrologie,
istoria Albaniei, tratate de chimie ţi farmacie, despre aplicaţiile forţei centrifuge,
matematică înaltă... ţi alte... mai toate în limba germană." într-o prăpastie. Simţeam
că-1 pierd... Desigur, şi el simţea că se pierde. Se prindea repede cu
palmele de fălci, se încorda, parcă să oprească o alunecare. Şi ochii i
se lăsau parcă pe spate, ca o cădere, ca o răstignire.
Era un geniu în luptă cu întunecarea, cu lunecarea în monstruoasa
prăpastie neagră, clipe în care cuget şi conştiinţă, eul, întreaga fiinţă
lăuntrică a lui Eminescu încerca zadarnic să reziste unui duşman prea
puternic pentru istovitele lui forţe." <313>
Accelerarea reprezentaţiilor mintale (caleidoscopia conţinutului

172
conştiinţei), dezintegrarea actului perceptiv cu activitatea
halucinatorie, care marcau criza maniacă după o stare de tranziţie, se
conjugau acum cu melancolia, creind forma mixtă care arată
identitatea profundă a tulburărilor. Redarea stării stupuroase a lui
Eminescu este evocatoare pentru prezentarea caracteristică
melancoliei: imobilitate, capul flectat, figura palidă ce poartă masca
de tristeţe, trăsăturile cad, ochii sînt larg deschişi, privirea este fixă,
fruntea cutată (omega melancolic), bolnavul nu vorbeşte, geme sau
plînge. Inhibiţia şi abulia sînt totale.
„Un timp după aceasta, mărturiseşte Vlahuţă, într-o dimineaţă,
era prin sărbătorile Crăciunului, mă duceam la Eminescu. El sta în
Ştirbei-vodă într-o căsuţă veche. Cum scoboram dinspre Episcopie, pe
lîngă Otel Mânu, îl văd înaintea mea viind zgribulit, cu gulerul ridicat,
cu pălaria pleoştită, trasă pe ochi, cu mîinile la piept, vîrîte în mînecile
unui paltonaş cam subţirel. Venea repegior, în fuga măruntă şi
săltăreaţă a picioarelor îngheţate, căci era numai în ghete şi era zăpadă
şi viscol mare... îl gonise frigul de-acasă şi venea la Cafenea să se
încălzească. Am intrat la Imperial, ne-am aşezat la o masă mai pe
aproape de sobă, pe faţa lui Eminescu pururea sfioasă era în dimineaţa
aceea o blîndeţe şi o bunătate de copil sfînt. îmi întinse mîna, ca să
văd dt e de rece, îmi spuse că de două zile nu s-a mai făcut foc la el,
că toată noaptea a tremurat, că e şi cam umedă odaia lui, şi că multe
sărbători triste a avut el de dnd face umbră pămîntului, dar prin aşa
urîtă sărăde şi gînduri urîte, ca de data asta, nu-şi aduce aminte să fi
mai trecut." (387^ Era în urmă timpul cînd îşi mai permitea, de pildă, un
dialog cu proprietarul, cînd — aşa cum ne spune S. Secula (323) — „po-
vestea multe şi cu haz, deodată însă el se opria de a mai vorbi, lăsa în
jos buza inferioară şi nici un cuvînt nu mai putea scoate din gură...",
cînd „se pierdea în lumea gîn- durilor sale". Starea de depresiune este
totală, determinată de condiţia materială, de conflictul sufletesc şi de
boală, căci în ianuarie 1883 Eminescu lipseşte de la întrunirile Ju-
nimii, fiind internat în spital. în februarie 1883 îşi prezintă demisia de
la Timpul, fn semn de protest pentru o colaborare nedorită. *
Analizînd chiar şi în grabă din punctul nostru de vedere textul
demisiei prezentate, e imposibil să nu reţinem ca element esenţial
integritatea intelectuală a lui Eminescu, tonul demn, consecvenţa şi
logica impecabilă fixată de însăşi succesiunea naturală a ideilor şi
sentimentelor caracteristice lui şi, reţinînd acestea, ajungem fără să
vrem la o comparaţie cu starea atestată de o altă demisie, cea de la
Curierul de laşi. Nici o schimbare nu pare să fi survenit. Totul ple-
dează pentru puritatea domeniului psihic atestat. Acelaşi lucru pare a

173
fi dovedit şi de prezenţa poetului la şedinţele Junimii.
Iarna anului 1882 fusese aspră. în ultimele două luni, „Eminescu,
tot mai sumbru, tot mai zgribulit, cu nervii tot mai aprinşi din pricina
hărţuielilor din redacţia Timpului,

*. .Domnule Prezident.
Aflu cu părere de rău că fără ca eu să fi fost întrebat măcar, d. N. Basarabescu,
redactorul poate prea cunoscut al foii Poporul, colaborează în mod regulat la redacţia
Timpului. Permiţîndu-mi a vă declara că mie, unuia nu mi-e încă total indiferent cu cine
împărtăşesc onoarea de-a colabora la una $i aceeaşi publicaţiune..."
Stilul este caracteristic, plasticitatea frazei, ironia, francheţea cu care tranşează
chestiunea îl arată pe Eminescu în integritatea absolută a facultăţilor intelectuale.
.Am fost pururea — nenumărate coloane din cei şapte ani ai Timpului o dovedesc
— In contra acelor scriitori, cari cred a se putea dispensa si de talent, şi de cunoştinţe, si
de idei, numai daca vor vorbi într-un mod incalificabil de persoana regelui, pînă în
momentul cînd mîna monarhului semnează — cu dispreţ — vrun decret de decorare sau
de numire în funcţie. E lesne de înţeles că nu pot primi solidaritatea cu asemenea pene,
oridi de mare ar fi îndealtmmtrelea credinţa mea în principiile conservatoare. Avînd
părerea de rău a vă declara că, în asemenea condiţii, mi-e peste putinţă de-a mai colabora
la Timpul, vă rog să binevoiţi a primi încredinţarea, totodată, că hotărîrea mea nu-mi alte-
rează nici credinţa în principiile conservatoare, nici importunează respectul pe care vi-1
datoresc." tot mai scirbit — chiar într-un fel înfuriat de mizerie, de lipsă
a banilor, se ascundea ca un melc în casa lui, ca un urs în bîrlog... nu
avea nici un prieten, nici un suflet cu care să-şi împartă clipele acestea
rele", abia reuşea din cînd în cînd să schimbe cu Niţă Russu cîteva
cuvinte, între patru ochi.
„Cu capul în pămînt, cu gulerul nefericitului palton crăpat de
vechime, ros de neîngrijire, ridicat peste urechi, cu sprîncenele frînte
de încruntare, cu barba ca ţepii de arici, păşea greu, se închidea în
odaia lui, în nemaipomenita ei dezordine."
Iosif Vulcan, în Suvettiri bucureştene (3,3\ evocă şedinţa

J unimii în care Eminescu i-a „încîntat" cu şapte poezii, j>u- licate

mai tîrziu în Familia. Duiliu Zamfirescu relateaza şi el şedinţa din
30 martie, în legătură cu care, spre sfîrşit,

S une: „După aceea, d-1 Eminescu şi-a citit singur un şir i poezii
pregătite pentru revista d-lui Iosif Vulcan, unele mai frumoase
decît altele"(40l). Aducîndu-şi aminte de şedinţele „memoriale" din casa
lui Maiorescu din strada Mercur, Duiliu Zamfirescu spune că
„Eminescu era sănătos şi cu sfiala sa obişnuită asculta cum discutau
alţii" (2I5) (Ca- ragiale, Pogor şi Alecsandri etc.).
Poetul va obţine de la Iosif Vulcan, pentru ciclul celor şapte
poezii, 35 lei, „adică 5 lei bucata — fapt autentic", confirmat chiar de
Iosif Vulcan lui I. N. Roman(3I0), „de unde urmează că pe atunci
poezia era mult apreciată şi gustată, dar... nimeni nu dădea doi bani pe
ea" — după afirmaţiile lui Xenopol (396>.
„Onorarul" primit l-a bucurat pe Eminescu şi a fost în măsură să-

174
i schimbe pentru o vreme dispoziţia. Semnificaţia lui mai mult
simbolică (deşi, după Russu-Şirianu, suma ar fi fost mai mare *) îi
crea poetului acea dispoziţie asemănă-

* Reacţia lui Eminescu este redată veridic de Russu, nepotul lui Slavici. „O bătaie
în ferestruică: Eminescu!...“ Nu-i vine a crede: „poetul e cu barba rara, înseninat la chip,
aproape rîzînd, cu guler şi cravată, flutură cu braţul ridicat cîteva bancnote şi strigă voios :
— Vivat Vulcan ! Vivat Vulcan I
Eram fericit că-1 văd vesel. Mi se părea o minune... Dar eram şi îngrijorat. Nu
pricepeam ce vrea să spună cu acele cuvinte. Abia mai tîrziu am aflat că îl aclama pe Iosif
Vulcan, pentru că îi trimisese un mandat cu 100 de lei. O avere pentru sărac... «Hai
ciobănel a poruncit.

175
toare — poate — timpului ctnd se vedea publicat la 16 ani tn Familia
aceluiaşi Vulcan.
Antagonismul manifestărilor este din nou <3,3> caracteristic maniei
depresive. Reacţia poetului, foarte elocventa, îl defineşte structural, fiind
regăsită cu uşurinţă în toate împrejurările anterioare, asemănătoare.
Familia avea să publice, la 27 iunie/9 iulie 1899, scrisoarea de
mulţumire a lui Eminescu adresată în vara anului 1883 lui losif Vulcan,
care-i trimisese „un modest onorar" pentru cele şapte poezii oferite, se zice,
la rugămintea lui Maiorescu. „Scrisoarea" ne arată fondul de cugetare al
poetului nemulţumit, pesimist, „prin urmare contribuie la cunoaşterea
caracterului său“, ne încredinţează Familia. * †
Pentru orice eminescolog de bună credinţă, propria afirmaţie a
poetului este suficientă pentru a-1 defini cauzal.
Xenopol era convins că..* „Eminescu, cu meseria lui de poet, nu putea

*Imbracă-te cu surtucul de duminică. Mergem la pastrama şi pelin...» Şi

am mers. La Obor, în capătul Moşilor, era un tractir, vestit, cu vinuri şi
bucate, «La Fudulu». Eminescu era de nerecunoscut... Mă lua la braţ, mă
ciupea de nas. Îmi turtea căciula cu palma. Râdea, spunea hazuri... Ne
ospătasem împărăteşte cu pastramă, mamăliguţă, frigărui şi gogoşari cu
brînzeturi... şi un pelin ! în adevăr o raritate. Eminescu se aprinsese de-a
binelea. Ingîna lăutarii, făcea complimente, în versuri, unei fetişcane
frumuşele care ne servea, mă tachina [...]. Pe la patru... păşeam — şi eu, şi
el — ai pas viu, încălziţi, electrizaţi. Eminescu fluiera! Mă ciupeşte de braţ
şi zice, foarte amuzat: «Hehei, ciobane, tare-aş vrea să-i văd chipul lui
unchiu-tău. Ce maximă morală ne-ar spune oare Herr Professor, de ne-ar
vedea aşa ?...»
Brusc tace. Se opreşte. 11 imit mirat. S-a schimbat la faţă într-o
secundă. Priveşte atent, concentrat^ ceva, pe şosea. Mă uit într-acolo. Un
dric!.. După dric, un copil. Singur.» Simt că macazul sufletului a cotit pe
altă linie. Eminescu, fără un cuvânt, a dispărut de lingă mine... E lingă
copil, tot fără vorbă, l-a luat de mină. Copilul tresare... Eminescu scoate
doua patace mari de argint, i le întinde — Tine, să-i dai bunichii. —
Mulţumesc, domnule, zice copilul. A pornit sub buia rece, cu pasul lui
uşor, cuminte. Eminescu priveşte după el, pînă ce silueta subţire se topeşte
în ceaţă. Şi îmi spune parcă răstit: — Hai, ciobane! Acasă.*
† „Mult stimate domnule şi amice — scria Eminescu. Mulţumesc
pentru onorarul trimis — cel întăi pentru lucrări literare pe care l-am primit
vreodată-n viaţă. In România domneşte demagogia şi în politică şi în
literatură; precum omul onest rămîne aci necunoscut în viaţa
Îiublică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităţi- or, a
acelei şcoale care crede a putea înlocui talentul prin impertinentă şi prin
admiraţie reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te
asigur că a fost pentru mine o rară mîngăiere de a mă vedea remunerat
dintr-un colţ atît de depărtat al Românimei, din Oradea-Mare. cînd in ţara
mea proprie nu voi ajunge nicicind să însemnez ceva, escepţie făcînd de
cercul restrins al cîtorva amici. Ş-apo' să nu fiu pesimist ?“

176
să-şi cîştige traiul şi de altă ceva nu era bun, căci, dacă ar fi putut cl fi
întrebuinţat la orice altă ocupaţie intelectuală, atunci nu ar mai fi fost
geniu... I s-au dat funcţiuni ce cereau oboseala minţei în alte direcţiuni,
decît în aceea încotro îl trăgea cu o putere fatală, irezistibilă, vasta lui
inteligenţă, pe lîngă că aceste ocupaţiuni erau mizerabil plătite şi nu
răspundeau trebuinţelor unei vieţi de poet, adecă unei vieţi pînă la un punct
dezordonată... Apoi dacă ceva a putut avea o influenţă fatală asupra
creierului lui Eminescu, fără îndoială a fost amestecarea în luptele
interesate şi de reia-credinţă ale politicii. El, care era naivitatea
personificată, precum sunt toate geniile literare, el a luat politica la serios,
a pus în ea toată pasiunea sufletului!.. .} puterile sale intelectuale s-au
măcinat în lupta searbădă şi fără folos. Apoi este, oare, de mirare dacă
atare viaţă a trebuit să aibă de efect zdruncinarea la sfîrşit a ma- şinei
gînditoare ?“ Etc.(396) (Omagiu, 1909.)
In tot acest timp Eminescu s-a găsit, desigur, în luptă cu boala pe care
numai robusteţea constituţiei sale l-a ajutat s-o mai stăpînească. Liniştea şi
odihna ar fi fost poate singurele mijloace de vindecare, sau cel puţin de
amînare a psihozei acute, care îl loveşte cu violenţă în iunie 1883. Dar
linişte şi odihnă nu putea găsi în condiţiile în care era nevoit să trăiască.
Istovit de muncă şi hărţuit de boală, după o perioadă de mari eforturi,
zborul geniului se frînge. Prin aprilie şi mai se vede faţă în faţă cu boala
care îi va nimici forţele istovite de muncă, şi pe care el şi prietenii lui o
presimţiseră. Nici unuia dintre aceştia, însă, nu li s-au dezvăluit rădăcinile
reale şi inerentele ei implicaţii.
Din relatările lui Slavici, în casa căruia aveau să apară primele
simptome de nebunie, preocupările concentrate intens asupra creaţiei
literare, într-o manieră de lucru anormală, cunosc o febrilitate
nemaiîntîlnită, care, împreună cu alte manifestări, evidenţiază dezechilibrul
său nervos şi psihic. „Boala îi era însă, precum se vede, legată de o anu-
mită vîrstă şi nu i-a venit deodată, ci încetul cu încetul şi astfel îi era din ce
în ce mai greu să se stăpînească..." (3!3)
Starea sănătăţii se agravează treptat. Pradă unor tulburări psihice
grave, Eminescu îşi dăruieşte ultimele rămăşiţe de energie muncii de
redacţie şi operei sale, care devine din ce în ce mai incoerentă, confuză,
neinteligibilă, marcînd fuga de idei. Nopţile de coşmar cu halucinaţii şi
obsesii, cu fobii şi deliruri, alternează cu zile cînd starea lui părea neschim-
bată. Aşa se explică cum mai era în stare să-şi îndeplinească cu
conştiinciozitate angajamentele redacţionale, încît se poate afirma că pînă
aproape de declanşarea psihozei capacitatea mintală a lui Eminescu s-a
menţinut pe o linie de plutire. Dovada cea mai elocventă o reprezintă
ultima sa scrisoare premergătoare nebuniei, datată 2/14 iunie 1883 :

177
„Domnule Maiorescu, Ieri, sosind Făgărăşanu din Galaţi, nu am fost la
redacţie. Numai aşa se poate explica cum s-a strecurat articolul infect al lui
Basarabescu. Azi am declarat că mă retrag de la Timpul dacă nu se va
face o deplină şi sinceră retractare a acelor scrieri injurioase. D. Păucescu a
fost însărcinat să stilizeze această retractare. Nu am ştiut absolut nimic de
existenţa acestui articol, care n-a fost comunicat nimănui şi trimis în modul
anonim în care acest individ îşi trimite insanităţile la Timpul“
Deşi conţinutul şi forma ireproşabilă a redactării scrisorii nu trădează
vreun dezechilibru mintal, Maiorescu notase la 30 mai 1883, în jurnalul
său, începutul de alienaţie mintală, pe care-1 sesizaseră Slavici, Russu-
Şirianu şi alţii... *

.* Al. Ciurcu relatează următoarea împrejurare, care întăreşte impresia lui

Maiorescu. Scena a avut loc la sosirea lui Făgărăşanu (bolnav) am Galaţi.
„...o vie discuţie se încinse între Eminescu şi nu mai ştiu cine, asupra^ une'
chestii economice. Eminescu susţinea nişte teorii aşa de absurde, încît mă
amestecai în discuţie şi-l combătui. Dar Eminescu se înfuriă şi acum discuta
bătînd_ cu pumnii în masă. Făgărăşanu se silea în modul cej mai blînd şi mai
afabil să se astîmpere şi, cum şedea lîngă mine, mă trăgea de pulpana hainei,
vrînd să potolească discuţia. La plecare făcui cu ochiul fratelui Belcş să mă
urmeze şi ieşind din oameră îi zisei:
— Bine, frate Belcş, m-ai adus să văd un nebun.
Dar care e nebunul ? După mine fratele Cula e omul cel mai cuminte
ce se poate vedea, iar nebunul pare a fi Eminescu. El a venit, ca şi noi, să vadă
un nebun, şi cîmd-ocolo a găsit un om mai cuminte decîţ el.
Nefericitul Em. nu dăduse pînă atunci nimănui prilej să bănuiască starea
sa mintală şi nici unul din prietenii de faţă nu vedeau ceva anor-

178
 Nici forma frumoasă şi caracteristic de îngrijită, nici cuprinsul
scrisorii nu dau de bănuit marea şi dureroasa taină, care nu mai tîrziu decît
după două săptămîni avea să nă- ruiască pentru totdeauna echilibrul
sufletesc al poetului. Nici cel mai dibaci grafolog n-ar fi în stare să
desprindă un cîtuşi de discret avertisment din grafia lui Eminescu,
dinainte de izbucnirea nebuniei. Mai mult chiar, după izbucnirea psihozei
afective, nici medicii n-au putut să înţeleagă suficient de bine natura
răului de care suferea Eminescu. *
Unul dintre amicii săi, E. Ocăşianu, ne relatează că numai cu o
săptămînă înainte de cataclism, pe cînd se afla într-o seară în cafeneaua
Union, se pomeni cu Eminescu că vine la dînsul şi-i spune : „Eu mă
apropii cu paşi repezi de nebunie, să aveţi grijă de mine..." < 270>
Conştiinţa bolii îl înfiora şi-l determina sa ceară ajutor, acum, cînd se
simţea singur şi ameninţat de boală.
„La 23 iunie ’83 la masă [acasă la Maiorescu] mai mulţi, şi Eminescu
care devine din ce în ce mai alienat, foarte excitat, sentiment al
personalităţii exagerat (să înveţe al- mal la el. Eu aim avuit însă impresia că
Eminescu nu mai era acela pe care îl cunoscusem."
* „In ultimile zile ale lui iunie, în 1883, anul foarte negru al prăbuşirii
fiinţei lui Eminescu, se aşternuse peste [...] Bucureşti o vreme minunată, zile de vară
dulce, cu căldură plăcută, cu blînde adieri... în care j palpită mireasma teilor în
floare. Dar marele prieten al «teiului sfînt»
era în acea zi... mohorât, înciudat, învelit în culori cenuşii.. Şi în acea zi,
avusese dintîi bucuria de a îmbrăţişa pe trei dintre foştii săi amici actori, între
care pe bunul şi modestul Vdicescu, veniţi pe neaşteptate pentru două zile în
Capitală.
In grădina (cu nume franţuzesc...) de-a lungul unei seri răcoroase de vară
dulce, cu lună plină călătorind peste plopii ce străjuia'i mesele voioase, în
zumzet de taraf şi izbucniri de petrecere sănătoasă, Eminescu, fericit ca un
copil, întinerit, distins, glumeţ, expansiv, chiar gălăgios, a ciocnit cu prietenii
multe pahare de «lacrima Christi» (această veselie atît de potrivnică firii sale)
— şi spre zori, cînd s-au întors acasă, el fredona un cîntec de petrecere... Şi în
zilele ce au urmat au stăruit, pe chipul şi în purtarea lui Eminescu, semnele
unei neaşteptate înseninări. O nevăzută apă făcătoare de minuni părea că a
spălat întunecarea de pe ochii lui, fruntea sa era slobozită de brazdele adînci
cu care mă obişnui-^ sem, mersul'său se făcuse mai uşor, glasul mai
limpede™ O cruntă dezamăgire a urmat. Cum mi-aş fi putut închipui că nici o
săptămînă nu va trece de la zglobiul ospăţ şi va cădea ca un traznet din senin.
Blestemată zi." <?B)

179 J
baneza), vrea sa se călugărească, dar să rămînă la Bucureşti..."
Peste trei zile încheie acest straniu contract (!) cu Sim- ţion :
«Astăzi 25 iunie 1883 la una oră şi 23 de minute după
miezul-nopţii, subsemnaţii Mihai Eminescu şi Constantin Simţion
s-au revăzut împreună. Mihai Eminescu a susţinut că amîndoi
vieţuind încă, Simţion va lucra la podul care se va dura între
Giurgiu şi Rusciuc, într-un timp în care Carol I, rege al României,
va fi ales de bulgari principele Bulgariei.
Simţion a tăgăduit aceasta. Cine pierde rămăşagul plăteşte
două sticle de Iohannesberger, care se vor bea împreună de cei
doi subsemnaţi la Rusciuc.
•Bucureşti, 25 iunie 1883
M. Eminescu Const.
Simţion <m” 2W2)“
Contractul este scris de Eminescu cu creionul într-o agendă
de buzunar (mss. 2292) şi semnat frumos, caligrafic.
La 26 iunie Maiorescu notează : „Eminescu e vorba să plece
astăzi la Botoşani, ieri era însă moleşit şi mult mai liniştit", iar
marţi, 28 iunie, avea să consemneze : „primit o carte de vizită de
la d-na Slavici la care locuieşte Eminescu : «D-nu Eminescu a
înnebunit. Vă rog să faceţi ceva să mă scap de el, căci e foarte
rău". (28 iunie/10 iulie ora 5 dim.)
Eminescu devenise deja un caz medico-legal, fiind „cu
mintea rătăcită şi vrînd să dărîmc casa, că-i urîtă şi umedă" <3,3>.
„Curînd după aceea, Simţion (prieten al lui Eminescu de la
Viena, ardelean) vine la mine întîia oară. M-am dus cu el la dr.
Şuţu şi am pus să se pregătească în «Casa de sănătate» o cameră
p. Eminescu, am luat asupra mea plata, 300 lei pe lună. Pe la 10
veni cu trăsura la mine Eminescu, binecuvîntă cu privirea pe soţia
mea şi pe Ilie Nicolescu-Do- robanţu, care pleca, mă îmbrăţişă
tremurînd. Eu îi arătai pe Hermes şi Venus din Melos, la care el
zise cu privirea în extaz: «Lasă, că va reînvia arta antică». Potrivit
înţelegerii cu Simţion, i-am spus că trebuie să se ducă la Simţion
p. societatea «Carpaţii». Mi-a cerut să-i dau 5 lei p. trăsură şi a
plecat cu trăsura cu Simţion. De acolo e vorba să fie dus
I.i cir. Şuţu. Numai de s-ar face asta fără greutate. A venit apoi la
mine Caragiale, a izbucnit în lacrimi cînd a auzit ce e cu
Eminescu." '193^
In altă parte, Maiorescu notează impresia pe care i-a lăcut-o
poetul cu cîteva zile înainte de declanşarea psihozei acute : „Era o
căldură cumplită la Bucureşti, la 23 iunie/5 iulie 1883. D-nul şi d-

180
na Theodor Rosetti, tînărul Beldimano şi Emin&scu [erau
invitaţii lui Maiorescu la masă]. Acest din urmă, notează
Maiorescu, după părerea mea, e din cc în ce mai nebun. E foarte
excitat, are o mare «suffisance», cu totul nenaturală pentru
caracterul lui. Vrea să înveţe limba albaneză, chiar acum vrea să
se facă călugăr, fără să plece din Bucureşti."
Slavici — profund afectat de soarta poetului — reconstituie
scenele premergătoare nebuniei. „Sîmbetele, dar şi în ajunul
zilelor de sărbători, — scria Slavici — stăteam şi eu adeseori cu
el şi discutam cestiuni de gramatică, de pedagogie, de filozofie
ori de istorie, întregi nopţi senine, care nu se pot uita. De obicei
însă nu-1 lăsam să stea şi era destul să bat în perete pentru ca să-
şi stingă luminarea, ori sa-1 întreb, cînd mă întorceam acasă, dacă
şi-a luat ori nu masa, pentru ca să se ducă să ş-o ia.
în primăvara anului 1883, însă, el a început să se în-
dărătnicească... Obiceiul lui era să citească cu glas tare ceea ce îi
plăcea, mai ales poeziile, şi făcea multă gălăgie cînd scria, se
plimba, declama, bătea cu pumnul în masă, era oarecum în harţă
cu lumea la care se adresa. îi băteam în perete; el stingea
lumînarea şi se liniştea, dar era de rea-cre- dinţă şi nu se culca.
Peste cîtva timp, cînd credea c-am adormit, aprindea din nou
lampa şi iar începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă
duceam la el şi-l rugam să mă lase să dorm. Aceasta-1 răpunea,
dar relaţiunile dintre noi erau din ce în ce mai încordate. Eu eram
din ce în ce mai stăruitor, iară el se făcea tot mai îndărătnic şi
zicea în cele din urmă că abuzez de afecţiunea lui şi-l_ terorizez.
Aceasta a fost pentru mine primul semn al bolii de nervi care-1
cuprinsese." * <271)

*duci în vreo casă de sănătate...» Eminescu a-nccput să caute

bani de cheltuială şi s-a împrumutat fără de ştirea mea, ceea ce
mai înainte nu era în stare să facă, mai de la unul, mai de la altul.
A adunat, precum mi s-a spus mai tîrziu, vreo două mii de lei, dar
n-a plecat.
In timpul acesta a scris doina anume pentru inaugurarea
statuei lui Ştefan cel Mare, la care a şi asistat în o stare
sufletească prin care a pus pe mulţi pe gînduri.. Vorba era ca
Eminescu să plece şi el în Moldova, ca să-şi aducă fratele bolnav.
Când era însă să-mi iau rămas-bun de la dînsul, el a-nccput să-mi
facă imputări pline de amărăciune că profit de ocaziune, ca să-d
părăsesc în nişte împrejurări atît de grele pentru el. în zadar îi
spuneam că sînt alţii...* (1. Slavici, Omagiu, 1909.) (271)

181
 Grigore Ventura descoperise primele simptome ale psihozei lui
Eminescu, în împrejurările pe care ni le relatează Al. Curcu <■»):
„Eminescu intrase în cofetăria Capşa la 28 iunie şi, pos- tîndu-sc în
faţa biroului unde era instalată d-na Capşa, începu o tiradă politico-
socială-naţională, ce puse pe gînduri pe Ventura, care se afla de faţă. Pe d-
na Capşa o interesau foarte puţin teoriile pe care i le debita Eminescu pe
un ton violent, cu o voce de tenor şi cu o aprindere care mergea tot mai
crescendo. Dar n-avea încotro, era nevoită să asculte pe orator şi... să
aprobe.
La un moment, Eminescu începu să zbiere tare de tot şi îşi încheiă
tirada, scoţînd din buzunar un revolver şi spu- nînd :
— Şi la toate astea nu e decît un leac : să împuşc pe rege.
Gluma se îngroşa. Cu atît mai vîrtos, că Eminescu continua să
peroreze gesticulînd cu mîna în care ţinea revolverul pe dinaintea d-nei
Capşa, care îngălbenise, dar nu îndrăznea să se mişte de la birou de frică
să nu irite mai rău pe orator... Ventura, văzînd pericolul, dar mai ales
spaima d-nei Capşa, se pune în faţa lui Eminescu şi apro- bînd toate
nebuniile pe care le debita, gesticula şi el cu amîndouă mîinile, învîrtind
braţele ca şi cînd ar înota şi formînd astfel o pavăză pentru d-na Capşa.
Dar gîndul lui Ventura era să pună mîna pe revolver, lucru ce nu reuşi însă
să facă, căci Eminescu învîrtea revolverul cu multă energie şi iuţeală.
Atunci Ventura a recurs la o stratagemă. — Zici că vrei să împuşti pe rege,
îi zise el lui Eminescu. Dar ştii unde e regele ?

182
 — $tiu, răspunse Eminescu, e la Palat.
— E la Cotroceni, băiete, şi ca să mergi acolo trebuie să iei o birja.
Ştii ce ! Aşa tn-ai însufleţit şi m-ai convins prin cuvîntarea ta, încît mă
unesc cu tine ca să merg să împuşcăm pe vodă. Hai cu mine ! Eminescu
primi propunerea şi ambii ieşiră în stradă, ceea ce făcu pe d-na Capşa să
scoată un oftat de uşurare şi să părăsească cît mai repede biroul." *
Următorul Proces-verbal completează relatările lui Ciurcu :
„Douăzeci şi opt iunie 1883 orele 7 seara. Noi C. N. Ni- colescu
Comisarul secţiunei 18 din Capitală fiinld informat de d. d. Ocăşanu şi V.
Siderescu că amicul lor d-1 Mihail Eminescu, redactorul ziarului Timpul,
ar fi fost atins d-alie-

* »0 dală în stradă, Ventura chemă un birjar şi suindu-sc cu Eminescu

în trăsură porniră spre Cotroceni [...]
Ajungmd la Cotroceni, Ventura se preface că ia informaţii şi îi spune
lui Eminescu că regele a plecat de acolo de un sfert de oră. La înapoiere,
venind pe Splaiul Dîmboviţei şi trecînd pe dinaintea băilor Miitraşcvski, îi
veni lui Ventura ideea că o baie i-ar face bine lui Eminescu şi-l duse acolo,
cerînd o baie de putină. După ce-1 instala în baie, Ventura se duse să
înştiinţeze pe prefectul Poliţiei. Se ştie că Eminescu a stat mai multe ore în
baie şi că a dat drumul la atîca apă fierbinte, încît s-a opărit şi cînd au
venit să-l scoată a ieşit din putină roşu ca un rac fiert.
Deşi Ventura avea obiceiul să exagereze, cred că de data aceasta a
fost veridic”, conchide Al. Ciurcu (**).
„Cînd l-am văzut — scrie Russu-Şirianu — pe acel Eminescu, am
simţit că, într-o singură clipă, îmbătrinesc cu cîţiva ani. Ce haine pe el ?
Nu-s ale lui Mînkele, prea lunşi, atârnau peste mimi. Pantalonii prea largi
se tîrşie... Stă, fără prezenţă, intre doi poliţai şi doi infirmieri, care se
răsteau unii la alţii, nu pricep din ce cauză. La cîţiva paşi un vehicul
ciudat, jumătate caretă, jumătate dubă...*
■; „El stătea tot aşa, oocil, fără prezenţă.
M-am aruncat asupra lui. M-am oprit în faţa lui... I-am căutat cu ochii
mei privirea, am strigat — Domnule Mihai!... Dar n-am aflat nimic:
Eminescu nu mai avea privire! M-am izbit cu groază doar în- tr-un ochi
gol! Acel ochi mare, alb, cu desăvîrşire gol de orice viaţă, de orice
percepere. Cumplită minută! Am strigat încă o dată: Domnule Mihai!... Eu
sînt, ciobanul... nu mă cunoaşteţi ? Mut îi era glasul, mut îi era ochiul. Nici
un semn. El nu mai era... Mi-am strîns obrajii între palme şi am rămas aşa
stană de ghiaţă, în căldura de gheenă.

183
naţiune mintală, că s-a dus la stabilimentul de băi din strada
Poliţiei, n. 4, de acum opt ore şi că, încuindu-se în baie pe
dinăuntru, refuză a deschide.
Constatăm că la moment am mers la localitate în strada
Poliţiei, n. 4, la stabilimentul de băi al casei Mitraşevschi, unde
am fost informat de oameni de serviciu că un domn se află închis
în camera n. 7 şi că a cerut <Jece ouă crude.
In urmă ar fi rugat pe amicul său V. Siderescu să-i aducă o
pereche pantaloni negri, negri de tot — ceea ce se realiză acum.
Cu această ocaziune, introducîndu-ne cu mai toţi amicii săi
prezenţi aci, am găsit pe nenorocitul M. Eminescu, dezbrăcat,
sildnidu-se a deschide uişa, şi avea aerul d-a fi speriat de vederea
noastră în număr de 4—5 persoane, între care şi Const. Simţion.
Am zis numitului Eminescu că n-are să sufere nici un
dezagrement, că trebuie să se calmeze, şi drept răspuns se repede
la amicii săi şi la servitorii băei, îmbrîn- cindu-i spre uşe, apoi
aruncîndu-se în baia plină cu apă, stropia p-oricine s-apropia să-l
scoată afară. Am fost silit să-l îmbrăcăm cu cămisolul de forţă, şi
astfel, l-am condus Institutului Caritatea cu concursul d-lor G.
Ocăşianu şi Const. Simţion. Luînd însă cheia uşei de la bae. La
Caritatea l-am confiat d-lui dr. Şuţu, rugîndu-1 a-i da îngrijiri ex-
cepţionale.
Apoi revenind la stabilimentul de la băi împreună cu amicii
săi, am constatat că toate hainele, chiar şi ciorapi, erau aruncate în
apa din baie, şi de tot ce s-a găsit acolo am făcut anexatul
inventar, care la semnele acestea «X» înce- pînd de la n. 9 pînă la
32, indică obiectele găsite în baie.
Acolo găsim o cheie, arătata la n. 10, şi după opiniunea
amicilor săi, puţind a fi a casei d-lui Eminescu, situată în str. Piaţa
Amzei n. 6. Vom lua dar cuvenitele dispoziţiuni.
Numitul Eminescu are familia în Botoşani. Vom dispune să
fie încunoştinţată.
De cele ce preced am dresat acest proces-verbal semnat de
toţi asistenţii.
Comisar C. N. Nicolescu
Const. Simţion
V. Siderescu
G. Ocăşeanu, România liberă
Pe baza datelor furnizate de documente şi mărturii, se poate
reconstitui azi foaia de observaţie clinică a lui Eminescu
întocmită în momentul internării la Institutul Caritatea din
Bucureşti la data de 28 mai/10 iunie 1883, cînd a avut primul

184
acces de manie acută, acces care a deschis cortegiul
manifestărilor mintale atît de discutate şi controversate pe
parcursul celor şase ani, cît a supravieţuit. Motivele internării,
consemnate de unul dintre medicii curanţi (î05\ au cuprins starea de
agitaţie violentă, delir incoerent, halucinaţii senzoriale terifiante,
insomnie tenace, agresivitate şi vociferări. Acuitatea extremă a
simptomelor nu permite in primele momente un studiu amănunţit
al diferitelor funcţii şi facultăţi. „Aspectul maladiei era acela al
unei manii acute, caracterizată printr-un delir absolut incoerent,
prin mişcare dezordonată, prin iluziuni şi halucinaţiuni senzoriale,
care deveneau uneori terifiante, în fine, prin tendinţa a tot dis-
struge primprejurul său în paroxismul său... Nimic nu-1 putea
calma în acea stare, nici morfina, nici hidroterapia, nici
tratamentul moral, nici tratamentul fizic..." Medicul arată că
Eminescu a fost izbit „într-un mod quasi subit şi mai fără
prodroame de o maladie mintală care a întristat şi a surprins pe
amicii săi". El a fixat debutul bolii la 8 iulie 1883, anticipînd, se
pare, cu două zile izbucnirea psihozei afective. „Iritativ numai şi
muncit de o insomnie tenace cu cîteva zile mai înainte, el se armă
în invidia lui cu un revolver şi ameninţă, fără motiv, pe unul
dintre cei mai devotaţi ai lui amici. Cu multa dificultate el fu
stăpînit din agitaţiunea sa şi dus la Institutul medical Caritatea din
Bucureşti."(305)
Mite Kremnitz, referindu-se la aceeaşi perioadă, scria cu
părere de rău : „Cît de mult ar fi putut crea, să-i fi fost
împrejurările vieţii mai prielnice. Dar ursita şi începuse a întinde
mîna spre el, ursita de care, de bună seamă, de mult se temea el
însuşi. Deodată, fără pricini văzute — afară de o vară deosebit de
călduroasă — fu cuprins de o grozavă aiurare. I se părea că
trebuie să omoare pe un om care altfel îi era cu totul indiferent, şi
nu-şi veni iarăşi în fire pînă ce nu i se lua arma din mînă..." ( ,84)
„Modul quasi subit şi mai fără prodrome" al izbucnirii maniei
acute la Eminescu este o aproximaţie justificată numai prin lipsa
informării. In realitate — după cum am văzut — Maiorescu
consemnase încă la 30 mai 1883 că Eminescu prezintă un început
de

185
 jeu sur le plan du comportament...") ; c) dezlănţuirea pulsi-
unilor, pe care şcoala psihanalitică a analizat-o şi a aprofundat-o.
Diminuat în structura ponderată şi echilibrată a conştiinţei
sale, poetul se ridică la un fel de dilataţie a existenţei sale,
proiectîndu-se dincolo de imposibilul prezent şi volati- lizînd pînă
la extrem posibilitatea puterii sale de optimism şi iluzie. La el ca
la orice maniac, nimic nu era disimulat, Eminescu încadrîndu-se
perfect în mania acută, „delirantă", după expresia lui Maiorescu,
ale cărei simptome sînt caracteristice (starea de supraexcitare a
funcţiilor şi de dezordine a energiei, care se manifestă în mod
egal în domeniile psihic, psihomotor şi neurovegetativ).
Vorbirea devenise abundentă şi facilă, cu fraze abia începute;
vizibil, poetul nu avea timp să le termine. Vocea căpătase
intonaţii diverse, uneori întreţinindu-se la cuvinte joase, apoi
ridicînd tonul şi ţipînd, urmînd natura ideilor care-1 asaltau şi pe
care voia sa le exteriorizeze. Vocea lui, de obicei stăpînita, se
punea acum de acord cu fizionomia pentru a exprima veselie sau
ironie, mînie sau furie. Scrisul — cu fraze neterminate, cuvinte
incomplete şi rău formate — neregulat şi dezordonat ca ideile şi
mişcarea, nu mai semăna cu forma lui aproape caligrafică.
Maniacul neglijează aliniamentul, el mîzgăleşte, scrie neciteţ,
„griffonne", în toate sensurile şi în toate colţurile, n-ajunge
niciodată la capăt cu scrisul, reia fără încetare aceeaşi foaie, o
îndoaie şi dezdoaie.
Mîna sa nu tremură şi, dacă scrie sub dictare într-un efort
momentan de atenţie, el nu uită nici cuvintele, nici literele, ceea
ce contrastează cu ceea ce se observă de obicei la paraliticul
general, a cărui stare mintală în cîteva cazuri se aseamănă cu
aceea a maniacului. Cum Eminescu a fost diagnosticat în cele din
urmă ca un paralitic general, observaţia serveşte pentru
diagnosticul diferenţial. Fapt de notat şi care poate, de asemenea,
să servească la deosebirea maniacului de paralitic, este nesfîrşita
sporovăială incoerentă şi logoreea, astfel încît pare imposibil ca
bolnavul să zăgăzuiască cursul ideilor sale în asocieri dezordonate
; el nu este incapabil, cu toate acestea, de a acorda o scurtă clipă
de atenţie unei chestiuni imperioase şi presante. După cum ne
informează interlocutorii săi, poetul se resesiza pentru moment,
dînd cîteva răspunsuri exacte, dar recăzînd după cîteva clipe în
incoerenţa sa ; paraliticul general nu poate să facă un asemenea
efort. Cît priveşte ideile delirante, acestea nu au avut în tabloul
clinic decît un rol secundar. Ele au fost frecvente, fără îndoială,
dar trebuie ţinut cont de excesiva mobilitate a ideilor şi

188
sentimentelor lui Eminescu, de multiplicitatea lor, de
variabilitatea lor, de absenţa sistematizării. Eminescu se va
manifesta ca un veritabil maniac, a cărui stare emotivă era ea
însăşi schimbătoare dintr-o clipă în alta, ds şi plîns unul după
altul, intonare de cîntece obscene sau religioase, a asociat idei
triste cu idei de grandoare şi s-a arătat rînd pe rînd persecutat,
negator sau megaloman, în timpul spitalizării. Totuşi, el şi-a oprit
uneori spiritul asupra unei categorii de idei fixe: erotice (ce par
mai frecvente în cîteva forme de manie) şi ambiţioase.
Iluziile vor fi fost destul de comune, căci în manie bolnavii
văd obiecte răsturnate, care iau în ochii lor proporţii de fiinţe
fantastice, zgomotele cele mai stinse devin asurzitoare.
(Eminescu îşi astupa urechile sau îşi trăgea pătura peste cap,
izolîndu-se de mediul ambiant.) Halucinaţiile pro- priu-zise —
mai mult de 1/7 din cazuri, după Ballet — au fost prezente în
simptomatologia poetului.
Actele sale dezordonate sau incoordonate, ca şi ideile, l-au
făcut să se abandoneze fără reţinere la o nevoie, fiind tumultuos
de moment. De la extazul mistic, Eminescu a trecut fără tranziţie
la atitudini provocatoare şi lascive. El invocă, imploră, proferă
imprecaţii sau ameninţări; s-agită fără încetare, spărgînd obiectele
care-i stau la îndemînă. Sensibilitatea sa în această perioadă ne
apare exacerbată, căci senzaţiile vizuale, auditive mai ales, îi
provocau reacţii puternice.
Sensibilitatea generală, deşi tulburată ca şi sensibilitatea
specială, s-a evidenţiat nu în aceeaşi manieră; contuziile, rănile i-
au provocat puţină suferinţă.
Sensibilitatea termica, în general foarte slabă la maniac, l-a
făcut să suporte — fără a fi incomodat — căldura toridă a verii şi
frigul cel mai riguros. Pare că şi sensibilitatea musculară să fi fost
la fel, deoarece el nu a acuzat o oboseală la eforturile violente şi
prelungite, decît mult mai tîr- ziu. Somnul i-a fost nul sau rău. Nu
rareori noaptea sau seara avea loc maximum de agitaţie, cu
mişcări continue, cu tendinţa de a distruge sau de a recita
neîntrerupt, cu o activitate de care nici un om nu e capabil în
situaţia normală şi de care nu-şi amintea. Automatismul cerebral
crea tabloul clinic, care precede de obicei revenirea cel mai
adesea a perioadei de exaltare a nebuniei periodice şi circulare.
(Poetul a fost încadrat în această formă de Maiorescu şi dc alţi
contemporani.)
Un acelaşi acces de manie poate să prezinte toate gradele, de
la exaltare, care deschide scena, la starea maniacă, şi în sfîrşit la

189
mania acută sau supraacută.
In mania supraacută, dezordinea ideilor şi a actelor atinge
maximum sau : delirul, halucinaţiile sînt intense. Tulburările
funcţionale capătă importanţă şi simptomelc de epuizare se
manifestă. Aceasta este fizionomia delirului acut, „moin la fievre
ă la verite“, care constituie un simptom capital al acestei din urmă
afecţiuni...
Din punct de vedere fiziologic, ceea ce caracteriza starea
mintală a lui Eminescu în perioada aceea era iritabilitatea,
imposibilitatea de a fixa atenţia, incoerenţa gîndului, care rezulta
dintr-o prea mare rapiditate în succesiunea şi asociaţia ideilor. In
starea normală, voinţa dirijează şi reînfrî- nează înlănţuirea
gîndurilor noastre, în manie această acţiune frenatrice devine
imposibilă şi face loc automatismului cerebral. Impresiile
senzoriale îi evocau poetului amintiri, care se asociau între ele,
sau percepţii cu o rapiditate atît de mare, încît inteligenţa lui eşua,
aluneca, rătăcind, pentru a spune astfel, într-o aventură fără
direcţie şi fără regulă. Limbajul lui i-ar fi relevat oricui tulburarea
fundamentală, căci: logoreea, elipsele, fuga ideilor, care
caracterizează starea de manie chiar de la început, creau impresia
unei incoerenţe care a fost de fapt mai mult aparentă decît reală.
Ideile Iui Eminescu nu erau de fapt disociate, departe de aceasta,
căci în manie facultatea de asociaţie persistă, dar ea se exercită
atît de rapid că spiritul bolnavului ajunge „d’emblee", prin- tr-un
singur salt, la o concluzie la care omul sănătos nu ar parveni aecît
după tranziţii mai mult sau mai puţin lungi.
Foville spune că un cuvînt care urmează să fie pronunţat de
maniac provoacă la el o idee instantanee tradusă în vociferări
violente.
Slavici relatează în amintirile sale despre vociferările care
străbăteau prin perete noaptea, din camera lui Eminescu, cu cîtva
timp înainte de declanşarea psihozei, şi pentru care rl tl certa
adesea, reuşind să-l liniştească pentru moment. I Iar poetul,
sub impulsul maniei acute, se dovedea „de rea- credinţă", încît
gazda (Slavici) era nevoită să intervină din nou.
Dezorganizarea psihică a lui Eminescu, din această perioadă,
poate fi urmărită perfect tn expresia grafică foarte bogată şi
semnificativă, care a precedat cu mult timp acci dentul acut
manifest, şi care a determinat internarea lui tn 1883.
< .'iun nu există nici o scriere absolut identică cu alta,
pentru că eventualităţile de variaţie ale traseului sînt infi nite, s-
a creat posibilitatea ca printr-o analiză competentă a scrisului

190
să se ajungă, în cazurile normale, la definirea carterului
individului, iar în unele cazuri patologice, la iden tificarea
bolii. Experienţa arată că perturbaţii ale scrisului pot apărea în
maladii nervoase, maladii mintale, intoxicaţii, constituţii
psihopatice (dezechilibraţi), tulburări endocrine ctc.,
caracterizate de opriri, fragmentări, tremurări, încordare (cînd
sînt atinşi centrii echilibrului etc.). Trebuie însă precizat că nu
există nici o scriere absolut identică, posibi lităţile de variaţie
ale traseului fiind nelimitate atît normal, cît şi patologic,
infinita diversitate a scrierilor este consecinţa infinitei
diversităţi a caracterelor. O scriere nu seamănă perfect alteia,
cum nu seamănă totdeauna cu ea însăşi. Cu toate acestea,
scrisul a pus în mîinile grafologului un instrument de cercetare
şi progres, astfel încît gestul scrierii, caracterul scrierii şi
cauzele sale capătă semnificaţii reale şi utile. Cauzele diverse
producînd efecte asemănătoare, rezultă că acelaşi semn
grafologic poate avea, după cazuri, semnificaţii diverse. J.
Crepieux-Jamin a enunţat legea după care „nu există semne
particulare independente; există numai semne generale ale
căror moduri sînt diverse".
Clasificarea caracteristicilor scrierii poate să identifice pe
aceea a mişcărilor în general. Grafologia devine astfel un
capitol fizio-psihologic după părerea autorilor citaţi.
Se iau în consideraţie aşa-numitele genuri : viteza, pre-
siunea, forma, direcţia, dimensiunea.
Toate manifestările scrisului intră în cadrul acestor di-
viziuni generice. Dereglarea lor arată şi dezordinea psiho-
somatică şi, uneori, natura ei.
Genurile se subdivid în specii, speciile în moduri. Speciile
sînt calităţile particulare ale fiecărui gen. De exemplu :
genul viteză cuprinde scrierile : accelerată, împrăştiată, lentă,
cumpănită, precipitată, încetinită, rapidă, hotărîtă, îndrăzneaţă.
Acestea sînt speciile vitezei, a cărei semnificaţie este consecvent
relativă expresiilor de activitate.
Semnul calitativ este acela care posedă cele mai pregnante
calităţi pentru a reprezenta trăsătura de caracter care îi dă naştere
— de exemplu : inegalitatea traseelor, ale căror posibilităţi de
expresie sînt inepuizabile, şi la toate gradele, apare ca foarte
capabilă de a reprezenta manifestaţiile multiple ale sensibilităţii.
De aici rezultă că : „sînt calitative semnele grafologice care
reprezintă calităţile psihologice cele mai esenţiale şi care, în
această calitate, se înregistrează cel mai uşor şi mai necesar, cu

191
toate nuanţele lor, eliminînd, în acelaşi timp, traseele modificate
prin circumstanţe exterioare, care n-au nimic comun cu
caracterul.
în ce priveşte interpretarea semnelor, există unele sinteze de
orientare, de care vom ţine şi noi cont în analiza scrisului normal
şi patologic al lui Eminescu.
Grafologul s-a familiarizat cu formele şi mişcările scrisurilor.
El a învăţat a le privi, a le înţelege şi, imediat, el le defineşte
corect. Cum le va interpreta ?
Există principii 'directoare enunţate de Crepieux-Jamin, care
ne vor ajuta şi ne vor ghida şi pe noi.
Se analizează semnificaţia unei trăsături a scrierii, con-
siderînd-o ca pe o mişcare fiziologică şi punînd-o în raport de
calitate, de întindere, de constanţă şi de energie cu mişcarea
psihologică corespondente. Semnele grafologice au însă o valoare
relativă, pentru că aceeaşi mişcare poate fi determinată prin cauze
diverse.
Toată arta ar consta — după Crepieux — în a discerne între
mai multe semnificaţii posibile pe cea mai convenabilă în raport
cu media, pe cea mai sigur logică, pe cea mai necesară psihologic.
Analizînd relaţia între fiziologie şi psihologie, vom re-
cunoaşte că mişcările noastre sînt răspunsurile a diverse excitaţii.
Gestului constant al scrisului îi corespunde un semn, o pecete
constanta a caracterului; gestului intermitent îi corespunde un
semn intermitent al spiritului. Raportul între cauză şi efect nu este
totdeauna subtil. Există o conformi-

192
 tâtc a calităţii, creată de analogii de expresie,
care, în cele mai bune cazuri, suprimă orice
ezitare: o scriere clară exprimă un spirit clar, o
scriere confuză, un spirit confuz ; tra- •ccle
complicate, exagerate, exprimă complicaţia,
exagerarea etc.
Dezorganizarea traseelor sau fericita lor combinare, mai
ales armonia sau dezarmonia, ordinea sau dezordinea, exagerarea
sau măsura, simplitatea sau complicaţia, slăbiciunea iau
fermitatea, lentoarea sau viteza, continuitatea sau discon-
tinuitatea, inegalitatea sau monotonia etc. au privilegiul de a
orienta aprecierile noastre.
Se ştie cît de ordonat, de îngrijit şi de frumos era scrisul lui
Eminescu — înainte de a se îmbolnăvi în vara anului 1883 — şi
cum şi-a revenit complet la normal după şase luni, în care
dezordinea psihica îşi găsise — cum era firesc — rezonanţă în
expresia grafică.
Scrierea sa organizată,
cursivă şi corectă (scrisul lui denota marele talent, căci era

nescu era aproape Emi-

tnsoţită de atenţie, Ilaritate,
inte
lectuale, inerente scrierii organizate, toate fiind neobişnuit de
dezvoltate fa el.
Scrierea dezorganizată (alterată) a fost întîlnită la Eminescu
în perioada care a precedat izbucnirea maniei acute, în timpul
acesteia şi pînă în februarie 1884, cînd îşi revine complet, sub
acest raport, expediind lui Ghibici-Revneanu o scrisoare de o
acurateţe impresionantă, ordonată şi echilibrată.
O scriere este dezorganizată cînd compararea sa cu alte
documente, provenind de la aceeaşi mînă, face să apară o
diminuare considerabilă a calităţilor sale anterioare, ceea ce vom
observa cu uşurinţă în fotocopiile unor manuscrise de prin
perioada premergătoare accidentului acut cerebral.
Scrierea dezorganizată se întîlneşte la toate vîrstele, dar
frecvenţa sa creşte cu anii. în tinereţe cauza, de obicei temporară,
este boala, ca şi în cazul lui Eminescu, dar nu numai boala.
Organismul fiind în plină creştere, temperamentul şi caracterul se
dezvoltă irezistibil şi disciplinele şcolare şi familiale reduc
expresiile de dezordine.
Cînd libertatea intră în joc, la adulţi, se creează posibilitatea

193
de a măsura puterea dezorganizatoare a pasiunilor prin tulburările
scrisului.

194
 Cel mai adesea, pasiunile şi bolile sînt cauze care produc o
multitudine de variaţiuni ale scrisului, de aceea am insistat şi
continuăm să ne mai oprim la manuscrisele din perioada 1883 şi
1889. ,
Pe lîingă paralizia agitantă, coreea, scleroza în plăci, afaziile,
crampa scriitorilor, guşa exoftalmică (Basedow) etc. sînt cauze
patologice recunoscute de dezorganizare a scrisului.
în general, în afară de afecţiunile de origine nervoasă, la care
apar manifestări caracteristice (de exemplu, tremură- turile), nu se
observă în scrierea bolnavilor decît efectele excitării sau ale
depresiunii, ale căror cauze ne scapă deseori, şi în consecinţă,
diagnosticul de bază.
Există numeroase exemple din viaţa agitată pentru a arăta
cum cauze fortuite pun în şah dezvoltarea armonioasă a unui
caracter.
Dezorganizarea scrierii, şi în consecinţă a caracterului, nu se
arată totdeauna sub aspecte tragice ; există o multitudine de
deranjamente mai mult aparente decît profunde, datorate
emoţiilor pasagere, tulburărilor de sănătate fără urmări grave,
hipertrofiei unui sentiment, accidentelor materiale. Cele mai
interesante din aceste schimbări sînt acelea care reprezintă
desfăşurarea pasiunilor.
De la scrierea clară, simplă, simplificată, graţioasă, bine
proporţionată, ordonată, cumpănită, mult apreciată de con-
temporani, de o armonie sobră, delicată, distinsă, mai ales în
transcrierea pe curat a poeziilor sale, Eminescu trece în perioada
maniei acute la o scriere agitată, foarte aruncată, legată, sacadată,
informă, caracteristică maladiei. Expresia grafică a
dezechilibrului său mintal o găsim în opt volume de manuscrise
din cele patruzeci şi trei existente la Academie.
Trebuie spus Însă că studiul scrisului ca test clinic ne oferă
numai trei situaţii, care arată şi limita pînă la care se ajunge în
stabilirea diagnosticului afecţiunilor neuropsihice utilizînd
metoda grafică : a) sînt cazuri cînd studiul de cercetare pune un
diagnostic precis pe psihoză, schizofrenie, mai ales; b) în marea
majoritate a cazurilor, studiul scrisului poate arăta cel mult un
traseu (şi conţinut) patologic, o stare de dezechilibru mental sau
caracterial, dar fără indicaţie de diagnostic nozografic ; c^
anumite scrieri nu relevă nici un simptom grafic al tulburărilor
(uneori grave), care pot exista realmente. Cu toate acestea, studiul
scrierii constituie o metodă de cercetare dinamică a activităţii
nervoase superioare ţi o metodă psihologică în studiul

195
personalităţii^3,5)
Studiul ştiinţific al grafismului este însă dificil de condus şi
evident că el nu-şi poate asuma o valoare exhaustivă. Întrebarea
care se pune este dacă acest deranjament grafic funcţional trebuie
să fie imputat dosarului anamnetic al antecedentelor, sau
debutului real al unei paralizii generale progresive, problemă care
rămîne uneori insolubilă în ce priveşte localizarea ei în timp.
Printre cauzele patologice, care provoacă dezorganizarea
scrierii, nu există nimic mai demonstrativ decît paralizia generală
— spune Crepieux —, afecţiune atribuită şi lui Emi- ncscu. La
debutul său, atunci cînd nimic nu presupune maladia, se observă
în scriere cuvinte suprapuse, omisiuni, ştersături, nonsensuri. De
aici, trecînd prin faza de excitaţie, se pot urmări, pas cu pas,
progresele bolii pînă la decrepitudine, care nu întîrzie să se
manifeste. în paralizia generală, dezorganizarea rapidă şi
profundă a scrierii este sesizantă, documentele vorbind de la sine.
în cazul lui Eminescu, tocmai conservarea perfectă a scrisului
său, pînă în cele din urmă zile, după cum atestă mărturiile şi unele
documente, face posibilă stabilirea diagnosticului, atît de discutat
şi controversat, asupra bolii şi morţii lui.

Zeul învins
Pentru a ne da seama cît de dificilă era stabilirea unui
diagnostic diferenţial în perioada maniei acute, între o psihoză
afectivă şi paralizia generală, este necesar să subliniem faptul că
în toate variaţiile clinice de debut ale paraliziei generale se
întiîlneşte asocierea demenţei şi a stărilor de excitaţie sau de
depresiune, cu sau fără delir.
Dacă excitarea domină, bolnavul prezintă semne de exaltare
intelectuală şi motrice : o nevoie constantă de locomoţie şi
activitate, care se cheltuieşte în proiecte, în vorbire, în mers, în
excese sexuale sau alcoolice etc. (toate prezente şi exacerbate la
Eminescu în 1883). Excitaţia nu cuprinde numai sferele
intelectuale şi motrice, ci se Îndreaptă mai ales asupra sferelor
cenestezicl şi afectivă : rezultă un sentiment de euforie intimă,
care a caracterizat, de altfel, întreaga perioadă (de 6 luni şi
jumătate) dt Eminescu a fost sub imperiul maniei sale, de
satisfacţie personală, de proiecţie centrifugă, de optimism difuz,

196
care se manifestă în alura şi în limbajul paraliticilor generali şi
care îi împing de la idei la acte fără control critic şi reflexie.
Devine frapant aspectul dublu, de excitaţie patologică şi de
decădere demenţială. Apetenţa morbidă pentru băuturi alcoolice,
care se adaugă la debutul bolii, constituie un factor care nu poate
ft neglijat în aprecierea originii şi naturii acesteia. (începînd cu
anul 1884 se ştie că Eminescu începe să uzeze şi să abuzeze de
alcool cu intermitenţă, dar după unele date, chiar din perioada
premergătoare psihozei acute.) O serie de acte aparţinînd
perioadei de debut a paraliziei generale relevă şi amnezia, şi
slăbirea sensului moral al bolnavului. Există o neglijenţă în ţinută
cu omiterea unor detalii (semnalate la Eminescu şi înainte de
boală), o discordanţă şocantă în diferite aspecte ale habitusului,
obiceiurilor, ale mişcării etc. Memoria faptelor recente
diminuează, bolnavul omite din scrisori silabe, cuvinte întregi, are
lacune şi se repetă, „înainte ca inteligenţa să pară serios atinsă,
personalitatea morală este cea care se transformă şi se
alterează."(l57>
în această perioadă, excitaţia cerebrală, la unii bolnavi, poate,
prin exaltarea momentană a activităţii psihice, să mascheze
debuturile slăbirii reale a facultăţilor mintale prin- tr-o lumină
strălucitoare, îneît nimic nu ne-ar face să bănuim existenţa unei
psihopatii. (Să nu uităm că Eminescu îşi desăvîrşeşte nemuritorul
Luceafăr în perioada anilor 1882—1883.) Se poate nota chiar
invenţia de procedee noi, de combinări noi, de care bolnavii n-au
fost capabili înainte de boala lor. Un examen complet va pune în
evidenţă totdeauna o atingere, dacă nu a inteligenţei, cel puţin a
simţului moral, sau a simţului afectiv, a caracterului sau a me-
moriei, sau, în sfîrşit, a apetitelor sexuale sau alcoolice, despre
care stau mărturie unele manuscrise, printre care agenda, de
buzunar a poetului şi cîteya scrisori către Veronica.
Orice modificare profundă şi neaşteptată a mentalităţii unui
adult, fie ea chiar fericită în aparenţele sale, este patologică şi
poate să trezească presupunerea paraliziei generale.
Aceste cazuri vin în sprijinul aforismului lui Schiile: bolnavul
devine cu totul alt personaj fără să bage de seamă. Aproape
totdeauna în acest caz, mişcarea psihică, crescută în cantitate şi în
varietatea sa, este diminuată în profunzime, deviată şi împrăştiată.
Rezultă o cheltuială psihică superficială, incoordonată, fără
sistem şi fără ordine ; P. Gar- nier spunea că, în agitaţia sa,
paraliticul general este un zăpăcit, care n-aijunge la mare lucru...
Mania acută a lui Eminescu s-a anunţat, aşa cum se în- tîmplă

197
de obicei în 2/3 din cazuri, printr-o perioadă prodro- mică cu o
soare de depresiune mintală cu inaptitudine generală şi insomnie,
alternînd cu excitaţia maniacă prelungită de cîteva săptămîni, pînă
în momentul exploziei.
Intr-o scrisoare către Maiorescu, datată la 17 iulie 1883, din
Viena, Slavici relatează împrejurările în care s-a despărţit de
Eminescu şi starea în care l-a lăsat:
„...înainte de plecare vi-am scris o epistolă, pe care aveam de
gînd sa vi-o las acasă. Intîlnindu-1 însă pe Eminescu, m-am
speriat de el; cu toate aceste, nu mă lasă firea că cred c-a sosit
nenorocirea, de care mă temeam de mult acum." *
Evoluţia maniei a fost lunşă şi puţin încurajatoare în cazul lui
Eminescu. Enervarea violenta s-a ameliorat încetul cu încetul,
însă delirul a persistat fără întrerupere (Î0S). Am văzut că la început
nimic nu-1 putea calma în acea stare, nici morfina, nici
hidroterapia, nici tratamentul moral, nici tratamentul fizic. în timp
de două luni abia de trei ori el avu cîteva momente de luciditate.
Restul îl petrecea într-o aiurare în care politica, ştiinţa, literatura
ofereau elementele variate, combinîndu-se, amestecîndu-se,
îmbinîndu-se între ele, fără ca cugetările, frazele şi chiar cuvintele
să fie cîtuşi de puţin inteligibile, aşa de puţină logică există îrntre
ele. Diagnosticul de manie s-a impus. La 5 iulie, dr. Şuţu elibera
un

* „Am luat numai înţelegere cu el să meargă la d-voastră, sigur fiind că-1 veţi
observa cu mai multă atenţiune aecît mine, care eram ameţit de boala mea. Spre a fi
mai sigur că va merge, i-am predat scrisoarea, rugîndu-1 s-o ducă neîntîrziat, pentru
că lucruri mari atîmă de aceasta.
Nu ştiu dacă vi-a adus ori nu scrisoarea; astăzi am primit însă ştirea că s-a
întîmplat.

198
certificat medical, în care afirma ca Eminescu „este atins de alienaţiune
mintală în forma de manie acută“ ; într-o scrisoare din 12/24 iulie 1883,
Simţion, care îl vizitase la Caritatea, îl informează pe Maiorescu că :
„Eminescu înşiră vorbe fără înţeles, silindu-se a le grupa în pentametre şi
hexa- metre, făcîndu-le să rimeze. Nu pare a cunoaşte pe prietenii ce-1
vizitează. Reuşind a-1 linişti puţin prin mîngîieri prieteneşti şi întrebîndu-1
dacă e supărat pe prietenii săi, dînsul răspunde că nu. Spunîndu-i că în
curînd se va însănătoşi, dînsul răspunde cu durere că boala asta nu-i trece
niciodată şi că nu -mai )ştie nici o limbă — şi-apoi iarăşi începe a înşira la
pentametre şi hexametre cu cuvinte neînţelese, uitîn- du-se cu asprime la
cei de faţă şi nesuferind a fi privit mai mult în ochi." *
La aceeaşi perioadă acută a bolii se referă şi Maiorescu în „însemnările"
sale, după ce îl vizitează la 15 august 1883,
la Caritatea : „Delir necontenit. Nu m-a recunoscut. Trist aspect..."
Clara Maiorescu scrie Emiliei Humpel: „El nu recunoaşte pe nimeni.

* Acuitatea bolii poate fi apreciata şi din următorul dialog, pe care ni-1

redă Teleor în Eminescu intim:
„— Domnul R... l-ai văzut pe Eminescu la Caritatea ?
— L-am văzut. Am luat pe Dionisie Miron, coleg de redacţie
de Ia
Timpul... Şi împreună ne-am dus la Institutul de boale nervoase din
strada Plantelor, unde Eminescu avea camera lui.
— Cum v-a primit ?
— Foarte bine. Era liniştit şi vorbea rezonabil.
— Ce-a zis cînd v-a văzut ?
— A început să zîmbească; pe urmă a conversat despre
diferite
lucruri, întrebînd despre toţi colegii din redacţie. Nouă, fireşte, ne-a
părut foarte bine văzindu-1 aşa de calm şi ne gîhdeam că de ce mai stă la
Institut.
După vreo zece minute, însă, ne-am schimbat ideea.
— De ce ?
— Din altă cameră intTă pe uşă un
nebun... Eminescu cînd îl zări
ne spuse: „Ăsta e un bulgar. Noi ne uitarăm cu atenţie la bulgar, care
făcu cîţiva paşi prin odaie... Apoi bulgaru luă după masă o cutie cu chibrituri,
se apropie de Eminescu şi, începu să-i sune la ureche cutia...
Eminescu s-a înfuriat la culme, s-a sculat de pe scaun, şi a alergat după
bulgar să-l bată — bulgarul s-a înfuriat şi el...
— Dar aşa furie n-am văzut de cînd nnt eu. Noi ne-am speriat.
Au intervenit oamenii de serviciu şi i-au despărţit. ...Pe urmă, crezi
că s-au calmat?... De fel... Fierbeau amîndoi de minie. A trebuit să-i puie în
cămaşa de forţă.
— Ce zicea Eminescu ?
—Nu putea rit ierte cum un bulgar să-şi permită a ti ta familiaritate cu d,
îneît să-i sune în ureche o cutie cu chibrituri!
«Asta e de neiertat! E nemaipomenit...»* P7*)

199
E zguduitor, nici urmă de ceea ce a fost. Băi calde îl liniştesc. Are un frate
ofiţer (Matei, n.a.), care e ţîcnit; deunăzi a fost şi a vrut să-l scoată (de la
Sutzo) şi să-l ieie la ţară... Wilhelm (dr. W. Kremnitz, fratele Clarei, n.a.)
zice că e imposibil, că sărmanul trebuie să rămîie în cură medicală, că la
ţară s-ar pierde cu totul. Burghelea, al cărui cumnat Cerchez a înnebunit,
spune că ceva aşa de cumplit, ca la Eminescu, n-a văzut. Fiziceşte e de tot
desfigurat." *377^
Preocupat de strîngerea fondurilor pentru internarea lui Eminescu la
Viena, Titu Maiorescu informează la 4/16 octombrie 1883 pc Emilia
Humpel că: „Deocamdată şi aşa nu-i prea tîrziu, deoarece el este încă
neschimbat, în starea aşa-numitei «manii delirante».
Cum va începe să se liniştească, va fi posibilă transportarea..." (203)
Trecuseră trei luni de la debutul bolii.
„In faza unei atare stări patologice, ce nu putea fi altfel denumită decît
o manie acută, medicii ce-1 curară aşteptau cu impacienţă evoluţiunea
naturală a maladiei spre un sfîrşit fericit.
Intr-adevăr, pe la începutul lunii a treia, Eminescu începu a avea ore
liniştite şi lucide, îşi regăsi somnul, întreba de amicii săi, se preumbla îm
Institut şi afară din Institut fără personal. La sfîrşitul lunii a treia, pe cînd
se afla în convalescenţă, amicii săi, în nerăbdarea lor de a-1 vedea cu o oră
mai înainte vindecat, se hotărîră să-l conducă afară din ţară şi a-1 aşeza la
o cură de sănătate din Viena..." i305> Iii realitate Eminescu nu-şi revenise.
Maiorescu expediază o scrisoare lui Gheorghe Eminovici la 8
octombrie, prin care îl înştiinţează că-1 va trimite pe poet într-un sanatoriu
la Viena pe cheltuiala sa şi a prietenilor junimişti, iar la 18 octombrie trece
în jurnalul său : „încheierea socotelilor despre casa p. susţinerea lui
Eminescu şi trimiterea lui la Viena într-un Institut de boale mintale".
Procesul-verbal este semnat de el, de T. G. Rosetti, Simţion, Slavici, Nica
şi Chibici.

200
 între timp, „Conferinţa lui Alecsandri a adus 2.000 lei cu
bilete a 2 lei la Ateneu", sumă repartizată în acelaşi scop.
La 19/31 octombrie 1883, Emilia Humpel era înştiinţată de
Maiorescu că Eminescu „...a trecut din mania delirantă în aceea
de demenţă..." şi găsea „ducerea lui la Viena cu totul
nefolositoare..., cu totul de prisos", dar că, totuşi, „nu-i strică"
(205)
.
La 20 octombrie 1883, ora 9 dimineaţa, Maiorescu se afla în
gara de Nord : Eminescu, însoţit de Chibici-Revneanu şi de un
păzitor, pleca la Viena.
O descriere amănunţită a fizionomiei poetului, şi a reacţiei lui
în momentul plecării la Viena, o avem în scrisoarea primită de
Emilia Humpel de la nepoata sa, Livia Maiorescu, care a fost la
gară în acea zi. Pentru interesul ei real, reproducem scrisoarea:
^Bucureşti, 21 octombrie 1883/2 noiembrie)
Dragă mătuşa Emilio,
Azi-dimineaţă am văzut la gară pe Eminescu, care a plecat la
Viena cu un păzitor şi cu d-1 Ghibici. El fusese adus în cupeu cu
o oră încă înainte de plecarea trenului şi, după cum ne povesti
Gh. (Ghibici, n.a.L trecuse foarte în- cîntat prin străzile puternic
luminate de soare, îi făcuseră mai cu seamă mare plăcere
numeroasele acoperişuri noi de tinichea. Cînd ne apropiarăm de
cupeu, păzitorul deschise fereastra. Eminescu întinse îndată
mîinile afară, se puse la fereastră şi făcîndu-şi un «ochean»
(cuvîntul românesc în ghilimele în textul german) din degetul cel
gros şi din arătătorul ambelor mîini ce-1 ţinea la ochi şi rlzînd
foarte înveselit spuse lui Papa : «Dr. Robert Maycr, marele
moment, o conspiraţie şi colo marea domnişoara» ; apoi scuipă de
cîteva ori, începu să rîdă şi se aşeză. Păzitorul ridica geamul şi E.
continuă să vorbească, scuipă apoi de două ori în geam. în
momentul plecării îl nelinişti fluieratul şi sunatul şi începu să
strige «Argus» ; nu se ridică însă de pe cana-
iea. A devenit ceva mai slab, ceea ce se vede cu deosebire a
Î mîinile lui, reduse acum la mînuşiţe de copilaş, cu păs- tarea
însă a gropiţelor. E palid, ras ca şi mai înainte, numai mustaţa-i e
lungă şi sprâncenele ciudat de stufoase. Unghiurile ochilor s-au
lăsat în jos, ceea ce-i dă o înfăţişare de chinez. Expresia este de
om obosit, nu mai e nimic din fixi
tatea ce o avea în ziua în care, deja nebun, a fost ultima oară la
noi, chiar în ziua internării lui. în total, un aspect destul de
liniştitor. La drept vorbind, nu prea voiam sa merg la gară, te
stăpîneşte un sentiment atît de dureros pentru el, acesta însă
dispare cu totul la vederea-i. Nu ştiu cum să mă exprim, la un om
sănătos aş califica o asemenea atitudine drept exaltată veselie. în
tot cazul, el nu suferă de loc. Vo- cea-i şi rîsul lui sunt exact ca
mai înainte, cînd facea mare haz de anecdote, poveşti. Sutzo
crede că nu prea e speranţă de îndreptare. Acum s-a dus, fie spre
a intra în Institutul de stat la Schlager, fie, de nu va fi loc acolo, la
Leitersdorf, unde se află şi Cerchez. Papa i-a scris şi lui C.
Popazu» care va fi la gară spre primire." <377)
La Viena, în clipa coborîrii din tren, Eminescu strigă :
„România liberată ! România liberată !“ De la gară pîna la spital
„trimetea cu mîna sărutări tuturor femeilor şi mereu voia să sară
din cupeu cînd vedea o femeie" (21).
Delirul, incoerenţa, atitudinea de „exaltată veselie" erau
tulburări asociative, care ne fac să înţelegem completa dez-
agregare a edificiului relaţiilor logice ale gîndirii. Comporta-
mentul lui Eminescu era departe de a fi liniştitor, cum afirma
Livia; vorbirea incomprehensibilă, transformîndu-se într-o
înşiruire de cuvinte fără sens şi fără legătură, expuse cu o mimică
exprimînd o mare satisfacţie, imixtiunea manifestărilor de
negativism şi a ideilor bizare, a tulburărilor perceptive se asocia
sindromului afectiv. Agitaţia însă este acum ordonată, neviolentă,
neimpulsivă, poetul lăsînd impresia unui om obosit. Fuga de idei
este dominată de asociaţii automate, dar mai ales sub forma unor
serii de cuvinte, asociate prin asonanţă sau contiguitate, fără a
forma fraze („doctor Mayer, marele moment, o conspiraţie şi colo
marea domnişoară..."). Veselia contagioasă, tipică în manie, îl
stăpîneşte încă. Sindromul cel mai pregnant este însă confuzia de
dezorientare temporo-spaţiala, ignorarea mediului şi a celor ce se
petrec în jur. Exteriorizările verbale prin strigăte („Argus" etc.),
cuvintele izolate sau şoaptele imperceptibile vor constitui o gamă
largă de manifestări pe o lunga perioadă, chiar în clinica din
Dobling. Sfera afectivă este tot atît de dezorganizată ca şi la
Bucureşti, predominînd extazul. Preponderenţa halucinaţiilor şi
delirului în tabloul clinic şi lipsa conservării personalităţii şi
capacităţii de inserţie socială, la

20)
 patru luni de la accidentul acut, acea rupere a unităţii dife-
ritelor conţinuturi de idei în sensul unirii a ceea ce nu are nici o
legătură, această incoerenţă tipică în tulburările dc conştiinţă
justificau temerile doctorului Şuţu şi, ca şi o reflectare a lor, ale
lui Maiorescu.
La 2/14 noiembrie 1883, Eminescu este internat în institutul
lui Leidesdorf din Dobling j— lîngă Viena — prin grija
doctorului C. Popazu, o rudă a lui Maiorescu. Acesta îl va vizita
pe poet în fiecare săptămînă şi va comunica regulat ştiri asupra
mersului bolii.
Pentru Obersteiner, asistentul lui Leidesdorf, care va semna
un extras al foii de observaţie şi care va îngriji pe Eminescu,
problema diagnosticului nu era uşoară. El reţinuse că: „Pacientul
a dus o viaţă spirituală încordată şi întrucîtva dezordonată...”, că:
„De şase luni a trăit cu totul neregulat; iar acum este nervos ;
acum patru luni a intrat într-o stare de enervare violentă. Delir,
felurite halucinaţii, insomnie, purtare agresivă, vociferări...” Mai
notase că : „A fost primit în sanatoriul d-rului Şuţu, unde a fost
tratat cu vezicatori, băi de picioare, chloral, morfină, iodură de
potasiu” şi că : „Enervarea violentă s-a ameliorat încetul cu
încetul ; însă delirul a persistat fără întrerupere”. La internare,
Eminescu a părut „zăpăcit în cel mai mare grad ; vorbeşte şi cîntă
mereu ; cu totul dezorientat. Numeşte diferitele persoane
totdeauna cu acelaşi nume : rege din Norvegia, rege al iudeilor,
Heinrich Heine, împăratul din China şi altele.
Cînd este mai enervat, loveşte în uşă...” ,l56>
La 8 noiembrie, apare primul şi singurul „atac cu inconştienţă
şi crampe uşoare. Mai tîrziu şi vărsături.”
La 10 noiembrie: „Cam tot atît de enervat. Vorbeşte mereu pe
un ton predicator lucruri neînţelese, cu plapoma peste cap : Abra,
Kadabra. Vorbindu-i mult şi vioi, îl poţi face să-ţi răspundă...”
(l56
) La 20 noiembrie, dr. C. Popazu trimite o scrisoare lui
Maiorescu, din care reiese că starea poetului nu s-a schimbat:
„Eminescu, tot cum îl ştii d-ta. Diagnoza încă nu s-a putut face
pentru că a patra zi, după ce l-am internat, a fost lovit de un atac
de paralizie, cu crampe, care însă n-a durat decît scurt timp şi a
trecut fără să lase urme. Acest atac îngreuiază mult diagnoza, iar
prognoza o face şi mai puţin favorabilă decît era înainte. Tre

202
 buie încă aşteptat, căci e posibil să urmeze o paralizie; pînă
acum nu se poate observa nimic...“ (298> Doctorul Popazu nu ştia
cum fusese Eminescu în „internatul" din Bucureşti, dar i se părea
„ceva mai liniştit". Profesorul Obersteiner constatase „unele
momente, deşi puţine, mai bune, cînd Eminescu era conştient de
surea în care se afla — devenind melancolic şi de tot liniştit".
Popazu confirma că poetul a botezat întreg personalul din
internat. „Leidesdorf ist der Konig von China, Obersteiner : H.
Heine, Konig der Juden ; fiecare e rege." Cu cîteva zile în urmă,
Eminescu discutase cu Obersteiner despre vechimea limbii
române: „fiindcă limba română e urmaşa celei dacice, — spunea
el — care a fost cea mai veche, limba română e astăzi cea mai
veche", în decursul convorbirii, care durase 15 minute,
„Eminescu a vorbit binişor". Totuşi, la 6/18 decembrie,
Maiorescu informa pe Emilia Humpel — care a manifestat tot
timpul un mare interes pentru soarta poetului, ea fiind şi
iniţiatoarea ducerii lui la Viena — că în evoluţia bolii lui
Eminescu n-a survenit nici o schimbare, prezentând „aceleaşi
deliruri în conversaţie".
Diagnosticul consta în a diferenţia stările de excitaţie şi de
reacţie maniacă simptomatice, care ar fi putut să simuleze mania :
infecţii, delire toxice (alcoolism acut sau subacut) etc. Dar în
alcoolism şi otrăvire agitaţia ar fi fost subordonată halucinaţiilor,
în particular halucinaţiilor vizuale, care domină tabloul clinic, în
timp ce ele sînt rare şi se şterg în mania adevărată. în delirele
infecţioase, de asemenea, se constată că turbulenţa este mai puţin
vie, agitarea moderată, asociaţia de idei mai curînd împiedicată
decît exaltată. Pe scurt, se creează un tablou care nu este al ma-
niei, ci al confuziei mintale.
Delirul are caractere nete, care-1 diferenţiază de stările franc
maniace — în care Eminescu se încadra perfect; contrar maniei,
în delir excitaţia nu este continuă, ci alternează mai mult sau mai
puţin cu faze de depresiune. Halucinaţiile cu caracter oniric nu
sînt rare, iar operaţiile cerebrale sînt împiedicate, şi nu
supraactive. Dacă diferenţierea se putea face, sub acest raport, în
schimb, era foarte dificil de a distinge accesele de manie francă,
de excitarea maniacă pe care o determină paralizia generală —
entitate morbidă, care a constituit obiectul a numeroase studii şi
controverse
tn a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Aceasta a creat dificultatea
majora în precizarea diagnosticului şi a cauzelor morţii lui Eminescu.
Dacă excitarea care survine în decursul paraliziei generale face
diagnosticul în general uşor, căci există, în afara anamnezei, semnele fizice
deja net apreciabile de encefalită, nu mai este la fel cînid aceasta debutează
printr-o criză maniacă.
Agitaţia, logoreea, limbajul exuberant, uşor întîlnite şi în manie, nu
sînt suficiente ca să se pună diagnosticul de paralizie generală. Acesta nu
este posibil decît printr-un examen foarte atent şi cîteodată prelungit, care
face să se constate unele certe lacune, înstrăinări ale memoriei, deno- tînd
deja slăbire intelectuală, cîteva ezitări de vorbire, uneori inegalitate
pupilară sau tulburări de reflexe (exagerare sau abolire), pe care Eminescu
nu le prezenta.
In concepţia clasică, în categoria „foliilor" intrau „diferite afecţiuni
cerebrale avînd un caracter comun", acela de a produce un deranjament
mintal sau delir, care există In calitate de element patologic independent,
predominant, şi nu ca o complicaţie accidentală a unei maladii
preexistente. Dar cauzele care se indicau ca putînd să producă nebunia erau
numeroase şi rolul lor departe de a fi totdeauna net definit. Obersteiner
obţinuse informaţii sumare asupra vieţii lui Eminescu, şi probabil cu totul
vagi în ce priveşte ereditatea.
Printre cauzele predispozante, unele exercită o influenţă electivă şi
generală, altele acţionează de o manieră individuală. Cauzele determinante
se distingeau — după Littre — în fizice şi morale. Printre cauzele
predispozante generale se invocau mai ales progresele civilizaţiei, dar
statisticile erau încă prea incomplete pentru a furniza acestui punct de ve-
dere o demonstraţie incontestabilă. Se considera că nebunia era favorizată
prin intensitatea crescîndă a vieţii moderne, suprasolicitarea spiritelor şi a
corpurilor, exacerbarea luptei pentru existenţă, necumpătarea,
evenimentele politice şi preocupările religioase.
Cauzele predispozante individuale puteau fi considerate, şi pentru
Eminescu ca şi în general, viciile congenitale ţinînd ele însele de mariaje
rău asortate, de beţia unuia din ascendenţi în momentul concepţiei, de
emoţii puternice sau de

204
 privaţiuni obişnuite ale mamei în timpul sarcinii; vîrsţa nebuniei
fiind mai ales întîlnită de la treizeci la patruzeci de ani; celibatul, reaua
educaţie, dar, dintre toate, cea mai frecventă era considerată ereditatea
morbidă în diferitele sale forme, directă sau colaterală, imediată sau
alternantă, similară sau proteiformă, progresivă sau atenuată. Intr-un
sens larg, toate afecţiunile nervoase puteau fi considerate cauze ereditare
de nebunie. Pentru a face acestor cauze partea lor legitimă, trebuiau
cercetate în anturajul poetului nu numai cazurile de alienaţie, dar şi cele
de choree, de histerie, de epilepsie, de psihoze, acestea din urmă foarte
bogate şi semnificative pentru cazul lui Eminescu. Moreau (de Tours),
arătînd că există adesea, într-o aceeaşi familie, o strînsă alianţă între
rătăcirile cele mai deplorabile ale raţiunii şi produsele cele mai distinse
în ştiinţa, literatură sau artă, a putut să spună că :„Le genie est une
nevrose".
Cauzele determinante ale nebuniei de ordin moral, cărora li se
acorda credit la sfîrşitul veacului trecut, şi pe care le sublinia şi Littrl în
1908, sînt diversele forme de durere morală, emoţii puternice, schimbări
în modul de existenţă, imitaţie morbida, izolare, mai rar bucuriile,
petrecerile. Vom recunoaşte în geneza psihozei lui Eminescu, împreună
cu Slavici, multe din aceste cauze.
Printre cauzele fizice mai frecvent erau incriminate abuzul de alcool,
excesele venerice, traumatismele diverse etc., care dacă nu pot fi
acceptate fără rezerve, ele n-au fost totuşi excluse din viaţa poetului.
Unii medici admiteau existenţa „nebuniilor" legate de diateza
reumatismală, artritică, sifilitică. Mult timp sc considerase nebunia sine
materia, însă Bayle, pe la 1820, recunoaşte că în paralizia generală
creierul este locul unei inflamaţii cronice periferice şi interstiţiale.
Astăzi se recunoaşte chiar nevrozei astenice probabilitatea existenţei
unui discret proces encefalic, care ar da naştere unor mici leziuni ale
scoarţei cerebrale şi care persistă sub formă de sechele cicatriciale
(Kfreindler) (,79), opinie controversată, însă.
în lipsa acestei cunoaşteri, se atribuia o mare importanţa
modificărilor circulatorii şi vasculare, hiperemiei şi ischemiei ; în sfîrşit,
lipsind mijloacele, se invoca adesea simpla alteraţie funcţională.
Examenul anatomo-patologic, al creierului lui Eminescu, a
evidenţiat leziuni de meningoencefalită difuza. Nu avea cum să ştie
profesorul Obersteiner în 1883, aşa încît el se sprijinea în stabilirea
diagnosticului pe simptomatologia pe care o prezenta poetul de la
internare şi pe debutul şi evoluţia bolii, în timpul spitalizării lui în ţară.
Simptomele esenţiale ale nebuhiei — aşa cum erau considerate în
epocă — constau într-o perturbare a facultăţilor intelectuale, morale şi
afective, care se prezintă sub două forme principale, exaltarea sau
depresiunea, şi la care se adaogă aproape totdeauna perversiunea : unirea

205
acestor elemente constituie propriu-zis delirul vesanic (vesaniques-ne-
bunie), cînd expansiv sau maniac, cînd depresiv sau melancolic.
în afara domeniului intelectual, nebunia prezintă adesea tulburări de
sensibilitate şi de motilitate. Cel mai alarmant, în cazul lui Eminescu, s-a
dovedit a fi acel ^„atac cu inconştienţă şi crampe uşoare. Mai tîrziu şi
vărsături", din 8 noiembrie 1883, „atac de paralizie", care însă „n-a durat
decît scurt timp şi a trecut fără să lase urme*. „Atacul" a fost în măsură
să „îngreuieze mult diagnoza". Dr. Popazu scria la 28/12. 1883 lui
Maiorescu, după ce l-a vizitat pe Eminescu, că : „Starea lui nu s-a
schimbat de loc. Atacul care l-a avut se vede că n-a fost de paralizie,
căci după atîtea săptămîni a rămas fără urmări. Poate a fost numai o
iritaţiune mai mare a centrelor motrice, care a trecut imediat."
Eminescu avea unele momente mai limpezi, mai cu seama dacă
cineva insista cu întrebări, şi dădea răspunsuri destul de bune. „Din
nefericire, însă, atari momente are prea puţine şi trec prea iute. într-un
atare moment saptămîna trecută a întrebat pe doctor ce să facă, că se
simte slab şi ostenit.
Doctoru-i zise că e natural să fie aşa, dacă toată ziua se învîrteşte
prin odaie şi mereu vorbeşte. Eminescu-i răspunse că el e ca un
ceasornic, care pînă e întors, merge ; aşa că şi el trebuie să umble şi să
vorbească mereu, pînă cînd nu mai poate..."
La rîndul ei Mite Kremnitz o informa pe Emilia Hum- pel că ştirile
nu par a fi prea bune cu privire la Eminescu.
Forma expresivă a psihozei din această perioadă caracte-
rizează starea de conştiinţă a poetului, ea pare independentă faţă
de intensitatea tulburărilor morbide. Excitaţia cerebrală putea,
prin exaltarea momentană a activităţii psihice, să mascheze
debuturile slăbirii reale a facultăţilor mintale şi să creeze
aparenţele unei deşteptări fericite a activităţii intelectuale, să
simuleze revelarea de aptitudini noi, de calităţi latente. Dar
Eminescu mai era încă obliterat în sensul lui moral, în opoziţie
cu dinamia funcţională remarcată de doctorul Popazu.
Simptomele psihice inconstante, episodice, interesante prin
aspectul şi regularitatea lor, varietatea lor şi caracterele lor, erau
de ordin delirant şi constau în apariţia de stări delirante şi
halucinatorii. Poetul ţine el însuşi cont de slăbirea sa psihică, el
acuză diminuarea memoriei, imposibilitatea de a depune eforturi
intelectuale, scăderea puterii de inhibiţie voluntară etc.
Sub influenţa combinată a excitării generale şi slăbirii
facultăţilor intelectuale, morale şi voluntare, Eminescu comite
acte extravagante, chiar delictuoase, care distonează cu

206
personalitatea lui morală anterioară. Automatismul psiho- motor
reaminteşte debutul maladiei, cînd aceeaşi excitaţie patologică s-
a manifestat în lunile iulie şi august. Diminuarea şi dispariţia
temporară a controlului critic al actelor sale şi îl conduitei,
caracteristică etapei maniacale a psihozei acute, va mai fi
întîlnită în recidivele din 1886 şi 1889.
în ziua de 26 decembrie 1883, profesorul Obersteiner notase
— la Eminescu — „o scurgere uşoară din urechea stîngă“, despre
care avea cunoştinţa şi dr. Popazu, care scria lui Maiorescu la 28
decembrie: „De cîteva zile are un catar la ureche (otitis).
Profesorului i-a spus că asta a avut-o etnd era de opt ani.“ Rolul
pe care l-a jucat în realitate această secreţie otică, survenită la opt
ani, pe cînd se afla în Cernăuţi, şi recidivată la 22 de ani şi la 33,
în favorizarea sau declanşarea psihozei lui Eminescu, nu trebuie
nici exagerat, nici diminuat şi în nici un caz ignorat. El va fi
integrat în ansamblul simptomatic şi cauzal, ca un potenţial activ,
ca o probabilitate sau simplă posibilitate.
Debutul nebuniei este rareori brusc, cum se crede — în
general —, aproape totdeauna se poate, studiind antecedentele,
să se constate existenţa semnelor precursoare şi a semnelor
prodromice mergînd uneori foarte departe.
Din analiza datelor prezentate, se poate susţine adevărul celor
afirmate şi în cazul lui F.minescu.
Odată declarată, nebunia putea să aibă fie un mers acut, fie
unul primitiv cronic ; sau, şi acesta este şi cazul cel mai frecvent,
după o perioadă acută mai mult sau mai puţin lungă, să treacă la
cronicitate, fără să reprezinte recrudescenţe de acuitate ; să fie
continuă, remitenta sau intermitentă. Şi cum, în cazurile
favorabile, convalescenţa este în general destul de lungă,
revenirea poetului într-un interval relativ scurt îl va face reticent
pe Obersteiner, care ştia că adevăratele vindecări sînt acelea care
se efectuează cu concursul timpului; reşutele fiind frecvente în
nebunie, mai ales la indivizii predispuşi — şi Eminescu era unul
dintre aceştia — teama unei recidive va fi mărturisită lui
Maiorescu.
Eminescu începuse să evolueze favorabil, curînd după a|unul
Anului nou (1884), cînd îl vizitase Maiorescu şi-l găsise încă
„într-o tensiune nervoasă", pe care o consideră „ca o trecere spre
îndreptare". Dacă la începutul anului era „pe jumătate întunecat",
după expresia lui Maiorescu, la 10 ianuarie, profesorul
Obersteiner putea să noteze că: „De două zile" este „mai liniştit",

207
 pentru ca la 12 ianuarie să fie „mutat din camera izolată. Nu mai
cîntă, mai mult e deprimat, nu mai spune numele false, citeşte.
Vizita lui Maiorescu n-a avut asupra-i o influenţă statornică."(156i
In aceeaşi zi, 12/24 ianuarie 1884, Eminescu trimite din
Dobliing prima lui scrisoare, în ţară, lui Chibici-Revneanu,
scrisoarea pe care o promisese încă de la 28 decembrie (1883).
Aceasta avea o caligrafie foarte îngrijită şi, atît prin formă, cît şi
prin conţinut, constituia un preţios document medical, care a
umplut de ibucurie inimile prietenilor săi şi de un optimism puţin
reţinut, dar declarat, raţiunea doctorilor. Se înclina spre un
prognostic favorabil. Dar prognosticul nebuniei variază mult,
urmînd forma căreia îi aparţine. Cu mijloacele terapeutice ale
vremii, vindecarea se obţinea rar, exceptînd poate mania şi
melancolia, considerate că se vindeca cel mai adesea. Una din
aceste forme ar fi păstrat şansele recuperării lui Eminescu. Dar
pentru Eminescu se punea problema dacă nebunia lui este sau nu
o nebunie „ereditară", instinctivă sau „a actelor", o nebunie
„circulară" sau „a dublei forme", o nebunie epileptică, sau
„expresia paraliziei generale progresive", prognosticul depindea
de aceasta.

208
 Nebunia „dublei forme" sau „nebunia circulară", sub care
înţelegem azi psihoza maniaco-depresivă, semnalată ca o formă
aparte de Baillarger şi Falret, era una din cele mai bine definite
în vremea aceea. Mulţi au crezut că Eminescu a fost victima
acestei afecţiuni. Ea ţine mai adesea decît oricare alta, de
dezvoltarea unei predispoziţii ereditare. Manifestarea prelungită
de perioade depresive şi de excitaţie, care au alternat între ele;
durata, intensitatea, forma acestor perioade atît de variate, după
subiecte, dar cu revenirea alternativă, a fost constantă la
Eminescu. Această maladie, ce persistă cu mari variaţii de
intensitate în timpul existenţei bolnavilor, deşi rar curabiiă,
scapă adesea de demenţă, ca şi nebunia de „îndoială" — de
„neîncredere" —, care era considerată o varietate a melancoliei
generale, caracterizată prin diminuarea voinţei, imposibilitatea
de a se decide într-un sens sau altul, şi o ezitare constantă pentru
a gîndi şi pentru a acţiona, elemente semnalate la poet şi
recunoscute de el însuşi.
Nebunia „ereditară", „instinctivă" sau „a actelor”, de care
erau convinşi Maiorescu, Caragiale, Slavici şi cîţiva doctori că
suferă Eminescu, se caracteriza în concepţia vremii printr-o
dezordine mintală ce se traduce mai puţin prin extravaganţa
vorbelor, decît prin aceea a sentimentelor şi acţiunilor şi prin
supremaţia pe care instinctele o exercită asupra raţionamentului.
I se recunoştea drept cauză capitală ereditatea morbidă şi, ca
principale simptome, predominanţa excesivă a temperamentului
nervos, excentricitatea, ncregu- laritatea, adesea profunda
imoralitate a actelor ; incapacitatea intelectuală relativă,
juxtapunerea unor aptitudini particulare foarte dezvoltate,
întoarcerea neregulată a paroxismelor, în timpul cărora
instinctele domină singure şi se manifestă prin impulsiune la
vagabondaj, la furt, la excese senzuale de tot felul, la desfrîu
(orgie) — sub toate formele, chiar pînă la 'incendiu, la omor şi
sinucidere. Această formă unică cuprindea un mare număr de
pretinse forme, care aveau, anterior, multiple denumiri ca :
dipsomanie, cleptomanie, pyro- mauic, erotomanie, monomanie
omucidă, sinucidă. Departe (le a constitui entităţi morbide,
diversele varietăţi se raportau toate, în concepţia lui Littre, la o
aceeaşi formă maladivă, «I cărei mod de expresie poate să fie
variat, dar a cărei natură, esenţă sînt unice, şi care este atît de
intim legată de construcţia bolnavului, încît se spunea că poate fi
totdeauna regăsită în germen de la naştere, şi care s-ar întinde
mai puţin virtual, pe durata întregii sale existenţe.

209
 Se considera că această formă oferă multe puncte de
asemănare cu nebunia în „dublă formă", dar că ea prezintă mai
puţină regularitate în întoarcerea paroxismelor şi în alternanţa
depresiunii şi excitaţiei; ca şi aceasta, ea era rar curabilă, dar
scăpa adesea demenţei. Prognosticul formelor de nebunie
intermitentă periodică şi circulară era mult mai rezervat decît
acela de manie sau melancolie.
în cazul lui Eminescu, prognosticul a fost înşelător şi, după
cum ştim, cu totul defavorabil.
Scrisoarea din 24 ianuarie 1884 — trimisă de el din Dobling
lui Ohibici — era dătătoare de speranţe. Ea avea să contribuie
mult la crearea unor iluzii, care se vor risipi una cîte una, o dată
cu întoarcerea poetului în ţară. Dar, pentru moment, Eminescu
se trezise „din visul urît al nebuniei sale" şi, fiind „în
deplinătatea conştiinţei", manifesta un interes crescînd pentru
soarta sa ;
„...Nu sunt de loc în stare să-mi dau seamă de boala cumplită
prin care am trecut, — scria el lui Chibici — nici de modul în
care am fost internat aici în ospiciul de alienaţi. Ştiu numai atît
că boala intelectuală mi-a trecut, deşi fizic stau îndestul de prost.
Sunt slab, rău hrănit şi plin de îngrijire asupra unui viitor care
de-acum înainte e fără îndoială şi mai nesigur, pentru mine,
decît oricînd." Sentiment justificat şi confirmat de viaţă, căci tot
ceea ce înainte ar fi putut să fie considerat într-un echilibru chiar
instabil, de acum alunecă în incertitudine. Singur, descumpănit
din cauza bolii şi din lipsa unui prieten apropiat, a cărui
tovărăşie l-ar fi ajutat să găsească o speranţă şi o linişte
oarecare, Eminescu va aluneca într-o totală lipsă de echilibru,
personalitatea sa va apărea ibizară, cu manifestări patologice.
Grija pe care o manifestă pentru propria-i soartă, conştiinţa stării
sale şi a perspectivei de viitor, care nu-i mai lasă nici o speranţă,
ne permit să excludem varietatea de psihoză maniacală, întîlnită
în paralizia generală, unde simptomul psihic capital prin
precocitatea sa, caracterul său aproape patognomonic, este
tocmai diminuarea şi dispariţia autocriticii : adică pierderea
judecăţii de sine însuşi, neafectarea faţă de situaţie, dînd
explicaţiile cele mai puerile, lipsite de
logică şi afect, ba, uneori, bolnavul ridiculizînd situaţia în care
se află. Or, Eminescu era preocupat în gradul cel mai înalt de
boala cumplită prin care a trecut şi de consecinţele ei. .Ceea ce
aş voi să ştiu de la tine este dacă cărţile şi

210
 lada mea sunt în oarecare siguranţă şi dacă pot spera să le
revăd. In ladă trebuie să se fi aflînd şi ceasornicul pe care l-am
fost scos de la Simţion, încolo aş voi să ştiu dacă pot
scăpa de aici, unde, în adevăr, îmi pare că stau fără nici
un folos." Interesul pe care-1 poartă pentru cărţile lui denotă
intenţia reluării activităţii şi aceasta în mod firesc presupune
conştiinţa proprie a posibilităţilor sale psihice şi intelectuale,
care deja se manifestă prin exemplul conservării intacte a
memoriei (îşi reaminteşte precis de ceas, de ladă etc.).
„Tratamentul pare a consista în mîncare puţină şi proastă şi în
recluziune ; încolo n-am observat niifiic în maniera de a mă
trata. Sufăr cumplit, iubite Cbibici, de lovitura morală pe care
mi-a dat-o boala, o lovitură ireparabilă, care va avea influenţă
rea asupra întregului rest al vieţii ce voi mai avea-o de trăit.
Asemenea nu ştiu nimic asupra poziţiei pe care mi-aţi creat-o în
acest institut. Cine plăteşte pentru mine aici şi cine are grijă de
mine ? D. Maiorescu a trecut pe aici într-o zi, dar a stat mai
puţin de un minut şi nu mi-a
S us nimic în ce mă priveşte, îneît, deşi mi-am venit în fire :
mai bine de două săptămîni, nu ştiu absolut nimic asupra
sorţii care mă aşteaptă, căci sper că nu voi fi condamnat a
petrece aici ani întregi fără necesitate.
Doctorii mi-au spus că trebuie să-ţi scriu ţie în privinţa
aceasta. Mi-aduc în adevăr aminte c-am venit cu tine în tren, dar
încolo nu mai ştiu nimic decît că am stat închis şi am suferit nu
numai de halucinaţiuni, ci şi mai mult încă de foame. Mă întreb
acum dacă e vorba ca, cu cheltuială şi anume, să continue regimul
sub care trăiesc, regim cu totul fără folos atît pentru mine, cît şi
pentru amicii cari au bine- ' voit a se interesa de mine şi a mă
trimite aici.
Fii bun, iubite Chibici, şi răspundc-mi cum stau lucrurile cu
mine. Doctorii de aici îmi vorbesc de d. Maiorescu şi de tine. Eu
ştiu despre tine că tu n-ai mijloace pentru a îngriji de mine în
starea în care sunt. îmi sunt dar necunoscute măsurile pe care d.
Maiorescu va fi binevoit sa le ia în privire-mi şi văd pe de altă
parte că doctorii de la institut nu
ştiu asemenea nimic şi se mărginesc a-mi cita numele d-sale şi al
tău, ceea ce — în izolarea în care mă aflu — nu e de natură a mă
satisface.
Şi, în adevăr, nu-ţi poţi închipui starea în care un om se află
într-un institut de alienaţi, după ce şi-a venit în fire.

211
 Neavînd nimic de lucru, închis alături c-un alt individ, hrănit
rău precum se obişnuieşte la spitale şi lăsat în prada celor mai
omorîtoare griji în privirea viitorului, mi-e frică chiar de a-mi
plînge soarta, căci aceasta ar fi interpretat ca un semn de nebunie.
Astfel, fără speranţă şi plin de amare îndoieli, îţi scriu, iubite
Chibici, şi te rog $a-mi lămureşti poziţia în care mă aflu. Eu aş
vrea să scap cit se poate de curînd şi să mă întorc în ţară, să mă
satur de mămăliga strămoşească, căci aici, de cînd mă aflu, n-am
avut niciodată fericirea* de-a mînca măcar pînă la saţiu.
Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care
petrece nenorocitul tău amic." (U8)
„Lovitura morală" într-adevăr „ireparabilă", pe care i-a dat-o
boala, va explica în bună măsură desfăşurarea ulterioară a întregii
sale vieţi, marcată de conştiinţa dezastrului său psihic şi de
implicaţiile sociale, într-un climat de ură, de invidie, de răutate,
care se dovedise incapabil de a recunoaşte şi selecta valori reale.
Simţul moral este din nou prezent, de vreme ce informează cu
nelinişte de datoriile materiale ce-i incumba şi pe care nu ştie cine
le poate onora, în fine, instinctul muncii, adt de dezvoltat la el şi
care nu l-a părăsit niciodată, îl face să se plîngă de inactivitate în
momentul cînd restabilirea nu e o certitudine, ci mai mult o
speranţă. Păstrînd conştiinţa nebuniei sale şi teama de a nu fi din
nou etichetat ca atare, poetul păstra şi şansa de a evolua benign,
de a fi victima unei manii acute rezolutive. Dar el dă glas unor
accente tragice, de triste prevestiri, în care domina deznădejdea.
Sentimentul sumbru al morţii începe să se înfiripe de pe acum.
Conţinutul scrisorii vădeşte drama neconsumată a unei existenţe
ratate, pe care el o intuieşte precis, şi în care lipsa de voinţă,
absenţa acelei forţe centripete în măsură să organizeze universul
lăuntric, va apare ca dominantă. Eminescu, arătînd cu deplină
limpezime starea morală în care se găseşte, aduce vorba de cinci
ori despre mîncare ; aceasta îl va face pe Maiorescu să afirme că
e „o rămăşiţă a dezechilibratei sale stări sufleteşti stăpi-
Illtu de animalitate", interpretare evident eronata. „Este de
mirare că nu-şi aminteşte de loc de vizita mea — scrie el I iniliei
Humpel la 23 ianuarie/4 februarie 1884^ — şi de colecţia
poeziilor sale. Pe atunci era însă pe jumătate întu- nccat, cu
toate că a făcut observaţia că a devenit lucid înainte de
scrisoarea sa, de acum 14 zile." Maiorescu, spri- jinindu-se pe o
scrisoare primită de la Obersteiner, care susţinea că poetul şi-a
revenit numai de 8 zile, înclina să creadă ca „aceasta se

212
potriveşte mai bine". Ar fi fost desigur util lă cunoaştem
concepţUe dr. Obersteiner şi tratamentul pe care l-a aplicat
poetului. Din păcate, ştim numai din scrisul lui Slavici că
„vindecarea s-a datorat unei „abstinenţe" stricte. „E un caz unic
— scria doctorul — că ameliorarea s-a făcut aşa de repede şi că
ea e de dată recentă. Şi tocmai acest lucru ne face să fim
prevăzători; o posibilitate a întoarcerii răului nu este
exclusă."(269> „Fireşte", exclamă Maiorescu. „Totuşi cuvintele
«unic» şi cuvîntul «prevedere» sînt pentru viitor foarte
îmbucurătoare şi liniştitoare." Din nefericire, se înşela, însă n-
avea cum să ştie. El îi scria lui Carp să-l viziteze „îndată" pe
Eminescu şi să se înţeleagă cu doctorii. După vizită, Petre Carp
— pe atunci ministrul ţării la Viena — îşi exprimă părerea că:
„Eminescu nu este de tot vindecat, că ochiul nu-i dar, că mîinile
i-s uscate şi degetele ascuţite" t34).
Poetul mai primise şi vizita lui Theodor Rosetti şi pe a
doctorului Popazu, cu care a vorbit „timp de o oră".
Maiorescu se gîndea deja la o călătorie a lui Eminescu,
împreună cu Chibici, în Italia, „nu chiar o călătorie de plăcere
din cauza «enervării», ci mai bine un popas la lacul Maggiore",
de îndată ce starea lui îi va permite să părăsească Viena. „Prin
mai sau iunie întoarcerea în patrie, dar încă nu între oameni, ci
la ţară, sau la Soleşti, la Rosetti, sau la Ţibăneşti, la Carp. Apoi,
la toamnă, în serviciu de bibliotecar în Iaşi." Eminescu va
răsturna o parte din aceste calcule, preferind Bucureştiul în care
n-a rămas, stabilin- du-se fără să vrea la Iaşi.
„Ar fi minunat, dacă omul acesta şi-ar reveni într-ade- văr“,
scria cu teamă şi speranţă Maiorescu surorii sale. La 24 ianuarie
1884, Eminescu „se pare că e bine. Răspunde rezonabil la toate
întrebările. Nu-şi aduce aminte de începutul boalei sale. Atent,
serios, prietenos — notează Ober-
steiner. Doreşte informaţii asupra stării sale." < I!6> Evoluţie într-
adevăr încurajatoare.
Dr. Popazu îl vizitează pe poet de mai multe ori. El
apreciază (la 30. I. 1884) că „starea lui se ameliorează din zi în
zi şi dacă progresul spre bine se va face tot aşa de grabnic ca
pînă acum, atunci este bună speranţă că peste puţin timp va
putea ieşi din institut — profesorul creae că peste o lună". „Ieri
am conversat cu el — continuă Popazu — aproape o oră. Tot
timpul a fost liniştit şi clar. M-a întrebat cu mult interes cine
îngrijeşte de el şi cine plăteşte pentru el, cum era în iritaţiune,

213
 căci el presupune că era foarte rău. De cîteva zile a început a
ceti cîte ceva. Cu un cuvînt, merge spre bine. Este mult mai bine
de cum era cînd l-ai văzut d-ta." Şi dr. Popazu se gîndea şi el la
o călătorie a lui „Eminescu prin Italia" — dacă nu va veni ceva
la mijloc" —, „care i-ar prinde bine, ba este chiar indicată... <300).
„De o ocupaţie serioasă şi obositoare" — considera că „va
trebui ferit mult timp". Abia la 2/14 februarie 1884, adică jiupă
trei luni de la internare, profesorul Obersteiner anunţă ca poetul
„şi-a venit în fire". Prima scrisoare pe care Eminescu o
adresează lui Maiorescu, în ţară — la 4/16 februarie 1884 —, şi
a doua pe care o scrie de la revenirea conştiinţei, este „tristă",
protocolară şi informativă, în final cerînd explicaţii: „...Sunt mai
bine de trei săptămîni de cînd au încetat toate simptomele boalei
de care am suferit, încît, dacă ar fi stat în putinţa mea, aş fi
părăsit institutul, fie pentru a schimba mediul în care mă aflu,
fie pentru a mă întoarce în ţară. Cu toate acestea nu ştiu daca
pentru un asemenea sfîrşit va fi cu putinţă a se realiza mijloacele
necesare.
Amintirea stării mele trecute e foarte slabă, încît pe mine
însumi mă miră lungimea timpului în decursul căruia nu mi-am
putut da seama de nimic. Punînd în socoteala acelei stări toate
neajunsurile şi supărările pe care le-am putut cauza atît d-
voastre, cît şi altor amici binevoitori, cutez a solicita din nou
îngăduinţa d-voastre şi a vă cere ca prin cîteva şiruri să mă
lămuriţi dacă am perspectiva de a mă întoarce în curînd în ţară.
în aşteptarea unui răspuns, rămîn... etc." W
La 8 februarie, Obersteiner notează din nou că Eminescu
este : „Bine, însă cam posac. Se îngrijeşte mult de mîncare ;
nu se poate ocupa statornic de nimic. Citeşte puţin." (,5&) Popazu
îl găseşte şi el din ce în ce mai bine, cu toate că e surprins de
interesul pe care-1 manifestă pentru mîncare. „Astăzi am scos
pe Eminescu la preumblare — scria el la 9 februarie lui
Maiorescu. Teama că zgomotul şi lumea de pe strade vor
produce asupră-i vre-o iritaţie, din fericire, a rămas
neîndeplinită. Tot timpul a fost liniştit şi se vedea că se simte
bine.
De la ultima mea vizită pînă astăzi Eminescu a progresat
relativ binişor fizic. Nu ştiu ce să cred despre starea lui psihică.
Primeşte a intra în orice conversaţie, vorbeşte clar şi mi se pare
că memoria i-a rămas neatinsă."
Ceea ce i se părea curios era interesul ce-1 arăta de a şti dacă

214
se plăteşte pentru el la institut şi cine plăteşte. „Este o deosebită
dispoziţie, care-1 preocupă în momentele cînd vorbeşte despre
asta — o îngrijire, o întristare. Mult se plînge de reaua mîncare
din institut.
De la un om care ştie cît de greu bolnav a fost — şi
Eminescu ştie — se aşteaptă să se bucure mai mult că a scăpat
de boală şi să nu se ocupe mereu cu un lucru atît de secundar."
Pentru ca să fie cel puţin cîteva momente pe zi „în
societate", dr. Popazu îl rugase pe profesorul Leidesdorf să-l ia
la masă. „în fiecare zi-1 invita, dar nu voieşte să meargă. Astăzi,
întrebîndu-1 pentru ce refuză, mi-a răspuns că n-are haine curate
şi astfel nu e destul de prezentabil." De aici concluzia lui
Popazu : „se vede că încă nu-i place societatea" (}77>. Concluzie
cu totul superficială. Se ştie că, într-o situaţie similară, pe cînd
Eminescu era în integritatea facultăţilor sale mintale, şi fusese
invitat de Maiorescu la masa la care participa în calitate de
oaspete şi Rossi <377' (1880), refuzase să vină din aceleaşi
motive întemeiate. De altfel, Maiorescu îi va trimite peste cîteva
zile bani pentru împrospătarea garderobei... — „care va fi stat şi
ea ca în vis în aceste şapte luni".
Popazu îşi exprima speranţa că „cu timpul se vor îndrepta
toate, şi de pe acum cam timpului va trebui lăsat rolul".
Alecsandri, însă, într-o scrisoare din 9 februarie 1884, către
Iacob Negruzzi, era mai sceptic : „Dea Dumnezeu ca
însănătoşirea bietului Eminescu sa fie deplină... însă mă tem".

215
 Titu Maiorescu începuse să creadă în revenirea completă a
lui Eminescu la normal, sau cel puţin îi împărtăşea poetului
convingerea lui, comunicîndu-i la 10/22 februarie că scrisorile
expediate către el şi Ghibici au fost „dovada sigură" despre
deplina lui „însănătoşire"... „Vezi, d-le Eminescu, diagnoza
stării d-tale trecute este astăzi cu putinţă şi este absolut
favorabilă... In tot timpul acestui vis îndelungat ai fost de o
veselie exuberantă, încît e păcat că nu ai păstrat nici o aducere
aminte a trecutului imediat: «Was ntitzt dic Heiterkcit, wenn sie
mir in erinnerungslosen Traum ver- lăuft ?»
Ei, acum ai ieşit din vis precum trebuia să ieşi şi ţi-ai
recîştigat conştiinţa. De aici nu poţi lua motiv pentru aitîta
greutate sufletească, cu tot pesimismul d-tale." Maiorescu îl
sfătuia st nu aibă „nici griji materiale", asigurîndu-1 de sprijinul
„entuziast" al amicilor, care, „cu o adevărată explozie de iubire,
au contribuit pentru trebuinţele materiale ce le reclama situaţia".
11 mai anunţa că ediţia de poezii (1000 de exemplare), scoasă
de Socec, era pe cale de epuizare, şi că succesul enorm şi
interesul crescînd mai ales al cititoarelor — „cucoanele de la
Palat pînă la mahala la Tirchilcşti" — îl făcuseră „cel mai
popular scriitor al României" ! „...Aşadar, fi fără grijă, — îl
stimula el — redo- bîndeşte-ţi acea filozofie impersonală ce o
aveai întotdeauna, adaogă-i ceva veselie şi petrece în excursiuni
prin frumoasa Italie şi, la întoarcere, mai încălzeşte-ne mintea şi
inima cu o rază din geniul d-tale poetic, care este şi va rămîne
cea mai înaltă încorporare a inteligenţei române..." (208)
Profesorul Obersteiner expedia şi el o scrisoare de răspuns
lui Maiorescu la 10 februarie, în care îi aducea „vestea
îmbucurătoare că starea d-lui Eminescu se îndreptează încet, dar
statornic. Părerea ce v-aţi făcut-o asupra scrisorii d-salc este cu
totul justă. In convorbirile sale chestiunea hranei este punctul
central. El nu-şi poate încă da seamă asupra stării prin care a
trecut.
Insă şi în această privinţă avem un progres netăgăduit.
Nu mai este aşa de închis în sine şi se poate discuta cu el
asupra tuturor chestiunilor ce nu-1 privesc personal, de pildă,
asupra literaturii germane ş.a. Pînă nu de mult Eminescu nu era
în stare a ceti ceva fără întrerupere, şi petrecea cea mai mare
parte a zilei fără ocupaţie. Acum însă citeşte dramele lui Hebbel,
pe care i le-am recomandat." Doctorul confirma lui Maiorescu
că plimbarea în trăsură „l-a înveselit în chip vădit" pe Eminescu

216
şi că de atunci s-a hotărit a lua parte la masa familiei sale, ceea
ce mai înainte mereu a refuzat. „In chipul acesta dorim să-l
deprindem cu libertatea şi cu lumea din afara."
Obersteiner propunea pentru Eminescu o călătorie pe cîtva
timp în Italia, bunăoară, deoarece „întoarcerea sa în ţară din
felurite puncte de vedere nu se poate încă recomanda". Asta i se
părea profesorului „o tranziţie mult mai preferabilă — avînd în
vedere ocupaţia lui de mai înainte —, decît să fie ţinut în institut
peste timpul absolut trebuincios, unde, cu toate libertăţile ce i se
înlesnesc, trebuie să se simtă strimtorat..."
Cît de strimtorat se simţea Eminescu âm văzut din scrisorile
lui „cu deplin înţeles", deşi „cam deprimate", după expresia lui
Maiorescu, care reglementase plecarea în Italia, din punct de
vedere financiar (îi dăduse deja lui Chibici „2.400 franci în
numerar... disponibili pentru Eminescu", din contribuţii) şi putea
să-i scrie Emiliei Humpel la 10/22 fe bruarie 1884 că e „bine-
bine, pe toată linia".
După unele afirmaţii, Chibici ar fi înduplecat cu marc
greutate pe Eminescu pentru o călătorie în Italia, „deoarece
dînsul se temea să nu fie dus la altă casă de sănătate" sau că va fi
lăsat să se piardă pe acolo pe undeva... Chibici se vede silit, din
această cauză, să încredinţeze în mîna lui Eminescu banii pentru
călătorie, ce-i adusese de la prietenii din ţară..." < 354) înainte de
plecare, Eminescu îi oferi profesorului H. Obersteiner, care l-a
îngrijit, volumul său de poezii, apărut sub îngrijirea lui
Maiorescu în 1884 în editura Socec. Volumul purta o dedicaţie
scrisă de Eminescu în limba germană cu litere gotice: „Dem
hochgeerhrten He;rrn Dr. Obersteiner zur giitingen Erinnerung
an M. Eminescu" <377).
Spitalizarea durase de la 2 noiembrie 1883 pînă la 3 febuarie
1884. Eminescu şi Chibici se pregătesc să plece în Italia.
La ieşirea din sanatoriu, „cei doi prieteni mai rămîn vreo
două zile într-un hotel din Viena, mai ales pentru a soluţiona
problema vestimentară foarte deficientă a celui ce

217
suferise de atîtea lipsuri. Eminescu, în starea sa mintală încă destul de
şovăitoare, era obsedat de dorul de ţară şi invoca — se zice — necontenit
«mămăliga strămoşească" şi de care îi era «o poftă chinuitoare" <354>.
Dacă lucrurile au stat aşa, atunci Eminescu era departe de a fi
considerat vindecat.
Se ştie că durata maniei este inversă intensităţii sale (la Eminescu
durase şapte luni). Vindecarea s-ar obţine în şapte din zece cazuri, iar
accesele s-ar termina de regulă la sffrşitul sezoanelor extreme
(temperaturile coborîte sau crescute întreţinînd agitaţia, primăvara sau
toamna se observă cel mai adesea vindecarea). Timpul şi maniera în care
survine vindecarea au semnificaţie prognostică. Dacă aceasta se produce
brusc, bolnavul agitat, suferind de insomnie, se arată a doua zi perfect calm
şi stăpîn pe el. Acest mod de vindecare era considerat cel mai puţin
favorabil. Documentele nu atestă o asemenea evoluţie în cazul poetului, cu
toate că era «unic", după expresia lui Obersteiner, care avea în vedere
ameliorarea recentă şi rapidă (?!). Alteori, ameliorarea precede prin puseuri:
maniacul se calmează o zi, se agită din nou ziua următoare, el ajunge astfel
la sfîrşitul crizei sale în condiţii mai bune decît precedentele, mai puţin
bune totuşi ca atunci cînd accesul este terminat printr-o atenuare progresivă
a tuturor simptomelor.
într-o zecime din cazuri — după Ballet — mania ar trece în delir acut
sau se termină prin moarte sub influenţa unei complicaţii viscerale,
pulmonare mai ales. într-o cincime din cazuri ea ar trece în stadiu cronic ;
agitaţia se atenuează, starea generală se ameliorează, dar incoerenţa
persistă. Este un fapt stabilit că puţini din aceşti maniaci cronici ajung, cum
se crede în general, la demenţa adevărată. Eminescu îşi conservase
aptitudinile profesionale, memoria şi o bună parte din activitatea lui
intelectuală. Era însă oricînd predispus de a sistematiza un delir cu idei de
persecuţie sau de grandoare, care existau în cursul stării acute şi pe care le
asociază cum poate, bine sau rău, dar le va exprima cu persistenţă şi
recurgînd la aceleaşi formule prin 1888—1889, cînd se va fi transformat
într-un fel de delirant sistematic cu o fizionomie specială, o ţinută
particulară, care-1 va face să se recunoască uşor. Psihoza acută devastatoare
şi-a lăsat de fapt amprenta pe tot restul vieţii poetului în forme şi

218
modalităţi diferite. Pe timpul călătoriei în Italia, ameliorarea stării psihice
a lui s-a dovedit incertă. Excitabilitatea, dezechilibrul sufletesc,
agresivitatea, chiar, abia puteau fi stăpîhite. Sub impulsuri interioare
reminiscenţe, poetul continua să se comporte anormal şi să mărească
astfel neliniştea lui Chibici. La 26 februarie 1884 plecară spre Florenţa,
trecînd prin Milano, unde Chibici avea obligaţia unei vizite şi a unui
comision. * †

Eminescu s-a potolit îndată. Chibici l-a ajutat. S-au îmbrăcat. Au plecat.
Ajunşi la destinaţie, Eminescu nu vrea să intre cu el.
— Du-te singur. Eu stau aici In scuarul aista ;din faţa casei Aici e umbră
şi frumos. Ce să caut eu acolo ? Nu-i cunosc ;i nici nu vreau să-i cunosc. Iată
ce copaci fantastici sînt aici...
— Bine, dar să stai aici pe bancă, să ştiu unde să te găsesc... Să nu

* Din mărturii rezultă că au survenit două momente semnificative în

evoluţia stării lui Eminescu în acest timp şi care reţin atenţia pentru stabilirea
diagnosticului. Ele sînt reproduse de E. Sperantia din relatările lui Chibici.
Urma ca a doua zi, duminică, amîndoi să se ducă în vizită la locul indicat, de
aceea se impunea ca să fie îmbrăcaţi cît mai corect. După ce s-au trezit „s-au
apucat să se gătească...", dar oum Eminescu nu reuşea să fixeze gulerul scrobit
în butoni, se auzi „vocea lui furioasă" :
„— Chibici! îmi vine sa te strlng de git!
— Dar de ce ? întrebă Chibici cu tot calmul.
†Pentru că nu pot vîrî butonul aista aici!

219
 Din schimbul de scrisori dintre Chibici şi Maiorescu, starea
precară a sănătăţii poetului din vremea aceasta este fidel redată de
primul. Intr-o scrisoare de răspuns, din 8/20 martie 1884, Titu
Maiorescu îl „roagă un lucru". „Fiindcă amicul nostru Eminescu
pare aşa de doritor de ţară, întrca- bă-1 unde anume şi cum vrea el
să trăiască aici ? De Timpul nu mai poate fi vorba..." ,2U> Se
gîndea, desigur, la efortul intelectual pe care nu-1 mai putea
depune, cel puţin o vreme, în situaţia creată.
Grija lui Maiorescu şi a celorlalţi junimişti pentru soarta
poetului nu se dezminte nici acum. Ei propun diverse soluţii :
„Ştii că Ted. Rosctti a oferit d-lui Eminescu să şadă la ţară la d-sa,
la Soleşti, cîtva timp. Nu ştiu dacă d-1 Eminescu va fi mulţumit în
singurătatea aceea cumplită la Soleşti.
Vrea să meargă deocamdată la Iaşi la Creangă ? Noi am
despăgubi pe Creangă în asemenea caz de cheltuiala sa, şi am
continua a da d-lui Eminescu un ajutor lunar pînă va găsi o
ocupaţie definitivă care să-i con vie. Vrea să meargă la Rîmnicul-
Sărat la fratele său, ofiţerul ? Poate să meargă la Botoşani la
căsuţa părintească ? Fă bine, răspunde-mi...“
„...Dar amicul Eminescu de ce nu-mi răspunde la scrisoarea
mea ce sper că a primit-o la Viena în preziua plecării de acolo ?“
ţ211)
, întreabă Maiorescu impacientat (după cum vom vedea
Eminescu era supărat că acesta îi publicase fără ştire poeziile). La
14/26 martie, Chibici îl informează din Florenţa că „Eminescu n-a
putut să se hotărască pînă azi asupra locului în care să „petreacă
pînă în momentul cînd împrejurările şi puterile lui îi vor permite
a-şi asigura existenţa prin propria sa muncă". Pus în situaţia de a
alege, de a delibera, înaintea luării unei hotărîri Eminescu, ca
întotdeauna, manifestă o slabă mobilizare a resurselor voluntare,
de care el însuşi se plîngea.
„Alaltăieri nu avea încă nici o opiniune formală în această
privinţă; ieri oscila între Iaşi şi Bucureşti (petrecerea la ţară nu-i
convine); astăzi s-a hotărît definitiv pentru locul care-i este mai
puţin prielnic, adecă pentru Bucureşti." In zadar încercase Chibici
să-i demonstreze că ar fi pentru el mult mai bine ca să stea la Iaşi:
„[...] nici amintirile neplăcute ale boalei, nici căldurile grozave ale
Bucureştilor, care, desigur, au contribuit poate mult la declanşarea
boalei, nici alte considerente [...] n-au putut schimba această a lui
hotărîre". La 17/29 martie urma să plece din Florenţa spre Viena,
unde se presupune că vor ajunge „pe la 5 sau 6 aprilie st. nou“.
Chibici a stăruit pe lîngă Eminescu să-i scrie cîteva rîn- duri

220
lui Slavici, rugindu-1 să-i pregătească, sau, mai bine zis, să-i
închirieze undeva o locuinţă, spre a nu fi nevoit să tragă la hotel la
sosirea în Bucureşti, „se vede însă că preferă a sta la hotel, căci tot
îmi răspunde că n-are ce scrie d-lui Slavici".
„Starea sănătăţii lui Eminescu s-a îndreptat mult la Florenţa"
— după cum scria Ghibici —, care era convins că impresiile
călătoriei la întoarcere în ţară o să aibă „un efect şi mai salutariu".
Observa însă că poetul priveşte călătoria în Italia ca „cea mai
nenorocită idee" şi că-1 „duşmăneşte" că l-a dus „acolo"...
„Nainte cu o săptămînă era Eminescu doritor de ţară, acum, se
pare că s-a mai potolit această dorinţă, dar în schimb a devenit
mai nervos, nu-i place nimic. In privinţa dietei, despre care se
interesase Maiorescu, Chibici îl informează că doctorul
Obersteiner îi recomandase ca să se abţie de la băuturi aromatice
şi alcoolice, pînă la o litră de vin, însă, poate să bea la masă..."
în timp ce Eminescu se afla în Italia se consuma încă o dramă
familială la Ipoteşti. Nicu se împuşcasc în ziua de 9/21 martie
(1884), la trei luni după moartea tatălui său. Maiorescu
comunicase vestea lui Chibici la 14/26 martie şi îşi exprima încă o
dată mirarea, de ce nu răspunde Emi- nescu la scrisoarea sa,
primită încă la Viena. In drum spre ţară, Eminescu a avut iar
semne suspecte de recidivă.
Clara o anunţă din nou pe Emilia Humpel : „Eminescu a
hotărît, după cum scrie Chibici, să vie la Bucureşti, scrisoarea nu
dă alte lămuriri, însă dorinţa hotărîtă a lui Eminescu fiind să vie
aici, se va face potrivit dorinţei lui. Va locui deocamdată la un
amic (al său) Simţion ; cărţile şi manuscrisele lui, împachetate în
lăzi, au fost duse acolo. E speranţă că se va laşa convins pe urmă
pentru [cuvînt neci- , teţ, pe semne :] Iassv.
Spre sfîrşitul săptămînii viitoare, pe joi sau vineri, va sosi
probabil la Bucureşti. Se aşteaptă însă veşti de la Chi- ibici, care e
foarte laconic..." (377) Aflăm pe această cale că
Maiorescu insista pentru stabilirea poetului la Iaşi, în timp ce
Eminescu intenţiona să rămînă la Bucureşti.
Mite Kremnitz scrie, de asemenea, după vreo săptămînă
Emiliei Humpel şi aduce noi precizări. „Cu scrisoarea ta am fost
astăzi la regina, ea a cetit-o şi a promis să vorbească chiar astăzi
cu ministrul la Academie". Reiese, din cele ce urmează, că Emilia
Humpel intervenea în favoarea poetului.
„Eminescu soseşte aici mîine-seară, amicul său Simţion a
pregătit o cameră pentru dînsul. (Invitaţia noastră a fost refuzată şi

221
 domnii se duc, fireşte, cu toţii la gară ca să-l primească.)"
Energica doamnă Humpel găsea ca fratele şi cumnata ei nu depun
eforturi suficiente pentru soarta lui Eminescu. Mite se apără,
arătând totodată scepticismul lui Maiorescu în ce priveşte
recuperarea poetului. „Adeseori găsesc că Titus e lăsător, prea
filozof, aş dori să se puie mai mult suflet în această chestie spre a
salva sufleteşte pe Eminescu. Titus zice că-i zadarnic. Dar vezi că
de cele mai multe ori a avut Titus dreptate în viaţă, iar nu noi,
femeile. Afară de aceasta, nu mă pot aştepta — vai! la prea mult
din partea reginei ; nu e ca la un ministru, care semnează un de-
cret şi atunci lucrul e soluţionat. Toţi au fost împotriva venirii aici
a lui E. El e amarnic de supărat pe Titus, fiindcă i-a publicat
poeziile, apoi aici s-a întâmplat izbucnirea [boa- lei] iar E. vrea şi
sunt bucuroasă că-i pot spune personal cît de fericiţi sunt toţi." ! în
acest carusel sînt probabil datele cele mai exacte în care martorii
gravi dintr-o dată nu-şi mai îngăduie să literaturizeze pe seama lui
Eminescu.
în ziua de „Vinerea mare" (1884), „După sfîrşitul călătoriei în
Italia, Maiorescu întîmpină la gară pe poetul nehotărît, cu voinţa
frîntă, inapt de orice iniţiativă, fie chiar igienică sau alimentară,
preocupat numai de grija existenţei..." Cu puterea lui de analiză şi
cu interesul manifestat tot timpul bolii lui Eminescu, Titu
Maiorescu prezintă tabloul psihologic Emiliei Humpel în chiar
seara sosirii luî Eminescu în Bucureşti. Noi vom detaşa şi reţine
acest moment de tranziţie spre a doua viaţă a lui Eminescu.
„Cred că scrisoarea aceasta soseşte prin d-1 Chibici deodată
cu Eminescu. Spun «cred», deoarece Eminescu est~ lipsit de
voinţă şi hotărâre, iar eu încă nu sunt tocmai sigur că-1 voi putea
duce la gară.
tn ceea ce priveşte gîndirea logica, şi-a revenit complet.
Extraordinara lui memorie de totdeauna, aceeaşi desăvîrşită şi
evidenta. Mai observ însă oarecari trăsături patologice :
1) Lipsă de voinţă, nu face nimic neîndemnat, nechemat,
neadus — la masă, la bărbierit etc. Aşadar, de toate acestea
trebuie să îngrijească cineva zilnic sau aproape zilnic...
2) Bolnăvicioasă preocupare de mijloace pentru existenţă,
imposibil de înlăturat nici cu argumente raţionale. Trebuie să
aşteptăm, aşadar, refacerea sistemului său nervos în starea
normala.
3) Zgîrcenia şi lăcomia de bani, cu totala lipsă a oricărei
demnităţi personale. Primeşte de la oricine cîţiva franci :şi se

222
plînge oricui ca să-i capete, deşi poartă cu dînsul încă din Viena
850 franci, pe care îi tăinuieşte faţă de oricine e dispus să creadă
şi din cari nu vrea să scoată nici 50 dc bani pentru bărbierit.
Simţul de jenă că ar cădea sarcină prietenilor ş. a. au dispărut.
Prin urmare, să nu vă înşele idealismul", avertizează Maiorescu pe
sora sa.
„Cum am mai spus, mai stăruie o rămăşiţă patologică."
Maiorescu considera că „poate ar fi chiar bine ca din <cînd în
cînd să fie de-a dreptul forţat să dea ici, colea din •cei 850 franci
— ca un exerciţiu pentru completa revenire.
4) „Nu-1 interesează de loc chestiunile spirituale, nici
familiare ş.a.m.d. E tăcut şi liniştit, nu vorbeşte neîntrebat, cînd îl
întrebi însă ceva, răspunde cu toată luciditatea."
Maiorescu credea acum în vindecarea lui Eminescu. „Aşa-
dar : mîncarea, aerul, mişcarea, liniştea vor desăvîrşi în 4—6 luni
cura." El regizează cu abilitate şi delicateţe, menajînd
susceptibilitatea lui Eminescu, reintegrarea poetului într-o
activitate „oficială", retribuită „aparent" de stat, dar care tn fond
era în continuare o contribuţie a prietenilor junimişti ce se cotizau.
„Am vorbit cu ministrul Cultelor, care în curînd rin vreo 10 zile,
probabil) va emite un decret de numire a lui Eminescu numai de
formă, ca bibliotecar al Universităţii Iaşi, cu un salar efectiv de
285 franci lunar [...] nu-şi ia slujba în primire sau se prezintă
numai cînd şi cînd, fiind în concediu... Salarul lui Eminescu de
285 franci lunar îl plătim noi...
Contribuţiile lunare pentru Eminescu vor continua atît la Iaşi,
cît şi la Bucureşti. Deocamdată nu-i rezonabil să «c dea lui
Eminescu banii, pe care îi ascunde şi pe urmă se
plînge străinilor ca n-arc nimic. Deci cineva trebuie să aibă
permanentă grijă de el, de îmbrăcăminte, de mîncare, să-i
plătească serviciul şi să-i schimbe hainele. Banii să i se dea numai
pentru cheltuieli mărunte. Totuşi, tu şi Humpel, veţi vedea cel mai
bine cînd i se va ameliora starea şi cînd va fi necesară o altă
comportare.
Şi astfel vine acum rîndul prietenilor din Iaşi să-şi arate zilnic
solicitudinea pentru Eminescu şi grija de nevoile lui.
Trebuie să adaog aici că chestiunea bănească n-are, fireşte,
nici o importanţă...
Cînd l-am şti pe Eminescu plecat, ajuns cu bine şi aşezat în
Iaşi, atunci abia îmi voi permite să mă gîndesc la ale mele."
Admiraţia pe care i-a arătat-o Maiorescu poetului s-a materializat

223
 în ajutorul dat, care depăşea cu mult orice acţiune de binefacere.
El a fost totdeauna convins de valoarea neobişnuită a lui
Eminescu, în primul rînd ca poet şi jurnalist.
„Tare ar vrea el să aibă un pat călduţ, într-o cameră a lui, se
înţelege alături de cea a unui prieten, care să-i îngrijească zilnic
cel puţin de mîncare..."
Maiorescu o informează pe Emilia Humpel că „Eminescu a
fost împreună cu Mite la regina, care s-a arătat plină dc atenţie
faţă de el. Ce folos ca regina aproape n-are nici o putere, să obţină
ceva de la stat..."
Mite Kremnitz scrie că Eminescu a petrecut toată ziua cu ei,
după întoarcerea de la Viena. El a rămas — se pare — o singură
zi în Bucureşti, plecînd la Iaşi cu Chibici. Acesta, la 6 aprilie
1884, trimite o telegramă Jui Maiorescu din capitala Moldovei, în
care spune că „a aşezat pe Eminescu la Miron Pompiliu. Slavici
era dispus să-l ia cu sine la Sibiu, dar, „nefiind în stare să iee o
hotărîre, el a rămas şi încetul cu încetul iar şi-a pierdut bunul
cumpăt". La 10 aprilie 1884 Slavici îi comunica lui Maiorescu :
„Sosind la gară am fost întîmpinat de dăscălimea de aici, care s-a
simţit foarte deziluzionată, aflînd că nu l-am adus şi pe Eminescu.
Era aici aşteptat cu multă căldură..." (350)
La 16/28 aprilie 1884, un prieten îi scria lui Slavici din
Bucureşti că: „Înainte de plecare, Eminescu într-o scară ar fi fost
la un birt, la care ar fi fost şi fostul director de poliţie Dănescu, şi
i-ar fi dat băutură, îneît omul ar fi fost
Rini rau, a doua zi. Dacă nu vom fi cu mai multă grijă, este
posibil ca cei ce vor să ruineze pe Eminescu să-şi ajungă (copul."
| De acum va începe o şi mai tristă perioadă din viaţa lui
Eminescu, care va fi plină de umilinţă şi suferinţe.
Ultimii şase ani din viaţa poetului se consumă — exccp- ttnd
scurtele perioade de excitaţie — învăluiţi intr-o negură
melancolică, in care boala îl cufundă tot mai mult, rupîndu-1
adesea şi de sensurile majore ale existenţei. Starea •ceasta
depresivă, tipică, evoluînd în cadrul psihozei periodice, se va
opune aproape punct cu punct maniei, prin încetinirea şi inhibiţia
funcţiilor sale psihice şi psihomotorii. Contemporanii remarcă „o
schimbare în fizicul lui Eminescu, iar în caracterul lui, o completă
transformare" (,os>. Fizionomia devine caracteristică: ea exprimă
durerea morală, amărăciunea şi depresiunea, care va cuprinde cu
timpul toate stadiile pînă la abandonul vital şi decrepitudinea
totală. Eminescu se va ţine deoparte în atitudine pasivă de resem-

224
nare, arătîndu-se ezitant şi surprins. Va vorbi puţin şi cu voce
joasă, nu va răspunde dccît cu lentoare şi dificultate, cînd va
răspunde, întrebărilor care i se vor adresa. Mutismul va fi uneori
absolut şi, ca la orice melancolie, imobilitatea va fi completă,
imprimînd expresia de stupoare. Discursul monoton va fi adesea o
neîncetată repetiţie a aceloraşi doleanţe, a aceloraşi plîngeri, a
aceloraşi regrete: el se va considera ruinat sau damnat, totul fiind
sfîrşit pentru el, nerămînîndu-i decît să dispară. Fie că va fi un
simplu deprimat, stupid sau anxios, Eminescu va rămîne acelaşi
bolnav nefericit pe care-1 obsedează cel mai penibil durerile
morale. Aceste trăsături exacerbate în timp caracterizează starea
depresivă cu conştiinţa lucidă a bolii, anestezia afectivă,
pesimismul, autoacuzarea, lipsa de demnitate ce se manifesta din
1884. „Eminescu scade şi scade mereu, steaua se întunecă cu tot
focul ce încearcă a-i insufla amicii şi admiratorii săi". (J05> Aceştia
au fost în măsură să ne transmită starea psihică a poetului,
ameliorarea aparentă, tristeţea dezamăgirilor, oboseala anilor
intens şi istovitor trăiţi, melancolia şi deznădejdea, alternînd cu
crizele maniacale care au impus ultimele două recluziuni.
Cîtă pustiire în mai puţin de un an ! Eminescu nu mai e decît
propria lui umbră, purtîndu-şi picioarele ca de

225
blumb printr-o lume căreia rau-i mai aparţine. Şi puţinul de viaţă ce-1
mai avea, voioşia în mijlocul amicilor, a amuţit. Geniul pare că s-a
retras. Nimic n-a mai rămas din forţa lui creatoare. Nici un stimul, nici
un semn, nimic care să-i intereseze existenţa. Supremul lui refugiu —
munca — părea să-l fi abandonat. „Cînd l-am văzut atunci, scrie
Petraşcu, nu mai recunoscui pe poetul de odinioară. El era micşorat,
scăzut sufleteşte. Figura-i sta extatică, vrednică de milă, şi capul i se
părea părăsit de gînduri... Paloarea j se accentuase ca un văl cernit;
numai fruntea şi ochii mai aveau ceva din flacăra lor divină. Intra şi
stătea în mijlocul cunoscuţilor intr-un mutism complet, într-o absenţă
totală de inteligenţă şi voinţă. Din catare i se răsfrîngea o dureroasă
tristeţe, a unei îmbătrîniri fără vreme, a unei stingeri fără veste, iar ca
dorinţi, nişte lucruri comune, mici, de simplu trai, lucruri ce nu mai
puteau avea ca odinioară, nici natura, nici puterea de a se înălţa în
iluzii de poet. Zi cu zi, însă, părea a degenera mai mult şi se arăta
obosit la întrebările ce i se făceau. Foarte arareori, după străduinţele
de tot felul, puteam smulge cîteva cuvinte din gură-i, care nu
însemnau mai mult decît tăcerea. O te un «da», sau cîte un «nu», cari
păreau a veni de la distanţe enorme." (286> *
„Cînd după boală a venit în Iaşi, era melancolic, dezgustat şi
vecinie tînguitor. Acele însuşiri îl făceau foarte simpatic" — scria
Miron Pompiliu în 1886 lui Maiorescu. Petre Missir, însărcinat cu
supravegherea lui Eminescu la Iaşi şi cu subvenţionarea acestuia, este
cel dintîi care relatează despre starea poetului, în primele luni după
întoarcerea lui din Italia. El trimite lui Titu Maiorescu o scrisoare la
13 mai 1884 — din Iaşi —, în care comunică „amănunte despre starea
lui sufletească" : „nu slujba ce el o aşteaptă este singurul lucru ce ne
rămîne să-i dorim lui Eminescu. Este de dorit un lucru mai greu, şi
anume să-şi revină într-o stare normală sufletească, ce-i lipseşte
astăzi." Tristeţea invincibilă, depresiunea profundă, ce marcau
evoluţia sindromului depresiv, se substituiau tristeţii filozofice a
poetului şi nu scăpau ochiului chiar neavizat al noii sale
cunoştinţe. .Va fi fost el melancolic şi blazat înainte de boală, dar nu
cred că împrejurările externe şi teoriile pesimiste, cu care se
îndeletnicea pe atuncea, să-i fi smuls tot gustul de viaţă. Astăzi însă
pare că nu i-a mai rămas nici un stimulent, care să-i activeze fie
gîndirea, fie simţirea lui; pare că nu există nimic pe lume care să-l
poată atrage, lucru care l-am constatat în multe ocaziuni." Cu scopul
vădit de a-1 stimula, de a-i crea aparenţa utilităţii lui sociale,
Maiorescu înduplecă pe ministru să-i dea lui Eminescu o misiune

* „...Cînd îi aduceam aminte de tablourile din versurile lui, de episoade

226
oficială (gratuită) la Iaşi, anume să cerceteze documente împreună cu
V. Burlă. t .Credeam că ocupaţia ce i s-a dat îi va deştepta amorul
propriu, ca să facă ceva, pentru ca să arate lumii ce poate. Credeam că
este necăjit de frică că lumea nu s-ar încrede în el şi pentru a-1
vindeca de o asemenea grijă, facerea acelui inventar de documente era
ceva. în adevăr le-a căutat, dar a venit înapoi descurajat şi dezgustat
că nu poate face nimic, că e mult de lucru, că hîrtiile nu sunt de nici o
valoare." Evident, lui Eminescu îi lipsea dinamismul, starea entuziastă
de altădată, cînd se cufunda „ca un budist" în descifrarea
manuscriselor vechi; forţa fizică diminuată, dar mai ales sentimentul
inutilităţii sale îl dezarmează cu totul. Omul stărilor sufleteşti
paradoxale, contradictorii, euforice şi deprimante, cu exteriorizări
directe, impetuoase, părea definitiv înfrînt. Nici o tendinţă, nici o
năzuinţă nu mai crea conflicte în mintea şi sufletul poetului. După un
zbor plin de avînt, venise în mod straniu renunţarea, conştiinţa
zădărniciei, negarea înseşi a valorii vieţii. „Mai deunăzi îmi spunea ca
el este «ein aufgegebener Mensch», şi în adevăr acesta e sentimentul
ce pare că-1 are despre sine. Cu două zile în urmă dispăruse cu
provizorul de la liceu, cu Dogaru, şi nu-1 mai vedeam. Am avut ieri o
adevărată surpriză întîlnindu-1 mai vesel şi mai comunicativ,
istorisindu-ne că s-a dus cu Dogaru la Pesther (o grădină lîngă Iaşi...).
Aseară a venit la Junimea" şi era iar „întunecat la faţă" (24î).

227
 Aprecieri asemănătoare asupra stării psihice a poetului face şi Vlahuţă în
scrisoarea trimisă la 20 iunie 1884, lui Maiorescu, din Dobrovăţ.
.Am văzut pe Eminescu şi am stat cu el o zi. Mi-a fost cu neputinţă să-l
înduplec a veni cu mine la ţară. La ce — zicea el — să mai porţi prin lume
un om mort!“ Poetul cu voinţa slăbită, demoralizat, prezintă o dificultate
foarte mare ca să decidă şi să vrea; cel mai mic act îl găseşte ezitant,
indecis. „Doarme puţin, vorbeşte puţin şi sunt zile în care uită să mănînce.
Şi cu toate astea se îngraşă — asta-1 amă- răşte mult. Grozav ’l tulbură şi-l
demoralizează lipsa de ocupaţie hrănitoare. El o spune adesea. De aici,
poate, în mare parte vădita umilinţă — sfiala copilărească din vorba şi
mişcările lui. E mişcător pînă la lacrimi cînd vezi la ce e redusă viaţa lui.“
Sentimentul de neputinţă, care este corelativ sentimentului de tristeţe, s-
acuza în toate mişcările. Se înţelege că sub influenţa unei astfel de stări
mintale, actele cele mai elementare ale vieţii curente devin penibile şi difi-
cile. Abandonat lui însuşi, poetul are tendinţa de a se imobiliza.
„Toată existenţa i se încheie intr-o dinamică foarte res- trînsă şi înceată
— cît îi trebuie cuiva să nu fie mort. Citeşte tare puţin — căci îl oboseşte.
Nu scrie nimica. S-a încercat — mi-a spus —, dar i-a fost cu neputinţă. L-ar
trage inima la un post de revizor." Acelaşi instinct nealterat al muncii îl
stăpîneşte, cu toate că îi lipsesc puterea fizică şi suportul moral. Vlahuţă
intuieşte singurul factor care include şansa recuperării lui — activitatea. „In
tot cazul — grăbiţi a-1 numi undeva. Altfel ’l pierdem — fără nedejde de-
ntoarcere." (O numire serioasă „cu salar" este pentru moment nerealizabilă ;
„cu vremea, da", scria Maiorescu la 5/17, mai 1884.) (3V'
„Sunt grozav de demoralizat — mi-a spus de nenumărate ori cît am stat
cu el — aş vrea s-adorm şi să nu mă mai deştept."
„— Cum nu poate omul să moară cînd vrea ! Nu mă-n- duplec la acte de
violenţă cu mine însumi."
„E nespus de sfîşietor..."(388) Tristeţea maladivă acompaniată de
tulburările afective, intelectuale şi voliţionale, care au antrenat ansamblul
tulburărilor funcţionale evidente, a permis lui Vlahuţă să redea tragismul
vieţii interioare a poetului cu forţa unui psihanalist. Ideea morţii este din
nou pre- ItOlilă şi îl obsedează pe Eminescu.
Tabloul înfăţişat de Maiorescu, Missir şi de Vlahuţă, îl încadrează pe
poet în această perioadă, în rama sinuoasă a melancoliei, definită pe atunci
ca „o afecţiune mintală caracterizată prin depresiune cu neputinţă morală şi
de tristeţe, luiceptibilă de vindecare, dar şi de recidivă şi, în cîteva caruri, de
trecere în stadiu cronic" (,0>.
Mobilitatea sentimentelor sale, variabilitatea ideilor vor face un contrast
frapant cu sentimentele, ideile şi limbajul maniacal anterior, poetul
ramînînd monoton chiar cînd va li vorbăreţ, şi va exprima constant aceleaşi
228
idei triste şi aceleaşi preocupări obsedante. S-a putut nota la Eminescu o
inhibiţie motorie, un veritabil mutism corelat cu celelalte funcţii psihice, în
această perioadă. Negativismul, ca mod de expresie, îl deosebeşte net de
schizofrenie, la care apar diverse modalităţi de alterare (vorbirea despre
propria persoană la persoana a treia, vorbirea puerilă cu articulare
imperfectă şi negramaticală, folosirea exclusivă a infinitivelor, abundenţa
neologismelor etc.). Limbajul lui Eminescu prin coloratură şi expresie, prin
tonalitate şi ritm, prin conţinut, trăda starea lui de spirit, substratul adine de
melancolie.
In interpretările mai vechi tulburarea fundamentală a acesteia era
considerată de ordin afectiv, era o modificare a cenesteziei, care se traduce
printr-un sentiment de durere morală intensă, de invincibilă tristeţe şi de
neputinţă marcată. Intrucît senzaţiile interne la melancolic par incapabile de
a trezi diverse stări emotive, se aprecia că melancolicul are de aici un fel de
dezgust general, de indiferenţă pentru persoane şi lucruri, că nu mai iubeşte
pe ai săi şi se întristează. Aceste analize, făcute pe bază cenestezică (Seglas)
sau intelectuală (G. Dumas) (l57>, de către dinicieni, erau insuficiente şi nu
mai satisfac pe psihanalişti, care abordează problema de pe poziţii
psihologice. Studiile fenomenologice şi psihanalitice efectuate recent asupra
stării depresive şi a crizelor de melancolie au relevat importante aspecte sub
raport psihopatologic. Criza de melancolie — potrivit opiniei lui Ey t ,5'> —,
cu inhibiţia sa morală, sentimentele sale de lipsă de demnitate ; ideile
delirante de autoacuzare şi ideile de sinucidere constituie o experienţă
catastrofică, o criză de desperare, o renunţare la existenţă. Şcoala
psihanalitică admite că melancolicul exprimă prin comportamentul
autoacuzator o profundă frustraţie de a nu mai fi iubit sau de a nu mai putea
iubi. In termeni psihanalitici, melancolia este o situaţie de „perte de l’objet
aime“ *.
In ce priveşte analiza existenţială, s-a luat melancolia ca obiect al
analizelor fenomenologice pentru a pune în evidenţă profunda alterare a
structurii temporale, structură simetric inversă maniei. Numeroşi autori au
reprezentat tulburarea specifică a fiinţei patologice, care implică o
dezorganizare a întregii existenţe fizice. O analiză structurală analogă,
făcută de H. Ey, a avut în vedere raporturile melancoliei cu procesele
organice care o condiţionează şi cu dinamismul psihologic care-i dă sens.
Potrivit analizei existenţiale, viaţa lui Eminescu, după 1883, ar avea o
* Acest „obiect" fiind încorporat (Ey reia vocabularul psihanalitic) — după „atitudinea
canibalica* a etapei orale (sinul muşcat, „le sein mordu"), hrana înghiţită e distrusă — el este
„introjectl", adică devine parte din subiect. Melancolicul se întoarce contra acestei părţi a lui în-
suşi cu înverşunare, ca şi cum el ar vrea să distrugă aceasta imagine, care este în acelaşi timp
indispensabilă vieţii sale şi obiectul unei agresivităţi sistematic dirijate contra sa (supra-eu) (Sur-
Moi). De unde fantasmele de doliu, de moarte şi de autopeaepsire ale melancoliei.
După studiile clasice, psihanaliştii nu au încetat să aprofundeze şi să complice schema
fundamentală a pierderii obiectului libiamal. Analiza conştiinţei melancolice, după modelul
feudian, pune în evidenţă sfâşierea internă a subiectului melancolic de o manieră confuză.

229
 structură dublă — negativă şi pozitivă.
Structura negativă, adică tulburarea fundamentală constituită prin :
a) .pierderea activităţii sintetice a gîndirii: abulie, lentoare, inhibiţie
psihomotorie etc.; b) tulburarea conştiinţei, care merge de la o simplă
valoare imperceptibilă la gradele cele mai profunde ale stupoarei ; c) destruc
tu raţia temporală etică a conştiinţei melancolice, invers aceleia a maniei —
aceasta constituie, de asemenea, o tulburare fundamentală. Este vorba de o
lentoare şi chiar de o oprire „du temps vecu“ — a timpului trăit.
Melancolicul este fixat în- tr-o temporalitate destructurată, care a pierdut
elanul său către viitor şi este totdeauna redus către trecut. Timpul este şi
trebuie să fie pentru el o perspectivă de moarte. Melancolicul este ţintuit
fatal de trecutul său.
Structura pozitivă a melancoliei înglobează totodată tragedia existenţei,
lumea fantasmelor de angoasă originală, de
anxietate metafizică şi de grija de a se supune destinului imperativului
categoric al nenorocirii şi răului.
Binswanger (1960) a insistat asupra faptului că analiza existenţială a
melancoliei reduce angoasa şi teama sa la o modificare a structurii
constitutive a obiectivităţii temporale. Dar melancolia nu este o simplă
„durere morală" sau o simplă „depresiune", care poate să se caracterizeze
prin conţinutul ei (teamă, remuşcare, decepţie). Este vorba de o tulburare
mult mai profundă, şi dacă Kurt Schneider * şi alţii au redus melancolia la
nucleul unei angoase primordiale, H. Tellen- bach (1960), care a efectuat
analiza sa asupra melancoliei, a esenţei stării de spirit melancolice, este de
părere că aceasta constituie o experienţă originală, un fond „endogen".
Acest autor reuneşte toate ideile clasice asupra eredităţii şi constituţiei
ciclotimice, asupra caracterului fundamental al dispoziţiei melancolice, care
este, după el, esenţialmente o „predispoziţie". Fără îndoială, această
concepţie a fost apărată adesea, de cînd există psihiatria şi pare inutil de a
mai insista, dar, potrivit opiniei lui Ey, aceasta este necesar pentru a
menţine prezenţa de spirit a unor clinicieni superficiali, pe care teoriile
psihanalitice şi psihosomatice tind a-i scoto- miza. Doctorul, în special
psihiatrul, trebuie să ştie că melancolia nu este numai tristeţe, remuşcări sau
teamă, ci o răvăşire mult mai profundă, o catastrofă psihică ce se produce în
regiunile de adîncime ale fiinţei.
„Chiar dacă se pare abuziv, puţin zadarnic şi într-o măsură prea
descurajam de a reveni la sursele clinice şi dacă este bine de a nu capitula în
faţa fatalităţii şi a simplicităţii noţiunii de constituţie melancolică, situaţia e
de aşa natură, încît trebuie bine sesizată melancolia pentru ceea ce este ea, o
răvăşire de structură formala a cîmpului coştiinţei, şi nu numai o reacţie a
condiţiilor nefericite de existenţă."(157)
Potrivit cu aceasta ne amintim, de exemplu, că N. Den- suşianu,
* Autori citaţi de H. Ey. (I57)
230
rememorînd legăturile sufleteşti ale poetului cu transilvănenii, atît de
strînse, încît îl asimilaseră aproape total, găsea de cuviinţă să remarce : „Un
singur punct era în care Eminescu se deosebea total de ardeleni. Dînsul
ajunsese un om desperat pentru orice bine în viitor. Lipsit de entuziasm,

231
 lipsit de energie, de voinţa tare de a lupta cu toate piedicile spre a
ajunge la o ţintă anumită, el vedea tot viitorul numai în negru."
Densuşianu credea că „defectul" acesta nu era înnăscut în
Eminescu. „Eminescu ajunsese un desperat în urma suferinţelor cu
care avusese de luptat încă de mic copil. Şi poate că în cîtva
influenţase asupra dînsului şi ideile rătăcite ale unor filozofi
nemţeşti. Pesimismul este o plantă nordică, care nu s-a născut şi
nici n-a existat vreodată la popoarele meridionale şi românii, după
originea şi caracterul lor, sunt un popor meridional. Românul este
şi trebuie să fie optimist." (N. Densuşianu, Scrisoare, „Anul III, al
Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român" pe anii 1899—
1900.) Dobrogeanu Gherea a sesizat la Eminescu contradicţia
dintre logica internă optimistă a eului său, din anii de avînt, şi
renunţarea la luptă, arătînd că această concepţie pesimistă nu iese
din „fondul prim al poetului". Puţini contemporani erau de aceeaşi
părere. Adevărul l-a exprimat Eminescu însuşi, afirmînd că „din
fire" era „melancolic" iar vicisitudinile vieţii şi nedreptăţile sociale
l-au făcut „pesimist" [v. scrisorile către Slavici (1877) şi Iosif
Vulcan (1883)].
Percepţiile senzoriale, vizuale şi auditive sînt acum modificate ;
reprezentarea lumii exterioare se face cu nu mai puţină dificultate
ca percepţia impresiilor de moment. Durerea morală se asociază
aproape constant unor încetiniri ale proceselor psihice, în care
tulburările de sensibilitate, internă sau externă, constituie deja o
manifestare. Judecata sa, deşi îşi conservă rectitudinea asupra
chestiunilor în care nu e influenţam de nici o halucinaţie, este mai
lentă, se exprimă mai greu. Ideile poetului se-nlănţuie cu mai
puţină uşurinţă ; memoria, deşi conservată, este mai puţin vie şi
mai puţin rapidă, atenţia este dificilă şi ecuaţia personală, adică
durata timpului care separă o impresie senzorială de reacţia acestei
impresii, este mai mare. Dispoziţia maladivă de tristeţe se întinde la
toate facultăţile şi manifestările sale intelectuale, completînd
tabloul clinic de melancolie. Dar melancolia eminesciană are un
specific, o tipologie, o funcţionalitate (reflectată şi în opera), cu
totul aparte. Filozofia melancolică, ce străbate prin creaţia sa şi prin
întreaga lui viaţă, n-a putut fi descifrată cu uşurinţă de
contemporani, şi ea cuprinde încă astăzi zone vaste de necunoscut,
nelăsînd să plutească pe
unda Înşelătoare a vremii dedt sugestii şi incertitudine. A ambiţiona
să pătrunzi taina acelui caracter interiorizat, ce se refuza
destăinuirilor, este mai mult declt un risc, o cutezanţă. Dacă o
facem, totuşi, cu speranţa că nu vom impieta, este pentru a restabili
un adevăr evident, cunoscut în datele fundamentale, dar detractat
de preţiozităţi sonore fără aco-
232
f ierire. Eminescu a fost un melancolic structural în măsura n care
a fost maniacal, corespunzînd unei dispoziţii subiective a multor
oameni de cultură şi chiar de geniu (Schumann, Byron, Leopardi
etc.) şi formează în orice caz o parte integrantă a marilor concepţii
omeneşti. Filozofia melancolică a poetului explică, oare, duala
structură eminesciană ? Este o întrebare la care voi risca un
răspuns, după ce vom urmări ptnă la capăt modul de reacţie al lui
Eminescu, în anii dominaţi de apăsătoarea, invincibila stare de
melancolie. Apelăm, de aceea, în continuare la contemporani.
Paginile următoare cuprind amintirile unor prieteni, scrisorile
Harietei şi ale poetului, documente oficiale şi mărturii, care ne vor
permite să urmărim ultimii ani din viaţa lui Eminescu şi sa
pregătim astfel sinteza, care îşi propune să explice cauzele reale ale
bolii şi morţii lui. Materialul informativ este — considerăm — în
măsură să creeze o imagine exactă a ultimului act din dramatica sa
existenţă. Ioncscu- Dobrogeanu <174> a fost în măsură să ne redea
modalitatea psihică, sub raport afectiv şi caracterial a lui Eminescu
din perioada premergătoare stabilirii lui în Iaşi.
El era „un flăcăiandru de 17 ani trecuţi" în vara anului 1884 —
cînd amicul său Stănescu îi propune să facă o vizită lui Eminescu.
Locuia la Baba Safta muscălăgioaica, în strada Speranţei... „Asta
era într-o duminică după-amiază, în prima jumătate a lui iulie 1884,
la vreo cîtcva luni deci după ce se întorsese de la sanatoriul din
Viena, ceva mai întremat după boala lui cea dintîi...
După o scurtă ciocănitură în uşă, intrăm." (Poetul se aştepta la
vizita lor ; amicul Stănescu îl înştiinţase.)
„Se scoală de la masă şi vine înspre uşă, unde ne întîm- pină
cu un zîmbet firav, în colţul drept al gurii... In ochii lui negri şi
mari se citeau urmele proaspete încă ale unei zguduiri sufleteşti. Nu
i-aş putea numi vioi, ci din contră galeşi, trişti şi aiuriţi [...].
In odaie, afară de cărţile aşezate în vrafuri împrejurul a trei pereţi,
încolo domnea o neregulă înfiorătoare. La mijloc o masă mare
neînfăţată, de brad, plină de cărţi, unele deschise, cele mai multe
aşezate în teancuri, iar mai la o parte maşina de cafea. Bea la cafea şi
fuma în neştire.
în nopţile albe, cînd se antrena la citit sau la scris, aprindea ţigare
de la ţigare. Negreşit că abuzul de cafea îi gonea somnul şi adeseori îl
apucau zorile nedormit. Atunci, trudit, abia dacă dădea odhii-n gene
cîteva ceasuri. Astea toate le-am aflat în urmă ^de la baba Safta.“
Poetul, nerestabilit pe deplin, încerca să reia activitatea creatoare sub
acelaşi impuls devorant al muncii. El asocia şi acum, ca întotdeauna,
excitantele şi narcoticele efortului intelectual, manifestând acelaşi

233
dezinteres total pentru propria-i soartă. Ionescu-Do- brogeanu aduce
precizări semnificative privind starea psihică a poetului din această
perioadă. El confirmă comportamentul maniaco-depresiv şi oscilaţiile
acestuia.
„Poetul era puţin comunicativ şi se supăra repede, mai ales cînd
era contrariat, de aceea amicul meu îi menaja meteahna asta.
Devenise o fire de senzitiv." (De fapt şi era.)
„Vedeţi, domnişorilor, — ne spunea baba Safta, după ce am ieşit
şi pe cînd ne petrecea pînă la poartă — şi acum şapte ani tot la mine a
stat Conu Mihai, dar era altul pe atunci; mă lăsa să aerisesc şi să
deretec prin odaie, să fac curăţenie, să-i aşez lucruşoarele la locul lor,
de-ţi era mai mare dragul să intri la el. Odaia-i era pahar, nu altceva.
De ce 5-0 fi schimbat aşa, Dumnezeu ştie ! Că nu era ca acum mînios
şi ursuz, că nu-i mai intră nimeni în voie. îi place să trăiască aşa cum
l-aţi văzut. Fumul de tutun, încaltea, te îneacă de nu-ţi mai poţi trage
sufletul, în odaia lui.
Parcă şi mie mi-e lehamete de aşa viaţă !“
Amănuntele furnizate de Ionescu-Dobrogeanu infirmă unele
mărturii care au acreditat părerea că Eminescu, cît a fost sănătos, era
certat cu ordinea interioară, neglijent sau indiferent, de o
insensibilitate patologică. Slavici, de altfel, Mite şi Ştefanelli ne
informează, în unele din amintirile lor, că poetul — deşi refractar
constrîngerii convenţiilor pe care le dispreţuia — iubea confortul cu
tot ce are bun. Ionescu- Dobrogeanu ne mai pune în curentul unor
împrejurări semnificative din viaţa poetului, cu rezonanţă în
determinismul bolii.
„Apărea pe atunci în Bucureşti, sub direcţia lui Alexandru
Macedonsky, revista literatorul.
Cît rău i-a făcut poetului Literatorul, numai Dumnezeu şi
Eminescu ştiu [...]“
Ionescu-Dobrogeanu arăta cu multă siguranţă şi cu o totală lipsă
de rezerve atitudinea ostilă pe care Macedonski o afişa faţă de
Eminescu, chiar şi după nebunie. Poetul fiind „cu desăvîrşire
intelectual şi obiectiv, potrivit spuselor lui Slavici, nu se simţea
niciodată personal atins şi nu-şi pierdea bunul cumpăt privind ori şi ce
insultă cu un zîmbet de compătimire". Aceasta înainte de boală.
Acum, cînd Macedonski a împins prea departe adversitatea sa, lovind
în mod laş în poetul care nu se putea apăra, malonestitatea şi cruzimea
celui dintîi destrămau ultimile rezistenţe de ordin moral ale lui
Eminescu.
„Am convingerea nestrămutată — şi aceasta era şi convingerea

234
poetului — că într-o foarte largă măsură şi cu multă răutate
Macedonski a contribuit — între alte cauze — la a doua şi
ucigătoarea nebunie a lui Eminescu [...]. Tot timpul cît am stat la el, şi
am stat vreo două ceasuri, poetul ni-a cetit bucăţi d-ale lui
Macedonski, care-şi bătea joc de el, pînă şi de nebunia lui." *

* Incercînd să se apere de acuzaţiile în legătură cu atic de cunoscuta şi neinspirata

epigramă apărută curînd după nebunia lui Eminescu, Alexandru Macedonski scria în
revista Junimea, nr. 1, din Botoşani: „Niciodată nu am adresat nici o epigramă lui
Eminescu. Cea cu pricina era scrisă ou doi ani înainte de nenorocirea ce l-a izbit. Este o
infamie, ce mi-a fost pusă în cârcă de oameni interesaţi să-şi facă un steag şi un titlu de
glorie diin ipocrita şi falsa lor milă pentru cdl pe care ei singuri l-au împins în prăpastie şi
care voiau totodată să răstoarne mişcarea sufletească şi culturală de la Literatorul.“
„Contestând afirmaţia lui Maiorescu, anume că Eminescu e un geniu cuprins de
lumea ideală*, în 1891, Gr ama a vrut să demonstreze că: „Eminescu n-a fost nice geniu,
nice cuprins de lumea ideală, ci un biet versificator tare de rînd, tîmpit pentru lumea
aceasta, prin natura sa, prin ocupaţiunile şi tendinţele sale şi prin aerul social şi literar în
care a trăit. De unde mult rău fac mai cu seamă tinerimei noastre aceia cart pre un atare
om îl espun ca pre un geniu !“ La care articol, Macedonski a reacţionat de-o manieră care
contrazice scuzele anterioare şi ne întăreşte sentimentul aversiunii pe care o avea pentru
Eminescu.
„Onorate domn.
Din întâmplare îmi căzu în mîini preţiosul dv. studiu Eminescu. L-am citit cu o
desfidare naturală. Mă aşteptam la noui laude aduse neperttorului. Disperasem într-adevăr
de bunul-simţ românesc. Dar scrisoarea d-voastră dovedeşte că adevărul, curînd sau tîrziu,
iese la lumină. V'-a _ fost rezervat să fiţi, dincolo de Carpaţi, singurul care să nu se
închine minciunei. Eu această glorioasă onoare o am aici. N-a fost ultragiu care să nu mi
se fi aruncat din această cauză. Ceva mai mult. Eminescu nu a fost ridicat decît spre a mă
zdrobi pe mine ţi curentul antigerman reprezentat prin revista Literatorul (1880—1890).
Daţi-mi dar voia să întind mina cordială unui confrate de luptă pentru triumful
lutninei. Vă felicitcz cu entuziasm şi după părerea mea sînteţi unicul român care a scris o
cărticică completă şi nepasionată. Ax trebui ca studiul d-yoastră să se răspmdeoscă. M-aş
însărcina bucuros să vă trec cîteva printre amicii mei, negreşit că în mod graţios.
Sunt, stimate domn, al d-voastră cu totul
Alexandru Macodonsky.
1891, Buc. 1 dec.
[Tribuna, XV, (1911) or. 227 <16/29 oct., p. 2)]

235
 Sentimentele lui Macedonski pentru Eminescu s-au concretizat de
la început într-o foarte ciudată formă de adversitate, apropiată de ură,
întreţinută şi de faptul că se temea — şi pe bună dreptate — ca acesta
să nu-i întunece aureola. Poetul rondelurilor avea o influenţă
considerabilă, în cercurile literare bucureştene, iar Literatorul condus
de el trecea ca cea mai de seamă revistă literară a vremii. Şi totuşi
geniul lui Eminescu eclipsa în mod fatal un talent real, dar obstruat în
propriile lui limite. „N-a fost o şedinţă literară, continuă Dobrogeanu,
ci aş putea-o numi, litanie.
«Din cauza Literatorului nu mai pot scoate ochii în lume, — ni se
plîngea Eminescu — de aceea stau cu săptămînile în casă. Simt că mă
apasă ceva pe suflet şi că mi se apropie sfîrşitul.»“ Sentimentul de
durere morală, de pesimism şi in- dignitate, ce caracterizează
melancolia şi care îl stăpîneşte acum pe poet, îl face să se considere
dezonorat, damnat. Acum, într-adevăr, Eminescu pare „fixat într-o
tempora- litate destructurată, care pierde elanul său către viitor.
Timpul este şi trebuie să fie pentru el o perspectivă de moarte." Dar
cu toată starea de depresiune marcată, poetul se mai arată receptiv la
stimuli ademenitori probînd încă o dată o remarcabilă mobilitate, pe
care o redă veridic şi în amănunt Ionescu-Dobrogeanu. „...Era cu totul
altul Eminescu în duminica aceea, cînd a venit la mine cu Stănescu...
De o veselie exuberantă, aproape copilărească şi foarte vorbăreţ.
Avea o ţinută corectă şi foarte îngrijită [...].

236

1
 II întîmpin în pragul porţii. El mă priveşte cu un surâs prietenos.
Nici ochii, parcă, nu mai erau acei de altădată, acum deveniseră vioi,
blînzi şi pătrunzători, că-ţi sfredelea cu privirea prin aceste ferestre
ale sufletului, până în tainele lui cele mai nepătrunse Dacă n-am avea
şi alte informaţii asemănătoare din aceeaşi perioadă, cu privire la
această stare aparentă de sănătate, furnizate de A. C. Cuza şi de alţii,
afirmaţiile lui Ionescu-Dobrogeanu ar părea cu totul fanteziste. Dar
ele există şi modalitatea reacţională se explică prin restabilirea
treptată, dar incertă a condiţiei fizice şi a afectivităţii (obnubilată în
timpul accidentului acut, dar inalte- rată în restul existenţei poetului).
Comportamentul său de acum e pus mai ales pe seama acestei stări.
„Eminescu mi-a destăinuit, cu multă însufleţire şi avînt tineresc, o
dragoste nenorocită [...]. Din scînteierea ochilor, i se putea citi pe
faţă, că şi-acum îi dogorea sufletul dragostea asta, de care cu greu s-a
despărţit. Ea a fost generatriţa, care a zămislit poezia pe care mi-a
recitit-o cu multă însufleţire.
Pe lingă plopii fără soţ...“
Afirmaţia e susceptibilă de interpretare, dar nu face obiectul
analizei în acest capitol, interesul fiind reţinut de reacţia maniaco-
depresivă reminiscenţă, din perioada la care se referă mărturiile.
Subliniem încă o dată capacitatea de a recepta afectiv şi de a trăi
intens la temperaturi înalte sentimentul iubirii, real sau fabulat, despre
care nu probează alte mărturii... „Cu o avalanşe de poezii a venit
Eminescu în duminica următoare" — continuă Ionescu-Dobrogeanu.
fe „Ni-am suit în cuibul nostru din tei. A fost o adevărată şezătoare
literară. Eminescu îşi citea singur poeziile. îi plăcea sa le citească cu
glas tare declamator şi să gesticuleze. Era atît de transportat, că dase
drumul glasului lui vibrator, care se auzea pînă în stradă. Se oprea
lumea în dreptul porţii şi întreba pe ai casei: «Dar cine se ceartă în
teiul vostru ?» L-am lăsat într-ale lui, ştiind că se supără, dacă l-aş fi
întrerupt." Aceasta înseamnă că interlocutorii lui Eminescu sesizaseră
că susceptibilitatea lui trebuie menajată, acum
f toate mai mult ca înaintea declanşării bolii. „Contradicţia l irita" —
spuneau amicii lui de la Junimea, cînd se refereau la anii 1875—-
1877.
■r „...Cînd şi-a deşertat Stănescu sacul lui cu snoave, a fost un hohot
de rîs, nebun. Toţi rîdeau cu lacrămi. Lui Eminescu

237
toată figura îi rîdea. A trebuit să mai facem şi pauze." Scena pare
verosimilă. Livia Maiorescu, Mite Kremnitz, Şte- fanelli şi alţii au
surprins şi au redat convingător caracterul reactiv şi contagios al
rîsului lui Eminescu, declanşat dc cauze şi situaţii similare. Excesiva
şi paradoxala comportare temperamentală a poetului — definitorie
pentru întreaga viaţă — îşi găseşte încă o dată confirmarea în
rîndurile ce urmează, căci, pendulînd ca întotdeauna între extreme,
zonele intense de umbră şi lumină din structura sa intimă îşi dispută
din nou prioritatea în circumstanţe şi cu valori diferite.
„Pînă pe-aproape de Sfînta Maria-mare (15 august 1884),
Eminescu n-a mai ieşit din casă, dar nici pe nimeni nu primea. Se
întîmplase ceva în viaţa lui. Asta am ştiut-o dnd mă pomenesc într-o
zi de lucru, cu el şi cu Stănescu la mine :
— Mi s-a măritat dragostea sftntă de Ungă «plopii fără soţ», fură
primele cuvinte ale poetului [...J.
Tot Stănescu ni-a mai înveselit. Eminescu rîdea în colţul gurii, un
rîs acru şi silnic de parcă n-ar fi fost al lui. Pe după Sfînta Maria-mare
am pierdut urma pribeagului. Baba Safta mi-a spus că poetul a plecat
la Botoşani chemat de soru-sa, şi plecat a fost pentru mine." <174>
Petre Missir ne conduce — prin scrisoarea din 30 august
1884<243> expediată lui Maiorescu — pe urmele poetului şi ne
dezvăluie variaibilitatea stării lui sufleteşti şi condiţia materială în
care trăia. E izbitoare constanţa acestei variabHităţi cu nota de
melancolie, cît şi acuitatea spiritului de observaţie al noii cunoştinţe a
poetului.
„Iaşi, 30 august 1884
Iubite domnule Maiorescu,
Reîntorcîndu-mă la Iaşi... l-am găsit pe Eminescu mult mai bine
decît l-am lăsat. E mai vesel, vorbeşte şi rîde, mai mult, adecă spune
în formă veselă ceea ce înainte tăcea cu resignaţie şi ceea ce-1 roade
încă la inimă, starea în care se află şi viitorul său. Am uitat să vă spun
că am fost la Răpedea, unde însă n-a voit să facă hidroterapie, fiindcă
n-a fost nimeni să-l silească. Este prin urmare aceeaşi lipsă de
iniţiativă în sufletul său ca şi mai înainte. Mi-a spus că ar vrea să
lucreze şi n-are îndemn, care ar trebui sa-i vie numai dacă ar fi silit.
Oricum ar fi însă, acum în această toamnă trebuie să ştim ce se face
cu Eminescu." Petre Mis-

238
 sâr continuă să-l informeze pe Maiorescu despre persistenţa unor
manifestări morbide, cunoscute de acesta, şi să aducă date noi şi
alarmahte cu privire la viaţa pe care o duce Eminescu şi la intenţiile
sale, care nu prevestesc nimic bun. „Eminescu este foarte econom sau
mai bine zis zgîrcit, poate fiindcă se jenează să cheltuiască banii
despre a căror origine nu-şi face luzii. * Din cînd în cînd, fără ştirea
noastră, îşi scaldă necazurile în ceva vin, deşi ştie şi nu lipsim de a-i
spune că nu e bine pentru sănătatea lui. Dar cît ţine Eminescu la
sănătatea lui, observaţiile noastre nu-1 mai împiedică a se lăsa să fie
sedus de către Petru Grigoriu, ca să petreacă împreună. De
altmintrelea tot glumeşte, ba că vrea să se facă călugăr, ba că nu
găseşte stricnină, ca să-şi curme zilele." < 245> Gluma nu prea era o
glumă, căci vom mai întîlni în afirmaţiile lui referiri la acest act
funest, care îi stăruia în minte cu puterea unei obsesii. Asupra
cauzelor care îl aruncaseră tn deznădejde era convins că oricine va
găsi în viaţa şi opera lui „un grăunte de adevăr, care să explice
posterităţii de ce am fost nefericit prin umilire şi sărăcie în patria mea
bogată". (Rînduri dintr-o scrisoare adresată prietenului Teodor V.
Ştefanelli în 1884, după reîntoarcerea din călătoria făcută în Italia.)
■ Ideea morţii era o reacţie a poetului la multiplele lovituri atribuite
oamenilor, societăţii şi poate destinului (Slavici spune că „îşi era sieşi
nesuferit"). Devenind melancolic, Ldezgustat de trai şi vednic
tînguitor", Eminescu caută o evadare din lume şi meditează serios
asupra actului final.
Evoluţia bolii a îngroşat şi a deformat aceste gînduri triste, lor
asociindu-se alte aspecte şi manifestări morbide, Care au atins
paroxismul în cîteva rînduri şi-au grăbit sfîr- fitul lui tragic. Pentru
oricine era evident că: „Eminescu tn această pedioadă nu mai era
omul de altă dată", părînd să fie — cum zicea Maiorescu —
„degenerat în forma lui intelectuală şi etică" (190). Oricum, marele poet
murise. Rămă- i * Banii erau în fond din vînzarea poeziilor, dar şi din contribuţii
Care „între timp mergeau înainte*. Maiorescu întreba pe Emilia dacă ,280 de franci pe
lună ajung ? Nici vorbă că e lesne de mărit suma, daca găsiţi aceasta nemerit.*
Deocamdată existenţa materială a lui Emi- MKU este asigurată.
sese altcineva, cineva inferior creatorului poeziilor, inferior
volumului, prozei şi articolelor sale politice şi sociale.
„în 2 sept. 1884, Eminescu fu numit subbibliotecar la Biblioteca
Centrală din Iaşi. Maiorescu o informa pe Emilia Humpel la 27
septembrie 1884 că poetul „însuşi a consimţit să accepte acest jpost"
*
.
„Puţin după aceea el se îmbolnăvi de nişte răni pe picioare.“(286)
Relatările lui Petraşcu privind rănile sînt confirmate chiar de
Eminescu, în scrisoarea către Chibici din 20 octombrie 1884. A. C.
* „...In dorinţa noastră de a-1 revedea, — scrie N. Petraşcu —

239
Cuza surprinde în aceeaşi perioadă un alt aspect al poetului, pe care-1
considera „restabilit pe deplin".
Amintirile celor doi contemporani, deşi diferă într-o măsură,
completează tabloul clinic, fizic şi moral al lui Eminescu şi ne ajută
să intuim drama ce se consuma în toamna anului 1884 la Iaşi.
Vom întiîlni în relatările lui A. C. Cuza elemente noi, pe care le
va semnala în curînd şi Vlahuţă, şi anume o disfuncţie endocrină cu
tendinţa la îngrăşare şi „bugezeală" faţă de care poetul însuşi ia
atitudine, manifestînd o justificată nelinişte şi descurajare. Fotografia
din acest an atestă dezechilibrul neuro-umoral, despre care va scrie şi
Emilia Humpel în 1889. Cît priveşte ancorarea în cotidian, poetul
manifesta aceeaşi detaşare de altădată cu evadări în lumi ideale,
pendu- lînd între exaltare şi stăpînire cu stări şi reacţii de copil, im-
personal şi enigmatic, cu acelaşi eu reflectat în mii şi mii de nuanţe de
nepătruns.
Pe atunci, prin 1884, „Eminescu era după întîiul acces al boalei,
restabilit pe deplin, cu înfăţişarea senină, cu fruntea înaltă şi minunat
arcuită, cu privirea blîndă din ochii săi prea mici, visători, cu
zîmibetul iertător şi mrvanic. O uşoară încovoiere a umerilor, o
îngrăşare prea timpurie, cu lirme de bugezeală a feţei erau singurele
semne ale stării lui de suferinţă şi ale scăderii puterilor lui. De altfel,
un suflet de copil ce nu se cunoaşte, impersonal pînă la desăvîrşită
uitare de sine, şi cu toate acestea, de o distinsă rezerva ; uneori vesel
şi izbucnitor, ca un şcolar zburdalnic, de obicei stăpînit de un
neastîmpăr lăuntric, de un dor nemărginit de necunoscut. De cîte ori
nu l-am auzit îmbiindu-ma : sa ne ducem — să plecăm departe într-o
pribegie fără ţintă şi fără sfînşit! îţi făcea impresia nu a unui om
necăjit de neajunsurile traiului, ci a unui gînditor care plutea mai
presus, a unui exilat din lumi ideale. Cînd l-am cunoscut prin 1884 în
Iaşi, Eminescu locuia în curtea otelului România [...] într-o mansardă
din podul unei şuri de piatră, la care te urci pe o scară exterioară.
Printr-o uşe cu geam, dînd de-a dreptul afară, pătrundeai în această
cameră, spaţioasă de altfel, dar joasă în plafon, fără grea multă
lumină, avînd un pat, un scaun şi-o masă simpla ca mobilier. Cărţile
şi ziarele erau aruncate pe jos. [...] Nu lipsa îl făcea pe^Eminescu,
desigur, să prefere aceasta odaie oricărei alte încăperi a otelului, în
care ar fi putut locui, ci farmecul izolării. în mijlocul oraşului, trăia
singuratic, în afară de zgomotul banal şi de promiscuitatea
supărătoare a vieţii de han." (39> Cauzele reale aveau puţin comun cu
„farmecul izolării", cum pretinde A. C. Cuza. Ele erau mai mult de
ordin material şi ţineau de întregul complex existenţial în care trăia
Eminescu. Că acelaşi sentiment al tăinuirii îl făcuse altădată să şadă

240
într-o altă mansardă, a caselor Iby din Iaşi, şi-l împiedica să se fo-
losească de „ospitalitatea ce i se oferia de prietenii săi..." poate şi nu
să fie contestat, poetul preferind totdeauna independenţa, libertatea de
mişcare, lucru pentru care fugise după două săptămîni din casa lui
Maiorescu în 1878 şi refuzase pe a doctorului Kremnitz. A. C. Cuza
însuşi ar fi căutat să-l scoată din podul şurii de la Pastia, temîndu-se
să nu cadă într-o zi, de pe scară. „I-am pregătit atunci o cameră, în
condiţiile cele mai bune, cu totul izolată, avînd intrare deosebită, cu
ferestrele în grădină la locuinţa mea,

241
 unde eram singur, după ce-mi făgăduise că va veni. Dar supt
diferite pretexte, şi-a tot amînat mutarea. Am înţeles că preferă să
locuiască chiar în centru, în apropierea localurilor pe care le
frecventa, temîndu-se, desigur, să nu supere pe cineva, cu
intrările lui neregulate şi tîrzii." t* 71) Viaţa pe care o duce acum
Eminescu degenerează etic şi voliţional. După o perioadă
premergătoare de dereglări caracteriale, poetul îşi pierde treptat
controlul, frecventînd localuri de noapte şi înlocuind munca
creatoare cu lungi ore pierdute, risipite în uitare. Asociind
alcoolul decepţiilor sale, Eminescu ratează şi ultimele şanse de
recuperare. Dipsomania îl intoxică şi-l obnubilează. „Avea însă şi
o scuză a vieţii lui zbuciumate, afirmă A. C. Cuza, în afară de
temperamentul său. Suferea mult din cauza unor ulcere de care
erau cuprinse amîndouă picioarele de la genunchi pînă la glezne,
cau- zîndu-i mari dureri care-1 împiedecau să doarmă."
(Amănunt important, n.a.) „Adeseori mi s-a întîmplat să-l
întovărăşesc acasă pe la ora unsprezece noaptea, lasîndu-1 să se
culce, şi aflam a doua zi că s-a sculat petrednd pînă la ziuă. De
altfel, fatalitatea părea că-1 urmăreşte. într-o seară intrînd acasă, a
alunecat pe gheaţă, în poarta otelului, rupîndu-şi piciorul, ceea ce
l-a silit să stea mai multe săptămîni în cura spitalului Sf.
Spiridon, unde mă duceam să-l văd, şi unde-1 găseam citind, sau
trecîndu-şi vremea cu jocul de şah. Tot în acest timp ne-am pus
să-l hotărîm a se fotografia." (39) (Omagiu, 1909.)
„De vreme ce rezidez la otel România (vechiul han al lui
Bacalul), — scrie Eminescu lui Chibici — într-o hulubă- rie puţin
recomandabilă din orice punct de vedere, e lesne de-nţeles că nu
am unde pune lucrurile mele, îndît ar fi foarte bine dac-ai păstra
tu încă deva timp aşa-numita mea 'ladă, deşi presupun că acest
luoru nu e tocmai plăcut.
Sănătatea mea sdrţîie într-una ca o moară de mult stricată, ba
poate ireparabilă. Săptămîna aceasta am avut friguri şi dureri de
cap, cît despre picioare — ele sînt într-o stare aşa de plîns precum
erau la Bucureşti. O tristă iarnă mă aşteaptă şi o tristă viaţă. Te
rog dar să iei tu lada de la Simţion, dacă nu mai e cu putinţă să
stea acolo, pînă ce starea mea se va îndrepta, dacă e cu putinţă să
se-ndrepteze vreodată." Temerile lui Eminescu după cum se ştie,
din nefericire, s-au adeverit. Simptomele descrise arată evoluţia
procesului cerebral sau cel puţin manifestarea unei afecţiuni
intercurente cu efect distrugător. In ce priveşte încercarea de
reintegrare în circuitul social, greutăţile ivite au o mare doză de
obiectivitate, cauzele invocate fiind în bună parte reale. Deşi,
intelectual, capacitatea de abstractizare rămîne intactă, forţa de
muncă scăzută şi deprimarea, vidul ce se cască imens ameninţă
să-l arunce într-o situaţie fără ieşire.
242
 !> „Am mai încăput — fără voie — într-o belea greu de
descurcat. Fiind vacante mai multe catedre la şcoala comercială,
cerusem suplinirea istoriei. Dar catedra aceasta dînr du-se altuia,
m-a însărcinat pe mine cu geografia şi statistica, cu un program
foarte încărcat, obiect care are incovenientul că nici cărţi nu
există pentru studierea lui, iar el însuşi consistă dintr-un dicţionar
de mii de nume proprii şi de cifre statistice. Cît despre onorata
bibliotecă, e atât de încurcată şi îngrămădită, încît ar trebui un an
sau doi pentru a introduce orînduială în acest haos ereditar", scrie
el la 20 octombrie 1884. (,301
Trecuseră deja opt ani de la înscenarea procesului pentru
dezordini şi „furt". După achitare, nu s-a mai găsit nimeni să
pună ordine în inventarul Bibliotecii Centrale.
„In ziua de 21 octombrie 1884 s-a sărbătorit la Iaşi, printr-un
banchet de 150 de tacîmuri, împlinirea a 100 de ani de la moartea
lui Horia." Popa Radul(297) — care povesteşte împrejurarea — ne
aduce noi amănunte despre Eminescu în această perioadă tristă
din viaţa sa. „Acum era pe la sfîrşitul banchetului, şi mesenilor li
se cam suise nectarul la cap ; deodată văd pe cineva că se suie în
picioare pe masă.
Era mult regretatul Ion Creangă, care începuse să strige în
gura mare, cu aerul lui obişnuit comic, cam astfel: D-apoi bine, d-
lor, s-a băut în sănătatea cutăruia şi cutâ- ruia... Să-mi daţi voie să
[...] beau deci în sănătatea lui Eminescu.
Ei bine, ca şi cum un curent electric ar fi trecut prin vinele
fiecăruia, cu toţi laolaltă am început să strigăm : Trăiască
Eminescu! Eminescu... Eminescu, să vorbească Eminescu...
Nemuritorul poet pare că nici nu auzia, nici nu vedea ce se
petrece în jurul lui, atît era de indiferent la entuziasmul
comesenilor lui.
Numai din cînd tn cînd zîmbia ctte puţin, încreţindu-şi fruntea
cea lată, dar fără să vorbească un cuvînt, era trist, melancolic..."
„Creangă [...] spunea de Eminescu că nu-i pare de loc sănătos şi
că încă atît de abătut ca astă seară niciodată nu l-a văzut." *

* Din acea zi, scria P. Radui, Eminescu al nostru se preumbla foarte des pe strada
Lăpuşneanu, apucînd in Picurări, pină la capul asfaltului, la râspîntea unde coboară din
strada Păcurari _ strada Cişmeaua Păcurari, şi unde se afla o bară de lemn care exista pini
mai deunăzi. Acolo se aşeza el, cu coatele pe ea, şi privea ceasuri întregi la tabloul care i
se desfăşura înantea ochilor, cuprinzînd dealurile Galata, Cetăţiua şi Repedea, pierzîndu-
se in zarea albastră.
Intr-una din zile, trecînd eu pe acolo, îl zăresc stând răzămat cu coatele de bară,
privind spre Galata: îl întrebai ce face acolo ? El îmi răspunse: «Ce să fac, admir natura;
uite, d-le Radu, spune-mi cine ar fi in stare să-mi puie pe hîntie tabloul acesta care ni se
prezintă înaintea ochilor. Doamne! exclamă el, ce poziţie frumoasă are laşul. De aş avea
eu bani, aş pune să se facă un pod de aici pînă pe dealul Galatei. Inchipuie-ţi cînd acest
pod ar exista, să stai în mijlocul lui, ce privelişte frumoasă ai avea. Crea în lumea întreagă

243
 Eminescu avea toate motivele să fie abătut.
Indiferenţa cu care întâmpina manifestarea de entuziasm îşi
găseşte explicaţia tn „trista iarnă şi trista viaţă", pe care şi-o presimte
într-un moment în care suferinţele fizice şi psihice îşi dispută
prioritatea.
In noiembrie, I. Caragiani, superiorul său de la Biblioteca
Universitară, raportează că poetul era internat.
In decembrie 1884, Vlahuţă, venind la Iaşi, petrece trei zile mai
mult cu Eminescu, pe care îl găseşte internat la Spi- ridonie. „L-am
găsit mult mai bine — scria el lui Maio- rescu — la 27 decembrie. Ar
vrea să vie în Bucureşti. Piciorul lui i s-a îndreptat. La 1 ianuar iese
din spital." (389>
Se pare că e vorba de fractura suferită între timp, şi despre a cărei
vindecare se arătase sceptic : „Hei, hei, nu mai calcă iarbă verde
piciorul lui Eminescu", ar fi exclamat el.
„In vara anului 1885, Eminescu a fost lăsat „deplin sănătos, în
grija numeroşilor săi admiratori." <4,) In realitate, poetul avea „dureri
necontenite" la nivelul gambelor, unde reapăruseră vechile leziuni.
). în amintirile sale I, N. Roman < 3I0> se referă la această perioadă
mai puţin clară din existenţa poetului. El l-ar fi „...cunoscut pe
Eminescu la ultimul banchet al Junimei de la Iaşi, un an după
strămutarea Convorbirilor literare la Bucureşti. (Deci în 1886.)
„Poetul era după prima criză a bolii sale. Asta nu înseamnă că nu-1
mai văzusem pîn-atunci. îl văzusem ca toată lumea, pe străzile Iaşilor,
şi-l mai văzusem în biblioteca Universităţii vechi (astăzi Facultatea
de medicină), cetind tot timpul, la biroul lui din fund, în faţa intrării,
după ce servea celor 4—5 vizitatori cărţile dorite. Şi mi-a făcut
impresia unui om absolut normal şi a unui funcţionar conştiincios,
care-şi face slujba aproape cu plăcere. Bibliotecarul titular, profesorul
de greacă Gîrcineanu, dădea foarte rar pe la bibliotecă. O dată, într-o
zi de primăvară, pe la amiază, l-am întîlnit pe strada Universităţii,
coborînd spre strada Alecsandri, îmbrăcat în haine de doc albe, curate
— şi cu mustăţile rase — singura dată cînd şi-a ras mustăţile. Cu
trăsăturile regulate ale feţei sale cezariene complet degajate, cu părul
negru bogat, strălucitor, dat pe spate, încadrîndu-i fruntea lată cu
zîmbetu-i imperceptibil încremenit pe buze şi cu privirea încărcată de
nu ştiu ce tainică melancolie... Niciodată nu mi-a părut mai frumos
decît atunci..." (,,0)
f Este aproape sigur că I. N. Roman se referă la primă vara anului
1885, cînd Eminescu lăsa impresia de sănătate. Aparenţa de bine, de
om absolut normal, pe care o sugerează figura lui armonioasă şi
nu s-ar mai găsi păreche !!!> Şi avea dreptate, căci aşa şi este.

244
degajată, acel veşnic surîs imperceptibil, uitat pe buze, şi acea tainică
melancolie din priviri, ne face să reflectăm la aforismul lui
Maiorescu: „Un om este o sumă de stări sufleteşti înşirate una după
alta pe firul «timpului»". I. N. Roman pune în evidenţă relaţia dintre
starea mai puţin depresivă a poetului şi echilibrul înşelător de
funcţionalitate, care maschează patetismul mişcărilor pulsionale şi
drama neştiută a istoriei lui.
Prin aprilie şi mai 1886 era bolnav.
Mai înainte lucrase la dicţionarul sanscrit (3 caiete) cu o rîvnă şi
acurateţe uimitoare. La 12 august 1885, Eminescu îi scrie lui Burlă
din Liman, informîndu-1 de mersul bolii şi ccrînd bani de tren şi
pentru achitarea onorariului. „Au

245
trecut peste doua saptamîm de cînd sunt aici şi mă coc zilnic în băi de glod
calde de 30 de grade Reaumur. Nu pot zice că vremea aceasta a trecut fără
să-mi facă bine. Durerile necontenite, pe care le aveam la Iaşi, nu le mai
simt aici *, însă încă nu toate ranele s-a închis şi mă tem că, de s-ar
închide chiar, vindecarea să nu fie timporară şi să nu apară din nou cînd
mă voi întoarce, la ţară...“
Această teamă justificată şi constatată la Eminescu în tot timpul bolii
(chiar şi în 1887 se plînge Harietei de durata şi ineficienţa tratamentului,
în acelaşi sens) denotă caracterul maniacal depresiv, nu supoziţia
paraliziei generale, în care această preocupare lipseşte. Se vecie că, în
prima jumătate a anului 1885, Eminescu a suferit, fie de o radiculită
interesînd membrele inferioare, fie de aceeaşi afecţiune cronică,
neidentificată încă şi care ar fi putut fi foarte simplu o tulburare trofică la
nivelul gambelor sub forma unor ulcere varicoase, şi nu a unor gome cum
s-a incriminat.
„E timp asemenea să chibzuiţi în privinţa lui nervus re- rum, căci de
m-oi vindeca, de nu m-oi vindeca, de plată ştiu că nu pot să scap.
îmi trebuiesc 100 de ruble cel puţin...
...încolo, duşmanul cel mare al singurătăţii mele e urîtul. Persoanele
cîte sunt aici nu vorbesc decît ruseşte sau leşeşte, abia vreo două din ele
rup cîte un cuvînt nemţesc ori franţuzesc. Astfel, deşi nu tocmai vorbăreţ
de felul meu — sunt condamnat la un mutism absolut. De citit n-am
asemenea ce citi, decît o ediţie a lui Heine, rătăcită printre buclunoavele
doctorului secundar. Pînă acum nici un român nu-mi interesează existenţa
şi n-o împinge la o mai mare activitate; vîntul şi valurile lacului cu
freamătul lor neîncetat, iată singurul acompaniament al zilelor şi nopţilor,
care se scurg uniforme şi monotone ca bătăile unui ceasornic de părete."

_ * Sindromul senzitiv este adesea precoce şi predominant în tabloul

clinic tabetic (Eminescu a fost considerat victima unei radiculite luetice).
Bolnavii acuzS dureri radiculare, adesea în membrele inferioare, cu carac ter
de cuţite şi fulgerări. Sînt dureri fulgurante, lan cin an te, bruşte, intermitente
şi succesive. Se exacerbează la oboseală, sînt rebele la antinevralgice şi
chinuitoare. Se confundă cu durerile reumatice, care-1 chinuiau într-âde- văr
pe Eminescu. Dar lipsa coordonării, care caracterizează sindromul tabctic, şi a
altor simptome definitorii, ne orientează de pe acum asupra cauzelor şi originii
afecţiunii contractată de el.
 Poetul se simte chiar şi în aceste cîteva cuvinte triste exprimate în
împrejurări triste. Din punct de vedere psihic, Eminescu apare cu totul
normal. Se informează, citeşte, se plîn- ge că e redus la „un mutism
absolut" din lipsa unor parteneri de discuţii, e critic şi autocritic. Stăruie
vag obsesia schiţată a singurătăţii, înstrăinării şi teama, încă reţinută, a
lipsei de bani cu tot ceea ce ar putea să-nsemne. După cîteva zile, scrie
altui amic, profesorului Novleanu, o scrisoare plină de spirit, dar şi de
nelinişte în privinţa banilor :
„...Cred că atît tu dt şi Burla veţi fi primit scrisorile mele de la 12 ale
curentei. Prin ele arăt mai pe larg progresul cam încet al curei mele şi vă
rog să-mi trimiteţi 100 ori 110 ruble, ca să am cu ce plăti la sfîrşitul lunei.
Vă rog să nu mă uitaţi, mîinile provosla voirii poliţii, care poate nici
n-aşteaptă altceva decît să pună mîna pe biata mea piele, bortălită de bube
şi de boale.“
Fminescu se arată interesat de evoluţia politicii europene, de
întîmplările zilnice, dovedind o reacţie normală la evenimente.
F „...Ce se mai întîmplă pe acolo, ce măritişuri şi însurători se mai
proiectează şi pe rine-aţi mai îngropat în vremea din urmă ? In urîtul care
mă lucrează, orice ştire e interesantă — gazetele puţine care-mi vin în
mină le citesc din sl'ovă-n slovă, pîna chiar şi anunţurile, atît de habotic te
face singurătatea şi lipsa de ocupaţie zilnică. Singura mîn- găiere —
tutunul — e şi rău, şi scump." Eminescu continuă să uzeze şi să abuzeze
de tutun şi, cum am văzut, de alcool, începînd cu anii 1884, ceea ce va
solicita din partea noastră o atenţie mărită în evaluarea ponderii acestor
noxe, în determinarea sau favorizarea afecţiunii cerebrale. La 18 august
scrie din nou, şi mai alarmat în privinţa banilor :
I „Nu mai sunt dedt douăsprezece zile pîn’ la sfîrşitul lunii şi cu toate
acestea nici pîn-acum nu am banii necesari pentru plata doftorului".
(Nelinişte justificată.)
„în orice caz, o situaţie îngrijorătoare pentru un om ca mine, cu totul
străin de locurile acestea, îndt vă rog cu toată seriozitatea să nu mă uitaţi şi
să grăbiţi a chibzui ceea ce e de făcut [...]
Indealtmintrelea repet ceea ce-arn zis în scrisoarea trecută. Ne
mănîncă urîtul pe toţi şi lumea a-nceput a se cam rări de pe aici [...].

247
 Prietenii Zaharia, Buţureanu, onor Drăghici, d-rul Max s-au
întors în ţară, numai eu, cocostîrc străin, măsur malurile
Limanului cu picioarele mele arhioloage.
Salutări multe companiei calomnioase de la Barothy, cuibul
negru de suspiciuni asupra caracterului călugăresc al celui ce
semnează cu toată afecţiunea (u3),
al tău, M. Eminescu..."
Poetul revine obsedat asupra acestui „caracter călugăresc", pe
care şi-l atribuie şi pe care îl comunica încă din 1877, pe cînd era
la Iaşi, lui Slavici. In 1883 şi 1884 — cînd vrea să se călugărească
— termenul capătă un sens concret.
La 2 septembrie scria din Odessa, confirmînd primirea
banilor cu care a plătit doctorului şi solicitând din nou „una sută
franci" pentru a se putea „urni din loc".
„...Eu şed aci într-un hotel de mîna a treia — Hotel
Strassbourg — şi, neavînd parale, nu mă mai duc nici la cafenea
măcar..." „De la Liman au emigrat toată lumea şi eu am fost, pot
zice, cel din urmă care-a părăsit stabilimentul. Eu şi cu madame
Dange, o poloneză blondă de toată frumuseţea..."
Este ultima scrisoare pe care o cunoaştem, din timpul curei
de la Liman. Eminescu ne apare normal din punct de vedere
intelectual, moral şi afectiv. (Mai găsea timp şi dispoziţie pentru
aprecieri la adresa doamnei Dange.) Cît priveşte lipsa de bani,
trebuie să fi fost reală, din moment ce poetul insistă pentru a-i
obţine cu argumente logice şi deci convingătoare :
„Nădejdea mea era că nu tc-oi mai supăra pe tine [...] ’i
scrisesem lui Bădescu să-mi trimită o sută de franci ce aveam a-i
primi de la şcoala comercială (unde se vede că predase, n.a.). Dar
din nenorocire el a fost absent din Iaşi..."(,35)
întoreîndu-se în ţară, poetul pare ameliorat din punct de
vedere fizic şi în echilibru psihic oarecum stabil. In curînd însă
simptomele sale reapar. De sărbătorile Crăciunului (1885),
Eminescu a fost la Cernăuţi la sora sa Aglaia Drogli şi ar fi fost
antrenat în cercul vechilor prieteni, în care s-a arătat tăcut şi
întunecat.
„L-am mai cunoscut apoi pe Eminescu, după 1883, — scrie
Meissner — şi l-am văzut des, prea des chiar, pe străzile Iaşilor şi
în vestita cafenea de pe vremuri «Ghâteau aux fleurs». Nu mai era
însă Eminescu de odinioară, Eminescu cel tînăr, frumos, cu
îmbrăcămintea îngrijită, mîndru de ■nuta lui, cel cu verbul cald şi
înălţător. Era cu totul altul, Ora omul bolnav, suferind, cel cu

248
bietul creier destrămat! la ce ar folosi să vorbim de această
perioadă a vieţii
lui.LI <«*>
I Astăzi se ştie la ce ar folosi, cu toate că înţelegem etica Dl
numele căreia contemporanul lui Eminescu a tăcut, ft Cele două
tablouri pe care le subliniază Meissner, izbitoare prin contrastul
lor, dureroase prin semnificaţie, indică traiectoria pe care s-a
înscris viaţa lui Eminescu şi pe care [oamenii şi împrejurările nu
au fost în măsură să o schimbe. I Anul 1886 se dovedeşte nefast
pentru poet. Recidiva se anunţă de departe prin lovituri surde la
început izolate, care nu întîrzie să se înteţească şi să destrame
nemilos edificiul şubred, cu toată aparenţa normală. Implacabil,
destinul se Împlineşte cu fiecare zi, cu fiecare oră. Intr-o scrisoare
datată 30 aprilie / 12 mai 1886, Chibioi-Revneanu îi comunică lui
Slavici la Sibiu, că : „...Etninache a fost de Paşti la Bucureşti, dar
nu-i merge prea bine cu sănătatea ; l-a apucat un fel de nepăsare,
de cheltuieşte fără nici o mustrare de cuget banii ce i se
încredinţează ca garanţie pentru cărţile împrumutate de la
bibliotecă, şi cîndu-i poftit undeva la masă, se descalţă ca şi cînd
ar fi la dînsul acasă, cu un cu- vînt, merge rău..." Este semnalul
primei recidive. Răul de care suferea a crescut atît de vizibil, îneît
temerile prietenilor lui începeau să capete un caracter desperat. In
cu- rînd, comportamentul lui devine de nerecunoscut. Degradarea
morală, manifestată grav din primăvara anului 1886, alarmează şi
oferă argumente pentru precizarea unui prognostic fatal prin
caracterul ireversibil al bolii. I. N. Roman spunea că după 1884 :
„Sănătatea lui Eminescu părea bună. Mulţi îl credeau chiar cu
desăvîrşire vindecat şi destoinic pentru-o nouă activitate literară.
Boala însă îl submina continuu, pe nesimţite. Manifestările ei se
accentuau zilnic. Dar el era de o indiferenţă de necrezut. Mînca
dacă avea ce, bea dacă i se oferea mult, bea fără măsură... Dormea
unde apuca..." <3I0) La 14 mai 1886, Miron Pompiliu expediază ur-
mătoarea scrisoare lui Maiorescu — scrisoare care furnizează •
toate elementele prin care recunoaştem reizbucnirea nebuniei:
„Domnule Maiorescu,
De Paşti aflîndu-mă la Bucureşti, mi-a părut foarte rău că nu v-
am putut întîlni pentru ca să ne înţelegem ce s-ar mai putea face
în interesul lui Eminescu... Daţi-mi voie să vă arăt în următoarele
rînduri că trebuiesc numaidecît luate măsuri pentru a veni în
ajutorul lui Eminescu, dacă nu voim ca să-l vedem iarăşi în starea
nenorocită în care a fost, sau în starea celui mai decăzut şi mai

249
ticălos om din lume.
De un timp încoace, deşi nu mai prăpădeşte nopţile pe la
cafenelele chantante, deşi nu-1 stăpîneşte patima băuturii ca mai
înainte, dar a contractat alte apucături nu mai puţin înjositoare.
Aşa, de pildă, cere cu stăruinţă parale nu numai de la prieteni, dar
şi de la persoane pe care le-a văzut o dată sau de două ori; mai
departe, ca un om care ş-a pierdut bunul-simţ şi buna-cuviinţă ce
se cere de la fiecare între oameni, pe uliţele pe unde trece, loveşte
cu băţul zapla- zuri şi ziduri. Mai zilele trecute, spărgînd nişte
oale de pe un zid, feciorii de la casă dimpreună cu un sergent l-au
dus la comisie, de unde se înţelege, recunoscîndu-se cine e, i s-a
dat îndată drumul. într-o seară fiind la teatru, în parter, după un
interval de timp, s-a culcat pe bancă, spre cea mai mare
surprindere a publicului.
De asemenea nu mai ştie nimic de respect şi de ruşine.
Damele i-au luat frica, încît de departe îl înconjură cînd îl văd pe
stradă, căci nu mai e chip să treacă în linişte şi nesupărate de
dînsul.
Nu mai puţin a pierdut conştiinţa de împlinirea datoriei şi
simţul de onestitate. In timpul ce-şi face serviciul la bibliotecă,
iese în oraş, lăsînd uşile deschise şi cărţile în voia îhtîmplării,
liberează cărţi fără să le noteze în registru. Şi mai pe sus de toate
aceste, cheltuieşte toate depozitele de bani ce i se lasă pentru
cărţi. La mustrările ce-i fac uneori în această privinţă, răspunde că
nu-i adevărat. Şi dacă n-are încotro în faţa dovezilor ce-i aduc,
întreabă : s-a plîns cineva că nu i-am dat paralele înapoi ?
într-un cuvînt e de tot prăpădit nu numai în privinţa
intelectuală şi a îngrijirii de sine, dar şi în privinţa morală... cu
purtarea sa, cu apucăturile cele necuviincioase, în scurt, cu toată
atitudinea sa, se face de pe zi ce merge mai nesuferit.
Judecind dar atît starea sa sufletească, cît şi lipsa de mijloace
îndestulătoare, e groază minţii omeneşti ca să gîn- dească în ce
hal şi la ce soartă poate să ajungă cu timpul.
Deci vă rog pe dumnevoastră cu toată stăruinţa să închipuiţi
vreun mijloc ca să fie trimis într-un stabiliment de cură, într-un
stabiliment unde să fie liber, dar privegheat de aproape de către
medic şi supus unui regim de cură potrivit cu relele de care
sufere." (29C)
Aderenţa la realitatea ambiantă a lui Eminescu este viciată de
o activitate dezordonată cu reacţii scandaloase, cu atentate la
pudoare, cu acţiuni periculoase, ce trădează iminenţa recidivei de

250
tip alternant sau succesiv, cu accese de 'manie şi melancolie
intermitentă.
Urmează o telegramă din Botoşani către Maiorcscu, datată
9/6 şi expediată tot de Pompiliu şi Cuza : .Eminescu revenit
boala. Tăcut şi nesimţitor. Regulaţi." < 291> De fapt, convalescenţa
lui a fost foarte lentă şi foarte aproximativă şi nu i-a redat decît o
adiere înşelătoare de viaţă. Anii 1884—1885 n-au fost pentru poet
decît o penibilă şi continuă succesiune de ameliorări şi reveniri
ale bolii.
Nu ştim ce-a urmat pînă la 15 iulie 1886, cînd o elevă de 18
ani, instruită şi sensibilă — Riria —, viitoarea soţie a lui Xenopol,
îl întîlneşte la Repedea şi ne redă cu căldură şi sensibilitate
amănunte importante despre Eminescu din perioada cît a fost aici.
Eliminînd încărcătura afectivă şi încercările de poetizare, reţinem
din cele cîteva scrisori expediate „Măriei" detaliile referitoare la
poet. Ele vor servi la analiza evoluţiei bolii şi la compararea unor
faze care au precedat cele trei izbucniri sau variante de „nebunie".
Este un material pe care ni-1 oferă o inteligenţă fină, o cultură
aleasă şi o inimă cuprinsă de admiraţie şi pasiune pentru ceea ce
fusese şi chiar mai era Eminescu. Intr-un fel, scrisorile Harietei
către Cornelia Emilian, din anul următor, reeditează cu alte date şi
în alte împrejurări Jurnalul Ri- riei. căruia — pentru interesul real
— îi vom acorda audiţie. „Nu-1 văzusem niciodată, mi-1
închipuiam înalt, cu portul mîndru, cu toată înfăţişarea măreaţă.
Qnd colo, ce să văd ? Un om încă tînăr, însă îmbătrînit de vreme,
cu faţa palidă, mersul încet, umerile joase şi obosite, ca şi cînd ar
fi purtat cu greu povara tristelor lui gînduri. Ochii, această
oglindă

251
a sufletului, cătau tot în jos, mîhniţi şi melancolici... Mă cuprinse o adîncă tristeţe. Ce a fost el şi
ce este ?... Cum îl nimicise boala şi ce urme grozave lăsase asupră-i, făcîn- du-1 atît de
nepăsător..." Din săptămînă în săptămînă, şi apoi din zi în zi, umbra nebuniei se făcea tot mai
deasă. Boala se apropia de stadiul culminant, recidiva învingea ultimele bariere. De fiecare dată
semnele se înmulţeau şi semănau tot mai mult cu nebunia. Qteva zile Riria nu-1 mai văzuse de
loc. întrebînd despre el pe medicul băilor, acesta îi răspunse că, fiind în stabiliment multe femei, el
se ferea de a se arăta, „căci urăşte grozav femeile, din cauza cărora, zicea el, a suferit multe
amărăciuni..."
Ducîndu-se în grădină, după un timp, ea zări pe Emi- nescu pe banca umbrită, «tînd cu ochii
închişi, dus pe gîn- duri, şi părînd a fi cu totul străin de tot ce-1 înconjura.
„Tresărind" şi adînc mîhnit, „aruncă o tristă căutătură la bolnavele-i picioare, goale, în nişte
papuci..., apoi, şuie- rînd uşor, pleca cu mersul leneş şi greoi spre locuinţa lui, o odaie ce o
împărţea cu alţi trei tovarăşi".
Fiind prea sărac, nu-şi putea plăti decît un pat. Datele exterioare ale biografiei poetului rămîn
în liniile lor fundamentale, avînd aceeaşi dominantă, sărăcia, care inspira compătimire. Ruperea
contactului vital al poetului cu forţele tainice şi esenţiale ale lumii o zguduie profund, deşi mai
reuşeşte să descopere în structura lui psihică microscopică semnele unor trăiri afective. Riria
aflase că-1 dureau „rău" picioarele ; că sta toată ziua lungit pe spate, „cu mîinile peste cap dus pe
gînduri". în imensa singurătate în care trăia, pustiul din el se făcea tot mai mare, şi doar liniştea şi
siguranţa din natură îl mai incitau să-şi reînvie viaţa cîtă-i mai rămăsese, într-o încercare de
recuperare, ca şi cînd ar mai fi fost în stare s-o ia de la capăt.
Fragmentele din scrisori ne dezvăluie stadiul în care se afla Eminescu la jumătatea lunii
august, cînd tulburările psihice şi de ordin moral, acutizate, se manifestă sub o formă alarmantă,
denotînd obnubilarea simţului critic cu conservarea intelectului şi a capacităţii de improvizare. *

* „...Pe calea ce duce de la Repedea la Poeni, se aşterne vestitul drum al Vasluiului, vestit pentru
frumuseţea locurilor pria care trece... Ne vorbisem mai mulţi, să facem o preumblare în acele părţi; dar
fiind
252
f
împrejurările evocate de Riria ne-ar putea Îngădui să întrezărim în liniile ei mari
recidiva psihozei acute, cu traiectoriile ei specifice. O comparaţie cu simptomele altor
afecţiuni ne va uşura stabilirea caracterului ei distinctiv. Simptomatologia e devastatoare
în efectele finale, care strivesc şi distrug o structură psihică Îndelung elaborată, stăpinită
altădată de impulsuri creatoare. Aparenţele nu mai înşeală. Principiul unui echilibru moral
oriclt de instabil, şi conştiinţa actelor comise dispar Intr-un abandon de viaţă, în care
autocenzura propriilor excese lipseşte, nemailăsînd nici o speranţă, nici o fereastră
deschisă spre viitor. Dar se poate ca oglindind Împrejurările reale ale existenţei lui
Emincscu, aşa cum ne sînt transmise, să nu fim în măsura să dezvăluim legitatea
extratemporală a existenţei lui. Poate că In felul de

I tocmai 15 august, zi de hrăni la un schit din apropiere, ne hotăriscm >3 ne abatem şi pe acolo...
pe la 7 oare, eram cu toţii în casă. Eu insă thcurciudu-mă nu ştiu cum în treburi, rămăsesem la
urmă unde tocmai se nimerise carul în care se suise Emincscu. El se lungise în aşa felin, că
cuprinsese aproape jumătate din car, pe cînd îri cealaltă jtniăta'.s stătea doamna unui colonel, cu
copila ei şi nepoţica mea Elena. Nen.ui- | fiind loc şi pentru mine, mă acăţai cum putui în coada
carului şi pornirăm încet, în pasul leneş şi măsurat al boilor şi în asurzitorul răsune: al scirţîitului
roatelor. Eminescu, care părea că sta destul de îndămăna- I tec, îşi aruncă ochii peste cap şi,
zărinau-mă, se ridică, îşi scoase botinele, şi le puse cam prea la îndemîna doamnelor, care,
neobişnuite cu asemenea apucături, începură a spune : «Comme il e inconvenientj on voit ■ bien
qu’il n’a pas toute sa raison. Desccndons; cela vaut mieux d’allcr â I pied.» Şi intorcîndu-se către
mine, îmi spuse : «N'est ce pas, Mademoiscllc, I vous venez aussi ?» Nu ştiu d: ce aceasta
îndemnare supără foarte rău pe Eminescu. Nici n-apucase să sfirşească bine vorba şi, cum stătea
cu spatele spre dînsul, el întinse amîndouă inimile şi ciupi zdravăn pe doamna colonelului.
Scandalizată in culme, ea strigă să oprească carul, spre a se cobori. Eminescu însă îi zise ironic:
«Parol d'bonneur, te-am
f işcat franţuzeşte cu amîndouă miiniie; nu doară româneşte numai ou una. pion, allez-vous en
M-me, pardon».
| Carul se opri şi gingaşele noastre tovărăşiţe se coborîră iar eu ră- Bmăsci cu nepoţica şi
urmarăm drumul înainte. Pe mine nu mă jignea purtarea lui Eminescu, întrucît ştiam cită simţire
şi ci te ginduri măreţe se ascundeau sub vălul acestor apucături, ce c drept cam originale. îndată
îmi dădu el dovadă că izgonirea cucoanelor o făcuse cu gîndul ascuns. Stringîndu-şi picioarele pe
jumătate şi răzămîndu-se cu cotul pe carîmbu! carului, el mă îmbie să mă aşez lingă el, pe locul
ce rămăsese liber şi, [ zîmbind ironic, îmi zise: «Şedeai rău de tot acolo, nu ţi-e mai bine aice ?
( Aşa-i că ştiu şi eu să vorbesc franţuzeşte ?»...*

253
a fi şi de a simţi al lui Eminescu să nu fi intervenit nimic esenţial,
ci manifestarea lui să -fie o expresie nouă a unei concepţii şi trăiri
foarte vechi, din care dispăruseră numai bucuriile spiritului.
Din dialogul ce urmează bănuim mărturia unei răscolitoare
reveniri de conştiinţă, în care regăsim marile coordonate
filozofice şi artistice ale poetului, universul său propriu,
conjugarea cu el însuşi într-un moment în care destructurarea îşi
urma cursul insidios şi ireversibil. Desprindem momentul cînd, la
schit, noii sosiţi se amestecară printre ţărani. Eminescu, resimţind
gustul amar al „pospăielii" lumii în care era nevoit să trăiască, îşi
exprimă ironic şi compătimitor opinia asupra deformării ei şi
asupra stărilor de lucruii.
„— Ce zici de oamenii noştri de la sate ? Au şi ei acum
bonton ! Nu-i auzi vorbind sărmanii decît madam (interpela el
plin de amărăciune şi dezgust), mersi, pardon... Şi plecîndu-se
spre cel mai apropiat de el, luîndu-i plosca din mîini, îi zise: «Ia
dă-mi, bade, plosca-ncoace ca să beu puţin rachiu ; căci în biata
noastră ţară doară el mai este viu !» Şi mergînd din cînd în dud,
dădea cîte o zdravănă ciupitură femeilor ; iar bărbaţii, făloşi că le
ţinea in seamă, îi dădeau mereu plosca la gură.
Peste o oră, cînd hotărîsem să plecăm spre Bîrnova, îl
găsirăm culcat cu capul pe piatra unui mormînt uitat... L-au
ridicat cu greu şi l-au pus în car, unde el însă nu se deşteptă, pînă
ce ajunserăm acasă.
Vezi, iubită Mărie, — încheia Riria scrisoarea — cîtă înălţare
şi cîtă cădere !“
Conştiinţa decăderii sale, reflectată în rîndurile următoare,
are importanţă în diagnosticul diferenţial al psihozei lui Eminescu
cu schizofrenia şi paralizia generală, maladii care i-au fost
atribuite de medici.
„Mergea încet, cu capul de tot plecat, mai trist şi mai abătut
decît oricînd — deodată, ridicînd capul, mă privi lung şi îmi zise:
— Ce ? ai de gînd să mai stai la vorbă cu mine ? Nu m-ai văzut în
ce stare mă aflam ? Nu ţi-e silă de un om ce cade mort, netam-
nesam, şi apoi iar reînvie, spre ruşinea lui ?
După ce am dus mai des plosca la gură, am mers unde m-au
dus picioarele, şi de s-a nimerit să fiu găsit tocmai pe piatra unui
mormînt, e că doru-mi neconştiut m-a mînat într-acolo, unde cred
şi nădăjduiesc să fiu în curînd..." Simţul autocritic, obliterat în

254
schizofrenie şi paralizia generală, este un semn în plus ci
Eminescu nu suferea de aceste afecţiuni, pe care datele expuse şi
evoluţia bolii le exclud. Luînd lucrurile cum grano salis, vom
reveni la Riria, care ne evocă ochii „în adîncul cărora părea ci se
luptă geniul cu nebunia", făcîndu-ne să înţelegem drama pe care o
trăia poetul în cumplita vară a anului 1886, „...cînd i se-nvolburau
în minte idei şi vise de poet destrămate şi risipite ca firul ireal de
funigei. Deodată Eminescu puse mîna pe frunte, parcă voia să
cheme icoana visului avut în lumea conştiinţei. De obicei, cînd
vrea să spuie ceva trist, melancolic, cade greu pe gînduri. Şi
atunci încep a izvorî din minte-i idei poetice, adeseori neregulate,
dar totdeauna sublime. Privind în deşert cu ochi ce nu mai aveau
nimic pămîntesc, şopti mai mult decît zise: «Pare că eram mort şi
drept mormînt, aveam o pajişte bogată de flori de primăvară,
plecate uşor spre mine de Vfnful cel de sară... Durerile din trupu-
mi porniră să mă certe, mai crude ca oricînd...»"
în cele din urmă Riria ne introduce din nou în universul intim
al poetului, fiind în măsură să surprindă dominanta existenţei sale
spirituale, în momentul în care se prăbuşea totul în jurul lui, cînd
lucrurile se estompau dispărînd într-o noapte de plumb. Pierdut în
singurătatea lui, Eminescu rămăsese pe mai departe de nepătruns.
„Mulţi au zis că era nepăsător, că dispreţuia totul. Nu era nici
una, nici alta, era numai mînidru, prea mîndru şi nu voia să arate
nimănui adînca lui durere." (3C9> Dacă e adevărat că îi trebuia atît
de puţin ca să trăiască şi să fie fericit, şi lipsindu-i puţinul, a fost
nefericit, nu-i mai puţin adevărat că sentimentul de care scria
Riria nu l-a părăsit decît în momentele lui iresponsabile: „de nu ar
fi aceste contraste de cugetare, mai că am uita că el a fost şi, din
nenorocire, mai poate fi nebun...", îşi încheia Riria scrisoarea din
7 septembrie 1886.
Ultima „scrisoare" este patetică. Nespus de trist îl zărise
dimineaţă şi spusese că o să plece în curînd, şi că voia

255
sa facă, înainte de plecare, un pelerinaj prin pădure şi grădină, spre a-şi lua
rămas-bun de la ele... *
Elementele relevante din scrisori — atîtea cîte sînt — confirmă
dezechilibrul psihic şi moral tot mai accentuat al poetului, care aluneca
implacabil într-o singurătate fără sfîrşit, fără speranţă, în care sentimentul morţii
stăruie obsesiv şi definitoriu.
La 12 septembrie 1886, Miron Pompiliu scria lui Titu Maiorescu, din Iaşi:
„...Eminescu e mult mai bine. A fost cîteva săptămîni la Repedea unde a
făcut băi regulate. El continuă băile şi acum..." W
Ameliorarea s-a dovedit însă de scurtă durată. Poetul n-a mai depus nici o
activitate oficială de la jumătatea anului 1886, cînd nu se mai observă nimic
scris de el în cataloagele sau registrele bibliotecii. Aceasta este cea din urmă
funcţie ocupată la Sfat de către Eminescu, care, înlocuit din postul de
subbibliotecar, rămăsese literalmente fără mijloace de existenţă. „E drept —
afirmă I. N. Roman — că vreo cîţiva prieteni căutau să-i vie în ajutor,
întrebuinţînd „tot felul de trucuri pentru a nu-i jigni susceptibilitatea..."

* »Nu trecu mult şi-l văzui coborînd anevoie calea către rotundul, unde
stătusem atît de des şi vorbisem atît de multe. Se aşeză cu greu pe banca din faţa mea
şi-mi zise :
— Ehei, se apropie funia de par! Ce rău îmi pare ca mă duc! Mi se .pare că las
în locurile acestea tot ce mai rămăsese viu în sufletul meu ; şi amara singurătate mă
va cuprinde iar.
— De ce zici astfeliu ? Nu ai să fii tot între oameni ?
— Eşti vecinie singur cînd eşti împreună cu acei ce nu simţesc Ia feliu cu tine.
[...]
— La anul ai să mai vii pe aice ?
— Aşa cred, îh lunile de vară.
— Eu însă sunt sigur că n-o să mai viu niciodată. Pentru mine ce are să fie e
scurt de măsurat... Cred că în curînd o să-mi sune oara plecării, pe care o doresc tare.
[...]
— De-mi va şti un spital ae ştire, să nu-mi ştie lunga vreme.
— Ce deznădăjduit e?ti! să vede că sufletu-ţi sărmanul e atît de plin de amar,
că nu mai încape in el nici o picătură de mîngăiere.
— Paharul cînd e plin, o picătura de întrece se varsă, fie de miere sau de
fiere...*
Eminescu ar fi văzut îngrijorarea, presentimentele şi înteţirea durerii Ririei,
fără însă să dezvăluie impresiile produse asupră-i. Vorbea despre sfîrşitul lui cu un
calm şi o resemnare filozofică, fără a mai schiţa proiecte pentru viitor. (*••)

256
El aminteşte unul din aceste trucuri spre a dovedi că poetul le înţelegea şi că
„numai sărăcia şi nevoia, în definitiv, îl siliră să le accepte * (310). Luciditatea
(pasageră) a poetului din această perioadă şi simţul critic acut au semnificaţie
diagnostică. *
Starea psihică îi permitea încă să emită aprecieri de ordin literar şi artistic,
a căror competenţă evidentă bucura pe amici. Vechea pasiune pentru teatru,
pentru muzică şi poezie, era dublată şi acum de spiritul lui umanist, de înţele -
gere pentru clasici, pentru armonie şi perfecţiune. Modestia proverbială şi
timiditatea tot mai accentuată, ca o expresie a conştiinţei bolii şi condiţiilor de
trai din această perioada, trezeau compasiune şi admiraţie.
în fiecare dimineaţă între orele 9 şi 10 sau 10 şi 11, în cele 10 minute de
recreaţie, venea la liceu şi întreba de Va- sile Burlă, care, pe atunci, era director.
„Parcă-1 văd şi acum cu paltonul lui cel vechi, cu bastonul subţioară şi mîncînd
alune, pe care le procura de la Ghiţă Olteanu, care ţinea lîngă liceu o mică
dugheniţă.

* „Intr-o dimineaţă mă trezesc cu profesorul şi scriitorii] Miron Pompiliu, care

foarte necăjit şi aferat veni la mine şi-mi spuse: — Vino repede cu mine la Bolta
Rece... Am aflat ca Eminescu stă de astă-noapte acolo. Ne-am dus repede la Bolta
Rece; în camera laterala, în care se retrăgea de obicei singur sau cu cate un prieten, l-
am găsit pe Eminescu în jurul unei 1 măsuţe juoînd cărţi. Partenerii săi erau
profesorul Vîrgolici, Ouţa Gorovei şi un al treilea, de care nu-mi amintesc. Toţi
jucau cu atenţiune şi în dreptul fiecăruia, pe măsuţă se aflau cîţiva lei.. Numai
Eminescu avea un pumn de Ici, să fi fost vreo 50—60 lei. Cînd am intrat, Eminescu
ne-a primit cu zîmbetul său plin de blîndeţă şi cu ochii săi plini de melancolie. Tocul
continua. La un moment dat, profesorul Vîrgolici se ridică spunînd: — Gu norocul
tău, Eminescule, nu-i chip să lupt. Eu plec să vie ahud mai tare. Poetul îl privi tăcut
şi plin de înţeles. Pe faţa lui se imprimase o adîncă amărăciune şi tristeţă...
Adresîndu-se lui Roman, Eminescu spuse : — Cunoşti mausul ? E un joc foarte
plăcut şi distractiv... II înveţi uşor şi... cîştigi la sigur !
Aceste ultime cuvinte fură pronunţate cu o dureroasă ironie. Ce se înîîmplase ?
Partenerii, prietenii devotaţi ai lui Eminescu, ştiind că poetul n-avea franc în
buzunar, i-au avansat cîţiva lei şi s-au pus la joc, jucîndu-se intenţionat ca toţi să
piardă şi numai Eminescu să cîştige. De aceea mai toţi rămăsese lefteri, iar poetul
avea dinaintea sa tot cîştigul. Nimeni nu bănuia ca poetul a înţeles din primul
moment aceasta maşinaţie prietenească şi atît de binevoitoare. Dar nu toţi prietenii
aveau ţaceeaşi grija de el. Unii îl antrenau chiar la petreceri vătămătoare sănătăţii.*
(wi)
257
 Spune-i lui Vasile Burlă ca-1 caut eu... Burlă ieşea... schimbau
cîteva cuvinte... dncet... după care pleca vesel şi mulţumit..." *
Se comporta încă normal în aparenţă.
....Era — spune Kauffman (17S> — pe vremea cînd apăruse
Ce te legeni, codrule pus în muzică de nemuritorul George Scheletti.
Mă aflam la magazinul nostru de arte şi muzică din Iaşi, unde marele
poet venia zilnic.
Melancolic din fire, Eminescu vine spre mine ca niciodată foarte
voios şi mă roagă să-i cînt din vioară Ce te legeni, codrule. I l-am
cîntat de mai multe ori de-a rdndul, fără să-şi dea vre-o părere asupra
muzicei. într-una din zile, numai ce-1 aud : «Ce bine m-a înţeles
Scheletti, minunată poezie muzicală»." („eine prăchtige musikalische
Dicht- kunst...“) * † , Altă dată Eminescu îl găseşte pe Kauffman
făcînd corectura la o romanţă, ce o trimisese la Lipsea la tipar. Se
apropie şi citeşte titlul : Yre... Romanţa, cuvinte de S. Dorian,
„pseudonimul meu“, spune Kauffman. i „Mă roagă să-i cînt melodia
cu vioara, pe cînd el cetea cuvintele. După ce termină, îl întrebai:
«Cum găseşti poezia, maestre ?» Cu veşnicul lui surîs blînd îmi
răspunde : «Bună, da — da bună» şi imediat adaugă în nemţeşte: «Wo
der Gcist der Altmeister sich spuren, lâsst-muss es gut sein!»

** Intr-o dimineaţa veni cu multe afişe din Venefiana. Gîdei şi cu mine — ne spune
State Dragomir, elev pe atunci — i-am ieşit înainte ca de obicei.
— Pe d-1 Burlă îl căutaţi, d-le Eminescu ?
— Da.
— Iaca ne ducem îndată.
— Măi băieţi, dar voi nu mergeţi la teatru ?
— Ba da, dar nu putem.
— De ce?..
— Apoi nu ne lasă.
— Cine ?... Burlă ?... Lasă că-i vorbesc eu. Spuneţi-i să vină încoace.»
Ne-am întors cu Burlă...
Am luat parte la conversaţie.
— Lasă băieţii să meargă la teatru, uite, să joacă Venefiana. Piesa, nu-i lucru mare
de capul ei, dar Popescu e foarte bun artist. Îmi place..
— Să se ducă, spuse Burlă.
Gîdei adăugă că nu ne-ar da voie provizorul, fiindcă d. Şuţu ne-a dat note mai mici
de 7.
— Atunci, spuse Burlă, nu se poate. Dac-aveţi note mai mici de 7... nu se poate.
— Da, ne-a pus 6...
— Parcă nota face ştiinţa ? Ş-apoi a cîntărit el bine c-aţi şdut de
† şi nu de 7 ? spuse Eminescu. Dă-le drumu’ că mai mult or să înveţe ei de la o
reprezentaţie a unei piese, mai cu seamă cînd e bine jucată în româneşte, decît de la o
lecţie franţuzească. Burlă rîse mulţumit şi spuse : «Ei bine... lasă... lasă... am să le dau
drumul. .»* (**)
Şi astfel i-a salvat din această greutate în care îi puseseră notele lui Al. Gh. Şuţu
Eminescu bolnav, îndrăgostitul de teatru, care evalua corect însemnătatea vizionării de
către tineret a unei piese .jucată în româneşte* în comparaţie cu o lecţie de .franţuzească*.

258
! Acolo unde transpiră spiritul maeştrilor clasici, trebuie să ie bine]“.
Memoria lui prodigioasă nu-1 trăda nici de astă dată. f
„Mărturisesc astăzi că Yre era o reminiscenţă din Boethe...”
L Eminescu mai păstra o aparenţă de echilibru psihic, dar numai o
aparenţa, căci boala inexorabilă înaintează fără ca el să-şi mai dea
seama. Chibici-Revneanu, bunul său amic, ne aduce din nou unele
precizări importante asupra aspectului morbid din această vreme. El
face o splendidă caracterizare a reacţiei poetului în timpul crizelor şi
între crize, surprinzînd cu acuitate starea depresivă predominantă şi
pendulările între exaltarea triumfală şi adînca lui tristeţe, între spaimă
şi beatitudine. Dezlănţuirea pulsiunilor insţinctiv- afcctive, cheltuiala
excesivă şi dezordonată a energiei, efervescenţa paroxistică şi apatia
totală sînt redate cu obiectivitate şi precizie.
jfr „Numai în epocile surescitării sale patologice aluneca în atitudini
prea îndrăzneţe, ofensatoare. în cele cîteva reprize ale bolii, Eminescu
nu avea propriu-zis manifestări de furie primejdioase. Delirul său nu
avea alte descărcări de ordin muscular, decît mişcările de expresie a
intenselor lui procese afective. Acestea alternau între extreme, de la
exaltarea triumfală, la adînca tristeţe, de la spaimă, la beatitudine. Dar
starea depresivă era predominantă..." Acelaşi joc maniacal şi depresiv
ce-1 stăpînise întotdeauna, amplificat de boală şi agravat în cursul
evoluţiei ei. Despre atitudinile „prea îndrăzneţe, ofensatoare", ne
informează Cornelia Emi- lian, Riria, M. Pompiliu, Petraşcu şi alţii,
care au relatat la modul concret despre unele manifestări morbide ale
lui I-'.minescu în perioada de la Iaşi (1884—1886).

259
 Astfel, I. Kauffman <178) ne spune că Eminescu venea zilnic în
magazinul lor de arte şi muzică din Iaşi. Vorbea mult nemţeşte şi
veşnic despre poeţii celebri germani, pe care îi slăvea.
„într-o zi, cînd boala i se agravase, îl văd intrînd buzna spre mine
şi strigînd : «Rettung, Die wollen mich umbringen» [ajutor, vor să mă
nimicească].
In adevăr o mulţime de inşi staţionau în faţa magazinului din
strada Lăpuşneanu şi discutau cu aprindere cele întîmplate. — Ce
era ? în ultimul timp, Eminescu avea mania de a apuca cucoanele de
turnuri — era moda turnurilor cu toată partea lor de ridicol. Poetul
făcea aceasta inconştient şi ieşencele nu se supărau pe dînsul: evitau
însă pe cît le era cu putinţă astfel de scene.
Trecuse însă un străin cu soţia sa şi Eminescu, fără multa
precauţie, o apucase pe doamnă de turnură. Soţul, indignat, alergase
după poet, care s-a refugiat la noi. După puţine explicaţii, străinul şi-a
cerut scuze."
Petraşcu ne informează că, „în 1886, boala lui se arată din nou cu
accese mai grave decît oricînd, manifestîndu-se prin acte contrarii firii
lui de altădată : se ţinea după femei, înşela lumea, fura mici lucruri ca
un copil, cerea bani şi în momentele lucide se simţea umilit de ceea ce
făcuse."
Cornelia Emilian îşi aminteşte că : „...în anul 1886 Eminescu,
găsindu-se în Iaşi, ocupa un loc la Biblioteca Universităţii, dar n-a
ţinut mult, din cauză că la picioare avea nişte răni pe care medicul le
închisese şi (sic!) boala mentală imediat i-a revenit a doua oară.
în nebunia sa nu făcea alt rău decît, cum întîlnea vreo tînără, o
apuca de turnură, iar cînd a stricat două fanare de la uliţă, autoritatea
îndată l-a închis şi l-a trimis la Neamţ în casa de alienaţi..."
Stadiul de exaltare emoţională recidivanta, prelungit în toamna
anului 1886, alarmează acum prin semnal-simptome în comportament
şi prin idei insolite, care inaugurează o nouă criză. Eminescu
şochează anturajul său şi opinia publică, prin abuz de alcool, atitudini
de libido necontrolat, violenţă în limbaj şi mişcări. Furia
neputincioasă este urmată de crize de depresiune.
I: Ultimele relatări din aceeaşi perioadă aparţin lui Sute Dragomir şi
arată limitapînă la care ajunsese degradarea
psihică şi morală a lui Eminescu, înainte da a fi internat la Mînăstirea
Neamţ. *
; „Recluziunea nu putea fi decît pasageră, fiind vorba de Eminescu,
atîta timp cît nu exista un pericol real pentru

260
societate şi cît se mai putea spera în recuperarea lui. Dar aceasta
nesurvenind iar actele de violenţă agravîndu-se, poetul va fi curînd
izolatşi trimis la Mînăstirea Neamţ." **
, * „Parcă mă văd, înşiraţi doi cîte doi, urcînd dealul spre Copou,
unde se afla teatrul cel vechi. In seara aceea se juca Veneţiana, în care rolul principal era
ţinut de d. Popescu, unul din actorii favoriţi ai lui Eminescu. Era o seară de toamnă
ploioasă...
J ...Ajunşi la teatru, trei sau patru sergenţi tîrau în piaţa din faţă un om, care să zbatea în
mîinile lor. Auzeam desluşit: f — Lăsaţi-mă, vreau să privesc şi eu, ce-aveţi cu mine ?... c
— Ai privelişte şi la comisie...
In timpul acela o cupea se opri chiar în dreptul grupului, şi din ea se coborî un
domn, care strigă la cei cari-1 întindeau aşa pe acel necunoscut.
I ■— ...Lăsaţi-1 — daţi-i drumul... voi nu ştiţi cioe-i ăsta... E Eminescu.
i — Ştim noi, dar dacă e nebun... ce-i de făcut ? Nu poate sta lumea în teatru, din pricina
lui.
Peste puţin, domnul care se coborî din cupeu trecea pe lîngă noi, întovărăşit de
Eminescu — care nu ştiu ce-i tot spunea, arăţîndu-i un volum... «Vezi să fii cuminte...
Lasă c-ai să-mi vorbeşti mai orziu...»
«Nu. nu, îţi spun că-i un dobitoc... Auzi!... Uite, asta mă supără...»
...Noi ne-am suit la galerie, ocupînd locurile din stînga publicului de lîngă scenă.
Chiar în banca întîia, în stal, Eminescu răsfoia volumul ce arătase domnului carc-1
scăpase din mîinile sergenţilor...
1
Cortina se ridică... Eminescu, tot întorcînd filele cărţii, nu mai dădea nici o importanţă
actorilor de_ pe scenă! Mai mult, aut îl enerva, se vede, cuprinsul că reflecţiile lui tari să
amestecară cu glasul lor. Lumea începu a-1 ţîstui. El însă rupea filă cu filă şi spunea şt
mai tare: «Dobitoc... ce dobitoc!...» Şi întoreîndu-6e la cei de lîngă dînsul şi la cei din
spatele lui:
i — Ei mă rog ce zici de ăsta! Auzi dobitoc !...
Din actul I din drama Veneţiana nimeni cred că n-a înţeles nimic... fiindcă drama
care se petrecea în stal cu una din cele mai mart minţi pe care le-a avut pînă acum neamul
românesc era mai interesanta şt mat îngrozitoare decît ceea de pe scenă... Iar la căderea
cortinei la actul I a fost amăgit să iasă din teatru... scos... iar în piaţa.... şi... sergenţii de
data aceasta şi-au făcut datoria... Era privelişte şi la comisie!“
** State Dragomir mai relatează unul din ultimele acte cu caracter [medico-legal, în
care prima recidivă l-a angajat pe Eminescu şi care

261
 Excitaţia erotică scandaloasă, care îl pune acum sub pază pe
Eminescu, cît şi alte manifestări detonante şi contraveniente ordinei
publice explică „degenerarea" parţială în forma etică, dar nu şi
„intelectuală" a lui, aşa după cum afirmase Maiorescu. Faptul că poetul
arborează o atitudine de adîncă melancolie şi tristeţe, şi reacţionează de o
manieră dispreţuitoare mai întii, apoi violentă, rînd îşi vede în vitrină
propriul volum de versuri, arată nu numai participarea atestă agravarea
bolii. In plus, aduc noi elemente de ordin psihanalitic cu mare semnificaţie
diagnostică, de aceea le expuneam in extenso.
.De atunci sînt optsprezece ani.
...In o odăiţă mică din rindul al doilea de la Otelul Vanghelia [...] locuiam
eu. [...]
Era într-o după-amiază rea, umedă, de octombrie şi citeam tare, cum
aveam obiceiul [...] la o cameră de la catul de jos, am auzk un schimb de'Voci,
intre nişte cîntăreţe şi un om de sutură potrivită, cu ochii mari, negri, visători,
cu o musteaţă neagră, groasă, trasă pe oală, c-o pă- lărie-naltă, tot neagră, şi
îmbrăcat c-un palton bătînd în o culoare verzie ce scotea în evidenţă
superioriutea vechimei lui, din buzunarul căruia scotea nişte alune şi le mînca.
«Frăulein... frăulein, machen sie auf geh... zum... teifeil...»
întrebarea iarăşi se repetă, cu aceleaşi replici din partea lor, însă de data
asta cu tonul mult mai ridicat. Asta mă făcu să ies din odăiţa mea şi să iau parte
la scena care a urmat. Una dintre ele văzînd că supărăciosul musafir nu se mai
îndepărta, a ieşit foarte furioasă afară, într-un neglijeu nepermis, şi a început a-
1 îmbrînci de la uşă, ţipînd şi înjurînd. EJ însă nu se da dus, ci voia cu ori ce
preţ să intre. Era în vocea lui ceva rugător şi melancolic: «frăulein... frăulein...
bitte sie.»
Interveni un chelner: «Ce vrei. d-le... ce cauţi... nu vezi că nu se poate...'
du-te!» El, drept răspuns, ridică bastonul: «Parcă nu te văd că eşti o liftă
spurcată... pleacă de-aici că-ţi sfarm capul!_.»
Chelnerul a început a alerga în qşre strada Baston, la deal, chetnînd un
sergent... «Sergent... Sergent, iaca Eminescu nebun...»
' De sus, de unde priveam la scena aceasta, vorba chelnerului mă ului. Mi-
am luat repede pălăria şi m-ans scoborît.
Un sergent şi cu chelnerul se luptau să-l scoată din camera cîntă- reţeJor,
unde izbutise a intra. Se încinse o luptă, din care am putut observa că bastonul
lui Eminescu nimerise bine de cîteva ori pe sergent, care I-a lăsat pentru
moment şi-a început a fluiera pină cînd i-au venit şi alţii în ajutor.
încăput pe mîna a trei sergenţi, de data aceasta Eminescu a trebuit să
cedeze. [...]
Mă ţineam de convoiul acesta, dimpreună cu o altă droaie de lume, femei
şi foarte mulţi copii. Eminescu de la o vreme, in momentul cînd urcam strada
Lozonschi, se rugă de dînşii să-l lase că merge el...
..fascinat de ochii lui cei mari şi de chipul cum de la o vreme se ruga de
sergenţi să-l lase în pace [._] precum şi de atitudinea de adîncă

262
 lui afectivă, ci şi o gîndire elaborată, cu conştiinţa dezastrului său
intelectual şi social.
1
Evaluarea coordonatelor temporo-spaţiale (ignorate în situaţii
asemănătoare) şi evocarea amintirilor legate de viaţa şi opera sa, de
destinul său tragic, readus în memorie cu atîta luciditate, ne permite să
intuim proporţia prăbuşirilor interioare, abisale. Durerea lui surdă trezeşte
în noi ecourile îndepărtatelor suferinţi ale zeului învins.
■ „O dată l-am văzut — spune I. N. Roman (3,a> — la vechiul teatru de la
Copou, la o reprezentaţie. Era abătut, nepăsător de ce era în jurul său,
îngrijindu-şi rănile de la picioare, nepăsător faţă de privirile spectatorilor.
' Uneori — poate din instinct erotic, sau poate că moda i se părea ridicolă
— apuca femeile de «turnură» pe stradă... In cele din urma G. Morţun,
prefectul poliţiei, om cult [...) se văzu nevoit să dispună arestarea poetului.
Eminescu, bolnav, cu mintea rătăcită, fu reţinut înţr-o cameră mică la
comisariatul Despărţirii I-a. Acolo i se dădea de mîncare şi dormea pe o
canapea veche cu droturile ieşite din rostul lor...“ *
Tabloul pe care ni-1 înfăţişează Roman sintetizează perfect gradul pînă la
care evoluase boala şi limitele în interiorul
melancolie si tristeţă ce-o luase fizionomia-i, mă ţineam de dmşii. Ajunşi In
dreptul magaziei lui Scharage, care pe arunci ţinea librărie [...], să opri la
vitrină $i privi lung, dispreţuitor la nişte cărţi, apoi repede se furişă înăuntru, le
luă şi începu a le rupe furios. Băietul din librărie începu a striga, sergenţii de-
abia-1 liniştiră şi-l scoaseră afară. Una din cărţi nu i-o putură scoate din inimi,
şi ieşind cu ea afară urma a o sfîşia în mii de bucăţele c-o durere şi nişte
gemete surde, care-ţi făceau B milă de neînchipuit.
(i M-am plecat şi am luat mai multe foi; erau din volumul lui de versuri! Citii
pe una din file: «Cobori în jos luceafăr sfînt...» Intr-adevăr c-avea nevoie de
lumină, acum, această viaţă care crease în para gînd urilor ce-1 chinuiau.
i- L-au dus la comisie, şi aici cerea necontenit de la toţi să se ducă cineva pîn’
la Vasile Burlă să vină la el. Am alergat... Peste cîteva minute, după ce m-am
reîntors cu Vasile Burlă, i-am văzut pe amîndoi ieşind [...] iar Eminescu
povestindu-i ceva foarte hazliu [...] şi Burlă părînd a-1 mustra...* (**)
i * .După vreo trei zile m-am dus să-l văd. L-am găsit stînd liniştit Pţ
canapea. M-a recunoscut imediat şi părea mulţumit că m-am gîndit la cl şi că
mai avea cu cine vorbi. L-am întrebat cum o mai duce şi mi-a

263
cărora se derula, încă, o viaţă pustiită, redusă la scara instinctelor
primare.
Preţul fericirii lui Eminescu se redusese acum la echivalentul
unor ziare şi al unei ceşti cu cafea.
Dureroasă ironie a soartei, în jocul căreia interveniseră nefast
oameni şi împrejurări.
Relatările contemporanilor sînt concludente şi ne fac să
înţelegem pentru ce în octombrie 1886 Eminescu este internat din nou
în urma acestei „Constatări medicale" :
„Subsemnaţii doctori în medicină de la Fac. din Paris ctc., în
urma requiziţiunei d-lui prim-procuror, din 5 noiembrie 1886, de a
constata starea mintală a lui Mihail Eminescu, mergînd la arestul
preventiv al Despărţirii I, unde se afla pacientul, din interogatoriul şi
conversaţia avută cu Eminescu am putut constata că el suferă de o
alienaţie mintală cu accese acute, produse probabil de gome sifilitice
la creier şi exacerbate prin alcoolism ; starea lui e periculoasă atît
pentru societate, cît şi pentru el însuşi, şi este neapărată nevoie de a fi
internat în o casă specială spre cercetare şi observare pe un timp
limitat, după socotinţa medicului curant.
Dr. Iuliano, dr. Bogdan
Iassy, 1886, noemvrie 6."
El fu internat la ospiciul de la Mînăstirea Neamţ, în ziua de 9
noiembrie 1886.

răspuns: — Nu se poate mai bine! Dacă aş avea jurnale şi cafea, aş fi omul cel mai fericit
din lume !
Am meat pe comisarul Dioghenide să-l lase să dejuneze ou mine la o «locantă» aia
apropiere, peste drum de «Tufli». Am obţinut învoirea, cu obligaţia să-l aduc înapoi
îndată după dejun, «ca să nti-şi găsească beleaua cu prefectul». Eminescu m-a urmat bun,
bucuros. La locantă s-a întâmplat să fim singuri, într-o cameră de subsol. O friptură sucu-
lentă, de muşchi, puţină brînză, cîteva fructe, un pahar de vin şi o cafea l-au înviorat
numaidecît.
Contrar obiceiului său, el începu să-mi vorbească de el, spu- nîndu-mi să nu-1 cred
«ignorant» şi că cunoaşte mai multe limbi iar în cele din urmă începu să fredoneze
Cucuruz cu frunza-n sus, cîntec pe care — zicea el — l-a învăţat la Bucovina... Vedeam
bine că poetul începea să divagheze. Mi-a mai cerut vin. I-am răspuns că nu mai am
parale şi că nu-1 cunosc pe cîrciumar ca să-i cer pe datorie... S-a recules îndată şi, parcă
ruşinat, mi-a spus:
— Păcat, măi frate Roman, că oameni ca noi n-au avere 1 l***)
In registrul din acel timp sînt trecute doar indicaţiile următoare:
„34 ani (?), ortodox; român ; profesiunea liberă ; din urbea Iaşi;
boala : Manie furibunda", care diagnoză este ştearsă şi pus alături:
„Delirium tremens; ieşit vindecat în ziua de 10 aprilie 1887“ (4W).

264
„Vindecarea", de fapt, nu se obţinuse. „Am avut totdeauna, am şi
astăzi convingerea nestrămutată — spune I. N. Roman — că poetul
care a luptat cu mizeria şi cu foamea a murit cu zile. Eminescu avea
nevoie de un tratament serios şi de lungă durată, care cereau oarecare
sacrificii pe care nu s-a găsit nimeni dispus să le facă." (310) „...Despre
claustrarea lui Eminescu la Neamţ, ştim că, în lipsa temporară a
intendentului, Eminescu fu predat ospiciului de un gardian din Iaşi la
9 noiembrie 1886. Onicescu îl găsi într-o încăpere cu încă unsprezece
demenţi, dintre care unii furioşi, în haine «spitaliceşti şi cu tichie pe
cap. Poetul nu-şi dădea seama unde se găseşte şi voioşia sa
iresponsabilă se continuă pînă-n ianuarie 1887, cînd „se însenină ca
prin farmec". Sub scrutările conştiinţei, fugi cum era îmbrăcat, în
haine vărgate, într-un sat vecin, de unde gardienii l-au readus într-o
„mizerie de nedescris"
în realitate „avea perioade de mare agitaţie, se lovea de pereţi şi
de balcoane, îşi cauza răni, nu dormea, uneori mînca foarte puţin, se
murdărea, făcea figuri şi murdărea pereţii... etc. Aproape toată iarna a
fost aşa" — relata unul din gardienii care l-au îngrijit; „către
primăvara anului 1887 se făcuse bine" (402).
Toată această perioadă dominată de abolirea şi revenirea simţului
critic, de alternanţă între manie şi depresiune, de pierderea temporară
şi recuperarea însuşirilor fundamentale, este caracteristică
sindromului.
Situaţia vestimentară precară a lui Eminescu l-a făcut pe Buriă
să-i trimită în grabă un palton ce-i trecea poetului de genunchi.
Spre primăvara, „Onicescu, observînd înviorarea, i-a dat să-i
transcrie cîteva foi de subzistenţă, ceea ce Eminescu îndeplini cu grijă
caligrafică, greşind însă la copierea coloanelor şi contopind mazărea
cu fasolea dată în raţiile bolnavilor" '294>.
In privinţa modului cum îşi petrecea Eminescu zilele, se dau
amănunte din sursă indirectă, incit ni se impune o oarecare rezervă.*
Referitor la aceasta, Onicescu îşi amintea că poezia Vezi,
nndunelele se duc, pe care Eminescu ar fi compus-o atunci, i-a dat-o
s-o vadă dacă-i bună, şi a trimis-o lui Negruzzi la

* Rudolf Şuţu, în Eminescu la M-rea Neamţ (3®°), afirmă că: »La 5 dimineaţa era
treaz. Se îmbrăca, aţa pe tăcute, umbla atît de încet ; parcă i-ar fi fost necaz să trezească pe
ceilalţi bolnavii, cît era de bun în nebunia sa. Nu putea suferi odaia, li plăcea aer, lumină,
natura. Ieşea în cerdac ţi se plimba de-a lungul lui ceasuri întregi, recitând versuri, ori,

265
poate, ţi versuri, pe care nici nu le-am văzut publicate.* Nevoia de locomoţie, cît şi alte-
aspecte ale sindromului maniacal reamintesc debutul psihozei afective din 1883.
Asociecca alcoolului la ansamblul cauzelor recidivei a contribuit în mod firesc la
varietatea manifestărilor.
„Această plimbare, dimineaţa, ţinea neîntrerupt vreo 5 ceasuri, fără nici o clipă de
odihnă, fără nici un popas în mersu-i nervos, pînă ce, în' cele din urmă, de oboseală
trebuia să se supuie clopoţelului, care striga pe bolnavi la dejun." (Aceeaşi ritmicitate de
ceasornic, observată şi la DSbling şi motivata poate de acelaşi delir.) „Eminescu mînca
foarte

E iuţin. Fire blândă şi împăciuitoare, dînsul de multe ori din mizerabila ui porţie da acelor
bolnavi lacomi, ca să nu audă glasuri de protestare, ori sfezi. Peste zi, dacă-1 apuca
foamea, se pitula pe din dosul spitalului, sărea gardul, apuca pe tâmp, trecând Nemţişorul
şi fuga-fuga se abatea la crîşma de-şi lua o jumătate de pune şi un pahar de vin... După
aşa-zisul dejun, se culca pînă la 4, cuta se trezea şi îşi începea iarăşi plimbarea prin
cerdac.
Şi pe cînd dimineaţa străbatea de-a lungul cerdacului, ceasuri întregi, şoptind
mereu, după-amiază se aşeza pe un scaun, cu picioarele întinse peste coloanele
cerdacului, cu mîinile încrucişate şi privirea rătăcită în văzduh. ^ Clopoţelul de masă
apuca pe Eminescu în acelaşi loc, cu aceeaşi privire îndreptată spre aceeaşi parte. Se
povesteşte că, într-una din zile, pe cînd stanei aşa, un bolnav, dar rău bolnav, scăpase din
fiare şi o luase la sănătoasa... Nebunul, ieşind, dote peste Eminescu. Trînti scaunul său,
trânti la pămînt şi pe Eminescu şi o şterse înainte. Lui Eminescu nu-i păsa. E.1 rămase aşa
cum a vrut nebunul* (S-ar părea că e vorba de o veritabilă . catatonic. Russu-Şirianu îl
surprinsese însă în atitudini asemănătoare în lunile care-au precedat psihoza din 1883.)
„Suna ceasurile 6, cînd mizerabila masă, cum o poreclise genialul poet, aduna
iarăşi pe toţi bolnavii împreună, ca să-t mai liniştească hrana.
De la 8 seara, Eminescu, liniştit şi tăcut cum era, se ducea în cer dac şi, în puterea
nopţii, se lăsa legănat de cele mai dulci visuri şi iluzii. [...]
Căuta luna, care însă la munte se ivea ceva mai tîrziu, ceea ce făcea pe Eminescu să
plîngă uneori... De abia la 2 după miezul-nopţii, îl fura somnul. Pînă s-adoarmă, însă,
cerca versuri." (*••)
Convorbiri literare <19>. Poezia a fost publicată în acelaşi an (1887)
în Convorbiri literare, pp. 977—978.
p Iacob Negruzzi scria în 1889 că : „După îmbolnăvirea sa, Eminescu
a petrecut cîtva timp la Mînăstirea Neamţului, unde se găseşte
cunoscutul institut de alienaţi. Eminescu avea săptămîni întregi de
deplină luciditate. Aşa se explică cum a putut scrie cîteva poezii
frumoase în acea epoca." (274) (încă
0
dovadă a recuperării integrităţii intelectuale, cu conservarea —
poate — a simţului artistic creator. Instinctul muncii acelaşi,
nedezminţit şi nealterat, cu tot dezastrul psihic al 'recidivei. Din
această perioadă, în ianuarie 1887, Eminescu a trimis lui Iacob
Negruzzi următoarele rînduri:
„Iubite amice,
i îţi trimit deodată cu aceasta mai multe versuri, cărora, de ţi se par
acceptabile, le vei face loc în Convorbiri. în dealtmintrelea mă aflu
bine şi sănătos în mijlocul acestor munţi şi-ţi doresc asemenea." El nu

266
uita să transmită: „Multe salutări d-lor Maiorescu, Teodor Rosetti,
Mandrea, 'Nica, şi sărutări de mînă doamnelor Maiorescu şi
Kremnitz, precum şi d-şoarei Livia."
O scrisoare corect compusă, care convinge prin forma ei, cît şi
prin conţinut, de restabilirea facultăţilor intelectuale şi afective ale
poetului.
La 15 ianuarie 1887 Eminescu scrie de la Mînăstirea Neamţ şi lui
V. Pogor :
| „...Nu pot să uit dragostea ce mi-ai arătat cînd am fost găzduit şi prin
bunăvoinţa căruia am fost recomandat ca director la bibliotecă. Azi
sînt într-o stare materială tot aşa de precară ca pe vremea cînd eram
student la Berlin. Atunci d. Maiorescu mi-a trimis din banii statului
100 de galbeni..." El îşi rememora itinerariul parcurs din Berlin pînă
la revenirea în ţară în 1874 şi sprijinul acordat atunci de Pogor.
•Ştefan Vîrgolici vestea şi el pe Iacob Negruzzi — la 25 ianuarie
1887 — că „Eminescu, care e la Neamţu, e cu totul bine, dar dacă ar
veni la Iaşi n-ar avea cu ce trăi. Nu s-ar putea face ceva pentru dînsul"
? întreba binevoitorul amic. „Vro rentă viagera, vro recompensă
naţională ? S-au vreo
1
pensiune de la vrun bogătaş de pe acolo ? E o adevărată

267
ruşine pentru ţară ca un asemenea om să nu aibă cu ce trăi în viaţa, cînd numele
lui va trăi cît veacurile." <392)
Prietenii au încercat, într-un fel, să-i vină în ajutor, dar poetul, cu un
sentiment înalt al demnităţii, a respins oferta lor. Acest sentiment, nul în
paralizia generală — despre care s-a afirmat în urmă că suferă Eminescu —, ne
orientează spre o altă cauzalitate a bolii. Revenirea sub raport etic este uimitoare
şi concludentă.
„Nu te pot încredinţa îndestul, scria el la 26 ianuarie 1887 lui Vlahuţă, cît
de odioasă e pentru mine această specie de cerşetorie, deghizată sub titlul de
subscripţie publică, recompensă naţională etc. E drept că n-am bani, dar aceasta
e departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Te rog să desistezi
cu desăvîrşire de la planul tău, oricît de bine intenţionat ar fi, de-a face pentru
mine apel la public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în
ajutor, iar cel propus de voi e desigur cel din urmă la care aş avea vreodată
recurs." Atitudinea poetului, acurateţea morală, spiritul lui critic desăvîrşit, ce îl
caracterizează totdeauna, sînt impresionante ţinînd seama de împrejurările în
care se găsea şi avînd în vedere evoluţia bolii.
„Te rog ca în scrisoarea ta viitoare să-mi comunici de se poate adersa lui
Iancu Caragiale, căci am a-i aduce aminte o promisiune care mi-a făcut-o." Nici
de data aceasta nu uită pe amici, şi nu omite obligaţiile formale. „Sărutîndu-te şi
rugîndu-te să spui complimentele mele d-nei Păucescu, ră- mîn al tău credincios
prieten, M. Eminescu." <138)
Un scris corect, îngrijit, fără ezitări sau tremurături.
Aşadar, Eminescu, perfect lucid, sensibil şi afectuos, are iar aparenţa unui
om sănătos, şi e pe punctul de a-şi relua locul în societate şi de a demonstra
conservarea facultăţilor sale spirituale şi creatoare. Prăbuşirile interioare îşi
găsesc însă expresie în conştiinţa stării rele prin care a trecut şi în sentimentul
singurătăţii şi al morţii obsedante. Complexele ce-1 stapînesc şi-l dezarmează îi
mai conferă un singur refugiu. „Vei fi aflat lovitura ce a zdrobit creierul meu.
Singur, fără un ajutor şi o mîngăiere, îmi duc zilele de azi pe mîine, scrie
Eminescu Veronicăi Micle. Numai privindu-ţi portretul, în sufletul meu blazat
se coboară o rază de lumină din ochii tăi. Vestea că vei veni să mă vezi, aici, în
casa de nebuni, mă face să mai supravieţuiesc clipelor de a sfîrşi cu viaţa. Micul
tău Emin n-a uitat să mai scrie versuri, citeşte-le:
Aşternut în iarba verde In poiană, către seară
Aştept luna cea de vară După deal ca să
răsară.
Şi privesc cu drag în valea Ce se-ntinde hăt
departe...
Pin’ce munţii-nchide calea Unei lumi ce ne

268
 desparte.
Şi tot trec gîndiri, o mie, _
Prin o minte amăgită...
Ce va fi în veşnicie Dacă clipa-i urgisită
Tristeţea poeziei ne face să dăm crezare celor ce au^ făcut să ne parvină
veştile că „Eminescu în ospiciul de la mînăsti- rea Neamţ era de o melancolie
sfîrşietoare.
Ceasuri întregi se plimba gînditor prin parc. îi se dase învoiala de a părăsi
ospiciul pentru a hoinări şi prin potecile de brădet mai îndepărtate. Apusurile de
soare şi vîrfurile munţilor pierduţi pe orizont făceau pe Eminescu să ofteze
prelung, clătinînd din cap cu adînc înţeles, căzînd apoi în- tr-o toropeală din
care cu multă greutate doctorul ospiciului îl putea deştepta."
Evoluţia periodică alternantă a psihozei maniaco-depre- sive cu alternanţa
crizelor de manie şi de melancolie, după revenirea la normal, este acum tipică şi
corespunde stării mixte a lui Kraepelin (1!7), recunoscută ca o realitate clinică
incontestabilă de H. Ey *157^.
Eminescu nu uită pe Veronica Micle, aşa cum nici aceasta nu-1 uitase...
„Un prieten mi-a spus ca plîngi neîncetat. Pentru altă femeie boala mea ar fi fost
un mijloc să mă părăsească, mai ales că m-am purtat nedemn cu tine. Ce vrei,
sunt un temperament variabil. în iubire astfel de temperamente sfîrşesc în felul
nostru. Dar tu, Veronica mea, acum de abia te pot înţelege cîtă pasiune şi cît
devotament ai cheltuit în dragostea noastră nenorocită." Această recunoaştere
tardivă a temperamentului „variabil" (altă dată vorbea de un „caracter
melancolic"), procesul de conştiinţă autoacuzator, retrăirea afectivă şi raţională
a iubirii lor „nenorocite” ne arată măsura restabilirii integrale sub raport
spiritual şi sufletesc. In amintirile sale, Gheorghe Bojeicu ne spune că la 1887 l-
a regăsit, prin martie, în Mînăstirea Neamţ, „unde fusese internat încă din
noiembrie 1886, cum îmi spunea el singur. Intendent era o rudă a mea, Leon
Oni- cescu, l-a notat foarte bine. Se plîngea că a fost internat ca nebun,
protestînd că n-a fost nebun (ceea ce este atestat şi în documente prin
diagnosticul final de delirium tremens).
Cît am stat eu în casă, chiar la Onicescu, unde Eminescu lua masa regulat,
am avut impresia că era perfect sănătos. Doctorul spitalului declarase şi el că
poate să părăsească ori- cînd azilul — 1 însă nu avea mijloace cu ce să plece. In
april, în săptămîna luminată, joi, am tocmit o trăsură şi am plecat cu dînsul şi
am venit pînă la Paşcani, cu gînd de a veni cu dînsul la Iaşi. In drum, de la
mînăstire la Tîrgul Neamţului, mi-a arătat locul în care pierduse geamantanul, la
venirea sa, întovărăşit de un sergent." (Aceeaşi fantastică memorie
nedezminţită.)
La Paşcani s-a întîlnit cu Ion Creangă şi Miron Pom- piliu, care veneau de
la un Congres didactic de la Brăila. Toţi trei stăruiau să vină la Iaşi şi să nu se
ducă la Botoşani, unde are să dea peste Scipione Bădescu, cu care are să se
apuce iar de chefuri. Eminescu le-a spus că se duce Ia Botoşani ca să vadă pe
sora sa, Aglaie Drogli, şi că pe urmă se întoarce imediat la Iaşi. S-au despărţit

269
cu această promisiune din partea lui, însă de atunci Bojeicu nu l-a mai văzut.
„Tot timpul cît am stat cu dînsul la Neamţ, spune acesta, vreo zece zile, ne
duceam aproape în fiecare zi în pădurea din apropiere, tolănindu-ne pe iarbă şi
Eminescu cînta cîntece eroice şi de jale, cu voce foarte frumoasă ; mai înainte, a
dat poezia Vezi, rîndunelele se duc intendentului Onicescu, după cum mi-a spus
acesta, ca să o trimeată la Convorbiri literare. Credinţa mea şi a lui Onicescu
era că această poezie îi fusese inspirată de o doamnă a unui farmacist din
localitate, doamna Czenkli." (,9) Referindu-se la perioada petrecută de Eminescu
la „ospiciul" de la Mînăstirea Neamţ, şi la diagnozele trecute în registru : manie
furibundă, şi mai apoi delirium tremens, dr. Zosin credea că : „Această din urmă
diagnoză indică dar natura agentului vătămător: alcoolul, care reiese şi dintr-o
scrisoare a d-lui Maiorescu către sora lui Eminescu, din IC februarie 1888, prin
care întreabă : «dacă s-a lăsat de băut...»" (Am văzut ca încă din 1884 Eminescu
a început să uzeze de alcool, iar din 1885— 1886, intermitent, chiar să
abuzeze.)
1 „Cît se atinge de sifilis, scrisorile surorii lui Eminescu 6unt dovezi
neîndoioase. Vindecarea, ce a motivat eliberarea lui din ospiciu, nu era dedt
aparentă. Nu mai tîrziu decît după vreo două săptămîni de la plecarea din
ospiciu, Eminescu s-a îmbolnăvit foarte grav la Botoşani, prezentînd simptome
sifilitice." * Sprijinindu-se numai pe scrisorile Ha- irietei, doctorul Zosin nu
putea ajunge prea departe. Informaţiile pe care aceasta le furniza Corneliei
Emilian erau un ecou al concluziilor false la care ajunsese doctorul Iszac (el în -
suşi un alcoolic), după informaţiile Harietei, în ce priveşte boala lui Eminescu şi
cauzele ei. Am văzut că poetul începuse să abuzeze de alcool abia după 1885, şi
atunci cu intermitenţe. Cît priveşte sifilisul şi contractarea lui, nici un simptom
la Eminescu nu-i atestă prezenţa, şi cu atît mai puţin supoziţiile insinuante ale
doctorului Iszac, care-o vizau direct pe Veronica.
La Botoşani se zvoni repede că Eminescu s-a întors, de la Mînăstirea
Neamţului şi că „este deplin sănătos"...
; Fiecare se grăbea să-l vadă.
j „L-am văzut şi eu — spune Păun Pincio în amintirile sale — pentru întîia oară
într-un colţ de stradă, strîngînd cu ici; * Foiletind necritic corespondenţa Harietei cu Cornelia
Emilian, dr. Zosin, după cîteva citate, afirmă: „Această scurtă expunere documentată a vieţii morbide a
lui Eminescu ne arată că avem aface la el cu două elemente patologice definite: unul constituţional
congenital sau ereditar, această din urmă presupunere fiind cea mai plauzibilă, căci doi fraţi ai săi s-au
sinucis ţi sora care l-a îngrijit era paraplegică de picioare din copilărie, $i altul dobîndit prin alcoolism
ţi sifilis. Aţa că opiniunea d-lui Maiorescu că: «dacă a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv
internă», (rebuieţte modificată. In ceea ce depindea de ereditate, Eminescu s-ar fi putut menţine prea
bine: întreaga fui_viaţă ar fi fost un bizar, dar nu mai puţin un geniu continuu productiv. Ceea ce a dat
caracterul grav ţi vulgar boalei sale au fost alcoolismul ţi sifilisul. Ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut
încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice ţi excitante, dar inteligenţa lui s-ar fi menţinut la
stadiul în care a produs versurile citate la început. Un psihopat alcoolic ţi sifilitic, el a ajuns să aibă

270
 multa căldură
perioade de furie, de inconştienţa, de prozaică întunecare a activităţii psihice."
mîna lui Scipione Bădescu." (De ce se temuse Creangă şi Pompiliu nu scăpase.)
„Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără mustăţi, părea foarte tînar şi parcă nu-
mi venea a crede că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atîta.
Răspundea zlmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară."
Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac — deşi era cald
—, în cap o pălărie înaltă, „neagră şi veche".
Condiţia materială în care se afla, confirmată aici, ne arată o dată în plus
ţinuta etică care-1 împiedeca pe Emi- nescu — cu conştiinţa dară — să accepte
ajutorul public.
„Poetul rîdea, era sănătos, vesel, mulţumit. Cîteodată se plimba pe stradă
întovărăşit de biata lui soră, care-1 iubea atît de mult. [...] Uneori îl stăpînea o
adîncă melancolie, călca încet şi rar ; capul mereu lasat în jos. li plăcea să ră-
tăcească prin locuri părăsite, să nu-1 însoţească nimeni. Se furişa în singurătatea
aleelor din grădina Vîmav. Se oprea în loc şi asculta cîntecul păsărilor... apoi se
pleca de culegea cărăbuşi, îi punea pe palmă şi stătea cu mîna întinsă pfnă ce ei
îşi luau zborul."
Din punct de vedere moral în timpul convalescenţei de la Botoşani,
exceptînd crizele, Eminescu apare absolut normal. El ia din nou şi cu hotărîre
atitudine protestatoare faţă de actele de caritate iniţiate în spirijinul său. „Nu
este o mai mare ruşine pentru mine — scrie el lui N. Gane — decît a cere de
pomană prin liste de subscripţie. Oare să nu fie alte mijloace pentru ajutorarea
unui om căzut în boală. Mai bine muream acolo unde am fost dus, decît să văd
cu ochii mei această ruşine. Mi-e scîrbă, şi vă rog pe voi de la Junimea să faceţi
să înceteze această umilitoare cerşetorie." ( ,40)
Sofia Ştefanovici ne furnizează cu multă sobrietate noi amănunte despre
Eminescu, din această perioadă.
„...Pe Eminescu, poetul, l-am cunoscut la madame Drogli, la o cafea. A
vorbit şi cu mine şi era foarte politicos. Se vedea numaidecît omul manierat şi
de salon şi, mai ales, omul de rară atenţie şi bunătate. Se vedea însă şi poetul,
fiindcă de la o vreme s-a ridicat dintre noi şi umbla de colo pînă colo, mut şi
meditativ. Asta trebuie să fi fost vreo doi ani înainte de moartea lui.
I Ştiu că fusese acu bolnav şi Aglaia îl cruţa foarte con- I vcrsînd cu noi pe
şoptite şi aruncîndu-şi ochii mereu spre Hdtnsul. Palid la faţă, cu părul ca pana
corbului, Eminescu Vtra nu numai straniu şi interesant, dar chiar — pot zice,
cum ghiceam şi atunci — frumos.“(366)
„Straniu şi interesant", „melancolic şi manierat", atent şi bun, Eminescu
apare în conştiinţa contemporanilor mereu Bcelaşi, cu virtuţi şi caracter
nealterate. Doar perioadele de ■«boală, de acutizări, mai aruncau penumbre ce-
1 învăluiau în ■ tainice trăiri solitare şi de nepătruns.
I „Era vară — scrie Emma Lăzărescu (18*L Eminescu fusese Hbolnav, se
îndreptase acum, dar părea melancolic şi avea Hlevoie de linişte şi îngrijire
duioasa. De multe ori îl vedeam Htrccînd, venind din oraş spre casă. Mergea cu
capul plecat şi

271
I |totuşi saluta dacă zărea pe cineva, chiar pe un necunoscut ; era ca o mişcare
involuntară."
r Redus la o existenţă mizeră, după o viaţă de eforturi ■Istovitoare, de boală
şi suferinţe de tot felul, dezechilibrul ■ moral al lui Eminescu se menţine cu mici
intermitenţe şi se ■ •gravează în 1889, cînd moare. Din punct de vedere intelec-
tual era considerat „pierdut" pentru Maiorescu, cu toate că ■ mai păstra aparenţa
unui om între oameni şi încerca cu deznădejde să îşi refacă viaţa spirituală şi să
reia activitatea poetică. „Eminescu îşi regăsea atunci cînd durerile îl lăsau pre- I
zenţa de spirit. Conştiinţa lui vie nu şi-a pierdut luciditatea I ideilor, nici
clarviziunea intenţiunilor." Dorinţele, pe care le f exprimă în momente de
acalmie, sînt o mărturie a solemnităţii R liniştite cu care îşi vedea risipită viaţa
şi presimţea apropiin- ■ tlu-sc sfîrşitul.
La 3/15 iunie 1887, Titu Maiorescu scrie textual studenţilor români din
Viena : „Eminescu tot mai trăieşte, deşi este I Intelectual pierdut; fiindcă
trăieşte, trebuie să figureze în 1 almanah" <215) (Almanahul „României june“,
n.a.).
p Ultimii doi ani din existenţa lui Eminescu au fost ani de I dureroasă, tragică
agonie morală şi intelectuală. Deşi memoria era intactă, atenţia funcţiona mai
greu şi nu se mai K putea concentra. Eminescu se va mai îmbăta însă cu
proiecte pentru viitoarele lucrări, va „compune" o piesă şi cîteva I poezii, dar nu
va mai fi în măsură sa lucreze cu continuitate.
El va retuşa din cînd în cînd cîte o foaie începută, fără să I reuşească să
coordoneze ideile ei.
Perioada de un an (pînă în primăvara lui 1888), cît a stat Eminescu la
Botoşani, are o mare semnificaţie din punct de vedere diagnostic. Informaţiile
pe care ni le furnizează Harieta cu privire la evoluţia bolii lui, la
simptomatologie, redate simplu şi precis, la tratamentul aplicat, la efectul
scontat şi cel real, la atitudinea contradictorie a medicilor, sînt deosebit de
importante şi servesc concluziilor la care ajungem ; de aceea le vom expune pe
larg împreuna cu alte mărturii.
Dintr-o scrisoare a Ha netei, aflăm că poetul fusese internat în aprilie, timp
de trei zile, în spital, la propunerea lui Miron Pompiliu, care îl găsise „foarte
bolnav", dar că, refuzând orice asistenţă, trebui să-l externeze.
„Se găsea sărmanul într-o stare de prostraţie desăvârşită (scrie A. C. Cuza).
S-a uitat la noi fără a ne cunoaşte, şi fără a vorbi un cuvînt, privind numai cu
ochii aiuriţi, nu însă de slăbiciune, căci altfel arăta încă voinic, ci din cauza
afectării creierului, dînd speranţe de îndreptare, care ştim că s-au şi realizat mai
tîrziu..." A. C. Cuza susţine că Harieta i-ar fi dat unele manuscrise mai recente,
ale poetului, „pe bucăţi de hîrtie proastă" (ceea ce ar denota că la Botoşani şi-a
reluat activitatea literară), mototolită, erau versuri scrise cu creionul, care de
abia se mai puteau citi, şi printre acestea, Kamadeva. Transcriind imediat
această poezie, pe care mai apoi am trimis-o d-lui Iacob Negruzzi pentru
Convorbiri, m-am dus în odaia de alături, în care şedea poetul pe pat, şi i-am
cetit-o uitîndu-mă la dînsul. într-un moment, privirea lui rătăcitoare s-a

272
concentrat; părea că-şi aduce aminte de ceva, de demult. A fost însă numai o
clipă, suficientă pentru a ne face să sperăm, dar fără ca să fi parvenit a-1
însufleţi din starea automatică în care l-am găsit..."
Acuitatea recidivei şi polimorfismul manifestărilor clinice din primăvara
anului 1887, dar mai ales asocierea unor simp- tome psihice şi cu caracter
organic, cît şi ritmul de evoluţie fac ca eventualitatea paraliziei generale să fie
luată în consideraţie de acum înainte. Datele furnizate de Harieta ar pleda şi ele
în acest sens.
„...nu se simte de loc ce-i cu dînsul — scria ea. Doctorii mă asigură că în
cîteva zile are să-şi vie cu totul în sine. Susţin cu toţii că este la cap o rană ca la
picioare, din a ■■cărei cauză nu poate articula nici un cuvînt“ (gome sifilitice,
[care nu s-au descoperit la autopsie, n.a.).
F S-a constatat deci că poetul prezintă o afazie motorie pa- , sageră, care
recunoaşte de regulă o cauză organică (un pro- [ ces encefalitic difuz, de
exemplu). „De toată persoana se I teme, fie bărbat sau femeie, numai de mine,
nu..." (Amănunt important, în tabloul clinic.)
| „în interval de 21 de zile n-a vorbit nimic, de trei [zile) ■ acum articulează un
cuvînt, are figură mai veselă, surfde şt ■recunoaşte."
i Refuzând medicamentele, tratamentul se rezuma la fric- [ ţiuni cu mercur şi
prin ele Harieta pretinde că s-a obţinut o ameliorare a stării sale ; a fost nevoita
să le întrerupă însă rpentru cîteva zile din cauza slăbiciunii şi-a salivaţiei (efecte
[ide supradozaj, ale cărui repercusiuni sînt greu de estimat). [ Doctorii Iszac,
Hynek, Palauzu, Calisher, Iorgandopol con- j ţinuau să-l viziteze. Părerea lor
era că în curînd va fi destul | de puternic pentru a întreprinde un voiaj la băi în
străină- [ tate, „avînd neapărată necesitate de o cura serioasă de cîteva
[ săptămîni".
[ La 12/24 mai, Harieta dă din nou detalii asupra „bolna- [vului Mihai pozitiv :
am chemat doctorul pentru ranele de la picioare. Ordonanţa este de 3 ori jpe zi
iod de băut şi extern uneori în baie fiartă cu romamţă. Azi sînt şase zile , de dnd
este în cură, progresul este pînă în momentul de faţă foarte mic. Cu mintea este
cu totul bine, numai îngrijat [ că rănile de la picioare ar fi o boală incurabilă".
(Aflăm pe această cale că leziunile descrise de A. C. Cuza în 1883 şi semnalate
de el însuşi recidivaseră.) Totodată, reţinem neli- niştea poetului generată de
reapariţia ulceraţiilor la nivelul gambelor.
I „Doctorul îl asigura că, de va mîntui medicamentele, să meargă la Lacul Sărat
să facă bai de glod şi-i garantează că j, va fi pentru totdeauna sănătos... De cînd
şede la mine, de la 9 april, e cu mult mai liniştit şi a scris trei poezii."
I Destul de surprinzătoare, dar probabil corectă, informaţia — de vreme ce o
confirmă şi A. C. Cuza. Numai că poezia sa Kamadeva fusese scrisă întîia oară
la Viena, după cum ne informează Ştefanelli, aici fiind vorba probabil de o
rememorare sau de un automatism mental cu substrat pa- | tologic.
La 19/31 mai, Harieta se considera mai „mulţumită" cu soarta ei, „decît
cum este boala fratelui meu, plin de răni picioarele [...] bag de seamă că sufere
cu mult mai tare dureri cînd este căldura mare..."

273
 La 30 mai boala luase un caracter de extremă gravitate. „Harieta timp de 10
zile şi 10 nopţi s-a găsit în faţa unei figuri pierdute şi mute, dinaintea unui frate
ce refuză a mînca.
Doctorii Ştefanovici, Hynek şi Hajnal hotărăsc la 26 mai ducerea
pacientului la Stabilimentul Breslauer din Viena < 59>. Confirmarea acestor ştiri
o aflăm în scrisoarea Harietei din 27 mai / 8 iunie către Comedia Emiilian:
„Bietul Mihai a ajuns în starea cea mai teribilă In care poate să fie. Numai pe
mine mă cunoaşte, ieri a avut furie îngrozitoare... Toţi doctorii au ţinut consilii
trei ore şi rezultatul a fost că toată pierderea lui mintală este din boala fizică,
adică totala stricare de sînge."
Medicii continuau să atribuie luesului cortegiul simptomatic manifest; în
realitate, afecţiunea continua să aibă acelaşi caracter mixt, oferind tabloul de
tranziţie între accesul de manie şi cel de melancolie. (Kraepelin a descris şase
forme de stări mixte, In care putem încadra fără risc pe Eminescu: depresiune cu
fugă de idei, melancolie agitată, stupoare cu elemente maniace, manie
improductivă, manie depresivă, manie akinetică.) Această noţiune de stare
mixtă a fost criticată de unii *, dar realitatea clinică pare incontestabilă.
„Stupoarea cu elemente maniace", acuzată de Harieta, mutismul şi negativismul
poetului, furia îngrozitoare, bradipsihia, evidenta destructuraţie a conştiinţei cu
dezintegrarea actului perceptiv, totul pleda pentru forma mixtă, fn care se
includeau cu probabilitate elemente organice en- cefalopate.
„Azi i-au injectat morfină prin răni şi s-a liniştit cu totul. Dumnezeu să aibă
milă de mine, să mi-l dăruiască în sănătate, cum a fost săptămîna trecută. Dacă
l-aţi vedea cît este de descompus la faţă, v-ar face cea mai marc milă ! Fără să
putem înţelege care parte a corpului îl doare mai tare. Din picioare numai sînge
curge, materia aceste cîteva zile s-a reîntors cu totul. Ceea oe este probabil că-şi
pierde mintea."
I Doctorii afirmau că „boala mintala este cu totul curabilă de i-ar putea curaţi
sîngele", ceea ce înseamnă că nu se mai îndoiau de caracterul ei, prescriind în
consecinţă tratament antiluetic susţinut. Durerile puteau fi cauzate sau
exacerbate de tratamentul „mercurial", în care uneori este foarte marcată
acţiunea generală a toxicului, începînd la cîteva ore şi durînd mai multe zile.
f La 1/13 iunie Harieta putea deja să scrie că „lui Mihai îi este mai binişor, sub o
cură foarte serioasă, fricţiuni cu mercur într-o cantitate enormă, iod de 6 ori pe
zi. Doctorii o> asigurau că în 15 zile îl vor da cum a venit de la Neamţ,
susţinînd că se va face cu totul bine. Începuse să-l hrănească ţi să-l plimbe o oră
pe zi, pentru ca la 4/16 iunie să survină o nouă slăbiciune „de nu se mai poate
rădica singur..." El continua fricţiunea de 4 grame de mercur. Treptat îşi revine,
recăpătîndu-şi conştiinţa şi trezind speranţe justificate. începe a vorbi, faţa
redevine senină, mănîncă singur, refuzînd numai medicamentul Ţitman pentru
că era foarte „greţos". Biarieta ne atrage atenţia asupra unor manifestări
survenite in urma administrării tratamentului cu mercur. „Părerea mea este că

* Regis Rcmond etc. fi mai recent de Midiaux, Saulnier fi Bu- reau (195C).

274
fricţiunile cu mercur, în fiecare zi un gram mai mult, l-au agitat mai mult decît
medicamentele care le ia aproape de 40 de zile". Ea îşi exprimă speranţa că se
va face bine, şi, de vreme ce a început a mînca în fiecare zi, se va întări cel puţin
să se ridice singur. Este o recunoaştere directă a influenţei negative provocată
de medicaţia mercurială, care realiza o intoxicaţie cronică cu rezonanţă
cerebrală. Tulburările psihice, ale stării de nutriţie, leziunile renale (cu in-
continenţa de urină, pe care bolnavul o prezintă), constipa- ţia, anemia şi nevrita
periferică, ce-1 vor însoţi de acum încolo, ne dau certitudinea că poetul a fost
victima acestei intoxicaţii mercuriale. Tulburărilor asociate tabloului simpto-
matologie li se pot recunoaşte de pe acum elemente organice. „O singură grijă
mă persecută, este să nu aibă paralizie la beşica udului, căci a 7-a zi este astăzi
de cînd nu simte de fel ce-i cu dînsu. Doctorii mă asigură că provine pur şi
simplu din fricţiunile cu mercur." (59)
r La 20/2 iunie 1887 „Mihai se află foarte bine în tot feliu fizicului. Patru
fricţiuni de şapte grame de mercur mai are să facă, pe urma o baie de pucioasă,
pe urmă o pauza de două zile ţi vom putea pleca la Lacul Sărat." Avînd de plină
convingere că se va face cu siguranţă bine, Harieta execută ordonanţa medicilor
ca să mai ia cu sine douăzeci dc fricţiuni de mercur, fiecare de cîte 4 grame, iar
băi să facă treizeci şi cinci, calde să-i evaporeze mercurul ce i-ar produce mai
tîrziu „o slăbiciune urîcioasă". Harieta nu se aşteptase la un progres aşa de
„favorabil în tot corpul lui", ce i-a produs opt fricţiuni de 7 grame, pentru care
ţinuseră şase medici consiliu „de s-ar putea să nu întrebuinţeze". Băuînul doctor
Iszac executase singur opt fricţiuni, care după părerea Harie- tei îi scăpaseră pe
poet de la moarte. „Nu-ţi pot descrie crizele ce le-a avut la a patra fricţiune..."
Satisfăcută de rezultat, ca ne furnizează noi informaţii: „poate merge, se simte
bine, este foarte cuminte ; numai slab, arc faţa aşa de curată cum n-a fost bietul
de patru ani, de cînd este bolnav", „vorbeşte, cunoaşte, se simte, însă este foarte
slab..." Era convinsă că numai fricţiunile cu mercur l-au adus în bună stare, „în
toate simţurile". Medicamentele, „numai bani cheltuiţi în zadar". Era hotărîtă să
continue şi la băi fricţiunile în toată regula. Opinia doctorului Iszac, în zilele
cînd Emili eseu nu putea vorbi, era că boala lui este foarte gravă din necăutare,
dar că nu-i mortală, că „n-a ajuns la ciolan..." în ce priveşte efectul
fizioterapeutic obţinut, Harieta era de părere că „ceea ce face mai mult decît
întiiul sînt compresele calde la osu spinărei şi jos". Eminescu era supus între
timp unei diete stricte şi păzit de cea mai mică răceală.
Principala părere a lui Iszac era ca Eminescu să fie dus la Lacul Sărat, în
timp ce Miron Pompiliu cerea să vină la Iaşi, să fie pus „în salce". Doctorii au
rîs, zicînd că asta i-ar fi ajutat cu mulţi ani înainte, dar că era prea tîrziu. Numai
cu fricţiuni de mercur şi Ţitman interior mai putea scăpa. „Băile sînt neapărat'
necesare de a evapora mercurul prin apa minerală, să nu ajungă a paraliza peste
un timp oarecare."
Semnalul pe care îl lansează Harieta — ecou al conştiinţă însăşi a
doctorului Iszac, care n-a putut ignora, dar a subestimat consecinţele terapeuticii

275
mercuriale —, demonstrează pînă la evidenţă că supradozajul medicamentos a
jucat un rol nefast în evoluţia bolii poetului. De altfel, in-

276
 teresarea sistemului nervos central In intoxicaţia cronica cu
mercur explică modificările de comportament, depresiune mintală,
insomnie şi cîteodată halucinaţii, care după cum >tim au dominat
tabloul simptomatic după 1887. (Este posibil ca tratamentul cu mercur
să i se fi aplicat încă din 1884, p dată cu apariţia leziunilor pe gambe şi
la Liman, dar lipsesc documente.)
R: Harieta scria la 28 mai/10 iunie că „Mihai este foarte bine", numai
„e slab. Aseară a mîntuit şi baia de pucioasă". P In continuare, ne
informează asupra stării psihice a poetului, remarcînd spiritul lui critic,
ceea ce contrastează puternic cu nepăsarea „dementă" din paralizia
generală progresivă ce i-a fost atribuită. „Cea mai mare grijă a mea
este să nu întîmpin lipsă şi să nu o înţeleagă el, că-1 costă moralmente
mai mult decît vă puteţi face idee." „Observ că cum se supără, boala îl
necăjeşte cu mult mai tare..." Boala şi suferinţa care obligă la
interiorizare poate fi şi o ocazie de a părăsi planul superficial al
aparenţelor pentru a adînci problemele existenţei. Inhibiţia şi
restricţiile impuse de boală pot sau nu să afecteze claritatea gîndirii,
însă chinuitor devine, pentru un timp cel puţin, sentimentul de
singurătate. Pentru Eminescu psihoza a constituit un moment crucial în
viaţă. Lipsurile, care s-au asociat în mod fatal la existenţă, au generat
reacţii cu consecinţe cumulative dintre cele mai negative ; boala însăşi,
limitînd libertatea şi obturînd definitiv numeroase canale de
manifestare a persoanei, l-a obligat la o restructurare a vieţii exterioare
şi interioare, a proectelor de viitor şi a aspiraţiilor, conturîndu-i o
biografie psihică cu totul caracteristică, în care procesul anatomic, care
este totuşi substratul tulburărilor mintale, n-a jucat deicît un rol
secundar. Acuitatea sesizării situaţiei în care se afla nu lasă nici o
îndoială asupra integrităţii psihice recăpătate, deşi, (potrivit afirmaţiei
Harietei, „Bietul Mihai" a fost „patru ani rtrecuţi nebun". Ea era
fericită ca în prezent îi merge foarte bine. Dar un nou element avea să
intervină în surea poetului : „de la finea lunii Mihai s-a pomenit cu 2
apţesc grozave la şoldu drept şi la ţîţa stîngă... de la cari ivire de boală
s-a decis doctorii a-1 trimite la Mehadia numaidecît..."
 în cele din urmă s-a luat hotărîrea să plece la Halle, cu însoţitor *.
„La Paşcani lui Mihai i-a venit o mare slăbiciune şi ni-am speriat. Cea
mai mare bucurie am cetit pe fizionomia lui Iszac, că l-a dus la Viena,
el zice că de l-ar căuta doctoru bine, el mă asigură că-1 trimete la
Aachen, că nu crede el ca n-a pătrunde doctorul din Viena că cea mai
mare grijă este capul lui Mihai. El susţine că cu rana ce-o are la cap
este expus a se paraliza creierul.
De doctorii din Iaşi mai zice că sînt [...] o ştie de cînd l-a trimis
la Neamţ şi nu s-a interesat nici unul de boala lui, care, chiar de nu se
suia la creier, şi totuşi era pierdut. De şederea la Tătăraşi l-a frapat aşa
de tare, de a strigat... de am tresărit." „...Ei au voit să facă practică cu
dînsul, cu siguranţă !“ în timpul acesta, Harieta l-a vizitat de două ori,
găsindu-1 într-o stare mizeră, „nefericitul a fost totdeauna neglijent şi
numai sub o priveghere a altei persoane ar fi scăpat cu totul de
nenorocirea în care se afla", era de părere Harieta.
Doctorul Iszac a plecat după Emimescu la Viena, să se consulte
cu medicii. „El pe toţi profesorii specialişti îi cunoaşte personal..." Un
nou şi important amănunt reţinem din scrisoare Harietei, datată 2
augiust 1887, din Lacul Sărat: participarea conştientă a poetului la
problema stabilirii diagnosticului său. „Cele ce zice Mihai că are muci
pe creier nu este o idee greşită, ci este foarte adevărat că în dreptul cra-
niului are pe creier materie închegată de la care eu una pînă nu va
obţine operaţie nu cred bietul că va scăpa. Băile de la Hal cred că sunt
prea de ajuns 30 pînă Ja 35 de băi."
Părerea Harietei s-ar putea să fie un ecou al altor păreri
autorizate, privind eventualitatea unei intervenţii operatorii la
Eminescu şi, în acest caz, avem evidenţa recunoaşterii unui element
organic bolii. Dar ceea ce ne interesează este faptul că poetul ţine cont
de boala sa, îi analizează cauzele şi caută explicaţii. Pentru că, la
această etapă considerată avansată a bolii, eventualitatea identificării la
el a unei paralizii generale se pune, avînd în vedere opiniile în acest
sens ale lui
Marinescu, Şuţu şi a altor medici, e necesar să amintim că chiar în
perioada de debut a acestei afecţiuni (P.G.), 2/3 din [bolnavi conservă
conştiinţa sigură a accidentului lor (fără a se afecta însă), în perioada
de stare, această conştiinţă, de altfel

* lEminescu fusese dus la laş!, acasă la Ştefan Etnilian, unde „un număr de medici
(Otremba, Bottez, Fijipescu, Negel şi Rigle'r’) consultară

280
f iarţială, nu se regăseşte decît la 12 */• din bolnavi şi ea este D
întregime abolită în a treia perioadă. Eminescu, cu cîteva luni înainte
de moarte, va spera încă într-o vindecare deplină, fiicîndu-şi planuri
literare. Poetul scrie profesorului Emi- lian, la 26 august, din Halle că
în urma băilor făcute se simte mai bine şi, fiindcă doctorul crede că o
lună de cură c de ajuns, va pleca la finele lunei. „Sosind la laşi, voi
avea plăcuta ocaziune de a vă mulţumi pentru bunăvoinţa ce-mi
arătaţi.”
p Este o scrisoare deferentă, plină de un bun-sknţ şi de acea reţinere
caracteristică lui Eminescu. Poetul apare normal din punct de vedere
psihic.
Harieta ne dezvăluie la 27 aug. / 8 sept. aspecte din com-
portamentul lui Eminescu, subliniind unele trăsături accentuate de
evoluţia bolii. „Poate d-nu Focşa i-a dat bani în niîna lui Mihai, el
dragă domnişoară nu ştie niciodată pe ce dă banii şi nici nu pune
valoare pe greutăţile ce le poate întâmpina cînd nu-i are [...] am rezon
să mă îngrozesc ce mai de I »ani a cheltuit Mihai". Poetul părăsise
Halle şi se îndreptase spre ţară, trecînd prin Iaşi. !n jurul lui 1
septembrie, ajungînd la Botoşani, o sperie pe Harieta cu starea sa :
F „Am fost trăsnită ca de fulger la vederea lui Mihai în starea ce l-a
adus d-nu Focşa, a stat pînă ieri sară nemîncat, nebăut şi cu totul fără
cunoştinţă. Ce se petrecea cu dînsul aseară ? După nişte friguri teribile,
s-a liniştit cu totul la 9 oare seara. Azi este deplin cuminte, e curat la
faţă. Doctorul Iszac mi-a spus că băile au să-i facă foarte rău, fizic şi
moral, depărtat de mine. Pe cînd aici, la sfîrşitul curei, după cîteva zile
de repaus, fizic şi moral am să văd un progres neaşteptat." *
r Doctorul Iszac, întors din străinătate, „tot cu părerea de mai înainte a
rămas că are să se vindece cu totul, zicîndu-mi

* Corneliu Botez afirmă că Eminescu a fost trimis la Halle „contrar consiliilor d-

rului Jsak [...], să facă o cură de băi, care nu-i făcură nici un efect, ba din potrivă i-au
vătămat sănătatea. Graţie însă curei proscrise de d-rul Isak, poetul începu să se simtă din
nou bine.' (21)

281
ca va da cu numele lui un articol, descriindu-i toată boala, şi că profesorii ce l-
au căutat sînt în cea mai mare eroare zicînd că ar fi bolnavă mintea. Referindu-
se la profesorii din Viena, între care era şi celebrul Nothanagel, cari au ţinut un
consiliu lui Eminescu cu ocaziunea mergerii lui la Halle. Ca Iszac (sic!) are
rezon, este probabil cu totul. Cum am întreprins cura prescrisă de el, cu totul
este bine; ba ieri mai că era dispus să poetizeze o copilă de 9 ani, ce este foarte
frumoasă." Reţinem din scrisoare dezacordul total între opinia medicilor vienezi
şi a doctorului Iszac, medicul curant al lui Eminescu în perioada de la Botoşani.
Cunosdnd convingerile afişate ale lui Maioresou cu privire la boala reală a lui
Eminescu, relaţia lui cu medicii vienezi, schimbul de scrisori dintre aceştia şi el,
interesul constant faţă de soarta poetului, cît şi reacţia conflictuală a doctorului
Iszac la diagnoza şi tratamentul aplicat la Halle, deducem cu uşurinţă că opinia
competenta a profesorilor pleda pentru o psihopatie ereditară, şi în acest caz
maniaco-depresivă sau poate schizofrenă. „...numai ticăloşia de sifilis îl face să
îndure atîta", e de părere însă Harieta — discipola lui Iszac.
La 22 aug./4 septembrie, Harieta înştiinţează pe Cornelia Emilian privitor la
mersul bolii: „Despre sănătatea lui Mihai SÎnt din zi In zi mai mulţumită, deşi
Isak susţine că după două luni are să se facă progresul ce-1 cunoaşte el, atît al
băilor de la Halle, cît şi a curei..."
Optimismul se menţine şi la 2/14 octombrie.
„Astfel ne găsim foarte bine, atît eu, cît şi Mihai. Contez şi sperez că Ia
primăvară veţi rimînea cu toţii miraţi de minunea ce a făcut doctorul Isak cu
ol...“ „Mihai nu numai ca urmă de rană n-are nicăieri, dară este cu totul bine,
veţi vedea publicat chiar ce a scris la o societate din Bucureşti...
Scrisoarea Harietei din 18/30 octombrie aduce veşti şi mai bune. „Mihai
este foarte bine, doctorul Isak a făcut adevărată minune cu ştiinţa mai probabil
decît Cristos. Mihai s-a apucat de lucru mai serios decît oricînd, în curînd veţi
vedea publicat în Convorbiri.“
Eminescu se îmbată cu proiecte pentru viitoarele lucrări. Va compune o
dramă etc. Nu-şi dadea încă seama că şi-a supraestimat puterile; deocamdată
pîlpîirea de entuziasm nu s-a stins. Tuturor lc spune că se simte mai bine, dar pe
zi ce trece îşi micşorează aria plimbărilor. Cu picioarele vînte în papuci încearcă
să mai scrie, cu elan, cu virtuozitate, dar îi lipsea forţa de altădată. Scria şi relua
de la început, cuprins de ciudate ezitări, lucruri (piese şi poezii) care au dispărut
— poate — pentru totdeauna o dată cu moartea Harietei, de nu vor fi fost cumva
reminiscenţe ale unor opere anterioare. 'Eminescu este din nou în echilibru
aparent, psihic şi sufletesc, în măsură să-şi reia vechile preocupări şi prietenii, r.
„...Vă mai rog sa-i scrie din amicii lui, că sînt sigură că are să le răspundă cu
multă plăcere. Mihai stă toată ziua în casă. că nu are voie să iasă afară.
Fricţiunile, în număr de cincizeci, le mîntui miercuri. Băi de pucioasă tot trei pe
zi, numai cu constipaţia este o muncă mare şi pentru el, şi pentru doctor. Isak
are mare speranţă să iasă din mîna lui cu totul sănătos, că mintea este o

282
adevărată minune. Eu una uit toate necazurile mele de bucurie că-1 văd din zi în
zi mai bine. Oricare este mirat de schimbarea cea mare ce a luat în toate
privinţele. Dar sincer vă scriu că şi căutarea ce are, nu cred că există nici într-un
institut din lume.“ Intre timp doc- ! torul Iszac primise scrisorile profesorului
Obersteiner adresate lui Maiorescu. Acesta i le expediase fără a-1 informa şi pe
poet.
I „Scumpa mea doamnă", scrie Harieta la 28 sept./ll octombrie 1887,
Corneliei Emilian. „...Doctorul Isak mi-a spus că le va păstra la el (scrisorile
medicilor din Viena, n. a.), pînă va f i Mihai cu totul bine şi, la moment ce va
vedea că constipaţia este combătută fără medicamente, va publica, cum v-am
scris, toată diagnoza boalei şi vindecarea ci radicală". (Probabil intenţiona să
facă o comunicare ştiinţifică.) f Ar fi fost deosebit de interesant şi util să
cunoaştem conţinutul acestor scrisori, în care — fără îndoială — erau exprimate
opiniile medicilor vienezi în legătură cu boala lui Eminescu. La sfîrşitul lui
octombrie 1887, „Mihai este foarte bine, are chiar permisiune de a se primbla pe
trotuar ; se-n- ţelege de la sine numai cînd e timpul frumos".
Harieta np aduce o informaţie preţioasă : sensibilitatea poetului, simţul lui
de jenă faţă de condiţia materială (elemente de diagnostic diferenţial capital
între paralizia generală — în care lipsesc — şi alte afecţiuni).
I „...Mă lupt cu toate greutăţile fără ca bietul Mihai sa le înţeleagă, că-l cruţ de
orice apăsare morală. în fine, toate
speranţele de ajutor sînt în timpul de faţă într-un somn adînc în oraşul nostru
natal.,."
Aceste cuvinte se pare că erau şi ele adevărate, din moment ce relatarea
următoare prezintă unul din aspectele triste ale existenţei poetului în aceşti
ani de suferinţa şi mizerie de la Botoşani.
„...într-o zi ploioasă de toamnă, poetul — îmbrăcat într-un palton terfelit,
şi cu aceeaşi pălărie în cap, cu care venise de la Mînăstirea Neamţului — se
învîrtea jur-împre- * jurul casei de economie. Era foarte neliniştit. Trebuia să
intre înăuntru pentru a primi, pare-mi-se, oarecare sumă de bani. A stat mult în
ploaie. De cîteva ori a dat să intre... De cîteva ori s-a întors de la uşă... Nu mult
după aceia auzii căi poetul a plecat la Bucureşti, de unde nu s-a mai întors..."
(280
> (P. Pincio) Şi cei mai intimi prieteni ai poetului începeau să fie convinşi de
irecuperabilitatiea lui Eminescu.
într-o scrisoare, poetul se simte obligat să dea unele explicaţii Corneliei
Emilian, ceea ce ne va ajuta la înţelegerea stării lui psihice din a doua
jumătate a anului 1887. Scrisoarea pare sa ne convingă de integritatea
facultăţilor sale.
„Să nu credeţi că vîrsta d-stră m-a împiedecat de a vă scrie pînă astăzi, ci
îndelunga mea boală m-a făcut să fiu foarte descurajat. Astăzi simţindu-mă
bine, vă satisfac dorinţa de a vă trimite fotografia cerută de mult timp. Cu astă
ocazie mulţumesc domnişoarei Weitzsccker, deşi în fond înţeleg bine că este
o binefacere din partea d-voastră.“(143> Poetul, refractar „cerşetoriei

283
 deghizate", nu-şi mai făcea nici o iluzie asupra provenienţei banilor, dar în
situaţia dată nu-şi mai permitea să refuze actul de caritate publică. * Reţinem
însă spiritul critic acut al lui Eminescu şi eleganţa răspunsului, precum şi
explicaţia plauzibilă a „descurajării" sale. Psihopatia fiind o expresie a
reacţiunii psihicului la un agent morbid, iar tendinţa reacţională variind de la
un individ la altul, se înţelege că modalitatea reacţionată a lui (Eminescu
trebuie căutată în circumstanţele de boală pe plan dinamic-funcţional, şi nu
morfologic (creierul prezintă puţine modalităţi reacţionate morfologice). De
altfel, ni s-a impus necesitatea de a distinge ceea ce este boală şi ceea ce ţine
de personalitatea bolnavă a poetului. Oscilaţiile între speranţă şi dezamăgire,
de-a lungul vieţii, nu înseamnă boală, dar reacţiunea la boală, tulburările de
comportare care au fost repercursiuni ale deficitarei încadrări sociale în
mediu, reacţiile la comportarea celor din jur, observate la Eminescu, s-au
însoţit de o încetineală şi o reţinere a proceselor de echilibru afectiv, pe care
le putem pune pe seama unei structuri mentale particulare.
Descurajarea, pe de o parte, cauzată de „îndelunga" lui boală, soluţia de
compromis pe care, conştient, o acceptă, de caritate publică deghizată,
entuziasmul nereţinut, cînd Revocările îi aduc în amintire trecutul încărcat de
iluzii şi de vis, totul ne face să credem că consecinţele deficienţei mecanismelor
de evadare din suferinţă au fost patogene şi i-au agravat boala, au cronicizat-o
prin mecanism supraordonat psihogen. Pe de altă parte, constatarea şi
recunoaşterea bolii sînt situaţii realiste, care ar fi trebuit să reprezinte premisa
unui tratament eficace. Efortul pe carc-1 depune poetul pentru reluarea
activităţii literare este remarcabil şi încununat de succes. El îşi reorganizează
munca intelectuală, solicită cărţi (biblioteca rămasă la Maiorescu), întocmeşte
planul unor lucrări, intenţionează să termine altele, face poezii. Faţă de „mila
publica" se arată ostil. Aparenţele amăgesc.
„Minai este foarte bine — scria Harieta la 20 noiembrie 1887... Doctorul
zice răbdare şi timp, boala grea nu se vindecă repede. (Personal, Harieta credea
că-1 va vindeca „radical.") Are lipsă de cărţi de cetit, el a scris lui Maiorescu să-
i trimită biblioteca lui, dară pînă în prezent n-a primit nici un răspuns. Ceea ce-1
supăra mult este că a văzut din scrisoarea lui Morţun că s-a mai făcut încă o
partidă care să facă liste." (Cu asemenea liste de subscripţie ştim că Eminescu
— lucid — nu fusese de acord nici mai înainte, pe cînd era la Mînăstirea Neamţ
şi-n urmă la Botoşani, n.a.)
în curînd „o nouă lovitură" a venit asupra nenorocitei lor familii, cum avea
să scrie Eminescu Corneliei Emilian, „murind cumnatul nostru şi rămînînd sora

* „Acum în urmă, — spunea actorul Vlldicescu —. cînd se afla în nenorocire la Botoşani, m-

am întîmplat cu trupa acalo şi luînd o iniţiativă cu concursul «Doamnelor romane» din Botoşani, am
dat o reprezentare in ajutorul său, cînd ne-au mulţumit pentru ajutorul ce îl dăm ne-au amintit
frumoasele suvenire ce au avut cu noi în Cernăuţi şi în adevăr entuziasmul culcare vorbea m-au făcut
să lăcrămez", t388) Prin urmare, memoria intactă îi evoca fapte din trecut pe care le trăia afec tiv cu o
intensitate particulară.

284
cu doi copii şi pensia se-nţelege de la sine puţină, căci n-a-mplinit anii de
serviciu..." <144)
Poetul trăieşte afectiv această dramă familială, demons- trînd aceeaşi
capacitate de emoţie care l-a caracterizat întotdeauna. Scrisoarea fîn doliu) este
întocmită corect şi scrisă cu aceeaşi grijă caligrafică. Ea nu semnalează nici o
dezorganizare sau ezitare, care să permită descoperirea unui proces degenerativ
oricît de discret psihomotor. Restabilirea completă se lăsa însă aşteptată.
Eminescu începe să-şi piardă rabdarea, condiţia materială contribuind şi ea la
starea lui morală. Poetul continuă să manifeste interes pentru propria-i soartă,
solicită ajutor de la prieteni, exprimîndu-şi neliniştea şi îngrijorarea cu privire la
boală. Harieta expune situaţia în mod concret menţinîndu-şi curajul. Lucidă şi
tenace, ea îşi îndeplineşte atribuţiile conştiincios. „Oricît l-aş menaja a nu
înţelege, totuşi simte că cura lui ţine foarte mult. De azi începe o cură nouă :
hapuri de fer de trei ori pe zi, băi o data pe săptămînă fără pucioasă, primblare
două ore pe zi pe jos cînd nu plouă. Chiar acuma este la primblare — mîn- care
bună, vin vechi o litră, în restul zilei de cîte ori poate, bea lapte crud. Eu sînt
convinsă de vindecarea lui."
Optimismul Harietei — demn de admirat — era justificat şi de evoluţia
lentă, dar sigur favorabilă a pacientului ei. Acesta expediază o scrisoare
impresionantă unui prieten, care-i trimisese 400 de lei.
Botoşani, 1887, 5 decenvrie
„Iubite amice,
Primeşte mulţumirile cele mai sincere pentru generozitatea cu care mi-ai
venit în ajutor. Ştiu prea bine ca adevărata generozitate e rară pentru a nu fi
adine mişcat de bunătatea d-tale pentru mine. Aş voi să fii bine convins de re-
cunoştinţa obligatului d-tale şi să nu ezitezi, dac-aş putea să-ţi fiu folositor în
vreo împrejurare, dc-a te adresa la un om care va păstra toată viaţa sa aducerea
aminte a facerii de bine. Sunt cu tot respectul, iubite amice, al domniei-tale prea
devotat M. Eminescu." (,45>
Cine ar fi putut bănui, citind aceste rînduri, felul tragic în care avea să
sfîrşească Eminescu numai după un an şi jumătate ? Deocamdată Harieta aspira
să se mute împreună la Iaşi.

285
If
I Poetului îi mergea „în toate privinţele bine“. Chiar con- stipaţia
este deja combătută, lucru care începuse a-1 descuraja pc doctor.
Dieta, cura, „foarte strictă", scria Harieta la 10 decembrie 1887.
Rîndurile ce urmează întăresc afirmaţia că Eminescu din punct
de vedere intelectual era restabilit după accesul pasager ae stupoare
maniacală. Vechea lui pasiune pentru clasici, capacitatea de a-i
recita în şiruri lungi, în germană, discernă- mîntul fin şi
raţionamentul elevat, cît şi puterea sa de muncă, eficienţa concretă,
renasc speranţele cele mai justificate de Tecuperare a poetului.
Cîteva exemple sînt edificatoare. „Era în iama anului 1887 — îşi
amintea O. Pursch. Fusesem invitat la bătrînul profesor S..., unde
venea şi Eminescu, ori de oîte ori sosea în Botoşani, spre a vedea pe
sora sa Harieta. Ducîndu-mă în una din camerele mai dosnice... vă-
zui un om cu mustăţile rase. El şedea în colţul unei canapele dus pe
gînduri. Nu ştiam cine e. Prietenul meu, Emil S., îmi spune ca
streinul pierdut pe gînduri era Eminescu... M-am apropiat de dînsul
şi salutîndu-1 respectuos m-am prezentat. Trezit din visurile lui,
Eminescu s-a uitat lung la mine de pare că mă străbătea un fior
cald. Mă pofti să stau lîngă dînsul. Eram numai noi amîndoi şi în
singurătatea aceea mi se părea că e atmosfera blîndă, liniştită a unui
templu. După ce vorbirăm de unele, de altele, deodată Eminescu mă
întrebă : «D-ta ştii nemţeşte ?» A început apoi să reciteze pasa- gii
din clasicii germani, pe care îi ştia pe de rost. Veni apoi vorba de
Lenau. «Ce zici, d-le Pursch, ce deosebire găseşti între Faust al lui
Marlowe, Goethe şi Lenau ?» Nu-mi aduc aminte ce i-am răspuns,
dar ţin minte că mi-a strîns mîna şi mi-a zis: «Da, da, Lenau este
superior celorlalţi prin concreta caracterizare a lui Faust, căci
ceilalţi doi au pus prea mult preţ pe forma, care întunecă
înţelegerea...» Eminescu avea o deosebită predilecţie pentru Lenau
şi desigur că aceasta se explică prin asemănarea vieţii lor.
Vorbindu-mi de Lenau, el pronunţă cuvintele poetului german :
«der arme Niembusch ist sehir unglucklich» (germanul Niembusch
e foarte nenorocit) cu o vădita plăcere şi cu un zîmbet care spunea
atiîtea şi atîtea. Pe aceea vreme Eminescu lucra la o dramă intitulată
Trei flori albe. Desigur că în urma morţii Harictei, vînzîndu-se
lucrurile în piaţă, cu toba, şi această lucrare, poate un capo d-operă,
va fi căzut în mîna vrunui băcan..."

286
 Relatarea pune în evidenţă două lucruri esenţiale : posibilitatea
de a întreţine un dialog la nivel înalt a lui Emi- nescu — denotind
integritatea intelectuală — şi, legat de aceasta, o putere de muncă
creatoare, restabilită, ce inspiră încredere interlocutorilor.
într-o scrisoare către Veronica Micle, din decembrie
1887, Eminescu se arată din nou descurajat, ceea ce presupune că
era încă bolnav, solicitînd reconcilierea :
„Uită totul. Nenorocirea care m-a lovit e destulă pentru că n-
am voit să te ascult. Ce viaţă dezordonată am dus; toate sfaturile
tale erau aşa de sincere, aşa de bune, aşa de drepte, încît, dacă
îndeplineam o parte din ele, azi n-aş zace pe patul de suferinţă.
Amintindu-mi de bunătatea inimii tale, simt remuşcări de faptele
din trecut. Ar fi o zi de sărbătoare, ar fi o mare plăcere ca să vii la
Botoşani, să mă vezi unde sunt bolnav, ;i din minut în minut îmi
aştept sfîrşitul, căci pentru Societate sunt de mult mort. Îmbrăţişări
prieteneşti, Eminescu." (150>
Făcînd bilanţul existenţei sale, Eminescu o găseşte sfă- rîmată,
sfîrşită cu desăvîrşire, fără putinţă de întoarcere. Pradă deznădejdii
şi aşteprîndu-şi „sfîrşitul", el mai are puterea autoacuzării, a
remuşcărilor sincere, pentru faptele trăite, pentru viaţa lui
dezordonată, pentru cîte necazuri i-a cauzat Veronicăi. Suferind,
dar lucid, el este conştient de falimentul unei vieţi risipite şi de
locul pe care l-a pierdut în societate.
Veronica va veni pe neaşteptate, în primăvara anului
1888, şi-l va lua la Bucureşti. Intre timp, „un bonjurist, într-o
dimineaţă, a găsit de cuviinţă să iasă înaintea lui Mihai, dimineaţa
cînd făcea plimbarea, să-l ieie la dejun cu d-sa, dîndu-i rachiu,
mîncări sărate, vin etc., cu totul contra curei şi chiar boalei lui.
Venind acasă i-a fost foarte rău" scria Harieta, care în fiecare zi era
„torturată" pînă voia să ia „hapurile". Luase 540 şi mai avea de luat
660 pînă la 1 aprilie, după socotelile ei. Harieta simţea iarăşi frica
„de două ori pe zi, cînd iese la plimbare, să nu abuzeze de el vre-
unu ca Bădescu". Dar lucrurile evoluau favorabil şi amîndoi
plănuiseră isă se mute la Iaşi din două motive : „întîi, că are o
societate cultă de care are mare trebuinţă obositul lui creier", şi al
doilea, pentru că poetul vroia să „scape de oraşul ista murdar, unde
nu-i nimic de văzut şi de ascultat". El mai spera că va putea ocupa
şi un post de va trece iarna, «deoarece „cu sănătatea, slavă lui
Dumnezeu, îi merge bine". Nici din punct de vedere material n-o
mai ducea rau, Emi- Inescu primind diferite ajutoare. „Pînă azi —
zice Harieta — n-am putut să iau banii de la Mihai, căci nu voiesc
să înţeleagă că-1 ţin din scurt."(59* Amănuntul interesează sub două
aspecte: întîi, că ne relevă vechea lui „patimă" de a nimici banii,

287
„parcă banul ar produce un rău nemărginitului său talent este lucru
de mirare cui seamănă Mihai de-i aşa risipitor... ; al doilea, că ne
confirmă susceptibilitatea trează a poetului, pe care sora lui cautăs-
o menajeze, „...de [voieşte comitetul sa-i ieie o casă, apoi să o lege
ca să nu o ivînză într-o zi Mihai, [...] şi de acum înainte dacă nu va
fi nime lîngă el tot în cea mai mare mizerie ar fi, precum cred că
aveţi idee cum era în Iaşi..." [Harieta se referă la perioada care a
precedat recidivei din 1886, cînd Eminescu, [lipsit de mijloace
materiale, trăia din ajutorul şi prin grija prietenilor sai. Starea
prodromală (din punct de vedere mo- ral-volitiv, Eminescu deviase
deja de la normal, avînd conştiinţa obnubilată) explica singură
promiscuitatea, deşi potrivit afirmaţiilor Harietei el a fost totdeauna
„neglijent".]
„Mihai. ştiu bine că are să aibă o mare bucurie cînd are să vadă
casa cumpărată, dar, cum este el pesimist, nu crede că se va putea
cumpăra ; are o natură că numai ce vede cu ochii crede [...] chiar şi
în boala lui necrezînd în efectul medicamentelor, progresul în bine
merge mai încet." (Există o doză de adevăr în cele spuse de
Harieta.)
Poetul nu i-a mai scris lui Maiorescu să-i tipărească a treia
ediţie, zicînd că „de nu va putea căpăta pensie va tipări o ediţie
nouă şi atunci îşi va procura mulţi bani". Era supărat pe acesta
pentru că îi scrisese recomandat, rugîndu-1 „călduros" pentru
biblioteca lui şi nişte manuscrise pe care le voia „să le mîntuie" şi
nu primise nici un răspuns. Maiorescu corespondase cu doctorul
Iszac, dar nu pomenise nimic de rugămintea poetului. „Mihai îmi
spune că în biblioteca lui din Iaşi are un dioţionar lucrat de dînsul
din limba sanscrită, aproape iarăşi gata, şi doreşte să ştie de mai
este sau nu [...] Eu mă bucur foarte mult cînd îl văd că lucrează şi
sigur că varietatea lucrului îi face mai mult gust..." (59) Aparenta
însănătoşire dă iluizii Harietei, fără să-i slăbească vigilenţa: „Vă
rog a mă înştiinţa de v-a trimes Mihai chitanţa, căci el este tare
neregulat [...]. Iară mata scrie-i lui Mihai şi cere-i socoteală şi
spune-i să nu mai beie [...] căci m-am îmbolnăvit şi iarăşi ar vrea
mulţi bani în mînă". <w) Asociind din nou alcoolul la sănătatea lui
aparentă, Eminescu îşi submina inconştient şi ultimele punţi de
rezistenţă. Maio- rescu, atent, cere informaţii de la Harieta dacă „s-
a lăsat de băutură". într-una din zile, o doamnă a cărei frumuseţe i-a
atras atenţia lui Andronic Ţaranu, un amic al poetului, îl opreşte pe
stradă şi îl roagă s-o îndrepte la locuinţa lui Eminescu, căci, auzind
că e bolnav, doreşte să-l vadă. „Am condus pe doamna pînă la
locuinţa poetului, iar la despărţire mi-am luat îndrăzneala şi am
întrebat-o : — Mă rog, doamnă, cu cine am onoarea ? — Eu sînt

288
Veronica Micle..."
Nu după mult timp Harieta avea să se plîngă Corneliei Emilian
de vizita şi ae hotărîrea Veronicăi, de a-4 lua pe Eminescu la
Bucureşti. „Cu o adîncă durere vă înştiinţez că Mihai a plecat ia
Bucureşti, spunîndu-mi că pensia lui, dacă s-a votat numai în
Cameră şi în Senat nu, apoi nu e sigură şi că trebuie să-şi caute un
mijloc sigur de existenţă. Dar aceste toate scuze au fost pretexte de
plecare faţă de mine, şi adevărata cauză este că doamna M... care a
venit şi, pînă n-a pus mina pe ei, nu s-a lăsat. Toată ziua nu-1
părăsea şi cine ştie ce planuri şi-a mai făcut d-ei. Oare de ce nu l-a
luat bolnav, să-l caute ? Acuma, sănătos, cred şi eu că arc gust sa
fie doamna Eminescu. Ştiu că în adîncul inimii mă doare şi mi-e
frică că nu se va duce şi vara asta la Hall[e], lucru de care arc
neapărată trebuinţă... Mare nenorocire a mai fost femeia asta pe
capul lui Mihai şi se vede că s-a pus să-l scoată la capete. El o crede
şi plînge."
Dragostea pentru Veronica reintră în legile şi în vechile ei
tipare: „Scumpă doamnă", se plînge Harieta Corneliei Emilian.
„...In a doua scrisoare vă miraţi cum crede Mihai pe Doamna M...
Nu vă miraţi. Acest om iubeşte pe femeia asta că numai moartea ar
putea să-l desfacă, iară în viaţă nimeni nu-i în stare să-l facă s-o
urască. Şi-apoi dacă ţi-aş putea eu descrie cu ce fel de maniere l-a
luat, declarînd, faţa de persoane de cea mai bună condiţie din
Botoşani, că preferă să fie metresa lui Mihai, decît femeia unui
prinţ. El, de la venirea ei aicea, era aşa de emoţionat de m-a băgat
în toate spaimele.* Este uşor de imaginat sentimentul ce determina
această reacţie. Vaporoasa nedesluşire a emoţiilor spontane va avea
o influenţă binefăcătoare asupra poetului, cu toate subterfugiile la
care recurge Harieta pentru a Înlătura prezenţa fizică şi mai ales
psihică a Veronicăi, din amintirea lui, evidndu-i astfel o emoţie
nedorită. Dar lui Eminescu îi plăcea să revină asupra ei ca şi cînd ar
fi voit să-şi refacă existenţa prin aceleaşi sentimente care odată îl
readuseră la viaţă, şi sa se îmbete cu acelaşi balsam ucigător.
Acelaşi farmec de odinioară îl stăpînea cu aceeaşi forţă, trezindu-i
ul- timele speranţe şi vibrări. în zadar căuta Harieta să-i îndepărteze
gîndurile de la poetă, căci tot timpul se gîndea la ea, şi, cînd n-o
vedea, continua să gîndească la viaţa ce-i [legase, cu teama de a nu
se scurta timpul cît i-ar mai fi rămas a o respira.
r „Femeia asta acum sînt convinsă că este răutăcioasă, scria Harieta,
şi presupunerea doctorului este cu totul bazată pe adevăr, un
presupus pe care nu am curaj a vi-1 scrie, f La plecare, Mihai mi-a
promis că, de se va angaja, mă ia şi pe mine la Bucureşti, însă vorba
românului: «să mă culc eu pe ceea ureche». Cît e de cochetă bibica

289
lui, apoi venitul lui numai pe tualete şi ghilele de obraz n-are să-i
ajungă, dar încă să mă ia şi pe mine. în fel de moduri a venit şi tot
hai şi hai Mihai, iar la toamnă ne vom muta la Botoşani. Pînă nu s-a
dus, nu l-a lăsat. A trebuit să fac multe închinăciuni adoratei sale
pînă mi-a permis să-l văd. Piesa ce a lu- crat-o la mine şi era
aproape gata s-a cetit într-un cerc intim şi s-a găsit că este bună şi s-
a luat deriziunea de a se juca în sezonul iernei. Eu rămîn mulţumită
că i-am redat sănătatea care-i lipsea de cinci ani." <59) i Eminescu
pleca cu intenţia serioasă de a ocupa o funcţie care să-i asigure
existenţa materială şi care să-i permită reintegrarea în circuitul
social, lucru pe care-1 face. Se considera oarecum restabilit,
păstrînd încă o notă de melancolie şi ujvele subterane reminiscenţe
ale bolii. K La Bucureşti este întîmpinat cu mare interes, care-1
ajută să-şi scuture tristeţea şi sa împrăştie depresiunea de care se
simţea cuprins. Toţi cred în recuperarea lui. Dar în cu- rînd
interesul pe care-1 manifestă faţă de evenimente scade. El devine
tot mai tăcut. Dacă din distracţie îi scapă cîteva cuvinte, acestea nu
sînt expresia unui regret. Afecţiunea ce poartă micului număr de
persoane pe care continuă să le

290
vadă capătă înfăţişarea chinuitoare a emoţiilor care preced ultimul
act din existenţă. El neglijează prescripţiile medicilor şi precauţiile
care-i amintesc în permanenţă de boala sa. Merge în lume şi
prelungeşte veghile, se supune tuturor oboselilor fără să-l oprească
vreo consideraţie în privinţa sănătăţii. Persoane dubioase caută
plăcerea de a-1 avea în mijlocul lor şi-l antrenează la petreceri în
localuri nocturne.
Cîteva relatări din acea epocă ne arată traiectoria pe care se
înscrie viaţa poetului în acest timp. într-una din zilele anului 1888
locuitorii Capitalei află cu o plăcută surprindere că Eminescu a
revenit şi că „alipit ca redactor al unui ziar politic important, are să
ofere publicului noi opere şi noi lucrări. Dar vai! Foarte repede ne
cuprinde decep- ţiunea, căci se şoptea în unele cercuri că viaţa ce o
duce în Bucureşti de la întoarcerea sa e departe de a avea un scop
nobil şi util, deveni leneşă, vagabondă şi aproape necuviincioasă.
Tendinţe diverse, la care voinţa sa debilă nu putea să reziste,
atrăgeau activitatea sa şi o purtare incorectă şi quasivicioasă ocupa
orele sale.
Amicii săi observară la el o apatie morală, o dezechilibrare
mintală, o adevărată decadenţă intelectuală, ce, desigur, erau
începutul unei grave cerebropatii care era menită a-1 conduce
fatalmente la neant..." (î0S). Cu timpul Eminescu e mînat tot mai
mult pînă la hotarele acelui tarîm, în care geniul cedează nebuniei şi
către care îl duce în mod fatal propriul lui destin. Boala face
progrese atît de rapide, îneît dezorganizarea mentală devine
evidentă cu fiecare zi. A rămas tot timid şi cu privire blajină, tot
mai indiferent faţă de viaţă, în care nu mai crede şi poate pe bună
dreptate : Pornise la drum singur, tăcut, şi fusese oprit de stihii
neştiute. Poate că tristeţea grea, apăsătoare, orizontul cenuşiu şi
închis nu erau acum decît ecoul îndepărtatelor trăiri, ale căror
coarde ascunse vibrau încă într-o ritmicitate debordantă. Viaţa
înseamnă şi aceasta, viaţă neîndurătoare şi crudă:
„De astă dată putui să-l văz mai des, ne spuse Petraşcu. Venea
dimineaţa la mine, venea cîteodată seara. Intra în cameră vecinie
îngîndurat, se aşeza pe scaun precaut, privea în jurul lui cu atenţie,
vorbea rar şi încet, reflecta ce vorbea, zîmbea cu naivitate de
gîndurile ce-i treceau prin minte şi pe care nu le spunea. Era el, şi
era altul. II priveam cu un sentiment de respect şi de tristeţe, ca pe o
ruină a unei ca-

291
!
tastrofe neaşteptate, ca pe o biserică trăsnită din pricina înălţimii
ei; zidurile erau în picioare, dar nu se mai oficia în ea. L-am dus
de cîteva ori la Teatrul Naţional, unde el sta în fundul lojei, liniştit
şi cu mîinile una în alta, privind I jocul actorilor şi avînd aerul să-
şi amintească de rătăcirile lui din copilărie după trupe. Era
îmbrăcat cu oarecare îngrijire, şi, deşi hainele îi erau vechi, le
păstra curat. De două, trei ori l-am luat după reprezentaţie la
restaurantul Hugues, vis a vis de teatru. El gusta şi bea cu măsură
din ce i se oferea. Lui Caragiale, care venea şi el uneori cu noi,
nu-i făcea plăcere să vada pe Eminescu în starea de acum, el care
îl văzuse altădată altfel.
într-o dimineaţă îmi arătă două numere din Fîntina Blan-
duziei, în care erau articole scrise de dînsul.
în altă zi, acelaşi om cuminte, ba chiar păru a-şi sublinia
observaţiile. La critica ce făcu cineva cărţii de logica a lui
Maiorescu, cum că n-ar fi decît o compilaţie, Eminescu se mişcă
pe scaun şi răspunse cu grivirea în aer : «...O compilaţie...
neapărat... cum trebuie sa fie orice carte didactică». Auzindu-1,
rămăsei un moment pe gînduri. Bietul Eminescu ! El, deşi bolnav
de atîţia ani şi ducîndu-şi zilele în cea mai neagră mizerie,
rămăsese încă nobil, se simţea dator să apere cartea lui Maiorescu.
Schimbîndu-se apoi subiectul vorbei, el ascultă cu băgare de
seamă o critică ce se făcea împotriva clasicismului gre- co-latin şi
zîmbi fără să zică nimic. Rămaşi singuri, Eminescu datină din cap
rîzînd şi pronunţînd exclamativ cîteva nume clasice : «Omer ;
Sophocle ; Virşiliu ; Oraţiu !... Spiritul lor nu-1 pot înţelege top...»
Şi rîzînd mai tare : «Mulţi ■dascăli traduc pe in vino veritas cu
vorbele : cînd eşti beat spui adevărul!...» în urmă, după o tăcere de
un minut, el îmi vorbi de proiectele lui literare şi spera că în
primăvara, f «cînd va fi pe deplin sănătos», să-şi reia activitatea-i
de al- I tădată. Era ceva atît de adînc în vorbele lui, încît îmi pă-
rea că aveau ceva providenţial în ele." Părea ca o nouă speranţă îi
insuflă puteri noi. Temerile de viitor, moartea cc-i da tîrcoale
eraiu departe acum. Le uitase ou totul. Face planuri intenţionînd
să se apuce serios de lucru. Interesul pentru muncă creşte.
Entuziasm, şi apoi, dintr-o dată, iar prostraţie. Eminescu îşi dă
seama curînd că mai stăruie semnele surescitării precedente,
agravate de importanţa pe care le-o
dă el însuşi. Surmenajul, descurajarea vor avea urmări asupra echilibrului
său nervos, mistuit zi şi noapte de un neînţeles foc interior. „In aşteptarea
primăverii, îi zisei să înceapă a încerca versuri spre a se pregăti la ceea ce-şi
propunea pentru mai tîrziu. îmi promise şi în adevăr, după vreo săptă- mînă,
veni cu un monolog de teatru, care era cu drept cu- vînt frumos.
Puţin după aceea, veni cu un act întreg de versuri, un subiect antic,
intitulat Lais. Eminescu părea un om sănătos, ziarele anunţau vestea c-o
legitimă bucurie. Unii cunoscuţi îl întîlneau, îl luau la cîte un prînz
împreună ; era un adevărat eveniment literar. Fixarăm ziua ca să citim piesa
la Ma- iorescu. La prima întîlnire, însă, nu putu veni. El îmi scrise cu
modestia şi delicateţea lui înnăscută :
«Mult stimate domnule,
De mai multe zile nu mă aflu tocmai bine, îneît, deşi am foarte puţin
de adaos, totuşi n-am putut nici termina, nici revede şi corige lucrarea mea.
în starea în care este astăzi lucrarea, n-am curajul s-o prezint. îmi trebuie
încă cî- teva zile sau cîteva ore măcar de dispoziţie, ca să pot termina, şi
atunci bucuros voi avea onoarea de-a v-o prezenta.»"
Lucrarea era de fapt scrisă. Ea ceruse încă o dublare a sîrguinţei
pentru Eminescu, care acum lupta iar cu boala. Se poate că el s-a refugiat în
aceste regiuni aride ale creaţiei, căutînd că aibă ocupaţie uniformă şi
absorbantă, căreia nu-i cerea decît uitare, uitarea pe care o dă munca,
munca ce goneşte furtunile din suflet ca un ultim remediu contra dezastrelor
vieţii. Dar puterile lui n-au mai fost suficiente pentru această ocupaţie prea
obositoare, prea abstractă. Boala îl macină. Scurtele perioade cînd poate lu-
cra sînt din ce în ce mai rare. Voinţa nu şi-o mai poate recăpăta. Nădăjduise
doar că peste şase luni va fi mai bine şi poetul îşi făcea planuri. Dar va
rămîne strivit de o apatie intelectuală, o neputinţă de care tragic îşi dă
seama. E abătut, ros de deznădejde, sau indiferent. Abia dacă uneori reu-
şeşte să recapete o oarecare siguranţă de sine, fiind covîrşit de singurătate şi
de eşecurile vieţii. Boală, descurajare, prostraţie. Viaţa i se destramă
ireversibil.

293
 „Peste cîteva zile Eminescu mă informă din nou :
«Nu cred să fiu în stare de-a mă duce ia d. Maiorescu. Sînt atât de
descurajat în toate privirile şi am aşa de puţină încredere în mine, îndt nu
cutez să mă prezint la d-sa. Va rog dar să mă scuzaţi, dacă n-aş putea da
urmare unei invi- taţiuni care, desigur, mă onorează, dar pe care, pentru mii
de împrejurări, n-o pot urma.»" tl39)
El a urmărit în gînd conturul proiectului, a vorbit în mai multe rînduri
despre el, dar executarea lui devenise imposibilă ; n-a mai scris decît o
traducere. *

* „...Cînd s-a întors din Italia era binişor, remarcă Teleor Raţiona ca
orişicare om; se scufunda numai în visuri şi atunci nu mai auzea nimic, nu mai
vedea nimic.
— Visa?
— Nu ştiu. A fost angajat ca redactor la România libera, cu două sute de
lei pe lună, mai mult ca să-i dea un ajutor bănesc.
Scria? • .
I — Politică, nu. Mai muh articole de sociologie, literatură, începuse să
plagieze, poate inconştient. A dat la Teatrul Naţional o piesă Lais, ce se zice că
e toată plagiată.
— De ce nu s-a jucat ?
| — O fi retras-o cineva.
ţ — Se poate. Parcă îl văd pe Eminescu în redacţia din Pasagiu! ro mân, stînd
la masă şi scriind toată ziua pe file de hârtie litere asiriene şi haldeicc.
r — Se amuza ?
i — Da. Scria foarte frumos, aproape caligrafic. Am de la el o carte de vizită
scrisă de nuna lui. Cina venea cineva în redacţie, lua o gazetă şi-şi ascundea
faţa. Un redactor ardelean, d. Teofîl Frîncu, îl_ întrebă : — Ai capital, mă Mihai
? Eminescu nu răspunse imediat. D. Frîncu îl întrebă iar:
— Mă, Mihai, ai caphal ?
î,' — Capital, zici ? Am.
j> — Să se facă popă papistăşesc ăl de minte ?
; — Să se facă I...
— Bravo ! Aidi la Bediţeanu !
| — Haidi!
n, — Şi-o porneau la Bediţeanu ?
fi — Or la birt. D. N. Pătraşcu, cunoscutul critic, îi ţinea idrumu’ lui
Eminescu ca să-i dea bani pentru hrană. D-sa era casier, însărcinat de Junimea
în acest scop, căci Eminescu, dacă avea o mie de lei în mina lui, o cheltuia toată
într-o singură zi.
— Cu cine ?
— Cu prietenii. El nu te lăsa să plăteşti nimic cînd mîncai sau beai cu el!
?■ — Dar cînd n-avea ?
fi — Atunci plăteau prietenii pentru el.

293
 „...Mai înainte de boală Eminescu socotea ca insultă să-i plătească cineva
consumaţia ; după nebunie, în tot timpul mesei nu făcea altceva decît să le dea să
înţeleagă comesenilor ca să-i plătească masa. In sfîrşit, pierduse orice jenă ca să
ceară. După boală s-a schimbat total...
...Un alt chin sufletesc al său a fost un fel de ruşine ce-1 cuprinsese că a fost
nebun."
Nu va mai avea curaj să lupte împotriva bolii, să încerce să-şi redobîndească
liniştea şi echilibrul. O resemnare plină de curaj stoic. Poetul nu va mai trăi pentru
idei mari, ci numai pentru cele mărunte. De acum încolo, mai toată vremea, va lîncezi
într-o toropeală apatică. Eminescu se apleacă asupra trecutului său, asupra propriei
sale fiinţe. El reflectează asupra nefericirilor unei existenţe ratate. Zguduit până în
adîncul fiinţei sale, nu mai ştie ce să creadă. Să suferi fără să te plîngi este singura
lecţie pe care trebuie s-o înveţi în aceasta viaţă, încheie Van Gogh una din scrisorile
sale...
Eminescu îşi revine greu de pe urma acestor emoţii, care îi vor înrăutăţi starea.
Nu mai crede că va găsi modalitatea de a se putea apuca din nou de lucru. Cu un fel
de tragică nepăsare, el se resemnează să fie ceea ce este. Pentru el ma rile avînturi au
luat sfîrşit. Nu va atinge niciodată piscurile pe care le-a visat. Cîte umbre se aştern în
acelaşi timp asupra vieţii lui Eminescu! Nebunia, care-i va mai da tîr- coale, crizele
prin care a trecut pînă acum îl îndeamnă să fie mai umil. S-au dus fericitele zile.
Deznădejdea l-a cuprins din nou şi de pe acum în spatele ei se profilează vechea re-
semnare. „In adevăr, trăind într-un asemenea mediu, în care educaţiunea naţională e
sugrumată de o cultură spoită cosmopolită, în care titlurile de studii sînt înlocuite cu
biletele de recomandaţiuni şi în care îndrăzneala e prima condiţie de a te ridica ca
uleiul deasupra apei, se poate oare ca omul cult,
— Cu cine umbla ?
— Două cete îl disputau: ceata de la revista Ftnttna Blanduziei, unde colabora şi el, şi ceata de la
România liberă.
Când scăpa de Duţu Popea, Marion, Leon, Nicolcanu, Niţă Rădu- lescu, îl înhăţam eu, Brăneanu,
Cordea, Tomoşoiu, Simţion şi mergeam la birtul lui Şerbănescu din Hanul Kiriazi. Eminescu, după oarecare
timp, punea capul pe mîmt şi începea să cînte doine din Ardeal, aşa cum le cîntă mocanii,'şi cin ta cîte o oră
întreagă. Ardelenii aflaţi la masă plîn- geau cu lacrimi." P n) naţionalist, modest de inimă şi
simţăminte, să nu devie pe- ffimist ?“
I „Credinţa mea, scrie T. Frfncu (159), este că caracterul lui I drept şi onest şi
spiritul lui pătrunzător, observînd toate | defectele morale, culturale şi politice ale
societăţii noastre I din timpul în care trăia poetul, l-au făcut pesimist şi i-au
sporit amărăciunea sufletului, îneît adesea se plîngea că şi-a pierdut bucuria de a trăi
şi dorinţa de a lupta în mijlocul unor întocmiri ce i se păreau a fi mincinoase, v.
Eminescu, care avea o cultură superioară, un talent deosebit şi un temperament de
artist, oricît de impersonal sau [ despreţuitor al bunului trai, cum pretind unii că ar fi
fost, totuşi eu sînt convins că, pe lîngă nemulţumirea sa sufletească, cu starea
lucrurilor de atunci, mai era şi grija materială care-1 chinuia şi îl indispunea.” <I59>
■ Lui Brătescu-Voineşti, o amintire dureroasă îi reînvie |■toată zguduitoarea

296
emoţie trăită aievea într-o seară de septembrie...” La Opler, o grădină foarte
frecventată pe atunci, în care, pe lîngă orchestra militară, pe lîngă jocul ae popice, era
într-o sală şi un varieteu, care începea pe la ora zece...
II ...Şi iată că aud lîngă mine pe un domn zicînd :
► — Uite pe Eminescu !
1' — Unde ? Care ? l-am întrebat stăruitor.
■ — Uite colo, la masa a patra. Ăla cu batista pe frunte, ţ M-am uitat şi am văzut
un om rău îmbrăcat, aproape zdrenţăros.
I Pe masa dinaintea lui, alături de o halbă de bere, era
0 farfurie în care pluteau bucăţele de gheaţă. Şi-a scos de i pe frunte batista, a
muiat-o în farfurie, a stors-o şi a aşezat-o pe frunte, şi acum, cu capul plecat pe spate,
zîmbea dureros cîntăreţei de pe scenă, batînd cu mîna dreaptă tactul ariei...”
1 Această „ticăloasă tragedie” consuma ultimul act din existenţa lui Eminescu. Dar
nici cefaleea profundă şi tenace, nici conştiinţa prăbuşirii lui nu risipeau durerosul
zîm-
I bet uitat pe buze. „Clocotitoarea revoltă” se năştea şi pie- I rea în sunetul lui, căci
poetul părea că trăieşte o ciudată metamorfoză.
j „...La Bucureşti, vindecat temporar, Eminescu venia să I ne vadă din cînd în cînd.
Ridica greoi cele trei caturi ale I casei Steiner din Strada Academiei, tîrîndu-şi după
el ga- laşii plini de noroi şi înireldndu-nc sfios şi ezitîud, cc te mai aude pe la comitetul
din laşi ? In a doua capitala, a Moldovei, şi sul* îngrijirea <1 roi I'milian se alcătuise un
comitet pentru a veni In ajutorul poetului, căruia Camera mi-i votase Încă pensia ce i se
făgăduise."
«A trăi fcţsă de pe urma comitetului era, desigur, greu, căci ba»ii_ veneau foarte
neregulat, iar poetul era nevoit s& plătească la birt şi să achite chiria modestei sale camere.
Erau penibile aceste vizite, penibile fiindcă, fără să vrea, poetul, indirect, făcea apel la
punga mea şi pe acele vremuri viata era grea ţi adeseori mă găseam In ntuaţiuni dc aede In
care suma de cinci Ici este o problemă fată soluţie...
Erau penibile aceste momente ţi din alt punct dc vedere. Eminescu, care întotdeauna a
fost un modest, am pudic, un om fără de iniţiativă, după nebunie părea şi mai lipsit dc
orice simţ practic.” Hminescu nu se socoteşte In stare să-şi organizeze viaţa. O tristeţe
apăsătoare II covSrşcşte. Nu mat c capabil să lupte. Acum cu mult mai puţin ca înainte gă-
seşte puterea de a întreprinde ceva practic. Sc simte şi este ca paralizat pentru a înfăptui
ceva şi a se descurca. Splendida nădejde, carc-l înflăcărase clndva, pierise. Cu un an tu
urmă putea găsi în el însuţi, tn puterea lui creatoare, destule temeiuri pentru lucru. Acum
avea o viaţă sfîrşită. Cu un an în urmă mai putea croi planuri Azi nu mai e dcch un om cu
nuntea şovăielnică. Trebuie si renunţe, ai abdice. De vreme ce nu mai c In stare să-şi
cfrmuiaică viaţa, nu oui are cea mai mare parte a timpului nici o dorinţa, nici păreri dc tău.
Eminescu vede, înţelege, şoferi. Amicii căi nu văd la d dedt pasivitate.
.Aproape nu-i venea si mai vorbească, de situafiunea lui nu pomenea şi părea ca se
teme să nu spuic ceara care nu sc cuvine. G era frici să nu sc cunoască intrucltva că a fost
nebun. Vorbirea lui rari, aşezată şi înceată, era acum şi mai ezitanta, iar ochii lui mari,
ochii lui de bour, păreau că Iţi spionează trăsăturile feţei, ca să pătrundă Inii unind sufle-
tul ui tău. pentru a afla axa ce crezi de el şi daci nu-|i face iropreriunca omului ieşit de

297
curind din balamuc." (Miile. AdevSnJ. 16 iulie, 1909.) «=»>
Alte amintiri ni-l prezintă mai_ uman si oui puţin stingher In lumea mizeriei, unde.
lari îndoială, era scutit de orice şansa de a fi comentat. Aid, Intre coordonatele acesteia.

29
8

I
ptctu! apare uimitor dc ttiptn pc sine, impunător, prin ho- lri, de o simpliiatr care nu a
suferit niciodată înstrăinări: incscu Înecarea, poate. si K împace cu gtndul reluării .
ralieri sale existenţe. * .
'Ce mai rămăsese din liminescu ? Din gmiul artistului care a privit aspectele vieţi» de
la vn nivel aţii de înalt, acum. cînd era pe punctul dc a încheia tranzacţia cu viaţa ?
Contrastanta t comportarea sa In lumra pe care o >tia a li judecătorii! sau. N. Pet
rateu evocă una din ultimele todinţe literare cu participarea poetului.
P .La o a treia Indlnire. In sflrţit, d se înfăţişă îmbrăcat curat si ne duserăm la Maiorescu
pc la II ore dimineaţa. [Era o zi frumoasă de toamnă (1SSS).
[ După dteva cuvinte de îndemn din partea lui Maiorescu, Kmrxscu sc aşeză la masă ţi
începu să citească piesa cu o voce limpede, ridicată oi un ton mai sus, versul ti rima
[simţite IndL La auzul glasului său melodios, la cadcnţarea [stihurilor, la atitudinea lui
inspirată ti I* cuvintele ce soseau ca In haine de sărbătoare, cei ce ne găteam împrejurul lui

299
 *ku JOJIMOI o brţ,
i-.ji mai li

O li iknd. copil m' «fii. >><| lin « 4nşi

30
0

I
ramaserăm încîntaţi, minunaţi chiar. în ochii d-nei Maiorescu văzui o
lacrimă ; părea că asistăm la reînvierea unei fiinţe scumpe tuturora şi ne
priveam mişcaţi unii pe alţii.* Omul complex care li s-a relevat, îi fascina.
îl ascultau pe acest singuratic, detaşat de societate, mărturisind dt de mult
urăşte singurătatea, pe acest mare prieten al omului. „Cu toate acestea,
eram într-o iluzie. Eminescu avusese în adevăr cîteva zile de aparentă
sănătate, dar, simţind că nu mai are putere de a scrie ceva original, se
mulţumi de a mînui numai limba. De aceea lucrarea ce ne citea nu era
decît o traducere, frumoasă în adevăr, a piesei Le joueur de flute a lui
Emile Augier. Vreo lună şi mai bine nu mai ştiui nimic de el...* < *>
Umbra se aşternuse peste viaţa lui. Se întîmpla ceva şi mai grav încă
decît sleirea puterilor, mai grav chiar decît durerile. Crispat, se încăpăţîna.
îl copleşeşte sentimentul că este pe cale să-şi piardă forţa creatoare, şi
scrie. O ia de la început, pînă cînd se prăbuşeşte. Vlăguit şi demoralizat,
dar dornic să-şi păstreze încrederea într-un viitor mai bun. Din nefericire,
contrar aşteptărilor, starea lui se înrăutăţeşte. în curînd durerile se
intensifică. Abia dacă mai poate face cîţiva paşi. Zilele nesfîrşit de
lungi trec monoton. Cînd îl mai laşa durerile, încearcă totuşi să
lucreze. Posomorit, cade adesea pe gînduri. De fapt, Eminescu a ajuns
în clipa hotărîtoare, cînd omul rămîne singur în faţa lui însuşi şi în
faţa destinului său. Sînt zile dnd se prăbuşeşte pe canapea şi stă acolo
ore întregi într-o stare de prostraţie.
*N-ai parale ca să-ţi cumperi un palton, vad eu, Fixule, sau le cheltuieşti pe drumul
negustorului de haine... Ia ascultă, fă ca mine. Vezi ce palton bun ?
— Nu prea, prea !
— Ba e bun, că-mi ţine cald. L-am luat pe 13 franci de Ia hala vechiturilor. Te duc
şi pe tine şi-ţi iei. Să vii nune cu parale, mă găseşti la Inion, mergem amîndoi...
Cei doi franci ai lui Eminescu şi vre-o 70 de bani ai mei plătiseră cheful cu bere şi
de crenvurş>ti cu hrean.
Cînd să ieşim, Eminescu, văzîndu-mă tremurând ca varga:
. — Unde stai, Nicolene ?
— Departe în Tirchileyti, cu Magiru
— O să îngheţi pînă acolo.
— Nu ! Mergem repede.
— Nu se poate. Nu vezi cum plouă de subţire şi de rece ? Te duc eu pînă acasă. Te
învelesc cu prisosul paltonului meu !
— Lasă-mă, coane Mihalache.
— Cum o să mergi pînă la draou cu mine ?
Eminescu suferea de picioare în vremea aceea, aşa că mergea foarte greu. Vrînd-
nevrînd, m-a învelit în paltonul de 13 lei şi m-a dus încet- fncet pînă acasă, cu toate
protestările mele.
Despărţindu-ne, îmi zise:
— Am dat 13 lei pe palton. Ne-a învelit pe amîndoi. Prin urmare, mă costă numai 6
lei şi jumătate.*

30
1
[ G. Panu, pe care în ultimii ani l-a primit mai des în inti- mitatea lui,
i-a dat atunci din belşug dovezi de devotament. El îl întreba cu acea
timiditate sfielnică a bolnavilor şi acea gingaşă delicateţe ce-i era
proprie — căci prezenţa lui îi era mai plăcută decît înainte.
| „Nu mai era nebun ca înainte — scrie Panu în Amintiri, dar era într-
o stare de prostraţiune, din care rar, foarte rar ieşea. Şedea închis într-
o odaie toată ziua, avînd plăcere a ceti numai cronicile ţărei, precum
şi toate scrierile atingătoare la istoria acestor ţări, încolo nimic nu-1
mai interesa. Evita Societatea oamenilor şi chiar a prietenilor". Am
văzut însă că mergea pe la birturi.
| Dorul intens de munca migăloasă de cizelare a noilor lucrări pierise.
Dureroase deziluzii influenţaseră în ultimul timp asupra sănătăţii
şubrede a poetului.
[ „II pofteam la mine la masă — scrie Panu —, refuza de două ori şi
venea numai o dată... La masă erau totdeauna colaboratorii de la
Lupta şi alte persoane. El şedea jenat, timid, cu ochii în jos şi nu
vorbea aproape nimic ! La în- Brebările ce i se făceau, el răspundea
prin un «da» sau «nu», şi cu toate acestea toată lumea îi arăta stimă şi
dra- [goste.
F Renunţase la băutură, bea foarte puţin. Cu toate acestea, după vre-o
două pahare, pe la sfîrşhul mesei, se mai încăl zea, fizionomia lui
devenea mai vioaie, răspundea mai lesne la întrebări. într-o seară,
după-masă, deodată văd în Eminescu manifestîndu-se vechea lui
natură. începu a rîde şi a glumi, a convorbi cu cei de faţă şi a-i
persifla pe unii cu mult spirit. Ne-am bucurat cu toţii şi^ am început
a-1 pune tot mai mult la îndemînă ; speranţa născîndu-mi-se că reme-
diul poate avea loc. Dar clipele ce urmară n-au mai lăsat nici o
îndoială şi nici o speranţă de îndreptare. Amicii veneau lîngă el
pentru a surprinde gesturile şi privirile lui, în locul Vorbelor pe care
el nu le mai putea rosti.

302
 Zadarnic, după cinci minute el căzu din nou în mutismul
obicinuit, avînd aerul că nu mai cunoaşte, sau puţin îl importă
lumea ce-1 înconjura. Stătu vreun sfert de ceas în prostraţie, apoi
întoreîndu-se către mine, îmi zise încet ca să nu fie auzit de
ceilalţi:
— Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai inte-
resant decît istoria poporului nostru, trecutul lui, tot, tot, este un
şir neîntrerupt de martiri. Ţi-o spun ţie, fiindcă tu te-ai ocupat cu
istoria românilor. Apoi s-a sculat şi fără să zică nimic a plecat.
De atunci n-a mai venit la masă la mine. îl întîlneam prin
culoare şi-l întrebam de ce nu mai vine la mine, el îngîna cîte
ceva. într-o zi îmi zise : «Sunt prea mulţi la masă la tine şi sunt
prea gălăgioşi».
Aceasta era starea lui mentală, cînd într-o zi aud un glas de
femeie prin sală oftind. Deschid uşa şi întîlnesc pe Veronica
Micle, care îşi frămînta mîinile şi se ţinea de pâr oftînd.
— Ce este, m-me Micle, o întrebai eu ?
— Ce să fie, am venit după Eminescu, acum ies de la dînsul
din odaie; imposibil, nu mai este nimic de sperat de la dînsul,
toate silinţele mele ca să-l aduc la o viaţă reală n-au izbutit. El se
uită lung la mine, nu zice nimic, ba cîteo- dătă are aerul de a
zîmbi ironic.“ (Z76> Readucerea la o viaţă reală se dovedeşte într-
adevăr imposibilă. De fapt, era o ultimă privire, ultim suspin şi
ultim regret! Tuturor le-a spus un adio, pe care aceştia nu credeau
că va fi pentru eternitate. Eminescu era atît de diferit faţă de cel
pe carc-1 cunoşteau.
Recidiva ce se anunţa în forma ei cea mai gravă ducea rapid
la prăbuşirea spirituală a poetului. Activitatea pe care o mai
desfăşoară, consideraţiile de genul: „Schopenhaucr — e un
Dumnezeu, Hartmann profetul său. Pozitivismul lui Auguste
Comte nu face nici un progres; filozofii francezi nu mai studiază
decît psycho-physiologia, filozofia engleză nu mai merită numele
de metafizică şi se ocupă cu chestii practice de ordin secundar,
nu de soluţionarea unor probleme universale", prezente în ultimul
său articol, pot fi puse mai curtnd în seama unei concentrări
excepţionale a capacităţii funcţionale a creierului, de moment,
decît în seama aceleiaşi

30
3
 limpeziri, in legătură cu care prietenii îşi făuriseră destul de
repede speranţe.
i Trecerea la cronicitate a acceselor de manie şi melancolic
favorizau determinarea apariţiei unui grad de slăbire intelectuală
realizînd starea de demenţă secundară (demenţa vesanică).
Factorii etiologici, organici şi psihici, cît şi condiţiile biologice
accidentale realizaseră reacţii patologice ireversibile. Acum
aspectul melancolic devine cu totul caracteristic, imobilitate,
paloare, mască de tristeţe, trăsăturile căzute, privirea fixă,
mutismul. Totul îl defineşte pe Eminescu şi-l încadrează în forma
de melancolie cu idei de culpabilitate, de frustraţie, hipocondrie şi
influenţă. Inhibiţia, abulia, sentimentele depresive, durerea
morală, pesimismul [■— existente şi înainte — se accentuează şi
se acompaniază de acte imorale iresponsabile medico-legale.
Dezorganizarea psihică devine quasitotală.
p „într-o seară, pe la începutul anului 1889, l-am revăzut agitat,
notează Petraşcu. Era tot în restaurantul Hugues. Intră surîzînd,
se aşeză la masă, spuse că a terminat un articol politic, pe care-1
arătă în servieta de la subţioară, ceru o cafea cu rom şi, fără nici
o legătură de idei, începu să ikorisească o dragoste a lui pentru o
cântăreaţă vieneză «cu părul de aur şi cu glasul ca clopotul». îşi
aminti de o arie ce cînta ea şi începu s-o cînte din ce în ce mai
tare. Se opri, ieşi un moment afară, apoi plecă uitîndu-şi servieta.
Se întoarse după cîteva momente trist şi posomorit, luă servieta
zicând : «Uitasem tîrtaşii», îmi strînse mîna din nou, privi ceaşca
de cafea din care băuse, clătină din cap şi porni..." < 285> Fizic,
Eminescu nu se comporta de cele mai multe ori în virtutea
diagnosticului stabilit. Dacă gesturile psihice, mişca- rca ideilor
trădează adesea o bază fiziologică zdruncinată, activitatea
motorie e ireproşabilă tot timpul. *
r * „Cu vreo lună înainte de moartea sa, Eminescu mergea regulat în fiecare seară la
Coloscul Opler, mai mult pentru hatîrul unei frumoase cîntăreţe suedeze. Intr-o
seară, după ce am jucat popice amindoi, după ce m-a bătut de m-a prăpădit la joc,
făcînd mereu numai nouă
t ^Bcie, am trecut amindoi în sala de spectacol. Toata sala era plină de fee.
Capelmaistru! Carbus începuse să agite bagheta. La masa noastră mai veniră încă
vreo patru-cinci prieteni. Eminescu era foarte vesel, tfcnsporiat. Veni o nouă serie
de halbe cu guler de mareşal. — Ce gu-

304
 „La 3 februarie 1889 Eminescu fu adus prin ordinul Po-
liţiei Capitalei la Institutul Caritatea ■— scrie într-un raport al
unui medic curant —, unde fu supus supravegherii şi
tratamentului medical, şi motivele care au ocazionat izolarea
sa au fost de un ordin cu totul moral. Caracterul său blînd şi
destul de liniştit deveni, sub acţiunea unor libaţiuni recente,
violent şi iritabil, provocînd certuri şi scandate în public ;
onest şi moderat în pornirile sale, Eminescu deveni vicios.
Intră în localuri publice cerînd a bea, apoi pleacă fără a-şi plăti
consumaţia.
Altă dată intră în birjă, se plimbă fără a-şi plăti cursa :
atîtea fapte care provocara măsuri administrative.
La intrarea sa în Institut, Eminescu se prezintă ca un om
gînditor şi absorbit de grave cugetări; însă răspunsurile sale la
întrebările ce i se fac aruncă repede pe observatorul într-o
tristă decepţiune. El vorbeşte clar, fără ezitaţiune, fără
dificultate în limbajiu, dar el cere mîncare şi băutură, căci nu
mîncase, zicea el, nici nu băuse de 2 zile. Abia îşi dă cont de
noua fază a stării sale, nici nu întreabă pentru ce a fost adus
aici, nici nu discerne calitatea bolnavilor între care s-a găsit.
Totuşi el păstrează memoria locului şi recunoaşte, după un
interval de 6 ani, multe persoane din personalul Institutului.
Memoria sa subzistă încă, însă raţionamentul, acea facul-
tate prin care comparăm faptele şi ideile între ele şi deducem
noi idei şi ooncluziuni, este cu totul abolit, ar zice cineva că
stratul ideogen al cerebrului său este atrofiat sau izbit lere sînt
astea, bre ? — De general! — De colonel bulgăresc ! Eminescu avea privirea îndreptată spre
scenă : parcă aştepta ceva.
— Ce e Eminescule ?
— Nu vine cineva...
— C3ne ?
— Cineva...
Apoi mai vorbirăm de pariu1! ce făcuse Eminescu — pariu în scris cu Simţion şi alţii...
Un cîntec vesel în formă de marş ne făcu să tăcem şi să ne îndrep tăm privirile spre
scenă.
Eminescu făcu ochii mari, se însufleţi şi strigă deodată :
— Suedeza!
Apoi, după scaun, printr-o săritură, se sui pe masă, îşi puse un şervet in jurul capului şi
începu să strige : Bravo ! Bravo !
Toată sala ramase înmărmurită.'* (*”)

30
5
r ele degenerescenţă. O nouă dovadă a acestei dezechilibrări
intelectuale sînt şi citaţiunile ce le face mereu, fie din operele
autorilor greci şi latini, fie din acele ale sanscriţilor, fie din
propriile sale producţiuni de altădată, fără şir, fără logică între ele.
Puterea productivă îi lipseşte cu totul, spiritul său este izbit de
inerţie. Cere hîrtie şi condei, se pune a lucra; dar ceea ce aşează
pe hîrtie sînt nişte fragmente trunchiate, reamintite d-aci, de colo,
nişte idei incoerente, ce le dă ca producţiuni de valoare şi cu totul
noi. i Demenţa dar era din primele zile observată şi stabilită,
Icomplicîndu-se cu un sentiment de satisfacţiune, care. cu timpul
şi cu progresul maladiei, avea să se transforme intr-un delir de
grandoare şi de abnormitate.
[ La acea epocă a maladiei simptomele sînt încă rău desem-
nate şi nu permit încă diagnoza varietăţii de demenţa de care
era izbit. De constituţie forte, de temperament sanguin, el are
o musculatură bine dezvoltată.
L Pe corp nu se observă semne achiziţionate sau heredi- tare.
Pe ambele gambe numai se văd cicatrice, urmele unor

I
ulceraţiuni cronice. Craniul pare la prima vedere mai volu-
minos ca în stare normală. Fruntea sa este mare, iar pe bosele
parietale nu se observă inegalităţi sau proeminenţe.
Circum- B ferinţa craniului este de 560 milimetri iar
diametrul bi- I parietal de 220 milimetri. Figura-i este
simetrică, cu puţină I expresiune, lobului urechii lipseşte ;
dantura este puţin ne- I regulată şi nici strabism ocular,
nici inegalitate pupilară nu I sc observă. în rezumat, nici
craniul, nici figura nu prezintă p stigmate pronunţate de
vreo degenerescenţă hereditară sau ■ congenitala.
E Examenul aparatului motor şi senzitiv nu ne permite să ■
constatăm la prima vedere tulburări speciale. Articulaţiunea ■
cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici ■
scandare, nici gîngăvire, nici borboroseală, nici [?] acele I diverse
defectuozităţi aşa de comune în maladiile cerebrale B nu s-au
putut observa pînă în ultimile zile ale vieţii sale.
In celelalte teritorii ale activităţii musculare se observă 1
oarecari dezordini. Tremurătură ataxică a extremităţilor su- |
perioare, a buzelor, ondulaţiunea limbei şi diminuaţiunea sim- K
ţului muscular erau manifeste şi cu timpul se pronunţă din K ce în
ce mai bine. Reflexii tendinoşi sînt exagerate. Din partea I
simţibilităţii amintim diminuaţiunea simţibilităţii tactile la

30
6
temperatură şi la durere. Iar din partea simţurilor superioare, scăderea şi perversiunea
mirosului şi a gustului.
Deşi lipsesc unele din principalele simptome ale paraliziei generale, adică afazia,
delirul caracteristic de grandoare, inegalitatea pupilelor, totuşi prezenţa demenţei şi a
unor semne motoare şi senzitive impunea observatorului diagnoza unei periencefalite
difuze cronice ; diagnoza cu mersul ulterior al maladiei şi autopsia au venit pe deplin
să confirme.
Neconştiinţa şi confuziunea ideaţiunii, slăbirea — ne- consecvenţa — crescîndă a
memoriei şi delirul mobil, contradictoriu şi nerod, mai tîrziu simptome somatice, ca
paralizia sfincterelor şi tulburările trofice, se pronunţau din zi în zi mai clar şi
anunţau intrarea pacientului în a 3-a perioadă a maladiei sale. El ajunse în ultimile
săptămîni a fi o fiinţă automatică, fără iniţiativă, fără voinţă, dispărînd totdeodată şi
instinctele superioare.
El umbla toată ziua în curtea Institutului, umplînd buzunarele cu hîrtii, pietre şi
diferite obiecte ce le considera că aveau mare valoare, el citea mereu şi mecaniceşte
un petic de ziar, fără să i se nască în spirit vreo idee, el cerea să mănînce [cu] o
bulimie straşnică şi [nimica] nu-1 mulţămea ; el nu mai avea nici o îngrijire de
persoana sa, detveni murdar, căpătând, pînă la finit, tendinţa de a tot distruge, scaune,
vestminte şi aşternut.
Această stare a lui Eminescu, d-apururca incurabilă, se complică în ultimile
săptămîni şi de sincope care au fost considerate ca rezultate ale unei circulaţiuni
cardiace neregulate, ca nişte manifestaţiuni ale unei maladii a cordului, [ce]
simptomele locale nu permiteau a o determina cu pre- ci'ziune. S-a bănuit, [zicem] o
degenerescenţă cardiacă, poate chiar şi o endocardită vegetantă."
Oricum ar fi, sfîrşitul letal nu părea a fi iminent; căci el se nutrea bine, dormea şi
puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident încă de mică importanţă a
agravat starea patologică a cordului şi a accelerat moartea. Iată în ce a constat acest
accident: „într-o zi, pe cînd se preumbla în ograda Institutului, Eminescu primeşte în
regiunea parietală stîngă a capului o mică piatră cu care un bolnav se juca învîrtind-o
legată de o sfoară. Aceasta i-a produs o plagă de cîţiva milimetri, care interesa numai
pielea şi care s-ar fi
H cicatrizat repede, dacă Eminescu, iu obiceiurile sale de necu- | răţenie, n-ar fi
ridicat de mai multe ori pansamentul şi nu [ şi-ar fi frecat plaga cu diferite
substanţe murdare. Cicatricea totuşi era aproape terminată, cînd o erizipelă izbucni
ocu- pînci întîi pielea capului^ apoi faţa şi în fine toracele pînă la apofiza xifoildă.
După un tratament [apropiat] şi graţie măsurilor higienice, erizipelă cedă şi
dispăru. Insă debilitatea generală a organismului apăru însoţită de sincope repetate
şi fntr-o zi o nouă şi mai puternică sincopă îl lăsă mort. *
1 Autopsia, făcută 24 ore după moarte la amfiteatrul Spi- [ talului Brîncovenesc,
de domnii profesori Alecsianu şi Şuţu | şi în faţa primului-procuror Trib. Ilfov, d-
lui inspector al I Poliţiei, d-lui secretar general al Min. Instr. Publice, mai j multor

307
 amici, ziarişti, doctori şi studenţi a venit să confirme G diagnoza făcută în timpul
vieţii, punînd sub ochii asistenţilor | toate leziunile anatomo-patologice ale
periencefalitei difuze ' cronice. Nu vom da în detaliu acele leziuni bine cunoscute,
> vom atrage numai atenţiunea asupra unor puncte speciale.
1 Greutatea encefalului a fost de 1490 grame, adică superioară acelei din starea

I
normală şi egală, după un doctor
I care asista la autopsie, cu aceea a encefalului celebrului poet I german
Schiller.* (Se ştie că în paralizia generală progresivă ' creierul este ratatinat,
micşorat de volum, cu ventriculii I dilataţi şi acest fapt confirmat anatomo-
patologic este un K dement de diagnostic diferenţial cu pseudo-paraliziile
gene-
I I rale. încă un argument că Eminescu n-a fost victima luesu- ■ lui...)
S „Comparîndu-se între ele cele două hemisfere, s-a găsit I o greutate mai mare
de 25 grame în favoarea hemisfcrului I sting, care este organul cugetării şi al
acţiunii. Circumvolu- I ţiunile frontale ocupau ele singure mai mult de jumătate
din I volumul hemisferclor, indicînd, pînă la un punct, dezvolta- I rea anormală a
regiunilor psihice în favoarea celei senzoriale, ■ motoare şi vegetative. Leziunea
anatomo-patologică caracte- I ristică a maladiei, acea simfiză meningocerebrală,
acele ade- I renţe speciale între membrana pia mater şi substanţa cor-
I * Emilia Humpel, înir-o scrisoare adresata soţului ei la două zile de la moartea lui Eminescu, regretînd evenimentul —
scria: .Parcă i-aţ avea in faţă cadavrul; trebuie să fi revenk la frumuseţea de altă dată, pentru că o fi dispărut anormala-i
grăsime in urma ultimelor suferinţe.*

30
8
ticaiă ocupau doua regiuni opuse; partea (inferioară a circomvoluţiunii frontale şi
extremitatea posterioară a cir- comvoluţiunilor occipitale, pe cînd cele două
ascendente, cele parietale şi cele temporo-sfenoidale, erau cu totul îndemne, fapt ce
explică unele fenomene clinice de viaţă, adică delirul şi debilitatea facultăţilor
intelectuale, precum şi perversiunea facultăţilor instinctive, pe de altă parte lipsa
tulburărilor grave ale motilităţilor (contracturi, convulsiuni epileptiforme şi
monoplegii) şi lipsa tulburărilor senzoriale (iluztuni şi halucinaţiuni senzoriale).
Din partea cordului s-a constatat o degenerescenţi grasă a pereţilor cordului,
deveniţi galbeni şi friabili, şi prezenţa unor plăci întinse şi proeminente atît la baza
valvulelor aortice, cît şi pe faţa interioară a aortei ascendente. în fine, din partea
hepatului şi a rinichilor s-a observat asemenea o degenerescenţa granulo-grăsoasă
considerabilă.
Ar fi interesant a cunoaşte cauzele maladiei care a venit să izbească pe unul
dintre cei mai mari poeţi români. Ştim că paralizia generală este o tristă achiziţiune a
secolului nostru şi se datoreşte [parte] alcoolismului cronic, [parte] sifilisului şi în
mare parte vieţii turburate şi supraobosite la care ne împing necesităţile moderne.
Viciurile ae desfrînare, dorul exagerat de a se înavuţi, luptele politice, [doliul] su -
fletului ce [in] el infiltra, pe zi ce trece, spectacolul lumei acesteia [contemporane] şi
neîncetata ei nedreptate şi cu neîncetatele ei pasiuni sînt apanajul civilizaţiunii
moderne şi întreţin într-o perpetuă excitaţiune şi consecutiv într-o congestiune quasi
cronică înaltele regiuni ale cerebrului, acela în care sentimentele, imaginaţiunea şi
raţionamentul [şi]-a ales de cuib şi de sediu.
S-a zis că Eminescu a devenit alienat în urma unei maladii sifilitice ce l-ar fi izbit
acum 10—12 ani. Eroare. Eminescu n-a fost sifilitic, ideea aceasta s-a născut din
doctrina eronată ce profesă şcoala germană, că paralizia generală este totdeauna o
manifestaţiune sifilitică, tot aşa de înşelată ca aceea care susţine că toate sclerozele
cerebro-spinale sînt de origină sifilitică. Alţii au zis că el se alcooliza. Şi această idee
este ca cea dinţii o supozăţiunc cu totul gratuită. Dacă Eminescu a abuzat de băuturi
alcoolice, aceasta a făcut-o cînd deja maladia începuse. Fost-a, oare, hereditatea
adevărata cauză a maladiei ? Sînt oarecari indicaţii în favoarea

309
 acestei aserţiuni ; apoi mersul maladiei, fazele neregulate ale
periencefalitei de care a fost izbit, oarecari particularităţi clinice indică o
formă specială, care se observă la aceia cari, predispuşi prin hereditate la
o maladie nervoasă, capătă o periencefalită.
Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul
cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale.
Graţie constituţiei native a spiritului său, care l-a împins de timpuriu la o
activitate mintală exagerată, în care imaginaţiunea a avut rolul
preponderent, graţie tendinţelor sale la producţiuni geniale, în care apare
o conştiinţă tulburată, graţie educaţiunei spiritului său, adăpat la nişte
doctrine a căror fond este scepticismul, dar şi în fine lui Schopenhauer şi
lui Hartmann, ce el cita de exemple în elucubraţiunile sale delirante,
cerebral sau debil în unele elemente ale sale nu putu mai mult timp să
reziste laborei excesive, şi fatalmente geniul său a trebuit să sucombe şi
în- tr-aceasta Eminescu n-a diferit de multe geniuri contimporane, care,
după ce au surprins şi au uimit lumea prin înaltele şi admirabilele lor
producţiuni, s-au stins într-o maladie mintală ce nimic nu făcea să se
prevadă. Mulţi antropologişti, considerînd incoerenţa şi multiplicitatea
de idei şi de cugetări ce le-a agitat spiritul lui Eminescu, considerînd
sfîrşitul său nenorocit, cosiderînd, în fine, predispoziţiunea hereditară la
maladii nervoase, ar zice poate că Eminescu a fost un om degenerat şi
pentru aceasta imaginaţiunea sa fertilă a împins spiritul său afară din
făgaşul obişnuit şi comun generalităţii omeneşti. [...]
Orice ar fi fost Eminescu, predispus sau nu prin naşterea sa la
alienaţiunea mintală, degenerat sau nu, el fu un geniu, pe care toţi îl
admirăm şi înaintea memoriei căruia toţi ne închinăm !“
S-a presupus că rîndurile aparţin doctorului I'omescu care l-a îngrijit,
căci raportul se găseşte, nesemnat, la Academie.
Analizînd preţiosul raport al medicului curant vom încerca să
explicam, o dată cu fenomenul de stagnare, de epuizare a creaţiei
determinată de boală, schimbarea în structura ^fizică şi psihică a
poetului ca urmare a agresiunilor multiple îcare-au acţionat variat de-a
lungul întregii sale vieţi, căci fizionomia morală îndeobşte, şi
intelectuală, meandrele cău- tarilor sale, aspectele necunoscute,
contradictorii, pitoreşti sau patetice, adică drama spirituală a unuia dintre
cele mai complexe şi originale personalităţi au suferit cu timpul o du-
reroasă metamorfoză.
Principalele contraste ale firii mai dăinuiau încă, în primăvara anului
1889, dar anarhic şi foarte complex, încît, depăşind puterea de înţelegere
a contemporanilor, a revenit posterităţii să descifreze şi să-şi explice
prăbuşirea lui Emi- nescu, a acelei individualităţi atît de neobişnuite,
dispărută prematur într-o moarte de care nu s-a temut şi pe care şi-a
dorit-o totdeauna.
încercînd să refacă traiectoria vieţii poetului din ultima perioadă, cu
intenţia de a oferi o imagine cît mai exactă a profilului său clinic real,
doctorul Tomescu notează competent debutul aparent al bolii şi, la urmă,
cauzele morţii, re- capitulînd pe scurt manifestările morbide, care îl
31
0
încadrau după opinia lui în paralizia generală, afecţiunea atribuită şi de
doctorii Şuţu şi Marinescu, dar la baza căreia cei trei recunoşteau cauze
diverse.
Vom căuta să susţinem sau să respingem unele sau altele din
opiniile exprimate pe baza documentului medical. De la început reţinem
că ultima recluziune a poetului a fost determinată de aceleaşi alterări de
ordin moral, comportamental, care forţaseră şi internările din 1883 şi
1886. Acutiză- rile urmau invariabil acelaşi drum, paroxismele anunţînd
recidiva.
Inhibiţia psihică exteriorizată şi acentuată, mai ales după 1884,
acompaniată de sentimentul subiectiv de boală, care sublinia şi atesta
sindromul maniaco-depresiv real, de care suferea Eminescu şi pe care l-
am surprins în detaliu în perioada premergătoare exploziei afective din
1883, ceda, sub acţiunea libaţiunilor diverse, locul unei excitaţii mania-
cale acompaniată de tot cortegiul caracteristic. Dar dacă pînă acum
poetul dăduse o expresie vie sentimentului de boală şi de incapacitate,
voind parcă să demonstreze că afecţiunea de care a suferit a fost într-
adevăr psihoza maniaco- depresivă, şi nu paralizia generală sau
schizofrenia (demenţa precoce), în care asemenea sentiment este şters
sau lipseşte cu desăvîrşire, din cele relatate de medic rezultă că aceasta
conştiinţă a bolii se obnubilase. Asociind şi alte simptome

31
1
 ca „mutismul" din timpul cît a stat în Botoşani
(1887), deteriorarea lentă a judecăţii, ruinarea rapidă
după unii, întreruptă de scurte ameliorări după 1884,
„cu intervale în care se arătau însă felurite forme de
degenerare etică", putem oare pleda pentru natura
organică a psihozei, pentru teza paraliziei generale
progresive, aşa cum au făcut-o doctorii Şuţu,
Marinescu şi alţii ? La vremea aceea, însăşi definiţia
acestei afecţiuni era punctul cel mai dificil de stabilit
într-o formulă clară şi completă. Natura sifilitică a
'bolii a fost demonstrată formal abia în 1913 de
Noguchi, care descoperă treponema în creierul
paraliticilor generali. Era vorba, în fond, de un
complex anatomoclinic, al cărui desen general apărea
destul de bine determinat, dar a cărui etiologie nu era
univocă ; a cărui clinică, în expresia sa, în durata sa
este variabilă, ale cărui leziuni, difuze şi multiple, sînt
caracteristice mai ales prin gruparea şi progresiunea
lor, decît prin natura lor ; în sfîrşit, ale cărui relaţii sînt
strînse din punct de vedere etiologic, anatomic şi
clinic, cu alte ence- falo-mielopatii, trebuind să se facă
distincţie între paralizia generală şi pseudoparaiiziile
generale (acel sindrom „page- tic", caracterizat prin
slăbirea intelectuală, euforie, idei de grandoare, uneori
chiar cu cîteva elemente de sindrom paretic sau
humoral, care, atunci cînd există, poate fi confundat
cu paralizia generală de care se apropie, dar care este
determinat prin alt proces traumatic tumoral,
arteriopatic, alcoolic etc.).
Pseudoparalizia de care a suferit Eminescu în ultimii ani ai vieţii a
fost şi rămîne de fapt diagnosticul cel mai controversat, dar şi cel mai
plauzibil. Sub numele de paralizie generală se înţelege nu o simplă
maladie, ci o afecţiune cu evoluţie lentă, progresivă şi fatală, care
survine sub influenţe patogene, prelungite şi în general combinate,
printre care sifilisul vechi, alcoolismul şi surmenajul funcţional al
creierului, de altfel predispus ; acestea erau considerate cele mai
importante. Azi, rolul determinant este atribuit în exclusivitate
sifilisului.
Tulburările majore întîlnite în paralizia generală, după însăşi
afirmaţia medicului, lipseau din simptomatologia poetului, încît, cu
cîteva luni înainte de moarte chiar „diagnoza varietăţii de demenţă nu s-
a putut face". Afecţiunea care

31
2 I
se traduce prin dezvoltarea progresivă a tulburărilor demenţiale
constante, care este paralizia generală, duc la apariţia contingenţă, dar
frecventă, a tulburărilor delirante, expansive sau depresive, fi a
dezordinelor ataxice fi paralitice ale motricităţii (oftalmoplegie internă,
dizartrie, tremurâtură) : sindrom determinat prin leziuni difuze, care
interesează tot sistemul nervos, dar mai ales scoarţa cerebrală, în
totalitatea elementelor sale constitutive, şi care provoacă dezintegrarea şi
ruina sistemului anatomo-fiziologic al nevraxului. Afecţiunea fusese
confundată mai întîi cu alte stări terminale de nebunie. în cazul lui
Eminescu, „influenţele patogene prelungite, şi în general combinate",
care se atribuiau paraliziei generale, n-au lipsit. Surmenajul intelectual,
în condiţiile materiale ştiute, s-a asociat unor afecţiuni organice, pe
fondul maniaco-depresiv predispus, care într-un fel sau altul şi-au lăsat
amprenta pe unele aparate şi sisteme ale organismului său „robust".
Printre acestea, sistemul cardiaco- vascular (cu endocardita
diagnosticată în timpul vieţii), locomotor şi nervos au avut cel mai mult
de suferit. Otita medie supurată recidivată, deşi pare puţin probabil, şi
acele „friguri de primăvară" puteau fi în măsură să declanşeze oricînd o
reacţie meningeală de tipul „periencefalită difuză", ce s-a şi descoperit la
autopsie. Un proces cronic, la nivel cerebral, generat de aceste afecţiuni
sau de altele, a putut fi oricînd responsabil, dacă nu de moartea poetului,
cel puţin de declanşarea şi agravarea simptomclor majore.
„Alcoolismul" a fost acuzat la Eminescu chiar înainte de psihoza
afectivă din 1883, dar mărturiile nu-1 atestă nici în lunile premergătoare
maniei acute. Argumentele cu care s-ar susţine logic infecţia luetică, la o
analiză atentă, lipsesc. Insinuările necritice făcute de unii dintre
contemporani (doctorii Bogdan şi Iuliano din Iaşi), au fost infirmate de
autopsie, iar certitudinea doctorului Iszac a eşuat în tratamentul specific
aplicat pe baza unor teorii la modă, şi care s-a dovedit cel puţin
ineficient. Eminescu n-a beneficiat de pe urma tratamentului cu mercur
nici în 1887 (la Botoşani), nici mai tîrziu (în 1889) la Caritatea, după
însăşi afirmaţia doctorului Vineş, unul din medicii curanţi. (30S>
„Dezvoltarea progresivă a tulburărilor demenţiale constante" (cu
demenţa primitivă, profundă şi globală), dezordinile ataxice şi para-
litice de ordin motor, caracteristice paraliziei generale acute, şi
dizartria, tremurăturile, faciesul aton, hipcrreflexia etc. nu s-au făcut
prezente la Eminescu pînă în ultimile zile ale existenţei sale şi chiar
atunci puteau fi încă atribuite psihozei I maniaco-depresive sau altor boli
şi cauze, mai ales intoxi- i caţiei mercuriale, de unde reiese imensa
dificultate a stabilirii unui diagnostic etiologic just. Doctorul Tomescu,
căruia i se atribuie raportul, era convins că „surmenajul intelectual a fost
adevărata cauză a maladiei lui Eminescu. Paralizia l generală a fost
numită şi periencefalomeningită cronică, di- [ fuză, sau encefalită
cronică interstiţială. Aberaţiile anatomice, difuze şi intense, de natură

31
3
cîteodată inflamatorie, I degenerativă, interesează atit meningele şi
f
ţesuturile conjunc- tive-vasculare, cît şi celulele nervoase (şi nevroşlie).
Macros- I copie, în paralizia generală la deschiderea craniului, se con-
[ stată că meningele sînt îngroşate şi inflamate, congestionate | sau de
aspect lăptos mai ales la bază. în cazul lui Eminescu, \ regiunea frontala
şi occipitală au fost singurele lezate. Volumul general al creierului este
redus şi ventriculii laterali | sînt dilataţi ca urmare a atrofiei cerebrale
(creierul enorm al f lui Eminescu cîntărea 1495 gr.). Entitate morbidă cu
semne I psihice şi motoare, cu o evoluţie progresivă şi fatală, pa- | ralizia
generală era „en vogue" în a doua jumătate a seco- | lului al XlX-lea.
Baillarger(lc) a fost acela care a izolat | simptomele delirante, sub numele
de nebunie paralitica, şi j. simptomele demenţiale, sub numele de
demenţă paralitică, i disringînd două afecţiuni independente, care pot
sau să I coexiste, sau să evolueze separat, nebunia putînd să se com- J
plice sau să se termine prin demenţă, şi demenţa putînd foarte | bine să
apară şi să progreseze, fără nebunie. în ultimele I decenii ale veacului
trecut, s-a considerat maladia mai întîi ca | o meningită cerebrală cronică
(meningită a lobilor anteriori j găsise şi prof. Gh. Marinescu la
Eminescu), de natură primi- j tivă ; apoi de natură secundară,
consecutivă leziunilor vasculare. Pe la anii 1885—1890, paralizia
generală „la modă" k era atribuită de curentul şcolii germane sifilisului.
Mai apropiat de anul 1900, studiul etiologic şi patologic i al
maladiei a suscitat numeroase lucrări, din care a reieşit V rolul
etiologic preponderent, dar tardiv şi indirect, al sifili- I sului şi natura
probabil toxică a leziunilor, de unde şi atri- I buirea acestei afecţiuni lui
Eminescu cu concluziile la care
au ajuns unii dintre medici. Un tablou sumar al evoluţiei paraliziei
generale progresive, aşa cum era văzută la începutul secolului XX,
poate fi sintetizat în cîteva cuvinte. Din confruntarea lui cu
simptomele prezentate de Eminescu şi consemnate în rapoartele
medicilor, putem stabili coeficientul de probabilitate al bolii sau
cel de eroare în diagnosticul pus. Faza predinică cuprinde cefaleea
profundă şi tenace. Manifestarea clinică iniţială se caracterizează
prin excitare intelectuală, dinamometrie „funcţională", exaltare,
accese de manie şi depresiune, stare confuzională, formă
neurastenică, accese şi delir sdbacut, slăbire progresivă. Un debut
polimorf, care se pretează la orice confuzie. Afecţiunea are
totdeauna un debut lent şi insidios. Perioada prodromică, a cărei
durată este totdeauna lungă, poate să varieze de la cîteva luni la
cîţiva ani. Aceasta se marchează prin tulburări generalizate şi
progresive în sferele psihică şi motoare (depresiune, amnezie,
modificări de caracter, acte dereglate în dezacord cu trecutul moral
şi intelectual, dizartrie, alteraţii de scris ete.). * în cea mai mare
* In ce priveşte eul demenţial şi aberaţiile de fond mental (judecata cu pierderea autocriticii,
in exactitudine de apreciere a valorilor morale,

31
4
 parte, aceste tulburări nu sînt mai întâi decît nuanţe puţin
perceptibile. Ansamblul acestor simptome denotă, de la început, o
decădere generalizată „de tout l’etre sentant, pensant et voulant"
(*57), despre care se poate vorbi la Eminescu abia din ultimile luni.
Există o diminuare, mai mult sau mai puţin marcată, dar generală,
a activităţii funcţionale în toată sfera psihică: facultăţile
intelectuale scad (deficit al capacităţii operatorii şi sintetice),
facultăţile morale şi afective se obliterează şi se pervertesc,
facultăţile voluntare şi puterea de inhibiţie slăbesc. (Maiorescu,
Missir, Miron Pompiliu, Chibid, Vlahuţă vorbesc despre unele
aspecte asemănătoare la Eminescu începînd cu anul 1884.)
Din partea motricităţii se observă, în acest moment, o
inooordonare lejeră, intermitentă, inegală, dar generală şi
progresivă, apredabilă numai în mişcările de execuţie deli

S revdziuni de consecinţă, raţionamentul care asigură construcţia opera- r mintale cele mai
complexe) se găsesc foarte frapante.
Tulburările de echilibru instinctivo-afective se exteriorizează prin- tr-o stare de spirit
expansivă, exaltaţie euforică cu răspuns absurd; liberarea tendinţelor instinctive (tendinţe egoiste,
pulsiuni erotice), agresivitate, evidenţe erotice desfrînate.

31
5
 cată şi dificilă (elocuţia rapidă sau prelungită a cuvintelor
complexe, scrierea, fine munci manuale etc.). La Eminescu nu au
fost semnalate asemenea manifestări. Dimpotrivă, şi-a păstrat un
scris caligrafiat şi o dicţiune perfectă pînă la urmă, fiind
consemnate de medici şi relatate de Vlahuţă, care-1 vizitase în
martie 1889. Asocierea acestei diminuări psihice şi a acestei
uşoare incoordonări musculare caracterizează debutul afecţiunii.
Cum aceste tulburări sînt progresive, deşi generalizate şi inegal
marcate, unele din ele nu întîrzie să constituie, prin exagerarea lor,
simptome predominante, nete şi să inaugureze astfel debutul
perioadei de stare a bolii. Dificultatea încadrării afecţiunii lui
Eminescu în paralizia generală rezidă, printre altele, tocmai în
lipsa acestei incoordonări musculare. Această perioadă de stare se
caracterizează prin exagerarea tulburărilor precedente, uşoara
incoordonare motrice, apreciabilă numai în acte delicate, succede
şi s-adaogă tremurătura, ataxia şi pareza psiho-mo- torie, tulburări
dizartrice, care n-au fost semnalate la Eminescu pînă în 1889, cînd
prin mai-iunie a apărut o uşoară ataxie şi tremurături fine ale
degetelor, care pot fi explicate perfect şi logic, ca şi tulburările
sfincteriene, prin terapia mercurială aplicată pînă în ultima vreme.
Sfera psihică se obnubilează din ce în ce ; deficitul de bază al
funcţiilor intelectuale se manifestă prin tulburări negative
interesînd atenţia (cele mai pronunţate), memoria, expresia
simbolică. Bolnavul este distrat, nu se poate fixa asupra unei
operaţii cît de puţin prelungită. Tulburările de memorie sînt
constante. Poate fi vorba numai de dismnezie. Amnezia de evocare
(verbală mai ales), de fixaţie ; uită măsura. Limbajul, sub toate
formele sale (oral, mimic sau grafic), se găseşte foarte tulburat).
Debitul, vocea, timbrul sînt modificate. (Nimic din toate acestea
nu se remarcă la Eminescu.) Amnezia se întinde de la fapte actuale
sau recente la fapte vechi; inco- ordonarea ideilor se accentuează;
caracterul se modifică complet; calităţile afective, simţul moral,
deja tocit, dispar, indiferenţa şi apatia se exagerează,
individualitatea psihică în întregime se disociază şi se
dezorganizează. Totuşi apar şi se cultivă, pe acest fond demenţial,
idei delirante variate, de ordin expansiv sau depresiv, ambiţioase şi
megalomaniace sau melancolice şi hipocondriace, toate marcate de
fundalul

31
6
demenţei (care, orice s-ar spune, nu l-a cuprins pe Emincscu), adică
absurde, ilogice, incoerente, multiple, mobile, contradictorii,
asistematice; aceeaşi anarhie mintală prezidează actele bolnavilor, a
căror conduită este suficientă adesea pentru sesizarea caracterului
afecţiunii. Această perioadă, care durează mai mulţi ani, este traversată
de numeroase incidente, de ordin divers, care dau fiecărui caz particular
fizionomia sa specială, şi autorizează descrierea diferitelor forme ale
paraliziei generale. Printre aceste incidente, unele pot, prin apariţia lor
neaşteptată, să precipite evoluţia bolii şi să forţeze deznodământul (ictus,
complicaţii viscerale), aşa cum s-a întîmplat şi în cazul lui Eminescu.
In afara acestor eventualităţi, bolnavul intră într-o perioada
terminală, caracterizată printr-o ruină totală a inteligenţei, demenţă
completă, incapacitate musculară aproape absolută cu imobilizarea la
pat, cu persistenţa singurei vieţi vegetative bul'bomedulare, gatism,
marasm şi moarte. (Foile de observaţie prezentate, arătînd evoluţia bolii
lui Eminescu, constituie piese fundamentale pentru formularea conclu-
ziilor pe baza discernămîntului simptomelor comune altor afecţiuni.)
Succesiunea acestor trei perioade face din paralizia generală
progresivă o maladie cronică, foarte lentă, cu evoluţie neregulată, fie
accelerată prin accidente bruşte şi grave, fie întîrziată prin remisiuni
prelungite, şi care, în afară de cazuri excepţionale şi discutabile, ajunge
în cîţiva ani la un sfîrşit fatal.
în ce priveşte simptomatologia, „în paralizia generală tulburările
sînt progresive, fără ca totuşi să-şi schimbe forma*
Intr-adevăr, marile semne ale bolii sînt deja schiţate de la început,
din perioada prodromică, şi se caracterizează mai curînd prin exagerarea
lor decît prin transformare, mar- cînd progresul evoluţiei morbide. Cum
funcţiile cele mai înalte şi mai delicate aparţin sferei psihice şi motrice,
care în paralizia generală sînt atinse primele, debutul maladiei se
marchează cu atît mai curînd şi mai net, cu cît subiectul ocupă un rang
intelectual sau profesional mai crescut, şi ci cît anturajul este mai expert
a sesiza primele indicii revelatoare de atingerea adusă funcţiilor
cerebrale. Delicata şi complexa mentalitate a scriitorului, a artistului, nu
poate să

31
7
 decadă fără a trezi atenţia critică a anturajului.
Veronica Micle ar fi exclamat în 1883 că „se vedea de
mult că [Emi- nescul merge pe calea aceasta", în timp
ce Macedonski îl considerase dintotdeauna „năuc" (J5).
Datele din raportul medicului curant atestă cele afirmate de noi. în
aceeaşi poziţie cu deosebiri care aparent nu an importanţă, sînt şi
mărturiile dr. V. Vineş:
„Am avut ocaziunea să îngrijesc, ca intern la Institutul Caritatea al
regretatului profesor Al. Şutzu, pe marele nostru poet Mihail Eminescu,
în ultimele luni ale vieţii sale (martie —iunie 1889). Găsesc acum
printre hîrtiile mele notele pe care le-am luat atunci şi care cred să
prezinte un oarecare interes, fiindcă ele cuprind date exacte despre
ultimile zile ale boalei poetului şi mai ales despre cauza adevărată a
morţei sale, asupra căreia s-a creiat o legendă. N-am regăsit printre
hîrtiile mele decît o parte din note şi de aceia rog pe cititori să scuze
lipsurile fatale. Cu cîteva luni înainte de a intra în Institutul Caritatea,
adică cu puţin -înainte de a-1 cunoaşte eu, Mihail Eminescu, după cum
mi-au declarat prietenii săi, abuza de băuturi alcoolice şi făcea excese
venerice*, în acest timp dădea impresia că nu era în toată deplinătatea
facultăţilor sale intelectuale. Din zi în zi devenea mai puţin vesel, tăcea
mai tot timpul, dorea să fie singur, nu mai era în stare să lucreze.
Prezenta oarecari turburări morale : intra în diferite localuri publice şi
consuma fără să plătească, cerca bani de la toţi pe cari îi întîlnea. Toate
aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze în Institutul
Caritatea al regretatului prof. dr. Al. Şutzu, unde, în martie 1889, l-am
primit în biroul administrativ.
La intrare Eminescu era gînditor, vorbea puţin, răspun- zînd numai
la întrebări: cerea mîncare, spunînd că n-a mîncat de mult."
„Nu era de loc impresionat de aducerea lui în institut, căci nu
întrebă nici cel puţin pentru ce a fost adus.
întrebat, ne-a răspuns că cunoştea localul de cînd a fost adus de data
anterioară, cunoaşte chiar persoane care erau atunci în institut.
Mînca cu mare poftă alimentele care i se aduceau, cerea vin cit de
mult. Nu putea sta locului, umbla de colo pînă colo prin cameră, scria,
repeta fragmente din poeziile sale anterioare dîndu-le ca inedite.
Simptome fizice. Eminescu, pe atunci de 40 de ani, era de constituţie
forte, musculatura bine dezvoltată, capul bine conformat, figura mare şi
congestionată. Lobulii urechei bine dezvoltaţi, nu erau aderenţi. Prezenta
pe ambele gambe cicatrice, urme ale unor ulcere vechi (sifilitice ?). Nu
prezenta dificultate în vorbire, nici tulburări în articularea cuvintelor şi
scriere. Scria perfect, fără tremurături, fără omisiuni de litere sau
cuvinte.
Mai tîrziu, apare o uşoară incoordinare a membrelor superioare şi
* Frecventarea localurilor de reputaţie îndoielnică ne face să dăm -crezare celor afirmate aici.

31
8
tremurături ale degetelor, ale buzelor şi limbei. Deşi avea un mers
şovăitor (uşoară ataxie), Eminescu nu şedea de loc, ci umbla toată ziua
adunînd tot felul de lucruri de pe jos (colecţionism), fără cea mai mică
oboseală.
Turburau de sensibilitate. Sensibilitatea tactilă şi termică diminuate.
Frigul nu îl impresiona, căci ieşea afară dezbrăcat chiar atunci and
temperatura era foarte scăzută. Sensibilitatea mucoaselor diminuată.
Vederea normală. Reflexul pupilelor de lumină şi acomodaţie, diminuat.
Reflexele ro- tuliene, de asemeni diminuate. Prezintă turburări ale
funcţiunilor organice, mînca tot felul de lucruri găsite pe jos, chiar
lucruri murdare. Avea de asemenea turburări sfincterienc, sub formă de
incontinenţă de urină şi de materii fecale.
Din partea sistemului circulator, cordul prezintă o endo- cardită
veche (diagnostic pus şi de profesorul N. Tomescu), puls plin, regulat.
Figura adesea congestionată. în această perioadă, în care l-am cunoscut
şi urmărit eu, Eminescu slăbea din zi în zi mai mult, deşi avea un apetit
vorace.
Injecţiile mercuriale ce i s-au făcut nu au influenţat -întru nimic
mersul boalei.
Simptome psihice. La intrarea în Institut, Eminescu nu prezenta
turburări psihice importante. Citea jurnale şi cărţi, scria chiar articole de
jurnal şi putea oarecum să-şi dea seama de tot ce citea şi scria. Dar
încetul cu încetul facultăţile intelectuale s-au slăbit (prezentînd
simptome de demenţă destul de accentuate), aşa că, în această perioadă,
cînd citea sau scria, repeta acelaşi lucru de 5—6 ori, fără să-şi dea seama
de ce a cetit sau a scris.
Atenţia era abolită. Memoria scădea progresiv. Nu mai putea reţine
faptele petrecute recent, însă, ceea ce era de remarcat, era memoria
numelor proprii; chiar pentru persoanele nou cunoscute, cărora peste
cîteva zile le spunea numele exact. De asemeni îşi amintea de lucrurile
petrecute în viaţa sa pînă în momentul îmbolnăvirii.
Delirul. Cînd a intrat în Institut nu manifesta nici un delir, vorbea
însă foarte puţin, era preocupat, părea că plă- nuieşte ceva pe care încă
nu voieşte să-l comunice altora. Cu încetul a început să spună celor din
jurul său ideile care îi treceau prin cap : că are să dştige bani mulţi,
milioane, scriind articole de ziare sau publicînd poezii. însă, dacă îl lua
cineva de scurt, părea că se convinge puţin că nu poate cîştiga atît de
mulţi bani pe această cale, dar uita toarte curînd şi începea din nou
acelaşi delir.
Delirul progresa din ce în ce ; Eminescu aduna tot felul de pietre,
bucăţi de lemn, hîrtii etc., în sfîrşit, orice găsea era pentru el lucru de
mare preţ. Din pietre spunea că va scoate diamante, frunzele de arbori
erau bani şi scria pe ele preţul cu care voia să le vîndă, preţ care era
numai de milioane şi miliarde. Scria continuu pe zidurile şi ulucile Insti-

31
9
tutului bucăţi din poeziile sale, numere, reprezentînd milioane şi
miliarde, pe care le socotea continuu. Plănuia să cumpere moşii sau
chiar lumea întreagă. Afirma că Institutul este al său. I se părea că are în
capul său o mulţime de diamante, din care cauză atîrnă greu. Prezenta un
erotism accentuat.
Cauza adevărată a morţei. Prin mai 1889, un bolnav, nu din cei
furioşi, se distra învîrtind o piatră mică legată de o aţă. Piatra scăpînd
din aţă a lovit întîmplător pe Eminescu în cap : aproape de sutura
interparietală, producînd o rană care interesa numai pielea regiunei
parietale drepte, fără să atace periostosul. Era o tăietură a pielei de 2 cm.
lungime. I s-au dat imediat îngrijirile necesare, iar peste 3 zile buzele
plăgei păreau reunite. Dar Eminescu, care avea, după cum se spune,
obiceiul de a strînge de pe jos tot felul de lucruri, din care unele erau
murdare şi se freca cu de pe corp şi pe cap, desfăcîndu-şi pansamentul, a
făcut erizipel la nivelul plăgei, erizipel care s-a întins apoi la faţă, gît,
membre superioare, torace, pînă la nivelul abdomenului.
Bine îngrijit, erizipelul a început să dea înapoi şi apoi a dispărut
complet. Eminescu se simţea însă foarte slăbit. I s-au dat tonice, care l-
au mai înviorat. Părea chiar mai bine sub raportul somato-psihic, în
urma acestei parietotera- pii accidentale care fusese erizipelul.
în ziua de joi 15 iunie 1889, zi în care se simţea de altfel destul de
bine, Eminescu se aşeză pe pat şi peste cîteva minute cade într-o sincopă
şi moare imediat.
Cum se vede din cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este
datorită traumatismului cranian, petrecut cu 25 zile mai înainte şi care se
vindecase complet, ci este consecinţa unei cndocardite mai vechi
(diagnosticată de regretatul profesor N. Tomescu, medic primar al
serviciului de boli interne de la Spit. de copii, care era şi medic al
Institutului), de care era ameninţat în fiecare clipă şi care desigur s-a
agravat după erizipel.
Cu aceste constatări, legenda dispare. Ea provine din scrisoarea
sorei poetului, Harieta, către d-na Emilian şi fiica sa, Cornelia, care
scrie, la data de 22 iunie 1889 : «nenorocitul meu frate a murit în cea
mai neagră mizerie şi moartea a fost cauzată prin spargerea capului ce i-
a făcut-o un nebun din ospiciu, anume Petre Poenaru».“ ,îM>

Al. Vlahuţă relatează ultima lui întîlnire cu Eminescu, din

primăvara anului 1889 :
„...era tot aşa prin martie — m-am dus într-o zi să văd pe Eminescu
la ospiciul din strada Plantelor, unde era de curînd internat. M-a
cunoscut şi i-a părut bine cînd m-a văzut. îmbrăcat într-un palton lung şi

32
0
tîrînd în picioare nişte galoşi mari, veohi şi sparţi, se plimba prin odaie
cu mîinile la spate. M-a întrebat de prieteni căindu-i şi vorbind de ei cu
milă, ca de nişte oameni pierduţi, sau foarte nenorociţi. Arăta pentru
unele lucruri de nimic un interes şi o mirare exagerată. Privirea îi era
dusă, obrajii palizi şi căzuţi, glasul tărăgănat şi somnoros. Avea mai
mult aeruL unui om ostenit din cale-afară. îmi spuse, cu un ton im-
portant, despre un plan al lui de reorganizarea sociala, la care se gîndeşte
şi care-i dă nopţi de insomnie şi dureri de cap ucigătoare. Adusei vorba
de poezii. Atunci, cu o bu

32
1
 f curie de creator, copilăreşte arătată, scoase din buzunarul t
paltonului un petec de hîrtie şi aşezindu-se pe scaun începu . să
citească... un «şir lung de strofe de o sonoritate şi un [ efect ritmic
fermecător. Rostirea lor îl încălzea şi ochii şi | glasul i se înviorau. Pe
petecul de hîrtie nu erau scrise decît două vorbe : gloriosul voievod. El
improviza. Am ascultat [ uimit peste douăzeci de strofe sonore, dar
lipsite de sens şi [ de legătură ; fiecare vers părea rupt dintr-o poezie
frumoasă, j Mi-aduc aminte că două vorbe : foc şi aur reveneau mereu, !
mai în fiecare strofă. N-am putut reţine decît aceste patru | versuri de pe
la mijloc, care au un început de înţeles mistic : | «Atîta foc, atîta aur, / Ş-
atîtea lucruri sfinte / Peste-ntu- i nericul vieţii / Ai revărsat, părinte..."
Dar în toata acea [ armonie de sunet se simţea perfect tehnica
maestrului, limba [ lui aleasă şi muzicală, care se supunea şi se mladia
meca- [ niceşte sub ultimile tremurători ale acelui suflet întunecat, j Era
o neobişnuită frumuseţe de sunete în acea împerechere i bizară de
cuvinte, din care zburase pentru totdeauna ordinea î şi suflarea unui
înţeles... Şi cînd, ostenit de acest joc curios de versuri sonore şi pustii, îşi
lăsă tăcut privirea în pamînt,
1
figura lui îmbrăcă iarăşi acea expresie de tristeţe, vagă — I umbra
acelui apus dureros al conştiinţei, care-i dădea în j momentul acela
înfăţişarea unui zeu învins, părăsit de puteri F şi uluit. Eu mă uitam la el,
mi se rupea inima de mila şi nu ţ ştiam ce să-i spun. După dteva minute
de tăcere, îşi împreună f mîiniîe, şi ridieîndu-şi aiurit ochii în sus, oftă
din adînc şi ► repetă rar, c-un glas nespus de sfîşietor: «Of, Doamne, I
Doamne !...» Era în acest suspin al lui şi în desperarea cu I care rostea
aceste cuvinte, sinteza întregii lui vieţi şi poate | că, printr-o ultimă
fulgerare de conştiinţă, a străbătut în : clipa aceea lanţul tuturor
suferinţelor prin care trecuse din I copilărie şi pînă în ceasul în care se
afla. M-a podidit plînsul | ş-am plecat. De atunci nu l-am mai putut
vedea... Dar vor- I bele acelor strofe, particulara tăietură a acelor versuri
I moarte mi-au rămas în cap..." ^ 87'
Următorul Raport medico-legal furnizează noi amănunte : „Subsemnaţii
doctori în medicină, invitaţi de domnul I prim-procuror Trib. Ilfov, prin
adresa nr. 5717, a examina f starea facultăţilor mintale lui Mihail
Eminescu, întrunindu-ne i astăzi 23 martie la Institutul Caritatea, unde
se afla dc

322
 aproape două luni, am procedat la cuvenita cercetare $i am constatat
următoarele:
D-ul Mihail Eminescu, ca de ani 45, constituţie forte, nu prezintă pe
suprafaţa corpului leziuni remarcabile. Figura lui este habitanta, căutătura lui
este lipsită de expresiune. Mişcările dezordonate, atitudinea j>uţin
cuviincioasa.
La întrebările ce i se adreseaza răspunde direct, el pronunţă unele cuvinte,
cu o voce cîntătoare şi monotonă.
Astfel : bună dimineaţa d. doctor, daţi-mi două pachete de ţigări. Şi
aceasta fie ziua, fie seara, fie cu ţigara în mină, fie fără. Altă dată, ca un echo,
repetă cuvinte ce se pronunţă înaintea sa, în fine, uneori stînd singur, exprimă
mo- nologuri fără sens. Această tulburare este şi mai pronunţată în diferitele
lui acte. Astfel, plimbîndu-se în grădină culege fel de fel de obiecte de pe jos,
pietricele, bucăţi de lemn, de hîrtie, ce le pune în buzunar, crezînd că aceste
obiecte sînt o valoare, dar şi strică cu mîini sau rupe ce găseşte, aşternutul său,
într-un mod neconştient, ca o trebuinţă de a-şi exersa activitatea. Atenţiunea
sa este cu totul absentă, incapabil de a şi-o fixa un moment, răspunsurile sale
fiind ca şi automatice şi maşinale. Digestiunea şi somnul se execută normal,
însă se observă pareză vezicală şi rectală, ceea ce reclamă o îngrijire continuă.
Din anamneză aflăm ca sînt 6 ani de cînd a fost izbit de o manie acută,
pentru care a fost căutat şi aci, şi în străinătate, de unde s-a întors calm, însă
cu debilitate intelectuală. De atunci a mers, urmîndu-se debilitatea crescînd,
pînă acum două luni, cînd oarecari fapte impulsive şi scandaloase, au provocat
reaşezarea sa într-un azil special.
Din cele susdescrise subsemnaţii conchidem că d. Mihail Eminescu este
atins de alienaţiune mintală în forma de demenţă, stare care reclamă şederea sa
într-un institut atît spre îngrijire şi căutare, cît şi spre liniştea publicului.
23 martie 1889
dr. Şuţu dr. Petre seu*
„De mult, pe cînd eram — ne informează D. Nitzule- scu — în ultima
clasă a seminarului Nifon din Bucureşti, în plimbarea de duminică după-
amiază, în faţa bisericii Sf. Anton din fosta Piaţă de flori, am văzut lume
multă adu-
nată. Apropiindu-mă, şi răzbind pini Jn primele rinduri. văzui un barbar
voinic, bine legat, cu părul mare, pieptănat în valuri peste cap, cu o mustaţă
îmbelşugată ce făcea gurii streaşină stufoasă, îndemnat să urce într-o birjă.
Privirea îi era febrilă, dar trupul părea istovit, fără împotrivire, întx-o totală
renunţare. Un civil — căruia vardistul însoţitor i se adresa deferent, cu
titulatura „domnule doctor” — stăruia, cu menajamente, chiar cu înţelegere
duioasă, pe lînga omul voinic, aflat numai în cămaşă albă şi în pantaloni, fără
de surtuc şi fără bretele sau brăcinar, să se urce în trăsură. Mulţimea curioasă

32
3
să afle şi să vadă ce se petrece, sa se lămurească, a tot închis cercul în care
mă aflam şi m am pomenit fără de vrere atît de aproape de personajul prin-
cipal, înoît şi astăzi, după aproape optzeci de ani, îi simt gîfîitul şi-i păstrez
vie privirea. Nu erau ochii unui agitat, ci, mai curînd, ai unui resemnat,
domolit de efortul care-1 măcinase, îl obosise, ochi blînzi totuşi, calzi, uşor
umeziţi — nu de lacrimi, ci mai curînd de însăşi rouă sufletului, de seva
vieţii, ochi de căprioară rănită.
v — E poetul Mihail Eminescu, oameni buni, ni s-a adresat medicul, e marele
Eminescu al nostru, care, bolnav fiind, a plecat din spital, de la doctorul Şuţu,
şi acum ne facem datoria să-l readucem la patul lui, în îngrijirea noastra,
pentru binele lui. A plecat, zice, să asculte ciripitul pasarelelor şi pitpalacul,
aşa după cum făcea şi înainte de a se îmbolnăvi şi de a ajunge la noi.
Zăbovind în Piaţa de flori, în preajma căreia erau şi păsărele de vînzare,
păsărele de tot felul, pe care le [lua] şi le elibera din coliviile în care le
păstrau vînzătorii.
Am dat şi eu ajutor să fie urcat în birjă. I-am atinş si eu braţul cu mîneca
sumecată, înceroînd sa-1 ajut să urce în vechicul, şi i-am simţit pielea cu
tuleiele de pe braţ...” l267)
La 1'3 aprilie 1889 — spune Radu D. Rosetti — $$, cu adresa nr. 6794,
procurorul Mavrus... cere primului preşedinte al Trib. Ilfov constituirea unei
curatele pacientului Mihail Eminescu, aflat în casa de sănătate a doctorului
Şuţu din strada Plantelor. Acesta, sesizat, constituie un consiliu compus din
T. Maiorescu, Dem. Laurian, Şt. Mihai- lescu, I. L. Garagiale, I. Gr.
Valentineanu şi Mihail Bră- neanu, cari, convocaţi conform articolului 440
din Procedura Civilă (Jurnalul 3783/89), depun la secţia Il-a tribu-
naiului un proces verbal în care sunt de părere că «boala fiind în a doua şi cea
mai grea recidivă, reclamă neapărat interdicţia pacientului şi rînduirea unui
tutore care să poată primi de la stat pensia lui viagera şi să poată îngriji de
întreţinerea interzisului»."
Procesul-verbal al consiliului este scris în întregime şi depus de Titu
Maiorescu, care, după cum e cunoscut, era şi avocat.
După semnarea actului acestuia (la 12 iunie 1889) şi depunerea raportului
medico-legal, iscălit de doctorii Şuţu şi Petre seu, document prea trist pentru
a-1 reproduce în întregime, totuşi interesant pentru toţi în partea unde descrie
„vocea cîntătoare a bolnavului vecinie distrat" — preşedintele deleagă pe
judecătorul Bursen (celebrul „Maestrul Ghiţă") cu luarea interogatorului, şi
acesta e documentul cel mai preţios al dosarului, unde se vede continuitatea
imaginaţiei lui Eminescu în nebunie :
„— Cum te cheamă ? — Sunt Matei Basarab ; am fost rănit la cap de către
Petre Pocnaru, milionar pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută
cu pietre de diamant cît oul de mare. — Pentru ce ? — Pentru că, eu fiind
moştenitorul lui Matei Basarab, regele se teme ca să nu-i iau moştenirea. —
Ce-ai de $»înd să faci cînd te vei face bine ? — Am să fac botanica, zoologie,

32
4
mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italienească şi sanscrită. Ştiu
64 de limbi. — Cine e Poenaru care tc-a lovit ? — Un om bogat, care are 48
de moşii, 48 de duri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate, şi care are 48 de
milioane..." p,1l
Doctorul Alexandru Şuţu, directorul Insitutului Caritatea, cu cîteva zile
înainte, întrebat asupra bolii poetului, răspunse :
„Ce curios lucru ! toţi poeţii cei mari ai ţării sunt loviţi de boala aceasta.
Eliade, Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, toţi au fost victimele ei". (Se refera la
paralizia generală,
„Dor e posibil că bietul Eminescu e victima unei prea mari frănântări
intelectuale. Astăzi cînd e nebun, şi tot se vede într-însul cît a cetit. Dacă nu
va muri de vreo boală accidentală, de o pneumonie sau cine ştie de ce alta,
apoi are să se sfîrşeasca printr-un ramolisment total. Din ce în ce pierde
memoria, ideile îi devin confuze, aşa că deja ntt-şi

32
5
mai aduce aminte de fapte mai recente. Incoherenţa în vorbă
dovedeşte că o parte a creierului e deja In stare de ramolisment
şi această boală progresînd va veni o vreme cînd nu-şi va mai
aduce aminte de nimic, nu va mai avea nici
0 idee, absolut nici una." <294)
| „Va veni un moment cînd Eminescu nu va mai cugeta nimic,
nu va mai putea vorbi nimic şi va cădea într-o prostraţie
completă, care îi va lua darul graiului. Atunci nici nu se va mai
plimba.
Dacă boala îşi va urma mersul regulat, va mai putea trăi vreo
trei ani, numai un caz accidental ar putea aduce o congestie
cerebrală şi să-l trăsnească pe loc.
Dar acum starea sănătăţii sale nu permite în nici un chip să
fie teamă de un sfîrşit apropiat."
1 Doctorul Şuţu nu mai da, de altfel, din luna mai nici un fel
de speranţă de scăpare ; din contră, el susţinea că „boala se
agravează mereu şi că nu poate fi departe momentul cînd ea va
conduce la deznodământul fatal" <294>.
Acest deznodămînt s-a produs mai repede decît presupunea.
în dimineaţa zilei de 16 iunie, la orele 4, după cum aveau să
anunţe ziarele — într-un moment de luciditate —, poetul se
plînge medicului de gardă „prin vizeta uşii de metal" că are
palpitaţii şi dureri în tot corpul şi că se simte „năruit".
Sfătuindu-1 să se culce, medicul i-a dat un pahar cu lapte pe
care Eminescu l-a băut. A urmat un acces cardiac, sincopa şi
moartea.
El mai avusese fenomene de insuficienţă cardiacă în timpul
ultimei internări şi fusese — după cum ştim — diagnosticat cu o
endocardită veche de prof. N. Tomescu.
| „L-am văzut pe Eminescu întins pe masa morgii de la spitalul
Brîncovenesc. Nu-i mai rămăsese nimic din fizionomia de
altădată. Barba crescută şi în neregulă, iar faţa brăzdată de
încreţituri adînci, urmele atîtor suferinţe." <595)
„L-am văzut, scrie şi Veronica Micle lui Pogor, întins, fără
suflare. Aproape să nu-1 mai recunosc. Cînd i-am atins mîna,
răceala morţei m-a făcut să-mi pierd cunoştinţa. Apoi nu mai
ştiu ce s-a petrecut cu mine. Bolnavă în pat, aştept şi eu ceasul
din urmă, căci n-am pentru ce să mai trăiesc.
„...L-am văzut pe Eminescu — scria Secula — întins pe
catafalc... Faţa de ceară, mustaţa neagră, şi barba neagră
puţin crescută, sprîncenele negre, chipul desfigurat de moarte, îmi
reamintea figura sublimă a «Luceafărului» născut din neguri.
Podidit de plîns, mi-am adus aminte versurile: «Ci eu aş vrea ca

326

i
unul, venind de mine-aproape / Să-mi spuie al tău nume pe-
nchisele-mi pleoape...» <328>
„...S-a constatat, spune Constituţionalul <398> că creierii aveau
o greutate de 1.400 grame, cu toate că erau în stare de ramoliţie".
„Bmisferul stîng singur cîntărea 595 grame, cel drept 555, fără
cerebel. Partea psihică a creierilor era aproape total ulcerată, în
emisferul stîng ; chiar cea psiho-motrice ; membranele creierilor,
injectate şi aderente. Circumvoluţiile mult dezvoltate şi adînci.
Inima în stare de ipertrofie pasivă cu degenerescenţă grăsoasă a
ţesutului muscular ; la rădăcina aortei s-a constatat începutul unui
proces alteromatos, iar valvulele inimei erau intacte.
Degenerescenţă grăsoasă s-a găsit în acelaşi stadiu şi la ţesuturile
ficatului, care bineînţeles era puţin ipertrofiat. Splina în stare
ipertrofică şi dege- neraţiune." (Revista politică. Suceava —
Bucovina — 1 august 1889.)
Cu mulţi ani mai tîrziu, profesorul Gh. Marinescu, fiind
întrebat, regreta că nu poate să dea multe informaţii în privinţa
creierului lui Eminescu pe care îl disecase.
„...Creierul mi s-a adus de la Institutul Şuţu într-o stare de
descompunere, care nu permitea un studiu fin al structurii
circomvoluţiunilor. Putrefacţia era datorită faptului căldurii celei
mari şi probabil că s-a scos prea tîrziu după moarte."
în realitate, din nebăgare de seamă, o îngrijitoare uitase pe
fereastră în bătaia soarelui de iunie creierul lui Eminescu, care s-a
alterat, astfel îndt a trebuit să fie aruncat în lada cu rămăşiţe,
frunze şi ingrediente... Autopsia se făcuse la 17 iunie.
„...Creierul era în adevăr voluminos, circomvoluţiunile bogate
şi bine dezvoltate şi prezintă ca leziuni microscopice o meningită
localizată la lobulii anteriorii
„Din nenorocire, creierul fiind, cum am spus, descompus, nu
am făcut studiul istologic, ceea ce e o mare lacună.
Sărmanul Eminescu ! nu a avut parte nici de acest studiu
anatomic, care, fie zis în treacăt, nu ştiu dacă s-a făcut

32
7
 în bune condiţiuni altor literaţi distinşi cari ca fi dinstd au
murit de paralizie generală (Nietzsche, Lenau, De Maupas- sant
etc.)“. Cel puţin în cazul lui Nietzsche şi al lui Emi- nescu, Gh.
Marinescu s-a înşelat. Nici unul din ei n-a avut sifilis. Lipsesc
documentele. Cu această părere exprimată de marele savant
român, ne apropiem de încheierea dez- baterii pe marginea
cauzelor bolii şi morţii lui Eminescu, la ■ care au fost invitaţi —
postum — contemporanii lui.

Eroare şi adevăr

' încercînd să intuim universul spiritual al

poetului şi —in
I perioada de boală — semnificaţia simptomelor pentru perso- I
nalitatea lui, cît şi consecinţele asupra creaţiei ale suferinţe- I lor
fizice şi mintale, vom ajvea în vedere că tentativa — te- ■ merară —
a noastră se referă la geniu. Acesta a fost defi- I nit ca „cea mai
înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omu- | lui, caracterizată printr-
o activitate creatoare ale cărei re- I zultate au o însemnătate istorică
epocală, determină un pro-

| | greş hotarîtor în domeniul respectiv de activitate, răspunde ■

tendinţelor înaintate ale epocii, înţelege şi rezolvă cu maxi- | mum de
profunzime sarcinile şi problemele ridicate de dez- ■ voltarea istorică"
< >.
54

Rcfcrindu-se la soarta geniului în lume, Eminescu scria I

într-o însemnare asupra Luceafărului că „numele lui scapă I de
simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pămînt, nu e I capabil de a
ferici pe cineva, nici capabil ae a fi fericit. El I n-are moarte, dar nici
noroc" <m“).
Filozofii au reflectat mult asupra geniului. Schopenhauer, a cărui
influenţă asupra lui Eminescu se cunoaşte, a for- ■ mulat o teorie a

I
geniului, recunoscîndu-1 ca pe o esenţă
T anormală, excepţională, înzestrată cu puterea de a contempla
„generalitatea existenţei". Pesimismul metafizic al filo- I
zofului, contingent cu romantismul, l-a făcut să afirme că j
geniul nu va fi fericit ca om, nici în plan biologic, nici în | plan
social, căci el îşi sacrifică binele personal în numele I
„scopului obiectiv" <36).

32
8
 Esenţa geniului este, după Schopenhauer, anormală în-
trucît .consistă in emanciparea intelectului din serviciul voinţei,
căruia li este destinat in chip firesc şi in lucrarea lui din propriu
impuls". Schopenhauer vorbeşte despre .o cunoaştere genială,
intuitivă, care, deşi este un atribut tot „al intelectului", „se
deosebeşte radical de cunoaşterea ab- stract-raţională" (35).
„Aspectul inadaptării ţinînd de etica creaţiei a dus la apariţia,
în cadrul romantismului european (ideea de geniu se intîlneşte şi
la preromantici), a unui mit al geniului nefericit, mit care-şi
extrage substanţa din numeroase cazuri reale.
Motivul nefericirii omului de geniu a fost ilustrat de Goethe
in Torquato Tasso (1789) şi exprimat printre alţi romantici de
Alfred de Vigny." <34'
„în studiul său monumental despre geniul uman — ne spune
E. Slater(329) —, Lange-Eichbaum a subliniat rolul factorului
subiectiv (cit de mult subiectiv există) în noţiunea însăşi. Geniul
este un lucru de reputaţie publică şi nu se măsoară exclusiv în
termeni de realizare sau capacitate (resurse, abilitate,
indemînare).
Geniile unei epoci (perioade) nu pot fi considerate astfel şi in
cele ce urmează ; există o creştere şi o scădere in faima lor, care
nu poate fi tratată in mod obiectiv.
Lange-Eichbautr. a subliniat măsura în care orice anomalie
mintală, arătată de candidatul la titlul de geniu, afectează factorul
subiectiv in judecată. Căci dacă manifestarea de geniu este
prezentă, ea alimentează sugestii, (idei) dc misterios, de straniu a
personalităţii, care reflectă o lumină ce vine de dincolo de
această lume impresionînd în mod inevitabil spectatorul.
Este un fapt că, atunci cînd consideram personalitatea cîtorva
oameni mari, noi vom pierde probabil ceva din capacitatea
noastră pentru o judecată rece, — ne spune Slater — totdeauna
încercînd să înţelegem alte fiinţe umane cu ajutorul introspecţiei ;
într-un aşa grad ne identificăm cu ei şi comparăm caracterele şi
felul lor de comportare cu al nostru.
Făcînd aceasta cu un geniu, avem sentimentul dc a fi pigmei.
Dacă ne simţim atraşi de om şi opera lui, probabil (1 vom
ua ca pe un erou şi vom închide ochii la defecte. Dacă tuşi
găsim personalitatea sa stranie şi dificilă de înţeles, atunci abia
noi putem să fim capabili să suportam comparaţia cu geniul, să
reducem omul sau opera sa la scara noastTă. Putem face aceasta
mult mai uşor dacă cel puţin tntr-un punct sîntcm capabili să-l

32
9
privim de sus, de la un nivel superior de sănătate mintală sau
competenţă socială sau integritate morală.
F Cu toate acestea, un studiu imparţial al acestor oameni este un
lucru de o mare importanţa. Noi nu ştim dacă marile reuşite apar
numai dintr-o lipsă de armonie sau defect patologic sau dacă ele
nu solicită totdeauna elemente în plus faţă de starea normală şi
vitalitate într-o personalitate totuşi într-un fel morbidă. Trebuie
să cunoaştem care sînt condiţiile necesare ca talentul să se
dezvolte şi ca el să-şi arate realizarea ; care sînt nenorocirile la
care omul cu calităţi superioare este expus ; care este efectul
asupra lui de încurajare şi frustrare, de tensiune (efort) sau
boală, de tragedie, dc succes. Căci în toate epocile, pentru orice
viaţa sau pro- pres în societatea noastră, depindem de aceia care
au ceva mai mult decît talent mediu, căci de la mediocritate nu
poate veni nimic în afară de stagnare spirituală." r Eliot Slater şi
Alfred Mayer recunosc că într-o astfel de problemă, în timpul
convenţional de studiu, în care autorul şi-a făcut selecţia
oamenilor mari, nu e posibil să te păzeşti de o înclinare
personală în această metodă. Un prim pas fundamental l-a făcut
cartea Adelei Juda Hochstbegabung (Cel mai înalt talent)
(1953). Aceasta este prima încercare într-o patografie
sistematică în acest domeniu şi este înzestrată cu un material pe
care se bazează concluzii serioase. Adela Juda şi-a luat ca
subiect 113 artişti şi 181 oameni de ştiinţă, şi a investigat vieţile
şi istoriile lor medicale, ca şi icelea ale rudelor, strămoşilor şi
descendenţilor lor. Exemplele au fost alese pentru ea de experţi
în domeniile realizării în care „subiectul" muncise el însuşi.
Astfel, compozitorii au fost aleşi de către muzicologi, chimiştii
şi matematicienii au fost aleşi de chimişti şi matematicieni.
Alegerea era bazată numai pe rezultate (succese), fără
preocupare dacă individul era normal sau anormal, dacă merita
sau nu titlul de geniu.

330
 Rezultatele investigaţiei foarte pătrunzătoare ale Adelei
Juda sînt prezentate sub formă statistică, astfel :
La artişti:
— schizofrenie 2,8o/
— maniaco-depresivi o
— psihoze neclare Oo/o
— personalitate 27,3o/
2o/o
psihopată o
La oameni de
ştiinţei: Oo/o
— schizofrenie 4,Oo/
— maniaco- o
depresivi Oo/o
— personalitate psihopată 19,4o/0
— psihoze
Psihopaţii au fost găsiţi rar iritabili
(„erregbar") sau „haltlos" (inconstant), comparativ cu
frecvenţa „omului original" (Sonderlinge) sau thimopat
(Thymopathe). Dar în ambele grupuri era de aşteptat un
număr aproximativ dublu de psihopaţi. Aceasta este o
demonstraţie care se opune credinţei vulgare că oamenii de
geniu sînt aproape de nebunie, în întregime sau pe jumătate
alienaţi, şi se arată că nu numai normalitatea personalităţii'
este compatibilă cu obţinerea celor mai înalte rezultate, dar,
de asemenea, că majoritatea oamenilor de cel mai mare
rezultat sînt normali. Asta lasă încă deschisă totuşi o astfel de
problemă, solicitînd cel mai amănunţit studiu, în ce priveşte
relaţia geniului cu anomalia personalităţii.
în cursul lucrării sale Juda a cules o mare cantitate de
material biografic preţios, sortat din punct le vedere psihiatric
şi completat de aprecierea sa. Astfel, dintr-un număr de 27
persoane selecţionate dintre compozitorii de limbă germană,
autoarea a găsit >10 anormali din punct de vedere psihiatric.
Printre psihopaţi, de un fel sau altul, au fost consideraţi
Friedmann, Bach, Gluck, Liszt, Mahler, Pfitzner, Schubert,
Johann Strauss-junior şi Wagner, iar ca psihotici Gluck,
Schumarm şi Wolf. E. Slater şi A. Mayer adaugă la aceştia
trei pe Haendel şi Mozart, considerînd posibil ca ambii sa fi
făcut o boală psihotică.

33
1
 1

Dacă nu există nici o dificultate în cazurile lin Gluck,

Mozart şi Wolf, in ce priveşte natura psihozei — susţin au-
torii, în cazul lui Haendel şi Schumann însă aceasta există ; ei
încearcă să o înlăture, prezentînd mai întîi cazul lui Schu- mann
L
(î29

5. Şi Cabanes W a scris despre „marii nevropaţi", înţele- i;înd

să se ocupe de marile suferinţe ale oamenilor mari şi lasînd
deschisă problema. Cît despre Cesare Lombroso (190\ Max
Nordau<268J şi Moreau de Tours, după cum am văzut, ei au
elaborat teorii despre „degeneraţii superiori" “ şi despre
„avantajele degenerării".
3 Gemul nu este în concepţia lui iC. Lombroso decît o va-
rietate a nevrozei, adică produsul unei dezvoltări dezechi-
librate şi excesive a sistemului nervos. „Cu toată aversiunea
feroce a echilibraţilor mărunţi, care gîndesc bine, linia subţire
care separă geniul de nebunie nu a fost găsită ; geniul va
rămîne totuşi un om în care calităţile creatoare ale gîndi- rii
prevalează asupra celor nebuneşti ; iritaţia corticală, care dă
intuiţia geniala, este aceeaşi care dă exaltările maniace. De
altfel refuzul de a admite originea patologică a scînteii geniale
este un simplu efect al orgoliului modern." (Gino Lombroso,
1 vantagii della degenerazione, 1923, p. 178.) ;i. Thomas
Mann subliniază că „există cuceriri ale sufletului şi ale
cunoaşterii care sînt imposibile fără boală, fără nebunie", dînd
ca exemplu pe Nietzsche şi Dostoievski. El reia în Doktor
Faustus, în mod simbolic, problema rolului bolilor cerebrale
în destinul creator al persoanelor geniale.
„Boala, mai ales boala ruşinoasă, discretă, ţinută ascunsă,
creează un anumit conflict critic cu lumea, cu mediocritatea
vieţii, creează o dispoziţie de răzmeriţă, de sarcasm faţă de
ordinea burgheză, şi-l face pe om să-şi caute ocrotire în
libertatea spiritului, în cărţi, în cugetare." Dar cum personajul
(bolnav) pe care-1 prezintă autorul n-avea geniu, fiind „un
monden consumat, istovit... şi nimic altceva...", n-avea nici o
importanţă, căci „n-a fost iluminare, elevaţie, inspiraţie,
pentru că nu era la creier, nu era cerebral [...] spirochcţii nu se
sinchisesc în asemenea cazuri, de ceea ce-i nobil, înalt" P 16).
Aceasta seamănă cu pretinsul dicton francez, după care
trebuie să te grăbeşti să contractezi sifilisul pînă la treizeci de
ani, ca să devii celebru.

332
 Pentru F. Minkowski, însă, „oamenii mari" sînt supuşi ca şi
ceilalţi bolilor somatice şi mintale. Abuzurile, viciile,
dezechilibrele nu generează elanul creator. Geniul şi nebunia sînt
„anomalii", excepţii, ieşiri din ordinar, dar ele urmează cai
distincte. „Geniul iese — potrivit autorului — din rang, nebunul
iese din cadru ; rangul cere să fie depăşit (ca elan, mai mult decît
ca succes) — însă cadrul nu poate fi violat fără pedeapsă. Jaspers
aifirmă adesea că putem descoperi cauze ale stării la care sînt
raportate creaţiile valabile. Ultimele poeme ale lui Holderlin,
ultimele tablouri ale lui Van Gogh * n-ar fi fost poate atît de
profunde, n-ar fi avut aceeaşi formă, dacă n-ar fi existat o boală
mintală. Dar aceasta nu impietează asupra originalităţii sensului
lor. Nu văd nici o probă empirică pentru teza după care refularea
a produs lucruri mari în ordine spirituală. Dar chiar şi dacă
aceasta probă ar fi existat, aceasta n-ar fi dovedit nimic în ce pri-
veşte originalitatea creaţiei. însă dacă vorbim despre refulare,
putem — cu tot atîta dreptate şi cu cel puţin tot atîta succes
pentru interpretare — sa întoarcem problema astfel : ar fi posibil
să refulăm nu numai libido sexual, ci şi forţa spiritului existenţial
?“
Raportînd forţa geniului la timp şi spaţiu ca factor de progres
al umanităţii, Eminescu chiar în momentele de nebunie a putut să
scrie :
„Dacă organul cugetării omeneşti, creierul, ar fi capabil a se
spori în mod absolut, dacă greutatea lui n-ar oscila cel mult între
un maxim şi un minim, dacă favoarea sorţii, progresul ar fi
infinit. Deci intelectul omenesc ar fi ridicat la o potenţă infinită.
In urmă-ne însă a trecut un timp etern. Atunci nu s-ar putea ca
Homer să fi fost un geniu, iar să trăiască vite încălţate care fac
[viermi]. Dacă progresul ar fi infinit şi nu numai o repartiţie
inegală după timp, Homer

* După F. Minkowski (.193-3) (Van Gogh. Presser du Temps present,

Paris, 1963), Van Gogh a fost un epileptoid (în timp ce K. Jaspers, la 1922,_ îl considera un
schizofren atipic — bazat pe existenţa unor trăsături indiscutabile din seria schizoido-
schizofrenică). Apartenenţa la acest tip a lui Van Gogh este atestată — în operă — de
concentrarea afectivă pe fiecare detaliu, de condensarea culorii, de o anumită
viziune a spaţiului cu deformarea liniilor etc.; de alternanţa elementelor de elevaţie şi de
cădere. In biografia sa găsim o căutare constantă a afecţiunii, dar şi explozivitate.
33
3
 I n r fi trebuit să fie un măgar şi Macedonski un geniu şi tocmai
^■ontrarul e adevărat."
l Boala lui Eminescu poate fi comparată pînă la un punct ■tu
aceea a lui Robert Schumann, analizata de Eliot Slater
■ şi Alfred Mayer. Aceştia, după un studiu amănunţit al vieţii
■ompozitorului şi după o privire critică asupra opiniei di- ■verşilor
autori în legătură cu psihoza lui, ajung la concluzia ■că aceasta n-a
fost niciodată elucidată în mod satisfăcător. ■Diagnosticul stabilit
de Mobius, de exemplu, acela de de- I menţii precoce, a fost sever
criticat de către Gruhle, care l-a
■ privit pe Schumann ca pe un pacient circular, murind prin- tr-o
maladie organică (probabil paralizie generală). Totuşi,
■ diagnosticul de schizofrenie a cîştigat numeroşi adepţi. E. Sla-
■ter şi A. Mayer preferă interpretarea lui Gruhle, după o
■ reexaminare a datelor disponibile şi a evidenţei relevante. E
Psihoza terminală a compozitorului a prezentat — după
I părerea autorilor — trăsături organice precise, şi probabil
■ că era o paralizie generală cu prodrome atipice, dar de-o
■evoluţie şi sfîrşit tipice. Psihoza terminală o dată elucidată,
■ nu mai rămîne nici un simptom de schizofrenie. Episoadele
■ depresive şi hipomaniace precedente erau esenţialmente afec-

I
■ tive şi se terminau totdeauna cu vindecare completă. Cele
I trei opinii dominante (schizofrenia fără nimic organic în I
final, ciclotimie cu o maladie organică, probabil paralizie
[ generală, şi cea intermediară, care a văzut psihoza ca o boală
■ organică avînd la bază o personalitate psihopatică), au fost ■
argumentate de numeroşi autori în lumina aceloraşi docu- ■ mente.
■ Eliot Slater şi A. Mayer au plecat iniţial de la antcccn- ■ dente
ereditare şi colaterale, descoperind în familia lui Schu- ■ mann
existenţa unei boli mintale. Ctt priveşte viaţa compo- I zitorului, ei
afirmă că acesta şi-a schimbat personalitatea în ■cursul timpului,
fiind sociabil, vesel, amator de distracţii în ^Bnereţe, iresponsabil şi
nestabil în intenţii chiar după ce a I renunţat la muzică,
modifieîndu-şi aplicaţia pe care o aduse ■•tudiiior sale. Cu tot
romantismul şi idealismul său, a fost se- ■rios. Expresia lui era
blîndă şi bună, dar cu rezervă, făcînd ■ puţină conversaţie şi nu pe
teme banale. Elocvent în subiec- ■ tele ce-1 interesau, în cerc intim.
Apoi a devenit din ce în ce P mai taciturn, nerăspunzînd la întrebări
sau murmurînd ca ■ şi cum şi-ar fi vorbit sieşi. Ţinea buzele ca şi
cum ar fluiera

33
I 4
(manierism, după Mobiius). li plăceau copiii, dar era puţin
distant şi pasiv. Mai tandru era ca soţ. Viaţa pe care prefera s-o
ducă era destul de excesivă; aceeaşi rutină fiind urmată în fiecare
zi. Şi-a manifestat spiritul generos plin de apreciere caldă a
meritelor compozitorilor mai tineri, fără invidie sau rezervă
(întocmai ca şi Eminescu).
El singur şi-a caracterizat principalele contraste ale per-
sonalităţii prin pseudonimul Florestan, veselia, energia, gen-
tileţea şi melancolia.
Schumann a fost sociabil. Totuşi el a avut ceva de hipo-
condriac şi pretutindeni în viaţă i-a fost teamă de moarte şi de
nebunie. A fost şocat de morţile celor dragi. (Mite Kremnitz,
Slavici, Negruzzi, Ocăşianu vorbeau de teama de nebunie a lui
Eminescu. Cit priveşte reacţia lui la moartea fraţilor şi mai ales a
mamei sale, se ştie.) De mai multe ori lui Schumann i-a fost
teamă de înălţimi şi obiecte metalice. A avut o viaţă sexuală
normală. In ce priveşte boala (primul stagiu), de tînăr a avut
variaţii de dispoziţie care nu pot fi justificate adecvat de
circumstanţe. în timp ce în aparenţă era taciturn, era elocvent în
scrisori. Dispoziţia predominant melancolică alternează cu o
fericire continuă (de un an şi jumătate) cu scrisori umoristice,
cereri de bani, prezenţă în societate, studii. întreruperile prilejuite
de 9curte dispoziţii depresive duc la o reîntoarcere în melancolie
cu plîngeri, indecizii etc. Fondul melancolic domină la 21 de am
cu întreruperi de dispoziţie agitată pentru cîteva săptămîni, fobii
(teamă de moarte) succedate de dispoziţie apatică şi deodată o
vindecare a dispoziţiei. îşi creează planuri măreţe, dar e şocat de
cîteva morţi în familie pe cînd avea 23 de ani.
Are stări depresive cu reflecţii asupra morţii, alternate cu
dispoziţie entuziastă. îşi ţine un jurnal zilnic. (Cu excepţia
acestui jurnal, pe care Eminescu nu l-a ţinut, restul pare identic.)
Autorii numesc stagiul al doilea perioada de după căsătorie. O
dată cu căsătoria nu s-au sfîrşit schimbările de dispoziţie.
Schumann acuză o slăbiciune nervoasă la 23 de ani şi renunţă la
compoziţie cîteva luni. îşi revine şi lucrează mult şi cu un
entuziasm care o nelinişteşte pe Clara Schumann (soţia sa). La
34 de ani e clin nou depresiv. O melancolie adîncă a fost
întovărăşită de simptome de nelinişte şi crize fizice, cu ameţeli.
E incapabil să compună, pentru ca apoi să scrie 5 poeme
melancolice. Are o inhibiţie psihică din care îşi revine în acelaşi
an, pentru ca să sufere din nou un şoc nervos total, devenind

33
5
incapabil să-şi părăsească camera. Are viziuni „groaznice",
insomnii. Plînge, acuză oboseală, tremur, extremităţi reci.
Survine o ameliorare la 35 de ani cu perioade de ameţeală.
După un an, are atacuri nestatornice cu ameţeli, zgomote în
urechi, tonuri muzicale. Din nou ameliorat, dispoziţia
hipocondrică revine după un an şi din nou devine vesel şi cu
putere de muncă. La 38 de ani are pe neaşteptate o recidivă cu
stare depresivă, augmentată de moartea unui frate, aceasta a avut
un efect zdrobitor asupra lui. La 39 de ani, din nou îşi revine.
Anul 1849 s-a dovedit anul de vîrf al productivităţii carierei sale,
cu inventivitate şi capacitate de a întreprinde multe. Dispoziţia sa
a fost atît de bună, în- cît există sugestia de a fi avut mai mult
decît o exaltare morală.
La 40 de ani simptomele revin (teama de înălţime). Este
nervos, iritabil şi excitabil. La 41 de ani rupe relaţiile cu
societatea. Urmează o apatie şi visare cu o stîngăcie ocazională
de vorbire, în anul următor. în acest an (1852) apar unele
simptome care sînt atribuite reumatismului, insomnie şi
dispoziţie depresivă. Apar convulsii şi idei hipocondrice.
Ameţeala persistă şi după o ameliorare tranzitorie, la 43 de ani
(1853) din nou melancolic şi neliniştit, apoi iar bine. Urmează un
atac de lumbago (unii autori cred că a fost un ictus cerebral, alţii
paralizie generală). Survin tulburări de vorbire. Reapar veselia,
exaltarea, urmate de simptome auditive. Din 1854 activitatea
creatoare încetează (la 44 de ani). Apar halucinaţii auditive,
devine melancolic, şi încearcă să se sinucidă aruncîndu-se în Rin,
de unde este salvat. Se duce de bună voie la azilul în care va
muri. Halucinaţiile auditive, de gust, miros, cît şi vorbirea
confuză se reinstalează. Deteriorarea progresivă a intelectului se
produce încet, dar nu va atinge niciodată un grad extrem. La
sfîrşitul bolii va refuza mîncarea şi va deveni extrem de istovit.
Va mai avea discuţii clare şi sensibile cu doctorul.
I în 1854 părea bine şi puternic şi se îngrăşase, era foarte
schimbător şi perioade de claritate şi confuzie se succedau re-
gulat. A scris mult, dar inteligibil. Scrisoarea către Clara pare
normală. în penultimul an de viaţă halucinaţiile muzicale au
continuat să apară. L-a primit pe Brahms cu căl

33
6
 dură. Era prea agitat să scrie. Apar însă semnele clare ale
defectelor memoriei şi lipsa recunoaşterii de către pacient a
existenţei lor. Gînd este corectat, este mai întîi refractar patologic
şi apoi are o reacţie catastrofală, arătînd o creştere patologică a
labilităţii emoţionale. Sensibilitatea emoţională este menţinută şi
normală. In 1855 scrie ultima scrisoare Clarei (scrisoare
fragmentară şi incoerentă), după care intră într-o linişte continuă.
In 1856 (aprilie) exprimă cuvinte nearticulate, la 8 iunie abia
l-a recunoscut pe Bramhs. Şi-a pierdut repede puterea şi a fost
ţinut în pat cu picioarele umflate. Nu-şi putea controla membrele.
Expresia îi era întunecată, dar blîndă. Vorbirea neinteligibilă. Are
convulsii continue în membre, la 28 iulie, şi la 29 moare.
Examenul anatomo-patologic a arătat:
1. Creştere a oaselor la baza craniului (contestată de unii
autori).
2. îngroşarea şi aderenţă a piei mater cu cortexul cerebral în
dteva locuri.
3. Atrofie considerabilă a creierului (afirmaţie minimalizată
de alţii) şi
4. Hiperemie în special la bază.
Multe din simptomele prezentate de Schumann (chiar şi
evoluţia cidotimă a psihozei) se întîlnesc şi la Eminescu, în- cît
prezentarea vieţilor paralele a celor doi oameni de geniu ni se
pare utilă, sub raportul — mai ales — al stabilirii diagnosticului.
Cu atît mai mult cu cît Eliot Slater a avut marca amabilitate de a-
şi exprima punctul de vedere şi în legătură cu boala şi moartea lui
Eminescu, în urma intervenţiei şi sprijinului nepreţuit pe care ni l-
a acordat Peter Medawar, laureat al premiului Nobel. De la
înălţimea competenţei sale, E. Slater, pe baza informaţiilor pe
care i le-am furnizat, informaţii tributare condiţiilor de
corespondenţă şi prin urmare avînd caracter de sinteză, a ajuns la
unele concluzii deosebit de interesante. Redăm conţinutul
scrisorii de răspuns :
-Dear Dr. Nica,
You will have heard from Sir Peter Medawar that he has
possed on to me your most interesting letter and the history in the
case of Mihai Eminescu.
I think it would be very difficult to come to any firm
conclusions about the psychiatric diagnosis on the informa- tion
available in your letter, though there are some sugges- tions
arising from it. It seems probable that the iliness which lasted

33
7
from June 1883 to February 1884, presumably when he was 33—
34 years old, was an affective psychosis, in which the beginning
was maniac but which passed before fi- nally clearing up into a
fairly typical depressive state. This is supported by the statement
that he continued to suffer from manie and depressive symptoms,
but there is an im- plication that this was without any intellectual
deteriora- tion or gross change of personaJity. Why then did the
iliness begin in June 1883 with delirious symptoms ? Some
organic factor must have been playing a part at that time. While
syphilis seems possible, it woiuld be much more in the pkture if
he had a record of, say, alcoholism ; this with the accom-
panyimg nutriţional deficiencies could well ihave imported or-
ganic symptoms into the manie picture. Was M. E. alcoholic, as
the «ganz ungeregeltes Leben» suggests ?
, Do you think it is out of the question that he had syphi- Htic
ulcerations in 1887 and 1888 ? The clinicians of those
days ;shiould have been quite able to recognise the dinical
picture. jWhen he went back into hospital early in 1889 he was
diag- mosed as suffering from general paresis, and once again I
think the clinicians out of abundam experience are more likdy to
have been right than wrong. It would not be sur- prising then if
the disease killed him in about six months. The postmortam
findings in the brain and meninges would of course fit the picture
completely.
[ On this hypothesis, it would be very improbahle that the first
mental iliness was an acute psychotic state based on the
progressive lesions of general paresis. An intermission of 5—6
years seems to put that possibility out of the runnmg. ' My
reaction to the questions in your last paragraph would be : (1) no
neurotic iliness would fit this history ; (2) this was not an
epileptic syndrome — there seems to have been but one epileptic
attack in the first iliness, at a time of great cxcitament, and many
possible causes could be thought of for this ; (3) neurosypnilis
and especially general paresis seem to me plausible diagnoses ;
(4) hereditary constituţional nervous disease in the form of a
manic-depres-
sive syndrome seems to me very probable, but not as the proximate cause of
his death. The aictum that genius is mad- ness needs interpretation along
philosophical and semantic li nes and is not relevant to this case history.
My own feeling is that, if you are writing a book on this .subject,
yoiu will need to piut in a lot of work Consulting primary sources and
getting all the information you can; when you have a coherent case history
in the greatest possi- ble detail you should, I think, consult with psychiatric
au- thorities in Rumania.
If the very tentative suggestion I make (that M. E.’s illness began as a
cyclothymic one and later was superseded by general paresis) finds any
further support, then you might like to be remindcd that Robert Schumann
had a number of mildly hypomanic and some more severely de- pressive
episodes, but finaly diiieid of a progressive dementia whâch was very likely
general paresis, and that also Hugo Wolf had very marked cyclothymic
mood swings and quite ceminly eventually died of general paresis (see
Slater, E. and Meyer, A.: Contributiom to a pathographi of the
musicians, Confinia psychiatrica, 1959, 2 65—94 and 1960, 3, 129—
145).
Yours sincereiy,
Eliot Slater" *,

* .Probabil că aţi aflatde la Sir Peter Medawar că mi-a trecut mie

interesanta dumneavoastră scrisoare ţi istoria cazului Eminescu.
Cred că va fi foarte dificil să ajung la o concluzie sigură in legătură cu
diagnosticul psihiatric numai după informaţiile din scrisoare, deşi snt ci te va
sugestii relevante.
E probabil ca boala care a început în iunie 1883 ţi a durat pînă în februarie
1884, pe and avea 33—34 de ani, a fose o psihoză afectivă, în care începutul era
de natură maniacă, dar care în faza finală a luat forma unei stări tipic depresive.
Această idee este susţinută de afirmaţia că el a continuat să aibă simptome de
natură maniacă ţi depresivă, dar aceasta n-a implicat nici o deteriorare
intelectuală ori schimbare masivă a personalităţii. Atunci de ce boala a început
în iunie 1883 cu simptome delirante ? Un oarecare factor organic trebuie să fi
luat pane la aceasta, în acea perioadă.
In timp ce sifilisul pare posibil, s-ar fi potrivit mult mai bine în cazul
descris alcoolismul; acesta, cu deficienţele nutritive asociate, ar fi putut foarte
bine să aducă simptome organice pe fundalul maniac. Era Eminescu 33 alcoolic,
aşa cum ne sugerează «ganz ungcregekcs Lebcn» I 9
Credeţi că nu intră în discuţie posibilitatea ca ulceraţiile din 1887— i 1888
să fi fost de natură sifilitică ? Clinicienii de atunci ar fi putut să recunoască
aceasta. Când s-a întors la spital la începutul anului 1889, a
 Din cele ce urmează, vom vedea pînă la ce punct suges- ia
eminentului om de ştiinţă coincide cu concluzia la care Im ajuns noi şi
care sînt liniile de divergenţă.
( Ştim astăzi că Eminescu a avut primul acces de manie «cută la 28 iunie /
10 iulie 1883, cînd şi-a pierdut contactul :u realitatea şi conştiinţa locului
unde se afla şi a ceea ce se ntîmpla în jurul lui. Acest mod de a reacţiona
prin crize nervoase paroxistice s-a repetat, necesitând reinternarea în 1886
şi 1889, cînd — după un tratament ineficient — moare n dimineaţa zilei
de 16 iunie la Institutul Caritatea din Jucureşti. Cei trei doctori care l-au
tratat în acest Institut, n frunte cu Al. Şuţu — şi au relatat despre
Eminescu în ul- fost diagnosticat ca avînd paralizie generală şi încă o dată
cred că, deşi i clinicienii de atunci, fără a avea o experienţă bogată, e mult mai
probabil dă fi avuit dreptate. Atunci n-ar mai fi surprinzător că boala l-a
omorât în aproximativ şase luni. Ceea oe s-a găsit după moarte în creier şi
meninge s-ar potrivi tabloului bolii foarte bine. Pe această ipoteză _ ar fi
foarte improbabil ca prima boală mintală să fi fost o stare .psihotică acută ba-
zată pe leziunile progresive ale paraliziei generale. O pauză de 5—6 ani tare
să pună această posibilitate în afară de discuţie.
■ Reacţia mea la întrebările din paragraful dumneavoastră ultim ar f i :
1) Nici o boală neurotică nu se potriveşte istoricului cazului.
E 2) Aceasta nu era uo sindrom epileptic — pare ca ar fi fost un singur atac
epileptic în timpul primei boli într-o perioadă de mare emoţie E> şi multe
cauze posibile s-ar putea găsi pentru aceasta.
j. 3) Neurosifilisul şi în special paralizia generală mi se par diagnosticele
plauzibile.
4) Boala ereditară de natură nervoasă. în forma sindromului maţi iaco-
depresiv, mi se pare foarte probabilă, dar nu cauza imediată a morţii. Dictonul
că geniul e nebunie necesita interpretare pe linia filozofică si semantică şi nu
este relevant în istoria acestui caz.
B îmi dau seama că dacă sorieţi o cânte cu acest subiect, trebuie să bunciţi
foarte mult, consultând surse primare şi obţinînd toate informaţiile posibile;
and veţi avea istoricul coerent al cazului, cu cele mai multe detalii posibile,
atunci cred că v-aţi putea consulta cu autorii în materie de psihiatrie din
România. Dacă tentativa de sugestie ^ pe care o fac (că boala lui Eminescu a
început ca o ciclotimie şi mai târziu a fost înlocuită de o paralizie generală)
găseşte sprijin pe mai departe, atunci ar fi foarte bine să vă reamintesc că
Robert Schumann a avut un număr <le uşoare hipomanii şi cîteva faze de
depresiune mai puternică, dar care în fina! a murit de demenţă progresivă,
care foarte probabil a fost o paralizie generală, şi că de asemenea Hugo Wolif
a^avut oscilaţii (accese) |(le stări ciolotimice marcante şi este aproape sigur că
a murit de paralizie generală. (Vezi Slater, E. şi Meycr, A. : _ Contribuţii la o
patografie a muzicienilor, apărută în Confinia psycbiatrica, 1959, 2, p. 65—
94 şi 1960, 5, p. 129—145.)*

340
timcle luni de viaţă — au rămas cu convingerea că poetul a suferit
o paralizie generală progresivă. Doctorul Şuţu considera posibil ca
Eminescu să fi fost .victima unei prea mari frămîntări
intelectuale", în timp ce doctorul Vineş a evitat să-şi exprime
opinia în ce priveşte cauza bolii. El a pus sub semnul întrebării
natura cicatricelor pe care Eminescu le prezenta la nivelul
gambelor şi care au fost atribuite de numeroşi medici infecţiei
luetice. Celălalt medic, care a întocmit un raport detaliat şi
complet, a pledat pentru suprasolicitarea psihică în condiţiile de
existenţă ştiute, respingând categoric sifilisul şi alcoolismul dintre
factorii responsabili de declanşarea afecţiunii. „Alienaţia mintală
în forma de manie acută“, pe care cel dinţii doctorul Şuţu o
atribuie lui Eminescu la 5 iulie 1883, într-un document oficial, nu
rezolvă problema diagnosticului, care s-a dovedit extrem de com-
plexă, neputînd fi elucidată nici pînă azi. Ea a suscitat controverse
aprinse între medicii curanţi şi chiar între prietenii lui Eminescu,
după cum am văzut.
Psihoza afectivă, care s-a prelungit pînă în februarie 1884,
cînd poetul a părăsit Institutul profesorului Leidesdorf din
Dobling, a creat mari dificultăţi in stabilirea diagnosticului prin
atacul de „paralizie pasageră cu crampe", care a survenit în luna
noiembrie 1883. Doctorul Obersteiner, sub îngrijirea căruia a fost
Eminescu la Viena în 1883, şi mai tîrziu profesorii Nothnagel,
Meinert şi Neuman, n-au susţinut diagnosticul unei boli organice
iniţiale, ceea ce a permis lui Maiorescu, care era informat să scrie
în 1889 că : „Dacă a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv
internă, este înnăscută, este ereditară". El cunoştea datele din
familia lui şi ştia că „la doi fraţi ai săi, morţi smucişi, a izbucnit
nebunia înainte de a sa şi că această nevropatie se poate urmări în
linie ascendentă". Afirmînd ca şi Caragiale că Iorgu s-a sinucis,
Maiorescu aduce un argument în plus în susţinerea factorului
ereditar predispozant. Acelaşi Maiorescu, vorbind despre
dezordonata viaţă a lui Eminescu, afirmase că : „Nu această viaţă
i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie înnăscut a cauzat
această viaţă". El a ajuns la această concluzie pe baza succesiunii
de boli cu caracter maniaco-dc- presiv sau sdiizofren din familia
lui Eminescu, respmgfaid diagnosticul unei boli organice finale.
Contingenţa strînsa pe care a avut-o cu doctorii care l-au îngrijit
pe poet, şi cu care a corespondat şi a stabilit liniile generale de
comportament, ne obligă, pînă la un punct, să ţinem seamă de
opiniile lui, cu toate că nu a fost medic. E sigur că în convingerile
sale s-a strecurat ecoul concluziilor la care au ajuns cei peste 25 de

34
1
medici care l-au tratat sau numai au avizat asupra psihozei lui
Eminescu. Concluziile la care aceştia au ajuns au fost destul de
contradictorii, mai ales în ce priveşte etiologia bolii şi implicit
conduita de urmat.
Problema care se pune, şi de care depinde interpretarea justă a
cauzelor bolii şi morţii poetului, este dacă în prima parte a vieţii
Eminescu s-a manifestat ca un maniaco-de- presiv, un ciclotimie,
sau un schizofren, iar în ultima (cea corespunzătoare bolii) dacă a
suferit de o maladie organică a creierului care ar fi putut fi, aşa
cum s-a crezut, o paralizie generală, independentă sau nu de
psihoza afectivă din 1883. Va trebui să ţinem seama de la început
de opinia doctorului A. Ştefanovici — coleg de şcoală cu
Eminescu şi unul din cei care l-au tratat în 1887 la Botoşani —,
care spunea ca „pthoza ce s-a manifestat la el mai tîrziu şi care l-a
răpus în cele din urmă trebuie atribuită nu unor boli contractate,
cum s-a zis, ci aceleiaşi eredităţi, moştenire fatală ce s-a dat pe
faţă în diferite moduri şi la fraţii şi surorile sale..." Doctorul
Ştefanovici era convins că : „...Nervozitatea mamei, violenţa şi
irascibilitatea fraţilor (şi a tatălui, adăogarn noi — I. N.),
sinuciderea unuia dintre ei, înohipuirile surorii sale Henrieta, toate
denota o stare psihopatiei, de care n-a scăpat nici Eminescu" (365)
(s.n.).
în grupul celor care au atribuit drama lui Eminescu exclusiv
infecţiei luetice — dr. Hynek, Hajnal, Urzică, Palauzu, Calisher
—, cel mai convins şi intransigent s-a dovedit doctorul Francisc
Iszac din Botoşani, medicul curant al lui Eminescu în 1887. El a
criticat vehement recomandarea prof. dr. Bogdan şi Iuliano din
Iaşi, de a-1 trimite pe poet în ospiciul de îa mănăstirea Neamţ, în
1886, în loc de a fi spitalizat şi tratat pentru sifilis. Doctorii citaţi,
în constatarea medicală din 6 noiembrie 1886, au stabilit că
Eminescu suferă de o „alienaţie mintală cu accese acute, produse
probabil de gome sifilitice la creier şi exacerbate prin alcoolism“.
Pu- nînd cauzele bolii sub semnul întrebării, ei au recunoscut
totuşi acţiunea factorilor externi ca şi medicul de la mănăstirea
Neamţ, care, ştergînd diagnosticul de „manie furibundă", l-a
înlocuit cu „ddirium tremens".
Este interesant de semnalat că ultimul diagnostic stabilit de
doctorul Şuţu (în certificatul medical din martie 1889) este tot de
alienaţie mintală în formă de demenţă, diagnostic stabilit încă din
1883, şi subliniat de Maiorescu într-o scrisoare către Emilia
Humpel din acelaşi an. Aşadar, se pune întrebarea firească : a
existat sau nu o boală mintală în familia Eminovici ? Şi care e

34
2
relaţia ei cu „nevroza" poetului ? Din cele relatate deja, a reieşit
clar că a existat şi încă în mod cert la Şerban „o alienaţie
mintală" ; la Iorgu Iu raşca —unchiul dinspre mamă al poetului —
„năzdrăvan mare şi cam plesnit cu leuca", o manie acută, la doi
nepoţi (Vasile „nebun" şi Petrea „idiot"), fiii lAniţei Florea, vara
primară a lui Eminescu.
Nicu Eminovici s-a împuşcat ca urmare a unei nevropaţii
atavice, în urma unor boli (se zice venerice), Iorgu a murit în
condiţii suspecte, probabil sinucis. Harieta a manifestat depresiuni
psihice repetate şi tendinţă la sinucidere ; Matei, cu „un naturel de
o violenţă mare", a avut stări de „exultare" şi multe elemente
maniaco-depresive (Livia Maiorescu îl etichetase „ţîcnit"), în timp
ce Aglaia o basedowiană, ca şi unul din fiii lui Matei — în urma
cărei afecţiuni au şi murit —, a avut un copil alienat.
Prezentînd acest spectru întunecat al familiei Eminovici, aşa
cum reiese din documente şi mărturii, devine plauzibilă afirmaţia
că „toţi fraţii poetului erau foarte inteligenţi, dar aveau ceva
anormal în ei, nu erau ca toată lumea" < )72>. Numai Gheorghe
Eminovici — tatăl lor — a fost considerai normal, deşi avea un
„caracter foarte violent, fiind aprig la ndnie" şi supordnd
recluziuni pentru încălcare de legi. „Fire veselă şi originală [...]
plin de spirit muşcător", în timp ce soţia sa, la fel de „sarcastică"
şi tot „originală", „habotnică" în religiozitatea ei, ca şi surorile
sale călugăriţe, „era mereu mohorîtă". Raluca a fost considerată o
psihopată de către doctorul A. Ştefanovici — coleg de şcoală cu
Eminescu.
Predispoziţia ereditară, evidentă aşadar, a putut crea terenul
pentru manifestarea psihozei poetului. Din acest punct de vedere
nu mai încape îndoiala că în familia Eminovici sugestia psihozei
„endogene", de tip maniaco-dcpresiv (mai puţin schizofren), este
o realitate şi că, deci, Eminescu a fost posesorul şi victima unei
nevropaţii ereditare. Măsura In care aceasta a influenţat sau a
determinat comportamentul lui şi a cauzat psihoza afectivă, şi în
urmă dezastrul intelectual şi moartea, a reieşit — sperăm — din
lucrare. Dar, de la început, noi am fost în favoarea unei maladii
organice supraadăugate, împotriva unei demenţe ereditare, care în
terminologia timpului era echivalentă cu schizofrenia, maladie ce
se caracterizează — printre altele — prin dedublare şi sohimbare a
personalităţii (evidenţa arată ca Eminescu nu şi-a schimbat
niciodată — de o manieră patologică — personalitatea în cursul
vieţii. Dimpotrivă, el a evoluat ca un maniaco-depresiv, reeditînd
ciclic o simptomatologie mixtă caracteristică).

34
3
 Manifestările lui din copilărie ne-au obligat însă ca să luăm în
considerare alternativele de epilepsie psihică, schizofrenie
(schizoidie), pe lingă mania depresivă, din faza iniţială,
prodromală. In aceeaşi măsură, căutînd să explicăm izbucnirea
psihozei acute şi afecţiunea finală gravă, de care a suferit, n-am
putut ignora faptul că, pe lîngă trauma psihică, reală, amplificată
de fondul său labil, Eminescu a fost şi victima unor agresiuni
fizice şocante, care, deşi nu au lăsat urme vizibile, ar fi putut
pregăti epilepsia simptomatică, în adevăr, dacă pe la vîrsta de 8
ani Eminescu suferea de „urechi" (otită medie supurată, pe care o
va reacuza în 1872 şi 1883), ceva mai tîrziu cade de la 3 metri sub
un pod, fiind adus la suprafaţă cu dificultate; cade pe gheaţă atît
de rău, îneît abia îşi revine „în simţiri". Este lovit în cap cu un
polonic şi vor fi fost multe alte întîmplări asemănă toare, care să
constituie mai mult decît pretexte cu care să se justifice elementul
organic — concret — în favorizarea afecţiunii mintale. Oricînd
poate fi acuzat, şi făcut responsabil de consecinţe greu estimabile,
un traumatism cranio-ce- rebral ştiut şi relatat cu obiectivitate.
Simptomatologia lui Eminescu nu a avut însă un caracter sechelar,
deficitar, în sensul unor echivalenţe care se întîlnesc cel mai
frecvent după traumatisme craniene. De aceea, incriminarea
factoriloi descrişi, în favorizarea sau declanşarea psihozei, nu
depăşeşte iimitele unei eventualităţi improbabile. Ne vom întoarce
deci la elementul psihogen de natură endogenă şi vom

34
4
analiza unele opinii medicale ca aceea a doctorului A. Şunda,
care pledează pentru „nevroza constituţională de natura epi-
lepsiei psihice, $i nu simptomatologice în cazul iui Eminescu a.
Pe baza tuturor categoriilor de izvoare de informaţii, de fapte
culese şi citate, autorul a putut să afirme că : „cu modul acesta
se pune mai la punct chestiunea vagă a dezechilibrării sau
nevropatiei constituţionale a lui Eminescu*, că în felul acesta
„trebuiesc remaniate în sensul faptelor stabilite aci şi
cunoştinţele stabilite asupra nebuniei lui Emi- nescu". „Studiul
luînd proporţii prea mari“, dr. A. Şunda nu a mers mai departe.
Să încercăm să mergem noi.
Se ştie azi că epilepsia este o maladie mintală cu o fizio-
nomie clinică, fizică, şi o etiopatologie cerebrală, ce a permis
să o precizăm. Anumite procese patologice (o tumoare ce-
rebrala, o placă de meningită, un proces encefalitic etc.) pot
dezlănţui un mecanism convulsivant, care e un mod de reacţie
al oricărui creier. Acesta este substratul „epilepsiei
simptomatice", care a putut fi suspectată la Eminescu în
noiembrie 1883, la Dobling, şi în aprilie 1887, la Botoşani, ca
urmare a unei meningoencefalite.
Epilepsia „psihică" — genuină sau idiopatică —, atribuită
poetului de dr. Şunda, este însă o boală în care accesul
convulsiv (paroxismul) este precedat sau urmat de tulburări
psihice (după Kreindler (179)), iar după alţii, în care bolnavul
are o tulburare psihică permanentă interparoximală...
In ce priveşte etilogia, nu se cunosc încă astăzi precis
cauzele ei. Există însă o predispoziţie convulsivantă care
diferă de la individ la individ. Astfel, o aceeaşi cauză poate să
determine la un individ convulsii care să ia apoi aspectul unei
boli epileptice, pe cînd la alţi indivizi aceeaşi cauză nu
produce nici un fel de tulburare. In acest cadru larg de
posibilităţi de apariţie şi de manifestare intră o gamă întreagă
de simptome proprii sau împrumutate altor afecţiuni, care se
pretează la confuzii ca şi în cazul lui Eminescu,
Fondul mintal al epilepticului cuprinde particularităţi
afective şi caracteristice, însoţite de modificări intelectuale
curabile şi de intensitate variabilă, care evoluează lent, im-
primînd modificări de personalitate, personalitatea epileptică.
Bolnavul devine retras, neîncrezător, iritabil şi instabil afectiv.
Pretenţios şi revendicativ faţă de cei din jur, ostil chiar în
relaţiile sale sociale. El prezintă însă perioade de „foame

345
afectivă", în care solicită simpatia, înţelegerea şi afecţiunea celor din iur, pentru
ca în mod neaşteptat să respingă încercările ae apropiere ale celorlalţi. Uneori se
dezvoltă o reactivitate psihica de tip paranoid, distribuită difuz sau polarizată într-
un anumit sector al relaţiilor de mediu social. Activitatea lui intelectuală e
greoaie, adezivă, migăloasă, bolnavul^ risipindu-şi eforturile în amănunte.
Capacitatea de sinteză, de abstractizare a esenţialului, scade. Comportamentul
este pedant, uneori de un formalism politicos, excesiv. Pe fondul comportamental
rezervat şi distant apar uneori explozii de euforie zgomotoasă, inadecvată.
Particularităţile contradictorii rezultă din interacţiunea complexă a unor factori
diferiţi şi numeroşi, din care reţinem : alterarea intelectuală progresivă, tulburarea
echilibrului intrapsi- h'ic produsă de trăirile stranii, haludnatorii, din cursul echi -
valenţelor psihice, cît şi reacţia afectivă faţă de propria suferinţă, cu rezonanţa ei
socială. Bolnavul întrevede deteriorarea progresivă a intelectului său, îşi vede
năzuinţele barate de Boală, surprinde sau crede că ghiceşte reacţii de izolare, de
silă sau de compasiune din partea celor din jur. Pierde treptat încrederea în
oameni, în medici şi uneori îşi îndreaptă ultimele speranţe într-o credinţă mistică.
Tulburările de personalitate preced, însoţesc şi grăbesc dezintegrarea demenţială,
care de regulă nu atinge forme grave, intense, decît rareori şi tardiv.
Textele cu caracter biografic despre Eminescu, scrise de Maiorescu, de
Caragiale, de Slavici şi de alţii, scrierile poetului însuşi şi ale membrilor familiei,
cît şi informaţiile culese de la particulari nu cuprind elemente din care să rezulte
că Eminescu ar. fi fost epileptic — nici chiar un nevropat —, cu excepţia unei
mărturii indirecte, necontrolate, de la „o rudă", care ar fi spus că poetul ar fi avut
„în frageda copilărie, din cînd în cînd, boala copiilor", adică îi venea deodată rău
şi cădea în nesimţire. Pentru această boală părinţii lui au consultat la Cernăuţi pe
un medic, care a recomandat „să nu mai mănînce copilul carne de fel, ci să ia
numai “frupt alb», adică lăpturi, ouă etc... 8 (367>
Poetul a avut un singur acces convulsiv în 1883, pe cînd era internat în dinica
profesorului Leidesdorf din Dobling, şi multe cauze au putut contribui la
declanşarea lui, de aceea, prin caracterul psihic al tulburărilor sale, a fost con-
sideral ca un. „echivalent psihic". Dar singurele stări con- fuzionale paroxistice
din 1883 şi 1889, starea crepusculară post-paroxistică, stările de automatism
psihomotor, psihozele periodice, atribuite în mod necritic lui Eminescu (J67\ nu au
avut caracterul epilepsiei psihice, ele fiind expresia maniei acute recidivante.
Eminescu a avut unde trăsături temperamentale caracteristice epilepsiei, dintre
care cea mai frecventă pare a fi iritabi'litatea, egocentrismul (de care a fost acuzat
de Anghel Demetriescu), suspiciunea sau credulitatea, impulsivitatea (ce se
recunoaşte la el), ezitarea, timorarea sau fanatismul.
Iritabilitatea mai ales, existentă şi manifestă la Eminescu, „fuga" repetată şi
celelalte trăsături amintite, evidente, ale epilepsiei psihice, care i se potrivesc, fac
ca aceasta să merite analiza pe care o acordăm în ansamblul lucrării. Dar lipsa
tulburărilor psiho-senzoriale, caracterizate prin iluzii şi halucinaţii complexe, a

346
 crizelor psihomotorii cu gestuaiitatc automatică, a automatismului ambulatoriu
veritabil cu amnezie totală pentru episodul automatic sau subdenivelarca
conştiinţei, în care reglitatea se estompează şi uneori se combină cu reprezentări
halucinatorii, stări crepusculare, ne determină să excludem posibilitatea epilepsiei
genuine, deşi au fost semnalate la Eminescu uneori tulburări afective asociate cu
„stări de vis" (dreamy States), caracteristice sindromului, trăiri halucinatorii, care
lasă un ecou psihic durabil şi hrănesc construcţii delirante persistente.
Reţinem, însă, că nu există nici un semn care să ne permită să punem
diagnosticul de epilepsie genuină, inclusiv la Eminescu. Chiar în cazurile în care
semnele focale lipsesc, nu se poate încă exclude o epilepsie simptomatică. Dar şi
aceasta nu este totdeauna uşor de diagnosticat. Noi nu putem să ştim dacă în
prima copilărie, şi mai ales în primul an al vieţii, Eminescu nu a suferit de vreo
afecţiune cerebrală — de exemplu o encefalită, care, la sugar, este cu totul
necaracteristică şi neprecisă — şi care să fi stat la originea bolii lui.
în unele cazuri poate fi vorba de o encefalită letală, de o lezare a creierului
fetal, consecinţa vreunei maladii infec- ţioase foarte grave a mamei în timpul
sarcinei, sau un traumatism obstetrical. în legătură cu Eminescu nu avem in-
formaţii în acest sens. Ştim numai că Şerban s-a născut
imatur, încît a trebuit să fie botezat abia după un an, pe cînd Ruxandra, care se
vedea^că nu trăieşte — şi n-a trăit decît o lună —, a fost botezată îndată după
naştere, demons- trîndu-ne prin această precipitare gravitatea situaţiei. Prin
comparaţie, deducem că Mihai s-a născut în condiţii normale, „în noaptea sfântă",
după spusele mamei sale <58>, şi botezat în „luna lui Ghenarie la Botuşeni". N-a
fost semnalată nici o malformaţie care să ne facă să ne gîndim la existenţa unei
tare organice, ereditară sau congenitală, care să explice psihoza afectivă de mai
tîrziu şi sfârşitul tragic al poetului. Dimpotrivă, Eminescu a evoluat ca un copil
normal. Constituţia lui fizică, urmărită de-a lungul vieţii, confirmă şi, într-o
măsură, explică acordul cu structura lui psihică, dar nu are nici o legătură cu
apariţia şi evoluţia bolii. Am expus deja o serie de relatări semnificative ale
contemporanilor cu privire la aspectul fizic al lui Eminescu, iar certificarea lor în
rapoartele medicilor conferă garanţia autenticităţii şi ponderea ştiinţifică. Poetul
nu a fost un epileptic psihic şi nici simptomatic. Manifestările psihozei lui,
tangente cîtorva trăsături comune unor afecţiuni psihice, s-au diferenţiat în
structura intimă luînd un caracter distinct în ansamblul ca- racterial al maniei
depresive. Exemplele au fost date din viaţa lui Eminescu, pe care am urmărit-o
sub aspectul ei reactiv, şi nu din operă (care este un proces de elaborare în care
intră sau nu în mod facultativ elementele autobiografice într-o combinaţie reglată),
aşa cum a făcut-o dr. Şunda. Atunci să urmărim depistarea eventuală a
schizofreniei în perioada iniţială simptomatică a poetului, care, prin polimorfismul
tulburărilor clinice şi variabilitatea ritmului de evoluţie fără semne
patognomonice, face ca posibilitatea acestei psihopatii să constituie elementul cel
mai constant în diferenţierile diagnosticate ale multor nevroze, psihoze, psihopatii.
Din perioada iniţială, se poate, după un examen mai atent, să se desprindă, de cele
mai multe ori, schiţa sitr.pto- melor principale şi să se stabilească diagnosticul. în
347
faţa unui caz în evoluţie, psihiatrul se întreabă dacă acesta nu se îndreaptă spre o
procesualitate schizofrenică. Eminescu a fost etichetat ca atare, recunoscîndu-i-se
transformarea treptată a caracterului „schizoid" şi a „nevrozei" în schizofrenie, în
multe cazuri maladia se dezvoltă lent şi progresiv, unul dintre debuturile
insidioase fiind şi cel prin modificări ale

348
caracterului şi comportamentului, insesizabile dacă nu se are în
vedere dedt o perioadă scurtă de observaţie. P. Guiraud descrie
între tipurile formelor de debut tipul adolescentului leneş. Un tînăr
pînă atunci normal începe să lenevească, devine neatent, nu mai
studiază, rimînînd indiferent faţă de mustrări. începe să se scoale
mai tîrziu, se îmbracă mai tîr- ziu decît ceilalţi sau rămîne toată
ziua în pat. Neglijenţa vestimentară şi abandonarea grijei pentru
igiena corporală sînt o observaţie banală (pe aceste elemente,
remarcate la Eminescu în copilărie, s-a bazat dr. C. Vlad în
argumentările sale). Preocupările bolnavului se referă adesea la
sexualitate, domeniu în care găsim anomalii care se exprimă cel
mai des prin inhibiţie dusă pînă la apragmatism sexual. Bolnavul
devine izolat, pierdut în visări vagi, apare celor din jur ca
„sălbatic", „original". Eminescu era — ce e drept — „trecut de
orginal". La el, ca şi la schizofrenici, s-au manifestat interese
subite şi noi pentru filozofie, artă şi ştiinţă, dar acestea au durat
toată viaţa şi au fost urmărite cu tenacitate şi pasiune,
caracterizîndu-se prin eficienţă şi finalizare. Distanţarea afectivă
faţă de părinţi apare destul de repede în schizofrenie. [La
Eminescu, dimpotrivă, sentimentele familiale au fost constante şi
patetice chiar şi faţă de tatăl său, după cum reiese din scrisori
(1881), cu toată aversiunea pentru „deşertăciunea lui".]
Modificările caracteriale pot constitui vreme îndelungată
conţinutul principal al tabloului clinic, vorbindu-se atunci de forme
pseudopsihopatice de schizofrenie. Schizofrenia simplă se
manifestă în anii adolescenţei printr-o scădere a unei capacităţi
intelectuale, pînă atunci satisfăcătoare sau chiar foarte bună,
concomitent cu o metamorfoză a întregii personalităţi, cu
neatenţie, lipsă de idei, incapacitate de a înţelege, zăpăceală,
indiferenţa faţă de mustrări şi influenţe educative, atitudine
rezervată şi arogantă, lipsă de planuri, absenţa tenacităţii în muncă
şi conduită. în aceste condiţi' planurile ambiţioase pentru viitor se
limitează din ce în ce la scopuri tot mai modeste, care să nu fie
atinse nici acelea. Ce s-ar putea spune din acest punct de vedere
despre personalitatea lui Eminescu, despre forţa lui creatoare şi
consecvenţa cu care şi-a urmărit idealul înfruntînd propriul destin ?
Nici 6 argumentaţie de asociere nu se susţine. Doar formele recu-
rente, care exprimă caracterul reversibil al evoluţiei unor forme de
schizofrenie, pe care unii autori le denumesc periodice,
intermitente, schizoafective, mixte, atipice ş.a., prin caracterul
general al lor şi prin evoluţia relativ favorabila în accese, care apar

349
la intervale neregulate, s-ar preta la analize Comparative cu
sindromul maniacal al lui Eminescu prin unele contingenţe
vizibile. Aceste forme, care sînt separate de la început de
intermisiuni, se însoţesc după mai multe accese noi de modificări
psihice constante. Ele constau mai ales în astenie psihică, scăderea
activităţii, a iniţiativei şi energiei, îngustarea sferei intereselor.
(Simptotne manifestate la Eminescu, din 1881—1882.) Sărăcirea
afectivă, mutismul, bizareria apar cu intensitate mai mică.
Capacitatea de muncă şi posibilitatea continuării studiilor se
păstrează la unii bolnavi vrane îndelungată. După mai multe pusee
se poate ajunge însă la un grad de incapacitate de muncă. Puseele
formelor recurente apar de obicei sub influenţa diferiţilor factori
nocivi (psihogeni, infecţioşi ş.a.), cu frecvenţa reacţiei puternice de
stress. în formele recurente s-ar include forma circulară, forma
depresivo-paranoidă, catatonia oneiroidă c;c. Forma circulară
evoluînd cu faze de aspect maniacal şi depresiv, care se succed cu
remisiuni scurte sau fără intervai liber, poate fi foarte
asemănătoare cu psihoza maniaco-de- presivă şi de aceea este greu
de diagnosticat, dar mai ales există caractere care o diferenţiază. în
perioadele maniacale se pot întîlni episoade oneiroide sau
catatonice, elemente discordante, introversie, în ideaţie apar
rezonerie sau incoerenţă, activitatea crescută este în acelaşi timp
neproductivă. în formele depresive predomină agitaţia, ideile de
persecuţie sau hipocondrice. Ambelor faze le sînt comune
halucinaţiile şi mai ales fenomenele de automatism psihic. Mai
sînt: forma depresivă sau depresivo-paranoidă, formele
pseudonevrotice tardive. Dar clinica nu se pretează totdeauna la
această |: schematizare. Există şi remisiuni şi stări de defect schizo -
frenic. *
u * In general, schizofrenicii remişi dau itwpfesia unei anumite pustiiri a Intel eotuFui,
care poate uneori contrasta cu rezultatele _ bune obţinute în munca profesională. In
domeniul activităţii, cei din jur sînt adesea frapaţi de scăderea capacităţii de efort,
tabloul clinic luînd uneori un aspect neurastenic net, cu încetarea preocupărilor
extraprofesionale avute înainte şi cu oboseală. Simptomele reziduale afective, sub
forma răcelii şi 'indiferenţei, sînt mai puţin evidente. Bolnavul apare ca lipsit de
tact, in-
Ultima perioadă a vieţii lui Eminescu (de după 1884)
cuprinde unele elemente cu aspect schizofrenic.
In total el a avut trei atacuri de manie acută majore, în urma
cărora a fost internat, dar în perioadele interimare a prezentat
simptome persistente sau pasagere, în special cu caracter depresiv,
de nesiguranţă şi ezitări, de teamă pentru sănătatea şi soarta sa,

350
devenind un maniac depresiv progresiv, ca urmare mai ales a
reacţiei traumei psihice şi a conştiinţei de sine, avizată la dezastrul
intelectual şi material căruia îi căzuse victimă.
Unele date exterioare ale problemei privind diagnosticul
psihozei lui Eminescu complică mult situaţia, solicitând o amplă
dezbatere asupra cauzelor şi a efectelor pe care acestea le-au
generat. Stabilirea diagnosticului nu se sprijină însă decît pe fapte,
pe analiza manifestărilor, care se dovedeşte dificilă. Dar dacă am
recunoscut de la început că deranjamentul funcţional (psihic) al
poetului trebuie imputat dosarului anamnetic al antecedentelor,
sîntem nevoiţi să arătăm că opinia doctorului C. Vlad *, după care
„nu-i e greu unui medic să-şi dea imediat seama că Mihaii
Eminescu a prezentat tot timpul — pînă la izbucnirea
meningoencefalitei sale — tabloul clinic al unui bolnav care era
continuu în pericol de a deveni schizofrenic, o maladie numită şi
demenţă precoce", este cel puţin riscată. Nimic nu justifică
atribuirea schizofreniei în cazul poetului.
Urmărind cursul vieţii lui Eminescu, „aşa cum l-a expus
centralizat G. Călinescu în Viaţa lui Mihai Eminescu, şi mai
recitind o dată şi operele poetului", i-a fost suficient doctorului C.
Vlad să afirme cu siguranţă că, „în tot timpul" existenţei sale,
acesta „a prezentat simptome de schizofrenie" şi că „a fost o
minune de echilibristică faptul că, deşi se afla necontenit pe
muchea prăpastiei, s-a menţinut totuşi deasupra, fără să se
prăbuşească în întunericul acelei maladii..." „S-ar fi menţinut cu
siguranţă şi mai departe, pînă la o senilizare precoce, dacă firava
spirochetă palidă nu i-ar fi subminat lent, dar catastrofal de sigur,
minunatul său creier... Diagnosticul clinic incontestabil, care
rezultă din studiul vieţii (după G. Călinescu, n.a.) şi operei
eminesciene, e ceea ce numim schizoidie o treaptă premergătoare
schizofreniei" (MS\ ne asigură medicul freudist. După părerea sa,
deci, manifestările survenite în viaţa poetului au fost patogno-
monice pentru schizofrenie, chiar de la început. El consideră că şi
schimbările de mai tîrziu erau de natură schizofrenică şi că boala
finală a fost o continuare a schizofreniei la care s-a asociat infecţia
luetică, imprimînd astfel caracterul organic afecţiunii. Dar această

*capabil de nuanţare şi rezonanţă afectivă, egoist. Simptomcle reziduale psihoţnotorii

pot consta intr-o oarecare rigiditate a atitudinii şi mişcărilor, sărăcirea mimicii şi unele
forme de formalism şi politeţea exagerată in vorbire şi comportare. Halucinaţiile pot
persista, dar nu mai sînt elaborate deliram. Apar stări hipocondrke depresive, hipoman
iacale, transformări psihopatice ale caracterului de tip paranoic, excitabil, precum şi
anomalii sexuale.

351
exclusivitate definită nu poate fi susţinută, deşi există unele
aspecte ca schimbarea în personalitate (de fapt alternanţa maniaco-
depresivă) apărută după 1883, care fac să ne gîndim şi la aceste
eventualităţi. Numai că aparenţele nu pot substitui realitatea.
Faptul că, după izbucnirea psihozei afective, creaţia literară a lui
Eminescu a devenit jjractic nulă, ar permite în plus să raliem
micşorarea realizărilor sale la schimbarea în personalitate şi
implicit să admitem deteriorări pe bază schizofrenică. Această
opinie ar fi nejustificată, daca ne gîndim că desăvîrşirea pieselor
capitale (printre care în primul rînd Luceafărul), a precedat de
puţin izbucnirea maniei acute. Declinul general a datat, ce-i drept,
din 1884, debutînd brusc şi afectînd imaginaţia spontană, care s-a
tulburat şi s-a distrus. Dar care au putut fi cauzele acestui declin,
care cu timpul a dus la o slăbire intelectuală atît de mare, încît
Maiorescu scria în 1887 că poetul este „intelectual pierdut" ? Fără
îndoială că evoluţia bolii ne obligă să ne gîndim la unele fenomene
ce ar fi putut să fie determinate organic. Existenţa cîtorva forme de
leziuni organice ale creierului pare să fie dincolo de dispută.
Privind retrospectiv, noi găsim primele simptome carac-
teristice de afecţiune de sistem nervos încă din 1874 (pareza mîinii
drepte), apoi, în mod cert, in 1883, cînd în plină „manie dementă"
survine „un atac de paralizie cu crampe, care însă n-a ţinut mult şi
n-a lăsat urme (vizibile). Durerile de cap şi ameţelile acuzate în
primăvara anului 1882 par să fi avut de asemenea un substrat
organic la nivelul encefalului (o reacţie meningeală foarte
probabilă). La sfîr-
situl lui iunie 1883, Eminescu era redus de la o mentali taie
normală la o stare delirantă extremă, cu un tablou total în care
violenţa, iluziile, halucinaţiile, mobilitatea, locvoreea, acţiunile
impulsive, euforia trădau o reacţie organică exogenă. Aceasta ar fi
putut fi preludiul paraliziei demente tot atât de bine ca şi o simplă
consecinţă a unei agresiuni banale microbiene. Nu vom considera
şi alte posibilităţi ca arte- rioscleroza dementă, encefalopatia
hipertensivă, deficienţe vitaminice, alcoolismul cronic, pentru care
nu avem argumente de susţinere sau de excludere. Dar nu acelaşi
lucru s-ar putea afirma privind infecţia luetică la Eminescu, pe care
o exclude de la început tabloul clinic.
Noi nu putem găsi nici evidenţa unui simptom schizofrenic în
boala însăşi, şi cea mai mare aserţiune care poate fi sigură este că
baza personalităţii lui Eminescu, care are o coloratură individuală
atît de particulară, pînă la trăsăturile de boala, nu era un mod

352
exclusiv ciclotimie, dar cu atît mai puţin schizofren. Şi aceasta e
încă mult.
Doctorul C. Vlad a căutat şi consideră că a descoperii la
Eminescu principalele simptome ale schizofreniei, şi anume :
— înstrăinarea (progresivă de lumea externă, întovărăşită de
o incapacitate de a se adapta la realitate) ;
— negativismul activ sau pasiv — un fel de îndărătnicie în a
se comporta altfel de cum pretinde mediul familial sau social ;
— narcismul (narcisismul) — întovărăşit de o serie întreagă
de tulburări afective cu sau fără devieri, care duc pînă la o pareză a
afectivităţii faţă de toate impresiile ce-i vin din afară ;
— scindări şi alterări de personalitate (schizofrenie —
skizein — a despica ; fren = minte, suflet), întovărăşite de
nesiguranţă de sine, de dimensiuni, de raporturi etc.;
— reactivarea lumii infantile şi proiecţia ei în realitatea
actuală, cu care se amestecă şi confundă ;
— bizarerii, stereotipii, catatonii;
— raptusuri — hotărîri brusce, fără multă premeditare, ca
fugi (spre, sau de-acasă), încercări de sinucidere etc. ;
— neglijenţă în legătură cu persoana proprie, ce poate ajunge
pînă la murdăria crasă şi chiar gatism ;
— răspunsuri sau acţiuni alăturate.
i Motivarea lor este de inspiraţie călinesciană din Viaţa lui Mihai
Eminescu, după cum singur afirmă, iar exemplificarea este luată
din opera poetului cu rolul de a substitui pe autor eroului.
? Ceea ce este mai trist şi frizează absurdul este interpretarea
freudistă pe care doctorul C. Vlad o dă creaţiei lui Eminescu şi
deformarea imaginii acestui „pacient al naţiunii întregi8, cum îl
numeşte, care „se pretează foarte bine pentru o excursie într-un
suflet omenesc8. (Noi am văzut că se pretează foarte rău şi am
explicat şi de ce.)
I Am analizat conţinutul lucrării doctorului C. Vlad |385), şi vom
exemplifica aici maniera de interpretare a operei poetului şi a lui
Eminescu însuşi.
Doctorul Vlad arată că „narcismul e cel mai capital simptom
în schizofrenie8, că de fapt „narcismul acesta, pe care-1 găsim aşa
de puternic reprezentat la Eminescu, e punctul central, nucleul de
organizare al celorlalte simptomc despre care am vorbit 8. „Chiar şi
înstrăinarea de realitate şi incapacitatea de a se adapta la ea se
datoreşte tot acestui narcism, acestui refugiu în sine şi la sine,
îndestulîndu-se cu persoana proprie şi lumea sa imaginară creată

353
după bunul lui plac, şi nu după cum i-o arăta realitatea... Din
acelaşi narcism derivă şi toate tulburările psiho-sexuale ale schizo-
frenicilor în general, şi ale lui Eminescu în special. E evident că o
dată ce-şi are un om afectul plasat asupra persoanei proprii, nu-1
va putea avea în acelaşi timp şi în afară. De aici ar rezulta că nici
Eminescu n-a iubit niciodată în afară, o dată ce era un narcist în
cultură pură8, gata oricînd să comită „o confuzie între obiect şi
subiect; adică să-şi ia ca obiect al dragostei sale persoana proprie 8
fe Întreaga viaţă a poetului arată însă pînă la evidenţă că cl şi-a
plasat afectul asupra sexului opus, fiind „veşnic înamorat şi veşnic
avînd nevoie de bani8 (cum ne spune Ca- ragiale). La 16 ani iubea
o fată din sat; la 19 ani era torturat de Eufrosina Popescu, Ia 20 de
amintirea ei, la 21 de o „Ileana Cosînzeană 8 vieneză. Apoi
Veronica, blînda Millv, Mite Kremnitz, Cleopatra şi iar Veronica,
pentru care probează documente şi scrisori, amintiri şi opera însăşi.
Vor fi fost multe alte muze inspiratoare şi „mutaţii 8 incidental
trecute prin inima sa inflamabilă. Ionescu-Dobrogeanu ne vorbea
de o studentă la litere, care-1 obsedase prin 1884, fă- cîndu-1 să
treacă „pe lingă plopii fără soţ", iar Eminescu însuşi o invocă pe
Cleopatra, în manuscrise, şi-o prezintă pe d-na Dange în 1885 în
culori calde.
Doctorul C. Vlad continuă să explice însă cauza „parezei
afective" a lui Eminescu, care, ca un schizofren declarat, era lipsit
„complet de orice reaoţiune afectivă, rămînînd complet insensibil
pentru orişice impresie venită din afară". De aici concluzia ca
poetul era nici mai mult, nici mai puţin decît nan caz de
hipoandrogenie. Eminescu însă lansa semnale disperate : „Chipul
ei nu-mi mai dă răgaz să studiez în pace. E divinitatea Elenei lui
Menelaus coborîtă pe pămînt ca să mă tortureze. Frate Şerbane,
vezi de te interesează dacă nu s-a mutat de acolo unde şedea." ,377)
„.Şi nici nu putea fi Eminescu prea potent, o dată ce era un
narcist, adică îşi avea afectele plasate asupra persoanei proprii. Ca
să fii potent e nevoie mai întîi sa poţi iubi şi pe urmă reflexele
fiziologice se dezlănţuie de la sine, puse în mişcare de starea
afectivă..." De unde rezultă că Eminescu n-a putut să iubească şi în
cele din urmă a sfârşit (3SS> printr-o „întoarcere spre sexul propriu".
Maiorescu era de altă părere, cînd cerea informaţii în 1875 în
legătură cu nişte zvonuri ce vizau pe Eminescu şi pe Matilda
Cugler, pe atunci d-na Burlă. Poetul, cum era şi de aşteptat, s-a
apărat. Pe o filă de manuscris, însă, îşi reproşează cum de a putut
să ajungă în postura de „manta de vreme rea a unei enigmatice

354
doamne Ionescu din Iaşi". Relaţiile cu Veronica se ştiu. *
Simptom schizofrenic capital : Mizofilia, pe care dr. C. Vlad o
interpretează de aceeaşi manieră, şi pe care Eminescu ar fi
prezentat-o, l-ar fi dus aproape de „gatism", şi aceasta datorită
faptului că „el singur o dorea, simptom foarte curent, ba chiar
patognomonic la schizofrenici". Expunerea din textul nostru a
cauzelor reale şi condiţia în care a fost nevoit să trăiască poetul,
corectată cînd a fost posibil şi aparent ignorată uneori, ne scuteşte
de comentariu. De altfel, însuşi Eminescu afirmase Mitei
Rremnitz, că n-ar fi fost în stare să lucreze „în mizeria" de care era
înconjurat, într-o vreme cînd „sărac la pungă şi bolnav la inima" îşi
ducea lungile-i zile.
Pe aceeaşi linie interpretează dr. C. Vlad „raptusurile,
bizareriile, verbigeraţia lui Eminescu (dromomaniile centripete —
spre casă şi centrifuge — de casă), „impetuozitatea, impulsivitatea
şi sadismul" poetului. Cît priveşte „automatismul psihoafectiv" cu
gîndire logică, reveriile şi visurile, totul era bolnav la Eminescu,
care de fapt, „la maturitate, s-a oprit la epoca pubertăţii (adică la
10—14 ani, cînd puseul libidinal asigură definitiv alegerea
obiectului hctcro- sexual, sau la 15 ani, cînd e vorba de integrarea
alegerii obiectivale în organizarea eului social, intelectual şi
moral)", a reveriilor, poziţia sa nefiind „în culminaţiunea acestei
faze şi nici' pe cea a copilăriei", deci încremenise „pe panta
prepuberală".
Freud caracterizase această perioadă (între 9—12 ani) prin
„reactivarea tendinţelor infantile refulate (impulsii genitale, mai
ales) ; reactualizarea alegerii obiectivale (identificarea sexuală şi
alegerea obiectului libidinal), problema fixării libidinale asupra
sexului opus ; masturbaţia şi homosexualitatea" W57).
„Aceasta ne-o dovedesc şi elementele sale schizofrenice ca
negativismul, neadaptarea la realitate, mizofilia, grandomania, —
spune dr. C. Vlad — nediferenţierea sexuală, narcismul etc., care
sînt normale pentru un copil mic, patologice pentru un adult." Cu
„traiectoria afectivă" Eminescu statea şi mai prost, „latura lui
(platonic) — homosexuală" creîmdu-i doctorului Vlad greutăţi iîn
exprimare şi riscul de a fi „nemîngîiat" dacă cititorul l-ar înţelege
„greşit".
Aici totul se limpezeşte cu un singur cuvînt. Eminescu n-a
* Ce mai rămîne din afirmaţia dr. Vlad, citind: „Abia o văz. abia-mi închipuiesc
în focul unei neînţelese patimi, cum să-ntreb unde şade, vine dobitocul în acel moment
chiar, in care îmi bag adresa în buzunar. Plec la adresă, tnrilncsc pe P... Cum o sa iasă,
nu }tiu.” (mss. 2276, p. 76)

355
putut să iubească, n-a iubit, şi a emis tot timpul un „timbru
matern", pe care dr. Vlad îl „documentează : „Ca toţi infantilii
psiho-sexuali, Eminescu e preocupat îndeosebi de partea
superioară a corpului feminin cu accent pe gura şi sîni după tipul
lui Gheorghe din Moldova" : „Pe sub crengile de fagi / Se-nvîrteşte
hpra lin. Mamă, mamă, ce de fragi / în cămeşile de in." „Aceiaşi
fragi, ce trezesc vechi emoţii bucale, îi regăsim şi la Eminescu."
Dificultatea majoră constă în „asociaţia dintre mamă şi iubită, care
îi face pe aceşti bolnavi incapabili de a-şi aranja viaţa sexuală
pentru că ar însemna, din cauza asociaţiei, a rîvni la mama lor, ori
a rîvni la ea, nu e voie“. Exemplele pot continua. Reţinem doar că
argumentarea medicului de coloratură freu- distă nu poate servi cu
nimic la elucidarea cauzelor ■ reale ale bolii şi morţii lui
Eminescu. încadrarea poetului în tipologia schizofrenică în aceeaşi
măsură ca şi analiza simptomatică de maniera arătată este o
tentativă tristă şi primejdioasă. Tristă, pentru că se aplică rău la
„scara" Eminescu, deşi în alte cazuri poate fi o metodă interesantă
şi utilă, cel puţin prin explorarea îndrăzneaţă a spaţiilor lumii
interioare. (Psihanaliza a căutat să găsească sensuri şi scopuri în
actele individului normal şi patologic.) Şi primejdioasă, pentru câ
exagerează şi absolutizează importanţa instinctelor, în special a
instinctele sexuale (libido) faţă de conştiinţă, reducînd universul
poetului la nevoile tipologice şi interpretând arbitrar fenomenele
vieţii lui psihice (ca să nu mai vorbim de operă). Emiţîndu-se
asemenea teorii-caracterizări şi concluzii false şi unilaterale, care-1
plasează pe poet de la început nu pe marginea nebuniei, ci în plină
demenţă precoce, din moment ce ne-am propus să aducem
precizări din punct de vedere medical asupra vieţii şi operei lui, se
impune să argumentăm ştiinţific şi să respingem inconsistenţa lor.
Evident că etiologia şi patologia schizofreniei fiind încă
insuficient cunoscute, diagnosticul se bazează în special pe
simptomele întîlnite mai frecvent şi considerate caracteristice, cum
sînt: incoerenţa în gîndire, slăbirea afectivităţii cu pierderea
interesului faţă de cele ce înconjoară pe bolnav, faţa de rude, de
jprieteni, de ocupaţiile lor profesionale, uneori jnversiune afectivă
faţă de cei apropiaţi, autism cu tendinţă la izolare, idei de influenţă,
neologisme, impulsiuni. comportament bizar etc. Dar tocmai
aceste manifestări — după cum s-a văzut din cuprinsul lucrării —
au lipsit în simptomatologia poetului, încît după îndelungi analize
şi comparaţii, printr-o decantare a ceea ce era propriu afecţiunii lui
Eminescu, am putut stabili diagnosticul de manie depresivă.

356
 Dată fiind varietatea mare a simptomelor, cît şi faptul că multe
dintre acestea se pot observa şi în alte afecţiuni, inclusiv în
schizofrenie, diagnosticul nu este uşor, şi trebuie stabilit, nu luînd
în consideraţie simptomele în mod izolat, ci în contextul lor. De
aceea am coroborat rezultatele examenului- psihopatologic cu cele
ale studiului anamneziei (personalitatea premorbidă, istoricul bolii
etc.).
Diagnosticul a comportat unele dificultăţi mai cu seamă în
analiza perioadei de debut, cînd s-a impus discernămîntul
tulburărilor psihice de graniţă. Astfel, pentru perioada adolescenţei
a fost necesar să eliminăm tulburările pubertăţii, care sînt
trecătoare şi nu au nimic comun cu schizofrenia, de exemplu, cu
care totuşi se aseamănă. Unele curiozităţi ca tendinţa la evadări
motivate de dorinţa de a vedea locuri şi lucruri noi, fapt observat
mai cu seamă la băieţi şi care l-a dus pe Eminescu pe malurile
Rinului şi prin toată ţara Românească, le-am deosebit de
vagabondajul fără nici un scop al schizofrenicilor. Explicîndu-ne
modificările de dispoziţie, de depresiune uşoară, sentimentul de
plictiseală ce apare la pubertate, nu putem pune semnul egalităţii
între acestea şi modificările de dispoziţie de la începutul
schizofreniei, cum sînt: tocirea sau inversiunea afectivităţii,
tendinţa de izolare, comportament bizar, incoerenţa gîndirri sau
idei delirante. Psihoza maniaco-depresivă, ca şi schizofrenia, poate
începe sub forma unei nevroze astenice, cu senzaţia de oboseală
fizică, cu scăderea capacităţii de muncă, acuzate de Eminescu în
diverse perioade de activitate. Schizofrenicul este însă mai puţin
neliniştit cu privire la boala sa, afectivitatea scade, apare lipsa de
interes, fenomenele de automatism, modificări ale personalităţii,
incoerenţă, rîs neadecvat, simptome pe care poetul nu le-a
prezentat. Ereditatea încărcată, cazuri de schizofrenie, de
psihopatie schizoidă în familie, personalitate premorbidă cu
caracter de izolare, autism ar fi înclinat evident balanţa spre
schizofrenie, dacă aceeaşi ereditate la fel de încărcată şi
predispoziţia morbidă nu ar fi adus argumentul concret caracterial
de simptomatologie maniaco-depresivă. Psihastenia putea, de
asemenea, să se confunde cu o schizofrenie incipientă, sau manie
depresivă, dacă ar fi început cu fenomene obsesivo-fobice. La
psihasteniei, ca şi la depresivi, găsim conştiinţa bolii, anxietate
puternică, dorinţa de a consulta medicii, de a se vindeca, evoluţie
cu perioade de acalmie sau perioade de exacerbare, uneori factori
de suprasolicitare în anamneză, într-un cuvînt numeroase puncte de

357
convergenţă şi confuzie cu sindromul maniacal-depresiv.
Diagnosticul diferenţial, nu mai puţin dificil, pe care a trebuit
să-l facem cu paralizia generală — în special cea juvenilă — a avut
în vedere atît modificările somatice (foarte puţin vizibile şi
nesemnificative la Eminescu), examenul psihic, care ar fi putut să
depisteze o scădere globală a funcţiilor psihice de tip demenţial,
caracteristică paraliziei generale, spre deosebire de discordanţa de
idei din schizofrenie, cît şi alte simptome pe care le-am trecut în
revistă şi le-am analizat în lucrare. Asupra acestora nu mai
insistăm.
Este sigur că diagnosticul de lues, stabilit de doctorul Iszac şi
de alţi medici, în cazul lui Eminescu, s-a bazat pe ulceraţiile de la
gambe mai mult decît pe simptomatologia psihică, n-a avut nimic
caracteristic unei afecţiuni specifice. Ulceraţiile cronice de pe
gambe, despre care ne informează însuşi Eminescu în 1882 din
Bucureşti, şi în 1885 din Liman, iar Harieta în 1887 din Botoşani,
prin caracterul şi evoluţia lor, nu puteau să fie de natură luetică.
Ele fuseseră etichetate drept o ectima încă de doctorul Wilhelm
Kremnitz, medicul palatului, cumnatul lui Maiorescu şi prieten al
poetului, în casa căruia acesta petrecuse multe zile, timp de cîţiva
ani.
Se ştie că afecţiunea este o dermită microbiană de origine
externă, avînd dimensiuni mari şi caracter ulceros. Doctorul
german o explica la Eminescu prin condiţiile de existenţă precare,
iar dr. Ballet în tratatul său o citează la maniaco-depresivi. Ectima
lasă totdeauna o cicatrice. Este inoculabilă şi autoinoculabilă.
Caracterele sale clinice speciale ţin, fie de o virulenţă particulară a
agenţilor săi patogeni, fie, mai ales, de terenul pe care se dezvoltă.
După o durată de două sau trei săptămîni, în cazuri favorabile, mult
mai prelungită dacă condiţiile sînt rele (şi ce condiţii avea
Eminescu !), vindecarea se face prin burjeonare şi cicatrice.
Flebita, abcesele sînt complicaţii rare (care la el au survenit în
1887, cînid Harieta relata despre „două apţcse grozave la şoldul
drept şi la ţîţa stîngă"), evident, prin autoinoculare microbiană.
Efectele sînt de regulă multiple, dar foarte numeroase, fiind create
de auţoinoculări succesive.
Ectima are locul de elecţie la membrele inferioare. Ea atinge
surmenaţii, debilitaţii, varicoşii, alcoolicii, melancolicii

358
 în general, care manifestă puţin interes pentru persoana lor
fizica. Nu este exclus ca Eminescu să fi prezentat ulcere cronice
varicoase, care au caracterul leziunilor descrise de Harieta şi sediul
de elecţie la gambe. Mite şi Maiorescu susţineau cu convingere
„nebunia ereditară" a poetului şi n-au asociat niciodată cuvîntul
„sifilis" la boala lui. Nu putea să se înşele Maiorescu, cu
inteligenţa şi pregătirea lui, şi nici Mite, cu intuiţia şi cultura ei
aleasă. Sifilidele sînt diseminate fără ordine pe trunchi, membre,
faţă, gît, fiind erupţii pro- fuze ce acopăr o papulă, şi nu o
ulceraţie. Ele sînt puţin dureroase, afară de cîteva localizări ce
interesează mucoasele. Discrete sau profuze, confluente, sifilidele
secundare ulcerate coexistă adesea cu ulceraţii profunde ale
mucoaselor şi se vindecă dificil, lăsînd cicatrici gofrate, uneori
mutilante, care constituie stigmate semnificative. în 1889, doctorii
de la Caritatea consemnau numai nişte cicatrici pe gambe, şi din
toţi, singur doctorul Vineş a pus sub semnul întrebării natura lor
luetică, în timp ce ceilalţi au exclus-o.
Sifilidele terţiare ulceroase, spre deosebire de manifestările
ulceroase ale perioadei secundare, sînt în general cantonate,
regionale. Ele sînt profunde şi serioase, nu superficiale şi benigne ;
tip ulceros sau sclerozam nerezolutiv ; discrete şi regionale, nu
profuze şi diseminate ; monoforme şi adesea cu tendinţă marcată
de a se grupa şi de a lua o dispoziţie circinată, a se disciplina.
Harieta vorbea, referindu-se la starea jalnică în care se găsea
Eminescu la Botoşani, că are „pline de răni picioarele". Harieta a
furnizat şi alte detalii, după cum vom vedea.
Gomele sifilitice, care sînt accidente terţiare, apar uneori
precoce din al doilea semestru, şi în acest caz ele sînt numite
secundo-terţiare. Frecvente mai ales în al treilea şi al patrulea an,
ele pot surveni chiar după 10 ani sau 15 ani. Se localizează
oriunde, adesea pe frunte, pe gît, pe buze şi durează uneori mai
mulţi ani. Sînt indolore.
La 27 aprilie/8 mai 1887, Harieta scria Corneliei Emilian că
doctorii „i-au injectat (lui Eminescu) morfină prin răni şi s-a liniştit
cu totul [...] din picioare numai sînge curge" (gomele nu sînt
sîngerînde). în acest timp, „bietul Mihai a ajuns în starea cea mai
teribilă în care poate să fie. Numai pe mine mă cunoaşte, ieri a avut
furie îngrozitoare." Amănuntul contrazice afirmaţia doctorului
Bacaloglu, care susţinea că, existînd bogate erupţii şi ivindu-se
„gome multiple cutanate, manifestările viscerale, mai ales cele

359
cerebrale, se atenuează". El regreta că „din nefericire", la
Bucureşti, Emi- ncscu „nu s-a mai căutat de loc, ducînd pe
deasupra o viaţă plină de necazuri şi lipsuri, ca şi o seamă de
excese ce în cele din urmă îl conduc la ospiciul doctorului Şuţu.
Luesul cerebral, curabil la început, s-a adîncit în scoarţa cerebrală
şi a isprăvit cu acele aderenţe meningo-encefalice, caracteristice
paraliziei generale progresive." Doctorul Bacaloglu socotea
„evident că la început Eminescu a avut numai sifilis cerebral, şi
ulterior i s-a dezvoltat paralizia generală progresivă". Am văzut
raţiunea pentru care noi nu putem fi de aceaşi părere, combătînd-o
cu argiumente. Streptococul fi nu treponema este numitorul comun
al afecţiunilor organice fi (probabil) al morţii lui Eminescu.
„Necropsia a mai arătat ca valvulele aortice erau atinse pe
suprafaţa lor ar- arterială şi că plăci întinse şi proeminente se
găseau pe faţa internă a aortei. De asemenea, există şi o leziune a
muşchiului inimii, a miocardului ...Ultimul moment al dramei şi
care nu a fost pus în evidenţă însă, sincopa terminală, s-a datorat,
fireşte, slăbirii inimii. Miocardita şi aortita specifică, susţinea
doctorul Bacaloglu, găsită la necropsie, explică hotărftor că
sfîrşitul marelui poet, prin sincopă, a fost pricinuit de această
deficienţă cardiacă. Se poate conchide ca rănirea cu piatra şi
erizipelul au fost cauze ocazionale, şi că Eminescu a murit din
cauza inimii atinse ca şi creierul de treponema palidă." „EROARE!
Emniescu n-a fost sifiliticne spune cu convingere chiar unul din
medicii care l-au îngrijit în ultima perioadă şi care ne redă foarte
exact şi protocolul necropsie al poetului, arătînd că „s-a constatat
din partea cordului o degenerescenţă grasă a pereţilor deveniţi
galbeni şi friabili şi prezenţa unor plăci întinse şi proeminente (ate-
romatoase), atît la baza valvulelor aortice, cît şi pe faţa internă a
aortei ascendente". Doctorul Zosin * 402*, pe la începutul Secolului
XX, acredita părerea că sifilisul şi alcoolismul ar fi fost totuşi
cauzele nebuniei lui Eminescu, G. Po- tra(3M), citind „raportul"
doctorului Vineş, care l-a inspirat pe doctorul Bacaloglu, socotea,
dimpotrivă, că „ceea ce este mai interesant e tocmai autopsia
amănunţită, care a scos la iveală lucruri importante, dovedindu-se
că nu alcoolismul şi , boalele venerice (sifilisul) au fost cauzele
alienaţiei sale". [.Doctorul A. Şunda, convins de acelaşi lucru, a
atribuit „nevroza" lui Eminescu — după cum am văzut —
epilepsiei psihice.
Inconsistenţa acestei opinii, la care s-a ajuns mai mult din

360
 1

spicuirea necritică a operei (îndeosebi Geniu pustiu), şi din ceea ce

a afirmat Caragiale despre poet, am argumentat-o în altă parte.
Aşadar, Eminescu nu a fost victima unui lues, pe care nici evoluţia
bolii ţi nici documentele nu-l atestă, ţi care n-a putut sta la baza
unei paralizii generale pe car* n-a avut-o, poetul prezentînd în
ultimii ani tabloul clinic al unei pseudo-paralizii ţi al psihozei
maniaco-depresive clinice de tip mixt. în sfîrşit, trebuie subliniat
că, dacă versiunea oficială a acreditat părerea că Eminescu a murit
ca urmare a unui atac de cord prin sincopă, plecîndu-se de la
descoperirea unei endocardite reumatismale mai vechi şi — în
urma eri- I zipelului — de la contractarea posibilă a unei
miocardite, alte opinii considerate de „domeniul fanteziei", tot
merită să reţină atenţia. Este vorba de mărturia lui Dumitru Comăr-
nescu, frizerul poetului, care în Universul din 28 iunie 1926 a
afirmat că „Eminescu a fost izbit în cap cu o cărămidă şi că, peste
o jumătate de oră de la această întîmplare, poetul a murit". De
asemenea, spune că lovitura a fost sub ureche şi a fost atît de
puternică, de i-a sfărîmat „osul capului". Dacă n-ar circula încă o
versiune orală asemănătoare, provenită de la o sursă demnă de
încredere (un nepot al doctorului Şuţu), care relata unui distins
poet de-al nostru (în viaţă) că Eminescu ar fi fost lovit cu o
seîndură în cap de tenorul Petre Poenaru, că acesta i-a „spân
ţeasta" omo- rîndu-1 aproape pe loc, n-am crede. Nepotul
doctorului Şuţu a explicat şi motivele (lesne de înţeles) pentru care
versiunea oficială n-a consemnat evenimentele aşa cum s-au petre-
cut. Mai ştim că Maiorescu a fost încunoştinţat că poetul a murit ca
urmare a unei embolii.
j E uimitoare neglijenţa manifestată faţă de creierul lui Eminescu,
uitat pe geam şi aruncat ulterior la gunoi, pentru a fi recuperat şi
trimis în cele din urmă la expertiza prof.

361
 Gh. Marinescu. Ne miră şi declaraţia doctorului Şuţu, făcută în
luna mai, în care acesta îşi exprima convingerea că nu se
întrevede o moarte apropiată, acordînd poetului încă vreo 3 ani de
viaţă.
Surprinde de asemenea subestimarea consecinţelor funeste,
posibile, ale erizipelului, ignorarea afecţiunii reumatismale,
sigură, şi posibilitatea evoluţiei subacute a unui hema- tom
subdural sau intracerebral cu consecinţele ştiute.
Poate nu este exclusă eventualitatea unei a doua agresiuni din
partea unui nebun, în afara celei descrise (cu piatra scăpată din
praştie, din luna mai), care să fi cauzat — aşa cum am văzut —
moartea violentă a poetului despre care Harieta era sigură,
informînd-o pe Cornelia Emilian. Aşa cum nu excludem nici
părerea francezului Daniel de Venancour şi a unui german (399), că
„Eminescu a înnebunit din cauză că l-a părăsit Veronica Micle“...
In iunie 1883, cînd poetul înnebuneşte, ea a manifestat
indiferenţă, dacă e să dăm crezare lui Iacob Negruzzi, care ar fi
găsit-o în societatea unui ofiţer. Probabil că ştia ceva Caragiale,
cînd afirmase că „o tortură nepomenită" a avut Eminescu în
ultimele clipe bune înainte de nebunie. Se referă sigur la reacţia
violentă de gelozie atît de cunoscută a poetului. „Cei mai mulţi
atribuie nebunia lui Eminescu împrejurărilor externe, în care s-a
găsit. Aceasta este o greşală. Eminescu a fost predestinat la ne-
bunie, căci s-a născut predispus la această grozavă boală. Ceea ce
se poate atribui întrucîtva împrejurărilor, este faptul că ea s-a ivit
prea de timpuriu..." (3W)
„...Dacă a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv internă,
este înnăscută, este ereditară" <,w>.
„...Era din o familie de nevroşi..." <394).
„...Vina nu e altuia decît a vieţii dezordonate din care
totdeauna rezultă o boală mentală..." <395)
„Dacă ar fi trăit Eminescu [...], dacă nu s-ar fi îmbolnăvit
atunci, indiferent din ce cauză," s-ar fi îmbolnăvit „de ticăloşenia
oamenilor de azi (1929, n. a.), demagogia ruşinoasă a
politicianismului contemporan"...(l75)
„Cazul lui Eminescu poate servi ca exemplu, care să în-
tărească şi mai mult teoria lui Moreau (de Tours) (Psycholo- gie
morbide), sistematizată mai în urmă de către Lombroso

362
(L’homme de genie), că geniul este o nevroză sau că oamenii de
geniu sînt nişte degeneraţi superiori..." i Daca n-am putut urma
linia semantică şi filozofică a acestei teorii, în care nu credem,
ne-am întors la Eminescu rememorînd propriile-i cuvinte :
| „Oricine va găsi în viaţa şi opera mea un grăunte de ; adevăr
care să explice posterităţii de ce am fost nefericit prin umilire şi
sărăcie în patria mea bogată" <}77K - Noi ne-am străduit sa-1
găsim şi sa-1 redăm luminii. „Ră- mîne ca timpul şi spaţiul,
aceste ursitoare a tuturor germenilor (aruncaţi de mîna naturii, să-
l ducă la o dezvoltare pozitivă..." M
1°
30.42.
Gh.
8. Dr. C.
Coco
I. A. (?)
Cantacuuno,
Bojeicu,
Bacaloglu, Cîteva
Eminesciene,
Scrisoare
Scrisoare
precizări
către
Contemporanul,
către
Titu
din punct
locui denr.vedere
Maiorescu, 3Bucureşti,
Slavici, (589)
Buc.,
din16/28
24
medical
joi,
(n l % :e *1 ’ l*Wfl
ian.
asupra
19/31aprilie
1958,
8-bre,utStik
1884.
p. ” I.j1Revista
f.a.2Of.
Cf.
lui Eminescu, îfjP
E. To-PijSP
(comunicări
I. E. Torouţiu,
făcute
rouţiu. lluiregale.
Fundaţiilor
Studii şiLeon
Studii fi
doc.
doc.
1, Vasile Alecsandn. An.
Onicescu).
lit.,
Scrisoare IV,
lit.,p.nr.
V,
către III, 6,pp.
123.
lacob 1 iunie
132—133.
Negruzxi, 1937, pp.
Mircejti, 632—639.
9 februarie
;■ --j-S'.S’-Î'^Î :-.î st<1884.
KH mt s»iAcad.
Bibi. ,u>:,iwp imSecţia
R.S.R.. »' manuscrise. Coresp. I.
20.| 43.
31. D. Pompiliu
Corndiu
Carde os teConstantine
Botez, a, seu,
Negruzzi. ; • ?( • i-^aoV/n; tpŞffr' -i
9. I. Baie an. O catedră Eminescu,
Personalitatea Scrieri, voi.
lui M. Eminescu, Socec, 2, Buc.,
E.P.L.,
Icoane, cugetări şi fapte din viaţa lui Eminescu
2. G W. Alport, ■ Din viaţa
Buc., lui
1926. Eminescu,
1967, Conv. Ut., Buc.,
pp. 567—S77. iio'>nr. 6,
(din ăndcomunicările
Personality Social Encounur, cpt. Matei
Bec- oon Press, Eminescu),
32.44.
I. L.Mţria
Caragiale, Boston, 1914,1964, pp. 604—608.
p. 160.
Costăchescu, Omagiu lui M. Eminescu, So- cec, Buc., 1909.
■ $$%%•'.:■
10.3.Gilbert
E. H. Alun, wkiXMi
Ballet,
:
")‘;iubt»-WWi -ii wi'- " --r-
in rMJbSrftt»
Nirvana,»R«--e
Intîlnire Ironie, Doua note, Din
cu Eminescu, în carnetul
revista unui Mihai
21. sufleur,
TrăiteEminescu.
The Psychology în voi.
deofpathologie Momente,
Literatura,
Handwriting schiţe,
An. Paris,
and iţs Importance
mentale, amintiri,
I, nr.1903.
to2, Iaşi, 25Buc.,dec.
Minerva,
the Psychiatry, 1903, Med. Rec.,Mihail
/MI[f.a.].
*pp. 1939, v. 150,
28—29. Eminescu
p. 71. (date biogr.
11. Ieronim G. Barifiu, inedite), în voi. Omagiu lui Mihail Eminescu,
4.[Zamfir
33.45. Ion Creanţa,
C. Arbure, Socec, Buc.,
Amintiri
Ironie,lui
Din dragostele Mihail1909.
despre
Timpul, Eminescu:
nr. din 15
Eminescu, Eminescu
iulie
Fada, II, nr. 41, 8 la Vierta,
189C.
oct. 19M, Semănătorul,
p.Scrisori
293. An. II,Mihai
către nr. 17, 27 apr Mie
Eminescu, 1887,1903, pp.
Flacăra,
22. Dr. V.Carp,
34. Petre Branişte,
5. J. Ajuriaguera et f D. 238—260. An.
Scrisoare IV, nr.
către Titu9—10 din
Maiorescu. 20 dec. 1914.Kirileanu, I.
Apud.
Gf. T. Eminescu,
Doua certificate şcolare ale lui Mihail
Triilat, CrampeCo/7V. desCreţu, lit.,
ecrivains Mihail
1906, Eminescu,
p. 996.
et troubles biogr.
de Pierit urc,docum., E.P.L.,
12. Conv. /ir., LVIII, aprilie 1926, pp. 244—248.
Evolution psychialtique,
Buc., 1968,nr. 7, 1951,
pp. p. 379
230—231.
35. G. Caline seu, Mihail Eminescu, Reminiscenţă, Rindu- nica, foaie
23. Al. Brătescu-Voineşti. lui Mihai Eminescu, ed. a IV-a
literară-beletristică, Sibiu, 1, nr. 1, 30 martie
Durerea, O Fiziopatologie
1894, revăzută,
amintire E.P.L.,
p. 5 şide22dureroasă, fiBuc
; 10 aprilie
clinică M 1964.
61894,
mai pp.
terapeutică, 1934,
Ed. 17—18. în voi.
46.
6^ C.J.Arieni,
Cripieux-Jamin.
V 1. Oprescu,
Acad. R.SH.,Omagiu A.B.C.
Buc,lui 1967, la
Mihai Eminescu, Paris,
pp.graphologie,
114—116. Universul,[fui.]. 1934, p.
36. Matei Călinescu,
13.47.
H.I.Buruk,
Creţu,
133—134.
Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu E.P.L.,
LaBuc., Desorganisation
1964,
Mihail pp. 15—16.
Eminescu, de la personnalite,
biografie P.U.F.,
Ath. documentară,
24.7.I.Nic.
B.V.Brebenel
Baboeanu, lubire-Durere. Scrisori..., Buc., Biroul Universul,
37. A. Chibici-Revneanu, Paris,
I. Niţescu, Două 1905.1952, p.
suveniri... 16. Cum
E.P.L., Buc., 1968, p. 15. am cunoscut pe Eminescu,
Gazeta Transilvaniei,
Scrisoare către Titu Maiorescu,LXXIV, (1911), Florenţa,nr.14/2683,
14.48. 16/29
martie
Precis apr.,
de1884. pp.Cf.1—3.
psychiatrie. I. E.Paris [f.a.],
Torouţiu,
Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri p. 49.
Studii şi doc. lit.,
IV, p. 179. de un martor ocular. Universul, nr.
25. V. Bumbac
15. E. Bleu Ier, , povestite
Amintiri,
146 din Semănătorul, 1903, p. 55 Apud N.
38. Lehrbuch des 28 iunie 1926.
Psychiatrie, Springer, Berlin, 1930.
Zaharia,
Scrisoare către MihailIonEminescu.
Slavici, Buc., Viaţa şi opera mai
30 aprâie/12 lui,
49. A. C. Cuza, Socec,
1886 . Cf. Buc.,I. E.1923,
Torouţiu, Studii şi doc. lit., III, p.
16. Samson Bodnărescu, Comunicare, în voi. Eminescu comemorativ.
p137.
171.
Scrisoare
GrandsAlbum artistic
către
nevropathes,Titufi Maiorescu,
literar
A. Michel, de O.3/4 Minar,
1881,
Paris, Iaşi,
1930. Cf. [f.a.],
A.
26. Cabanos,
39. Şerban Cioculescu, Z. N.pp.Pop, 46—47. Contribuţii documentare la biografia
luiUnMihaiportret inedit alEd.luiAcad.
Eminescu. Eminescu R.P.R., 1962, p.
f. România
27.$0.
Ştefan C ac ove an, 338. Bibi.nr.Acad.
literară, din 28 R.S.R.,
noiembrie Secţia
1968.manuscrise, S-
Kamadeva, Amintiri, Neamul romanesc literar,
Eminescu
59(7)XI. 1909, tn pp.Blaj,
539Luceafărul,
urm. 1904, pp. 71—74.

17. N. A. Bogdan, Prefaţă la Regii blestemaţi de M. Druon, voi. I,

40. Constantin Ciopraga, Mihail
Eminescu
Amintiri
EJL.U., inEminescu,
despre
Buc., p. 6.Literatură
Bucureşti,
Eminescu,
1964, în fi
anul 1868
Familia, artă
Oradea romana,
— Marc,
1869,
28.
1903, 1902.
Luceafărul,
XXXVIII, p.1905,
539pp. urm.
şipp. 59—64.
92—93.
41.SI.
Al.Anghel Demetriescu, V. |
Ciur cu.

’Î2.
18. G. Bogdan-Duica,
29. Mihail
Amintiri
SiEminescu.
iarăfi Eminescu,
despre
fi iarăfi
Din Eminescu,Literatură
Eminescu,
amintirile fi de
Societatea
mele, artă
Almanahul română,
nuine,
Adevărul, nr.
presei
An.
1903,
8/1925.
române.
XXIV, nr. pp.
Cluj, 539dinurm.
1926.
7937, 17 ootom- brie 1911.
53. N. Densujianu, Amintiri, Anuarul /// al Societăţii pentru
crearea unui fond de teatru roman, pe anii
1899—1900, pp. 14—16.
54. * * *
Dicţionarul enciclopedic român, voi. 11,
Editura politică, Buc., 1968, pp. 285—
525.
55. * * *
Dicţionarul enciclopedic român, voi. IV,
Editura politica, Buc., 1966, p. 819.
56. State Dragomir,
Amintiri despre Eminescu, în voi. Mibatl
Eminescu. Literatură, Iaşi, 1903, pp. 6—7,
24—26, 41—42.
57. Aglaia Drogli.
Scrisoare către Titu Maior eseu, 3 iulie
1889. Cf. I. E. Torouţiu, Studii fi doc. lit.,
V, p. 124
58.
Memoriul familiei mele, [1898), colecţia T.
Şiefanelli, p. 5.
59. Henriettc şi M. Eminescu,
Scrisori către Cornelia E milion fi fiica sa.
Camelia, Iaşi, Ş ar aga [1893],
60. Henrictta Eminescu,
Scrisori către d-ra fi d-na Cornelia Emi-
lian, Botoşani (1887—1889). Cf. I. E.
Torouţiu, Studii ţi doc. lit., IV, pp. I 190—
268.
61. Matei Eminescu,
Memoriu asupra lui Eminescu, Fint. j Blând.,
1889, nr. 27 (reprodus şi ini M. E.,
Diverse, Iaşi).

Scrisoare către Leca Motoriu, 25 oct. | 1923,

62.
Junimea literară, 1924, p. 3.
63.
Scrisori către Corneliu Botez. Cf. A.Z.N. j
Pop, Contribufii doc. la Inogr. lui M. |
Eminescu, pp. 266—271.

370
64. Victor Eminescu, Geneza primelor versuri ale lui Mihail
Eminescu, în voi. Mihail Eminescu. Li-
teratură, laţi, 1904, pp. 73—75.

65. Eminescu comemorativ. Album artistic-

literar întocmit de Octav Minar, laţi,
[1909].

66. Mihai Eminescu, Scrisoare către lacob Negruzzi, Viena,

17/6 1870, st. n. Of. I. E. Torouţiu şi Gh.
Cardaş, Studii şi doc. lit., I, pp. 311—312.

67. Scrisoare către lacob Negruzzi, Viena,

4/16 sept. 1870, Of. I. E. Torouţiu, Studii
şi doc. lit., I, pp. 313—314.

68. Notă cu privire la serbarea de la Putna,

Conv. lit., nr. din 15 sept. 1870.

;69. Scrisoare către lacob Negruzzi, Viena,

6 februarie 1871, st. n. Cf. I. E. Torouţiu şi
Gh. Cardaş, Studii şi doc. lit., I, pp. 315—
318.

70. Scrisoare către lacob Negruzzi, Viena,

11 febr. 1871. Cf. I. E. Torouţiu şi Gh.
Cardaş, Studii şi doc. lit., I, pp. 319— 320.

71. Scrisoare către lacob Negruzzi, Viena,

16 mai 1871, st. n. Cf. I. E. Torouţiu şi Gh.
Cardaş, Studii şi doc. lit., I. pp. 120—122.

72. Scrisoare către Şerban Eminovici, Viena,

16/12, 1871. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi
doc. lit., IV, pp. 92—93.

371
73. Mihai Eminesctt, Scrisoare către părinţi, Viţna, 10 fcE>r,
1872. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. | lit.,
LV, pp. 94—95.

74. Scrisoare către părinţi, Viena, 18 martie 1872.

Cf. I. E. Torouţiu, Studii ji doc. lit., IV, pp. 95
—96.

Scrisoare către Gh. Eminovici, Viena,

75.
8 aprilie 1872, Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc.
Ut., IV, pp. 96—97.

Scrisoare către Titu Maior eseu. Botoşani, aug.

76. 1872. Cf I. E. Torouţiu, Studii fi doc. Ut., V,
pp. 117—'119.

Scrisoare către părinţi, Berlin, 18 iunie

77 1873. Cf. I. E. Torouţiu, StUdii şi doc. Ut.,
IV, pp 97—98.

Scrisoare către Henrieta Eminescu, Berlin,

78. 1873/1874 [?]. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc.
lit., IV, p. 98.

Scrisoare către un prieten, 1880/1881 [?] Cf. I.

E. Torouţiu, Studii şi doc. lit., IV, pp. 100, 141
79.
(Mss. 2255, pp. 293 şi 311).

Scrisoare către Titu Maior eseu, Charlot-

tenburg, 5 febr. 1874. Cf. I. E Toro- uţiu,
Studii şi doc. lit., IV, pp. 102— 105.
80.;
Scrisoare către Titu Maiorescu, Charlot-
tenburg, 26/2 1874. Cf, I. E. Torouţiu, Studii
şi doc. lit., IV, pp. 105—107,

81.

82. Scrisoare către Titu Maiorescu, Charlot-

tenburg, 28/3 1874. Cf. I. E. Torouţiu
Studii şi doc. lit., IV, pp. 109—110

372
83. Mihai Eminescu, Scrisoare către Titu
Maiorescu, Charlot-
tenbuxg, 7 mai 1874. Cf. I. E. Torouţiu,
Studii şi doc. lit.t IV. pp. 112—113.

84. Scrisoare către Gh. Eminovici, Berlin,

primăvara 1874 (?). Cf. I. E. Torouţiu, Studii
şi doc. lit., IV, pp. 119—120.

85. Scrisoare către /. Al. Samurcaş, Iaşi, 14

sept. 1874. Cf. A. Z. N. Pop, Coruri- bufii doc.
la biogr. lui M. E mine sat, p. 120.

86. Scrisoare către /. Al. Samurcaş, Iaşi,. 19

sept. 1874. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc.
lit., IV, pp. 120—122.

87. Scrisoare către I. Al. Samurcaş, iaşi, 4/

16 noiembrie 1874. Cf. I. E. Torouţiu, Studii
şi doc. lit., IV, pp. 123—124.

88. Scrisoare către Gb. Eminovici, laşi,

4/16 noiembrie 1874. Cf. I. E. Torouţiu,
Studii şi doc. lit., IV, p. 125.

89. Scrisoare către Gh. Eminovici, Iaşi, 26

noiembrie 1874, Cf. I, E. Torouţiu, Studii şi
doc. lit., IV, pp, 127—128.

9C. Scrisoare către Veronica Micle, Iaşi, 8

noiembrie 1874. Cf. I E. Torouţiu; Studii şi
doc. lit., IV, p. 127.

91. Scrisoare către I. Al. Samurcaş, 1 dec.

1874. Corrv. lit., 1919, pp. 393—398,

92. Scrisoare către Titu Maiorescu, Iaşi, 18

iunie 1875. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc.
Ut., V, pp. 119—12*.

37
3
93. Mihai Eminescu, Scrisoare către facob Negruzzi, 3V mar
tie/1 apr. 1876, Iaşi, Conv. lit., XXIII, 1899,
pp. 1—10.

94. Raport către ministrul Cultelor şi Ins-

trucţiunii, Iaşi, 4 mai 1876. Cf. I. E,
Torouţiu, Studii şi doc. Ut., IV, pp. 130—
131.

95. Scrisoare către Veronica Micle, după 1 iulie

1876. Cf. Octav Minar, Cum a iubit
Eminescu, nr. 22—23.

96. Scrisoare către Veronica Micle, Iaşi, 12

septembrie 1876. Cf. Octav Minar, Eminescu
în faţa justiţiei.

Scrisoare către Samson Bodnărescu, laşi, 25

97.
noiembrie 1876, Conv. lit.t sept. 1939, p. 1542
(fotocopie).

Scrisoare către Ion Creangă, Buc., 25 dec.

98. 1876. Cf. Pompiliu Caraion, Ioan Creangă,
Ed. Tineretului, 1955, pp. 249—250.

Scrisoare către I. Slavici, Iaşi, 20 sept. 1877.

Cf. I. E Torouţiu, Studii şi doc. fir.; III, pp.
99. 126—127,

Scrisoare către /. Slavici, 12 oct. 1877,. în

Buletinul Mihail Eminescu, An. II, 1931, p.
ICO 100. Apud I. Creţu, Mihail Eminescu, biogr.
. doc., E.P.L., 1968, pp, 225—226.

101 . Scrisoare către Iacob Negruzzi, Bucureşti,

ian.-febr. 1878. Cf. I. E. Torouţiu, Stu-
dii şi doc. lit.t IV, pp. 134—136.

374
 Mihai Eminescu, Scrisoare către Caragiale fi Rosetti-Ro-
102.
mari, Floreşti, 13 iulie 1878, Vinde pen- dance
Roumaine, 29 iunie 1919. Apud I. Creţu,
Mihail Eminescu, biogr. do- cum., E.P.L.,
Buc., 1968, p. 261.

103 Scrisoare către Veronica Micle, Bucureşti, vara

1879. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. lit., IV,
pp. 136—137.

104. Scrisoare către Veronica Micle, Buc., 31 oct.

1879. Cf. O. Minar, Cum a iubit Eminescu.

Scrisoare către Henrieta, 20 aprilie 1880. Cf.

105. I. E. Torouţiu, Studii fi doc. lit., IV, pp. 139—
140.

Scrisoare către [?], 1880 (datare nesigura). Cf.

I. E. Torouţiu, Studii fi doc. lit., IV, p 138.
106.
Scrisoare către Veronica Micle, 13 sept. 1880
[?]. Cf. O. Minar, Cum a iubit Eminescu.

107. Scrisoare către Iacob Negruzzi, Bucureşti, 18

martie. Cf. I. E. Torouţiu şi Gh. Candaş,
Studii fi doc. lit., I, p. 323.

108. Scrisoare către Gh. Eminovici, Bucureşti, 18

martie 1881. Cf. I. E. Torouţiu, Studii fi doc.
lit., IV, pp. 141—142.

109.

Scrisoare către Veronica Micle, 28 dec

110.
1881. Cf. I. E. Torouţiu, Studii fi doc.
lit., IV, pp. 142—143.

37
5
111.
Mihai Eminescu. Scrisoare către Veronica Micit, Buc., \
ian. 1882. Gf. I E. Torouţiu, Studii ţl . . doc.
lit., IV, pp. 143—144.

112. Scrisoare către Veronica Micit, 11 ian. 1882.

Cf. I. E. Torouţiu, Studii ţi doc, lit., IV, p.
144.

113. Scrisoare către Veronica Micit, [Buc.|, ian.

1882. Cf. I. E Torouţiu, Studii fi doc. lit., IV,
p. 145.

114. Scrisoare către Veronica Micle, 21 fcbr,

1882. Gf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. lit., IV,
p. 146.

Scrisoare către Veronica Micle, 28 febr.

115.
1882. Gf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. lit., IV.
pp. 147—148.

Scrisoare către Veronica Micle, 3 martie

116. 1882. Cf. I. E. Torouţiu, Studii fi doc. lit., IV,
pp. 149—150.

Scrisoare către Veronica Micle, manie 1882.

117. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. lit., IV, pp.
148—149.

Scrisoare către Veronica Micle, 27 mai 1882,

118 Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. lit., IV, p 150.

Scrisoare către Veronica Micle, 31 mai 1882.

Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc, lit., IV, p.
151.
119.

Scrisoare către Veronica Micle, 3 iunie

120 . 1882. Cf. I. E Torouţiu, Studii şi doc.
lit., IV, pp. 151—152.

37
6
121. Mihai Eminescu, Scrisoare către [t], [1882]. Cf. I. E.,
Torouţiu, Studii fi doc. lit., IV, pp. 152—153

Scrisoare către preşedintele partidului

122 conservator. Buc., 16 febr. 1883. Cf. I. E.
Torouţiu, Studii şi doc. lit., III, pp. tsivt—115.
127. Sărdariu [1883], ms. 2255, ff. 424 -433. Cf. I.
E. Torouţiu, Studii şi doc. lit., IV, pp. 153—
157.
123 Scrisoare către losif Vulcan, 1883 (pri-
128.
măvara), Familia, Oradea Mare, An. XXXV,
nr. 26 din 27 iunie 1899, pp. 301—302.

Scrisoare către Titu Maior eseu, 2/14 iunie

124 1883. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. lit., V,
p. 121.

O scrisoare către Cleopatra, mss. 2276, p.

200. Bibi. Acad. R.S.R., Secţia manuscrise.
125.
Un contract cu Simfion din 25 iunie' 1883,
mss. 2292, Bibi. Acad. R.SR., Secţia
manuscrise.
126.
Scrisoare către A. Chibici-Revncanu, Do-
bling, 12/24 ian. 1884. Cf. I. E. Torouţiu,
Studii şi doc. lit., IV, pp. 157— 159.

129 Scrisoare către Titu Meuorescu, Viena,

4/16 febr. 1884. Cf. I. E. Torouţiu,
Studii şi doc. lit, IV, pp. 159—160.

37
7
Scrisoare către A. Chibici-Revneanu, Iaşi, 20 oot.
1884 Of. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. lit., IV, pp.
160—-161.

Scrisoare către Vasile Burlă, Liman, 18 aug. 1885.

Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. lit.t IV, pp 161
—«162.

Scrisoare către P. Novleanu, Liman, 15 aug. 1885.

Cf. A. Z. N. Pop, Contribuţii doc. la biogr. lui
Mihai Emi- nescu, p 453.

Scrisoare către P. Novleanu, Liman, 18 aug. 1885.

Cf. A. Z. N. Pop, Contribuţii doc. la biogr. lui M.
Eminescu, p. 454.

Scrisoare către P. Novleanu, Liman, 19 aug. 1885.

Cf. A. Z. N. Pop, Contribuţii doc. la biogr. lui
Mihai Eminescu, pp. 455—459.

Scrisoare către P. Novleanu, Odessa, 2 sept. 1885.

Cf. A. Z. N. Pop, Contribuţii doc. la biogr. lui
Mihai Eminescu, p. 459.

Scrisoare către Vcronica Micle, 1887. Cf. O.

Minar, Cum a iubit Eminescu.

Scrisoare către V. Pogor, Mînăstirea Neamţ, 15

ianuarie 1887. Bibi. Acad. R&R., Secţia
manuscrise (Coresp. V. Pogor)-

Scrisoare către Al. Vlahuţă, Mînăstirea Neamţ, 26

ian. 1887. (Jniv. lit., 16 iunie 1913, unde este
reprodusă scrisoarea autografă.
139. Mihai Eminescu, Scrisoare către lacob Ncgruzzi, Mînăstirea Neamţ,
ianuarie 1887. Cf. I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş,
Studii fi doc. lit., I, pp. 323—324

140. V -------------------------- ,
Scrisoare către N. Gane, Botoşani, 1887, Bibi.
Acad. R.S.R., Secţia manuscrise (Coresp. Gane).

HI.
Scrisoare către Ştefan Emil ian, 26 aug. 1887. Cf. I.
E. Torouţiu, Studii fi doc. lit., IV, p. 164.

142.
Scrisoare către V. G. Aiorţun, Botoşani. 10
noiembrie 1887. Cf. I. E. Torouţiu, Studii fi doc. lit.,
7111 IT'.r IV, pp. 164—165.
&X T
143.
Scrisoare către Cornelia Emilian, Botoşani, 20
noiembrie 1887. Cf. I. E. Torouţiu, Studii fi doc. lit.,
IV, p. 165.
144.
Scrisoare către Cornelia Emilian, Botoşani, 26
noiembrie 1887. Sf. I. E. Torouţiu, Studii fi doc. lit.,
IV, pp. 165— 166.

145.
Scrisoare către A. C. Cuza, Botoşani, 5 dec. 1887.
Cf. A. Z. N. Pop, Contribuţii doc. la biogr. lui M.
Eminescu, p. 481.

146.
Scrisoare către Cornelia Emilian, Botoşani, 26 dec.
1887. Cf. I. E. Torouţiu» Studii fi doc. lit., TV, p.
166.
147.
Scrisoare către Cornelia Emilian. Botoşani, ian.-
febr. 1887. Cf. I E. Torouţiu, Studii fi doc. lit., IV,
pp. 166—167.
148. Mihai Eminescu, Scrisoare către Cornelia Emilian, Botoşani 12
manie 1888. Cf. I. E. Torou- ţiu. Studii fi doc.
lit., IV, p. 167.
149.
Scrisoare către Titu Maior eseu. Botoşani,
14/26 martie 1888. Cf. I. E. To-
rouţiu, Studii fi doc. lit., IV, pp. 167______
168.
150.
Scrisoare către Veronica Micle, [Botoşani],
dec. 1888. Cf. I. E. Torouţiu, Studii fi doc. lit.,
IV, p. 168.
151. ,
Scrisoare către N. Petrafcu [f.d.]. Cf. I. E.
Torouţiu, Studii fi doc. lit., VI, pp. 272—273.

Scrieri politice fi literare, voi. I (1870- 1877),

152.
Minerva, Buc., 1905.
153. Şerban Eminovici,
Scrisoare către Mihai Eminescu, Botoşani,
3/II, 1872. Cf. I. E. Torouţiu, Studii fi doc. lit.,
IV, pp. 269—27C.
154. Nicolae Eminovici,
Scrisoare către Gh. Eminovici, Botoşani, 19
iunie 1881. Cf. I. E. Torou- ţiu, Studii fi doc.
lit., IV, pp. 270—271.
155.
Scrisoare către Mihai Eminescu, Cernăuţi,
aprilie 1883. Cf. I. E. Torouţiu, Studii fi doc.
lit., IV, p. 272.
156. * * *
Extras din istoricul boalei lui M'shail
Eminescu, de prof. dr. Obersteiner. Cf. I.
Grămada, Mihail Eminescu, Heidel- berg,
1914, p. 37.

157. Henri Ey. P. Bemard et C. Manuel de psychiatrie, Ed. Masson, Paris,

Brisset, 1967.
|58. I. Pop-Florantin, Amintiri despre Eminescu, Universul literar, nr.
43 din 24 octombrie 1911.
[59. Teofil Frîncu,
Preumblări în Bucureşti, Gazeta Transilvaniei,
Braşov, nr. 185, 14/27 april 1902.

16C. Nicolae Gane,

Scrisoare către T, Maiorescu, 22 dec. 1876, Bibi.
•69. Dr I. Grămadă, Scrisoare
Acad. cătreSecţia
R.S.R., Simionmanuscrise,
Mehedinţi, Viena,
Arhiva11.T.
VI. 1911.S.57
Maiorescu. Cf. I.
(3)E./ XIII.
Torouţiu, Studii fi doc. Ut.,
IX, p. 175.
161.
•70. Eduard Gruber,
Comunicare,
Evocări, in voi. înEminescu
voi. Eminescu comemorativ,
comemorativ. Album
Album artistic
Uterar-artistic de O.fi Minar,
literar Iaşi,
de O. Minar,
[f-a.], p. 27.laţi,
[f.a.], p. 32.
i 162. Tamara Gane,
•71. B. P. Hasdeu,
Prefaţa la Serghei
Eminescu. Esenin —
(Necrolog), poeziinouă,
Revista (în româneşte
An. 2,
de nr.
G. 6,Lesnea), col.
1889, pp. .Cele mai frumoase poezii*,
211—212.
Ed. Tineretului, 1961.
•72. G. W. Fr. Hegtl,
Prelegeri de istorie a filozofiei, voi. I, Ed.
163. V. Gherasim,
In Acad. R.S.R., 1963, pp.Cortv.
satul Eminovicertilor, 444—461.
lit., nr. 11/1922,
•73. A. Hynek, pp. 834—835.
Evocări, în voi. Omagiu lui M. Eminescu,
i 164.
[1909], p. 33, 1968.
Iarăşi originea lui M. Eminescu, Revista
•74. lonescu-Dobrogeanu, Moldovei, An. III, nr. 5, Botoşani, sept. 1923.
Reminiscenţe, Analele Dobrogei, II, 1821, p.
: i65. 53—68 ; Cum am cunoscut pe Mihtâl
Eminescu,
George Preocupări
Drogli, literare,
nepotul lui I, nr. 2,Adevărul
Eminescu, 1 febr.
1936.
literar şi artistic, nr. 149, 1923.
•75. N. lor ga,
Comunicare,
Mihail Eminescu.înStudiu
voi. Eminescu comemorativ,
critic, Unirea, I, nr. 17,
i 166. Al. Grama,
25 Album artistic p.fi134.
aprilie (1891), literar de O. Minar, laţi,
[f.a.], pp. 44—45, şi Vremea, 1929.
167. A. Ghiliarovski, Psihiatria, Ed. medicală, Bucureşti, 1956.
•76. Dr. Samud Isopescu.
168. Dr. I. Grămadă, Momente din viaţa Iui M. Eminescu, Adevărul
literar fi artistic, nr. 125, 1923, p. 5 |i
Mihail Eminescu (contribuţii la studiul vieţii şi
Omagiu... [1909].
operei sale), Heidelberg, 1914. (Extras din
•77. K. Jos pers. Mitteilungen des rumănischen Institutes ztt Wien.)
Initiation ă la methode philosophique, Payot,
Păru, 1966, pp. 88—89.
•78. I. Kauffman-Galaţi,
Amintiri, în voi. Omagiu lui M. Eminescu,
[1909], pp. 196—197.

•79. Prof Dr. I. Kreindter,

Neurologie, voi. II, Ed. medicala. Buc., 1955.
180. Mite Kremnitz, x
181.
182. Mite Kremnitz,
(George Allan)
183.
184.
185. Ernst Kretschmer,
186.
187. Alexandru Lambrior,
188. Emma Lăzărescu,
189. E. Littri — A. Gilbert,
Scrisoare către Nicolae Gane, Bucureşti, 27 sept.
1880. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. lit., HI, pp.
290—292.
Scrisoare către Nicolae Gane, Buc., 2 oct. 1880.
Of. I. E. Torouţiu, Studii fi doc. lit., III, pp. 294—
296.
Un caracter de artist, f.a. Cf. I. E. Torouţiu, Studii
fi doc. lit., IV, pp. 40—72 (după Conv. lit., 1885,
XIX, pp. 557—588).
Amintiri fugare despre M. Eminescu, Buc., oct.
1893. Cf. I. E. Torouţiu, Studii fi doc. lit., IV, pp. 23
—39.
Un Lenau român. Convorbiri literare, 1910, pp. 783
şi urm.
Korperbau und Chardkter, 21/22 Auf- lage,
Springer-Verlag, Berlin, Gottingen, Heidelberg,
1955, pp. 17—32, 150—160, 163—199.
Medizinische Psychologic, ed. 12 G. Thiene,
StuRgant, 1963 (KSrperbau und Charakter).
Scrisoare către Titu Maiorescu, Iaşi, 7 octombrie
1874. Gf. I. E. Torouţiu, Studii fi doc. lit., V, p. 57.
Amintiri despre Henrieta Eminovici fi Vcronica
Micle, Convorbiri literare. An. 58, ian.-febr. 1926,
pp. 49—50.
Dictionnaire de medecine, de chirurgie, de
pharmOcie et des sciences. Paris, 1908, pp. 676—
679.
 190. Cesare Lombroso, Genio e jollia, Milano, 1864, apud V. Săhleanu,
Homo patiens, 1969.
191. Al. M acedonski,
Scrisoare către Al. Gr ama. Buc., 1891, Tribuna,
XV, nr. 227, 16/29 oct. 1915,
p. 2.
192. Titu Maior eseu,
Poetul Eminescu (Prefaţă la Poezii de M.
Eminescu), Buc., 1887.
192 bis.
Eminescu şi poeziile lui, 1889. Apud De la T. Maior
eseu la G. Calme seu..., antologie de E. Simion, Ed.
Eminescu, 1971.

193.
însemnări Tulnice referitoare la M. Eminescu,
Bucureşti (mai-august 1883). Cf. I. E. Torouţiu,
Studii şi doc. litt, IV, pp. 184—185 şi însemnări
zilnice, So- cec, Buc., 1937.

194.
Sscrisoare către MihcĂ Eminescu, Buc., 17/29, I,
1874. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. Ut., IV, p.
169.
195.
Scrisoare către Mihai Eminescu, Cernăuţi, 19
april/1 mai 1874. Gf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc.
lit., IV, pp. 170—171.

196.
Scrisoare către lacob Negruzzi, Bucureşti, 29/11,
1874. Cf. I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi doc.
lit., I, pp. 1—2.
197.
Scrisoare către Ştefan Vîrgolici, Bucureşti, 7/10
• 1875. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. lit., V, pp. 1
—4.
198.
Scrisoare către Emilia Maiorescu-Humpel,. Buc.,
6/18 oct. 1876. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. lit.,
V, pp. 11—12-

384
199. Ti tu Maior eseu, Scrisoare către lacob Negruzzi, Bucu
reşti, vineri, 4 noiembrie 1877. Cf. I. E.
Torouţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi doc. lit., I,
p. 8.

208.

385
2C0
199
..

201 .

202 .
203.

204.

205.

206.

207.

Scrisoare către lacob Negruzzi, Buc., luni,

28 noiembrie 1877. Cf. I. E. Torouţiu şi Gh.
Cardaş, Studii şi doc. lit., I, pp. 8-9.
208.
Scrisoare către lacob Negruzzi, Bucureşti,
duminica, 26 febr. 1878. Cf. I. E. Torouţiu şi

38
6
199. Gh. Cardaş, Studii şi doc. lit., I, pp. 10—15.

Scrisoare către N. Gane, Buc., 22 sept.

1880. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. lit.,
III, p 183.

Scrisoare către Emilia Maiorescu-Hmnpel,

Buc., 4/16 oct. 1883. Cf. I. E. Torouţiu,
Studii şi doc, lit., VI, pp. 42—44.

Scrisoare către Gh. Eminovici, Buc., 8/20

oct. 1883. Of. I. E. Torouţiu, Studii şi doc.
lit., IV, p. 185.

însemnări zilnice, joi 20 oct./1 noiembrie

1883. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. lit.,
IV, p. 185.

Scrisoare către Emilia Humpel-Maiorescu,

Buc., 6/18 dec. 1883. Cf. I. E. Torouţiu,
Studii şi doc. lit., IV, p. 18.

Scrisoare către Emilia Maiorescu-Humpel,

23 ian./4 febr. 1884, în Buletinul Eminescu
[1941], p. 25.

Scrisoare către Mihai Eminescu, 2/14 febr.

1884, Conv. lit., 1906.

208.

387
199
2C9. Titu Maior eseu, Scrisoare către Mihai Eminescu, 10/22 febr. 1884.
. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. fit., IV, pp. 186—
188.
210.
Scrisoare către Emilia Maiorescu-Humpcl, 10/22
febr. 1884, Cow. fit., 1906, p. 906.

211.
Scrisoare către A. Chibici-Revneanu, Buc., 8/20
martie 1884. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. lit.,
IV, pp. 175—176.
212.
Scrisoare către A. Chibici-Revneanu, Buc., 14/26
martie 1884. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. lit.,
IV, p. 178.
213.
Scrisoare către Henrietta Eminescu , Buc., 14/26
martie 1884. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. lit.,
IV, p. 177.
CI 4.
Scrisoare către Emilia» M aiorescu-H umpei.
Vinerea mare — seara, 1884. Cf. I. E. Torouţiu,
Studii şi doc. Ut., VI, pp. 50—53.

Scrisoare către Societatea „România }unăm, Buc., 3

215.
—15 iunie 1887.
216. Thomas Marin,
Doktor Faustus, E.L.U., Buc., 1966, pp. 291—292.

Maladies mentales, Ed. Legrand, Paris, 1939, p.

217. L. Marchand,
428.
218. C. Meissner,
Scrisoare, în voi. Omagiu lui M. Eminescu, voi.
editat de V. Petrescu, Buc., Universul, 1934.

219.
Despre T. Maiorescu, mareşal Averescu, dar mai
ales despre M. Eminescu (scrisori), Conv. lit.,
208.
număr jubiliar, 1867— 1937, LXXX — 1—5,
1937, pp. 20—28.

386 38
8
199.

208.

389
220. Ştefan Micit, Scrisoare către Petre Suciu, Iaşi, 1876. Cf.
O. Minar, Veronica Micle, Dragoste şi
poezie, Socec, Buc., 1923.

221. Veronica Micle, Scrisoare către Mihai Eminescu, 1876.

Qf. O. Minar, op. cit., ed, cin.

Scrisoare către Mihai Eminescu, 27 oct.

222.
1877. Bibi. Acad. R.S.R., Secţia manuscrise,
S-4 (1—11)/LXVIII, 146041— 146059.

Scrisoare către Mihai Eminescu, 30 oct.

1879. Bibi. Acad. R.S.R., Secţia manuscrise,
223. S-5 (l—3)ILXVm, 139078— 139089.

Scrisoare către Mihai Eminescu, 7 no-

iembrie 1879. Bibi. Acad. R.SR., Secţia
manuscrise, S-5 (1—3)/LXVIII, 139079—
224.
139089.

Scrisoare către Mihai Eminescu, 12 doc.

1879. Bibi. Acad. R.S.R., Secţia manu-
scrise, S-5 (1—3)/LXVIII, 139079-
225.
1139089.

Scrisoare către Mihai Eminescu, 3 ian.

1880. Bibi. Acad. R.S.R., Secţia manu-
226. scrise, S-4 (1—11)/LXVIII.

Scrisoare către B. P, Hasdeu, Iaşi, 8 dec.

1880. Cf. A Z. N. Pop, Con- trib. doc. la
227. biogr. lui M. Eminescu, p. 354.

Scrisoare către Mihai Eminescu, 13 ian.

1880. Bibi. Acad. RS.R., Secţia manuscrise,
S-4 (1—11)/LXVIII.
228.

387
229. Veronica Mic le. Scrisoare către Mihai Eminescu, 6 febr. 1880.
Bibi. Acad. R.S.R., Secţia manuscrise, S-4 (1
—wyLXVIII.
230. Scrisoare către Mihax Eminescu, laşi, 5 febr. 1882. Bibi.
Acad. R.S.R., Secţia manuscrise, S-4 (1—11)/LXVIII.

231.
Scrisoare către Mihai Eminescu, Iaşi, 18 febr. 1882. Bibi.
Acad. R.S.R., Secţia manuscrise, S-4 (1—11)/LXVIII.

232.
Scrisoare către M. Eminescu, 23 febr. 1882 [?]. Bibi. Acad.
R.S.R., Secţia manuscrise, S-4 (1—•11)/LXVIII.

233
Scrisoare către Mihai Eminescu, 28 martie 1882. Bibi. Acad.
R.S.R., Secţia manuscrise, S-4 (1—11)/LXVIII.

234.
O scrisoare a Veronicăi Micle către Mihai Eminescu,
Dimineaţa, nr. din 25 oct. 1908.

235.
Scrisoare către Iacob Negruzzi, 17 april. 1888. Of. I. E.
Torouţiu şi Gh. Caidaş, Studii şi doc. lit., I, p. 329.

236.
Scrisoare către Smaranda Gîrbea, Botoşani, 21 ian./2 febr.
1889. Bibi. Acad. R.S.R., Secţia manuscrise, S-5 (1)/
LXVIII, 21348—21350.

237. C. Miile, Letopisefi II, Buc., 1908, pp. 268—269.

238. Ociav Minor,

Veronica Micle, Dragoste fi poezie, Buc., Socec, 1923.

239.
Eminescu în faţa justiţiei, Buc., C. Sfe- tea, 1924.

388
240.
229. Octav
Veronica
Minor,
Mic le. Veronica Micle, Flacăra, Buc., 1914 («Românii
celebri", nr. 3).
241.
Cum a iubit Eminescu, Buc., Bibi. »Lu mina", nr.
22—23, [f.a.].

242. F.A.
251. Minkowski,
Naum, TrăiteEminescu"
„Lui — poezie,1930,
de psycho patologie, p. 2—4.
in voi. Emi- nescu
comemorativ. Album artistic fi literar de O. Minar
243. P. Missir, Iaşi, [fa.], p_ 29. Titu Maiorescu, Iaşi, 25 martie
Scrisoare către
252. Jean Naum, 1884. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. Ut., IV, p.
180.volbura vremii, Ed. Tip. Române Unite, Buc.,
Din
1932. Cf. Al. Iepure, Buletinul Mibail Eminescu,
244. 1940.
Scrisoare către Titu Maiorescu, Iaşi, 13 mai 1884.
253. Iosif Nădejde, Cf. I.viaţa
E. Torouţiu, doc. lit., IV,
Din Studii şiDimineaţa,
lui Eminescu, nr. pp.
din1817—
183.
octombrie 1911.
245.
254. Iacob Negtuzzi,
Scrisoarecătre
Scrisoare către
Al. Titu Maiorescu,
D. Xenopol, Iaşi ian.
Iaşi, 10/25 30 1871.
august
Cf. I. E.
1884. Cf.Torouţiu.
I. E. Torouţiu,
Studii fi Studii
doc. lit„ III, pp.
şi doc. lit.,419—
IV, pp.
423.
183—184.
255.
Scrisoare
Eminescu către Maiorescu.
copil,T. Glâsul Iaşi, 23VI,
Bucovinei, iunie/5 iulie
nr. 1197—
246. Lee a Motoriu, 1876. Bibi. Acad R.S.R., Secţia manuscrise, S46
98, 1923.
(10)/XVI.
eu.
Frăţinii Eminescu, Glasul Bucovinei, VI, ■ nr, 1360
247. Scrisoare către T. Maiorescu. 12 dec. 1876. Bibi.
—63, 1923.
Acad. R5A, Secţia manuscrise (Arhiva T.
248. Grigore Nandriş, Maiorescu), S-16 (3)/ XVI.
Familia Eminovicz In Polonia, Jurnalul lit., XII,
257. 1923, pp. 86—90.
Scrisoare către T. Maiorescu, 14 noiembrie 1897.
249. Anton Naum, Bibi. Acad. R.S.R., Secţia manuscrise,
S-16(18)/CVI.
Scrisoare către lacob Negruzzi, Iaşi, 22 noiembrie
258. 1881. Cf. I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi
doc. lit., I, p. 339
Scrisoare către T. Maiorescu, 7/19 dec. 1877. Bibi.
Acad. R.5.R., Secţia manuscrise, S-16(18)/XVI.
230.
259.
Scrisoare către lacob
Scrisoare către /.Negruzzi, Iaşi,1816
Slavici, Iaşi, febr.
dec. 1889.
1877.
Cf. I. E.
Cf.Torouţiu şi Gh.Studii
I. E. Torouţiu, Cardaş, Studii
fi doc. şi doc.
lit„ III, pp. lit.,
I. pp. 343— 344.
201—204.
260.
Scrisoare către Mihai Eminescu, Iaşi, 2/14 oct. 1880.
Cf. I, E. Torouţiu, Studii fi doc. lit., IV, pp. 272—
273.

390
 229.
261. Veronica
Iacob Mic le.
Negruzzi, Comunicare, în voi. Eminescu comemorativ,
Album artistic şi literar de O. Minar, [f.a.],
laţi, p. 7—8.
1262.
Scrisoare către Mihai Eminescu, Iaşi, 2/14
oct. 1880. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc.
lit., IV, pp. 272—273.
263.
Dicţionarul Junimei, Conv. Ut., 1924,
p. 862.
264.
Amintiri din Junimea, Viaţa românească
[1921].
265. Leon Gh. Nicoleanu,
Paltonul lui Eminescu, Fintina Blan- duziei,
nr. 10, dec. 1889, pp. 3—10.

Paltonul lui Eminescu, în voi. Omagiu lui M.

266.
Eminescu, [1909], p. 202—203.

l-am cunoscut pe Eminescu şi Caragiale,

267. Prof. D. Niţulescu, • România literară, nr. 10, Suc., 12 dec. 1968,
p. 13.

268. Max Nordaii, Paradoxe, Eniertung, 1893.

269. Dr. H. Obersteiner.
Scrisoare către T. Maiorescu, Ober-Do- bling,
Wien, 10 febr. 1884. Conv. lit., 1906, p.
1003.
270. G. Ocăşianu,
Amintire, relatată lui N. Zaharia, în Mihail
Eminescu, Viaţa şi opera lui, So- cec, Buc.,
1923.
271.
Omagiu lui Mihail Eminescu. Comitetul
comemorării. Galaţi, Buc., >999.

272. Omagiu lui Eminescu, rev. politică. Suceava,

aug. 1889, pp. 84—85.
273. Iacob Onea,
229. Veronica Mic le.
274. Leon Onicescu,
275. Horia Oprescu,
276. George Pariu,
277. Prof. dr. Constantin
Parhon, Ştefane seu şi dr.
G. N. Constantine seu,
278. I. P. Pavlov,
279. T. Păunescu-Ulrtiu,
280. I. Păun-Pincio,
281.
282. Perpessicius,
283. N. Pende.
284. Henri Perruchot,
li muie seu tn Blaj, Tribuna, Sibiu, 1902, nr. 45 şi
Epoca, Buc., VIII, nr. 1972— 1973 din 15
martie 1903.
Apud G. Caline seu, Eminesciene, Con-
temporanul, 3(589) din 24 ian. 1958, p. 2.
Scriitori romani în lumina documentelor. Flacăra
laşilor, 12 ian. 1969.
Amintiri de la Junimea din laşi. Buc., Adevărul,
1908.
Lecţii de psihiatrie, voi. II, Bucureşti, 1964, pp.
164—165.
Opere alese, Ed. Acad. R.P.R., Buc., 1952, p.
241.
Viaţa tragică fi romanescă a lui Emi- nescu, voi.
I, 1938.
Scrisoare către un prieten, 22 ian. 1895
(Eminescu la Botoşani), în Omagiu lui M.
Eminescu, [1909], pp. 123—124.
Diverse, în rev. Mi hai Eminescu, p. 211.
Legendă fi adevăr în biografia eminesciană,
Tribuna, Cluj, nr. 24/13 iunie 1959, pp. 1—2.
Trattato di biotipologia umana, individuale e
sociale, Ed. Vallardi, Milano, 1939.
Viaţa lui Van Gogh, Ed. Meridiane, Buc., 1967,
pp. 5—21.
285. N. Pe trofeu,
229. Veronica Mic le. Biografia mea. Cf. I. E. Torouţiu, Sr«- dii fi doc.
K> Ut., VI, p. CV—CCXVI'II.

Mihai Eminescu, Buc., 1892, pp. 18—20.

ob
o\

287. H. Petra-Petrcscu,
Din juneţea lui Eminescu. Amintiri, Familia,
XXXVI, 1900, pp. 6—7, 13—14 şi în Anuarul III
al Societ. pentru crearea unui fond literar român,
pe anii 1899—1900, Braşov, 1900.

288. Vasilc Pogor,

Scrisoare către T. Maior eseu. Iaşi, 2 noiembrie
1877. Gf. A. Z. N. Pop, Contr. doc. la biogr. lui
Eminescu, p. 312; Bibi. Acad. R.S.R., Secţia
manuscrise, S-54 (4)/XVI.

289.
Scrisoare către T. Maior eseu. Iaşi, 19 nov. 1877.
Bibi. Acad. R.S.R., Secţia manuscrise (Arhiva T.
Maiorescu), S-54 (5)/XVI.

290. Miron Pompiliu,

Scrisoare către Titu Maiorescu, Iaşi, 14 mai,
1886. Gf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. lit„ IV, pp.
188—189.
291.
Telegramă către T. Maiorescu, 9/6 1886, Corn;,
/ir., 1906, p. 998.
292.
Scrisoarea către Titu Maiorescu, Iaşi, 12 sept,
1886. Gf. I. E. Torouţiu, Studii fi doc. lit.y V, p.
60.
293.
Scrisoare către Titu Maiorescu, dec. 1885. Gf. I.
E. Torouţiu, Studii fi doc. lit., IX, pp. 392—393.

294. Augusiin Z. N. Pop,

Contribuţii documentare la biografia lui Mihai

Eminescu, Ed. Acad. R.P.R., Buc., 1962.
Trimiterile din note se fac la aceasta ediţie.
 295. August in Z. N. Eminescu, Contemporanul, nr. 3(589) din
Pop, 24 ian. 1958, p. Z
296. Eminescu la Constanta (o scrisoare inedită a lui
Eminescu), Tonus, 9/IX, 1969.
297. Gh. Popa-Radul,
O amintire din viaţa lui Eminescu, Arhiva, Iaşi,
XI, 1900, pp. 283—284.
298. C. Popazu,
Scrisoare către Ti tu Maior eseu, Viena, 26/11,
1883. Cf. I. E. Torouţiu, Studii fi doc. lit., IV,
pp. 171—172.
299.
Scrisoare către Titu Maiorescu, Viena, 28/12,
1883. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. lit., IV,
p. 172.
300.
Scrisoare* către Titu Maiorescu, Viena, 30/1
1884. Cf. I. E. Torouţiu, Studii fi doc. lit., IV, p.
173.
301.
Scrisoare către Titu Maiorescu, Viena, 9/2
1884. Cf. I. E. Torouţiu, Studii fi doc. lit., IV,
pp. 173—174.
302. G. Patra,
Mihail Eminescu, cauzele morţii sale. Studiu, Ed.
lit. .Cultura poporului*, Buc., 1934.

303. S. Privat,
Contrihution de la graphologie au diagnostic et
au pronostic des psychoses, in Gaz. Med. Fr.,
voi. 72, nr. 12, p. 250.
304. O. Pursch,
Amintiri, Ramuri, Craiova, IV, 1909, pp. 509—
510.
305. * * *
Raportul unui medic de la spitalul Şuţu
(Caritatea), care a îngrijit pe Mihai Eminescu
(în manuscris), Bibi. Acad. R.S.R., Doc.
manuscrise.

394
39
5
306. P. Resten, Ecriture et malades, Ed. Le Frtlnţais, Para, 1947.

307. * * *
Revista politică Suceava (Bucovina), 1 aug.
1889. Diverse, cu privire la Eminescu.

Revista Junimea, An. 11, nr. 1, Botoşani.

*
*
*
O
00

Diverse, cu privire la Eminescu.

Ultima taxă din viaţa lui Eminescu, Arhiva, Iaşi,

309. Coralia Rhia,
1902.
310. I. N. Roman,
O pagină inedită din viaţa lui Eminescu,
Adevărul lit. ţi art., X, nr. 535 din 8 martie 1931.

311. Radu D. Rostui,

Tragedia lui Eminescu. Documente inedite,
Adevărul lit, fi ort., III, nr. 95 din 17 sept. 1922.

312. W. Rudiw,
Recenzie asupra cârpi lui Grama: .Mi- hail
Eminescu", Blaj, 1891.

313. V. Russu-Şirianu, Vinurile lor, E.P.L., Buc., .1969.

314. Dr. V. Săhleanu, Homo patiens. Eseu inedit, 1969.

315. Al. Săndulescu,
Duiliu Zamfirescu, memorialist, Gazeta literară.
An. II, br. 365/1969, p. 13.
316. C. Săteanu,
Un .maus" cu Eminescu la Bolta Rece, în
Lumea, [Iaşi], 2 iulie 1934.
317.
O pagină inedită din viaţa lui Eminescu,
Adevărul literar şi artistic, nr. 535/1931, pp. 3—
4.
318.

Figuri din Junimea, Bucovina, Buc., f**.} P- 13.

396
320. Amintiri despre Eminescu, Almanahul literar
pe 1903, p. 101.
321.
Scrisoare către Titu Maiorescu, Cernăuţi, 3
iulie 1889. Cf. I. E. Torouţiu, Studii fi doc. lit.,
III, pp. 116—117.
322. K. Schneider,
Die psychopathischen PersSnlichkeitcn,
Deuticke, Wien, 1942.
323. W. Schulte,
Studien zur heutigen. Psychotherapie, Quelle-
Meyer, Heidelberg, 1964, p. 32.
324. E. Schreider,
Les Types humains. Les Types psycho-
logiques, Ed. Herman, Paris, 1937, p. 7.
325. * * *
Scrisori de la Mihail Eminescu, Convorbiri
literare, XXIII, 1899, pp. 1—10.
326. Ion Scurtu,
Portretele lui Eminescu, Buc., Minerva, 1903
(extras din Calendarul Minervei).
327. M. Eminescu,
Scrieri politice fi literare, Ed. Minerva, 1905,
pp. 245—249.
328. S. Secula, Amintiri despre Eminescu, Familia, nr.
26/1899, p. 311.

329. E. Siater $i A. Mayer, ’ Contributions to a Pathorgraphy of the

Musiciens: 1. Robert Schumann, Con- finia
psychiatrica, voi. 2, nr. 2, London, 1959, pp.
65—94.

330. Contributions to a Pathography of the

Musiciens: 2. Organic and Psychotic Di-
sordes, Confinia psychiatrica, voi. 3, London,
1960, p. 129—145.

396
Amintiri despre Eminescu, 1903.

319. Dr. Radu I. sbierea.

331. Ioan Slavici, Scrisoare către Iacob Negruzzi, Vjena, 7
iunie 1871. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi
doc. lit., II, pp. 182—183.

332. ' $ Scrisoare către Iacob Negruzzi, Viena,

18/30 martie 1872. Cf. I. E. Torouţiu,
Studii şii doc. lit., II, pp. 184—186.

333. Scrisoare către Iacob Negruzzi, Viena,

25/2 aprilie 1872. Cf. I. E. Torouţiu, Studii
şi doc. lit., II, pp. 186—190.

334. Scrisoare către Iacob Negruzzi, Şiria, 4

aug. 1872. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc.
lit., II, pp. 192—194.

Scrisoare către Iacob Negruzzi, Arad,

335.
16/28 sept. 1872. Cf. I. E. Torouţiu, Studii
şi doc. lit., TI, pp. 194—196.

Scrisoare către Iacob Negruzzi, Arad, 11

336 dec. 1872. Cf. 1. E. Torouţiu, Studii şi
doc. lit., II, pp. 197—198.

Scrisoare către Iacob Negruzzi, Arad,

ţ 22 ian. 1873. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi
337. doc. lit., II, pp. 198—199.

Scrisoare către Iacob Negruzzi, Arad,

338. 10 april. 1873. Cf. I.E. Torouţiu, Stu
dii şi doc. lit., II, pp. 202—213.

Scrisoare către Iacob Negruzzi, Viena,

339. 8 dec. 1873. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi
doc. lit., II, pp. 221—223.

Scrisoare către Iacob Negruzzi, Viena,

34C. 1/13 febr. 1874. Cf. I. E. Torouţiu, Studii
şi doc. lit., II, pp. 226—235.

397

I
341. •Ioan Slavici, Scrisoare către lacob Negruzzi, Hintet-
Briihl, 16/28 sept. 1874. Of. I. E. To-
rouţiu, Studii şi doc. Ut., II, pp. 268—
271.

342. Scrisoare către lacob Negruzzi, Hinter-

liriihl, 7 oct. 1874. Cf. I. E. Torouţiu,
Studii şi doc. lit., II, pp. 271—273.

343. Scrisoare către lacob Negruzzi, Buc., 2

martie 1875. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi
doc. lit., II, pp. 273—275.

Scrisoare către lacob Negruzzi, Buc., 24

344.
april. 1876. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi
doc. lit., II, pp. 276—278.

Scrisoare către lacob Negruzzi, Buc., 14

345. dec. 1877. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc.
lit., II, pp. 285—286.

Scrisoare către lacob Negruzzi, Buc., 20

346. dec. 1877. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc.
lit., II, pp. 286—287.

347. Scrisoare către lacob Negruzzi, Buc., 8

febr. 1878. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi
doc. lit., II, pp. 287—289.

348. Scrisoare către Titu Maior eseu, Roma, 10

aug. 1882. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc.
lit., V, pp. 82—102.

349. Scrisoare către Titu Maiorescu, Viena. 17

iulie 1883. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc.
lit., V, pp. 103—104.

350. Scrisoare către Titu Maiorescu, Sibiu, 10

apr. 1884. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc.
lit., V, pp. 104—108.

398
[ 351. Ioan Slavici, Amintiri, Familia, XXVII, ni. 34, 25 aug. — 6
sept. 1891, p. 405.
1 352. Alecsandri şi Emincscu, Adevărul literar şi
artistic, nr. 30,1921.

[ 353. Amintiri, Buc., Cultura Naţională, 1924.

1 354. Eugeniu Sperantia, Amintiri din lumea literară, Buc., 1967.

1 355. Elena Stan,

Poezia lui Emincscu in Transilvania
(monografie), E.P.L, Buc., 1969.

I 356. Dr. E. Stănculescu,

Semnificaţia rîsului. Ştiinţă şi tehnică, nr. 1, laşi,
1968, p. 29.
357. M. Strajan,
Amintiri despre Emincscu, Ramuri, Cra- iova, IV,
1909, p. 526.

1 358. Camille Streletski,

Precis de graphologie praxique, Vigot, Paris,
1950.

f 359. Dr. Alex. Şuţu,

Sănătatea lui Emincscu, Tribuna, An. 6, nr. 123, 1889,
pp. 489-490 şi Curierul român, An. 4, nr. 19, 1889, p.
3.

! 360. Rudolf Şuţu,

Emincscu la Minăstirea Neamţ, Arhiva, Iaşi,
XVII, 1906, pp. 257-259.

| 361. Ion Şahin,

Comunicare, in voi. Omagiu lui Emi- nescu,
[1909], pp. 50—51.

362. Prof dr. Al. ŞofUtea,

Neurologie clinică, Ed. med., Buc., 1967, p. 496.

363. Mircea Ştefan,

Amintiri despre Emincscu, Buc., [Sfetea], 1914.

364. Teodor V. Ştefanelli, Comunicare, îa voi. Omagiu lui Emi- nescu,

365. A. Ştefanovici, Mihail Eminescu, revizor şcolar, Buc.» Ed. de Stat
didactică şi pedagogică, 1956.

Amintiri eminesciene, Mihail Eminescu, An. 3,

366. Sofia
376.Ştcfanovici,
P. Tomaschek, Cercetări noi referitoare la originea lui Mihail
[1932], fase. 9, pp. 9—10.
Eminescu, Şiret, B. Fleischer, 1925. (Extras din
367. Dr. A. 5unda, Anuarul X al Liceului de Stal din Şiret.)
Nevroza lui Eminescu, în rev. Sănătatea, An. IV, nr.
2, 15 martie 1906, pp. 2C—22.
377. I. E. Torouţiu,
368. Studii ţi documente literare. Buc., Bucovina, au
Nevroza lui M. Eminescu (Extras din Spitalul, nr.
apSrut după cum urmeaza: 1» voi. în colaborare
13, 1905), Buc., 1905.
cu G. Cardaş — 1931 ; II — 1932; III — 1932;
369. V. Tassu, IV — 1933; V — 1934 (Junimea); VI — 1938;
Scrisoare VII
către—N. lor VIII
1936; ga, 23— mai
1939;1892.
IX —G£. I. E.
1940.
Torouţiu, Studii şi doc. lit., VII, pp. 281—282.
378.
370. Dr. Al. Talare seu.
Eminescufi, conferenţiarul
Creierii luiEminescu Românul, II, nr.
de 162, iulie Extras
la Berlin.
din rev. Fât-Frumas, nr. 3, Tip. Buc., 1933.
1912, p. 104.
371. Gr. Tăufan,
379. Andîonic M. Ţăram,
Trei studiiCumfilozofice
l-am cunoscut pe Mihail
(O nouă Eminescu,
teorie asupra Revista
comicului),Moldovei, III, nr.Buc.,
T. P. Română, 2—>4, iunie-aug.
1923, pp. 3—6.1923, pp. 14
—17.
372. S. Tautu,
380. Petre Uilacan,
Evocări, înAmintiri
voi. Omagiu
despre lui M. Eminescu,
Eminescu, [1909]
Familia, nr. 45 din
(reluate de10/23
C. Botez), pp # 38—40 şi 189.
noiembrie 1902, pp. 537— 538.
373. D. 381
7>/<ror,
Amintiri
Eminescu intim, Ed.despre Eminescu
Tip. Moderna, , Anuarul,
Buc., 1904. III Braşov,
1900, pp. 11—42.
374. Gh. Teodore seu-
Kirileanu,
382. Gh. Ungureanu, Cîteva date asupra lui Eminescu, Conv. IU., XI,
Mihail Eminescu fi fraţii săi fcolari lu Cernăuţi,
1906, pp. 995—1016; 1089— 1904.
Cetatea Moldovei, Iaşi, aug., sept. 1941.
375. $
383. Eugenia L Vinelor,
MihailS.Eminescu,
Scrisoare către Mehedinţi,profesor
21 febr. de limba
1920. Cf.ger-
I. E.mană la
Inst. Acad.
Torouţiu, Studii şi doc.din
lit.,Iafi, în semestrul
IX, pp. 225—226.11, 1874/1875,
Adevărul lit. fi ort,, nr. 28 din 5 ian. 1921, p. 3.
400
384. Dr. L Vinef,
Citeva date asupra ultimelor zile ale po?^
tului Mihail Eminescu, Buc., 1931. tras din
România medicală, 1931.
385. Dr. C. Vlad, Emincscu din punct de vedere psihanalitic, [Buc.],
1936.
386. Al. Vlădicescu,
Scrisoare către Petraşcu, Galaţi, 12 dec. f.a. Cf. I.
E. Torouţiu, Studii şi doc. lit., VI, pp. 412—413.

387. Al. Vlahuţă,

După Eminescu, în voi Opere alese de Al.
Vlahuţă, voi. II, E.P.L., Buc., 1953, pp. 99—101.

388.
Scrisoare către Titu Mdiorescu, Dobro- văţ, 20
iunie 1884. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. lit.,
UI, p. 124.
389.
Scrisoare către Titu Maior eseu, Dobro- văţ, 27
dec. 1884. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi doc. lit., III,
p. 125.
390.
Scrisoare către N. lorga, 1 aug. 1895. Of. I. E.
Torouţiu, Studii şi doc. lit., VII, pp. 348—349.
396. Comunicare, în voi. Eminescu comemorativ,
391. Album artistic fi literar de O. Mi- nar, Iaşi,
Amintiri despre Eminescu, în voi. Omagiu lui M.
[f.a.], p. 37.
Eminescu, Bucureşti, [1909].
392. Ştefan
397. Vîrgolict,
Nicolae Xenopol, Scrisoare către lacob Negruzzi, laţi, 25 ,
ian.Scrisoare
1887. Cf.către lacob Negruzzi,
I. E. Torouţiu Paris, Studii
şi Gh. Cardaş, 8 april,
1878. Of. I. E. Torouţiu,
şi doc. lit., I, pp. 380— 381. Studii fi doc. lit., III,
pp. 54—57.
398.Iosif
393. N. Zaharia,
Vulcan, Mihail Eminescu. Viaţa fi opera sa, Buc., Socec
Suveniri
(ediţia ahucureştene
Il-a mărită). (Seratele literare de la
Maiorescu), Familia, nr. 6 din 5/17 febr. 1884, pp.
399. 69—70. Apud G.Semănătorul,
Comunicare, C. Ni- colescu, Studii
1903, şi articole
p. 55.
despre Eminescu, E.P.L., Buc., 1968.
400. Duiliu Zamfirescu,
394. N. Willard, Amintiri (Seratele de la Junimea), România
Le Geme et la folie au XVIll-e siicle, P.U.F., Paris,
liberă, nr. 173, 3 april, 1883, pp. 2—3.
1963.
395. A. D. Xenopol,
40)1.
Scrisoare
Scrisoare către
către N, Petrafcu,
lacob Negruzzi,Roma, Berlin,6 sept. 1894.
f.a. Cf. I.
E. Of. I. E. Torouţiu,
Torouţiu, Studii
Studii şi doc. lit.,fi II,
doc.
pp.lit., W, pp. 120
102—105.
—.123.

402. Dr. P. Zosin, Nebunia lui Eminescu, Spitalul, nr. 11, 1903.

403. * * *
Trei scrisori ale lui Eminescu, Sămană- torul, II,
nr. 39 din 29 sept. 1903 (Reprodus după
Taniac).
402
 —

M f rtŞ&î .* t-.-,
v

|fi»H

?•* n
i .r>
—
Cuvin t înainte....................................... V
Cuvîntul autorului .... IX
Preludiu . . .... 1
Note preliminarii................................... 28
Contemporanii despre Eminescu Structura 47
somatica . . 58
Eminescu din punct de vedere psihic 67
Itinerarii................................................ 114
O viaţă de om ... 165
Zeul învins............................................ 195
Eroare şi adevăr..................................... 327
Note bibliografice.................................. 365
 Lector : AURELIA BALA LI
Tehnoredactor : ION TUDOR
Tira) 6540. Broşate 6400X140. Legate. Htrtie tipar Incit
A mat 84X108/5715 de 63 g/m. Format 54 X84/16. Coli
ed. 27,44. Coli tipar 26,25. Planşe tlpo 20. A. nr. 14788.
C.Z. pentru bibliotecile mart ţi mici 33—331.
Tiparul executat sub comanda
nr. 1/18 la
întreprinderea Poligrafica
„13 Decembrie 1918-,
str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97
*«**&*** Bucureşti,
Republica Socialista România.
ttqHC , 3$ hi'

s IMMM ‘fliiţrffll ,î
>■ * ••••'. «' I- ii n>«* n\-\i= n-, < ,y

',<• ttfcjWŞpi «-y | lt)

: taţ/iţih«tt, ifJiKimtinli
Scrisoare din 1887, expediata de Emânescu, din Botoşani, Corneliei
Emilian
Ca şi precedenta, această scrisoare evidenţiază acelaşi scris ordonat,
cumpănit, frumos, ce l-a caracterizat pe Eminescu în perioada de
sănătate. Nici un semn care să trădeze debutul chiar al unei para-
lizii generale progresive
 Iorgu, care a urmat lui Iachift, era cu vreo 11 ani mai mare dccît Raluca
(născută în 1816). £1 marchează debutul primelor manifestări de boală cu
substrat neuro-psihic — evidente şi consemnate documentar — din familia
Jurăs- ceştilor... „iubit într-ales de Donţu“ (A. Potlof, bunicul său — n.a.)
năzdrăvan mare fi cam plesnit cu leuca", ne informează Matei <294>: „Violenţa
şi ingratitudinea filială a lui Iorgu la vîrsta de 32 de ani au dus la măsuri
corecţionale şi la recluziune. Lovind şi înjurîndu-şi părintele, intr-un rînd
ameninţîndu-1 şi cu arma, stolnicul se văzu silit să se plîngă Mitropolitului
Moldovei, cerindu-i să-l închidă la Sihăstria Secului.
„...pomenitul meu fiu din multă vreme cuprins fiind de întunericul orbirii de
dreaptă judecată, am suferit de la dînsul, atît eu cît şi maică-sa, în nenumărate
rînduri feluri de atacuri şi ocări neiertate de pravile... cu aşa ticăloasă cugetare
pînă cînd au îndrăznit şi cu mîinile înarmate a să ridica asupra-mi şi pe toate
pîră acum mîngîindu-mă cu nădejde ca cu liniştite chipuri părinteşti sfaturi ar
putfc lua îndreptare le am acoperit, dar în zădar mi-au fost căci şi acum privesc,
cînd vîrsta lui este trecută de 30, că nărăvi- rea sa ch ră, în loc să se
desrădăoineze, încă merge cu sporire pentru a cărui îndreptare ncputînd găsi altă
închipuire, decît ce prin mijlocire[a] înalt-preasfinţiilor voastre să se trimită la
Săhăstria Sacului, unde să fie periorisit pară va lua sufletească vindecări şi va
veni în dreapta cunoştinţă a datoriilor sale." (î94>
Comportamentul brutal, insultele şi ameninţările cu arma s-au repetat, îneît
Iorgu fu arestat şi trimis la Secu. A mai trăit 30 de ani, murind de holeră în
1867. A fost căsătorit şi a avut doi copii. Nu se cunosc alte amănunte referitoare
la comportamentul său.
Reţinem acest caz în antecedentele colaterale ale lui Eminescu, întrucît
asemănarea ce există între manifestările lui Iorgu şi debutul psihozei acute din
1883 a poetului este izbitoare. Eminescu ameninţase cu revolverul încă din 1880
pe Caragiale şi intenţiona să împuşte pe rege în 1883. Va- sile Iuraşcu, bunicul
poetului, „era un om mărunt, dar bine legat, cam naiv, cam prostuţ, cum am
zice, dar bun la suflet...", pe cînd Paraschiva — bunica — avea o „statură
potrivită, dar ţanţoşă şi era foarte dezgheţată..." < 294).
Gheorghe şi Raluca Eminovici au avut 11 copii: 7 băieţi şi 4 fete.
Şerban — întîiul copil — s-a născut în 1841. .Era oacheş ca un ţigan, de
constituţie debilă şi de statură mai sus de mijloc, vindicativ — după
mărturisirile lui Matei." (294) Pentru ca era prea slab, a fost botezat abia după un
an.
La şcoală era „foarte violent şi bătăuş" (294L N-a strălucit la învăţătură, dar
spre sfîrşitul studiilor se anunţa un chirurg cu reale posibilităţi.
Mihai — care l-a iubit — era contrariat de comportarea lui din Berlin :
„...Pe Şerban îl văd rar, căci şade foarte departe de mine.
Dacă vorbesc cu el despre afacerile lui, el nu mă clarifică niciodată într-atîta
ca să ştiu ce are de gînd să facă.

20
 Ceea ce ştiţi dv. despre el ştiu şi eu... Şi nici cred că să-i fi descoperit el
vreunui om din lume tot ce gîndeşte [...) eu o spun curat, nu-1 înţeleg şi pace."
Această trăsătură este semnalată de Slavici şi de Mite Kremnitz şi la
Eminescu, şi chiar poetul însuşi îi scrie lui Iacob Negruzzi : „...Şi deşi nu sînt
lugubru, nu sînt totuşi comunicativ..." W.
Manifestînd semne de nebunie, Şerban este internat, către sfîrşitul anului
1874, Intr-o clinică de boli nervoase unde şi moare. La 4/16 noiembrie 1874,
Eminescu scrie tatălui său : „...Şerban, după cum prevăzusem, e alienat ţi
totodată în stadiu foarte greu al poalei de plamîni. încă înainte de-a intra în
spital, îmi scrie d. secretar al Agenţiei, se observă semne de alienaţiune a minţii,
care însă crescînd din ce în ce au ajuns la un grad foarte mare..." * 8,). El îl
consideră : „un fiu nefericit../, cu o înnăscută slăbiciune de caracter, căruia
natura nu-i dăduse nici o energie şi nici o putere.
„Şerban a fost un om slab, iar nu un om rău... El era un copil bătrîn şi astfel
ar fi trebuit tratat..." (89).
Al doilea copil, Nicu, născut în 1843, se deosebea temperamental de
Şerban. Era „...maladiv şi bun la suflet, statură mai jos de mijloc" <294).
A studiat dreptul la Sibiu şi a exercitat cîtva timp avocatura. „Era inteligent
şi învăţat" — scrie Slavici (294), „blînd şi manierat". îmbolnăvindu-se, a revenit la
Ipoteşti.
Plăcerea lui era să se refugieze în biblioteca „babacului" şi „să stea de vorbă
cu toţi învăţaţii lumei". Eminovici „îl

21
 o memorie ca a lui Napoleon I şi c-o înţelepciune naturală cum rar
se află, dar ea-i pe jumătate moarta, căci e lovită de apoplexie..." (79K
Harieta semăna cu Eminescu nu numai la fizic, ci şi
temperamental. Din scrisorile trimise Corneliei Emilian, rezultă destul
de clar starea ei sufletească şi depresiunea psihică : „...Cu cea mai
mare grijă morală de sănătatea lui Mihai, cum va merge, şi o stare
nervoasă destul de nesuferită mă pun să-ţi scriu matale. Poate mi s-ar
însenina tablourile negre ce-mi năvălesc cugetarea, cum razele
soarelui limpezesc ceriul... Sunt momente în cari nu mă pricep eu pe
mine însumi, cînd nemulţumită de mine şi de lume aş vrea să nu mai
fiu...“ f60). în altă parte, ea arată că „loviturile nenorocite, ce totdeauna
au persecutat toată familia noastră, ne-a înrădăcinat pesimismul cel
mai nemărginit, fără remediu şi fără vindecări..." (60K
în cursul anului 1888, Harieta se îmbolnăveşte de „plă- mîni" şi cu
multă greutate este salvată de medici. „Sînt într-o stare de tot slabă şi
tusa mă topeşte." Ea considera boala „de piept" boală ereditară „a
tuturor din familia noastră ; ori la care etate ne apucă, de pept murim,
toţi" W).
înf iarna lui 1888 se găsea „în cea mai mare grijă şi nesiguranţă..."
„Am petrecut nişte sărbători triste şi [...] în ziua de Anul Nou- îmi
venea să mă ucid, să pun capăt supărărilor mele."
La 24 martie 1889 scria că de supărare ,,... capul nu mă slujeşte şi
simt un ce că mă tem de nebunie"
La 15 iunie 1889 moare Eminescu. Harieta scrie Corneliei
Emilian : „...Moartea lui Mihai şi ologirea mea provine numai din
sărăcie. Ce nedreptate este în lume." <60)
Moare uitată şi neştiută — în mare mizerie — la 14 octombrie
1889, în vîrstă de 34 de ani, la Botoşani. Ceilalţi fraţi — Ruxandra,
Marghioala şi Vasile — au murit sub zece ani din cauze neprecizate.
Matei, mezinul familiei, era mai mic decît poetul cu 6 ani. N-a
strălucit la învăţătură, iar ca elev a fost indisci- plinat, violent, dîrz în
riposte ori de cîte ori i se îngusta personalitatea.
Ca şi poetul, Matei a fugit de la şcoală, pentru că profesorul care îi
era şi gazdă „îl torturase".
Din documentele militare reiese că era citit, cinstit, cu o ţinută
îngrijită ; liber în opinii, violent cînd era provocat şi sever în timpul
serviciului. Era un om dificil, irascibil, intransigent şi într-un fel
original, fără menajamente şi neconcesiv, „un om dintr-o bucata" (294>.
Aprecierile superiorilor sînt neconcludente, prin inconsecvenţă,
contraziceri şi subiectivitate. Nota dominantă la Matei era cinstea
ireproşabilă şi' mândria ; cu timpul, a devenit blazat, ursuz, singular,
nesociabil. Memoriul lui Matei conţine numeroase notaţii, astfel la 28
de ani: „Din punct de vedere psihologic are un temperament bilios ; în
timpul din urmă a avut un acces de esultare, părîndu-i-se a-i lipsi bani,
24
fiind cassier" (294>. „Caracter cinstit, bun, pacinic, serios... modest",
trăind bine cu toţi camarazii săi. Cu o bună educaţie, „dar voieşte a
îndrepta viciurile şi e prea devreme", inteligent, foarte capabil şi
pătrunzător.
Registrul de personal, din 1877, răstoarnă unele date: „Ţinută
bună, inteligent... Nu serveşte destul de bine, fiind cam leneş ; are
nevoie de impulshine totdauna, nu trăieşte bine cu camarazii,
calificîndu-i înapoiaţi." Este pedepsit în repetate rînduri cu arest:
„pentru lipsă la serviciu şi instrucţie", pe care o califică „prostie" ;
pentru purtare rea contra camarazilor, pe care-i numeşte retrograzi;
pentru plecare din garnizoană fără voie, e sancţionat cu 8 zile arest
pentru că şi-a calificat comandantul — care urma să-l în- voiască —
„străjer de la 11 februarie şi colonel de contrabandă" ; pentru răspuns
nedisciplinat; pentru mai multe lipsuri nemotivate de îa instrucţie,
„calificînd-o între offi- ceri prostie de nici un folos real ; pentru
cuvinte insultative aduse administratorului... în faţa gradelor
inferioare, pe care l-a făcut pungaş, care deşi relativ adevărat, dar nu
în faţa gradelor inferioare ; pentru reclamaţii colective presupuse,
calificînd pe d-1 general P..., civil în uniformă şi o calamitate în capul
deviziei..." Generalul i-a menţinut notele rele, notînd în 1890 : „prea
mîndru de sine şi de calităţile sale". încă din 1879 era considerat că
„are un naturel de o violenţă mare şi care poate să-i anuleze toate
calităţile". N-avea însă „nici un viciu", fiind „incapabil de a tăgădui un
adevăr, chiar de i-ar fi nefavorabil", păcat însă că „acest officer"
poftea să modifice obiceiurile armatei. (J94> în 1892 şi-a dat demisia şi
a refuzat să mai meargă la companie.

25
do-schizofrenii ca forme endogene (psihoze atipice, degenerative),
forme exogene, mai des cu etiologia toxică, forme caracteriogene, ca
personalitatea schizoidă a lui Kretschmer, şi forme determinate
organic. Biotipul predispozant al lui Kretschmer, ca şi factorul
caracterial de predispoziţie (psiho- tipul) reţin încă atenţia autorilor.
Este, pe de altă parte, greu de 'eliminat rolul social sau formativ al
mediului familial.
Orientări noi de cercetare psiho-socio-genetică relevă importanţa
evenimentelor infantile (cu decepţii şi refulări), a mediului socio-
cultural (mediul şi integrarea organismului), a relaţiilor intrafamiliale.
Pentru majoritatea psihiatrilor din ţara noastră schizofrenia este
considerată ca un concept nozologic complex, în definirea căruia joacă
un rol important simptomatologia psihopatologică şi evoluţia. Ea are
un substrat fiziopatolo- gic, ce o deosebeşte de psihozele
schizofreniforme sau pseu- do-sohizofreniile cu etiologic predominant
exogenă (infec- ţioasă, endocrină, traumatică etc.). Aşadar, s-ar părea
că schizofrenia adevărată, de „nucleu", endogenă etc., este psihopatia
care debutează insidios, fără cauze exogene evidente, la o
personalitate premorbidă, cu anumite particularităţi şi în care factorii
familiali şi ereditari joacă un rol important. Morel admitea în secolul
trecut, în legătură cu o tară ereditară, existenţa unui proces care, în
urma acţiunii unor cauze interne, determină decăderea şi distrugerea
totală a unei familii. El punea aceste cauze exclusiv pe seama
eredităţii. *
însemnătatea deosebită a mediului extern n-a fost de loc luată în
consideraţie de Morel şi de continuatorii lui, dar este un fapt
recunoscut azi ca, din cauza acţiunii pernicioase a condiţiilor
defavorabile create de mediu, pot apărea tot felul de psihoze.
Prin urmare, trebuie privită altfel şi importanţa aşa-nu- mitelor
stigmate de degenerare. în această categorie se încadrau în genere
semnele conformaţiei anormale a corpului în întregime sau a unor

* DezvoLtînd această teorie, psihiatru francezi şi în special Magnan au elaborat

concepţia degenerării psihice. A început a fi folosit termenul „degeneram* sau
„degenerat* pentru indivizii din familiile cu tare ereditare grave. Pentru aceştia se
considera caractetristic un dezechilibru general, o lipsă de armonie a dezvoltării psihice şi
caracterul bizar al comportării. Din acest punct de vedere socoteau esenţiale
unilateralitatea şi dezvoltarea inegală a anumitor capacităţi. Practica medicală a demonstrat
însă că nu există nici un fenomen de degenerare în sensul strict al teoriei lui Morel, chiar
dacă s-au înregistrat cazuri frecvente de psihoză, atît în familia tatălui, cît şi a mamei. O
înrăutăţire progresivă poate fi observată într-adevăr intr-o serie de generaţii, dar adevărata
ci cauză rezidă în aqiunea nocivă, atît asupra părinţilor, cît şi asupra descendenţilor, a unor
factori ca alcoolismul, sifilisul şi alte noxe. In aceste cazuri descendenţii nu sint bolnavi,
pentru ca li s-a transmis ereditar o predispoziţie

32
părţi din corp : macro şi micro- cefalie, de exemplu (Eminescu avea
un cap ceva mai mare în raport cu corpul după părerea Mitei Kremnitz
şi a unui medic curant) <305>, care ne oferă date precise în legătură cu
circumferinţa craniului său, însă omite să ne relateze înălţimea
corpului, pe care Matei o aprecia în jur de 1,66 m. Medicina
biotipologică cuprinde orientări consti- tuţionaliste, care au folosit
sistematic gîndirea tipologică în scopul de a contura tipuri
constituţionale. * †
E. Kretschmer (1921) a utilizat o metodă empirică, ectoscopic-
descripiivă, recurgînd la antropometrie şi la testele psihologice ca
procedee adjuvante. Punctul său de plecare este psihiatric. Pentru că
atît schizofrenicii, cît şi mania- codepresivii (circularii) aparţin de
obiecei unor familii cu

*pentru boală, ci în urma unei acţiuni nocive asupra embrionului format. In afară de
aceasta, condiţiile defavorabile ale mediului au o influenţă foarte mare asupra acestui
organism debilitat.
† Anticipări ale gîndirii bioiipologice pot fi considerate — printre altele —
cercetările şcolii franceze de psihiatrie din secolul al XlX-lea; ou Morel şi Magnan, ele au
căutat să impună — cum s-a arătat — ideca după care „psihopatiile şi psihozele apar la
indivizi cu tare fizice de degcnerescenţa". Pe aceeaşi linie s-au înscris lucrările şcolii
italiene de „antropologie criminală*, condusă de Cesare Lombroso. La refundamen- tarea
ştiinţifică a noţiunii de tip constituţional a contribuit (in cadrul şcolii de endocrinologie) şi
N. Pende încă din 19122, după care biotipologia este „ştiinţa arhitecturii şi ingineriei
corpului uman individual".
N. Pende deosebea tipuri cu combinaţii de caracteristici privind proporţiile, forţa şi
tonicitatea. Fiecare dintre tipuri ar corespunde unei formule endocrine complexe. După A.
A. Paul pot fi folosite azi, în practică, numeroase tipologii bine întemeiate, dintre care
unele caracterizează tipuri toţale, iar altele tipuri parţiale. Un tip psihofizic total este cel
care reuneşte caracteristici psihice şi spirituale şt caracteristici fizice într-un complex
coerent. Tipurile lui Kretschmer sînt tipuri totale în sens larg, în timp ce tipurile totale în
sens restrîns se referi la viaţa sufletească şi spirituală.

33
 ne spune că în semestrul II al anului şcolar 1874/1875 Emi- nescu
i-a fost profesor de limba germană la institutul academic din Iaşi. „Era
un temperament cam nervos, lucru la care va fi contribuit poate —
susţine Vincler — foarte mult şi lipsa, ca şi nevoia ocupaţiunei foarte
prozaice de profesor de limba germană care-i răpea timpul... Eminescu
se purta cam brusc cu elevii, punîndu-le note mici.“ Sigura ca speranţă
rămîne aproape numai dragostea pentru Veronica Micle, care îi oferă
clipe de autentică seninătate.
„Sînt zdrobit numai scriindu-ţi aceste rînduri [1880, n.a.], căci în
ele invoc un trecut întreg de visuri şi fericiri. Mă revăd la Viena. Ochii
tăi frumoşi pătrundeau sufletul meu. Apoi la Iaşi, admirat şi sărbătorit
în salonul tău fără a fi de faţă. Anii însă au trecut. Sunt în Bucureşti,
oraşul care mi-a fost cel mai nenorocit, de aceea îl urăsc ca pe un duş-
man neîmpăcat. Tot trecutul pe care ţi-1 înşir e bun pentru poezie, dar
viaţa reală..." (377)
Cît priveşte „viaţa reală", dacă Bucureştii i-au fost oraşul „cel
mai nenorocit", Eminescu nu s-a adaptat nici în Viena, unde „n-a stat
mult, spunînd că zgomotul trăsurilor pe pavaj îi strică urechile..." (37î),
şi a plecat la Berlin, re- gretînd apoi, cum am văzut, în primul rînd că
a venit „numai aici", în al doilea, că n-a plecat „deja de mult" (377).
îi pare rău însă că a venit la Iaşi, unde capriciile dragostei i-au
creat clipe de fericire, dar şi dezamăgiri. într-o scrisoare fulminantă,
străbătută de fulgere dezlănţuite de gelozie, Eminescu ajunge să
„afurisească" pînă şi ţara în care s-a născut şi în care avea să moară,
dar pricina era legată de dragoste, şi nu de ţară, iar dragostea era
Veronica. „De mult joc un rol nevrednic de mine însumi şi nevrednic
de simţămintele care le-am avut pentru d-ta, căci sperez că nu le mai
am. Cît ai fost dusă am avut timp să reflectez asupra stării mele şi s-o
găsesc nesuferită. Doi ani de zile, doamnă, n-am mai putut lucra nimic
şi am urmărit ca un idol o speranţă nu numai deşartă, nedemnă. Căci
într-adevăr ce-am putut spera ?... Ştiu multe de d-ta, eu care pîn-a veni
în această ţară afurisită aveam inima curată şi minte deşteaptă. Nu i-ar
putrezi oasele cui au dat fiinţă acestor ţeri în care cuvîntul nu-i cuvînt,
amorul nu-i amor şi frumuseţea e inscripţia unui... oţel. Zgîrcită, în
orice zîmbet, orice privire cu mine, care mi-aş fi dat viaţa bucuros
pentru atîta numai, n-ai fost aşa cu oricine, o ştiu aceasta. Cred ca tre-
buia să sfîrşim odată. Nu poţi zice, doamnă, că eu aş fi dat cauză la
această ciudată relaţie. în orice caz, pîn-a te cunoaşte puţin numai,

122
sentimentul meu nu era cu mult deosebit de acela dintre «Amor şi
Psiche», d-ta erai o idee în capul meu, te iubeam cum cineva iubeşte
un tablou. După ce singură ai voit altfel şi ai făcut din visul meu un
copil al d-tale, nu mai putui rămînea astfel ; nu mai sînt nici de 16 ani,
nici de 70. Ei bine, ce ai binevoit d-ta a face din mine ? Mi-ai omorît
orice idee bună în cap. Am stat aicea, în acest oraş, pe care nu-1 pot
suferi, pentru a te vedea «en societe» o dată pe săptămînă, pentru a fi
ridicol în ochii luimii şi, ceea ce-i mai mult, în ochii d-tale. Cine mă
cunoaşte, cum m-ai cunoscut d-ta, cine ştie cum ştii d-ta, că n-am
putut iubi nici pe mumă-mea mai mult decît te-am iubit ?...“ Reflec-
ţiile lui Maiorescu, Slavici, Teleor şi alţii despre natura sentimentului
erotic la Eminescu pun la îndoială afirmaţiile lor. „...De-mi voi aduce
vreodată aminte de d-ta, fii sigură că va fî fără ură şi fără amor. Fără
ură, căci urîndu-te ţi-aş da o valoare pe care o femeie de uşurinţa d-
tale n-o merită, fără amor, pentru că aş batjocori simţirea..." Eminescu
nu putea să admită, nici nu concepea să dispute cu nimeni dragostea
Veronicăi... „Ce-i al meu e al meu şi punctum... Eu voi inimă curată şi
amor vecinie, căci dac-aş voi să-mi sprijin viaţa pe curteniri trecătoare,
v-asigur, doamnă, că aş putea-o face şi eu..." Poetul îi imputa
infidelităţi imaginare sau... în tot cazul greu controlabile documentar.
„..Reîntur- narea din parte-mi nu e decît c-o singură condiţie. Aceasta
e : să împărţi soarta rea în care trăiesc, să fii a mea oricum aş trăi şi
oriunde..." Veronica va respinge propunerea. „Dac-aş şti că ai o
seînteie de iubire pentru mine, aş aştepta şi o sută de ani, dar ştiu că n-
ai, de aceea condiţia pusă e cam cu greu posibilă. De o împlineşti,
bine; de nu, nu. Cred că n-o vei împlini şi de aceea adio, doamnă, şi de
astă dată pentru totdeauna..."(377). Gelozia lui Eminescu,

123
 alienaţie mintală, după părerea lui. Evoluţia rapidă a bolii, bogăţia
simptomelor şi particularităţilor lor nu lăsau nici o îndoială asupra
caracterului ei.
Diagnosticul de manie acută s-a impus *. Titu Maiorescu, la
curent cu patologia proceselor psihice, după cum îi scrisese
Emiliei Humpel, trebuia să acţioneze şi a acţionat prompt. † El
sesizase natura bolii şi a cutezat să interpreteze cauzal apariţia
acesteia, problemă extrem de dificilă pentru timpul acela şi
îndeosebi în cazul lui Eminescu, la care psihoza a îmbrăcat un
caracter atipic chiar de la început. Despre mania acută se ştiau
multe lucruri, iar simptomatologia ei era destul de bine pusă la
punct.
Astfel, Esquirel(l0) definise mania ca pe „o afecţiune ca-
racterizată pnn perturbarea şi exaltarea sensibilităţii, a inteligenţei
şi o voinţei", simptomatologie întîlnita la Eminescu. Pentru
Baillarger (10,„mania“ era o „supraexcitare generală şi permanentă
a facultăţilor intelectuale şi morale". După părerea lui Ballet (10>
aceste definiţii nu erau exacte decît în parte. El afirma că „se poate
considera afecţiunea ca un sindrom constituit prin incoherenţa
ideilor şi dezordinea actelor, şi rezultînd dintr-o exaltare morbidă
a operaţiunilor psy- homotorii, eliberate momentan de controlul
voinţei directe" <10). Sindromul fusese observat în condiţii şi
situaţii clinice foarte diverse (la începutul sau în cursul encefalitei
difuze, ca una din modalităţile nebuniei intermitente, la degeneraţi
cu o echilibrare mintală defectuoasă şi la cei cu o exaltare facilă,
la epileptici, unde realizează un echivalent al accesului cînd el nu
se produce etc.).
Dificultatea diagnosticului etiologic consta şi în faptul că
mania afectînd grade de intensitate foarte variabile, fizionomia
sa ,»e schîmbă cu fiecare din ele : ea începe cu o
simplă exaltare cerebrală şi sfîrşeşte cu formele supraacute a căror
intensitate duce la confundarea cu delirul. In zilele care au precedat
izbucnirea psihozei afective a lui Eminescu, starea maniacă a fost
* Rkti, studiind pe maniaco-depresivi, consacra în 1883, în Franţa, noţiunea
de afecţiune unică caracterizată prin succesiunea de crize de manie sau de
melancolie la un acelaşi individ. Kraepelin (în Germania), prin descrierea analizei
minuţioase a stărilor de tranziţie şi intricaţiile crizelor maniace şi melancolice, va
aduce în 1899 noţiunea de stare mixtă, demonstrind astfel identitatea profundă a
celor două forme de tulburări.
† Internîndu-1 pe poet la Garitaitea, Maiorescu l-a informat pe Şuţu că „nici o
economie nu se face cînd e vorba de Eminescu". Rosetti ar fi repetat şi el: „fur
Eminescu nichts geschont wird" (dintr-o scrisoare a Clarei Maiorescu către Emilia
Humpel) (3,7)>

186
expresia cea mai sesizantă a dezorganizării sale psihice. O analiză
fenomenologică a conştiinţei şi a lumii poetului în acest timp (de o
manieră proprie lui L. Binswanger) (157> ar explica conştiinţa
mecanica, existenţa maniacă a lui la o modalitate regresivă globală
calificativ ireductibilă a ideilor cu viteză de gîndire, excitaţie
mecanică a spiritului, a biotonusului vital, hipermnezie etc., fiind vor-
ba de o profundă modificare a structurii temporale a vieţii psihice,
caracterizată printr-o dezlănţuire şi un elan nestă- pînit al dorinţelor
neînfrînate sau organice.
Psihanaliştii (Freud, Abraham etc.) au notat precis această „orgie"
şi această furie libidiană în accesul maniac, pe care-1 consideră ca o
regresiune bruscă la stadiile infantile ale instinctelor anterioare („une
regression soudaine aux stades infantiles de l’instinctes anterieurs â
toute contrainte exterieure").
Nevoile şi plăcerile (dorinţele) devin „devorante". Pul- siunile se
liberează, îndeosebi pulsiunile orale pregenitale. Mania este din acest
punct de vedere contrariul melancoliei, precipitînd subiectul şi
sacrificarea pulsiunilor sale ca pentru a scăpa de angoasă (Recamier).
<157>
Potrivit analizei structurale a lui Henry Ey, criza de manie
comportă un aspect regresiv sau deficitar (negativ) şi un aspect
pozitiv, de liberare „des instances inferieurs". Structura negativă este
caracterizată prin : a) tulburări (lejere, este adevărat, căci mania se
găseşte la un nivel elevat de distrugere) ale funcţiilor de sinteză :
atenţia slăbită, percepţia timpurie (hâtive) etc.; b) alterarea lucidităţii,
care dă paradoxal iluzia unei „hiperlucidităţi maniace", dar care, în
fapt, este un prim stadiu al crepusculului conştiinţei ; c) distrugerea
(destructuraţia) temporală etică a conştiinţei, aspect caracteristic al
conştiinţei morbide, care a pierdut capacitatea de a se modera şi de a
se acorda exigenţelor prezentului.
Structura pozitivă este caracterizată prin : a) comportamentul „de
jeu" ; b) ficţiunea sau fabulaţia, care este deasupra planului de
imaginare („de l’imaginaire, ce qu’est le
m> itedbia Ih duaftnt. Vw*. W. MI fi r*M JeervUa mâi dna, *aj
* „Doi dintre fraţii lui pieriseră de aceeaşi boală, iar al treilea, cel ce trăise la Sibiu şi
la Temişoara, căzuse acum bolnav şi se afla acasă; «Mi s-a unt viaţa, îi scrisese bătrinivl;
fă ce faci şi vino de-1 ia ca să-l
L-am împins spre careta aceea cenuşie. El păşea încet,
încurcat în tîrşiala pantalonilor. Părea că împlineşte, cuminte,
indiferent, un îndemn. Părea ca nu mai suferă, că e mut de orice
cuvînt, că nici un gest nu face.* <»»)

187
 ...Eu sunt nemîngăiat..." (**')
— Ei lasă, că te ajut eu.

pleci.
— Nu plec, nu vezi ce copaci fantastici... Du-te, dar vino repede
să plecăm, să mîncăm mămăliga strămoşească.
Constatîndu-i dispoziţia contemplativă, care era un simptom
liniştitor, Chibici a intrat repede în edificiul alăturat ca să-şi execute
comisionul.
Intorcîndu-se repede la banca unde trebuia să fie aşteptat, nu l-a
mai găsit.
L-a chemat mai întîi în toate direcţiile, a alergat pe Ia toate răs-
pîntiile, sţrigîndu4, dar zadarnic. S-a adresat organelor de pază ale ora-
şului, poliţiei. Cercetări... l-a găsit noaptea tîrziu intr-o osterie dintr-un
cartier mărginaş.
Patronul anunţase poliţia, era ora închiderii. Chibici s-a dus cu
un
agent.
— Bine, Mihai, unde ai luat-o aşa razna ?
— Vreau să mă duc în ţară, să mănînc mămăligă
strămoşească..." (***) Dacă acestea au fost sau nu cuvintele lui
Eminescu, e imposibil de
controlat — sursa e indirectă —, dar esenţa rămîne şi poate fi contro-
lată documentar.
din copilărie, de momente dulci ce-1 inspiraseră şi-i dăduseră cele diatîi emoţiuni..., ei, cu
privirea plecată în jos, primia vorbele acestea ca nişte greutăţi ce-i apăsau sufletul, nevoind
parcă a-şi întoarce gîndul spre
timpuri şi emoţii stinse pentru totdeauna. După o pauză de tăcere, cmd socoteam că poate
va ridica puţin vălul tainelor sale, vedeai o singură clătinare din cap, rece, exterioara şi
generală, întovărăşită de o mişcare de nună înecata, care _ însemna : «Să le lăsăm uitate pe
toate», iar pe figura lui devenită mai palidă, o contracţie de suferinţa ce te obliga să
schimbi vorba. In intervalul acesta se duse la Iaşi.* (***)
ne-am dus împreună cu Vlahuţă la Iaşi cu prilejul unui Congres studenţesc şi l-am ^ găsit
^într-o cameră din fundul curţii unui otel. [„.] Ne primi cu bunăvoinţă, repeund de cîtcva
ori cuvintele «Congres studenţesc», ca şi cum şi-ar fi adus aminte de trecutul lui de
student, ne zîmbi cu bunătate, lăsîndu-ne să înţelegem oarecum că nu ştia bine ce voiam de
la el. Pe Vlahuţă îl cunoştea de mai mult timp [...] După ce mai vorbirăm cu el, i-am
propus o plimbare la Copou cu trăsura, pe care el o primi surîzînd... Pe drum Eminescu
vorbi puţin, dînd numai cîte un răspuns scurt şi cuminte, avînd aerul că se gîndeşte la ce-1

187
întrebam şi mat mult surîdea. Cat răsuflă calul sub arborii de la Copou, arătarăm aleea lui
Eminescu zicînd: «locul idilelor ieşene». El zîmbi din nou şi închise un moment ochii, ca
şi cum ar fi voit să recheme sau poate să alunge niscaiva amintiri.* (**•) Nota de
melancolie, economia de mişcări, rezerva cunoscută a lui Eminescu creau aparenţa unui
om sănătos din punct de vedere psihic.
După aceea, fără să mai zică uo cuvînt, îmi întoarse spatele şi porni de-a lungul
stradei Păcurari spre oraş, mergind numai pe lingă zidurile caselor, nebăgînd în seamă pe

«
nimeni, netezîndu-şi parul cel lung, din cînd în cînd." f**7)
oeit în ziua de 14 iulie şi recomandară tratamentul antîluetic într-o talc
potrivită* (**).

187