ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT ,,B.P.HASDEU” DIN CAHUL, VOL.

III, 2007

6. Condrea, I. Sensurile cuvântului şi problema redării lor în traducere // Analele Ştiinţifice ale
Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe Filologice”. – Chişinău, 1999.

Recenzent: conf.univ., dr. V.Axenti

Prezentat la 28.09.2007

ASPECTE ALE „PROUSTIANISMULUI” ÎN CREAŢIA HORTENSIEI PAPADAT-

BENGESCU

Snejana POŞTARU,
Catedra de Filologie Română

By excellence specific to the inter-war period is the prose written on the spur of the worldwide prestige
of Marcel Proust's work, the proper psychological analysis prose. With its appearance, the Romanian
literature got a new tipe of novel. The merit to have founded a belongs to our first great writer Hortensia
Papadat-Bengescu. The epic ensemble proposed by the writer in the Hallipi cycle introduces itself by its
striking novelty, by a vision upon the social environment unprecedented in our literature, by its terible
power of penetration in the host intimate mechanism of the personality.

Cu toată diversitatea formulelor şi experimentelor, în romanul european dintre 1900 şi al doilea

război mondial se pot delimita, în linii mari, două direcţii: romane cu valoare epică dominantă şi romane cu
valoare dominant psihologică. Interferenţele sunt numeroase, încât tradiţiile balzaciene, stendhaliene,
dostoevskiene şi celelalte se întâlnesc cu inovaţii psihologiste de provinienţă proustiană sau de altă sursă, în
ultimii ani ai secolului al XlX-lea se puseseră bazele psihologiei ca ştiinţă, creându-se o nouă platformă de
investigare a vieţii interioare. Contrar convingerilor mai vechi despre structurile sufleteşti, privite într-o
anumită fixitate, acum se proclamă că specificul vieţii spirituale este mişcarea într-o ondulaţie perpetuă.
Pornind de la observaţiile şi ipotezele psihiatrului Pierre Janet, Sigmund Freud elaborează principiile
psihanalizei. Literatura nu întârzie să utilizeze unele rezultate ale acesteia, imprimându-le o coloratură
estetică. Picasso, în pictură, urmat de alţii, procedează la fel. Prestigiul psihologiei se lărgeşte repede,
Garabet Ibrăileanu aplicând în cercetarea critică tezele despre comportament ale psihologiei americanului
James. Hortensia Papadat-Bengescu în „Fecioarele despletite” se referă o dată la Paul Bourget, care
oscilează între psihologie şi literatură („Essais de psychologie contemporaine”). Liviu Rebreanu,
precursorul romanului psihologic la noi, cu „Pădurea spânzuraţilor” recunoaşte rolul lui Proust fără ca el
însuşi să fie proustian. Aşadar, era firesc ca în romanul românesc de după primul război mondial, direcţia
realistă (reprezentată de Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu şi alţii) să fie dublată de o
direcţie subliniat analitică. Tentaţia analizei, fenomen modern de sincronism, se afirma ca o necesitate a
progresului cunoaşterii cu consecinţe estetice de prim ordin. „Adela” lui Ibrăileanu reprezintă o admirabilă
interpretare analitică a psihologiei îndoielii în iubire. Interesul Hortensiei Papadat-Bengescu în ciclul
Hallipilor pentru viaţa sufletească ascunsă, trebuie privit de asemenea ca o trăsătură curentă a epocii.
Primele scrieri ale Hortensiei Papadat-Bengescu erau mai aproape de ideile „Sburătorului” decât de
ale „Vieţii româneşti” în care scriitoarea a debutat. Noutatea scrierii bengesciene cu analiza psihologică
subtilă a societăţii „înalte” i-a făcut pe membrii cenaclului „Sburătorul” şi pe alţii să o declare pe Hortensia
Papadat-Bengescu şi mai târziu, pe Camil Petrescu, proustieni. Astfel, numeroşii exegeţi ai literaturii
scriitoarei au asociat-o cu Proust, numeroşi alţii au ţinut să corecteze această apropiere. Fapt curios, toţi cei
care au negat înrudirea cu scriitorul francez în general au recunoscut-o în câteva trăsături speciale. Fiecare în
alta. Eugen Lovinescu crede că în nuvelele scriitoarei introspecţia poate sugera vagi ecouri proustiene, dar
menţionează faptul că „dacă numele scriitoarei a fost pus de mai multe ori alături de cel al lui Proust,
alăturarea nu înseamnă identificare şi trebuie să meargă mai departe de sensul general al aptitudinii analitice:
în nici un caz nu poate fi vorba la scriitoare de metoda proustiană a asociaţiei stărilor de conştiinţă identice,
deşi risipite în timp, care, răsturnând ordinea cronologică a evenimentelor vrea să stabilească o nouă ordine
interioară”. [1, p.239] Elementul de legătură e foarte vag, într-adevăr. Şerban Cioculescu respinge
„proustianismul” bengescian pe motiv că la ea nu există demersurile naturale ale memoriei, dar recunoaşte că
ar putea fi o punte de legătură în ceea ce priveşte „devenirile” personajelor „atent construite după legile
subiective ale structurilor particulare şi prin metoda introspecţiei, cu deosebire”.[2, p.239] George Călinescu
exprimă un punct de vedere similar cu cel la lui Eugen Lovinescu, considerând că „naraţiunea plană,
continuă, exterioară” nu are contacte cu Proust; numai în „Rădăcini”, scriitoarea pare a mima tehnica
proustiană, abuzând de „reconstituiri psihologice”.[3, p.740]

58
ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT ,,B.P.HASDEU” DIN CAHUL, VOL.III, 2007

Tudor Vianu nota într-un studiu scris după moartea scriitoarei: „S-a vorbit despre influenţa
tehnicii literare a lui Proust. Ipoteza, pe placul amatorilor de izvoare literare, n-are suficiente temeiuri.
Darul analizei, minuţia observaţiilor, puterea de a umple spaţiile vide ale naraţiunii, densitatea realismului
psihologic veneau de departe, din primele scrieri ale autoarei. Tehnica observaţiei interne se aplica acum
lumii din jur cu aceleaşi rezultate în surprinderea detaliului psihologic infinitenzimal,”[4, p.62-63] dar în
„Arta prozatorilor români” subliniase, cu acelaşi gest concesiv al criticii faţă de propriile ei înclinaţii
asociative: „Uneori analizele acestea pătrunse de numeroase elemente senzoriale, dobândesc largi
dezvoltări, încât un singur gest sau o singură reacţie sufletească este intens urmărită, aprofundată în toate
laturile ei, printr-o metodă de istovire a amănuntului psihologic prin bogate asociaţii în jurul unui punct
infinitesimal, care, multiplicând senzaţia prin reflecţie, aminteşte de aproape tehnica ingenioaselor şi
abundentelor analize ale lui Marcel Proust”.[5, p.290] Pentru a demonstra procedeul, în toată bogăţia lui,
Tudor Vianu reproduce un fragment mai extins, care aparţine romanului „Fecioarele despletite” şi fixează
obsesia personajului Mini, care, persecutată de impresia de ariditate morală a interiorului familiei Rim,
simte o ciudată nevoie de frăgezimi compensatorii”,[5, p.290] „Acea uscăciune a sufletelor era azi un
material care molipsea atmosfera din jur. Mini căutase tot timpul, în chip inconştient, apărarea împotriva
acelei uscăciuni, simţise o nevoie permanentă să atingă lucruri netede şi reci, porţelane şi cristale. La masă
o nemulţumise căldura mâncărurilor şi fermentaţia lor. Nu-i fusese foame, ca şi cum se temea chiar de
combustiunea alimentară. Punea ochii pe aburul rece al paharelor pline ca să şi-i răcorească, şi mâinile pe
cât era îngăduit, atingeau luciul farfuriilor. Din sufragerie preferase să privească panourile lustruite ale
pereţilor, ceea ce era o dovadă puternică a funcţiei tactile a vederii. „Văd!” înseamnă desigur „pipăi cu
ochii” dar de obicei alcătuieşte un simt aparte care îşi pierde acest înţeles de atingere. Mini azi nu vedea,
ci pipăia totul cu ochii pentru a se feri sau apropia, după nevoie, de lucruri sau oameni. In hali, în afară de
simpatia ei pentru pendulă şi pian îi plăcuse să se razime, de pereţii uleiaţi şi albi. Geamurile o satisfăceau.
În schimb orice stofa, orice sculpturi, tot ce era ţesut din fire multicolore sau reliefat, orice complicaţie,
dar mai ales forma multiplă a fiinţelor şi conţinutul lor tulburător, o nemulţumea. Mini trăise acele nevoi
materiale ale impresiei, fără să-şi dea seama de ele, decât atunci când se închegaseră într-una prea
evidentă; când, la dejun, îmbrăţişase cu două mâini avide paharul, în care abia se turnase băutura
proaspătă şi acest gest spontan şi neprotocolar atrăsese privirea ironică a lui Nory, care îi azvârlise din
ochi un: ce faci? Mini se întrebase: ce fac? Şi desluşise acel proces de emanaţiuni şi dezvoltări ale
sufletului în corp, cum şi acele efluvii dinăuntrul vieţii în afară, încă imponderabile, dar care vor forma
cândva o chimie nouă în noimele inseparabile ale trupului sufletesc şi ale celui de carne. Se întrebase: ce
fac? Şi răspunsese: mi-e înăsprit trupul de arsura întâmplărilor sufleteşti de aici, care usucă locul, şi caut
să-mi răcoresc prin mâini sufletul, pe netezirea milostivă a obiectelor din jur” [7, p.19-20]. Această
pagină, după Tudor Vianu, măsoară progresele analizei în proza românească modernă, Rebreanu creând
stilul zguduitor, iar Hortensia Papadat-Bengescu - pe acela scormonitor, afirmaţie foarte reuşită credem,
căci până la ea şi după ea n-a reuşit nimeni să pătrundă atât de profund în intimitatea umană.
Fiecare critic, respingând asemănarea, propune un element de legătură. Adunându-le, planurile
sinonimice ale operei proustiene şi ale operei Hortensiei Papadat-Bengescu s-ar lărgi considerabil. Însă,
mai puţin decât o influenţă, asemănările cu Proust vin dintr-o tendinţă generală la acea dată - de constituire
a unei noi modalităţi epice, mai apropiate de temperamentul omului modern - erou şi cititor al romanelor,
o modalitate care să extindă ponderea psihologiei individuale, a introspecţiei, modalitate care a căpătat,
datorită unuia din eminenţii ei practicieni, Henry James, numele de „realism psihologic”.
Privită cu atenţie, prozatoarea practică o analiză psihologică de factură proprie, ea însăşi declarând
că lectura seriei „ A la recherche du temps perdu” (după ce scrisese ciclul Hallipilor) n-a atras-o şi nici n-a
dus-o până la capăt. Scriitoarea, într-un interviu, respinge în mod fin, clasificarea ei în rândurile
proustienilor. Întrebată ce crede despre scriitorul francez, Hortensia Papadat-Bengescu avea să spună că
Proust reprezintă: „O experienţă totală, exclusivă şi decisivă. Darul introspecţiei este dus până la măsura
lui liminară, poate dus până la exces. Şansa de a fi indiscret cu mare talent. Şansa sau neşansa de a fi
devenit la modă. Defectul snobismului, care îilimitează investigaţia. O pânză picturală de epocă şi un
mozaic de mare artă miniaturală”.[6, p.265]
Procesul psihic dominant în romanul lui Marcel Proust „în căutarea timpului pierdut”, este
memoria involuntară, afectivă, singurul mijloc de autentică întoarcere în trecut, de reînviere a fericirii unor
clipe. Hazardul, specific memoriei involuntare duce în cazul lui Proust, la digresiuni disproporţionale.
Digresiunile nu lipsesc nici la Hortensia Papadat-Bengescu, sunt însă meandre explicative, analitice, fără
intenţia de a urmări fluctuaţiile, capriciile memoriei. Obiectivul declarat de scriitoare e altul: Eu vin către
tot cu credinţă, dar vreau să înţeleg...” (Autobiografie). De unde şi zelul cu care, asemenea unui om de
ştiinţă, descompune în particule şi recompune, atentă la rezultate. La Hortensia Papadat-Bengescu
înregistrarea mecanismului sufletesc intim stă în centrul atenţiei încă de la debutul antebelic: „Ceea ce

59
ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT ,,B.P.HASDEU” DIN CAHUL, VOL.III, 2007

scriu, ce cuget nu e în principal idei şi sentimente, ci senzaţia lor, de aici chinul, dorinţa de a reda nu
descrierea senzaţiei, ci senzaţia însăşi”. „Du cote de chez Swann”, primul volum din seria „A la recherche
du temps perdu” apăruse pe la jumătatea lui noiembrie 1913. Rândurile prozatoarei către Ibrăileanu sunt
de la 10 octombrie 1914. Realismul psihologic devine scopul unei proze ce-şi propune să cuprindă
„perpetua mişcare interioară a gândului în mers”, mai mult chiar: expresia fizică a sentimentelor, o
literatură ce ar face palpabil „trupul sufletului”. Aici este fondul eminamente modem al creaţiei
bengesciene orientată spre spectacolul formelor intime evolutive. Interesul pentru stările psihice e însă tot
atât de subliniat, ca şi cel pentru omul fiziologic. În felul cum leagă psihicul de fizic, descriind cu
insistenţă situaţii patologice, îi putem presupune impulsuri din unghiuri diferite, de la Dostoevscki până la
Bourget şi fraţii Goncourt. Hotărât, lecturile din romancierii naturalisti au lăsat urme, experienţa proprie
adăugând apoi partea ei, după cum analiştii, de la Stendhal până la Proust, îi vor fi dat sugestii.
Putem găsi asemănări între Proust şi Hortensia Papadat-Bengescu, prin Mini, personaj cu vocaţia
contemplării subiective, care are funcţie de mesager şi filtru optic, fiind şi cel mai „proustian” personaj al
scriitoarei. Spre exemplu, în „Fecioarele despletite”, prin efectul memoriei involuntare - cheia însăşi a
ciclului proustian - Mini trăieşte o clipă senzaţia timpului subiectiv: „In dimineaţa aceea, scoţând nasul
devreme pe fereastră ca să dea drumul zilei să intre în odaia ei adăpostită, Mini simţi dintr-o dată, de la
întâia privire rotită în jurul cerului cât încăpea între coperişurile învecinate, simţi de la prima răsuflare cu
care gusta aerul, de la prima lui adulmecare o asemănare şi lesne îşi dădu seama anume care, atât era de
făţişă. Dimineaţa aceea era la fel cu cea dintr-un august trecut, când făcuse cu Lina şi Nory o vizită la
moşia Hallipilor... Cu aceleaşi elemente simple în liniile lor principale — cu cer, cu soare - succesiunea
neisprăvită a acelor felii de timp în spaţiu crea miracolul unei reînnoiri de existenţă” [7, p.92-93]. Doar
Mini are darul introspecţiei şi puterea de a atinge acel grad de tensiune a contemplaţiei, prin care cele mai
obscure regiuni sufleteşti ajung la suprafaţă sub formă de senzaţii. De aceea Mini (prin capacitatea ei de a
explora subconştientul) joacă în ciclul Hallipa rolul povestitorului din ,Jn căutarea timpului pierdut”,
rolul de a analiza şi a explica stările sufleteşti, în raport cu sufletul trupesc. Aceeaşi discordanţă dintre
trupul sufletesc şi trupul fizic îl interesează pe Proust; doar că el se mulţumeşte să descrie fenomenul, pe
când Hortensia Papadat-Bengescu se lansează în consideraţiuni teoretice care, chiar dacă nu au
întotdeauna claritatea dorită, impun totuşi cititorului o atitudine reflexă, ceea ce constituie un câştig
remarcabil. Observăm că atât romancierul francez, cât şi prozatoarea noastră sunt interesaţi de
„dereglările”, trupului sufletesc, de cunoaşterea totală a personalităţii umane. Dacă la Proust dezacordul
între cele două trupuri e considerat anomalie, Hortensia Papadat-Bengescu renunţă la ideea de anomalie şi,
demonstrând că lipsa de unitate a personalităţii noastre intră în adâncimea firească a lucrurilor, se
desprinde decisiv de elementele esteticii clasice.
La Proust personajele sunt de fapt stări sufleteşti organizate superior. Cum fondul lor sufletesc e
„flou”, misterios, pe ecran apare mereu personalitatea difuză, iar Hortensia Papadat-Bengescu are tendinţa
explicărilor raţionale, neacordând atenţie excesivă subconştientului. O singură dată numai într-un
comentariu despre dereglarea psihică a Lenorei intervine o explicaţie de alt gen: „În acea patimă nouă
„era” cine ştie ce tainică şi saşie meşteşugărie a inconştientului” [7, p.150]. Aduse în conul de lumină,
individualităţile sunt dezintegrate metodic, operaţia continuând în serie cu aspiraţia spre o precizie
ştiinţifică în stare să exprime totul. „Când oare instrumentul muzical pe care îl purtăm îşi va avea
claviatura tot aşa de bine cunoscută cum era aceea a pianului mare din hol, atunci când, dezvelind capacul,
anatomia lui îţi apărea cu fibre şi vine de oţel... Ce coarde vocale anume sunt puse în mişcare de anumite
simţiri? ... dar, mai ales, când oare, pe plăci minunate, Mini va putea privi structura deplină a trupului
sensibil! Va vedea coardele şi tastele substanţei sufleteşti acum impalpabile?”[7, p.26]. Privirea atentă se
concentrează asupra portretelor individuale sau de grup, în care scriitoarea excelează. De la Cucoana
Ileana, din:„Romanţă provincială”, până la Dia Baldovin şi Madona din „Rădăcini”, portretistica - „gen
care pasionează pe literat ca şi pe pictor”, cum îi mărturisea lui Ibrăileanu - constituie o trăsătură de
continuitate. Numai tetralogia Hallipilor conţine aproape douăzeci de figuri memorabile. Portrete intitulate
„Prinţul Maxenţiu”; „Lică Trubadurul”, „Doru Hallipa”, „Coca-Aimee”, „Doctorul Walter” au şi fost
tipărite esenţial ca pagini răzleţe în „ Sburătorul” (1926-1927).
Mecanica socială, cu implicaţiile ei psihologice şi etice, constituie la Proust, ca şi la autoarea „
Concertului...” un teren comun, salonul, decorul modern, fiind locul practicilor protocolare, al perfidiei, al
conformismelor şi preţiozităţii, câmp de forţe contrarii şi vanităţi ridicole. Descrieri de medii la unul şi la
celălalt, dar din perspective proprii, cu finalitate diferită. La Proust, cutare bancher de origineobscură
(Swann), căsătorit cu o demi-mondenă (Odette de Crecy), frecventează saloane în care se întâlnesc prinţi,
contese, baroni; la Hortensia Papadat-Bengescu, burgheze parvenite îşi dispută calitatea de „prinţesă”, în
care scop negociază titlul (fals, de altminteri) al lui Maxentiu.

60
ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT ,,B.P.HASDEU” DIN CAHUL, VOL.III, 2007

Întregul ciclu bengescian abundă de descrieri ale interiorului, care sunt făcute cu un ochi feminin
foarte avizat; la fel referirile vestimentare. În casa Elenei Drăgănescu-Hallipa, scaunele, tablourile,
consolele sunt, ca şi edificiul de dimensiuni mari, predomină „nucul ars şi pielea de Cordova cizelată”. În
palatul Walter un „Bahut Empire” se învecinează cu statuete şi gobelinuri; Lenora şi prietenii ei joacă
„Room”. În ungheraşul unei draperii, pe o „coloană de onix, zveltă, fragilă”, stă un „bust de copil orb”.
Coca-Aimee apare succesiv în rochie de taffetas, în „fai” alb, sugerând un Joc de lumină” sau într-un
„ansamblu de Kasha alb, cu polo alb pe capul de păpuşă”, împodobită cu bijuterii şi strasuri. Abundă
brocartul, firul aurit, diademele. Agitata Nory poartă cu dezinvoltură un „gamin” tineresc. Una din surorile
Persu apare într-un „tailleur” de „kasha negru”. Discuţiile despre modă şi costume sunt insistente, căci în
saloane o „pătură dictatoare tinde să-şi identifice „regimul de existenţă” cu acela al snobilor din Apus.
Psihologia modei urmează acelaşi drum ciudat: „A adopta întâi, a se adopta îndată, a se pătrunde pe
urmă”.[7, p.118]
Dacă talentul analitic atinge virtuozitatea, arta de a construi ansambluri e în suferinţă. Detaliile
studiate la microscop sunt mai de preţ în ochii scriitoarei decâtviziunile ample. Caracterizată cu vorbele lui
Pascal, la Hortensia Papadat-Bengescu domina „spiritul de fineţe” nu „spiritul de geometrie”.
Fragmentarismul din „Rădăcini”, intervenirea planurilor şi cronologiei arată un fel de indiferenţă faţă de
arhitectură. Destine paralele şi destine ce se încrucişează se confruntă în climate diverse. Complicarea
eroilor romanului corespunde complicării societăţii moderne, reflectând o metamorfoză de anvergură
neobişnuită. Tehnica retrospectivistă, aplicată pe larg la Proust, pare a o interesa şi pe autoarea
„Rădăcinilor”. Ajunsă la un punct înaintat al expunerii, ea se opreşte privind înapoi pentru a relua
momente biografice cu mult anterioare. Episoade întinse evocă prima copilărie a lui Nory, la „Conacul
doi”, lângă aleile de trandafiri „Mareşal Niel”, plantate de Dinu Baldovin. Asistăm la înmormântarea
Trânei în cimitirul de la Gârla de Jos, prilej de a sublinia impresiile copilăriei despre moarte. Punct cu
punct, „devenirile de odinioară” ale oamenilor solicită câte o explicaţie cu substrat social sau psihologic
pentru a deschide perspective „devenirilor de apoi”. După legături întrerupte mulţi ani, Nory „anchetează”
la faţa locului „devenirea” menajului Caro-Madona. În ultimele fraze din „Rădăcini” Nory se opune bizar
timpului calendaristic, sfidând timpul cel împărţit arbitrar, deci revizuibil. „Nu vrea să accepte
convenţionalul l ianuarie 1929. împotriva senzaţiei de „destrămare” imaginează un timp, pur, subiectiv;
negare himerică a realităţii a timpului ce-o împresoară, totuşi, „ sub legea lui ...”
Revenind la apropierea creaţiei bengesciene de cea a romancierului francez Marcel Proust, facern
o sinteză a celor discutate până aici. Afinităţi comune între ceidoi romancieri putem găsi în ocupaţia lor
pentru lumea mondenă. Astfel, observăm că scriitorul francez, în ciclul său de romane „A la recherche du
temps perdu” totalizând (cu cele postume) douăsprezece volume, se mărgineşte la viaţa pariziană, după
cum Hortensia Papadat-Bengescu, în romanele ciclului nu se ocupă decât de viaţa capitalei. Mai mult
decât atât, la scriitorul francez, ca şi la Hortensia Papadat-Bengescu, mediul e al unui amestec de
aristocraţi şi oameni de afaceri. Dar acest amestec este mai evident la Proust. Scriitoarea pleacă de la
realitatea românească, unde o aristocraţie veche şi compactă, în sensul celei franceze, nu a existat. Un
singur semiaristocrat, ca prinţul Maxenţiu, copilul din flori al cântăreţei Zaza, nu e deloc convingător, iar
căsătoria lui cu Ada „fainăreasa”, nu este ilustrativă pentru romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, în care
predomină tema parvenitismului, însuşi „bucureştenismul” personajelor este iluzoriu. De fapt, scriitoarea
este interesată în romane, ca şi în nuvele, alături de demascarea viciilor paraziţilor, de raportul dintre
provincie şi capitală, de migraţiunea provinciei în capitală, de adaptabilitatea provincialului la viaţa
capitalei. Unii ca Lica Trubadurul, doctorul Rim, Lina şi Lenora sunt adaptabili, iar alţii rămân
„provinciali” fie şi în Bucureşti, ca Sofia, Lioara, Costel Petrescu şi Aneta Pascu. în opera lui Proust există
snobismul, ca şi în opera Hortensiei Papadat-Bengescu, însă al scriitoarei române este cu totul diferit.
Proust face paradă de snobism, iar Hortensia Papadat-Bengescu îl condamnă, atribuindu-1 unor personaje
reprobabile sau superficiale.
Se deosebesc şi punctele de plecare ale celor doi romancieri: Proust pleacă de la amintiri şi seria
lui de romane e întemeiată în primul rând nu pe observaţie, ci pe memorie, dar, ce e drept, pe o memorie
activă în care sunt căutate toate ipotezele evoluţiei de altădată. Altul e cazul Hortensiei Papadat-Bengescu,
reprezentând o lume de personaje mai mult imaginate sau câteodată numai de stări sufleteşti răzleţe,
adunate în jurul câte unui erou. Desigur, în mecanismul construcţiei caracterelor autoarea a pornit de la
observaţie, dar în jurul cîte unui fapt văzut, brodează cu indiscreţie stările sufleteşti ale eroului,
schimbându-i decorul şi legăturile, alteori starea fizică, şi, prin aceasta, implicit pe cea morală. Punând pe
un „X” oarecare în variante condiţii, autoarea ascultă atent, în fiecare eventualitate (cum acţionează „X” în
faţa cursei de înavuţire; când e dus la moşie, într-un palat; când se îmbolnăveşte etc) şi le notează fidel.
Meritul scriitoarei este de a nu se depărta de veridic, ipotezele ei psihologice fiind juste.

61
ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT ,,B.P.HASDEU” DIN CAHUL, VOL.III, 2007

De asemenea, e cu totul altul gradul de reflectare a „eului” la Proust, care rămâne personajul
principal - dacă nu unicul - al tuturor romanelor sale, împletind autobiograficul cu portretele văzute aievea
în „timpul pierdut”. Până şi cei mai clari conturaţi eroi ai lui Proust, cum sunt Gilberte, Madame de
Guermantes şi Swann, nu au independenţă. Lina, Rim, Maxenţiu, Coca-Aimee sau doctorul Walter nu au
nimic din Hortensia Papadat-Bengescu. Chiar şi cele două raisonneuse, Mini şi Nory, purtătoare, fiecare în
felul ei, ale unui mod propriu de a vedea lumea al scriitoarei, ca personaje îşi păstrează independenţa. Spre
deosebire de Proust, care face paradă de subiectivism, Hortensia Papadat-Bengescu, în romane şi chiar în
toată opera, depune un continuu efort de obiectivare.
Dacă se poate totuşi stabili o relaţie între cele două valori literare, credem că discuţia trebuie
mutată de pe terenul metodei proustiene către esenţa viziunii scriitorului francez şi în acest caz vom întâlni
datele mai largi ai unor termeni de vastă circulaţie în epocă. Problema romanului „fluxului conştiinţei”
depăşise şi în alte ţări europene graniţele stricte alei unei influenţe proustiene directe.
De exemplu, două din cele mai semnificative cărţi ale Virginiei Woolf („Mrs Dalloway”,1925 şi
„To the Lighthouse”,1927) marchează momentul când, în literatura română, Hortensia Papadat-Bengescu
publica primele două volume ale ciclului Hallipa. Încă o dată, un anumit climat european, străbătut de
nelinişte, evidenţiind fenomenul îngrijorător al disoluţiei personalităţii umane sub influenţa adâncirii crizei
sociale capitaliste putea genera fenomene literare paralele, fiecare cu o coloratură naţională specifică,
hrănită din realităţi particulare.
Într-adevăr, unele tehnici proustiene se regăsesc în urmărirea amănuntului psihologic, în
aprofundarea unei reacţii sufleteşti ori a unui gest prin multiplicarea senzaţiei prin reflecţie, dar acestea se
completează cu sondările originale, de factură proprie ale scriitoarei, în cele mai adânci zone ale
subconştientului uman. După cum Proust reprezintă pentru Hortensia Papadat-Bengescu o „experienţă
unică şi totală”, pentru noi, îndrăznim să susţinem, ea reprezintă o experienţă inedită, poate chiar aşteptată
de literatura română. Scriitoarea noastră a reuşit să se impună în lumea aspră şi neîngăduitoare,
nepărtinitoare a literaturii, luând din „proustianism” doar ceea ce i-ar fi putut asigura o evoluţie personală
a conştiinţei de creator, dublată de o intuiţie copleşitoare în privinţa tuturor „dosurilor sufleteşti” omeneşti.

Referinţe:

1. Lovinescu E, Istoria literaturii române contemporane, vol.II.- Bucureşti: Editura Minerva, 1973.
2. Cioculescu Ş. Aspecte literare contemporane.- Bucureşti: Editura Minerva, 1972.
3. Călinescu G. Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent.- Bucureşti: Editura Minerva,
1986.
4. Vianu T. Opere, vol III. -Bucureşti: Editura Minerva, 1973.
5. Vianu T., Arta prozatorilor români.- Chişinău: Editura Litera, 1997.
6. Ciobanu V. Hortensia Papadat-Bengescu. - Bucureşti: Editura Minerva, 1965.
7. Papadat-Bengescu H. Romane, vol. I., Fecioarele despletite.- Bucureşti: E.P.L., 1966.
8. Rădăcini, vol.II.- Bucureşti: Editura Minerva, 1974.

Recenzent: conf.univ., dr. V.Axenti

Prezentat la 16.10.2007

62