Lilian v Kertay

Frontierele inimii
 Lilian v Kertay
Frontierele inimii
Traducere în limba română
Horia Pușcașiu

EDITURA REDIVIVA
 LILIAN v KERTAY
Frontierele inimii

Traducere:
Horia Pușcașiu

Titlu original:
I confini del cuore

Foto coperta:
Vila Iris - locul de suflet al autoarei
unde a trăit din 1960 (7 martie) până în 1995 (1 mai)

Coperta:
Simona Bănică

Împaginare:
Gabriel Popescu

Corectură text:
Raluca Răducanu

© 2015 by Rediviva, Milano

www.redivivaedizioni.com

Prima ediție în limba italiană:

Bologna, 1991

Bun de tipar:
Martie 2015

UNIVERSAL BOOK
2015

ISBN: 978-88-97908-21-0
 Mi–am căutat rădăcinile inimii la căpătâiul copilăriei,
dar nu le-am găsit.
Să le fi pierdut, sfărâmate, în pelerinajul meu?
Să fi rămas oare îngropate în îndepărtate tărâmuri din Est
sau poate sunt aici, agăţate de enigma ultimei iluzii?
Trebuie să le găsesc. O inimă fără rădăcini nu este decât
o fiinţă fără suflet. Trebuie să răscolesc ecoul evenimentelor,
să cercetez din nou acea carte de amintiri,
de acum învechită, răsfoită şi iar răsfoită, dar unde totul
este extraordinar de intact şi nimic nu este imaginaţie.

Liliana Tarozzi
 Capitolul I
A fost de ajuns o clipă, o tresărire a memoriei în liniştea unei seri, pentru
a scoate la iveală legăturile tainice ale inimii, încolăcite statornic şi tenace pe
firul întregii mele existenţe... Un noian de amintiri, dezordonate, dar încă
vii, capătă contur, răspunzând grăbite chemării mele. Duioase ori chinuitoa-
re ‒ nu contează –, aminitirile vin, una după alta, să însufleţească mozaicul
vieţii mele. Nenumăraţi pioni, aliniaţi în conştiinţa mea, îşi caută rostul în
aşteptarea unui verdict.
A reface întregul traseu al unei vieţi, a pune degetul pe rană devine, aşa-
dar, un act de curaj. Curajul de a cerceta sufletul, de a face lumină, răscolind,
din nou, rănile pe care timpul le-a cicatrizat. Curajul de a reînvia zbuciumul
inimii, trecând peste pudori şi incertituidini, recunoscându-ţi propriile erori
şi naivităţi.
Este, în ceea ce mă priveşte, curajul de a face un rămăşag cu mine însămi,
din dorinţa de a restabili un adevăr: acela de a recompune, la dimensiunea
lor reală, graniţele inimii... de-ar fi să poţi închide inima între graniţe...

Întâlnirea aceea din luna iulie 1938 avea să marcheze, profund şi tragic,
tot cursul vieţii mele, spulberând, într-o clipă, cu forţa unei lovituri de tea-
tru, optsprezece ani de seninătate...
Născută şi crescută într-o familie onorabilă de mic-burghezi din Bo-
logna, mi-am trăit fericită copilăria şi adolescenţa lângă nişte părinţi mi-
nunaţi, care se iubeau, se respectau şi încercau să ne trasmită, mie şi celor
trei surori ale mele, valorile morale şi principiile unei educaţii după care se
călăuziseră ei înşişi în viaţă.
Ne aflam în pragul celui de-al doilea război mondial, în acea perioadă
istorică despre care s-a scris şi s-a vorbit atâta, mai mult sau mai puţin
obiectiv, după cum o dictau interesele.
L-am întâlnit pe Eugen la o serată studenţească, în casa unchiului meu,
Bruno. Amândoi erau studenţi la facultatea de medicină din Bologna.
Eugen tocmai terminase anul al treilea de facultate şi era în ajunul ple-
cării în România, ţara sa de baştină. Mergea la Arad, oraşul lui natal, unde
locuia împreună cu părinţii şi unde-şi petrecea, de obicei, vacanţa de vară.
 La scurtă vreme după plecarea lui, au început să sosească ilustratele;
multe la număr, afectuoase şi romantice, ele vădeau o preocupare ce părea
să fie cu totul altceva decât o amiciţie convenţională şi trecătoare. În oc-
tombrie, după întoarcerea sa, am început să ne întâlnim în mod frecvent,
protejaţi fiind de complicitatea unchiului Bruno.
Eugen m-a vrăjit, încă de la început, prin modul în care îmi făcea cur-
te: politicos, dar insistent, era capabil să mă aştepte în orice loc şi la orice
oră. Poate şi pentru faptul că era atât de diferit de toţi tinerii pe care îi
cunoscusem până atunci – prieteni de familie, oameni obişnuiţi, care nu
aveau nimic special. El însă era cu totul altfel: învăluit într-o aură de mister,
datorată provenienţei sale străine, avea o anume distincţie şi un bagaj de
cunoştinţe în toate domeniile, dobândit fie prin lectură, fie în numeroasele
sale călătorii prin lume. În plus, era unicul fiu al unei familii bogate, care îi
oferise posibilitatea de a-şi face studiile în străinătate. Ei bine, toate acestea
mă fascinau.
La scurtă vreme, ne-am îndrăgostit, cu inocenţa firească vârstei noastre.
La fel de firesc, m-am hotărât să-i înştiinţez pe părinţii mei despre senti-
mentul ce se înfiripase şi să le cer permisiunea de a mă logodi cu tânărul
student român. Dar, spre stupoarea mea, m-am trezit, deodată, în faţa unei
bariere ostile, de neîncredere. Prima măsură pe care tata a crezut de cuvi-
inţă să o ia a fost aceea de a cere relaţii la Rectoratul Facultăţii de Medicină.
Din păcate, atât în privinţa studiului, cât şi a comportamentului, informa-
ţiile primite despre student n-au fost deloc încurajatoare.
Subjugată de vraja iubirii, n-am ezitat o clipă să mă îndoiesc de ceea ce îmi
relatase tata. Eram convinsă că dorea să mă descurajeze, de teamă că, odată
logodită şi, mai apoi, căsătorită cu un străin, riscă, într-o zi, să mă piardă.
Toate aceste neajunsuri supărătoare şi neprevăzute nu m-au împiedicat,
câtuşi de puţin, să-mi apăr cu încăpăţânare sentimentele. Am continuat
deci să mă întâlnesc cu Eugen, care, între timp, pentru a ne câştiga încrede-
rea, s-a apucat cu seriozitate de studiu, susţinându-şi examenele neglijate
pînă atunci.
După o vreme, convins fiind că aceste dovezi de solicitudine l-au mai
îmbunat pe tata, a venit să-i vorbească personal, făcându-i promisiuni cât
se poate de îmbietoare, printre care şi pe aceea de a se stabili definitiv în
Italia, după ce îşi va lua diploma de medic.

8
 Pentru a nu-l face pe Eugen să simtă că este întâmpinat cu un refuz ca-
tegoric, tata i-a spus că, înainte de a ne acorda consimţământul, le va scrie
părinţilor din România, să-i pună la curent cu intenţiile fiului lor şi să le
cunoască părerea.
Răspunsul a sosit la scurt timp, cordial şi disponibil. Aproape că se ci-
teau printre rânduri bucuria şi mândria ce le-o provocase iminenta logod-
nă. Făceau, totodată, promisiunea de a veni cât mai curând posibil în Italia,
pentru a ne cunoaşte pe toţi. Mai târziu însă, aveam să cunosc, pe propria-
mi piele, adevărul ferecat în spatele acestor vorbe amăgitoare...
Bunăvoinţa manifestată de ei l-a făcut pe tata să revină asupra hotărârii
de a se opune voinţei noastre şi l-a determinat să ne acorde permisiunea de
a ne logodi.
La început, Eugen s-a folosit de toate vicleşugurile pentru a ne cuceri:
mai întâi pe mine şi, prin mine, întreaga familie. Și a reuşit.
Dar, în privinţa libertăţii pe care au înţeles să ne-o acorde, părinţii mei
au rămas de o rigiditate categorică. Eugen însă nu se mulţumea cu scheme
prestabilite sau cu reguli impuse. Aşa s-au născut primele neînţelegeri, pri-
mele conflicte, care m-au determinat, spre ruşinea mea, să recurg la subter-
fugii şi minciuni, numai pentru a-l putea întâlni mai des.
Lucram, pe atunci, la serviciul de contabilitate al „Societăţii de cana-
lizare a regiunii Reno şi Savena”, din Bologna, unde câştigasem stima şi
încrederea şefului meu, un avocat bolognez, prieten de familie, căruia îi
mărturiseam îndoielile, temerile şi frământările mele. Cum el nu era de
acord cu severitatea excesivă a tatei, se comporta faţă de mine cu o bunăvo-
inţă nesperată, acordându-mi, din când în când, permisiunea să lipsesc de
la birou, facilitând, astfel, întâlnirile noastre de dragoste.
Vraja care îmi tulburase profund viaţa nu cunoştea limite, nici hotare.
Avea savoarea magică a Iubirii, parfumul dragostei eterne, ce trebuia apă-
rată cu orice preţ.
Riscul mă acaparase complet, iar perceptele morale îşi pierduseră, în
ochii mei, orice valoare. Orbită de frenezia sentimentelor, căzusem pradă
propriei mele naivităţi şi obsesiei permanente de a nu-l pierde pe Eugen.
Era prin aprilie 1940, când mi-am dat seama că aşteptam un copil. În
marea mea inconştienţă, am avut un impuls de bucurie, de victorie, ca
şi cum aş fi izbutit să fac cine ştie ce cucerire. Dar Eugen nu dorea acest
copil. Mă îndemna, stăruitor, să avortez, cu o încăpăţânare calculată, fără
9
niciun pic de blândeţe, de înţelegere, de disponibilitate pentru dialog. De
data aceasta însă, nu puteam şi nici nu voiam să mă supun voinţei lui şi, cu
inima profund rănită, îmi apăram opţiunea cu tenacitate. În cele din urmă,
lupta şi disperarea mea au avut câştig de cauză.
Între timp, continuam să trăiesc lângă ai mei, tăinuindu-le cu străşnicie
secretul, conştientă fiind că tăcerea mea nu se putea prelungi la infinit. Ne-
liniştea mea sporea, zi de zi, şi, în aceeaşi măsură, mi se diminua curajul de
a mărturisi greşeala.
Pentru a-mi domoli durerea, Eugen mă copleşea cu promisiuni. Pre-
tindea că ar fi scris părinţilor săi, cerându-le actele necesare pentru a ne
putea căsători înainte de venirea pe lume a copilului. Dar ceva se prăbuşise
iremediabil de pe altarul visurilor mele, aşa că nu mai credeam cu atâta
uşurinţă în cuvintele sale amăgitoare.
Primele semne ale sarcinii nu au întârziat să se arate, aşa că, sub povara
ruşinii, m-am hotărât să părăsesc Bologna, fără să-mi înştiinţez părinţii,
care încă nu bănuiau nimic. M-am refugiat într-un sătuc de pe colinele
bolognese, unde am găsit o familie dispusă să-mi închirieze un mic apar-
tament. Eugen m-a însoţit, dar l-am rugat să se întoarcă în oraş, pentru a fi
găsit, în cazul în care tata ar fi dorit să-l întâlnească, și, mai ales, pentru că
doream ca această evadare să însemne pentru mine o ispăşire a pedepsei,
nicidecum o fugă în doi.
Avocatul casei, bunul meu şef de birou, a fost tristul emisar al adevărului
ce a provocat panică şi disperare în familia mea. A doua zi, în biroul acelu-
iaşi avocat, a urmat o întâlnire glacială între tatăl meu şi Eugen. Condiţia
impusă de tata a fost categorică: cum vor sosi actele, Eugen trebuia să mă
ia imediat de nevastă şi să mă ducă neîntârziat în România... întrucât el nu
dorea să mă mai revadă vreodată! Principiile sale morale, poziţia şi presti-
giul de care se bucura în societate, pe scurt, onoarea întregii familii era în
joc, aşa că secretul trebuia păstrat cu sfinţenie. Știrea adusă de Eugen m-a
distrus complet, psihic şi fizic. Au urmat zile dramatice, în care hohotele de
plâns alternau cu o totală apatie.
Totuşi, o lună după această hotărâre drastică, a urmat un semnal de
nesperată îngăduinţă. Orgoliul tatălui meu ceda în faţa sentimentelor şi
rugăminţilor patetice ale mamei. Aşa s-a făcut că m-am pomenit cu suro-
rile mele, trimise special să se îngrijească de tot ceea ce aveam nevoie din
punct de vedere moral şi material. Tata nu putea accepta, sub nicio formă,
10
ca Eugen să mă întreţină. Tot din voinţa lui, s-a stabilit ca, în a şaptea lună
de sarcină, să mă întorc la Bologna, pentru a fi internată într-o clinică par-
ticulară, unde urma să primesc cele mai bune îngrijiri medicale. În sufletul
meu se aprindea iar o mică flacără de speranţă.
În ajunul sorocului, am primit, pe neaşteptate, vizita părinţilor mei. O
întâlnire sfâşietoare, cu sentimente exprimate prin intensitatea privirilor şi
a cuvintelor nerostite. În dimineaţa zilei de 29 octombrie 1940, s-a produs
naşterea, prematură, a micuţei mele Maria Delia. Pentru scurt timp, ini-
ma mea a cunoscut clipe de linişte, strigând, uneori, tărâmul mult visat al
seninătăţii. Deşi mă vizita zilnic şi era preocupat de sănătatea fetiţei, care
era ţinută sub observaţie în incubator, tata persevera în hotărârea de a nu
dezvălui, sub niciun motiv, secretul sarcinii mele. Nu mi-a ascuns intenţia
lui de a căuta o doică ce urma să-mi îngrijească şi alăpteze copilul. Iar,
drept proiecte de viitor, prevăzuse, în mod implacabil, căsătoria noastră
şi plecarea spre România. Cu timpul – spunea el –, când Maria Delia ar fi
crescut şi nu s-ar mai fi putut stabili data exactă a naşterii, ar fi fost posibilă
întoarcerea în Italia.
În schimb, Eugen, cuprins de o euforie aproape infantilă, pleca şi venea
la clinică însoţit de o droaie de prieteni şi colegi, etalând-o pe fiica noas-
tră aproape ca pe un trofeu, fără nicio consideraţie faţă de mine. Poate că
tocmai din cauza acestui comportament imoral, ce contravenea principiilor
sale, tatăl meu a sosit, pe neaşteptate, într-o seară la clinică, hotărât să mă ia
acasă împreună cu fetiţa. Surpriza şi bucuria provocate de această incredibilă
dovadă de dragoste şi generozitate îmi umplu şi astăzi inima de gratitudine.
Reîntoarcerea în casa părintească s-a produs atât de simplu, de firesc, cum
nici nu îndrăznisem vreodată să sper. Nu mi s-a adresat un reproş cât de mic,
cu toate că ştiam prea bine cât îl costase pe tata această hotărâre, ce sacrificiu
a însemnat şi ce compromis făcuse cu propriile sale principii morale.
Scrisoarea oficială a părinţilor lui Eugen a sosit peste puţin timp, încăr-
cată de amărăciune şi descumpănire. Îi acuza pe părinţii mei că nu au ştiu
să mă supravegheze şi interziceau căsătoria în absenţa lor. Scrisoarea aceea
a rămas fără răspuns.
Între timp, Maria Delia creştea frumos, adorată de noi toţi. Eugen ne
vizita zilnic, pe fugă, lipsit de orice responsabilitate, atât practică, cât şi
economică. Iar libertatea pe care mie nici nu mi-ar fi dat prin gând să i-o

11
pretind, el şi-o îngăduia, fără nicio reticenţă, cheltuind de unul singur banii
pe care părinţii lui îi trimiteau lunar; o sumă care depăşea cu mult necesi-
tăţile sale.
Frământările, necazurile le împărtăşeam, de obicei, mamei şi surorilor
mele, care încercau să mă îmbărbăteze. Evitam să-i dezvălui tatei aceste
mâhniri şi nelinişti, pentru a nu-l deprima şi mai mult.
Câteodată însă, îmi era imposibil să-l ferim de deznodământul tragic
al unor întâmplări. Într-o zi, de pildă, s-a prezentat la uşa noastră o tânără
frumoasă, cerând informaţii precise despre Eugen, întrucât afirma că ar fi
avut o relaţie intimă cu el, soldată cu promisiuni de căsătorie. După ce a
aflat adevărul, fata a plecat confuză şi a rupt orice legătură cu el. Întreaga
famillie a fost profund tulburată, cu atât mai mult cu cât, tot în vremea ace-
ea, ne mai parveniseră şi alte ştiri despre asemenea escapade.
Suferinţa mea nu cunoştea limite. Și totuşi, când tata, înfruntându-l încă
o dată pe Eugen, a fost pe punctul de a-l da definitiv pe uşă afară, eu m-am
opus. Cunoşteam prea bine principiile religioase ale tatei şi ştiam ce ar fi
însemnat pentru el permanentizarea unei situaţii atât de delicate în sânul
familiei noastre. Aceste întâmplări, care au produs multă agitaţie, au avut
însă darul să amelioreze echilibrul moral al lui Eugen, făcându-l mai puţin
arogant şi mai disponibil. Am încercat să fac ordine în învălmăşeala senti-
mentelor mele şi, cedând încă o dată pradă promisiunilor lui amăgitoare,
l-am iertat.
A urmat o scurtă perioadă de linişte, în care am început să ieşim cu feti-
ţa la plimbare şi mi-am recăpătat încrederea în el. Dragostea noastră părea
că renaşte. Mi-am dat atunci toată silinţa să fiu alături de el, mergând chiar
până la a-i înţelege capriciile şi frivolităţile. Evitam orice motiv de discordie,
treceam cu vederea orice indispoziţie, fapt pentru care nu mi-am dat seama,
decât prin luna iulie, că eram din nou însărcinată. Am crezut atunci că o să-
mi pierd minţile. Disperarea mea a devenit şi mai acută când Eugen a refuzat
categoric ideea de a păstra copilul. Pentru a-şi atinge scopul, a apelat la un
prieten al lui, un ginecolog român, care a încercat să mă convingă să avortez,
folosind şantajul şi ameninţările. Dar nici de această dată n-am vrut, în rup-
tul capului, să cedez. Am luptat cu o forţă de nedescris, în ciuda sălbaticelor
şi repetatelor maltratări din partea lui Eugen. Îmi amintesc cum, într-o seară,
m-a snopit în bătaie chiar în faţa casei noastre. Am intrat zdrobită de dureri,
dar surâzătoare. Familia mea nu trebuia să ştie nimic.
12
 Căutând cu disperare un sprijin, imploram ajutorul lui Dumnezeu; dar
ce soluţie se putea găsi pentru o situaţie atât de cumplită?! Parohul, căruia
îi încredinţasem toate necazurile mele, m-a recomandat unui preot român,
profesorul Gheorghe Ignat, căruia i-am cerut o întrevedere ce a fost accep-
tată şi, în scurt timp, m-a primit. Profunda indignare faţă de comporta-
mentul atât de imoral al lui Eugen, de altfel compatriotul său, a făcut ca pă-
rintele Ignat să se implice cu întreaga sa solicitudine. S-a deplasat personal
la Consulatul Român de la Roma, pentru a solicita trimiterea de urgenţă a
actelor necesare căsătoriei. Pe atunci, practicile birocratice erau îndelungi
şi laborioase – mai cu seamă pentru străini; se cerea şi un certificat care
să ateste că persoana în cauză nu era evreu. Totuşi, părintele Ignat a făcut
minuni. Așa se face că, în 15 ianuarie 1942, în biserica „Sacro Cuore” din
Bologna, a fost celebrată prea zbuciumata noastră căsătorie.
Eu eram, pe atunci, în luna a şaptea şi continuam să tăinuiesc, cu încă-
păţânare, acest fapt, strângându-mă într-un corset. Cu toţii au aflat ştirea
imediat după oficierea căsătoriei, de la acelaşi părinte Ignat, care mi-a stat
alături cu îngereasca sa bunăvoinţă.
Îmi amintesc de ceremonia căsătoriei mele ca de una dintre cele mai
triste zile din viaţa mea; săteam cu ochii aţintiţi la tata, care încă nu ştia
nimic. Eu, o mireasă unică în felul meu, pentru că eram prea compromisă,
simţeam că, mai presus de orice, am datoria să restitui familiei mele puţin
din demnitatea ştirbită de nesăbuinţa mea. Nu puteam nici să-mi permit
să analizez adevăratele sentimente faţă de Eugen. Oricum, eram conştientă
că viitorul nu-mi rezerva câtuşi de puţin o viaţă fericită şi lipsită de griji.
Greşisem; şi eu, numai eu trebuia să plătesc.
Tot părintele Ignat ne-a găsit, în apropiere de casa lui, o vilişoară în care
ne-am instalat.
El a devenit, aşadar, „îngerul nostru păzitor” şi, când, în 11 martie 1942,
s-a născut Maria Vittoria, tot el a fost acela care a botezat-o la biserica „San
Pietro”, din Bologna.
Viaţa noastră în patru părea să decurgă normal. Dar neajunsurile răz-
boiului se răsfrângeau, inevitabil, asupra tuturor, amplificând tensiunile şi
temerile. Întreaga Europă era supusă samavolniciilor evenimentelor răz-
boiului. România era şi ea constrânsă, din mai 1941, să adere la pactele de
alianţă cu Germania.

13
 Între timp, eu încercam să mă descurc. Continuam să mă ocup de casă şi
de fetiţe, ajutată de mama, de surorile mele şi de constanta şi binevoitoarea
prezenţă a părintelui Ignat. Eugen însă îşi petrecea zile întregi departe de
căminul conjugal, studiind – după cum îmi spunea – cu colegii de facultate.
Neastâmpărul fiicelor, îmi spunea el mereu, îl împiedica să se concentreze
suficient pentru pregătirea ultimelor examene şi susţinerea tezei de docto-
rat. În naivitatea mea incurabilă, l-am crezut, dar, în ciuda promisiunilor
făcute, a dat doar două examene în luna iulie şi nici vorbă de doctorat.
În decembrie, Eugen a primit, pe neaşteptate, o scrisoare de la Ministe-
rul de Interne din Bucureşti, prin care era chemat să revină în ţară, fiind
concentrat. Se preciza că absenţa sa ar fi fost considerată o dezertare şi ar fi
avut drept consecinţă imediată confiscarea bunurilor părinţilor lui. Un alt
cutremur răvăşea, aşadar, existenţa mea; era de la sine înţeles că plecarea lui
Eugen ne-ar fi obligat, pe mine şi pe fete, să-l însoţim.
În aceste condiţii, problema susţinerii tezei de doctorat era cu atât mai
urgentă şi absolut necesară.
Tocmai această ultimă şi imperioasă necesitate ne-a făcut să descoperim
că fuseserăm din nou înşelaţi de Eugen. Faimosul său carnet de student,
pe care obişnuia să-l etaleze cu tupeu, fusese falsificat de propria-i mână...
Aşadar, diploma era de domeniul fanteziei. A fost deci nevoit să-l decla-
re pierdut şi, astfel, ne-am trezit în faţa unui nou carnet, din care lipseau,
practic, şase examene, dintre cele mai grele. Cu ce curaj putea da ochii cu
părinţii lui, după opt ani de facultate, prezentându-le, în loc de diplomă,
o soţie şi două fiice de întreţinut?! În culmea indignării, părintele Ignat a
plecat imediat la Roma, la Ambasada Română, unde susţinea că are relaţii
înalte; şi, într-adevăr, aşa era, pentru că a reuşit să amâne cu şase luni ordi-
nul de chemare al lui Eugen.
Tatăl meu a fost de-a dreptul consternat când a descoperit această nouă
farsă, dar, fiind un om de acţiune şi cu un spirit întreprinzător, s-a angajat,
fără întârziere, într-o luptă acerbă. Și-a pus în mişcare toate relaţiile, a luat
legătura cu profesorii de la facultate, a antrenat câteva cunoştinţe influente
şi, în sfîrşit, a avut o întâlnire furtunoasă cu Eugen, care nu mi-a fost rela-
tată în detaliu, dar care a dat roade. Eugen s-a pus pe învăţat, zi şi noapte,
cu folos. Ajutat şi susţinut de profesorii lui, la începutul verii, a obţinut
diploma, iar, în 19 iulie 1943, părăseam Italia.

14
 Nu voi găsi niciodată cuvinte potrivite să descriu cât m-a costat despăr-
ţirea de familia mea, disperarea care m-a cuprins şi câte lacrimi am vărsat.
La Bologna începuseră primele bombardamente şi, cu toate că aveam ini-
ma zdrobită de durere, pentru că trebuia să-i las pe cei dragi în voia soartei,
mă consola cel puţin speranţa că voi putea să-mi pun la adăpost fetiţele.

Călătoria noastră spre România, prin Austria şi Ungaria, a fost un ade-

vărat chin. Convoaiele feroviare se mişcau încet, piedici neprevăzute se
iveau la tot pasul. Speram, cel puţin, ca războiul să se termine cât mai re-
pede şi-mi făceam iluzii că mă voi putea reîntoarce în Italia, în scurt timp.
Nu ştiam, pe atunci, şi nici nu-mi puteam imagina cât de mult avea să mi
se schimbe viaţa, ce calvar mă aştepta şi că aveau să treacă 17 ani până la
întoarcerea mea definitivă în Patrie!
Cele două zile cât a durat călătoria mi s-au părut interminabile. Zadar-
nic aş fi căutat puţină încurajare şi înţelegere la Eugen. N-avea pentru mine
niciun pic de tandreţe, niciun gest de afecţiune; doar cuvinte tăioase, un
aer blazat sau ironii muşcătoare la adresa lacrimilor mele. Aşa că nu-mi
rămânea decât să mă cuibăresc lângă fetiţele pe care le adoram, încercând,
în acelaşi timp, un vag sentiment de compasiune faţă de propria-mi per-
soană, înveninată de teribila bănuială că eram din nou însărcinată, cu al
treilea copil.
Primirea pe care ne-au făcut-o socrii, la sosirea noastră în Arad, a fost
lipsită de orice omenie. Ne-am instalat în splendida lor casă, unde totul
trăda bunăstarea, dar unde n-am fost scutită de cele mai crunte ostilităţi.
Eugen şi-a luat în primire obişnuitul şi confortabilul său dormitor, iar
pentru mine şi fetiţe s-a găsit o soluţie de moment: o cameră total impro-
prie, improvizată dintr-o verandă dosnică. Paturile, pregătite de mântuială,
n-aveau, la început, nici măcar cearşafuri.
A doua zi, vizita în oraş mi-a trezit curiozitatea, însufleţindu-mă puţin.
Plutea în jur o atmosferă tihnită, încă netulburată de război, oamenii erau
zâmbitori şi prietenoşi. Aradul mi-a făcut impresia unui oraş bogat şi în-
floritor. În faţa magazinelor alimentare ce debordau de mărfuri, nu puteam
să nu mă gândesc, cu mare amărăciune, la Italia, aflată în plin război, la
sărăcia şi lipsurile de tot felul pe care le avea de îndurat. Tăinuiam însă în
sufletul meu această mâhnire, pentru că socrii mei găsiseră deja ocazia să
mă umilească, dându-mi de înţeles că toate lacrimile şi nostalgiile mele
15
nu cadrau cu nobleţea comportamentului aşteptat de la mine, pentru a fi
demnă de familia lor. Am vizitat apoi marile lor magazine, spre orgoliul
nemăsurat al lui Eugen, împletit cu tot atât dispreţ faţă de mine, cea care
venisem să beneficiez, în limitele posibilităţilor, de bogăţia lor.
După câteva zile, am aflat, din informaţiile transmise prin radio, despre
arestarea lui Mussolini. Vestea anunţa, totodată, căderea fascismului în Ita-
lia. În consecinţă, eu, fiind încă cetăţean italian, am fost invitată la Poliţia
din Arad, pentru a-mi preda paşaportul, ce urma să fie înaintat Consula-
tului Italian din Bucureşti. Fiind căsătorită cu un cetăţean român, puteam
cere, apoi, cetăţenia română.
Meticuloşi şi perfizi, cum se dovediseră a fi, socrii mei au urzit cu abi-
litate un complot infam: au convocat de urgenţă doi avocaţi, în prezenţa
mea, a lui Eugen şi-a soţilor Zoe şi Tiberiu Blaga, în calitate de interpreţi.
Intenţionau să afle astfel, în mod brutal, ce sumă de bani pretindeam pen-
tru a lăsa fetiţele şi a mă întoarce singură în Italia. Refuzul meu a fost doar
un strigăt furios de revoltă. Eugen n-a făcut obiecţii deosebite... mai mult, a
încercat să tăgăduiască faptul că ar fi fost la curent cu asemenea intenţii, li-
mitându-se să declare că nimeni nu mă alunga şi că rămânea la latitudinea
mea să decid ce anume intenţionam să fac.
Martorii atenţi şi indignaţi ai acestei infamii au fost deci soţii Blaga, o
pereche adorabilă şi foarte amabilă, care, din acel moment, mi-au devenit
cei mai buni prieteni. Ei au fost cei care m-au însoţit la poliţie pentru a pre-
da paşaportul şi a înainta cererea de obţinere a cetăţeniei române, care, de
bine, de rău, mi-ar fi dat dreptul de a trăi alături de copiii mei.
Doamna Zoe era cântăreaţă – soprană lirică–, iar soţul ei medic veteri-
nar. Amândoi îşi făcuseră studiile în Italia. Ne apropiau, aşadar, în afară de
limbă, atâtea alte lucruri... atâtea amintiri.
Refuzul meu categoric de a mă conforma dorinţelor socrilor mei a dus
la o imediată înrăutăţire a raporturilor noastre. Continuam să fiu victima
celor mai josnice umilinţe, ajunsesem bătaia de joc a servitorimii din casă.
Se spulberase şi slaba mea speranţă de a-i recuceri afecţiunea şi de a rein-
tra în graţiile lui Eugen. Crezusem, cu naivitate, că, odată reîntors în ora-
şul său, alături de părinţii lui, vor urma şi pentru mine zile mai senine.
Aveam doar 20 de ani. Eram graţioasă şi atrăgătoare. Eram mama copiilor
săi. Eram soţia lui. Cum de toate acestea nu aveau pentru el nicio valoare?!
Și totuşi, aceasta era realitatea. Nu-mi spunea niciodată o vorbă bună, nici
16
măcar nu-mi zâmbea. Se lumina la faţă doar când, cu fiori de bucurie în
glas, îmi traducea în limba italiană, cu o sadică plăcere, insultele, jignirile
pe care părinţii lui mi le adresau, de dimineaţă până seara. Din păcate, nu
cunoşteam limba română şi nu puteam nici măcar să ripostez.
Numai cu câteva ocazii, puţine la număr, am sesizat o oarecare diferen-
ţă de atitudine între socrul şi soacra mea. În timp ce ea rămânea neclintit
de despotică, distantă şi perfidă, el poate că a încercat uneori o apropiere
deghizată faţă de mine, făcându-mă însă să înţeleg cât e de slab şi de supus
voinţei soţiei sale. Doar prietena mea, Zoe, era la curent cu situaţia incre-
dibilă în care mă aflam, numai faţă de ea puteam să-mi deschid inima, îm-
părtăşindu-i necazurile mele. Ea a fost, în acea perioadă, unica mea alinare,
singurul meu punct de sprijin.
Acasă, orice dram de bucurie era trunchiat cu premeditată răutate. Îmi
amintesc de pregătirile pentru petrecerea unei duminici la iarbă verde.
Savuram cu entuziasm această mică evadare şi o aşteptam cu nerăbdarea
unui copil ce râvneşte la o jucărie. Dar hotărârea a fost categorică: vor ple-
ca socrii, Eugen şi fetiţele, prezenţa mea nu era obligatorie. N-avea niciun
rost, nici nu era necesar – după cum mi s-a spus – să particip şi eu! Aşa s-a
hotărât şi aşa s-a procedat. Am fost lăsată acasă, singură, ca un câine.
Între timp, războiul îşi urma cursul. România era condusă de regele Mi-
hai I. În fruntea guvernului era mareşalul Ion Antonescu, conducătorul
României şi prietenul lui Hitler. Soldaţii români care luptau alături de tru-
pele germane se retrăgeau, lipsiţi de glorie, din Rusia.
La 1 august 1943, Eugen a plecat la Bucureşti, unde a rămas câteva luni
înainte de plecarea pe front. Îmi amintesc că, în ajunul plecării sale, pă-
rinţii şi-au manifestat dorinţa ca el să rămână acasă, pentru cină, în loc să
petreacă seara în chefuri cu prietenii (aşa cum îşi permitea, de obicei, fără
nicio reticenţă). Conformându-se dorinţei lor, Eugen a ţinut să precizeze
că rămânea doar din respect faţă de părinţii lui, dar să nu cumva să cred
că o făcea şi pentru mine! Cu toate acestea, plecarea lui mă apăsa. Viaţa de
una singură alături de socrii mei a fost un adevărat infern. După mult timp,
am aflat că se duceau în mod regulat la Bucureşti, să-şi întâlnească fiul. Pe
mine m-au făcut să cred că vizitele erau interzise cu desăvârşire.

17
 Aradul fusese, până atunci, ferit de război, aşa că socrii mei duceau, în
continuare, o viaţă activă, ocupându-se nestingheriţi de negoţ. Cum viaţa
mondenă era departe de a le displăcea, adeseori, seara, se duceau direct la
teatru, fără să mai treacă pe acasă.
În lipsa lor, nu-mi era îngăduit să mă ating de cămară, care era, de altfel,
ţinută sub cheie de servitorime. Îmi amintesc cum, într-o seară, rămânând
fără cină, am încercat să găsesc ceva, cel puţin pentru fetiţele mele flămân-
de. Scotocind prin bucătărie, am găsit sacul cu pâine uscată şi, spre „no-
rocul” meu, o străchinuţă de lapte fiert, cu un îmbietor strat de smântână
deasupra. De bine, de rău, m-am gândit eu, era o cină, deşi încropită la re-
pezeală. Dar, în toiul nopţii, uşa camerei noastre a fost deschisă cu violenţă
de către socrul meu, care a intrat ameninţător şi acuzator, fără să-i pese de
somnul fetiţelor. Greşeala mea capitală era de a nu fi ştiut că smântâna cu
pricina era destinată, în seara aceea, măştii de frumuseţe a soacrei mele.
M-am refugiat, ca de obicei, în braţele Zoei, care mă consola şi mă sfă-
tuia. Tot Zoe a aflat că lui Eugen i se acordase o permisie, aşa că a aranjat
să fiu consultată de un ginecolog, care mi-a confirmat că eram însărcinată
în luna a patra. Aflând ştirea, Eugen n-a manifestat nici entuziasm, nici
consternare, a spus numai că îşi va înştiinţa imediat părinţii. Am fost foarte
scârbită de această unică reacţie şi singurul sentiment pe care îl încerca
faţă de noua mea sarcină. În afară de aceasta, mi se părea absurd că primul
lucru la care se gândise era să fugă la mama şi la tata, pentru un eveniment
care ar fi trebuit să ne intereseze, în primul rând, pe noi.
În scurta sa permisie, Eugen a fost preocupat, cu precădere, să-şi etaleze
cu semeţie uniforma de ofiţer. Nopţile şi le-a petrecut, bineînţeles, cu pri-
etenii, în oraş. Ieşea fluierând dezinvolt, fără nici cea mai mică jenă faţă de
mine sau faţă de fetiţele noastre.
Cu puţin timp înainte de plecare, realizând că n-a făcut nici cea mai
mică aluzie la noua mea sarcină, l-am întrebat pe Eugen ce reacţie au avut
părinţii lui. Mi-a răspuns, sec, că s-au bucurat şi cu asta, basta.
După o săptămână, socrii mei m-au invitat afabil să ies cu ei în oraş,
pentru că doreau să mă supună unui control ginecologic. Dar, odată intrată
în cabinetul doctorului, mi-am dat seama că totul fusese aranjat şi presta-
bilit, pentru a se trece la avort. (În perioada aceea, în România, avortul era
permis). Am rămas înmărmurită, neputincioasă şi dezorientată, de par-

18
că m-ar fi lovit cu măciuca în cap. Îmi venea să urlu de revoltă împotriva
acelor oameni atât de lipsiţi de conştiinţă. Însă curajul de a reacţiona m-a
abandonat, iar nervii mei au cedat.
Ulterior, am aflat despre stupoarea ginecologului, pus în faţa unei în-
treruperi de sarcină ajunsă în luna a patra, dar şi despre riscurile care s-ar
fi putut ivi. Dar tocmai aceste riscuri i-au determinat pe socrii mei să-şi
menţină ferm hotărârea de a acţiona. Mi s-a spus că ar fi fost un băieţel...
După două luni, Eugen a revenit într-o scurtă permisie, înainte de a
pleca pe front. Aflase, cu siguranţă, despre cele întâmplate de la părinţii lui,
care îl vizitau frecvent la Bucureşti. Pentru mine, vizitele acestea încetaseră
de mult să mai fie un secret, dat fiind că socrii mei se amuzau povestindu-
mi despre femeile frumoase, în compania cărora îl găseau adesea pe fiul
lor. Cum faptele îi fuseseră prezentate lui Eugen cu duşmănie, reacţia lui
a fost extrem de violentă şi tot eu am tras ponoasele. Atunci mi-am dorit,
pentru prima oară, să mor. A învins totuşi raţiunea, căci liniştea fetiţelor şi
dragostea nemărginită pentru ele au învins. Era, apoi, în joc şi familia mea
din Italia, de la care mă trudeam zadarnic să capăt veşti şi care nici nu-şi
putea imagina în ce situaţie absurdă şi umilitoare mă aflam. Totuşi, o nevo-
ie aproape fizică de răzbunare mă tortura ca o obsesie ce nu-mi dădea pace.
Trebuia să găsesc o cale de ieşire din impas, trebuia să evadez din închi-
soarea aceea, aşa că, pur şi simplu, am fugit de acasă. Înnebunită de supăra-
re, mi-am privit fetiţele adormite şi, apoi, fără a mai ţine cont de logică ori
de sentimente, m-am pomenit în stradă. Se înserase şi oraşul era cufundat
în întuneric din cauza camuflajului. Am încercat să-mi înving spaima pe
care mi-o provoca singurătatea. Siluete îndepărtate, abia conturate, dispă-
reau în beznă, într-o linişte de mormânt. Cuprinsă de panică, am făcut
calea întoarsă, fără să mă întreb cum îmi voi justifica absenţa. Am sunat la
poartă cu putere, de mai multe ori, implorând, în cele din urmă, să-mi dea
măcar buletinul. Am auzit cum, în spatele porţilor închise, se ţine un mic
consiliu de familie, după care a urmat un refuz sec şi hotărât.
M-am trezit din nou singură, în liniştea apăsătoare a străzii, fără nicio
altă alternativă. Să mă duc până la Zoe, traversând tot oraşul, era prea ris-
cant. Atunci, cu îndrăzneala disperării, am încercat să mă adăpostesc la ve-
cini, care s-au dovedit a fi oameni foarte cumsecade. Nu mi-au trebuit mul-
te cuvinte. Fără îndoială, ştiau, ca mulţi alţii, trista poveste a Cenuşăresei

19
italiene aflate la cheremul maşterei hapsâne şi-al servitorilor ei. Puţin mai
târziu, stând la fereastră, i-am văzut pe socrii mei şi pe Eugen plecând îm-
preună la teatru, eleganţi şi nepăsători, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
A doua zi, m-am dus acasă la soţii Blaga, care aflaseră toată povestea şi
erau foarte îngrijoraţi. Mi-au comunicat că Eugen îşi luase toate măsurile
de prevedere şi se informase dacă nu cumva îmi petrecusem noaptea la ei.
Zoe mi-a acordat o ospitalitate afectuoasă, plină de solicitudine. Apoi, am
consultat un avocat, pentru a-i încredinţa apărarea drepturilor mele. Dar
cât de scump am plătit preţul slăbiciunii mele! Din nefericire, nu existau
prea multe mărturii în favoarea mea, maltratările se petrecuseră între pe-
reţii casei, iar cei ce ştiau adevărul nu s-ar fi expus niciodată pentru a mă
apăra. Susţinerea unui proces de divorţ, în aceste condiţii, s-ar fi soldat
pentru mine cu pierderea fetiţelor, pentru că singurul lucru cert era faptul
că mă făcusem vinovată de abandon.
Tot soţii Blaga, credincioşii mei prieteni, au fost cei care m-au condus
acasă, unde a trebuit să mă umilesc şi să implor iertarea, pentru a fi din nou
acceptată. Iată deci că au învins, încă o dată, tot ei!!!
Înainte de plecarea lui Eugen pe front, s-a produs un fapt neobişnuit.
Cine ştie prin ce vălmăşag de intenţii sau sentimente, Eugen voia să mă
vadă. Neavând niciun fel de posibilităţi materiale, le-am cerut socrilor mei
ceva bani. Mi s-a răspuns că, tânără şi drăguţă cum eram, nu ar fi fost chiar
aşa de greu să-mi procur cele necesare.
Cu un pic de şiretenie, am profitat de acele sporadice prilejuri când,
nevoiţi să plece după afaceri, socrii îmi cereau să le ţin locul la casieriile
magazinelor lor şi-am răspândit vestea că vindem anumite articole cu re-
ducere de preţuri. Prin această stratagemă abilă, am reuşit să strâng banii
necesari pentru a pleca la Eugen, în Bucureşti.
Lipsită de orice urmă de afecţiune, întâlnirea noastră a fost departe de
a fi entuziastă. Prietenii lui se amuzau, fără să le pese de prezenţa mea,
luându-l peste picior pentru nenumăratele soţii pe care le prezentase până
atunci. Comportamentul său deşănţat nu cunoştea limite! Cu toate acestea,
am acceptat să-l însoţesc până la graniţa cu Uniunea Sovietică.

20
 A fost o călătorie extrem de tristă şi obositoare. Peisajul era dezolant.
Într-o atmosferă mohorâtă, se perindau prin faţa ochilor, unul după altul,
ogoare necultivate, aproape părăsite. Ici, colo, figuri posomorâte păreau
că se contopesc cu cenuşiul pământului. Inevitabil, gândurile mele fugeau
spre Italia, spre familia mea, şi un noian de nelinişti îmi sfâşia sufletul.
Despărţirea de Eugen s-a produs fără prea multe promisiuni sau regrete;
totuşi, mă gândeam la perioada de aşteptare care urma, la reîntoarcerea
lui sub semnul incertitudinii, mă gândeam la fetiţele noastre... şi totul era
destul de chinuitor.

Puţin timp după întoarcerea mea la Arad, au început bombardamentele,

aproape zilnice. Fiind prea legaţi de bunurile lor şi de negoţ, socrii mei nu
concepeau să părăsească oraşul. Au hotărât însă ca eu şi fetiţele să ne refu-
giem în munţi, la Talagiu, unde aveau pământuri şi o casă splendidă.
Acolo trăia bunica Floarea, mama soacrei mele, care ne-a întâmpinat cu
multă bucurie şi extrem de afectuoasă. N-am să uit niciodată seninătatea
şi pacea lunilor petrecute în sătucul acela de munte. Localnicii, oameni
simpli şi cumsecade, m-au tratat cu tot respectul cuvenit şi cu acea afecţiu-
ne sinceră de care aveam atâta nevoie...
Bunica Floarea îmi cunoştea calvarul, căci îşi dădea prea bine seama că
viaţa lângă fiica ei tiranică fusese pentru mine o tortură. Nu mi-a ascuns
faptul că, de multe ori, ea însăşi căzuse victimă răutăţii fiicei sale. Mi-a
provestit cum, odată, soacra mea o lovise numai pentru că o bănuise că
ar fi vândut, pe ascuns, un litru de ţuică! E de neconceput ca o mamă să fi
putut îndura atâta umilinţă şi mă gândeam, ascultând-o, la toată suferinţa
pecetluită în spatele acelor acuzaţii atât de grave.
Domnea la Talagiu un climat de puritate pe care-l uitasem de mult. Îmi
amintesc de obiceiurile folclorice care antrenau tot satul cu prilejul nunţi-
lor. O coregrafie pitorească, îmbogăţită de costumele naţionale ale bărba-
ţilor şi femeilor. Parcă văd aievea carul nupţial, tras de cai, şi-mi amintesc
de farmecul acelor ritualuri, care, pe atunci, îmi erau necunoscute. Curând,
preotul şi soţia lui s-au ataşat mult de mine şi de fetiţe.

21
 Cu bunica Floarea, micuţele trăiau în perfectă armonie şi erau scutite
de griji. Având soţul plecat pe front, eu primeam un venit care mă ajuta, de
bine, de rău, să mă descurc, dar, la Talagiu, existau vaca, mieii, caprele, gă-
inile şi raţele bunicii, care reprezentau o mană cerească pentru noi. Fetiţele
creşteau sănătoase, spre mândria mea.
Când aveam timp, făceam lungi plimbări de-a lungul râului Criş. În fi-
ecare după-amiază, mergeam la gară să aşteptăm trenul de la Arad, pentru
a afla veşti despre situaţia din oraş. Din când în când, câte o cunoştinţă ne
aducea ştiri şi despre socrii mei, care veneau rareori să mă vadă. Faptul
nu o supăra câtuşi de puţin pe bunica Floarea, care spunea că incursiunile
fiicei nu făceau decât să ne tulbure pacea. Știrile de pe front nu erau însă
deloc încurajatoare. Aradul era bombardat din ce în ce mai des, iar infor-
maţiile transmise prin radio, provenite din Italia, erau de-a dreptul înspăi-
mântătoare. De multe ori, aflam şi despre bombardamente masive asupra
Bolognei. Eu mă perpeleam neputincioasă, cu gândul la familia mea, de la
care nu aveam şi nici nu puteam spera să primesc veşti.
Dar mai aveam un obicei zilnic: aşteptam în drum trecerea poştăriţei, o
femeiuşcă măruntă şi plăpândă, înduioşător de caraghioasă pe bicicleta ei
enormă. Aceste neînsemnate evenimente cotidiene constituiau motive su-
ficiente de desfătare şi veselie pentru micuţele mele şi, de ce să nu recunosc,
de destindere pentru mine. Poştăriţa ne saluta cu voioşie şi ne încredinţa,
din când în când, câte o carte poştală de la Eugen, stârnind ţipete de bucu-
rie şi entuziasm. În aceste rare ocazii, ne duceam la râu şi, în faţa micuţelor
aşezate pe câte un bolovan, eu citeam, aproape cu glas solemn, veştile de la
tata. Ceea ce nu era scris, inventam pentru a le face fericite. Tata era bine,
sănătos, aştepta veşti de la noi, îi era dor de noi şi era nerăbdător să ne
îmbrăţişeze... iar, când se întâmpla să şi scrie astfel, eu chiar credeam. Spe-
ram ca depărtarea de cei dragi, războiul să-l fi schimbat. Amăgindu-mă cu
aceste iluzii, îi scriam epistole lungi, în fiecare seară, după ce-mi adormeam
îngeraşii. Era ca un jurnal zilnic, în care îi relatam chiar şi despre fleacuri
şi evenimente mărunte. Doream ca Eugen să participe, indirect, la acele
crâmpeie de viaţă care, acum, mai mult ca oricând, îi erau inaccesibile. Do-
ream să ştie totul despre noi şi că amintirea lui era mereu vie în inimile
noastre. Nu mi-aş fi putut închipui cât de umilită aveam să fiu la sfârşitul

22
războiului, când am găsit, printre lucrurile lui Eugen, toate scrisorile mele
nedeschise. A fost mai mult decât o amară şi derutantă surpriză, a fost o
dezamăgire care m-a marcat pentru toată viaţa.
În august 1944, după ce Armata Roşie a intrat în România, Regele Mihai I
a intervenit direct pentru a se semna urgent armistiţiul cu Uniunea Sovietică
şi cu armatele aliate. Mareşalul Antonescu a fost arestat şi regimul instaurat
de el s-a prăbuşit. S-a constituit un guvern de uniune naţională, condus de
generalul Sănătescu, care a întors armele împotriva Germaniei hitleriste.
Odată armistiţiul încheiat, ne făceam iluzii, acolo, la Talagiu, că totul va
intra repede în normal. Eu visam la întoarcerea lui Eugen, cu îmbrăţişări şi
veselie generală. Am făcut imprudenţa să transmit acest entuziasm şi feti-
ţelor, provestindu-le frumosul basm despre reîntoarcerea noastră în Italia,
la bunicii şi mătuşile care ne aşteptau şi ne vor pregăti o primire sărbăto-
rească. Aş fi dorit şi eu să cred în realizarea acestui vis, dar, nu ştiu de ce, în
adâncul sufletului, mi se strecurase un presentiment sumbru.
Încetul cu încetul, au început să se întoarcă de pe front soţii şi fiii celor
din sat, iar eu am început să aştept. Eram prezentă, cu punctualitate, la sosi-
rea fiecărui tren, participând la bucuria familiilor pentru fiecare întoarcere
a unei fiinţe dragi. Numai Eugen întârzia să apară. Zilele treceau nemiloase,
una după alta, şi, în mine, creştea frica. Aproape toţi sătenii reveniseră aca-
să, doar eu rămăsesem pradă înfricoşătoarelor mele îndoieli. De trei luni
nu mai primisem nicio veste, aşa că eram torturată de presimţiri sumbre.
La Talagiu sosea, adesea, la sfârşit de săptămână, profesorul Roman,
care locuia şi preda la un liceu din Arad. Venea să-şi vadă părinţii – oameni
simpli, dar foarte cumsecade – care mă copleşeau cu atenţii, oferindu-mi
ouă proaspete pentru fetiţele mele. Câteodată, profesorul îmi povestea des-
pre vechea lui prietenie cu Eugen, amintindu-şi diferite episoade din viaţa
lor de şcolari.
Într-o seară, văzându-l pe Roman coborând din tren, mă cuprinse, nu
ştiu de ce, o asemenea stare de agitaţie, încât am alergat în întâmpinarea
lui, întrebându-l dacă nu cumva i-a întâlnit la Arad pe socrii mei, de la care
poate ar fi aflat vreo ştire despre Eugen. Surprins şi foarte stingherit, mi-a
răspuns că era de necrezut că nu aflasem încă despre reîntoarcerea lui Eu-
gen. Mi-a mărturisit că îl întâlnise chiar el în Arad, cu zece zile în urmă, la
o cină, la restaurantul Palace, în compania părinţilor şi a câtorva prieteni.

23
Umilită şi stânjenită, i-am mulţumit şi am alergat să caut alinare în braţele
bunicii Floarea, care a încercat să mă consoleze, dar, până la urmă, a izbuc-
nit şi ea în lacrimi.
Copiilor le-am ascuns adevărul – ar fi fost nedrept să-şi piardă iluziile.
Eu însă am simţit că mă prăbuşesc într-o adâncă deprimare; se spulbera şi
ultimul firicel de speranţă de care mă agăţasem. Am rămas, aşadar, aştep-
tând ca Eugen să dea un semn de viaţă.
Îmi amintesc că, după câteva zile, grupuri de cazaci călări au năvălit în
sătuc, stârnind panică. Căutau femei şi băutură. Dar nu se mulţumeau cu
ţărănci, doreau „doamne”. Atunci, eu, soţia preotului şi chiar bunica Floa-
rea ne-am îmbrăcat în costume ţărăneşti şi am stat ascunse o zi întreagă
într-un lan de porumb. Pe înserat, cazacii au plecat, fără să provoace daune
mari, şi nu s-au mai întors.
Tot în acele zile, mi-a fost dat să trec printr-un alt moment dramatic.
Maria Vittoria s-a îmbolnăvit şi avea febră mare. La Talagiu nu erau me-
dicamente şi nici asistenţă medicală. Doctorul se afla în alt sat, la 30 de
kilometri distanţă. Singură, asumându-mi riscurile, am învelit copilul într-
o pătură şi m-am îndreptat spre gară, hotărâtă să ajung la medic. Când a
sosit trenul, am înlemnit de groază, deoarece era plin de soldaţi ruşi. To-
tuşi, n-am stat pe gânduri, mi-am făcut curaj şi m-am pregătit să urc. Spre
uimirea mea, am văzut cum soldaţii îmi fac loc zâmbitori. Mi-au luat cu
delicateţe fetiţa şi-au ţinut-o în braţe tot timpul călătoriei. Mie mi-au făcut
loc, ca să stau cât de cât comod. Nu au făcut niciun gest vulgar, nici măcar
o aluzie deplasată, de parcă mi-ar fi intuit nefericirea, iar, la coborâre, m-au
salutat respectuos, cu gentileţe şi căldură. Această amintire m-a înduioşat
mereu de-a lungul timpului.
La o săptămână după întâlnirea mea cu Roman, au sosit la Talagiu socrii
mei şi cu Eugen; ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ei nu s-au justificat,
iar eu n-am pus nicio întrebare. Nu mi-au ascuns totuşi că Eugen venise de
pe front de mai bine de 20 de zile. S-a vorbit numai despre el, despre viaţa
lui pe front, ridicându-i-se în slăvi isprăvile, de parcă ar fi fost un adevărat
erou. S-a povestit şi despre cuceririle sale feminine, spre satisfacţia socrilor
mei. Eu asistam de parcă era vorba de o realitate care nu mă privea şi cul-
mea este că faptul în sine nici nu mă întrista. Ei făcuseră totul pentru a-mi
schimba radical cursul vieţii, aruncându-mi sentimentele în prăpastia unei
uri ireversibile.
24
 S-a vorbit şi despre războiul din Italia şi despre teribilele bombarda-
mente asupra Bolognei. Când am îndrăznit să-mi exprim îngrijorarea faţă
de soarta familiei mele, de la care nu mai primisem, de doi ani, nicio veste,
soacra mea, pentru a-mi spori disperarea, a afirmat cu cruzime: „Ai tăi,
cu siguranţă, s-au prăpădit cu toţii”. A rostit această grozăvie cu atâta con-
vingere, tocmai pentru a mă face să cred că ea ar şti mai mult decât vrea
să-mi împărtăşească. De atunci, temerile mele s-au accentuat cu fiecare zi,
căpătând proporţiile unui coşmar ce avea să dureze luni în şir, până la în-
ceputul lui 1946, când am aflat, dintr-o scrisoare trimisă de fostul meu şef,
că familia mea, deşi îşi pierduse casa şi bunurile, reuşise să se salveze. Mai
târziu, au început să-mi parvină şi scrisorile lor. Ce-i drept, forfecate de
cenzură, dar soseau.
Proprietăţile socrilor mei, de la Arad, nu suferiseră daune importante de
pe urma războiului. Cu toate acestea, au înţeles că e cazul să pregătească, din
vreme, pentru fiul lor şi pentru noi, o altă locuinţă. Am rămas deci la Talagiu
încă patru luni, aşteptând să se încheie pregătirile în noul nostru cămin.
La sfârşitul verii lui 1945, m-am despărţit de bunica Floarea şi de Tala-
giu, cu multă amărăciune şi melancolie. Eram conştientă totuşi de necesi-
tatea de a-mi reuni familia. Cel puţin trebuia să încerc să stabilesc o înţe-
legere, spre binele fiicelor mele. Trebuia să adun cioburile nefericitei mele
existenţe, să găsesc un fir conducător, o fărâmă de speranţă, pentru a putea
s-o iau de la capăt. Deşi eram absorbită de aceste intenţii pe care încercam
să mi le impun cu convingere, revenind la Arad, n-am putut să nu observ,
cu nedumerire, schimbările survenite în lipsa mea. Oraşul mi s-a părut
indiferent şi ostil. Cu toate că îşi menţinuse, cu încăpăţânată mândrie, as-
pectul, fusese totuşi supus imperativelor războiului şi parcă îmbătrânise cu
100 de ani.
Ne-am mutat, aşadar, în noua locuinţă, care cuprindea şi un cabinet me-
dical, pentru ca Eugen să înceapă să profeseze. Din păcate, nu am amintiri
duioase ori plăcute din acea perioadă. Dacă Eugen ar fi vrut, dacă s-ar fi do-
vedit cât de cât disponibil, poate că ar mai fi fost ceva de salvat. Nu aveam
altă pretenţie decât să fiu puţin încurajată, să mi se dea măcar un imbold
pentru a încerca. Dar singura „şansă” pe care mi-a acordat-o Eugen a fost
aceea de a-i înregistra, cu tristeţe, nenumăratele aventuri, ce au degenerat
în asemenea hal, încât am ajuns să fiu târâtă până şi la tribunal... ca martor!
Asta s-a întâmplat când bănuielile unui soţ au devenit certitudini. De câtva
25
timp, după-amiaza, la o anumită oră, suna la uşă o tânără doamnă, spu-
nând că este programată pentru consultaţie. Eu însămi o invitam să ia loc,
deşi bănuiam adevăratul motiv al frecventelor sale vizite. Și totuşi, strânsă
ca într-un cleşte, între teama de a genera consecinţe mai grave şi dorinţa
de a salva bruma de demnitate care-mi mai rămăsese, tăceam. Când însă
situaţia a devenit insuportabilă, când soţul acelei femei s-a lămurit pe de-
plin despre ce era vorba, l-a denunţat pe Eugen, pretinzând ca eu să depun
mărturie – mă acuza de complicitate, pentru că, primind-o în fiecare zi,
spunea el, trebuia negreşit să-mi fi dat seama ce se întâmplă.
Aceasta era viaţa mea conjugală: minciuni, făţărnicie, vrajbă şi infide-
lităţi. Singurul lucru bun din această perioadă era faptul că duceam, ce-i
drept, o viaţă ceva mai „independentă”, ceea ce a dus la o uşoară amelio-
rare a relaţiilor mele cu socrii. Totul s-a înrăutăţit însă iremediabil din ca-
uza unui incident incalificabil, care m-a rănit profund. Faptul s-a petrecut
în mai 1947. De la Bologna mi-a parvenit o veste îngrozitoare: sora mea,
Leda, murise, la numai 23 de ani, în urma unei peritonite acute. Scrisoarea,
adresată lui Eugen, mi-a căzut întâmplător în mână, pentru că poştaşul,
necunoscând situaţia, ştia numai că, pentru orice scrisoare sosită din Italia,
primea un bacşiş bun. Depărtarea de cei dragi, durerea pe care o resimţeam
după cele întâmplate mă aduseseră în pragul disperării. Nu am găsit altceva
mai bun de făcut decât să împărtăşesc socrilor mei ce aveam pe inimă; mi
s-a răspuns că singurii vinovaţi de moartea aceea erau părinţii mei, care
n-au fost în stare să depună toate eforturile pentru vindecarea Ledei, din
cauza situaţiei financiare dezastruoase în care, cu siguranţă, că se zbăteau.
A fost o cruzime care mi-a rămas multă vreme ca un ghimpe în suflet şi
n-am reuşit niciodată să le-o iert pe de-a-ntregul.
Nicicând, ca în acele zile, n-am simţit mai intens dorul de casă şi nevoia
de a-mi îmbrăţişa familia din Italia. Am plecat hotărâtă, de una singură, la
Bucureşti. Trei interminabile dimineţi am stat în faţa Ministerului de In-
terne, implorând să mi se acorde o audienţă. Îmi făceam iluzii că, potrivit
legii sau chiar numai de milă, mi se va acorda o viză sau măcar un paşaport
provizoriu pentru o scurtă vizită în Italia. Când, în sfârşit, am obţinut să
fiu primită, mi s-a răspuns, fără drept de apel, că moartea unei surori nu
constituia un motiv suficient pentru a mă autoriza să ies din ţară.
Complet demoralizată, am făcut calea întoarsă la Arad, mai neajutorată
ca oricând, mai prizonieră ca niciodată!
26
 Capitolul II
Supărările, durerea şi umilinţele îndurate cu atâta intensitate mi-au irosit,
în bună parte, tinereţea. Succesiunea dramatică a evenimentelor m-a con-
strâns la un impact crunt cu viaţa de adult, cu responsabilităţi pentru care
nu eram pregătită. Mi-a fost dat să înfrunt, cu o violenţă nefirească, dificilul
rol de soţie şi mamă. Am fost deci protagonista lipsită de apărare a unui rol
impus de alţii, care nu mi se potrivea, departe de cei dragi, într-o ţară străină
ce-mi părea ostilă, ce se transforma nemilos şi vertiginos.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a însemnat pentru România

înglobarea sa umilitoare în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, care avea
să-i dicteze procesele de reformă politică, impunând în ţară un regim creat
după propriul său model: Regimul Comunist.
Se înţelege că Eugen nici nu şi-a mai pus problema idealurilor şi a valo-
rilor ce ar fi putut să-i anime conştiinţa; oportunist din fire, a fost de ajuns
să întrevadă o posibilitate de a face carieră medicală pentru a se înscrie în
Partidul Comunist.
Viaţa mea alături de el decurgea aparent normal, dar total lipsită de pre-
ocupări bazate pe afinităţi sufleteşti şi, cu atât mai puţin, întemeiată pe ori-
ce fel de comuniune afectivă.
Din fericire, prietenia mea cu Zoe nu numai că n-a mai întâmpinat opre-
lişti, dar s-a şi consolidat după întoarcerea de la Talagiu. Zoe urmărea viaţa
mea ca o umbră, fiind oricând gata să-mi dea o mână de ajutor. Din păcate,
cu puţin timp în urmă, îi murise soţul, aşa că îşi reluase postul de profesoară
la Conservator. Aşa se face că Zoe a avut ocazia să mi-i prezinte, într-o zi,
pe maestrul Brânzeu, directorul Filarmonicii din Arad, şi pe soţia sa, Janet,
două persoane sensibile, capabile de sentimente alese, care mi-au devenit, cu
timpula, cei mai devotaţi prieteni, pot spune chiar protectorii mei.
Nicu Brânzeu avea o temeinică pregătire artistică şi un talent extraor-
dinar. Urmase Conservatorul din Bucureşti şi, concomitent, Facultatea de
Drept, specializându-se, apoi, la „Schola Cantorum” din Paris. Mulţi ani
a fost prim dirijor al Operei de Stat din Bucureşti, unde a repurtat mari
succese. Faptul că n-a aderat niciodată la ideologia comunistă şi nici n-a
acceptat să devină membru de partid i-a transformat viaţa într-un adevărat
calvar şi a marcat începutul unui vertiginos declin în cariera sa. Cu scopul
de a-l umili şi a-l pedepsi, exponenţii regimului comunist l-au forţat să
colinde, din oraş în oraş, denigrându-i până şi calităţile artistice. Și totuşi
Nicu nu s-a dat bătut niciodată. Abia în 1947, când a fost transferat la Arad,
a găsit, în sfârşit, o oază de linişte; şi-a reluat activitatea componistică, lu-
crând, cu pasiune, la îndrăgitele sale simfonii, în minunata sală de concerte
din Arad, a cărei faimă depăşise graniţele ţării. În iunie 1948, a susţinut
primul concert cu Orchestra municipală, care, sub bagheta sa, a devenit,
mai târziu, Orchestra simfonică a Filarmonicii de Stat din Arad.
Încă de la începutul prieteniei noastre, Zoe m-a îndemnat să evadez din
atmosfera apăsătoare impusă de Eugen şi de părinţii lui. Însă nevoia im-
perioasă de a-mi petrece cât mai mult timp cu fetiţele – atât de mici şi atât
de lipsite de apărare în lumea aceea stranie – m-a împiedicat să dau curs
îndemnului, oricât ar fi fost de tentant.
Acum însă, după întoarcerea de la Talagiu, situaţia se schimbase; aveam
casa noastră, fetiţele mergeau la grădiniţă, iar Eugen, de bine, de rău, era ocu-
pat cu munca lui. Sosise momentul să încerc să-mi găsesc, în sfârşit, câteva
clipe de destindere, acea evadare de care Zoe îmi vorbise cu atâta stăruinţă.
Odată cu sosirea mea în România, am avut ocazia să-l cunosc şi pe Ma-
rio Paruccini, directorul băncii Italo–Române din Arad. El îi cunoştea pe
socrii mei încă din timpul când Eugen studia în Italia, expediindu-i acestu-
ia, lunar, sumele alocate de părinţi.
Directorul Paruccini şi soţia sa, Germaine, mă simpatizau, dar nu le fă-
cea plăcere să frecventeze casa noastră, pentru că nu aveau nicio stimă faţă
de Eugen şi părinţii lui. Luasem însă obiceiul ca, împreună cu Zoe, să ne
ducem uneori dimineaţa la bancă, pentru a-l saluta pe Paruccini, cu care
aveam, adesea, lungi şi plăcute discuţii în limba italiană. Uneori, ne întâl-
neam şi seara, la mine sau la ei acasă, şi, în felul acesta, am devenit repede
buni prieteni. Din nefericire, nu am avut parte prea mult de această com-
panie. La sfârşitul anului 1947, regele Mihai I a fost silit să părăsească ţara,
în urma venirii la putere a unui guvern impus de Uniunea Sovietică; toate
băncile şi toate şcolile străine au fost închise şi, natural, funcţionarii acestor
instituţii au optat pentru reîntoarcerea în patria lor.

28
 Într-o dimineaţă, cu puţin înainte de a „preda” banca, directorul Paruc-
cini mi-a telefonat să-mi comunice că lângă el se afla o doamnă de origine
maghiară, care trăia ca rezident în România, vorbea curent italiana şi dorea
să mă cunoască. Imediat, mi-am făcut bucuroasă timp să o primesc.
Fermecătoarea sexagenară, înaltă şi distinsă, care a intrat, impunătoare,
în ziua aceea, în casa mea, semănând cu Doamna „noastră”, Regina Elena,
se numea Caterina Kertay. De atunci încolo, ea avea să fie, pentru mine şi
pentru toţi prietenii mei, buna tanti Cato.
M-a încântat de la început, numai privind-o, iar, când şi-a deschis inima
şi mi-a istorisit totul despre ea şi viaţa ei, am înţeles ce moştenire de ne-
preţuit îmi lăsase directorul Paruccini, ca semn al prieteniei sale. Povestea
depănată de tanti Cato a avut drept punct de plecare primul ei drum în
Italia, unde a mers în vizită la Grado, însoţită de părinţi, la vârsta de 14 ani.
Constituţia ei fragilă avea nevoie de un climat maritim însorit. După câţiva
ani de tratament, blânda Caterina a devenit o fată de toată frumuseţea, iar,
când a împlinit 19 ani, tot la Grado, a cunoscut un austriac, trecut de prima
tinereţe, care avea în orăşelul acela mai multe proprietăţi. Austriacul s-a
îndrăgostit nebuneşte de ea şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să o ia de
nevastă. A fost o căsătorie fericită, curmată însă, pe neaşteptate, de o trage-
die: din motive rămase necunoscute, soţul s-a sinucis. Aşa că, la numai 26
de ani, în plină tinereţe, Caterina a rămas văduvă.
Cunoscuta meteahnă de cartofor a soţului i-a fost confirmată cu amără-
ciune Caterinei după moartea acestuia, când a constatat că averea lor fusese,
aproape în întregime, risipită din cauza acelui viciu. Se salvase doar un teren
destinat construcţiei unei vile, care urma să devină viitoarea lor reşedinţă.
Sfătuită de câţiva prieteni, s-a hotărât să construiască un hotel–pensiune,
care să-i asigure măcar o relativă independeţă materială. Primăria din Grado
a sprijinit-o cu o subvenţie care să-i permită să-şi realizeze proiectul.
De atunci, existenţa ei s-a împărţit între Grado şi Mâsca, localitate aflată
la circa 30 de kilometri de Arad, unde avea un frumos conac, înconjurat de
plantaţii întinse de vie. Vara se muta la Grado, unde îşi conducea hotelul,
pe care îl botezase „Vila Iris”, fiind o mare admiratoare a muzicii lui Masca-
gni. Deşi fiind foarte tânără, tanti Cato nu s-a recăsătorit niciodată, atât de
mult o şocase sfârşitul tragic al mariajului ei. Din păcate, evenimentele răz-
boiului, declanşat pe neaşteptate, au obligat-o să abandoneze „Vila Iris” pe
mâna administratorilor săi, de la care nu mai primise, de altfel, nicio ştire.
29
 Nici mai târziu nu a îndrăznit să ia legătura cu ei, de teamă să nu pri-
mească vreo veste proastă. Se temea ca noul guvern italian să nu fi ordonat
rechiziţionarea hotelului.
Ne-am plăcut din primul moment. S-a creat imediat între noi un fel de
comunicare magică, ceva cu totul neobişnuit. Stima şi afecţiunea reciprocă
ne-au unit de-a lungul timpului ca un legământ minunat. Tanti Cato a de-
venit mentorul meu, fiind pentru mine ca o mamă şi ţinând loc de bunică
pentru fiicele mele.
Tot prin intermediul directorului Paruccini, am avut ocazia să-l cunosc
şi pe Gino Prantoni, profesor de limba italiană la liceul din Arad. Locuia
de câţiva ani în România şi se însurase cu o româncă, Coca, studentă la
medicină. Amândoi au căutat să se împrietenească imediat cu mine; mai cu
seamă Gino, originar dintr-un sat de lângă Bologna, care se simţea şi mai
apropiat de mine, fiindu-mi compatriot. Cei doi tineri formau un cuplu
fericit şi erau dornici să-şi trăiască viaţa din plin, aşa că, de multe ori, au
încercat să mă scoată din casă, cu tot felul de invitaţii. Dar, pe atunci, eram
încă terorizată de răutatea socrilor şi de comportamentul tiranic al lui Eu-
gen şi mă aflam deci în imposibilitate de a da curs acelor invitaţii.
Prietenia lui Gino şi a Elizei Prantoni, a soţilor Paruccini şi a nelipsitei
Zoe s-a consolidat în timp, iar, în anii următori, mai ales după moartea
surorii mele, Leda, am devenit de nedespărţit.
Grija pe care mi-o purtau în permanenţă, vizitele lor zilnice, m-au încu-
rajat, mi-au calmat disperarea, ajuntându-mă să lupt cu singurătatea. Prin-
tr-o adevărată risipă de altruism şi generozitate, aproape că au reuşit să mă
facă să uit dezinteresul cu care eram tratată, în mod absurd, de Eugen.
Familia Paruccini a plecat definitiv din România la începutul anului 1948.
Prin desfiinţarea catedrei (în urma eliminării orelor de italiană din pro-
grama analitică), Gino a fost concediat şi ar fi putut să se repatrieze, ca toţi
străinii. Totuşi a preferat, chiar şi fără slujbă, să rămână în România, unde
cel puţin Coca avea o familie pe care se putea sprijini.
Ţara era frământată şi preocupată de noile măsuri impuse de regimul
comunist. Domnea o dezorientare generală, iar viitorul era pus sub semnul
incertitudinii. Între timp, luasem legătura cu familia mea din Italia.

30
 Scrisorile, care soseau cu oarecare regularitate, deşi ciopârţite de cenzu-
ră, mă reconfortau. După vicisitudinile războiului, cei de acasă încercau să
reia firul unei vieţi demne, iar tata îmi scria că revenise la direcţia „Teatru-
lui Comunal” din Bologna.
Era prin 1949, când, pe neaşteptate, tata şi-a anunţat vizita iminentă
în România. De mult îşi pusese în gând să-şi realizeze visul de a ne reve-
dea, dar se izbise de bariera complicatelor relaţii diplomatice dintre cele
două ţări. Simpla coincidenţă de nume cu un deputat comunist din vremea
aceea, care a lăsat să se creadă că îi este văr, l-a ajutat, de data aceasta, să
reuşească. Deputatul a fost atât de binevoitor, încât a intervenit personal la
Comitetul Central al PCR, obţinând pentru tatăl meu o viză cu o durată de
20 de zile.
Cum era de aşteptat, am fost cuprinsă de o bucurie fără margini. În
schimb, pe Eugen, fericirea mea părea să-l indispună, aşa încât mi-a inter-
zis, cu sadism, orice cheltuială menită să-l primească pe tata în mod demn.
Ei bine, perspectiva acelei vizite mi-a insuflat o energie şi un curaj de-a
dreptul surprinzătoare, care-mi dădeau chiar puterea de a mă revolta. Ca
întotdeauna, violenţa lui Eugen avea însă câştig de cauză şi, sub loviturile
lui, cedam înfricoşată. În ciuda tuturor greutăţilor, soarta m-a favorizat.
Într-o noapte, am visat nişte numere. Le-am jucat şi am câştigat o sumă
frumuşică. Aceasta mi-a permis să zugrăvesc casa şi să cumpăr de la „bursa
neagră” o cantitate apreciabilă de alimente (din păcate, în România, hrana
începuse să devină o problemă). Am reuşit să procur un porc întreg, pe
care l-am tranşat, pregătindu-l aşa cum trebuie. În sfârşit, pentru a înfru-
museţa casa, am cumpărat şi un covor persan. Vreme îndelungată, Eugen
nu mi-a mai dat nici măcar banii pentru întreţinere, atât era de furios. Însă,
de data aceasta, răzbunarea lui nu m-a atins, căci puteam să mă lipsesc de
ajutorul lui.
S-a întâmplat şi un fapt caraghios, de care îmi amintesc cu duioşie. Lo-
cuiam de patru ani în noua casă, dar, din cauza indiferenţei lui Eugen, care
cheltuia numai pentru el, multe lucruri rămăseseră neterminate. De pildă,
în baie, aveam o cadă oribilă de zinc, iar eu mă plânsesem prietenilor că
va trebui să-l primesc pe tata în asemenea condiţii. Dar iată că, într-o zi,
venind cu fetiţele de la şcoală, am găsit în baie o cadă frumoasă, emailată!
Incredibil, dar adevărat. Pentru a mă face fericită, Gino Prantoni înlocuise
jalnica mea cadă cu cea din locuinţa sa. Trebuie să recunosc ce importanţă
31
vitală au avut pentru mine aceşti prieteni, cărora le sunt şi astăzi foarte
îndatorată. Fleacuri sau lucruri importante veneau să-mi confirme, zilnic,
afecţiunea şi stima de care mă bucuram din partea lor.
Tata mă rugase să-l aştept, împreună cu fetiţele, la frontiera de la Cur-
tici. Aproape nimeni pe atunci nu avea maşină, dar, deşi frontiera era la
numai 30 km distanţă – o jumătate de oră de mers cu trenul –, Eugen a re-
fuzat să mă însoţească. Știam că, pentru a te apropia de graniţă, era necesar
un permis special eliberat de miliţie; mi-am luat deci micuţele de mână şi
m-am dus la biroul comandantului, care, fără să ridice vreo obiecţie, mi-a
acordat permisul. Am luat trenul şi am plecat spre Curtici.
Nu-i uşor să descriu emoţia care m-a cuprins când mi-am revăzut tatăl,
după şase ani de despărţire. În sufletul nostru s-a produs o învălmăşeală
de sentimente, pe cât de duioase, pe atât de furtunoase. Eram copleşiţi de
dorinţa năvalnică de a ne îmbrăţişa, dar, în acelaşi timp, am fi vrut să ne
ţinem la distanţă şi să ne privim în tăcere pentru a descoperi dacă, din sfia-
lă sau tulburare, tăinuiam cumva vreun secret ori cine ştie ce adevăr amar.
Vorbeam amândoi deodată, dezlânat şi confuz, din dorinţa de a afla totul;
ne puneam întrebări, ne povesteam...
Tatăl meu avea, pe atunci, 58 de ani şi era un bărbat foarte atrăgător, cu
multă personalitate. Până şi socrii mei au remarcat acest lucru şi au fost
impresionaţi de distincţia lui. Trebuie să admit că ospitalitatea lor a fost
surprinzătoare. Nu le-a scăpat nicio mojicie şi n-au făcut niciun fel de alu-
zie la adevăratele noastre relaţii. Stimulată de cordialitatea lor neaşteptată,
mi-am dat toată silinţa să-l conving pe tata că, în casa noastră, domnea ar-
monia. Nu i-am dezvăluit crudul adevăr, pentru că doream să se simtă cât
mai bine la noi şi să se întoarcă în Italia liniştit. Eugen însă i-a suportat cu
greu prezenţa, căci s-a simţit obligat să petreacă mai mult timp în familie şi
să ia parte la mesele şi primirile organizate în onoarea tatălului meu.
Pe toată durata vizitei în România, prietenii mei au făcut totul pentru ca
tata să se simtă în largul lui. Prezenţa zilnică a mătuşii Cato, de exemplu,
a fost foarte plăcută. Pălăvrăgeam ore în şir despre o mulţime de lucruri.
Agreabil s-a dovedit a fi şi faptul că i-a cunoscut pe soţii Prantoni, care,
luând parte la bucuria noastră, ne însoţeau peste tot.
Tatăl meu a fost surprins să aibă parte de atâta ospitalitate într-o ţară
străină şi a fost încântat să poată discuta liniştit cu toţi în limba italiană.

32
 Maestrul Brânzeu i l-a prezentat pe actorul Dinu Gherasim, un om ad-
mirabil, pe care eu îl apreciam şi-l stimam mult. Afinităţile şi preocupările
teatrale i-au făcut inseparabili. Ca majoritatea prietenilor mei români, Dinu
stăpânea şi el, destul de bine, limba italiană, învăţată, în parte, în şcoală
şi apoi aprofundată prin strădanie proprie. Iubea mult Italia, apreciindu-i
arta și, mai ales muzica, pe care o situa pe primul plan.
Eugen continua să suporte cu greu entuziasmul nostru, aşa că a consim-
ţit, mai mult în silă, să organizăm acasă un mic concert în onoarea tatălui
meu. Acompaniat de un bun pianist, Dinu a cântat arii din operele compo-
zitorilor italieni şi romanţe celebre.
Sincer emoţionaţi, tata şi cu mine ne-am lăsat furaţi de farmecul acelor
melodii. Eu rătăceam cu fantezia, visându-mă într-un elegant salon bolog-
nez, înconjurată de toţi cei dragi, pe care fusesem nevoită să-i părăsesc.
Îmi amintesc că Eugen a urmărit spectacolul cu prefăcut interes, dar,
ştiindu-l lipsit de sensibilitate, îmi închipuiam cum îşi pregătea, în adâncul
sufletului, iminenta răzbunare. Și nu m-am înşelat! Imediat după plecarea
tatălui meu, a încercat, în fel şi chip, să împiedice noua mea prietenie cu
Dinu, pe care eu o apăram cu întreaga făptură, presimţind ce extraordinară
importanţă sentimentală urma să aibă legătura noastră.
În orice caz, am făcut tot posibilul ca nimic să nu tulbure fericirea acelor
zile, suportând cu mult tact şi răbdare imprevizibilele sale indispoziţii. Era
în ajunul plecării tatălui meu când, pe neaşteptate, s-a întâmplat un eveni-
ment politic care a răspândit panică în toată ţara. Fără niciun preaviz, într-
o dimineaţă, a fost anunţată naţionalizarea tuturor prăvăliilor, farmaciilor
şi a cabinetelor particulare. Miliţia (aşa se chema deja, pe atunci, poliţia ro-
mână) s-a postat în faţa fiecărui local public, aşteptându-i pe proprietari şi
obligându-i să le predea cheile. Din acel moment, nu mai exista proprietate
privată. Atât proprietăţile, cât şi mărfurile treceau în stăpânirea statului şi,
odată cu ele, o bună parte din locuinţele particulare.
Îngrijorat şi speriat de inevitabilele consecinţe ce se puteau ivi, tatăl meu
s-a văzut silit să se întoarcă în patrie, deoarece, peste două zile, îi expira
viza. Ne-am despărţit cu inimile sfâşiate de durere, înspăimântaţi de ceea
ce se putea întâmpla în viitor. De fapt, în lunile următoare, lanţul măsuri-
lor represive s-a multiplicat. Tot pe neaşteptate, într-o bună dimineaţă, s-a
anunţat că s-a făcut şi reforma monetară. Banii aflaţi în circulaţie nu mai
aveau nicio valoare, întreaga populaţie putând dispune, din acel moment,
33
de numai 30 de „lei” (echivalentul, astăzi, a circa 300.000 de lire). Deveni-
seră deci cu toţii săraci şi dependenţi de stat. Fiecare încerca să se descurce
cum putea. Cei mai şmecheri au procedat ca Eugen; s-au înscris în Partidul
Comunist, sperând să-şi uşureze situaţia. Aşa se face că el a devenit, în
scurt timp, medicul şef al căilor ferate.
În ciuda trufiei lor, socrii mei au fost constrânşi să cedeze statului toate
proprietăţile şi să se adapteze noilor dispoziţii. Destul de repede, regimul
stalinist a adus schimbări mai importante şi în sânul instituţiilor religioase.
Biserica greco-catolică a trebuit să se unească cu biserica ortodoxă. Preoţii
care n-au acceptat să-şi renege religia au fost arestaţi şi condamnaţi la ani
grei de închisoare.
În timpul vizitei tatălui meu la Arad, ne-am dus cu regularitate la bise-
rica romano-catolică din centrul oraşului. În biserica aceea, tatăl meu mi-a
cerut să-i promit că voi aranja, cât de curând posibil, ca nepoatele lui să pri-
mească prima împărtăşanie. Fiind un bun catolic practicant, „ţinea enorm”
să dau fetiţelor mele aceeaşi educaţie religioasă pe care o primisem şi eu. Şi
din Italia, mai târziu, îmi cerea insistent să-mi respect promisiunea. Pro-
babil că nu-şi dădea prea bine seama de prefacerile politice ce aveau loc în
România, deoarece nu înţelegea cum de nu mă hotăram să trec la acţiune.
Gândul acesta a devenit pentru mine o obsesie atât de chinuitoare, încât,
într-o dimineaţă, după o noapte de nesomn, m-am dus devreme, fără să
ştie Eugen, la biserica romano-catolică. Deşi eram moartă de frică, întrucât
comiteam o imprudenţă ce putea să mă compromită definitiv, am intrat în
biserică, unde nu era nimeni, şi l-am căutat pe parohul Don Gruber (un
preot de origine germană). I-am cerut să mă spovedească. El m-a privit ui-
mit şi, după ce s-a asigurat că nu ne văzuse nimeni, a intrat în confesional.
I-am spus toată povestea. M-a înţeles şi, admirându-mi curajul, s-a arătat
bucuros să mă ajute. Mi-a propus să organizăm, în mare taină, în sacristia
bisericii, ceremonia ce a avut loc două zile mai târziu.
I-am comunicat lui Eugen, cu hotărâre, ce aveam de gând să fac chiar
în dimineaţa zilei, fără să-mi pese de obiecţiile şi dezacordul său. Eram
dispusă să suport toate consecinţele şi n-am acceptat niciun fel de discuţii
sau sfaturi nedorite.

34
 Ceremonia s-a desfăşurat cu uşile închise, în sacristia pe care Don
Gruber o împodobise cu trandafiri albi. Fetiţele au fost, apoi, sărbătorite
discret, în locuinţa noastră, în prezenţa câtorva prieteni de încredere. Dar
măsurile de prevedere nu s-au dovedit suficiente, pentru că s-a aflat despre
eveniment, care a fost comentat în tot oraşul.
După câteva zile, Eugen a fost chemat la comitetul de partid şi aspru
criticat. A negat, desigur, că ar fi avut cunoştinţă de intenţiile mele şi a de-
clarat că l-am pus în faţa faptului împlinit. Totuşi, n-a primit nicio sancţiu-
ne, acordându-i-se circumstanţe atenuante, pentru că acţionasem cu multă
discreţie. În realitate, se temeau că vestea despre eventualele represalii ar fi
putut ajunge în Italia, fapt care l-ar fi putut discredita pe deputatul comu-
nist, „ruda noastră”, cu care voiau, evident, să meţină relaţii amiabile.
După câteva luni, preotul Gruber a fost arestat pentru că n-a vrut să re-
nunţe la religia catolică. Nu l-am mai revăzut niciodată şi nici n-am putut
afla dacă i-au fost aduse acuzaţii grave pentru concesia ce ne-o făcuse. Am
aflat doar că a murit după şase ani, într-o închisoare comunistă.

De câţiva ani, aşteptarea verii devenise pentru mine şi fetiţele mele un

motiv de agitaţie şi de proiecte; era perioada când dădeam frâu liber fan-
teziei. Cum se termina şcoala, tanti Cato ne primea la Mâsca, în frumosul
ei conac. Acolo eram fericite, pacea din jur punea stăpânire pe sufletele
noastre. Libere să alerge şi să se joace, departe de austeritatea paternă, mi-
cuţele parcă prindeau viaţă. La mătuşa Cato se afla întotdeauna câte o pri-
etenă unguroaică ce-i ţinea de urât. Bătrâna servitoare, Ana neni, era tot
unguroaică, aşa că, mai în glumă, mai în serios, fetiţele au învăţat şi limba
maghiară.
La Mâsca, tanti Cato îi găzduia vara şi pe prietenii noştri comuni. Ve-
neau adesea maestrul Brânzeu cu soţia lui, Jeaneta, însoţiţi şi de Dinu.
Adesea, organizam serate muzicale şi tanti Cato, cu eleganţa ei înnăscută,
acompania la pian acel mic clan de artişti. Eugen venea rareori să ne vadă,
pretextând obligaţii de serviciu, dar adevărul era altul, având în vedere uşu-
rinţa cu care ne lăsa să plecăm. Adevăratul motiv era că, odată singur, în
oraş, putea să-şi permită libertate deplină. Cum s-ar fi explicat altfel atâta
neaşteptată îngăduinţă pentru evadările noastre?!

35
 La sfârşitul verii, tanti Cato s-a mutat la Arad, în locuinţa noastră. Ne
simţeam foarte bine împreună şi această bucurie reciprocă a consolidat din
ce în ce mai mult prietenia noastră. Trebuie să recunosc faptul că Eugen n-a
ridicat niciodată vreo obiecţie în această privinţă, poate şi pentru că tanti
Cato se bucura de multă stimă.
Spre deosebire de Mâsca, viaţa la oraş era, fără îndoială, mai amară, mai
plină de privaţiuni şi interdicţii. Prietenia mea cu Dinu, de exemplu, era
sursă continuă de litigii cu Eugen. De multe ori, m-a ameninţat că mă va
bate dacă nu mă hotăram să-l dau pe uşă afară. Eu luptam cu încăpăţânare
împotriva acestei pretenţii nedrepte. Dinu însemna pentru mine amintirea
zilelor fericite petrecute cu tatăl meu în România, când ei au fost atât de
legaţi. Însemna să am un prieten sincer şi devotat, care să mă înţeleagă şi să
mă sfătuiască. Însemna, de asemenea, o sursă de veselie şi companie pentru
fetiţe, care se ataşaseră de el.
Insistenţele lui Eugen nu-mi dădeau pace, dar erau contracarate de refu-
zurile mele categorice. Până când, într-o seară, s-a înfuriat şi m-a pălmuit
de mai multe ori, cu violenţă, împroşcându-mă cu insulte. Îl imploram să
nu strige, pentru a nu trezi şi speria fetiţele care dormeau, dar, orbit de fu-
rie, Eugen nici nu voia să audă. La demisolul vilei, locuia Lucreţia, menaje-
ra noastră, şi, într-o cameră alăturată, Peter, un bătrân muncitor de la căile
ferate, singur pe lume, căruia îi oferisem adăpost. În schimbul ospitalităţii,
Peter se ocupa de pivniţă, de grădină şi o ajuta pe Lucreţia la muncile mai
grele din gospodărie.
În seara aceea au înţeles amândoi ce se întâmpla între mine şi Eugen. Au
rămas atât de tulburaţi, încât au hotărât să-i dea o lecţie „doctorului”.
Lucreţia, care era analfabetă, l-a convins pe Peter să-i scrie lui Eugen o
scrisoare plină de admonestări, pe care au strecutat-o dimineaţa sub uşa de
la intrare. Ingeniozitatea nu le-a servit drept pavăză împotriva consecinţe-
lor. Livid de furie pentru afrontul suferit, Eugen i-a poruncit Lucreţiei să-l
cheme imediat pe Peter, care s-a prezentat în faţa lui, dându-şi seama că
n-ar fi servit la nimic să mintă.
Mă cutremur şi acum amintindu-mi de scena aceea. Din senin, Eugen
i-a tras două perechi de palme, cu o forţă atât de neobişnuită, încât am avut
impresia că va zdrobi faţa aceea bună şi cinstită. Peter, fără să spună un

36
cuvânt, mi-a adresat o privire intensă, încărcată de milă mai mult pentru
soarta mea decât pentru a lui. Prin două cuvinte, Eugen l-a concediat, lă-
sându-l fără adăpost.
După câteva seri, Lucreţia, asigurându-se că Eugen nu se întorsese acasă,
a venit să mă roage să cobor la demisol şi m-a condus în camera lui Peter.
Sărmanul zăcea epuizat, cu faţa însângerată, cu hainele ferferniţă şi cu mâi-
nile şi picioarele cumplit de zgâriate de sârmă ghimpată. Alungat în mod
brutal din casa noastră şi neştiind încotro să apuce, Peter s-a îndreptat spre
graniţa de la Curtici, cu intenţia de a fugi cine ştie unde, atras, poate, de
absurdul miraj al Ungariei. În perioada aceea, ţara noastră trăia sub coşma-
rul feroce al regimului comunist, iar frontierele erau controlate şi păzite cu
străşnicie. Aşa că Peter a fost înhăţat imediat şi bătut până la sânge. După
ce şi-a revenit, cu ultimele puteri, a făcut cale întoarsă la Arad, pentru că
numai de la credincioasa şi buna Lucreţia mai putea spera la un ajutor.
Seara, când Eugen s-a întors acasă, am făcut uz de toată dibăcia mea pentru
a-l binedispune şi a-i putea vorbi despre situaţia aceea jalnică. Șovăitoare şi
preocupată de eventualele sale reacţii, am înfruntat totuşi riscul.
Starea sănătăţii lui Peter era cu adevărat disperată şi speram ca lui Eu-
gen să i se facă puţină milă de el şi să-i îngrijească rănile. După câteva clipe
de tăcere, Eugen mi-a răspuns, sec, că Peter şi-a meritat răsplata şi numai
aşa s-a învăţat minte ca, pe viitor, să nu-şi mai bage nasul acolo unde nu-i
fierbe oala. Apoi s-a dus frumuşel să se culce. Abia după zece zile, Peter şi-a
recăpătat forţele şi a fost în stare să se scoale din pat. Lucreţia şi cu mine am
încercat să-l îngrijim şi să-i tratăm rănile. Eugen, în schimb, perseverând în
atitudinea sa de o cruzime fără margini, n-a coborât niciodată să-l vadă. Eu
nu îndrăzneam să insist, de teamă să nu-i înrăutăţesc şi mai mult situaţia.
Mă înfricoșa gândul ca nu cumva să-l arunce din nou în stradă.
Din păcate, într-o seară, Lucreţia a venit plângând să ne spună că Peter
avea febră mare şi delira. L-am implorat amândouă pe Eugen, în genunchi,
să se ducă să-l viziteze, dar, şi de data asta, a refuzat. Am reacţionat, atunci,
fără să mai reuşesc să mă controlez şi l-am ameninţat că mă voi adresa altui
medic, căruia îi voi povesti totul. Cuvintele mele au trezit din nou instinc-
tele sale primare, aşa că s-a repezit la mine şi m-a snopit în bătaie. Fetiţele,
înspăimântate, au fugit plângând la vila de alături, pentru a cere ajutor şi

37
consolare la familia Dragomir, care se ataşase foarte mult de ele. N-am să
uit niciodată şi nici n-am să-i iert lui Eugen traumele psihice pe care, fără
milă şi remuşcări, le-a provocat fiicelor noastre.
... Noaptea următoare, fără a da cuiva de ştire, nici măcar Lucreţiei, Peter
a dispărut de acasă şi nu l-am mai văzut niciodată...
Dinu n-a aflat nicicând toate amănuntele acestei triste întâmplări. Dacă
ar fi cunoscut adevăratele cauze ale celor întâmplate, cât era de sensibil, s-ar
fi mâhnit nespus şi nu merita asta. Fără să-şi dea seama de antipatia ce i-o
inspira Eugen, Dinu continua, din când în când, să ne viziteze. Se întâlneau
rar, pentru că Dinu venea pe la noi în timpul său liber, adică dimineaţa
(seara fiind, în genere, ocupat cu spectacolele sale de la teatru). Duminica
însă, tanti Cato organiza în casa noastră, prânzuri „îmbietoare”, cu bunătă-
ţile aduse de la ţară, şi ne adunam sărbătoreşte în jurul mesei, împreună cu
Dinu, Gino şi Coca Prantoni.
Nu se poate spune că Eugen agrea prea mult acest obicei, dar îl suporta
cu resemnare, din respect faţă de tanti Cato. Eu, în schimb, eram foarte
mulţumită, pentru că aceşti prieteni şi afecţiunea lor îmi dădeau curaj şi
sentimentul că eram, oarecum, ocrotită.
Într-o seară, am fost invitaţi de Dinu la „premiera” unei importante ca-
podopere: „O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale, în care el interpreta ro-
lul principal. La sfârşitul spectacolului, spre marea mea uimire, Eugen i-a
invitat pe toţi prietenii noştri acasă, pentru a sărbători marele succes al lui
Dinu.
Ajuns la noi, Dinu a fost întâmpinat de toată lumea cu mare entuziasm;
şi, atunci, el i-a cerut lui Eugen, cu gentileţe şi politeţe, îngăduinţa de a-mi
închina mie succesul, din respect faţă de tatăl meu, om de teatru, pentru
care avea toată stima şi consideraţia. Emoţionată şi plină de gratitudine
pentru acest gest nobil, am dat frâu liber sentimentelor ce mă animau şi,
fără a sta mult pe gânduri, mi-am aruncat braţele în jurul gâtului lui Dinu,
pentru a-i mulţumi.
Reacţia neaşteptată a lui Eugen i-a stupefiat pe toţi.
M-a apucat cu brutalitate de braţ şi, proiectându-mă într-un perete, mi-a
tras două palme, pentru ca, apoi, culmea vulgarităţii, să mă scuipe de câte-
va ori. Toată lumea a încremenit, iar Dinu, simţindu-se răspunzător pentru

38
provocarea acestui incident penibil, şi-a scos haina, invitându-l pe Eugen să
se bată cu el. Cât ai clipi din ochi, Eugen s-a îmblânzit şi s-a retras, fără să
mai scoată un cuvânt, în cabinetul lui, unde, de altfel, a rămas toată noaptea.
Indignarea celor prezenţi a fost enormă; îndeosebi tanti Cato, ca o ade-
vărată unguroaică ce era, l-a urât de atunci toată viaţa.
Îmi amintesc că, în seara aceea, îmbrăcasem o rochie splendidă, nea-
gră, cu paiete, care suscitase până şi admiraţia fiicelor mele, dar dezgustul
provocat de incident a fost atât de mare, încât n-am vrut să mă mai vadă
îmbrăcată cu ea niciodată.
Nu mi-aș fi închipuit însă că, datorită lui Dinu şi acelei seri teribile, Eu-
gen nu va mai îndrăzni niciodată să ridice mâna asupra mea.
Au trecut câteva săptămâni înainte ca Dinu să mai vină pe la noi, dar n-a
uitat totuşi să-mi telefoneze, în fiecare zi, pentru a mă saluta şi pentru a-mi
aminti că, seară de seară, va suna de trei ori la telefonul meu; un semnal, ca
un cod, pentru a-mi ura noapte bună!
Aşa a început, învăluită într-o fermecătoare pudoare, tainica noastră
înţelegere. Un sentiment curat, dar intens, ce se înrădăcina treptat în noi,
şi care nu mă speria, ci, dimpotrivă, îmi dădea forţe noi. Încetul cu înce-
tul, viaţa mea se schimba; începeam să-mi regăsesc echilibrul de femeie
şi seninătatea. Nu mă simţeam absolut deloc vinovată, ştiind prea bine că
pierdusem zece ani din viaţă, ce mi se păreau nesfârşiţi, alături de un om
meschin şi uscat sufleteşte, căruia îi oferisem întreaga mea fiinţă. Pentru
el îmi irosisem tinereţea, pentru el renunţasem la patria şi la familia mea.
În schimb, Eugen nu depusese niciun efort pentru a fi demn de fiicele sale,
acele minunate fiinţe, ce crescuseră într-o continuă panică, spectatoare ne-
putincioase ale maltratărilor mele.
Într-o zi, Dinu mi-a telefonat, rugându-mă să vin pe malul Mureşului.
Primise de la tatăl meu o scrisoare şi dorea să o deschidă împreună cu
mine, pentru a împărtăşi plăcerea lecturii. Îmi amintesc şi cât de emoţio-
nată am fost, aproape ca o adolescentă, când l-am văzut pe Dinu, care mă
aştepta pe o bancă, cu scrisoarea tatălui meu în mână şi cu un buchet de
violete. Erau primele flori pe care le primeam de la un bărbat... şi aveam
aproape 30 de ani!

39
 Tatăl meu îi scria lui Dinu cu rugămintea de a-i trimite ştiri amănunţite
despre mine şi fetiţe. Aflase, de la câţiva italieni ce se repatriaseră, că, în
România, lipseau alimentele şi îmbrăcămintea, şi-l întreba pe Dinu de ce
anume aveam nevoie, temându-se că eu îi ascundeam adevărul pentru a
nu-l nelinişti.
După această întâlnire, au urmat şi altele. O săptămână întreagă, în fiecare
dimineaţă, m-am întâlnit cu Dinu în acelaşi loc, pe malul Mureşului. Când
era timp frumos, acela era locul de plimbare al arădenilor, dar, acum, deşi în
plină iarnă parcul era pustiu, tremuram de frică să nu ne vadă cineva.
Tatăl meu îi trimisese o carte ‒ „Viaţa lui Enrico Caruso” ‒ şi ne-am
petrecut acele dimineţi cu inocenta lectură a cărţii pe care Dinu o citea cu
glas tare pentru mine. Și, totuşi, fiecare gest, privire sau cuvânt trăda un
sentiment puternic şi tenace, care mă liniştea, risipindu-mi orice teamă.
Ultima dimineaţă înainte de a ne despărţi, mi-a dat o scrisoare care mi-a
mers la inimă.
Dinu îmi aşternea la picioare toată dragostea lui, chiar viaţa sa, dacă ar
fi fost nevoie, fără a-mi cere nimic în schimb.

Raporturile mele cu Eugen se deteriorau văzând cu ochii. Violenţa ceda-

se locul indiferenţei, ce era la fel de umilitoare şi greu de suportat. Știam că
Eugen se întâlnea mereu cu părinţii săi, în cele mai frumoase cofetării din
centru, în compania celei mai recente cuceriri. Rămâneau acolo ore în şir,
discutând într-o perfectă armonie.
Într-o seară, l-am văzut pe Eugen întorcându-se acasă în compania lui
Dinu, a maestrului Brânzeu şi a soţiei sale. Îi invitase chiar el să-şi petreacă
câteva ore cu noi. Aşa s-a făcut că, încetul cu încetul, Dinu a început să ne
viziteze din nou. A urmat pentru noi doi un şir de bucurii şi de amărăciuni,
de clipe fericite, dar şi zbuciumate. Eugen îl suporta pe Dinu, după toate,
când politicos şi cordial, când grosolan şi dispreţuitor. Însă Dinu se adap-
ta. Îndrăgostit ca un adolescent, nu voia să piardă nicio ocazie pentru a fi
alături de mine şi de fetiţe, de care se ataşa tot mai mult. Prezenţa lui îmi
dădea siguranţă şi nu-i puteam ascunde că şi sentimentele mele deveneau
din ce în ce mai puternice.
Ceea ce Dinu nu reuşea să-mi comunice, îmi destăinuia prin scrisori
afectuoase, pline de pasiune, pe care mi le încredinţa personal. Dacă tre-
cea o zi fără să ne vedem, îmi trimitea mesajele sale printr-un prieten de
40
încredere, un evreu pe nume David. Pentru noi nu se profila, desigur, nicio
schimbare radicală a vieţii, eram conştienţi de asta şi, de aceea, nu tulbu-
ram înţelegerea noastră cu iluzii deşarte. Învăţaserăm să ne mulţumim cu
puţinul ce ne era îngăduit.
Anumite evenimente determinante pentru viitorul meu m-au făcut să-
mi reînnoiesc relaţiile cu socrii, ce trăiau acum la marginea vieţii mele. De
câtva timp, soacra mea căuta să obţină o autorizaţie pentru a deschide, într-
o aripă a prăvăliei sale naţionalizate, o agenţie Loto–Pronosport. A reuşit
să o procure şi i-a oferit Elizei Prantoni posibilitatea de a deveni asociata ei.
Coca a fost încântată. Acceptându-i propunerea, spera, cel puţin în parte,
să contracareze dezastrul economic ce-l chinuia pe Gino de când i se des-
fiinţase catedra. Din spusele lui Eugen, părea să se profileze şi pentru Gino
posibilitatea unei ocupaţii în sfera comerţului, mai ales cel cu penicilină şi
streptomicină, care existau în cantităţi infime în farmaciile de stat, dar se
găseau mai uşor la „bursa neagră”. Eugen, fiind medic şi, în plus, membru
de partid, se bucura de o poziţie influentă, fiind „mai presus de orice bă-
nuială”. Îi propuse deci lui Gino să depoziteze în cabinetul său aceste medi-
camente, în deplină siguranţă. Desigur, cunoscându-l pe Eugen, era de aş-
teptat că nu va înţelege să colaboreze total dezinteresat; de fapt, i-a pretins,
în schimb, lui Gino o compensaţie substanţială. Aşa a luat naştere acel soi
de asociere între Eugen şi Gino, care a durat mult timp, în ciuda faptului că
raporturile dintre ei erau adesea încordate. La început, Gino n-a fost prea
încântat, dar, constatând că treaba era destul de rentabilă, s-a împăcat cu
ideea. Mie îmi revenea sarcina să întreţin o atmosferă paşnică între cei doi,
să aplanez disensiunile iscate de tendinţa lui Eugen de a abuza, de aroganţa
lui obişnuită, de caracterul blând şi docil al asociatului său, care ştia numai
să se tânguie. La rândul ei, Coca mă implora să veghez la menţinerea unor
raporturi amiabile între ei, fiind terorizată de faptul că Gino, mai devreme
sau mai târziu, s-ar putea plictisi de această situaţie şi s-ar putea hotărî să
se întoarcă în Italia pentru totdeauna.
La începutul verii anului 1950, s-a produs însă un fapt foarte grav, care
ne-a afectat pe toţi. Era tocmai în preajma plecării la ţară şi, ca în fieca-
re dimineaţă, mă grăbeam să-mi rezolv toate treburile prin oraş, pentru
a avea timp să trec şi pe la agenţia Loto–Pronosport, ca să stau puţin de
vorbă cu Coca. Între timp, fetiţele puteau să-şi salute bunica. De necrezut,
dar colaborarea Elizei cu soacra mea favorizase o oarecare apropiere între
41
noi. Într-o zi, soacra mea a ajuns să-mi sugereze să-mi închiriez o cabină
pe mica plajă a Mureşului, pentru a ne refugia acolo cu toţii când zăpuşeala
din case ar fi devenit insuportabilă. Ideea mi-a surâs şi pentru că această
cabină ar fi putut deveni un loc agreabil de întâlnire cu prietenii mei, dar
îndeosebi cu Dinu, care putea veni să-mi ţină de urât, când s-ar fi eliberat
de obligaţiile sale profesionale.
În dimineaţa aceea, când am ajuns la agenţie pentru a-mi lua cheia cabi-
nei, ce rămăsese la Coca cu o zi înainte, i-am găsit pe socrii mei, pe Coca şi
pe cele două funcţionare ale lor în mare agitaţie. Nu ştiu dacă, din naivitate
sau pur şi simplu din inconştienţă, Coca se dusese la farmacia din apropi-
ere pentru a cântări zece grame de morfină, dintr-un pachet de câteva sute
de grame. Legile statului interziceau, cu desăvârşire, deţinerea sau comerci-
alizarea unor astfel de substanţe, indiferent de întrebuinţarea lor. Cei ce nu
se supuneau rigorilor legii erau pasibili de pedepse foarte grele. Coca po-
vestea că, în timp ce cântărea, intrase în farmacie locotenentul de securitate
Popescu, un om cumplit, specializat în detectarea unor asemenea delicte.
Și, totuşi, ea a continuat, în mod stupid, să-şi dozeze morfina. Am încercat
să o liniştim, dar eram cu toţii alarmaţi de imprudenţa ei.
Când l-am informat pe Eugen de cele întâmplate, el n-a găsit altceva mai
bun decât să-i reproşeze mamei sale că s-a asociat cu o persoană fără pic de
minte, care, după părerea lui, vindea, cu siguranţă, pe sub mână, morfină,
la adăpostul agenţiei.
M-a liniştit faptul că cel puţin Eugen nu-l bănuia pe Gino, deşi ştiam că
el se ocupa cu vânzarea clandestină a morfinei, chiar dacă o vindea numai
în doze mici unor oameni grav bolnavi, pentru a le alina suferinţele. Spe-
ram totuşi ca nimeni să nu suporte vreo consecinţă şi ne pregăteam să ne
reluăm activitatea unei zile normale. În zăpăceala ce se produsese, uitasem
să-i cer Elizei cheia cabinei, aşa că m-am dus acasă la ea. L-am găsit pe
Gino senin şi optimist ca întotdeauna, câtuşi de puţin afectat de cele în-
tâmplate. Mi-a spus că o găsesc pe Coca în camera ei, în timp ce el va căuta
cheia şi o va pune direct în sacoşa mea de plajă, pe care o lăsasem în salon.
După câteva minute, Gino a venit să ne salute, zicându-i Elizei că pleacă în
oraş şi va reveni la cină.
În ziua aceea, nu i-am revăzut, şi nici în cea următoare, care a decurs
liniştită. Începusem să sper că aventura aceea urâtă nu va avea urmări. În
aceeaşi seară, miliţia a sunat la poarta casei noastre... Venise să-l aresteze pe
42
Eugen! După ce au trecut primele clipe de teroare şi dezorientare, înfrico-
şată şi indignată, am telefonat lui Gino, acuzându-l că am dat de bucluc din
cauza încurcăturilor lui. Gino mi-a spus să stau liniştită, că va veni imediat
la mine. Coca nu era acasă şi el habar n-avea pe unde putea fi.
Dar n-au trecut decât câteva clipe şi miliţia a năvălit din nou în casa
mea, împreună cu Eugen. El însuşi, încă buimac, mi-a spus că avusese loc o
neînţelegere. Cea care trebuia să fie arestată eram eu, nu el! Totul s-a petre-
cut cu iuţeala fulgerului. Fără niciun fel de explicaţie, m-am trezit în stradă,
ca ultimul borfaş, escortată de doi poliţişti muţi şi aspri. Gino, care tocmai
sosea, de-abia a avut timp să realizeze ce se întâmplă şi, curpins de panică,
n-a găsit nimic mai bun de făcut decât să facă stânga-mprejur şi să fugă.
Mi-am petrecut toată noaptea în cazarmă, aşezată pe un scaun, inte-
rogată când de unul, când de altul, fără să primesc nicio lămurire. Toţi
m-au întrebat de originea mea, de motivele prezenţei mele în România şi
de raporturile mele cu Prantoni. Am încercat să răspund clar, fără să şovăi,
forţându-mă să-mi stăpânesc frica şi să nu-mi pierd cumpătul. Numai aşa
puteam spera să-i conving că nu eram amestecată în nicio afacere ilegală pe
care voiau să mi-o impute. Dar, cu trecerea orelor, deprimarea mea sporea.
Știam prea bine câte persoane erau arestate zilnic şi eliberate după luni de
zile, fără să li se dea nicio explicaţie.
În zori, întrebările au devenit mai dure şi s-a formulat o acuzaţie clară.
„Știau” că eram în posesia morfinei pe care Coca Prantoni o cântărise în
farmacie şi mă somau să o predau imediat. N-a servit la nimic faptul că
am negat cu hotărâre, că i-am implorat să mă creadă. Râdeau ironic şi mă
sfătuiau, spre binele meu, să fac un efort de memorie.
Dimineaţa, a venit să mă interogheze şi locotenentul Popescu, dar şi el
a rămas surd la jurămintele mele că sunt nevinovată; râdea sardonic, de-
clarând că îi părea foarte rău că lapsusul şi minciunile mele îl împiedicau
să mă trimită acasă. Gândurile îmi fugeau neliniştite la fetiţe, care nu ştiau
nimic de soarta mea şi care, cu siguranţă, începuseră să mă caute, ca şi la
penibilele minciuni pe care cineva le inventase pentru ele.
Am petrecut o zi întreagă sub ameninţări şi interogatorii, fără ca nimeni
să-mi dea ceva de mâncare sau de băut. Îmi permiteau doar să mă duc la
WC, escortată de un poliţist înarmat. A doua zi, m-au dus de-a lungul unui
coridor pentru a mi-o arăta pe Coca, încătuşată, cu părul răvăşit şi ochii
umflaţi. Au băgat-o într-o cameră, de unde a ieşit, peste puţin timp, într-o
43
stare şi mai jalnică, dându-mi certitudinea că fusese bătută cu brutalitate.
Dacă au urmărit să mă impresioneze, ei bine, au reuşit pe deplin, dar tot nu
puteam să le spun ce nu ştiam sau să inventez un adevăr inexistent. Căzu-
sem în cursă, într-o cursă absurdă.
Mai târziu, m-au condus în aceeaşi cameră şi mi-au oferit acelaşi scaun.
Patru noi ofiţeri m-au supus aceluiaşi interogatoriu, tratându-mă cu dis-
preţ. Aceleaşi întrebări, aceleaşi răspunsuri, nu era nicio scăpare. După ce
m-au epuizat şi m-au acuzat de încăpăţânare prostească, m-au abandonat
acolo, singură, în întuneric, cu ameninţarea că, dacă nu mă hotăram să-mi
amintesc unde pusesem morfina, vor şti ei ce mijloace să întrebuinţeze ca
să-mi smulgă adevărul. Pentru o clipă, am revăzut-o pe Coca, cu faţa ei
umflată, cu ochii rătăciţi, şi m-am simţit ca o epavă părăsită în mâinile lor.
În ziua următore, se părea că toţi uitaseră de mine. Numai poliţistul
însărcinat cu supravegherea mea mă întreba, din când în când, dacă aveam
nevoie să merg la WC; dar nu primisem încă nimic de mâncare, nici măcar
un pahar cu apă. Pe neaşteptate, în fapt de seară, au început să se audă stri-
găte în stradă şi mare zarvă. Erau vreo sută de feroviari, incitaţi de Eugen,
care ţipau să sunt nevinovată şi cereau eliberarea mea. Pentru o clipă, am
simţit că renasc şi, în sufletul meu, a licărit un dram de speranţă.
Iniţiativa nu a fost însă pe placul locotenentului Popescu, care a venit
să-mi spună, cu aroganţă, că libertatea mea depindea numai de predarea
morfinei şi nu de mascarada pe care îndrăznise să o organizeze Eugen. La
miezul nopţii, s-a aşternut din nou liniştea şi am început să plâng de dis-
perare. Mă gândeam la Eugen, la motivele care-l determinaseră să facă un
asemenea gest, dar mintea mea începuse să rătăcească, confuză, asaltată
de prea multe întrebări fără răspuns. Dimineaţa următoare mi s-a adus o
cafea, iar, la prânz, locotenentul Popescu m-a informat, în mod vag, că se
găsise morfina şi că totul s-a clarificat. Eram liberă. Înainte să-mi dea dru-
mul, mi-a spus însă să nu uit că avusesem şi eu o mică parte de vină şi îi
rămăsesem datoare cu orice informaţie în privinţa lui Gino Prantoni, care
dispăruse fără urmă. Încă nu-mi dădeam seama la ce complicitate făcea
aluzie locotenentul Popescu şi nici nu i-am cerut detalii. Important era nu-
mai să mă pot întoarce acasă, în sfârşit, şi să-mi îmbrăţişez fetiţele.
A doua zi, au eliberat-o şi pe Coca, care a venit direct la mine acasă, pen-
tru că simţea că are datoria să-mi dea unele explicaţii. Mi-a mărturisit că, în
dimineaţa aceea blestemată, când s-a dus la farmacie pentru a cântări mor-
44
fina, simţindu-se descoperită, cuprinsă de panică, a strecurat pe furiş plicul
cu morfină în sacoşa mea de plajă. Informat de Coca, Gino a făcut restul.
Când m-am dus acasă la ei, sub pretextul de a-mi restitui faimoasa cheie,
a luat din sacoşa mea morfina, plecând repede cu ea afară din oraş, pentru
a o preda celui ce i-o comandase. Și mai grav a fost comportamentul Elizei
în faţa miliţiei. Forţată să vorbească, sub ploaia de lovituri a miliţienilor,
dar dorind să-şi salveze soţul cu orice preţ, a mărturisit că a pus morfina în
sacoşa mea, vârându-mă în bucluc.
Abuzaseră amândoi de prietenia mea, făcându-se vinovaţi de cea mai
gravă dintre incorectitudinile morale. Fireşte, acest episod a creat o tensiu-
ne în raporturile noastre, provocându-mi o rană greu de cicatrizat.
N-am vrut să cercetez niciodată prin ce mijloace şi cu ajutorul cui a re-
constituit poliţia desfăşurarea reală a incidentului. Nu mă interesa. Doream
numai să uit; şi să uit cât mai repede.
După numai două zile de libertate, Coca a fost din nou arestată, iar, pen-
tru Gino, a fost emisă o somaţie de prezentare la proces. Negăsindu-i acasă,
au lăsat citaţia la agenţia Loto–Pronosport.
În zilele următoare, Gino a început să ne chinuie cu telefoanele sale zil-
nice, căutându-mă când pe mine, când pe Dinu. Era disperat pentru că
Coca nu răspundea la telefon şi dorea să afle neapărat veşti despre ea. La
început, eu şi Dinu am ezitat să-i dezvăluim adevărul. Apoi, ne-am hotărât
să-i comunicăm că Coca a fost din nou arestată şi că el a primit o somaţie,
precizându-i-se data procesului.
Deşi îl întrebam, de fiecare dată, unde se află, n-a vrut să ne spună. Am
încercat totuşi să îl liniştim, rugându-l să nu evite procesul, pentru a nu-şi
agrava situaţia.
Era o vară toridă la Arad şi, pe bună dreptate, Eugen insista ca eu şi
fetiţele să plecăm în vacanţă. Tanti Cato ne telefona în fiecare zi de la ţară,
îndemnându-ne să venim, dar Dinu şi cu mine eram neliniştiţi şi voiam să
aşteptăm procesul.
La data fixată, ne aflam cu toţii în sală, fiecare cu propriile nelinişti. Nu
mai ştiam ce să dorim pentru viitorul lui Gino. Prezentându-se la proces,
ar fi primit, cu siguranţă, o condamnare aspră, dar, neprezentându-se, se
expunea la un risc şi mai mare. Ne făceam iluzii că, poate, ajunsese într-un
loc sigur şi că întrevedea el însuşi o soluţie oarecare.

45
 Coca, prezentă pe banca acuzaţilor, mi-a inspirat o milă teribilă. Avea
o privire înfricoşată, de disperată aşteptare. Mai târziu, când locotenentul
Popescu s-a apropiat de mine, am fost cuprinsă de panică. Cu expresia ace-
ea ambiguă, m-a întrebat ce gândesc despre o eventuală prezentare a lui
Prantoni. Am cântărit o clipă cât m-ar fi costat un cuvânt greşit şi m-am
hotărât să-i spun adevărul. L-am informat că primisem, cu câteva zile în
urmă, un telefon de la Gino, care mi-a cerut ştiri despre soţie, dar că nu am
reuşit să aflu unde era. I-am mai spus că eram convinsă că va veni, pentru
că am avut grijă să-l informez de somaţia pe care o primise, precizându-i
data şi ora procesului.
Locotenentul Popescu a fost atât de satisfăcut de afirmaţiile mele, încât
a amânat procesul cu o oră, dar Gino nu s-a prezentat.
Condamnarea ne-a înmărmurit: un an de închisoare pentru Coca şi 25
de ani pentru Gino Prantoni. Înainte să părăsească sala, locotenentul Po-
pescu m-a privit cu un aer triumfător.
A doua zi, îndureraţi şi epuizaţi, am plecat cu toţii la Mâsca, unde eu şi
fetiţele urma să rămânem toată vara. A venit şi Eugen cu noi.

Tanti Cato ne-a primit cu aceeaşi căldură dintodeauna, dar uşor um-
brită de o stranie nelinişte. Noi toţi, în fond, eram încă tulburaţi de cele
petrecute şi încercam, cu greu, să ne recăpătăm calmul.
Fetiţele mele însă, chiar în ziua sosirii noastre, ne-au semnalat, cu can-
doarea vârstei lor, că, între rufele întinse în fundul curţii la uscat, se afla o
cămaşă cu pătrăţele albe şi verzi a lui „zio Gino”. Tanti Cato, îngrozită, mi-a
aruncat o privire îndurerată, plină de înţelesuri, răspunzând fetiţelor că se
înşelau. Cămaşa aceea – spunea ea – aparţinea unui ţăran ce o uitase în
pivniţă şi că servitoarea o spălase. Seara, târziu, când servitorii şi copiii s-au
dus la culcare, tanti Cato ne-a adunat pe toţi: Dinu, soţii Brânzeu, Eugen
şi cu mine, şi ne-a povestit ceva la care nu ne-am fi gândit niciodată. Gino
fugise din Arad chiar în seara arestării mele, rătăcind terorizat în căutarea
unui ajutor. A cerut adăpost în satele din jur, unde, în mod obişnuit, îşi
vindea medicamentele, atât pe cele permise, cât şi pe cele interzise de lege.
Acolo avea câţiva prieteni credincioşi, care au fost de acord să-l ascundă.
Dar, când a aflat de la mine, prin telefon, de noua arestare a Elizei şi de
somaţia lui, a intrat în panică. Acum ştia cu certitudine că era căutat de

46
miliţie şi că se afla în mare pericol. Aşa că s-a gândit la tanti Cato, la casa
ei de la Mâsca, înconjurată de păduri şi de plantaţii de viţă, şi a întrevăzut
speranţa unui refugiu sigur.
N-a fost uşor pentru tanti Cato să ia o hotărâre. Înduioşată de nenoro-
cirea lui, dar prudentă şi înfricoşată de eventualele consecinţe, l-a sfătuit pe
Gino să se refugieze în pădure, promiţându-i ajutor. În fiecare seară, după
ce se lăsa întunericul, iar ţăranii plecau pe la casele lor, Gino ieşea din as-
cunzătoare şi tanti Cato îi dădea lenjerie şi hrană pentru a doua zi.
Între ei a fost stabilită însă o înţelegere: după sosirea noastră la Mâsca,
Gino nu mai avea voie să iasă din pădure. Era prea riscant pentru toţi şi,
mai ales, prea imprundent să fie văzut de fetiţe. Gino, totuşi, nu s-a lăsat
până când tanti Cato nu i-a promis că, după ce va lua toate măsurile de
prevedere, va încerca să-l pună în legătură cu noi; atât de mare era nevoia
lui de a ne vedea şi a ne vorbi.
Aşa că, după sosirea noastră la Mâsca, Dinu şi Nicu Brânzeu au intrat în
pădure să-i ducă de mâncare. În fiecare zi însă, se întorceau tot mai îngrijo-
raţi de starea lui fizică şi psihică, ce se înrăutăţea treptat.
În ziua când Eugen a plecat de la Mâsca pentru a se reîntoarce la servi-
ciu, am vrut să merg şi eu în pădure cu Dinu şi cu Nicu. Simţeam nevoia
să-l revăd şi să îi vorbesc. N-am să uit niciodată cât rău mi-a făcut întreve-
derea aceea. Gino era terorizat de sentinţa procesului şi se agăţa de noi cu
disperare, plângând.
Cuvintele noastre de îmbărbătare nu aveau nicio valoare. Gino se simţea
un om pierdut. Am descoperit că, de două zile, nu se atinsese de mâncare
şi, din nefericire, noi nu eram în măsură să-i oferim alte alternative pentru
a-l linişti.
A doua zi, când au revenit din pădure, Dinu şi Nicu ne-au spus că Gino
dispăruse. Știrea ne-a tulburat profund şi, din nefericire, nu puteam face
presupuneri optimiste. Am încercat să ne liniştim pe rând, dar fiecare din-
tre noi, în sinea lui, era dominat de presentimente sumbre. Dar, tocmai
când atmosfera era mai încordată, Jeaneta Brânzeu, luându-ne prin sur-
prindere, ne-a anunţat că este în aşteptarea unui copil, aducând o rază de
lumină asupra vacanţei noastre, care debutase jalnic. Nicu era atât de en-
tuziasmat, de parcă înnebunise de-a binelea. Devenea tată, pentru prima
oară, la 44 de ani. Și, tot în vara aceea, la Mâsca, când fericirea a deschis
noi orizonturi inspiraţiei sale creatoare, s-a apucat cu fervoare de lucru,
47
compunând una dintre cele mai frumoase simfonii din repertoriul său. Din
păcate însă, cu tot talentul lui incontestabil, continua să fie ţinta abuzurilor
regimului comunist, care rareori aproba programarea sau difuzarea radio-
fonică a operelor sale. În ciuda faptului că Uniunea Compozitorilor îi apre-
ciase, fără rezerve, valoarea compoziţiilor, binecunoscuta poziţie politică a
lui Nicu continua să fie un impediment în cariera sa. Nicu îşi exprimase,
în repetate rânduri, indignarea faţă de maniera samavolinică prin care, fi-
ind privat de onorariile cuvenite ca drept de autor, i se aduseseră daune
materiale considerabile. Jeaneta însă a fost întotdeauna o soţie exemplară.
Deşi provenea dintr-o familie înstărită de burghezi din Sibiu, când soţul ei
a început să se izbească de bariere politice, a socotit că era de datoria ei să-
şi caute un serviciu. A făcut un curs de infirmiere şi, în timpul războiului,
a fost soră de Cruce Roşie. Apoi a lucrat toată viaţa, din greu, la un spital,
până la pensionare.
Aşa s-a scurs vacanţa noastră la Mâsca, făcându-ne visuri şi proiecte le-
gate de naşterea copilului lui Nicu şi al Janetei, dar, în acelaşi timp, fiind în
permanenţă preocupaţi de soarta lui Gino. Nu aveam la dispoziţie niciun
indiciu, nicio posibilitate de a cerceta ce se întâmplase. Nu ne rămânea de-
cât să aşteptăm şi să sperăm.
Ca de obicei, deschiderea anului şcolar însemna plecarea noastră de la
ţară. În acel octombrie 1950, soarta îmi rezervase o surpriză amară: draga
mea Zoe se hotărâse să părăsească Aradul. Ceruse şi obţinuse transferul la
Cluj, un oraş universitar din inima Transilvaniei, unde urma să predea mu-
zica la Conservator. După moartea soţului, situaţia sa financiară devenise
destul de precară şi Zoe ţinea ca ambele fiice să-şi termine studiile universi-
tare. La Cluj locuia la o soră a ei, care se oferise să o găzduiască şi să o ajute
financiar. Deşi am înţeles că luase o hotărâre înţeleaptă, am fost extrem de
afectată. Zoe însemna mult pentru mine: era prima mea prietenie sinceră,
primul raport uman şi generos de care avusesem parte în România, în mo-
mentul cel mai dificil al vieţii mele. Știam cât de mult îmi va lipsi!
Văzându-mă atât de tristă şi neconsolată, Eugen s-a înfuriat, acuzân-
du-mă de sentimentalism prostesc. Era de neînţeles pentru el cât capital
afectiv investeam în prieteniile mele. Dar acestea constituiau sprijinul meu
moral, unicul meu refugiu din calea egoismului, indiferenţei şi a uscăciunii
lui sufleteşti. Era inutil să mă amăgesc. Noi doi aveam lumi diferite. El ‒
cu profesiunea lui, părinţii şi aventurile sale. Eu, fiind exclusă de la toate,
48
aveam doar fetele şi prieteniile mele. Maria Delia şi Maria Vittoria se fă-
cuseră măricele şi începuseră să pretindă un pic de independenţă. În afara
programului şcolar, frecventau un curs de balet şi o şcoală de pian, aşa că,
zilnic, aveau o activitate foarte încărcată. Eugen nu împărtăşea concepţiile
mele despre educaţie, le considera ambiţii stupide, burgheze şi era convins
că le alimentam numai ca să-l fac să cheltuiască mai mulţi bani. Eu însă
nu făceam nicio concesie în privinţa educaţiei fiicelor noastre. Pentru ele
luptasem şi suferisem, suportând să fiu umilită de un om ce mă condam-
nase la o agonie sentimentală fără speranţă. Pentru ele continuam să lupt şi
pretindeam ca viaţa să le ofere tot ce era mai bun, pentru ca sacrificiul meu
să nu fie zadarnic.
Dinu a fost cel care a umplut golul lăsat de scumpa mea prietenă, Zoe.
Chiar dacă o făcea cu mare prudenţă, vizitele lui se intensificau. Legătura
noastră nu avea nevoie de alte cuvinte. Era o înţelegere făcută din priviri,
zâmbete, dintr-o simplă atingere de mână, dar care constituia o garanţie
reciprocă. Dinu devenise necesar şi fetelor, le asculta confidenţele, le con-
sola când aveau necazuri şi le ajuta la lecţii, deoarece eu nu stăpâneam încă
suficient de bine limba română pentru a le acorda sprijinul necesar.
Iarna o aduse, în sfârşit, şi pe tanti Cato la noi. În ciuda diferenţei de vâr-
stă, eu mă simţeam bine în compania ei. Îmi plăceau dinamismul şi inven-
tivitatea ei. Tanti Cato mă înveselea, îmi dădea un sentiment de siguranţă.
Împreună, ne duceam, aproape zilnic, să o vedem pe Jeaneta, care era acum
în ultimele luni de sarcină. Eram în măsură să-i fim de folos într-o serie de
mici pregătiri şi să-i dăm o mulţime de sfaturi.
Ioana Maria s-a născut la începutul lunii februarie şi venirea ei pe lume
a fost o sărbătoare pentru toţi. Nicu, nebun de fericire, nu ştia ce să mai
facă. A organizat pentru fiica lui un botez fastuos, care a avut loc la cate-
drala ortodoxă din Arad, iar eu, spre fericirea şi mândria mea, am avut
onoarea de a-i fi naşă.
Ioana Maria a crescut minunat şi-mi amintesc şi acum că, la numai cinci
ani, cunoştea deja notele muzicale (cu timpul, a devenit o pianistă excelentă).
Fireşte, şi Eugen a fost invitat la ceremonie, fiind privit cu tot respectul
cuvenit, dar a ştiut să facă o notă discordantă, cu felul său de a fi arogant
reuşind să-i dezamăgească pe toţi. Cu toate acestea, am fost, şi în continu-
are, invitaţi în casa Brânzeu, mai ales când, în oraş, venea vreun concertist
ilustru. Participau la seratele acelea oameni de teatru şi muzicieni pe care
49
nu-i interesa trecutul politic al lui Nicu şi îl stimau pentru capacitatea sa
artistică. În acele ocazii, Eugen devenea adeseori brutal sau insolent. Era de
ajuns ca printre invitaţi să se afle cineva care să nu-i fie simpatic, pentru ca
totul să degenereze inevitabil: începea de la un pahar de vin în plus, apoi
strecura o aluzie, o provocare, după care trecea intenţionat la politică. Nicu
se îngălbenea, gândindu-se la urmările ce puteau interveni după asemenea
discuţii. Țara trecea prin momente grele şi trebuia să fim toţi extrem de
prudenţi. În fiecare cerc puteau fi introduşi agenţi de securitate în civil, dar
Eugen părea că jubilează când provoca asemenea discuţii.
Mă întorceam acasă cu el fără să deschid gura, înăbuşindu-mi ruşinea;
tanti Cato şi fetele dormeau şi doream să evit scenele de odinioară. Apoi,
dimineaţa, urmau întotdeauna telefoanele prevenitoare ale lui Dinu, care
mă îndemna să am răbdare, convins fiind că, mai devreme sau mai târziu,
totul se va termina.

Trecuseră şase luni de la dispariţia lui Gino Prantoni în pădurea de la

Mâsca, fără ca niciunul dintre noi să aibă vreo ştire despre el. Aşa că nu mai
aveam nicio speranţă, fiind cu toţii convinşi că murise. Dar iată că, într-o
scrisoare primită de la tatăl meu, am aflat că Gino ajunsese în Italia în con-
diţii deplorabile. Nu-mi mai dădea alte amănunte. Ca întotdeauna, fiecare
scrisoare continua să fie „prelucrată” de cenzură, care ştergea pasaje întregi
cu o cerneală groasă, violetă. Oricum, ştirea s-a răspândit cu repeziciune. A
fost transmisă şi Elizei, prin prietenul lor, David, care se ducea să o viziteze
la închisoare, în zilele când era permis.
Agenţii securităţii au considerat, fără îndoială, interesante ştirile furni-
zate de tatăl meu şi, uzând de toată abilitatea lor, au dispus un nou plan de
cercetări.
Într-o după-amiază, David a venit să-mi spună că a fost convocat la
Comisariat, unde a fost supus unui interogatoriu. Miliţia voia să afle când
îl văzuse ultima dată pe Prantoni, dacă ştia unde îşi petrecuse perioada
premergătoare fugii lui în Italia şi cine îl ajutase să treacă graniţa în mod
fraudulos. Fireşte, David a declarat că nu ştia nimic, ceea ce era adevărat;
niciunul dintre noi nu îl informase despre cele întâmplate la Mâsca. Totuşi,
nu puteam să mă liniştesc. Aveam o vagă bănuială că vizita aceasta neaştep-
tată a lui David nu era atât de dezinteresată pe cât voia să pară. Cunoşteam
metodele întrebuinţate, de obicei, de agenţii securităţii pentru a-şi racola
50
„colaboratorii” şi acel rechizitoriu deghizat, la care mă supusese David, a
avut darul să mă alarmeze. În dimineaţa următoare, am primit şi eu o cita-
ţie, prin care eram invitată să mă prezint de urgenţă la miliţie, pentru unele
lămuriri. M-am prezentat fără întârziere, convinsă fiind că, aşa cum se pe-
trecuse cu David, totul se va rezuma la un scurt interogatoriu. Mă aştepta
însă o încercare mult mai dură.
Am fost primită cu cea mai cruntă ostilitate de doi intransigenţi ofiţeri
ai Securităţii, care m-au supus unui interogatoriu agresiv. Întrebările erau
aceleaşi cu cele adresate lui David; deşi tremuram, cuprinsă de o frică greu
de stăpânit, am declarat că nu-l mai văzusem pe Gino din ziua precedentă
arestării mele şi că habar nu aveam cum ajunsese în Italia şi, cu atât mai
puţin, cine îl protejase şi-l ajutase. Cei doi ofiţeri mi-au închis gura imediat,
uitându-se ameninţător la mine și spunându-mi că minţeam cu neruşina-
re. Am intrat cu adevărat în panică când s-au pregătit să-mi pună o bandă
pe care era înregistrată vocea mea. Nu încăpea nicio îndoială; îmi inter-
ceptaseră convorbirea în care îl acuzasem pe Gino că Eugen fusese arestat
din cauza prostiei pe care o făcuse nevastă-sa. Aici au oprit banda şi-am
fost imediat acuzată că am favorizat fuga lui Prantoni, pentru că, în urma
telefonului meu, susţineau ei, acesta a reuşit să dispară de acasă înainte ca
ei să-l poată aresta.
Eram încă îngrozită de acuzaţia aceea neaşteptată, când a dat buzna în
cameră locotenentul Popescu, care m-a învinovăţit că nu respectasem pac-
tul stabilit între noi în ziua procesului, că am promis că voi colabora cu
miliţia. Era clar pentru el că ştiam multe despre modul în care Prantoni a
evitat executarea pedepsei şi deci mă considera complice la fuga lui. Pentru
a mă impresiona şi mai mult, m-a pus să ascult frânturi din înregistră-
rile convorbirilor telefonice dintre mine şi Gino, dar, în mod sigur, erau
„prelucrate”, deocarece nu apărea deloc fragmentul în care îl întrebam cu
insistenţă unde se afla şi nici acela când i-am cerut să se prezinte la proces.
Cursa era din nou întinsă şi „jocurile” erau făcute în favoarea lor.
Am încercat, cu disperare, să analizez ce atuuri aveau şi am hotărât să
simulez că le fac o mărturisire. Am recunoscut că vorbisem cu Prantoni
la telefon de mai multe ori, repetându-le însă că nu îmi spusese niciodată
unde se afla şi că ştirea că izbutise să ajungă în Italia îmi fusese comunicată
de tatăl meu în scrisoare, fără alte detalii. Deci am considerat că nu deţi-
neam nicio ştire suficient de importantă pentru a o transmite miliţiei.
51
 Locotenentul Popescu mi-a ordonat să mă ridic în picioare ca să-mi co-
munice că trebuia să mă aresteze, pentru că nu era deloc convins de since-
ritatea mea. În faţa acestei imposibilităţi de a mă apăra, m-am simţit atât
de pierdută, încât am izbucnit într-un hohot de plâns disperat. Atunci, lo-
cotenentul Popescu, prefăcându-se că ia o atitudine ceva mai umană, mi-a
pus o mână pe umăr şi m-a obligat să mă aşez. Propunerea lui a fost foarte
clară. Mi-a spus că plânsetele mele nu dovedeau altceva decât lipsa de argu-
mente faţă de hotărârile sale, care mi-ar fi putut aduce o condamnare la ani
grei de închisoare, dar că el era dispus să-mi ofere o nouă şansă. Trebuia să
accept să colaborez cu Securitatea ca agent informator, ori de câte ori va fi
fost necesar. Dar nimeni, niciodată, nici măcar soţul meu, nu trebuia să ştie
despre acest eventual acord. Cum n-aveam de ales, n-am stat mult pe gân-
duri. În faţa şantajului lor murdar, nu puteai decât să accepţi, nu exista altă
cale. Aşa că, în ciuda scârbei pe care mi-o provoca, am primit propunerea.
Atrăgându-mi din nou atenţia asupra caracterului secret al acestui angaja-
ment, locotenentul Popescu m-a pus în libertate, declarându-mi, scurt, că,
din acel moment, eram la dispoziţia lor.
Am alergat gâfâind acasă, pentru a ajunge înainte ca Eugen să se întoar-
că de la serviciu, căci, tulburată cum eram, n-aș mai fi fost în stare să-mi
justific absenţa. Acest episod m-a marcat profund şi a trebuit să treacă mul-
tă vreme până să mă pot elibera din iţele încurcate ale acestui şantaj care
mi-a întunecat viaţa.
În dimineaţa următoare, a fost rândul lui Dinu să fie convocat de ur-
genţă la miliţie. Am fost înştiinţată de David, pe care Dinu îl rugase să vină
să mă liniştească, fiind convins că era vorba doar de un interogatoriu de
rutină. Nu dorea să mă expună în niciun fel, mai ales că era convins că nu
va fi reţinut prea mult, având seara un spectacol foarte important la teatru.
David, devenit purtătorul de cuvânt al lui Dinu, m-a asigurat că, înainte de
a se însera, voi primi alte ştiri.
Toată ziua am încercat să-mi ascund îngrijorarea, dar orele treceau ne-
miloase, fără ca vreo veste să mă liniştească. Se înserase când David s-a re-
întors la mine, foarte tulburat. La teatru, îmi spuse el, spectacolul a început
fără Dinu, fiind înlocuit de regizor. Ne-am privit lung, în tăcere, incapabili
să găsim vreo explicaţie.
Între timp, eu, ascunzând cu grijă secretul care mă lega de locotenentul
Popescu, tremuram pentru soarta lui Dinu.
52
 L-am revăzut pe Dinu abia a doua zi spre prânz. Din fericire, eram acasă
doar eu şi tanti Cato. Am observat la el o expresie necunoscută mie până
atunci, pe care n-aş putea să o definesc. Mi-a strecurat pe furiş un bilet, fără
să scoată o vorbă şi, tot pe furiş, a plecat. Erau câteva rânduri. Îmi preciza
numai că miliţia îi dăduse drumul pe la cinci dimineaţa şi că nu se întâm-
plase nimic grav. Mă ruga să nu-i pun niciun fel de întrebări legate de acest
episod, asigurându-mă că asta îl va face să mă iubească şi mai mult. Fiecare
dintre noi avea deci, din acel moment, propriul său „mare” secret.
A fost penibil pentru mine să accept acest compromis. În mod inevita-
bil, prietenia noastră atât de sinceră şi de curată avea să fie întunecată de
o umbră. Iar umbra nu era altceva decât proiecţia acelui uragan de frică şi
teroare, în faţa căruia eram siliţi să ne plecăm, ca nişte marionete, călcând
în picioare propria noastră demnitate.

În timpul vizitei sale la Arad, tata avusese, de mai multe ori, ocazia să
aprecieze talentul lui Nicu Brânzeu, pe care îl admira mult şi pentru no-
bleţea inimii sale. De aceea, tot la începutul anului 1951, fiind convins că
îi va face o mare bucurie, tatăl meu a aranjat în aşa fel încât să fie invitat
de direcţia Teatrului Comunal din Bologna pentru a dirija câteva opere de
Wagner. Cum a primit invitaţia, Nicu a şi venit la mine, nebun de fericire,
să-mi mulţumească. Wagner era idolul său, inspiratorul şi compozitorul
său preferat. Tata ştia prea bine toate acestea. Iar Italia, Bologna, era ocazia
cea mai minunată pentru a-şi vedea visul cu ochii! Nicu era convins că nu
va întâmpina obstacole, deoarece mulţi dintre colegii săi, chiar neînscrişi în
partid, obţinuseră aprobarea să plece în Occident pentru acţiuni culturale.
Cum o copie a invitaţiei fusese trimisă şi la Uniunea Compozitorilor din
Bucureşti, după câteva zile, Nicu a fost chemat să depună, la miliţia din
Arad, cererea pentru obţinerea vizei.
Jeaneta îmi povestea că Nicu era într-o asemenea stare euforică, încât
nici nu putea dormi noaptea şi că îşi şi făcuse valiza de câteva zile.
După aproape o lună, Nicu a fost convocat personal la miliţie. Înainte să
iasă din casă, Nicu m-a avertizat telefonic că se ducea să-şi ridice paşapor-
tul. Îmi cerea să scriu câteva rânduri pentru tatăl meu, pe care să i le încre-
dinţeze personal. Intenţiona să plece la Bologna chiar a doua zi. Sărmanul
Nicu, ce deziluzie amară îl aştepta! Miliţia îl convocase numai pentru a-l
informa că niciodată nu i se va permite să iasă din ţară. L-au umilit, repro-
53
şându-i, încă o dată, erorile politice. Cum putea să pretindă sau numai să
spere că i se va aproba această cerere, tocmai el, care, în timpul regimului
antonescian, făcuse parte din Garda de Fier?! Să fie mulţumit, i-au spus
printre altele, că nu avusese de suferit, ca atâţia alţii, din această cauză, că
nu făcuse nici măcar o zi de închisoare!
Nici măcar această ultimă sancţiune a regimului nu l-a înduplecat pe
Nicu să îmbrăţişeze cauza comunistă. Opoziţia sa fermă faţă de Partid va-
lora mai mult pentru el decât afirmarea sa ca dirijor pe plan internaţional.
După opinia sa – şi nu era singurul care gândea astfel –, Partidul Comunist
nu avea capacitatea să influenţeze pozitiv evoluţia socială şi culturală a ţării.
Și, în ciuda tuturor adversităţilor, convingerile sale au rămas totdeauna
neclintite.
Am suferit cu toţii pentru acea nouă şi nemeritată nedreptate care-l lo-
vise pe Nicu. Ca prieteni devotaţi ce-i eram, eu şi Dinu am căutat toate pri-
lejurile să-i risipim amărăciunea şi deziluzia. Între timp, eu continuam să
trăiesc urmărită de coşmarul ultimei întrevederi cu locotenentul Popescu.
Nu-mi revenisem câtuşi de puţin în urma acelui eveniment şi încercam să
lupt, din răsputeri, cu neliniştea permanentă ce mi-o provoca secretul ce-
mi fusese impus.
Chiar într-una dintre acele zile, Eugen mi-a provocat o nouă şi groaznică
supărare, care a produs o ruptură definitivă între noi, fără să schimbe cu ni-
mic tristul curs al vieţii mele. Era o zi obişnuită. Tanti Cato şi fetele dormeau,
până şi credincioasa Lucreţia plecase la culcare. De la un timp, Eugen obiş-
nuia să se retragă în cabinetul său, unde primea adesea în vizită pacienţi ruşi,
cu care, apoi, se întreţinea până seara târziu. Erau îndeosebi tineri militari
ruşi, ce aparţineau corpului de „ocupaţie paşnică” al ţării, deci consideraţi
de Eugen drept „invitaţi de onoare”. Discutau toată seara şi beau vodcă din
abundenţă. Eram conştientă de importanţa politică pe care o atribuia Eugen
acestor relaţii, dar mă temeam că va exagera cu băutura şi că, devenind agre-
siv, aceste discuţii amicale ar fi putut să degenereze în litigii.
În seara cu pricina, Eugen m-a anunţat că invitase patru ofiţeri ruşi de
rang înalt, care aveau să rămână, cu siguranţă, până târziu. M-am retras
atunci în camera mea, încercând să citesc o carte, dar râsetele şi pălăvrăgea-
la lor cu glas tare, ce se auzeau în toată casa, mă distrăgeau, sporindu-mi în-
grijorarea. Spre miezul nopţii, s-a făcut linişte şi, reuşind să mă calmez, am
adormit. În toiul nopţii, instinctiv, m-am trezit şi am văzut patul lui Eugen
54
gol. M-am gândit că precis a plecat cu ofiţerii ruşi să tragă un chef în oraş,
dar m-a încercat şi bănuiala că poate a băut cam mult şi a adormit pe patul
din cabinet. M-am hotărât să cobor, pentru a mă lămuri. Am traversat încet
casa întunecată şi, tăcută, şi m-am îndreptat către cabinet. Am deschis uşa,
am aprins lumina şi m-am trezit în faţa unei scene dezgustătoare. Eugen
era în pat cu o femeie, în plină efuziune amoroasă. Am închis repede uşa,
fără să articulez un cuvânt, şi am fugit îngrozită în camera mea.
N-aş putea să desluşesc şi nici măcar să-mi amintesc ce senzaţie a izbuc-
nit atunci în mine. Era ca o durere fizică profundă. Un amestec de furie şi
ruşine. O imagine respingătoare, proiectată în inima mea, fără milă.
Că fusese în stare să mă înşele cu atâta neruşinare, la câţiva paşi de ca-
mera mea, era fapta cea mai josnică pe care Eugen o putuse săvârşi vre-
odată. Mă teroriza gândul că, din întâmplare, şi fetele noastre ar fi putut
să asiste la scena dezgustătoare. Mult mai târziu, după ce s-a despărţit de
femeia aceea, Eugen a intrat în dormitor şi s-a culcat liniştit în patul lui.
O infinitate de gânduri se învălmăşeau în mintea mea, dar am hotărât să
tac, prefăcându-mă că dorm. Știam prea bine că Eugen băuse şi am consi-
derat că ar fi imprudent să-l înfrunt în noaptea aceea.
A doua zi dimineaţă, Eugen s-a sculat foarte târziu şi, din fericire, fetele
plecaseră la şcoală. Având grijă ca tanti Cato şi Lucreţia să nu bage de sea-
mă, i-am cerut lui Eugen să mă aştepte în cabientul său, pentru că doream
să-i vorbesc. N-am încercat şi nici n-am pretins explicaţii, era inutil şi ab-
surd, dar nu m-am putut abţine să-i spun că până şi simpla lui prezenţă
mă umplea de dezgust. L-am rugat deci să aibă bunul simţ de a sta departe
de noi, cel puţin pentru două săptămâni. Între timp, mă voi strădui să-mi
domin resentimentele provocate de purtarea lui incalificabilă. Era singura
şansă pe care i-o acordam înainte de a intenta divorţul.
Eugen nu s-a tulburat câtuşi de puţin şi, fără niciun fel de jenă şi regrete,
mi-a spus, cu extremă duritate, că nu avea nici cea mai mică intenţie să
plece de acasă şi, dacă îmi era greu să-l văd, n-aveam decât să plec eu. Apoi,
privindu-mă ironic, m-a sfăuit să nu-mi pierd timpul umblând după avo-
caţi. Nu aveam niciun martor ocular, deci cuvântul meu valora cât al lui. De
aceea, a adăugat el, era preferabil să nu-mi fac iluzii.

55
 Greşisem. Acţionasem, încă o dată, cu prea multă discreţie. Trebuia să
strig, să fac scandal, să o iau martoră pe tanti Cato sau mai bine pe Lucreţia,
care ar fi fost fericită să depună mărturie împotriva lui. Însă eu am tăcut,
din pudoare, fiindu-mi ruşine de ruşinea lui, şi iată că, acum, acest adevăr,
strigător la cer, nu mai avea nicio valoare.
Scena dezgustătoare din noaptea aceea m-a chinuit mult timp. Apărea
brusc, ca o obsesie, în momentele cele mai neaşteptate din zi şi din noapte.
M-a consolat doar hotărârea lui Eugen de a dormi, de atunci, singur, în ca-
binetul său. Tanti Cato, care, fără îndoială, era o femeie foarte inteligentă,
n-a întârziat să priceapă că se petrecuse ceva neobişnuit, iar eu nu i-am
ascuns gravitatea faptelor. Mânia şi dispreţul ei faţă de Eugen au fost atât de
mari, încât a hotărât să plece la Mâsca înainte de termenul stabilit, numai
ca să nu-l mai vadă. Când le-am împărtăşit lui Nicu şi Janetei supărarea
mea, au insistat să fiu fermă pe poziţie şi să mă despart definitiv de Eugen.
Cuprins de furie, Nicu s-a dus numaidecât la biroul lui Eugen de la Căile
Ferate, ca să-i reproşeze comportamentul său nedemn de soţ şi tată. Eugen
nu i-a iertat niciodată acest afront, dar, în sinea lui, Nicu a fost mulţumit că,
într-un fel sau altul, a avut satisfacţia de a-mi lua apărarea.
Faptul că Dinu mi-a fost aproape în acea încercare mi-a fost de mare
ajutor. Grija şi blândeţea sa statornică aveau darul să mă însenineze. Dinu
mă făcea să simt tot timpul intensitatea sentimentelor sale şi era dispus să
accepte orice hotărâre aş fi luat privitor la viaţa mea.
În sfârşit, a sosit şi vara, aşa că am plecat la ţară împreună cu fetele şi cu
toată familia Brânzeu, care a rămas cu noi toată vacanţa. Îmi amintesc că
Eugen nu a venit să ne vadă nici măcar o singură dată! Îmi părea rău doar
că trebuia să-l scuz mereu faţă de fiicele mele. În schimb, pentru mine, ab-
senţa lui era salutară, pentru că aveam nevoie, mai mult ca orice, de puţină
linişte. Doream să-mi pun ordine în suflet, să mă regăsesc pe mine însămi.
Nicu şi Jeaneta mă îndemnau mereu să nu fiu insensibilă la sentimentele
lui Dinu. Îmi pomeneau, adesea, că ar fi fost nu numai un soţ ideal pentru
mine, dar şi un tată bun şi grijuliu pentru fetele mele.
Știam aceasta foarte bine şi n-aş fi ezitat o clipă să-mi schimb cursul vie-
ţii, dacă aş fi putut să-mi urmez numai vocea inimii. Mă reţinea însă frica
pe care mi-o inspira Eugen. Mă temeam că şantajele şi eventualele sale răz-
bunări să nu se răsfrângă asupra lui Dinu, care nu era înscris în partid. Nu

56
trebuia să uit că Eugen era considerat în societate drept un cetăţean onora-
bil, stimat şi apreciat. Avea cunoştinţe influente în conducerea de partid şi
ar fi fost o joacă pentru el să ne distrugă.
În vara aceea, am petrecut zile întregi fie cu Dinu, fie cu Nicu şi cu Jeaneta,
analizând soluţii de perspectivă şi, până la urmă, am hotărât să mai aştept.
Din nefericire, urmau să se ivească şi alte ocazii în care Eugen avea să-şi
dea arama pe faţă.
Se apropia toamna, trebuia să ne ocupăm de reîntoarcerea la Arad, fie-
care la casa lui, iar eu trebuia să-mi reiau calvarul.

57
 Capitolul III
Aş dori atât de mult să înseninez depănarea amintirilor cu un răgaz lumi-
nos, dar timpul continuă, inexorabil, să scandeze o succesiune de evenimente
dureroase, care bat la uşa mea cu încăpăţânată insistenţă, revendicându-şi
dreptul la adevăr. Nu, nu pot să mă prefac că nu le-am auzit! Nu pot să mă
eschivez. Nu încă. Ar fi ca şi cum le-aş trăda. Există încă prea multe tăceri
gata să explodeze, care se cer eliberate.
Și, abia când totul va fi spus, mă voi elibera şi eu. Există cineva care aş-
teaptă liniştit în umbră... şi, când, în fine, voi termina, am datoria să-i resti-
tui pacea pe care poate i-am răpit-o pe nedrept.

Era pe la sfârşitul lui 1951, când Eugen m-a anunţat, triumfător, că a fost
numit medic şef la Căile Ferate ‒ Regionala Timişoara.
N-am vrut să cercetez dacă fusese promovat pentru merite profesionale
sau dacă el însuşi se făcuse luntre şi punte ca să obţină numirea cu orice
preţ. În orice caz, eu am fost cuprinsă de disperare.
Timişoara! Un nou salt în întuneric, un teritoriu necunoscut ce trebuia
descoperit, o pagină albă în calea vieţii mele, ce ridica o mie de întrebări.
Timişoara însemna să-mi părăsesc prietenii, să mă lipsesc de căldura lor,
să iau totul de la început, fără nicio garanţie, fără niciun punct de sprijin.
Nu depărtarea mă speria. Timişoara se afla la doar 50 de kilometri dis-
tanţă de Arad, dar se produceau totuşi, inevitabil, ruperea unui echilibru,
renunţarea la atâtea lucruri cu care mă obişnuisem şi frica de necunoscut.
Totul s-a desfăşurat cu o rapiditate dezarmantă; în câteva săptămâni, m-am
văzut silită să înfrunt o nouă realitate, care marca o cotitură în viaţa mea.
Trebuie să recunosc că Timişoara mi-a plăcut, iar pe fete le-a entuzi-
asmat. Era un oraş de o anume eleganţă, fără îndoială mai puţin provin-
cial decât Aradul. M-au încântat lungile bulevarde, străjuite de arbori şi
minunatele parcuri, ce te lăsau să intuieşti explozia apropiatei primăveri.
Noua noastră locuinţă era situată într-un bloc destul de frumos, unde mai
stăteau şi alte familii. Mai ales două dintre ele ‒ oameni deosebit de distinşi
şi sociabili, ne-au primit imediat cu simpatie, acordându-ne sprijin pentru
a depăşi mai uşor eventualele dificultăţi de acomodare. Întâia mea grijă a
fost să înscriu fetele la şcoală. Mă temeam că le va fi greu, dar, din fericire,
s-au adaptat imediat. Diferenţa mică de vârstă dintre Maria Vittoria şi Ma-
ria Delia m-a determinat să le înscriu, încă din şcoala primară, în aceeaşi
clasă, pentru a le ţine tot timpul împreună, spre liniştea mea.
În iarna acelui an, Tanti Cato n-a fost oaspetele nostru la Timişoara.
Printr-un acord tacit, doream parcă să evităm să fim împreună după peni-
bilul episod din primăvară. Tanti Cato spera că, dacă vom fi singuri în noua
noastră casă, se vor crea alte relaţii.
În adâncul sufletului său, nădăjduia că, acum, pentru că trebuia să trecem
printr-o nouă experienţă, într-un oraş necunoscut, departe de cercul nostru
obişnuit de prieteni, vom putea poate cârpi, cât de cât, căsnicia noastră.
La drept vorbind, şi eu nutream aceleaşi speranţe. Aşa că m-am apucat,
cu multă sârguinţă, să înfrumuseţez şi să aranjez noua casă, cu ajutorul noii
mele angajate, Erzsi. Eugen n-a fost de acord să o iau la Timişoara pe buna
mea Lucreţia.
Cu tot regretul, am fost nevoită să mă supun hotărârii lui. Cum a aflat de
transfer, Eugen s-a grăbit să o concedieze pe Lucreţia, fără menajamente. În
noua casă, pentru a începe o nouă viaţă, dorea o servitoare nouă!.
La Timişoara, am început să fim repede invitaţi în cercuri selecte. Eugen
de-abia aştepta să-şi lărgească sfera de relaţii, urmărind, în permanenţă,
să obţină favoruri pentru a-şi putea satisface ambiţiile. Aşa se face că am
cunoscut medici, ingineri, artişti, tot felul de intelectuali. De fiecare dată,
Eugen nu scăpa prilejul de a-şi etala în public familia, ca pe nişte preţioase
jucării de porţelan. Îl vedeam jucând, de ochii lumii, rolul de gentleman, ca
şi cum ar fi fost cel mai devotat tată şi soţ, şi cu atât mai adânc îl dispreţu-
iam pentru caracterul său duplicitar. În acelaşi timp, purtarea lui m-a făcut
să înţeleg că nu va fi niciodată dispus să accepte divorţul.
Era limpede, după cum se străduia să-şi apere imaginea publică, cât de
mult îi folosea un decor familial, fie şi aparent!
Încetul cu încetul, deşi inima îmi era plină de regrete, am început să mă
obişnuiesc cu Timişoara şi cu locuitorii ei. Periodic, mă înveseleau scri-
sorile lui Nicu şi ale Janetei, care nu se împăcau cu plecarea noastră din
Arad. Dinu îmi telefona zilnic, cu mult dor. De fiecare dată, mă ruga să îi
permit să vină să mă vadă, dar eu eram prudentă, trebuia să câştig timp.
Aveam nevoie să reflectez, să-mi clarific anumite lucruri, departe de orice
influenţe. Îmi dădeam seama că eram într-un moment delicat al vieţii mele,
59
ce putea să mă conducă la hotărâri importante şi radicale. Avea să urmeze,
probabil, o cotitură, dar care era drumul cel mai bun trebuia să mă întreb
numai pe mine. Îmi trebuia timp. Timp şi curaj.
În primele săptămâni, am rememorat, de mai multe ori, etapele căsni-
ciei mele, încercând să analizez, cu obiectivitate, fiecare vină, fiecare rană.
Am căutat să fiu severă cu mine însămi, cercetându-mi conştiinţa pentru
a-mi da seama de eventualele greşeli. Aveam nevoie de certitudini pentru
a-mi construi speranţe. M-am gândit, îndelung, la legătura mea cu Dinu, la
importanţa reală a relaţiei noastre. Doream să cunosc dimensiunea exactă
a sentimentelor mele şi nu puteam să-mi permit să mai fac greşeli. Viaţa
mea alături de Eugen nu dădea, fireşte, semne de îmbunătăţire. Munca şi
noile sale prietenii îl absorbeau complet. Deseori, seara, se întorcea târziu
şi nici măcar nu ne vedea, pentru că el dormea singur, în camera lui, iar
eu cu fetele. Aproape întotdeauna, duminica, se ducea la Arad, la părinţii
săi, şi, de fiecare dată, îmi telefona pentru a mă înştiinţa că va reveni abia
luni dimineaţa, când se ducea direct la serviciu. Eram împreună numai la
seratele din societate, unde Eugen, potrivit intereselor sale, se transforma
într-un excelent actor, obligându-ne, pe mine şi pe fete, să afişăm un con-
venţionalism de paradă, cu plecăciuni şi zâmbete de circumstanţă.
Într-o zi, pe neaşteptate, Nicu şi Jeaneta au venit la Timişoara. A fost o
surpriză minunată. Am stat ore în şir să ne povestim tot felul de lucruri.
M-a pus pe gânduri însă ciudata lor insistenţă de a mă hotărî să rup, în
mod legal, raporturile mele cu Eugen. Am încercat să aflu mai multe în
legătură cu aceasta şi, din aproape în aproape, mi-au spus, pe ocolite, că le
era teamă de un scandal. N-am acceptat tonul lor evaziv şi le-am cerut să-
mi dezvăluie tot adevărul. Atunci mi-au mărturisit că Eugen avea, de mult
timp, la Arad, o relaţie cu o femeie căsătorită. Aventura devenise de noto-
rietate publică, iar lumea bârfea prin saloane. De aceea, Nicu şi Jeaneta se
temeau să nu izbucnească vreun scandal. Deci o nouă şi abjectă certitudine
venea să-mi întunece sufletul. Și totuşi, nici această ultimă descoperire n-a
reuşit să mă determine să recurg la o schimbare radicală. Aş fi avut în prie-
tenii mei nişte aliaţi de nădejde şi, în plus, îl aveam pe Dinu care mă aştepta
cu braţele deschise, dar îmi lipsea curajul. Nu ştiam cum să abordez acest
subiect cu fetele, cum să le explic motivele unei hotărâri atât de drastice.
Hotărât lucru, era o responsabilitate pe care nu reuşeam să mi-o asum. Aşa
că am plecat, încă o dată, capul în tăcere.
60
 Curând, au început să mă apese şi privaţiunile economice. Eugen, deşi
câştiga destul de bine, îmi drămuia, cu infinită zgârcenie, banii pentru în-
treţinerea familiei. În fiecare dimineaţă, îmi lăsa o sumă de nimic, fără să-i
pese că preţul alimentelor creştea necontenit. Știa prea bine că eram ne-
voită să recurg la „bursa neagră” pentru a cumpăra o mulţime de lucruri
indispensabile traiului, iar, cu cei câţiva lei pe care mi-i lăsa, era imposibil
să procur strictul necesar. Mă chinuiau, în special, privaţiunile la care eram
silită să le supun pe fiicele mele. Maria Vittoria avea pe atunci zece ani, iar
Maria Delia ceva mai mult de unsprezece. Dar nu văzuseră niciodată o
portocală şi nu cunoşteau încă gustul ciocolatei.
Între timp, tatăl meu, care urmărea cu multă atenţie ziarele italiene şi
care căuta să afle de oriunde ştiri despre România, cunoştea prea bine la
ce greutăţi şi privaţiuni era supusă populaţia. Aşa că a început să-mi ex-
pedieze, în fiecare lună, îmbrăcăminte şi alimente. Eugen era însă atât de
meschin, încât refuza să-mi dea până şi banii pentru a ridica pachetele.
Eram deci forţată să fac împrumuturi la prieteni, pe care le restituiam după
ce vindeam vreun articol de îmbrăcăminte sau vreo delicatesă pe care mi-o
trimitea tata.

Desigur nu întâmplător, după câteva luni, Dinu a fost transferat, pentru

„merite speciale”, la Teatrul din Timişoara; am fost foarte fericită.
Trebuie să recunosc că Dinu îmi lipsise mult. În ciuda faptului că eram
hotărâtă să nu cer divorţul, ştiam că Dinu se mulţumea şi cu puţinul pe
care puteam să i-l ofer. Poate era nedrept, dar se părea că amândoi reuşeam
să ne înseninăm sufletele chiar şi cu puţinul acela. Dinu a început deci să
frecventeze casa noastră cu multă discreţie. Se întreţinea adesea cu fetele,
îndemnându-le să studieze, dându-mi, în acelaşi timp, sfaturi pentru edu-
caţia lor.
Între timp, scrisorile primite din Italia, de la tatăl meu, erau din ce în
ce mai triste. Știrile care continuau să-i parvină despre România nu erau,
desigur, încurajatoare, aşa că îşi pierduse liniştea sufletească. Scrisorile lui
îmi dezvăluiau, printre rânduri, toată amărăciunea sa, dar, în acelaşi timp,
îmi comunicau dorinţa arzătoare de a mă aduce, împreună cu copiii, în
Italia, măcar pentru scurt timp. Ascultând sugestia senatorului Raimondo
Manzini (pe care îl cunoştea bine), tatăl meu a solicitat intervenţia preotu-
lui care oficiase căsătoria mea, pentru a-i cere o declaraţie conform căreia
61
mireasa, în momentul celebrării nunţii, îşi exprimase intenţia de a-şi men-
ţine cetăţenia italiană. S-a comunicat deci Ambasadei Italiene din Bucu-
reşti acest „presupus drept” al meu de a mă reîntoarce în Italia, ce mi-a fost
ulterior recunoscut. Confirmarea definitivă mi-a parvenit de la Ministerul
Român de Interne, dar mi se acorda numai mie posibilitatea de a mă re-
patria cu un paşaport italian, excluzându-le, categoric, pe fiicele mele, dat
fiind că tatăl lor era român.
Câţiva prieteni avocaţi, foarte bine pregătiţi şi în drept internaţional,
m-au sfătuit să plec. Mai târziu, apelând la ONU, pe baza legii reîntregirii
familiei, voi putea reuşi să-mi repatriez fetele, ba chiar şi pe Eugen. Dar eu
nu am făcut niciun demers. Nici prin gând nu-mi trecea să mă despart de
fetele mele, chiar temporar. Era prea riscant. Îl cunoşteam bine pe Eugen şi,
pe bună dreptate, mă temeam să nu pună la cale cine ştie ce maşinaţie care
să-mi zădărnicească proiectele.
Insistenţele tatălui meu însă nu-mi dădeau pace. Mă ruga, mă implora
să am încredere, să plec, să ascult sfaturile celor care îmi garantează un dez-
nodământ fericit şi rapid pentru întreaga familie. Cum puteam să-i spun că
tocmai Eugen era pentru mine motiv de teroare şi îngrijorare?!
Îi ascunsesem totdeauna falimentul sentimental al căsniciei noastre, iar
acum eram obligată să-mi asum, în întregime, culpa acelor hotărâri, pentru
el nemotivate, şi să-l sfătuiesc, stăruitor, să mai aştepte.
După o vreme, tata a început să-i scrie lui Dinu, cerându-i sprijinul.
Dorea să mă scuture din inerţie, să-mi deschidă ochii pentru a mă convin-
ge să plec. Îi tot repeta că insistenţele sale se bazau pe certitudinea că, în
scurt timp, vom obţine şi expatrierea fetelor. Dar Dinu, care nu era deloc
străin de drama vieţii mele, nu-i putea fi de niciun folos. Această penibilă
alternanţă de implorări şi refuzuri a durat luni în şir. În cele din urmă, tatăl
meu a înţeles că bătălia era pierdută şi n-a mai solicitat reîntoarcerea mea
în Italia.
Asta nu înseamnă că energia lui se epuizase, nici că abandonase ideea
de a mă revedea. Eram în anul 1953, când mi-a comunicat că el şi mama
erau în posesia paşaportului italian şi ceruseră viza de intrare în România
pentru a veni să ne vadă. Știrea aceea m-a luat atât de mult prin surprinde-
re, că era să înnebunesc de fericire. Trecuseră mai bine de zece ani de când
nu o văzusem pe mama şi patru de când tata mă vizitase în România. De
câte ori nu visasem cu ochii deschişi că îmi îmbrăţişez părinţii! De câte ori
62
depărtarea de ei nu mă făcuse să plâng şi să mă topesc de dor! Împărtă-
şeam nerăbdarea şi fericirea mea îndeosebi lui Dinu, lui tanti Cato ‒ care,
din acea iarnă, începuse să locuiască iar la noi ‒ şi fetelor. Sentimentele lui
Eugen însă continuau să navigheze în completa uscăciune a sufletului său,
făcându-l să rămână total indiferent faţă de euforia mea.
Aşteptarea era lungă, trepidantă şi plină de proiecte. De data aceasta, nu
voi mai ascunde părinţilor mei infernul vieţii mele. Eram prea exasperată şi
contam pe ajutorul lor. Știam că nu vor rămâne nici indiferenţi, nici pasivi
în faţa atâtor fapte cumplite. Era absolut necesar să-mi deschid, în sfârşit,
sufletul. Din nefericire, mă simţeam slabă şi incapabilă să rezolv, de una
singură, noianul de probleme care-mi complicau viaţa. Eram convinsă că
părinţii mei ar fi găsit, cu siguranţă, o soluţie, o portiţă de ieşire.
O dată în plus însă, aveam să fiu lovită fără milă de destin. În ianuarie
1954, mi-a parvenit de la mama mea o ştire care m-a aruncat, din nou,
într-o disperare adâncă: guvernul român le respinsese viza de intrare în
România. Tata, care trăise luni în şir sub tensiunea aşteptării, a suferit un
asemenea şoc, încât a făcut un atac cerebral, în urma căruia şi-a pierdut
vederea la ochiul stâng.
E de mirare cum am supravieţuit acestei încercări dureroase! Cu sigu-
ranţă că numai dragostea nestăvilită ce le-o purtam fetelor m-a salvat. Am
căzut, oricum, într-o criză de depresie fizică şi morală, pe care numai tanti
Cato, cu prevenitoarea ei prezenţă, a reuşit să o stăvilească. A fost alături de
mine, cu o iubire maternă, încercând să mă întremeze şi cu ajutorul bună-
tăţilor pe care mi le pregătea, procurate cu banii ei.
Din fericire, continuau să sosească şi pachetele expediate de familia mea
din Italia, dar practica birocraţiei vamale era ruşinoasă. Îmi amintesc că,
odată, mi-a fost expediată o ladă cu 100 de portocale. A fost reţinută la
vamă atât de mult, încât, atunci când am primit avizul pentru a o ridica,
lada devenise verde, de parcă ar fi fost acoperită cu muşchi, iar portocalele
erau toate putrede. Acestea erau „mizeriile” pe care regimul le făcea celui
care demonstra (după părerea lor) că nu era mulţumit cu ceea ce se putea
obţine în ţară, încercând să caute ajutor în altă parte.
Scrisorile mamei mele, pe care continuam să le primesc săptămânal, mă
mai consolau puţin.

63
 Am aflat că tata se înzdrăvenea. Dinu mă asigura de acelaşi lucru, dân-
du-mi să citesc scrisorile pe care le primea de la familia mea. Totuşi, nu
a fost uşor să mă resemnez după încercarea grea pe care mi-o rezervase
soarta. Odată spulberată speranţa de a-mi revedea părinţii, se strecura în
mintea mea ideea că nu-i voi mai revedea vreodată.
Între timp, fetele creşteau frumos şi erau sănătoase, ascultătorare, afec-
tuoase şi foarte silitoare la învăţătură, spre marea mea satisfacţie. Păcat nu-
mai că, fiind prea sensibile, percepeau perfect stările mele sufleteşti, luând
parte la suferinţa mea. Noroc că Dinu, mereu prezent, ne mai descreţea
frunţile sau ne dădea o mână de ajutor la nevoie.
În iunie 1954, din dorinţa de a-l face fericit pe tatăl meu, dar şi pentru
a-i îndeplini hotărârile, am reuşit să iau legătura cu un preot catolic care,
deşi nu mai era în exerciţiul funcţiunii, mi-a facilitat o întrevedere cu epi-
scopul, pentru „confirmarea” Mariei Delia şi a Mariei Vittoria. De necrezut
cât de uşor a decurs totul şi nu voi şti niciodată cărei împrejurări fericite
datorez faptul că evenimentul a rămas secret şi nimeni n-a avut de suferit
vreo consecinţă nedorită.

Zilele, săptămânile, lunile treceau parcă devorate de timp. Înregistram

apatică succesiunea anotimpurilor. Mă însufleţeau numai lunile verii, când
mă mutam cu tanti Cato la Mâsca, unde puteam să-mi reîntâlnesc vechii
prieteni, savurând, în tihnă, acel răgaz de pace.
Când ne-am întors de la ţară, în septembrie 1954, Eugen m-a anunţat că,
peste puţin timp, va trebui să participăm la o serată importantă, de la care
nu puteam lipsi pentru nimic în lume. Sărbătoritul era doctorul Stănescu,
coleg cu el la CFR, subordonat „Sanepidului”, din a cărui conducere fă-
cea parte şi Eugen. Trebuia să accept acel gen de invitaţii, considerându-le
aproape o obligaţie oficială.
Nu prea aveam motive să mă mândresc când apăream în societate ală-
turi de Eugen, nu ştiam încă de câtă stimă se bucura în oraşul acela. Cunos-
cându-i prea bine firea cârcotaşă şi certăreaţă, mă temeam întotdeauna să
nu facă cine ştie ce scandal.
Trebuie să recunosc însă că serata aceea a fost o excepţie. Am cunoscut
persoane interesante şi simpatice, care m-au ajutat să mă simt în largul
meu. Îmi amintesc că am fost imediat atrasă de Dana, soţia doctorului Stă-
64
nescu, o doamnă micuţă şi graţioasă, care se mişca parcă plutind printre
oaspeţi, iradiind un farmec aparte. Cu părul ei blond şi cu acei ochi splen-
dizi, albaştri, iluminaţi de un surâs blând, părea o zână coborâtă printre
oameni. Suflet generos, ne copleşea pe toţi cu delicate atenţii.
O observam cu uimire şi admiraţie, dar seninătatea ei mă rănea oare-
cum, căci îmi amintea, prin contrast, de toată tristeţea adunată în mine
de-a lungul anilor, tristeţe care, neîndoielnic, mi se citea pe chip. Privirile
noastre se încrucişau adesea şi mă simţeam tulburată, ca şi cum Dana ar fi
putut să-mi citească gândurile.
La sfârşitul cinei, a fost servită cafea turcească şi am observat, cu sur-
prindere, că majoritatea oaspeţilor îşi pregătea ceşcuţele pentru ghicit.
Dana mi-a intuit nedumerirea şi m-a invitat să procedez la fel.
Musafirul care stătea lângă mine mi-a dezvăluit că Dana e un „medium”
excepţional şi putea citi viitorul în cafea, dar că aceasta o solicita foarte
mult psihic şi nervos, fapt pentru care soţul nu-i permitea întotdeauna să o
facă. Dar, în seara aceea, Dana era fericită şi într-o dispoziţie excelentă, aşa
că s-a oferit să satisfacă curiozitatea prietenilor ei cei mai buni.
Ceva mai târziu, s-a apropiat şi de mine, întrebându-mă, cu delicateţe,
dacă nu mi-ar face plăcere să aflu ce surprize îmi va rezerva noul an. La
început am refuzat, de teamă să nu o obosesc, dar, cum ea a insistat, con-
vinsă că îmi va putea dezvălui lucruri importante legate de viitor, m-a făcut
curioasă şi am acceptat.
Ne-am retras într-o încăpere alăturată şi Dana, strângând în mâini ceş-
cuţa mea de cafea, fixa când ochii mei înfricoşaţi, când fundul ceşcuţei.
În atmosfera aceea liniştită şi misterioasă, mi-a spus, în cele din urmă, că
trecusem printr-o mare durere, din cauza bolii unei persoane dragi de de-
parte, care avusese o afecţiune la cap, în partea stângă, dar acum pericolul
trecuse; puteam fi liniştită. Mi-a mai spus, apoi, că voiajul pe care intenţio-
nam să-l fac în străinătate, într-un loc unde mai fusesem, nu va fi cu putin-
ţă prea curând. Mai aveam de aşteptat un an sau poate mai mult. Dar, odată
ajunsă la destinaţie, mă voi reîntâlni cu fiinţe dragi şi chiar cu acea persoa-
nă pentru care îmi făcusem şi-mi mai făceam atâtea griji. Aceste preziceri
extraordinare m-au făcut să izbucnesc într-un hohot de plâns. Aş fi vrut să
le dau crezare, dar nu puteam. Trebuia să evit riscul unei noi amăgiri. După
un efort de concentrare, Dana mi-a spus că voiajul acela era cert, dar că, din

65
pricina lui, voi avea de suportat un noian de griji şi sacrificii. Mi-a precizat
că voi reuşi să le depăşesc numai cu ajutorul cuiva: un bărbat care mă va
iubi, dar pe care încă nu-l întâlnisem.
În atmosfera aceea magică, Dana m-a uluit, pomenindu-mi şi despre
alte lucruri legate de trecutul meu, aşa încât oscilam între fascinaţie şi ne-
dumerire. Eram convinsă că Dana ştia multe despre mine şi viaţa mea. Nu
puteam să-i atribui numai calităţi paranormale. Înainte ca vraja să se des-
trame, Dana mi-a prezis că, peste o lună, voi fi din nou rănită sufleteşte de
o persoană apropiată. M-a sfătuit să fiu tare, să nu-mi pierd curajul, pentru
că viitorul avea să-mi aducă o schimbare. Din nefericire, trebuia să mai
aştept. Să aştept încă multă vreme. Dar să am încredere.
Dana s-a dovedit, cu timpul, o prietenă preţioasă. N-a trecut mult după
seara aceea şi a început să mă viziteze aproape zilnic. Lucra prin apropiere
şi trecea pe la mine când ieşea de la birou. Ne făcea plăcere şi, uneori, vizi-
tele se prelungeau.
A cucerit-o imediat şi tanti Cato, care era de părere că semănam, fiind
amândouă blânde şi supuse. Vizitele ei mă înseninau. Aveam impresia că
Dana îmi purta noroc şi că, mai devreme sau mai târziu, se va adeveri ceea
ce îmi prezisese.
Era obiceiul, pe atunci, ca doamnele din „lumea bună” să se întâlnească,
în fiecare joi, în saloanele caselor lor. Am acceptat bucuroasă să fac parte
din cercul acela. Petreceam câteva ore într-o companie plăcută şi discutam
la o ceaşcă de ceai despre tot felul de lucruri. Aşa am cunoscut-o pe Lucia,
fiica primului ministru Petru Groza. M-a cucerit imediat, pentru că era
simpatică; între noi s-a născut o amiciţie spontană, bazată pe stimă şi admi-
raţie reciprocă. Curând, am devenit bune prietene. Lucia aflase că fusesem
la serata din casa Stănescu şi amândouă ne-am întrecut să lăudăm genti-
leţea şi ospitalitatea Danei. Am vorbit şi despre calităţile ei de mediu, pe
care Lucia le considera excepţionale. Mi-a mărturisit că, de multă vreme,
obişnuia să se conducă după profeţiile Danei, mai ales în privinţa riscurilor
şi a pericolelor ce-l pândeau pe tatăl ei, ţinând seama de poziţia lui politică.
O ascultam curioasă, dar eram totuşi neîncrezătoare, deşi Lucia îmi spu-
nea că Dana nu greşise niciodată. Cu timpul, pentru a nu trezi suspiciuni,
Lucia şi Dana au luat obiceiul să se întâlnească la mine. Eram încântată să
le fiu de folos, căci aveam convingerea că anumite măsuri de prevedere se

66
impuneau. Conştientă de importantele secrete politice pe care le aflam în
timpul şedinţelor, Dana încerca să nu facă publică această prietenie strânsă
cu fiica primului ministru.
Din păcate, nici acea perioadă de acalmie nu avea să dureze prea mult.
Ca de obicei, Eugen s-a opus, prin toate mijloacele, încercărilor mele de
evadare, ridicând bariere în calea noilor prietenii şi făcându-şi simţită pre-
zenţa în viaţa mea, de parcă mai era nevoie să mi-o amintească.
Era în ajunul Crăciunului anului 1954. În oraş domnea o atmosferă săr-
bătorească, în ciuda faptului că, din cauza interdicţiilor impuse de regim,
fiecare familie încerca să-şi ascundă pregătirile. Casa noastră era cuprinsă de
o febră euforică. Baricadată în regatul bucătăriei „sale”, tanti Cato ne ţinea pe
toţi ca pe ghimpi. Din Italia veniseră câteva pachete cu tot felul de bunătăţi,
aşa că, ajutată de Erzsi, ne pregătea mâncăruri surpriză pentru sărbători.
Seara târziu, soneria de la uşă a început să zbârnâie cu insistenţă, alar-
mându-ne pe toţi. Mi-am reamintit, dintr-odată, momentele dramatice
petrecute la miliţie şi m-am gândit terorizată la o nouă arestare. Totuşi,
mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus să deschid. Dar nu mică mi-a fost
mirarea când m-am trezit în faţă cu Eugen, într-o stare de beţie jalnică,
escortat de un miliţian. Le-am rugat imediat pe fete să se retragă în camera
lor, ca să le scutesc de un spectacol atât de degradant. Eugen s-a prăbuşit,
fără o vorbă, pe scaunul din vestibul, cu privirile în pământ.
Miliţianul mi-a explicat că era de serviciu în faţa principalei cafenele de
pe Corso şi că văzuse ieşind dintr-un restaurant apropiat o doamnă elegan-
tă însoţită de un bărbat foarte distins. Tot atunci a apărut şi Eugen, care s-a
apropiat grăbit de cei doi, împroşcându-i cu injurii. Mi-a spus, apoi, că Eu-
gen, după o scurtă şi confuză discuţie cu femeia, a început prin a o pălmui,
devenind, ulterior, extrem de brutal. Însoţitorul ei a încercat să-l îndepăr-
teze, dar, când a constatat cât de agresiv devenise Eugen, a reacţionat lovin-
du-l, la rândul lui, cu violenţă. Eu ascultam încremenită această dezolantă
relatare a incidentului. Miliţianul mi-a povestit că lumea se strânsese ca la
spectacol: unii au comentat incidentul amuzaţi, câţiva s-au distrat pe seama
lor, iar alţii au încercat să-i despartă. Femeia, profitând de aglomeraţie, a
reuşit să se elibereze şi să fugă.
Miliţianul nu părea să-şi dea seama că eu eram chiar soţia acelui neno-
rocit pe care îl cărase până acasă... Ba, mai mult, la plecare mi-a spus ironic
că, după părerea lui, era vorba de o scenă de gelozie pasională!
67
 Eugen a rămas mut şi impasibil în faţa acelei relatări. Apoi s-a ridicat,
clătinându-se, şi s-a îndreptat spre camera lui, de unde n-a ieşit nici în ziua
următoare. Ziua de Crăciun!
Fără să bănuiască gravitatea celor întâmplate, fetele s-au dus, în repetate
rânduri, la uşa lui, strigând vesele că venise „Moş Crăciun”, dar zadarnic.
L-am revăzut pe Eugen abia după două zile, când îşi recăpătase deja obiş-
nuita lui dezinvoltură. Pentru mine însă, acel scandal public a însemnat o
mare umilinţă şi o imensă ruşine. M-am gândit la Dana şi la profeţiile ei,
care începeau să se adeverească.
Îmi aduc aminte că, de Crăciun, Dinu a venit la noi, impresionat de
cele întâmplate. Auzise povestindu-se la teatru şi chiar lumea de pe stradă
comenta incidentul. În ziua aceea ar fi trebuit să ne ducem cu toţii la Arad,
fiind invitaţi de familia Brânzeu, dar am fost obligaţi să renunţăm. L-am
delegat pe Dinu să ne scuze faţă de Nicu şi Jeaneta şi să le explice ruşinosul
motiv care ne împiedica să dăm curs invitaţiei lor.
Două zile mai târziu, Jeaneta a venit la Timişoara şi m-a ameninţat că
nu mai pleacă din casa mea până când nu mă hotărăsc să merg cu ea la un
avocat, pentru a intenta procesul de divorţ. De data aceasta, Jeaneta nu a
mai întâmpinat niciun fel de rezistenţă din partea mea. Toate ezitările mele
se risipiseră ca prin farmec. Doream să se facă dreptate... şi mărturiile în
favoarea mea erau destule!
Avocatul a primit imediat cererea mea de divorţ, spunându-mi că sin-
gurul lucru ce trebuia să-l fac imediat ‒ chiar din seara aceea ‒ era să ne
separăm dormitoarele. Prevedere inutilă, întrucât de mult timp nu mai
dormeam cu Eugen.
Jeaneta a rămas cu mine vreo câteva zile. Ea însăşi i-a comunicat lui Eu-
gen că apelasem la un avocat pentru a da curs procesului de divorţ.
Reacţia lui Eugen a fost dramatică şi imprevizibilă. Luat prin surprinde-
re, a înscenat o comedie dezgustătoare. De faţă cu Jeaneta, cu tanti Cato şi
cu propriile fiice, a izbucnit într-un hohot de plâns disperat, implorându-
mă să-l iert. Se zbătea ca un nebun, declarând că se căieşte din toată inima
şi jurându-mi fidelitate veşnică. Dar niciun argument nu mă mai putea în-
toarce din drum.
A doua zi, Jeaneta, convinsă de fermitatea hotărârii mele, s-a întors la
Arad. Eugen însă nu s-a lăsat; a mers la Dinu pentru a-şi juca şi acolo co-
media. L-a implorat să încerce să mă convingă să nu-l părăsesc, întrucât nu
68
concepea viaţa fără mine. Gestul lui a dovedit, o dată în plus, că era total
lipsit de demnitate. Dinu i-a retezat vorba, amintindu-i că numai eu, singu-
ră, trebuia să-mi hotărăsc soarta.
A doua zi, i-am scris mamei o scrisoare lungă, informând-o asupra ho-
tărârii mele. Am rugat-o să-l pregătească pe tata, cu mult tact, înainte de a-i
comunica vestea, pentru că mă temeam să nu-i înrăutăţesc starea sănătăţii.
Am încercat să-i explic gravitatea situaţiei, neînţelegerile şi incompatibi-
litatea dintre noi, cauzate de purtarea iresponsabilă de care Eugen dădea
dovadă faţă de noi. Am asigurat-o că nu acţionam cu nesăbuinţă şi că nu
putea să-şi imagineze câte umilinţe suportasem în încercarea de a găsi un
compromis. Am implorat-o să mă sprijine moral şi să mă înţeleagă. Îmi
dădeam seama că, dintr-odată, aruncasem asupra lor povara suferinţelor
mele, tăinuite cu străşnicie până atunci. Acum însă venise momentul să
dau totul în vileag.
Au urmat pentru mine luni de mare tensiune în aşteptarea răspunsului
pe care-l doream, dar de care mă şi temeam, în acelaşi timp.
Avocatul Fridlender, angajat pentru divorţ, m-a convocat după câteva
zile în biroul său, împreună cu fetele, pentru o procedură destul de delicată.
Pentru a stabili tactica de apărare, era necesar să le întrebe pe fiicele mele
cu cine ar dori să rămână după divorţ. Maria Vittoria a răspuns ferm: „cu
mama”. În schimb, Maria Delia, încurcată şi şovăitoare, a răspuns, aproape
dintr-o suflare: „cu amândoi!”.
Am fost foarte tulburată de afirmaţia aceea neaşteptată. Maria Delia a
fost întotdeauna gata să mă apere când i se întâmpla să asiste la certurile
dintre mine şi Eugen, aşa că răspunsul ei atât de chibzuit şi dureros, în fond,
m-a lăsat perplexă. Avocatul a încercat imediat să mă liniştească. Adeseori
‒ mi-a spus el ‒ se întâmplă aşa. Există la copii complexe pishologice, greu
de explicat. Trebuie să ai răbdare şi înţelegere. Avocatul era convins că, în
cazul când fata ar fi hotărât să rămână cu tatăl, ei, în mod sigur n-ar fi re-
zistat mai mult de o săptămână şi s-ar fi întors la mine. Această confruntare
m-a marcat. Am rămas pradă îndoilelilor şi amărăciunii, fără a avea curajul
să deschid o discuţie ori să-i cer explicaţii Mariei Delia, care avea acum 14
ani. M-au oprit o sfială greu de depăşit şi teama de a nu deschide în inima
ei de adolescentă o rană adâncă.

69
 Scrisoarea pe care o aşteptam, cu atâta nerăbdare, de la mama mea mi-a
parvenit abia după trei luni, spulberându-mi orice speranţă. Îmi scria că
starea sănătăţii tatălui meu, încă precară, nu îngăduia primirea unei veşti
atât de dureroase ca hotărârea mea de a divorţa de Eugen. Mama făcea apel
la conştiinţa mea de fiică, implorându-mă să nu mă fac vinovată de inevita-
bilele consecinţe ale gestului meu. Mă ruga, din tot sufletul, să am răbdare
şi să revin asupra hotărârii mele, pentru că nu se ştia cum va reacţiona tatăl
meu, confruntat cu această nouă durere.
Mesajul acela atât de îndurerat şi atitudinea Mariei Delia au fost de ajuns
ca să mă înduplece. Aşa că m-am dus la avocatul Fridlender, hotărâtă să-mi
retrag plângerea.
Dragostea faţă de fiicele mele şi familia mea erau mai scumpe decât orice
pe lume, aşa că, încă o dată, fericirea mea personală a trecut pe planul doi.
La scurt timp, Eugen a fost informat de propriul să avocat că-mi retră-
sesem cererea, dar n-a făcut niciun fel de comentariu şi nici n-a pus vreo
întrebare. Și-a reluat viaţa obişnuită, fiind tot atât de arţăgos şi indiferent
ca întotdeauna. N-a ştiut să profite nici măcar de această ocazie pentru a
restabili între noi un minimum de echilibru.
A continuat să-şi petreacă zilele departe de casă, dedicându-şi timpul
liber părinţilor săi. Îmi închipuiam ce dezamăgiţi au fost socrii mei când au
auzit că mi-am retras acţiunea de divorţ. Pentru ei, despărţirea noastră ar
fi fost împlinirea unui vis la care aspirau de mult. Știam asta! Ulterior, am
avut dovada acestui fapt, când, luni şi luni de zile, nu s-au mai interesat nici
măcar de nepoţelele lor şi nici n-au venit să le mai vadă.
Între timp, din Italia, scrisorile veneau tot mai des. Îmi scriau, de multe
ori, şi surorile mele, sfătuindu-mă, stăruitor, să am răbdare şi încredere în
viitor. Sufereau alături de mine pentru toate necazurile de care avusesem
parte şi mă asigurau de afecţiunea lor. Sănătatea tatălui meu, mi se scria,
era tot mai precară, deci nu se putea pune problema să-l copleşim cu alte
supărări şi deziluzii. Mă rugau să fac totuşi o nouă încercare pentru a obţi-
ne viza, deoarece tata dorea enorm să ne revadă pe mine şi pe fete. Insisten-
ţele lor repetate m-au pus pe gânduri. Mi-am dat seama că îmi ascundeau
gravitatea bolii tatălui meu. Citeam asta printre rânduri.
M-am gândit, atunci, să vorbesc cu Lucia Groza, sperând, cu naivitate,
că m-ar putea ajuta prin legăturile sale cu persoane influente. Însă Lucia s-a
prefăcut că nu înţelege, iar eu n-am îndrăznit să insist, evitând o situaţie
70
jenantă pentru amândouă. Legile erau, probabil, atât de drastice, încât nu-
şi permitea să-mi dea o mână de ajutor, iar eu am căutat să înţeleg această
rezervă, fără a-i purta ranchiună.
Disperată, m-am refugiat la Dana. Aveam nevoie de o fărâmă de speran-
ţă. Trebuia să mă agăţ de ceva, fie şi de o iluzie. Dana a cercetat ceşcuţa mea
de cafea şi mi-a confirmat că se prefigura un lung voiaj, dar într-un viitor
încă îndepărtat. Mi-a spus că voi îmbrăţişa întreaga familie, dar trebuia să
mai am răbdare.
Între timp, lunile treceau lungi şi ostile. Descurajată de totala mea nepu-
tinţă, îmi pierise orice dorinţă de a mai reacţiona şi de a lupta.
Într-o zi însă, vizita Danei a avut darul de a-mi reda speranţele. A venit
la mine agitată, rugându-mă să o ascult cu atenţie. Avusese un vis preves-
titor, în care îi apăruse fratele ei, Dan, mort cu doi ani în urmă, şi-i dezvă-
luise ceva ce ea nu-mi putea spune. Mi-a mărturisit totuşi că avea un pre-
sentiment clar că eu trebuia să merg neîntârziat la miliţie pentru a solicita
eliberarea paşaportului, în vederea obţinerii vizei pentru Italia.
Uimirea mea era amestecată cu neîncredere şi, totodată, cu speranţă.
Am aşteptat totuşi ca tanti Cato să plece la ţară. Nu doream să sufere alături
de mine amărăciunea unei noi deziluzii.
Era în iunie 1955, într-o splendidă şi luminoasă dimineaţă, când m-am
hotărât să dau curs sugestiei pe care mi-o făcuse Dana.
De teamă ca vraja să nu se destrame, n-am încredinţat nimănui intenţi-
ile mele. Cu paşi grăbiţi, am străbătut străzile mai puţin frecventate ale Ti-
mişoarei, evitând să mă întâlnesc cu persoane cunoscute. Astfel, am ajuns
aproape alergând la Comandamnetul Miliţiei. Am intrat cu sufletul la gură
şi am întrebat de Biroul Paşapoarte. M-au condus într-o sală enormă şi
goală, unde m-au invitat să iau loc la o masă. Mi-au dat un formular cu
vreo 30 de întrebări, pe care trebuia să îl completez. Am stat aproxima-
tiv două ore, încercând să răspund cât mai clar şi precis. Mă întrebam de
ce există un birou atât de bine organizat, când nimeni nu îndrăznea să se
apropie de el, de teama rezoluţiilor negative şi a insultelor. Totuşi, fără nici
o ezitare, mi-am terminat lucrarea şi, cu mare dezinvoltură, am încredinţat
miliţianului respectiv formularul completat. Nu i-am adresat niciun cu-
vânt. Doar l-am salutat politicos, iar el mi-a răspuns cu un zâmbet larg, pe
care cu siguranţă că mi-l adresase numai în bătaie de joc. De necrezut, dar
m-am întors acasă cu sufletul împăcat. Nu-mi făceam nicio iluzie că voi
71
obţine paşaportul, dimpotrivă, aveam senzaţia că tentativa mea destul de
hazardată nu putea să-mi creeze decât neplăceri. Nu se putea şti ce reacţii
va avea regimul faţă de acţiunea mea aproape sfidătoare. În mod cert, până
atunci, oricine dorea să emigreze trebuia să recurgă numai la acţiuni clan-
destine. Și totuşi eu eram mândră de mine, pentru că avusesem curajul să-i
înfrunt, cerând, în mod legal, ceea ce consideram că este un drept al meu.
În aceeaşi seară, l-am informat pe Eugen că am depus cererea de paşa-
port, intenţionând să plec, împreună cu fetele, într-o vizită la familia mea
din Italia. Pentru a avea o satisfacţie şi mai mare, i-am precizat că cererea
mea fusese acceptată fără nicio obiecţie şi, acum, nu-mi rămânea decât să
aştept. Eugen n-a pus întrebări. Mi-a răspuns numai cu un larg surâs sar-
castic, care mi-a amintit de cel al miliţianului de la biroul paşapoarte.

Trecuseră vreo două săptămâni de când depusesem formularele pentru

paşaport, când, la uşa mea, s-a prezentat un tânăr foarte distins, îmbrăcat
elegant, care mi-a spus că se numeşte Tudor Constantinescu, căpitan de
securitate. Apoi şi-a manifestat dorinţa de a-mi vorbi, cerându-mi, politi-
cos, permisiunea de a intra în casă. Ascunzându-mi cu greu agitaţia, l-am
invitat în salon.
L-am privit în timp ce-şi scotea impermeabilul frumos croit, după mo-
del occidental; purta un costum impecabil din stofă englezească şi pantofi
asortaţi, cu siguranţă italieneşti. Rar îţi era dat să vezi asemenea eleganţă,
la vremea aceea, în România. Oamenii de rând se îmbrăcau toţi la fel, cu-
lorile şi stilul vestimentar erau uniformizate, fără nimic personal. Poate că,
în oraş, noi eram printre puţinii care purtam lucruri elegante, de o anume
factură, graţie, fără îndoială, confecţiilor şi stofelor pe care mi le trimiteau,
din Italia, părinţii mei.
Privindu-l pe acel căpitan Tudor, îmbrăcat cu o eleganţă atât de studiată,
mi-am dat seama, instinctiv, că era o persoană foarte importantă şi că era
trimis, probabil, adeseori în străinătate cu misiuni diplomatice, unde o ast-
fel de ţinută era obligatorie.

72
 Mi-am amintit că, în treacăt, îl mai văzusem pe bulevardul principal al
oraşului. Era o persoană de temut, fiind considerat un om nemilos şi lipsit
de scrupule. O spaimă terorizantă a pus brusc stăpânire pe mine. Mi-au
apărut deodată în minte figura şi cruzimea locotenentului Popescu şi, pen-
tru o clipă, imaginea celor două personaje s-a suprapus.
Însă căpitanul Tudor, cu un aer degajat, m-a întrebat, la început, ce im-
presie mi-a făcut Timişoara în comparaţie cu Aradul. Era convins că, pro-
venind dintr-un oraş ca Bologna, preferam, cu siguranţă, actuala mea reşe-
dinţă. Am considerat că este mai bine să-i răspund evaziv, subliniind că eu
îmi datoram liniştea fetelor mele, care se adaptaseră fără dificultăţi, precum
şi soţului meu, care era mulţumit de munca lui. Căpitanul Tudor, fără să ia
în seamă răspunsul, a scos, dintr-o frumoasă servietă de piele, un dosar vo-
luminos. Cunoscând bine sistemul ce se practica în ţară în perioada aceea,
mi-am imaginat că dosarul conţinea date despre viaţa mea, din momentul
sosirii mele în România. Privindu-mă drept în ochi, cu asprimea specifi-
că profesiunii sale, mi-a spus, sec, că făcuse destulă conversaţie şi că era
timpul să trecem la lucruri „serioase”. A început prin a-mi spune că era
încunoştiinţat de cererea mea pentru obţinerea vizei de plecare în Italia şi
venise, special, pentru a se informa asupra motivelor reale care mă îndem-
naseră să depun actele. Între timp, pusese pe masă formularul completat de
mine la miliţie. Am încercat să-mi păstrez cumpătul, spunându-i, cu dez-
involtură, că cererea aceea a fost determinată de boala tatei şi de dorinţa de
a-mi revedea, după 13 ani, mama şi surorile. În timp ce vorbeam, căpitanul
Tudor răsfoia nervos dosarul, de parcă ar fi vrut să-mi dea de înţeles că nu
acorda prea mare atenţie spuselor mele. Când s-a hotărât să-mi răspundă,
a făcut-o cu duritate, subliniind că nimeni nu era vinovat pentru nenoro-
cirile mele şi că, pentru moment, atât situaţia politică internă, cât şi legile
ţării interziceau, cu stricteţe, tuturor călătoriile în străinătate. Decepţionată
şi indignată de refuzul primit şi gândindu-mă că, oricum, nu mai aveam ce
pierde, i-am replicat că, depunând respectiva cerere, nu îmi făcusem nicio
iluzie! Voiam numai să le dovedesc părinţilor că nu era vina mea dacă,
după atâţia ani, nu puteam să revin în Italia cu copiii, nici măcar pentru o
scurtă vizită! Am adăugat că demonstraţia era valabilă şi pentru unchiul
meu, deputat al Partidului Comunist Italian, ce continua să-i alimenteze

73
tatei iluziile, asigurându-l că, în România, se instaurează un asemenea cli-
mat de destindere, încât era imposibil să creadă că mi s-ar fi interzis să plec,
în cazul în care aş fi cerut acest lucru.
Am înţeles imediat că întinsesem prea mult coarda, dar îl uram pe omul
acela pentru răutatea cu care-mi spulberase, în mod brutal, toate speranţe-
le. Amândoi am înţeles că, între noi, se instaurase o atmosferă tensionată.
Căpitanul Tudor s-a ridicat brusc şi, privindu-şi ceasul, a spus că regre-
tă, dar trebuia să plece, deşi ar fi avut încă o mulţime de lucruri de clarificat
cu mine. A adăugat repede că nu-mi era îngăduit să insinuez lucruri pe
care nimeni nu mi le comunicase oficial relativ la respingerea sau aproba-
rea cererii mele. M-a sfătuit să-i scriu unchiului meu să-şi vadă de treburile
lui, că de România are cine să se îngrijească.
Înainte de plecare, în momentul în care ne-am salutat, căpitanul Tudor
mi-a „ordonat”, categoric, să nu dezvălui nimănui secretul vizitei lui. Ne
vom revedea, îmi spuse, la începutul lui septembrie, după întoarcerea mea
de la ţară, şi a plecat, urându-mi mie şi familiei o vacanţă plăcută. Acest ul-
tim „mesaj” m-a năucit, pentru că lăsa să se înţeleagă până la ce punct îmi
cunoştea viaţa şi cât de bine ştia obiceiurile casei; de asemenea, mesajul mă
făcea să înţeleg că vizita aceea nu era singura şi că vor mai urma şi altele.
Făcusem imprudenţa să-mi informez familia din Italia că depusesem
actele pentru paşaport, pentru mine şi fete. Inimile lor s-au umplut de bu-
curie şi nerăbdare. Îmi povesteau, cu entuziasm, în scrisori ce pregătiri în-
cepuseră să facă pentru a ne primi. Eu însă, în culmea pesimismului, aveam
convingerea chinuitoare că va fi foarte greu să-mi realizez visul. Starea
aceasta de nesiguranţă mă împiedica să le răspund celor dragi de acasă la
fel de prompt ca altădată. În lungile nopţi de insomnie, încercam să inven-
tez scuze plauzibile pentru a nu-i decepţiona sau îngrijora, dar, după toate
frământările, mă pomeneam scriindu-le aceleaşi lucruri. Îi îndemnam, din
tot sufletul, să aibă răbdare. Mi se va aproba călătoria, dar nu imediat. Le
spuneam că demersurile durau, din nefericire, mult din cauza birocraţiei
şi că trebuia să ai bunul simţ să nu faci multe presiuni. Nu trebuia decât să
aştepţi cu speranţă şi încredere.
În vara aceea, am suportat cu greu până şi sejurul la Mâsca. Neliniştea
mea a fost sesizată de tanti Cato şi de toţi prietenii. Le dezvăluisem şi lor
că depusesem actele pentru paşaport, aşa că toţi încercau să mă încurajeze,
dar aveam slabe speranţe. În fiecare seară, după cină, ne adunam în parcul
74
conacului. O splendidă lună de august lumina complice „salonul” nostru,
invitându-ne să dăm frâu liber imaginaţiei. Împreună, stabileam itinerari-
ile şi programul pentru voiajul meu, cu un optimism ce făcea să pară totul
aproape real. Unul sugera o idee, altul dădea un sfat, şi conversaţia noastră
se anima şi se prelungea. „Miracolul se va produce!” ‒ spuneau toţi, con-
vinşi fiind că, după atâta suferinţă, sosise, ca o răsplată, momentul plecării
mele. Era absurd să consideri „un miracol” o călătorie, care, în vremuri şi
situaţii normale, s-ar fi putut înfăptui în urma unor simple şi banale for-
malităţi. Însă totul devenise o himeră, ca şi când Italia, care nu era la urma
urmei aşa de departe, n-ar fi fost decât o utopie.
În fiecare dimineaţă, împreună cu tanti Cato şi fetele, ne duceam până
la poarta vilei, din capătul aleii, ca să ne rugăm în faţa unei vechi statuete a
Sfintei Fecioare. Eu o imploram să mă ajute, ca puntea subţire de speranţă
să nu se prăbuşească din nou.
Cu toată compasiunea şi afecţiunea prietenilor mei, eu continuam să
aştept, cu nerăbdare, luna septembrie. Gândul că trebuia să-l întâlnesc din
nou pe căpitanul Tudor devenise pentru mine o obsesie. Mă temeam de
această întâlnire, dar, în acelaşi timp, o aşteptam cu o nerăbdare chinuitoa-
re. Mă tortura continuu afirmaţia sa ambiguă: „Nimeni nu v-a spus încă
oficial dacă veţi pleca sau nu în Italia!”. Să fi fost doar o amăgire? O porni-
re răutăcioasă? Sau poate era semnul unei eventuale posibilităţi? Dilema
aceea îmi apăsa inima, fără să o pot împărtăşi cuiva. De altfel, nici n-aş fi
îndrăznit s-o încredinţez nimănui.
Și în vara aceea, Eugen ne-a vizitat rar, dar, din fericire, când venea, era
bine dispus, cel puţin cu fetele noastre. Faţă de toată lumea era însă plin de
el, datorită funcţiei şi poziţiei sale politice. Mie nu-mi acorda nicio consi-
deraţie şi niciun pic de respect; îmi rezerva numai ironiile lui muşcătoare.
Îmi era dor de Dana, pe care n-o văzusem de mult timp. În luna iunie,
plecase pentru trei săptămâni la Buziaş, o localitate balneară, aşa că n-avu-
sesem cum s-o informez că-i urmasem sfatul. Aş fi dorit să-i telefonez, dar
mi se părea imprudent. Aşa că aşteptam, cu nerăbdare, să mă reîntorc în
oraş, pentru a o putea întâlni. Speram că ţinuse în păstrare pentru mine
vreo previziune bună.
În sfârşit, a venit şi luna septembrie şi a fost o uşurare să mă întorc la
Timişoara cu tanti Cato şi cu fetele.

75
 A doua zi, fără măcar să-mi anunţ vizita, m-am dus la Dana, care m-a
primit cu o fervoare şi o bucurie imense. Îi lipsisem mult, mi-a mărturisit
ea, şi, adesea, pentru a mă simţi aproape, îşi „întrebase” cărţile de joc. Am
rămas uimită. Nu ştiam că Dana practica şi cartomancia. Era un privilegiu,
îmi spuse, rezervat numai familiei ei şi câtorva prieteni intimi. Cu câţiva
ani în urmă, mi-a mărturisit, tocmai cărţile fuseseră acelea care-i preves-
tiseră moartea fratelui ei. Considera că eu eram o fiinţă extrem de sensi-
bilă, aşa că-mi putea citi cu uşurinţă destinul. Era clar că, între noi două,
se stabilise, în mod misterios, o punte magică de comunicare şi totuşi cu
greu îi acordam deplină încredere în puterile sale. În sufletul meu se luptau
destule îndoieli şi tocmai când mă pregăteam să-i povestesc ultimele eveni-
mente, Dana m-a întrerupt hotărâtă. Dorea să afle totul din cărţile sale. Și,
astfel, mi-a spus că, de două luni de zile, depusesem actele pentru paşaport
(poate că aflase prin intermediul soţului ei, informat, la rândul lui, de Eu-
gen). Îmi mai spuse că petrecusem o vară foarte agitată şi melancolică şi mă
îndemnă stăruitor să nu mă las pradă pesimismului, pentru că, încetul cu
încetul, momentul călătoriei mele în Italia se apropia.
Uimirea mea a sporit când Dana mi-a spus că, în timpul verii, la Mâsca,
o fetiţă de care eram legată sufleteşte ‒ nefiind vorba de una dintre fiicele
mele ‒ fusese bolnavă. Într-adevăr, Ioana Maria Brânzeu, fina mea, fusese
reţinută la pat două săptămâni, cu o traheită acută. Dana a fost fericită când
i-am confirmat faptul şi m-a sfătuit să am mereu încredere în cărţile sale,
deoarece nu dau greş niciodată.
Aveam nevoie să o cred, pentru a-mi potoli neliniştea aşteptării şi pen-
tru a-mi insufla puţin curaj şi un pic de linişte sufletească.
În dimineaţa zilei de 15 septembrie 1955, am primit o nouă vizită a căpi-
tanului Tudor, îmbrăcat tot civil. Erzsi, servitoarea noastră, i-a deschis uşa.
Căpitanul Tudor a întrebat-o dacă doctorul este acasă, deoarece dorea să-i
fixeze data unei vizite medicale. Erzsi, ca de obicei în asemenea situaţii, a
venit să mă cheme şi s-a retras. L-am condus pe oaspetele meu, cu multă
discreţie, în biroul lui Eugen, dar el m-a întrebat imediat cine mai era în
casă în afara femeii de serviciu. Cum a aflat că era şi tanti Cato, expresia
sa s-a înăsprit şi mi-a spus să mă prezint, peste jumătate de oră, în strada
Alecsandri nr. 2 şi să sun la apartamentul 12, unde mă va aştepta. Nici
n-am avut timp să ripostez. Căpitanul Tudor se făcuse nevăzut.

76
 Până am ajuns acolo, am fost torturată de frică. Oare ce mă aştepta la
adresa indicată? Două interminabile luni am aşteptat această întâlnire.
Nopţi întregi de insomnie îmi măcinaseră gândurile, făcând tot felul de
supoziţii, fiind prizoniera secretului meu şi a miilor de întrebări ce mă asal-
tau. Înaintam sprintenă, dar aş fi vrut să fug undeva departe... să dispar.
Știam însă prea bine că nu era cu putinţă să nu mă duc. Ordinul se execută,
nu se discută, aşa că aş fi plătit prea scump orice mică indolenţă.
Am ajuns la adresa respectivă cu sufletul la gură şi, de emoţie, picioa-
rele îmi tremurau. Am sunat la apartamentul 12, încercând să-mi recapăt
stăpânirea de sine. Căpitanul Tudor ajunsese deja acolo. M-a invitat să iau
loc şi m-a întrebat, politicos, dacă miliţia îmi dăduse vreun răspuns la ce-
rerea mea de a obţine un paşaport. Aş fi vrut să-i spun ceea ce gândeam cu
adevărat. Era absurd să pretindă de la mine un răspuns, când el ar fi fost,
cu siguranţă, primul care să fie informat cu lux de amănunte, imediat. Nu
voiam să creez discuţii în contradictoriu, aşa că m-am limitat să-i răspund,
cu tristeţe, că nu primisem nimic. Probabil, în intenţia de a crea o atmosfe-
ră cordială, căpitanul Tudor m-a întrebat cum se simt părinţii mei şi dacă
aveam veşti de la ei. S-a interesat şi de fetele mele, întrebându-mă cum
învaţă şi ce şcoală frecventează. Eu, deşi eram uimită de atâta amabilitate,
am răspuns politicos, prin fraze scurte, ca să nu-mi trădez adevărata stare
sufletească. Privirea îi rămăsese însă dură şi pătrunzătoare, iar adevărate-
le sale gânduri erau de nepătruns. A urmat un moment de tăcere adân-
că, stânjenitoare. Apoi a scos din servietă celebrul dosar care îmi provoca
atâta nelinişte. Pentru a ieşi din starea aceea tensionată, am avut proasta
inspiraţie de a-l întreba, din gentileţe, dacă şi el avea familie şi copii. M-a
apostrofat, spunându-mi, sec, că „el” era acolo pentru a pune întrebări şi,
cu siguranţă, nu pentru a răspunde; să-mi fie clar acest lucru! Am înţeles
că rupsesem, cu naivitate, acel fir fragil de falsă omenie pe care căpitanul
Tudor îl întinsese pentru a mă induce în eroare sau, poate, pur şi simplu,
pentru a mă dezorienta.
Încremenită pe scaunul meu, l-am văzut cum extrage din dosar o mapă
pe care era scris cu majuscule „Prantoni”. A fost ca şi cum cineva mi-ar fi
dat cu o măciucă în cap. Povestea aceea veche îmi produsese destule neca-
zuri. Era posibil să fie pusă din nou pe tapet?! Căpitanul Tudor continua
să răsfoiască nervos paginile şi, din nou, am fost constrânsă să mă supun

77
la obişnuitul sistem de interogatoriu. Nimic nu se schimbase în întrebări,
nimic în răspunsuri. Practica şi el acelaşi sistem de contracarare; afirmaţiile
îmi erau din nou puse sub semnul îndoielii.
Am încercat să-i explic că făcusem deja depoziţiile de rigoare la miliţia
din Arad şi că nu puteam decât să confirm ceea ce, cu siguranţă, apărea în
dosar. Și mai iritat, căpitanul Tudor mi-a strigat că afirmaţiile mele nu erau
defel convingătoare, deoarece Prantoni fusese totuşi ajutat de cineva, din
moment ce a reuşit să se ascundă de miliţie atâtea luni, iar eu, cu siguranţă,
nu eram străină de toate acestea! Pentru a mă impresiona şi mai mult, mi-a
pus sub ochi o notiţă a locotenentului Popescu, în care mă acuza că nu cola-
borasem suficient cu miliţia. L-a criticat apoi şi pe acesta din urmă, pentru că
nu m-a pus să semnez un angajament de colaborare, care, neîndoios, ar fi dat
rezultate mai bune! M-am auzit replicând că îl acuza pe nedrept pe locote-
nentul Popescu, eu nu fusesem găsită vinovată, acela fiind un incident căruia
pur şi simplu îi căzusem victimă, aşa că un angajament verbal a fost conside-
rat suficient. M-am declarat disponibilă să furnizez eventuale informaţii în
schimbul unei libertăţi la care aveam dreptul, deoarece nu comisesem nicio
ilegalitate. Căpitanul Tudor m-a privit cu insistenţă. Nu am putut stabili dacă
m-a privit cu ură sau cu admiraţie. Negreşit, fermitatea mea îl uimise. S-a
ridicat brusc, spunându-mi că, pentru ziua aceea, era suficient. Ne vom reve-
dea săptămâna viitoare, la aceeaşi oră şi la aceeaşi adresă.
Cum aş fi vrut să beneficiez de un pic de linişte! Simţeam nevoia să
reflectez la aceste misterioase întâlniri, pentru a încerca să înţeleg ce se
plănuia cu mine şi în jurul meu. Aş fi dorit să o revăd pe Dana, să consulte
cărţile de joc, dar mă temeam să nu-i dezvălui starea mea sufletească şi
consideram necesar ca ea să nu ştie nimic.
Noi evenimente însă au trecut pe primul plan: toată populaţia Români-
ei era constrânsă să se confrunte cu altă samavolnicie comisă de regimul
comunist. A fost promulgată o nouă lege, care limita spaţiul locativ, obli-
gând la traiul în comun. Toată lumea aştepta să vină o comisie de control
din casă în casă. Nucleul nostru familial, compus din patru persoane, plus
Erzsi, beneficia de patru dormitoare, deci, ca mulţi alţii, nu ne încadram în
dispoziţiile legale. Motivul invocat pentru acest nou sacrificiu impus popu-
laţiei era determinat de exproprierea pământurilor ţăranilor, care urmau să
se transfere la oraş şi, în consecinţă, aveau dreptul la o locuinţă. Curând,
acest abuz de putere s-a dovedit foarte util miliţiei. Inevitabil, faptul de a lo-
78
cui laolaltă cu persoane străine, într-un spaţiu limitat, a dus la neînţelegeri
şi conflicte familiale, aşa că miliţia afla, cu mare uşurinţă, fapte şi situaţii
care, altfel, nu le-ar fi fost aduse la cunoştinţă. Fireşte că şi în casa noastră
s-au iscat discuţii aprinse. Tanti Cato, locuind la noi toată iarna, ocupa fos-
tul cabinet al lui Eugen, care, de când primise o funcţie importantă la căile
ferate din Timişoara, nu mai avea dreptul la cabinet particular. Pentru a nu
ne rechiziţiona camera aceea şi pentru a ne salva intimitatea familială cât
mai mult timp posibil, tanti Cato s-a declarat dispusă să-şi schimbe domi-
ciliul de la Mâsca la Timişoara. Legea nu permitea însă aceasta, deoarece
nu ocupa un loc de muncă în oraşul nostru.
M-am gândit atunci s-o concediem pe Erzsi şi pentru faptul că nu mai
era permis să ţinem o femeie de serviciu, ţinând cont că mama de familie
nu era încadrată în câmpul muncii. Deşi nu-mi făcea nicio plăcere, i-am
vorbit lui Eugen, care s-a înfuriat teribil. Pentru nimic în lume, mi-a decla-
rat el, nu va renunţa la servitoare. Era genul de bărbat care ţinea la aparenţe
şi care făcea orice sacrificiu ca să demonstreze că, în ciuda timpurilor grele,
era în stare să pună la dispoziţia familiei o femeie de serviciu. Adevărul era
că o făcea din egoism, pentru că, după toate vicisitudinile ce marcaseră via-
ţa noastră conjugală, considera că Erzsi era unica persoană pe care o putea
supune după bunul său plac. Pentru a putea obţine privilegiul de a avea o
servitoare în mod „legal”, s-a străduit să-şi procure certificate medicale de
la colegii binevoitori, care au atestat că, în ceea ce mă priveşte, sufeream de
o boală cronică, fiind recomandabil să am un ajutor la treburile casnice.
Pentru Eugen, care era membru de partid, era uşor să rezolve anumite
probleme, cu atât mai mult cu cât nimeni n-ar fi îndrăznit să controleze,
până la capăt, veridicitatea lor. Cu toate acestea, mi-am dat seama că eram
constrânşi să punem o cameră la dispoziţia statului. A fost un moment du-
reros când tanti Cato a înţeles că, împotriva voinţei noastre, nu mai puteam
să-i oferim ospitalitate. Eu nu eram în stare să mă resemnez. A o pierde pe
tanti Cato însemna să pierd o parte din mine însămi; de asemenea, era o
mică dramă şi pentru fete. Erzsi însă a fost genială şi a salvat situaţia. Că-
mara ‒ care, pe timpuri, folosise la depozitarea substanţialelor provizii ali-
mentare ‒ stătea, de câtva timp, goală. Treptat, treptat, totul începuse să se
distribuie pe „cartelă”. În case nu mai existau rezerve de hrană, deci, prac-
tic, cămara nu mai servea la nimic. Erzsi a hotărât atunci să transformăm
încăperea aceea într-o primitoare cămăruţă pentru ea, oferindu-i scumpei
79
noastre tanti Cato dormitorul său. În culmea fericirii pentru soluţia aceea
nesperată, ne-am apucat totuşi să pregătim biroul lui Eugen pentru even-
tualul oaspete ce ne-ar fi fost repartizat, liniştiţi acum că nu trebuia să re-
nunţăm la tanti Cato! Cu toate acestea, eram destul de îngrijoraţi şi foarte
preocupaţi la gândul că va trebui să acceptăm persoane străine în casă şi
să ne adaptăm la traiul în comun. Eugen a încercat să ne impună o soluţie
pe care o considera ideală. Ar fi dorit ca Dinu să se mute în apartamentul
nostru și, astfel, totul s-ar fi rezolvat cum nu se putea mai bine. Știam prea
bine amândoi la ce te puteai aştepta de la Eugen, din cauza instabilităţii ca-
racterului său. Am cântărit propunerea care ne privea direct şi sub aspectul
moral şi am convenit că nu putea fi, în niciun caz, o soluţie acceptabilă.

Îngrijorarea din acele zile a fost sporită şi de o scrisoare a mamei, în care

mă informa că tatăl meu, sătul să ne aştepte zadarnic, se hotărâse să solicite
viza pentru mine şi fetiţe, prin intermediul bunelor oficii ale „vărului” său,
deputatul comunist, care urma să se adreseze Comitetului orăşenesc de
partid Timişoara. Hotărârea aceea m-a înspăimântat. Îmi aminteam per-
fect admonestarea căpitanului Tudor, când mi-a spus, enervat, să-i scriu
rudei mele să nu se mai amestece în treburile ţării noastre!
De frică să nu-mi compromit, ulterior, situaţia, am luat o hotărâre ime-
diată. A doua zi era stabilită o nouă întâlnire cu căpitanul Tudor. Ieşind din
casă pentru a mă duce la întrevedere, am trecut, mai întâi, pe la poştă şi
am expediat o telegramă tatălui meu, spunându-i că nu era deloc necesar
să solicite vreo intervenţie. Îmi dădeam seama că îl amăgesc, ca şi cum i-aş
fi dat să înţeleagă că eram aproape de plecarea în Italia, dar, în momentul
acela, nu aveam de ales.
Înghesuiala de la oficiul poştal m-a determinat să întârzii cu zece mi-
nute la întâlnirea cu căpitanul Tudor. Cum am intrat, mi-am cerut scuze şi
m-am aruncat epuizată într-un fotoliu. Eram însă convinsă că făcusem un
lucru înţelept expediind telegrama. Căpitanul Tudor va afla curând de ea şi
va înţelege că îi respectam hotărârile. Aveam nevoie să-i câştig încrederea,
în speranţa îmbunătăţirii raporturilor noastre. Tensiunea îmi măcina însă
nervii. Aşa că am simţit o nevoie acută să-mi descarc sufletul, altminteri
credeam că plesnesc de atâta încordare. I-am dezvăluit, cu umilinţă şi du-
rere, câtă teamă îmi inspirau aceste întrevederi. Ce groază îmi era să nu
mă întâlnesc, întâmplător, venind acolo, cu persoane cunoscute care m-ar
80
fi putut întreba unde merg ori s-ar fi oferit să mă însoţească. Mă teroriza,
de asemenea, gândul că s-ar putea petrece ceva neprevăzut, care m-ar face
să întârzii. Pe urmă, mai era şi jena faţă de tanti Cato, când o salutam la
plecare, fără să-i pot spune, ca de obicei, unde mă duceam; incapacitatea
mea de a găsi o justificare plauzibilă. L-am implorat să nu mă mai supună
la această tortură. L-am rugat să fie sincer, dacă putea, să-mi spună franc
ce dorea exact de la mine, pentru că suferisem prea mult, ani de-a rândul,
şi obosisem, eram la capătul puterilor. I-am vorbit precipitat, fără pauze, cu
ochii plini de lacrimi şi cu sufletul la gură, chiar dacă mă necăjea faptul că
nu puteam să-mi înving slăbiciunea.
Căpitanul Tudor m-a ascultat atent şi cu răbdare şi răspunsul său a fost
calm şi binevoitor. „Acum vă rog să vă calmaţi ‒ mi-a spus el ‒ şi să mă
ascultaţi cu atenţie. Dumneavoastră veţi continua să veniţi la aceste între-
vederi şi vă promit că, de fiecare dată, veţi fi mai liniştită. Cât despre tanti
Cato, ca să puteţi ieşi din casă fără probleme, îi veţi spune, cu dezinvoltură,
că v-aţi înscris la un curs de gimnastică, de care soţul nu trebuie să ştie.
Chiar aici, în strada Alecsandri, la numărul 2, etajul patru, există o şcoală
de gimnastică. Îi veţi spune că participaţi la aceste lecţii în fiecare marţi,
între 10 şi 12. În cazul în care vă întâlniţi pe stradă cu o prietenă, vă prefa-
ceţi că îi încredinţaţi, în mare secret, acelaşi lucru. Dacă însă veţi da peste o
cunoştinţă oarecare, puteţi să-i spuneţi ce vă trece prin minte. Dacă veţi fi
crezută, bine, dacă nu, lăsaţi-l să-şi închipuie că aveţi o întâlnire amoroasă.
Dacă însă vă preocupă eventualitatea că veţi fi văzută de soţul dumnea-
voastră, ceea ce mi se pare firesc, ţin să vă asigur că nu aveţi motive să vă
faceţi griji, deoarece, în fiecare marţi, are o şedinţă de partid de la care nu
poate lipsi. În cazul în care şedinţa nu ar avea loc, fiţi sigură că voi fi înşti-
inţat şi, în consecinţă, voi schimba programul nostru. Deci, când o să vă cer
să veniţi aici, puteţi fi liniştită. Vă promit că voi aranja în aşa fel lucrurile,
încât să nu vă creez nicio neplăcere. În ceea ce priveşte persoana mea, nu
aveţi niciun motiv să vă temeţi. N-am nici o intenţie, vă rog să mă credeţi,
să vă fac vreun rău!”. Am ascultat neîncrezătoare şi uimită. Mă întrebam
ce se putea ascunde în spatele acestei neaşteptate dovezi de înţelegere. Mă
temeam că acea neprevăzută cordialitate tăinuia un plan diabolic. Parcă
prea repede şi ciudat se produsese acea schimbare. Căpitanul Tudor, ob-
servând că, în ciuda cuvintelor lui, nu reuşeam să mă calmez, m-a întrebat
de ce eram încă atât de agitată, pentru că tremuram. Ca să nu-mi intuiască
81
neîncrederea faţă de el, i-am dezvăluit faptul că primisem o scrisoare de
la familia mea, expicându-i, de asemenea, care erau propunerile lor. L-am
informat că le expediasem imediat o telegramă, aşa considerasem oportun,
cu rugămintea ca unchiul meu să nu întreprindă niciun demers pentru ple-
carea noastră, întrucât nu mai era deloc necesar. Pentru o clipă, între noi
s-a instalat o tăcere glacială. Pauza aceea mi s-a părut interminabilă, apoi
căpitanul Tudor m-a întrebat ce supărare avusesem în săptămâna aceea
pentru a fi atât de îngândurată. Făcând aluzie la raporturile mele cu Eu-
gen, m-a întrebat dacă nu cumva îmi provocase noi neplăceri. Am tăgăduit,
încercând să trec, în grabă, peste acest subiect. Nu voiam să intru în amă-
nunte legate de viaţa mea conjugală, chiar dacă îmi imaginam că acel dosar
era înţesat cu informaţii privitoare la raporturile cu soţul meu. Doream să
apăr, cu orice preţ, demnitatea care-mi mai rămăsese, pecetluind cu grijă
în suflet nefericirea mea. Am preferat să pun tristeţea pe seama fricii de a fi
frustrată de compania dragei mele mătuşi, Cato. I-am spus căpitanului Tu-
dor că acum problema fusese rezolvată şi eram mulţumită că găsisem mo-
dalitatea de a pune la dispoziţie, în casa noastră, o cameră pentru cine va
avea nevoie. Nu i-am ascuns însă cât mă îngrijora gândul traiului în comun
cu o persoană străină, având două fiice la vârsta adolescenţei. Căpitanul
Tudor, aparent distrat, a răspuns că mă înţelege perfect şi mi-a urat să-mi
fie repartizată o persoană cumsecade. Între timp, am văzut cum îmi scria
un bilet pe care apoi mi l-a întins: „Atenţie la ce vorbiţi! ‒ am citit. În aceas-
tă cameră sunt instalate microfoane. Vă rog să-mi semnalaţi, marţi, când
ne vedem din nou, numele unei prietene sau al unei persoane de încredere
care doriţi, eventual, să fie repartizată la dumneavoastră. Vă voi spune la ce
birou va trebui să prezentaţi cererea. O să mi-o comunicaţi tot în scris şi, vă
rog, liniştiţi-vă!”. Mi-a luat repede biletul şi l-a ars în scrumieră. Gestul său
incredibil mi-a alinat sufletul, dar m-a şi uimit. I-am mulţumit din priviri,
el a înţeles foarte bine şi, pentru prima oară, mi-a surâs. Pentru a-mi risi-
pi emoţia vizibilă, dar şi stânjeneala reciprocă, căpitanul Tudor m-a între-
bat dacă, din întâmplare, am cunoscut o doamnă de naţionalitate italiană,
căsătorită cu un evreu numit Bergman, care plecase din Timişoara acum
câţiva ani, împreună cu părinţii. Soţul ei, adăugă el, rămăsese în România,
plecând mai târziu. I-am răspuns că i-am cunoscut pe doamna aceea şi
pe soţul ei la o recepţie, la sediul consulatului italian, dar că, de atunci, nu
i-am mai revăzut. Am precizat că, atunci când m-am mutat la Timişoara,
82
ei erau deja plecaţi. „Știu, mi-a răspuns el, acum locuiesc la Florenţa”. N-a
mai făcut alte comentarii şi, cu aceasta, întâlnirea noastră din acea zi a luat
sfârşit. Pentru prima oară, ne-am despărţit cu o strângere de mână şi cu
angajamentul de a ne revedea săptămâna următoare.
În dimineaţa aceea, m-am întors acasă mai senină, dar nu doream să-mi
fac prea multe iluzii. Încercam să fiu obiectivă şi prudentă în privinţa mă-
rinimiei căpitanului Tudor. Îmi propuneam să înfrunt problemele cu mai
mult calm, una câte una, fără să mă las cuprinsă de panică. Poate că, diri-
jându-mi cu înţelepciune emoţiile şi temerile, aş fi putut să dezleg enigma
drumului pe care căpitanul Tudor mă lăsa să îl întrevăd.
În noaptea aceea însă, dorul de părinţii mei şi remuşcarea pentru faptul
că i-am amăgit, încă o dată, mi-au tulburat liniştea sufletească. Instinctiv,
eram îndemnată să mă scol şi să le scriu, imediat, o scrisoare sinceră şi
edificatoare. Eram însă conştientă că un asemenea gest ar fi demonstrat
căpitanului Tudor slăbiciunea mea, faptul că nu putea avea încredere în
mine. Aş fi nimicit, cu mâinile mele, acele firave dovezi de încredere care
mă făcuseră să sper în ceva mai multă linişte. În adâncul sufletului meu,
îi reproşam lui Eugen vina de a-mi fi distrus viaţa şi entuziasmul tinereţii,
strivindu-mi, zi de zi, personalitatea. Mă simţeam incapabilă să iau hotărâri
raţionale şi, mai ales, să mai cred în cinstea oamenilor. De ce ‒ mă întrebam
eu ‒ căpitanul Tudor ar trebui să fie neapărat un Eugen în uniformă? De
ce să nu fie un Dinu sau un Nicu? Am adormit legănându-mă cu această
iluzie, încercând să-mi liniştesc puţin sufletul.
Dinu a fost primul oaspete de dimineaţă. Și el era preocupat, ca şi noi, de
musafirul nedorit care urma să pătrundă în familia noastră. Îşi dădea sea-
ma ce dificil va fi să împărţim cu el aceleaşi dependinţe şi, mai ales, aceeaşi
bucătărie, la care tanti Cato şi Erzsi ţineau ca la ochii din cap. Dinu analiza-
se zeci de ipoteze, în căutarea unei soluţii, şi, în dimineaţa aceea, a venit ra-
dios la mine, convins fiind că depistase o portiţă de ieşire acceptabilă. Mi-a
spus că, ieri seară, îi telefonase de la Cluj un vechi prieten, actorul emerit
Gheorghe Damian, pentru a-l informa că fusese transferat la Teatrul din
Timişoara şi pentru a-l ruga să-i găsească o locuinţă corespunzătoare. N-
avea alte pretenţii decât să locuiască într-o casă liniştită şi cu persoane seri-
oase. Dinu i-a vorbit despre camera din apartamentul nostru, angajându-se
să-mi vorbească imediat, în speranţa că autorităţile îi vor acorda repartiţia.
Damian i-a răspuns că nici nu va veni să vadă personal camera, dându-i lui
83
Dinu mână liberă, convins fiind că va face treabă bună. Dinu mi-a dat toate
asigurările în privinţa seriozităţii colegului său. Pentru moment, îmi spuse,
se va transfera singur. Soţia lui, profesoară la Universitatea din Cluj, va veni
să-l vadă numai întâmplător. Ideea mi-a surâs, iar promisiunea căpitanului
Tudor de a mă ajuta mă liniştea. Dinu însă, neştiind absolut nimic despre
acesta, nu-şi făcea prea mari iluzii. Era foarte puţin probabil, după părerea
lui, să-i dea repartiţia tocmai lui Damian. Eu tăceam. Îmi părea rău că nu
pot fi sinceră cu el, dar trebuia să-mi iau toate măsurile de prevedere. Era
indispensabil.
Lui Eugen nu i-am spus nimic despre soluţia formulată de Dinu, nu am
considerat-o de actualitate. Nu se făcuse încă un control al spaţiului locativ,
aşa că preferam să câştig timp, evitând comentarii şi ingerinţe nedorite.
Doream să acţionez cu calm, fără a comite greşeli. Voiam să am timpul să-l
informez pe căpitanul Tudor şi să am confirmarea bunelor sale intenţii.
Le-am vorbit însă lui tanti Cato şi fetelor despre soluţia propusă de
Dinu, privitor la noul oaspete. Am vrut să le încurajez, fără însă să-şi facă
prea mari iluzii.
A doua zi, Eugen mi-a vorbit despre o infirmieră din Lugoj, care obţi-
nuse o slujbă la Timişoara, la Sanepid, şi care era în căutarea unei locuinţe.
Mi-a spus că era o fată bună, serioasă şi că el îi propusese camera disponi-
bilă din apartamentul nostru. Cunoscând antecedentele soţului meu, am
bănuit imediat că încerca să mi-o aducă în casă pe actuala lui amantă şi
m-am înfuriat teribil. I-am spus că, pentru siguranţa fiicelor noastre, nu ac-
cept niciodată în casă o fată, fără să o cunosc bine. I-am amintit că, în fond,
el nu era acasă niciodată, iar eu ‒ totdeauna. Deci, în cazul când s-ar pune
problema de a alege o persoană care să locuiască la noi, el ar fi fost ultimul
în măsură să decidă. Eram tocmai la masă, în prezenţa fetelor şi a mătuşii
Cato, care amuţiseră văzându-mă atât de temerară. Eugen n-a îndrăznit să
scoată o vorbă. S-a ridicat de la masă şi a plecat. Eu am fost imediat asaltată
de îndoiala că, poate, am întins coarda prea mult. Mă temeam că Eugen, ca
să demonstreze că el era stăpânul casei, mă va devansa, înaintând imediat
cererea pentru a mă pune în faţa faptului împlinit.
Eram atât de neliniştită, încât marţea următoare am ajuns la întâlnirea
cu căpitanul Tudor mai devreme. Mă bucura faptul că obţinusem compli-
citatea mătuşii Cato pentru a putea să frecventez „cursul de gimnastică”.
Cuvintele sale încurajatoare m-au emoţionat până la lacrimi. Îmi amintesc
84
că, luându-mă de mână, m-a dus în camera ei şi mi-a arătat un plic ce
conţinea mulţi bani. Mi-a spus că nu era necesar ca, pentru a-mi permite o
mică plăcere, să mă privez de ceva. Ea va fi cea care va plăti cursul meu de
gimnastică, din încasările cotei de struguri predaţi la stat după cules. Mul-
ţumindu-i, am îmbrăţişat-o cu putere, fugind repede, ca să nu izbucnesc în
plâns.
Căpitanul Tudor mă aştepta. Avea o figură destinsă şi senină. Și în mine
se produsese o schimbare. Îndepărtasem orice teamă şi nu mai reuşeam
să-l consider o fiinţă meschină şi inumană. I-am dat imediat biletul pe care
îl pregătisem dinainte, cu numele şi profesiunea actorului Damian, dar el
mi-a oprit repede mâna: „Nu vă temeţi ‒ îmi spuse ‒; azi microfoanele sunt
defecte, aşa că putem vorbi liber. Dacă doriţi, spuneţi-mi tot ce vă frămân-
tă, chiar dacă aveţi ceva împotriva mea. Din când în când, fiecare dintre noi
are nevoie să găsească forţa de a fi sincer, de a-şi deshide sufletul. Puteţi să
spuneţi tot ce vă preocupă, dar, dacă vă hotărâţi să o faceţi, pretind să-mi
spuneţi adevărul. Am nevoie să vă cunosc foarte bine, de la om la om, nu
din rapoartele informatorilor mei”.
Pentru o clipă, am revăzut în ochii săi o străfulgerare de neîncredere,
care m-a făcut să şovăi, dar nu voiam să evit invitaţia lui. Putea fi o ocazie
unică şi nu trebuia să o ratez. Am început prin a-i vorbi de actorul Damian,
cum ajunsesem la el şi care erau motivele care mă făceau să doresc să-l găz-
duiesc în casa mea. Nu i-am ascuns dorinţa mea de a putea obţine repar-
tiţie cât mai curând posibil, întrucât mă temeam ca soţul meu să nu acţio-
neze mai repede, cu sprijinul partidului, impunându-mi în casă o persoană
aleasă de el. Căpitanul Tudor mi-a spus atunci că n-aveam de ce mă teme,
pentru că el nu făcea niciodată promisiuni, dacă ştia că nu le poate îndepli-
ni. Mi-a precizat că partidul nu-şi putea favoriza membrii fără aprobarea
instituţiei de care aparţinea el însuşi. În consecinţă, dacă tovarăşul Damian
dorea să obţină o cameră în apartamentul meu, iar eu eram dispusă să-l ac-
cept, putea să se considere oaspetele meu. „Chiar mâine ‒ a adăugat el ‒ vă
rog să-i spuneţi tovarăşului Dinu Gherasim să se ducă la primăria de aici,
din Timişoara, pentru a întreba la ce birou să se adreseze pentru a obţine
repartiţia unui coleg al său, care va fi transferat săptămâna viitoare de la
Cluj la Teatrul din Timişoara. Eu, bineînţeles, că ştiu la ce serviciu va fi

85
trimis pentru a depune cererea, dar e de prisos să vă spun. Dumneavoastră
nu veţi putea să transmiteţi informaţia fără a vă compromite. Puteţi însă
să-i sugeraţi, ca o idee personală, să meargă la primărie”.
Planul era perfect, trebuia să am încredere. Căpitanul Tudor s-a inte-
resat apoi cum mergeau lucrurile la noi acasă, întrebând imediat de tanti
Cato, pentru a şti exact cum ajunsese în familia noastră. I-am povestit, în
cele mai mici amănunte, cum o cunoscusem, convinsă fiind că el ştia totul,
dar dorea să vadă cât de sinceră sunt eu. Știa că tanti Cato trăise în Italia,
unde avea un hotel, dar voia să afle de la mine dacă fusese distrus de război.
I-am răspuns că tanti Cato îl abandonase în 1939, înainte de conflagraţia
mondială şi că, după ce se terminase războiul, nemaiputând să se întoarcă
în Italia, n-a mai avut nicio ştire despre el. Aflând însă că zona aceea fusese
complet devastată, era convinsă că şi hotelul ei fusese distrus. Căpitanul
Tudor asculta, iar eu îi cercetam cu atenţie chipul, încercând să înţeleg dacă
ştia ceva despre actuala stare a hotelului. Mă temeam pentru tanti Cato,
care îşi tăinuise cu străşnicie îngrijorările, pentru ca nu cumva, interesân-
du-se de starea proprietăţii sale, aceasta să nu-i fie confiscată de către statul
român. Speram, din tot sufletul, să închidem subiectul acela. Pentru nimic
în lume n-aş fi vrut să-i fac vreun rău mătuşii mele Cato şi îmi era frică să
nu greşesc, fără să vreau, fie şi cu un singur cuvânt.
Din fericire, căpitanul Tudor, uitându-se la ceas, mi-a spus că n-a mai
rămas timp decât pentru un ultim subiect. Pentru a încheia întâlnirea
noastră, deşi cunoştea întreaga mea viaţă de la sosirea în România, ar fi
vrut să ştie câte ceva şi despre perioada petrecută în Italia. Nu înţelegeam
deloc de ce-l interesa aceasta. Probabil dintr-o absurdă curiozitate, dar nu
ştiam cum să mă sustrag cererii sale. M-am hotărît să-i fac pe plac. În fond,
nu aveam nimic de ascuns. I-am povestit despre familia mea, despre zbu-
ciumata mea căsnicie şi apoi despre plecarea din Italia, spre disperarea pă-
rinţilor mei. I-am spus totul, fără omisiuni şi fără reticenţe. I-am povestit
despre amărăciunile şi deziluziile mele, despre sentimentele greu încercate,
trăite şi apoi spulberate... El m-a ascultat atent, cu ochii plecaţi, ca şi cum
pătimirile mele l-ar fi impresionat neplăcut.
Trecuse de amiază. Mi-am dat seama că se scursese mult timp, depăşind
termenul obişnuit. Eram sfârşită de oboseală. Evocările îmi ceruseră un
efort incredibil. L-am rugat pe căpitanul Tudor să mă lase să plec. Doream
ca fiicele mele, revenind de la şcoală, să mă găsească acasă, ca de obicei.
86
L-am implorat să nu mai vorbim niciodată despre acest subiect, pentru că
dezastrul acela moral îmi provoca prea multă suferinţă. El şi-a cerut scuze,
fără să-mi ascundă o anume emoţie. Însoţindu-mă până la uşă, mi-a spus:
„Vă rog să mă iertaţi şi să mă credeţi, dacă puteţi, că va veni o zi când toate
acestea vor lua sfârşit şi dumneavoastră veţi fi din nou fericită. Îmi pare rău
că nu e posibil să ne întâlnim marţi. Săptămâna viitoare plec la Bucureşti,
cu probleme de serviciu. Ne vom revedea tot aici, peste două săptămâni”.
Am ajuns acasă tulburată. Când au venit fiicele mele, m-au găsit în pat şi a
trebuit să inventez o mică indispoziţie. Eram obosită şi confuză. Nu înţe-
legeam defel ce dorea, în definitiv, de la mine căpitanul Tudor şi nu price-
peam nici acea stranie aluzie ispititoare referitoare la viitorul meu, făcută
înainte de a ne despărţi.
În noaptea aceea, am avut nişte coşmaruri îngrozitoare. Mi-am dat sea-
ma că întâlnirile cu căpitanul Tudor îmi demolau, pur şi simplu, nervii, şi
aşa destul de fragili, făcându-mă să trăiesc într-o continuă tensiune. Mă
liniştea numai gândul momentan că, cel puţin două săptămâni, nu-l voi
mai revedea.
A doua zi dimineaţă, i-am telefonat lui Dinu, rugându-l să treacă pe la
mine cât va putea de repede. Mereu gata să-mi satisfacă orice dorinţă, Dinu
era fericit când îmi putea fi util, aşa că a venit chiar înainte de a se duce la
teatru. De multe ori, în ultimul timp, absorbită de vârtejul gândurilor mele,
uitam de existenţa lui. Eram nedreaptă. Îmi dădeam seama, de fiecare dată
când apelam la bunăvoinţa şi imensa lui generozitate.
Potrivit indicaţiilor căpitanului Tudor, l-am rugat să se ducă la primărie,
pentru a se informa la care birou ar trebui să depună cerea pentru locuinţă,
necesară lui Gheorghe Damian, care se transfera de la Cluj la Timişoara.
Ca să-mi motivez graba, am aruncat vina pe Eugen, care putea să mi-o ia
înainte, obligându-mă să accept alte soluţii.
Văzându-mă aşa de agitată, Dinu m-a asigurat că se va duce, neîntârziat,
la primărie şi îmi va comunica de îndată ce a aflat. S-a întors după-amiază,
încântat că nu întâmpinase niciun obstacol. Dimpotrivă, îmi spuse că a fost
primit cu amabilitate şi îndrumat spre serviciul care se ocupa cu rezolvarea
cazurilor respective. M-a asigurat că, până la prânz, întocmise deja cererea
în numele lui Damian şi că i-au spus să treacă peste două zile după răspuns.
Dinu a atribuit celebrităţii sale acel tratament cu totul special care i se re-
zervase. Am fost fericită să-l las să creadă că aşa este.
87
 După două zile, Dinu s-a întors la mine triumfător. Obţinuse repartiţia
camerei! De comun acord cu tanti Cato şi fetele, am hotărât să nu-l infor-
măm pe Eugen, cel puţin pentru moment. Luni, Damian, însoţit de Dinu,
a venit la Timişoara ca să ne cunoască şi ca să-şi vadă viitoarea locuinţă.
L-am întâmpinat cu simpatie şi impresia bună pe care ne-a făcut-o se pare
că a fost reciprocă. Damian s-a dovedit a fi un om aşezat, liniştit şi foarte
bine educat. Tanti Cato şi cu mine am fost de acord că acesta era un mare
noroc pentru noi şi i-am fost extrem de recunoscătoare lui Dinu, pentru că
ni-l recomandase.
Înainte de a-şi lua rămas bun de la noi, Damian mi-a lăsat repartiţia.
Când s-a întors Eugen acasă, seara, i-am povestit, senină, despre vizita pe
care ne-o făcuse Gheorghe Damian şi i-am arătat actul primăriei, prin care
se repartiza camera disponibilă din casa noastră. Nu i-am ascuns că aces
domn ştiuse prin intermediul lui Dinu de spaţiul disponibil în casa noas-
tră şi n-a întâmpinat nicio dificultate în obţinerea aprobării, fiind un actor
transferat în interes de serviciu la Teatrul din Timişoara. Eugen mi-a răs-
puns cu o privire furioasă. Desigur, şi-a închipuit că intervenţia lui Dinu
a avut o contribuţie majoră în soluţionarea problemei noastre familiale şi
cred că nu i-a iertat-o niciodată. Eu însă îmi îngăduiam o mică, dar, în
fond, atât de mare revanşă, aproape unică de-a lungul multor, prea multor
ani de supunere oarbă.
Damian a intrat oficial în casa noastră la 1 noiembrie 1955, fără ca ni-
meni să ştie prin ce filieră venise, în realitate. Prezenţa lui a instaurat între
noi o pace incredibilă. Până şi Eugen i-a purtat tot timpul un mare respect.
Vedea în el omul matur, lipsit de frivolitate, cu o remarcabilă personalitate.
Nu ar fi îndrăznit niciodată să-i fie ostil sau nepoliticos. Damian era, cu
adevărat, o persoană cu totul deosebită. Curând s-a dovedit a fi blând şi
omenos, iar, pentru noi, a devenit dragul nostru „nenea Ghiţă”.

Spre sfârşitul lui octombrie, am primit o scrisoare de la sora mea, Rossa-

na. Îmi scria despre marea euforie care-i anima pe toţi, în aşteptarea sosirii
noastre. Aşa cum prevăzusem, telegrama mea le însufleţise speranţele. De
câtva timp, mama acuza o insuficienţă cardiacă, dar era atât de demorali-
zată, încât refuza mereu să se îngrijească. Moartea Ledei şi durerea cauzată
de absenţa mea avuseseră influenţe nefaste asupra sănătăţii şi a moralului
88
ei. Acum însă ‒ îmi scria Rossana ‒ convingerea că vom veni neîntârziat ac-
ţionase ca un balsam asupra ei şi mama începuse să aibă grijă de ea cu con-
ştiinciozitate. Dorea s-o găsesc în formă, aşa cum o lăsasem, iar nepoatele
ei să fie bucuroase că au o bunică atât de destoinică. Visa să le alinte şi să
le ţină pe genunchi, probabil că nu-şi dădea seama că deveniseră aproape
nişte domnişoare. Rossana m-a liniştit în privinţa sănătăţii tatălui meu. Ar
fi dorit atâta să-mi scrie personal ‒ spunea ea ‒, dar nu-i dădeau voie să-şi
obosească vederea încă slabă.
A doua zi însă, am primit o scrisoare chiar de la el. Câteva rânduri scrise
pe ascuns. Dorea, pur şi simplu, să-mi spună ce nerăbdător era să ne îm-
brăţişeze, confirmându-mi cât de necesară era, pentru el şi pentru mama,
vizita noastră în Italia.
Scrisorile acelea mi-au declanşat o adâncă stare depresivă. Alimentând
iluziile părinţilor mei, mi se părea nu numai că i-am înşelat, dar că i-am şi
trădat. Nu reuşeam să mi-o iert şi totuşi ştiam că aruncasem în joc ultima
carte pentru a câştiga stima căpitanului Tudor. Numai el mă putea ajuta.
Relaţiile noastre erau pe cale să devină mai umane, nu-mi puteam permite
paşi greşiţi. Nu încă, îmi pusesem în el ultimele mele speranţe, făcându-l
să înţeleagă că sunt dispusă să-i împlinesc dezideratele. Încercasem deci să
mă conving că telegrama expediată familiei mele nu trebuia să apese ca şi
cum i-aş fi amăgit. Era doar un element dintr-un plan bine stabilit, pe care
voiam să-l perfecţionez, în vederea atingerii unicului scop, acela de a obţi-
ne o înlesnire pentru plecarea mea.
N-o mai văzusem pe Dana de mult timp şi îmi era foarte dor de ea. Dar
nu voiam să o caut, pentru a nu-mi trăda starea sufletească şi confuzia din
capul meu. Mi-a telefonat ea, într-o sâmbătă dimineaţă, pentru a-mi da o
veste bună. Mi-a spus că rezolvase cu bine o problemă care-i produsese
multă bătaie de cap. Locuinţa lor fusese şi ea controlată şi se dovedise că
aveau ca spaţiu excedentar o cameră. Au avut norocul să locuiască lângă
familia Sarca, ce era foarte numeroasă şi ocupa un spaţiu locativ mai mic
decât cel permis de lege. De comun acord, obţinuseră aprobarea ca aparta-
mentele lor să comunice între ele, aşa că totul se rezolvase cât se poate de
bine. Dana ne-a invitat, pe mine şi pe Eugen, să le facem o vizită duminică
seara. Îi va chema şi pe soţii Sarca, îmi spuse, ca să petrecem câteva ore
împreună. Eugen a acceptat cu bucurie. Îl cunoştea pe dl. Sarca, fost şef de
gară la Arad, şi îi făcea plăcere să-l revadă.
89
 A fost o seară plăcută chiar, dar eu doream, cu nerăbdare, să se termine
cina cât mai repede. Eram sigură că Dana voia să-mi ghicească în cafea. Și
nu m-am înşelat deloc. Dana s-a oferit să-mi ghicească mie, doamnei Sarca
şi, ceea ce m-a surprins, chiar lui Eugen, care dorea să se convingă personal
de „aptitudinile” ei. El a fost primul, dar eu am observat contrarierea Da-
nei, constrânsă să suporte comentariile ironice şi glumele nesărate pe care i
le adresa Eugen. Aşa cum mi-am imaginat, pe mine m-a expediat în câteva
minute. S-a limitat să-mi dea veşti bune despre sănătatea tatălui meu şi a
familiei mele, scuzându-se, cu amabilitate, că nu prea era în formă în seara
aceea ca să-mi spună mai multe. Eu i-am înţeles clar rezerva şi, în adâncul
sufletului, i-am fost chiar recunoscătoare. Salutându-mă, mi-a şoptit că va
veni a doua zi la mine.
A venit, aşa cum promisese, şi ne-am retras în camera mea. După ce am
băut cafeaua, Dana a început să-mi cerceteze, cu mare atenţie, ceşcuţa. Ta-
tăl meu se simţea cu adevărat mult mai bine; îmi spuse şi că, în curând, voi
primi o scrisoare scrisă de mâna lui sau acest lucru s-a şi întâmplat. Dana
îmi căuta privirea pentru a avea confirmarea, dar eu eram prea uimită şi
tot atât de încurcată, aşa că am evitat să o privesc. A mai adăugat că mama
mea avusese o indispoziţie, care nu fusese gravă, dar acum se simţea mai
bine. Pe lângă aceasta, călătoria mea se întrevedea mai sigură şi putea să mă
încredinţeze că o voi realiza cam la jumătatea anului viitor (1956), pentru
că dificilele obstacole întâmpinate până atunci se vor risipi, unul câte unul.
Era ceva însă ce nu reieşea clar ‒ îmi spuse ‒ şi voia să se lămurească în-
trebându-şi cărţile de joc. După prima „pasienţă” a afirmat, cu convingere,
că voi face călătoria, dar singură, fără fete. Am încercat să-i ascund dezilu-
zia mea, chiar dacă eram conştientă că trebuia să consider totuşi faptul un
privilegiu, o etapă încheiată. Continuând să-şi enunţe profeţiile, Dana mi-a
spus că o persoană în uniformă, pe care o cunoşteam, mă va ajuta mult în
obţinerea paşaportului. M-a sfătuit să lupt împotriva neîncrederii pe care
mi-o inspira această persoană, pentru că era singura în măsură să-mi re-
zolve, cu seriozitate şi competenţă, problema. În afara de acestea, cărţile ei
îi spuneau că aceasta îmi acorda multă consideraţie. Cuvintele Danei mi-au
alinat puţin suferinţa, chiar dacă depuneam eforturi să cred cu adevărat în
profeţiile ei. Speram numai să se fi înşelat când întrevăzuse vizita mea în
Italia fără fetiţe.

90
 Continuam să-mi fac iluzii că mai exista posibilitatea să-mi realizez în
întregime visul.
Înainte de a pleca, Dana a ţinut să mă uimească din nou, spunându-mi:
„În curând, poate chiar mâine, îl vei întâlni pe bărbatul în uniformă”. Știam
prea bine că, a doua zi, era marţi şi căpitanul Tudor mă aştepta, la locul
obişnuit. Dimineaţa însă, cineva mi-a bătut uşor în uşă. Nu era încă nouă.
Erzsi plecase după cumpărături, iar tanti Cato mai dormea încă. M-am dus
să deschid şi am încremenit. Căpitanul Tudor era în faţa mea. S-a strecurat
iute în casă şi eu, la fel de iute, l-am condus în biroul lui Eugen. „Am lucruri
importante să vă comunic, îmi spuse. În strada Alecsandri au reparat, fără
îndoială, microfoanele, aşa că ar fi fost dificil să vă vorbesc. Ascultaţi-mă
cu atenţie, pentru că avem puţin timp la dispoziţie. Abia ieri seară m-am
întors de la Bucureşti, unde, după cum ştiam, am fost numit la serviciul
de paşapoarte al regiunii Timişoara. Am stat în capitală mai mult decât
era prevăzut, pentru că a trebuit să particip la câteva şedinţe importante.
Doream să vă informez că, în vederea unei apropiate deschideri cu străi-
nătatea, Comitetul Naţional va trebui să hotărască eliberarea unui număr
restrâns de paşapoarte, ce vor fi acordate, pentru vizite de scurtă durată,
persoanelor ce au rude de gradul I în străinătate. Am expus superiorilor
mei situaţia dumneavoastră. Din prudenţă, n-am menţionat însă numele
fiicelor dumneavoastră; sper să mă iertaţi, dar ştiam foarte bine că nu vi
s-ar fi aprobat niciodată plecarea împreună cu ele, de aceea n-am insistat,
pentru că interesul meu deosebit pentru cazul dumneavoastră n-ar fi scă-
pat nimănui”.
Pentru o clipă, gândul meu a fugit la Dana şi am pălit, constatând exac-
titatea cu care profeţiile ei se adevereau. Mi-am luat inima în dinţi şi am
încercat să înţeleg de ce era atât de greu să iau copiii cu mine. Căpitanul
Tudor mi-a răspuns oarecum şovăitor. Nu-mi ascunsese că îl obligam să-
mi dezvăluie anumite dispoziţii secrete, dar, ţinând să mă lămurească, mi-a
spus că aceasta făcea parte dintr-o stratagemă. Singura garanţie pentru ei
că mă voi reîntoarce era să-mi reţină fiicele în România. Mi-am dat seama
că acea perfidă precauţie era, cu siguranţă, un obstacol insurmontabil, aşa
că n-am insistat, înăbuşindu-mi amărăciunea în suflet.
Căpitanul Tudor n-a mai zăbovit. După ce s-a asigurat că pe scară era
linişte şi nu urca nimeni, s-a grăbit să plece. Salutându-mă, mi-a spus: „Cu-
raj, nu disperaţi, vă promit că la vară veţi pleca în Italia! Acum trebuie să
91
plec, vă aştept la ora 10 la locul obşnuit. Nu întârziaţi, pentru că astăzi
începe treaba noastră, dar vă rog fiţi prudentă şi circumspectă când îmi
vorbiţi şi îmi răspundeţi. Acolo nu vom mai fi singur, iar eu voi fi pentru
dumneavoastră numai maiorul Tudor Constantinescu!”. Astfel, cu ultimele
sale cuvinte, am aflat că a fost înaintat în grad.
M-am dus la întâlnire cu un calm şi o seninătate care îmi umpleau sufletul
de încredere. Maiorul Tudor îmi făcuse o promisiune şi ştiam că pot conta pe
ea. Faptul că făcea parte din serviciul paşapoarte era pentru mine o garanţie
viitoare. Și totuşi, solicitudinea lui şi chiar faptul că s-a expus atât de mult,
ceea ce putea fi periculos pentru el, nu mă convingeau pe deplin. Oare cine se
ascundea, în realitate, în spatele acelei uniforme? Ce sentimente tăinuia figu-
ra aceea aparent atât de severă? Și totuşi, valoarea pe care o atribuiam acelei
vizite circumspecte din dimineaţa aceea îmi înlăturase temerile.
M-am aşezat la biroul său firesc, fără să mai fiu cuprinsă de frică. Maio-
rul Tudor a început să-mi vorbească iar despre cazul Prantoni. Mi-a amin-
tit că, deşi trecuseră patru ani şi deşi îmi luasem angajamentul de a colabo-
ra cu serviciul lor de informaţii, trebuia să recunosc faptul că nu fusesem
niciodată deranjată. Și aceasta pentru că găsiseră de cuviinţă ‒ îmi spuse
‒ să nu mă distragă de la problemele mele familiale, dar acum situaţia se
schimbase. A mai precizat că, fără să-mi dau seama, eu însămi reînnoisem
o relaţie pe care ei o considerau definitiv lichidată. Prezentând cererea pen-
tru obţinerea unui paşaport pentru Italia, am reactualizat interesul pentru
o eventuală colaborare. Refuzul meu ar cauza însă neacordarea vizei. Luân-
du-şi apoi aerul acela dur, dictat de circumstanţe, m-a informat că cererea
mea fusese examinată în şedinţa executivă şi că motivele invocate de mine
fuseseră considerate întemeiate. Se reţinea pentru moment, cu scopul de a
se testa dibăcia mea pentru a culege informaţii din Italia. Dacă aptitudinile
mele vor fi socotite corespunzătoare, mi se va acorda paşaportul pentru
o vizită la rude. Maiorul Tudor n-a uitat să adauge că, în privinţa fiicelor
mele, regreta, dar nu exista nicio posibilitate de a le lua cu mine. Legile în
vigoare interziceau minorilor, din motive şcolare, să iasă din ţară şi eram
rugată să fiu înţelegătoare. (Iată deci care era versiunea „oficială” ce nu ad-
mitea comentarii).
Maiorul Tudor nu-mi solicita un răspuns imediat, dimpotrivă, îmi spuse
că nu era nicio grabă, dar, printr-o logică firească, cu cât răspunsul meu întâr-
zia, cu atât va întârzia şi eventuala mea plecare. În timp ce rostea acea ultimă
92
frază provocatoare, scoase din buzunarul hainei un bilet, pregătit special şi
mi-l întinse: „Vă sfătuiesc să acceptaţi imediat, îmi scria el. Vă asigur că n-am
să vă expun niciunui pericol. Nu voi face din dumneavoastră o Mata Hari,
puteţi fi convinsă de aceasta”. I-am restituit biletul ca să-l ardă în scrumieră
şi i-am răspuns, hotărâtă, că acceptam să colaborez cu ei cu toată responsa-
bilitatea şi seriozitatea. Părinţii mei erau bătrâni şi bolnavi şi nu mai puteau
aştepta. Pentru a-mi comunica satisfacţia sa, maiorul Tudor mi-a adresat un
zâmbet complice. Mi-a spus, apoi, că sosise momentul să înceapă seminarul
de pregătire, dar, întrucât nu mai rămăsese decât puţin timp, prefera să amâ-
năm până marţea viitoare. Atunci va putea să-mi precizeze ce activitate va
trebui să desfăşor în Italia şi ce informaţii urma să aduc.
Ne-am despărţit în termeni buni. Aparent, eram senină, dar, în fond,
confuză şi îngrijorată. Aş fi preferat să ştiu numaidecât ce misiuni înţele-
geau să-mi încredinţeze. Mă întrebam cum voi reacţiona dacă cerinţele lor
ar fi contravenit principiilor şi demnităţii mele. Și, în acest caz, un eventual
refuz n-ar fi exclus cu adevărat orice posibilitate de plecare? Și cum ar fi
reacţionat părinţii mei la o asemenea durere? Era o dilemă dificil de în-
fruntat. Căutam puţină siguranţă şi consolare, amintindu-mi de cuvintele
maiorului Tudor. Îmi repetam că trebuia să cred în promisiunile lui. Dar, în
acelaşi timp, mă întrebam de ce atâta generozitate? Eram poate prea naivă?
Ce puteau ascunde acele atenţii, acele favoruri? Îmi dădeam perfect de bine
seama la ce riscuri se expunea pentru mine maiorul Tudor. Era posibil să-
şi rişte strălucita sa carieră numai din generozitate? Sau poate premedita o
viitoare contrapartidă?

Viaţa tristă şi umilitoare din acei ani, departe de patria şi familia mea,
m-au determinat să mă dedic total fiicelor mele. Ele reprezentau pentru
mine singura şi adevărata mea lume, aspiraţiile şi sentimentele mele cele
mai profunde. De aceea, în zilele acelea, duceam o luptă interioară la gân-
dul că va trebui să mă separ, fie şi temporar, de ele. Dar, în acelaşi timp, îmi
dădeam seama că, în cazul în care mi s-ar acorda paşaportul, nu puteam,
pentru nimic în lume, să renunţ la plecarea în Italia. Era o ocazie pe care
nu trebuia să o ratez.
Mă consola doar gândul de a avea două fiice cu judecată şi înţelegătoare,
care, cu siguranţă, nu mă vor împiedica să plec, aşteptând întoarcerea mea
cu aceeaşi dragoste.
93
 Tanti Cato, fiind o femeie realistă şi isteaţă, frânase, de multe ori, zborul
fanteziei mele. Nu voia să-mi fac prea multe iluzii asupra plecării în Italia.
Chair dacă aş fi obţinut aprobarea, mă întreba ea cum puteam spera să-mi
iau cu mine şi fetiţele?! Era convinsă că autorităţile locale, ştiind prea bine
ce raporturi mizere avea Eugen cu propria sa familie, nu-mi vor permite să
plec cu ele, pentru că era de aşteptat să nu ne mai întoarcem niciodată. Ea
însăşi era convinsă de acest lucru: „Pentru cine să te întorci în România?
‒ insista tanti Cato. Pentru el? Pentru ce v-a oferit? Pentru tot ce a făcut
ca să suferiţi?”. Mi-am dat seama că nu analizasem niciodată, cu atenţie,
acest aspect, dar putea fi o eventualitate posibilă. Am realizat că, poate,
odată ajunsă „acasă”, înconjurată de sentimente intense şi sincere, se putea
întâmpla şi aşa ceva.
Tanti Cato avea dreptate. Cu perspicacitatea ei, intuise exact ceea ce şti-
am datorită confidenţelor maiorului Tudor. Tanti Cato mă consola, asigu-
rându-mă că, dacă totuşi va sosi ziua sortită plecării, nu aveam de ce să-mi
fac probleme. Va rămâne ea alături de fetiţe, vigilentă şi grijulie, până la
reîntorcerea mea.
I-am cerut şi Danei sfatul. I-am vorbit de speranţele şi preocupările
mele. Ea m-a îndemnat să nu şovăi. Dacă voi avea ocazia să plec, chiar şi
fără fiice, nu trebuie, în niciun caz, să fac din asta o dramă. Pentru mult
timp, Dana n-a vrut să-mi mai ghicească în cafea. Era mai bine să lăsăm să
se limpezească totul, îmi spunea ea, pentru că simţea că nu avea nimic să-
mi dezvăluie. Dar nici nu doream. Garanţiile pe care mi le dăduse maiorul
Tudor îmi erau suficiente şi consideram că era mai bine să las lucrurile să
meargă de la sine.
Tot în acele zile, am primit o scrisoare de la Cluj, care m-a tulburat pro-
fund. Stella, sora Zoei, îmi scria că Monica, fiica mai mică a dragei mele
prietene, murise într-un accident de maşină. Monica era o fată splendidă
de 24 de ani şi se afla la începutul unei promiţătoare cariere de mezzoso-
prană. Nenorocirea se petrecuse tocmai în ajunul debutului ei, în timp ce se
îndrepta spre Operă, unde avea repetiţie cu „Tosca” de Puccini.
Stella îmi scria despre disperarea Zoei, rugându-mă să vin neapărat pe
la ea. Am telefonat imediat Janetei şi lui Nicu. Primiseră şi ei tragica veste,
de câteva minute. M-au invitat la Arad cu întreaga familie, a doua zi, la
prânz. Astfel, puteam vorbi mai bine şi hotărî când să plecăm, Jeaneta şi cu
mine, spre Cluj. Faptul de a ne duce la Zoe, în momentele acelea cumplite
94
din viaţa ei, era pentru noi nu numai o datorie; era o nevoie absolută de a fi
alături de ea, cu afecţiunea noastră sinceră, care se menţinuse neştirbită, în
ciuda distanţei care ne separa.
Ca întotdeauna, am fost primiţi în casa Brânzeu cu o imensă căldură.
Venise şi Eugen cu noi. Ioana Maria era în culmea fericirii şi îmi amintesc
şi acum cum fugea în jurul mesei strigând: „A sosit mama-naşă!” (Și astăzi,
deşi este mamă a trei copii, Ioana Maria continuă să-mi spună, cu afecţiu-
ne, tot aşa!).
După masă, Eugen le-a propus fiicelor mele să se ducă împreună în vizi-
tă la bunici. Nu m-a invitat, demonstrându-mi, în acest fel, că socrii mei nu
şi-au schimbat comportamentul în ceea ce mă priveşte şi că el însuşi era de
acord cu acest comportament. Nu ne vedeam de ani de zile; de când ne mu-
taserăm la Timişoara. Eugen ar fi putut să profite de această ocazie, dacă ar
fi vrut. Cel puţin din educaţie! Am rămas, în schimb, cu Jeaneta şi Nicu şi,
până la urmă, mi-a făcut plăcere. Mă simţeam bine în compania lor. Erau
prieteni atenţi, de neînlocuit şi casa lor era pentru mine o insulă fericită.
Am vorbit mult despre Zoe, despre viaţa ei fără noroc şi despre acel des-
tin tragic. Am hotarât să plecăm la Cluj în dimineaţa următoare. Eugen şi
fetele s-ar fi întors la Timişoara, iar eu aş fi rămas în casa Brânzeu. Nicu l-a
informat pe Eugen de această hotărâre a noastră, iar el, spre fericirea mea,
nu a obiectat.
Întâlnirea cu Zoe a fost sfâşietoare. Nu existau cuvinte pentru a consola
această durere. Mi-a vorbit de Monica, de entuziasmul tinereţii sale, de vo-
cea ei splendidă, de vittorul pe care-l visa pentru ea. Zoe a pus în Monica
toate speranţele şi aspiraţiile ei. A văzut-o pe fiica ei începând cu succes
acea dorită carieră, pe care ea însăşi nu a putut să o înceapă. Evenimentele
războiului şi moartea prematură a soţului au constrâns-o să renunţe la vi-
surile ei. Acum, un tragic destin o despărţea de Monica şi, odată cu ea, de
visurile şi speranţele ei. Rămânea doar un gol sfâşietor, o rană de nevinde-
cat şi o durere infinită.
Am rămas cu Zoe două zile, copleşind-o de afecţiune şi de cuvinte con-
solatoare, dar conştienţi că va trece cu greu peste acea suferinţă aşa acută.
În drum spre Timişoara, mi-am promis că nu o să mai am curaj să dis-
per la ideea de a pleca în Italia fără fetele mele. Tragedia Zoei mă făcuse
să înţeleg că numai moartea poate avea cumplita capacitate de a despărţi
oamenii... de a-i despărţi pentru totdeauna!
95
 A doua zi după întoarcerea de la Cluj, m-am dus la întâlnirea cu maiorul
Tudor. Am încercat să-i ascund tristeţea grea din sufletul meu. Știam prea
bine că nu era locul potrivit să discutăm despre necazuri. Am făcut totul
ca să par dezinvoltă şi, mai mult ca oricând, comunicativă, la această nouă
şedinţă. Privindu-mă, maiorul Tudor mi-a spus imediat: „Îmi închipui că
voiajul şi mai ales durerea pentru ce s-a întâmplat v-au epuizat. În orice
caz, aţi făcut foarte bine să-i oferiţi puţină alinare sărmanei femei. A fost
întotdeauna pentru dumneavoastră o prietenă adevărată. Frumos din par-
tea dumneavoastră că n-aţi uitat-o”.
Cu toate că această dovadă de sensibilitate mi-a făcut plăcere, predomi-
nantă a fost însă mânia pe care abia am reuşit să o ascund. Maiorul Tudor
nu pierdea nicio ocazie de a-mi demonstra că nimic din viaţa mea nu îi
scăpa sau nu-i rămânea necunoscut! Mă simţeam din ce în ce mai încătu-
şată, ca şi cum nimic nu-mi mai aparţinea în întregime. I-am răspuns că
a mă duce la Zoe era cel mai mic lucru pe care puteam să-l fac pentru o
prietenă atât de dragă şi că aş fi vrut să rămân alături de ea mai mult, dar
angajamentele luate m-au împiedicat să o fac. Maiorul Tudor m-a privit
satisfăcut, spunându-mi că, dacă nu mă simţeam în stare să rămân, puteam
amâna şedinţa noastră de lucru pentru săptămâna viitoare. Fără să ezit, am
hotărât să rămân. Neliniştea şi curiozitatea de a şti ce însărcinări intenţio-
nau să-mi dea erau prea mari. De asemenea, eram conştientă că, plecând,
aş fi dat dovadă de slăbiciune. Nu trebuia să uit că mă aflu acolo, într-o
discuţie cu un agent al securităţii, venit cu un scop anume şi care nu putea
ţine cont de sentimente personale.
Aşadar, maiorul Tudor a început să-mi explice în ce consta acel mult
aşteptat seminar, ce anume trebuia să fac, care erau îndatoririle mele. La
fiecare întâlnire, mi se vor da unul sau două nume de persoane (rude, pri-
eteni, cunoştinţe), despre care trebuie să întocmesc, acasă, un raport deta-
liat. Doreau să cunoască personalitatea, activitatea prezentă şi trecută, dar,
mai cu seamă, orientarea politică.
Trebuie să schiţez un tablou exact, îmi repeta maiorul Tudor, pentru că
orice amănunt, cât de neînsemnat, putea deveni important pentru insti-
tuţia lor. M-a făcut să înţeleg că rapoartele mele vor fi confruntate cu cele
furnizate de alte persoane, pentru a se putea verifica în ce măsură putea să
mi se acorde credit. A adăugat că el era convins că eu am înţeles bine me-
canismul muncii pe care trebuia să o desfăşor. A insistat doar asupra unui
96
„sfat”, care mie mi s-a părut aproape un şantaj sau o ameninţare: m-a aver-
tizat să fiu foarte scrupuloasă, pentru că numai un rezultat bun al acestei
mărturii îmi va deschide uşa spre patria şi familia mea.
Prima mea sarcină a fost aceea de a face un raport complet despre ma-
estrul Nicu Brânzeu şi despre doctorul Stănescu, soţul Danei. Maiorul Tu-
dor mi-a spus că ne vom revedea de-abia peste două săptămâni. Îşi dădea
seama că trebuia să-mi ofere timpul necesar pentru a-mi întocmi bine ra-
poartele, înţelegând că nu va fi uşor pentru mine, trăind împreună cu o
familie numeroasă, să găsesc momentul potrivit pentru a scrie fără să fiu
observată sau supusă unor întrebări indiscrete. Salutându-mă, m-a sfătuit,
încă o dată, să îndeplinesc cu grijă sarcina şi mi-a surâs cu un aer ambiguu,
pe care n-am ştiut să-l descifrez. Un lucru însă l-am înţeles bine: care era
scopul acestei diabolice instituţii. Să ştie totul despre toţi, prin intermediul
unor bieţi oameni constrânşi să-şi „trădeze” rudele şi prietenii, pentru a
obţine şi a-şi menţine un loc de muncă, pentru a-şi hrăni copiii sau chiar
pentru a obţine un pat în spital, atunci când aveau nevoie.
Întorcându-mă acasă, mi-am jurat mie însămi că, deşi voi colabora cu
ei, în intenţia de a-mi atinge scopul, voi recurge la toată şiretenia mea, ape-
lând şi la vocea inimii pentru a nu îndrăzni să fac rău nimănui.
Au urmat pentru mine zile grele. Câteodată, chiar şi vizitele Danei sau
prezenţa lui Dinu mă deranjau. Eram încurcată şi neliniştită până şi în faţa
mătuşii Cato. Gândul de a elabora acele rapoarte mă obseda. Numai di-
mineaţa, când fetele mele erau la şcoală, reuşeam să-mi notez câte ceva pe
vreun petec de hârtie, ascuns apoi, la repezeală, sub saltea când se ivea ci-
neva pe neaşteptate. După-amiaza obişnuiam să le ţin de urât fiicelor mele,
în timp ce învăţau. Citeam sau brodam în camera lor şi cu greu reuşeam
să mă sustrag dorinţei lor de a sta alături de ele. Chiar şi atunci când venea
profesoara de pian, doreau să asist la lecţii şi eu nu reuşeam să găsesc moti-
ve întemeiate pentru a renunţa la aceste adorabile obiceiuri.
Din fericire, în zilele acelea, mi-a sosit o scrisoare de la familia mea, aşa
că, fără a mai căuta să inventez alte scuze, am putut, în sfârşit, să beneficiez
de câteva clipe de intimitate. Știam că tanti Cato nu mă va deranja, pentru
că respecta cu sfinţenie momentele acelea. Am început deci să aştern pe
hârtie raportul despre Nicu, care, la drept vorbind, nici nu-mi dădea mari
bătăi de cap. Dimpotrivă, scriam cu plăcere despre el. Am relatat despre
talentul lui, despre notorietatea şi stima de care se bucura în întreaga ţară,
97
graţie profesiunii sale, evidenţiindu-i calităţile şi generozitatea. Am relatat,
cu sinceritate, şi despre trecutul său, chiar şi faptul că, în tinereţe, aderase
la Garda de Fier. Știam că nu-i fac niciun rău, pentru că securitatea era,
cu siguranţă, bine informată despre trecutul său. Am evitat, în schimb, să
comentez cât de nedrept era calomniat şi umilit de regim şi n-am amintit
nici de integritatea convingerilor sale politice. Am declarat numai că era un
tată şi un soţ exemplar şi că, în afara profesiunii sale artistice, nu desfăşura
nicio activitate politică.
Timpul trecea atât de repede, încât, pentru a întocmi prima parte a ra-
portului meu, am fost silită să-mi petrec o noapte întreagă închisă în baie,
aşezată pe jos, încropind din capacul WC-ului măsuţa mea de scris. Mai
greu a mers cu raportul despre doctorul Stănescu. Îl cunoşteam prea puţin,
numai prin soţia sa, Dana. Aşa că m-am limitat să scriu ceea ce gândeam
eu personal despre el. I-am elogiat profesionalismul pe care avusesem pri-
lejul să i-l constat în câteva împrejurări. Am adăugat că nu-i cunoşteam
deloc ideile politice, pentru că nu le expusese niciodată în rarele ocazii în
care ne întâlnisem. Nu aveam, efectiv, posibilitatea de a o lungi mai mult.
Am încercat numai ca, în mare, să transmit impresia bună pe care o aveam
despre doctorul Stănescu; în fond, aceasta era ceea ce gândeam şi ştiam
despre dumnealui.
Am reuşit să-mi termin treaba la timp, fiind gata să mă duc la o nouă
întâlnire cu maiorul Tudor, satisfăcută că reuşisem să mă achit de prima
însărcinare.

În lunile acelea, în ţară exista o stare de tensiune deosebită. În fiecare

zi se auzea povestindu-se despre noi arestări, ce implicau adesea persoane
„mai presus de orice bănuială” şi arareori se cunoşteau şi motivele. Toţi
eram într-o permanentă stare de alarmă. Era suficient ca soneria de la uşă
să sune la o oră neobişnuită, pentru a se crea panică. Era de ajuns ca cineva
din familie să întârzie, pentru a da naştere la cumplite bănuieli. Nimeni nu
mai avea curajul nici măcar să se adreseze prietenilor sau să telefoneze la
locul de muncă, pentru a cere justificări despre întârzierea unei rude. Exis-
ta teama că telefoanele erau puse sub observaţie şi că, în cazul unei arestări,
intervenţia familiei ar fi putut să înrăutăţească situaţia celui ce, eventual,

98
fusese lovit de nenorocire. Teribila reţea de informatori strângea întreaga
ţară într-o menghină a fricii. Gândul că făceam şi eu parte din această reţea
mă înfiora, fiindu-mi scârbă de mine.
Chiar în zilele acelea, tot oraşul vorbea despre arestarea unui celebru
avocat din Timişoara, un om de o cinste ireproşabilă, acuzat că povestise,
într-un compartiment de tren care îl ducea la Arad pentru un proces, un
banc împotriva regimului. Pericolul cel mai mare îl reprezentau agenţii de
securitate care forfoteau, în civil, peste tot. Era de ajuns un pas greşit, o
aluzie nevinovată şi cursa se declanşa, târând după gratii, unul câte unul,
zalele unui lanţ interminabil.
Îndreptându-mă spre întâlnirea cu maiorul Tudor, mă frământau, în di-
mineaţa aceea, o mulţime de gânduri. Eram nerăbdătoare să ştiu ce va zice
despre lucrarea mea, dar mă temeam de noile însărcinări. Eram conştientă
că nu va fi uşor să găsesc un echilibru convenabil între principiile mele şi
dorinţele lor. Trebuia să fac apel la bunul meu simţ pentru a reuşi să de-
monstrez, cu convingere, disponibilitatea mea şi, în acelaşi timp, să apăr şi
să respect valorile morale pe care nu înţelegeam să le violez.
Maiorul Tudor mă aştepta nerăbdător şi nu a reuşit să-şi ascundă plă-
cerea de a mă vedea; am dat uitării gândurile mele, răspunzându-i cu un
surâs. Mă aştepta o altă grea încercare şi voiam să creez un climat cores-
punzător. Maiorul Tudor s-a interesat, imediat, de sarcina pe care mi-o în-
credinţase şi a dorit să ştie cum reuşisem să o duc la capăt, fără a atrage
atenţia celor din jur. I-am povestit de toate greutăţile întâmpinate, fără să
omit nici măcar amănuntele cu baia. A izbucnit într-un hohot de râs zgo-
motos şi ironic, spunându-mi că i-ar fi plăcut cu adevărat să mă vadă în
biroul acela atât de original!
Aş fi vrut să protestez în faţa sarcasmului său, care mă deranja, dar am
renunţat. Îmi trasase o sarcină dificil de îndeplinit şi eu am vrut doar să-i
demonstrez că apelasem la toată bunăvoinţa ca s-o duc la bun sfârşit. Am
preferat însă să aştept calmă părerea sa despre rapoartele mele. Primul pe
care l-a analizat a fost cel al doctorului Stănescu, intervenind cu multe şter-
sături şi corecturi. Eu îl priveam cu atenţie, în tăcere. Nu aveam nicio idee
despre ceea ce va urma. După ce a terminat lectura, mi-a spus cu voce as-
pră: „Nu pot să accept această notă informativă! Trebuie să o refaceţi ime-
diat, dând mai multe detalii, cu păreri mai hotărâte, cu informaţii mai clare
şi precise!”. I-am răspuns, ferm, că nu mai aveam nimic de adăugat, pentru
99
că îl cunoşteam destul de puţin pe doctorul Stănescu, aşa cum scrisesem
în nota mea. Maiorul Tudor, ridicând tonul, a spus precipitat: „V-am spus
să-mi refaceţi nota, nu să vă faceţi că nu înţelegeţi! Trebuie să o refaceţi aici,
imediat, şi nu vă temeţi să spuneţi prea mult. Agenţii noştri trebuie să ştie
să se exprime în scris şi să înveţe să tacă! Haideţi, demonstraţi-mi că ştiţi să
faceţi acest lucru. Nota scrisă de dumneavoastră e bună de aruncat în foc,
ceea ce voi face imediat. Dacă aş prezenta-o aşa, nu v-ar face nicio cinste.
Aceasta e dovada unui lucru pe care nu aţi vrut să-l faceţi cu meticulozita-
tea corespunzătoare!”.
Între timp, întinzându-mi însemnările corectate şi completate de el,
mi-a făcut semn să le recopiez. Apoi, pentru a mă face să înţeleg mai bine
ajutorul pe care mi-l oferea, a rupt bucăţele o foaie albă care era pe masă şi a
ars-o în scrumieră. Am copiat exact, la repezeală, tot ceea ce maiorul Tudor
corectase cu abilitate şi concizie. Din noua redactare, rezulta că doctorul
Stănescu era un om serios, cinstit, de mare capacitate profesională, consta-
tată chiar de mine. Reliefam marea sa omenie în raport cu toată lumea, fie
prieteni sau cunoştinţe, superiori sau subalterni. Încheiam exprimându-mi
convingerea că era un demn membru de partid (ceea ce eu nu ştiusem
niciodată). Afirmaţiile pe care îmi impusese să le trec în nota mea mi-au
provocat o enormă bucurie. M-am gândit la Dana, o fată atât de bună şi
sensibilă, şi, în adâncul sufletului m-am felicitat că nu trebuia nicicând să
se teamă pentru soarta soţului pe care îl iubea atât de mult.
În timp ce eu copiam nota despre doctorul Stănescu, maiorul Tudor a
citit-o de două ori pe cea despre Nicu Brânzeu. Eu aşteptam agitată noul
verdict. A urmat o pauză în care s-a făcut atâta linişte, că se auzeau numai
respiraţiile noastre, apoi mi-a spus: „Acum sunt bune amândouă. Semnaţi
«Judith», acesta va fi pseudonimul dumneavoastră”. Mi s-a ridicat o piatră
de pe inimă. Înţelesesem că duritatea şi asprimea observaţiilor sale se adre-
sau exclusiv microfoanelor în funcţiune. Îi eram recunoscătoare pentru
toate atenţiile şi pentru înţelegerea pe care mi-o arăta.
„Pentru data viitoare când ne vom vedea ‒ continuă maiorul Tudor ‒,
va trebui să-mi scrieţi tot ce ştiţi despre soţul dumneavoastră. Sper că nu
duceţi lipsă de argumente. De data aceasta, nu-mi puteţi spune că nu-l cu-
noaşteţi bine! Îmi dau seama că această notă informativă, mai mult decât
dificilă, va fi lungă. Ne vom vedea deci peste două săptămâni”. M-a însoţit
până la uşă şi, ieşind cu mine pe coridor, mi-a şoptit la ureche: „Îmi pare
100
rău că n-o să vă văd două săptămâni. Între timp, scrieţi cum puteţi, dar
vă rog să nu gândiţi rău despre mine. Voi face pentru dumneavoastră mai
mult decât imposibilul. Spuneţi-mi că mă credeţi”. I-am strâns mâna pe
care mi-a întins-o şi i-am răspuns: „Da”.
Am plecat animată de un straniu şi de neînţeles sentiment. A scrie des-
pre Eugen însemna a retrăi un trecut presărat numai cu durere. Era ca şi
cum aş fi săpat în inimă, retrăind etapele unei existenţe formate din renun-
ţări, umilinţe şi suferinţe. Însemna să scutur de praf amintiri vechi şi noi,
fără pudoare şi fără milă. Știam prea bine că nu puteam risca să ocolesc
adevărul. Eram sigură că maiorul Tudor dorea nu numai să verifice curajul
şi sinceritatea mea, dar că, în fond, cunoştea foarte bine fiecare amănunt
din viaţa mea. Era ceva însă care îmi aparţinea numai mie, pe care poate îl
intuia, dar de care nu putea avea nici o certitudine... iar eu nu ştiam dacă îi
voi spune că de Eugen nu-mi păsa deloc.
Din prima zi am început să-mi notez lucruri pe care le transcriam apoi
noaptea, în baie, unde rămâneam aşezată pe jos două sau trei ore. Îmi dă-
deam seama la ce risc mă expuneam. Știam că trebuia să-mi iau toate mă-
surile de prevedere, pentru a nu fi descoperită de Eugen, care, cu siguran-
ţă, m-ar fi omorât în bătaie. Era o lucrare lungă, care nu-mi ridica multe
probleme. Trecutul îmi era, din păcate, atât de viu întipărit în minte, încât
peniţa aluneca rapid pe hârtie, ca apa în albia unui fluviu. Știusem să mă
organizez atât de bine, încât, în fiecare după-masă, aveam timp liber pentru
tanti Cato şi fetiţele mele, fără să creez suspiciuni.
Între timp, corespondenţa cu familia mea continua în ritmul obişnuit.
Încercam să le insuflu, prin scrisori, puţină speranţă şi optimism. Încreză-
tori, ei mă aşteptau în continuare.
Poate părea straniu, dar mă obişnuisem să trăiesc în situaţii anormale.
Secrete, mistere, incognito, compromisuri. Tensiunea şi slăbiciunile mele
erau, de multe ori, cât pe ce să mă facă să cedez şi totuşi, extraordinar, o
forţă magică reuşise întotdeauna să mă susţină în clipele cele mai grele.
Hotărât lucru, mie nu-mi era dat să am parte de un pic de linişte. Chiar
în zilele acelea, un nou şi întunecat eveniment a venit să-mi tulbure viaţa,
şi aşa destul de complicată. Locuia în blocul nostru o pereche de origine
germană, domnul Rudolph şi doamna Annelore Reiber, care se născuse-
ră şi trăiseră numai în România. Îi cunoscusem în ziua mutării noastre la
Timişoara. Fuseseră deosebit de gentili cu noi şi, la început, ne făcuserăm
101
reciproc vizite de curtoazie. Prietenia noastră însă n-a depăşit niciodată
acest stadiu. Cunoscând prea bine urâtul caracter al lui Eugen şi conşti-
entă de realele noastre raporturi, încercasem mereu să apăr, cu pudoare,
intimitatea noastră. Într-o seară, doamna Annelore a sunat la uşă. Am ob-
servat că avea privirea rătăcită şi era extrem de agitată. Pentru o clipă, a
rămas descumpănită văzând că fetiţele nu se culcaseră încă, dar m-a rugat
totuşi să vin până la ea, pentru că trebuia neapărat să-mi vorbească. Am
urmat-o în apartamentul ei, mai mult surprinsă decât curioasă. Cum am
fost singure, Annelore a izbucnit într-un hohot de plâns, care o împiedica
să vorbească, punându-mă în mare încurcătură. Când a reuşit să se calme-
ze, mi-a mărturisit că, de două zile, soţul ei nu s-a mai întors acasă şi nici
nu a dat vreun semn de viaţă. De-abia în urmă cu o oră, un miliţian a venit
să o informeze că soţul ei era arestat. Fără nicio explicaţie, fără nicio lămu-
rire. Annelore, tulburată şi disperată, mi s-a adresat mie în mod instinctiv,
pentru a găsi un pic de încurajare. Mi-a povestit totul printre lacrimi, cum
Rudolph al ei fusese proprietarul câtorva mori într-un sat din apropierea
Timişoarei, dar, după naţionalizarea proprietăţilor sale, a fost constrâns să-
şi părăsească bunurile şi să lucreze în industria grea. Recent însă, înregis-
trându-se o scădere excesivă a rentabilităţii producţiei morilor, autorităţile
locale i-au propus lui Rudolph să le conducă din nou. El acceptase fericit,
dar, curând, şi-a dat seama că trebuie să lupte cu un director adjunct care
lucra cu aroganţă alături de el, fără să aibă nicio calificare în acest domeniu
de activitate. Rudolph a fost constrâns să suporte situaţia aceasta plină de
dezacorduri, fără să reuşească să-şi folosească priceperea şi experienţa. Se
temea să nu-l contrarieze şi să-l supere pe acest colaborator al său, atât de
bine „protejat” de regim, întrucât aparţinea cadrelor de conducere ale Par-
tidului Comunist.
Annelore continua să fie disperată, imaginându-şi că, poate, tensiunea
dintre ei a degenerat într-un litigiu care a provocat arestarea. Cu cât treceau
orele, cu atât sporeau în sufletul ei întrebările şi teama. Se scuza mereu că
m-a deranjat, dar, în acelaşi timp, îmi dădea a înţelege câtă nevoie avea de
compania mea. Mai târziu, a venit şi Eugen, care i-a făcut o injecţie cu un
calmant. Am hotărît, apoi, de comun acord, ca eu să rămân la ea, cel puţin
în noaptea aceea.

102
 Și în zilele următoare, împreună cu tanti Cato, a trebuit să dedicăm o
bună parte din timpul nostru doamnei Annelore, care, din ce în ce mai
sceptică şi îngrijorată, continua să-şi aştepte soţul zi şi noapte.
Cu toate aceste neajunsuri şi inconveniente, am reuşit să aştern raportul
meu despre Eugen în 20 de pagini; încercasem să-l caracterizez cât mai
complet, insistând asupra detaliilor, analizând şi cele mai mici amănunte.
Doream să-i demonstrez maiorului Tudor că, atunci când aveam un subiect
adecvat, eram şi eu în stare să „ştiu ce scriu”! Voiam să-i dau a înţelege că
lucrasem cu râvnă şi scrupulozitate, în intenţia, ca de obicei, de a-i câştiga
încrederea. Tratasem, pe larg, episoadele din viaţa mea petrecute în Italia,
pe care maiorul Tudor nu avea de unde să le cunoască, decât din scurtele
mele confidenţe. Totul fusese special studiat de mine, nu numai pentru a-i
suscita interesul, dar şi pentru a-l înduioşa.
Nu-mi erau străine unele slăbiciuni sentimentale pe care doream să le
folosesc pentru a-i câştiga stima şi încrederea, pentru a obţine un ajutor cât
mai substanţial.
Când maiorul Tudor a avut în mâinile sale noua mea lucrare, a excla-
mat satisfăcut că acela era cu adevărat un raport făcut aşa cum trebuie!
I-am răspuns, cu amărăciune, că avusese dreptate. Nu dusesem lipsă de
argumente, chiar dacă aş fi preferat să am mai puţine de povestit. El m-a
privit cu duioşie. A pus raportul meu pe masă şi eu m-am mirat că nu l-a
împins curiozitatea să-l citească imediat. L-am văzut însă că se pregătea
să-mi scrie un bilet: „Bravo! ‒ scria el ‒; aţi înţeles perfect cum trebuie să
vă comportaţi. Important este să scrieţi, să scrieţi cât mai mult, cu lux de
amănunte, chiar dacă sunt nesemnificative, dar, prin aceasta, dovediţi că
sunteţi dispusă să sacrificaţi timpul dumneavoastră liber şi să colaboraţi cu
noi foarte conştiincios. Să nu uitaţi asta niciodată!”. Arzând, ca de obicei,
biletul, mi-a spus: „Am citit primele pagini ale raportului dumneavoastră,
dar e prea puţin ca să mă pronunţ. Va trebui să-l studiez în linişte. O să
vă comunic părerea mea data viitoare”. Pe neaşteptate, m-a întrebat dacă
eram la curent cu cele petrecute cu vecinii mei. I-am povestit sincer despre
Annelore, din momentul în care, deşi mă cunoştea destul de puţin, sunase
la uşa mea pentru a-mi cere sprijinul, mărturisindu-mi nenorocirea care
o lovise. Încercam să-i vorbesc maiorului Tudor cu o certă detaşare, fără

103
să vădesc emoţii sau curiozitate şi, mai ales, fără să pun întrebări. Nu mă
temeam să-mi trădez adevăratele sentimente, dar nu puteam uita nici unde
mă aflam şi nici prezenţa microfoanelor care îmi înregistrau fiecare cuvânt.
După ce m-a ascultat, maiorul Tudor mi-a spus: „Bine, cred că voi fixa
noua noastră întâlnire peste două săptămâni şi vă trasez sarcina să-mi fa-
ceţi o notă informativă detaliată despre tot ce ştiţi sau veţi afla între timp
despre tovarăşul Rudolph Reiber. În afară de aceasta, doresc o notă şi des-
pre tovarăşul Dinu Gherasim, despre care îmi închipui că aveţi argumente
şi impresii suficiente”. S-a ridicat să mă conducă până la uşă, salutându-mă
cu o grăbită strângere de mână. Faptul că s-a debarasat de mine ca nici-
odată de expeditiv trăda marea lui dorinţă de a rămâne singur, pentru a
savura, cât mai repede, povestea vieţii mele, care îl interesa în mod vădit.
Zilele care au urmat au fost destul de dificile pentru mine. Trebuia să mă
împart între treburile casei, fetele mele, pregătirea noilor rapoarte şi An-
nelore. Aceasta fusese convocată de tribunal pentru a alege, dintre avocaţii
din oficiu disponibili, pe cel ce trebuia să se ocupe de apărarea soţului ei.
Procesul urma să aibă loc săptămâna următoare. Annelore, care nu aflase
încă ce i se imputa lui Rudolph al ei, nu-şi găsea liniştea. Distrusă de dure-
re, căuta la mine o consolare. De mai multe ori, îşi manifestase dorinţa să o
însoţesc la proces, dar eu tergiversam mereu. Aş fi dorit să-i fac pe plac, dar
mi-era teamă ca maiorul Tudor să nu mă certe, după aceea, că am acţionat
cu prea multă superficialitate. Îmi dădeam seama cât putea fi de periculos
pentru mine să mă afişez în public în compania unei femei despre al cărei
soţ nu se ştia încă bine de ce delicte era acuzat. Nu trebuia să uit că aveam
în curs o importantă şi delicată cerere şi că un simplu gest de omenie putea
fi interpretat exact pe dos. M-am hotărât deci ca, în ultimul moment, să re-
fuz să o însoţesc pe Annelore, acuzând o migrenă teribilă, chiar dacă aveam
mustrări de conştiinţă pentru păcătoasa mea laşitate.
În ciuda acelui climat de teamă şi agitaţie, nu puteam să-mi neglijez
„notele”, care aveau un termen de predare precis. Aşa se face că îmi petre-
ceam mai multe nopţi în baie scriind, decât în patul meu ca să mă odih-
nesc. Remarcaseră toţi că eram teribil de istovită, iar eu încercam să-mi
justific oboseala prin neliniştea produsă de evenimentele prin care trecea
Annelore. Toţi mă credeau, cunoscându-mi caracterul şi sensibilitatea.

104
 Din fericire, când au aflat de drama sa, prietenele intime ale lui Anne-
lore s-au oferit să-i ţină companie, aşa că vizitele mele s-au rărit considera-
bil. Numai seara petreceam, împreună cu tanti Cato, câtva timp cu ea, după
ce se culcau copiii.
Procesul lui Rudolph Reiber s-a ţinut la data stabilită, fiind condamnat
la zece ani de muncă silnică. A fost acuzat că a sustras din mori o enormă
cantitate de făină şi cereale şi că le-a vândut. Aceasta a rezultat în urma unui
control efectuat de o comisie extraordinară, convocată special şi inopinat.
Realitatea era cu totul alta şi Annelore mi-a dezvăluit-o. Când Rudolph
fusese chemat să preia direcţia fostelor sale „mori”, soarta sa era pecetluită.
Furtul de cereale şi făină se produsese anterior, sub oblăduirea directorului
adjunct, dar acesta, fiind membru marcant al Partidului Comunist, trebuia,
negreşit, să iasă basma curată dintr-un asemenea scandal. Era de neconce-
put pentru regim să se dovedească, în mod public, că unul dintre conducă-
torii săi este un ticălos! Aşa că nenorocitul de Rudolph a plătit oalele sparte
cu zece ani de muncă forţată, pe malul Dunării.

În timp ce mă îndreptam către noua întâlnire cu maiorul Tudor, eram

cuprinsă de o uşoară emoţie. Trebuia să predau noile mele rapoarte in-
formative, pe care le redactasem cu sârguinţă, dar, mai ales, eram nerăb-
dătoare să-i cunosc opinia despre nota precedentă cu privire la Eugen. În
ziua aceea, maiorul Tudor avea un aspect auster şi extrem de rezervat, fapt
care m-a pus în încurcătură; instinctiv, urmăream să reţin din comporta-
mentul său numai ce era binevoitor, punând severitatea lui pe seama unor
probleme care nu mă priveau direct. Dar, în fond, îndoiala şi incertitudinea
trădau siguranţa pe care doream s-o afişez şi mă temeam din nou de ambi-
guitatea unui joc dublu.
Întinzându-mi nota informativă despre Eugen, maiorul Tudor îmi spu-
se: „Am analizat totul cu mare atenţie. Evenimentele sunt expuse în mod
clar şi par demne de luat în seamă. Puteţi să o iscăliţi?”. Îmi întinse şi unul
din obişnuitele sale „mesaje”, care urmau apoi să fie arse. Scria: „Am crezut
oportun să omit părerea dumneavoastră politică, personală, relativ la soţ.
Ar fi avut un efect contrar celui scontat pentru deznodământul fericit al
cererii dumneavoastră. Vă sugerez o jalnică minciună, pentru a nu oferi su-
periorilor noştri de la Bucureşti vreun pretext de a da o rezoluţie negativă.
105
Vă sfătuiesc să modificaţi incertitudinile expuse, scriind, dimpotrivă, că îl
consideraţi pe soţul dumneavoastră demn de locul pe care îl ocupă în rân-
durile Partidului Comunist, mai ales că îi conoaşteţi convingerile politice
care l-au animat încă din timpul studenţiei. Nu îmi place să mint şi nu face
parte din caracterul meu. Sper că veţi înţelege că vă cer să faceţi o excepţie,
numai şi numai cu scopul de a vă ajuta”.
Deci, aşa după cum mă sfătuise maiorul Tudor, m-am pregătit să modific
nota. În acest timp, el a început să le analizeze pe cele noi, despre Rudolph
Reiber, pe care abia îl cunoşteam. Reliefasem, în schimb, personalitatea lui
Annelore, descriind durerea şi disperarea sa faţă de soarta soţului. Am evitat,
cu grijă, orice aluzie la infernala cursă în care ştiam că fusese atras şi căreia îi
căzuse victimă bietul Rudolph. Eram sigură că maiorul Tudor era la curent
cu toate acestea, dar nu avea de unde şti că Annelore îmi dezvăluise şi mie
adevărul. De fapt, n-a ridicat nicio obiecţie. S-a limitat să-mi scrie un uluitor
bilet: „Bravo! Aţi înţeles că trebuie să staţi în banca dumneavoastră. Am fost
prezent la proces şi m-am temut să nu vă văd în sală. Aţi făcut foarte bine că
nu aţi venit acolo. În orice caz, nefericita aceea de femeie n-are nicio vină.
Are însă nevoie de ajutor. Fiţi alături de ea, dar faceţi-o cu mare discreţie, fără
să vă expuneţi în public, cel puţin pentru un timp”.
Și nota despre Dinu i-a plăcut, pentru că, imediat ce a citit-o, mi-a dat-o
să o semnez, fără niciun comentariu. Despre el scrisesem o mulţime, fără să
exclud sentimentele, stima şi admiraţia pe care mi le inspira, iar acea tacită
aprobare a maiorului m-a făcut să respir uşurată.
Maiorul Tudor mi-a precizat, apoi, că prima parte a seminarului nostru
putea fi considerată încheiată. Pentru a putea da curs celei de a doua părţi,
trebuia să supună lucrările redactate de mine comisiei superioare din Bu-
cureşti, pentru aprobarea lor definitivă. „Nu ne vom vedea pentru o bună
bucată de vreme”, îmi spuse. Eram pe la sfârşitul lui noiembrie 1955 şi ur-
mătoarea întâlnire a fost fixată pentru a doua săptămână a lunii ianuarie
1956, tot într-o marţi.
Ne-am salutat cu obişnuita strângere de mână şi, cu stupoare, m-am tre-
zit în palmă cu un alt bileţel al său: „Fiţi liniştită, totul merge bine. Ne vom
revedea poimâine, la zece, în mod «clandestin»! Vă aştept în Piaţa Unirii nr.
4, apart.8. Vă rog, fiţi prudentă”.

106
 Ducându-mă la acea ciudată întâlnire, eram cuprinsă de o neobişnuită
agitaţie. „Clandestin”. Termenul întrebuinţat de maiorul Tudor era stânje-
nitor, dar, în acelaşi timp, îmi provoca o emoţie învăluitoare.
Cum am intrat în apartamentul acela, mi-am dat seama că nu avea ni-
mic din aura unui luxos birou pentru şedinţe importante, ca cel din strada
Alecsandri, ci caracteristicile unei case pentru „rendez-vous”-uri. A-l în-
tâlni pe maiorul Tudor în locul acela atât de echivoc a declanşat în mine
teroarea de a mă găsi acolo numai pentru a mă achita de o datorie.
El a înţeles stinghereala mea şi, invitându-mă cu amabilitate să iau loc
într-un fotoliu, a încercat imediat să mă liniştească: „Vreau să explic că,
dacă în biletul meu am folosit termenul de «clandestin», a fost numai pen-
tru a vă face să înţelegeţi caracterul secret al acestei întâlniri. Trebuie să
admit că v-am determinat să comiteţi o mare imprudenţă. Dacă superiorii
mei ar fi informaţi, faptul ar avea, pentru amândoi, consecinţe grave. Și
totuşi trebuia să înfrunt acest risc, pentru a vă putea vorbi în voie, fără ob-
sesia microfoanelor sau recurgerea la bileţele pe furiş. Nu pot să vă ascund
că a vă întâlni aici reprezintă pentru mine un mare pericol. Cum aţi intuit,
acest apartament este destinat întâlnirilor amoroase, dar direcţia noastră
de la Bucureşti ne interzice categoric nouă, agenţilor, să-l utilizăm. Teama
lor este că, dacă am întreţine raporturi amoroase cu colaboratoarele noas-
tre, am putea fi influenţaţi să ne modificăm opiniile, falsificând adevărul”.
Eu îl ascultam în linişte. Teribila mea îndoială se risipise, dar continuam
să fiu cuprinsă de o uşoară şi stranie indispoziţie. Maiorul Tudor mi-a spus,
apoi, că trebuia să fiu foarte atentă, pentru a înţelege în cel mai scurt timp
posibil. Voia să mă informeze că, peste câteva zile, va pleca la Bucureşti,
pentru a preda notele mele informative, împreună cu raportul pe care îl
făcuse el despre mine şi pe care nu-l putea contesta nimeni. Era sigur – îmi
spuse – că se va întoarce cu aprobarea definitivă şi cu însărcinarea de a
începe partea a doua a calificării mele. Nu trebuia deci să mai am îndoieli
în ceea ce priveşte eliberarea paşaportului meu. Odată ce notele redactate
de mine vor fi aprobate, primeam automat paşaportul. Maiorul Tudor m-a
avertizat că, probabil în ianuarie, la viitoarea noastră întâlnire, va fi de faţă
şi un colonel, trimis special de la Bucureşti. Aceasta era metoda securităţii,
pentru a-i impresiona şi mai mult pe „agenţii începători”, dar eu nu aveam

107
de ce să mă tem. Dimpotrivă, maiorul Tudor mă sfătuia să-i arăt că nu îmi
pierd cumpătul şi sunt dezinvoltă, susţinând, satisfăcut, că el răspundea de
cazul meu şi îmi garanta că îl va duce la bun sfârşit.
Pentru a întări şi mai mult aceste cuvinte, m-a sfătuit să le scriu părin-
ţilor mei, asigurându-i că, la începutul primăverii, îi voi putea, în sfârşit,
revedea. „Această ştire îi va bucura – adăugă maiorul Tudor – şi vor putea
petrece liniştiţi sărbătorile Crăciunului”.
„Doream din tot sufletul să vă comunic toate acestea – continuă el. Nu
voiam să plec până nu vă dădeam această încurajare. Mi se părea nedrept
să ne despărţim atâtea săptămâni, fără să vă împărtăşesc aceste importante
noutăţi”. Privirea mea se scufundase în ochii lui, plină de gratitudine şi
uşurare. A sosit apoi momentul delicat al părăsirii apartamentului, ştiind
că erau necesare toate măsurile de precauţie. Maiorul Tudor a stabilit fie-
care mişcare cu mare meticulozitate. A coborât primul, cu figura încordată
şi preocupată, controlând strada şi piaţa, pentru a verifica dacă nu existau
prezenţe suspecte. Conformându-mă cu grijă instrucţiunilor sale, eu îl ur-
măream prin fereastra întredeschisă. Inima îmi bătea nebuneşte. Îmi era
teamă ca gestul său de extraordinară omenie să nu aibă parte de un epilog
urât, de aceea, cele câteva minute de aşteptare mi s-au părut o veşnicie. Dar
iată că maiorul Tudor s-a oprit în colţul stabilit, deschizând calm un ziar
şi citind, cu un aer cât se poate de firesc. Era semnalul convenit. Însemna
că nu există pericole. Cu multă prudenţă, m-am pregătit şi eu să ies. Am
traversat „dezinvoltă” piaţa şi am intrat în „Alimentara” pentru cumpără-
turi (aşa cum îmi sugerase maiorul Tudor). Am simţit aţintită asupra mea
privirea sa vigilentă şi atentă, ca şi cum ar fi vrut să mă protejeze şi să se
asigure că nu mi se întâmplă nimic dezagreabil. Mi-am stăpânit impulsul
de a întoarce capul, fie şi numai pentru o clipă. Eram sigură că emoţia m-ar
fi trădat. M-am îndreptat repede spre casă, repetându-mi cuvintele lui, care
sunau ca un avertisment: „Vă rog să fiţi prudentă în toate şi controlaţi-vă
bucuria, nu lăsaţi să se exteriorizeze!”.
Din fericire, fiecare mişcare s-a desfăşurat întocmai cum fusese progra-
mată, fără impedimente sau incidente neprevăzute. Și totuşi, odată ajunsă
acasă, m-a năpădit o oboseală fără margini, ca şi cum aş fi susţinut o grea
şi periculoasă bătălie.

108
 A urmat o noapte de insomnie. O învălmăşeală de sentimente pusese
stăpânire pe inima mea, îmbinând realitatea cu o savoare magică de poves-
te. Gândurile mele au rătăcit timp de trei ore printre cuvintele rostite şi cele
nerostite, străbătând, de mai multe ori, nuanţele fiecărei emoţii. Iar figura
maiorului Tudor era acolo, mereu prezentă, în prim plan, luminoasă, fără
nicio umbră. Îl revedeam în colţul străzii, cu ziarul acela deschis, care ne
eliberase de coşmarul fricii. Curajul său însemnase pentru mine o mare
dovadă de sinceră umanitate. Nimic nu-l obligase să-şi rişte integritatea de
agent al securităţii, mai mult chiar, să-şi pericliteze cariera. Mă întrebam ce
sentimente reale îl îndemnaseră la atâta generozitate. Simţise, poate, nevoia
să compenseze cu un act de justiţie calvarul vieţii mele întregi? Sau, poa-
te, un complicat tumult sufletesc plasase mila mai presus de regulamente?
Orice barieră de neîncredere căzuse, oricum, definitiv, lăsând loc unei ad-
miraţii şi unei recunoştinţe care-mi invadaseră sufletul.
N-am vrut să-mi pun prea multe întrebări în legătură cu acea afecţiune
instinctivă care mă anima; trebuia să fiu prudentă chiar şi în judecarea sen-
timentelor mele.

De mai bine de o lună, locuia în casa noastră Gheorghe Damian (ne-

nea Ghiţă). Prezenţa lui, de o discreţie scrupuloasă, aproape că nu se făcea
simţită. Ca o consecinţă firească, se instaurase în casă un climat de pace şi
linişte care ne uluia. Până şi Eugen învăţase să vorbească în surdină, iar feti-
ţele, înainte să de frâu liber exuberanţei lor, se asigurau, mai întâi, ca nenea
Ghiţă să nu fie acasă. Exista deci un respect reciproc, care izvora spontan,
de parcă fusese stabilit de comun acord.
Dinu continua să ne viziteze zilnic, fără să uite niciodată să petreacă
câteva minute şi cu nenea Ghiţă. Lunea însă, zi liberă de orice activitate
teatrală, în casa noastră era „zi de discuţii”.
Deseori venea şi Dana, ca şi Annelore, care ne era recunoscătoare pen-
tru că mai uita puţin de nenorocirile sale. Eu eram în culmea fericirii. Par-
ticipând la acele conversaţii pe teme de cultură teatrală, mi se părea că res-
piram „aerul de acasă” şi parcă percepeam prezenţa inefabilă a tatălui meu.
Cam pe la jumătatea lui decembrie, nenea Ghiţă ne-a comunicat că, în
curând, va începe vacanţa şcolară de iarnă, aşa că soţia lui, Mica, va putea
veni să-l vadă. A trebuit să o convingă pe fiica lui, Mariana, să rămână la
Cluj, la bunici, fiind imposibil să o găzduiască în apartamentul nostru fără
109
a ne deranja peste măsură. Fiicele mele au rămas oarecum contrariate de
ştirea aceea. Îşi manifestaseră adesea dorinţa de a o cunoaşte pe Mariana.
Fără să-şi dea seama, erau fascinate de o eventuală prietenie cu fetiţa ace-
ea, cu vreo doi ani mai mare decât ele. În câteva zile însă, cu ajutorul lui
Annelore, am reuşit să le pregătim tuturor o surpriză plăcută. Am aranjat
în camera lui nenea Ghiţă un divan splendid, pus la dispoziţie cu plăcere
de Annelore. Soluţia pentru a o găzdui pe Mariana a fost primită cu mare
entuziasm. Maria Delia şi Maria Vittoria au depus toate eforturile ca să o
primească pe Mariana cât mai bine. Au acoperit divanul cu păpuşi, cărţi,
discuri şi jucării de tot felul, în intenţia de a-şi exprima bucuria de a o
cunoaşte şi de a-i ura bun venit. Bunul nenea Ghiţă, impresionat în tă-
cere, observa străduinţele noastre cu ochii plini de recunoştinţă. Venirea
doamnei Mica şi a fiicei sale, Motto (aşa îi spuneau ei Marianei), a adus,
printre noi, timp de trei săptămâni, multă veselie. Părea aproape imposibil
să reuşeşti să organizezi viaţa a nouă persoane într-un singur apartament.
La început, marea problemă părea folosirea unicei noastre băi. Și totuşi,
cu un pic de inventivitate şi o incredibilă doză de bunăvoinţă, am reuşit
să rezolvăm şi acest inconvenient. Noi, femeile, cu tanti Cato în frunte, ne
duceam, din două în două zile, la baia publică „Neptun”. Era un complex de
o curăţenie desăvârşită, dotat cu servicii complete: piscină, saună, masaje.
Pentru noi, devenise de-a dreptul un fel de distracţie, care ne îngăduia să
stăm împreună, oferind, în acelaşi timp, „bărbaţilor casei” puţină libertate.
Cu toate acestea, Eugen era veşnic nemulţumit. Se plângea mereu de
balamucul care se insturase în casa noastră. În mod deliberat deci, îşi pre-
gătea noi scuze pentru a sta cât mai puţin acasă. Absenţele lui păreau însă a
nu interesa pe nimeni. Trebuie să recunosc că şi eu mă simţeam mai liberă,
mai în largul meu în lipsa lui.
Fetele mele s-au împrietenit repede cu Motto, o prietenie plină de afecţi-
une reciprocă, cu mici secrete şi complicaţii. Ziua ieşeau împreună şi, când
se întorceau, ne povesteau amuzate despre întâlnirile şi micile lor „cuce-
riri”. Seara însă, petreceau, în mare veselie, ore în şir, în camera lor, unde
tuturor le era „interzisă” intrarea. Maria Delia avea pe atunci 15 ani, în timp
ce Motto avea 17, dar era încă foarte copilăroasă, naivă şi jucăuşă. Deşi nu
împlinise încă 14 ani, Maria Vittoria le urma pretutindeni şi, fiind cea mai
mică din grup, i se permitea să povestească acasă numai ceea ce îi îngădu-

110
iau ele. Fabricau „mari secrete”, care se dovedeau, de fiecare dată, colorate
cu cele mai frumoase fantezii. Însă, câteodată, inventivitatea lor risca să le
joace feste neplăcute.
Îmi amintesc că, într-o după-amiază, cele trei fete îşi aranjaseră un pro-
gram pe care îl considerau foarte important, uitând că era ziua stabilită
pentru obişnuita lecţie de pian. Fără să-şi piardă cumpătul, Maria Delia,
care era cea mai descurcăreaţă dintre ele, i-a cerut ajutorul lui Motto, pen-
tru a născoci o soluţie „foarte deşteaptă”. Împreună s-au dus la parter, unde
era contorul electric, şi au tăiat repede firele, cu scopul de a cufunda în
întuneric apartamentul nostru, scăpând, astfel, de lecţia de pian şi putând
fi libere. Dar lipsa lor de experienţă, din păcate, a depăşit presupusa de-
şteptăciune, pentru că în întuneric nu am rămas noi, ci apartamentele din
partea opusă.
N-au urmat represalii; noi, mamele, ne-am limitat doar să le dojenim,
cu severitate. Parcă nu era cazul să le tulburăm nesocotinţa, care ne antrena
şi pe noi şi ne făcea să zâmbim. Erau ştrengării ce făceau parte din adoles-
cenţa lor, atât de frumoasă şi de curată.
Sărbătorile Crăciunului din acel an s-au desfăşurat sub semnul prieteni-
ei şi al solidarităţii dintre noi toţi. Și lui Dinu, atât de dornic de companie,
i-a fost rezervată în zilele acelea o caldă ospitalitate. Numai Eugen nu părea
să beneficieze cu plăcere de compania noastră şi se izola adesea în camera
lui, pentru a se dedica noului său hobby: filatelia.
Se apropia seara de revelion. Cu toţii eram entuziasmaţi de premiera sa-
vuroasei comedii „Omul care a văzut moartea”, scrisă de Tudor Muşatescu,
un mare dramaturg român. Nenea Ghiţă era interpretul principal, iar Dinu
avea un rol secundar. Ne-am dus cu toţii în seara aceea la teatru; a venit
cu noi până şi Eugen. Nenea Ghiţă, care a avut un succes răsunător, a fost
sărbătorit apoi, acasă, până în zori. În spectacol, nenea Ghiţă întruchipa un
sărman nenorocit, care, nemaiputând îndura mizeria şi privaţiunile pe care
i le rezervase viaţa, s-a hotărât să-şi pună capăt zilelor, aruncându-se în flu-
viu. Dinu, spectator ocazional al acestui gest disperat, sărea imediat în apă
şi îl salva. În continuare, Dinu era silit să plătească scump actul său spontan
de omenie. Nenorocitul îl considera răspunzător pentru viaţa pe care i-o
salvase, pretinzând să fie întreţinut de salvator până la sfârşitul zilelor sale.

111
 Actorii au fost aplaudaţi îndelung, cu căldură şi entuziasm. Spectacolul
mi s-a întipărit în minte, până în cele mai mici amănunte, cu scenele sale
patetice sau încărcate de ironie, susţinute magistral de interpreţi.
Spre regretul tuturor, vacanţa de iarnă a luat sfârşit. Mica şi Motto s-au re-
întors la Cluj, fetele mele au reluat şcoala, iar casa a intrat în ritmul obişnuit.
Maria Delia şi Maria Vittoria au continuat să-mi solicite mici „permisii”
după- amiaza, pentru a se putea întâlni cu prietenii şi prietenele cunoscute
în timpul vizitei lui Motto la Timişoara. Erau două fetiţe cuminţi, studioase
şi cu judecată, aşa că nu puteam să nu le dau puţină libertate. Aşa se face
că, în zilele când nu aveau prea mult de învăţat, admiteam cu plăcere aceste
momente de recreere.
Independent de încrederea pe care fiecare părinte era dispus să o acorde
propriilor săi copii, se putea „conta” şi pe un metodic control al serviciilor
statale. Fiecare elev era obligat, din prima clasă elementară până în ultima
de liceu, să poarte o uniformă care avea pe braţ numărul matricol şi ini-
ţialele şcolii de care aparţinea. Semnul distinctiv era o „cravată roşie” ce
trebuia purtată obligatoriu. Dacă un elev ar fi avut în public un comporta-
ment incorect, serviciul special de supraveghere avea obligaţia să comunice
şcolii numărul matricol. Și, cu toată intervenţia părinţilor, nu se putea evita
eliminarea temporară sau, în cazurile mai grave, exmatricularea.
Obligaţia de a purta uniforma timp de 12 ani devenea un coşmar, înde-
osebi pentru fete, care erau dornice să apară în rochiţe mai atrăgătoare în
faţa primilor lor curtezani. Dar acest deziderat rămânea un vis de neîmpli-
nit pentru tineret. Fiicele mele, de pildă, aveau haine splendide trimise de
bunicii din Italia, dar nu puteau să le îmbrace decât sporadic, când ieşeau
cu mine, duminica. Nu le plăcea nici să le poarte sub uniformă, pentru că
se jenau de colegele care erau îmbrăcate jalnic.
Imediat după plecarea lui Motto, Maria Delia mi-a mărturisit că avea un
curtezan de aceeaşi vârstă cu ea, pe nume Horia. Îl descria ca pe un băiat
splendid, cu nişte ochi albaştri de o rară frumuseţe. Mi-a povestit despre
el lucruri extrem de triste. Mama lui, bolnavă de plămâni, zăcea de mult în
pat, în stare gravă. Biata femeie fusese îngrjirită numai de Horia şi de cei
trei fraţi ai săi, cu dragoste şi devotament, deoarece tatăl lor, preot greco-
catolic, se întorsese abia de curând din închisoare. Trebuise să ispăşească
paisprezece ani de închisoare, din motive politice.

112
 Peste câteva zile, Maria Delia m-a anunţat că mama lui Horia a murit
şi şi-a exprimat dorinţa de a se duce la înmormântare. Am însoţit-o şi eu.
N-am să uit niciodată sicriul acela purtat pe umeri de cei patru fii, dintre
care Horia era cel mai tânăr. Impresionantă era durerea întipărită pe faţa
acelui domn distins care mergea în urma coşciugului. Era durerea unui
soţ ce fusese pe nedrept lipsit de posibilitatea de a îngriji şi încuraja o soţie
bolnavă. Suferinţa lăsase urme adânci pe chipul său, în timpul acelor inter-
minabili paisprezece ani în care îşi sacrificase familia, pentru a ispăşi delic-
tul de a-şi fi apărat credinţa. Se întorsese abia în ultimul moment, pentru a
îngădui soţiei să-şi dea duhul cu sufletul împăcat, ştiindu-l, în sfârşit, acasă,
alături de copii. Maria Delia şi cu mine ne-am întors acasă într-o tăcere
respectuoasă, învăluite într-o profundă tristeţe. Imaginea celor patru tineri
se întipărise adânc în mintea mea şi îmi inspira o nespusă milă.
Nu mi-aş fi putut imagina, în ziua aceea, că mai târziu, mult mai târziu,
doi dintre aceşti capabili şi curajoşi băieţi vor deveni ginerii mei.

Timpul răsfoia rapid zilele din calendar şi a doua zi de marţi din luna
ianuarie n-a întârziat să sosească. Ducându-mă la întâlnirea stabilită cu
maiorul Tudor, mă simţeam senină şi optimistă. Cu câteva zile înainte afla-
sem, prin câteva prietene ale Annelorei, că o cunoştinţă a lor, o doamnă în
vârstă, primise recent paşaportul, pentru a-şi vizita fiica, mutată la Viena,
pe care nu o mai văzuse de 15 ani. Se spunea că o altă doamnă plecase de
puţin timp la Budapesta, pentru a-şi îmbrăţişa părinţii pe care nu-i văzuse
de foarte mult timp. Aceste veşti mă mai liniştiseră oarecum. Se ştia că, de
la sfârşitul războiului, nimănui nu-i fusese îngăduit să plece, numai pentru
motive „turistice”, nici măcar în statele socialiste. În realitate deci, ceva se
mişca. Procesul de destindere, de care se vorbea atâta pe atunci, începea, în
sfârşit, să dea ceva semne de îmbunătăţire a situaţiei. În ziua aceea, maiorul
Tudor nu era singur. După cum mă avertizase, era în compania unui alt
ofiţer. Un colonel robust şi sever, cu părul roşu şi mustăţi gen Stalin. At-
mosfera aceea de rigidă severitate mă domina, făcându-mă să mă simt, mai
mult ca oricând, fragilă şi în puterea lor. Am fost cutremurată de un fior.
M-au invitat să iau loc. Colonelul, aşezat în faţa mea, mi s-a adresat cu o
voce rece şi autoritară: „Maiorul Constantinescu mi-a dat notele redactate
de dumneavoastră, considerate de el corespunzătoare pentru a promova şi
închide prima parte a seminarului său. Comisia Centrală, la ultima sa re-
113
uniune, a aprobat, fără obiecţii, cererea dumneavoastră de a ieşi temporar
din ţară, stabilind că aveţi o capacitate optimă de a colabora cu instituţia
noastră. Primul lucru pe care nu trebuie să îl uitaţi este că, pentru noi, da-
toria cea mai importantă a unui cetăţean român care pleacă în străinătate,
chiar şi în ţara sa de origine, este aceea de a nu face politică nici pentru, nici
contra ţării noastre. Dumneavoastră vă întoarceţi acasă după 13 ani, aveţi
ce povesti sau asculta, fără să fie nevoie să aduceţi critici regimului din ţara
noastră ori să vă pierdeţi timpul cu comparaţii. Dumneavoastră poate nu
ştiţi că noi avem agenţi peste tot, şireţi şi extrem de perspicace. Să nu uitaţi
că, dacă doriţi să vedeţi şi altă dată Italia, va trebui să învăţaţi să tăceţi,
chiar şi atunci când sunteţi confruntată cu întrebările cele mai perverse.
De asemenea, nu uitaţi că aceeaşi atitudine trebuie să o aveţi la întoarcerea
în România. Să nu veniţi exaltată de ceea ce aţi văzut în Italia, amintiţi-vă
sfatul meu. Un vechi proverb românesc spune «Nu tot ce zboară se mănân-
că!». Mai mult sau mai puţin echivalentul proverbului italian «Nu tot ce
luceşte înseamnă că e aur». Noi n-o să ne mai revedem niciodată”, îmi spuse
colonelul, ridicându-se. „Vă urez să faceţi treabă bună şi călătorie plăcută”.
Și îşi luă rămas bun.
Au urmat câteva clipe de tăcere. Acest impact aşa de hotărât şi determi-
nant m-a deconcertat. Atmosfera aceea atât de specială şi oficială care se
crease nu dădea semne să slăbească.
Rămaşi singuri, l-am cercetat atent pe maiorul Tudor, simţind faţă de el
o reală admiraţie. N-avea mult peste 30 de ani, dar parcurgea cu convingere
acea neîndoios de dificilă carieră din securitate. Se simţea în el o dorinţă te-
nace de a se remarca, credincios şi înregimentat acelui val de idei novatoare
ce se răspândise în România odată cu instaurarea comunismului. Și totuşi,
ştiam că integritatea sa se fisurase, trădată fiind de sentimente. Contraveni-
se legilor drastice ale instituţiei sale, numai pentru a-mi întinde o mână de
ajutor. Dar, dincolo de gestul acela umanitar, eu percepusem ceva cu mult
mai profund şi intens. Fusese de ajuns o privire sau, câteodată, întârzierea
mâinilor sale într-ale mele ca să-mi confere certitudine.
Vocea sa a întrerupt, pe neaşteptate, periculoasele mele reflecţii, aşa că
m-am pregătit să ascult cu atenţie: „A sosit momentul – mi-a spus – să vă
expun clar în ce vor consta misiunile pe care va trebui să le îndepliniţi pen-
tru noi în străinătate. Înainte de toate, cum ajungeţi în Italia, luaţi legătura
cu Gino Prantoni. Locuieşte la Minerbio, un sat din împrejurimile Bolog-
114
nei, pe care îl cunoaşteţi, cu siguranţă. De la el trebuie să aflaţi unde şi-a
petrecut noaptea în care, după ce a primit telefonul dumneavoastră, şi-a
părăsit casa pentru totdeauna; unde a fost găzduit în toată perioada cât s-a
ascuns de miliţie; cine sunt persoanele (nume, prenume, adresă) care l-au
ajutat să treacă frontiera ungară sau iugoslavă. Sunt sigur că dumneavoas-
tră sunteţi în măsură să furnizaţi toate aceste date. Prantoni, cu siguranţă,
că nu vă va ascunde nimic, ţinând cont de prietenia şi încrederea care v-au
legat atâţia ani. Fiţi însă foarte atentă cum îi adresaţi întrebările. Căutaţi să
fiţi cât mai dezinvoltă şi nu prea insistentă. Investigaţi cu grijă şi inteligenţă,
pentru a nu trezi suspiciuni, dar, în acelaşi timp, deschideţi bine urechile
şi concentraţi-vă pentru a înregistra totul. Cu cât obţineţi mai multe infor-
maţii, cu atât va fi mai important pentru noi, ca să putem închide şi arhiva,
definitiv, dosarul Prantoni”.
Între timp, zeci şi zeci de imagini mi-au trecut prin minte. Mă gândeam
terorizată cât de uşor ar fi fost să le fac pe plac, distrugând viaţa atâtor per-
soane dragi. Jocul devenea periculos. Trebuia să acţionez cu multă abilitate,
pentru a nu cădea într-o cursă fără ieşire. Nu era uşor.
Poate că maiorului Tudor i se părea că îmi încredinţase o sarcină simplă
şi banală, deoarece continuă cu naturaleţe: „A doua misiune va consta în
a lua legătura cu domnii Willy şi Laura Bergmann, pe care mi-aţi spus că
i-aţi cunoscut la Timişoara, în 1947, cu ocazia unei sărbători la Consulatul
Italian. V-am mai spus că locuiesc la Florenţa. În 1948, doamna Bergmann
a plecat cu părinţii, iar soţul a reuşit, abia după câţiva ani, să iasă clandestin
din ţară, într-un moment dificil, fără să se afle niciodată prin cine şi cu ce
mijloace a reuşit acest lucru. Și în acest caz, dorim ca dumneavoastră să
investigaţi, ca să aflăm cum a fugit şi cine l-a ajutat. Acum, am să vă explic
cum puteţi ajunge la el simplu, fără să treziţi suspiciuni. Aici, la Timişoara,
trăieşte sora lui Bergmann. Numele ei este Marta. Când am să vă spun,
dumneavoastră veţi telefona, comunicându-i că sunteţi prietenă cu cum-
nata ei italiancă şi cu fratele ei. O informaţi că sunteţi în preajma plecării în
Italia şi o veţi întreba dacă nu cumva doreşte să trimită ceva rudelor sale.
Îi sugeraţi să treacă pe la dumneavoastră, pentru că aţi dori să aveţi adresa
lor. Spuneţi-i că Florenţa e foarte aproape de Bologna şi că, dacă vrea, pu-
teţi să vă întâlniţi cu rudele ei. Cu siguranţă că doamna Marta o să vă spună
că a rămas de curând văduvă şi că e singură cu fiul ei, în condiţii financiare
precare. În mod cert, o să vă roage să-i cereţi fratelui să o ajute. Arătaţi-vă
115
dispusă chiar pentru un schimb de valută. Câte lire veţi primi de la fratele
ei din Italia, tot atâtea îi veţi da dumneavoastră Martei, la schimbul oficial,
la întoarcere. Probabil că ştiţi că aceste schimburi sunt riguros interzise de
lege, dar, în acest caz, vom face o excepţie, pentru a vă mări şansa de a vă
întâlni cu Bergmann şi de a afla de la ei ceea ce ne interesează. De aseme-
nea, trebuie să ştiţi că, atunci când veţi pleca în Italia, veţi putea să duceţi
cu dumneavoastră numai paşaportul. Nicio scrisoare, niciun alt document
şi, bineînţeles, niciun ban”.
Fără să-mi acorde nicio clipă de gândire, maiorul Tudor m-a întrebat
dacă sunt convinsă că pot realiza toate acestea. I-am răspuns că voi depune
toate eforturile în acest sens. Eram sigură însă că Bergmann nu-mi va dez-
vălui tocmai mie, o persoană pe care o vedea pentru a doua oară în viaţă,
secretele periculoasei sale aventuri.
În ziua aceea, maiorul Tudor şi cu mine ne-am despărţit cu răceală, cu
angajamentul de a ne revedea marţea următoare.
Poate părea de neconceput, dar m-am întors acasă senină. Certitudinea
că mă voi întoarce în Italia şi-mi voi îmbrăţişa familia îmi dădea o forţă
imensă.
Nici măcar ideea de a-l revedea pe Gino Prantoni nu mă speria. Îi voi
vorbi, fără îndoială, deschis, fără a-l amăgi, şi de la el voi afla, cu sigu-
ranţă, ceea ce îi interesa atât de mult „pe cei ce mi-au comunicat ordinul
superiorilor lor”; dar puteau fi siguri că nu-mi voi trăda nicicând prietenii
şi propria mea conştiinţă. Îmi plăcea să mă gândesc cum le voi spune, la
întoarcere, că, din păcate, după atâţia ani de suferinţă şi chin, Prantoni se
încăpăţânase să nu-şi mai dezgroape trecutul, aşa că îmi declarase că „uita-
se totul”. În fond, însuşi maiorul Tudor mă făcuse să înţeleg că, de multe ori,
puteai să dai dovadă de bunăvoinţă, colaborând fără să te expui prea mult.
Eram aproape convinsă că acele misiuni erau un pretext pentru a-i timora
şi mai tare pe cei care ieşeau din ţară, pentru a continua, mai mult sau mai
puţin conştient, să fie supuşi fricii şi dincolo de Cortina de Fier.
Următoarele întâlniri cu maiorul Tudor nu au adus noutăţi. Atitudinea
sa revenise la normal. Îmi cerea, de fiecare dată, să fac note informative
simple şi fără importanţă, referitoare la persoane pe care le cunoşteam prea
puţin. Ca de obicei, maiorul Tudor mi le corecta, dezvoltând părţile defici-
tare şi evidenţiind informaţiile interesante. Nu erau note care să mă angaje-

116
ze în mod deosebit şi nici nu-mi creau mari probleme şi dificultăţi. Păreau
mai mult un antrenament necesar, dictat de securitate, pentru a nu uita că
sunt la discreţia lor.
Pe la sfârşitul lui februarie, maiorul Tudor mi-a comunicat că seminarul
nostru lua sfârşit definitiv în ziua aceea şi mi-a dat, pe furiş, unul dintre
mesajele sale. „Paşaportul dumneavoastră e gata, îmi scria el; îmi trebuie
doar trei fotografii, pe care mi le veţi aduce mâine, la ora zece, în Piaţa
Unirii. Vă rog să fiţi prudentă”. Apoi s-a întâmplat un episod cu adevărat
neobişnuit. M-a însoţit până la uşă, a ieşit cu mine pe coridor, departe de
microfoanele indiscrete, şi mi-a spus în şoaptă: „Astăzi este o zi deosebit de
fericită pentru amândoi. Dumneavoastră abia aţi aflat că, după atâta zbu-
cium şi gânduri negre, o să primiţi în curând paşaportul, iar eu am aflat,
azi dimineaţă, de la soţia mea, că, la sfârşitul lui septembrie, vom avea, în
sfârşit, un copil”. L-am felicitat cu căldură. Expresia fericită de pe figura lui
îi dezvăluia o nouă identitate, de o veselie intensă care mă bucura, acum,
că maiorul Tudor avea o soţie de la care aştepta un copil. Acea neaşteptată
revelaţie m-a făcut să sper că acele sentimente pe care le intuiam, care în-
muguriseră încetul cu încetul, în mod firesc, nu vor depăşi măsura.
A doua zi, îndreptându-mă spre Piaţa Unirii pentru a-l întâlni din nou,
nu eram deloc liniştită. Mă întrebam, cu o teamă nelămurită, cum de se
încăpăţâna să mă ducă iar în locul acela atât de periculos. Imprudenţa lui
mă indispunea şi mă înfricoşa. Mă temeam să nu-mi compromit plecarea,
care era atât de aproape.
Maiorul Tudor a observat imediat tulburarea mea şi a încercat să mă
liniştească. Îmi spuse, înainte de toate, că a ales ziua aceea pentru că în pia-
ţă era târg şi, în acel du-te vino de ţărani şi gospodine, voi fi, cu siguranţă,
greu de reperat. A adăugat că, în blocul acela, se mai afla un fotograf şi o
cooperativă de confecţii de damă, deci, având în vedere plecarea apropiată
în Italia, puteam să-mi justific foarte bine prezenţa la acea adresă: „Am
fost nevoit să risc, credeţi-mă, – spuse maiorul Tudor, necăjit de neliniştea
mea – pentru că aveam lucruri importante să vă comunic. Îmi trebuie re-
pede fotografiile, pentru că intenţionez să înaintez chiar astăzi paşaportul
dumneavoastră la Ministerul de Interne, să vă pună viza de ieşire. Vă rog
să trimiteţi mâine o scrisoare către Consulatul Italian din Bucureşti, unde
veţi preciza că aţi depus de mult timp cererea pentru paşaport şi că, în
aşteptarea aprobării, cereţi viza de intrare în Italia. Nu vă temeţi, cererea
117
dumneavoastră este justificată după opt luni de la depunerea actelor. Am-
basadele străine ştiu bine că, atunci când noi nu intenţionăm să acordăm
ieşirea din ţară a unui cetăţean, răspunsul negativ este dat, de regulă, în cel
mult trei luni”.
Când am auzit aceasta, m-a cuprins o furie pe care abia mi-am putut-o
stăpâni. Cum a putut maiorul Tudor să mă lase să mă chinui atâtea luni de
zile?! Câte suferinţe şi incertitudini aş fi putut evita dacă aş fi ştiut că, după
ce au trecut trei luni de la depunerea actelor şi neprimind nicio negaţie, pa-
şaportul meu putea fi considerat, în mod automat, o certitudine?! Poate că
greşeam făcându-mi iluzii că şi privilegiul acela mi se datora. Dar trebuia
să-mi dau seama că, dincolo de sentimente şi raporturi umane, continua
să triumfe legea „metodelor” acelei instituţii. Mi-am înghiţit deci indig-
narea şi maiorul Tudor a continuat: „Urmaţi-mi sfatul. Scrieţi chiar mâi-
ne Consulatului italian. Vreau să evit să staţi cu paşaportul în mână şi să
fiţi constrânsă să așteptaţi, încă cine ştie câte luni de zile, de viza italiană.
Oricum, până la plecarea dumneavoastră, nu ne vom mai vedea. Vi s-au
încredinţat „misiunile ” oficiale, dar aş avea şi eu o curiozitate personală,
pe care aş dori să mi-o satisfaceţi. Când veţi ajunge în Italia, încercaţi să vă
duceţi şi pe la Grado, ca să vă informaţi despre casa mătuşii care locuieşte la
dumneavoastră. Cine poate şti dacă, într-o zi, această proprietate nu vă va
prinde bine amândurora. Poate că şi mătuşa o să vă ceară acest lucru când o
să vă vadă plecând, dar, dacă nu o va face, vă rog totuşi să vă duceţi pentru
mine”. Oricât m-am străduit să înţeleg semnificaţia acelei stranii rugăminţi,
nu am ajuns la nicio concluzie logică. Dar învăţasem să nu pun prea multe
întrebări şi, apoi, în fond, nu era altceva decât un „comision” plăcut, care
nu-mi dădea nicio bătaie de cap.
N-am aflat decât mult mai târziu la ce se gândise maiorul Tudor pentru
a-mi construi un viitor demn!
Din prudenţă, n-am mai întârziat. Ne-am despărţit în grabă, luându-ne
aceleaşi măsuri de precauţie ca şi prima dată. Salutându-mă, maiorul Tu-
dor m-a avertizat că, probabil, înainte de a pleca, va avea nevoie să mă mai
întâlnească o dată...

118
 N-am lăsat să treacă nicio zi pentru a comunica întregii familii că m-am
hotărât să scriu Consulatului Italian din Bucureşti, pentru a cere viza de
intrare în Italia. Le-am spus că fusesem de dimineaţă la secţia paşapoarte,
pentru a mă interesa de soarta cererii mele, depuse cu opt luni în urmă.
I-am făcut să creadă că un funcţionar foarte amabil îmi dăduse acest sfat.
Tanti Cato şi fetiţele s-au bucurat enorm, convinse că acest sfat reprezenta
pentru mine o autentică speranţă. Numai Eugen a comentat cu sarcasm.
Mi-a spus că eram o visătoare incorigibilă, că nu învăţasem nimic de la
viaţă şi continuam să-mi fac iluzii stupide. Încă o dată, cinismul său se
năpustea cu cruzime peste speranţele mele. Comparaţia a fost inevitabilă
când m-am gândit la maiorul Tudor, la bucuria irezistibilă ce juca în ochii
lui când putea să-mi insufle puţin curaj sau să-mi dea vreo speranţă.
Ce nedrept era destinul meu! Îmi petrecusem tinereţea plină de umi-
linţe alături de un om uscat sufleteşte şi meschin, fără să mă revolt. Îmi
sacrificasem liniştea şi-mi înăbuşisem sentimentele, fără să primesc nimic
în schimb. Eram convinsă că sosise momentul să clarific anumite lucruri.
Trebuia, cel puţin, să fac deosebirea dintre supliciile morale, pe care Eugen
continua să mi le aplice cu o sălbăticie fără scrupule, şi mărturiile concrete
de ajutor ce mi se dădeau din partea celui care se expunea pentru mine la
cele mai mari primejdii. Trebuia să depăşesc, înainte de toate, ultimele ba-
riere de suspiciune pe care continuam, instinctiv, să le ridic în raporturile
mele cu maiorul Tudor şi să-i acord încrederea pe care se dovedise că o
merită.
În acel moment, eram însă conştientă că mă aşteaptă o sarcină mult mai
dificilă, de la care nu mă puteam sustrage în niciun fel. Am aşteptat să ră-
mân singură cu tanti Cato şi fetele pentru a le putea informa despre refuzul
categoric al autorităţilor în legătură cu plecarea lor. Am încercat să le ex-
plic, cu multă delicateţe, motivele „oficiale” decretate de regim, dar n-am
putut să le ascund nici „temerile reale” ce duseseră la respectiva negaţie.
Fetele au fost neaşteptat de înţelegătoare. Crescuseră, din păcate, în spiritul
unui regim ce-ţi impunea legile fără dreptul de a le contesta. Au înţeles
foarte bine că, reţinându-le, statul dorea să se asigure că mă voi reîntoarce
în România. Deşi regretau că nu pot pleca împreună cu mine, s-au întrecut
în a mă încuraja. Trebuia să plec liniştită – îmi spuneau ele – pentru că vor
rămâne cu tanti Cato. Apoi mai erau şi Dinu, şi tata! Îmi vor scrie, îmi vor
telefona, dar, mai ales, vor aştepta cu fervoare întoarcerea mea. Se bucurau
119
deja pentru toate cele ce le voi relata la înapoiere, de parcă ar fi fost vorba
de o poveste. Îşi făceau zeci de iluzii în legătură cu surprizele şi darurile pe
care le voi aduce din Italia, deoarece cunoşteau prea bine marea generozi-
tate a bunicilor de departe.
Cuvintele şi bunăvoinţa lor m-au impresionat până la lacrimi. Le-am
îmbrăţişat cu drag, încercând să le ascund cât era de dureros pentru mine
gândul acelei temporare despărţiri.
În aceeaşi zi, credincioasă sfaturilor maiorului Tudor, am expediat cere-
rea mea Consulatului Italian din Bucureşti.
Bucuria de a împărtăşi speranţa unei iminente plecări, la care Eugen nu
lua parte, am găsit-o, în schimb, la prietenii mei. Tanti Cato, ce ţinea foarte
mult la mine, nu-şi mai găsea locul şi plângea emoţionată. Era atât de con-
vinsă de plecarea mea, încât mă ruga fierbinte să mă duc şi la Grado, pentru
a mă interesa de vila ei, „Vila Iris”. (A prevăzut totul, îmi spuneam în sinea
mea, gândindu-mă la maiorul Tudor).
Nenea Ghiţă, care era un taciturn, dar se emoţiona foarte uşor, participa
la bucuria mea, aducându-mi, în fiecare zi, mici buchete de flori; primele
ce se iviseră în primăvara aceea.
Entuziasmul lui Dinu însă îl egala pe al meu. Sentimentele pe care mi
le purta reînviaseră, animate de o reciprocă fericire. Nu trecea zi să nu-mi
aducă un trandafir roşu, o scrisoare afectuoasă sau o poezie.
Annelore însă, deşi participa la euforia generală, nu reuşea să-şi ascun-
dă amărăciunea despărţirii de mine. În fiecare zi mă invita la o cafea, dar
eu mă duceam numai când aveam siguranţa că este singură. Evitam să în-
tâlnesc persoane străine. Mă temeam de orice vorbă aruncată în vânt sau
de vreo indiscreţie, dictată mai ales de invidie, care ar fi putut să-mi com-
promită plecarea.
Tanti Cato şi Dinu intuiau preocupările mele şi făceau totul pentru a
mă linişti. Doreau să mă pregătesc de plecare cu tot calmul, imediat, fără
tergiversări inutile, aranjând în aşa fel lucrurile, încât să pot rămâne lângă
părinţii mei tot timpul care îmi era acordat. Dinu mă asigura că va urmări
lecţiile fetelor cu o exigenţă sporită. Se va ocupa şi de formarea lor cultura-
lă, continuând să le ducă la teatru şi concerte. Tanti Cato nu pierdea nici ea
ocazia să-mi spună că mă va înlocui în toate, gata să înfrunte orice situaţie.
Eram conştientă că nu aveam de ce să-mi fac probleme. Atât Dinu, cât şi
tanti Cato prezentau pentru mine garanţii absolute.
120
 Tocmai zilele acelea, Nicu Brânzeu a venit să dirijeze un concert la Ti-
mişoara, aducându-le pe Jeaneta şi Ioana Maria.
Bucuria lor a fost de nedescris când le-am comunicat speranţa de a pu-
tea revedea, în curând, Italia mea iubită. Cu optimismul lor înnăscut, au
transformat visul meu în certitudine absolută.
Și Dana, în fiecare zi, când ieşea de la birou, venea să respire aerul acela
sărbătoresc ce plutea în casa noastră. Dorea să-mi ghicească în cafea sau să-
şi consulte cărţile de joc pe care le considera profetice în ceea ce mă privea.
Dar cu greu reuşeam să ne izolăm şi, în rarele ocazii posibile, Dana îmi re-
peta că „omul în uniformă”, împins de dragostea ce mi-o purta, făcea totul
pentru a-mi garanta plecarea. Revelaţiile acelea îmi produceau o enormă
stânjeneală, aşa că încercam să le evit.
Pe la începutul lui aprilie, Dana mi-a prezis că plecarea mea era hotărâ-
tă, dar, din raţiuni pur birocratice, trebuia să mai aştept vreo două luni. De
data aceea, am sperat că prezicerile Danei nu se vor adeveri.
Numai că a trebuit să-mi schimb părerea când, pe data de 2 mai, mi-a
parvenit de la Consulatul Italian ştirea că viza mea de intrare în Italia era
gata, dar că nu primiseră încă paşaportul meu.
A doua zi, dimineaţa, am primit, pe neaşteptate, un telefon de la maio-
rul Tudor, care îmi „ordona” să mă duc imediat în apartamentul din strada
Alecsadri.
Am străbătut străzile cu sufletul la gură, frământată de speranţe şi sum-
bre prevestiri. Știam prea bine că orice întîlnire cu maiorul Tudor îmi re-
zerva surprizele cele mai neaşteptate.
Aproape cu lacrimi în ochi, i-am mărturisit deziluzia faţă de scrisoarea
abia primită de la Consulatul Italian. El, cu siguranţă, era la curent, ţinând
cont de faptul că toată corespondenţa mea era controlată. Mi-a spus că era
dezolat că, din păcate, Ministerul de Interne nu restituise încă paşapor-
tul meu cu viza respectivă. Mi-a indicat să iau legătura cu tovarăşa Marta
Bergmann şi, aşa cum am stabilit, să o invit acasă la mine, ca să aflu adresa
fratelui pe care trebuia să-l întâlnesc în Italia. Hotărârea aceea reda inimii
mele speranţa că, în orice caz, voi pleca. Maiorul Tudor m-a condus până
la uşă, mi-a strâns foarte tare mâna, ca şi cum ar fi vrut să-mi dea curaj şi
m-a salutat, dându-mi un mesaj: „Dacă în trei zile – scria el –, nu veţi primi
de la mine nicio veste, duceţi-vă la sediul Partidului Comunist şi cereţi o
audienţă la primul secretar. Când o să vă primească, vorbiţi-i fără teamă.
121
Spuneţi-i că aţi depus cererea de zece luni de zile la serviciul de resort,
pentru a obţine un paşaport, cu unicul scop de a vă revedea, după 13 ani,
familia din Italia şi că încă nu aţi primit niciun răspuns. Întrebaţi ce trebuie
să comunicaţi unchiului dumneavoastră, deputat al Partidului Comunist
din Bologna, care cere cu insistenţă, prin părinţii dumneavoastră, să cu-
noască raţiunile acestei tăceri. Fiţi energică, aşa cum ştiţi să fiţi când vreţi
şi, vă rog, nu fiţi timorată”.
Am plecat dezorientată, având din nou acel gust amar al incertitudinii
care-mi făcea atâta inimă rea. Trebuia să înfrunt din nou o sarcină dificilă.
Și eram singură. Îngrozitor de singură în hotărârile mele, în acţiunile mele.
Maiorul Tudor trebuia să rămână marele meu secret.
A doua zi, am telefonat doamnei Bergmann, care a venit la mine mâ-
nată de curiozitate, chiar în după-amiaza aceea. A fost fericită să afle că îi
cunoşteam bine pe cumnata şi pe fratele ei şi că eventuala mea plecare în
Italia îmi oferea posibiltatea de a-i revedea şi de a le duce veşti despre ea.
Mi-a spus că locuiau la Florenţa, unde fratele ei îşi făcuse o situaţie bună şi
că duceau o viaţă îmbelşugată. Mai adăugă că primea rar câte o ştire de la ei,
poate din teama de a nu-i crea probleme, întrucât fratele fugise clandestin
din România. Știa numai că aveau două fetiţe. Mi-a povestit apoi trista ei
viaţă (aşa cum prevăzuse maiorul Tudor).
Mi-a vorbit de recenta sa văduvie, de munca sa dură ca muncitoare într-
o fabrică, de nenumăratele privaţiuni pe care era silită să le suporte zi de zi.
M-a rugat să povestesc totul fratelui şi cumnatei ei, explicându-le cât erau
de grele condiţiile sale de viaţă, trebuind să întreţină şi un fiu de 14 ani, care
era încă elev. Îmi cerea să transmit fratelui ei că-l roagă să profite de ocazia
aceea nesperată pentru a-i trimite un ajutor în bani. Numai disperarea o
împingea la aşa ceva. Am asigurat-o că putea conta pe solicitudinea mea şi
că, dacă fratele ei îmi va încredinţa lire italiene, la întoarcerea mea va primi
de la mine contravaloarea în lei. I-am amintit cât de sever interziceau auto-
rităţile asemenea schimburi valutare, deci trebuia ca nu cumva să vorbeas-
că şi cu altcineva despre acest lucru. La despărţire, i-am promis că, înainte
de eventuala mea plecare, îi voi telefona pentru a o linişti.

Evenimentele mi-au rezervat însă o altă surpriză. A doua zi de diminea-

ţă, s-a prezentat la uşa mea o cunoştinţă de la Arad, pe nume Andrei Fis-
cher, care fusese proprietarul unei mari fabrici de mobilă. Andrei, evreu de
122
origine maghiară, era un burlac de vreo 40 de ani, cu o înfăţişare frumoasă
şi aristocratică. Frecventa asiduu sălile de concert, fiind un mare admirator
al maestrului Brânzeu, aşa că îl cunoscusem pe când locuiam la Arad şi
mă duceam la concertele dirijate de Nicu. Mi-l prezentase Jeaneta. Ne în-
tâlneam în pauzele concertului, pentru o plăcută conversaţie, sau pentru a
ne întrece în complimente referitoare la talentul excepţional al maestrului
Brânzeu. După ce ne mutaserăm la Timişoara, nu ne mai văzuserăm, aşa că
a fost o adevărată surpriză să mă trezesc cu el în faţa uşii.
Mi-a explicat imediat care era mobilul vizitei sale. Aflase de la Nicu
despre posibila mea plecare în Italia şi venise să se informeze de cât timp
înaintasem actele, unde anume şi cum procedasem. Am căutat să-i dau in-
formaţiile strict necesare, fără să intru prea mult în amănunte. Practicile re-
gimului ridicaseră, în fiecare dintre noi, un zid de neîncredere. Eu însămi,
angrenată personal la transpunerea în viaţă a metodelor lor, mă temeam
mereu să nu se întindă vreo cursă. Studiam cu atenţie fiecare interlocutor,
neştiind niciodată să judec, cu siguranţă, scopul real al unei vizite neaştep-
tate sau al unei simple întrebări.
Andrei mi-a povestit că părinţii săi se aflau la Viena, unde se stabilise-
ră încă înainte de război, în timp ce sora sa, care se măritase cu un evreu
ungur, locuia de şase ani la Budapesta. A mai adăugat că şi el prezentase,
de patru luni, cererea de paşaport pentru o vizită la sora lui şi, neprimind
încă un răspuns negativ, spera într-o aprobare. Mi-a vorbit şi despre condi-
ţiile ce fuseseră impuse pentru ieşirea din ţară. Puteai să călătoreşti numai
cu clasa a treia şi era categoric interzis să ieşi cu bani sau orice fel de acte
sau corespondenţă. Deoarece mă simţeam în preajma plecării, ascultam cu
mare atenţie ce-mi spunea Andrei.
Am rămas cu adevărat uimită când tanti Cato, trecând din întâmplare
prin cameră şi văzându-l pe Andrei, a alergat să-l îmbrăţişeze. Se cunoşteau
de foarte mulţi ani, mi-au mărturisit, pentru că el, înainte de război, când
era copil, venea, împreună cu familia, să-şi petreacă vacanţele la Grado, la
„Vila Iris”. I-am lăsat să se bucure singuri de libertatea de a da frâu liber
emoţiilor, amintirilor şi nostalgiilor lor.
Tot vorbind despre viitoarele noastre călătorii, vizita lui Andrei s-a pre-
lungit până seara şi conversaţia a fost plăcută. Au venit apoi şi fetele, care au
vrut să afle de la Andrei totul despre Grado şi despre „Vila Iris”, convinse fi-
ind că, într-o zi, vor ajunge şi ele prin acele locuri. Tanti Cato, pentru a nu-
123
şi face iluzii, încerca să ne convingă, cu hotărâre, că vila sa Iris nu mai există
şi că rămăsese pentru toţi doar o amintire. Deodată, Andrei ne-a surprins
pe toţi cu o idee care ne-a plăcut. I se părea nedrept ca eu să mă supun unui
voiaj atât de lung în condiţiile obositoare impuse de regim. Mi-a propus
deci să-l înştiinţez prin Nicu Brânzeu în ce zi voi pleca în Italia. Astfel, ar fi
putut telefona părinţilor săi, rugându-i să mă aştepte în gara Viena, pentru
a-mi plăti diferenţa la clasa întâi şi, în plus, un pat la vagonul de dormit,
până în Italia. Propunerea era îmbietoare, dar cum puteam să accept să-i
deranjez atâta?! Andrei m-a liniştit, spunându-mi că, pentru a nu mă simţi
„obligată” faţă de părinţii lui, va sugera mamei sale să-mi precizeze ce să-i
aduc din Italia, ca să compenseze cheltuielile. În aceste condiţii, îmi era mai
uşor să accept propunerea.
Ideea de a mă prezenta în Italia în mod demn îmi umplea sufletul de
bucurie. Ne-am despărţit veseli, cu promisiunea de a ne revedea.
După ce au trecut cele trei zile stabilite de maiorul Tudor la ultima noas-
tră întâlnire, neprimind de la el nicio ştire, m-am dus la sediul Partidului
Comunist. Încercam să-mi fac curaj şi să par dezinvoltă, pentru a da impre-
sia că sunt stăpână pe mine, dar nu era deloc uşor.
Am fost primită cu o amabilitate convenţională, care s-a transformat
într-o extremă politeţe când am amintit numele unchiului meu, deputatul
comunist.
Întrevederea n-a durat mai mult de 20 de minute. M-au concediat, asi-
gurându-mă că vor interveni de urgenţă pe lângă Ministerul de Interne, ca
să soluţioneze dosarul meu, în cel mai scurt timp posibil. M-au rugat chiar
să-i scriu despre această primire „unchiului meu”, pentru a-l informa des-
pre sprijinul şi disponibilitatea pe care mi le acordaseră.
Acum nu mai aveam îndoieli. Utilitatea intervenţiei mele era certă şi
gratitudinea pe care o simţeam faţă de maiorul Tudor nu cunoştea limite.
Nimeni din familie sau dintre prieteni nu a aflat vreodată de audienţa
pe care o solicitasem şi o obţinusem. Mă temeam îndeosebi de Eugen, care,
cu siguranţă, ar fi considerat gestul meu imprudent şi nebunesc, una dintre
„obişnuitele şi prosteştile mele răzvrătiri”, cum îi plăcea să le numească.
A doua zi, le-am scris părinţilor mei despre o posibilă şi apropiată venire
în Italia. Apoi, încercând să fiu cât se poate de clară, am aşteptat derularea
evenimentelor.

124
 Au trecut exact nouă zile, când, într-o sâmbătă dimineaţa, maiorul Tu-
dor s-a prezentat la uşa mea. Uzând de aceleaşi subterfugii, m-a întrebat
dacă doctorul este acasă. La răspunsul meu negativ, m-a rugat să-l las să
intre, întrucât dorea să-mi lase un mesaj pentru o şedinţă de partid care
urma să aibă loc în aceeaşi seară. L-am invitat în cabinetul lui Eugen şi el
mi-a spus repede: „Îmi cer scuze şi mi-e ruşine de această ultimă impru-
denţă, dar doresc să vă dăruiesc două zile de seninătate. Am aici paşaportul
dumneavoastră, completat cu o viză de ieşire din ţară, pentru o perioadă de
şase luni. Atenţie! Poartă însă data de luni. Astăzi e sâmbătă. Biroul e închis
şi dumneavoastră nu aţi fi putut să-l ridicaţi. Pentru ca totul să fie în regulă,
am nevoie, în schimb, de buletinul dumneavoastră de identitate. Voi avea
eu grijă să-l depun în biroul meu, la locul cuvenit. Numai la întoarcere,
când veţi merge la miliţie pentru a preda paşaportul, o să vi se restituie
buletinul. Acesta e regulamentul. Vă rog să ascundeţi bine paşaportul şi
numai luni, după ce aţi făcut o mică plimbare, odată întoarsă acasă, veţi
putea să-l arătaţi tuturor şi să vă manifestaţi bucuria firească. Vă rog, fiţi
prudentă! Spuneţi că aţi primit cu o oră înainte un telefon de la miliţie, care
vă invita la serviciul paşapoarte, pentru comunicări urgente. Numai aşa to-
tul va fi «demn de crezare»”. Am simţit dorinţa de a-l îmbrăţişa. M-a reţinut
numai acea teamă inexplicabilă ce continua să mă tortureze în prezenţa sa.
Maiorul Tudor a ţinut să-mi comunice ce rău i-a părut că Ministerul
şi-a arogat dreptul de a-mi reţine paşaportul, în ciuda aprobării acordate de
securitate. Îl considera un caz de neglijenţă ce discredita guvernul, care se
pomenea astfel criticat de ambasadele occidentale, în cazul nostru de Con-
sulatul Italian, ca să nu mai vorbim de secţia Partidului Comunist Italian
din Bologna.
Entuziasmul generat de această realitate palpabilă risipise, într-o clipă,
toate grijile mele. Știam numai că trebuie să mă duc personal la Bucureşti,
pentru a mi se pune viza pe paşaport.
Maiorul Tudor m-a sfătuit să nu plec imediat, dorea să mă mai odihnesc
câteva zile, pentru a nu mă suprasolicita cu prea multe emoţii. Pentru că
nu era niciun risc, mi-a mărturisit un alt aspect destul de delicat: „În faţa
Consulatului Italian din Bucureşti, aşa cum se obişnuieşte şi la alte ambasa-
de sau consulate occidentale, o să observaţi o gheretă cu un soldat român,
însărcinat să fotografieze persoanele care intră în incintă. Fotografiile sunt
apoi transmise unui serviciu care se ocupă de verificarea lor. E suficient ca
125
unui tâmpit oarecare să i se pară că o figură este vag suspectă, pentru ca ne-
norocitul să fie imediat arestat de poliţie şi supus unui interogatoriu. Asta
se întâmplă mai ales femeilor, mai cu seamă dacă sunt drăguţe”. M-a sfătuit
deci să trag la un anume hotel, asigurându-mă că va însărcina o persoană
de încredere să aibă grijă de mine. „Nu vreau să vi se întâmple nimic neplă-
cut; aţi suferit destul, aşa că, acum, trebuie să trăiţi liniştită, în aşteptarea
binemeritatei dumneavoastră călătorii”.
Ridicându-se din fotoliu, s-a grăbit să mă salute. Am vrut să-l reţin pen-
tru a-i povesti de vizita lui Andrei Fischer. Maiorul Tudor m-a ascultat câ-
teva minute, apoi mi-a spus că preferă să nu dea mare importanţă subiectu-
lui, deoarece regulamentul îl obliga să-mi ceară, ulterior, o notă scrisă, fapt
pe care dorea să-l evite.
Sosise momentul să ne despărţim. Intensitatea privirilor noastre a fost
mai grăitoare decât orice cuvânt. Am simţit nevoia să plâng, eram tulbura-
tă, deoarece ochii lui erau plini de lacrimi. L-am însoţit până la uşă, reuşind
să-mi stăpânesc avalanşa de sentimente. Școala lui mă fortificase.
Încercând să-mi stăpânesc emoţiile, am ascuns în grabă paşaportul în
geanta mea, pe care am depus-o în fundul şifonierului, unde nimeni nu
putea să-l observe.
Din fericire, tanti Cato nu şi-a dat seama de vizita maiorului Tudor, evi-
tând să fiu pusă în mare încurcătură. De asemenea, Erzsi, care ieşise la
cumpărături, întârziase pe stradă pentru a saluta cu entuziasm o companie
militară. Era una dintre slăbiciunile ei şi eu i-o treceam cu vederea. Îmi
amintesc că, şi în plină iarnă, dacă auzea cumva că trece vreo fanfară mi-
litară, lăsa baltă orice treabă şi deschidea larg fereastra, pentru „a onora
acei bravi ostaşi”, după cum se exprima ea. Și nu se mişca de acolo, stând
aproape în poziţie de drepţi, până când nu se pierdea în depărtare cadenţa
ultimului bocanc.
Duminică după-amiază, a venit Dana în vizită. Avusese un presenti-
ment că ar trebui să-mi dezvăluie lucruri importante.
Ne-am retras ca să poată să-mi ghicească în cafea, dar trebuie să recu-
nosc că aşteptam prezicerile ei cu destulă agitaţie. După o scurtă tăcere,
Dana mi-a spus: „Există o persoană care te iubeşte şi varsă lacrimi pentru
plecarea ta. În acelaşi timp, ţine atât de mult la tine, încât se bucură pentru
fericirea ta”. Dana vorbea în şoaptă, fără să mă privească, prefăcându-se,
din delicateţe, că nu sesizează stinghereala mea. Mi-a spus că, în câteva
126
săptămâni, îi voi îmbrăţişa pe cei dragi şi că îşi dădea seama de mâhnirea
pe care mi-o provoca despărţirea de fiicele mele. M-a rugat să nu fac o
dramă din asta, pentru că, în absenţa mea, poate că şi tatăl lor se va ocupa
de ele. Deodată, expresia feţei Danei s-a schimbat: avea o privire pierdută
şi părea că depune un efort intens, aproape fizic. Dintr-o dată, mi-a spus
că paşaportul meu era deja în Timişoara, ba chiar lângă mine, ... aproape
în mâinile mele! Continuând să fixeze ceşcuţa, m-a rugat să iau o hârtie
şi un creion şi să scriu numerele pe care mi le va dicta, convinsă fiind că
erau numerele paşaportului. Aşa am şi făcut. Odată depăşite clipele acelea
de mare tensiune, Dana a revenit la normal, dar eu am rămas foarte im-
presionată, aproape pe punctul de a mă teme de apropierea ei. Atmosfera
aceea misterioasă şi reală continua să nu mă convingă pe deplin. Simţeam
nevoia să rămân singură, dar Dana mai dorea să rămână, vorbind liniştită
de proiectele călătoriei mele, cu atâta precizie de parcă cunoştea totul, până
în cele mai mici amănunte.
Rămasă singură, am răsuflat uşurată, dar m-am grăbit să scot din geantă
paşaportul, cu gândul că, verificând numerele, să mă încredinţez că măcar
ele sunt greşite! Mă înşelam! Nu puteam face altceva decât să constat că, pe
coperta paşaportului meu, numerele erau identice cu cele dictate de Dana!
Am simţit că ameţesc. M-am întins pe pat, încercând să înving acea stare
difuză de indispoziţie care pusese stăpânire pe corpul şi mintea mea.
Mai târziu, când Maria Delia şi Maria Vittoria s-au întors acasă, după ce
îşi petrecuseră ziua cu prietenii lor, eram refăcută şi pregătită să le întâm-
pin. Apoi, Eugen a telefonat de la Arad, aşa cum făcea mereu, pentru a ne
anunţa că nu va veni la cină. Ne-am aşezat la masă, împreună cu tanti Cato.
Fetele erau vesele. Desigur, îşi dădeau seama de singurătatea mea conjugală
şi mă copleşeau cu afecţiune şi atenţii, de parcă voiau să compenseze ab-
senţa tatălui.
Ca întotdeauna, au povestit cum şi-au petrecut după-amiaza cu priete-
nii lor. Maria Delia, care nu pierdea nicio ocazie să vorbească despre Horia
„al ei”, se lumina la faţă când amintea de el. Chiar în ziua aceea, am între-
bat-o pe Maria Vittoria dacă nu avea şi ea vreun curtezan. Îmi amintesc că
mi-a răspuns, cu candoarea celor 14 ani ai săi: „Nu, mamă. Mie îmi place
un singur băiat, dar e prea mare pentru mine şi nici nu se uită la mine. Știi,
are 22 de ani şi este în anul al IV-lea, la Politehnică”. S-a oprit o clipă, un pic

127
şovăitoare, şi a adăugat: „E fratele lui Horia, îl cheamă Marius”. Am surâs la
auzul acelei neaşteptate veşti. M-am gândit cu blândeţe la inima aceea mi-
cuţă; alesese deja pe acel Marius, care, după 12 ani, urma să devină soţul ei!
A doua zi, urmând riguros sfaturile maiorului Tudor, mi-am făcut
„scurta plimbare”. Am aşteptat apoi ca toţi să se strângă în jurul mesei şi,
între stupoare şi entuziasm, am etalat, cu mândrie, paşaportul meu. Fetele
au vrut să-l vadă, să-l studieze, animate de o euforie de nestăpânit. Vedeau,
pentru prima oară în viaţă, un paşaport. Tanti Cato şi Erzsi plângeau de
emoţie. S-a vorbit apoi de necesitatea de a pleca la Bucureşti, la Consulatul
italian, care trebuia să pună viza de intrare în Italia. Eu am spus, pe un ton
natural, că voi pleca joia următoare. Eugen, care până atunci îşi reţinuse
cu greu supărarea şi nemulţumirea, m-a atacat furios, decretând că el este
acela care va stabili data când voi pleca la Bucureşti şi chiar în Italia. A mai
adăugat că, pentru astfel de călătorii, era nevoie de bani, iar el, pentru mo-
ment, nu dispunea de fonduri.
Cunoscuându-i „generozitatea”, prevăzusem această reacţie. Știam prea
bine că va încerca să-mi spulbere fericirea şi cu acest prilej. N-am spus
nimic. L-am lăsat să-şi macine singur nervii, dar mi-am pus în aplicare
planul. Ca întotdeauna, Dinu a fost alături de mine, gata să mă ajute.
Printre multe lucruri necesare pe care le primeam lunar din Italia, tatăl
meu îmi trimitea cupoane de stofă, ciorapi de mătase, cosmetice şi lenjerie
fină, lucruri care, pe atunci, în România, lipseau cu desăvârşire, aşa că era
uşor să le vinzi, mai ales dacă aveai nevoie urgentă de bani. Obişnuită cu
grosolăniile lui Eugen, nu lăsam niciodată să fiu luată prin surprindere,
având totdeauna rezerve substanţiale. Pentru Dinu, nu era greu să-mi gă-
sească cumpărători. În lumea teatrului, exista un teren propice. Trăia ală-
turi de atâtea femei amatoare de lucruri frumoase şi care aveau lefuri bune,
deci erau în măsură să le poată achiziţiona. Din fericire, pentru fiecare arti-
col de acest gen care intra în România se plătea o taxă vamală, de aceea nu
exista pericolul de a-ţi atrage grave sancţiuni.
Aşa că Dinu mi-a dat în avans banii pentru călătoria mea la Bucureşti,
cu toate că trenul era gratuit, ca soţie de salariat al Căilor Ferate Române.
Până când m-am întors de la Bucureşti, Dinu vânduse toate lucrurile în-
credinţate şi, cu multă satisfacţie, mi-a înmânat suma necesară cumpărării
biletulul Timişoara–Bologna şi retur, obligatoriu pentru călător.

128
 La Bucureşti, totul a mers ca pe roate, fără nicio încurcătură. Mă miş-
cam liniştită şi în siguranţă, convinsă fiind de pezenţa personală a maioru-
lui Tudor. De multe ori mă urmărise ca o umbră, în locurile cele mai neaş-
teptate, fără ca eu să-mi dau seama. Și totuşi, adesea percepeam prezenţa
lui şi ştiam că nu greşesc. După trei zile, m-am întors la Timişoara, gata să
mă ocup, în sfârşit, de călătoria mea în Italia. Îmi amintesc că, la Consulatul
Italian din Bucureşti, mi s-a spus că, de la terminarea războiului încoace,
eu eram prima persoană care ceruse şi obţinuse viza cerută pentru Italia.
Această dezvăluire m-a surprins şi mi-a satisfăcut orgoliul.

Trecuseră vreo zece zile de la venirea mea din Bucureşti şi pregătirile

pentru plecare erau aproape încheiate. Croitoreasa mai avea doar de pus la
punct câteva lucruri din garderoba mea, pe care ţinusem să o completez,
pentru a satisface dorinţa tatălui meu. În ultima vreme, îmi trimisese din
Italia stofe scumpe şi reviste de modă, pentru ca, ajungând acasă, să apar
elegantă în faţa tuturor.
Știrea morţii bunicii Floarea mi-a parvenit pe neaşteptate. Se abătea
peste fericirea acelor zile o nouă şi violentă durere. Nu o mai revăzusem pe
bunica Floarea de când, cu ani în urmă, plecasem de la Talagiu. De multe
ori, fiicele mele şi cu mine ne gândiserăm să o vizităm în mare secret. Din
nefericire, raporturile care se creaseră între mine şi socrii mei m-au reţinut
să ascult de amintirile nostalgice care ne rechemau la Talagiu.
Mă temeam ca gestul nostru afectuos să nu-i provoace bunicii Floarea
alte neplăceri, care ar fi obligat-o să suporte noi reproşuri din partea fiicei
sale. Maria Delia şi Maria Vittoria îi ceruseră de mai multe ori lui Eugen
să le însoţească până acolo, dar el amâna mereu. Avea alte lucruri de făcut
duminica! El însuşi nu-şi mai revăzuse bunica de la întoarcerea de pe front.
Când l-am văzut pe Eugen pregătindu-se să meargă la înmormântare,
m-am alăturat lui. În staţia Arad ne aşteptau socrii mei, cu o expresie glaci-
ală, pe care am vrut să o atribui circumstanţelor. Cu toţii am luat micul tren
care ne ducea la Talagiu. Revăzând acele locuri pline de verdeaţă şi pace,
mi s-a umplut inima de emoţie şi melancolie. Era ca şi cum aş fi retrăit o
parte din viaţa mea, îngropată de evenimente, dar pe care nu o uitasem
niciodată.

129
 Bunica Floarea zăcea pe patul său de moarte, înconjurată de persoanele
din sat care o iubiseră şi care cunoşteau bine neplăcerile cauzate de ingra-
titudinea fiicei sale. De milă şi durere, am izbucnit în lacrimi. S-au strâns
în jurul meu, cu afecţiune, figuri dragi de odinioară. Fiecare mă consola,
amintindu-mi cât de mult m-a iubit bunica Floarea. Îmi povesteau cât era
de fericită când mai primea o scrisoare de la mine. Umbla prin tot satul cu
scrisoarea în mână, în căutarea cuiva care să i-o citească. Nu pentru că nu
ştia să citească şi nici măcar pentru că nu vedea bine, aşa cum lăsa să se
creadă, ci numai cu intenţia de a demonstra tuturor că nu o uitasem. Ea,
în schimb, nu-mi scrisese niciodată. Îmi trimitea salutul său ori câteva ouă
proaspete pentru fete, în rarele ocazii în care vreo cunoştinţă venea la Ti-
mişoara, la nepotul „doctor”, pentru vreo vizită importantă. Două ţărănci
bătrâne au ţinut să-mi arate fotografia în care era ea cu fetiţele şi pe care
bunica Floarea o ţinea mereu pe noptieră. Mi-au spus că o arăta întotdeau-
na celor care veneau în vizită la ea.
Am vrut apoi să mă informez asupra cauzelor decesului ei, pentru că
nici măcar Eugen nu a ţinut să mi le dezvăluie. Mi-a vorbit despre aceasta
bătrânul preot, domnul Nicoară, care, de mult timp, locuia, împreună cu
soţia sa, în casa bunicii Floarea. Mi-a spus că, de câtva timp, soacra mea îi
alungase din camera modestă pe care o ocupau, pentru a ceda colectivei
din sat un spaţiu pentru depozitarea de cereale şi făină. Aceasta îi îndure-
rase foarte mult, atât pe bunica Floarea, care îmbătrânise şi era nevoită să
trăiască singură în casa aceea mare, cât şi pe preotul Nicoară şi pe soţia sa,
care, negăsind în sat niciun loc unde să locuiască, au fost obligaţi să se mute
dincolo de râul Criş, foarte departe de biserica lor. Moartea bunicii Floarea
a fost teribilă. Căzuse în casă, în spatele uşii de la bucătărie, cu câteva zile
înainte. Din cauza vârstei sale înaintate, ieşea rar din casă, deci nimeni nu
a observat absenţa ei. După ce au trecut vreo patru zile, totuşi cineva a în-
ceput să bănuiască ceva. S-au dus în grup să-i bată la poartă şi, neprimind
niciun răspuns, s-au hotărât să pătrundă în locuinţă pentru a vedea ce s-a
întâmplat. După mirosul supărător răspândit în interior, au intuit repede
macabrul adevăr. Cadavrul bunicii Floarea zăcea abandonat într-o mize-
rabilă singurătate.

130
 Impactul cu acel crud adevăr mi-a provocat un nou acces de ură împo-
triva soacrei mele şi a sălbăticiei sale, care, fără scrupule, răpise bătrânei
sale mame posibilitatea de a locui cu preotul şi cu soţia sa. Prezenţa lor ar
fi evitat, cu siguranţă, acea oribilă tragedie.
Ceea ce s-a întâmplat apoi, în ziua înmormântării, a fost episodul cel
mai halucinant şi ruşinos la care am asistat vreodată în viaţa mea. Modestul
sicriu comandat de socrii mei nu reuşea să cuprindă rămăşiţele pământeşti
ale bunicii Floarea, fiind prea scurt. I-am văzut pe socrii mei făcându-şi
loc, fără nicio ezitare, printre cei prezenţi şi străduindu-se să înghesuie cu
forţa şi fără milă sărmanul trup între scândurile sicriului. M-am îndepărtat
înfiorată, pentru a nu urla.
Cortegiul funerar s-a pornit cu mâhnire la drum, spre cimitir, printre
două şiruri de ţărani, îmbrăcaţi în costumele lor naţionale. Am traversat
valea printr-un peisaj încântător, plin de flori, pajişti verzi şi pomi înmugu-
riţi. Era sfârşitul lui mai.
În timpul călătoriei de întoarcere, n-am găsit forţa să scot o vorbă. Eram
profund tulburată de cele întâmplate şi mă gândeam, cu indignare, la acel
jignitor adio pe care socrii mei îl lăsaseră, ca o ultimă amintire, pe mor-
mântul bunicii Floarea.

131
 Capitolul IV
„10 iunie 1956, o dată ce nu poate fi umbrită de trecerea timpului. O dată
întipărită pentru totdeauna în memoria mea, prin atingerea unui ţel la care
am năzuit neîncetat pe drumul calvarului meu fără de sfârşit.”

Intensitatea emoţiilor mele scădea treptat, în ritmul cadenţat al roţilor

de tren. De-abia trecusem frontiera la Curtici, unde trenul se oprise pentru
îndeplinirea formalităţilor vamale. Totul se petrecuse neaşteptat de repede,
fiind doar patru pasageri care treceau graniţa.
Budapesta – Viena – Travisio... Mi-era greu să mă familiarizez cu tot
ce mă aştepta. Pur şi simplu, nu reuşeam să mă obişnuiesc cu gândul, nu
îndrăzneam. Prea vii erau încă imaginile de curând lăsate în urmă. În zile-
le premergătoare plecării mele, fusese mare agitaţie în familie. Tanti Cato,
ştiind că plec la drum fără niciun ban în bunzunar, se întrecuse pe sine în
a-mi pregăti exagerat de multe bunătăţi, pentru a „nu muri de foame” în
cele două zile de voiaj.
Toţi prietenii veniseră să-şi ia rămas bun, aducându-mi, după posibili-
tăţi, diferite cadouri cumpărate, bineînţeles, din magazinele de stat. Erau
mai cu seamă obiecte de artizanat pentru rudele mele.
Dinu fusese cel mai emoţionat dintre toţi. Suferea că trebuia să se des-
partă de mine pentru atâta timp, dar nu mi-a ascuns speranţele legate de
viitorul nostru. Era convins că, ajungând în Italia şi putând să povestesc în
linişte părinţilor mei despre toate suferinţele mele, încurajată de sprijinul
lor moral, voi reveni hotărâtă să divorţez de Eugen. În atâţia ani de înfrigu-
rată aşteptare, nu abandonase nicicând speranţa că va sosi o zi când ne vom
uni vieţile prin căsătorie.
Eugen şi fetele mă însoţiseră până la Arad, unde am aşteptat o oră sosi-
rea trenului ce venea din Bucureşti. La gară i-am găsit pe Nicu, Jeaneta şi
pe Ioana Maria, care de-abia ducea un enorm buchet de flori pentru mine.
Erau însoţiţi de prietenul lor, Andrei Fischer. Aproape uitasem de el în
febra pregătirilor din ultimele săptămâni. Cu multă discreţie, mi-a încre-
dinţat o scrisoare pentru părinţii lui, pe care, înainte de a ajunge la grani-
ţă, am ascuns-o sub corset. Andrei m-a asigurat că îşi va înştiinţa imediat
părinţii ca să mă aştepte în gara Viena, pentru a-mi facilita călătoria, după
cum îmi propusese. Nu eram prea încântată la gândul de a scoate clandes-
tin scrisoarea din ţară, dar eventualitatea de a putea călători şi ajunge în
Italia în condiţii civilizate îmi compensa, în mare măsură, temerile.
Ajungând în gara Arad, îmi făcusem iluzii că îi voi găsi pe socrii mei
pe peron. Mă gândeam că, măcar cu această ocazie, vor veni să mă salute.
Dar au ţinut, încă o dată, să-mi dea de înţeles că existenţa mea le era total
indiferentă.
Între timp, trenul îşi urma liniştit drumul, iar eu, cu ochii întredeschişi
în lacrimi şi cu un nod în gât, retrăiam fiecare clipă a dureroasei, dar atât
de necesarei despărţiri de prietenii mei dragi.
Eugen era dispus să facă pe placul fetelor şi să mă conducă toţi până la
Curtici, dar eu am refuzat. Mi s-a părut că era mai bine să ne despărţim la
Arad, într-o liniştită atmosferă familială, mai puţin chinuitoare pentru toţi.
Totuşi, inimile noastre n-au fost scutite de emoţii; simţeam căldura îmbră-
ţişărilor şi, ca un ecou, sincerele salutări ce se încrucişaseră într-o învălmă-
şeală reciprocă de sentimete. Singurul care nu se pierduse cu firea fusese
Eugen. Nici măcar cu acest prilej nu a fost capabil să-mi promită cel puţin
că va avea grijă de fiicele noastre. Mă linișteau, în schimb, promisiunile pe
care le-am avut de la mătușa Cato, de la Annelore, de la Ersi, chiar şi din
partea bunului nenea Ghiţă.
Duceam cu mine în Italia o amintire, pe cât de neaşteptată, pe atât de
plăcută. Când trenul s-a oprit la Curtici, am observat pe peron un grup de
ofiţeri de la Securitate. Printre aceştia se afla şi maiorul Tudor... Pentru o
clipă, mi-a sărit inima de frică, dar a fost suficient să ne încrucişăm privirile
pentru a ne înţelege. Eu i-am surâs timid, plină de recunoştinţă, iar în ochii
lui am văzut licărind o lumină de tandreţe şi satisfacţie... era felul său de
a-mi ura „drum bun”.
Ne apropiam de Budapesta. În trenul acela melancolic, ce îi purta, poa-
te, spre un miraj pe cei patru călători, domnea tăcerea. Fiecare dintre noi,
mut şi solitar, aştepta să ajungă la destinaţie, cufundat în propriile gânduri
ce rătăceau undeva, departe. Ascultând de sfaturile câtorva prieteni, puse-
sem în valiză, la îndemână, câteva pachete de ţigări româneşti, cu un tutun
oribil, singurele ce se găseau în comerţ, şi câteva bucăţi de ciocolată, tot

133
româneşti, de proastă calitate. Neavând bani, le puteam utiliza ca o mizeră
compensaţie, pentru a „plăti” hamalul care ar fi acceptat să-mi transporte,
de la un tren la altul, voluminoasele valize.
Eram îngrijorată pentru că nu ştiam ungureşte şi mă temeam să nu în-
tâmpin greutăţi. Dar totul a mers strună. Ajutându-mă cu câteva gesturi şi
zâmbete rugătoare, am găsit, cu uşurinţă, un hamal serviabil şi binevoitor.
Primul obstacol era depăşit.
N-am stat mult în Budapesta. M-am aranjat cum puteam mai bine în
noua garnitură de tren, pradă unei tensiuni puternice. Indiscutabila mea
fericire era întunecată de un mare regret. Mi se părea nedrept să nu pot
împărţi cu fetele mele momentele acelea la care râvnisem atât. Singurătatea
mă apăsa ca o pedeapsă. Inima mea nu-şi găsea pacea şi mintea îmi rătă-
cea distrată printre aduceri aminte vechi şi noi. Se conturau, pe neaştepta-
te, duioase amintiri din copilărie. Lucruri şi figuri alternau, când limpezi,
când confuze. Între timp, trenul îşi urma nestingherit drumul.
La Viena mă aşteptau părinţii lui Andrei Fischer. Când i-am văzut, par-
că mi s-a ridicat o piatră de pe inimă; ce mai, eram de-a dreptul fericită.
Mi-am dat imediat seama ce necesară îmi era prezenţa lor. Nimeni nu mă
înştiinţase că, la Viena, în afara faptului că trebuia luat alt tren, trebuia să
merg la altă gară, traversând tot oraşul. Mă întrebam, terorizată, cum m-aş
fi descurcat singură, fără niciun ban?! În timp ce mă îndreptam cu bagajele
către maşina domnilor Fischer, mi-am amintit, brusc, de „nefericiţii” mei
tovarăşi de drum şi i-am căutat cu privirea. I-am zărit în faţa gării, cu pri-
virile speriate, şi mi-a venit să plâng.
Doamna Fischer m-a întrebat imediat, cu o nerăbdare morbidă, dacă îi
adusesem o scrisoare din partea lui Andrei. Îndată ce intrasem pe terito-
riul austriac, mă grăbisem să o scot din incomodul ascunziş „clandestin”,
pentru a o pune în geantă. I-am întins-o cu gentileţe. Interesul acela febril
pentru scrisoare nu mi-a plăcut deloc. Mi se părea firesc să-mi ceară, mai
întâi, veşti despre fiul ei şi să fiu întrebată, cel puţin din politeţe, cum am
călătorit. Dar nu mi s-a adresat niciun cuvânt. La gară mi-au încredinţat
biletul pentru vagonul de dormit şi eu, mulţumindu-le, i-am întrebat ce
puteam să le aduc din Italia, pentru a mă revanşa. Doamna Fischer, fără
nicio reticenţă, mi-a spus că doreşte un cupon de mătase naturală, pentru o
rochie. În momentul acela am avut neplăcuta senzaţie că mă găsesc în faţa
unei perechi de „neguţători” fără suflet şi lipsiţi de scrupule.
134
 Dar cel mai mult m-a dezgustat faptul că au început să-mi elogieze ca-
lităţile fizice şi morale, până într-atât încât să-şi dorească să devin, într-o
zi, soţia lui Andrei al lor, care împlinise 40 de ani şi era încă burlac. Cu un
tupeu de neconceput, m-au întrebat, de-a dreptul, ce mai aşteptam, de ce
nu divorţam mai repede de „neisprăvitul” de bărbatu-meu. Am răspuns,
plictisită, că nu mă gândisem niciodată la aşa ceva. „Libertatea” pe care şi-
au arogat-o mi s-a părut de-a dreptul deplasată, ca să nu spun neruşinată.
În fond, îi întâlneam pentru prima oară în viaţă. Îl cunoşteam numai pe fiul
lor, cu care în niciun caz nu eram în relaţii intime.
Soţii Fischer m-au salutat cu multă efuziune. Eu le-am răspuns însă cu
răceală, promiţându-le să-i anunţ, la întoarcere, când voi trece prin Viena.
Rămasă, în sfârşit, singură, mi-am aranjat bagajul şi m-am întins comod
pe canapeaua clasei întâi. Din întretăierea atâtor episoade, încercam să-mi
adun gândurile într-o suită logică. Climatul de comoditate relaxantă a nou-
lui meu compartiment şi prezenţa politicoasă şi tăcută a noilor mei tovarăşi
de drum răspândea în mine o senzaţie plăcută de bunăstare. Încetul cu
încetul, m-a copleşit oboseala şi am adormit.
La un moment dat, am fost însă scuturată de o mână energică şi m-am
trezit speriată. Am încercat să-mi concentrez atenţia asupra acelui contro-
lor austriac care stătea în faţa mea, dar pe care, vorbindu-mi în limba sa,
eu nu îl înţelegeam. Mi-a sărit în ajutor un domn distins, care mi-a spus că
este doctorul Conti, medic din Verona. Mi-a explicat că exista o încurcătu-
ră cu biletele de tren ce-mi fuseseră încredinţate când mă urcasem în tren.
Aveam, ce-i drept, bilet de clasa întâi, dar numai pentru vagonul de dor-
mit, de la Viena la Tarvisio, în timp ce biletul de călătorie de la Timişoara
la Bologna era de clasa a treia. Existau deci două soluţiii, continua să-mi
traducă, cu multă gentileţe, doctorul Conti: ori să plătesc diferenţa de călă-
torie de la clasa a treia la clasa întâi, ori să trec imediat în compartimentele
de clasa a treia şi să renunţ la cuşetă. În acest caz, la Bologna aş fi putut cere
să mi se ramburseze diferenţa de bani.
În adâncul sufletului, eram foarte indignată pe soţii Fischer, care, din
cauza neatenţiei şi a superficialităţii lor, îmi provocaseră această supărătoa-
re situaţie. Abătută şi umilită, i-am transmis controlorului austriac că, din
nefericire, nu aveam niciun ban asupra mea, întrucât ţara din care veneam
interzicea categoric scoaterea de valută, chiar şi atunci când plecai din ţară,
deci eram nevoită să trec la clasa a treia. Am încercat să-mi fac curaj. Mă
135
aştepta o nouă osteneală. Trebuia să-mi târăsc singură, prin tot trenul, ma-
sivele mele valize, să-mi continui călătoria într-un compartiment incomod
şi să-mi petrec noaptea în condiţii absolut penibile.
Făcându-i-se, probabil, milă de trista şi absurda situaţie în care mă aflam,
doctorul Conti s-a oferit să-mi plătească diferenţa de clasă. M-a rugat să ac-
cept acest lucru, fără grijă, pentru că oboseala mea era prea vizibilă, iar lui
îi făcea plăcere să mă poată ajuta. Buimacă şi dezarmată, l-am lăsat să facă
acest gest de mare generozitate, asigurându-l că, imediat cum voi ajunge în
Italia, îi voi expedia suma respectivă. L-am rugat deci să îmi dea adresa. El
mi-a întins cartea sa de vizită şi, cu un surâs, mi-a urat somn uşor. M-am
retras în cabina mea şi m-am aruncat pe pat, plângând disperată. Supărarea
şi umilinţa suferite amplificau ura mea faţă de stupiditatea soţilor Fischer
şi faţă de regimul inuman şi ostil din acea ţară, care, ţinându-mi prizoniere
fetele, mă constrângea să mă reîntorc.
Trecuseră numai câteva ore, când am auzit o uşoară bătaie în uşă. Obiş-
nuită cu frica, m-am gândit imediat că s-a ivit în calea mea un nou inci-
dent. Dar era doctorul Conti, care, politicos, mă invita să îi ţin companie
în vagonul restuarant. Fără să deschid uşa, i-am mulţumit pentru bunele
sale intenţii, dar am acuzat o oboseală extremă şi o nevoie imperioasă de a
mă odihni. Eram cu adevărat epuizată, dar mintea îmi era asaltată de atâtea
gânduri dezordonate, încât nu reuşeam să adorm. Mai târziu, o nouă ciocă-
nitură în uşă m-a deranjat din nou. De data aceasta, un chelner m-a rugat
să deschid, pentru a-mi preda ceva. Surprinsă şi curioasă, am întredeschis
puţin uşa cabinei şi m-am trezit în faţă cu un splendid aranjament de flori
şi portocale, însoţit de un bileţel: „Cu cele mai calde urări, pentru o fericită
reîntoarcere în frumoasa noastră Italie”. Semnat, doctorul Conti.
Am rămas întrucâtva bănuitoare faţă de acele insistente amabilităţi.
Poate mă înşelam, dar instinctul îmi sugera neîncredere; chiar şi într-un
simplu gest de galanterie bănuiam intenţii obscure sau joc dublu. Am pe-
trecut restul nopţii nemişcată, frământată de gândurile şi incertitudinile
mele, de teamă ca doctorul Conti, care dormea în cabina alăturată, să nu
încerce să mă inoportuneze.
Coşmarul meu a luat sfârşit când am auzit anunţându-se că urmează
gara Tarvisio. Oboseala s-a risipit într-o clipă. Am sărit din pat, m-am îm-
brăcat repede şi am deschis larg fereastra. După treisprezece ani, puteam
respira, în sfârşit, din plin, aerul ţării mele. În acea minunată dimineaţă de
136
iunie, mi se părea că simţeam plutind în atmosferă parfumul acela deose-
bit, pe care nu îl uitasem niciodată. Nu eram decât într-o modestă şi micuţă
gară de graniţă, dar totul mi se părea splendid şi familiar. Peste câteva ore,
îmi spuneam, voi fi, în sfârşit, acasă!
În ajunul plecării, telefonasem părinţilor mei pentru a le anunţa sosi-
rea mea, dar nu reuşeam să construiesc imaginile întâlnirii noastre, atât
de violentă era emoţia care mă tortura. Privirea mea, între timp, aluneca
rapid pe fiecare lucru, insuflându-mi o energie specială. Observam atent
toate persoanele: bărbaţi şi femei surâzători, bine îmbrăcaţi, care păreau că
debordează de fericire. Impresiile mele erau, desigur, exaltate de bucuria de
nestăpânit care mă invadase; îmi dădeam seama de aceasta şi totuşi doream
să ofer emoţiilor mele libertatea de a se desfăşura în voie. După atâţia şi
atâţia ani, încercam o senzaţie fără egal. Era savoarea libertăţii! În euforia
care mă cuprinsese, aproape că nu observasem că, în faţa gării, două tinere
şi frumoase fete îşi agitau mâinile cu frenezie. Surpriza şi stupoarea s-au
amestecat haotic: nu puteam să-mi cred ochilor. Pe peron, în faţa mea, sora
mea, Rossana, şi verişoara Dina mă aşteptau. Nici n-am ştiut ce să fac mai
întâi. Aş fi vrut să sar pe fereastră, să mă reped pe coridor, să sar peste vali-
ze, făcându-mi loc printre pasageri... dar inima mea, înnebunită de emoţie,
îmi îngăduia doar mişcări confuze şi dezordonate.
Ele au reuşit, în schimb, să ajungă până la mine, învăluindu-mă în calde
îmbrăţişări, într-o învălmăşeală zgomotoasă de expresii de fericire şi la-
crimi. Strânsă între ele, pe patul compartimentului meu, ne-am continuat
călătoria. Povestirile noastre se întretăiau frenetic. Întrebările se îngrămă-
deau una peste alta, în timp ce mâinile noastre se căutau şi se strângeau, ca
şi cum realitatea aceea atât de mult aşteptată ar fi putut să piară într-o clipă.
Venirea Rossanei la Tarvisio mi-a permis să mă achit, cu satisfacţie, de
datoria faţă de doctorul Conti, care, cu mult respect şi nenumărate urări,
şi-a luat rămas bun de la noi la Mestre, pentru a-şi continua călătoria spre
Verona. Această ultimă parte a călătoriei a trecut cu o rapiditate de necre-
zut. Am ajuns la Bologna înainte de miezul nopţii. Revederea gării oraşului
natal m-a făcut să lăcrimez. Erau, în orice caz, momente magice, pe care
doream să le întipăresc în minte, păstrându-le ca pe un patrimoniu al sen-
timentelor şi clipelor mele de viaţă de neînlocuit.

137
 Când Rossana, urcându-se în taxi, i-a spus şoferului să ne ducă la Pala-
zzo Pepoli, în str. Castiglione 8, am simţit o strângere de inimă; era prima
amărăciune de când păşisem pe pământul natal, deoarece adresa indicată
îmi era total necunoscută. Îndelungata mea absenţă începuse să-şi spună
cuvântul. Mă întrista gândul că nu mai puteam să revin la vechile obişnu-
inţe... să-mi regăsesc camera, cu fiecare lucruşor la locul lui... Dar era ine-
vitabilul tribut plătit războiului şi greşelilor mele. Trebuia să mă resemnez.
Întâlnirea cu părinţii mei a fost mai mult decât emoţionantă. O învolburare
de dragoste şi suferinţă... cuvinte confuze şi priviri îndelungi... Ne-au unit
interminabilele îmbrăţişări şi lacrimi înăbuşite. O învălmăşeală de senti-
mente ce ne sfâşia inima. Pe mama am găsit-o teribil de îmbătrânită, obosi-
tă, nesigură. O lăsasem, la 56 de ani, cu o figură luminoasă, blândă, senină,
şi a fost o mare durere să constat cum timpul o epuizase psihic şi fizic.
Mi-a vorbit imediat de sora mea, Leda, şi de moartea ei, cu o durere
neaşteptat de vie, în ciuda faptului că trecuseră de atunci nouă ani. Am în-
ţeles, imediat, că tragedia aceea marcase, pentru totdeauna, destinul său de
mamă. Leda era copila sa preferată, aşa cum ne plăcea să glumim, între noi,
cândva. Întotdeauna fusesem conştientă că, deşi voalate, existau în familia
noastră mici diferenţe de afecţiune. Poate şi din simplele afinităţi carac-
teriologice, părinţii noştri nu şi-au ascuns niciodată uşoarele „preferinţe”.
Deşi, aparent, ne iubeau în egală măsură, mama mea avusese întotdeauna
pentru Leda o mică slăbiciune, aşa cum tatăl meu vedea în mine ampren-
ta exactă a caracterului său şi era foarte satisfăcut de această asemănare.
Rossana, prin uşoare ironii, acuza mereu, cu o mică neplăcere, aceste mici
preferinţe, în timp ce sora mea, Italia, fiind o fire mai blândă şi docilă, nu
avea resentimente din pricina acestor inofensive diferenţe.
Am descoperit cu satisfacţie că tata, în ciuda diminuării vederii – fapt
pe care încerca să-l ascundă cu mare abilitate –, rămăsese la fel de volubil şi
spiritual. Expansiv şi romantic cum era, m-a ţinut mult timp strâns în bra-
ţe, bucurându-se ca un copil de venirea mea. Trebuie să mărturisesc că şi
eu, deşi o iubeam şi o stimam profund pe mama – o femeie cinstită, altru-
istă, care se dedicase o viaţă întreagă familiei –, aveam o slăbiciune pentru
tatăl meu. Îi admiram aspiraţiile, multiplele sale activităţi şi-i împărtăşeam,
pe deplin, preocupările. Faptul de a fi considerată egala lui îmi plăcea şi mă
umplea de mândrie.

138
 Discuţia din noaptea aceea s-a axat, în exclusivitate, atât asupra bolii şi
morţii Ledei, cât şi a devastărilor şi suferinţelor cauzate familiei mele de
război. Chiar dacă mi se strângea inima de durere, am vrut să aflu totul,
până în cele mai mici amănunte, să retrăiesc alături de ei acel fragment de
viaţă de la care fusesem exclusă.
Era aproape patru dimineaţa, când tatăl meu, preocupat ca atâta triste-
ţe să nu tulbure bucuria reîntoarcerii mele, a „ordonat stingerea”. Rossana
mi-a oferit, cu toată dragostea, frumosul ei dormitor, situat lângă cel al
părinţilor. Ea s-a retras într-o cămăruţă de serviciu, lângă bucătărie, ferici-
tă să-mi acorde un privilegiu pe care îl considera un drept al meu! Înainte
de a-mi spune noapte bună, tatăl meu n-a rezistat tentaţiei de a-mi pune
o întrebare ce a trădat, în același timp, nelinişte, aşteptare şi speranţă. M-a
întrebat deci cât timp voi rămâne cu ei. Instinctiv, am răspuns: „două luni”.
Maiorul Tudor îmi vorbise limpede în acest sens. Era prudent să nu exage-
rez, mi-a spus el. Dacă aş rămâne în Italia întreaga perioadă ce-mi fusese
acordată, aş face, fără îndoială, o impresie negativă, care ar putea avea re-
percusiuni asupra unor cereri de viză ultierioare. Două luni ar fi exact pe-
rioada potrivită, m-a sfătuit maiorul Tudor, aşa că am vrut să fiu prudentă
în răspunsul dat tatei.
Nu puţine au fost emoţiile în dimineaţa următoare. Prima mea dorinţă
a fost să telefonez la Timişoara. Voiam să-i liniştesc pe ai mei asupra voia-
jului meu şi să mă asigur că fetele erau bine. Tata m-a privit cu tandreţe, iar
mamei i s-au umplut ochii de lacrimi. Era între noi o stare emoţională încă
prea puternică pentru a vorbi cu calm despre „nepoţele”! După două ore de
aşteptare, am avut legătura cu Timişoara. Fetele plecaseră la şcoală, aşa că
am vorbit numai cu tanti Cato, care jubila de bucurie că ajunsesem cu bine
şi mă îndemna să stau liniştită şi fără grijă.
Pe la zece, au venit sora mea, Italia, cu soţul ei, Federico, şi micuţa Luisa,
de doisprezece ani, pe care încă nu o cunoşteam. Și, din nou, alte îmbră-
ţişări, emoţii, povestiri... Luisa, o fetiţă curioasă şi inteligentă, cu doi ochi
mari, negri şi o cascadă de cârlionţi negri, a devenit, în scurt timp, umbra
mea. Însă Carla, fetiţa mai mare, era internată într-o clinică, pentru o mică
intervenţie chirurgicală, şi urma să mă duc la ea după-masă.
Abia mai târziu, încercând să vorbesc între patru ochi cu tata, l-am în-
trebat, cu îngrijorare, ce mai ştia despre Gino Prantoni. După expresia feţei
sale, am înţeles imediat că se întîmplase ceva neplăcut şi m-am pregătit să-l
139
ascult cu mare interes. La toate mă putusem gândi, numai la faptul că Gino
murise nu, la asta nu mă aşteptam! Știrea m-a rănit cu o asemenea violenţă,
încât am izbuncit într-un hohot de plâns. Tata mi-a respectat durerea, apoi,
luându-mi mâinile într-ale sale, mi-a povestit dureroasa istorie a dragului
meu prieten.
Cum ajunsese în Italia, primul gând al lui Gino fusese să vină la noi. În
halul în care era, tata aproape că nu l-a reucnoscut. Fiindu-i milă de starea
lui, tata l-a convins să se oprească la noi câteva zile. I se părea inuman ca
Gino, după atâţia ani, să se prezinte la ai săi în asemenea hal. A doua zi,
după ce a fost hrănit şi s-a odihnit, Gino a fost în stare să povestească teribi-
la sa aventură. Și-a recunoscut, dezolat, vina, greşelile, riscurile şi superfici-
alitatea. A povestit despre proces, despre condamnarea care-l determinase
să fugă şi să rătăcească dintr-un sat în altul, terorizat de gândul că va fi
descoperit şi arestat, despre nopţile de insomnie, spaimele, zecile de refugii
şi durerea nesfârşită de a se găsi atât de departe de iubita lui soţie, Coca.
Îl ascultam pe tata cutremurată de un fior de nelinişte şi frică nelămurită.
Mi-era teamă ca nu cumva Gino să fi dezvăluit toate necazurile pe care le
suportasem şi eu din cauza erorilor lui. Dar mi-am dat seama că tata nu ştia
nimic, aşa că m-am liniştit.
Ajuns la Bucureşti, Gino a fost primit de Ambasada Italiană, unde a
rămas două luni, aşteptând să se formeze un convoi de italieni dispuşi să se
repatrieze. Printre aceştia, s-ar fi găsit modalitatea să-l strecoare şi pe el în
lot, pentru a putea ieşi din ţară, bineînţeles clandestin. Patruzeci de italieni
călătoreau legal, înscrişi pe un paşaport colectiv. Ca unic ascunziş posibil,
lui Gino i s-a propus să stea sub pernele canapelei dintr-un compartiment
unde călătoreau conaţionalii săi, conştienţi că împărţeau aceleaşi riscuri
şi aceeaşi soartă. Ambasada italiană, deşi îi acordase azil, nu înţelegea şi
nici nu putea să-şi asume întreaga responsabilitate. Pusă în faţa oricărui
inconvenient ivit pe parcurs, ar fi declarat că nu are nicio legătură cu acest
caz. Gino a acceptat aceste condiţii, călătorind, timp de zece ore, strivit sub
canapeaua compartimentului. Pe pământ unguresc, pentru a supravieţui,
a ieşit din ascunzătoare, refugiindu-se dintr-un vagon în altul, gata să se
baricadeze în WC-uri la semnalarea celui mai mic pericol. Plini de curaj şi
abnegaţie, complicii săi au colaborat ireproşabil cu el. Înainte de frontiera
austriacă, Gino a reintrat în teribila lui ascunzătoare, rămânând până la
Tarvisio, unde calvarul său a luat sfârşit.
140
 Tata mi-a spus că, după ce-i descrisese chinurile îndurate, Gino şi-a scos
hainele pentru a-i arăta urmele evidente lăasate pe corpul său de caloriferul
trenului, montat sub canapele.
Gino a rămas la noi acasă o săptămână, apoi a telefonat în satul său na-
tal, anunţându-şi sora de reîntoarcerea sa. Familia mea i-a oferit cu drag
haine curate şi l-a lăsat să plece.
Gino a revenit după aproximativ trei luni; arăta bine şi era liniştit. Era
mulţumit că găsise de lucru, deşi avea o ocupaţie modestă, şi aștepta să
recupereze de la Ministerul Învăţământului lichidarea pentru anii de pro-
fesorat.
După mult timp, Gino i-a scris tatei o scrisoare din Bolzano, unde se
mutase şi-şi deschisese o parfumerie; era foarte mulţumit. A promis că,
de Crăciun, când se va duce în vizită la familia lui, se va opri şi la Bologna,
pentru a-l saluta. Dar a trecut un an întreg, fără ca tata să mai primească
vreo veste de la el. Fiind îngrijorat, s-a gândit să-i ceară surorii lui informa-
ţii la telefon şi aşa a aflat că Gino murise, pe neaşteptate, în urmă cu câteva
luni, doborât de un infarct.
Dragul şi sărmanul meu Gino! Luptase o viaţă întreagă cu împilările şi
teroarea şi totul se sfârşise aşa de mizerabil, departe de Coca. În fond, exis-
tenţa acestui om, de o veselie proverbială, se irosise în mod absurd. Cele
zece grame de morfină vândute pe sub mână i-au grăbit sfârşitul.
Am încercat să mă resemnez după primirea acestei veşti dureroase şi,
deodată, mi-am dat seama că moartea lui Gino anulase şi ceea ce ar fi tre-
buit să fie prima mea „misiune”.
Aşa cum se stabilise, în aceeaşi după-amiază, m-am dus la clinică să o
văd pe Carla, superbă la cei 18 ani ai săi. O lăsasem atât de micuţă, încât
nu-mi venea să cred că timpul trecuse atât de repede. Fiecare întâlnire cu
una dintre rudele mele îmi provoca puternice şi minunate emoţii, dar, în
acelaşi timp, faptul constituia şi o dureroasă dovadă a trecerii anilor în care
fusesem aşa de departe de ei, de acea afectuoasă căldură după care tânji-
sem, de atâtea ori, cu dor.
În după-amiaza aceea, la clinică, am avut ocazia să mă întâlnesc cu
amândouă surorile mele şi, astfel, în sfârşit, am putut afla amănuntele pri-
vind sănătatea părinţilor noştri. Nu mi-au ascuns că starea mamei era des-
tul de îngrijorătoare. Avea frecvente crize cardiace, drept care era tot tim-
pul sub control medical. Orice neplăcere, orice tulburare acţionau negativ
141
asupra sărmanei ei inimi. În consecinţă, toţi se străduiau să o ţină departe
de orice neplăcere şi, cu toate acestea, erau mereu în alertă, întrucât re-
zultatele obţinute nu erau îmbucurătoare. Tatăl meu, în schimb, o îngrijea
cu multă scrupulozitate, mi-au spus surorile, chiar dacă, de multe ori, era
deprimat pentru că îşi pierduse vederea la un ochi şi, în consecinţă, fusese
nevoit să renunţe la îndrăgita sa activitate teatrală. Inactivitatea îl enerva,
dar, cu nedezminţitul său orgoliu, prefera să lase mai curând să se creadă
că pensionarea îi făcuse plăcere, decât să accepte ideea că nu mai e capabil
de muncă... Tocmai pentru a-i face viaţa mai uşoară, familia mea hotărâse
să se mute, după război, în apartamentul din palatul Pepoli, situat chiar în
centrul oraşului. În acest fel, tata putea să se plimbe, fără nicio dificulta-
te, prin piaţa centrală a oraşului, unde îşi întâlnea, de obicei, prietenii, să
ajungă până la iubitul său „Bar Otello”, unde petrecea după-amieze întregi
discutând despre meciurile de fotbal cu microbiştii din Bologna, sau să
viziteze, cu uşurinţă, teatrele din jur, care constituiseră, timp de zeci de ani,
ambiţiosul său lăcaş. Aceste dezvăluiri au declanşat în inima mea un val de
tristeţe. Încă o dată, m-am simţit vinovată. Știam că provocasem părinţilor
mei multe supărări şi dureri. Mi-am propus mie însămi să nu-i mai inopor-
tunez niciodată cu interminabilul meu lanţ de suferinţe.
Și Rossana aşteptase după-amiaza aceea cu nerăbdare. Simţea o nevoie
nestăvilită să-mi încredinţeze marea sa taină. Mi-a mărturisit că, de şase
ani, avea o relaţie amoroasă cu o persoană foarte distinsă, de care era ex-
trem de îndrăgostită, dar că, din păcate, era obligată să ţină această legătură
în mare secret. Marco al ei era victima unei căsătorii nefericite, încheiate cu
un divorţ legal. Date fiind riguroasele principii morale ale tatei, nu putea
spera să aibă vreodată acces în familia noastră. Rossana era conştientă de
acest lucru, aşa că se mulţumea cu frânturi de fericire, deci cu întâlniri pe
furiş. Dar era fericită. Acele clipe furate, care îi umpleau viaţa, m-au emoţi-
onat profund. Totuşi mă uimea faptul că Rossana, la 44 de ani, se supunea
încă voinţei tatălui nostru, nefiind stăpână pe propria sa existenţă. De mul-
te ori am avut dorinţa, încă din România, să mă informez cu privire la viaţa
ei sentimentală, dar mi-a fost totdeauna teamă să n-o umilesc, deschizând
în inima ei răni vechi. Rossana suferise mult în urma unei mari deziluzii
sentimentale. În tinereţe, fusese legată, în mod oficial, pentru mulţi ani, de
un băiat de familie foarte bună. Evenimentele războiului i-au separat însă
multă vreme, dar Rossana l-a aşteptat tot timpul cu iubire şi devotament.
142
Însă, peste un an, când se vorbea despre nuntă, el s-a îndrăgostit de altă fată
şi destul de repede a anunţat că trebuia să o ia de nevastă, pentru că aştepta
un copil. Tatăl meu a suferit mult pentru jignirea adusă, iar Rossana, sin-
gură şi dezamăgită, n-a mai vrut, mulţi ani, să accepte prietenia nimănui.
Faptul de a o şti, în sfârşit, fericită, chiar dacă era nevoită să facă absurde
compromisuri, mi-a umplut inima de bucurie.
Ne-am întors acasă fericite ca nişte adolescente la primele lor confiden-
ţe, aducând cu noi o undă de veselie. Aşa se face că am reuşit să vorbim
despre fetele mele fără să ne emoţionăm prea mult. Am arătat celor dragi o
serie de fotografii, pe care Dinu le făcuse special pentru a le aduce în Italia.
Tatăl meu nu-şi mai încăpea în piele de fericire că are două nepoate atât de
reuşite!
În schimb, mama, emoţionată, nu se împăca cu gândul de a le şti aşa
departe. Am încercat imediat să o liniştesc, spunându-i că severele legi,
actualmente în vigoare în România, începuseră să se îmblânzească şi că va
putea, cu siguranţă, să le îmbrăţişeze într-un viitor apropiat.
Tata m-a informat că, în după-amiaza aceea, primise o mulţime de te-
lefoane. Rude şi prieteni care se interesau de sosirea mea îşi manifestaseră
dorinţa de a mă vedea. El îi rugase însă să îmi dea răgaz câteva zile să mă
odihnesc. Faţă de mine se arăta aproape plictisit de aceste nevinovate insis-
tenţe, dar Rossana l-a dat de gol imediat, aminitindu-i că aşa ceva nu s-ar
fi întâmplat dacă el, în zilele care au precedat sosirea mea, nu ar fi transmis
fericita veste la jumătate din Bologna! Totul s-a sfârşit cu un hohot de râs.
Încă o dată, constatam că, sufleteşte, tatăl meu nu îmbătrânise niciun pic şi
că „relaţiile sociale” rămăseseră calul lui de bătaie!
Trezindu-mi curiozitatea, am vrut să ştiu care fuseseră cele mai impor-
tante telefoane. Tata mi-a vorbit imediat de Athos Amadori, unul dintre
primii mei curtezani. Athos se căsătorise apoi cu Norma, cu care se înţele-
gea foarte bine. Amândoi au devenit prietenii mei şi ai lui Eugen şi ne frec-
ventam asiduu până la plecarea noastră în România. Dar, şi în continuare,
Athos rămăsese foarte legat de familia mea. Tata mi-a povestit cu plăcere
că se interesa mereu de noi şi de viaţa noastră. În afară de aceasta, după ce
tata se îmbolnăvise, Athos devenise atât de prevenitor, încât se oferise să-l
însoţească în fiecare duminică la stadion, pentru a nu-l lipsi de una dintre
distracţiile lui preferate.

143
 Tata mi-a mărturisit că familia Amadori se bucura de o situaţie econo-
mică extrem de bună, pe care ştiuseră să şi-o creeze imediat după război,
şi că locuiau într-o vilă minunată, în apropierea casei noastre. În sfârşit, că
Athos, la încheierea convorbirii telefonice, lansase, foarte explicit, o invita-
ţie la prânz pentru duminica viitoare, care nu admitea comentarii!
Am fost foarte fericită când am aflat că sunase şi Lola Malagoli, draga
mea prietenă, pe care nu putusem să o uit niciodată.
Lola! De câte ori nu mă gândisem la ea în toată această perioadă! Pri-
etenia noastră avea rădăcini îndepărtate, când, în copilărie, mregeam în
vacanţă cu familiile noastre la San Giuliano Mare, pe Riviera Romagnola.
Lola fusese întotdeauna marea mea confidentă. Îmi ştia toate secretele, toa-
te păţaniile nefericitei mele căsnicii. Depărtarea însă ne obligase să între-
rupem afectuoasa noastră prietenie. După plecarea mea, ne trimiseserăm
doar câteva scrisori, dar foarte formale. Nu puteam să ne descărcăm sufle-
tele când ştiam prea bine că, atât cenzura de stat şi, apoi, cea a soţilor noştri,
ne-ar fi făcut greutăţi. Ideea de a o revedea pe Lola şi de a reînvia prietenia
noastră m-a făcut nerăbdătoare.
M-am pregătit, aşadar, să petrec altă noapte albă. Se îngrămădiseră prea
multe emoţii, prea multe evenimente şi, în tăcerea neclintită a acelor ore,
întrebările şi incertitudinile nu-mi dădeau pace.
Nu uitasem promisiunea făcută lui Dinu. Știam că aştepta întoarcerea
mea cu nerăbdare. Trebuia să vorbesc cu părinţii mei, să le povestesc tot
amarul vieţii mele cu Eugen, să-i implor să consimtă să obţin divorţul, care
în România se acorda uşor.
Dar, după ce luasem cunoştinţă de starea pecară a sănătăţii mamei şi de
faptul că tata nu abdicase de la severele sale principii morale, cum puteam
să mă gândesc să mai pun în discuţie un aspect atât de apăsător al vieţii
mele?! Nu, nu puteam să-mi asum această gravă responsabilitate. Dimpo-
trivă, m-am hotărât categoric că o voi linişti pe mama imediat, rugând-o
să uite clipa de slăbiciune care mă îndemnase să-i scriu scrisoarea aceea,
într-un moment de mari disensiuni între mine şi Eugen. Îi voi spune deci
că relaţiile dintre noi au intrat în normal şi că ne-am reluat liniştiţi viaţa
conjugală. Eram sigură că această penibilă minciună va avea un efect be-
nefic asupra sănătăţii sale, aşa că acela era primul lucru pe care trebuia să-l
fac. Dinu mă iubea, ştiam că va suferi mult, dar speram că va fi la fel de
înţelegător ca întotdeauna.
144
 Tata s-a dovedit foarte abil în a-mi organiza programul. Mai întâi de
toate, a fost necesar să ne ducem la poliţie, pentru a obţine permisiunea de
a sta în Italia. Faptul de a trece pe străzile din centru, de a revedea fiecare
colţişor al oraşului meu natal a fost cu adevărat surprinzător. Construcţii-
le devastate de război fuseseră îndepărtate şi, în locul lor, răsăriseră altele
noi şi moderne. Vechile palate fuseseră restaurate cu grijă şi, sub porta-
luri, străluceau vitrinele unor magazine luxoase. M-a uimit traficul intens
al automobilelor şi al trecătorilor bine îmbrăcaţi. Totul vădea o bunăstare
generală, nemaiîntâlnită în trecut. „Nu tot ce luceşte e aur!”, mi-am amintit,
dintr-odată, avertismentul colonelului de securitate. Dar cum puteam ră-
mâne insensibilă când vedeam cu ochii mei o realitatea demnă de invidiat?!
Tata, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile, nu mi-a ascuns nici laturile pozi-
tive, nici pe cele negative ale Italiei, analizându-le cu toată obiectivitatea.
La poliţie, unde tata era foarte cunoscut, ni s-a rezervat o primire pre-
venitoare. Mi s-a acordat o autorizaţie de rămânere în ţară pe trei luni, care
putea fi, eventual, prelungită.
De asemenea, tata a considerat de datoria noastră să fixeze o întâlnire
cu deputatul comunist care depusese atâtea eforturi pentru venirea mea în
Italia. Cum am ieşit din birourile poliţiei, am luat autobuzul ce mergea de-a
lungul zidurilor Bolognei, spre locuinţa lui, care se afla într-o vilă de lângă
Parcul Margherita.
Am fost primiţi cu multă căldură şi ne-am întreţinut aproape o jumătate
de oră. Am încercat să-i comunic domnului deputat toată gratitudinea mea
pentru avantajele oferite de „presupusa” înrudire cu dânsul. El s-a arătat
foarte binevoitor, spunându-mi că puteam să uzez, în continuare, liniştită,
de aceeaşi stratagemă, ori de câte ori ar fi fost necesar. A declarat că este
fericit să mă poată ajuta în salvagardarea intereselor mele familiale. Mi-a
dat însă un sfat, conţinutul fiind similar cu cel al colonelului cu părul roşu.
A apelat la bunul meu simţ de cetăţean venit din Est, rugându-mă să nu
mă pierd în comparaţii şi sentinţe absolute. Conta, îmi spuse, pe simţul
meu de răspundere şi, cunoscându-l bine pe tata, nu se îndoia că aşa va fi.
Îl considera un om cinstit, inteligent, care respecta opiniile altora, aşa cum
el însuşi, de altfel, respecta ideile democratice ale tatălui meu. Ne-am des-
părţit cu satisfacţia de a ne fi cunoscut şi cu asigurări de stimă reciprocă.

145
 Tata a ţinut apoi să mă pregătească pentru întâlnirea cu Lola, comuni-
cându-mi câteva dintre impresiile sale. Se temea că nu avusese o căsnicie
prea fericită. Se spunea că soţul ei, în ciuda strălucitei cariere de avocat, era
un om violent, de o moralitate îndoielnică, şi, în plus, înclinat spre băutură.
Lola, declara tata, atât de dulce şi sensibilă cum era, probabil că suferise
mult şi se îndoia că, actualmente, mai trăiau împreună. Revelaţiile acelea
m-au amărât nespus şi a fost inevitabil ca, în cel mai ascuns ungher din
inima mea, să nu reflectez cum nesocotinţele noastre din tinereţe ne-au
dus spre acelaşi destin.
Revederea cu Lola mi-a produs o plăcere imensă. Ne-am dat imediat
seama că timpul nu afectase cu nimic sentimentele noastre şi amândouă
ne-am manifestat dorinţa de a ne povesti totul. În după-amiaza aceea, am
ieşit împreună cu tatăl meu, pentru a ne duce la cimitirul Certosa, la mor-
mântul Ledei, apoi pe colina San Luca. În orele acelea călduţe ce precedau
apusul, voiam să savurez din plin panorama iubitului meu oraş.
Eram impresionată să realizez cum războiul avusese puterea de a mo-
difica aspectul Bolognei. Nimic nu mai era aşa cum îmi aminteam. Numai
câteva cupole sau turnuri groase constituiau singurul meu punct de reper.
Îmi aminteam cu nostalgie de plimbările noastre, când urcam cu toţii sub
lungul portic până la bazilica San Luca. Devenise o tradiţie ca, a doua zi de
Paşte, să facem un picnic acolo.
În seara aceea plină de regrete, ne-am întors acasă cu un enorm bagaj
de emoţii. Lola m-a uimit cu dinamismul şi inventivitatea ei şi nu mi s-a
părut deloc o femeie nefericită. A recunoscut, cu o resemnare liniştită, ne-
reuşita căsătoriei sale şi ne-a confirmat, mie şi tatei, că, de ani de zile, trăia
despărţită de soţul ei. Și-a manifestat doar supărarea când ne-a povestit
că, în ciuda onorantei sale profesiuni, încălca legea care-l obliga să-i dea o
pensie alimentară. Deci, pentru a putea duce o viaţă demnă, fusese nevoită
să-şi găsească o slujbă. Lola însă mi s-a părut o femeie cu simţul răspun-
derii şi independentă. Avea maşina ei personală (lucru absolut neobişnuit
pentru mine) şi faptul că mi-a stat la dispoziţie mi-a fost de mare ajutor,
pentru că au urmat zile agitate şi foarte obositoare. Prieteni şi rude, adesea
cu întreaga lor familie, au venit la noi în vizită. M-am străduit să fiu cordi-
ală cu toată lumea, să răspund politicos la întrebările lor, care erau mereu
aceleaşi! Totuşi, nu mă puteam sustrage acestui soi de pelerinaj, întrucât
tata îl considera o datorie.
146
 Duminica următoare, când ne-am dus la prânz în casa Amadori, am
fost răsfăţată cu zeci de atenţii.
Athos m-a anunţat că, în sâmbăta următoare, va organiza, în onoarea
reîntoarcerii mele, o serată de gală. Mi-a spus că trimisese deja invitaţii
peste tot: la Bologna, Roma, până şi în Sardegna, pentru a-i aduna laolaltă
pe toţi prietenii noştri. În primul moment, m-am speriat; mă îngrozea fap-
tul de a strânge în jurul meu atâta lume! Însă trebuie să recunosc că a fost
o seară minunată. O seară pregătită cu bun gust şi pricepere, de la care n-a
lipsit niciun invitat. Toată casa era împodobită cu flori. A fost cu adevărat
emoţionant să ne revedem, după 20 de ani, fiecare cu propriile noastre ex-
perienţe, cu vieţile noastre atât de diferite. Era şi Lola cu noi, însoţită de un
vechi curtezan din adolescenţă. Athos şi Norma mi-au oferit cu adevărat o
seară de neuitat, un ales omagiu al prieteniei lor. Serata a luat sfârşit în zori,
în minunata lor grădină, unde plutea un parfum îmbătător de magnolii.
Tata a dorit ca, în fiecare săptămână, să telefonăm la Timişoara. Voia să
vorbim cu fetele, cu Eugen şi tanti Cato, pentru a fi liniştiţi cu toţii. De fie-
care dată ne emoţionam, dar, de fiecare dată, ne asiguram că totul mergea
bine. Ca şi cum ar fi existat un acord tacit, nu vorbeam niciodată de dor,
dar convorbirile noastre telefonice erau un unic şi neegalat mesaj de dra-
goste, o imaginară şi nesfârşită îmbrăţişare.
Rossana a ţinut, cu orice preţ, să mi-l prezinte pe „logodnicul” ei. Profi-
tând de escapadele ei sentimentale, luasem şi eu obieciul să o însoţeasc, tata
fiind convins că erau nişte nevinovate întâlniri cu prietenele. În familie,
toată lumea era mulţumită de această distracţie şi complotul nostru nu-mi
tulbura conştiinţa.
Marco mi-a făcut imediat o impresie excelentă. Era foarte repectuos,
bine crescut şi lăsa să se întrevadă perfect sentimentele sale pentru Rossa-
na. În fiecare duminică, ne duceam împreună la cinema, la teatru sau acasă
la sora noastră, Italia, care, fiind şi ea complice, ne invita adesea să mâncăm
o îngheţată în vreun frumos local de pe colinele bologneze, împreună cu
întreaga ei familie. Vara izbucnise în toată plenitudinea ei, aşa că era foarte
plăcut să întârzii în vreo grădină înverzită, în aşteptarea nopţii, ce conferea
și mai multă strălucire oraşului, care se liniştea treptat. Rossana şi Marco se
mai întâlneau şi joi seara. Ca de obicei, ieşeam şi eu, dar, gândindu-mă că
era de datoria mea să-i las să se bucure de puţina libertate de care puteau

147
dispune, îi rugam să mă însoţească până la Lola, ca să-mi petrec seara cu
ea. Erau ore foarte liniştitoare. Cu Lola puteam fi, în sfârşit, eu însămi, pu-
team să-mi eliberez inima cu sinceritate de orice secret.
Nici măcar surorilor mele nu le mărturisisem reala mea situaţie cu Eu-
gen, nu găseam oportun. Preferam să le las să creadă că eram fericită şi că
disensiunile mele familiale, de multe ori anunţate în scrisori, se rezolva-
seră. Numai aşa puteam avea certitudinea că voi avea sprijinul lor ulterior
pentru a-i linişti pe părinţii noştri.
Câteodată, mă duceam împreună cu Lola acasă la Rosa, sora ei geamă-
nă. Odinioară ne unea o mare prietenie, dar circumstanţele vieţii au con-
strâns-o, încă de tânără, să se dedice unei familii foarte numeroase. Rosa
era fericită când o vizitam, pentru că spunea că o făceam să regăsească
farmecul vag al veseliei şi al lipsei de griji pe care-l uitase de mult.
Săptămânile treceau cu repeziciune şi mi-am dat seama că sosise mo-
mentul să-i trimit maiorului Tudor un „semn” că nu uitasem nimic. I-am
spus tatei că doresc să mă duc la Florenţa, în vizită la familia Bergmann.
Am încercat să-i povestesc, cu naturaleţe, că Marta, o prietenă din Româ-
nia, rămăsese văduvă de curând şi se zbătea în grele dificultăţi economice.
Aflând de voiajul meu în Italia şi ştiind că, la Timişoara, îl cunoscusem
cândva pe fratele ei, înainte ca acesta să emigreze, mă rugase să-l întâlnesc,
pentru a-l informa despre jalnica ei situaţie şi, eventual, a-i cere un ajutor
bănesc. Tata a fost foarte impresionat de toate acestea şi m-a pus să iau le-
gătura cu familia respectivă chiar în seara aceea, pentru a-i înştiinţa că voi
veni la ei cât mai curând posibil.
Lola, care era la curent cu întreaga poveste, s-a oferit să mă însoţească,
cu maşina ei, duminica următoare. Tata şi cu mine am acceptat încântaţi.
Laura şi Willy Bergmann au fost foarte surprinşi când le-am telefonat, dar
au fost atât de binevoitori, încât ne-au invitat la masă.
M-am hotărât să scriu o ilustrată de la Florenţa fetelor mele. Acela era,
în acelaşi timp, şi mesajul pe care îl trimiteam maiorului Tudor, ca să înţe-
leagă că, dacă mă aflam în oraşul acela, era şi pentru a-mi îndeplini „misi-
unea” încredinţată.

148
 O călduroasă dimineaţă de iulie ne-a însoţit în călătoria noastră spre
Florenţa. Trecând printr-o mulţime de sate şi orăşele, am avut, încă o dată,
dovada că Italia se afla în plină ascensiune economică, bunăstarea ema-
nând parcă o plăcută euforie. Ce diferenţă, mă gândeam, faţă de ţara pe
care o părăsisem de curând! O Românie cu aspectul acela auster, copleşită
de temeri, suspiciuni şi privaţiuni. O Românie care paraliza orice iniţiativă
personală, cu legile sale inumane. Mă gândeam ce abil a fost regimul să-mi
impună plecarea fără fetele mele. Cu ele alături, îmi spuneam, şi fără nicio
perspectivă în raporturile mele cu Eugen, cu greu aş fi găsit forţa să fac
cale întoarsă. Eram, de asemenea, conştientă că, dacă obţinusem, în sfârşit,
permisiunea de a pleca, aceasta nu fusese, desigur, dictată de considerente
umanitare. Știam prea bine că eram, în fond, o marionetă în mâinile unei
puteri ce trăgea sforile după bunul său plac.
Soţii Bergmann ne aşteptau plini de curiozitate pe terasa splendidei lor
locuinţe, aflată în centrul oraşului Florenţa. Chelneri cu mănuşi albe, ar-
gintărie şi cristaluri peste tot, guvernantă pentru fetiţe... Totul în casa aceea
vădea, în mod ostentativ, o bogăţie care mă indispunea şi mă făcea să mă
simt prost. Figura disperată a Martei s-a profilat imediat în mintea mea,
dându-mi un instinctiv sentiment de revoltă.
În timpul prânzului, Willy Bergmann n-a făcut altceva decât să vorbeas-
că, cu orgoliu, de strălucita sa carieră, de fabrica pe care o poseda, având în
subordine 80 de muncitori. A povestit de minunatele călătorii în străinătate
pe care le întreprindea în fiecare an, în interes de serviciu, şi despre vacan-
ţele estivale, petrecute împreună cu familia la vila lor de la Forte dei Marmi.
Laura Bergmann, cu un aer satisfăcut, gesticula întruna, făcând să zor-
năie numeroasele brăţări de aur care-i împodobeau braţele. Mă gândeam
cu oroare la viaţa umilitoare pe care o ducea Marta, la sacrificiile pe care
trebuia să le facă pentru a-l întreţine la studii pe fiul ei adolescent. Willy şi
Laura nu avuseseră încă bunul simţ să se refere la obiectivul principal al vi-
zitei mele, iar eu depuneam eforturi pentru a-mi ascunde dezgustul pe care
mi-l inspirau cei doi indivizi. Cu siguranţă că nu erau străini de mizeria şi
privaţiunile la care era constrâns poporul român. Presa italiană nu făcea
niciun secret din asta. Aşadar, după ce prânzul a luat sfârşit, în timp ce ne
aşezam comod în salon pentru a ne sorbi cafeaua, am înfruntat cu hotărâre
subiectul ce-mi stătea pe suflet. Am încercat să expun, fără menajamente,

149
viaţa amară pe care era obligată s-o ducă Marta, zi de zi, şi destinul său
tragic. Le-am povestit că, numai în disperare de cauză, Marta mă rugase să
le cer un ajutor în bani.
Laura, vizibil încurcată, încerca să se stăpânească, în timp ce Willy, ca
şi cum ar fi vrut să se scuze, afişând o falsă stupoare, mi-a spus că Marta îl
informase, cu câtva timp în urmă, de pierderea soţului ei, fără să facă aluzie
la necesitatea unui ajutor economic. Aş fi avut atâtea argumente cu care să-l
combat, dar am preferat să-mi păstrez calmul şi să le explic cât de riscant
era în România să te expui prin corespondenţă sau chiar telefonic, deoa-
rece guvernul român ţinea totul sub control. Chiar şi o simplă rugăminte
pentru obţinerea unui ajutor, s-ar fi putut repercuta negativ asupra Martei,
creându-i, ulterior, necazuri.
Willy, privindu-şi soţia, ca şi cum i-ar fi cerut consimţământul, s-a de-
clarat dispus să-mi încredinţeze un cec de 500.000 de lire, bineînţeles în ca-
zul în care aş fi fost de acord. Imediat ce a avut confirmarea mea, s-a grăbit
să calculeze ce echivalent în lei trebuia să-i dau surorii sale. A adăugat că
prefera să-i ofere această sumă de bani (pentru a-şi lua grija, odată pentru
totdeauna, m-am gândit eu) decât să-i expedieze Martei pachete, aşa cum
făceau alţii. Munca sa îl absorbea într-atât, îmi spuse, încât nu avea timp să
se ocupe de asemenea lucruri! (Eu m-am gândit că, având 80 de persoane
în subordine, i-ar fi fost atât de uşor, cu puţină bunăvoinţă, să autorizeze cel
puţin pe una dintre ele să-i facă, o dată pe lună, acest serviciu!).
Ca şi cum ar fi vrut să contracareze acele dureroase relatări, Laura, cu o
satisfacţie de-a dreptul deplasată, ne-a invitat pe Lola şi pe mine pe terasă,
pentru a ne arăta noua şi splendida sa maşină Spider roşie, parcată în gră-
dină. Aş fi vrut să fug cât mai departe posibil, dar mai aveam o datorie de
îndeplinit, anume „misiunea” mea.
Cu puţină abilitate, am încercat să-mi pregătesc terenul, întrebându-l pe
Willy cum s-a simţit la început în Italia, el, care se născuse şi trăise atâţia
ani în România. Mi-a răspuns, fără nicio ezitare, că s-a simţit imediat ca la
el acasă. Ajutat, la început, de socrii săi, a avut apoi norocul să desfăşoare o
activitate rentabilă, care, cu timpul, s-a consolidat.
A adăugat că se simte în aşa măsură italian, încât, când îi este dor de
patrie, în călătoriile de afaceri, se gândeşte numai la Italia şi la Florenţa
lui. România aparţine unui trecut cu vechi amintiri, ferecate parcă într-un
sertar, cu singura dorinţă de a le uita. Lola şi cu mine ne-am uitat, una la
150
alta, cu dezaprobare. Era important totuşi să încerc să reconstitui obscura
traiectorie a fugii sale şi am încercat o nouă mişcare. I-am spus că, pe vre-
mea aceea, atunci când a dispărut din Timişoara, s-a vorbit mult despre el
şi comentariile s-au înteţit când s-a aflat că ajunsese în Italia. Multă lume
l-a crezut în Israel, de unde era mai uşor pentru evrei să emigreze apoi în
alte ţări.
Willy, aproape cu mândria unui erou, s-a declarat dispus să ne poves-
tească odiseea lui, de la început până la sfârşit, pentru a ne da seama că
„anumite lucruri” nu le putea înfăptui oricine! Mi-a sărit inima de bucurie,
alesesem calea cea bună, aşa că m-am pregătit să ascult.
Trecuseră doi ani de la plecarea Laurei şi, pentru că nu se împăca de-
loc cu ideea de a nu reuşi să plece după ea (ne-a spus că de două ori i s-a
respins cererea de obţinere a vizei), a început să caute o cale clandestină
de rezolvare a acestei probleme. A făcut o primă tentativă la graniţa cu Iu-
goslavia, încercând să traverseze înot Dunărea, dar a fost prins şi expediat
înapoi în România, unde a fost bătut la sânge şi pedepsit cu şase luni de în-
chisoare, după care a fost repus în libertate. De la Timişoara, Willy a plecat
apoi la Bucureşti, fără să-şi schimbe domiciliul, pentru a nu trezi bănuieli.
La Bucureşti, a căutat noi contacte cu persoane care se ocupau de plecări
clandestine, dar a găsit numai un evreu, care, în schimbul unei sume de
bani în valută străină (pe care regimul comunist nu permitea să o deţii, dar
pe care, evident, Willy şi-a procurat-o), i-a pregătit o fugă periculoasă, dar
abilă.
Exista la Bucureşti o Agenţie de Transporturi de Stat, condusă de un
anume Grunberg, care, secondat de nişte colaboratori iscusiţi, reuşea să
organizeze, în perioada aceea, diferite fugi, mai mult sau mai puţin ase-
mănătoare cu cea născocită pentru Bergmann. El a fost închis într-un du-
lap special construit, prevăzut cu cele necesare pentru a putea supravieţui
şapte-opt zile, durata aproximativă a călătoriei de la Bucureşti la Milano:
hrană, băuturi, medicamente şi, natural, tot ce este necesar pentru servicii
sanitare. Oricum, voiajul, povestea Willy, a fost o aventură teribilă. La fron-
tiera Curtici a fost constrâns să suporte o pauză neprevăzută de două ore,
cauzată de o defecţiune la vagonul ce conţinea mobilele şi ascunzătoarea
lui. I-a auzit pe muncitori discutând între ei şi proiectând o eventuală des-
prindere a vagonului şi o transbordare a mobilelor în garnitura ce ar fi tre-
buit să treacă graniţa a doua zi. Dar, ca prin minune, defecţiunile au putut
151
fi reparate şi trenul şi-a reluat drumul. După ce au ajuns la Tarvisio, Willy a
ieşit, în sfârşit, din ascunzătoarea sa, însă abia la Udine a putut să coboare
din tren, să se prezinte la Poliţie şi să ceară azil politic. Acolo a fost reţinut
până a doua zi, când soţia şi socrul au venit pentru a întocmi formalităţile
de rigoare.
Am profitat de fervoarea cu care povestea Willy despre aventura sa, pen-
tru a-l întreba ce se întâmplase cu acel Grunberg. Mi-a răspuns că, după ce
lucrase câţiva ani la Agenţia de Stat pentru transporturi, realizând cine ştie
ce afaceri de anvergură, reuşise să emigreze, în mod legal, în Israel. Mi-a
spus că îl căutase la Tel Aviv, unde se dusese, de mai multe ori, în interes
de serviciu, ca şi în alte oraşe israeliene, dar fără rezultat. Cu siguranţă că
Grunberg, pentru a se salva de toate neregulile comise, îşi schimbase nu-
mele sau chiar părăsise ţara.
Cu totul întâmplător, Willy aflase, de curând, de la un prieten român că
acea Agenţie de Transporturi nu mai exista şi că acum, în locul ei, se ridi-
case o fabrică ce producea vagoane de tren!
Tot ascultând lunga şi interesanta relatare, s-a înserat. Lola şi cu mine
ne-am pregătit să părăsim casa Bergmann pentru a ne întoarce la Bologna.
Luându-şi rămas bun, Willy şi cu Laura au promis că ne vor întoarce vizita
înainte de plecarea mea în România, ceea ce au şi făcut.
Eram bucuroasă că cel puţin voiajul la Florenţa nu fusese inutil. Puteam
să predau liniştită notele mele informative maiorului Tudor, fără frica de a
mă compromite pe mine şi, cu atât mai puţin, alte persoane. Nenorocirea
lui Gino Prantoni, din păcate pentru el, făcuse ca prima mea misiune să
rămână neîndeplinită, dar, în ceea ce privea familia Bergmann, puteam să
le furnizez, cu siguranţă, veşti atrăgătoare. Maiorul Tudor va fi mulţumit,
iar Securitatea nu putea să mai recurgă la represalii faţă de persoane fizice.
În călătoria de întoarcere, ceea ce ne-a preocupat a fost cum să „rezol-
văm” problema cecului de 500.000 de lire încredinţat de Bergmann. Lucrul
cel mai firesc ar fi fost să fi putut utiliza banii aceia în timpul şederii mele
în Italia, pentru a nu fi o greutate pentru familia mea şi pentru a putea
cumpăra tot ceea ce putea face plăcere fetelor mele, mătuşii Cato şi chiar
lui Eugen. La întoarcerea mea, apoi, dacă Eugen ar fi fost un bun tată de fa-
milie, i-ar fi dat Martei ceea ce i se cuvenea. Era însă imposibil să mă expun
unui risc atât de mare. A mă întoarce în România cu o asemenea datorie
l-ar fi înfuriat pe Eugen peste măsură şi, probabil, pentru a se răzbuna, ar
152
fi fost capabil să denunţe acel trafic ilegal de valută, provocându-ne, mie şi
Martei, mari necazuri. Nu voiam, de asemenea, să-i implic nici pe părinţii
mei în povestea asta. Dimpotrivă, le voi spune că soţii Bergmann, profund
îndureraţi de relatările mele, au promis să se ocupe personal şi să-i trimi-
tă Martei tot ce avea nevoie. Rămânea deci o singură soluţie, puţin cam
complicată, dar deloc riscantă. Cu ajutorul Lolei, căreia îi predasem banii
primiţi, voi cumpăra tot ceea ce în România era dificil de găsit şi care s-ar
fi putut vinde cu uşurinţă. Lola ar fi depozitat apoi totul la ea acasă, într-o
valiză pe care mi-o va da în ziua plecării mele. Odată ajunsă la Timişoara,
cu ajutorul devotatului Dinu, aş fi efectuat vânzarea mărfii şi, cu banii ob-
ţinuţi, m-aş fi achitat de datoria faţă de Marta. Eugen deci nu va şti absolut
nimic şi nici părinţii mei, cărora nu doream să le provoc niciun fel de ne-
plăcere. Lola m-a asigurat că mă va ajuta să-mi fac cumpărăturile, calcu-
lând totul cu multă atenţie, pentru a duce la bun sfârşit întreaga afacere.
Ne-am întors amândouă la Bologna cu inima mai uşoară, aproape feri-
cite.

Au urmat zile destul de triste. Sănătatea mamei mele se înrăutăţise din

nou şi eram cu toţii îngrijoraţi. Medicul ne-a liniştit, declarând că, dimpo-
trivă, datorită prezenţei mele, stările depresive obişnuite, ce caracterizau
boala sa, scăzuseră în intensitate. El a atribuit evidenta înrăutăţire a bolii
climei înăbuşitoare a verii bologneze şi ne-a sfătuit să o ducem pe mama
la munte.
Familia mea obişnuia să-şi petreacă vara la Guiglia, o plăcută localita-
te din Apeninii modenezi. În anul acela erau însă foarte nehotărâţi. Tata,
ca să nu-mi creeze dificultăţi, hotărâse să aştepte plecarea mea şi apoi să
plece la munte. Dar sănătatea mamei schimbase situaţia. Hotărându-mă
dintr-o dată, am comunicat familiei că voi cere poliţiei italiene prelungirea
termenului de şedere cu încă o lună şi voi merge la Guiglia cu ei. Voi putea
rămîne deci până la începutul lui septembrie, exact cât intenţionau şi ei să
stea la munte.

153
 La auzul acestei veşti, preocuparea părinţilor mei s-a dovedit a fi mai
mare decât bucuria lor. Se temeau ca lunga mea absenţă să nu dăuneze fete-
lor şi lui Eugen, însă eu i-am asigurat că, în toate convorbirile telefonice, ca
şi în fiecare scrisoare pe care o primeam, mă îndemnau să rămân liniştită
întreaga perioadă îngăduită.
În realitate, eram destul de descumpănită. Știam prea bine că, înainte de
plecare, trebuia să rezolv o mulţime de lucruri. Trebuia neapărat să mă duc
până la Grado, pentru a o linişti pe tanti Cato şi pentru a „asculta” de sfatul
maiorului Tudor. În afară de aceasta, trebuia să-mi găsesc timpul să mă
ocup, împreună cu Lola, de cumpărăturile necesare pentru a rezolva pro-
blema cu Marta. Am încercat totuşi să nu intru în panică şi să plec liniştită.
Chiar în zilele acelea aflasem, dintr-o scrisoare trimisă de tanti Cato
(scrisă în româneşte, pentru a nu-mi crea dificultăţi în familie), că fetele
vor pleca, în curând, la Mâsca, cu ea şi Erzsi, pentru a rămâne toată luna
august. Eugen va pleca însă „singur” la Herculane, întrucât avea nevoie
de o cură termală! Nicio clipă nu m-am gândit că Eugen putea să aibă o
sănătate şubredă. Era clar că, în anul acela, în absenţa mea, cum soarta îl
favoriza, se hotărâse să-şi „petreacă” concediul cât mai plăcut posibil.
Îmi scrisese şi Jeaneta, pentru a-mi spune că va pleca şi ea la Mâsca,
cu Ioana Maria, confirmându-mi faptul că Dinu va merge cu ei, pentru a
nu le părăsi pe fete şi pentru a o ajuta pe tanti Cato. Dragii mei minunaţi
prieteni! Nu-şi uitaseră promisiunile. Involuntar, m-am gândit cum Eugen
îşi săpa în jurul lui, cu propriile mâini, o prăpastie adâncă. Cine ştie, m-am
întrebat, dacă, într-o zi, nu va cerşi un pic din afecţiunea pe care acum o
strivea orbit de egoismul său?!
Vacanţa noastră la Guiglia a fost minunată. Aerul curat de pe dealuri şi
lungile ore de odihnă au fost un adevărat balsam, mai ales pentru părinţii
mei, a căror sănătate se îmbunătăţea văzând cu ochii. Clima, pădurea în-
verzită, oamenii simpli şi drăguţi din satul acela mă duceau cu gândul la
Talagiu. Culmea ironiei, îmi aminteam cu câtă melancolie mă gândeam
acolo, la Talagiu, la părinţii mei, care erau atât de departe, tot cum, în aceas-
tă veselă localitate de vilegiatură, simţeam un dor disperat de fetele mele. O
soartă nemiloasă continua să ne urmărească fără încetare, făcându-mă să
fiu când cu unii, când cu alţii, dar niciodată împreună, cu toţii.

154
 Zilele noastre treceau liniştite, înveselite de prezenţa Carlei şi a Luisei,
nepoţelele noastre. Făceam adeseori plimbări împreună cu părinţii sau ne
duceam să facem plajă şi baie în râul Panaro.
În fiecare seară, Marco venea de la Bologna, s-o vadă pe Rossana. Aştep-
tam ca mama şi tata să se culce şi, apoi, sub pretextul de a face o plimbare
prin sat, ne duceam la „Conventino”, un local cu o grădină plină de arbori,
unde se asculta muzică şi se dansa şi unde ne aştepta Marco. Întâlnirile
acelea tainice sporeau farmecul vacanţei noastre.
Rossana, care-şi petrecea de ani de zile verile la Guiglia, avea acolo o
mulţime de prieteni şi cunoştinţe. Ea a fost aceea care mi-a prezentat, într-
o seară, la „Conventino”, un tânăr din sat, foarte distins, simpatic şi a cărui
companie era foarte plăcută. Se numea Alviano. S-a născut spontan un fel
de prietenie, care, încetul cu încetul, a antrenat şi familia mea, dar pe care
eu o priveam detaşat şi cu o anume indiferenţă.
Destinul însă îmi rezerva altă surpriză. Alviano avea să intre în viaţa
mea, chiar dacă pentru scurt timp, cu un tragic epilog.
Totul a continuat să se desfăşoare lin, până într-o zi, când o persistentă
durere de dinţi m-a obligat să mă duc în orăşelul Vignola, în căutarea unui
cabinet dentar. Întrucât s-au ivit complicaţii, a fost necesar să revin la Vig-
nola de mai multe ori pe săptămână, în toată perioada cât am stat la Gui-
glia. Micuţa Luisa era încântată să mă însoţească. Ne duceam şi reveneam
cu autobuzul, prilej de mare veselie, cel puţin pentru Luisa, care considera
acele scurte incursiuni o distracţie cât se poate de plăcută.
În ultima săptămână, nu cred că întâmplător, ieşind din policlinică, îl în-
tâlneam mereu pe Alviano, care, cu multă amabilitate, se oferea să ne ducă
înapoi în sat cu maşina lui. Aflând aceasta, tata mi-a criticat cu asprime fri-
volitatea. Era de neconceput ca o femeie măritată să-şi permită asemenea
libertăţi. Nimeni din familie n-a mai comentat cele întâmplate şi nici eu nu
am ripostat. Am tăcut şi, ca întotdeauna, m-am supus voinţei lui.
După două zile, ne-am reîntors la Bologna, fără ca episodul să creeze
între noi situaţii neplăcute sau disensiuni.
Ultima întâlnire cu dentistul era fixată pentru 4 septembrie şi i-am cerut
tatălui meu voie să mă duc însoţită de Lola. Tata a acceptat, satisfăcut, pen-
tru că dorea să mă întorc în România cu o lucrare bine făcută şi terminată
complet.

155
 Alviano, neştiind de neînţelegerile iscate din cauza sa, de-abia aştepta
să mă revadă. Se informase la dispensar ce dată îmi fusese fixată şi, în ziua
respectivă, venise, punctual, să mă aştepte. În ciuda faptului că i-am dat de
înţeles că nu era deloc bine să fiu văzută împreună cu el, Alviano nu s-a dat
bătut. M-a implorat să-i acord o întâlnire. Nu putea concepe să plec, mi-a
spus, fără să aibă ocazia de a mă revedea şi a-mi vorbi. Nu ştiu cum se face,
poate pentru că mă simţeam măgulită sau din naivitate, dar am acceptat.
Ne-am întâlnit la Bologna, în casa Lolei.
Alviano mi-a mărturisit, fără reticenţe, sentimentele şi speranţele care-l
animau. Eu însă eram hotărâtă să nu creez alte complicaţii. Încercam să-
mi înăbuş acea explozivă simpatie care mă atrăgea periculos de mult. Era
absurd să alimentez o legătură fără de speranţă.
Am simţit o nevoie chinuitoare să îmi îmbrăţişez fiicele şi să mă scutur
de acea insidioasă tulburare ce mă cuprinsese. Fără să vreau, rănisem inima
lui Dinu, care mă aştepta nerăbdător, încrezător într-un viitor care nu se va
împlini niciodată. Apoi mi-au revenit în memorie ochii plini de lacrimi ai
maiorului Tudor şi enigmaticul noian de senzaţii ce ne unise, făcându-mi
inima să bată cu violenţă. Bărbaţii şi sentimentele înconjurau viaţa mea şi
totuşi eu continuam să rămân prizonieră nefericită a destinului meu!

Ajunsesem pe la mijlocul lui septembrie şi părinţii mei evitau încă să

vorbească de plecarea mea. Mai mult, tata îmi fixase oră la croitor, pentru
că dorea să-mi confecţioneze două mantouri scumpe pentru iarnă. Din
primele zile ale vizitei mele în Italia, familia căutase, în fel şi chip, să apar în
societate foarte elegantă. Rossana m-a condus la coaforul său, pentru că era
convinsă că părul lung nu se potrivea cu figura mea şi, într-adevăr, noua
pieptănătură îmi schimbase complet aspectul. Desigur, farmecul modei şi
al eleganţei nu-mi era defel indiferent, aşa că am acceptat, şi de această
dată, darul pe care dorea să mi-l facă tata.
Între timp, profitând de bunăvoinţa Lolei şi de vremea încă atât de blân-
dă, mi-am informat familia că trebuia să mă duc până la Grado. Am plecat
deci într-o duminică dimineaţa, foarte devreme. Mi-am manifestat dorinţa
faţă de Lola de a revedea Veneţia, aşa că ne-am oprit puţin şi acolo. În ziua
aceea splendidă de septembrie, Veneţia mi-a oferit o privelişte de vis, dar
timpul ne presa cu tiranie, aşa că a trebuit să plecăm mai departe. La Grado,
în faţa „Vilei Iris”, mi-am simţit inima invadată de o emoţie puternică. Era
156
o construcţie frumoasă şi solidă, în stil Liberty. Parcă era o nobilă, bătrână
doamnă, în haine uşor demodate, dar care nu-şi pierduse, în niciun caz,
demnitatea. Inevitabil, m-am gândit la tanti Cato. Ah, cum aş fi vrut să
împart cu ea clipele acelea atât de emoţionante. Lola şi cu mine, oarecum
şovăitoare, am sunat la uşă.
A venit să ne deschidă o doamnă în vârstă, care, după ce a aflat că ve-
nim din partea Caterinei Kertay, ne-a primit cu o amabilitate deosebită.
Interiorul vilei mi s-a părut agreabil. Totul era bine întreţinut şi îngrijit cu
dragoste.
Doamna se numea Maria şi ne-a cerut imediat ştiri despre tanti Cato.
Când i-am spus că era perfect sănătoasă, a plâns de emoţie şi ne-a comu-
nicat că îi părea foarte rău că, în atâţia ani, nu-i scrisese niciodată. Am fost
nevoită să evit comentariile. I-am spus însă că eram o nepoată a doamnei
Kertay, care locuia cu ea în România, şi că îi aduceam personal salutările
sale. Apoi am cerut ştiri despre ea şi despre casă. Maria ne-a spus că, împre-
ună cu soţul ei, au fost singurii îngrijitori ai vilei. Tanti Cato îi lăsase această
însărcinare, în 1939, când părăsise Italia cu speranţa de a se întoarce cât
mai repede. De câţiva ani, soţul Mariei murise, dar ea rămăsese credincioa-
să îngrijitoare a casei unde se născuseră şi crescuseră cei trei fii ai ei, care
acum erau căsătoriţi şi aşezaţi la casele lor, situate prin împrejurimi. „Vila
Iris” suferise toate vicisitudinile războiului, cauzate de trecerea şi staţiona-
rea trupelor germane şi americane, care au jefuit, pe rând, tot ceea ce era
transportabil. Maria ne-a spus că, actualmente, de gestiunea „Vilei Iris” se
ocupa un hotelier din apropiere, care o transformase într-o sucursală a pro-
priului său hotel, aceasta de comun acord cu directorul Băncii din Grado,
un bun prieten al mătuşii Cato.
Maria ne-a informat că, vreme de aproape zece ani, câteva camere fuse-
seră ocupate de o verişoară a lui tanti Cato, care se stabilise acolo cu familia
refugiată din Fiume. Primind despăgubirile pentru bunurile lăsate în Iu-
goslavia, cumpărase, de curând, un apartament într-un bloc din apropiere.
Înainte de a-şi lua rămas bun de la noi, Maria ne-a întrebat dacă tanti
Cato se va mai întoarce în Italia. I-am răspuns că nu îi cunoşteam prea bine
intenţiile.
Lola şi cu mine ne-am gândit că am face bine să ne ducem şi la hotelierul
de alături, care deţinea uzufructul Vilei Iris, pentru a obţine informaţii mai
precise. Am fost întâmpinate, cu multă şi evidentă neplăcere, de un domn
157
care s-a grăbit să ne înştiinţeze că, de ani de zile, gestiona hotelul doamnei
Kertay, dar cu profituri foarte mici. Ne-a mai spus că a trebuit să cheltuias-
că o mulţime de bani pentru a reface construcţia avariată de război. În afară
de aceasta, s-a plâns de numărul redus de camere libere, întrucât o bună
parte din edificiu fusese mereu ocupat de numeroasa familie a Mariei şi, în
acelaşi timp, de rudele doamnei Kertay. S-a declarat bucuros că, în sfârşit,
putea să-i transmită „Doamnei” aceste informaţii; mai mult, ne-a spus că,
profitând de vizita mea, dorea să-i comunice faptul că el intenţiona să se
mai ocupe de gestiunea hotelului încă un an. Dacă doamna Kertay ar avea
însă intenţia să vândă această proprietate, el era dispus să o cumpere.
Era clar că acel domn, gândindu-se că tanti Cato avea unele dificultăţi
pentru a se întoarce în Italia, va fi ademenită de propunerea lui şi va accep-
ta să-i vândă casa contra unei sume modice. Am răspuns ferm că doamna
Kertay nu avea deloc această intenţie şi, mai mult ca sigur, anul viitor va
veni personal la Grado.
Chiar dacă eram convinsă că aceasta nu se va întâmpla, am fost satisfă-
cută că i-am răspuns prompt şi fără echivoc.
Lola şi cu mine ne-am întors la Bologna noaptea târziu. N-am vrut să
pierdem fascinanta ocazie de a revedea Veneţia noaptea. O lună splendidă
se reflecta pe canalele cufundate în tăcere, luminând străduţele pustii. Am
luat vaporaşul şi ne-am dus până în superba piaţă San Marco, admirând
imaginea sa în clarobscurul înserării...
Stabilisem că nici din Veneţia şi, cu atât mai puţin din Grado, nu era
oportun să trimit în România nici măcar o simplă ilustrată cu salutări. Ma-
iorul Tudor nu-mi dăduse nicio indicaţie în acest sens, dar eu mă temeam
că ar fi o imprudenţă să dezvălui prezenţa mea în acele locuri. Serviciile ce
se ocupau de cenzura scrisorilor ar fi putut să-şi dea seama de adevăratele
motive ale călătoriei mele în afara Bolognei şi să-i întindă o cursă mătuşii
Cato. Îmi dădeam seama cu câtă şiretenie trebuia să te înarmezi pentru a
evita orice posibilă eroare. Și, peste puţin timp, lumea aceea de care mă
temeam atât va face parte din nou din viaţa mea.
A doua zi, o amară surpriză ne-a găsit pe toţi nepregătiţi. Mama, după o
discretă perioadă de pauză, a avut un nou atac cardiac. Fragilitatea inimii
sale ne-a ţinut în alertă o săptămână întreagă. Am înţeles că nu era mo-
mentul să-mi urgentez plecarea. I-am scris lui Eugen şi fetelor o scrisoare
lungă, pentru a clarifica starea sănătăţii mamei mele, care mă obliga să-mi
158
amân întoarcerea. Am făcut apel la înţelegerea lor, rugându-i să aibă răb-
dare. Eram convinsă că scrisoarea aceea va trece prin mâinile maiorului
Tudor. Speram din tot sufletul că el va înţelege „mesajul” meu tacit şi că îi
va face să înţeleagă şi pe superiorii săi în ce situaţie dificilă mă zbăteam. În-
cetul cu încetul, mama şi-a revenit. Acele mici progrese m-au făcut să mai
întârzii. Pe la începutul lui octombrie însă, am început să mă tem că vizita
mea începe să dureze cam mult. M-am hotărât să vorbesc cu medicul casei,
care mi-a spus că nu trebuie să fiu îngrijorată, pentru că nu existau mari
pericole. Criza cardiacă era depăşită, chiar dacă convalescenţa cerea timp
şi răbdare. Puteam deci să mă pregătesc liniştită de plecare.
Profitând de obişnuita plimbare matinală pe care tata dorea să o facem
împreună, i-am vorbit de intenţia mea de a pleca, nu însă înainte de 20
octombrie. Era necesar, i-am spus, să ajung la timp pentru a sărbători ziua
de naştere a Mariei Delia, care împlinea 16 ani. Tata mi-a înţeles perfect
dorinţa şi m-a liniştit, spunându-mi că, de o săptămână, începuse să o pre-
gătească pe mama, puţin câte puţin, în acest sens. Tot atunci am pus la cale
un plan care trebuia să rămână secretul nostru. Am stabilit cu tata ca, în
luna decembrie a anului viitor (1957), să-mi expedieze la Timişoara o tele-
gramă, în care, anunţându-mi o agravare a sănătăţii mamei mele, să solicite
venirea mea de urgenţă. Tata era convins că, în acest fel, mă va ajuta să
obţin din nou, în scurt timp, viza de ieşire. M-a asigurat că, între timp, va
încerca să menţină raporturi strânse şi frecvente cu deputatul comunist, la
care, dacă va fi nevoie, va apela din nou să intervină. Amintindu-mi imedi-
at cum mă mustrase maiorul Tudor pentru aceasta, l-am rugat pe tata să fie
foarte prudent şi să apeleze la deputat numai la solicitarea mea.
Au urmat două săptămâni intense şi frenetice. Am alergat zilnic din ma-
gazin în magazin. Pentru a mă ajuta, Lola şi-a luat două zile de concediu.
Amândouă ne-am străduit să rezolvăm problema cumpărăturilor. Rochii,
lenjerie, pantofi, tricotaje... aveam impresia că nu se va termina niciodată!
Fetele mele aveau prioritate absolută, apoi tanti Cato, Eugen şi, la urmă,
ceilalţi prieteni... Marea problemă era însă Marta, unde trebuia evaluat to-
tul cu mare atenţie... În timpul nopţii îmi notam cu precizie fiecare cheltu-
ială făcută pentru Marta şi aproape că mă distram calculând cât voi realiza
în România prin vânzarea fiecărui lucru. La sfârşit, socotelile mi-au ieşit
minunat şi m-am simţit mândră de a fi ştiut să înfrunt piedicile cu atâta
îndemânare.
159
 Între timp, Lola, conform înţelegerii, depozitase într-o valiză, acasă la
ea, cumpărăturile făcute pentru Marta, până în ziua plecării mele. Mi-am
permis şi o cheltuială mică, dar plină de o imensă semnificaţie. Am cum-
părat, cu toată dragostea, un costumaş moale şi fin, din lână bleu, pentru
copilaşul maiorului Tudor, care precis că se născuse.
Plecarea mea era fixată pentru 20 octombrie. Cu câteva zile înainte, am
telefonat familiei Fischer, pentru a-i informa de trecerea mea prin Viena.
M-au rugat, cu insistenţă, să fiu oaspetele lor măcar două zile, timp necesar,
mi-au spus ei, pentru a vizita cel puţin oraşul. Am acceptat; desigur, nu din
simpatie pentru ei, dar mai mult din cauza celor nouă valize pe care le luam
la drum. Este imposibil să descriu cantitatea lucrurilor frumoase pe care
mi le-au dăruit rudele mele. Îmi amintesc şi acum de un palton din păr de
cămilă, cu manşete şi etolă de castor maro, şi de un taior gri-fer, garnisit
cu vizon gri-argintiu. Două valize erau destinate „nepoţelelor”, conţinând
o mulţime de surprize. Nimeni nu fusese uitat, erau cadouri pentru toţi. Și
pentru soţii Fischer, tata a ţinut să cumpere un cupon de mătase naturală
pentru ea şi o umbrelă splendidă pentru el.
Despărţirea ne-a făcut să vărsăm un torent de lacrimi. Vizita mea, care a
durat patru luni şi zece zile, a fost de o asemenea intensitate afectivă, încât
nu am să o uit niciodată.
Au venit la gară să mă salute mai mult de 50 de persoane: rude, prieteni,
cunoştinţe. Între ei, se aflau Willy şi Laura Bergmann, veniţi special de la
Florenţa. Freneticul noian de îmbrăţişări, urări şi strângeri de mână mi-a
provocat o emoţie violentă, care mi-a pătruns în inimă şi nu m-a părăsit
mult timp. Am încercat să-mi întipăresc în minte figura lor, pentru ca fi-
ecare dintre ei să-mi poată insufla, în viitor, curajul de a continua lupta.
Le-am citit în priviri acea apăsătoare întrebare pe care eu însămi mi-o pu-
neam, fără a găsi un răspuns liniştitor: „Ne vom mai revedea?... Când?...”.
Trenul a plecat, punctual şi nemilos. M-am refugiat într-un colţ al com-
partimentului şi am început să plâng în hohote.
Deodată, m-au strâns două braţe solide şi sigure. Era Alviano. Un refu-
giu cald şi neprevăzut pentru lacrimile şi disperarea mea. M-am abandonat
la pieptul lui până m-am regăsit şi mi-am revenit puţin. Alviano venise în
gara Bologna cu mult înainte de plecarea trenului şi se ascunsese într-un
vagon, cât mai departe posibil de cel în care mă aflam eu, pentru a nu fi

160
recunoscut de rudele mele. Adusese cu sine valiza luată cu o seară înainte
de la Lola. Atunci mi-am amintit, cu îngrijorare, de valiza Martei, pe care,
în zăpăceala plecării, riscasem să o uit.
Alviano m-a însoţit până la Tarvisio. Privirea şi cuvintele lui erau de o
mare intensitate. Mi-a mărturisit că mă iubeşte mult, chiar mai mult. Era
un sentiment profund, nestăvilit, care a pus stăpânire pe mintea, inima şi
gândurile sale. M-a implorat să mă reîntorc cât mai repede, dar cu fetele
mele, pentru a rămâne definitiv în Italia. Soţul meu ar fi putut cere şi ob-
ţine divorţul foarte uşor, iar el m-ar fi luat imediat de nevastă. „Te voi face
fericită – spunea el – cum n-ai fost în viaţa ta, iar fetele tale mă vor iubi,
pentru că voi şti să mă fac iubit!”. Nu-mi dau seama ce sentimente pre-
dominau în mine. Eram, desigur, tulburată, neliniştită, dar Alviano mi se
părea sincer. Mi-a cerut să-i scriu din România, dar eu ştiam prea bine că
nu pot să-i promit aşa ceva. Nu voiam absolut deloc ca maiorul Tudor să
afle de această imprevizibilă întorsătură a vieţii mele! Alviano a adăugat că
nu concepe să revin în Italia singură. Prefera să nu mă mai revadă decât să
suporte suferinţele unei alte despărţiri. Lacrimile lui s-au unit cu ale mele.
Era o situaţie incredibil de absurdă şi neprevăzută. Mă simţeam jenată şi
aproape vinovată pentru a fi rănit, fără să vreau, o altă inimă.
Dar sosisem la Tarvisio. Ne-am salutat fără să ne facem promisiuni. Ar
fi fost nedrept! Alviano s-a despărţit de mine cu o îmbrăţişare blândă şi,
totodată, disperată.

Am ajuns la Viena în dimineaţa următoare. Părinţii mei au avut grijă să-

mi cumpere un bilet de clasa I până în România. Întoarcerea mea trebuia
să fie deci fără neplăceri. Nimic nu prevestea, în afara stării mele emotive,
ce teribile frământări va trebui să suport.
La gară mă aşteptau soţii Fischer, însoţiti de un alt domn, care s-a pre-
zentat, foarte protocolar, spunându-mi că se numeşte Rosemberg. Erau cu
toţii atât de bine dispuşi, încât nu s-au lăsat impresionaţi nici măcar de
cele nouă valize ale mele. Mai mult, domnul Fischer, grijuliu, ajutat de doi
hamali, le-a depus la depozitul de bagaje, pentru a le scoate la plecarea
mea. Pe un ton confidenţial, doamna Fischer m-a rugat să-i spun „mama
Aurora”. M-a mirat atâta gentileţe, dar surprizele nu se terminaseră încă.
Acasă la ei, mă aştepta un apetisant dejun, o baie caldă şi minunată... şi un
dormitor luxos.
161
 Soţii Fischer au primit cu mare entuziasm cadourile aduse din Italia şi
au vrut imediat să telefoneze la Bologna pentru a le mulţumi părinţilor mei
şi a le transmite că prima etapă a călătoriei mele se sfârşise cu bine.
„Mama Aurora” s-a grăbit să-mi propună o altă variantă a programului
stabilit cu câteva zile înainte, prin telefon. M-a informat deci că „Andrei al
ei” se găsea, în sfârşit, la Budapesta, în vizită la sora lui, şi că dorea foarte
mult să mă revadă. Aşa că mi s-a propus să rămân la Viena numai o zi,
pentru a ajunge în timp util la Budapesta, unde mă aştepta Andrei. N-am
vrut să dau impresia că sunt nepoliticoasă şi am acceptat. În fond, schim-
barea aceea nu influenţa cu nimic data întoarcerii mele. Voi rămâne cu An-
drei timpul strict necesar pentru a-mi relua apoi călătoria către Timişoara,
unde familia mă aştepta în data de 23 octombrie, deci peste două zile.
Fiind foarte obosită, n-am mai pomenit nimic de propunerea lor de a
vizita Viena, ci, dimpotrivă, mi-am manifestat dorinţa de a mă odihni. Am
căzut într-un somn profund şi binefăcător şi m-am trezit de-abia târziu,
după-amiază. Am fost surprinsă să văd în cameră, lângă valiza mea, încă
una care nu-mi era familiară. Mi-a trecut prin gând că, la gară, domnul
Fischer, din zăpăceală, luase geamantanul altui călător. Cuprinsă de panică,
am căutat-o imediat pe „mama Aurora”. Reacţia sa severă şi autoritară nu
mi-a plăcut deloc. Mi-a răspuns repezit că va trebui să-i duc valiza aceea
lui Andrei la Budapesta. Conţinea mostre de obiecte din plastic, ce-i vor
servi apoi în România pentru a începe o nouă activitate prosperă. Nu mi-a
lăsat timp să-i răspund, pentru că ea continua să-mi spună că, în fond, nu
depuneam niciun efort în plus şi că nu puteam să-i refuz lui Andrei acest
mic serviciu, ţinând cont de prietenia care mă lega de el şi stima pe care,
la urma urmelor, fiul său o merita. M-am simţit oarecum înşelată şi încon-
jurată de o mare ipocrizie. Acum înţelegeam de ce au fost atât de amabili
şi grijulii. „Niciun serviciu fără contraserviciu!” ‒ aceasta era deviza lor.
N-am mai comentat. Mă găseam într-o situaţie delicată; eram oaspetele lor
şi, în afară de aceasta, aveam nevoie de ajutor. M-am pregătit, în grabă, să
ieşim pentru cină. Am rămas surprinsă când, în salon, l-am văzut pe dom-
nul Rosemberg, pregătit să meargă cu noi. M-a întâmpinat înclinându-se
până la pământ şi mi-a sărutat mâna în mod cavaleresc. Ne-am dus într-un
tipic colţişor din Viena de altădată, într-un local cu adevărat caracteristic,
unde orchestra, în costume naţionale, crea o atmosferă foarte plăcută, cu
delicate valsuri de Strauss.
162
 La început, seara a fost agreabilă. Întrucât cu toţii am trăit în România,
se vorbea româneşte, dându-mi senzaţia că mă aflam la doi paşi de casă.
Domnul Fischer şi domnul Rosemberg dialogau din când în când în un-
gureşte (limba lor maternă). Aurora m-a rugat să-i scuz, spunându-mi că
discutau despre afaceri, lucru obişnuit la ei. Cina s-a prelungit mai mult
decât era necesar. Cei doi bărbaţi continuau să bea şi să râdă prosteşte,
până când Rosemberg, fără nicio reţinere, a început să-mi facă avansuri
dezgustătoare. Soţii Fischer asistau amuzaţi şi aceasta m-a indispus şi mai
mult. N-ar fi trebuit să-i permită, evident însă că raporturile dintre ei erau
mai importante decât apărarea demnităţii mele. Umilită şi neputincioasă,
m-am gândit, cu amărăciune, cum destinul voia întotdeauna să mă supună
cu totul şi faţă de toţi.
În sfârşit, am părăsit localul şi ne-am îndreptat spre casă, unde puteam
să găsesc puţină linişte. Înainte de a mă culca, m-am apropiat de valiza
mea, pentru a-mi lua cele necesare pentru noapte.
Pentru a mă mişca mai bine prin cameră, am încercat să deplasez vali-
za lui Andrei. Am înlemnit de frică constatând că era imposibil să o mişc
din loc! Am încercat atunci să o târăsc, puţin câte puţin, neliniştea mea
sporind când am văzut două lacăte mari ce o ferecau lateral. M-a cuprins
o spaimă de nedescris. M-am refugiat repede sub pături, pradă celor mai
sumbre presentimente şi, natural, n-am închis un ochi toată noaptea. Mi-
am reproşat, îndelung, că am fost prea binevoitoare, supunându-mă, cu
prea multă naivitate, voinţei celor din jur. „Nu! – îmi spuneam, nu o voi lua
cu mine până când nu vor deschide valiza! Vreau să-i cunosc conţinutul,
pretind acest lucru, am tot dreptul!”. Eram sigură că o valiză atât de grea nu
putea conţine obiecte din plastic. „Ce minciună grosolană!”, m-am gândit.
Am continuat să mă zbucium din cauza încurcăturii în care intrasem şi,
stând nemişcată în pat, cu ochii larg deschişi, am aşteptat dimineaţa, hotă-
râtă să lămuresc toate lucrurile, dar nu pot spune că îmi era frică.De-abia
pe la orele zece, am simţit casa animându-se de voci şi zgomote. Am mai
aşteptat. Din fericire, mai târziu, prin fereastra întredeschisă, l-am văzut
pe domnul Fischer, îndepărtându-se cu paşi grăbiţi. Aurora a bătut la uşa
camerei mele şi, precum Iuda, a venit să mă sărute cu duioşie. Falsitatea
ei mi-a repugnat. Încercând să-mi adun tot curajul, i-am spus că doream
să-i vorbesc. Ne-am aşezat una în faţa celeilalte şi eu, uitându-mă sfidător
în ochii ei, i-am spus, răspicat, că nici nu mă gândesc să-i duc valiza lui
163
Andrei, până când nu-mi arată ce conţine cu adevărat. Aurora a sărit în
picioare, furioasă şi indignată, întrebându-mă cum îmi permiteam să mă
îndoiesc de cinstea lor. „E jignitor!”, a strigat ea, de mai multe ori, păşind
şi agitându-se ca o isterică. Am invitat-o să se calmeze, explicându-i că eu
consideram că era dreptul meu să cunosc adevăratul conţinut al valizei,
deoarece, transportând-o, eram constrânsă să-mi asum toată răspunderea
şi eventualele riscuri.
Aurora, din actriţă de dramă, s-a transformat, ca prin minune, într-un
personaj blând şi docil (tactica ei nu înceta să mă uimească). „Draga mea
fată! – îmi spuse. N-ai de ce să-ţi faci griji! Doar nu-ţi cerem decât un ser-
viciu inofensiv, nu poţi să ne dezamăgeşti. Valiza aceasta e doar un mic
secret de familie, care nu-ţi va pricinui niciun necaz, te rog crede-mă. Sti-
ma şi consideraţia pe care ţi le purtăm sunt atât de mari, încât, din clipa în
care te-am cunoscut, nu dorim altceva decât ca tu, într-o zi, să devii nora
noastră”.
La auzul acestor cuvinte, care m-au dezgustat atât de mult, indignarea
mea n-a cunoscut limite. I-am spus că eu şi Andrei nu eram decât cunoş-
tinţe cu totul întâmplătoare şi ne unea doar stima pe care o purtam amân-
doi maestrului Brânzeu. Eu eram femeie măritată, aveam o familie şi, chiar
dacă aş fi fost liberă, i-am replicat, desigur că nu fiul ei mi-ar fi suscitat o
simpatie deosebită!
Am invitat-o să nu încerce să mă ademenească cu tot felul de linguşiri
care nu mă interesau şi să ne întoarcem la problema valizei.
Aurora s-a înfuriat din nou ca o fiară, simţindu-se crunt ofensată pentru
lipsa de consideraţie pe care o aveam faţă de fiul ei, declarându-mi, fără
pic de jenă, că orice femeie ar fi fost fericită să se mărite cu el. Pentru a mă
intimida şi mai mult, mi-a interzis să transmit soţului ei presupusele mele
dubii asupra conţinutului valizei, deoarece o asemenea jignire l-ar face să-
şi piardă cumpătul. Faţă de această ambiguă ameninţare, am răspuns că îi
lăsam ei plăcerea de a-l informa asupra neclintitei mele hotărâri.
Aurora n-a mai comentat nimic, mi-a urlat doar să mă pregătesc în mare
grabă, pentru că, peste puţin timp, va veni să ne ia soţul ei.
Trebuia să ne ducem la depozitul de bagaje pentru a lua valizele depuse
şi a ne deplasa la cealaltă gară, de unde pleca trenul meu.
Puţin după aceea, am auzit-o pe Aurora vorbind agitată la telefon în
ungureşte. Mi-a fost deci imposibil să înţeleg ce mai punea la cale.
164
Maria Delia, Liliana, Maria Vittoria și Eugen - Timișoara, 1954

Casa din Mișca

165
 Liliana, Maria Delia, Raffaele și Maria Vittoria - Arad, 1950

Maria Delia, Maria Vittoria și Dinu Gherasim - Timișoara 1952

166
 Eugen, Liliana, Victoria Ionuțaș și
Ion Ionuțaș - Timișoara 1947

Maria Delia, Maria Vittoria și tanti Cato

Timișoara 1955

167
 Tanti Cato, 1920

Maria Vittoria, Marius,

Horia și Maria Delia - Timișoara 1960

168
 Celin, Maria Vittoria, Eugen,
Maria Delia și Barbara -
Bresso 1984

Celin, Liliana, Dan și

Francesco - Grado 1986

Liliana și Jeaneta Branzeu -

Milano 1984

169
 Lansarea cărții. Liliana și Horia la Teatrul din
Casalecchio di Reno - Bologna 1991

Lansarea cărții. Liliana cu Maria Vittoria și Maria Delia la Teatrul din

Casalecchio di Reno - Bologna 1991

170
 Domnul Fischer a venit să ne ia cu întârziere şi ne-a cerut să ne grăbim.
Subiectul valizei nu a fost amintit, dar figura sa avea o expresie severă şi
gândurile îi erau de nepătruns. Se mişca nervos şi gesturile îi trădau nerăb-
darea. Eu n-am scos o vorbă.
La depozitul de bagaje, urma să ne întâlnim cu domnul Rosemberg, ca
să ne ajute, dar a trebuit să-l aşteptăm mai mult de un sfert de oră. Eram cu
toţii agitaţi din cauza timpului scurt ce ne mai rămăsese la dispoziţie. Am
încredinţat paşaportul meu domnului Fischer, pentru a putea scoate valize-
le, ce au fost împărţite în două maşini. Eu am fost invitată să urc în maşina
lui Rosemberg şi am pornit în grabă către cealaltă gară. Neliniştea şi dorin-
ţa de a fugi erau atât de mari, încât nu m-a deranjat faptul că am rămas sin-
gură cu Rosemberg. În schimb, el s-a scuzat pentru comportamentul din
seara precedentă. Singurul răspuns pe care l-a primit a fost tăcerea mea.
M-a rugat, apoi, extrem de politicos, să-i fac o mică favoare. Dorea, îmi
spuse, să trimită o ciocolată unei prietene dragi, pe nume Magda, care lucra
într-o croitorie din Timişoara, aflată lângă teatru. Cunoşteam magazinul
acela, treceam prin faţa lui adeseori şi, desigur, nu-mi era greu să-i fac acel
mic serviciu. În timp ce puneam în geantă micuţa ciocolată, m-am gândit
că, la urma urmelor, trebuia şi eu să mă revanşez pentru deranjul de a mă
fi transportat de la o gară la alta cu o parte din bagajul meu. Însă familia
Fischer precis că mă ura pentru că nu le făcusem pe plac, dar îmi păsa prea
puţin de aceasta. Important era că mă eliberasem de coşmarul valizei lui
Andrei. La gară, toate valizele mele au fost urcate pe două cărucioare. Ro-
semberg se dusese să-şi parcheze maşina, aşa că domnul Fischer s-a ocupat
singur de trierea valizelor: cele mai mici au fost plasate în compartimentul
meu, restul fiind depuse la vagonul de bagaje. În sfîrşit, a venit şi momentul
să ne luăm rămas bun. În zăpăceala despărţirii, era aproape să uit să-i cer
domnului Fischer să-mi restituie paşaportul. După ce l-a căutat de câteva
ori prin toate buzunarele, a exclamat: „Vai, ce zăpăcit sunt! I l-am dat lui
Rosemberg la depozitul de bagaje. Să sperăm că va reveni în timp util!”. Mai
erau câteva minute până la plecare. M-a cuprins panica. Cercetam peronul
în toate direcţiile, cu un nod în gât şi o spaimă cumplită. În sfârşit, domnul
Rosemberg a sosit, surâzător, fluturând cu satisfacţie paşaportul meu, ca pe
un trofeu. Dar eu n-aveam chef de glume. I-am îmbrăţişat pe toţi cu răceală
şi am luat loc în compartimentul meu.

171
 Când trenul a pornit uşor, Aurora s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit:
„Cum ajungi la Budapesta, spune-i lui Andrei că poate să-şi ridice valiza!
Se află în vagonul de bagaje al acestui tren!”. Și, cu o expresie ironică şi tri-
umfătoare, mi-a trimis o sărutare cu mâna! Aş fi vrut să urlu de indignare şi
frică. Mă lucraseră cu toată măiestria, nimic de zis. Am rămas încremenită,
lipită de fereastră, în timp ce, în depărtare, cele trei păsări de pradă deve-
neau din ce în ce mai mici. M-am aşezat pe canapeaua compartimentului
de-a dreptul terorizată; nu eram capabilă nici măcar să plâng. Eram atât
de tulburată, încât nici nu mai reuşeam să judec. Mă simţeam un fel de
unealtă neputincioasă, aruncată în necunoscut, victima unei respingătoare
înşelătorii. Am încercat să reacţionez, reconstituind în memorie tot ce se
petrecuse în ultimele ore, încercând să înţeleg cum demonii aceia şi-au pu-
tut atinge scopul, împotriva voinţei mele.
Eram sigură că, atunci când am ieşit din casa Fischer, valiza lui Andrei
rămăsese în camera mea. Cu siguranţă că Rosemberg a luat-o ulterior şi a
transportat-o ascunsă bine în maşina lui (de aceea a şi întârziat un sfert de
oră!). Mai târziu, pretextând că trebuie să-şi parcheze maşina, s-a servit de
paşaportul meu şi a depus-o pe numele meu la vagonul de bagaje. Precis că
aşa se întâmplase. Mi-am amintit şi de şuşoteala lor în ungureşte cu o seară
înainte, la restaurant, şi de telefonul dubios al Aurorei de dimineaţă. Com-
plotul lor reuşise, evitând până şi neprevăzutul, şi iată că, ironia sorţii, eram
constrânsă să duc cu mine un periculos şi necunoscut „tovarăş de drum”.
Eram prinsă ca într-o cursă. Și, aşa, a început pentru mine o dramatică ve-
ghe. Ascultasem cu atenţie toate zgomotele ce proveneau de pe coridor, iar,
când auzeam apropiindu-se paşi de militari (aşa de uşor de recunoscut prin
cadenţa produsă de cizmă), mă asalta panica: „Precis – îmi spuneam – că
au descoperit totul şi vin să mă aresteze!”. Îi cercetam cu neîncredere până
şi pe cei din compartimentul meu, cu spaima că ar putea intui temerile
mele. Știam că, în ţările prin care se trecea în tranzit, nu se făcea controlul
bagajelor, dar acest lucru nu era suficient să mă liniştească. Mă temeam
că valiza aceea ar putea trezi bănuieli şi că poliţia ar putea face cercetări.
„Voi spune că nu este a mea!”, îmi spuneam cu hotărâre. „Trebuie să mă
creadă!”. Apoi, ca într-un coşmar, mă vedeam încătuşată şi târâtă cine ştie
unde. Mă gândeam la riscul de a nu mai putea să-mi revăd fiicele, cine ştie
cât timp. Mă gândeam la chinul părinţilor mei, la durerea lor nemărginită
şi la ruşinea ce mă va copleşi. Mă gândeam, cu regret, la maiorul Tudor, la
172
sfaturile şi îndemnurile sale la prudenţă. Totul era zadarnic, căzusem, fu-
sesem prinsă într-o cursă, printr-o înşelătorie monstruoasă. Timpul parcă
se oprise în loc, iar imaginaţia mea continua să gonească, confuză, spre o
prăpastie infinit de adâncă.
În apropierea Budapestei, am izbucnit într-un hohot de plâns, pe care
cei din jur l-au observat stânjeniţi şi melancolici. Când am ajuns la gară,
m-am aşezat la fereastră, căutându-l pe Andrei prin mulţime. Mă aştepta,
însoţit de un bărbat de aproximativ aceeaşi vârstă cu el. Lângă ei, doi ha-
mali aşteptau cu cărucioarele.
Andrei m-a întâmpinat cu un zâmbet larg şi, imediat cum a intrat în
compartimentul meu, m-a îmbrăţişat cu căldură. Asta a durat o clipă, apoi,
cu o iuţeală de necrezut, mi-a demonstrat cât era de bine organizat. De-
abia mi l-a prezentat pe cumnatul său şi, împreună, au început să se ocupe
de bagajele mele. Andrei, cu o rapiditate frenetică, a început să coboare pe
fereastră toate valizele mele, care au fost plasate în primul cărucior. Cum-
natul însă mi-a cerut paşaportul, pentru a se duce să-mi ia restul de bagaj
din vagonul de mărfuri. Mi-am dat seama că era inutil să şovăi. Nu-mi
rămăsese de făcut decât să mă supun planului lor, necunoscut mie. Era
necesar! Andrei şi cu mine am aşteptat întoarcerea cumnatului aproape
jumătate de oră. Nu am vorbit între noi mai mult decât strictul necesar. Ob-
servasem la el o agitaţie ce sporea văzând cu ochii şi care mă înspăimânta şi
pe mine. Aventura nu se terminase încă.
În sfârşit, cumnatul s-a întors, frânt de oboseală, târând nervos volumi-
noasa valiză. Am observat cu groază că pe ea atârna un cartonaş cu numele
şi numărul paşaportului meu. Totul era foarte vizibil! De-abia atunci am
avut confirmarea gravităţii şi pericolului la care fusesem expusă şi am sim-
ţit că leşin. Cumnatul lui Andrei mi-a dat paşaportul şi cartonaşul valizei
şi, cu un salut sec, s-a îndreptat în grabă spre un taxi, pierzându-se în trafi-
cul străzii cu încărcătura sa masivă. Instinctiv, am făcut praf cartonaşul ce
continua să mă apese ca o ameninţare. Din prudenţă, l-am învelit în batistă,
ascunzându-l în geantă. Totul s-a petrecut atât de repede, încât mi s-a părut
că trăiesc un film de spionaj. Între protagoniştii acţiunii şi victima lor nu au
existat nici prea multe dialoguri, nici explicaţii, ci numai obligaţia de a se
supune unui plan stabilit cu precizie în prealabil.

173
 Andrei m-a condus la „Hotel Royal”, aflat în plin centru al Budapestei,
unde rezervase pentru mine un apartament întreg. A ţinut să mă însoţeas-
că până sus, pentru a se convinge că totul îmi era pe plac, manifestându-şi
apoi dorinţa de a accepta invitaţia sa pentru cină. Am refuzat categoric, fără
să-mi mai bat capul cu vreo explicaţie. Andrei a încercat să insiste politicos,
dar, lovindu-se de refuzul meu categoric, mi-a spus numai că îmi va telefo-
na mai târziu, în speranţa că mă voi răzgândi.
M-am trântit pe pat epuizată, incapabilă să mai gândesc la ceva. Aveam
nevoie numai de linişte. Încetul cu încetul, m-a cuprins un sentiment de
eliberare şi m-am lăsat pradă acelei senzaţii care-mi calma nervii.
Mai târziu, telefonul a sunat îndelung. M-am hotărât să nu răspund. Am
rămas închisă în camera mea şi n-am coborât nici pentru cină. Spre seară,
am comandat în cameră un ceai şi un calmant. Frontiera nu era departe şi
doream să mă înfăţişez familiei, dacă nu strălucitoare, cel puţin odihnită.
Dimineaţa m-am trezit devreme. M-am aranjat cu grijă şi primul meu
gând a fost să mă duc la recepţie pentru a achita costul hotelului cu banii
oferiţi de tatăl meu pentru eventualele cheltuieli de călătorie. Nu voiam, în
ruptul capului, ca Andrei să mi-o ia înainte şi să achite nota cu gentileţe şi,
cu atât mai puţin, din dorinţa de a mă recompensa pentru „serviciul” pe
care, fără voia mea, i-l făcusem.
Între timp, mi-a telefonat din nou, dar am refuzat, şi de această dată, să îl
văd. Am vrut să-i dovedesc, în acest mod, indignarea mea pentru ceea ce se
întâmplase şi să subliniez că, între noi, orice raport de eventuală prietenie
era iremediabil compromis. Am acceptat numai să-l revăd după-amiază,
ca să mă însoţească la gară. Nu mi-am făcut niciun scrupul. Era cel mai
mic lucru pe care-l putea face pentru mine, după ce se comportase atât de
grosolan.
Am petrecut dimineaţa rătăcind pe străzile Budapestei, încântată de atâ-
ta maiestuoasă frumuseţe. Pieţe monumentale apăreau ici colo, de-a lungul
panglicii infinite a Dunării tăcute. Plimbându-mă printre oameni, vizitând
biserici şi prăvălii, am avut o senzaţie clară că, în Ungaria, în ciuda regimu-
lui comunist, similar cu cel românesc, domnea un climat mult mai destins
şi, în acelaşi timp, o oarece bunăstare. Era în 22 octombrie şi nimic nu lăsa
să se întrevadă ce avea să se întâmple curând.

174
 După un frugal dejun, m-am întors la hotel, având numai răgazul nece-
sar pentru a mă pregăti de plecare. Andrei a sosit punctual, dar tot timpul
cât a durat drumul până la gară nu ne-am adresat niciun cuvânt, ca şi cum
ar fi existat un acord tacit între noi, bineînţeles din motive diametral opuse.
În orice caz, s-a ferit cu grijă să facă aluzie la mârşăvia comisă.
Trenul pentru România nu a întârziat să apară şi nici n-a fost greu să
urcăm toate valizele mele în compartimentele aproape goale. Apoi, Andrei,
foarte oficial, mi-a urat „drum bun!”, rugându-mă să transmit salutările
sale familiei mele şi maestrului Brânzeu. Mi-a spus să-i comunic că, peste
două săptămâni, va reveni şi el la Arad. Cu o străfulgerare de ură necon-
trolată, i-am dat de înţeles că voi întâlni familia Brânzeu în curând şi, cu
siguranţă, voi avea multe lucruri interesante să le povestesc.
Andrei mi-a aruncat o privire ironică şi, totodată, ameninţătoare, trans-
miţându-mi propriul său mesaj: „Nu cred că ar fi prea convenabil – mi-a
spus el – pentru niciunul dintre noi”.
Avertismentul acela nu putea fi decât un şantaj inutil, o ameninţare care
nu mi-a provocat nicio impresie.

Coşmarul luase sfârşit! Trebuia numai să găsesc forţa să uit, să îngrop,

pentru totdeauna, amintirea acelui teribil incident, să şterg din memoria
mea orice urmă a figurilor meschine ale acelor indivizi care mă întrebuin-
ţaseră fără milă, ca pe o marionetă. Trenul se apropia de frontiera Curtici.
Eram îngrijorată pentru grămada de bagaje pe care le luasem cu mine şi
mai ales preocupată de cele 100.000 de lire pe care le adunasem cu grijă
într-un colţ al poşetei. Mă hotărâsem să nu îi declar, ca să nu fiu constrân-
să să îi predau, sperând ca, în acest fel, să-i pot utiliza într-un viitor voiaj.
Temerile mele s-au dovedit a fi cu totul neîntemeiate. Vameşii nu au făcut
niciun control minuţios. M-au întrebat numai ce conţineau valizele, iar eu
le-am răspuns că, în toate, se găseau cadouri trimise de părinţii mei. Poate
că nu mă înşelam când gândeam că maiorul Tudor făcuse totul pentru a-mi
uşura reîntoarcerea, dar n-am ştiut şi nu mi s-a confirmat niciodată acest
fapt.
Eugen şi fetele mă aşteptau la Curtici. Mi-a făcut o plăcere imensă să le
îmbrăţişez. Mi s-a părut că, între timp, crescuseră şi se făcuseră şi mai fru-
moase! Călătoria spre Timişoara a fost numai sărutări şi mângâieri. Eugen
175
ne privea cu o expresie ce nu putea fi definită. Am ajuns acasă noaptea,
târziu. Tanti Cato, Annelore, nenea Ghiţă şi Erszi... toţi ne aşteptau, ni-
meni nu se culcase. Îmbrăţişând-o pe tanti Cato, n-am rezistat tentaţiei de
a-i şopti că îi văzusem vila, solidă şi intactă. De emoţie, a izbucnit într-un
hohot de plâns, punându-l pe seama bucuriei de a mă revedea. Cu toţii
am fost de acord că era prea târziu ca să mai deschidem valizele şi le-am
asigurat pe fete că o vom face, în linişte, a doua zi, când se vor întoarce de
la şcoală. Ne-am culcat, ca de obicei, toate trei în aceeaşi cameră şi am fost
drăgălaş constrânsă să le răspund la o mulţime de întrebări, până când au
adormit. Le-am privit îndelung, cu emoţie şi duioşie, mângâindu-le uşor:
„Patru luni şi zece zile – îmi repetam; cum am putut să rezist?!”. Eu, care
renunţasem totdeauna la orice evadare numai ca să nu mă despart de ele,
mi se părea că aproape le trădasem, că le decepţionasem, dar, în fond, şti-
am că era numai conştiinţa mea de mamă care-mi crea acest sentiment de
vinovăţie. Mă întrebam dacă şi ele îmi duseseră dorul tot atât de mult, dar
ştiam că vom recupera, în grabă, timpul şi ocaziile pierdute.
A doua zi le-am observat îndelung, în timp ce se pregăteau pentru ple-
carea la şcoală şi a trebuit să admit, cu stupoare şi orgoliu, că deveniseră
două domnişoare! Încetul cu încetul, am început să deschid valizele, aşe-
zând cu entuziasm fiecare lucru, ca într-o expoziţie frumoasă. Eram nerăb-
dătoare să particip la fiecare bucurie a tuturor! Tanti Cato, auzind că am şi
început să despachetez, a venit imediat la mine. Era mai presus de ea do-
rinţa şi curiozitatea de a afla fiecare detaliu al călătoriei mele şi, îndeosebi,
veştile despre vila Iris. Am povestit îndelung şi am hotărât ca Eugen să nu
afle nimic despre vizita mea la Grado. Tanti Cato nu avea încredere în el şi
cu atât mai puţin în părinţii lui, cărora Eugen le-ar fi povestit imediat totul.
Am convenit că e mai bine să trecem totul sub tăcere. Vila Iris trebuia să ră-
mână secretul nostru. Aveam nevoie de complicitatea sa, pentru că am fost
nevoită să mărturisesc mătuşii Cato cum a decurs întâlnirea mea cu familia
Bergmann la Florenţa. Am rugat-o să ascundă valiza Martei în camera sa.
Tanti Cato a acceptat fără să obiecteze, înţelegând foarte bine că Eugen nu
trebuia să ştie nimic.
Când i-am dat cadoul pe care i-l adusesem din Italia, tanti Cato n-a fost
atât mirată, cât emoţionată. Îi cumpărasem un cupon de rochie de pânză
albă de in, deoarece, de multe ori, îmi mărturisise că, odinioară, la Grado,
în timpul verii, îi plăcea să se îmbrace, din cap până în picioare, în alb.
176
 Considera acest fapt un motiv de distincţie de care, poate, cu un pic de
vanitate, fusese totdeauna mândră.
Întâlnirea cu Dinu nu a fost cum m-am aşteptat. A venit devreme, cu
o expresie încordată şi preocupată. După ce m-a îmbrăţişat în grabă, mi-a
cerut să-l urmez în camera lui nenea Ghiţă, pentru că trebuia neapărat să-
mi vorbească. Încă tulburat, m-a informat că, ascultând clandestin Radio
Londra, aflase că, la Budapesta, izbucnise, cu o seară înainte, o revoluţie, cu
împuşcături şi vărsare de sânge. Mi-a mai spus că, în centrul oraşului, fu-
sese incendiat şi Hotelul Royal, un hotel elegant. Când am aflat acest lucru,
s-a învârtit casa cu mine şi am simţit că leşin. Hotelul Royal! Ce teribilă co-
incidenţă! Și Dinu, şi nenea Ghiţă au fost tulburaţi când au aflat că, numai
cu o zi înainte, locuisem chiar acolo.
În ziua aceea, din măsuri de prevedere, şcolile româneşti au suspendat
cursurile şi fiecare director i-a sfătuit pe elevi să se ducă imediat acasă. Fe-
tele mele n-au înţeles gravitatea situaţiei şi au venit acasă vesele, de parcă li
s-ar fi acordat cine ştie ce favoare.
Am decis cu toţii să nu le spunem nimic, pentru a nu le strica plăcerea
de a-şi lua în primire cadourile expuse în camera lor: cărţi, discuri, pă-
puşi... şi o garderobă întreagă!
Ciudat, la ora prânzului, a sosit şi Eugen, îngrijorat, şi a intrat în camera
lui nenea Ghiţă. Radio Londra comunicase, cu puţin înainte, că Budapesta
era în plină revoluţie. Pe străzile din centrul oraşuliu, tinerii maghiari lup-
tau cu curaj împotriva soldaţilor ruşi, care, după atâţia ani de la terminarea
războiului, le ocupau încă ţara. Știrile nu erau deloc liniştitoare. Tineretul
maghiar era decimat.
Pentru a le ţine pe fete departe de tensiunea acelor ore, încercam să al-
ternez stările mele sufleteşti, împărţindu-mă între camera lor şi punctul
nostru de ascultare clandestină. Regimul interzicea, cu desăvârşire, asculta-
rea postului de radio Londra şi noi ştiam prea bine că riscam să fim arestaţi.
Eugen, Dinu şi nenea Ghiţă stăteau pe jos, în jurul radioului, îngropaţi
complet sub un strat de cuverturi, pentru a nu fi auziţi de vecini. Se ştia,
oricum, că fiecare familie, mai ales unde nu se aflau copii sau persoane stră-
ine prin casă, îşi asuma riscul ascultării zilnice a postului de radio interzis.
Trăiam mereu cu speranţa că va veni, mai devreme sau mai târziu, vreo
veste bună de la Londra sau din America. Toată lumea era exasperată de

177
atâtea privaţiuni, de legile inumane, de supunerea oarbă faţă de regim, aşa
că, în mod inevitabil, revoluţia care izbucnise în Ungaria făcea să renască
speranţa într-o schimbare radicală.
Până târziu, tanti Cato şi Annelore mi-au ţinut de urât în biroul lui
Eugen, unde, rând pe rând, unul dintre bărbaţii noştri ieşea din „vizuina
audierii” pentru a ne comunica noutăţile. Radio Londra informa că mulţi
unguri fugiseră în Occident şi îndemna poporul român să se revolte şi să
lupte, urmând exemplul maghiarilor. De asemenea, şi America incita la
luptă şi rebeliune, promiţând ajutoare, care, în realitate, nu aveau să vină
niciodată.
Exaltaţi de aceste promisiuni şi dornici să ajungem la mult aşteptata li-
bertate, ne molipseam unul pe altul, făcând propuneri, dând sugestii, con-
stituind planuri de acţiune.
Dar ideile noastre extraordinare alimentau numai iluziile unor speranţe
deşarte. Tanti Cato, care era o doamnă atât de liniştită şi înţeleaptă, ne-a
uimit în acele clipe cu ideile ei incandescente. Ea, care, de obicei, nu ridica
niciodată vocea, în seara aceea aproape că ţipa la Dinu şi Eugen să nu mai
piardă timpul şi să plece imediat la Mâsca, pentru a lua, în numele ei, de
la ţărani, două căruţe care ar fi putut să ne transporte pe toţi în străinătate.
Susţinea că, în câteva ore, odată ajunşi la graniţă, vom reuşi, printr-o stra-
tagemă, să o trecem. Bazându-se pe originea ei ungurească şi pe faptul că
ştia limba, tanti Cato încerca să ne convingă că planul ei nu va da greş. Spu-
nea că, la graniţă, ar fi declarat că noi toţi eram rudele sale, fii şi nepoţi, şi
continua să ne asigure că fuga va fi încununată de succes. Neîndoios, totul
mi se părea absurd şi irealizabil. Nenea Ghiţă clătina din cap, trist şi resem-
nat, cu atât mai mult cu cât, departe de soţia sa, Mica, şi de fiica Mariana,
n-ar fi făcut, desigur, niciun pas. Eu gândeam că fantezia mătuşii Cato era
incitată, în primul rând, de necesitatea acută de a se reîntoarce în Italia. Re-
latarea mea despre „Vila Iris” probabil că aprinsese o dorinţă nestăpânită,
înăbuşită ani de zile, de a fugi cu orice preţ din ţară şi de a ajunge, fie şi pe
jos, la dragul ei Grado. Era miezul nopţii. Radio Londra continua să incite
poporul ungar să lupte, să nu cedeze. Deodată, un zgomot straniu, surd şi
persistent, ce părea că provine din stradă, ne-a alarmat pe toţi. Radioul a
fost închis imediat şi, unul câte unul, ne-am dus la fereastră. Spectacolul
dramatic care se prezenta în faţa ochilor noştri a avut darul să ne distru-

178
gă inopinat toate speranţele. O interminabilă coloană de tancuri ruseşti se
înşira pe şoseaua principală, îndreptându-se către Ungaria. Am amuţit cu
toţii. De-abia în zori a dispărut acel oribil cortegiu.
În dimineaţa aceea, ne-am temut că marea deziluzie a maselor va duce
la dezordini în oraşul nostru, de aceea nu le-am îngăduit fetelor să se ducă
la şcoală, informându-le despre evenimentele care avuseseră loc. Înfricoşa-
tă cum eram, l-am rugat pe Eugen să mă însoţească la oficiul poştal, pentru
a trimite părinţilor mei o telegramă, ca să îi liniştesc că am ajuns acasă. În-
cercasem, de mai multe ori, să telefonez în Italia, dar liniile erau întrerupte.
Ne-am dus şi la miliţie, pentru că trebuia să predau paşaportul, pentru a
primi, în schimb, buletinul de identitate, unicul act ce era îngăduit cetăţea-
nului român. Pe străzi, am observat că lumea era mai tristă şi mai grăbită
decât de obicei. Nimeni nu îndrăznea să coemnteze şi chiar convorbirile se
limitau la strictul necesar.
Viaţa şi-a reluat deci cursul ei normal, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâm-
plat, poate chiar cu temeri şi rigori sporite. La fel s-a petrecut şi în familia
mea; reunind cioburile speranţelor noastre sfărâmate, am încercat să reve-
nim la normal.

Se apropia ziua de naştere a Mariei Delia, care împlinea 16 ani, şi îi pro-

misesem o petrecere „de neuitat”, permiţându-i, pentru prima dată, să in-
vite, în afara prietenelor ei, şi băieţi. Fiicele mele, cuprinse de entuziasm,
mi-au prezentat o listă de 20 de invitaţi! Știind prea bine cât sunt de exi-
gentă, s-au grăbit să-mi spună că toţi sunt băieţi serioşi, bine educaţi şi de
familie bună.
Tanti Cato şi Erzsi s-au apucat de lucru în bucătărie cu două zile înainte,
în timp ce eu şi Annelore ne-am ocupat de organizarea seratei, conştiente
fiind că atâta tineret într-un spaţiu restrâns putea să ridice probleme.
A fost informat şi Eugen de proiectele noastre, dar n-a avut nimic de
obiectat. Fetele creşteau şi era firesc să-şi manifeste micile lor pretenţii.
În perioada aceea, Eugen, deşi îşi păstra obişnuitul său ritm de viaţă,
devenise destul de binevoitor. Probabil că înţelegea să răsplătească, în acest
fel, generozitatea părinţilor mei, care îi trimiseseră din Italia haine de cea
mai bună calitate. Totodată, cadourile l-au încredinţat, fără comentarii in-
utile, că eu nu suflasem o vorbă familiei mele despre adevăratele noastre
relaţii şi poate că dorea să-mi dovedească cât îmi este de recunoscător.
179
 Dinu îşi reluase vechiul obicei de a veni în fiecare dimineaţă să mă salu-
te, înainte de a pleca la teatru.
Privirile sale erau încărcate de întrebări, dar, din păcate, permanenta
prezenţă a mătuşii Cato mă împiedica să-i vorbesc deschis despre noi. Îmi
propusesem să abordez acest subiect cu sinceritate, după aniversarea zilei
de naştere a Mariei Delia.
Cu o vădită solicitudine, am căutat să le vorbesc, atât lui, cât şi lui ne-
nea Ghiţă, despre o problemă urgentă, pentru care aveam absolută nevoie
de ajutorul lor. Era vorba despre cele 500.000 de lire primite de la familia
Bergmann, de valiza ascunsă în camera mătuşii Cato şi de graba cu care
trebuia să valorific toate lucrurile, pentru a mă putea achita de datoria faţă
de ei. Mi-au acordat numaidecât ajutorul lor, iar Dinu a găsit că e mai pru-
dent să ducă imediat valiza acasă la el. Eu urma să iau legătura cu Marta şi
să o asigur că, în cel mai scurt timp, cel mult în două sau trei rate, voi avea
grijă să-i dau toţi banii pe care îi datoram.
Însă, în dimineaţa următoare, nenea Ghiţă, având grijă să mă găsească
singură, mi-a bătut în uşă. A intrat cu surâsul lui blând şi cu acea expresie
binevoitoare şi distinsă care îl deosebea de toată lumea, spunându-mi că
hotărâse, cu o seară înainte, la teatru, împreună cu dinu, ca, dacă nu mă
jignea faptul, să-mi dea toată suma datorată Martei Bergmann. Apoi, ei se
vor ocupa, în linişte, să vândă totul colegilor. În faţa ezitărilor mele, nenea
Ghiţă mi-a mărturisit îngrijorarea sa profundă. Mi-a explicat cât de peri-
culos putea fi pentru mine, care ieşisem din ţară ca turist, să mă întâlnesc
cu Marta. Era mai bine să nu dau naştere la suspiciuni, să închei cât mai
grabnic acest capitol, asta fiind singura soluţie. Am cedat. Dovada aceea de
afecţiune şi prietenie a avut pentru mine o semnificaţie profundă.
I-am telefonat Martei în aceeaşi zi. A venit la mine aproape în fugă.
Stupoarea pe care i-o provocau banii aceia m-a răsplătit pentru riscurile şi
dificultăţile pe care le înfruntasem pentru ea.
Îmi amintesc că Marta, suspinând de bucurie, mi-a mărturisit că nu
avusese, în viaţa ei, parte de atâţia bani şi că suma depăşea valoarea pensiei
pe şase luni pe care o primea pentru soţul ei defunct. Am încercat să nu-i
stric bucuria, evitând să-i povestesc în ce bogăţie şi risipă trăiau Willy şi
Laura. I-am spus numai că o duceau foarte bine. Am rugat-o pe Marta să-i
scrie imediat fratelui ei, pentru a-l asigura că a primit banii, şi am sfătuit-o

180
să uzeze de parola pe care o stabilisem de comun acord cu ei: „Am primit
cu plăcere veşti de la tine şi îţi mulţumesc pentru cele cinci splendide batis-
te pe care mi le-ai trimis”.
Marta a ieşit din casa mea în culmea fericirii, uşoară ca un fulg. Și eu
eram mulţumită; ştiam că am făcut cu adevărat o faptă umanitară şi mă
bucuram.
În seara de 29 octombrie, Maria Delia a fost sărbătorită exact aşa cum
şi-a dorit. Camera fetelor, aranjată cu gust pentru această ocazie, era gata
să primească stolul de tineret. Un perete era ocupat de o masă mare, care
abunda de bunătăţi. Tanti Cato şi Erzsi făcuseră adevărate minuni: cel pu-
ţin zece feluri de prăjituri, unele mai bune decât altele, de-ţi lăsa gura apă!
La fel de îmbietor era şi bufetul rece, pregătit cu grijă şi fantezie. Pentru a
asigura succesul acelei serate, adusesem din Italia multe lucruri care, în
România, ar fi fost greu sau aproape imposibil de procurat. Maria Delia şi
Maria Vittoria, foarte graţios îmbrăcate, aşteptau agitate. Erzsi avea misi-
unea să-i întâmpine pe oaspeţi. Măgulită şi încântată, Erzsi era îmbrăca-
tă impecabil, cu şorţuleţul alb strălucitor, pe care nu uita să-l arboreze în
asemnea ocazii.
Tanti Cato, Annelore şi cu mine, la fel de nerăbdătoare şi entuziasmate,
ne prefăceam că vorbim dezinvolt.
Înainte de a-şi conduce invitaţii în camera lor, fetele veneau să ni-i pre-
zinte, unul câte unul. Eram fericită şi, în adâncdul sufletului, mulţumită
să descopăr la tinerii aceia atâta graţie şi politeţe. Fiecarea ducea câte un
cadou: un disc, o carte, un buchet de flori... ce se putea găsi într-un oraş ce
încerca, cu greu, să asigure un niminum indispensabil pentru un trai cât de
cât decent. Erau fete şi băieţi cu figuri luminoase şi cinstite, îmbrăcaţi cu ce
aveau ei mai bun, după posibilităţi. A fost imposibil să nu fac o comparaţie
cu realităţile din Italia, văzute, de curând, cu ochii mei. Constatasem, cu
amărăciune, că noua generaţie italiană era prea puţin interesată de studiu,
neavând, în genere, preocupări de ordin cultural. Avea însă o irezistibilă
atracţie pentru distracţii sau pentru tot felul de fleacuri. Avusesem impre-
sia că nici măcar familiile nu ştiau să inspire propriilor lor copii interesul
pentru adevăratele valori ale existenţei. Părinţii din România, în schimb,
lipsiţi de orice preocupări frivole, se ocupau foarte mult de educaţia copi-
ilor lor, sporindu-le universul cultural, punându-şi în ei toate speranţele
pentru România de mâine.
181
 Nu m-a mirat deloc prezenţa lui Horia printre invitaţi. Maria Delia l-a
condus să mă salute, cu priviri ce străluceau de fericire. Nu puteam să-mi
explic însă prezenţa fratelui său, Marius. Mi se părea ciudat ca un tânăr de
22 de ani, student ce se apropia de licenţă, să se simtă în largul său prin-
tre copilandrii aceia. Oricum, Horia şi Marius erau doi tineri fermecători.
Nu-i mai văzusem de la înmormântarea mamei lor, dar acum mi se păreau
şi mai frumoşi!
După ce au sosit toţi invitaţii, s-a deschis bufetul, într-o atmosferă de
mare veselie şi uimire. Au urmat apoi muzica şi dansul. Ascultând discurile
ultimului Festival San Remo, aduse de mine din Italia, tinerii au fost capti-
vaţi şi cuprinşi de o euforie de nestăpânit. De la postul nostru de observaţie,
tanti Cato, Annelore şi cu mine, antrenate de buna dispoziţie generală, fă-
ceam comentarii mondene sau îi forfecam în glumă pe micii noştri invitaţi.
Am observat însă că Maria Vittoria şi cu Marius dansau adeseori împre-
ună sau stăteau unul lângă altul, vorbind cu dezinvoltură şi oarecare fami-
liaritate, ca şi cum s-ar fi cunoscut bine de mult timp. Știam că micuţa mea
era atrasă de acel tânăr, dar mă temeam că ar putea suferi când îşi va da
seama că îşi făcuse iluzii deşarte. Nici prin gând nu-mi trecea că un tânăr
de vârsta lui ar putea fu serios interesat de o „fetiţă” de 14 ani!
Am ţinut să comunic îngrijorarea mea mătuşii Cato şi Annelorei. Au
surâs în faţa neliniştii mele, încercând să mă convingă că Marius, fiind cel
mai mare din întreaga companie şi neinteresându-l niciuna dintre fetele
prezente, se ocupa de micuţa Maria Vittoria numai din gentileţe şi poli-
teţe. Putea fi versiunea cea mai logică, dar pe mine tot nu m-a convins.
Din respect pentru noi şi potrivit condiţiilor stabilite, fix la miezul nopţii,
petrecerea a luat sfârşit. Fiicele mele ştiau că nu puteam risca să-i deranjăm
mai mult pe vecinii din bloc; de altminteri, a doua zi, toţi invitaţii trebuiau
să se ducă devreme la şcoală. Cu toţii ne-au mulţumit în fel şi chip. Se citea
în ochii fiecărui tânăr bucuria de a fi petrecut o seară atât de plăcută şi ne-
obişnuită, bogată în noutăţi şi impresii.
Mai târziu, când am ajuns în camera fetelor, le-am găsit dormind; aveau
nişte figuri senine şi destinse. Speram numai ca seara aceea frumoasă să nu
lase în sufletul micuţei mele Maria Vittoria nicio tulburare, nicio suferinţă
amoroasă.

182
 În noaptea aceea, Eugen s-a întors acasă mai târziu decât de obicei şi
numai a doua zi dimineaţa a întrebat-o pe tanti Cato cum decursese serata.
Pe mine nu m-a întrebat nimic. Probabil că se temea să nu-i reproşez că
nu a avut delicateţea să fie prezent măcar cu acea ocazie. Dar era inutil să
pretinzi de la el ceea ce nu putea da! Am observat întotdeauna că ceea ce
nu se naşte spontan nu poate fi altceva decât un absurd şi inutil compromis.
Mă hotărâsem deci să nu-l mai solicit să-şi exercite îndatoririle paterne.
Sărbătoarea parcă s-a prelungit şi a doua zi, pentru că tanti Cato, fetele şi
cu mine ne-am distrat retrăind totul, moment cu moment. Nu se ştie dacă,
din şiretenie sau stânjeneală, fetele au evitat să vorbească despre Horia şi
Marius. Inevitabil, inima mea de mamă a intrat în alertă. Tăcerea aceea nu
era altceva decât confirmarea unor sentimente tăinuite cu mare grijă.

Printre lucrurile însemnate şi mărunte pe care tanti Cato mi le povestea

în fiecare zi, am aflat că nenea Ghiţă îi aducea, adeseori, ziarele ungureşti
pe care le găsea la teatru. Tanti Cato le citea cu nesaţ, de la cap la coadă, şi,
câteodată, îi plăcea să comenteze cu voce tare vreun fapt divers.
Chiar zilele acelea, nenea Ghiţă îi procurase un cotidian adus de un regi-
zor de la Teatrul Maghiar, întors, de curând, de la Budapesta. Tot tanti Cato
mi-a semnalat că presa ungurească informa că, în ţară, revolta fusese înă-
buşită cu mare vărsare de sânge. Tinerii revoluţionari care supravieţuiseră
fuseseră imediat arestaţi şi condamnaţi. Se vorbea chiar despre pedeapsa
capitală. Minorii fuseseră eliberaţi provizoriu, până la vârsta majoratului,
când urmau să primească aceeaşi pedeapsă.
M-a tulburat gândul că atâtea vieţi tinere fuseseră curmate cu cruzime
pentru setea lor de libertate.
Mai târziu, după ce citise ziarul, tanti Cato a venit la mine pentru a co-
menta un fapt pe care îl considera cu adevărat senzaţional; mi-a arătat un
articol cu un titlul impunător, scris cu litere de o şchioapă, şi mi-a expli-
cat că, la Budapesta, fuseseră arestate două persoane, surprinse în timp ce
vindeau o mare cantitate de ceasuri de aur „Doxa”. Se presupunea că mar-
fa intrase pe la frontiera austriacă, fiind transportată, fără dificultate, de
o persoană aflată în tranzit, care nu putea fi suspectată pentru că nu era
supusă controlului vamal. Conform stratagemei stabilite de comun acord
cu complicii săi, această a treia persoană s-a eliberat de încurcătura com-
promiţătoare, dispărând fără urme.
183
 Mi-am reţinut, cu greu, o exclamaţie spontană. Nu aveam nicio îndoia-
lă. Eu transportasem valiza aceea plină cu preţioasele ceasuri, iar cele două
persoane arestate nu puteau fi decât Andrei şi cumnatul său. După primele
clipe de consternare, am simţit o uşurare. Nu aveam niciun regret pentru
soarta celor doi şacali care se folosiseră fără scrupule de mine în afacerile
lor oneroase. Dispreţul pe care îl resimţeam era mai puternic decât mila.
Cu câteva zile înainte, când Ungaria era în plină revoluţie, de multe ori mă
cuprinsese îndoiala că valiza aceea atât de grea, ce călătorise sub nume-
le meu, ar fi putut conţine arme. Gândul acela nu-mi dădea pace; acum
însă puteam, în sfârşit, să mă eliberez de acea insidioasă bănuială. Teribila
aventură pe care o trăisem şi care-mi pusese în primejdie libertatea a conti-
nuat să mă obsedeze încă mult timp şi să-mi tulbure somnul cu coşmaruri
îngrozitoare. Îmi amintesc că, în vremea aceea, fiicele mele îmi spuneau
impresionate că, adeseori, în timpul nopţii, ţipam terorizată, pronunţând
cuvinte fără şir. Eu mă justificam spunându-le că avusesem un vis urât pe
care nu mi-l mai aminteam.
Eugen continua să-şi ducă viaţa ca mai înainte, fără să renunţe la niciu-
nul dintre egoistele sale obiceiuri. Se ducea des la Arad, în vizită la părin-
ţii săi, după cum îmi spunea, dar niciodată nu-mi aducea veşti despre ei.
Arareori le spunea fetelor că bunicii le salutau şi le trimiteau o mulţime
de sărutări. Într-o zi, aproape ca o provocare, l-am întrebat pe Eugen ce
mai făceau părinţii lui. El mi-a răspuns, laconic: „Bine”, fără să mai adauge
nimic. Am înţeles că era inutil să mai sper într-o reluare a relaţiilor. Nici
măcar marele eveniment, de a revedea după atâţia ani Italia, nu reuşise să
reunească din nou familia. Socrii mei se dezinteresaseră complet de ple-
carea mea şi de nepoatele lor. Cunoscând bine lipsa de aptitudini paterne
a fiului lor, nu avuseseră nici cea mai mică grijă de fete, abandonându-le
practic în custodia „străinilor”.
Maria Delia şi Maria Vittoria îşi împărţeau ziua între şcoală, muzică şi
sport. Tot mai des, spre seară, îmi cereau permisiunea să facă o mică plim-
bare în oraş, cu prietenii. Știam că, din grupul lor, făceau parte Horia şi
Marius şi, după cum constatasem, acea specială şi reciprocă simpatie părea
destul de constantă. Dar nu aveam niciun motiv să le interzic acele mici es-
capade, atâta timp cât nu se repercutau negativ asupra studiului. Trebuia să
mă obişnuiesc cu gândul că fiicele mele creşteau şi că numai acordându-le
credit puteam reuşi să menţin minunatele noastre relaţii.
184
 Sosisem din Italia de două săptămâni şi nu apucasem încă să o văd pe
Dana. Vorbisem de vreo câteva ori la telefon cu ea, propunându-ne să pe-
trecem o seară împreună. Aşa se face că Dana a hotărât să ne invite la cină,
iar Eugen, care frecventa cu plăcere casa Stănescu, a acceptat cu dragă ini-
mă.
Revederea ne-a provocat o bucurie enormă. Dana şi-a pus, cu multă
graţie, colierul de corali trandafirii pe care i-l adusesem cadou din Italia.
Îi stătea de minune pe decolteul ei de porţelan şi ochii ei albaştri de cristal
s-au luminat de recunoştinţă.
Am cinat într-o atmosferă foarte senină şi cordială. Le-am vorbit în-
delung despre călătoria mea, povestindu-le despre cei de acasă, de timpul
petrecut pe tărâm italian, de spectacolele pe care le văzusem. Am încercat
să le satisfac curiozităţile, tăinuind însă, cu grijă, secretele, fapt ce devenise
la mine o a doua natură.
Eugen a fost neobişnuit de drăguţ. Până atunci nu se interesase câtuşi de
puţin de voiajul meu, dar, în seara aceea, părea atras de fiecare amănunt.
Era clar, dorea să facă impresie bună pentru a se remarca. Nu puteam să
uit că doctorul Stănescu era un distins coleg şi un stimat membru al PCR,
motiv pentru care Eugen depunea toate eforturile pentru a crea impresia că
noi doi suntem o pereche unită şi fericită.
Aşa cum îmi imaginasem, când a sosit momentul cafelei, Dana m-a in-
vitat să o urmez în camera ei. Ne-am despărţit de soţii noştri, sub pretext
că-i lăsăm să vorbească în voie despre inerentele lor probleme de serviciu
şi politică. Dana a cercetat îndelung ceşcuţa de cafea, apoi, cu un aer uşor
maliţios, mi-a spus că în Italia frânsesem o inimă care mă iubea cu adevă-
rat... chiar cu pasiune; în timp ce, la Timişoara, doi bărbaţi m-au aşteptat
cu nerăbdare: pe unul îl văzusem, iar pe celălalt îl voi întâlni cam într-o
săptămână. M-am prefăcut amuzată şi surprinsă, cu toate că ştiam că totul
era incredibil, dar adevărat. Dana nu contenea să mă uimească. Au urmat
câteva clipe de tăcere, în timp ce ea s-a concentrat; şi, apoi, mi-a spus că
„simţea” că fusesem foarte agitată şi înfricoşată în călătoria de întoarcere şi
m-a întrebat ce se întâmplase. Luată prin surprindere, i-am răspuns că mă
chinuise atât de tare dorinţa de a ajunge mai repede acasă la fiicele mele,
încât mă timora până şi viteza prea mare a trenului. Dana a surâs şi eu am
185
scăpat de interogatoriul ei. Mai aveam însă şi o altă dorinţă şi am întrebat-
o dacă nu poate să mi-o îndeplinească. Doream să aflu din cărţile de joc
ce le va rezerva viitorul fiicelor mele. N-a fost necesar să insist. Dana s-a
pus imediat pe lucru şi mi-a spus că fetele erau amândouă îndrăgostite de
nişte băieţi serioşi, animaţi, la rândul lor, de sentimente puternice şi cinsti-
te. Deci nu aveam de ce să-mi fac gânduri rele. M-am grăbit să-i spun că
eram îngrijorată îndeosebi de soarta Mariei Vittoria, care, deşi era atât de
tânără, se întâlnea cu un băiat mult mai mare decât ea. Dana şi-a întins din
nou cărţile de joc şi m-a asigurat că băiatul acela nu va profita niciodată de
naivitatea şi candoarea micuţei mele, va întreţine doar relaţii amicale, fără
intenţii ascunse, iar timpul şi împrejurările vor decide pentru ei. Prietena
mea m-a îndemnat să mă bucur liniştită de adolescenţa fiicelor mele, ce era
alimentată de acele gingaşe senmtimente de dragoste. M-a sfătuit să urmă-
resc, cu conştiinciozitate, comportamentul lor, fără să le impun interdicţii
severe şi fără să-mi fac griji inutile. M-am despărţit de Dana încurajată.
Cuvintele ei mi-au dat încredere, mai ales că niciodată sfaturile ei nu mi-au
înşelat aşteptările.
Bineînţeles că nu i-am suflat nicio vorbă lui Eugen. Nu existau între noi
acele relaţii care să ne îngăduie să înfruntăm şi să discutăm în linişte vii-
torul fetelor noastre. Eram convinsă că Eugen îşi va pierde răbdarea dacă
va fi constrâns să-şi asume rolul de tată, care, în fond, îi revenea. Deci era
preferabil să tac. Să trăiesc făcând apel la intuiţia şi la toată energia mea
morală, care mă vor ajuta, şi pe viitor, să-mi îndeplinesc, cu responsabilita-
te, menirea mea de mamă.
Cu cât treceau zilele, simţeam din ce în ce mai mult nevoia de a vorbi cu
Dinu despre situaţia noastră. Sesizasem, de multe ori, în privirile sale chi-
nuitoare, semne de întrebare, care vădeau o anume resemnare. I-am vorbit
cu blândeţe, dar fără ocolişuri. I-am mărturisit că starea gravă a sănătăţii
mamei m-a împiedicat să le dezvălui intenţia mea de a divorţa de Eugen.
De altfel, şi surorile mele m-au sfătuit să nu fac nici măcar aluzie la disen-
siunile mele familiale, rugându-mă ca, dimpotrivă, să-mi liniştesc părinţii,
pentru a-i scuti de orice frământare.
Pentru ca Dinu să înţeleagă cât ar fi de greu să-mi confrunt, cu bună
ştiinţă, părinţii cu anumite probleme de demnitate şi etică morală, i-am
vorbit de situaţia ciudată în care se aflau Rossana şi Marco. Mi-am dat sea-
ma că, în acest fel, i-am risipit şi ultima fărâmă de speranţă. Dinu m-a fixat
186
cu tandreţe, în tăcere, cu ochii plini de lacrimi. A fost îngrozitor de greu
pentru mine să-i provoc şi această deziluzie. Mi se părea că îi călcasem în
picioare nobilele sentimente, nimicind, prin câteva cuvinte, ani întregi de
devotament şi de dragoste tenace şi răbdătoare. Inima mi-a fost cuprinsă
de o mare supărare. Sufeream şi eram nevoită să-i fac şi pe alţii să sufere,
fiind, pe nedrept, legată printr-un crud destin... de un om pe care îl detes-
tam.
Dinu a rămas mult timp fără să scoată un cuvânt, apoi, aproape în şoap-
tă, a admis că, pentru a-i spulbera orice speranţă, ar trebui să-l îndepărtez
definitiv din casa şi din viaţa mea. Fără să mă privească, m-a implorat însă
să nu fac niciodată acest lucru. Fără mine şi fetele mele, ar fi fost un om
pierdut. Mi-a promis că se va mulţumi numai să ne vadă aşa cum a făcut
totdeauna, fără să-mi ceară nimic în schimb, fără să-şi mai facă proiecte
de viitor. Viaţa, îmi spunea el, poate să ne rezerve surprize şi nu voia să fie
departe de noi, pentru a nu risca să piardă o cât de mică posibilitate.
Venirea fetelor de la şcoală a întrerupt brusc acel apăsător dialog. Ca de
obicei, l-au îmbrăţişat pe Dinu cu multă afecţiune, bucurându-se de pre-
zenţa lui la o oră atât de neaşteptată. Am înţeles că ar fi fost nedrept să curm
brusc gingaşa lor comuniune sufletească. Mi-a fost de ajuns un schimb de
priviri cu Dinu şi un timid surâs pentru a decide că, în ciuda lipsei de per-
spectivă a relaţiilor noastre, totul va continua ca mai înainte.
În aceeaşi seară, mi-a telefonat Jeaneta de la Arad. Mi-a spus că, la două
săptămâni de la întoarcerea mea, niciunul dintre ei nu mai rezista dorinţei
de a mă revedea. Duminica următoare Nicu urma să dirijeze un mare con-
cert la Palatul Culturii, unde Jeaneta dorea să mă invite cu toată familia,
inclusiv cu Dinu şi tanti Cato. Toţi au fost entuziasmaţi de propunere, chiar
şi Eugen a acceptat cu plăcere programul nostru; cât despre fete, erau în al
nouălea cer. Îşi formaseră o oarecare cultură muzicală în particular, dar şi
prin şcoală, care, în fiecare sâmbătă dimineaţa, îi ducea pe elevi la concer-
tele de muzică simfonică ce se ţineau anume pentru ei, într-o mare sală din
Timişoara.
Am ajuns la Arad dimineaţa, cu unul dintre primele trenuri. Tanti Cato,
fetele şi cu mine am luat o trăsură până acasă la familia Brânzeu (pe atunci,
în România, nu existau taxiuri). Dinu şi cu Eugen au preferat să facă o
plimbare pe jos. Nicu şi Jeaneta ne aşteptau cu mare nerăbdare. Le-am lă-
udat şi admirat rafinamentul ţinutei lor elegante. Jeaneta era îmbrăcată cu
187
o rochie sobră, ce sublinia rolul ei de soţie a unui artist de prim rang. Nicu
era mai impunător ca niciodată în ceremonioosul lui frac. Ioana Maria,
cu o rochiţă de catifea albastră, ornată cu un enorm guler de dantelă albă,
părea o mică domnişoară din secolul al XVII-lea. Am admirat totdeauna la
ei acea notă de distincţie şi nobleţe, care, mai cu seamă în marile ocazii, le
trăda ascendenţa. Părea un fel de sfidare, ca şi cum ar fi vrut să demonstre-
ze că, în ciuda privaţiunilor şi a umilinţelor suferite, în adâncul sufletului,
rămăseseră neschimbaţi.
Văzând-o pe Jeaneta atât de furmoasă şi elegantă, m-am gândit că era,
poate, momentul cel mai nimerit pentru a-i oferi darul din Italia ‒ o poşetă
neagră pe care şi-o dorea de mult şi care putea să-i completeze admirabil
toaleta. Surpriza şi bucuria ei au fost atât de mari, încât au emoţionat-o
până la lacrimi. În acel moment n-am reuşit să nu observ privirea ingenuă
şi rugătoare a Ioanei Maria, care păea să mă întrebe: „Și mie ce mi–ai adus,
mamă-naşă?”. N-am mai întârziat nicio clipă şi i-am pus în braţe o cutie
mare, ambalată cu grijă pentru ca să nu se deterioreze conţinutul. În timp
ce o deschidea, micuţa tremura de emoţie şi, când s-a trezit în faţa unei pă-
puşi splendide, cu buclişoare blonde-aurii, care deschidea şi închidea ochii
şi spunea „mama”, de emoţie, aproape că i s-a oprit respiraţia. Cu o candoa-
re impresionantă, a vrut să se convingă, de mai multe ori, că minunea aceea
era cu adevărat a ei.
Abia mai târziu, când Nicu s-a retras o clipă pentru a-şi face ultimele
pregătiri, i-am mărturisit Janetei că aveam pentru el o surpriză deosebită.
Știam că Nicu suferea, de ani de zile, pentru că nu avea o „baghetă”, ce i-ar
fi fost foarte utilă la dirijarea orchestrei. Ultima pe care o avusese o uitase
la Sibiu, pe pupitru, cu ani în urmă, când fusese chemat să dirijeze un con-
cert. O căutase, dar zadarnic. De mai multe ori rugase pe câţiva colegi care
plecau în străinătate, în cadrul schimburilor culturale, să-i cumpere, dar
nimeni nu-i îndeplinise dorinţa. Nicu spunea că uitaseră; tot ce se poate,
dar eu cred că uitaseră mai curând din invidie. Aşa se face că minunatul
nostru Nicu, lipsit de importantul său instrument de lucru, se mulţumea să
dirijeze cu mâinile sale mari, care, din fericire, aveau o graţie fantastică, şti-
ind să transmită toată bogăţia sensibilităţii sale. De fapt, tata mi-a sugerat
ideea acestui cadou. Și-a amintit că îl auzise pe Nicu regretând că nu avea
o „baghetă” ce ar fi dat, desigur, un tonus sporit concertelor sale, aşa că a
ţinut să-i cumpăr una de argint, cu un splendid mâner de abanos. Pentru
188
ca surpriza să fie şi mai mare, am complotat cu Jeaneta să facem în aşa fel,
încât Nicu să găsească bagheta direct în sală, pe pupitru, la începutul con-
certului.
Peste puţin a sosit şi Dinu, cu un buchet enorm de flori, pe care servi-
toarea l-a ascuns repede pe terasă, pentru a-l aşeza apoi în sufragerie, la
întoarcerea noastră. Siguri de succesul enorm ce avea să-l obţină Nicu, am
proiectat să-l sărbătorim după-masă, aşa cum se cuvine. Eram cu toţii în
culmea entuziasmului şi a emoţiei. Numai Eugen nu s-a comportat ca un
invitat civilizat. Dinu mi-a spus că se oprise să-şi viziteze părinţii şi că va
veni direct la Palatul Cultural, înainte de începerea concertului. Compor-
tarea lui mă mâhnea, chiar dacă nu reuşea să mai contrarieze pe nimeni.
În ziua aceea, la Arad, mă aştepta şi o sarcină neplăcută, pe care n-o pu-
team amâna. Cu permisiunea Janetei, i-am telefonat Elizei Prantoni, dân-
du-i de înţeles că trebuia să mă întâlnesc cu ea. Pentru a nu tulbura acea
încântătoare dimineaţă, nu i-am dezvăluit adevăratele motive pentru care
îi solicitam întrevederea. Jeaneta a fost foarte drăguţă, permiţându-mi să o
invit pe Coca acasă la ea chiar în acea după-amiază. M-a sfătuit numai să
fiu foarte atentă la ce vorbesc şi să nu-i fac prea multe confidenţe. După ce
ieşise din închisoare, nemaiputând conta pe activitatea de la Loto–Prono,
pe care socrii mei o abandonaseră de mult, reuşise să obţină o slujbă de
secretară la direcţia Hotelului Astoria din Arad. Cunoscând, la perfecţie,
câteva limbi străine, părea să fie foarte apreciată şi stimată în hotelul acela
elegant, frecventat aproape în exclusivitate de străini. Jeaneta se temea că
Coca devenise informator de securitate, aşa că m-a rugat să nu am prea
multă încredere în ea. Am asigurat-o că voi fi foarte prudentă, cu atât mai
mult cu cât plătisem prea scump şi pe nedrept, în trecut, pentru greşelile
generate de încurcăturile ei.
Nu am întârziat prea mult. Voiam să ajungem la timp şi în linişte la Pala-
tul Cultural. Locurile ce ni se rezervaseră erau, fără îndoială, cele mai bune
şi, cu un pic de orgoliu, n-am reuşit să ne ascundem încântarea. În scurt
timp, sala s-a umplut, concertul era pe punctul de a începe, numai locul de
lângă mine rămăsese gol. Eugen a sosit ultimul!
Prima parte a concertului conţinea una dintre cele mai bune şi mai apre-
ciate compoziţii ale lui Nicu: „Luceafărul”, oratoriu pentru solişti, cor şi
orchestră. Solistul era un tânăr virtuoz din Uniunea Sovietică, aşa că inter-

189
pretarea sa era aşteptată cu mare interes. Partea a doua a concertului a fost
dirijată tot de Nicu, fiind axată pe clasici: Mozart şi Beethoven. Publicul era
neliniştit şi trepida, reţinându-şi cu greu nerăbdarea.
Nicu s-a urcat pe podium şi a zărit surpriza pe care i-o rezervasem. Pen-
tru un moment, a rămas nemişcat, apoi a luat cu delicateţe bagheta în mână
şi s-a întors către public, căutându-mi repede privirea; numai câteva clipe,
care au reuşit să ne transmită o puternică intensitate de sentimente.
A fost un concert grandios, care a repurtat un succes de neuitat. Nicu a
întrecut cu adevărat toate aşteptările. Aplauzele furtunoase, ce nu mai con-
teneau, îi chemau mereu la rampă pe Nicu şi pe solistul rus, care se înclinau
cu graţie, copleşiţi de emoţie. Cu un gest de mare modestie, Nicu s-a retras
în culise, lăsându-l pe solist să se bucure de nesfârşitele ovaţii. Privind în
jur, mi-am văzut fiicele, aşezate lângă Dinu, îmbujorate de entuziasm. Am
fost fericită şi mândră că muzica aceea atât de frumoasă şi valoroasă a reu-
şit să le mişte până în adâncul sufletului.
Jeaneta însă aplauda cu un surâs melancolic, care m-a îngrijorat. Mi-a
spus că este supărată, fiind conştientă că nici acest succes răsunător obţi-
nut de Nicu nu va schimba cu nimic marginalizarea sa profesională. Era
convinsă că numai necesitatea de a onora concertul cu un excelent diri-
jor îi determinase pe conducătorii politici să se folosească de Nicu, cu atât
mai mult cu cât se acorda mare importanţă participării celebrului solist din
Uniunea Sovietică.
Jeaneta nu se înşela. Îmi amintesc şi acum, cu indignare, cum ziarele
de a doua zi au elogiat corul, orchestra, solistul sovietic... dar prea puţine
cuvinte au fost închinate maestrului Nicu Brânzeu.
Din fericire, în după-amiaza aceea, nimic n-a reuşit să ne strice che-
ful. Nicu era foarte satisfăcut că oferise publicului măsura talentului său.
Culmea, el era mulţumit până şi de părerile anumitor „prieteni”, oarecum
ostili, care au fost totuşi nevoiţi să recunoască succesul incontestabil al con-
certului.
Când ne-am întors, am găsit casa plină de flori însoţite de felicitări şi
cuvinte pline de stimă şi consideraţie. Nicu m-a îmbrăţişat îndelung, cu
tandreţe, şoptindu-mi, în glumă, că noua şi preţioasa sa baghetă contribu-
ise şi ea la marele succes al concertului său!

190
 Înainte de a ne aşeza la masă, Nicu ne-a atras atenţia că ne va comunica
o veste uluitoare. Ne-a rugat numai să evităm criticile şi comentariile co-
lective, pentru a nu strica atmosfera de sărbătoare a zilei. Jeaneta şi cu mine
ne-am privit amuzate. Știam că Nicu era incapabil să păstreze un secret,
oricât de neînsemnat, plăcându-i să confere o anumită emfază confiden-
ţelor sale, de cele mai multe ori banale, dar care-l însufleţeau aşa cum o
jucărie provoacă bucurie unui copil. Eram obişnuite să zâmbim, deoarece
candoarea care îl caracteriza emana din acea înnăscută puritate sufletească,
din acea sinceritate care îl deosebea de semenii lui. Mai mult din respect
decât dintr-o nestăvilită curiozitate, ne-am pregătit cu toţii să-l ascultăm,
dar trebuie să recunosc că, în ziua aceea, am fost cu adevărat surprinşi de
dezvăluirile sale. În felul lui deosebit de exprimare, ne-a spus: „S-a zvonit
astăzi prin teatru că prietenul nostru, Andrei Fischer, se află, cu întreaga
familie, de câteva zile, la New York. În zilele revoluţiei ungare se găsea la
Budapesta, fiind oaspetele surorii sale şi al soţului ei, şi se presupune că toţi
trei, profitând de tulburările din ţară, au reuşit să treacă cladestin frontiera,
ducându-se la părinţii lor, aflaţi la Viena; ajutaţi de cine ştie cine, şi-au con-
tinuat cu toţii drumul, ajungând în America”. Ne-am uitat unul la altul, fără
să fim în stare să mai scoatem un cuvânt. „spre regretul meu – a continuat
Nicu –, cred că nu-l vom mai revedea niciodată pe Andrei. Era o persoană
foarte inteligentă şi discuţiile cu el îmi provocau o adevărată plăcere. Avea
o remarcabilă cultură muzicală şi artistică. Nu-mi rămâne decât să-i urez să
se simtă bine într-o ţară atât de deosebită de a noastră”.
Ca şi cum ne-am fi vorbit, nimeni nu a făcut niciun comentariu, dar,
pentru mine, a fost foarte greu să păstrez tăcerea. Aş fi vrut să strig, în gura
mare, cum Andrei îşi utilizase marea sa inteligenţă în detrimentul meu!
Am înţeles însă că ar fi fost zadarnic şi ar fi fost o cruzime din partea mea
să le dezvălui adevărul. Nicu ar fi suferit, cu siguranţă, auzind prin ce teri-
bile peripeţii trecusem şi poate s-ar fi simţit vinovat, fiind, în fond, autorul
moral al cunoştinţei mele cu Andrei. M-am gândit că, poate, nici maiorul
Tudor n-ar fi aprobat să-mi deschid sufletul, făcând publice cele întâm-
plate, aşa că am tăcut. După câteva priviri furişe, conversaţia s-a axat din
nou asupra concertului şi muzicii. Nimic în lume nu m-a împiedicat să mă
gândesc cu ranchiună la familia Fischer, care obţinuse o nemeritată salvare

191
fugind peste ocean. Mi-am imaginat cât de simplu a fost pentru ei să-şi „ia
zborul”, ajutaţi de câştigul obţinut cu valiza aceea plină de ceasuri, în timp
ce alţii plăteau cu închisoarea preţul libertăţii lor.
Înainte de a sosi Coca, Jeaneta şi cu mine am reuşit să găsim un loc nu-
mai pentru noi şi confidenţele noastre. Eugen plecase să-şi conducă fetele
la bunici. Tanti Cato se odihnea în camera de oaspeţi, iar Nicu se retrăsese
în biroul său, împreună cu Dinu, pentru a discuta subiectul noii operete la
care lucra.
Jeaneta îmi spuse că aştepta, cu nerăbdare, sosirea mamei sale de la Si-
biu, care va rămâne câtva timp la Arad, de aceea intenţiona să ceară unităţii
sanitare unde lucra două zile de concediu, pentru a le petrece cu mine, în
linişte, la Timişoara. Am vorbit apoi despre călătoria în Italia, despre fami-
lia mea şi despre obstacolele insurmontabile care spulberaseră proiectele
lui Dinu în legătură cu viitorul nostru.
Când a venit, Coca ne-a surprins cu naturaleţea şi dezinvoltura ei. Mi-a
declarat imediat că venise mai mult din curiozitate, pentru că, desigur,
nu merita să-şi facă griji pentru soarta lui Gino, care păstra o totală şi în-
căpăţânată tăcere. În faţa asprelor sale remarci, n-am mai lungit vorba şi
i-am spus imediat că Gino murise în urma unui infarct, la doi ani după ce
ajunsese în Italia. Am adăugat că tatăl meu fusese informat din timp, dar
preferase să-mi vorbească personal, pregătindu-mă, cu mult tact, înainte
de a-mi da ştirea. Am evitat să-i povestesc câte a trebuit să îndure Gino în
timpul frământatei sale fugi din ţară. Am considerat că este inutil, din mo-
ment ce Coca, după câteva lacrimi vărsate de complezenţă, a avut proasta
inspiraţie să spună că, în fond, poate că era mai bine aşa. Prefera să-l ştie
mort decât să suporte umilinţa de a o fi părăsit. Apoi, Coca a schimbat
rapid subiectul şi ne-a vorbit, cu un entuziasm deplasat, despre noua sa
slujbă, unde era iubită şi apreciată pentru competenţa şi amabilitatea de
care dădea dovadă. Ne-a vorbit și despre nenumăratele cadouri primite de
la străinii ce ajungeau la biroul ei. Jeaneta avusese dreptate să se îndoiască
de Coca şi de noua sa ocupaţie. Acum, când Gino nu mai era printre noi,
am înţeles că nu ne mai lega nimic. În consecinţă, m-am hotărît să n-o mai
frecventez.
Seara ne presa să ne întoarcem. Eugen a sosit cu fetele aşa de târziu, în-
cât abia am avut timp să ne luăm rămas bun. Nimeni n-a întrebat de socrii
mei, iar eu am ocolit subiectul, spre a nu crea comentarii de prisos.
192
 Tot drumul de întoarcere, n-am discutat despre altceva decât despre
splendida zi pe care o petrecusem. Singurul nostru regret a fost despărţirea
de mult iubita familie Brânzeu.

Dimineaţa mi-a telefonat maiorul Tudor. Mi-a dat întâlnire pentru

marţi, la ora obişnuită, în str. Alecsandri. Auzindu-l, am fost nespus de bu-
curoasă, dar, în acelaşi timp, vocea lui a reînviat în mine temeri apuse. Era
în 10 noiembrie 1956. Trecuseră exact cinci luni de la plecarea mea în Italia.
Traversând oraşul, reuşeam cu greu să-mi domin nerăbdarea. Simţeam o
nevoie acută de a-l revedea pe maiorul Tudor, dar evitam să cercetez, până
la capăt, dacă era numai sentimentul de a mă elibera de angajamentele pe
care mi le luasem faţă de el înainte de a pleca.
Am ajuns la întâlnire foarte punctuală. Am rămas câteva clipe faţă în
faţă, stânjeniţi, schimbând priviri încărcate de subînţelesuri. Fără să spună
un cuvânt, maiorul Tudor m-a invitat să iau loc, dar privirile sale nu m-au
slăbit o clipă. Mă cerceta din creştet până în tălpi, cu profundă admiraţie.
Cu siguranţă că era impresionat de eleganţa îmbrăcăminţii mele italiene, de
noua mea pieptănătură; fără îndoială că mă găsea atrăgătoare. Dacă toate
acestea îmi satisfăceau vanitatea feminină, siguranţa mea risca să se clatine
în faţa acelor priviri răscolitoare, sinonime cu o delicată îmbrăţişare. Jocul
risca să devină periculos. Dintr-un moment în altul, echilibrul nostru pu-
tea să se destrame, ducându-ne la consecinţe ireparabile. Trebuia să acţio-
năm cu multă chibzuinţă şi autocontrol, pentru a putea face distincţia între
o firească recunoştinţă şi alte sentimente insidioase.
În asemenea împrejurări, auzeam adesea cuvintele Danei, ce erau mă-
gulitoare, dar şi ameninţătoare: „Există un bărbat în uniformă care te iu-
beşte...” şi, atunci, mă întrebam, cu teamă, ce se va întâmpla cu mine şi cu
viaţa mea dacă, într-o bună zi, bărbatul acela nu-şi va mai putea controla
sentimentele. Poate egoismul ar predomina şi, atunci, din frica de a nu mă
pierde, şi-ar schimba atitudinea faţă de mine şi nu m-ar mai ajuta!... Sau
poate că îi subapreciam din nou generozitatea?!... De unde puteam şti care
sunt, de fapt, hotarele inimii lui?
Trezindu-ne la realitate, ne-am reluat imediat rolurile. Îi pregătisem de
acasă un bileţel „clnadestin” pentru a-i propune o întâlnire secretă în apar-
tamentul din Piaţa Unirii. Știam că e riscant, dar numai acolo puteam să-i
povestesc în voie despre teribila mea aventură cu familia Fischer, despre
193
incursiunea mea la Grado, pentru a cerceta situaţia „Vilei Iris” şi despre cele
100.000 de lire pe care, de două săptămâni, le ţineam ascunse, cu teamă, în
poşetă.
Luându-şi obişnuita atitudine oficială, maiorul Tudor a început prin a
mă felicita pentru bunul simţ pe care îl demonstrasem întorcându-mă în
România cu o lună şi jumătate înaintea expirării vizei. Mi-a spus că, fără
îndoială, se va ţine seama de aceasta în cazul în care voi solicita o nouă viză.
M-a întrebat apoi, cu o politeţe distantă, cum au decurs, în general, călăto-
ria şi timpul petrecut acolo, ca şi despre sănătatea familiei mele. Obişnuită
cu prezenţa microfoanelor, îmi jucam cu naturaleţe rolul, spre satisfacţia
maiorului Tudor.
M-a rugat să-i povestesc amănunţit cum îmi îndeplinisem prima misi-
une, referitoare la cercetările asupra lui Gino Prantoni. Am încercat să scot
în evidenţă, cât mai mult, străduinţele mele de a afla cele necesare, conşti-
entă fiind că moartea lui Gino mă absolvea de obligaţia de a dezvălui ceea
ce aflasem de la tata. Am sesizat o umbră de amărăciune pe faţa maiorului
Tudor. Cine ştie, poate sperase că un rezultat profitabil al cercetărilor mele
ar fi putut contribui la crearea unei mai bune impresii în faţa superiorilor
săi. Am profitat de acel scurt moment de impas pentru a-i strecura biletul
pregătit din timp pentru el. Mi-a răspuns imediat, scriindu-mi că îi face
multă plăcere să mă întâlnească în Piaţa Unirii, lunea viitoare, la ora 16.00,
ocazie pentru care se va învoi de la serviciu. Luându-şi imediat un ton sever
şi hotărât, mi-a spus: „Vom relua mai târziu informarea despre celelalte mi-
siuni ale dumneavoastră. Deocamdată, vă trasez sarcina de a face un raport
detaliat despre tot ce aţi reuşit să aflaţi în legătură cu Prantoni, din mo-
mentul fugii sale până la decesul său. Ne vom revedea aici, la ora obişnuită,
peste două săptămâni”. Însoţindu-mă până la uşă, maiorul Tudor a devenit
repede mai binevoitor şi mi-a şoptit: „Vă rog să depuneţi toate eforturile
pentru a scrie un raport corespunzător. Scrieţi tot ce puteţi. Trebuie să de-
monstraţi că aveţi bunăvoinţă şi nu vă faceţi griji dacă sărmanul Prantoni a
dispărut, luându-şi cu el în mormânt toate secretele. Aceasta nu e, desigur,
vina dumneavoastră!”. Spunând acestea, mi-a întins mâna şi, luminându-se
de bucurie, mi-a surâs: „Curaj! – îmi spuse; ne vom revedea luni... şi vom
avea o grămadă de timp numai pentru noi!”.

194
 Din fericire, tocmai în lunea aceea, Eugen a trebuit să se ducă la Bucu-
reşti, pentru un congres, iar fetele aveau după-amiaza ocupată cu antre-
namentele. În consecinţă, spunându-i lui tanti Cato că trebuie să fac nişte
comisioane, puteam să mă duc liniştită la întâlnire.
Chiar din stradă, am zărit cum maiorul Tudor, ridicând cu discreţie
perdeaua, spiona cu nerăbdare sosirea mea. Cu multă precauţie, am urcat
scările în grabă, găsind uşa apartamentului întredeschisă.
Am început, cu mult elan, să îi povestesc despre aventura în care mă im-
plicase Andrei Fischer. Simţeam o nevoie acută să mă spovedesc maiorului
Tudor, pentru a mă elibera de acel apăsător secret. Știam că mă expun jude-
căţii sale şi mă temeam de eventuala sa dezaprobare, dar trebuia să risc, n-
aveam de ales... nu-mi dădeau pace câteva îndoieli ascunse, care se cereau
lămurite. La Budapesta, în momentele de mare disperare, mă întrebasem,
de mai multe ori, dacă Andrei şi complicii săi nu sunt cumva legaţi de „Or-
ganizaţie” şi, printr-un plan dinainte stabilit, abuzează cu toţii de naivitatea
mea. Aş fi fost mai uşurată să ştiu că Andrei a acţionat „de capul lui”. Dacă
aş fi fost mai atentă la reacţiile maiorului Tudor, aş fi putut, până la urmă, să
ghicesc adevărul. Am căutat să nu omit din povestirea mea niciun detaliu,
de la cel mai banal la cel mai elaborat, chiar dacă numai amintirea lor mă
umplea de furie şi durere.
Maiorul Tudor era tot mai încordat şi mai alarmat. Asculta, fără să scoa-
tă o vorbă, nevenindu-i să creadă, tulburat şi rătăcit. Când am terminat
povestirea, şi-a dat drumul mâniei. Cuprins de furie, a început să străbată
încăperea, strângând pumnii de indignare, ameninţând că va cerceta până
va descoperi cine şi-a permis să profite de mine! Vai de colegii din Arad,
care, folosindu-se de cunoştinţa mea cu Fischer, s-au infiltrat pentru a-şi
atinge scopul cu mai multă uşurinţă! Am avut, astfel, certitudinea că şi An-
drei Fischer avea de a face cu „Organizaţia”. Iar, în legătură cu faimoasa
ciocolată pe care mi-a încredinţat-o la Viena domnul Rosemberg, maiorul
Tudor s-a arătat destul de uimit. Cum putea o persoană oarecare să trimită
unei prietene, pe care n-o văzuse de ani de zile, doar o „banală” ciocola-
tă?! Desigur, acel mic înveliş nu era decât o ascunzătoare comodă pentru
un mesaj cifrat, un micro-film sau valută. Este imposibil – spuse maiorul
Tudor – ca nişte simpli indivizi să fi gândit singuri şi cu atâta ingeniozitate
operaţii riscante şi complicate! Prin forţa lucrurilor, era vorba de o legătură
cu „Organizaţia”.
195
 Simţeam cum mă cuprinde o mare tristeţe, care mă făcea incapabilă să
reacţionez. Mă simţeam un obiect fragil, manipulat, după bunul plac, de
nişte mâini experte, fără scrupule.
Totul era clar acum. Revolta din Ungaria deviase, cu siguranţă, cursul
evenimentelor. Andrei, profitând de acel moment de mare confuzie, se ho-
tărâse să nu îndeplinească sarcina încredinţată. Valiza preţioasă se afla în
mâinile lui, urma să obţină cât mai repede profitul cel mai mare şi să fugă
apoi departe, la adăpost, împreună cu familia.
Maiorul Tudor nu reuşea să se calmeze. Refuza să înţeleagă cele întâm-
plate. „Vor plăti – ameninţă de mai multe ori –, jur că vor plăti! Nu voi avea
linişte până când nu voi şti cine a atentat la libertatea şi viaţa dumneavoas-
tră. M-am străduit să vă protejez, credeţi-mă; eu am îmbrăcat drumul în
catifea şi nu înţeleg de ce să-mi fie milă de cei care l-au presărat cu spini!”.
Am fost copleşită de ruşine şi mâhnire pentru că mă îndoisem, încă o dată,
de el, suspectându-l de o posibilă duplicitate.
În acel moment, maiorul Tudor, după ce m-a privit lung şi îndurerat,
şi-a dat drumul sentimentelor pe care şi le înăbuşise atâta timp. Strângân-
du-mi mâinile, mi-a spus că mă iubea cu o pasiune dezinteresată şi că tre-
buia să-mi fi dat seama de acest lucru. Dorea fericirea şi liniştea mea mai
presus de orice, fără să pretindă nimic în schimb. Mi-a spus că se simţea
dator să trăiască pentru fiul pe care şi-l dorise atât de mult, acordând soţiei
sale tot respectul cuvenit.
Inima îmi bătea nebuneşte. Cuvintele maiorului Tudor, chiar dacă nu
mă găsiseră nepregătită, m-au izbit ca un uragan. Am simţit o durere acută,
de nestăvilit. O mulţime de sentimente se amestecau în mintea şi în inima
mea. Nu simţeam nici triumf, nici orgoliu, ci doar o suferinţă mută, care
mă ardea ca o rană. Privirile noastre era pline de duioşie şi de implorare şi
înotau în lacrimi.
O clipă mai târziu, eram înlănţuiţi într-o îmbrăţişare disperată. M-am
abandonat fără teamă căldurii acelui moment, simţind doar o mare duioşie.
Nu era vorba de dorinţă, ci doar de o mare nevoie de consolare şi protecţie.
Încet, încet, emoţiile noastre s-au calmat şi maiorul Tudor, mângâindu-
mă uşor, m-a asigurat că, atunci când va fi nevoie, voi putea pleca din nou
în Italia, dar fără griji sau „misiuni”. Pentru mine, capitolul „Organizaţie”
era definitiv închis. Mă va învăţa el, din când în când, cum va trebui să mă
port pentru a da impresia că aş fi disponibilă pentru alte „servicii”. M-a
196
rugat să uit imediat acea aventură halucinantă, asigurându-mă că nu mi se
va cere niciun raport oficial pentru acea cursă meschină. „Organizaţia” din
Arad i-l va cere direct lui Andrei Fischer, a adăugat el cu ironie.
Cu oarecare şovăire, i-am spus, apoi, de cele o sută de mii de lire pe care
nu le declarasem la frontieră, la întoarcerea mea. „Aţi făcut bine – m-a
liniştit maiorul Tudor; vă pot servi în călătoria următoare, fără să mai de-
pindeţi de alţii”.
Înainte de a ne despărţi, n-am rezistat tentaţiei de a-l întreba despre co-
pil. „Este un băiat frumos – mi-a răspuns el, luminându-se la faţă de mân-
drie. S-a născut la sfârşitul lunii septembrie. Îl cheamă Radu”. L-am felicitat
şi i-am spus că aş dori foarte mult să-l văd. Mi-a promis că va ţine seama
de dorinţa mea, dar că, după părerea lui, era irealizabilă. Ne-am luat rămas
bun printr-o îmbrăţişare afectuoasă şi plină de duioşie.
Marţea următoare m-am dus în strada Alecsandri, la a doua întâlnire
oficială, pentru a-i preda raportul despre Gino Prantoni, în care, pe pa-
tru pagini, oferisem suficiente amănunte. Citindu-l cu voce tare, maiorul
Tudor mi-a apreciat expunerea şi precizia, felicitându-mă pentru corecti-
tudine şi răbdare. Iar, pentru ca microfoanele să înregistreze bine şi fără
echivoc, a adăugat că superiorii lui vor aprecia, cu siguranţă, bunăvoinţa
mea, cu toate că reuşita a fost parţială, luând în considerare moartea lui
Prantoni.
Am schimbat un zâmbet complice. Ne înţelegeam de minune şi orice
comentariu era de prisos. Am fixat următoarea înâlnire peste două săp-
tămâni, cu obligaţia din partea mea de a alcătui un alt raport despre în-
tâlnirea de la Florenţa cu soţii Bergmann. Elaboram rapoartele mult mai
uşor decât înainte. Bazându-mă pe intervenţiile făcute cu grijă de maiorul
Tudor, îmi îndeplineam sarcinile cu uşurinţă.
Noul raport a fost însă primit cu severitate. „N-am aflat prea multe des-
pre acest Bergmann!”, comentă maiorul Tudor. „Nimic care să ne conducă
la terţe persoane. V-aţi dus la Florenţa şi îmi imaginez că aţi cercetat tot ce
se putea... nu vă putem imputa eşecul politic al misiunii”. Pentru a îndulci
tonul oficial, mi-a întins un bilet: „Dacă doriţi – îmi scria el –, puteţi veni
mâine după-amiază, la orele 15.00, în Parcul Trandafirilor, să-mi vedeţi co-
pilul!”. Am zâmbit, aprobând din cap.

197
 Eram atât de nerăbdătoare să-l cunosc pe micuţul Radu, încât am sosit
în parc înainte de ora fixată. Era o zi rece de decembrie. Peste parcul pustiu
ningea uşor. Maiorul Tudor a apărut ca într-un peisaj de basm, împingând
cu delicateţe căruciorul. I se citea pe chip o expresie duioasă de tată fericit.
M-am apropiat încet şi l-am privit lung pe acel îngeraş blond şi, spre sur-
prinderea şi sfiala maiorului Tudor, am pus la picioarele micuţului cadoul
pe care i-l adusesem din Italia. Îmi amintesc cu câtă duioşie şi-a exprimat
recunoştinţa: „Acest dar este cu totul neaşteptat – mi-a spus –, dar îmi
confirmă faptul că v-aţi gândit la mine cel puţin o dată şi pentru acest lucru
vă mulţumesc din inimă”. Ne-am despărţit cu aceste cuvinte care dovedeau
intensitatea sentimentelor sale.
Trebuia să recunosc că viaţa mea se schimbase. Eram convinsă că nimic
grav şi periculos nu mi se mai putea întâmpla, cu toate că regimul era tot
mai dur. Îmi pusesem toată încrederea, stima şi speranţa în „îngerul meu
păzitor”.
Când m-am întors acasă, tanti Cato mi-a spus că fetele primiseră un
telefon, fiind chemate la antrenament. Urmau să se întoarcă la cină. După
puţin timp, spre surprinderea noastră, cineva a sunat insistent la uşă. Era
Maria Delia, care, împreună cu o prietenă, o sprijineau pe Maria Vittoria,
în lacrimi şi cu faţa sângerând. Fetele ne-au povestit că, în timpul antre-
namentului, Maria Vittoria s-a izbit cu nasul de un stâlp, lovitura provo-
cându-i o durere teribilă şi o hemoragie care nu se mai oprea. Am aşezat-o
imediat pe pat, luându-i batista plină de sânge, şi toată noaptea am stat lân-
gă ea, ca să-i schimb punga cu gheaţă. Durerea s-a mai potolit, dar nasul,
tumefiat, semăna cu un cartof mare. Maria Vittoria era mai preocupată de
cum arăta decât de durere. Îmi cerea mereu oglinda, pentru a vedea dacă i
se dezumfla nasul, terorizată de gândul că, din cauza aspectului deloc plă-
cut, Marius nu se va mai uita la ea! În dimineaţa următoare, împreună cu
Eugen, am dus-o la spital, să facă o radiografie. Nu era vorba de fractură,
dar lovitura puternică îi provocase o deviaţie de sept. În câteva zile, durerea
a cedat, iar Maria Vittoria (deşi semnele accidentului erau încă evidente)
şi-a reluat şcoala şi întâlnirile cu Marius. Nu bănuiam că acel episod îmi va
rezerva o surpriză neplăcută.
Aşa cum îmi promisese, Jeaneta mi-a telefonat pentru a-mi spune că era
nerăbdătoare să mă întâlnească, deoarece mama ei sosise de la Sibiu. Am
stabilit să ne vedem duminica următoare. Toţi am întâmpinat-o cu multă
198
bucurie. Eugen însă, conform obiceiului şi egoismului său, a plecat la Arad
chiar în dimineaţa aceea, foarte devreme, spunând că este „obligat” să se
ducă, deoarece mama lui nu se simţea prea bine! M-am gândit, de multe
ori, că lipsa de contact între mine şi părinţii săi era un bun paravan pen-
tru el. În felul acesta, nu puteam afla motivele reale ale drumurilor lui la
Arad. Dimineaţa, Jeaneta a fost efectiv acaparată de fete şi de exuberanţa
lor. I-au povestit despre preocupările şi prieteniile lor... şi, desigur, despre
prima lor dragoste. Maria Delia vorbea despre acest subiect cu entuziasm şi
dezinvoltură, în timp ce Maria Vittoria, mai timidă şi rezervată, povestea că
acest Marius o încuraja cu multă atenţie, dar că, din cauza diferenţei destul
de mari de vârstă, era convinsă că el se va plictisi. Cum să facă curte unei
„fetiţe”?! Jeaneta şi cu mine nu le-am comunicat părerile, lăsându-le pe fete
să creadă că, pentru noi, era doar un joc amuzant.
După-amiază, când am rămas singură cu Jeaneta, discuţia s-a axat asu-
pra vieţii mele cu Eugen. Jeaneta nu se putea împăca cu această legătură
absurdă, care mă făcea să îndur umilinţă peste umilinţă. A încercat chiar să
mă îndemne la o alegere curajoasă, amintindu-mi că ar fi trebuit să mai re-
flectez asupra lui Dinu. Pentru a mă convinge, cu sinceritatea ei înnăscută,
Jeaneta îmi spuse, aproape cu cruzime, că, în timpul verii, la Mâsca, aflase
de la Nicu şi Dinu că Eugen întreţinea de mult relaţii serioase cu o tânără
care lucra la tribunalul din Arad. Petrecuse cu ea trei săptămâni la Hercu-
lane, unde fuseseră văzuţi de mai multe persoane din Arad. Jeaneta mi-a
mai spus că şi părinţii lui Eugen erau la curent cu acea relaţie şi că favorizau
întâlnirile lor, primindu-i în casă. Deseori, duminica, luau masa toţi patru
la cel mai bun restaurant din Arad.
Indiferenţa mea aproape că a supărat-o pe Jeaneta. I-am răspuns, seni-
nă, că nu mai puteam să sufăr din pricina comportamentului nedemn al lui
Eugen şi cu atât mai puţin pentru infidelitatea lui. Mă mulţumeam să tră-
iesc pentru fetele mele, pentru fericirea lor şi pentru a face mai puţin tristă
depărtarea şi bătrâneţea părinţilor mei. Nu mă simţeam deloc vinovată faţă
de Dinu. Îi spusesem, clar şi hotărât, că îi acceptam prezenţa, aşa cum a
dorit şi m-a implorat.
Nu erau doar „vorbe goale”. Ceva se schimbase cu adevărat în mine.
Mă simţeam mai puternică, mai responsabilă în hotărârile mele şi asta îmi
dădea curaj.

199
 Într-o după-amiază, Annelore m-a rugat să petrec câteva ceasuri cu ea.
Singurătatea ei era tot mai apăsătoare şi numai legătura afectuoasă cu fami-
lia noastră reuşea să o înveselească puţin. Am vorbit liniştite, povestindu-ne
lucruri mărunte de toate zilele. Annelore mi-a spus, fără nicio răutate, că,
de la un timp, remarcase ceva curios la telefoanele noastre cuplate. Deseori,
ridicând telefonul pentru a forma numărul, i se întâmpla să interfereze cu
convorbirile noastre. Curioasă, am vrut să verific şi întâmplarea a făcut ca,
exact în acel moment, cineva de acasă de la mine să vorbească la telefon.
Am rugat-o imediat pe Annelore să tacă şi am început să ascult.
Maria Vittoria vorbea cu Marius. El o întreba, cu tandreţe, ce-i face na-
sul şi ea îl asigura că, acum, totul e în regulă. Apoi, Marius i-a făcut o reco-
mandare ciudată: „Aminteşte-ţi ca, la viitoarea noastră întâlnire, să-mi dai
înapoi batista. Nu uita că este foarte important. Batista înseamnă lacrimi şi
despărţire, iar eu vreau să te fac fericită şi îţi promit că te voi aştepta până
vei creşte... şi nu ne vom despărţi niciodată”. Râdeau amuzaţi, evocând ac-
cidentul. Abia atunci, spre indignarea mea, mi-am dat seama de minciuna
lor gogonată!
Nu fusese vorba de antrenament în ziua respectivă, nici de sala de sport,
ci doar de un complot între prieteni, pentru a se duce în voie la cinema.
Decepţionată şi amărâtă, am părăsit-o pe Annelore şi m-am dus imediat
în cameră la fete. Le-am abordat cu un ton sever şi hotărât, chiar dacă a fost
greu şi jenant să le oblig să recunoască adevărul. Maria Vittoria, cu ochii
plecaţi de ruşine, tăcea. Maria Delia mi-a explicat că „escapada” lor s-a ter-
minat prost. În ziua aceea, ieşind de la şcoală, se înţeleseseră cu grupul lor
de prieteni să se ducă după-amiază la un film pe care ţineau foarte mult să-l
vadă. Temându-se că eu nu voi fi de acord, s-au gândit să recurgă la scuza
cu antrenamnetul, idee care le-a venit pe neaşteptate. La cinematograf, ză-
rindu-l pe Marius, care venise în mod cu totul întâmplător, Maria Vittoria a
traversat sala în fugă, pentru a ajunge la el, înnebunită de bucurie. În parte
din cauza emoţiei, în parte din pricina întunericului, s-a împiedicat, lovin-
du-se puternic cu capul de un stâlp şi, de durere, a leşinat. Prietenii i-au să-
rit grabnic în ajutor, rămânând cu ea în holul cinematografului, aşteptând
să-şi vină în fire. După prima sperietură, hotărâră cu toţii ce minciună să
spună în legătură cu accidentul din sală, pentru a diminua impactul neplă-
cut al „întoarcerii acasă”. Maria Vittoria şi Maria Delia, amărâte şi roase de
remuşcări, mi-au cerut mii de scuze, făcându-mi cele mai frumoase promi-
200
siuni. Convinsă de sinceritatea lor şi de posibilitatea de a reinstaura încre-
derea reciprocă, am cedat rugăminţilor lor. Am ţinut doar să subliniez cât
de anevoioasă era pentru mine îndatorirea de mamă, obligată fiind să-mi
asum – lucru de care şi ele erau conştiente – şi rolul pe care ar fi trebuit să-l
îndeplinească Eugen. Nu aveam nimic împotrivă să-i frecventeze pe Horia
şi Marius, dar să fie clar că nu voi tolera minciuni. N-a fost necesar să mai
adaug ceva. Fetele m-au înţeles şi trebuie să spun că, din acel moment, nu
mi-au mai dat nicio ocazie să le dojenesc.

Se apropia Crăciunul. Mica şi Mariana aduseră din nou veselia în fa-

milia noastră. Pentru toată perioada sărbătorilor, nenea Ghiţă şi Dinu ne
procuraseră bilete la cele mai bune spectacole şi concerte, la care ne-am
dus, plini de voioşie, împreună.
În tot acest răstimp, întâlnirile mele cu maiorul Tudor au fost întrerupte,
urmând să le reluăm la începutul lunii ianuarie. Aveam deci posibilitatea să
mă bucur, senină, de acest Crăciun în mijlocul familiei, fără să-mi bat capul
cu întocmirea rapoartelor şi fără să mai fie necesare absenţele clandestine.
Îmi amintesc cât de sugestivă a fost, în acel an, seara Crăciunului. Am luat
masa cu toţii într-o atmosferă plăcută şi destinsă. Fix la miezul nopţii, ne
aştepta o mare surpriză: Horia şi Marius, împreună cu fraţii lor mai mari,
au sosit pentru a cânta împreună colinde, acele tradiţionale cântece de Cră-
ciun. Plini de voioşie, am ciocnit un pahar, urându-ne un Crăciun fericit.
Băieţii şi-au continuat apoi pelerinajul de urări pe la alte familii şi pe la
prieteni. Observând delicateţea, buna-creştere şi frumuseţea lui Horia şi
Marius, am înţeles cât de uşor s-au putut îndrăgosti fetele mele de ei!
Vraja sărbătorilor Crăciunului s-a risipit repede. Mica şi Motto s-au în-
tors la Cluj şi fiecare dintre noi şi-a reluat ocupaţiile cotidiene. Nu încercam
nicio nelinişte în aşteptarea iminentei înâlniri cu maiorul Tudor. Relaţiile
dintre noi se modificaseră radical şi, acum, nu aveam de ce să mă îndoiesc
de sinceritatea lui. În ultimul timp, mă asigurase că viaţa mea urma să se
schimbe şi că el ar face orice pentru a-mi recăpăta fericirea dorită. Exista
însă în mine o pudoare ascunsă, care mă împiedica să investighez în pro-
funzime asupra obiectivelor reale ale maiorului Tudor. Amândoi ştiam că,

201
pentru mine, fericirea însemna reîntoarcerea, pentru totdeauna, a mea şi a
fiicelor mele, în Italia. Modul în care maiorul Tudor proiecta să-mi schim-
be viaţa rămânea pentru mine o enigmă.
Revăzându-l, am intrat din nou în atmosfera de mister care îl învălu-
ia. În ziua aceea, n-a rămas la mine decât câteva minute. Mi-a spus că îl
aştepta o zi grea şi că, în aceeaşi seară, urma să plece pentru câtva timp la
Bucureşti. Urma să ne revedem peste trei săptămâni. Mi-a spus că a exami-
nat din nou şi cu multă scrupulozitate rapoartele mele despre Prantoni şi
familia Bergmann şi că le va înainta superiorilor lui de la Bucureşti, pentru
a le cunoaşte părerea.
Zicând acestea, mi-a dat un bilet pe care l-am citit cu atenţie şi curiozi-
tate: „Îmi displace faptul că trei săptămâni nu voi avea ocazia să vă văd. Dar
dumneavoastră? Nu, nu-mi răspundeţi, nu vreau să ştiu! Plec la Bucureşti,
pentru a asista la procesul pe care l-am intentat josnicilor mei colegi de la
Arad, care vor trebui să plătească serios pentru ceea ce mi-au făcut mie şi,
mai ales, dumneavoastră. Aşa cum v-am spus, voi duce superiorilor mei ra-
poartele întocmite de dumneavoastră şi sunt convins că, deşi nu au dat re-
zultatele scontate, valoarea lor va ieşi la iveală; şi, mai cu seamă, corectitu-
dinea pe care aţi dovedit-o în munca dumneavoastră pentru «Organizaţie».
Părerea dumneavoastră se va consolida în mod pozitiv prin confruntarea
ce se va face între activitatea dumneavoastră şi acţiunea lui Andrei Fischer,
care, trădând angajamentele asumate şi punând mâna pe o pradă imensă,
n-a întârziat să-şi bată joc de complicii săi şi să fugă în America. De aceea
vă sunt foarte recunoscător. Fără să vreţi, aţi îndeplinit o «mare misiune»,
aducând la lumină un trafic clandestin pus la cale de colegii mei din Arad.
La proces, lucrurile se vor lămuri şi cel care a greşit va plăti. Imediat ce
mă voi întoarce de la Bucureşti, veţi primi un telefon de la mine, pentru a
fixa o întâlnire. Între timp, vă rog să întocmiţi o listă cu persoanele pe care
le cunoaşteţi sau le veţi cunoaşte în această preioadă şi despre care veţi fi
dispusă să ne furnizaţi informaţii. Nu vă speriaţi, acest lucru este necesar
pentru a demonstra că intenţionaţi să fiţi, și mai departe, activă în ce ne
priveşte pe «noi». Vreau să fiu sincer. Nu «Organizaţia» pretinde această
angajare, în continuare, a dumneavoastră. E vorba numai de dorinţa mea
de a avea, din nou, posibilitatea de a vă întâlni. Nu vă temeţi, la momentul
oportun, voi fi gata să vă ajut!”.

202
 Maiorul Tudor s-a întors de la Bucureşti exact după trei săptămâni. Mi-a
telefonat şi ne-am întâlnit a doua zi. Nu mi-a vorbit despre rezultatul pro-
cesului nici atunci, nici cu altă ocazie. La rândul meu, nu l-am întrebat
nimic. Întâlnirile noastre au continuat astfel, conform regulilor prestabilite.
Ne vedeam o dată la două săptămâni. Eu îi încredinţam rapoartele cerute,
pe care el le corecta sau le lungea. Uneori îmi făcea observaţii, deseori mă
lăuda. În timp ce eu completam sau refăceam rapoartele, mă asalta cu „me-
sajele” lui secrete.
... „Astăzi sunteţi mai frumoasă ca de obicei. Cât de mult aş vrea ca gân-
dul că mă vedeţi pe mine să fie cel care vă luminează astfel chipul”...
... „De ce nu v-aţi pus pantofii de data trecută? Erau foarte eleganţi şi
puneau în valoare minunatele dumneavoastră picioare. Să nu-mi spuneţi
că sunt egoist, dar vă rog să-i puneţi numai când veniţi la mine. Poate sunt
un pic gelos!”...
... „Rochia cu care eraţi îmbrăcată ultima oară nu vă stătea prea bine.
Să n-o mai puneţi, vă implor! Mă chinuie gândul că ar putea şi altcineva să
admire atâta feminitate!”...
Erau, fără îndoială, afirmaţii flatante, dar pe mine mă înfricoşau. Ma-
iorul Tudor mă lăsa să înţeleg că intenţiona să modifice raporturile dintre
noi. Ce surpriză îmi mai rezerva viitorul? Alte amărăciuni? Alte deziluzii?
La sfârşitul lunii mai, s-a întâmplat un fapt neprevăzut. Ieşind din apar-
tamentul de pe strada Alecsandri, după una dintre obişnuitele întâlniri cu
maiorul Tudor, l-am găsit pe Eugen aşteptându-mă în faţa uşii, nervos şi
iritat. Apucându-mă brutal de braţ, mi-a şuierat că, imediat ce vom ajunge
acasă, îmi va cere explicaţii. Contrar obiceiului, Eugen nu m-a înspăimân-
tat. După primul impact, desigur neplăcut, n-am intrat în panică, nici nu
mi-a fost frică. Intuiam prezenţa aproape fizică lângă mine a maiorului Tu-
dor, iar acest lucru era pentru mine ca un scut şi îmi dădea siguranţă.
Sosiţi acasă, Eugen mă împinse cu forţa în biroul lui, încuie uşa şi îşi
dădu drumul mâniei. Îmi spuse că, în dimineaţa aceea, a primit un telefon
anonim, prin care a fost informat că, în fiecare marţi, mă duceam la ora
zece fix pe strada Alecsandri, la numărul, 12, pentru o întâlnire amoroasă
şi că rămâneam acolo până la prânz. Eugen m-a întrebat cine era amantul
meu, ameninţându-mă că ne va face bucăţele pe amândoi. N-am ezitat şi
nici n-am rămas perplexă. Cu mult calm, i-am povestit despre şantajul la
care m-a supus Securitatea imediat după fuga lui Gino Prantoni şi tot ceea
203
ce a comportat aceasta: de la seminarul pe care mi l-a ţinut un ofiţer de Se-
curitate până la misiunile mele în Italia şi la relaţiile mele cu „Organizaţia
Centrală” de la Bucureşti. Eugen, dezorientat şi palid, mă asculta cu ochii
măriţi de groază. Am întrerupt discuţia, deoarece fetele se întorseseră de la
şcoală, Eugen promiţându-mi însă că seara vom aprofunda fiecare aspect al
dezvăluirilor mele deconcertante.
Punctual ca niciodată, Eugen a aşteptat ca toţi să se culce şi m-a invitat
din nou în biroul lui, unde am vorbit până târziu în noapte. Mi-a cerut să
repet totul, de la început. Mă asculta cu aceeaşi tulburare şi cu un mare
respect. Știa că nu mint. Desigur, am omis din povestirea mea amănuntele
legate de relaţiile mele personale cu maiorul Tudor. Nu i-am povestit des-
pre faţeta umană pe care mi-a dezvăluit-o şi nici de ajutorul real pe care
mi l-a dat. Bâlbâindu-se de uimire, Eugen s-a simţit obligat să-mi laude
„munca”, bunul simţ şi inteligenţa. Nu-l mai auzisem vorbind cu atâta deli-
cateţe şi politeţe din timpul logodnei noastre şi trecuseră aproape 20 de ani!
Dovedea, încă o dată, o lipsă totală de caracter şi nesfârşite slăbiciuni. Eram
convinsă că, în momentul acela, vedea în mine „spectrul” acelui regim de
care se temea atâta şi pe care l-a servit numai din prudenţă şi convenienţă.
Nu m-a surprins deloc comportarea lui Eugen faţă de mine în zilele
următoare. Se întorcea repede seara şi venea la prânz aproape regulat. Se
ghicea foarte bine intenţia de a repara, în grabă, gravele greşeli ce se succe-
daseră de-a lungul anilor. În mine creştea dispreţul faţă de acele tentative
meschine şi josnice dictate de interes. Eugen se temea că eu, sătulă fiind de
umilinţele şi trădările suferite, mă voi folosi împotriva lui de stima şi încre-
derea pe care „regimul” le manifesta faţă de mine şi de activitatea mea. Am
fost, de câteva ori, tentată să-i spun să păstreze cu prudenţă confidenţele
pe care i le făcusem, dar mă costa prea mult să îl leg de acel secret. Eram la
fel de sigură că frica lui era atât de mare, încât n-ar fi deschis gura în faţa
nimănui.
Număram zilele care mă despărţeau de următoarea întâlnire cu maiorul
Tudor. Doream să-i povestesc ce s-a întâmplat şi să mă sfătuiesc cu el cum
ar fi mai prudent să acţionez. Din păcate, nu a fost atât de simplu. Conşti-
entă de prezenţa microfoanelor, m-am limitat să-i dau un bilet în care îl in-
formam despre necesitatea de a-l întâlni de urgenţă în particular. Răspun-
sul lui a fost foarte rapid: „Veniţi azi, la orele 16, în Piaţa Unirii. Vă aştept!”.

204
 Neliniştea mea s-a topit deodată în faţa zâmbetului lui. Maiorul Tudor
n-a părut prea mirat de cele ce mi se întâmplaseră, dimpotrivă, reacţia lui a
fost de parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. „Sunt mulţumit, îmi spunea.
Toate lucrurile se aranjează mai bine decât mă aşteptam! Mă pregăteam
tocmai să vă spun, cu regret, că, fiind asaltat de o mulţime de treburi, sunt
constrâns să întrerup întâlnirile noastre, cu atât mai mult cu cât superiorii
mei consideră că pregătirea dumneavoastră face superfluă continuarea an-
trenamentului”. Am tăcut şi l-am lăsat să continue: „În ceea ce-l priveşte pe
soţul dumneavoastră, să nu vă fie frică. Ba, mai mult, acum, când crede că
ştie tot, spuneţi-i că nu vor mai fi necesare întâlnirile clandestine. De acum
înainte, voi veni eu acasă la dumneavoastră, când va fi necesar. Acordaţi-
mi, vă rog, această posibilitate. Promit că nu voi abuza, dar trebuie să am
certitudinea că voi putea să vă văd atunci când nu voi mai rezista dorinţei”.
Mă încerca un sentiment extrem de neplăcut. Am avut senzaţia că totul
fusese deja plănuit pentru a înlătura obstacolele ce-l îndepărtau de mine.
Bănuiala mi-a fost întărită când mi-a sugerat repede un alibi faţă de tanti
Cato, pentru a nu-i trezi suspiciuni: „Vom justifica vizitele mele – îmi spuse
– ca fiind ore de lingvistică. În ochii tuturor, eu voi fi un funcţionar de la
Agenţia de voiaj, care ia lecţii de italiană necesare activităţii mele turistice”.
Ideea m-a surprins şi m-a amuzat. Era o soluţie inteligentă şi accepta-
bilă şi am fost de acord. Aveam impresia că maiorul Tudor, după recenta
sa călătorie la Bucureşti, câştigase autoritate şi putere. Nu mi-a confirmat
niciodată această părere, dar nu puteam decât să mă bucur, atât pentru el,
cât şi pentru mine.
În aceeaşi seară, i-am comunicat lui Eugen hotărârile ofiţerului de la
Securitate, spunându-i, deschis, că mă întâlnisem cu el dimineaţă. Am pre-
cizat că, atunci când vor fi necesare serviciile mele, va veni acasă, având
grijă să treacă numai dimineaţa, pentru a nu le întâlni pe fete. I-am spus şi
de scuza inventată de ofiţer pentru a justifica vizitele sale pentru tanti Cato.
Eugen a acceptat fără nicio obiecţie. Dimpotrivă, a râs amuzat. În mod ciu-
dat, de la un timp, era de acord cu toate.
Prima „vizită la domiciliu” a maiorului Tudor a avut loc peste o săptă-
mână. Ne-am întreţinut câteva ore în biroul lui Eugen, pălăvrăgind ca nişte
prieteni vechi. Am abordat chiar un subiect de mare interes pentru el şi pe

205
care îl ocolisem, deşi sosisem din Italia de câteva luni: vizita mea la Grado
şi la „Vila Iris”. Nu înţelegeam de ce, poate din curiozitate sau din interes,
maiorul Tudor mi-a pretins o expunere foarte detaliată.
Înainte de a ne despărţi, m-a pus să controlez dacă scara era liberă,
amintindu-mi cât de curioasă şi bârfitoare era lumea şi cât de oportun era
să evit bârfele şi întâlnirile neplăcute. Îmi dădeam seama că nu era impor-
tant să-mi salveze doar onoarea, dar şi poziţia sa profesională.
Cu cât erau mai importante şi angajante sarcinile lui, cu atât se expunea
mai mult şi în mod imprudent. Nu ştiam dacă trebuie să laud curajul lui
sau să-l plâng.

În tot acest răstimp, corespondenţa cu rudele mele s-a desfăşurat în mod

normal. Părinţii şi surorile mele mă asigurau că sunt sănătoşi. Aşteptam, cu
nerăbdare, luna decembrie şi sosirea telegramei, aşa cum aranjasem cu ta-
tăl meu, care ar fi motivat o a doua călătorie în Italia. Maiorul Tudor a venit
să mă vadă în săptămâna următoare şi, zărind-o pe tanti Cato, şi-a mani-
festat dorinţa de a o cunoaşte. Au vorbit o mulţime despre frumuseţea de
la Mâsca, pe care maiorul Tudor o cunoştea bine, despre întinderea de ver-
deaţă, despre viile care o înconjurau şi despre liniştea minunată ce domnea
acolo. Tanti Cato a povestit despre minunatele veri petrecute acolo şi n-a
uitat să amintească câtă dragoste şi recunoştinţă avea pentru mine şi fete,
cum deveniserăm adevărata ei familie. După ce au terminat conversaţia,
tanti Cato ne-a părăsit în mod discret, pentru a nu fura din timpul preţios
al „lecţiilor” noastre.
Chiar în ziua aceea, la câteva minute de la plecarea maiorului Tudor, a
sosit Dinu, tulburat de faptul că îl întâlnise pe scări pe acel „crunt” ofţer de
Securitate, care, cu ani în urmă, asistase la interogatoriul său chiar după
fuga lui Gino Prantoni. Amintindu-şi însă, cu mânie, de brutalitatea acelui
individ, m-a întrebat ce căuta în blocul nostru. Am încercat să manifest
indiferenţă şi i-am răspuns că nu aveam nici cea mai mică idee. În sufletul
meu eram furioasă şi speriată că maiorul Tudor se încăpăţâna să comită
acele imprudenţe. Mă întrebam dacă n-ar fi mai simplu să ne întâlnim, în
continuare, pe strada Alecsandri, cu atât mai mult cu cât Eugen „ştia” şi,
cu siguranţă, că nu s-ar fi opus! Dar nu aveam curajul să contest hotărârile
maiorului Tudor. Eu rămăsesem „instrumentul”, iar el „Regimul” în faţa
căruia nu îndrăzneam să mă revolt.
206
 A doua zi dimineaţa, maiorul Tudor mi-a telefonat, convocându-mă în
Piaţa Unirii, chiar în după-amiaza aceea. Invitaţia lui neaşteptată mi-a pro-
vocat o mare agitaţie. Acea alternanţă de surprize şi întrebări nu-mi dădea
pace. Am ajuns la întâlnire foarte încordată şi nervoasă. El s-a străduit ime-
diat să mă facă să mă simt în largul meu, asigurându-mă că nu se întâm-
plase nimic grav. Dorea doar să mă informeze despre plecarea lui urgentă
la Bucureşti, unde era chemat de superiorii săi pentru aprobarea unui plan
important elaborat chiar de el: „Sunt foarte supărat, îmi spuse. Mi-e teamă
că această despărţire va fi foarte lungă şi că nu ne vom putea revedea decât
la sfârşitul verii, când vă veţi întoarce de la Mâsca”.
Nu am comentat nimic. Nu împărtăşeam deloc acele sentimente egoiste
de „tinerel îndrăgostit”, care mă obligau să înfrunt pericolul unor întâlniri,
într-un loc atât de ostil. Maiorul Tudor mi-a vorbit, apoi, de scurta, dar
neplăcuta întâlnire cu tovarăşul Gherasim, în poarta casei mele: „Odată am
avut ocazia să ne cunoaştem – preciză el – şi sunt sigur că m-a recunoscut.
Acest incident nu va trebui să se repete. Voi găsi eu o soluţie”.
M-a înfricoşat teribil hotărârea lui, care suna ca o ameninţare care nu
admitea replică. Privirile mele alarmate nu au scăpat maiorului Tudor. Mi-a
răspuns cu o duritate ce mi-a rănit sentimentele: „Cunosc foarte bine im-
portanţa rolului pe care tovarăşul Gherasim l-a avut pentru dumneavoastră
şi familie, în toţi aceşti ani, dar, acum, lucrurile s-au schimbat. Apropierea
acestui om ar putea deveni un obstacol deloc neglijabil pentru dumnea-
voastră, pentru viaţa şi viitorul ce vă aşteaptă. Trebuie să mă gândesc bine
cum să îndrept lucrurile”.
M-a cuprins deodată un sentiment de revoltă. Cum îşi permitea maiorul
Tudor să dispună de viaţa şi sentimentele mele?! Nu toleram ideea ca Dinu
să sufere iar din cauza mea. Am încercat să pun pe seama geloziei compor-
tarea lui. Dar era absurd, amândoi au avut în viaţa mea un rol bine definit,
însă pe două drumuri foarte precise şi total diferite. Cum putea maiorul
Tudor să se prevaleze de puterea ce o avea, pentru a-mi impune alegeri atât
de hotărâtoare?! Furia mea anulă cuvintele lui afectuoase de rămas bun.

Am plecat cu toţii la Mâsca, în prima zi a lunii august, dar viaţa nu mai

avea acum calmul acela, lipsit de griji, ce caracterizase ceilalţi ani. În vara
aceea, Eugen a venit de câteva ori, contrar obiceiului, străduindu-se să pară
207
un bun tată de familie, dar fără prea mult succes. E greu să te transformi ra-
dical, într-un timp atât de scurt! Prea mulţi ani Eugen trăise numai pentru
el, apărat de egoismul lui, şi mi se părea ridicol în noul rol pe care încerca
să îl joace. În septembrie, reîntorcându-ne la Timişoara, ne aşteptau două
veşti triste, care au impresionat neplăcut întreaga familie. Dinu primise un
ordin de transfer de la teatrul din Timişoara la Teatrul Naţional din Cluj.
Trebuia să fie considerată o promovare dorită, un salt calitativ, dar Dinu nu
aspirase niciodată la o astfel de onoare! Numai ideea de a se îndepărta de
mine şi de fete l-a dus la disperare. A făcut totul ca să renunţe la acel post,
dar zadarnic. Se părea că acel teatru avea neapărată nevoie de un actor cu
calităţile lui. Nu aveam nicio îndoială, maiorul Tudor îşi realiza proiectele
fără să-şi piardă timpul.
Cealaltă veste se referea la nenea Ghiţă, căruia i se oferise, în acelaşi
oraş, o locuinţă mai bună, care i-ar fi permis să-şi refacă nucleul familial.
Cu tot regretul de a se despărţi de noi, nenea Ghiţă a acceptat totuşi bucu-
ros noua variantă. Faptul de a-şi uni familia, acum, când Mica era aproape
de pensie, îl umplea de bucurie. Maria Vittoria şi Maria Delia s-au resem-
nat cu greu la ideea despărţirii, dar nenea Ghiţă le-a liniştit spunându-le că,
întrucât va locui în acelaşi oraş, vor avea posibilitatea de a se întâlni destul
de des. Eu eram convinsă că şi „manevra” aceea nu putea fi decât produsul
minţii maiorului Tudor. Cu multă abilitate, înlăturase două „obstacole” ce
i-ar fi putut încurca planurile. Oare pentru el chiar nu conta mâhnirea pe
care mi-o provocau cele două despărţiri?!
Odaia care fusese a lui nenea Ghiţă a fost repede ocupată de un regizor
de la Teatrul Maghiar de Stat, un om serios şi tăcut, care nu ne-a supărat
niciodată. Dinu, în schimb, din nou victimă a situaţiei mele, a părăsit Timi-
şoara, cu inima sfâşiată de durere. În zilele dinaintea plecării, am vorbit des
la telefon, dar n-a găsit puterea să vină să ne vadă. Mă simţeam teribil de
vinovată pentru destinul său amar. Îmi aminteam de afecţiunea lui calmă
şi răbdătoare, de dăruirea lui, de prezenţa lui preţioasă, de acum pierdută...
şi, curând, regretul meu s-a transofrmat în nostalgie.
Pe la începutul lunii octombrie, maiorul Tudor a început să mă viziteze
regulat, pentru a lua „lecţii de italiană”. Era senin, sigur pe el. Eu, în schimb,
nu reuşeam să-i iert faptul că îmi îndepărtase doi prieteni dragi.

208
 Tot mai des îmi dădeam seama că orele petrecute împreună erau insig-
nifiante şi greu de suportat. Mă străduiam să mă arăt interesată de subiec-
tele abordate, dar, nemaiexistând rapoartele de elaborat şi corectat, totul mi
se părea inutil. Îmi amintesc însă cu plăcere de o zi când, vorbind de fetele
mele, maiorul Tudor îmi spusese că le-a întâlnit des în tovărăşia fraţilor
Horia şi Marius, pe care-i cunoştea bine şi cărora le aprecia seriozitatea şi
cinstea. Acele cuvinte îmi provocaseră o mare uşurare. Era ca o garanţie
pentru viitor, care mă liniştea.
Săptămânile se scurgeau în fugă, fără ca nimic să se schimbe. Eu mă
întrebam până când va continua să-mi facă acele vizite care-mi displăceau
atâta şi când urma să se producă o schimbare care să-mi deschidă noi per-
spective. Știam că trebuia să-mi impun un riguros autocontrol, pentru că
numai cu ajutorul lui puteam spera într-o alternativă pentru un viitor mai
bun. Continuam să îi respect sentimentele care se puteau ghici când din-
tr-un cuvânt, când dintr-o privire. Putea să fie vorba numai de un anumit
zâmbet sau de o întârziere a mâinilor mele în ale lui, dar, de fiecare dată,
părea să-mi amintească de faptul că dragostea lui era acolo, punctuală, în-
căpăţânată, chiar dacă lipsită de orice speranţă!
Nu a trecut mult timp şi mai multe evenimente neaşteptate mi-au de-
mosntrat cât de mare şi preţioasă era generozitatea maiorului Tudor în ceea
ce mă privea.
Într-o seară, Eugen a venit acasă pradă disperării, comunicându-mi, în-
grozit, că fusese „exclus”, fără niciun motiv, din PCR. Plângea, gemea, se
zvârcolea ca un animal rănit de moarte. Nu putea să accepte acea umilinţă
pe care o considera nedreaptă. Trebuie să recunosc că şi eu eram întrucâtva
surprinsă, dar m-am gândit că „pedeapsa” era urmarea nenumăratelor acte
imorale pe care Eugen nu catadicsise să le ascundă de ochii societăţii. Îmi
cerşea mângâiere şi înţelegere. Nu ştia însă cât de tare îmi repugna compor-
tarea lui falsă, de victimă.
Nu-mi dădeam seama bine de ce, dar, dintr-un presentiment ciudat, la
întâlnirile mele ulterioare cu maiorul Tudor, nu am vorbit nimic despre
acel episod. Era imposibil ca el să nu fie la curent cu ce se întâmplase, dar,
ciudat, am tăcut amândoi.
După aproximativ o lună, Eugen s-a întors, într-o seară, foarte bine dis-
pus şi triumfător. Mi-am dat seama că băuse ceva cam mult. Îmi spuse că
fusese convocat de urgenţă la sediul PCR, unde înalţi exponenţi îi comuni-
209
caseră reincluderea sa în rândurile partidului, de-a dreptul mâhniţi pentru
eroarea comisă, precizând că, în urma unor cercetări, au aflat de înrudirea
sa cu un cunoscut şi stimat deputat al Partidului Comunist Italian, domi-
ciliat în Bologna. L-au rugat pe Eugen să nu vorbească nimic despre acea
regretabilă neînţelegere, mai ales cu rudele mele, temându-se că ar fi putut
acuza Partidul Comunist Român de superficialitate şi lipsă de informaţii.
În primul moment, nu am înţeles adevăratele motive care au determinat
Partidul Comunist Român să joace acea comedie stupidă, dar, apoi, cân-
tărind toate ipotezele ce-mi treceau prin minte, am ajuns la concluzia că
maiorul Tudor a tras toate iţele pentru a-şi atinge scopul. Mult mai târziu,
am aflat adevăratele motive ce-l determinaseră pe maiorul Tudor să-l ajute
pe Eugen să reintre în rândurile Partidului.
Nici la următoarele noastre întâlniri, maiorul Tudor nu mi-a dezvăluit
ce proiecte avea în legătură cu mine şi ce obiective urmărea. Nu-i plăcea să
fie elogiat, după cum nu-i plăcea să mă flateze mai mult decât era necesar.
Continua să-mi spună însă că dorea să facă pentru mine tot ce-i dicta ini-
ma.
După o altă lună, maiorul Tudor mi-a comunicat, făcându-mă să pălesc
de surpriză, că Eugen fusese recrutat de serviciile secrete ale Securităţii!
M-a sfătuit să nu-l întreb nimic pe soţul meu şi să aştept să-mi vorbească
el singur. Au urmat săptămâni în care am observat că Eugen era agitat şi
chinuit. Petrecea nopţi întregi aplecat peste timbrele lui sau plimbându-se
nervos prin birou. Intuiam ce fantasme îi chinuiau mintea, dar, în inima
mea, încercam o oarecare satisfacţie, pentru că, în sfârşit, sosise clipa să-l
domolească şi pe el cineva.
Apoi, într-o seară, Eugen a hotărât să mi se destăinuie. M-am dus târziu
în biroul său şi l-am găsit frământat de griji şi îndoieli. Mi-a vorbit despre
recrutarea lui şi despre propunerea pe care membrii „Organizaţiei” i-o fă-
cuseră, sfătuindu-l să profite de legea privind reîntregirea familiei, pentru
a face cerere de expatriere în Italia. Dată fiind originea mea italiană, fetele
fiind născute în Italia şi socrii încă în viaţă, n-ar fi existat niciun obstacol.
Toată familia s-ar fi bucurat de acel „privilegiu”, i se spusese, dar cu o sin-
gură condiţie: să accepte o angajare serioasă în acţiunea reţelei de spionaj
chimic în sectorul farmaceutic din Italia! I se preciza că, întrucât studiase
medicina în Italia şi deci cunoştea foarte bine limba italiană, îi va fi uşor
să desfăşoare o colaborare profitabilă. Eugen îmi spuse că, de câtva timp,
210
îl chinuia această dilemă, fără să se poată hotărî dacă să accepte sau nu.
Dorea să-mi cunoască părerea. I-am răspuns că numai el putea să hotă-
rască într-o alegere atât de angajantă şi de mare răspundere, aşa cum, de
altfel, luase singur orice altă decizie din viaţa lui. I-am spus, în mod clar,
că, atunci când „Organizaţia” îmi ceruse să colaborez cu ea, eu n-am avut
îndoieli, pentru că numai acceptând aveam unica şansă de a-mi revedea
patria. Pentru el era altceva. Era vorba doar de o opţiune personală şi su-
biectivă, pe care o putea face numai sondându-şi conştiinţa.
Fără îndoială, orgoliul meu a învins. Îmi imaginam cum Eugen se aştep-
ta să-l implor să accepte această însărcinare. Îmi dădeam seama că, pen-
tru mine, putea să fie un colac de salvare, care-mi dădea posibilitatea să
mă întorc în Italia pentru totdeauna... şi împreună cu fetele mele. Și totuşi,
n-am vrut să mă umilesc. Nici măcar nu m-am obosit să evaluez perico-
lele pe care Eugen le-ar fi întâmpinat în desfăşurarea „misiunilor” lui. Îl
cunoşteam prea bine şi eram sigură că, oportunist cum era, ar fi promis o
colaborare activă şi meticuloasă, dar că, odată ajuns în Italia, ar fi „uitat”,
cu siguranţă, totul!
Înainte de a ne retrage în camerele noastre, Eugen m-a rugat să-l pun în
legătură cu ofiţerul „meu” de Securitate, pentru că avea intenţia să-i ceară
sfatul. Îmi spuse că îl considera un personaj serios şi de treabă şi că putea
avea încredere în el. Desigur, Eugen aştepta de la mine o afirmaţie care să-i
întărească spusele. Eu însă i-am răspuns că nu eram capabilă să-mi exprim
o părere. Îl cunoşteam pe acel ofiţer numai din relaţiile de colaborare seve-
re pe care le aveam cu el şi nimic mai mult. Poate orgoliul şi neîncrederea
ce mă animau nu l-ar fi îndreptat pe Eugen spre o alegere pe care o doream.
Eram convinsă că, oricum, cu sau fără rugăminţile mele, Eugen nu ar fi
acceptat niciodată. În fond, viaţa pe care o ducea în România părea să-i
placă. Ce l-ar fi putut atrage, în schimb, spre Italia? Noaptea aceea a fost
pentru mine o noapte albă. Trebuia neapărat să fac un pic de ordine în
noianul de evenimente care-mi tulburaseră iarăşi mintea şi sufletul. Am
încercat deci să analizez cu răbdare fiecare episod, de la cel mai neobişnuit
la cel mai banal, încercând să recompun acel mozaic, schiţat de mai multe
ori, dar niciodată definitivat. Am rememorat succesiunea unor fapte care
mă conduceau, în mod inevitabil, spre o unică strategie. Telefonul anonim
primit de Eugen, care mă obligase să-i dezvălui legăturile mele cu Securita-

211
tea. Excluderea lui din PCR. Reprimirea lui. „Recrutarea” lui. Și, în sfârşit,
uimitoarea propunere de stabilire în Italia, împreună cu familia, în schim-
bul unei anumite colaborări.
Eram mai mult decât sigură că totul fusese pus la cale în mod abil de
maiorul Tudor, pentru a mă scoate din România împreună cu fiicele mele.
Era, cu siguranţă, un drum complicat, dar era, poate, şi unica posibilitate
pe care maiorul Tudor putea să mi-o ofere şi... ironia sorţii, viitorul meu se
afla acum în mâinile lui Eugen.
Când maiorul Tudor a venit la mine acasă pentru obişnuita lecţie de
italiană, am reuşit să-i povestesc tot ce îmi destăinuise Eugen, precum şi
intenţia lui de a se sfătui cu el. Maiorul Tudor a ascultat mai întâi, apoi a
admis, cu sinceritate, că era la curent cu totul. Lucrul acela nu m-a surprins
deloc. Îmi spuse apoi că, dacă Eugen dorea să-i vorbească, să-l aştepte în
seara aceea, spre miezul nopţii, dar cu multă prudenţă. Preciză cu fran-
cheţe că „a risca pentru mine” avea o semnificaţie clară, iar „a se expune”
pentru Eugen nu îl încânta deloc.
În seara aceea, pentru a nu da naştere la încurcături, m-am dus la culca-
re mai devreme. Ascultam, cu nelinişte, fiecare zgomot de pe stradă sau din
bloc. Maiorul Tudor a fost punctual. Am auzit închizându-se uşa biroului
lui Eugen şi, apoi, nişte şoapte.
A doua zi dimineaţă, Eugen nu mi-a spus niciun cuvânt. La rândul meu,
nu l-am întrebat nimic, rămânând, astfel, cu nesiguranţa şi temerile mele.
m-am întâlnit cu maiorul Tudor abia după o săptămână, tot la mine
acasă. Am observat la el o expresie încordată şi neliniştită, care m-a alar-
mat. Ceva important urma să se întâmple... în sfârşit, cortina răsunsurilor
se deschidea miilor de întrebări. Maiorul Tudor m-a rugat să-l ascult cu
atenţie. „A sosit momentul – îmi spune – să cunoaşteţi mişcările şi inten-
ţiile mele. N-aş suporta ideea ca vreo confidenţă inexactă a soţului să vă
formeze păreri eronate. Înainte de toate, vreau să vă spun că propunerea de
expatriere primită de soţul dumneavoastră şi care priveşte întreaga familie,
este rezultatul planului meu, alcătuit cu precizie şi răbdare. După ce v-aţi
întors din Italia, dându-mi seama de pericolele ce vă ameninţau, mi-am
promis mie însumi să nu vă mai las să plecaţi în asemenea condiţii! În
consecinţă, ducându-mă la Bucureşti pentru a prezenta superiorilor mei,
spre examinare şi aprobare, rapoartele dumneavoastră, nutream speran-
ţa ca, mai devreme sau mai târziu, să pot răsturna situaţia, încercând să-l
212
introduc în rândurile «Organizaţiei» pe soţul dumneavoastră, urmând ca,
încetul cu încetul, să vă substituie. La sediu, la câteva şedinţe, s-a vorbit,
de mai multe ori, despre necesitatea de a se acorda expatrierea câtorva fa-
milii de români, cu căsătorii mixte, pentru a închide gura opiniei publice
internaţionale, care ne acuza că dăm aprobare de plecare numai evreilor şi
germanilor, pentru că guvernele respectivelor ţări de origine plătesc guver-
nului nostru o sumă importantă pentru fiecare persoană. Expusesem deja
cazul familiei voastre la sediul Comitetului Central şi au fost de acord să ia
în serios propunerea mea. Am amintit legătura de rudenie pe care o aveţi
cu un deputat din Partidul Comunist Italian, care ar fi exercitat, până la
urmă, presiuni pentru reîntoarcerea definitivă în Italia, aşa cum s-a întâm-
plat şi cu plecarea dumneavoastră temporară”.
Îl ascultam pe maiorul Tudor cu mult interes. Aveam absolută nevoie să
ştiu şi să înţeleg ce maşinaţii, mai mult sau mai puţin obscure, se închideau
ca un cerc în jurul vieţii şi al destinului meu: „La Bucureşti – continuă ma-
iorul Tudor –, în ziua în care discutam rapoartele dumneavoastră, mi s-au
cerut precizări privind componenţa familiei şi câteva informaţii despre soţ.
Am încercat să vorbesc despre el cât se putea mai bine, făcându-l să apară
ca o persoană cât mai demnă, pentru că îmi dădeam seama că propunerea
pe care le-am sugerat-o, privind expatrierea, stârnea interes. Neliniştit însă
de proaspăta excludere a soţului dumneavoastră din PCR, am telefonat a
doua zi la Timişoara, ordonând reprimirea lui. Să nu mă întrebaţi ce fapt
cauzase excluderea. Prefer să nu înşir motivele, ar fi prea deprimant!”.
N-am insistat şi n-am cerut explicaţii mai amănunţite. Mărturisirile ma-
iorului Tudor erau foarte importante pentru mine şi am avut grijă să nu-l
enervez cu eventuale mici curiozităţi. Îmi spuse apoi că, după o săptămână,
primise însărcinarea de la Bucureşti să se ocupe personal de „cazul meu”
şi tocmai acest lucru şi-l dorea. După depăşirea tuturor formalităţilor bi-
rocratice pentru reprimirea lui Eugen în Partid, a fost necesar un plan de
acţiune iscusit pentru atingerea scopului pe care maiorul Tudor şi-l propu-
sese. Mi-a relatat că operaţiile de „recrutare” a lui Eugen au prezentat difi-
cultăţi mari. Un dosar întreg de erori şi infracţiuni comise de el împotriva
regimului zăcea de mult în birourile Securităţii, iar Eugen, aflat cu spatele
la zid, nu avea nicio posibilitate de a se apăra sau revolta. Sarcina cea mai
delicată era acum „seminarul de pregătire”. În acest scop, maiorul Tudor

213
îmi spuse că transferase, de la Bucureşti la Timişoara, un subaltern al lui,
o persoană serioasă, abilă, inflexibilă şi inteligentă, pentru a-i încredinţa
această sarcină precisă.
„Știţi că, acum câteva seri, am vorbit cu soţul dumneavoastră – îmi ex-
plică maiorul Tudor. Dorea să-l ajut să ia o hotărâre privind viitorul vos-
tru. Am preferat să-i răspund indirect; concentrându-i atenţia asupra unor
consideraţii, m-am limitat la a-i arăta aspectele pozitive ale propunerii pri-
mite. În mod voit, nu i-am vorbit de dumneavoastră şi de imensa bucurie
pe care aţi simţi-o dacă v-aţi reîntoarce definitiv în Italia, la familie. Am
scos în evidenţă avantajele de care ar putea beneficia fiicele dumneavoastră,
care şi-ar continua studiile în Italia”.
Era foarte adevărat. Știam foarte bine că fetele, după absolvirea liceu-
lui, ar fi avut mari dificultăţi pentru a accede la Universitate în România.
Cunoscând regulile regimului, era aproape imposibil să sper că vor fi ad-
mise într-un institut de învăţământ superior. Numărul studenţilor primiţi
în facultăţi era, an de an, tot mai limitat şi aveau prioritate fiii „clasei mun-
citoare”. Pentru Maria Delia şi Maria Vittoria, cu un tată „intelectual” şi o
mamă originară dintr-o „ţară capitalistă”, nu prea existau mari şanse! Maio-
rul Tudor mi-a spus că Eugen a părut afectat de această consideraţie. Eu, în
schimb, mă îndoiam că i s-a trezit conştiinţa de tată într-atât, încât să facă
acest sacrificiu numai pentru fete! Maiorul Tudor nu-şi terminase confe-
siunile şi-mi spuse: „Vreau să precizez că am insistat în discuţia cu soţul şi
asupra altor argumente. Prefăcându-mă că-i vorbesc cu mare încredere şi
multă discreţie, am subliniat marile avantaje personale pe care le-ar avea
stabilindu-se în Italia: de la posibilitatea de a-şi exercita liber profesia, la
posibilitatea ascensiunii spre o carieră strălucitoare. Cunosc bine oamenii
de teapa lui, le ştiu egoismul şi vanitatea. Sunt sigur că va accepta. Poate
va spune că o face pentru binele familiei, dar, în realitate, o va face numai
pentru el, pentru a-şi satisface plăcerile şi a-şi realiza ambiţiile!”.
Totul părea simplu, un lucru la care te puteai aştepta! Și, totuşi, frica de
a nu suferi o nouă decepţie mă tortura, împiedicându-mă să visez. Erau de
prisos prea multe cuvinte. Maiorul Tudor înţelesese bine nelinştea acelei
aşteptări şi mi se adresă cu multă francheţe: „Vi se oferă o ocazie unică.
Poate că nu se va mai ivi niciodată. Dacă soţul dumneavoastră nu va accep-
ta, va fi foarte rău, pentru că nu vă mai rămâne decât posibilitatea de a ieşi
din când în când din ţară, cu câte o mică „misiune”, dar fără speranţa de a
214
vă lua şi fetele. Un eşec al acestui plan ar fi și pentru mine o mare deziluzie.
Nu m-ar mulţumi faptul de a şti că vă pot vedea oricând aş dori! Cu ce per-
spectivă, știindu-vă legată de un om care nu vă merită?! Umilită de o viaţă
conjugală lipsită de orice plăcere?! Nu, nu asta am visat pentru dumnea-
voastră! Am învăţat că, în dragoste, nu trebuie să fii egoist. Dragostea este
făcută din sacrificii, renunţări şi riscuri, dacă sunt necesare...”.
Ochii i s-au umplut de lacrimi, gândindu-se că tocmai dragostea lui,
printr-o ironie a sorţii, mă ducea, pentru totdeauna, departe de el! Cu un
gest blând şi, în acelaşi timp, disperat îmi strânse mâinile în ale sale. Au
fost clipe de emoţie intensă şi cu greu mi-am înghiţit şi eu lacrimile. Aş fi
vrut să-l îmbrăţişez cu duioşie, să-i spun, măcar o dată, că şi eu îl iubeam.
Încercând să-mi înăbuş orice sentiment, am slăbit strânsoarea mâinilor. Nu
doream să alimentez focul din inimile noastre.
Ne-am despărţit cu promisiunea de a aştepta, cu încredere, hotărârea
definitivă a lui Eugen. Maiorul Tudor m-a asigurat că, dacă soţul meu ac-
cepta propunerea, el va urmări pas cu pas „pregătirea” lui, forţându-l să fie
serios şi ascultător. Era necesar să se evite orice greşeală, orice frivolitate
care ne-ar fi putut compromite plecarea.
„Dacă totul va decurge aşa cum am prevăzut – a conchis maiorul Tudor
– şi veţi reuşi să plecaţi definitiv în Italia, vreau să sper că soţul dumnea-
voastră se va reabilita ca tată şi consort. Dar, în cazul în care în viaţa dum-
neavoastră se va produce un nou faliment, o să vă învăţ cum să vă eliberaţi
definitiv de el şi să vă câştigaţi independenţa. Nu mă întrebaţi cum, pentru
moment nu vă pot dezvălui nimic. Trebuie să ştiţi însă că şi dincolo de ho-
tarele ţării eu n-am să vă părăsesc şi n-am să vă uit niciodată!”.
Câte sentimente şi cât adevăr ascundeau aceste cuvinte! Nu existau nici
mistere, nici raţiuni previzibile în acţiunile maiorului Tudor. Existau nu-
mai o neţărmurită generozitate şi o dragoste pe cât de profundă, pe atât de
curată, deşi era prizoniera unor limite de neînvins.
După câteva zile, Eugen mi-a comunicat că a acceptat propunerea se-
curităţii. Înainte însă de a pleca definitiv din România, trebuia să aşteptăm
ca fetele să termine liceul şi să-şi dea examenul de bacalaureat. Era vorba
deci de câţiva ani. Ar fi fost o imprudenţă să facem mai curând cererea de
expatriere: fetele ar fi fost imediat date afară din liceu şi ar fi avut apoi mari
greutăţi în Italia, să se înscrie la o şcoală.

215
 Am încercat să nu manifest faţă de Eugen nicio formă de entuziasm
pentru alegerea făcută. Am ascuns bine orice emoţie în inima mea. L-am
rugat doar să nu vorbească, pentru moment, nimic cu fetele. Mă temeam că
o astfel de veste le-ar fi putut distrage de la studiu, făcându-le să viseze sau,
mai rău, să-şi facă griji amoroase.
Am vorbit cu Eugen şi despre iminentul său „seminar” care urma să-l
ocupe câteva luni. Totul depindea de capacitatea lui de a învăţa activitatea
pe care urma s-o desfăşoare în Italia, paralelă şi legată de profesiunea de
medic. Eugen a acceptat cu regret ideea că numai Comisia Centrală de la
Bucureşti stabilea dacă este apt sau nu să îndeplinească sarcinile pe care
intenţionau să i le încredinţeze. Cunoscându-i superficialitatea, nu m-am
mirat deloc că era decepţionat, întrucât crezuse într-o rezolvare mai simplă
şi mai rapidă a pregătirii lui. Am încercat să-l fac să înţeleagă cât de dificil
şi periculos era angrenajul „Organizaţiei”. L-am sfătuit să fie foarte prudent
şi să păstreze secretul numai pentru el. M-a asigurat că va ţine seama de
sugestiile mele. Știind cât de mare era teama care-l stăpânea, l-am crezut şi,
de data asta, nu m‑am înşelat.
Eram curioasă să aflu dacă le vorbise părinţilor de proiectul care l-ar fi
îndepărtat pentru totdeauna. M-am mirat că, în timpul discuţiilor noastre,
n-a făcut nicio referire la durerea pe care i-o provoca despărţirea de ei.
Eugen îmi oferea o nouă dovadă a egoismului său. Toată viaţa se folosise
de părinţi numai pentru a-şi împlini dorinţele. S-a aliat cu ei pentru a-şi
atinge scopurile. S-a alăturat răutăţii lor împotriva mea pentru că îi plăcea
să mă chinuiască, iar acum, fără scrupule, se pregătea să-i lase pradă unei
bătrâneţi triste şi solitare.
N-am aflat niciodată şi nici n-am vrut să ştiu în ce consta „seminarul”
pe care Eugen îl urma. Nu ştiam unde, când şi cu cine se întâlnea. Eram
sigură însă că maiorul Tudor urmărea cu scrupulozitate orice evoluţie şi
orice mişcare, fiind convinsă că proceda cum trebuie. Îmi dădeam seama
după zâmbetul ce-i însenina chipul când venea să mă viziteze. Liniştea lui
era contagioasă pentru mine.
Evita să-mi pomenească de Eugen. Nu-l stima şi nu-i plăcea să vorbeas-
că despre el. Eu, în mod voit, nu manifestam nicio curiozitate. Știam că
lucrurile esenţiale mi le-ar fi spus el, la momentul potrivit, aşa cum făcuse
mereu.

216
 Vizitele obişnuite ale maiorului Tudor nu mă împiedicaseră niciodată
să-mi frecventez prietenii. De câteva luni, Mica şi Mariana se mutaseră la
Timişoara şi ne întâlneam des la noi sau la ele acasă.
Annelore luase obiceiul să organizeze luni şi joi după-amiază partide de
canastă, care erau pentru mine un mod plăcut de a-mi petrece timpul. Ve-
nea şi Dana să joace și, ca întotdeauna, compania ei îmi făcea mare plăcere.
Uneori mă provoca, oferindu-se să-mi ghicească în cafea, dar eu, îngrijo-
rată că ar putea apărea figura bărbatului „în uniformă”, preferam să nu mă
las tentată. Neputându-mă justifica, câştigam timp spunându-i că, pentru
moment, nu aveam vreo îndoială anume privind viitorul meu, care să me-
rite efortul ei. Dana a ţinut să-i promit că, atunci când voi simţi nevoia, nu
voi ezita să o solicit. (N-a trecut mult timp şi am fost nevoită să recurg la
ajutorul şi profeţiile ei!)
În ziua de 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, ne-am dus, ca de obicei, la
Arad, la familia Brânzeu, pentru a sărbători onomastica bunului nostru
prieten, Nicu. Cu ocazia aceea, l-am revăzut pe Dinu şi, în ciuda temerilor
mele, a trebuit să recunosc că l-am găsit foarte bine. Mi-a povestit despre
viaţa lui la Cluj, despre noii săi prieteni şi despre succesele pe care le obţi-
nuse la Teatrul din acel oraş. Nu mi-a ascuns că noi toţi îi lipseam foarte
mult şi cât de dureros era pentru el să se obişnuiască cu ideea acelei des-
părţiri definitive.
Îmi amintesc, şi acum, vocea lui alterată de emoţie şi privirea dezolată
întârziind asupra mea. Mi se redeschidea în inimă o rană urâtă, eram din
nou apăsată de remuşcări, copleşită de tristeţe.
La sfârşitul lunii decembrie, am primit telegrama pe care o aşteptam de
la tatăl meu, în care mă anunţa că sănătatea mamei se înrăutăţise. Prevalân-
du-se de stratagema pe care o plănuiserăm împreună, mă ruga să vin acasă.
Desigur, în sânul familiei am căutat să mă arăt îngrijorată. Numai mătu-
şii Cato m-am hotărât să-i spun adevărul. Știam că pot avea încredere în ea.
Amândouă am încercat să le liniştim pe fete, spunându-le că bunicul precis
a exagerat în privinţa gravităţii bolii pentru a întări motivul plecării mele.
Eugen mi-a sugerat să-i telefonez imediat ofiţerului „meu” pentru a mă
sfătui cum era mai bine să acţionez. Aşa am şi făcut. L-am sunat pe maio-
rul Tudor de la un telefon public, la un număr secret pe care mi-l dăduse
în caz de urgenţă. A venit la noi în aceeaşi zi, noaptea târziu. În prezenţa
lui Eugen, m-a sfătuit să mă duc a doua zi dimineaţă la Miliţie şi, arătând
217
telegrama, să cer un formular pe care să-l completez în vederea obţinerii
paşaportului pentru o vizită în Italia, unde mama mea era grav bolnavă;
lucru pe care l-am făcut.
Era în dimineaţa zilei de 28 decembrie 1957. Întâlnirea cu ofiţerul de la
Paşapoarte a fost mai puţin stresantă decât în trecut. Am fost primită cu
cordialitate şi ascultată cu interes. Prezenţa mea în birourile respective nu
mai era ceva neobişnuit. Se ştia că mai fusesem o dată în Italia şi că m-am
întors în România înainte de data fixată. Iată că maiorul Tudor avusese
dreptate. Întoarcerea mea înainte de termenul fixat a avut un efect pozitiv,
care oferea o garanţie demnă de luat în seamă.
Când am completat formularul, n-am uitat să-l includ printre rudele pe
care le aveam în Italia şi pe „unchiul” deputat, fiind sigură că prezenta un
avantaj. I-am dat cererea ofiţerului, care a alăturat şi telegrama tatălui meu,
asigurându-mă că va trimite totul la Bucureşti cât mai curând.
M-am întors acasă plină de optimism, nerăbdătoare să împărtăşesc fa-
miliei impresiile mele. Fetele m-au îmbrăţişat cu entuziasm, fericite de per-
spectiva călătoriei mele. Nici mătuşa Cato nu se îndoia. Era sigură că voi
pleca în curând. Numai Eugen, cu pesimismul lui, a încercat să-mi distrugă
speranţele.
Din clipa aceea am simţit nevoia s-o văd pe Dana şi să-i ascult preziceri-
le. I-am telefonat în aceeaşi zi, pentru a-i anunţa vizita, şi, după câteva ore,
eram la ea. I-am povestit de telegrama pe care o primisem din Italia, despre
nerăbdarea mea de a pleca şi despre cererea de paşaport pe care o făcusem.
Dana m-a ascultat cu atenţie şi apoi s-a concentrat, întâi în ceaşca de cafea
şi apoi în cărţi.
După o lungă tăcere, mi-a spus că mama a fost bolnavă în trecut, dar,
acum, cărţile spuneau că era sănătoasă şi că mă aştepta cu nerăbdare. Că-
lătoria în Italia o vei face, mi-a spus Dana, dar va fi scurtă şi nu va avea loc
aşa de repede, din motive binecunoscute. Poate peste trei luni, a precizat. Și
de data aceasta, mă va ajuta o persoană care-mi este prietenă, poate acelaşi
„bărbat în uniformă” de care îmi mai amintise. Mă voi întâlni foarte curând
cu această persoană şi vom discuta îndelung.
Am încercat să-i arăt Danei doar bucuria pentru călătoria mea sigură,
ocolind ipoteza ajutorului dat de „bărbatul în uniformă”. Ba, mai mult, ca
să preîntâmpin alte detalii în legătură cu acest subiect, am rugat-o să-mi
spună ceva despre fete. Dana s-a concentrat din nou, apoi a zâmbit liniştin-
218
du-mă. Totul mergea bine, mi-a spus: sănătatea, studiile... şi chiar dragos-
tea. Relaţiile cu prietenii lor erau solide, sincere, bazate pe stimă şi respect
reciproc. Nu trebuia să-mi fac griji. Maria Delia şi Maria Vittoria erau două
fete echilibrate, care nu-mi vor face necazuri.
Am îmbrăţişat-o pe Dana cu recunoştinţă. Învăţasem să mă încred total
în ea şi prezicerile ei mă liniştiseră oarecum.
Maiorul Tudor m-a vizitat a doua zi dimineaţă. Am observat imediat
că era serios şi încruntat, ceea ce nu era de bun augur. Mi-a cerut să-i po-
vestesc toate amănuntele zilei prcedente, cum am fost primită la Miliţie, ce
impresie mi-a făcut şi cum a reacţionat familia la vestea eventualei mele
plecări în Italia.
Am încercat să nu omit nimic, elogiind cordialitatea cu care am fost
tratată la Miliţie, rezultatul pozitiv pe care l-am intuit şi bucuria fetelor şi a
mătuşii Cato, în contrast cu scepticismul lui Eugen.
Maiorul Tudor a schiţat un zâmbet. Cu o uşoară ironie m-a întrebat
dacă îi povestisem tot. L-am privit uimită, fără să-mi dau seama la ce fă-
cea aluzie: „Aş vrea atât de mult să nu aveţi secrete faţă de mine”. Apoi a
adăugat: „Sunt sigur că aţi omis ceva din povestire; gândiţi-vă bine şi fiţi
sinceră!”. Mi-am amintit brusc de Dana şi de întâlnirea cu ea. Poate că el
interceptase convorbirea mea şi se gândea că-i ascund ceva. Am încercat să
repar greşeala, spunându-i că, după-amiază, îi făcusem o vizită prietenei
mele, Dana, pentru a-mi exprima neliniştea privind sănătatea mamei mele
şi pentru a o informa despre posibila mea vizită în Italia. Dar el tot nu s-a
dat bătut. Mi-a spus că Dana îi plăcea foarte mult şi că n-avea nimic împo-
trivă să o frecventez, dar îl durea că nu eram sinceră până la capăt. Sperase
să-mi fie prieten, fără nicio reticenţă din partea mea. Spera să fie o parte
din mine, din gândurile mele, din viaţa mea.
Am înţeles că era decepţionat. Maiorul Tudor nu s-a lăsat impresionat
nici de tăcerea, nici de tulburarea mea şi mi-a cerut deschis să-i spun de
ce o rugasem pe Dana să mă primească de urgenţă întrucât doream să-i
cer ceva foarte important. Simţeam cum mi se urcă sângele în obraji. Îi
ascunsesem până acum maiorului Tudor acea slăbiciune a mea, pentru că
mă temeam să nu fiu judecată cu asprime. Îmi imaginam că n-ar fi aprobat
încrederea mea în acele profeţii „prosteşti”!

219
 Și, aşa, mai de frică, mai de ruşine, tăcusem mereu. Acum însă, în faţa
insistenţei lui, m-am hotărât să-i dezvălui totul despre relaţiile mele cu
Dana. Nu puteam să accept să se îndoiască de sinceritatea mea.
I-am povestit că totul începuse în glumă şi din curiozitate, dar apoi
am luat lucrurile în serios. Nu i-am ascuns că multe dintre preziceri se
adeveriseră şi că multe dintre sfaturile Danei fuseseră înţelepte şi utile în
desfăşurarea evenimentelor. Pentru a nu-l speria şi îngrijora, nu i-am spus
nimic despre faptul că Dana ghicise prezenţa lui în viaţa mea. N-am uitat
să-i povestesc episodul cel mai impresionant şi incredibil: faptul că ghicise
numărul paşaportului meu!
Maiorul Tudor m-a ascultat fără să mă întrerupă. Îmi amintesc, şi acum,
privirea lui uimită şi faţa imobilă. Am avut impresia că mă asculta cu res-
pect, fără ironie. Într-adevăr, uimirea lui s-a transformat într-un interes ie-
şit din comun. Povestirea mea îl fascinase atât de mult, încât şi-a exprimat
dorinţa de a se întâlni cu Dana cât mai repede. Dorea să-i dea în cărţi şi să
cunoască unele amănunte neliniştitoare cu privire la viitorul lui. În mod
paradoxal, nu numai că nu m-a judecat cu asprime, ci, dimpotrivă, îmi
încredinţa misiunea delicată de a-i fixa o întâlnire cu Dana!
Nu era uşor s-o conving pe Dana să accepte. Știam cum îşi proteja capa-
cităţile de medium, iar a-i cere să se întâlnească cu un „necunoscut”, fără
să-i trezească bănuieli, era o problemă serioasă. Trebuia să invoc un motiv
credibil şi convingător, fără să-i destăinui prea multe secrete... Categoric,
nu era uşor deloc.
Au trecut câteva săptămâni. Maiorul Tudor aştepta răbdător. Mă întâl-
nisem cu Dana de mai multe ori, dar fără să am curajul să-i vorbesc despre
asta. În mod cu totul neaşteptat, într-o după-amiază, Dana m-a rugat să o
însoţesc, având de rezolvat nişte treburi. Am acceptat bucuroasă. Mai târ-
ziu, invitându-mă acasă la o cafea, îmi propuse să-mi „dea în cărţi”, pentru
a vedea care mai era situaţia cu cererea mea de plecare.
După obişnuita concentrare, Dana mi-a spus că paşaportul meu se afla
deja în mâinile „bărbatului în uniformă”, dar, din motive independente de
el, lucrurile se mişcau încet. Urma să plec abia în primăvară. Dana mi-a
spus, încă o dată, că bărbatul acela avea pentru mine sentimente frumoase,
dar nu-mi mărturisise întreaga lui dragoste pentru că era conştient că între
noi nimic nu putea avea un viitor. Am simţit cum mă trec fiorii. Mi-am dat
seama că acela era momentul. M-am hotărât să-i confirm Danei existenţa
220
acelui „bărbat în uniformă” pe care îl întrevăzuse în viaţa mea. Făcând apel
la discreţia şi prietenia pe care mi le arătase, am rugat-o să mă asculte,
cerându-i să păstreze un secret absolut, chiar şi faţă de soţul ei, pe care-l
stimam foarte mult. I-am mărturisit că l-am cunoscut pe „acel ofiţer” în
ziua în care m-am dus la Miliţie pentru a depune prima cerere de paşaport
şi că l-am reîntâlnit de fiecare dată când m-am dus să văd dacă îmi va fi
eliberat. I-am povestit că el s-a purtat întotdeauna cu gentileţe şi m-a as-
cultat cu răbdare, dându-mi sfaturi şi speranţe care m-au ajutat să aştept cu
încredere plecarea în Italia. Nu i-am precizat Danei nici rolul pe care-l avea
maiorul Tudor şi nici însărcinările speciale ce-i fuseseră conferite. Nu i-am
ascuns că intuisem mai de mult sentimentele pe care le avea faţă de mine,
chiar dacă el nu şi le manifesta deschis.
Încercând să pun în funcţiune toată capacitatea mea inventivă, am cău-
tat să fac povestirea aceea cât mai verosimilă. I-am spus Danei că, între noi,
se născuse un fel de prietenie de care şi Eugen era conştient şi pe care o su-
porta din oportunism, ştiind că era util să ai cunoştinţe legate „de Regim”
şi de „sistemul” lui. I-am povestit şi de cadoul pe care, din recunoştinţă, i-l
adusesem din Italia acelui „ofiţer”, pentru copilul său. Am încercat să justi-
fic şi vizitele sporadice pe care maiorul Tudor ni le făcea uneori invocând
motive nesemnificative, dar cu intenţia de a menţine activă prietenia noas-
tră. I-am explicat Danei câtă încredere am în acea persoană, pe care o con-
sider un prieten şi un confident de nădejde. I-am dezvăluit şi stratagema
pe care am „inventat-o” pentru mătuşa Cato, care îl credea un funcţionar la
Agenţia de Voiaj, dornic să înveţe italiana de la mine.
Dana mă asculta cu multă atenţie. Tăcerea ei, privirea pătrunzătoare
şi inteligentă reuşiseră să mă pună în încurcătură. Îmi părea rău de micul
şiretlic la care eram nevoită să recurg pentru a-mi atinge scopul, dar n-
aveam de ales. Trebuia neapărat să îndeplinesc dorinţa maiorului Tudor.
Interesul Danei pentru povestirea mea m-a îndemnat să continui. Cu mult
tact, i-am mărturisit că îi vorbisem ofiţerului despre incredibilele ei profe-
ţii. Fără a-i lăsa timp de replică, am asigurat-o că maiorul Tudor ascultase
cu mare respect şi uimire tot ce-i povestisem despre ea. Dana acceptă cu
plăcere confidenţa mea şi, astfel, am avut curajul să-i cer ce doream. I-am
transmis rugămintea maiorului Tudor, care trebuia să rezolve o problemă
foarte importantă şi îi solicita o întâlnire pentru a afla ce pronosticau căr-
ţile.
221
 Am observat la Dana mai întâi o şovăire şi o îngrijorare, apoi trăsătu-
rile s-au relaxat, dându-mi o speranţă. Sentimentele pe care le avea faţă de
mine o împiedicau să mă dezamăgească şi nu a avut curajul să refuze acea
întrevedere. M-a rugat totuşi să acţionez cu multă grijă, pentru ca soţul ei
să nu afle nimic. Am fixat întâlnirea peste două zile, la mine acasă.
În după-amiaza aceea, am asigurat toate condiţiile necesare pentru a
crea intimitatea dorită, fără prezenţe indiscrete sau stânjenitoare.
Maiorul Tudor a sosit punctual, la câteva minute de la venirea Danei.
Era îmbrăcat foarte elegant, cu un costum „Prince de Galles” şi un palton
foarte frumos, de culoarea cămilei. Dana îl privea cu admiraţie. Am băut
toţi trei cafeaua pe care o pregătisem. După câteva cuvinte de convenienţă,
din discreţie, i-am lăsat singuri.
Trecuse aproape o oră când Dana m-a anunţat că „şedinţa” se termina-
se. Maiorul Tudor, din prudenţă, se pregătea deja de plecare. Am observat
o încordare pe faţa lui şi Dana mi-a explicat imediat. „Domnul mi-a spus
că mâine ar trebui să plece la Bucureşti în interes de serviciu. L-am sfătuit
să nu se ducă. Sper că mă va asculta. În călătoria aceea l-ar paşte un mare
pericol. Ar fi absurd să se expună unui astfel de risc!”.
Maiorul Tudor n-a spus nimic. Conducându-l până la uşă, am observat
la el o nehotărâre. Mi-a spus că, la Bucureşti, trebuia să participe la o reuni-
une foarte importantă şi nu ştia dacă era bine să renunţe. Aveam un presen-
timent ciudat. Urmând un impuls instinctiv şi sprijinindu-mi mâinile de
braţele lui, l-am implorat să nu plece: „Dacă mă iubeşti cu adevărat – i-am
spus –, renunţă la acest drum. Te rog s‑o faci pentru mine!”.
M-a privit cu duioşie şi, fără să mai stea pe gânduri, mi-a promis că n-o
să plece.
Dana a mai rămas la mine. Ţinea să-mi sublinieze ce impresie extraordi-
nară i‑a făcut acel bărbat. I-a lăudat prezenţa agreabilă şi elegantă, sensibili-
tatea şi dragostea profundă pe care o avea pentru o femeie pentru care şi-ar
da şi viaţa. Aşa ghicise ea în cărţi! Îmi spuse, de asemenea, că dăruia multă
afecţiune şi familiei, dar femeia pe care o iubea atât de tare nu era soţia lui.
El însuşi o confirmase tăcând. Am simţit că mă înroşesc de jenă, dar, din
discreţie, Dana s-a oprit aici. Îmi spuse însă că acel „locotenent” (astfel s-a
recomandat maiorul Tudor) ducea o viaţă dură şi plină de responsabilităţi,
dar că destinul lui era marcat de o carieră strălucitoare, într-o ascensiune
vertiginoasă: „Sunt foarte mulţumită că l-am cunoscut, preciză Dana. Este
222
o persoană de mare valoare, să nu uiţi asta niciodată! Sper să-mi asculte
sfatul şi să nu plece mâine la drum. Am văzut că-l ameninţă un mare pe-
ricol!”. Am simţit în inimă o mare nelinişte, dar mi-am revenit imediat.
Știam că el nu va pleca, îmi promisese şi nu-mi va înşela aşteptările.
Înainte de a se despărţi de mine, Dana m-a uimit din nou cu o afirmaţie
care m-a lăsat fără glas: „Eşti norocoasă şi trebuie să fii mândră pentru că
tu eşti femeia pe care locotenentul Tudor o iubeşte la nebunie!”. Dana a
plecat. Mi-au răsunat mult timp în urechi cuvintele acelea, producându-mi
o bucurie extraordinară.
A doua zi, după-amiază, am primit vizita lui neaşteptată. Eu asistam la
obişnuita lecţie de muzică a fetelor. Mătuşa Cato l-a primit şi l-a condus în
biroul lui Eugen. Apoi a venit să mă anunţe. Am ajuns la el cu inima cât un
purice, fiind conştientă că numai o întâmplare neaşteptată şi gravă l-ar fi
împins la o imprudenţă aşa de mare. Expresia de pe faţa lui confirma acest
lucru. Am aflat, astfel, cu uimire şi spaimă, pe lângă ce tragedie trecuse.
Trenul care ar fi trebuit să-i ducă la Bucureşti deraiase în plină viteză, la
60 de kilometri de Braşov, ciocnindu-se cu o altă garnitură de tren. Erau
sute de victime şi foarte mulţi răniţi. Amândoi am fost cuprinşi de teamă
şi emoţie.
Dana ne demonstrase, încă o dată, ce adevăruri se ascundeau în taina
prezicerilor sale. El a ţinut să-mi dea bani pentru a-i cumpăra neapărat
Danei un buchet de trandafiri, pe care să i-l duc în numele lui în semn de
recunoştinţă: „Vreau să fie cei mai frumoşi trandafiri”, îmi repeta cu insis-
tenţă. Am încercat să-l conving să renunţe. Ar fi fost imposibil pentru Dana
să-i justifice soţului prezenţa acelor flori. Abia reuşisem să ne revenim din
puternica emoţie ce ne cuprinsese, când maiorul Tudor a plecat în grabă.
Înţelegeam perfect cât de imprudent ar fi fost să mai rămână. Fetele
mele nu mai erau nişte copile ingenue şi inocente. Erau nişte domnişoare
inteligente şi sensibile, care pretindeau răspunsuri precise la întrebările lor.
Am fost tentată să-mi deschid inima cu sinceritate, dar mi-a fost teamă că,
amestecându-le în secretele mele, le-aş fi tulburat seninătatea, aşa că am
tăcut.
A doua zi m-am întâlnit cu Dana. Nu aflase de catastrofa feroviară. Mi-a
spus doar că primise un telefon „ciudat”. Recunoscuse imediat vocea „lo-
cotenentului”, care-i spuse: „Mi-aţi salvat viaţa! Să ştiţi că n-o să vă uit nici-

223
odată!”. I-am spus Danei că aflasem de la el şi, cu toate că eram îndurerată
de soarta acelor persoane ucise în timpul accidentului feroviar, am încercat
satisfacţia de a fi reuşit, graţie profeţiei ei, să salvez măcar una dintre vieţi.
Nu ştiu dacă datorită acelui semn deosebit al destinului sau datorită unei
mari şi rare afinităţi de caractere care-i unea, dar, din acea zi, între Dana şi
„locotenentul” s-a născut o prietenie frumoasă şi completă, care s-a cimen-
tat cu timpul şi care, încetul cu încetul, s-a răsfrânt şi asupra familiilor lor.
După câteva zile, maiorul Tudor a plecat la Bucureşti şi ne-am revăzut
abia după două săptămâni. Era încă tulburat de profeţiile Danei, deoarece
toate greutăţile prezise, pe care le avea de întâmpinat în munca lui, se ade-
veriseră.
Îmi spuse că la sediul central se discutase problema plecării definitive
a familiei mele în Italia. Hotărârea începea să se materializeze, dar, pentru
împlinirea ei, mai trebuia să treacă câţiva ani. Înainte de toate, trebuia nea-
părat să fie verificat gradul de pregătire şi de instruire a lui Eugen în cadrul
seminarului; de asemenea, mai era necesar să aşteptăm, cu răbdare, ca fete-
le să-şi susţină examenul de bacalaureat. În ceea ce-l privea pe Eugen, pri-
mise garanţii de la colegul său că, şi în absenţa lui, va continua seminarul
cu multă asiduitate. Eram convinsă că Eugen luase totul în serios, pentru a
face o bună impresie şi pentru a oferi „Organizaţiei” o imagine pozitivă. Și
în familie se produsese o mică „îmbunătăţire”. În fiecare dimineaţă îmi lăsa,
din proprie iniţiativă, banii necesari pentru cheltuieli, fără să mai fie nece-
sar să alerg după el pe scări, implorându-l ca o cerşetoare. Se arăta destul
de disponibil şi în acoperirea cheltuielilor pentru toate lucrurile necesare
fetelor, mai ales a celor legate de şcoală, fără interminabilele lamentări. Nu
eram atât de naivă să-mi imaginez că sufletul i se înnobilase peste noapte,
dar puţin îmi păsa dacă o făcea din calcul. Cunoscând legătura strânsă cu
„ofiţerul meu”, cu siguranţă că lui Eugen îi era frică să nu-i dezvălui aspec-
tele meschine ale comportamentului său, care, desigur, nu-i făceau cinste.
Știam că Eugen, intrând în „Organizaţie”, îşi asumase un angajament ce-l
depăşea şi care contrasta enorm cu caracterul lui iresponsabil. Îi era aşa
de frică de autorităţi, încât acceptase orice constrângere, străduindu-se să
câştige stima acestora, pe care, de altfel, n-o merita. Eram sigură că, odată
ajuns în Italia, va uita de seminarii, instrucţiuni şi de orice obligaţie impusă

224
de „Organizaţie”. Îl cunoşteam prea bine pentru a-l vedea în postura unui
om de o mare scrupulozitate morală. Am avut însă grijă să nu-i dezvălui
aceste temeri maiorului Tudor.
Între timp, nerăbdarea de a-mi vedea părinţii era din ce în ce mai mare.
Maiorul Tudor îmi spunea să aştept, să stau liniştită. Nu era vorba de vreo
verificare, ci numai de formalităţile birocratice. Nu mai aveam seminarii
şi nici misiuni! Fiind în curs „pregătirea” lui Eugen, aş fi plecat fără nicio
„însărcinare”, bucurându-mă de deplina încredere pe care superiorii lui o
aveau în mine.
Într-o zi, fiind mai tristă ca de obicei, maiorul Tudor mi-a luat mâinile
cu tandreţe şi, privindu-mă intens în ochi, îmi spuse blând: „Fiţi înţelegă-
toare, nu-mi cereţi plecarea. Doar cunoaşteţi foarte bine regulile noastre.
Nu acordăm paşaportul mai devreme de trei luni de la cerere. O presiune
din partea mea, în acest sens, ar fi o mare eroare. Acordându-vă acest «pri-
vilegiu», am da naştere la suspiciuni ce-ar putea periclita, în mod inevitabil,
proiectele noastre viitoare”. Am înţeles bine situaţia şi n-am mai replicat
nimic.
La 1 februarie, maiorul Tudor mi-a sugerat să scriu la Consulatul italian
pentru a cere viza turistică de intrare şi sejur în Italia. Am făcut-o imediat,
spunând familiei că am fost sfătuită de un funcţionar de la Biroul de Paşa-
poarte. M-au crezut cu toţii, inclusiv Eugen.
La 1 aprilie, am primit vizita unui subofiţer de la Miliţie, care m-a invitat
să mă prezint la Biroul de Paşapoarte. M-am dus imediat şi-am primit, în
schimbul buletinului care trebuia predat, chiar paşaportul vechi, cu viza
de ieşire din România pentru o perioadă de 30 de zile. Pentru moment,
m-am simţit puţin decepţionată: perioada ce mi se acordase mi se părea
prea scurtă. Dar gândul că puteam, în sfârşit, să plec, să-i îmbrăţişez din
nou pe cei dragi şi să mă bucur de tovărăşia lor, fără coşmarul „misiunilor”
de îndeplinit sau al „cercetărilor”, m-a umplut de bucurie. Mă mângâia şi
perspectiva expatrierii ulterioare, împreună cu întreaga familie... şi pentru
totdeauna. Acesta trebuia să fie obiectivul cel mai important.
Toţi ai casei s-au bucurat şi, poate, în străfundul sufletelor lor, erau mul-
ţumiţi că voi lipsi doar o lună. Important era – spuneau mătuşa Cato şi
fetele – să văd care era adevărata situaţie a sănătăţii părinţilor mei. Poate că

225
voi mai putea face şi alte vizite scurte şi dese. Îmi dădeam seama că acele
cuvinte nevinovate ascundeau un grăunte de egoism dictat numai de marea
afecţiune ce ne unea... şi le-am zâmbit cu multă dragoste.
A doua zi dimineaţă, telefonând la Consulatul Italian, mi s-a confirmat
acordarea vizei. Am plecat la Bucureşti după două zile. Eugen, contrar obi-
ceiului, s-a interesat de biletul de tren şi mi-a dat banii necesari pentru
călătorie, fără ca măcar să-i cer. Maiorul Tudor a venit să mă salute, reco-
mandându-mi mare prudenţă. M-a asigurat că-i informase pe colegii de
la Bucureşti să vegheze atent asupra persoanei mele. Nu trebuia să mi se
întâmple nimic neplăcut. Niciun inconvenient nu trebuia să mă tulbure.
Totul s-a desfăşurat perfect şi, după două zile, m-am întors la Timişoara.
Maiorul Tudor a venit repede în vizită, rugându-mă să nu grăbesc prea tare
plecarea în Italia. Dorea să mă mai vadă şi să-mi dea sfaturi importante. A
dorit să aibă şi o întâlnire personală cu Eugen. În seara următoare, aproape
de miezul nopţii, a venit la noi acasă şi i-a cerut lui Eugen să vorbească
cu soţul Danei, doctorul Stănescu, rugându-l să mă supună unui control
medical din care să rezulte că sănătatea mea era „precară”. Eliberarea unui
astfel de certificat mi-ar fi dat dreptul să călătoresc cu clasa întâi, deci în
condiţii mai puţin neplăcute şi mai demne. Apoi, l-a sfătuit pe Eugen să
meargă el să-mi cumpere biletul de drum. N-au fost obiecţii sau ezitări.
Eugen a fost imediat de acord şi, în câteva zile, totul s-a aranjat după cum
dorise maiorul Tudor.
Dana a aflat, astfel, de la soţul ei că plecarea mea era de acum iminentă
şi-a venit repede să-şi exprime mulţumirea. A fost foarte încântată să afle
că însuşi „locotenentul meu” se gândise la stratagema certificatului medical
pentru a-mi uşura condiţiile de călătorie.
Mătuşa Cato m-a rugat, cu insistenţă, să-i fac o imensă favoare: când
ajung în Italia, să-i scriu proprietarului hotelului din faţa „Vilei Iris”, pentru
a-i spune că era cu totul de acord ca el să renunţe la gestiune. Cu atât mai
mult cu cât era în intenţia ei să încredinţeze acea activitate verilor veniţi de
la Fiume şi stabiliţi acum la Grado. În acelaşi timp, mătuşa Cato mă rugă să
le scriu şi acelor rude, pentru a le avansa această propunere. Am asigurat-
o că, pentru a rezolva o problemă atât de delicată, mă voi duce personal
la Grado, pentru a vorbi direct cu cei în cauză. În acelaşi timp, am găsit
oportun să mă sfătuiesc cu maiorul Tudor, ceea ce s-a dovedit a fi un lucru
înţelept. După ce l-am informat despre intenţiile mele, el m-a sfătuit să ac-
226
ţionez astfel încât întreaga operaţiune să fie mai incisivă şi mai hotărâtoare.
Mătuşa Cato urma să scrie cu mâna ei două scrisori şi să mi le încredinţeze,
iar eu, după ce voi ajunge la Bologna, să le expediez respectivilor destina-
tari. Nu trebuia să mă tem de controalele de la vamă, mă asigură el. Avusese
grijă să fiu scutită de orice control. Puteam să pun liniştită cele două scri-
sori în poşetă, ca şi cele 100.000 de lire pe care le aveam. Nu trebuia să mă
tem nici pentru astea. Maiorul Tudor sugeră, apoi, că mătuşa Cato ar face
bine să-şi informeze verii despre posibila sa întoarcere definitivă în Italia.
Acest expedient ascundea două viclenii. Întâi, asumarea unui angaja-
ment limitat în timp putea să le pară rudelor mătuşii Cato o soluţie mai
puţin grea şi, în mod sigur, ar fi obţinut o răsplată mai substanţială şi s-ar fi
străduit să ţină o gestiune cât mai bună.
Ideea mi-a surâs, dar am şovăit la gândul de a-i da mătuşii Cato iluzia
că, într-o zi, s-ar fi putut stabili şi ea în Italia. Mă temeam să n-o fac să su-
fere pe nedrept şi nu i‑am ascuns maiorului Tudor reţinerile mele. El mă
strânse în braţe cu blândeţe şi, apropiindu-şi obrazul de al meu, îmi şopti:
„Faceţi tot ce v-am spus cu încredere. Totul face parte din planurile mele.
Nu vă voi decepţiona!”. Nu i-am mai pus nicio întrebare. Știam că mă pu-
team baza pe el.
Sosise momentul despărţirii. Maiorul Tudor îmi ură drum bun, reco-
mandându-mi, încă o dată, să fiu linitită şi prudentă. M-a asigurat că, în
timpul şederii mele în Italia, va supraveghea şi mai atent seminarul lui Eu-
gen şi va veghea discret asupra fetelor mele şi a prietenilor lor. Ne-am des-
părţit în grabă, cu multă duioşie şi melancolie, înainte ca lacrimile noastre
să facă totul şi mai complicat.
N-a fost uşor să-i vorbesc mătuşii Cato fără să-i trezesc bănuielile sau
să-i alimentez speranţe deşarte. Dar entuziasmul ce o cuprinsese era atât
de mare, încât urmă sfaturile mele fără să-mi pună prea multe întrebări. O
după-amiază întreagă a rămas închisă în camera ei pentru a scrie scrisorile.
Eu m-am mulţumit doar să o încurajez, spunându-i că, în fond, vestea unei
expatrieri definitive ar fi trezit ambiţii verilor, care ar fi îngrijit şi mai bine
„Vila Iris”. Și nu era exclus ca, până la urmă, acest vis să devină realitate.
Situaţia din România se putea ameliora, încercam eu s-o încurajez. Îmi era
neplăcut să folosesc cu mătuşa Cato acele vicleşuguri dictate doar din cal-
cul, dar consideram cuvintele maiorului Tudor o garanţie. Am plecat din

227
Timişoara la data de 14 aprilie 1958, într-o dimineaţă splendidă şi caldă.
Eugen, fetele şi chiar mătuşa Cato m-au însoţit până la gara din Arad, unde
prietenii mei dragi, familia Brânzeu, mă aşteptau pentru a-şi lua rămas bun.
Despărţirea de fete a fost mai dureroasă decât mi-aş fi imaginat. La-
crimile mele au curs din plin pe obrajii lor, nefiind în stare să scot niciun
cuvânt.
M-am retras în compartimentul meu, dar durerea îmi sfâşia inima.
La punctul de frontieră Curtici, l-am observat imediat pe maiorul Tu-
dor. Privirile noastre, scurte dar intense, erau un mesaj precis, ca un lung
dialog.
Pe când trenul se îndrepta spre Ungaria, m-am hotărât să transform ace-
le priviri într-o forţă. Forţa de a-mi înfrunta noua experienţă cu curaj, deşi
mă chinuia dorul de persoanele dragi pe care le lăsasem în urmă.
Imensa câmpie pe care o traversam arăta, din plin, explozia primăverii.
Din când în când, tristul şuierat al locomotivei spărgea tăcerea, pierzându-
se în depărtare cu un vaiet nesfârşit. Ţăranii, aplecaţi peste câmpuri, ridi-
cau puţin capul, salutându-ne cu un gest discret al mâinii.
Plecasem de puţin timp din gara Bekescsaba, localitate care mi-a produs
o strângere de inimă, întristându-mă. Îmi aminteam că mătuşa Cato avu-
sese, într-o vreme, diferite bunuri în acel orăşel, dar, din cauza războiului
şi a legilor crude ale regimului instaurat, îi fuseseră luate, devenind, astfel,
victimă şi a ţării sale de origine. Un destin nemilos continua să o persecute.
Imaginea fetelor mele, a feţelor lor zâmbitoare, înlocui orice alt gând. Spe-
ram ca măcar ele să fie ferite de atâta nedreptate şi cruzime.
Buna şi prevăzătoarea mătuşă Cato pregătise pentru călătoria mea o
gustare abundentă, pe care am împărţit-o cu cei câţiva tovarăşi de călătorie.
În gara din Budapesta mi-am permis un mic lux, care mi-a dat o mare sa-
tisfacţie: am coborât din tren şi am intrat într-un bar unde am băut o cafea
bună, aproape „italienească”! În România, la vremea aceea, găseai foarte
rar cafea adevărată. Se vindea doar un amestec de proastă calitate, care nu
răspândea, nici pe departe, o aromă atât de plăcută. Îi eram recunoscătoare
tatălui meu, care îmi dăruise suma necesară nevoilor de călătorie.
Pentru prima dată după mult timp, puteam să mă bucur de independen-
ţă. Rămasă singură în compartiment, am adormit legănată de acea plăcută
senzaţie.

228
 M-am trezut aproape de Viena. Cu ajutorul unui hamal, am luat un taxi
care m-a lăsat la cealaltă gară, în partea opusă a oraşului. Amintirea teribilă
a familiei Fischer mă obseda. Dar încrederea pe care mi-o dădeau banii de
care puteam dispune a risipit orice gând neplăcut şi m-a făcut să înving
obstacolele care mă neliniştiseră atât înainte de plecare.
Am continuat călătoria într-un tren destul de aglomerat, reuşind însă
să mă aranjez într-un compartiment liniştit, alături de persoane amabile şi
foarte bine educate.
Am ajuns la Tarvisio la 15 aprilie, dimineaţa. Staţionarea pentru forma-
lităţile vamale s-a prelungit peste aşteptări. Am avut ocazia să cobor iar din
tren, pentru a lua un mic dejun italienesc, cu cappuccino şi cornuri, care
m-a făcut să mă simt, într-adevăr, la câţiva paşi de casă.
La Mestre, dispunând de o bună jumătate de oră până la legătura cu
trenul de Bologna, le-am telefonat părinţilor mei pentru a-i anunţa că voi
ajunge acasă seara. Nu reuşeam să-mi stăpânesc emoţia şi nerăbdarea, dar,
când am văzut îmbulzindu-se zeci şi zeci de persoane spre linia mea, gata
să ia cu asalt clasa a doua, am intrat în panică. Sfătuită de hamalul meu,
m-am dus la casa de bilete, cerând să plătesc diferenţa pentru clasa întâi.
Mă simţeam mulţumită de această hotărâre. Eram sigură că tatăl meu s-ar
fi bucurat foarte mult dacă ar fi aflat de câte facilităţi m-am putut bucura
datorită lui.
În gara Bologna, orice urmă de oboseală acumulată în timpul acestei
lungi călătorii a dispărut. Mă aşteptau sora mea, Italia, împreună cu soţul
ei, şi Rossana, cu nedespărţitul ei Marco. Strânşi într-o unică îmbrăţişare,
am plâns în voie de bucurie şi de emoţie.
Întâlnirea cu părinţii mei n-a fost mai puţin impresionantă. I-am găsit
destul de sănătoşi şi neschimbaţi. Pentru vârsta pe care o aveau, mi s-a
părut destul de satisfăcător. Am vorbit până seara târziu, în noapte, de toţi
şi de toate. Vocile noastre se amestecau, uneori fără voie, din nevoia in-
conştientă de a recupera fiecare clipă pierdută. Tatăl meu a fost cel care, cu
multă blândeţe, ne-a invitat pe toţi să mergem la culcare. M-am despărţit
de Italia şi de Federico cu promisiunea că ne vom vedea în fiecare zi. Mi se
părea firească dorinţa tatălui meu de a dedica exclusiv familiei acea scurtă
şedere a mea.

229
 În liniştea camerei mele, în aşteptarea somnului reconfortant, mă gân-
deam, cu infinită tristeţe, la Rossana şi la Marco. Nimic nu se schimbase
între ei. O dragoste condamnată să stea în umbră. O dragoste matură şi
perseverentă, dar lipsită de orice perspectivă.
A doua zi dimineaţa, întorcându-mă de la Poliţie, unde mă dusesem
să iau foaia de şedere în Italia, tata m-a rugat să-i povestesc ce efect a pro-
vocat acea „urgentă” şi neplăcută telegramă. I-am povestit că, asumând o
expresie cât mai potrivită circumstanţelor, am predat imediat telegrama la
Biroul de Paşapoarte din Timişoara şi că toţi au crezut mesajul disperat al
telegramei prin care eram chemată în patrie. Tata era fericit şi emoţionat că
expedientul folosit a servit scopului de a mă vedea din nou acasă. Mama, în
schimb, nu era satisfăcută pe deplin. Îi părea rău că stăteam prea puţin şi în
fiecare zi vorbea de spaima ce o obseda. Îi era teamă că regimul din Româ-
nia nu-mi va acorda expatrierea împreună cu fetele şi nu se putea împăca
cu ideea că nu le va mai vedea.
Cu toată speranţa pe care maiorul Tudor mi-o sădise în suflet, eu nu în-
drăzneam totuşi să creez iluzii familiei. Dacă planul ar fi eşuat, totul s-ar fi
transformat într-o tragedie pentru ei! Deci mă mulţumeam s-o liniştesc pe
mama, spunându-i că, în România, se prefigurează un climat de destindere
şi că eram convinsă că, într-o zi nu prea îndepărtată, le voi aduce şi pe fete.
Tata a dorit să mă informeze imediat despre invitaţia primită din partea
deputatului (presupusa noastră rudă), care dorea să mă vadă. Am aflat că se
declarase mulţumit de modul în care tovarăşii din Timişoara răspunseseră
la apelul familiei mele, îngrijorată de problemele de sănătate ale mamei
mele.
Săptămâna următoare, într-o după-amiază, i-am făcut o vizită. Am fost
primiţi cu căldură şi cordialitate. În ultimii doi ani, îmbinând recunoştinţa
cu diplomaţia, nu uitasem să-i trimit urări de Crăciun şi de Paşte, la care
mi-a răspuns, mereu, şi el. Eram convinsă că acele mici mesaje de afecţiune
vor avea consecinţe pozitive şi că maiorul Tudor va crede în veridicitatea
„rudeniei” noastre. Cu ocazia acelei vizite, am cunoscut-o pe soţia deputa-
tului: o femeie cu un caracter deschis şi cordial, o adevărată „petroniană”.
Cu multă naturaleţe, mi-a arătat casa, conducându-mă până şi în dormitor,
pentru a admira o icoană autentică, pe care soţul ei o adusese din Rusia şi
de care era foarte mândră.

230
 Conversaţia a fost foarte plăcută, orientată numai asupra familiilor noas-
tre, a copiilor şi a viitorului lor. Tatăl meu s-a plâns de imposibilitatea de a
obţine autorizaţia de expatriere şi pentru iubitele lui nepoate. A amintit că
mama mea nu le văzuse de 15 ani şi că era disperată că nu le va mai vedea
niciodată. Atât deputatul, cât şi soţia sa, impresionaţi de durerea noastră,
au încercat să ne încurajeze. Trebuia să avem puţină răbdare, spuse deputa-
tul, poate nu pentru mult timp. În România lucrurile se vor schimba, cu si-
guranţă. Știa cu exactitate că, în ultima vreme, evreii şi germanii începuseră
să obţină paşaport de expatriere şi mi-a cerut să-l informez în momentul în
care lucrurile vor începe să se limpezească, dar s-o fac cu multă grijă. Putea
apela la cunoştinţe influente şi îmi promise tot ajutorul lui. Trebuia inter-
venit direct, la ONU – îmi spuse –, făcând apel la legea privind reîntregirea
familiilor. Dacă vor fi mutaţi pionii buni şi depăşită birocraţia, nu se putea
să nu obţinem rezultatul dorit, ne-a asigurat deputatul.
Tata îl asculta neîncrezător, stăpânindu-şi cu greu emoţia. În ce mă pri-
vea, eu nu m-am mirat mai mult decât era necesar. Știam că maiorul Tu-
dor cunoştea bine legile acelea şi completa mozaicul în direcţia indicată
de deputat. Din prudenţă, mi‑am impus o tăcere totală. Eram conştientă
că Eugen reprezenta încă un obstacol pentru destinul meu. De voinţa lui
depindea viitorul meu! Caracterul lui imprevizibil nu-mi dădea garanţia că
va reuşi să termine „pregătirea” şi să confirme apoi intenţia de a se stabili
definitiv în Italia. Deci era mai bine să tac.
Când ne-am despărţit, deputatul ne-a rugat ca această discuţie să rămâ-
nă între noi. A rămas să ne revedem înainte de plecare. Tata şi cu mine l-am
asigurat de discreţia noastră.
Acele mici semne ale unei noi şi concrete speranţe aduseseră în familia
mea seninătatea şi dorinţa de viaţă. Am trăit zile de totală euforie, chiar
dacă tata ne împiedica să construim proiecte de viitor. Din superstiţie, ne
interzisese să vorbim de acea îmbucurătoare eventualitate. Nu era uşor însă
să alungi visul unui viitor fără frontiere şi bariere! Mi se strângea inima
când mă gândeam la Eugen. Vai de el dacă ar fi îndrăznit să-mi înşele spe-
ranţele! N-ar fi găsit nici înţelegere, nici iertare. Știam doar că n-aş fi avut
scrupule, că ar fi plătit scump durerea mea şi că aş fi făcut orice ca să-l
distrug.

231
 Fără să dau prea multe explicaţii familiei, expediasem deja la Grado,
recomandat, scrisorile pe care mătuşa Cato mi le încredinţase înainte de
plecare şi pe care, din prudenţă, le păstrasem în lenjeria intimă pe tot par-
cursul călătoriei. Nu-mi rămânea decât să aştept răspunsurile, în speranţa
că vor fi îmbucurătoare pentru mătuşa Cato.
După prima săptămână, cu inimile senine, Marco, Rossana şi cu mine
ne-am reluat obiceiul de a ieşi împreună seara. Ne-am permis tot felul de
distracţii, de la teatru la reviste, de la premiere cinematografice la discoteci.
Deseori ni se alătura şi Lola. Alteori rămâneam acasă pentru a-i lăsa sin-
guri pe Rossana şi pe Marco, dar şi din plăcerea de a vorbi, ore întregi, cu
minunata mea prietenă de suflet!
I-am povestit Lolei, în mare secret, fiecare suferinţă, fiecare speranţă.
Era vorba de o pornire instinctivă, naturală. Nevoia de a mă analiza cu
obiectivitate, dincolo de afecţiunea familială. Și, apoi, ştiam că mă pot în-
crede în ea.
În timpul şederii în Italia, n-a lipsit invitaţia la cină a dragilor prieteni
Amadori, care n-au uitat să-mi scrie în România. Athos a fost un abil ma-
estru al diplomaţiei şi, în scrisorile lui, se puteau citi multe lucruri printre
rânduri.
Într-o zi, tata, împins de optimismul pe care i-l transmisese deputatul,
mi-a mărturisit că, pe la sfârşitul anului 1952, reuşise, cu ajutorul unui pri-
eten, să-i trimită o scrisoare lui Padre Pio din Pietralcina, taumaturg care
trăia la San Giovanni Rotondo. Tata îi scrisese despre îngrijorarea lui şi a
mamei pentru soarta mea şi a fetelor.
La data de 11 februarie 1953, Padre Pio răspunsese, îndemnându-l pe
tatăl meu la rugăciune şi asigurându-l că şi el se va ruga pentru întoarcerea
noastră în Italia. De atunci, în fiecare seară, părinţii mei spuneau împreună
Rosariul şi, acum, mai mult decât oricând, erau convinşi că „miracolul”
se va înfăptui. Eu speram doar că Dumnezeu le va da sănătate pentru a-şi
vedea realizate speranţele.
În tăcerea nopţii, gândurile mele erau tot mai negre. Mă tortura ideea
că Eugen ar fi putut să facă vreo imprudenţă. Speram că maiorul Tudor
va veghea şi-l va împiedica să comită greşeli ireparabile, care ar fi putut
compromite plecarea noastră. Știam că, la nevoie, el ar fi ştiut să oprească
orice superficialitate şi inconştienţă din partea lui Eugen de îndată ce s-ar fi
manifestat, folosindu-se, dacă era nevoie, de toată greutatea influenţei sale.
232
 Printr-o curioasă coincidenţă, tata m-a întrebat, într-o zi, dacă Eugen
avea cunoştinţe influente în cadrul Partidului Comunist Român. La mo-
mentul oportun, ar fi fost utile pentru a sprijini intervenţia deputatului
pentru cererea noastră de expatriere. I-am răspuns că era exclusă această
posibilitate, întrucât nu se auzise ca, în România, cineva să fi obţinut faci-
lităţi în acest sens.
Am profitat de ocazie pentru a-i spune că intrasem de mult în legătură
cu un funcţionar de la Biroul de Paşapoarte. O persoană foarte amabilă,
care manifestase interes pentru problemele mele şi la care aş fi putut ape-
la, la momentul potrivit, pentru a obţine vreo informaţie utilă. Mi-am ex-
primat dorinţa de a-mi arăta recunoştinţa faţă de acea persoană, eventual
cumpărând o jucărie pentru copil.
Tata mi-a împărtăşit ideea şi m-a însoţit, în aceeaşi zi, la un prieten care
avea un magazin de jucării. Generozitatea lui a fost surprinzătoare. A ales o
tricicletă roşie, demontabilă, ambalată pentru a fi transportată uşor. M-am
gândit imediat ce efect va avea asupra maiorului Tudor un obiect atât de
frumos, cu atât mai mult cu cât, în România, ar fi fost imposibil să găseşti
aşa ceva!
Veştile pe care le primeam săptămânal de la Timişoara erau liniştitoare.
Mătuşa Cato îmi repeta mereu să nu mă îngrijorez. Fetele erau bine, se pur-
tau frumos şi-şi vedeau de lecţii, fiind conştiente că anul şcolar se apropia
de sfârşit. Nu ştiu din ce cauză, dar pe Eugen nu l-am găsit niciodată acasă.
Eram sigură însă că fetelor nu le lipsea în mod deosebit prezenţa tatălui, ci
atenţia şi afecţiunea lui Dinu, care, în timpul absenţei mele precedente, se
ocupase mult de educaţia şi de distracţiile lor. Mă liniştea gândul că o lună
trecea repede şi că prezenţa plină de grijă a mătuşii Cato, a lui Erzsi şi An-
nelore umplea orice gol. Nu trebuia să-i uit pe Horia şi Marius, care ocupau
şi ei, de acum, un loc în inima fetelor mele... şi, astfel, aşteptarea întoarcerii
mele devenea mai suportabilă.
De la Grado sosi, în curând, scrisoarea proprietarului hotelului, care
de ani de zile administra, ca pe o „dependinţă”, şi „Vila Iris”. Era bucuros
să accepte predarea de urgenţă pe care doamna Kertay (mătuşa Cato) i-o
propunea. Repeta în scrisoare motivele pe care mi le spusese şi în septem-
brie 1956. Cheltuielile pentru refacerea casei după vandalismele din timpul
războiului egalau câştigul obţinut în ultimii ani. Se obliga deci să elibereze

233
proprietatea mătuşii Cato, declarând bilanţul perioadei de gestiune la pa-
ritate. Dorind ca doamna Kertay să considere corectă colaborarea lui, o
felicita pentru probabila ei întoarcere în Italia.
Aproape în acelaşi timp, a sosit şi răspunsul de la verişoara Ady şi soţul
ei, care-şi exprimau încântarea pentru propunerea făcută de mătuşa Cato.
Ady scria că timpurile pentru a-şi asuma gestiunea „Vilei Iris” erau foarte
favorabile. Soţul ei ieşise de puţin timp la pensie, iar ea se simţea destul de
energică şi activă pentru această responsabilitate. Apoi, fiica lor, profesoară
titulară la Grado, ar fi fost pentru ei un ajutor de nădejde vara, în timpul
vacanţelor. Se simţeau de-a dreptul flataţi şi îi mulţumeau mătuşii Cato
pentru a le fi oferit posibilitatea de a desfăşura o activitate plăcută şi sti-
mulativă. Îi propuneau să transforme fosta pensiune-hotel în „Hotel Meu-
blé”, care ar fi oferit clienţilor camere şi micul dejun. Grade, prin tradiţie,
continua să fie un orăşel balnear, frecventat mai ales de turişti austriaci şi
germani, obişnuiţi cu acest gen de găzduire ce excludea mesele principale.
Rudele mătuşii subliniau că ar fi putut face reclamă acestei oferte cu respec-
tivele avantaje. Doreau să cunoască şi părerea mea în acest sens. Mi-am
exprimat-o la telefon, spunând că eram convinsă de asentimentul mătuşii
Cato. Le-am spus să nu scrie niciodată la Timişoara, mătuşii Cato, despre
„Vila Iris”. Era bine să fim prudenţi şi să nu facem cunoscută regimului din
România existenţa acelei proprietăţi. Am încheiat convorbirea dorindu-ne
să ne revedem cât mai curând şi cu speranţa că proiectele mătuşii Cato se
vor împlini şi că se va stabili în Italia pentru totdeauna.
În timpul şederii mele, tata m-a rugat să petrec, cel puţin o zi pe săptă-
mână, la sora mea, Italia. Carla şi Luisa, minunatele mele nepoate, aşteptau
cu bucurie acele zile. Prospeţimea lor şi numeroasele lor întrebări mă um-
pleau de voioşie. Mă puneau să le povestesc, ore întregi, despre verişoarele
lor de departe, pe care doreau să le cunoască. Nu le dădeam decât speranţe
vagi.
Într-o zi, sora mea, Italia, cu aerul şovăielnic al celui care nu se poate
hotărî dacă să atace sau nu o problemă arzătoare, mă chemă de o parte, aş-
teptând să se elibereze de o greutate apăsătoare. Îmi spuse că, data trecută,
imediat după plecarea mea, Alviano îi telefonase de câteva ori pentru a afla
veşti despre mine. Mă asigură că n-a suflat o vorbă nimănui din familie,
nici măcar Rossanei care, din cauza mentalităţii pe care i-o formaseră regu-
lile severe impuse de părinţii noştri, nu ar fi privit cu ochi buni continuarea
234
acelei relaţii de prietenie. Italia, în schimb, datorită caracterului ei blând,
fin, lipsit de orice răutate, îmi răspunse că nu găsea deplasat interesul pe
care mi-l arăta Alviano. Credea în prietenii şi în relaţiile dintre oameni, fără
să atribuie alte scopuri acestei atenţii. Rossana, din cauza vicisitudinilor
care continuau să-i obstrucţioneze destinul de femeie, nu avea decât aspre
cuvinte moralizatoare referitoare la situaţiile altora. Deci Italia, cu multă
naturaleţe, îmi spuse că Alviano îi telefonase cu câteva zile înainte şi că ea
nu i-a ascuns prezenţa mea la Bologna. El şi-a exprimat dorinţa de a mă
vedea şi Italia l-a sfătuit să-mi telefoneze în dimineaţa aceea, la orele 11,
asigurându-l că ne va găsi singure.
Vestea îmi provocă o mare enervare. Păstram despre Alviano o singură
amintire plăcută: emoţia unei îmbrăţişări pe care aş fi preferat s-o uit. Nu
doream deloc să-mi creez alte necazuri. Sora mea, Italia, păru că nu intu-
ieşte supărarea mea şi mă sfătui să-l întâlnesc. Îmi aminti cât de îndatoritor
fusese Alviano cu noi toţi, în special în vara aceea la Guiglia. După ea, dacă
refuzam să-l revăd, aş fi comis o impoliteţe. Îmi propuse să-l întâlnesc la
ea acasă săptămâna următoare, dar pe mine înţelegerea şi disponibilitatea
ei m-au enervat. O întâlnire cu Alviano ar fi putut să însemne pentru mine
un pericol pe care trebuia să-l evit. Nu-mi puteam permite să glumesc cu
sentimentele, în primul rând din principiu, şi mai ales într-un moment atât
de delicat din viaţa mea. Eram cufundată în gândurile mele când, la 11 fix,
Alviano a telefonat. A fost de ajuns să-i aud vocea, pentru ca toate intenţiile
mele bune să se schimbe. Am înţeles imediat că dorinţa mea de a fugi nu
ascundea decât teama de a nu suferi. Trebuia să-mi înăbuş sentimentele
pentru a nu încurca şi mai mult firele existenţei mele, deja atât de com-
plicate. Alviano mi se adresă cu multă duioşie. „Doi ani am aşteptat acest
moment, spuse el; zi de zi m-am lăsat legănat de visul de a te vedea. Nu-mi
distruge speranţele. Acordă-mi o posibilitate, o şansă. Doar una!”. Rugă-
mintea lui pătrunse în inima mea ca lama unui cuţit. Am încercat să-l fac
să înţeleagă inutilitatea unei întâlniri care ne-ar fi provocat, din nou, multă
suferinţă. Eu fusesem fidelă promisiunii făcute. Pentru că mă întorsesem
din nou în Italia fără fete, am respectat ce-mi spusese el cu doi ani în urmă,
în gara Tarvisio: „...dar, dacă vei veni fără fete, nu mă mai căuta, căci ar fi
inutil...”.

235
 La celălalt capăt al firului, se auzi un oftat uşor. N-am avut curajul să în-
chid: rugăminţile lui Alviano, printre suspine, deveneau tot mai insistente.
Am simţit că voi ceda chemării lui. L-am rugat să-i telefoneze el însuşi Lo-
lei şi să-i spună că ne vom întâlni joia următoare, la ea acasă. L-am rugat să
fie prudent şi să parcheze maşina în altă parte, pentru ca, în eventualitatea
că Rossana şi Marco ar veni să mă ia, să nu cumva s-o vadă şi s-o recunoas-
că. Trebuia să acţionăm cu multă grijă şi discreţie. Un pas greşit ar fi putut
da naştere unui scandal! Alviano s-a „înseninat” şi ne-am luat rămas bun
cu acea promisiune.
Sora mea asculta curioasă convorbirea noastră. Nu era atât de ingenuă,
încât să nu intuiască intensitatea dialogului nostru. Ca pentru a-şi justifica
„complicitatea”, îmi spuse că avea mari îndoieli asupra căsniciei mele cu
Eugen şi că, în fond, era mulţumită ca eu să întreţin acea „afectuoasă” pri-
etenie cu Alviano. Italia mă iubea foarte mult şi, înduioşată de toate sufe-
rinţele pe care eram nevoită să le îndur, ar fi făcut orice pentru a mă vedea
fericită.
Deşi am fost punctuală la întâlnire, Alviano mă aştepta de o jumătate de
oră. În seara aceea, am aflat că el şi Lola se văzuseră şi vorbiseră deseori în
ultimii doi ani. Lola nu-mi spusese nimic, pentru a nu-mi tulbura liniştea.
Alviano nu făcuse un mister din dragostea disperată pe care mi-o purta;
dimpotrivă, găsise în Lola o confidentă credincioasă şi un sfetnic răbdător.
Alviano îmi vorbi de chinul prin care trecuse, de nerăbdarea cu care mă
aşteptase, despre nevindecabilele lui speranţe. Îmi spuse cum a aşteptat de
la mine un mic semn, o ilustrată măcar, care să-i dovedească faptul că nu-l
uitasem.
Mă simţeam măgulită de intensitatea acelor sentimente, dar şi foarte
tulburată. Eram incapabilă să mă apăr şi să reacţionez, mă simţeam ames-
tecată într-o tristă poveste de dragoste care, în fond, nu-mi aparţinea.
Deodată, ca o avertizare, îmi trecu prin minte figura severă a maiorului
Tudor şi un fior de teamă îmi trezi raţiunea. Imediat, am fost conştientă de
pericolele la care m-aş fi expus în cazul în care, copleşită de sentimente, aş
fi încurajat speranţele lui Alviano. Îl cunoşteam bine pe maiorul Tudor şi
ştiam că forţa care-l susţinea, pentru a înlătura orice barieră ce s-ar fi ivit
în calea mea, s-ar fi întors împotriva mea, distrugându-mă, dacă i-aş fi în-
şelat încrederea. Nu puteam să-mi permit vreo greşeală. O tacită înţelegere
pecetluia, de mult, o mare şi generoasă ofrandă de iubire: libertatea mea,
236
în schimbul cupei amare a despărţirii noastre definitive. Nu exista niciun
dubiu. Trebuia să respect cu onestitate acest pact, fără ambiguităţi sau joc
dublu. Conştiinţa nu mi-o permitea.
Lunga mea tăcere era, pentru Alviano, o aşteptare dureroasă. Privirea
lui era o implorare mută. Am încercat să înving durerea care mă sfâşia, dar
nu mi-a fost uşor. Sortită suferinţei, provocam, la rândul meu, suferinţă.
Am încercat să-i vorbesc lui Alviano cu blândeţe, dar fără să-i dau vreo
speranţă. L-am rugat să nu se mai chinuie făcându-şi iluzii. Destinul meu,
i-am spus, va continua să fie o agonie presărată cu nesiguranţă şi întrebări
fără răspuns. Alţii vor hotărî pentru mine şi viaţa mea, iar eu nu aveam
„dreptul” să-mi caut alternative, nici măcar în imaginaţie. Fermitatea mea
stinse în Alviano orice dorinţă de luptă, dar el mă asigură că, dacă ceva
neprevăzut ar fi deviat cursul destinului meu, casa lui din Guiglia m-ar
fi găzduit pe mine şi pe fete în orice moment. Pentru o clipă, am dorit
să mângâi acel vis interzis, să mă simt iubită cu pasiune, fără obstacole şi
bariere. Pentru o clipă, am visat la o dragoste simplă, curată, fără compro-
misuri... Dar numai o clipă.
Alviano părea să accepte, cu resemnare, hotărârile mele, dar reuşi totuşi
să-mi smulgă o promisiune: o ultimă întâlnire înainte de plecare. Am ho-
tărât să ne vedem într-una dintre seri şi să luăm masa împreună cu Lola,
într-o localitate de pe colinele bolognese.
Am plănuit totul cu atenţie şi multă prudenţă. Aşezaţi în cel mai fe-
rit loc al localului, am discutat cu plăcere, ca nişte vechi prieteni. Alviano
ne-a povestit despre viaţa lui, despre mama lui şi despre familie, dovedind
cât de profunde şi intense erau sentimentele lui. Privirea, deşi încărcată de
melancolie, nu-i trăda cuvintele. Printr-un acord tacit, hotărâsem să nu ne
întristăm inimile şi mai tare. Ne-am despărţit în frumosul decor al unui cer
înstelat, printr-o scurtă îmbrăţişare, cu ochii plini de lacrimi. „Știu că n-ai
să-mi scrii, îmi spuse Alviano, dar, dacă te vei întoarce în Italia, promite‑mi
să te revăd. Nu vreau alte promisiuni, dar te rog, această speranţă mă va
ajuta să trăiesc. Nu-mi cere să te uit. N-aş putea, pentru că te iubesc.” I-am
şoptit, la rândul meu: „Și eu te iubesc!”. Ecoul cuvintelor noastre răsuna
în noapte ca un vaiet disperat, dar Alviano era deja departe, purtându-şi
povara durerii.

237
 Lola m-a condus la ea acasă, de unde urma să mă ia Rossana şi Marco.
Am izbucnit într-un plâns disperat, pe care nu reuşeam să-l opresc. Mintea
refuza orice gând, orice consolare. Lola, tăcută, mă mângâia uşor. Înţelese-
se foarte bine drama pe care-o trăiam şi ştia că, în clipa aceea, orice cuvânt
era inutil. Pentru a justifica starea mea sufletească, m-am plâns de o teri-
bilă durere de cap, ceea ce îmi permise, odată ajunsă acasă, să le urez doar
noapte bună părinţilor mei, care, ca întotdeauna, aşteptau treji întoarcerea
mea. Cu acel ghimpe în inimă, am înfruntat ultima săptămână a şederii
mele în Italia. Toată familia alerga de la un magazin la altul pentru a cum-
păra tot felul de cadouri. Din nou, generozitatea tatălui meu m-a copleşit.
N-a uitat nicio rudă, niciun prieten. Pentru fiecare avea un gând, un cadou,
o atenţie. Am plecat, astfel, cu patru valize grele şi pachetul cu tricicleta
roşie pentru copilul maiorului Tudor.
Ca să mă ferească de orice neplăcere, tata mi-a schimbat biletul de clasa
a doua cu unul de clasa întâi. Mi-a dat şi o sumă de bani pentru nevoile de
drum şi pentru o eventuală viitoare călătorie.
Înainte de plecare, aveam de îndeplinit un angajament pe care trebuia
să-l respectăm. Astfel, împreună cu tata, ne-am dus în vizită la deputat şi
la soţia lui. Cuvintele lor pline de afecţiune au fost pentru noi un serios su-
port moral. Am ascultat cu atenţie fiecare recomandare pe care mi-o făcea
deputatul despre modul în care trebuia să tratez curiozitatea prietenilor şi
a cunoştinţelor din România. Totul îmi era destul de familiar. Erau lecţii
de viaţă pe care le învăţasem de la un excelent profesor, maiorul Tudor.
Deputatul m-a sfătuit să fiu foarte atentă la legile pe care regimul din Ro-
mânia urma să le adopte în legătură cu îmbunătăţirea demersurilor pentru
emigraţia cetăţenilor români cu rude de gradul întâi în străinătate. Trebuia
să fiu prudentă – îmi spunea – şi să nu le scriu niciodată părinţilor despre
speranţele şi opiniile mele. Nu trebuia să mă expun sau să fiu suspectată de
„complot ilegal”. Deputatul îmi expuse planul său în acest sens. Se gândise
să-mi scrie o scrisoare pe la începutul anului 1959. Ca un „unchi” grijuliu
şi iubitor, mă va informa despre sănătatea şubredă a părinţilor mei care
erau în vârstă, cerându-mi să vin cât mai repede acasă. Era convins că o
scrisoare din partea lui ar fi avut un efect pozitiv asupra autorităţilor din
România. Trebuia să se ţină seama şi de faptul că respectasem, de fiecare
dată, cu mare exactitate, datele de întoarcere care-mi fuseseră fixate.

238
 Deputatul era convins că aceste două motive ar fi facilitat o viitoare ple-
care. Întorcându-mă mai repede în Italia, l-aş fi putut informa despre mo-
dul în care se desfăşurau în România demersurile de expatriere. Apoi am
fi căutat împreună cele mai bune căi de acţiune. Eu şi tata i-am mulţumit
plini de emoţie, exprimându-ne tot respectul şi stima noastră.
Toată noaptea însă m-am gândit cum să procedez cu maiorul Tudor.
M-am hotărât, până la urmă, să nu-i dezvălui planul „unchiului” deputat.
Scrisoarea pe care o plănuisem urma să-mi fie cu adevărat utilă şi să-mi
permită să mă întorc mai repede în Italia. Era clar că n-ar fi fost bine să-i
vorbesc despre ipotezele deputatului privind expatrierea mea. Când visul
se va împlini, meritul trebuia să fie doar al maiorului Tudor. Numai al lui.

Am părăsit Bologna şi m-am despărţit de părinţii mei într-un potop de

lacrimi. Era 14 mai 1958. Plecam, în această călătorie lungă, chinuită de
nostalgii şi solitudine. În jurul meu se perindau feţe necunoscute, pe care
se oprea privirea mea lipsită de expresie. Simţeam, obsesiv, povara vieţii
mele despărţite în două. Separată de frontiere, de afecţiuni, de opţiuni pe
care trebuia să le fac. Era ca un leagăn nemilos ce-şi urma mişcarea în mod
inexplicabil, fără să-mi dea vreun răgaz. Imaginea lui Alviano îmi stăruia
în minte, provocându-mi aproape o durere fizică. În acea clipă, aş fi dorit
să fie lângă mine, să mă cuibăresc în braţele lui şi să plâng cu disperare.
O senzaţie stranie îmi învălui trupul. Era un amestec de ură şi durere la
gândul că, la nici 40 de ani, pierdusem de mult bucuria şi dreptul de a iubi.
Din fericire, călătoria se desfăşură fără niciun inconvenient. Familia
Fischer nu apăru să-mi împiedice întoarcerea, provocându-mi acele mari
emoţii, şi nici vreo fantomă nu apăru la frontieră.
Sosirea la Arad şi revederea chipurilor fericite şi surâzătoare ale fetelor
au şters orice urmă de tristeţe. Regretele dispăreau în faţa privirilor atât de
strălucitoare de emoţie. Mâinile lor delicate pe obrajii mei au alungat orice
nostalgie. Dintr-odată, m-am simţit fericită. Ele erau viaţa mea. Mai presus
de toate! Drumul de la Arad la Timişoara a fost plin de râsete şi voioşie.
Eram singuri în compartiment şi ne simţeam ca acasă. Am reuşit să-i şop-
tesc mătuşii Cato că, la Grado, totul se aranjase după dorinţa ei şi că, a doua
zi, la adăpost de urechi indiscrete, îi voi da amănunte.

239
 Eugen, în schimb, interesat când şi când de conversaţia noastră, păstra
faţă de mine obişnuita sa atitudine distantă. Eram curioasă să aflu rezulta-
tul seminarului, dar jurasem că, dacă el nu-mi va vorbi, eu nu-i voi pune
nicio întrebare. Eram convinsă că maiorul Tudor, indiferent de cum evolu-
aseră lucrurile, îmi va spune totul, în curând.
Am ajuns acasă noaptea târziu şi am hotărât să ne culcăm, cu atât mai
mult cu cât fetele aveau a doua zi ore dificile la şcoală.
Dimineaţa, înainte ca Maria Delia şi Maria Vittoria să se trezească, am
scos din valiză cele două minunate ghiozdane din piele de focă. Erau un
cadou de la bunici. A fost pentru fete o surpriză de nedescris. M-au îmbră-
ţişat pline de emoţie şi de bucurie. Înlocuind vechile ghiozdane româneşti
cu cele noi, s-au admirat îndelung în oglindă, satisfăcute şi mândre. M-am
uitat după ele cum plecau, fericite, la şcoală... Și inima mea de mamă vibra
toată!
Înainte ca Eugen să plece la serviciu, m-am hotărât să-i dau cadoul pe
care i-l cumpăraseră părinţii mei. Un impermeabil foarte frumos, dintr-o
ţesătură englezească şi de bună calitate. Eram sigură că va avea o reacţie po-
zitivă, că va da un semn de sinceră recunoştinţă. Dar, ingrat ca întotdeau-
na, l-a îmbrăcat cu îngâmfare şi mi-a spus sec: „Mulţumeşte-le părinţilor
tăi când vei vorbi cu ei”. Apoi a plecat.
Purtarea lui atât de ostilă şi lipsită de interes m-a umplut de mânie. Mi-
au venit în minte toate sacrificiile pe care familia mea le făcea, de ani de
zile, pentru plăcerile şi nevoile noastre şi atâta ingratitudine mă revolta.
Realizam că nimeni şi nimic nu-i va schimba caracterul.
M-a întristat gândul că mi-am irosit zilele lângă un om pe care-l detes-
tam. Și totuşi destinul îşi bătea joc de noi, făcându-ne să mergem, în con-
tinuare, pe acelaşi drum. Sperasem că obiectivul comun de a ne stabili în
curând în Italia l-ar putea face mai puţin ostil faţă de mine. Sperasem într-o
relaţie mai umană, în încrederea lui. Dar Eugen nu ceda nici chiar din frică
faţă de regim şi nu se lăsa cuprins de vreun sentiment cât de mic.
Mătuşa Cato mă îmbrăţişă încă o dată şi încercă să mă consoleze. I-am
spus situaţia bună a „Vilei Iris” şi i-am dat scrisorile de răspuns. Ea m-a
încurajat: „Nu dispera, te rog. Dacă, într-o zi, lucrurile se vor schimba în
această ţară şi ni se va permite să ne întoarcem în Italia, îţi promit că vom
trăi acolo împreună, tu, fetele şi cu mine. Câştigul de la hotel ne va oferi o

240
viaţă demnă, ai să vezi. Și, dacă vei dori, te vei putea elibera de Eugen. Prea
multă durere şi suferinţă ţi-au marcat tinereţea. Mai devreme sau mai târ-
ziu vei avea şi tu dreptul la puţină seninătate”.
Aceste promisiuni neaşteptate şi sincere, cuvintele ei îmi strânseră ini-
ma într-o încleştare disperată. Știam că, într-o zi, poate nu îndepărtată,
va trebui s-o părăsesc, aproape renegând acel gest de generozitate. Mintea
încerca să se revolte faţă de acel gând îngrozitor, dar, dacă expatrierea noas-
tră devenea realitate, va trebui să ne resemnăm şi să acceptăm acea grea
despărţire. Alungând melancolia, i-am dăruit mătuşii Cato cadoul pe care
i-l adusesem din Italia: un şal de culoarea glicinei, pentru serile reci de la
Mâsca. N-am să uit niciodată îmbrăţişarea şi cuvintele sale: „Dacă Dumne-
zeu mi-ar fi dat o fată, aş fi dorit să-ţi semene în toate!”.
Când fetele s-au întors de la şcoală, atmosfera din casă s-a destins. Îm-
preună cu mătuşa Cato, am trecut în camera lor pentru a asista la bucuria
cu care descopeream cadourile din Italia. A fost o explozie de uimire care
ne contamină. Maria Delia şi Maria Vittoria admirau pline de extaz panto-
fiorii aurii gen „Cenuşăreasa”, jupoanele largi împodobite cu dantelă, mate-
rialele colorate şi uşoare pe care, cu multă feminitate şi chiar cu cochetărie,
şi le înfăşurau în jurul trupului. Au răsfoit apoi revistele de modă şi de
actualităţi. Au rămas fermecate de Lollobrigida (pe atunci actriţă la modă),
cu acea originală coafură în buclişoare; cât de mult ar fi vrut să-şi schimbe
şi ele pieptănătura, copilărească şi atât de demodată! Poate să pară absurd,
dar acest vis nu şi-l puteau realiza, era o mondenitate interzisă elevelor de
liceu. Fetele se mulţumeau să viseze. Erau conştiente şi resemnate cu ideea
de a renunţa la ceea ce regimul nu le permitea. Nu era prea greu pentru ele,
care crescuseră aici şi se obişnuiseră, încet, încet, cu orice lege şi regula-
ment. Dimpotrivă, se simţeau fericite că aveau privilegiul să cunoască câte
ceva din lumea de basm de dincolo de Cortina de Fier.
Fericirea lor atinse culmea când zăriră două pachete pe care era scris
„Horia” şi „Marius”. Am vrut să dedic un gând şi băieţilor, aducându-le
din Italia două cravate frumoase de mătase. Îmi amintesc şi acum bucuria
fetelor, care mă sufocau în îmbrăţişări şi sărutări, spunându-mi că sunt cea
mai bună, mai dragă şi mai minunată mamă din lume!
Fetele mi-au povestit apoi despre Horia şi Marius, pe care, cu permisiu-
nea mătuşii Cato, i-au frecventat regulat în absenţa mea. Mi-au spus că au
avut ocazia să-i cunoască şi pe ceilalţi doi fraţi, pe tatăl lor şi pe o cumna-
241
tă a lui, care locuia la ei. Aruncându-şi apoi ocheade de complicitate, îmi
mărturisiră că le apăsa un mare secret pe care nu îndrăzneau să mi-l spună.
Le-am încurajat să mi se destăinuie, promiţându-le să am toată înţelege-
rea. Au cedat insistenţelor mele cu o condiţie: sinceritatea lor în schimbul
iertării. Maria Delia a fost aceea care, după un lung oftat, a luat iniţiativa.
Încercând să prezinte totul ca pe o glumă, mi-a povestit că, într-o seară, au
fost invitate acasă la băieţi, la un concert de muzică uşoară transmis prin
Euroviziune din Italia.
Propunerea li s-a părut foarte atrăgătoare, dar n-au avut curajul să-i spu-
nă mătuşii Cato, convinse de refuzul ei. Astfel, pe când Horia şi Marius le
aşteptau sub balcon, au pus la cale o „evadare” riscantă. Au pus în pat perne
şi paltoane, dându-le forma corpurilor, şi le-au acoperit cu grijă cu păturile.
Apoi, văzând că mătuşa Cato şi Erzsi dormeau adânc, au luat cheile casei
şi, cu pantofii în mână, au descuiat uşa. Au parcurs tot drumul tremurând
de frică şi de remuşcare. Obsedate de urmările teribile pe care le-ar fi putut
avea fapta lor, n-au putut să se bucure nici măcar o clipă de acea frumoasă
transmisie. Apoi, încheie candid Maria Delia, s-au întors acasă, tot pe furiş,
dar atât de agitate, încât n-au închis ochii toată noaptea.
Înainte de a face orice fel de comentarii, fetele mi-au promis că nu vor
mai face aşa ceva niciodată, întrucât n-au avut parte decât de o teribilă
spaimă.
Am fost nevoită să iert gestul lor, pentru spontaneitatea mărturisirii, dar
am rămas foarte tulburată. Cu multă severitate, le-am arătat riscurile pe
care şi le asumaseră. Mătuşa Cato ar fi putut descoperi „fuga” lor şi, cuprin-
să de panică, ar fi anunţat miliţia. Pe lângă neplăceri şi ruşine, puteau să
fie eliminate sau, mai rău, exmatriculate din şcoală. Înfricoşate de vorbele
mele, recunoscură gravitatea faptei lor şi jurară să nu mai facă niciodată o
asemenea nebunie. Le-am întrebat spontan dacă nu le-a fost teamă că vor fi
surprinse de Eugen. Mi-au răspuns că, în aceeaşi seară, plecase la Bucureşti
pentru câteva zile, în interes de serviciu. Eram curioasă să aflu ce motive îl
reţinuseră în capitală. Poate o întâlnire importantă la sediul „Organizaţiei”
sau, mai rău, o nouă escapadă amoroasă? Cunoscându-l, nu era exclus. Nu-
mi rămânea decât să aştept întâlnirea cu maiorul Tudor pentru a afla tot
adevărul.

242
 Fetele mi-au spus apoi că, în timpul cât fusesem plecată în Italia, nu-i
văzuseră deloc pe bunici, dar că tata le rugase cu insistenţă să petreacă cel
puţin o lună din vacanţa de vară cu ei, la Talagiu. Se părea că asta nu era
chiar dorinţa lor. Acea propunere neobişnuită m-a uimit, dar n-am spus ni-
mic. M-am gândit că Eugen, hotărât să părăsească repede România, încer-
case, într-un fel, să-i recompenseze pe părinţi pentru plecarea lui iminentă.
Prin acel gest, şi-ar fi liniştit o părticică din conştiinţă. Fetele erau puţin
îngrijorate. Ar fi revăzut cu plăcere Talagiu şi locurile copilăriei, dar se te-
meau să nu mă supere acceptând. Am hotărât că luna iulie o vom petrece
împreună la Mâsca, unde prietenii lor dragi, Aurel şi Lilica, le aşteptau cu
nerăbdare. Apoi, în august, eu aş fi rămas cu mătuşa Cato la Mâsca, iar ele
ar fi putut pleca la bunici. A fost un compromis pe care l-am acceptat cu
plăcere. În aceeaşi seară, la cină, am încercat de mai multe ori să-i vorbim
lui Eugen despre intenţiile noastre, dar n-a fost posibil. Făcea orice pentru
a ocoli subiectul.
Surprizele din ziua aceea se terminaseră. Era foarte târziu când telefo-
nul a sunat cu insistenţă. Mătuşa Cato şi fetele se culcaseră deja, iar Eugen,
închis în biroul lui, se amuza cu timbrele din colecţie. M-am dus eu să
răspund şi imediat am recunoscut vocea maiorului Tudor, chiar dacă, din
prudenţă, a evitat să-şi spună numele. S-a scuzat pentru ora târzie şi mi-a
spus că dorea să ne facă o vizită scurtă. M-a rugat să las uşa întredeschisă,
pentru că nu voia să sune. M-am aranjat în grabă şi l-am avertizat pe Eugen
să coboare şi să aştepte. Mi-a fost de ajuns să-l văd vorbind, ca să-mi dau
seama că relaţiile dintre ei erau destinse. Și asta era un semn bun.
Când m-a văzut, maiorul Tudor a căutat să-şi ascundă cât mai bine
emoţia. Simpla atingere de mână mi-a arătat cum îi bătea inima. S-a in-
teresat de călătorie, de cum a fost în Italia, de sănătatea părinţilor mei. Nu
era plăcut şi nici uşor pentru mine să mint în legătură cu acel subiect, dar
am fost constrânsă să-i spun că pe mama am găsit-o foarte prost şi că, deşi
prezenţa mea i-a făcut bine, n-am plecat prea optimistă.
Când Eugen s-a dus să aducă două pahare de votcă, maiorul Tudor mi-a
strecurat un bilet pe care l-am pus repede în mâneca puloverului. Apoi
ne-a explicat, cu dezinvoltură, motivul vizitei sale: „Am venit să vă spun să
nu vă duceţi mâine la Miliţie să predaţi paşaportul. Nimeni nu trebuie să-şi
dea seama de neîndeplinirea acestei formalităţi, dar, dacă din nefericire, se
va întâmpla, va trebui să spuneţi că sunteţi distrată, că aţi uitat şi că nu v-aţi
243
dat seama cât de gravă era această încălcare”. În prima clipă am vrut să mă
revolt la ideea de a nu respecta o lege importantă a ţării, apoi mi-am zis că
riscul are şi reversul lui.
Eugen, neîncrezător şi uimit, a rămas şi el fără glas. Maiorul Tudor, dân-
du-şi seama de consternarea noastră, ne-a explicat: „Până la expatrierea
definitivă, s-ar putea întâmpla să fiţi nevoită să mai plecaţi o dată în Italia.
Totul va fi mult mai uşor dacă veţi fi deja în posesia paşaportului. Ar mai
fi necesare doar vizele de ieşire din România şi de intrare în Italia, iar astea
se pot rezolva uşor”. Am considerat propunerea lui ca pe o promisiune.
Convinsă că acum avea puteri nelimitate, am acceptat sugestia, ştiind că
mă pot încrede în el.
Maiorul Tudor s-a scuzat că trebuie să plece în grabă; din cauza orei
înaintate şi a clandestinităţii întâlnirii, nu putea să mai rămână. Va veni a
doua zi dimineaţă, oficial, pentru a-şi face câteva însemnări despre şederea
mea în Italia. L-am rugat să mai rămână doar un minut. Mi-am amintit de
tricicleta roşie şi am considerat că acea vizită nocturnă era cea mai potrivi-
tă pentru a-i preda pachetul. M-am dus să-l aduc din camera mătuşii Cato,
unde îl ascunsesem pentru a nu trezi bănuielile fetelor, şi i l-am întins bu-
curoasă şi puţin intimidată de prezenţa lui Eugen. Maiorul Tudor, surprins
şi încurcat, mi-a mulţumit spunându-mi că nu trebuia să-mi cheltuiesc
banii pentru copilul lui şi să mă obosesc cu transportul. Eugen mă privea
satisfăcut, din fericire. Maiorul Tudor a plecat mulţumit, neputând să-şi
ascundă pe deplin emoţia.
Rămaşi singuri, Eugen m-a felicitat pentru gestul meu. A recunoscut
că maiorul Tudor era o persoană extraordinară şi că orice recompensă din
partea noastră era pe deplin meritată! Fără să comentez, m-am retras ime-
diat în camera mea. Eram nerăbdătoare să-i citesc biletul. „Sunt fericit că,
în sfârşit, v-aţi întors! ‒ îmi scria. Vreau să vă spun cât de greu a fost cu so-
ţul dumneavoastră! Este un om nesincer, bănuitor şi refractar la orice dis-
ciplină. Mi-a complicat munca, dar, cu multă răbdare, am reuşit să-l educ,
aplicând sistemele mele, redimensionându-i pretenţiile şi admonestându-l
deschis pentru viciile sale. Sunt convins că am obţinut rezultate bune şi
vreau să vă amintesc că voi lupta cu ardoare pentru realizarea proiectelor
mele. V-am făcut o promisiune şi doresc s-o respect. Dar cu ce preţ! Dor-
miţi liniştită, ne vom vedea mâine.”

244
 Am avut, într-adevăr, un somn liniştit. Am dat frâu liber imaginaţiei,
visând o existenţă senină, fără dureri şi piedici. Un parfum discret de dra-
goste şi de libertate m-a făcut să simt o adiere de tinereţe. A fost cea mai
bună noapte.
A doua zi dimineaţă, am informat-o imediat pe mătuşa Cato că voi fi
ocupată cu „elevul meu de limba italiană”, care dorea să recupereze orele
pierdute în absenţa mea. Maiorul Tudor sosi punctual la lecţie. Era vesel şi
mi-a mulţumit din partea soţiei pentru cadoul atât de frumos. Radu, co-
pilul lui, era încântat. Pentru moment, tricicleta roşie se afla în camera lui,
ca un preţios bibelou; un obiect pe care-l dorea şi trebuia să-l dobândească
prin ascultare şi fără să facă mofturi la „păpică”. Din fericire, Radu era prea
mic s-o folosească, pentru că, altfel, ar fi fost riscant să iasă pe stradă cu o
tricicletă italienească. „Când va veni momentul s-o folosească, zise el, voi
toţi veţi fi departe de Timişoara şi nicio bănuială nu va putea să vă atingă.”
Spuse acestea cu multă melancolie. Era evident că numai gândul la plecarea
mea îi răscolea sentimentele, făcându-l să sufere. Aş fi vrut să-l consolez cu
un gest afectuos, dar nu puteam să mă joc cu focul! Cea mai mică slăbiciu-
ne ar fi putut fi un fitil periculos.
Maiorul Tudor, amintindu-şi de îndatoririle sale, îşi schimbă expresia
feţei şi tonul vocii şi, tulburat, îmi povesti prin ce trecuse copilul în timpul
absenţei mele. Afectat de o boală gravă, a crezut că-l pierde. Au fost zile în-
grozitoare. În pragul disperării, a încercat totul, a bătut la toate uşile, recur-
gând şi la Dana, care îi îmbărbăta mereu, şi pe el şi pe soţia lui. Cu ocazia
aceea a făcut cunoştinţă şi cu doctorul Stănescu, căruia îi datora, de fapt,
vindecarea lui Radu. Maiorul Tudor îmi spuse că nutreşte o mare stimă şi o
infinită recunoştinţă pentru soţii Stănescu.
Apoi a venit momentul să vorbească despre Eugen. Maiorul Tudor a
amintit de „bravadele” lui ieftine. Nu-mi dădu amănunte, vrând să mă scu-
tească de alte suferinţe. Important era, spuse el, ca Eugen să persevereze în
hotărârea de a se stabili cât mai repede în Italia. Se părea că nu mai avea
îndoieli, chiar dacă, ipocrit cum era, declara, fără reţinere, că o făcea pentru
mine! Îmi mărturisi că, de mai multe ori, în absenţa mea, fusese nevoit să
se întâlnească cu Eugen la noi acasă, la cele mai neaşteptate ore din noapte,
pentru a-i face sugestii importante în legătură cu seminarul. Erau vizite ris-
cante, făcute fără ştirea instructorului oficial al lui Eugen. Dar, fără prezen-
ţa unui ghid permanent, tenace şi sever, maiorul Tudor se temea că Eugen
245
ar fi făcut impresie proastă. Și totul ar fi fost zadarnic. „Cu cât îl cunosc mai
bine pe soţul dumneavoastră, cu atât mă doare faptul că sunteţi legată de
un individ atât de meschin.” Acestea au fost cuvintele pe care mi le-a spus
cu toată sinceritatea. Apoi, luându-mi mâinile în ale sale, m-a consolat cu
blândeţe: „Încercaţi să acceptaţi cu seninătate destinul. Nu există alterna-
tive mai bune. Important este să ajungeţi acasă. Răbdare, căci va trebui să
duceţi o «povară incomodă» cu dumneavoastră. Amândoi ştim că unica
posibilitate, singura ieşire este legată de soţul dumneavoastră. Trebuie să vă
liniştească gândul că cel puţin pe fete le aşteaptă orizonturi noi. Anul viitor
vor susţine examenul de bacalaureat şi va fi imposibil să speraţi, din cauza
originii sociale, într-o admitere la Universitatea din România. Gândiţi-vă
la Maria Vittoria, care vrea să se înscrie la Facultatea de Arhitectură, ce de-
cepţionată ar fi de un refuz! În Italia va fi altfel, amândouă vor putea să-şi
hotărască viitorul cu seninătate, realizându-şi ambiţiile.”
Îl ascultam stupefiată. Cum putea el oare să cunoască cele mai mici
amănunte din viaţa noastră? Cum de cunoştea visurile şi aspiraţiile fetelor
mele, când eu, mama lor, nu le ştiam?! Obişnuită, de acum, să nu mai pun
întrebări, mi-am înfrânat curiozitatea, aprobând spusele lui.
Maiorul Tudor subliniase un mare adevăr. Important era să mă întorc
„acasă”, să-mi regăsesc rădăcinile. Eugen era doar „instrumentul” necesar
scopului meu. În Italia va avea, probabil, ultima ocazie de a se reabilita. N-
aveam mari speranţe, dar era o posibilitate pe care nu doream s-o exclud.
M-aş fi confruntat iar cu acea „zi după zi”, atentă, bazându-mă pe senti-
mente solide, hotărâtă să nu mă mai las pradă tiraniilor sale.
Maiorul Tudor îmi intui gândurile. Luându-mă după umeri cu un gest
afectuos, îmi spuse: „Mă tem că soţul dumneavoastră nu-şi va schimba ca-
racterul nici în Italia. Se va debarasa cu greu de obiceiurile lui proaste. Dar
nu vă speriaţi, eu nu vreau să mai suferiţi. Am în minte un plan sigur, care
vă va permite să vă eliberaţi de el, dacă veţi dori. La momentul oportun,
vi-l voi dezvălui, când cele mai mici amănunte vor fi clare. Aveţi încredere
în mine, vă rog!”.
Am rămas fără glas. Nu îndrăzneam să-l întreb ce intenţiona să facă,
deşi ardeam de nerăbdare să aflu. Oricât mi-ar fi lucrat imaginaţia, nu gă-
seam nimic. Mi‑am impus singura soluţie posibilă: să aştept, cu răbdare, ca
fiecare eveniment să-şi urmeze cursul.

246
 Am rămas surprinsă când maiorul Tudor m-a informat că, toată luna
august, Eugen va trebui să stea la Bucureşti pentru un curs de pregătire
specială, legată de însărcinările pe care le avea în Italia. Mă gândeam cât de
neplăcut va fi pentru Eugen. El, care aştepta vacanţa de vară pentru a evada
şi a se duce la aventurile lui amoroase!
Mă gândeam că venise momentul să-i vorbesc despre întâlnirile pe care
le avusesem la Bologna cu „unchiul” meu deputat. I-am spus că era dispus
să colaboreze cu noi pentru a uşura întoarcerea în Italia şi garanta că va
apela la cunoştinţe influente. După cum îmi imaginam, maiorul Tudor nu
primi cu prea mult entuziasm cuvintele mele. „Nu mă surprinde că unchiul
dumneavoastră este dispus să colaboreze cu noi”, îmi spuse; „este omenesc
să dorească întoarcerea voastră cât mai repede, dar nu trebuie să acţioneze
în Italia, în mod public; ne ocupăm noi deja de plecarea voastră în mod si-
gur şi mai discret. Desigur, strânsa relaţie de rudenie cu un deputat din PCI
ne va ajuta să ne mişcăm cu mai mare viteză. Numele voastre figurează deja
printre primele aprobări de expatriere ce vor fi acordate. Și pentru Regim,
plecarea voastră este importantă, credeţi-mă: avantaje în privinţa imaginii
pozitive pe care o va avea ţara noastră.”
În faţa acestor cuvinte spuse cu atâta convingere, am încercat să mă arăt
docilă, acceptând judecata şi sugestiile lui, fără să fac vreo remarcă. Am
considerat că nu trebuia aprofundat subiectul, pentru a nu crea între noi
disensiuni. Amândoi aveam partea noastră de secrete de apărat şi de salvat.
Nu aveam de ascuns prea multe, doream doar să-mi ating ţinta fără să ge-
nerez neînţelegeri periculoase.
Înainte de a ne despărţi, maiorul Tudor mi-a cerut să-i povestesc totul
despre Grado şi „Vila Iris”. S-a interesat până şi de cel mai mic amănunt,
arătându-se satisfăcut de felul în care aranjasem lucrurile. Nu înţelegeam
curiozitatea lui încăpăţânată şi nu ştiam cărui fapt i se datora acel interes.
În acel moment, nu-mi puteam imagina rolul pe care Grado îl avea pentru
viitorul meu şi nici că mătuşa Cato şi „Vila Iris” erau pentru maiorul Tudor
un punct de referinţă pentru a construi noua mea viaţă.

Într-o după-amiază, Maria Delia şi Maria Vittoria mi-au anunţat vizita

lui Horia şi a lui Marius. Băieţii s-au prezentat foarte frumos, oferindu-mi
un splendid buchet de flori. Imediat am observat, cu mândrie, că-şi puse-
seră, peste cămăşile albe, imaculate, cravatele de mătase aduse de mine din
247
Italia. Conversaţia a fost plăcută şi ne-am simţit toţi în largul nostru. Am
vorbit mult despre călătoria mea în Italia. Am povestit despre spectacolele
la care am fost, despre lucrurile interesante pe care le‑am văzut, încercând
să le satisfac curiozitatea. Băieţii mi-au vorbit despre studiile şi aspiraţiile
lor. Marius, care urma Facultatea de Construcţii, îşi pregătea lucrarea de
diplomă, iar Horia urma să susţină examenul de bacalaureat. I-am felicitat
şi Horia mi‑a mărturisit supărarea sa. Era convins, cunoscând legile româ-
neşti, care se înăspriseră din ce în ce, că nu s-ar fi putut înscrie la aceeaşi
facultate. Fiind cel mai mic dintre fraţi, trebuia să suporte povara politică
a lungii detenţii a tatălui său. Un val de tristeţe întunecă ochii fetelor mele.
Maria Vittoria, dorind să-şi consoleze prietenul, spuse că, din păcate, şi vi-
sul ei de a urma Arhitectura se va nărui repede! Era conştientă că originea
ei socială nu-i va îngădui să-şi îndeplinească idealul.
Am încercat să le alung îngrijorarea, convingându-i că era prematur să
se descurajeze. Atâtea lucruri se puteau schimba, chiar în scurt timp. Era
inutil să se necăjească cu ipoteze incerte. Important era, le-am spus, să se
poarte corect şi să fie serioşi. Nu trebuia exclus nimic a priori.
Fusesem convingătoare. Se înseninaseră cu toţii şi, profitând de ocazie,
m-am retras, lăsându-i să meargă în camera fetelor pentru a asculta discu-
rile de muzică uşoară aduse din Italia.
Și mătuşii Cato îi plăceau cântecele italieneşti. De mai multe ori m-a
rugat să-i pun discurile lui Domenico Modugno, cântăreţul ei preferat. Era
emoţionant să vezi câtă nostalgie nutrea pentru ţara pe care o iubea atât
de mult. În timp ce amintirile o năpădeau, eu încercam o mare remuşcare
gândindu-mă la singurătatea în care o voi lăsa.
În seara aceea m-am gândit şi la durerea pe care fetele o vor simţi când
vor fi nevoite să se despartă de prietenii lor. Afecţiunea care îi lega mi s-a
părut şi mai puternică, mai profundă. Exista între ei o afinitate de senti-
mente curate şi pline de armonie. Vise şi speranţe comune. O dorinţă de a
înfrunta viaţa dincolo de vicisitudinile ei. Era dureros şi teribil de imaginat
ce consecinţe s-ar fi putut ivi în ajunul despărţirii!
M-am hotărât, în seara aceea, să le fac cunoscute fetelor proiectele şi
speranţele mele de viitor, lăsând să se înţeleagă că totul se desfăşura cu aju-
torul „unchiului” deputat în PCI.

248
 În intimitatea camerei noastre, le-am vorbit cu multă seriozitate, expli-
cându-le valoarea libertăţii pe care am fi câştigat-o şi beneficiile pe care le-
am fi avut. Le-am explicat cum, în Italia, şi-ar fi putut continua studiile fără
oprelişti. Profesia şi cariera lor se vor putea desfăşura fără compromisuri
sau condiţionări. Totul depindea numai de dorinţa lor de a studia şi de a şti
să aleagă obiective precise în viaţă.
Am aşteptat reacţia lor cu sufletul la gură şi nu-mi venea a crede vă-
zându-le exaltând de bucurie, îmbrăţişându-se fericite, spunându-mi, la
unison, că totul ar fi fantastic şi că ele ar fi dispuse să plece chiar a doua zi.
Entuziasmul şi hotărârea lor m-au lăsat perplexă. Mi-am făcut curaj şi, fără
întârziere, le-am întrebat cum rămâne cu Horia şi Marius şi cum gândesc
ele să rezolve, când va fi cazul, drama despărţirii. Cu foarte multă fermi-
tate, mi-au răspuns că ţineau mult la băieţi, dar relaţiile existente n-ar fi
putut compromite o eventuală plecare în Italia. Dimpotrivă, erau convinse
că acesta ar putea fi, pentru toţi, primul pas spre un viitor mai bun. Mai de-
vreme sau mai târziu, spuseră, frontierele s-ar fi deschis şi pentru prietenii
lor! Această certitudine i‑ar fi unit în promisiunea reciprocă de a se aştepta,
păstrând totul în amintire.
Atâta siguranţă şi hotărâre m-au uluit. Nu putea fi vorba de o reacţie
instinctivă, mă gândeam. Cu siguranţă că dorinţa de evadare, de a avea un
alt fel de viaţă, le umbla de mult timp prin minte. Totul părea să se profi-
leze cu o simplitate aproape ireală. Le-am recomandat însă fetelor să nu
vorbească nimănui despre proiectele noastre. Putea să fie riscant şi chiar să
compromită iremediabil plecarea. Mi-au spus că nici măcar lui Horia şi lui
Marius nu le vor sufla o vorbă. Pentru moment, era marele nostru secret.
N-am fost niciodată sigură că au respectat cu adevărat promisiunea făcută!
În seara aceea am dormit fericită şi senină. Îmi plăcea să mă gândesc că
băieţii nutreau speranţe atât de frumoase, chiar dacă mi se păreau absurde
şi irealizabile. Ce uşurare să constat că marele obstacol de care mă temeam
nu va zădărnici planurile maiorului Tudor şi nici plecarea noastră.

Trecuse deja o săptămână de când ne telefonaseră Nicu şi Jeaneta, stăru-

ind să le facem o vizită. Am hotărât să plecăm la Arad în duminica urmă-
toare. Eugen însă a fost categoric! Nici el, nici fetele nu vor lua prânzul la
familia Brânzeu, ci vor merge neapărat la părinţii lui. Mi-a spus-o cu tonul
autoritar al celui care nu admitea nicio replică. Cu atât mai mult cu cât bu-
249
nicii doreau să le facă nepoatelor lor o propunere importantă. N-am cerut
nicio explicaţie. Mi-am închipuit că doreau să stabilească planurile pentru
vacanţa de vară.
Mâhnirea de a fi atât de brutal eliminată din programele lor mi-a fost
alinată de bucuria de a petrece, o zi întreagă, singură cu Nicu şi cu Jeaneta.
Nu ne resemnaserăm niciodată cu despărţirea noastră. Chiar dacă distanţa
dintre oraşele noastre nu era prea mare, rar reuşeam să acordăm timp su-
ficient prieteniei noastre. Afecţiunea care ne lega era de neînlocuit pentru
mine. Îmi lipseau sfaturile lor, lungile sporovăieli. Cu ei şi cu Dinu se scur-
sese o parte din viaţa mea, pe care am înfruntat-o numai prin curajul pe
care mi l-a insuflat prezenţa lor. N-aş fi putut uita asta niciodată.
Momentul cadourilor a fost, ca întotdeauna, emoţionant. Ioana Maria
nu îndrăznea să atingă păpuşica pe care i-o adusesem împreună cu o garde-
robă întreagă! Aceeaşi mirare, aproape copilărească, îi cuprinse şi pe Nicu
şi Jeaneta privind cadoul lor. Convinsă că le îndeplinesc o mare dorinţă,
le-am cumpărat o maşină pentru cafea espresso şi două pachete de cafea
braziliană veritabilă. Nicu nu mai putea de bucurie. Mă îmbrăţişă de câ-
teva ori, spunând că acel cadou era pentru el o comoară, şi o ameninţă,
în glumă, pe Jeaneta că va ţine totul sub cheie, autorizând accesul numai
duminica şi în ocaziile importante.
M-a impresionat atât de mult entuziasmul lor, încât m-am jurat să nu-i
privez niciodată de această plăcere. Într-adevăr, de atunci l-am rugat pe
tata să nu uite vreodată de cafeaua pentru Nicu şi Jeaneta, când făcea pa-
chetul pe care mi-l trimitea cu regularitate din Italia.
După-masă, rămânând singură cu Jeaneta, am simţit o imperioasă ne-
voie să-mi deschid inima. Mi se părea necinstit să nu-i dezvălui speranţele
care se transformau, pe zi ce trecea, într-o minunată realitate.
Desigur, n-am spus nimic despre relaţia cu maiorul Tudor, nici atunci,
nici în altă împrejurare. Nu din lipsă de încredere, ci de frica faptului că,
involuntar, vorbind la telefon, ne-ar fi putut scăpa un amănunt compro-
miţător. I-am vorbit, în schimb, de întâlnirile de la Bologna cu deputatul
comunist. I-am spus de primirea plină de afecţiune pe care ne-o făcuse la
el acasă şi de promisiunile pe care tata şi cu mine le obţinuserăm de la el.
I-am povestit fiecare amănunt despre planurile pe care le-am făcut împre-
ună pentru a obţine mai repede expatrierea, ca şi de încrederea oarbă pe
care o aveam în disponibilitatea acelei persoane. Niciodată n-am văzut-o
250
pe Jeaneta atât de fericită. Pentru a-şi manifesta bucuria şi satisfacţia, îmi
spuse că, la Sibiu, o soră a ei are o icoană rusească foarte preţioasă, pe care
mă rugă s-o primesc şi să i‑o dăruiesc „unchiului” deputat când mă voi
duce în Italia: după cum îi povestisem, el aprecia valoarea acelor obiecte.
Refuzul meu nu a folosit la nimic. Jeaneta ţinea morţiş să „participe” la
fericirea mea şi n-ar fi putut decât „contribuind” la recunoştinţa pe care
i-o datoram celui care mă ajuta la realizarea visului meu! Ca şi cum ne-am
fi înţeles printr-un acord tacit, n-am vrut să ne lăsăm copleşite de gândul
unei noi despărţiri, greu de acceptat. Am hotărât să nu-i spunem nimic lui
Nicu. Cunoscându-i spontaneitatea excesivă, nu eram sigure că ar fi fost
capabil să tăinuiască o confesiune atât de îmbucurătoare.
Eugen şi fetele au venit după-amiază târziu. Fără să arate niciun pic de
jenă şi maniere, Eugen m-a informat, pe un ton autoritar, despre hotărârea
luată împreună cu părinţii lui, de a le duce pe fete la Talagiu pentru toată
luna august.
Am văzut privirea alarmată a Janetei, care mă implora să tac, să nu mă
opun. Era deja obişnuită cu sistemul lui Eugen, care avea o sadică plăcere
să provoace certuri şi discuţii, mai ales în public. M-am hotărât să nu spun
nimic. „Vacanţele” pe care maiorul Tudor i le pregătise erau cea mai bună
răzbunare.
Jeaneta avusese ocazia să mă informeze, în după-amiaza aceea, că legă-
tura lui Eugen cu tânăra funcţionară de la Tribunalul din Arad continua.
Cu siguranţă că Eugen se gândise să-şi petreacă luna august cu ea, în de-
plină libertate, departe de orice îndatorire familială. Mă amuza ideea de a-l
vedea constrâns să renunţe la escapadele sale extraconjugale.
Ne-am întors de la Timişoara fără ca nimic să-mi mai poată tulbura
amintirea orelor senine pe care le petrecusem împreună cu dragii mei pri-
eteni, Brânzeu.
Imediat după întoarcerea mea din Italia, Dana îşi reluase obiceiul de-a
veni să mă vadă, aproape în fiecare după-amiază. Adesea, tanti Cato şi
Annelore ne ţineau companie. Sporovăiam împreună despre micile noas-
tre probleme cotidiene, în timp ce savuram o ceaşcă de cafea italienească.
Când rămâneam singure însă, confidenţele noastre deveneau mai intime,
maiorul Tudor fiind subiectul nostru preferat. Am aflat, astfel, de la Dana
toate amănuntele legate de boala micuţului Radu, atins de meningită, şi
lupta dusă de soţul ei pentru a-l salva de la moarte. Mi-a povestit şi despre
251
Ruth, soţia maiorului Tudor, pe care o cunoscuse în această împrejurare
dramatică. Mi-a descris-o ca pe o femeie simplă, dar amabilă şi binecres-
cută. Devenind de atunci prietene bune, Ruth o vizita adesea, împreună cu
copilul, de care Dana şi soţul ei se ataşaseră profund.
Convinsă că îmi dă o ştire senzaţională, Dana mi-a spus, într-o zi, că,
după părerea ei, maiorul Tudor va ocupa o importantă funcţie militară. De
multe ori, în timpul bolii copilului, i se întâmplase să-l vadă în uniformă
şi-i observase gradele. Nu ştia însă că eu cunoşteam, cu lux de amănunte,
adevărata lui identitate! Trebuia să recunosc însă că discreţia Danei era
ireproşabilă. A evitat întotdeauna să mă pună în încurcătură prin insinuări
picante, deşi ştia prea bine la ce riscuri se expunea maiorul Tudor pentru
a-mi facilita expatrierea.
În perioada aceea evita să-mi facă preziceri, îmi ghicea în cafea numai
pentru a mă linişti în legătură cu viitorul fetelor mele şi pentru a-mi da
certitudinea plecării definitive în Italia.
Într-o după-amiază, Dana a organizat acasă la ea o întâlnire numai pen-
tru femei. Au fost invitate tanti Cato şi Annelore. Spre stupefacţia mea, am
găsit-o acolo şi pe Ruth, împreună cu copilul ei. Am încercat să-mi disimu-
lez descumpănirea, imaginându-mi că faptul avea un scop bine precizat.
Am înţeles, ulterior, că totul fusese pus la cale de Dana şi de maiorul Tudor,
pentru a masca mai bine şi cu riscuri mai mici prietenia noastră şi pentru
a salva relaţiile noastre.
Când maiorul Tudor a venit să mă viziteze, a făcut o scurtă aluzie la
după‑amiaza petrecută la Dana. Era fericit că, după doi ani, am putut să-i
revăd copilul. Sesizând mândria cu care vorbea despre el, i-am dezvăluit
sincera mea admiraţie faţă de Radu, lăudându-i inteligenţa şi perfecta edu-
caţie pe care o primise.
L-am văzut cum s-a înseninat pentru o clipă, plin de satisfacţie, apoi,
oftând, mi-a mărturisit: „Aş vrea să prelungesc la infinit fiecare minut pe
care-l petrec alături de dumneavoastră! Numai aici găsesc un pic de linişte
şi pace, bucuria de a dicuta, de a fi eu însumi.” Am avut clar senzaţia că nici
căsătoria lui nu era prea fericită. Cu toate acestea, n-am vrut să-mi satisfac
curiozitatea obligându-l să-mi facă confidenţe. Era mai cuminte să par in-
diferentă. Am schimbat subiectul, vorbindu-i de Nicu şi Jeaneta Brânzeu,
fiind sigură că îl va interesa. Fără nicio reticenţă, i-am povestit că simţisem
nevoia să-i mărturisesc Janetei speranţele mele legate de viitor, făcând-o să
252
creadă, evident, că se bazau pe promisiunile „unchiului” meu, deputatul
Partidului Comunist Italian. L-am văzut ridicându-se brusc, dar privirea sa
nu era nici severă, nici contrariată: „Sunteţi o femeie extraordinară! ‒ îmi
spuse. Dacă aş fi ştiut, din timp, de călătoria dumneavoastră la Arad şi de
vizita la familia Brânzeu, v-aş fi sugerat să faceţi exact acelaşi lucru! E ab-
solut necesar, în acest moment, ca unul dintre prietenii dumneavoastră cei
mai credincioşi să afle că, în Italia, există cineva care vă pregăteşte repatri-
erea, bazată pe un anumit proiect de lege. Gândindu-vă la Jeaneta, aţi făcut
o alegere bună! S-ar putea întâmpla ca, într-o zi, din invidie sau din răutate,
cineva să răspândească zvonul că aveţi legături cu «Organizaţia» noastră.
Pentru prietenii dumneavoastră ar fi o mândrie faptul de a putea dărâma
acele insinuaţii periculoase, fără să explice că expatrierea s-a facut datorită
intervenţiei Partidului Comunist Italian”.
M-am simţit pe deplin satisfăcută de felul în care m-am comportat.
Maiorul Tudor a ţinut să precizeze că ne-ar fi fost foarte folositor felul
de a fi extrovers al maestrului Brânzeu, care, la momentul potrivit, ar fi
fost fericit să difuzeze vestea despre plecarea noastră în varianta în care noi
doream să fie difuzată. Așa, totul ar fi fost perfect.
Maiorul Tudor a vrut să mă mai surprindă afirmând că Jeaneta, în in-
timitatea confidenţelor noastre, sigur m-a informat destre relaţia pe care
Eugen o avea de câtva timp cu o fată din Arad. A admis faptul că era dez-
gustat, dar mi-a cerut să nu mă încurc cu astfel de meschinării. Important
era să nu treacă prea mult timp până la plecarea noastră. După ce ne-am
fi stabilit în Italia, niciun fel de vulgaritate nu ar fi putut să mă rănească.
Eugen nu se va schimba niciodată, a afirmat cu amărăciune maiorul Tudor.
Trebuia să mă resemnez. După care, foarte hotărât, mi-a promis o „viaţă
nouă”, care mi-ar fi garantat siguranţă și independenţă. Necunoscuţii pioni
pe tabla lui de șah se confundau, încă o dată, cu miile de mișcări în um-
bră şi cuvintele lui au fost, din nou, o enigmă pentru mine. Ştiam doar că
„partida” era aproape de sfârșit şi că „Nebunul” m-ar fi transformat într-o
învingătoare „Regină”!
Maiorul Tudor m-a informat că Eugen a terminat seminarul său, iar con-
ducătorii „Organizaţiei” s-au întrunit pentru a trage necesarele concluzii.
Cu această ocazie, am aflat că a fost chiar maiorul Tudor cel care l-a sfătuit
pe Eugen să facă un curs de perfecţionare. Din păcate, de mult timp şi-a dat
seama de limitata pregătire a lui Eugen, nu din cauza lipsei de inteligenţă,
253
ci din cauza superficialităţii sale, motiv pentru care cei din „Organizaţie”
nu prea aveau încredere în el. S-a hotărât că, într-un ultim şi dur „joc de
vieţi”, Eugen ar fi putut să înceapă o atentă colaborare. Din păcate, nici eu şi
nici maiorul Tudor, nu ne făceam iluzii. Eram convinși amândoi că Eugen,
odată ajuns în Italia, nu ar mai fi onorat aceste obligaţii şi s-ar fi preocupat,
în exclusivitate, de procurarea unor beneficii personale. Maiorul Tudor a
ţinut să mă liniştească şi în această privinţă. „Să nu vă temeţi, mi-a spus.
Dacă soţul nu-şi va vedea de treabă, dumneavoastră nu veţi suporta niciun
fel de consecinţe. Vă rog chiar să nu întreprindeţi nimic pentru a-l forţa să-
şi facă datoria faţă de noi. Lăsaţi-l să se comporte cum crede el. Va răspun-
de personal de acţiunile şi de corectitudinea sa. Dumneavoastră căutaţi să
vă trăiţi viaţa liniştită, înconjurată de afecţiunea celor dragi, fără să vă lăsaţi
timorată de noi ameninţări şi insulte din partea soţului dumneavoastră. Vă
rog să-mi promiteţi că nu-i veţi tolera nici cea mai mică greşeală şi, dacă va
încerca totuşi să vă facă să mai suferiţi, veţi avea curajul să vă eliberaţi de el
pentru totdeauna, fără indulgenţă şi fără milă!”.
Mi-a vorbit cu atât devotament şi afecţiune, încât mi-am reţinut cu greu
lacrimile. Suspinând, a murmurat: „Vreau să fiţi fericită. Vă doresc din ini-
mă acest lucru, aşa cum mi-l doresc mie, pentru ca nimic din sacrificiile
noastre să nu fi fost zadarnic. Nu vă irosiţi viaţa inutil. Fetele dumnea-
voastră îşi vor câştiga, în curând, independenţa. Vor frecventa cursurile
universitare, vor cunoaşte alţi bărbaţi şi se vor îndrăgosti din nou... E ine-
vitabil. Dumneavoastră sunteţi încă tânără. Și frumoasă. Aveţi încă dreptul
la viaţă!”. Tonul vocii s-a topit, iar cuvintele sale s-au transformat în şoapte:
„Altceva aş fi dorit pentru noi, dar ştiu prea bine că profesiunea mea m-a
încătuşat definitiv în legi inviolabile. Nici cel mai puternic sentiment nu mă
va putea sustrage de la îndatoririle mele. Din păcate, noi nu putem avea un
viitor comun, chiar dacă am dori aceasta amândoi!”. Nu au mai fost necesa-
re alte cuvinte. Ne-am privit în tăcere, animaţi fiecare de propriile noastre
gânduri şi sentimente, de disperare, de gratitudine.

În vara aceea am aşteptat vacanţa cu multă nerăbdare. Aveam, mai mult

ca niciodată, nevoie de linişte şi pace. Aşa după cum aveam nevoie de afec-
tuoasa prezenţă a Janetei, de sfaturile sale înţelepte, care ştiau să-mi înse-
nineze viaţa. Am plecat la Mâsca imediat ce s-au închis şcolile, fără să ne
imaginăm ce supărare neaşteptată vom avea. Chiar în seara sosirii noastre,
254
Aurel şi Lilica, însoţiţi de mama lor, ne-au făcut o vizită. Cei doi copii erau
singurii prieteni pe care îi aveau fetele mele la Mâsca, tovarăşi de joacă
încă din copilărie. Tatăl lor, inspector şcolar, era o persoană foarte cultă şi
distinsă, ce poseda cea mai mare şi preţioasă bibliotecă pe care o văzusem
în viaţa mea. Ţinea la volumele sale ca la ochii din cap şi le păstra cu mare
grijă. În semn de afecţiune şi de stimă, nouă însă ne acorda mereu prilejul
de a-i citi cărţile, ceea ce alunga plictisul zilelor lungi de vară de la ţară. Din
punct de vedere politic, inspectorul Munteanu (acesta era numele său) era
rău văzut în toată regiunea. Credincios idealurilor sale, nu cedase nicioda-
tă ispitei compromisurilor, convins fiind că, mai devreme sau mai târziu,
actualul regim se va prăbuşi.
În seara aceea, pradă celei mai mari disperări, soţia lui ne-a povestit că
soţul ei fusese arestat în urmă cu şase luni şi de atunci nu mai primise nicio
veste de la el. Într-o noapte geroasă de ianuarie, şase militari au năvălit în
casa lor, făcând o lungă şi minuţioasă percheziţie. Au găsit un revolver, fapt
considerat de regim un delict foarte grav, fiind interzisă prin lege deţinerea
oricărui fel de armă de foc. Inspectorul Munteanu, cu cătuşe la mâini, a fost
lovit cu bastonul sub ochii familiei şi apoi ridicat.
În faţa acelei dezvăluiri, am rămas cu toţii năuciţi. Nu mai ştiam ce să
credem, deoarece sărmana femeie jura că soţul ei nu posedase nicioda-
tă arma respectivă. Era o persoană prea inteligentă, ne-a spus ea, ca să se
expună unui risc atât de mare. Bănuise de mult că, mai devreme sau mai
târziu, va fi supus unei severe percheziţii, deci era imposibil să comită o
asemenea stupidă imprudenţă! Am fost cu toţii convinşi că arma fusese
strecurată anume în casa lor chiar de Miliţie, cu intenţia vădită de a le pro-
cura un zdrobitor act de acuzaţie împotriva lui. Se primiseră ordine precise
ca Munteanu să fie arestat cu orice preţ. Era un personaj incomod şi trebuia
să se debaraseze de el!
Aşa se face că, din ziua aceea, bietul om a dispărut fără urmă.
Nenorocirea acelei familii ne-a înspăimântat. Zile întregi n-am vorbit
despre nimic altceva şi tot mai mare a crescut în noi dorinţa de a părăsi cât
mai repede România, pentru a scăpa de pericolele ce pluteau peste noi, care
puteau lovi din senin pe oricine, vinovat sau inocent, fără nicio scăpare.
În prima zi de august, Eugen a venit să ia fetele pentru a le conduce la
Talagiu. Era încordat şi nervos. Fără îndoială, „vacanţa” care-l aştepta la
Bucureşti îl contrariase şi îi stricase buna dispoziţie.
255
 Odată cu venirea Janetei şi a Ioanei Maria, zilele s-au înseninat, dar dra-
ma familiei Munteanu continua să ne apese inima cu o nespusă tristeţe.
La începutul lui septembrie, ne-am întors cu toţii pe la casele noastre
şi viaţa cotidiană a intrat în făgaşul ei normal. Eugen, tot mai rece şi mai
distant, n-a făcut nicio aluzie la cursul său de perfecţionare, dar nici eu nu
l-am întrebat nimic. Am constatat cum relaţiile noastre, iremediabil com-
promise, deveniseră apatice şi indiferente.
Maiorul Tudor a fost cel care m-a informat că avusese cu Eugen câteva
întrevederi recente. Nu îndrăznise să se plângă, mi-a spus el, dar, evident,
era epuizat după munca dură la care fusese supus la Bucureşti. Totul se ter-
minase cu bine şi atât de „zbuciumata promovare” fusese obţinută.
Vizitele maiorului Tudor s-au succedat cu regularitate până la mijlocul
lui octombrie, dar, în cele din urmă, fusese obligat să le rărească, invocând
motivul că deveniseră tot mai periculoase şi compromiţătoare. După aceea,
a început să-mi transmită salutări prin Dana, pe care o vizita din ce în ce
mai des, când cu familia, când singur. Adesea se ducea acolo numai pen-
tru ca ea să-i ghicească în cafea şi pentru a-i asculta prezicerile, cerându-i
sfaturi atunci când trebuia să ia hotărâri importante, dar mai ales ca să-şi
verse focul pentru că nu putea să mă vadă. Maiorul Tudor găsise în Dana
o prietenă atât de credincioasă şi preţioasă, încât nu-şi mai ascundea sen-
timentele şi contradicţiile care-i răvăşeau sufletul. Încetul cu încetul, s-a
stabilit între ei o înţelegere perfectă, bazată pe stimă reciprocă. O prietenie
profundă, care nu s-a destrămat niciodată, nici cu trecerea anilor.
Trebuie să recunosc că, în lunile acelea, maiorul Tudor mi-a lipsit foarte
mult. Eram atât de obişnuită cu prezenţa lui, încât m-am simţit parcă pri-
vată de un drept al meu şi de o plăcere care mi se cuvenea. Știam prea bine
că hotărârea lui fusese înţeleaptă şi necesară, dar nu mă puteam stăpâni să
nu-mi fie dor teribil de el.
Scrisoarea „unchiului” deputat de la Bologna a ajuns pe data de 18 de-
cembrie 1958. Cu multă afecţiune, dar şi nespus de clar, îmi scria despre
starea gravă a sănătăţii mamei mele, solicitându-mi o grabnică reîntoarcere
în Italia. Mă implora, printre altele, să încerc să sensibilizez autorităţile ro-
mâne, spre a-şi da seama de situaţie şi a-mi acorda permisiunea de a pleca.
Pentru a le linişti pe fete şi pe tanti Cato, le-am dezvăluit înţelegerea
secretă pe care o stabilisem cu domnul deputat în scopul de a face mai
frecvente vizitele mele la părinţi. În schimb, lui Eugen nu i-am spus nimic,
256
întrucât nu aveam deloc încredere în el. Mai mult, pentru a-l antrena şi
pentru a nu-l lăsa să-şi uite îndatoririle, după ce îl informasem despre so-
sirea scrisorii, i-am cerut să ia el însuşi contact cu maiorul Tudor, spunân-
du-i că aş vrea să-l văd pentru a mă sfătui cu el. Eugen a fost de acord şi,
în aceeaşi seară, spre miezul nopţii, maiorul Tudor a venit acasă la noi. Cu
siguranţă că cenzura îl informase asupra conţinutului scrisorii. M-a rugat
totuşi să i-o încredinţez împreună cu paşaportul, pe care de şapte luni îl
ascundeam cu grijă, aşa cum îmi recomandase. M-a asigurat că a doua zi
se va duce personal la Bucureşti pentru a obţine de la Ministerul de Interne
viza plecării mele. S-a întors după trei zile şi m-a invitat să trec pe la biroul
său cât mai curând posibil, pentru a-mi ridica actele. De mult timp nu mi
se mai întâmplase să-l văd în uniformă. Neîndoios, îi conferea un farmec
deosebit, dar şi un aspect sever şi autoritar. În ziua aceea nu mi‑a inspirat
însă nicio teamă, nemaireuşind să mă intimideze. Mi-am amintit cât mă
impresionase atitudinea lui rigidă şi austeră cu ocazia paradei de 1 Mai.
Cum defilase sigur de el, afişând o mândrie ce intimida. Acum însă ne-am
surâs ca doi vechi prieteni. Știam ce nobleţe sufletească se ascundea sub
uniforma aceea austeră!
Predarea paşaportului s-a petrecut în mod „oficial”. În timp ce semnam
recipisa, maiorul Tudor m-a mângâiat cu blândeţe şi mi-a spus: „Trebuie să
vă felicit încă o dată. Aţi ştiut să-l implicaţi pe soţul dvs. cu abilitate şi inte-
ligenţă. Sunt mândru de dumneavoastră!”. Apoi, micşorând tonul vocii, a
adăugat: „Vreau să vă văd încă o dată înainte de plecarea dumneavoastră!’’...
Și, cu o uşoară mişcare a buzelor, mi-a trimis un sărut.
A doua zi de dimineaţă, am telefonat la Consulatul Italian, pentru a cere,
de urgenţă, viza de intrare în Italia. Funcţionarul care rezolva asemenea
treburi începuse să mă cunoască şi m-a asigurat că cererea mea va pleca
imediat, cu primul curier diplomatic, şi că, în două săptămâni, mă va con-
voca, aşa cum se obişnuia, pentru a prelua personal datele.
Din ziua aceea au început pregătirile pentru plecarea mea, care coinci-
dea cu sărbătorile Crăciunului ce au înviorat, ulterior, atmosfera veselă a
întregii familii. Am petrecut prima zi de Crăciun la Arad, în casa Brânzeu.
Era şi tanti Cato cu noi. Lipsea numai Eugen, care, ca de obicei, ne-a înso-
ţit numai în timpul călătoriei. Apoi a preferat să se ducă la părinţi şi să-şi
petreacă ziua cu ei.

257
 După-masă, în casa Brânzeu a venit să mă vadă Luisa, o prietenă din
vremea când locuiam la Arad. Era o italiancă de origine ebraică, căsătorită
cu un evreu ungur. Locuia la Arad de peste 20 de ani şi o cunoştea bine pe
Jeaneta, de la care aflase de apropiata mea plecare în Italia. Vizita Luisei nu
a fost numai de politeţe; venise să-mi propună o afacere avantajoasă. Luisa
avea o splendidă haină de astrahan negru, achiziţionată în Rusia, pe care
o adusese cu sine, cu intenţia de a mi-o vinde, deşi acest soi de tranzacţii
era strict interzis. Nu pretindea bani, dar îmi cerea, în schimb, să-i aduc
din Italia câteva stofe de mare preţ. Deşi am rămas surprinsă, am găsit pro-
punerea destul de tentantă. Eu nu avusesem niciodată o blană şi ideea mă
interesa, dar nu mă simţeam în stare să iau o hotărâre pe loc. Mi-a fost însă
de ajuns să întâlnesc privirea mătuşii Cato şi să-i surprind mişcarea capului
care mă îndemna să accept; şi afacerea a fost încheiată!
Isteaţa tanti Cato ştia prea bine că eu aveam depozitat la Mâsca, într-o
veche ladă, tot ce solicita Luisa în schimbul blănii. Erau cupoane de stofă
foarte scumpă pe care tata mi le trimitea din Italia, cu regularitate. În fieca-
re vară, de comun acord cu tanti Cato, duceam o parte la Mâsca, cu scopul
de a le valorifica, la nevoie. Suma derizorie pe care Eugen o lăsa pe masă
în fiecare dimineaţă nu putea, bineînţeles, să acopere cheltuielile zilnice,
strict necesare familiei. Dar tanti Cato mă îndemna să tac şi să nu provoc
discuţii. Știa că puteam conta pe „comoara noastră ascunsă”.
Se făcuse seară când Eugen a venit să ne ia pentru a ne duce la Timişoa-
ra. Deşi era zi de Crăciun, nu a manifestat niciun gest de cordialitate sau
de tandreţe. Dimpotrivă, în faţa tuturor, în mod tiranic, mi-a comunicat o
hotărâre luată împreună cu părinţii săi în cursul după-amiezii: cât timp voi
sta în Italia – a spus el –, mama lui se va muta la noi, pentru a avea grijă de
casă şi de nepoate. Am simţit cum mi se urcă sângele la cap şi cred că aş fi
izbucnit cu indignare dacă înţeleapta Jeaneta nu m-ar fi reţinut cu hotărâre.
Durerea mea a sporit când am observat, pe chipul mătuşii Cato, sem-
nele unei profunde umilinţe. Nu mai puteam suporta, era peste puterile
mele! N-a mai fost necesar să-mi fac curaj, mi-am impus doar să nu-mi
pierd cumpătul şi, apropiindu‑mă de Eugen, i-am şuierat: „Ai luat această
hotărâre fără să mă întrebi, dar ţine minte: a trecut vremea violenţelor şi a
laşităţilor. Vrei ca mama ta să vină să stea cu voi în timpul absenţei mele?

258
Perfect, dar scuteşte-mă de prezenţa ei atât timp cât mai sunt acasă. Să vină
cât pofteşte după ce plec eu şi, nu uita, când mă întorc nu vreau s-o văd, că
nu mai răspund de faptele mele.”
Surprins de reacţia mea, Eugen m-a privit livid. Eu însămi îmi dădeam
seama că am întrecut măsura, dar nu-mi părea rău. Știam că lui Eugen nu-i
convenea deloc să se işte între noi doi un litigiu. Veghea din spatele meu
ceva mult prea temeinic, care mă proteja. Era suficient un pas greşit şi, de
data asta, l-aş fi făcut să plătească scump răzvrătirea. Pentru prima dată
m-am simţit în tabăra învingătorilor!
Jeaneta, cu delicateţea ei înnăscută, a încercat să spulbere tristeţea mă-
tuşii Cato. I-a propus deci ca, în timpul absenţei mele, să-i fie oaspete, ru-
gând-o, în fel şi chip, să accepte. La rândul său, Nicu, cu felul său de a fi
afectuos şi cumsecade, făcându-i o închinăciune până la pământ, a implo-
rat-o să-l onoreze cu prezenţa ei cel puţin până la întoarcerea mea. Emoţi-
onată, tanti Cato a primit, iar eu m-am simţit oarecum consolată. Ne-am
întors la Timişoara învăluiţi într-o tăcere apăsătoare. În timpul călătoriei,
tanti Cato şi cu mine am schimbat priviri melancolice, încărcate de sub-
înţelesuri. Fetele însă, ghemuite lângă mine, îmi transmiteau întreaga lor
afecţiune şi solidaritate.
Jeaneta a ţinut cu orice preţ să-mi încredinţeze pachetul cu preţioasa
icoană rusească, lăsând impresia că era un mic dar pentru părinţii mei.
Eugen n-a manifestat nicio curiozitate şi nici n-a făcut vreun comentariu,
cu toate că Luisa îmi „oferise” astrahanul său pentru a-l purta în Italia, în
iarna aceea grea.
Cum am ajuns în intimitatea casei noastre, am încercat să-mi liniştesc
repede fetele încă tulburate de episodul neplăcut petrecut în casa Brânzeu.
Le-am asigurat că, în fond, tanti Cato acceptase cu plăcere invitaţia lui Nicu
şi a Janetei. La Arad va petrece zile fericite, în tovărăşia muzicii, ce era pen-
tru toţi mai importantă decât pâinea cea de toate zilele! Eugen nu dorise
s-o dea pe uşă afară pe tanti Cato. Nici prin gând să le treacă aşa ceva. După
întoarcerea mea, totul va intra în normal: tanti Cato îşi va relua locul ală-
turi de noi şi, cu siguranţă, ne va povesti că a petrecut o adevărată vacanţă!

În 12 ianuarie 1959, Consulatul Italian m-a invitat să mă prezint pentru

a-mi lua viza de intrare în Italia. Înainte de a pleca la Bucureşti, aş fi ţinut
mult să mă întâlnesc cu maiorul Tudor, dar, de câteva săptămâni, nu mai
259
ştiam nimic despre el. Dana a fost aceea care ne-a servit drept intermediar.
Mi-a transmis salutările şi, ca întotdeauna, gândurile sale bune. A fost de
ajuns ca să mă liniştesc.
La Bucureşti, am reuşit să rezolv toate formalităţile birocratice în numai
două zile. Nu-mi rămânea, aşadar, decât să stabilesc data plecării. Întâlni-
rea cu maiorul Tudor a fost organizată cu complicitatea Danei. A venit la
mine într-o după-masă, rugându-mă s-o însoţesc pentru a face câteva co-
misioane. Ne-am dus însă acasă la ea, unde urma să sosească maiorul Tu-
dor. În seara aceea, doctorul Stănescu era convocat la o importantă şedinţă
de partid şi se întorcea foarte târziu. Totul fusese organizat cu minuţioasă
grijă.
Dana îmi spusese că îşi întrebase cărţile de joc şi putea să mă asigure că
voi face o călătorie bună şi-i voi găsi sănătoşi pe toţi cei dragi.
Am încercat să simulez scepticismul. Nu puteam să-i mărturisesc Danei
că scrisoarea „unchiului” fusese doar o stratagemă pentru a mă putea reîn-
toarce în Italia! Dana mi-a confirmat că, probabil, o momentană înrăutăţire
a sănătăţii mamei mele îi alarmase pe toţi, dar, acum, cărţile spuneau că si-
tuaţia se îmbunătăţise şi că familia mea mă aştepta cu nerăbdare şi bucurie.
A fost stânjenitor să-l întâlnesc pe maiorul Tudor în casa aceea austeră
şi onorabilă. Dana, cu multă discreţie, ne-a lăsat singuri. Intuindu-mi jena,
maiorul Tudor m-a rugat să-l iert. Fusese nevoit să recurgă la ospitalitatea
Danei pentru că, în acel moment, era soluţia cel mai puţin riscantă pentru
a ne vedea. „Totul trebuie să decurgă normal, îmi spuse el, cel puţin până în
ziua plecării voastre definitive. După aceea, nimic nu va mai avea impor-
tanţă, nici măcar viaţa mea!”. Afirmaţia sa, atât de convingătoare şi patetică,
m-a tulburat profund. A fost un mesaj de dragoste şi de disperare care mi-a
pătruns adânc în inimă, gata s-o frângă, dar a durat numai o clipă. Apoi
maiorul Tudor a afirmat că era păcat să ne irosim timpul. Ardea de nerăb-
dare să afle tot ce se întâmplase cu mine de când nu ne văzuserăm. I-am
povestit cum petrecusem sărbătorile Crăciunului, mai ales prima zi. I-am
relatat despre Nicu şi Jeaneta, ca şi despre icoana rusească pe care mi-o în-
credinţase. I-am vorbit despre Luisa şi despre haina de blană pe care mi-o
„dăruise”, apoi am făcut aluzie şi la ultima ispravă a lui Eugen, care o pusese
pe tanti Cato într-o situaţie atât de delicată, iar mie îmi provocase un acces

260
de furie greu de stăpânit. Maiorul Tudor m-a ascultat cu atenţie şi cu vădit
interes, aprobându-mi atitudinea, de-a dreptul entuziasmat de felul în care
reacţionasem.
Când însă am început să-i povestesc despre recentul meu voiaj la Bucu-
reşti, m-a oprit imediat. „Nu trebuie, mi-a spus, ştiu exact fiecare mişcare a
dumneavoastră.” Cu precizie, mi-a indicat hotelul unde am stat, restauran-
tele unde am luat masa, orele şi rutele parcurse. În faţa stupefacţiei mele,
mi-a mărturisit că ajunsese în capitală cu avionul, profitând de o întâm-
plătoare sarcină de serviciu, şi că mă urmărise peste tot. Cu mare abilitate
s-a ascuns privirilor mele, deoarece nu urmărea altceva decât să vegheze
asupra siguranţei mele.
Ne-am dat seama, cu amărăciune, că timpul trecuse prea repede şi că
mai aveam atâtea să ne spunem! Icoana pe care trebuia să i-o dăruiesc „un-
chiului” meu, deputatul, puteam s-o transport liniştită în valiză, pentru că
nimeni nu mă va controla. Maiorul Tudor mi-a amintit că era strict inter-
zis să ieşi din ţară cu obiecte preţioase, deci nimeni nu va trebui să ştie ce
anume duceam cu mine. M-a sfătuit, de asemenea, să-i atrag atenţia Janetei
să fie cât se poate de discretă. Numai după ce vom pleca definitiv din ţară,
soţii Brânzeu ar face bine să le dezvăluie celor din jur şi acest episod! În
acest fel, rolul jucat de „unchiul” meu în obţinerea expatrierii noastre va
părea şi mai verosimil.
Blana primită de la Luisa ridica însă o mică problemă. Maiorul Tudor
a fost de părere că cel mai bun lucru ar fi s-o iau cu mine în Italia, într-o
valiză, dar, indiscutabil, s-o las acasă la părinţii mei. Era imposibil să cred
că voi scăpa de controalele vamale şi a doua oară, mai precis când voi ieşi
definitiv din ţară. Era preferabil să fiu prudentă, pentru a nu risca să mi se
confişte un bun atât de valoros.
Am ascultat cu atenţie toate sfaturile sale, ştiind cât e de chibzuit, sigur
şi bine informat: „Când ajungeţi în Italia, a continuat el, veţi putea, în sfâr-
şit, să le destăinuiţi rudelor dumneavoastră apropiate că, foarte curând, veţi
reveni pentru totdeauna! Comunicaţi-le că, în luna iunie, imediat după ce
fetele îşi vor lua bacalaureatul, veţi depune cererea de plecare definitivă din
ţară... Dacă totul se va desfăşura aşa cum este prevăzut, la începutul anului
1960, va putea pleca întreaga familie.”

261
 Au fost rostite în şoaptă, cu atâta disperare, încât m-au lăsat fără glas şi
total dezarmată. În faţa lui m-am simţit atât de mică, inutilă şi neputincioa-
să... nedemnă de o dragoste atât de mare şi de sinceră.
Incapabil să-şi mai controleze emoţiile, maiorul Tudor şi-a luat rămas
bun în grabă, rugându-mă să o salut pe Dana din partea lui şi să-i mulţu-
mesc pentru ospitalitate.
Dana nu m-a întrebat nimic. Fireşte, îşi dădea seama în ce situaţie deli-
cată mă aflam. Intuise, fără îndoială, ce dureroasă fusese despărţirea pentru
un om care mă iubea aşa de mult! Supoziţiile mi s-au adeverit când, la ple-
care, îmbrăţişând-o cu afecţiune, am simţit cum îi bate inima cu violenţă şi
i-am văzut ochii aceia, albaştri ca azurul, plini de lacrimi.
Mi-am reţinut cu greu emoţia, pentru a nu o pune şi mai mult în încur-
cătură, dar, coborând scările, am izbucnit într-un hohot de plâns. Aşezată
pe ultima treaptă, am aşteptat să mi se liniştească tumultul din suflet înain-
te de a înfrunta trecătorii şi pe cei de acasă.
Am plecat din Timişoara la 18 ianuarie 1959. Evenimentele şi tensiunile
acumulate în ultimele săptămâni au făcut şi mai amară despărţirea de cei
dragi.
Tanti Cato s-a urcat şi ea în tren, mergând până la Arad. În ciuda fap-
tului că Nicu şi Jeaneta o aşteptau cu braţele deschise, era trist s-o vezi
plecând, îngrămădită între bagajele sale. Deodată mi s-a părut îmbătrânită
şi teribil de singură.
Mângâindu-mi cu blândeţe fiicele, mă gândeam, cu resemnare, că aceas-
ta va fi ultima noastră despărţire!
La punctul de frontieră de la Curtici, maiorul Tudor nu mi-a trădat aş-
teptările. Era acolo, punctual ca întotdeauna, cu privirea vigilentă, gata să-
mi insufle curajul şi forţa de-a merge mai departe.

Întoarcerea acasă era, de fiecare dată, o magică gamă de emoţii. Guver-

nul român îmi acordase viza doar pentru 30 de zile, dar nici nu doream mai
mult. Lăsasem în urma mea prea multe lucruri nelămurite pentru a suporta
ideea unei vizite mai lungi.
În timpul călătoriei, noi senzaţii au pus stăpânire pe mine. Pentru prima
oară aveam să stau faţă-n faţă cu părinţii mei nu amăgindu-i cu slabe spe-
ranţe, ci având certitudinea că voi reveni definitiv în Italia. Am încercat să
accept situaţia pentru a scăpa de noianul de întrebări ce mă torturau. Nu
262
reuşeam să-mi imaginez dacă despărţirea definitivă a fetelor mele de cur-
tezanii lor le va provoca o adevărată suferinţă, tot aşa cum nu reuşeam să
mă resemnez la gândul că trebuia să o părăsesc, pentru totdeauna, pe tanti
Cato. Erau nelinişti persistente, pe care nu reuşeam să le domin şi care nu-
mi dădeau pace.
Mă preocupa şi o altă problemă, deloc uşoară: cum ne vom organiza via-
ţa, odată ajunşi în Italia. Regimul comunist din România impunea restricţii
severe celor ce părăseau definitiv ţara. Nu era permis să scoţi peste graniţă
niciun obiect de valoare: bijuterii, blănuri sau argintărie... Numai verighe-
ta, pentru cine o avea, dar nici aceasta nu trebuia să depăşească greutatea
de trei grame! Fiecare persoană, dotată cu o ladă specială, confecţionată
şi autorizată de stat, avea „dreptul” de a transporta numai 30 kg de haine
şi lenjerie intimă. Totul era supus unui vigilent şi minuţios control. Vom
ajunge deci în Italia cu adevărat săraci lipiţi pământului. Fără mobilă, fără
casă, fără serviciu. Eram totuşi o întreagă familie care va avea necesităţi
concrete şi urgente de satisfăcut. La câte sacrificii îi voi supune din nou pe
părinţii mei?!
În gara Bologna, ca de obicei, mă aşteptau surorile mele, însoţite de
cumnatul Federico şi de Marco. Am acceptat cu plăcere ideea de a ne opri
puţin într-un bar din apropiere, pentru a ne împărtăși primele noutăţi. Am
aflat deci că sănătatea părinţilor mei era satisfăcătoare, iar liniştea lor era
alimentată de speranţele pe care „unchiul” nostru, deputatul, le insufla în
mod constant. De altfel, acesta aştepta cu nerăbdare întoarcerea mea. Do-
rea să mă vadă cât mai repede, în intenţia de a mă determina să depun
cererea de expatriere. Nici tatălui meu nu-i împărtăşise adevăratele motive
care-l presau cu atâta îngrijorare. Știrea aceea m-a luat prin surprindere,
dar nu m‑am lăsat cotropită de presentimente rele. Eram prea pătrunsă de
optimismul pe care maiorul Tudor ştiuse să mi-l insufle cu certitudinile
sale. A fost de ajuns acest gând pentru a mă lăsa pradă năvalnicei dorinţe de
a-mi îmbrăţişa părinţii şi pentru a împărtăşi cu ei imensa bucurie a acelui
vis ce era pe cale să se îndeplinească. Și-au dat seama cu toţii de nerăbdarea
mea, aşa că ne-am pregătit să ne îndreptăm spre casă, cu singurul regret de
a fi nevoiţi să ne lipsim, ca întotdeauna, de afectuoasa prezenţă a lui Marco.
Din scrisorile părinţilor mei aflasem că, recent, cumpăraseră un nou
apartament în apropierea porţii Santo Stefano, în preajma parcului numit
„Giardini Margherita”. Rossana mi-a menţionat că hotărârea fusese luată în
263
urma sfaturilor medicului curant, care insistase, în repetate rânduri, asupra
efectului salutar pe care l‑ar fi avut asupra mamei îndepărtarea de centrul
oraşului şi stabilirea într-o zonă mai liniştită şi mai bogată în vegetaţie.
Mi-am îmbrăţişat părinţii stăpânită de o emoţie puternică. În noi şi în
jurul nostru, totul părea, dintr-odată, că iradiază bucurie şi că emană o
viaţă adevărată. I-am felicitat, înainte de toate, pentru înfăţişarea lor, gă-
sindu-i de-a dreptul întineriţi; apoi pentru casă, pe care o mobilaseră cu
bun gust, într-un stil modern şi practic, pe care l-am apreciat mult. Tata, cu
entuziasmul unui copil, a vrut să-mi arate imediat camera de zi, unde, într-
o bibliotecă enormă, ce ocupa un perete întreg, erau pregătite două paturi
comode destinate Mariei Delia şi Mariei Vittoria. Surpriza a fost atât de
mare, încât am rămas fără cuvinte. Mama era însă amărâtă că nu dispunea
de spaţiu suficient pentru a ne primi pe toţi, la venirea noastră definitivă.
Apoi, aproape ca să-şi dea curaj, mi-a spus: „Nu trebuie să fii îngrijorată,
ştii? Am vorbit cu Italia şi Federico. Ei au o locuinţă spaţioasă şi vor fi fe-
riciţi să vă găzduiască pe tine şi pe Eugen”. „E un aranjament temporar, a
precizat tata, până când vom găsi pentru toţi soluţia cea mai potrivită. Ai
să ne ierţi pentru micul egoism de care am dat dovadă când ne-am rezervat
plăcerea de a le reţine aici pe fete, cel puţin în prima perioadă. Ne lipsesc de
atâta timp! Și prea de mult le ducem dorul!”.
Aproape că m-a speriat felul în care totul era atât de minuţios organizat.
Numai atunci am înţeles ce influenţă au avut asupra părinţilor mei iluziile
create de deputat. Îmi făcea impresia că el însuşi supraapreciase efectele
propriei intervenţii în problema noastră. Eram sigură că, în fond, ignora-
se realitatea dură ce se ascundea în legile şi acţiunile regimului comunist
român. Am încercat însă să nu las să se întrevadă nimic din preocupările
mele.
Am visat cu toţii, cu ochii deschişi, până noaptea târziu, imaginându-ne
cum va fi întoarcerea noastră apropiată, făcând tot felul de proiecte dintre
cele mai optimiste. O uşoară strângere de inimă îmi tulbura liniştea. Fără
îndoială, încă o deziluzie ar fi frânt iremediabil inimile iubiţilor mei părinţi.
Tata a fost nespus de fericit când i-am arătat splendida icoană adusă
pentru deputat. Când a aflat că preţiosul dar provenea de la Jeaneta, m-a
asigurat că o va recompensa aşa cum merită pentru gestul ei generos.

264
 A doua zi de dimineaţă, plini de nerăbdare şi curiozitate, am luat ime-
diat contact cu deputatul, care, cu aceeaşi promptitudine, ne-a invitat să-i
facem o vizită chiar în după-amiaza aceea. În ciuda asprimii hibernale,
ţinându-ne de braţ, am traversat cu mare plăcere parcul ce despărţea lo-
cuinţele noastre. Mi s-a părut că papà era liniştit şi senin. Eu însămi îmi
repetam în gând, cu hotărâre, că, orice noutate s-ar ivi din această întreve-
dere, n-am să pot accepta niciodată vreun sfat ce ar contraveni planurilor
stabilite de maiorul Tudor.
Deputatul şi soţia sa ne-au întâmpinat cu obişnuita lor amabilitate, în-
cercând să ne facă să ne simţim cât mai bine. S-au interesat de felul cum
am călătorit şi de sănătatea familiei mele. Surpriza şi încântarea ce li s-au
citit pe faţă când au primit în dar icoana rusească a fost cea mai mare răs-
plată pe care o puteam primi şi pe care am păstrat-o în inima mea, spre a o
transmite apoi Janetei.
Dată fiind importanţa întâlnirii noastre, am renunţat la orice alt subiect
pentru a ne ocupa de evoluţia unor evenimente care, după părerea deputa-
tului, favorizau accelerarea depunerii cererii noastre de expatriere definiti-
vă. Ne-a comunicat că fusese informat din surse sigure că în România s-a
aprobat de câteva luni legea pentru „întregirea familiei” şi că mulţi evrei, ca
şi familii întregi de saşi şi şvabi, beneficiaseră de această lege, întorcându-se
în patria lor de origine. Trebuia să se acţioneze cu promptitudine, adăugă
el, pentru că în România ar fi putut să se ivească pe neaşteptate noi restric-
ţii în defavoarea noastră, iar noi să pierdem această ocazie nesperată, care
acum era o certitudine. Însufleţit de această preocupare, deputatul mi-a
vorbit cu fermitate: „Vă rog, doamnă, cum ajungeţi la Timişoara, duceţi-vă
imediat la Miliţie, cu soţul şi cu fetiţele dumneavoastră, şi, expunând mo-
tivele, depuneţi, fără întârziere, cererea dumneavoastră de repatriere! Dacă
trece timpul necesar pentru întocmirea formalităţilor şi nu primiţi niciun
răspuns decisiv, vă rog să mă avertizaţi prin intermediul tatălui dumnea-
voastră. Voi face imediat apel la omul care va interveni, în timp util, în
favoarea dumneavoastră.”
Privirea atentă şi grăitoare a tatălui meu s-a transformat într-o rugă fier-
binte. Aş fi vrut să-i evit orice tulburare, dar am fost obligată să-mi înving
propriile sentimente, din nevoia de a găsi un răspuns clar şi raţional. Știam
cât de importantă era intervenţia deputatului, mai ales pentru „acoperirea”

265
oficială a planurilor maiorului Tudor, dar trebuia să mă asigur că nu fac un
pas greşit, chiar cu riscul de a se repercuta asupra mea efectul hotărârilor
mele „de neînţeles”.
Am încercat să-mi păstrez calmul necesar pentru a înfrunta cu curaj
momentul acela atât de delicat. Adresându-mă deputatului cu aceeaşi fer-
mitate, i-am răspuns: „Nu pot decât să vă fiu recunoscătoare pentru bu-
năvoinţa şi înţelegerea pe care mi le acordaţi, dar, pentru moment, este
imposibil să acţionez după cum îmi sugeraţi. Cunosc prea bine «practicile»
regimului comunist român şi îmi dau seama la ce riscuri se expune întrea-
ga mea familie, întârziind depunerea cererii de expatriere, dar avem motive
întemeiate ce ne împiedică să precipităm lucrurile.”
Cu multă durere, am văzut cum tata a pălit, dar privirile întrebătoare ale
deputatului şi ale soţiei sale m-au determinat să continui: „Trebuie neapă-
rat să aşteptăm sfârşitul lunii iunie, pentru a le îngădui fetelor noastre să-şi
dea examenul de bacalaureat. Soţul meu şi cu mine considerăm necesar şi
fundamental pentru viitorul lor ca ele să părăsească România cu studiile
liceale terminate. Numai aşa vom putea aspira cu încredere să intre într-o
universitate italiană. Dacă noi vom depune cererea de expatriere înainte de
examen, fetele vor fi imediat exmatriculate şi, odată ajunse în Italia, va tre-
bui să se înscrie din nou la un liceu. Deşi vorbesc binişor italiana, vor avea
serioase dificultăţi să studieze în această limbă.” Tatei i se umpluseră ochii
de lacrimi... „Sper că mă înţelegeţi!”, am adăugat cu neliniştea celui ce aş-
teaptă un verdict important. A urmat o pauză încărcată de tăcere, de priviri
dezamăgite şi de regrete. Dar, cumpănind argumentele, deputatul s-a con-
vins că hotărârea mea era întemeiată. Nu mi-a ascuns totuşi neîncrederea
lui cu privire la acea dispoziţie stranie şi de neconceput, care le-ar fi lipsit
pe fiicele mele de dreptul de a termina şcoala, numai pentru faptul că-şi
manifestau public intenţia de a părăsi definitiv ţara. I s-a părut o sancţiune
absurdă. Aş fi vrut să-i spun că, din păcate, regimul comunist ne supunea la
multe asemenea abuzuri. Erau atâtea neajunsuri, privaţiuni şi legi inumane
ce ne făceau să trăim într-o continuă teroare. Dar m-am ferit să-i ştirbesc
idealurile, aşa că am preferat să tac. Era o persoană generoasă, binevoitoare
şi deosebit de omenoasă. Merita, cu siguranţă, toată stima şi gratitudinea
noastră... nu crudul adevăr, care l-ar fi contrariat.

266
 Salutându-mă, deputatul m-a asigurat că, în pofida hotărârii mele fer-
me, pot să contez, la momentul oportun, pe sprijinul lui. Vom găsi calea
cea mai bună de a ţine, în permanenţă, legătura pentru a stabili datele şi
modalităţile când, eventual, ar trebui să intervină.
Nu ştiu de ce, dar, părăsind casa deputatului, gândul meu a zburat deo-
dată la maiorul Tudor. Eram convinsă că ar fi fost foarte satisfăcut de com-
portarea mea. Acţionasem urmărind un unic obiectiv, acela de a nu contra-
cara ceea ce fusese regizat de el cu abilitate.
Pe chipul tatei se putea citi însă o amară deziluzie.
Umbrele serii se strecuraseră pe aleile pustii ale parcului. Adia un vânt
uşor şi înţepător ce ne biciuia obrajii, şi, cu toate acestea, ne-am hotărât
să stăm puţin pe o bancă, pentru a ne linişti. Cu intenţia de a-i ridica mo-
ralul, l-am rugat să nu se lase impresionat prea mult de hotărârile mele.
I-am spus că deputatul exagerase dramatizând oarecum eventualele peri-
cole. Era de neconceput ca o lege, emisă doar cu puţin timp în urmă, să
fie imediat revocată. În fond, nu era vorba decât de o amânare de câteva
luni, timp în care nu se va întâmpla absolut nimic. Pentru a da mai multă
greutate afirmaţiilor mele, i-am spus tatei că acel prieten drag, funcţionar
la serviciul de paşapoarte, mă asigurase, oricum, de rezultatul satisfăcător
al demersului nostru în vederea plecării, ţinând cont şi de timpul necesar
fetelor pentru a da examenul de bacalaureat. Cuvintele mele au reuşit să-i
risipească temerile şi cu mare mulţumire am constatat cum îşi recăpăta
elanul obişnuit.
De comun acord, am hotărât să n-o alarmăm pe mama cu false proble-
me. Îi vom povesti numai că deputatul, aflând de intrarea în vigoare a acelei
legi speciale, ne oferise tot sprijinul, fiind dispus să ne ajute şi în rezolvarea
complicatelor formalităţi birocratice.
În scurt timp, ne-am regăsit cu toţii optimismul şi încrederea în viitor
şi am început din nou să brodăm cu fantezie tot felul de proiecte de viitor.
În iarna aceea grea, Bologna părea cufundată în tăcere şi calm. Aşa că
mi-am petrecut primele săptămâni ale vizitei mele lângă părinţi. Am ob-
servat că foarte rar mă întrebau de Eugen. Probabil că, în inimile lor, mai
dăinuiau vechi resentimente, iar eu aş fi fost ultimul om care să-i condam-
ne pentru acestea. De altfel, nu-mi displăcea deloc ideea că hotărâseră, voit
sau întâmplător, ca Eugen şi cu mine să locuim în casa surorii mele, Italia,
şi a cumnatului meu, Federico. „Cu atât mai bine!” – îmi spuneam adesea.
267
Nu aş fi tolerat să-l văd pe Eugen, cu trufia şi egoismul său, trăind alături
de părinţii mei, dormind sub acelaşi acoperământ. Numai gândul mă în-
grozea! Soluţia oferită de ei ne dădea posibilitatea de a tăinui, mai departe,
eşecul căsătoriei noastre.
Am ţinut să păstrez plăcutul obicei de a mă duce, în fiecare miercuri,
la sora mea, Italia. Împreună am hotărât să le informăm pe Carla şi Luisa
despre apropiata noastră „întoarcere acasă”. Nu ne îndoiam de seriozitatea
lor când ne-au asigurat că niciodată nu vor trăda acel important secret de
familie!
Câteodată, Italia şi cu mine ne retrăgeam pentru a ne face confidenţe
reciproce. Aşa am aflat că Alviano, cu câteva zile înainte de Crăciun, îi te-
lefonase pentru a-i ura „sărbători fericite”, rugând-o să-mi transmită şi mie
gândurile sale bune. A rugat-o ca, atunci când ne vom scrie sau când vom
vorbi la telefon, să se refere la el cu apelativul „Eva”! Era, de fapt, numele
pe care-l întrebuinţa Alviano când îmi trimitea, rar, câte o vedere în Ro-
mânia, pentru a-mi aminti că nu mă uitase. Cu Italia am fost mai explicită.
În eventualitatea în care Alviano o va chema din nou la telefon, sub nicio
formă nu trebuia să afle că sunt în Bologna. Luasem ferma hotărâre să nu-l
mai revăd. Doream să evit inutilele suferinţe pentru amândoi.
De comun acord cu părinţii, am stabilit să nu răspândim vestea sosirii
mele în Italia la prieteni şi rude. Doream să ne bucurăm din plin de intimi-
tatea familială şi să vorbim în voie de proiectele noastre pentru viitor.
Deci nici urmă de viaţă mondenă! Nici cinema, nici teatre, nici săli de
dans. Îmi petreceam serile în liniştea casei, îngăduindu-mi să mă distrez
doar cu câte un spectacol TV. Numai joia pe înserate ieşeam, de cele mai
multe ori, cu Rossana şi adesea o invitam şi pe Lola, pentru plăcerea de a
sporovăi în voie. Revăzând-o, am rugat-o să nu-mi vorbească de Alviano.
N-am vrut să ştiu nici dacă, în ultimele luni, s‑au văzut ori au vorbit la
telefon. Mă temeam că mă voi lăsa iar pradă sentimentelor care ar fi putut
răsturna ceea ce, cu hotărâre, îmi propusesem să înfăptuiesc. Lola a înţeles
foarte bine starea mea sufletească şi mi-a respectat dorinţa. Numai după
ani de zile mi-a povestit că Alviano îi telefonase de nenumărate ori şi între-
base cu disperare de mine!

268
 Aparenta linişte ce caracteriza zilele mele se transforma noaptea într-o
intensă nelinişte. Ar putea părea absurd, dar doream să mă întorc în Româ-
nia cât mai repede. Îmi lipsea sprijinul puternic al maiorului Tudor, surâsul
său încurajator, fermitatea sa. Mă agăţam de amintirea lui ca naufragiatul
de un pai, implorând soarta să nu mă trădeze din nou.
În acele nopţi de insomnie, mi-am dat seama cât de fragili erau nervii
mei, uzaţi în atâţia ani trăiţi în teroare, care mă privaseră de cele mai ele-
mentare drepturi umane şi-mi transformaseră personalitatea.
Am întâlnit familia Amadori cu totul întâmplător, la cimitirul Certosa.
A fost jenant să mă justific din ce cauză nu le-am dat niciun semn de viaţă,
dar discreţia lor m-a scutit de prea multe explicaţii. În pofida celor întâm-
plate, pentru a-mi dovedi afecţiunea şi stima lor, au ţinut să-mi încredin-
ţeze, cu câteva zile înainte de plecare, un dar pentru fiicele mele, care să le
poarte noroc la examenul de bacalaureat. Deschizând elegantele cutiuţe,
mi s-a tăiat respiraţia. Conţineau două splendide medalioane din aur cu
semnele zodiacale ale fetelor mele! Îmbrăţişându-i cu mare emoţie, cu greu
mi-am reţinut impulsul de a le dezvălui tainica mea speranţă că, în curând,
prietenia noastră va putea fi reînnodată o dată pentru totdeauna!
Se apropia totuşi ziua stabilită pentru plecarea mea. Ca şi la vizitele mele
precedente, tata şi-a manifestat dorinţa de a rezerva o după-amiază pen-
tru cumpărarea cadourilor şi a altor lucruri ce ar putea să-mi fie necesare.
Cu mult tact, pentru a nu-i răni sensibilitatea, dar cu tot atâta fermitate,
am încercat să-l conving să nu facă acest lucru. Era inutil, i-am explicat,
să cheltuiască bani şi să transport atâtea lucruri, având în vedere faptul
că, după câteva luni, vom părăsi România pentru totdeauna! Tata a surâs
satisfăcut, dar nu a abandonat complet ideea: „Lasă-mi cel puţin bucuria
de-a cumpăra ceva pentru fete – îmi spuse –, n-aş vrea să le dezamăgesc! Și
pe minunata tanti Cato o putem oare exclude?!... Să n-o uităm pe Jeaneta...
trebuie neapărat răsplătită pentru gestul ei frumos!”.
Era atât de mare entuziasmul lui, că am fost nevoită să mă supun dorin-
ţei sale: „Trebuie să ne gândim şi la un cadou frumos pentru copilul amabi-
lului funcţionar de la Paşapoarte”, şi-a amintit, ca din senin, tatăl meu. „Vei
mai avea nevoie de ajutorul şi de sfaturile sale şi e necesar să-i dovedeşti
întreaga ta gratitudine. Dacă e un tată bun, nimic nu-l va putea sensibiliza
mai mult decât atenţiile tale faţă de copilul său!”.

269
 Ideea nu mi-a displăcut deloc, cu atât mai mult cu cât, împreună cu
Lola, observasem într-un magazin din centru o adorabilă hăinuţă de blană,
pe care o şi vedeam îmbrăcată de micuţul Radu.
O dată în plus, tata mi-a dat dovada generozităţii sale, înmânându-mi
un plic cu bani. „În apropiata călătorie veţi fi patru persoane, îmi spuse el,
şi veţi avea mare nevoie de aceşti bani. E mai bine să fim prevăzători!”.
Dragul meu minunat tată! Mă făcea să sufăr numai gândul că-i pro-
vocasem atâtea amărăciuni. Și pentru ce?! Pentru cioburile unei căsătorii
ratate, care zăceau învălmăşite laolaltă cu toate compromisurile pe care le
făcusem.
Cu o zi înainte de plecarea mea, le-am telefonat verişorilor mătuşii Cato
din Grado, pentru a obţine toate informaţiile posibile despre „Vila Iris”. Ei
m-au liniştit imediat. Ady mi-a precizat, cu satisfacţie, că, în precedenta
stagiune estivală, chiar dacă nu adusese mari venituri, servise, cu siguranţă,
pentru a pune baze solide pentru viitor. M-a rugat s-o încredinţez pe tanti
Cato de întreaga lor solicitudine şi seriozitate. Totodată, mi-au transmis
speranţa lor de a o putea îmbrăţişa pe tanti Cato cât mai curând. Am fost
de acord cu această perspectivă fericită numai pentru o singură clipă, apoi,
din nou, conştiinţa mea a tresărit. A o linişti pe tanti Cato însemna pentru
mine să-i creez iluzii, alimentând-o cu acele vise şi speranţe care, odată cu
plecarea noastră, se vor nărui ca un castel de cărţi. Cu inima sfâşiată de
temeri, îndoieli şi destule incertitudini, dar şi cu entuziasm, la 15 februarie
1959, am părăsit din nou Italia, Bologna şi pe iubiţii mei părinţi... dar o
părticică din inima mea a rămas alături de ei.

Am trecut frontiera română cu o zi înainte de expirarea vizei. Fetele,

însoţite de Eugen, mă aşteptau la Curtici, cu bucurie şi nerăbdare. O îmbră-
ţişare fără sfârşit a încercat să umple golul lăsat în mine de lipsa lor. Eugen
mi s-a părut mai întunecat şi mai distant ca niciodată. N-a schiţat niciun
gest de salut, n-a scos nici măcar un cuvânt! Lovită de atitudinea lui glaci-
ală, starea mea emotivă a fost din nou violent zdruncinată.
Zeci de întrebări se amestecau în mintea mea cu triste presimţiri. M-a
cuprins o frică nebună că le-am dat prea multe speranţe părinţilor mei.
Încercam o profundă milă faţă de ei şi, în acelaşi timp, mă autocompăti-

270
meam. Cât aş fi vrut să mă eliberez de orice coşmar şi să mă refugiez în
braţele puternice şi sigure ale maiorului Tudor! Numai la el puteam să cer
un ajutor sau o încurajare, menite să aline chinuitoarea mea nevoie de pace.
Am ajuns la Timişoara epuizată. Nu mi-am putut imagina ce surpriză
neplăcută mi se rezervase! În cadrul uşii, cu o expresie triumfătoare, ne
aştepta soacra mea. În gesturile sale arogante, ca şi în tăcerile sale, se citea
numai sfidare şi ură.
O stare proastă şi demoralizantă a pus stăpânire pe mine, astfel că n-am
mai avut puterea să ripostez. Mă simţeam atât de tulburată şi de slăbită,
încât nu găseam în mine nici măcar forţa să mă întreb ce anume urmărise
Eugen cu atitudinea lui.
Am cinat în grabă, schimbând doar câteva cuvinte absolut indispensa-
bile. Nici Eugen şi, cu atât mai puţin, mama lui n-au făcut vreo aluzie la vo-
iajul meu. În schimb, Maria Delia şi Maria Vittoria, manifestându-şi afecţi-
unea, încercau, în fel şi chip, să mă copleşească cu drăgălăşenii şi atenţii. În
sfârşit, ne-am retras fiecare în camerele noastre şi am fost nevoită să fac un
ultim efort pentru ca fetele să nu-şi dea seama cât de nefericită sunt.
Toată noaptea m-am agitat, întrebându-mă ce anume urzise Eugen în
absenţa mea. Gândul mi se îndrepta mereu spre maiorul Tudor. Nicio spe-
ranţă să-l mai întâlnesc atât timp cât o aveam în casă pe soacra mea. Oare
cât timp voi fi obligată să-i suport prezenţa?! Fusesem atât de nerăbdătoare
să mă întorc acasă şi, acum, mă aflam într-o situaţie de la care mă puteam
aştepta la orice, numai la bine nu. De fapt, a doua zi, temerile mele s-au
confirmat.
Eugen a aşteptat ca fetele să plece la şcoală şi apoi a venit în camera mea.
Cu obişnuita lui aroganţă, mi-a comunicat că mama sa va pleca la Arad
în cursul dimineţii: „O voi însoţi chiar eu, îmi spuse el, luând cu mine şi
o valiză cu lucrurile mele de primă necesitate. Săptămâna viitoare mă voi
întoarce, pentru ca să iau, în linişte, şi hainele pe care tu ai să mi le pregă-
teşti între timp”. A fost o declaraţie aşa de neaşteptată, comunicată atât de
brutal, încât m-a lăsat fără glas. Eugen a făcut brusc stânga împrejur şi a
plecat trântind uşa.
Stăteam acolo incapabilă să reacţionez, când soacra mea, cu un aer de
stăpână, s-a ivit în cadrul uşii, spunându-mi pe un ton sfidător: „Fiul meu
va veni să mă ia peste o jumătate de oră cu un taxi. Doresc să te informez
că nu am niciun amestec în ceea ce se petrece acum cu voi. El singur a luat
271
hotărârea de a se întoarce la Arad, pentru a locui cu noi. În fond, era de aş-
teptat să se sfârşească odată totul. Îmi pare rău numai pentru fete, dar poţi
să le comunici că vor fi întotdeauna binevenite în casa noastră!”.
Fără să vreau, de parcă aş fi fost pălmuită, m-am scuturat din apatie şi,
în pragul unei crize de isterie, i-am strigat: „Bine, luaţi-l, duceţi-l cu dum-
neavoastră! Dar, curând, o să vă daţi seama că un soţ mizerabil şi un tată
lamentabil nu va fi niciodată un fiu desăvârşit!”. Soacra mea părea amuzată.
A izbucnit într-un râs ironic şi a ieşit cu un aer triumfător. Am închis uşa
cu cheia în urma ei şi, aruncându-mă pe pat, am izbucnit într-un hohot de
plâns disperat. Încă o dată, izbânda era de partea lor. Cu o singură lovitură,
şterseseră cu buretele toate iluziile, toate speranţele mele. Ani de-a rândul
dusesem o lungă şi grea bătălie, irosindu-mi energia şi acceptând compro-
misuri dureroase... cum voi putea suporta această teribilă înfrângere? Oare
Eugen să fie chiar aşa lipsit de caracter, să nu aibă nici măcar o fărâmă
de demnitate? Nu se gândise că, pe lângă faptul că-mi distrugea mie via-
ţa, compromitea şi viitorul fiicelor noastre? Dar „Organizaţia”? Acolo va fi
obligat să dea socoteală!... Totul era de neînţeles, demenţial, de neconceput!
M-am gândit, terorizată, că, în absenţa mea, se întâmplase ceva ireparabil.
Probabil că Eugen comisese vreo ticăloşie sau o gravă ilegalitate împotriva
regimului comunist, care a constrâns „Organizaţia” să-l elimine definitiv
din rândurile sale... Tot ce e posibil.
Cu ochii umflaţi de plâns şi cu capul înfierbântat, am aşteptat să se aş-
tearnă liniştea în casă, apoi am căutat unicul refugiu posibil, sunând la uşa
Annelorei. Sufocată de hohote de plâns, abia am reuşit să-mi descarc su-
fletul. Annelore, înduioşată, m-a primit în braţele ei şi-a încercat să mă
calmeze. Nu mi-a ascuns că a fost foarte îngrijorată în timpul absenţei
mele. Mi-a mărturisit că observase, ba chiar spionase de-a dreptul, de la
o mică fereastră din casa scării, aflată în dreptul biroului lui Eugen, cum
el şi mama lui discutau până noaptea târziu. Îi văzuse adesea conversând
aprins, gesticulând, ca două persoane care pun la cale ceva dubios şi le este
frică. Nu mai aveam nicio îndoială, căzusem din nou victima răutăţii lui
Eugen şi a soacrei mele. Îngrijorarea mea a ajuns la paroxism când m-am
găndit la părinţii mei. Cum vor suporta o deziluzie aşa de îngrozitoare? Ce
minciună să mai inventez? Annelore încerca să mă încurajeze. În primul
rând, trebuia să caut să clarific lucrurile – îmi spuse ea – încercând să aflu
şi să înţeleg, pentru a nu precipita evenimentele şi a ajunge la concluzii
272
premature. Nu era încă nimic pierdut, dar era necesar ca eu să‑mi regăsesc
puţin încrederea în mine şi forţa de-a reacţiona. Trebuia să mă gândesc la
fetele mele, la liniştea lor. Dar câte sacrificii – m-am gândit eu – mai pretin-
de destinul de la mine?!
Am lăsat-o pe Annelore să mă fardeze cu grijă şi să mă pieptene. Peste
puţin timp, fetele se întorceau de la şcoală. Categoric, trebuia să mă reculeg
şi să încerc să câştig timp.
Am considerat cuminte să-mi amăgesc fiicele, informându-le că tatăl
lor a trebuit să plece de urgenţă la Bucureşti, în interes de serviciu, pentru
câteva zile. Fetele au luat act cu indiferenţă. Ne-am aşezat la masă toate trei
şi, imediat, discuţia s-a animat, când au început să-mi vorbească de Horia
şi Marius. Mi-au mărturisit că, în timpul absenţei mele, s-au întâlnit cu re-
gularitate, dar fără să-şi neglijeze studiile, fiind conştiente cât de important
era pentru mine şi pentru ele să treacă cu bine examenul de bacalaureat.
Inima a început să-mi bată, dar n-am lăsat să se întrevadă nicio îngrijorare
relativ la viitorul nostru. Le-am observat îndelung: erau aşa de frumoase,
de fericite şi de îndrăgostite! Maria Delia împlinise 18 ani, iar Maria Vitto-
ria avea aproape 17. Cât de îndepărtate erau timpurile petrecute la Arad şi
la Talagiu, când erau atât de mici, lipsite de apărare şi nu-şi dădeau seama
de nimic! Un destin crud stătea mereu la pândă, gata să rănească, fără nicio
milă.
După-masă, i-am telefonat Janetei. Am vrut s-o informez că m-am în-
tors şi să aflu veşti despre tanti Cato. Am fost foarte mulţumită când mi-a
spus că e perfect sănătoasă. Tanti Cato a vrut imediat să-mi vorbească şi am
sesizat, în vocea ei, o mare seninătate; era aproape veselă. Am simţit o mare
dorinţă să o îmbrăţişez şi am asigurat-o că, în câteva zile, voi veni la Arad
pentru a o lua acasă. Tanti Cato, oarecum încurcată, m-a rugat să mai am
răbdare câteva zile. Nu voia să lipsească – mi-a mărturisit ea – de la un im-
portant concert al lui Nicu, ce urma să aibă loc la Arad sâmbătă seara. Apoi
Nicu şi Jeaneta o vor însoţi la Timişoara, în duminica următoare. Însă cea
mai grăitoare dovadă că tanti Cato se simţea admirabil în casa Brânzeu a
fost faptul că a uitat complet să-mi ceară veşti despre „Vila Iris”. Deşi aveam
inima împietrită, m-am hotărât să nu le dezvălui noua dramă ce se abătuse
asupra mea. M‑am prefăcut că accept cu plăcere programul lor şi am căzut,
din nou, într-o stare de profundă demoralizare. Era după-amiază târziu
când a sunat telefonul. Un „subofiţer” de Miliţie m-a solicitat să vin a doua
273
zi dimineaţă la ora 9, pentru a preda paşaportul şi a-mi relua buletinul. Am
recunoscut imediat vocea maiorului Tudor, dar am fost nevoită să-mi tem-
perez imboldurile inimii, limitându-mă la un răspuns laconic şi politicos.
Frica a pus din nou stăpânire pe gândurile mele. Ce putea ascunde tele-
fonul acela? O nevoie imperioasă de a-mi auzi glasul? Un salut mascat? Sau
se întâmplase cu adevărat ceva rău, care-l obligase să execute, cu severitate,
formalităţile birocratice? De ce se prezenta drept „subofiţer de Miliţie”? Era
o stratagemă obişnuită sau se schimbase ceva pentru el, pentru noi? Multi-
tudinea de întrebări rămâneau, din nefericire, fără răspuns. M-am întrebat,
terorizată, ce se va întâmpla dacă maiorul Tudor fusese privat de puterile
sale, dacă nu mai era în măsură să joace rolul de „protagonist” în cadrul
acelui regim comunist căruia îi aparţinea... Pentru mine, pentru noi, totul
va lua sfârşit! M-am culcat epuizată, incapabilă să mă resemnez. Îmi repe-
tam un singur lucru: maiorul Tudor există! Nu e rodul închipuirii mele, nu
e o fantezie... Există. Iar mâine îl voi revedea.
Era trecut de miezul nopţii când, zvârcolindu-mă în patul meu fără să
pot dormi, am auzit un uşor clinchet de chei şi, după puţin timp, am văzut
cum se aprinde lumina în camera lui Eugen. M-am sculat din pat în grabă
şi, în picioarele goale, pentru a nu face zgomot, m-am dus să văd ce se în-
tâmplă. L-am văzut pe Eugen, care, cu mişcări groteşti şi stângace, îşi des-
chidea valiza şi-şi punea la loc rufele în dulap. Am înţeles imediat că băuse
cam mult. Am rămas nemişcată, în penumbră, să-l observ. Împlinea fiecare
gest lent, clătinându-se, scenă ce m-a dezgustat într-o asemenea măsură,
încât mi-a rămas întipărită în minte mult timp. Apoi, complet îmbrăcat, s-a
aruncat pe pat şi a stins lumina.
Tiptil, m-am întors în camera mea. Știam că mă aşteptau alte ore de in-
somnie. Nu reuşeam să înţeleg purtarea lui atât de stranie, de inexplicabilă
şi, în mintea mea, totul s-a încurcat din nou. Ce se mai întâmplase? Însă
nebunia aceea absurdă a rămas, pentru totdeauna, fără răspuns.
A doua zi de dimineaţă am făcut tot ce se poate pentru a ascunde fete-
lor întoarcerea neaşteptată a tatălui lor. De altfel, nici n-aş fi ştiut cum s-o
justific şi mi-ar fi fost o ruşine cumplită să recunosc tristul adevăr. Maria
Delia şi Maria Vittoria meritau cu totul altceva decât un tată inconştient şi
egoist! Le-am lăsat deci să se îndrepte spre şcoală liniştite şi, evitând să-mi
mai fac griji, m-am pregătit să plec la Paşapoarte.

274
 Maiorul Tudor mă aştepta în poarta Miliţiei. Privirea sa blândă, senină
şi destinsă a fost pentru mine cel mai eficient calmant. N-a scos o vorbă.
Mi-a dat doar biletul pe furiş şi s-a îndepărtat: „Îndepliniţi liniştită tot ce
trebuie, îmi scria. Eu mă duc înainte în apartamentul din Piaţa Unirii. Ve-
niţi acolo fără nicio teamă. Vă aştept!”.
Niciodată în viaţă nu voi mai întâlni un om ca el, capabil să-mi schim-
be, dintr-o privire, starea sufletească. Știuse întotdeauna să sesizeze, ca un
magician, orice supărare şi avusese, de fiecare dată, puterea magică de a-mi
transmite propria sa încredere în viaţă, propria-i seninătate.
Mi-a fost imposibil să-mi rezolv problemele cu calm. Eram mult prea
nerăbdătoare să-l revăd. Traversând oraşul, mă bucuram că luasem cu
mine cadoul pentru micuţul Radu. Era ocazia cea mai potrivită să i-l ofer.
Întâlnirea noastră a fost mai emoţionantă ca niciodată. Strângându-ne
mâinile ca doi adolescenţi, ne-am privit îndelung, incapabili să scoatem
o vorbă. Apoi lacrimi de bucurie, de dor înăbuşit şi temeri ascunse mul-
tă vreme ne-au inundat obrajii. Maiorul Tudor şi-a venit în fire primul.
M-a mângâiat îndelung, cu blândeţe, spunându-mi că trebuie să fiu fericită
pentru că eram din nou împreună şi el avea numai lucruri frumoase să-mi
comunice, numai certitudini să-mi confirme. Cuvintele lui mi s-au părut
un vis, un vis miraculos, care a avut darul să mă calmeze şi să-mi cicatri-
zeze noile răni. M-a asigurat că totul merge ca pe roate, chiar dacă Eugen
îi crease destule probleme. Conduita lui – îmi spuse el – continuă să fie
arogantă şi incorigibilă. Fusese de multe ori nevoit să-l cheme la ordine,
încercând, în acelaşi timp, să minimalizeze sau pur şi simplu să-i treacă
cu vederea frivolităţile, în rapoartele pe care trebuia să le trimită la sediul
central din Bucureşti. De mai multe ori, a făcut apel la demnitatea sa de
om şi de părinte, dar cu slabe rezultate. Pentru a-l ţine sub control, maiorul
Tudor fusese nevoit să se ducă deseori la policlinică, pentru că, acasă, în
prezenţa nedorită a soacrei mele, curioasă din fire, ar fi fost imposibil să
discute probleme atât de confidenţiale.
„Totul merge bine!” – mi-a repetat el surâzând. „Recent am întreprins
un voiaj în capitală şi-am putut verifica personal că familia dumneavoastră
a fost înscrisă pe lista celor ce vor putea să se expatrieze chiar anul acesta.
Aţi fost înregistraţi ca «nucleu familial»... nu mă întrebaţi mai mult. Tre-
buie însă să ştiţi că, pentru dumneavoastră, mai am în rezervă o surpriză
minunată!”. În faţa privirilor mele întrebătoare, maiorul Tudor a surâs din
275
nou şi mi-a spus: „Nu vă grăbiţi. Prea multe emoţii s-ar putea să vă dău-
neze. Stăpâniţi-vă curiozitatea şi imaginaţia. Marţea viitoare, la ora 10, vă
aştept tot aici, ca să vă explic totul!”.
Mi-am dat seama că jocul de-a fericirea nu putea dura o veşnicie. Era
absolut necesar să-i povestesc ce neplăcere îmi pregătea Eugen. I-am vorbit
în şoaptă, aproape intimidată de ruşinea şi umilinţa la care eram supusă.
L-am văzut pe maiorul Tudor cum se face din ce în ce mai palid, cum se
agită stupefiat, strângându-şi, cu disperare, capul între mâini. „Nu se poa-
te!” – repeta ca într-o tânguire. „Cum a putut face aşa ceva? Blestematul,
e de-a dreptul iresponsabil! De altfel, era de aşteptat. O lună întreagă, doi
diavoli au stat sub acelaşi acoperământ: mamă şi fiu pe care-i uneşte acelaşi
sadism, capabili să pună la cale cele mai abjecte infamii! Dar soţul dum-
neavoastră nu s-a gândit că, prin gestul acela, riscă să compromită definitiv
plecarea dumneavoastră?! Deci n-are niciun respect faţă de dumneavoas-
tră, care v‑aţi sacrificat o viaţă întreagă pentru familie?! Îmi închipui că
numai gândul la «Organizaţie» l-a făcut să revină asupra hotărârii luate.
Probabil că a intuit că era pasibil de grave sancţiuni. Nimic mai simplu deci
decât să tragă o beţie zdravănă şi să se întoarcă în sânul familiei, într-un hal
fără de hal!”.
Mai deprimată ca oricând, ghemuită într-un fotoliu, plângeam înăbuşit.
După ce maiorul Tudor şi-a potolit supărarea, s-a apropiat de mine. Mi-a
strâns obrajii şi mi-a vorbit cu blândeţe: „Nu vă reproşez nimic. Dumnea-
voastră n-aveţi nicio vină. Dar ascultaţi-mă bine: nimeni nu trebuie să ştie
ce s-a întâmplat. Nici măcar soţului dumneavoastră să nu-i spuneţi că m-
aţi informat. Am să găsesc eu modul de a vă răzbuna şi de a vă face drepta-
te. Trebuie însă s-o rugaţi pe Annelore să nu spună nimănui niciun cuvânt.
Am înţeles că aveaţi nevoie de o consolare, de o încurajare, dar e absolut
necesar ca totul să fie dat uitării. Annelore e o prietenă bună, o femeie greu
încercată, aşa că va înţelege. Trebuie să ne ferim de toată lumea, cu cea mai
mare grijă. Dacă află «Organizaţia» de această nouă nebunie a lui Eugen, e
o nenorocire. Într-o clipă ar putea anula, fără drept de apel, tot ce am clădit
până acum, cu atâta trudă”.
Se făcuse târziu. Trebuia să ne despărţim. Ne-am salutat cu o uşoară
melancolie, dar cu forţa şi dorinţa de a lupta până la capăt. Deodată, mi-am
amintit că nu i-am dat cadoul pentru copil. Primindu-l, m-a îmbrăţişat cu
tandreţe, iar eu am plecat purtând în suflet surâsul său.
276
 Tot drumul până acasă am simţit o profundă linişte sufletească. M-am
gândit că întâlnirile din Piaţa Unirii, stabilite cu atâta naturaleţe, aveau, cu
siguranţă, un caracter „oficial”. Era de necrezut ca maiorul Tudor, atât de
scrupulos în genere, să facă asemenea imprudenţe numai pentru plăcerea
de a mă vedea.
În aceeaşi seară, Eugen s-a întors acasă mai târziu ca de obicei, aşa că
nu ne‑am întâlnit; deci n-au avut loc explicaţii. A doua zi de dimineaţă, în
prezenţa fetelor, am fost nevoiţi să nă prefacem că totul e în ordine. Maria
Delia şi Maria Vittoria n-au fost deloc uimite de reîntoarcerea lui înainte
de termenul prevăzut. Dimpotrivă, l-au salutat vesele, urându-i un afectuos
„bun venit!”. El le-a sărutat precum... Iuda!
Numai spre seară, întorcându-mă dintr-o scurtă vizită la Dana, am avut
surpriza de a-l găsi pe Eugen acasă ‒ calm, politicos, binevoitor. Ca şi cum
nimic nu se-ntâmplase, a ţinut să se informeze despre sănătatea părinţilor
mei, manifestând atâta grijă, încât ar fi înduioşat şi o inimă de piatră. N-a
fost greu să-mi imaginez că maiorul Tudor găsise deja modalitatea să inter-
vină cu duritate. Nu aveam nicio îndoială. Îmi promisese!
În timpul cinei, profitând de momentul acela atât de rar de armonie,
am anunţat întoarcerea mătuşii Cato în duminica următoare, însoţită de
familia Brânzeu. Fetele au sărit în sus de bucurie şi au râs amuzate când
le-am povestit că, la Arad, tanti Cato a dus o viaţă ultramodernă! Eugen
a tăcut. Mi-am amintit, cu amărăciune, cât de îndepărtate erau acele zile
când, împreună cu Dinu şi nenea Ghiţă, participam cu entuziasm, în fieca-
re duminică, la spectacolele lor.
Maria Delia şi Maria Vittoria îşi câştigaseră „mica” lor independenţă,
având acum alte preocupări. Eu, în schimb, eram pe zi ce trecea mai nos-
talgică, simţindu‑mă tot mai singură.
Nicu şi Jeaneta îşi manifestaseră, în repetate rânduri, dorinţa de a-i cu-
noaşte pe Horia şi Marius. În seara aceea am făcut imprudenţa ca, în pre-
zenţa lui Eugen, să le spun fetelor să-i invite la noi duminică, la o cafea,
pentru a-i prezenta, cu acel prilej, familiei Brânzeu. Eugen s-a burzuluit
imediat şi s-a opus categoric. Știa bine că cei patru tineri se întâlneau de o
bună bucată de vreme şi că între ei nu era numai o simplă prietenie, dar n-a
admis nicio replică, judecând foarte aspru propunerea mea. Fetele m-au
privit umilite, dar eu m-am hotărât să evit orice discuţii în contradictoriu.

277
 Pe neaşteptate, soneria de la uşă a început să sune insistent, ceea ce ne-a
îndepărtat imediat de la orice altă preocupare. Era trecut de zece seara.
Ne-am privit în tăcere, alarmaţi. Erzsi s-a dus să deschidă speriată şi a venit
alergând să ne înştiinţeze că la uşă era Miliţia, care cerea să intre. Eugen s-a
făcut palid deodată şi, cu ochii holbaţi de frică, s-a pregătit să-i primească.
A intrat un ofiţer urmat de doi miliţieni. Fără să ne dea nici cea mai mică
explicaţie, i-au comunicat lui Eugen că veniseră pentru a-l „ridica”. Trebuia
să-şi ia cu el câteva haine mai groase, întrucât nu erau în măsură să-i preci-
zeze cât timp va fi reţinut. Eugen ne-a privit cu disperare, ca şi cum ne-ar fi
cerut ajutorul. Dar totul s-a petrecut atât de fulgerător, încât niciuna dintre
noi nu a găsit forţa şi nici n-a avut timpul să formuleze vreun cuvânt. L-am
văzut plecând docil, supunându-se fără crâcnire voinţei lor. L-au încărcat
într-o dubă neagră şi-au demarat în viteză.
Aceasta s-a întâmplat într-o joi. Eugen s-a întors abia sâmbătă seara. În
două zile, îmbătrânise cu zece ani. Mi s-a făcut milă de el. Plângând înăbu-
şit din cauza cumplitei tensiuni acumulate, ne-a explicat că nu era vorba de
arestare, dar fusese „ridicat” pentru a îndeplini o misiune secretă. Împreu-
nă cu întreaga sa echipă sanitară, a trebuit să însoţească trenul ce-l condu-
cea pe preşedintele Gheorghe Gheorghiu‑Dej de la Bucureşti la Budapesta.
Avuseseră misiunea specială să examineze, cu scrupulozitate, orice aliment
sau băutură ar fi consumat preşedintele în călătoria sa, atât la ducere, cât
şi la întoarcere, pentru a evita o eventuală tentativă de otrăvire, lui Eugen
revenindu-i întreaga responsabilitate. Ne-a povestit că petrecuse două zile
şi două nopţi terorizante, conştient fiind că orice eroare, cât de mică, putea
să-i fie fatală şi că ar fi plătit-o cu cea mai grea pedeapsă.
După ce ne-a împărtăşit teribila sa experienţă, urlând de furie, s-a agăţat
disperat de noi, declarând că voia să plece imediat din ţara aceea blestema-
tă, să fugă departe de regimul comunist, care îi făcea viaţa insuportabilă.
„Vreau să vorbesc imediat cu maiorul Tudor! – ţipă el. Trebuie să-i solicit
plecarea noastră neîntârziată!”.
Încă o dată, egoismul său prevala. Nimic nu mai avea importanţă pen-
tru el, nici acordul cu „Organizaţia”, nici viitorul fetelor. Trebuia numai să-
şi salveze pielea! Rugându-l să se calmeze, i-am răspuns, cu fermitate, că,
pentru moment, era mai bine să se retragă în camera lui şi să încerce să se
odihnească. A doua zi era duminică şi se va întoarce tanti Cato, însoţită
de familia Brânzeu, aşa că era necesar să-l găsească relaxat. Privindu-l cu
278
severitate, i-am atras atenţia că n-ar fi oportun să povestească ce se întâm-
plase. Eugen m-a surprins prin totala sa obedienţă. Am hotărât, aşadar, ca
abia luni dimineaţă să luăm legătura cu maiorul Tudor, pentru a-l ruga să
ne facă o vizită.
Mai târziu, când am rămas numai cu fetele, mi-am dat seama că era
necesar să le explic cine era acel misterios maior pe care tata dorea să-l
întâlnească de urgenţă. Înainte de toate, am făcut apel la discreţia lor, înves-
tindu-le cu o mare responsabilitate, pe care ele au acceptat-o, foarte mân-
dre de încrederea pe care le-o acordam. Apoi le-am povestit cum acel înalt
funcţionar de la serviciul Paşapoarte mă ajutase mereu să rezolv formalită-
ţile birocratice, inerente călătoriilor mele în Italia, amintind şi de eforturile
pe care le depunea pentru reuşita plecării noastre definitive. L-am descris
ca pe o persoană cu un aspect sever, dar înzestrată cu o omenie fără sea-
măn, şi le-am obligat să-mi promită că, în cazul când l-ar fi întâlnit în casa
noastră, vor face tot posibilul să fie cât mai politicoase şi discrete. Nu am
regretat deloc că le-am făcut această confidenţă. Înainte de culcare, mi-au
mulţumit amândouă şi m-au sărutat mai drăgăstos ca de obicei.
Am rămas îngândurată mult timp. Am fost sigură că maiorul Tudor a
făcut tot posibilul ca Eugen să primească această „misiune” specială. Fără
îndoială, a considerat necesar să-l înspăimânte pentru a-l determina să pă-
răsească, fără şovăire, România, pentru totdeauna. Dacă aceasta a fost cu
adevărat intenţia sa, trebuie să recunosc că a reuşit cum nu se putea mai
bine.
Duminică dimineaţă, Eugen îşi revenise la normal, aşa că tanti Cato şi
familia Brânzeu n-au avut cum să-şi dea seama de cele întâmplate. Au fost
însă îngrijoraţi din pricina mea, găsindu-mă foarte palidă şi slăbită. M-am
justificat dând vina pe călătoria lungă şi obositoare abia întreprinsă şi pe
mâhnirea cauzată de noua despărţire de bătrânii mei părinţi. Mi-au înţeles
supărarea şi n-au mai pus alte întrebări.
Tanti Cato, în schimb, arăta superb. Mi-a mărturisit, oarecum îngrijora-
tă, că se îngrăşase cu câteva kilograme, recunoscând că nu a putut rezista
ispitei în faţa bunătăţilor din casa Brânzeu. Am zâmbit amuzată şi, pentru
prima oară, văzând-o alături de Nicu şi Jeaneta, toţi atât de impunători, mi
s-a părut că face parte din aceeaşi familie.

279
 Fără să-mi spună, Eugen le acordase fetelor permisiunea de a-i invita
după‑masă pe Horia şi Marius. Am fost foarte bucuroasă. Băieţii au fost
foarte punctuali şi respectuoşi ca întotdeauna şi ne-am întreţinut îndelung,
într-o plăcută conversaţie. După un timp, ne-au cerut încuviinţarea de a
merge cu fetele la cinema. N-au existat obiecţii. Nicu şi Jeaneta n-au ezitat
o clipă pentru a-şi exprima admiraţia, fiind cuceriţi de aspectul, de farme-
cul şi de educaţia celor doi tineri. În pofida dezacordului întipărit pe figura
lui Eugen, Jeaneta a ţinut morţiş să-l contrarieze, spunând că aflase, din
surse demne de încredere, că băieţii ar fi de origine nobilă. De fapt, bunica
lor din partea mamei se trăgea dintr-o distinsă familie austriacă, numită
von Kraus. Deşi nu i-au convenit cele afirmate, Eugen a perferat să nu mai
riposteze.
Întoarcerea mătuşii Cato mi-a înseninat puţin viaţa; aveam chiar mare
nevoie de aşa ceva. Alături de ea, mi-am recâştigat încrederea şi un spri-
jin moral şi temeinic. Luni dimineaţă, când s-a aşternut liniştea în casă,
am putut, în sfârşit, să stăm câteva ore de vorbă şi să ne facem o mulţime
de confidenţe. În primul rând, am ţinut s-o liniştesc în legătură cu „Vila
Iris”, transmiţându-i cele spuse de verişorii ei, care întrevedeau perspective
frumoase pentru viitoarele stagiuni estivale ale hotelului. Nu am omis să-i
comunic speranţa lor de a o revedea, cât mai curând, la Grado. Tanti Cato,
care începuse să se lumineze de bucurie, s-a posomorât îndată şi, după ce a
oftat adânc, mi-a spus: „Mă tem că visul meu nu se va adeveri prea uşor. În
această ţară nu poţi nici măcar să speri. Vor trece ani, iar eu, neputincioasă,
sufocată de legile acestei ţări, nu o voi mai revedea niciodată pe scumpa
mea «Iris». Mă bucur cel puţin că a încăput pe mâini bune, cinstite şi gri-
julii. Într-o zi, cine ştie, poate va reprezenta ceva şi pentru tine!... Eşti încă
atât de tânără... şi ai făcut atâtea pentru mine!”. Cuvintele sale m-au întris-
tat profund, în ciuda promisiunii stranii, făcute în termeni vagi.
Seara, la cină, Eugen a anunţat tuturor vizita unui „ofiţer”, prieten al său,
ce urma să vină pe la ora 22. Maiorul Tudor a sosit extrem de punctual, na-
tural, în haine civile. Vizita aceea, atât de puţin „confidenţială”, a constituit
pentru mine o adevărată surpriză. Ca să nu mai vorbim despre tanti Cato,
care, trezindu-se faţă în faţă cu „elevul” meu de limbă italiană, n-a mai ştiut
ce să creadă; dar am remarcat cu câtă inteligenţă şi diplomaţie a ştiut să nu

280
se dea de gol că îl cunoscuse anterior. La rândul lor, fetele s-au comportat
cu corectitudinea promisă. Maiorul Tudor a stat multă vreme de vorbă cu
ele, interesându-se de studiile lor şi de inevitabilul examen de bacalaureat.
Mai târziu, sesizând dorinţa lui de a rămâne singur cu Eugen, am invitat
fetele să se retragă la ele în cameră. Puţin după aceea, eu şi tanti Cato ne-am
luat, la rândul nostru, rămas bun de la el. Stând imobilă în patul meu, am
căutat mult timp să trag cu urechea pentru a distinge ce discutau cei doi
în sufragerie, dar n-am reuşit să percep decât un murmur slab şi confuz.
Maiorul Tudor a părăsit casa noastră noaptea târziu. Am adormit cu inima
împăcată. Știam că îl voi întâlni, peste câteva ore, în Piaţa Unirii.
M-am dus la întâlnire extrem de curioasă. M-a primit surâzând şi a
ţinut să-mi explice imediat raţiunea pentru care a ţinut să se întâlnească
cu întreaga familie: „Știm amândoi cât de puţină încredere inspiră soţul
dumneavoastră; şi mai ştim cât de uşor poate comite erori. Îmi închipui
că a pronunţat, de multe ori, numele meu în faţa fetelor şi a mătuşii Cato,
ascunzând cu stângăcie caracterul strict secret al acţiunii noastre, trezind
o curiozitate periculoasă. Aşa că mi s-a părut oportun să inventez o «vizi-
tă» protocolară, profitând de urgenţa cu care a vrut să-mi vorbească soţul
dumneavoastră. Faptul că eu am dovedit că sunt pentru dumneavoastră un
simplu prieten sau un tovarăş de partid n-are importanţă. Sper numai că
veţi fi avut tactul să nu dezvăluiţi adevărata mea identitate.”
I-am dat toate asigurările. Mi-a precizat, în continuare, că ceruse şi ob-
ţinuse de la superiorii săi autorizaţia de a veghea cu vigilenţă asupra fami-
liei noastre, ca o ultimă verificare, înainte de plecarea definitivă din ţară.
Aceasta îi permitea să vină în casa noastră liniştit, ori de câte ori considera
oportun. Era de necrezut cum reuşea întotdeauna să ocolească orice obsta-
col cu o adevărată măiestrie. Eram mândră de el.
A vrut, după aceea, ca eu să-i povestesc cu exactitate ultimele ştiri pe
care le aflasem de la rudele mătuşii Cato, în legătură cu hotelul ei. Nici de
această dată nu i‑am înţeles curiozitatea stranie şi tenace, dar i-am relatat
totul până la ultimul cuvânt, inclusiv pesimismul lui tanti Cato... fără să
exclud mesajul ei disimulat, care mi s-a părut aproape o promisiune. Am
văzut cum faţa maiorului Tudor se înviorează de bucurie. M-a luat în braţe
şi, ridicându-mă, a făcut cu mine o piruetă veselă, apoi m-a depus uşor
pe divan şi, aşezându-se lângă mine, m-a ţinut strâns: „Ascultaţi-mă cu
atenţie – spuse el –, poate e pe cale să se înfăptuiască şi ultimul miracol!
281
Până acum aţi îndeplinit tot ce am plănuit, fiind hotărâtă să părăsiţi pentru
totdeauna România, deşi aceasta presupunea dificultatea de a rămâne încă
legată de soţul dumneavoastră, dar eu nu m-am mulţumit cu atât. Nu-mi
era de ajuns. Faptul de a vă şti departe de mine, la mâna acelui om ires-
ponsabil, nu-mi dădea pace, aşa cum mă tortura faptul de a vă şti, în plină
maturitate, dependentă economic de părinţii dumneavoastră. Doream să
vă asigur o independenţă proprie şi sunt sigur că obiectivul meu va putea
fi curând atins.”
Nu înţelegeam la ce făcea aluzie, dar instinctiv am fost foarte incitată.
„Nu vreau lacrimi – a continuat el –, vreau numai să-mi acordaţi o maximă
atenţie. De câtva timp vă promit o surpriză. Acum a sosit momentul să v-o
dezvălui!”. Spunând aceasta, mi-a luat capul între mâini şi, privindu-mă
drept în ochi, a rostit cu solemnitate: „Tanti Cato va emigra cu voi, iar «Vila
Iris» va fi, într-o zi, a dumneavoastră!”.
Pălind de emoţie, copleşită de o totală uimire, n-am găsit forţa să mă
bucur din plin de cele auzite şi nici să-i cer mai multe explicaţii. Maiorul
Tudor n-a prelungit neliniştea mea şi mi-a expus planul său cu mare preci-
zie: „Când vă întoarceţi acasă, căutaţi un moment potrivit şi comunicaţi-i
mătuşii Cato că vreau să-i vorbesc de urgenţă şi în mare taină. În primul
rând, spuneţi-i că că eu sunt «elevul dumneavoastră de limbă italiană», care
nu lucrează însă la Agenţia de Voiaj, ci la Miliţie, un ofiţer superior care
v-a ajutat de trei ori să ieşiţi din România. Astfel, poate va avea mai mul-
tă încredere în mine. Îi veţi spune că, în această dimineaţă, v-aţi întâlnit
cu mine, făcând-o să creadă că dumneavoastră mi-aţi cerut o întrevedere
pentru a vă sfătui dacă era bine sau nu să începeţi presiunile asupra au-
torităţilor, sugerate de unchiul deputat italian, şi să prezentaţi de urgenţă
guvernului român cererea de emigrare pentru întreaga familie. Vă rog să
fiţi cât mai explicită când discutaţi cu ea. Povestiţi-i, în acelaşi timp, că eu
m-am opus categoric, sfătuindu-vă să aveţi încă răbdare, cel puţin până
când fetele vor termina examenul de bacalaureat. De asemenea, că v-am
expus cu lux de amănunte motivele pentru care nu este oportun să grăbim
lucrurile. În sfârşit, trebuie s-o faceţi să înţeleagă că mi-aţi mărturisit cât de
amărâtă şi îndurerată sunteţi la gândul că, într-o zi, va trebui să o părăsiţi
şi că va rămâne singură. Îi veţi spune că mi-aţi destăinuit, cu mâhnire, cât
va fi de greu să vă împăcaţi cu gândul despărţirii, după ce aţi stat atâţia ani
împreună. În acest moment însă, o veţi linişti pe tanti Cato că şi eu mi-am
282
dat seama de situaţie, mărturisindu-vă că, de câtva timp, am început să
caut şi pentru ea o eventuală posibilitate de ieşire. Desigur, nu-i o problemă
simplă, dar, având să-i comunic un plan bine stabilit, am cerut s-o întâlnesc
şi să-i vorbesc.” Încă uluită şi neîncrezătoare, l‑am privit în tăcere, întrebă-
toare. „Nu-mi cereţi mai mult – m-a rugat maiorul Tudor –, nu acum. In-
tenţionez să vin acasă la dumneavoastră poimâine, la ora zece, pentru a vă
explica ambelor, în detaliu, planul meu. Vă rog să aveţi încredere în mine,
ca întotdeauna. Voi duce şi această grea bătălie în favoarea dumneavoastră.
Dragostea care mă luminează îmi dă forţa necesară. Și tot noi vom învinge
şi de data aceasta.” Inima mea bătea nebuneşte. Din cauza emoţiei? A gra-
titudinii? Sau... Am preferat să nu mă întreb.
Pentru a evita alte explicaţii, maiorul Tudor a schimbat subiectul. „Îmi
închipui că doriţi să ştiţi cum s-a desfăşurat discuţia dintre mine şi soţul
dumneavoastră azi-noapte – îmi spuse el. Ce să vă spun?! După îndelun-
gatul seminar, după atâtea instrucţiuni şi sfaturi, după severele cursuri de
perfecţionare efectuate la Bucureşti, comportamentul soţului dumneavoas-
tră poate fi considerat cea mai mare nereuşită a unui om care a acceptat, de
bună voie, să devină agentul «Organizaţiei» noastre. Ar fi inutil să vă supăr
cu alte precizări. Trebuie să ştiţi însă că egoismul soţului dumneavoastră a
atins apogeul în această noapte. În faţa lacrimilor şi rugăminţilor sale, n-am
mai putut să mă controlez şi am revărsat asupra lui toată furia şi dispreţul
meu. Pentru el nu există nici fiice, nici soţie, nici demnitate. Unicul său
obiectiv era pretenţia de a-l ajuta să plece imediat din ţară. Sunt mulţumit,
foarte mulţumit şi satisfăcut că frica a pus stăpânire pe el. Proba de foc prin
care a trecut în timpul «misiunii speciale» îi va servi drept avertisment!”.
Maiorul Tudor era cu adevărat un om de excepţie, inteligent şi plin de
energie, iar admiraţia mea nu cunoştea limite. Salutându-mă, şi-a amintit
deodată că a comis faţă de mine o gravă şi de neiertat greşeală: „Cum am
putut – spuse el cu amărăciune – să dau dovadă de atâta lipsă de politeţe?!
Nu v-am mulţumit încă, şi în numele soţiei mele, pentru splendida hăinuţă
de blană pe care i-aţi dăruit-o copilaşului nostru. Dacă aţi vedea ce bine îi
stă! Pare aproape un băieţel. Și el se mândreşte cu ea: o priveşte, o mângâie
şi n-ar mai vrea s-o dezbrace niciodată!”. Entuziasmul acela atât de firesc a
fost pentru mine cea mai bună răsplată. Ne-am despărţit cu înţelegerea de
a ne întâlni peste două zile, la ora zece, acasă la mine.

283
 În după-amiaza aceea aveam de îndeplinit o sarcină foarte delicată.
Știam asta. Nu trebuia să risc nimic şi nici să comit erori. Trebuia să urmez,
cu scrupulozitate, indicaţiile trasate de maiorul Tudor.
Tanti Cato, puţin surprinsă şi curioasă, m-a ascultat cu mare atenţie.
Am citit în ochii şi în inima ei ca în paginile unei cărţi. Aş putea să-i de-
scriu fiecare emoţie, fiecare tulburare care o încerca, pe măsură ce cuvintele
mele, calme şi măsurate, câştigau credibilitate. Aparenta sa resemnare s-a
transformat, brusc, în neîncredere, când i-am explicat intenţiile maiorului
Tudor de a o insera în nucleul familial pentru a o face să emigreze odată
cu noi. „Dar cum este posibil aşa ceva?!”, repeta necontenit tanti Cato, care
se frământa între bucurie şi teamă. La această întrebare nu exista încă un
răspuns. Trebuia numai să aşteptăm liniştite până joi dimineaţă.
Pentru ca totul să decurgă în cele mai bune condiţii, am considerat că
este de datoria mea să-i fac mătuşii Cato câteva recomandări. I-am spus că,
după părerea mea, maiorului Tudor nu trebuia să i se pună întrebări. „Să
asculţi mult şi să vorbeşti puţin” era un motto pe care-l ştiam din proprie
experienţă. În afară de aceasta, trebuia să fie extrem de sinceră cu el, ca să
nu-i piardă încrederea. Nu era permis să trişeze. Abila sa „reţea de infor-
maţii” ar fi descoperit, în scurt timp, adevărul. Nu puteam deci să riscăm
spulberarea propriilor noastre speranţe.
Ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn adânc, tanti Cato, depăşind orice
nedumerire, mi-a spus cu multă seriozitate: „Nu-l cunosc suficient de bine
pe ofiţerul acela pentru a-mi face o părere despre el, dar te cunosc prea
bine pe tine pentru a crede orbeşte în tot ce spui. Te asigur că voi ţine cont
de recomandările tale, pentru că numai urmându-ţi sfaturile pot spera să
obţin ceva; ceva la care, până azi, nu-mi era îngăduit nici să visez! Trebuie
să-ţi mărturisesc că, de multe ori, în zilele petrecute în casa Brânzeu, m-am
gândit cu infinită tristeţe ce va însemna viaţa mea fără tine, dacă, într-o
zi, vei pleca definitiv. Cu Jeaneta m-am simţit foarte bine, aş păcătui dacă
aş afirma contrariul, dar, departe de tine, este ca şi cum aş pierde-o pe cea
mai dragă dintre fiice. Nu-ţi ascund că Jeaneta, într-un moment de deose-
bită afecţiune, mi-a spus că exista eventualitatea ca tu, într-o zi, ajutată de
unchiul tău deputat, să te întorci în Italia pentru totdeauna. În caz că se va
întâmpla aşa ceva, Jeaneta m-a asigurat că nu trebuie să mă mâhnesc foarte
tare. Puteam petrece liniştită fiecare iarnă cu ei, la Arad, şi verile la Mâsca,
unde ei vor veni, ca de obicei, în fiecare an, şi totul va fi la fel ca înainte.
284
Ospitalitatea oferită cu atâta căldură m-a emoţionat, dar, în nopţile care au
urmat, gândul de a te pierde a devenit un coşmar pentru mine. De multe
ori, m-am rugat la Dumnezeu să mă ia la El înainte de a te vedea plecând!”.
Am ascultat-o pe tanti Cato într-o tăcere respectuoasă, apoi, privindu-i
frumosul chip scăldat de lacrimi, i-am spus cu blândeţe: „Încă nu-i nimic
pierdut. Trebuie numai să avem răbdare.”
Au urmat două zile de enervantă aşteptare, în care m-am străduit să par
calmă şi sigură pe mine, pentru a nu-i transmite şi mătuşii Cato neliniştea
mea. Mă întrebam şi eu, necontenit: ...oare cum va face? Era o obsesie, o
enigmă suspendată într-un mister ce nu lăsa să se întrevadă nicio soluţie
logică.
Era 22 februarie 1959. Câte evenimente se succedaseră într-o singură
săptămână de la întoarcerea mea!
Fără să avem curajul să schimbăm un singur cuvânt, îl aşteptam amân-
două pe maiorul Tudor, cu înfrigurare.
S-a prezentat la noi dezinvolt şi bine dispus, încercând, imediat, să cre-
eze o atmosferă degajată. Adresându-se direct mătuşii Cato, i-a spus cu
naturaleţe: „Vă rog să mă scuzaţi, doamnă, dacă atâta timp am fost obligat
să vă ascund adevărata mea identitate şi profesiunea pe care o exercit. Dar
aş vrea mult să continuaţi să mă consideraţi numai «elevul nepoatei dum-
neavoastră» sau, mai bine, un prieten al familiei. Pentru că am venit aici
în calitate de prieten. Cunosc bine câtă afecţiune şi consideraţie vă leagă
de «nepoata» dumneavoastră şi îmi dau seama ce nedreaptă şi dureroasă
ar fi o despărţire de ea. Sunt aici pentru a vă ajuta. Conştiinţa mea de om
o impune. Vă vorbesc deci cu absolută sinceritate, expunându-vă planuri-
le mele, şi, dacă dumneavoastră vreţi, vom căuta împreună calea cea mai
bună care să ne conducă la ţintă.” Tanti Cato a consimţit cu hotărâre, fără
să mai stea pe gânduri.
„Bine! – spuse maiorul Tudor. Atunci, ascultaţi-mă cu atenţie, chiar
dacă mă voi referi la fapte petrecute cu mulţi ani în urmă. Eu ştiu că, de
mult, înainte de a vă împrieteni cu această familie, vă petreceaţi iernile la
Arad, în casa unor prieteni unguri ce locuiau pe Strada Russu Sirianu. Este
adevărat sau nu?”.
„Perfect adevărat!”, răspunse tanti Cato cu mare seriozitate.

285
 „Ei bine – continuă maiorul Tudor –, chiar de la aceşti vechi prieteni pe
care dumneavoastră îi iubeaţi şi îi stimaţi, cărora le făceaţi confidenţe, s-a
aflat secretul dumneavoastră, anume faptul că aveţi o proprietate în Italia,
în orăşelul Grado. Liniştiţi-vă, vă rog, n-am considerat niciodată un delict
că aţi ascuns cu grijă acest lucru. Dimpotrivă, din moment ce guvernul ro-
mân nu a întreprins nicio investigaţie în acest sens, aţi făcut bine să păstraţi
tăcerea. Numai ulterior, prin «nepoata» dumneavoastră, am vrut eu însumi
să mă încredinţez de existenţa şi de starea hotelului dumneavoastră. Și
n-am făcut-o din simplă curiozitate. În mintea mea cultivam de mult ideea
că, într-o zi, proprietatea aceea ar putea avea legătură cu proiectele mele. Și
poate că nu mă înşelasem. Important acum este să o tăinuiţi în continuare.
N-ar fi deloc oportun ca, tocmai acum, să se afle în jur de existenţa acestei
«Vila Iris». Informaţiile încurajatoare pe care le-am primit relativ la hotel
prin «nepoata» dumneavoastră m-au bucurat, dar pot să vă asigur că le voi
păstra pentru mine. Trebuie să acţionăm cu mare prudenţă, e de ajuns o
nimica toată pentru a da peste cap toate planurile mele!”.
Tanti Cato şi cu mine ne-am uitat pe furiş una la alta, fără să reuşim să
întrezărim o rază de lumină care să destrame misterul ce ne învăluia. Maio-
rul Tudor părea să-şi reordoneze în grabă gândurile, apoi, cu un calm abso-
lut, a continuat: „Nepoata dumneavoastră v-a explicat, cu siguranţă, că este
solicitată şi sprijinită din Italia de un unchi, exponent de vază al Partidu-
lui Comunist, care se declară gata să intervină pentru a facilita repatrierea
întregii familii. Din păcate, ştiu că dumneavoastră nu puteţi dovedi reale
legături de rudenie cu această familie, în consecinţă n-ar servi la nimic să
faceţi declaraţii de coabitare sau de raporturi afective. Dar eu vreau să vă
ajut şi să găsesc, cu orice preţ, modalitatea de a rezolva situaţia şi să vă ofer
posibilitatea de a pleca împreună cu ei!”.
Tulburată şi emoţionată, tanti Cato n-a mai fost în stare să se stăpâneas-
că şi l‑a întrerupt politicos, spunând: „Nu cred că merit atâta amabilitate
şi stimă. Eu sunt o femeie bătrână şi nu voi îngădui ca viitorul unei familii
întregi să fie compromis pentru a-mi uşura mie existenţa. Mă va consola
faptul de a şti că «nepoata» mea, după o viaţă întreagă plină de necazuri,
va putea, în sfârşit, să ajungă lângă părinţii ei şi va fi în măsură să le ofere
fiicelor ei viitorul demn pe care-l merită. Și chiar aici, în faţa dumneavoas-
tră, domnule maior, care mi-aţi dovedit atâta înţelegere şi generozitate, îmi
iau angajamentul ca, înainte de plecarea ei definitivă, să dispun în scris ca
286
gestiunea hotelului meu să fie încredinţată «nepoatei» mele. Nu am obliga-
ţii deosebite în Italia, pe care să fie nevoie să le respect, aşa că verişorii mei
din Grado se vor supune hotărârilor mele. Pe urmă, am de gând să merg şi
la un notar pentru a‑mi întocmi şi un testament, spre a-l face public după
moartea mea, prin care o voi desemna pe «nepoata» mea ca unică moşte-
nitoare a hotelului din Grado. Acesta este singurul semn de gratitudine pe
care i-l pot lăsa pentru afecţiunea pe care mi-a dăruit-o, cu generozitate şi
fără limite, în toţi aceşti ani petrecuţi împreună. Dacă nu-i pot da fericirea,
sper ca, prin gestul meu, să-i asigur cel puţin acea independenţă economică
ce-i va fi atât de necesară.
Pe obrajii mei lacrimile curgeau şiroaie, dar eram prea emoţionată ca să
rostesc măcar o vorbă. Atunci maiorul Tudor i-a răspuns el mătuşii Cato:
„Dumneavoastră aveţi un suflet nobil şi generos, de aceea vă promit că voi
depune toate eforturile pentru a obţine şi emigrarea dumneavoastră. Pen-
tru moment, nu vă pot da nicio asigurare, dar voi încerca să ocolesc toate
obstacolele şi, cu un pic de noroc, vom reuşi!”. Apoi, întorcându-se către
mine, mi-a spus: „Ne vom revedea săptămâna viitoare tot aici. Între timp,
vă rog să faceţi apel la memorie şi să-mi pregătiţi o listă detaliată a rudelor
dumneavoastră de gradul I şi II din Italia, cu data naşterii şi note biografice,
incluzând şi persoanele care au decedat. Vă rog frumos, e necesară o maxi-
mă precizie! Vom hotărî apoi, împreună, cum va fi mai bine să acţionaţi!”.
Maiorul Tudor ne-a lăsat dezorientate, sub avalanşa aceea de cuvinte
spuse şi nespuse... dar care aveau o vagă undă de speranţă şi optimism.
A urmat o săptămână foarte plină pentru mine. Maiorul Tudor îmi în-
credinţase o sarcină destul de dificilă, dar nu voiam câtuşi de puţin să-l
dezamăgesc. Deşi nu pricepeam încă raţiunea acelei stranii solicitări, ştiam
totuşi că se pregătea să susţină pentru noi o nouă şi grea bătălie. Voiam să
fiu la înălţimea situaţiei şi să merit stima lui.
Am lucrat la acel original raport cu multă râvnă, antrenând-o şi pe tanti
Cato, convinsă fiind că ar putea să-i fie util să cunoască, unul câte unul,
personajele „istoriei” mele. Nici prin minte nu-mi trecea că tocmai unul
dintre ele va avea, ulterior, un rol determinant, implicând-o direct pe tanti
Cato şi schimbându-i complet cursul vieţii.
Când maiorul Tudor a venit la noi în ziua stabilită, raportul meu era
gata, precis şi ordonat, aşa cum îi plăcea lui. L-a citit cu atenţie, fără gra-
bă, cu multă seriozitate. Apoi, cu siguranţa celui ce urmăreşte de mult un
287
obiectiv precis, ne-a declarat cu hotărâre: „Perfect, am descoperit persona-
jul «cheie» al romanului nostru: unchiul Dante va fi cel de-al doilea soţ al
doamnei Kertay!”.
Tanti Cato şi cu mine, luate cu adevărat prin surprindere, ne-am privit
nedumerite şi, cu toate că ne dădeam seama că lui nu-i ardea de glumă,
n-am putut să ne reţinem şi-am izbucnit într-un zgomotos hohot de râs.
Prefăcându-se afectat, maiorul Tudor ne-a reproşat: „N-a sosit încă mo-
mentul să râdem, avem de rezolvat o situaţie foarte delicată, aşa că vă rog
să colaboraţi cu mine cu cea mai mare seriozitate!”. Declarând acestea, ne-a
„ordonat” să-l ascultăm cu atenţie şi, în sfârşit, proiectele lui au prins con-
tur.
„Fără îndoială – a spus el – că viaţa trăită de doamna Kertay în Italia,
până la sfârşitul lui 1939, nu a avut tangenţe cu cea din România. Să presu-
punem deci că, din pudoare, prudenţă sau alte motive personale, doamna a
hotărât să nu dezvăluie cea de-a doua dureroasă văduvie a sa. Mi se pare o
discreţie demnă de respect. Acum, dacă dumneavoastră, pentru a vă atinge
scopul, veţi fi dispusă să declaraţi că unchiul Dante a murit la Bologna în
anul 1939, nu acum câţiva ani, am face un prim pas. Atunci, hai să conce-
pem o poveste credibilă. Să presupunem că unchiul Dante a cunoscut-o
pe doamna Kertay în vara anului 1928, în timpul unui concediu petrecut
la Grado. Aşa a început prietenia lor, care s-a transformat repede în dra-
goste. După doi ani de logodnă, s-au căsătorit la Bologna şi, din ziua aceea,
doamna Kertay a devenit, în mod legal, «tanti Cato». Viaţa sa a continuat
să se împartă între proprietăţile sale: în lunile de vară locuia la Grado, unde
se ocupa de bunul mers al hotelului şi unde soţul venea ori de câte ori îi
permiteau activităţile sale; în fiecare iarnă însă, după ce petrecea câteva
luni cu soţul ei, doamna venea la Mâsca, în România, unde trăia bătrâna
sa mamă, sau la Békéscsaba, în Ungaria, unde se născuse şi unde deţinea
alte proprietăţi. Vom afirma că, în România, doamna Kertay n-a dezvăluit
nimănui cea de-a doua căsătorie pentru a nu fi constrânsă s-o transcrie,
în consecinţă să-şi piardă anumite drepturi strâns legate de proprietăţile
şi interesele sale din România şi din Ungaria. În august 1935, în timp ce se
afla la Grado, a murit mama doamnei Kertay. Iar, în 1939, după numai opt
ani de căsătorie fericită, a murit, brusc, la Bologna, sărmanul unchi Dante,
răpus de o comoţie cerebrală. În anul următor, tanti Cato, rămasă complet
singură, a preferat să se întoarcă în România, la frumoasa ei reşedinţă de
288
la Mâsca, convinsă fiind că va putea reveni oricând doreşte în Italia. Din
păcate, dramaticele evenimente ale celui de-al doilea război mondial, ca
şi succesiunea unor regimuri din ce în ce mai dictatoriale din România,
au ţinut-o prizonieră, fără să mai poată avea ştiri despre bunurile lăsate în
Italia.”
Tanti Cato şi cu mine ascultam stupefiate acea împletire dibace între
realitate şi imaginaţie, cucerite de abilitatea şi inteligenţa de care dădea do-
vadă maiorul Tudor. „Datele şi evenimentele pe care vi le-am expus – a
continuat el – va trebui să vi le întipăriţi în minte cu cea mai mare precizie.
În ziua când vă veţi prezenta la Miliţie pentru a depune cererea de emigra-
re, veţi primi un formular pe care va trebui să-l completaţi cu exactitate şi
fără nicio ezitare. În zilele următoare, eu o să vă înmânez şi o listă detaliată
de «fapte petrecute», cu episoade mai mult sau mai puţin semnificative,
pe care va trebui să le învăţaţi pe dinafară, pentru a nu risca să comiteţi
inadvertenţe ce pot deveni greşeli ireparabile. În afară de aceasta, în fiecare
marţi dimineaţa, ziua mea liberă, îi voi «preda» doamnei Kertay câte două
ore de instrucţiuni. O voi supune apoi unui continuu interogatoriu, ce va
conţine şi o serie de întrebări «capcană», cu scopul de a-i asigura pregătirea
temeinică.”
Totul mi se părea ireal, ca un vis magic, gata să se destrame odată cu
ivirea zorilor! Maiorul Tudor s-a ridicat şi, înainte de a ne saluta, a ţinut
să ne facă o ultimă recomandare: „Pentru moment, este absolut necesar
ca nimeni să nu afle de planurile noastre, nici măcar membrii familiei. La
momentul oportun, vă voi sugera eu cum să «oficializaţi» fiecare amănunt.”
Ne-am despărţit cuprinse de stupoare şi de neîncredere, dar conştiente
că ultima armă pentru a combate aşteptarea trebuie să fie, pentru toţi, spe-
ranţa şi optimismul.
În săptămânile care au urmat, totul s-a desfăşurat cu precizie şi cu se-
riozitatea stabilită, iar, în două luni, tanti Cato a fost declarată de maiorul
Tudor gata să susţină cel mai greu examen.
Ajunsesem în luna aprilie şi fetele învăţau cu multă sârguinţă. Într-o di-
mineaţă, înainte să-şi termine „lecţiile” cu tanti Cato, maiorul Tudor mi-a
dat, pe furiş, una dintre „misivele sale”, care-mi lipseau de atât timp: „Am
suferit mult – îmi scria el – pentru că a trebuit să sacrific minunatele noas-
tre întâlniri în doi. Era însă necesar să completez, cu scrupulozitate, aceste
planuri, care vă vor îngădui, în curând, să beneficiaţi de o totală fericire.
289
Marţea viitoare, tot aici, aş vrea să vă întâlnesc împreună cu tanti Cato. E
necesar să facem un pas înainte pentru a netezi drumul pe care îl veţi par-
curge apoi departe de mine. Vă implor să nu mă uitaţi... să nu uitaţi că vă
iubesc din zi în zi mai mult!”. Cum aş fi putut să uit o dragoste aşa de mare,
de generoasă, de altruistă, ce nu avea alt scop decât fericirea mea? Nu voi
reuşi să uit niciodată. Și nici nu doresc acest lucru!
Tanti Cato nu pierdea nicio ocazie pentru a-şi exprima admiraţia fără li-
mite faţă de maiorul Tudor. Îi plăcea totul la el: înfăţişarea şi felul lui de-a fi,
în ciuda faptului că fusese atât de sever şi exigent cu ea. „Are un farmec cu
totul special, îmi declara ea. Știe să împletească fermitatea cu înţelegerea,
luciditatea militarului cu blândeţea unui copil”. Tanti Cato nu mi-a ascuns
faptul că sentimentul de stimă se transformase într-o sinceră afecţiune.
În acea marţi, maiorul Tudor s-a informat, înainte de toate, despre sta-
rea sufletească şi preocupările familiei mele în preajma depunerii cererii
de emigrare. Am răspuns, senină, că fetele aşteptau apropiata plecare tot
atât de emoţionate ca şi mine, aşa după cum, din Italia, îmi parveneau ştiri
despre nerăbdarea cu care părinţii mei nădăjduiau să ne îmbrăţişeze cât
mai curând. Am apreciat că tanti Cato, nevoită să rămână, aparent, în afara
proiectelor noastre, participa totuşi la această bucurie, dar fără să lase să se
întrevadă nimic din ce se petrecea în sufletul ei, de teamă de a nu se „trăda”.
Maiorul Tudor părea însă absorbit de alte gânduri. De fapt, a întrebat
cu multă seriozitate: „Și băieţii? Cum vor reacţiona la plecarea fetelor?”.
A răspuns tanti Cato pentru mine, cu multă hotărâre: „Am aflat că sunt
conştienţi de marea durere care-i aşteaptă, dar nu vor influenţa cu nimic
deciziile luate de întreaga familie”. Eu am adăugat în grabă: „Sunt cu toţii
atât de tineri, încât au timp suficient să aştepte şi... să spere. Au convingerea
că, în viitor, legile acestei ţări se vor schimba şi, poate, într-o zi, nu foarte
îndepărtată, vor fi iarăşi împreună, de data aceasta pentru totdeauna!”. Ma-
iorul Tudor ne-a privit gânditor şi a tăcut.
Apoi, cu un ton de circumstanţă, ne-a spus: „Astăzi am venit pentru a
discuta o problemă foarte delicată. Trebuie să fim conştienţi că, imediat
cum veţi prezenta cererea de plecare, nu va fi uşor să ascundeţi în conti-
nuare faţă de lume intenţia de a părăsi definitiv ţara. În consecinţă, ar fi
necesar să îndeplinim o formalitate urgentă.” Adresându-se, apoi, mătuşii
Cato, a precizat: „Doamnă, v-aţi manifestat mai de mult dorinţa ca uni-
ca moştenitoare a averii să fie «nepoata» dumneavoastră. Acest lucru va fi
290
foarte util pentru a da mai multă credibilitate gradului de rudenie dintre
dumneavoastră, dar, pentru a închide gura lumii, v-aş sfătui să întocmiţi
cât mai repede un testament care să poarte o dată anterioară înregistrării
cererii de emigrare. Acest document va putea fi arătat în cazul când se vor
ivi eventuale contestaţii sau se vor cere lămuriri suplimentare. Din păcate,
cu toţii avem duşmani şi trebuie să ne luăm toate măsurile de prevedere
împotriva invidiei şi a răutăţii oamenilor.”
Tanti Cato a fost imediat de acord.
Maiorul Tudor a propus atunci ca Dana şi soţul ei, doctorul Stănescu,
să fie martorii semnatari ai testamentului, alături de prietena noastră co-
mună, Marta, şi de soţul ei, care erau, printre altele, şi colocatarii noştri.
Acesta din urmă, fiind avocat, se putea îngriji şi de redactarea textului. Ni
s-a părut o soluţie bună, mătuşii Cato revenindu-i sarcina de a lua contact
cu aceste persoane. Însă tanti Cato trebuia să se confrunte cu un ultim fapt,
extrem de neplăcut şi dureros.
Plecând pentru totdeauna din România, trebuia să abandoneze definitiv
frumoasa casă din Mâsca, cu întreaga fermă, lăsând statului român liberta-
tea de a trece în patrimoniul său toate bunurile, fără dreptul de a le reven-
dica vreodată.
Și, aşa cum dorise maiorul Tudor, la 11 aprilie 1959, în locuinţa noastră
din Str. Voltaire, a luat fiinţă primul testament al mătuşii Cato în favoarea
mea. Fără ştirea lui Eugen, totul s-a desfăşurat cu „solemnitate”, dar într-o
atmosferă înveselită de clinchetul cupelor pline cu o excelentă şampanie
franţuzească, a cărei provenienţă nu mi-a fost dezvăluită niciodată.
La sfârşitul lunii iunie, am sărbătorit, plini de entuziasm, strălucitul re-
zultat al examenului susţinut de Maria Delia şi Maria Vittoria. Mult aştep-
tatul bacalaureat era, în sfârşit, absolvit, spre satisfacţia tuturor!
În dimineaţa de 1 iulie, ne-am dus cu toţii la Miliţie pentru a depune
cererile de plecare. Lui Eugen şi fetelor, văzând că tanti Cato ne însoţea cu
aceeaşi intenţie, nu le-a venit să-şi creadă ochilor. Prefăcându-mă că sunt
indiferentă, le-am spus că tanti Cato îndeplinea o indicaţie primită de la
prietenul nostru, maiorul Tudor. Mai târziu, le‑am dezvăluit, desigur, se-
cretele acestei tentative.
La Miliţie, am completat un formular ce cuprindea o muţime de între-
bări. Pentru a răspunde cu precizia cuvenită, a fost necesar să ne consultăm
între noi de mai multe ori. Doar tanti Cato, aşezată de o parte, nu a cerut
291
sfaturi şi nici n-a acceptat vreun ajutor. Numai după ce a completat sâr-
guincios totul, fără nicio greşeală, mi-a arătat formularul cu mândrie. Am
surâs bucuroasă şi, în adâncul sufletului, l-am felicitat pe „profesorul” ei.
A doua zi, am plecat cu toţii la Mâsca. Aşa ne sfătuise maiorul Tudor,
pentru a evita comentariile, curiozitatea şi întrebările indiscrete ale ce-
lor din jur. Ne-a însoţit şi Eugen, rămânând câteva zile cu noi. Trebuie să
recunosc că, după faimoasa „arestare”, devenise ceva mai binevoitor şi se
comporta oarecum mai civilizat cu întreaga familie. Când şi-a luat rămas
bun pentru a se întoarce la Timişoara, l-am rugat să fie foarte prudent în
ce spune şi în modul cum se comportă, amintindu-i că, acum, eram defi-
nitiv „compromişi”. Eugen s-a întors după două săptămîni, vizibil abătut,
povestind că a fost convocat la Sectorul de Partid, unde i se comunicase, în
mod oficial, excluderea sa din rândurile membrilor. Cu această ocazie, se
organizase o şedinţă specială, în care Eugen nu a fost deloc cruţat. Printre
altele, ca urmare a cererii sale de emigrare, i-au spus că îl considerau un
duşman al poporului, o ramură seacă pe trunchiul falnicului partid, ce tre-
buia imediat retezată! N-a fost luat în considerare niciun argument adus de
Eugen, deşi el a aruncat toată vina pe mine, care doream, din tot sufletul, să
mă întorc în patria mea. Dimpotrivă, orice tentativă de reabilitare în ochii
tovarăşilor a avut un efect contrar, Eugen fiind asaltat de un concert de flu-
ierături ce au încetat numai când, cu capul plecat, a părăsit sala. Povestirea
aceea atât de patetică nu mi-a produs nicio impresie, pentru că totul mi se
părea extrem de ridicol.
Horia şi Marius vedeau adesea să ne viziteze, mânaţi atât de entuziasmul
faţă de iminenta noastră plecare, cât şi de imperioasa nevoie de a fi cât mai
mult în compania fetelor.
Nicu şi Jeaneta au stat cu noi toată vara şi, împreună, am petrecut mo-
mente vesele, dar şi de nespusă melancolie. Între noi nu mai exista niciun
secret. Le povestisem toată odiseea plecării noastre, inclusiv fericirea de a o
lua cu noi în Italia şi pe tanti Cato.
În septembrie, întorcându-ne la Timişoara, Eugen mi-a comunicat că
şi-a înştiinţat părinţii de apropiata noastră plecare. Prima lor reacţie, mi-a
spus el, a fost de surprindere şi de consternare. Apoi s-au consolat, având
convingerea că nepoatele vor putea avea, în Italia, un viitor mai bun.

292
 După câteva săptămâni, maiorul Tudor ne-a informat că totul mergea
bine, dar, din raţiuni birocratice, trebuia să mai aşteptăm câteva luni pentru
plecarea definitivă. Era o practică obişnuită, la care trebuia să te supui cu
răbdare.
În perioada aceea mă preocupa, îndeosebi, faptul că fetele leneveau, pe-
trecându-şi aproape tot timpul cu băieţii lor. Nu mi se părea prea prudent.
Faptul de a fi tot timpul împreună putea face despărţirea cu mult mai dure-
roasă. Sfătuită şi de tanti Cato, am găsit o soluţie rezonabilă. De câteva luni,
locuia cu noi o profesoară invalidă, foarte cultă şi bine educată, cu care
întreţineam relaţii admirabile. Ocupa camera ce fusese cândva a lui nenea
Ghiţă şi apoi a prietenului său, regizorul, care, de puţin timp, se căsătorise
şi plecase în altă parte. Aşa că m-am decis să-i mărturisesc îngrijorarea mea
în privinţa fetelor, găsind imediat la ea toată înţelegerea şi bunăvoinţa. Am
stabilit, de comun acord, ca fetele să urmeze zilnic lecţii de istorie a artei,
studii legate de aspiraţiile lor. Maria Delia şi Maria Vittoria au fost atât de
atrase de aceste lecţii, încât au studiat cu pasiune până în ajunul plecării.
A fost o experienţă aşa de frumoasă şi agreabilă chiar şi pentru profesoară,
încât nu a acceptat nicio recompensă.
Timpul însă trecea prea încet faţă de nerăbdarea noastră. Tot mai des
eram obligată să-i temperez şi pe părinţii mei, care ne chemau insistent să
venim cât mai repede. Maiorul Tudor venea adesea să ne facă vizite scurte.
Nu mi-a ascuns îngrijorarea sa în legătură cu numeroasele anonime primi-
te în ultima vreme la birou, scrisori care contestau legăturile mele de rude-
nie cu tanti Cato. Cu maximum de prudenţă, le arunca pe toate la coş, fiind
mereu atent să nu încapă pe alte mâini şi să nu-şi părăsească biroul înainte
de a i se preda toată corespondenţa zilei. M-a rugat însă să nu o tulbur pe
tanti Cato cu aceste dezvăluiri. Era mai bine să nu afle de marele pericol ce
plana asupra ei.
Cu trecerea timpului, vizitele lui deveneau tot mai dese. Apărea ca din
senin, singur sau cu micuţul Radu. Uneori îmi cerea să vin la Dana, iar,
când nu reuşea să‑mi vorbească între patru ochi, îmi dădea, pe ascuns,
„misivele” sale pline de tandreţe. Aceste stăruitoare imprudenţe mă ţineau
sub tensiune şi, după un timp, l-am făcut să înţeleagă acest lucru. L-am vă-
zut cum s-a supărat ca un băieţel apostrofat de o mustrare, dar nu a înţeles
să renunţe nicidecum. Mi-a spus că ştie bine ce are de făcut şi că avea în
Dana o prietenă devotată, gata oricând să depună mărturie asupra prie-
293
teniei reciproce ce lega familiile noastre. Și, imperturbabil, şi-a continuat
pelerinajul său de îndrăgostit, dispus să facă vizite chiar la ore târzii şi să
suporte compania lui Eugen numai pentru a mă vedea.
Era în 20 decembrie 1959, când a venit la noi un miliţian care ne-a in-
format că ne puteam prezenta a doua zi la Miliţie pentru a ne ridica paşa-
poartele. Știrea ne-a produs o imensă bucurie. Numai tanti Cato, retrasă
într-un colţ, privea în tăcere, fără a avea curajul să pună întrebări. Instinc-
tiv, m-am apropiat de miliţian şi l-am întrebat, cu sufletul la gură: „Câte?”
– „Cinci!”, mi-a răspuns el.
Tanti Cato s-a prăbuşit epuizată într-un fotoliu.
La Miliţie nu ni s-a înmânat un paşaport normal, ci o simplă „foaie de
călătorie”, emisă de Ministerul de Interne al Republicii Populare Române,
care ne autoriza să părăsim ţara. Pentru a ne ridica documentul, trebuia să
ne ducem la un Notariat de Stat, unde să dăm o declaraţie în faţa notarului,
prin care, sub semnătură, renunţam definitiv la cetăţenia română. Această
declaraţie trebuia depusă la Prezidiul Marii Adunări Naţionale. În afară de
aceasta, avea obligaţia să dea câte 1.000 de lei fiecare persoană care intenţi-
ona să emigreze. Am rămas consternaţi când am aflat că, pentru a ieşi din
ţară, mai trebuia să plătim şi o taxă!
Din păcate, dificultăţile nu se terminaseră. Luând legătura cu Consu-
latul Italian din Bucureşti, mi s-a comunicat că, fiind vorba de o plecare
definitivă, acordarea vizei de intrare în Italia necesita un timp mai înde-
lungat. Mi-am amintit că maiorul Tudor, din prudenţă, ne interzisese să
cerem viza Consulatului înainte de primirea paşapoartelor: „Dacă, din
nefericire – ne spusese el –, Ministerul de Interne ar hotărî să împiedice
plecarea dumneavoastră, s-ar produce o întreagă încurcătură în cazul când
Consulatul Italian ar fi avizat favorabil cererea dumneavoastră! Cu atât mai
mult cu cât «unchiul» din Italia ar afla, cu siguranţă, adevărul şi, pentru a
vă apăra drepturile, ar putea provoca un mic scandal diplomatic”. În mo-
mentul acela am simţit că este necesar să ne supunem voinţei sale şi, dacă
precauţia aceea a fost cu adevărat utilă, trebuia să ne împăcăm cu gândul şi
să aşteptăm resemnaţi.
S-a hotărât, de comun acord, că era firesc şi oportun să mă duc tot eu,
ca şi în precedentele ocazii, la Consulatul Italian din Bucureşti, pentru a
face toate demersurile. Cu o seară înainte, maiorul Tudor venise în vizită,
oferindu-ne preţioase sugestii. Ne-a explicat la ce calvar erau obligate să
294
se supună persoanele care se expatriau şi, fără să ştie ce le aşteaptă, cereau
respectivelor ambasade certificate şi atestate de care aveau absolută nevoie.
Urmau luni întregi de aşteptare... de repetate solicitări, de răspunsuri vagi
etc. M-a sfătuit deci să duc cu mine la Bucureşti cele două diplome de ba-
calaureat ale fetelor, licenţa în medicină şi chirurgie a lui Eugen şi copia de
pe testamentul doamnei Kertay. Consulatul le putea transmite cu Curierul
diplomatic, pentru ca noi să le găsim în Italia când vom ajunge. Eugen n-a
reuşit să-şi reţină curiozitatea şi a întrebat despre ce testament este vorba.
I-a răspuns maiorul Tudor, fără nicio şovăire: „Nu e altceva decât dorinţa
clară a doamnei Kertay, care a înţeles să o oficializeze ca moştenitoare a
averii sale pe «nepoata» domniei sale... mai bine zis pe soţia dumneavoas-
tră! Acum câtva timp mi s-a cerut în acest sens sfatul şi eu am sprijinit cu
plăcere această dorinţă, pentru că, în afară de faptul că era un gest de mare
generozitate, era şi util pentru a legitima tentativa de expatriere pe care
doamna Kertay voia s-o întreprindă.” Mi-a făcut impresia că privirea lui
Eugen se întunecă de turbare şi disperare, dar n-a îndrăznit să comenteze.
Maiorul Tudor a plecat noaptea târziu. Cu un surâs discret şi o strângere
de mână, am încercat să-i transmit sincerele mele mulţumiri.
A doua zi mă aştepta o nouă surpriză. Când îmi pregăteam ultimele
lucruri pentru a pleca spre Bucureşti, a intrat tanti Cato, care, regretând că
îmi dă încă o preocupare, mi-a mărturisit că ascunde, de multă vreme, o
foarte dragă amintire de familie, un inel cu un valoros briliant. Știa că era
imposibil să tăinuiască de controalele vamale o bijuterie atât de preţioasă,
dar dorea să o „salveze” cu orice preţ, gândindu‑se că, în Italia, ne va fi de
mare folos. O puteam valorifica pe o sumă mare de bani, ceea ce ne-ar fi
permis să acoperim primele cheltuieli urgente. „M-am hotărât să ţi-l dăru-
iesc”, a mai spus, brusc, tanti Cato. „Sunt convinsă că cei de la Consulatul
Italian vor accepta să-l expedieze împreună cu celelalte acte!”. Natural, ide-
ea mi s-a părut atrăgătoare şi, deşi aveam serioase îndoieli că se poate rea-
liza dezideratul ei, n-am vrut s-o dezamăgesc. Am luat deci inelul cu mine,
ascuns bine în fundul poşetei, fără să spun nimănui un cuvânt.
Am plecat din Timişoara în aceeaşi seară, luând loc într-un comparti-
ment de clasa întâi, complet gol. Eram mulţumită să rămân o noapte în-
treagă singură, cu gândurile mele. Mai tîrziu însă, am constatat cu regret că
unul dintre locurile de lângă mine era rezervat. Am sperat ca tovarăşul meu
de drum să fie o persoană „discretă”, pentru a avea cel puţin posibilitatea să
295
mă odihnesc puţin. În staţia Lugoj, mă aştepta o surpriză nemaipomenită.
De o eleganţă fără cusur, surâzând misterios, a intrat în compartimentul
meu... maiorul Tudor. Mi-a sărutat mâna galant şi, cu un ton uşor ironic,
mi-a spus: „Această întâlnire romantică, într-o geroasă noapte de iarnă,
are savoarea magică a unei escapade sentimentale... Ce părere aveţi?”. Am
simţit cum mă înroşesc până în vârful urechilor, fâstâcită ca o şcolăriţă.
Maiorul Tudor mi-a respectat sfiiciunea. S-a aşezat lângă mine şi mi-a cu-
prins umerii cu multă blândeţe. Cuvintele sale aveau tonul unei rugăminţi:
„Lăsaţi-mă să visez... cel puţin o noapte! Din păcate, nu vă aparţine nicio
părticică din mine. De fapt, nici eu nu pot să-mi aparţin. Mi s-a ordonat
să vă urmăresc până la Bucureşti, dar, odată terminată călătoria, va trebui
să mă despart de dumneavoastră şi să vă ţin sub observaţie numai de la
distanţă. Un ofiţer de rang superior, cu funcţie de răspundere, nu-şi poate
îngădui absolut nicio slăbiciune. Aceasta e ultima mea şansă. Vă implor să-
mi daţi voie să trăiesc câteva clipe în afara realităţii. Va fi cea mai minunată
amintire, pe care o voi păstra, pentru totdeauna, în inima mea şi care mă
va ajuta să trăiesc.”
A fost o noapte de neuitat, plină de tandreţe, dar orele au zburat nemi-
loase peste cuvintele şi confidenţele noastre. Maiorul Tudor mi-a povestit
totul despre el. Mi-a vorbit despre un mic orăşel din Oltenia, unde se năs-
cuse, de adolescenţa sa, de studiile severe urmate în şcolile de partid, de
profesiunea pe care o alesese şi care, în realitate, corespundea înclinaţiilor
sale, dar de la care se alesese cu multe, prea multe deziluzii. A amintit şi
de căsătoria lui cu Ruth, care era de multă vreme în criză, şi de faptul că
sperase, zadarnic, ca naşterea micuţului Radu să le schimbe viaţa. Încă o
dată, şi-a dezvăluit sentimentele faţă de mine, afirmând ce rol jucasem în
viaţa lui. Mi-a spus cum dragostea şi abnegaţia sa au dat un scop şi activită-
ţii sale, transformând sentimentul său „imposibil” de împlinit într-o luptă
continuă pentru a-mi clădi fericirea.
Ne-am despărţit înainte ca trenul să ajungă în gara Bucureşti. N-a fost
nevoie de cuvinte pentru a înţelege câtă disperare conţinea acel adio.
La Consulatul Italian am fost primită, ca întotdeauna, cu multă cordi-
alitate. Am întârziat prin birouri mai mult decât trebuia, cu scopul de a
găsi un funcţionar ce putea să mă ajute în problema inelului. Dar nu era
deloc uşor. Sporovăind ici şi colo, am avut senzaţia clară că fiecare dintre
ei considerau România propria lor patrie – şi nu din pură resemnare. Din
296
instinct, mi-a fost teamă să mă expun, ca şi cum, printre persoanele acelea,
se putea ascunde vreun spion al regimului. M-am hotărât deci să predau
numai actele şi să plec înapoi cu inelul. Acasă mă voi gândi în linişte cum
să-l trec clandestin peste frontieră.
La Timişoara mă aşteptau zile extrem de neplăcute. Trebuia să eliberăm
cât mai repede apartamentul de toată mobila, încercând s-o vindem sau s-o
plasăm în altă parte. Trebuia apoi să zugrăvim şi să vopsim lemnăria, pen-
tru a pune apartamentul la dispoziţia statului, în vederea repartizării unei
alte familii. Știrea plecării noastre devenise publică şi, în ciuda faptului că
eram în preajma Crăciunului, casa a devenit ţinta unui adevărat pelerinaj.
Se perindau şi persoane interesate să cumpere, dar unele veneau din simplă
curiozitate. Am fost nevoiţi să improvizăm un „birou de vânzări” în camera
profesoarei, care fusese obligată s-o elibereze. Tanti Cato şi fetele, ajutate de
Annelore, mă asistau în această activitate ingrată. Eugen însă îşi petrecea
toată ziua departe de casă, fără să-l intereseze nimic, nici măcar banii pe
care îi obţineam şi pe care îi păstra cu grijă în biroul lui. Unica sa preocu-
pare era ca nu cumva să vindem preţioasele sale timbre, pe care voia să le
lase în păstrare părinţilor săi. N-a fost loc pentru sentimentalisme. Obiec-
tele cele mai dragi, amintirile cele mai semnificative... Totul a fost vândut,
dăruit, pierdut pentru totdeauna! La sfârşitul lui ianuarie, ne-am trezit cu
cinci saltele şi câteva pături, dispuse în centrul unei singure camere, în timp
ce, în toate celelalte, se zugrăvea. Eugen comandase cele cinci lăzi regle-
mentare, impuse de regim, ca unic bagaj autorizat pentru cine se pregătea
să emigreze. Erau lăzi din lemn de proastă calitate, toate de aceeaşi măsură
şi culoare (verde), fabricate numai de meseriaşi autorizaţi. Într-un colţ al
camerei, eu şi tanti Cato îngrămădiserăm îmbrăcămintea şi lenjeria ce ni
se îngăduia s-o luăm cu noi. Rănite şi umilite de mizeria din jur, speram să
putem pleca cât mai repede. Dar, de la Consulatul Italian, nu primeam de-
loc veşti încurajatoare. Între timp, locuinţa noastră fusese repartizată unui
medic, directorul Spitalului din Timişoara, care putea intra în posesie îm-
preună cu soţia şi fiica, la 1 februarie.
Aproape în fiecare seară, pradă unei disperări pe care nu reuşeam s-o
mai stăpânesc, telefonam în Italia, la tatăl meu. Îl imploram să-l roage pe
„unchiul” deputat să solicite Ambasadei Italiene să ne acorde viza cea mult
aşteptată. Tata mă ruga să am răbdare şi să nu-mi pierd firea. Nu exista

297
niciun impediment. Trebuia numai să mă resemnez, să aştept în linişte.
Dana trecea în fiecare zi să mă vadă, încercând să mă calmeze cu ajutorul
prezicerilor ei optimiste. Nu-mi vorbea niciodată de maiorul Tudor.
A venit şi ziua de 1 februarie şi, odată cu ea, a sosit şi doctorul Lipianu,
care, împreună cu familia sa, trebuia să se mute în apartamentul nostru.
Când au văzut în ce condiţii mizere eram constrânşi să trăim, li s-a făcut
milă de noi. Și-au îngrămădit mobila cum au putut mai bine şi-au impro-
vizat un aranjament comun ce ne-a permis să coabităm, în pace, până la
plecarea noastră. Sensibilitatea şi bunătatea lor erau atât de mari, încât s-a
statornicit între noi o trainică prietenie, care s-a consolidat cu vremea. În
realitate, în anii următori, au venit de mai multe ori la Grado, unde am fost
fericită să-i primesc şi să le ofer ospitalitatea.
În data de 10 februarie, am primit un telefon de la Consulatul Italian, ce
ne anunţa că mult dorita viză sosise şi că ne aşteptau pentru a o aplica pe
respectivele foi de drum. Bucuria noastră a fost atât de mare, încât am uitat,
într-o clipă, toate neajunsurile. În aceeaşi seară, Eugen a plecat la Bucureşti.
A fost aşteptat cu mare neastâmpăr.
Înainte de a părăsi România, mai trebuia să îndeplinim ceva foarte dure-
ros, dar absolut necesar: să telefonăm la Cluj, pentru a ne lua rămas bun de
la Dinu. De fapt, fetele l-au informat în legătură cu iminenta noastră pleca-
re, definitivă, în Italia. Dinu, care nu ştiuse nimic despre intenţiile noastre,
a rămas consternat. A doua zi a venit la Timişoara, dar s-a limitat să-mi
telefoneze. M-a rugat să le comunic fetelor că le aştepta după-masă la Co-
fetăria „Violeta” din centru. Insistenţele mele n-au servit la nimic. Dinu nu
voia să mă vadă. Mă iubea încă prea mult – mi-a spus el – şi n-ar fi suportat
durerea sfâşietoare a unei noi despărţiri. Am acceptat hotărârea sa cu reală
mâhnire, dar, în adâncul sufletului, simţeam că meritam această pedeapsă.
Când fetele s-au întors de la întâlnire, am observat că aveau ochii plânși,
dar n-am avut cuvinte pentru a le alina tristeţea. „Ce dureroasă a fost des-
părţirea noastră, mamă! Câte amintiri, câte nostalgii... Am plâns în hohote,
toţi trei îmbrăţişaţi, şi lumea din jur se uita la noi uimită, fără să înţeleagă
ce dramă se consuma în inimile noastre.”
Dar lovitura de graţie am primit-o când Maria Delia m-a întrebat înlă-
crimată: „Mamă, de ce n-ai vrut să-l părăseşti pe tata pentru a te căsători cu
Dinu? Acum, el ar fi plecat cu noi şi am fi fost cu toţii fericiţi!”. Am rămas
descumpănită... fiind surprinsă de o întrebare la care răspunsul era foarte
298
greu de dat. Am luat-o în braţe şi i-am vorbit cu blândeţe: „Comoara mea,
să nu crezi că, părăsindu-l pe tatăl vostru, totul s-ar fi rezolvat de la sine. Cu
siguranţă că el, din egoism, s-ar fi răzbunat şi-ar fi pus o mulţime de piedici
reîntoarcerii noastre în Italia; şi, cu situaţia lui politică, ar fi reuşit din plin.
N-a fost uşor, dar am optat pentru soluţia care-mi acorda garanţii pentru
viitor. Tu ar trebui s-o ştii mai bine... Îţi mai aminteşti, când eram hotărâtă
să divorţez de tata, că ai fost întrebată, în biroul avocatului Fridlender, la
care dintre părinţi doreai să rămâi? Ai răspuns, clar şi precis: «Cu amân-
doi!»?”.
Maria Delia m-a întrerupt şi, privindu-mă fără nicio stânjeneală, mi-a
spus cu o uşoară urmă de reproş: „Iartă-mă, mamă, dar anumite întrebări
n-ar trebui să se pună niciodată copiilor!” – „E adevărat”, am răspuns eu,
„dar legea o impune.”
Eugen s-a întors repede cu cele cinci foi de voiaj ce aveau viza de intrare
în Italia şi autorizaţia de tranzit prin Ungaria. Mai rămâneau de îndeplinit
ultimele mici pregătiri... şi apoi vom părăsi România pentru totdeauna. Era
în 12 febriarie 1960.
Telefonul soacrei mele m-a găsit total nepregătită, aşa cum m-a uluit şi
faptul că se declara fericită pentru mine că, după atâţia ani, puteam, în sfâr-
şit, să mă întorc lângă părinţi. Mi s-a părut chiar bizară această neaşteptată
familiaritate. De fapt, după ce m-a rugat s-o înţeleg că i se sfâşie inima la
gândul că se desparte de adoratul ei fiu, m-a implorat să-i fac o mare favoa-
re. Mi-a propus să ne ducem cu toţii, în duminica următoare, la Talagiu,
pentru a-i saluta pe cei ce au ţinut atâta la mine şi pentru a lăsa imaginea
unei familii unite şi fericite. Într-o singură clipă, s-au perindat în mintea
mea zeci de amintiri, unele mai neplăcute decât altele... şi imaginile încă vii
ale cutremurătoarei înmormântări a bunicii Floare! Dar am vrut să fac un
ultim gest de generozitate şi am acceptat să iau parte la farsa aceea stupidă.
Însă ziua aceea petrecută la Talagiu mi-a lăsat un gust amar şi o amintire
dezgustătoare.

Mai erau câteva zile până la plecarea noastră.

Într-o seară povesteam veseli, împreună cu soţii Lipianu, tanti Cato, fe-
tele şi curtezanii lor, aşezaţi în cerc pe paturile noastre improvizate, ca în cel
mai elegant salon, când, deodată, soneria de la uşă a început să sune stri-
dent, ceea ce ne-a făcut să tresărim. Ne-am gândit imediat la o nenorocire.
299
Ne-am dus să deschidem şi ne-am trezit în faţă cu un miliţian sprijinindu-l
zdravăn pe Eugen, care era beat criţă. Am simţit că-mi vine rău de ruşine.
Eram obligată, pentru a nu ştiu câta oară, să suport în faţa tuturor o teribilă
umilinţă. Miliţianul ne-a informat, fără menajamente, că Eugen pălmuise
în public un agent al Securităţii care, în haine civile, cina liniştit la Resta-
urantul Palace, în compania logodnicei sale. Am înmărmurit când ne-am
dat seama de gravitatea incidentului, incapabili să mai facem un gest sau să
scoatem vreun cuvânt. Plecând, miliţianul ne-a spus cu ironie: „Eu vi l-am
adus, dar nu ştiu ce se va întâmpla în continuare! În orice caz, am înţeles un
singur lucru, probabil că femeia aceea a fost, până de curând, amanta sa!”.
Doctorul Lipianu, în culmea furiei, s-a dezlănţuit împotriva lui Eugen,
acuzându-l de inconştienţă şi iresponsabilitate. Fetele, refugiate într-un
colţ, plângeau disperate de ruşine, în timp ce Horia şi Marius încercau să le
consoleze. Prefăcându‑se jignit, Eugen s-a ghemuit într-o poziţie dezgustă-
toare pe pat, bolborosind cuvinte de neînţeles.
Torturaţi de frică, n-am putut închide ochii aproape toată noaptea, tot
întrebându-ne ce consecinţe teribile vom avea de suferit. Oare ce vom face...
fără casă, fără cetăţenie, fără niciun sprijin? Ne-am chinuit îndelung, fără
să reuşim să dăm vreun răspuns frământărilor noastre. În noaptea aceea,
am avut prima criză teribilă de ficat. Doctorul Lipianu şi soţia lui nu m-au
abandonat o clipă. Numai Eugen dormea senin.
Era aproape zi când, epuizaţi, ne-am aruncat pe paturile noastre şi-am
reuşit să dormim. La ora 11 dimineaţa, am fost trezită de un telefon: şefii
„Organizaţiei” îmi ordonau să vin imediat la Bucureşti. Unul dintre ei mă
va aştepta la gară. Nimeni n-a îndrăznit să-şi facă iluzii. Eram prea conşti-
enţi de gravele pericole ce planau asupra viitorului şi a emigrării noastre.
Am plecat cu inima cât un purice şi cu mintea răvăşită de un noian tumul-
tos de gânduri. A fost voiajul cel mai lung şi cel mai frământat pe care l-am
întreprins vreodată: „De ce eu, şi nu Eugen?” – mă întrebam mereu cu
disperare. „Ce soartă mă aşteaptă? Poate că trebuie să plătesc eu, personal,
pentru a nu ştiu câta nebunie a lui Eugen?!”.
În gara Bucureşti, mă aştepta colonelul cu părul roşu. Fără să spună un
cuvânt, m-a urcat într-un taxi care a pornit în viteză pe şoseaua ce mergea
spre Aeroportul Otopeni. Am fost cuprinsă de panică. Unde mă duceau?
Intenţionau, poate, să se elibereze de mine? Să mă facă să dispar pentru
totdeauna? Colonelul stătea alături de mine impasibil. La un moment dat,
300
i-a ordonat şoferului să oprească. M-am uitat în jur, profund tulburată: nu
exista nicio clădire. Numai o tăcere întunecată ce se pierdea în lungul unei
interminabile şosele asfaltate. Am mers repede pe jos, timp de 20 de minu-
te, unul lângă celălalt, ecoul paşilor noştri sunând ca o lamă de oţel ce-mi
străpungea creierul. Am ajuns în dreptul unui parc splendid, pe care l-am
înconjurat pentru a pătrunde pe o alee străjuită de arbori, ce conducea la
intrarea unei somptuoase vile în stilul secolului al XIX-lea. Era, cu siguran-
ţă, o veche reşedinţă regală, am gândit eu.
Am urcat pe o scară monumentală de marmură şi am intrat într-o sală
bogat ornamentată. În jurul unei mese lungi, în faţa unor fotolii îmbrăcate
în brocard, stăteau în picioare patru ofiţeri între două vârste, cu pieptul
plin de decoraţii. Am avut impresia că mă găseam în faţa unui tribunal
militar. Colonelul cu părul roşu s-a aşezat în centru şi a dat ordin ca toţi
să se aşeze. Apoi, pe un ton sever şi autoritar, mi-a confirmat gravitatea
incidentului petrecut în restaurantul „Palace” din Timişoara. Mi-a vorbit
de Eugen cu un asemenea dispreţ, încât m-a apucat groaza că sunt soţia lui.
Mi-a înşiruit, fără niciun menajament, toate viciile şi josniciile sale, amin-
tind mizerabile episoade din trecutul său, dintre care, pe unele, nici nu le
cunoşteam. Pentru a îndulci acel demoralizant curriculum vitae, colonelul
a ţinut să precizeze că, pentru mine, avea tot respectul şi consideraţia, dar
că acestea nu erau suficiente pentru a şterge infamiile ce pătaseră onoarea
întregii noastre familii.
Unul câte unul, cei patru ofiţeri au fost invitaţi să-şi spună părerea. Toţi
au formulat, la unison, dezaprobări şi condamnări. Acţiunile necontrolate
ale lui Eugen au fost considerate un adevărat pericol pentru „Organizaţie”,
ce nu putea, sub niciun motiv, să rişte să fie compromisă de un individ de
tot dispreţul şi în care nu puteau avea niciun fel de încredere.
Ce umilinţă! Să fiu constrânsă să înfrunt un voiaj de infern, plin de ne-
cunoscut, pentru a auzi că Eugen nu era altceva decât un ratat, un vierme
demn de strivit! Colonelul a ordonat să se facă linişte şi, cu un glas autori-
tar, a dictat verdictul: „În alte condiţii, am fi luat, cu siguranţă, măsuri seve-
re, dar împrejurările actuale nu ne permit să interzicem emigrarea voastră.
Vă ordon să faceţi tot posibilul pentru a părăsi ţara cât mai urgent. Soţul
dumneavoastră este exonerat de orice răspundere ce îl lega de noi. Cu cât
ne debarasăm mai repede de el, cu atât va fi mai bine pentru toţi!”.

301
 M-a concediat în grabă, dar politicos, exprimându-şi regretele faţă de
mine şi fiicele mele. Mi-a spus că, la ieşirea din palat, voi găsi o maşină care
mă va conduce la un hotel, unde fusese rezervată o cameră pe numele meu.
Puteam, aşadar, să mă odihnesc şi să plec seara la Timişoara.
Când am ajuns în camera mea, am izbucnit într-un hohot de plâns... de
durere... de furie..., dar şi de eliberare. Nu-i voi ierta niciodată lui Eugen
acest ultim gest de inconştienţă, chiar dacă, în mod paradoxal, a avut efec-
tul de-a ne „obliga” să plecăm cât mai repede în Italia, pentru totdeauna!
Am ajuns la Timişoara dis-de-dimineaţă. Fetele dormeau, dar expresia
de pe chipul lor nu mi s-a părut senină. În schimb, Eugen mă aştepta neli-
niştit. La întrebările sale, am răspuns, glacial, că trebuie să părăsim ţara cât
mai repede cu putinţă. Detaliile le va afla în Italia! Am avut curajul să râd
sarcastic.
Eram la capătul puterilor, ultimele evenimente mă copleşiseră, aşa că
am trăit ultimele zile „de adio” ca prin vis.
Ultima vizită a Danei le-a făcut o mare bucurie fetelor, care i-au cerut
să le ghicească în cafea. Previziunea ei a fost clară: Horia şi Marius le vor
iubi mereu şi, într-o zi, vor deveni soţii lor! M-am gândit că Dana minţise
special pentru a le face mai uşoară despărţirea. Numai cu timpul mi-am dat
seama cât adevăr au conţinut prezicerile ei.
Pentru a pecetlui şi mai profund „legămintele lor de dragoste”, amândo-
uă mi‑au cerut permisiunea de a le lăsa băieţilor, drept zălog, medalioanele
cu zodiacul lor, care, printr-o voinţă a destinului, corespundeau cu zodiile
lui Horia şi Marius.
Dana mi-a cerut s-o însoţesc până acasă, deoarece acolo mă aştepta ma-
iorul Tudor, care dorea să mă vadă – poate pentru ultima oară. L-am găsit
foarte obosit, încordat şi slăbit. Mi-a spus imediat ce supărat a fost şi cât l-a
durut comportamentul totalmente iresponsabil al lui Eugen. A vrut să afle
totul despre călătoria mea la Bucureşti, despre temerile şi suferinţele mele.
Îmi strângea mâinile cu disperare şi clătina din cap, trist şi demoralizat. A
trebuit să-i promit, încă o dată, că, la scurt timp după ce voi ajunge în Italia,
îl voi abandona definitiv pe Eugen, fără să mai stau pe gânduri. Ne-am sa-
lutat şi, cu toate că o doream, nu am avut curajul să ne îmbrăţişăm. Privirile
noastre sfâşietoare au vorbit pentru noi. Ne-am revăzut abia la vamă, în
ziua de 19 februarie, cu două zile înainte de plecare.

302
 Cu o profundă tristeţe întipărită pe obraji, Annelore şi-a luat rămas bun
hohotind de plâns. Am ţinut morţiş să accepte o sumă de bani pentru a
intenta un proces ce ar putea demonstra nevinovăţia soţului sau, cel puţin,
pentru a-i reduce condamnarea. Pentru gestul meu de prietenie, Annelore
m-a îmbrăţişat cu multă recunoştinţă şi afecţiune.
Plecarea noastră era fixată pentru ziua de 21 februarie. Cu o seară îna-
inte, i‑am telefonat tatei, pentru a-l anunţa că sosim. De abia atunci i-am
comunicat „marea surpriză”, anume că tanti Cato va merge cu noi! La celă-
lalt capăt al firului, a urmat o clipă de tăcere, apoi, de departe, s-a auzit o ex-
plozie de bucurie colectivă; lângă mine, tanti Cato vărsa şiroaie de lacrimi.
În acea noapte de insomnie, mi-am amintit, brusc, de inel. Ultimele zile
fuseseră atât de zbuciumate, încât uitasem cu totul. Mi-am adus aminte că,
în ziua în care veniseră să ridice mobila din camera mea, luasem inelul din
dulap şi-l ascunsesem în baie, într‑un coşuleţ de nuiele. Niciodată nu m-a
apăsat mai tare minciuna pe care i-o spusesem mătuşii Cato, asigurând-o
că cei de la Consulatul Italian au acceptat, fără dificultate, să expedieze ine-
lul împreună cu actele noastre. Cuprinsă de panică, m-am sculat în grabă
şi-am alergat în baie. Dar cum puteam să rezolv o problemă atât de delicată
în câteva ore?! Auzisem că unele persoane, înainte de a se expatria, ascun-
seseră pietre preţioase în locurile cele mai neaşteptate: în capsula unui din-
te, în tubul pastei de dinţi, în capacul rujului... Revenind la Bucureşti, îmi
propusesem să cer sfatul unor prieteni de încredere, dar fără să-i vorbesc
maiorului Tudor, care făcuse şi aşa mult prea mult pentru mine! Dar acum
era prea târziu să mai stau pe gânduri. Trebuia să acţionez repede. Ajutân-
du-mă de o lamă de ras, am scos, încetul cu încetul, briliantul şi l-am învelit
într-un ghemotoc de vată.
Dimineaţă au venit să ne ia Horia şi Marius, care doreau să ne însoţească
măcar până la Arad. După ce am îmbrăţişat cu emoţie şi gratitudine familia
Lipianu, am pornit tăcuţi la drum. Fiecare dintre noi părea să-şi mascheze
propriile gânduri. Nimeni nu a întors capul, nici măcar o dată.
Pe peronul gării ne aşteptau o mulţime de prieteni şi cunoştinţe. N-au
lipsit nici curioşii. Vizibil emoţionat, s-a apropiat de mine doctorul Stă-
nescu, cerându-şi scuze pentru absenţa Danei, nevoită să rămână acasă din
cauza unei indispoziţii. Bănuiam eu că n-am s-o văd în ziua aceea! Mai
mult ca sigur că era în compania maiorului Tudor, care-şi vărsa amarul în
unicul său refugiu... Mi-am amintit că-mi spusese că, în clipa despărţirii,
303
împreună cu Dana, va asculta cu emoţie şuieratul trenului care mă va duce
departe, departe de el, pentru totdeauna! M-a cuprins o stare de agitaţie
puternică, pe care n-am putut s-o domin. Nici lacrimile n-au reuşit să po-
tolească zbuciumul din sufletul meu.
În apropiere de Arad, inima a început să-mi bată nebuneşte. Știam ce
despărţire dureroasă va trebui să suport şi nu puteam să mă resemnez.
M-am aruncat în braţele lui Nicu şi ale Janetei, fiind incapabilă să arti-
culez vreun cuvânt sau să schiţez măcar un surâs, ascultând, printre suspi-
ne, ultimele lor sfaturi afectuoase. Alte figuri, alte strângeri de mână, alte
salutări s-au succedat. Într‑o avalanşă de îmbrăţişări şi promisiuni, copiii
plângeau de ţi se rupea inima. N-am rezistat să fiu martoră la scena aceea
şi, însoţită de tanti Cato, m-am refugiat în compartimentul nostru. Eugen,
rece şi impasibil, a mai rămas să-şi ia rămas bun de la toţi. Unicul său gest
de duioşie l-a adresat părinţilor lui, care stăteau retraşi într-un colţ, cople-
şiţi de durere.
La frontiera Curtici am fost rugaţi să coborâm cu toţii din tren, doi câte
doi, bărbaţii într-o parte şi femeile în alta. Fetelor însă li s-a acordat per-
misiunea să rămână în tren. M-am gândit că era momentul potrivit să trec
la acţiune. Acuzând o indispoziţie, i-am spus lui Eugen că mă duc, pentru
o clipă, la toaletă. Pe tonul lui obişnuit, mi-a spus să mă grăbesc, deoarece,
în curând, vom fi conduşi la dispensar pentru a fi supuşi unui control cor-
poral. Știam că vameşii, înarmaţi cu o aparatură specială, vor controla mi-
nuţios şi bagajul de mână, dar aşa ceva chiar că nu-mi trecuse prin minte.
Am avut doar timpul să-i mulţumesc în gând maiorului Tudor, care cu si-
guranţă că dăduse dispoziţii ca cel puţin fetele să fie scutite de acea penibilă
şi umilitoare operaţie. Eu mai aveam la dispoziţie doar câteva clipe pentru
a rezolva periculoasa mea problemă. M-am dus la toaletă şi, fără să ezit, am
luat briliantul din poşetă şi, aşa cum era învelit în tamponul de vată, l-am
înghiţit, sorbind puţină cafea caldă pe care o aveam într-un termos.
Am traversat Ungaria într-o stare de depresie. Maria Delia şi Maria
Vittoria, copleşite de durere, priveau departe, dincolo de orice frontieră.
Tanti Cato şi cu mine ne cufundaserăm tăcute într-o stranie melancolie.
Nepăsător ca întotdeauna, Eugen se prefăcea că doarme.

304
 Numai când am ajuns la Viena, fetele au părut că ies din acea stare de
apatie şi-au început să se uite în jur cu multă curiozitate şi uimire. Eugen
a fost uluit când m-a văzut scoţând din geantă, cu dezinvoltură, banii ne-
cesari pentru plata hamalilor şi a taxiului. Curios, m-a întrebat cum îmi
procurasem valuta. I-am răspuns înţepată: „A avut grijă tata”.
Chiar la Viena a început să-mi fie foarte rău. Obrajii îmi ardeau, aveam
frisoane. Nemaiputând să-mi ascund îngrijorarea, am fost nevoită să dez-
vălui „secretul” briliantului. Eugen l-a caracterizat ca pe un act de mare
inconştienţă, pentru că, înghiţind ghemotocul acela, puteam să-mi provoc
o ocluzie a căilor biliare. Tanti Cato, simţindu-se teribil de vinovată, a înce-
put să plângă cu disperare. Fetele, alarmate, şi-au recăpătat imediat energia
şi, neştiind cum să mă consoleze, mă copleşeau cu atenţie şi afecţiune.
La Veneţia am fost nevoiţi să întrerupem câteva ore călătoria până la Bo-
logna. Am încercat să-mi revin şi am pornit cu fetele într-o scurtă plimbare
pentru a admira frumoasele vitrine ale magazinelor situate în apropierea
gării. Văzându-le extaziate în faţa a două păpuşi de pluş, nu am ezitat nicio
clipă să le cumpăr. Eugen s-a înfuriat, m-a acuzat că sunt iresponsabilă şi că
făcusem o cheltuială „inutilă”. Insensibilitatea sa proverbială nu m-a atins
nici măcar o clipă.
Am ajuns în gara Bologna după miezul nopţii. Era în 22 februarie 1960.
Ne aştepta sora mea, Italia, cu întreaga familie. Rossana însă era singură.
M-am aruncat în braţele lor, epuizată şi buimăcită. Mi-era atât de rău,
încât nu reuşeam să savurez bucuria acelor momente pe care le aşteptasem,
cu atâta frenezie, timp de 17 ani. Am încercat să ascund starea proastă a
sănătăţii mele, pentru a nu crea probleme, dar îmi apăruseră pe frunte mici
perle de sudoare rece.
Am luat loc în două taxiuri şi ne-am îndreptat spre casa părinţilor mei.
Îmi amintesc că întâlnirea aceea a fost zguduitoare, cu exclamaţii de bucu-
rie, lacrimi şi îmbrăţişări. Eram frântă de oboseală. Le-am lăsat în grabă pe
fete, încă dezorientate, în grija Rossanei şi a bunicilor şi am plecat ca un ro-
bot către casa surorii mele, Italia. Pretextând o oboseală teribilă, am cerut
permisiunea de a mă culca imediat. Am simţit cum gândurile mele treceau
dincolo de hotarele întunericului, într-o oază de pace şi linişte.
Eram, în sfârşit, acasă. De mâine va începe pentru noi o nouă viaţă

305
 Capitolul V

Ar fi fost frumos să închei prin cuvântul „sfârşit” acest spinos calvar ce-mi
măcinase atât de crâncen viaţa. Dar cercul încă nu se închisese. Complicata
poveste a „sărmanei Cenuşărese” nu ajunsese la final, iar porţile „împărăţiei
binelui” nu se deschiseseră larg pentru mine.
Alte dezamăgiri, alte suferinţe, alte decese îmi vor tulbura zilele, lăsând în
sufletul meu urme de neşters.

Ceea ce a tulburat fericirea primelor noastre zile în Italia a fost „naşte-

rea” întârziată, abia după zece zile, a briliantului.
Întreaga familie a fost foarte îngrijorată de sănătatea mea, deşi am fă-
cut totul să le ascund teama de gravele consecinţe ce puteau surveni. Dar
nici după ce s-a risipit această preocupare, nu mi-am câştigat mult dorita
seninătate. Maria Delia şi Maria Vittoria, deşi înconjurate de atâtea lucruri
noi şi de multă afecţiune, erau tot timpul cufundate într-o profundă apatie.
Ochii lor străluceau numai când puteam povesti ceva despre Horia şi Ma-
rius. Chiar din primele săptămâni, a început între tineri o permanentă co-
respondenţă amoroasă, ce avea să dureze ani de zile. Îmi dădeam bine sea-
ma ce profundă rană frângea inimioarele lor tinere şi sufeream în tăcere.
Bunicii, încercând să le consoleze, surâdeau, convinşi că, la o vârstă atât de
fragedă, totul se va uita cu uşurinţă. Eu, care cunoşteam tenacitatea acelor
sentimente, nu-mi făceam iluzii, fiind sigură că nu se vor uita atât de uşor.
Îmi petreceam zilele în sânul familiei, dar mă simţeam stânjenită de
această „ospitalitate” ce răvăşise obiceiurile casei.
Tanti Cato îşi omora timpul jucând cărţi cu socrul surorii mele, Italia,
„bunicul Enrico”, care, având membrele inferioare paralizate, era obligat să
stea în cărucior. Fiind de aceeaşi vârstă, s-au înţeles imediat şi, între două
taclale şi o „partidă”, îşi petreceau senin zilele.
Tanti Cato era fericită că fusese primită cu multă căldură în familia
noastră, dar, în acelaşi timp, fremăta de nerăbdare să ajungă la Grado, pen-
tru a revedea „Vila Iris”.
 Am hotărât să rămânem la Bologna până în 5 martie, pentru a sărbători
cu toţii ziua ei de naştere, când împlinea 75 de ani, după care urma să ne
mutăm la Grado, pentru a pune la punct, sub toate aspectele, administrarea
hotelului.
Eugen continua să rămână indiferent la problemele noastre, de parcă ar
fi fost un străin, oferind despre sine o imagine execrabilă. Cu superficiali-
tatea lui obişnuită, se distra căutând în cartea de telefon numele şi adresele
„vechilor flirturi”, pe care le contacta, cerându-le să le revadă. Se întorcea de
la întâlnirile acelea amuzat, făcând comentarii stupide sau lamentându-se
cu ironie că le găsise urâte şi îmbătrânite, jurându-se că nu doreşte să le mai
vadă niciodată! Îmi era cumplit de ruşine pentru lipsa lui de seriozitate, pe
care nu încerca s-o ascundă nici măcar în faţa rudelor mele. Cu multă umi-
linţă, observam dezaprobarea lor mută şi le eram recunoscătoare pentru că
mă scuteau de amărăciunea unor admonestări severe.
La câteva zile după sosire, i-am telefonat deputatului pentru a-l face păr-
taş la bucuria reîntoarcerii noastre. „Am reuşit!”, a exclamat imediat, cu
mândrie. Apoi ne-a rugat să-i facem, cât mai curând, o vizită.
M-am dus însoţită de tata şi de Eugen şi-am fost întâmpinaţi cu obişnu-
ita lui cordialitate. Ne-am exprimat întreaga recunoştinţă pentru sprijinul
său atât de preţios şi eficient, lăsându-l să creadă că, datorită contribuţiei
sale, am putut, în sfârşit, să ne vedem visul cu ochii. În adâncul inimii,
ştiam însă prea bine cine era adevăratul autor al repatrierii noastre, dar tre-
buia să recunosc că şi acea fictivă înrudire cu el avusese oarecare influenţă
asupra expatrierii noastre în Italia.
În timpul vizitei, Eugen s-a comportat ireproşabil. Mai mult, conform
„tacticii sale oportuniste”, n-a pierdut ocazia să-şi manifeste „convingerile”
comuniste. Tata, surprins, îl asculta într-o tăcere absolută.
Cu puţin înainte de plecarea noastră spre Grado, am primit un telefon
neaşteptat. Alviano – desigur, informat de Lola – aflase de reîntoarcerea
mea definitivă şi dorea să mă întâlnească şi să-mi cunoască fetele. Sfidând
orice logică şi bun simţ, am acceptat. Am hotărât să ne vedem în „Gior-
dini Margherita”, prefăcându‑ne că ne-am fi întâlnit din întâmplare. L-am
prezentat fetelor drept un prieten drag şi vechi, afişând o naturaleţe care,
în acel moment, nu-mi era proprie. La drept vorbind, am rămas foarte tul-
burată după întâlnirea aceea, în ciuda faptului că am schimbat doar câteva

307
fraze convenţionale. A fost de ajuns însă o privire pentru a reaprinde în
mine senzaţii de mult uitate, pe care am încercat să le înăbuş din nou, cu
prudenţă.
Un timp, Alviano mi-a telefonat de nenumărate ori, rugându-mă, în fel
şi chip, să consimt să ne mai vedem. Cu toate că aş fi vrut, am hotărât să nu
dau curs insistenţelor sale disperate. M-a oprit demnitatea mea de mamă şi
de fiică, pe care trebuia s-o apăr cu orice preţ. Nu puteam să-mi imaginez
atunci că, nouă ani mai târziu, Alviano avea să apară din nou în calea mea,
răvăşindu-mi viaţa în mod dramatic.

În ziua de 7 martie 1960, împreună cu Eugen şi cu tanti Cato, am plecat

la Grado. Am găsit oportun să le convingem pe Maria Delia şi Maria Vitto-
ria să rămână la Bologna, cu bunicii. Nu eram sigură că vom avea unde
să ne instalăm cu toţii şi, cu atât mai puţin, să găsim pentru fete o ocupa-
ţie corespunzătoare în acea mică staţiune balneară. Tata îşi manifestase,
printre altele, dorinţa de a le înscrie la Institutul „Lipparini” din Bologna,
pentru a-şi perfecţiona cunoştinţele de limbă italiană. Mi s-a părut o idee
excelentă.
Emoţia mătuşii Cato când şi-a revăzut, după douăzeci de ani, adorata sa
„Vilă Iris” a fost atât de violentă, încât i-a provocat un şoc cardiac. De fapt,
Eugen prevăzuse acest lucru, aşa că a intervenit, prompt, cu o injecţie şi, în
câteva ore, tanti Cato şi-a revenit.
Buna şi credincioasa supraveghetoare Maria ne-a întâmpinat cu multă
căldură şi emoţie. Un noian de amintiri dragi şi nostalgii dureroase ne-a
cuprins, de parcă ar fi făcut parte din mine. Mai târziu, când au venit şi
verişorii mătuşii Cato, a urmat un nou val de lacrimi şi îmbrăţişări fără de
sfârşit. N-a fost deloc uşor ca, în cele din urmă, să revină cu toţii la reali-
tate şi să înfrunte, fără echivoc, delicata problemă a „predării gestiunii”. La
început, Ady şi soţul ei s-au arătat dispuşi să gestioneze împreună hotelul,
dar destul de repede au fost nevoiţi să se resemneze în faţa hotărârii neclin-
tite a mătuşii Cato. Prea mult timp fusese obligată să renunţe la „Vila Iris”
şi acum nu mai înţelegea s-o împartă cu nimeni. Conta pe ajutorul meu şi
pe propriile sale energii, fără să-şi dea seama că timpul trece şi era obositor
să conducă hotelul de una singură. N-am vrut să intervin, lăsând-o să-şi
rezolve singură toate aspectele de ordin economic.

308
 Mare a fost însă deziluzia mătuşii Cato când a aflat că activitatea hote-
lului nu s-a soldat cu profituri, ci cu datorii. Cu impresionanta demnitate
ce o caracteriza, s-a angajat să le achite verişorilor tot ce le datora. I-a rugat
doar să o păsuiască numai câteva luni, până la începutul sezonului estival.
Încă o dată, tatăl meu ne-a întins o mână de ajutor. A ţinut să se ocupe
personal de lichidarea datoriilor mătuşii Cato faţă de rudele ei. Dar n-a
făcut numai atât: ne-a trimis o sumă de bani care ne-a dat posibilitatea să
trăim bine până la primele încasări ale sezonului. În vara aceea am muncit
din greu, făcând apel la toată energia de care dispuneam, deoarece ne pro-
pusesem să-i restituim totul, până la ultima centimă... şi am reuşit.
Între timp, fetele îmi telefonau zilnic din Bologna şi, după timbrul vocii
lor, îmi dădeam seama că depăşiseră starea de apatie. Îmi spuneau că, în
fiecare seară, se duceau cu Rossana şi cu Marco la cele mai bune spectacole.
În rest, toată ziua erau în plină activitate: dimineaţa mergeau la cursurile
de limbă italiană, iar după-amiaza şi-o petreceau fie răsfăţate de bunici, fie
în compania mătuşii Italia şi a micilor verişoare. Totul părea că merge bine
şi la „Vila Iris”. Tanti Cato şi cu mine ne pregăteam să înfruntăm, cu curaj,
câteodată şi cu euforie, sezonul estival ce se apropia.
După câteva zile, m-am trezit însă, într-o dimineaţă, cu obrazul gălbui.
Aveam febră mare, ce mă făcea să delirez. Până şi Eugen a fost îngrijorat.
Pentru mai multă siguranţă, a fost chemat un medic specialist de la Trieste,
care, cunoscând întâmplarea cu briliantul, a pus diagnosticul de hepatită
virală acută. O lună întreagă am fost nevoită să stau în pat, îngrijită de Eu-
gen şi asistată de tanti Cato. Nici nu intrasem bine în convalescenţă când,
în 18 aprilie, cumnatul meu, Federico, mi-a telefonat pentru a mă înştiinţa
că adorata mea mamă fusese internată de urgenţă la spital, în stare gravă, în
urma unei comoţii cerebrale. Pradă celei mai mari disperări, m-am hotărât
să plec imediat. Insistenţele lui Eugen şi ale mătuşii Cato, care au încercat
să mă convingă să stau liniştită, au fost zadarnice. Trăisem mai bine de 17
ani departe de ea, cu obsesia de a nu putea s-o mai îmbrăţişez niciodată, şi,
acum, când nu ne mai despărţea „cortina de fier”, nu puteam, nu trebuia
s-o las să moară fără să fiu alături de ea.
Când am ajuns la spitalul din Bologna, mama era deja în comă.
Și-a dat sufletul în dimineaţa de 19 aprilie 1960.

309
 Durerea pricinuită de dispariţia ei a fost sporită de imposibilitatea de
a participa la înmormântare, pentru că boala care mă lovise s-a reactivat
şi am fost obligată să stau, din nou, în pat. Am rămas la Bologna până la
sfârşitul lunii mai.
Eugen, total insensibil, ca de obicei, ignorând durerea noastră, a plecat
la Grado imediat după înmormântare. Maria Delia şi Maria Vittoria însă,
profund afectate de pierderea bunicii, m-au înconjurat cu multă compasiu-
ne. Mi-au relatat cum, în preziua morţii sale, bunica le-a povestit pe îndele-
te despre „mama lor – fetiţa”, încercând să le satisfacă curiozitatea firească.
Au râs şi au glumit împreună, când, deodată, bunica a început să tremure
şi şi-a pierdut cunoştinţa. Salvarea a sosit imediat, dar n-a servit la nimic.
Mi-a trecut prin minte că tot ceea ce nu izbutiseră să facă anii lungi de
aşteptare şi suferinţă s-a întâmplat într-o singură lună de bucurie: să între-
rupă firul vieţii ei.
M-am întors la Grado destul de slăbită. Nu este uşor să te resemnezi
când pierzi un părinte.
După ce şi-au terminat cursurile la Institutul „Lipparini”, fetele s-au gră-
bit să vină la mine. Au fost încântate de eleganţa staţiunii, ca şi de Marea
Adriatică, atât de diferită de Marea Neagră, pe care o cunoşteau: altă culoa-
re, alte valuri, alt fel de plajă!
Faptul că aceste fiinţe dragi, atât de tinere şi pline de viaţă, mi-au stat
alături a fost pentru mine un mare sprijin moral. Și nu numai atât. Destul
de repede, cu voinţa lor, au demonstrat că sunt în stare să fie de mare ajutor
în administrarea hotelului.

Aflasem de la rudele mele că părintele Ignat se transferase, de mulţi

ani, în Catania, unde preda literele şi filosofia într-un liceu din localitate.
Tata, care menţinuse raporturi excelente cu el, îl informase de reîntoarce-
rea noastră în Italia. Aşa că, profitând de vacanţa estivală, părintele Ignat
a venit la Grado, punând la dispoziţia noastră întreaga sa experienţă, care
ne-a ajutat să rezolvăm anumite probleme mai dificile.
Cu toţii aveam drept act de identitate un certificat de „şedere perma-
nentă”, emis de Poliţia din Bologna. În primul rând, am cerut să avem re-
şedinţa la Grado, unde, din punct de vedere al stării civile, eram „apatrizi”.
În câteva zile, însoţită de părintele Ignat la autorităţile respective, am reuşit
să obţin „de drept” recunoaşterea cetăţeniei italiene. La fel şi Maria Delia şi
310
Maria Vittoria, care, fiind fiicele unui tată „apatrid”, dar ale unei mame de
origine italiană, au avut latitudinea să opteze pentru cetăţenia italiană şi au
obţinut-o. Tanti Cato avea însă o singură soluţie: pentru a primi cetăţenia,
trebuia să contracteze o căsătorie, chiar fictivă, cu un cetăţean italian. Dar
ea a refuzat categoric. În fond, la ce i-ar fi servit?! Avea o proprietate care-i
oferea o ocupaţie şi avea certitudinea că nimeni nu o va expulza din Italia.
Unica problemă rămânea Eugen. Fiind căsătorit cu o cetăţeancă italian-
că, putea să ceară cetăţenia, dar, potrivit legii, i se acorda abia după trei ani
de şedere în Italia. Din păcate, în aceşti trei ani, nu avea dreptul să se înscrie
în „Repertoriul medicilor” şi, în consecinţă, nu putea, în mod oficial, să-şi
exercite profesiunea. Singura soluţie posibilă pentru el, ne-a informat ace-
laşi părinte Ignat, ar fi fost să lucreze într-un cabinet medical autorizat, dar
fără dreptul de a semna nici măcar o reţetă.
Eugen a privit totul cu extremă uşurinţă şi nu s-a preocupat deloc de vi-
itorul său. „Totul se va rezolva de la sine”, spunea el. Eu însă aveam serioase
îndoieli în această privinţă, iar timpul avea să-mi dea dreptate. Începutul
stagiunii balneare a adus o uşoară îmbunătăţire a situaţiei noastre financi-
are. Mă întrebam însă cu ce vom trăi în lunile de iarnă. Era de neconceput
să apelăm, în continuare, la resursele pecuniare ale tatălui meu sau să ne
bazăm cu toţii pe modestele economii ale mătuşii Cato. Și cum să înscri-
em fetele la Universitate fără să fie asigurată, cât de cât, o bază materială?
Numai părintelui Ignat puteam să-i împărtăşesc grijile mele. El încerca să
mă liniştească, convins că vom găsi grabnic o rezolvare convenabilă pentru
toate problemele.
De fapt, cu ajutorul său, am înaintat un memoriu la „Fundaţia america-
nă pentru emigranţii români «Iuliu Maniu»”, prin care solicitam acordarea
a două burse de studii, care să le permită fetelor să frecventeze cursurile
primului an la Universitate. Pe scurt, ne-au fost acordate, aşa că părintele
Ignat, înainte de a pleca în Catania, ne-a însoţit la Universitatea din Vene-
ţia, pentru a o înscrie pe Maria Delia la Facultatea de Litere „Ca’ Foscari” şi
pe Maria Vittoria la Institutul de Arhitectură.
Tot părintele Ignat a găsit modalitatea de a le asigura cazarea la Institu-
tul religios „Sacro Cuore”, condus de un ordin de călugăriţe, care le asigura
şi masa. Fetele s-au bucurat nespus de mult pentru acea soluţie nespera-
tă, încredinţate că, într-un viitor apropiat, posibilităţile băneşti ale familiei
noastre se vor îmbunătăţi simţitor.
311
 Între timp, Eugen trăia complet în afara problemelor noastre şi, uneori,
se mânia de „stupida mea obsesie” de a le înscrie pe fete la Universitate.
„Dacă nu avem posibilităţi – spunea el –, de ce te încăpăţânezi? Se poate
renunţa liniştit la Universitate şi găsi pentru ele un serviciu bun, care să le
ofere cel puţin posibilitatea de a se întreţine singure!”. Eu eram de-a dreptul
îngrozită de atitudinea lui. Cum de nu-şi dădea seama Eugen că numai
gândul de a-şi putea continua studiile le determinase pe fiicele noastre să
părăsească România... şi, odată cu ea, prima lor mare dragoste?! Nu, nu pu-
tea realiza acest lucru, pentru că era prea ocupat de a ţese noile sale intrigi
amoroase.
Tot părintele Ignat ne-a sugerat să nu rămânem la Grado în timpul lu-
nilor de iarnă, pentru că orăşelul acela nu-i oferea lui Eugen prea multe
perspective de muncă. Ne-a sfătuit să închiriem un apartament la Gorizia,
care, fiind capitală de provincie, i-ar fi oferit posibilităţi mai mari.
Ne-am putut realiza proiectul cu ajutorul domnului Nardi, un român,
şi al soţiei sale, Ilia, ce administrau la Grado magazia de ceramică. Era o
pereche de oameni drăguţi, cu care ne-am împrietenit. Urmând sfatul pă-
rintelui Ignat, am amenajat, în noul apartament, un modest cabinet pentru
Eugen, cu intenţia de a începe, cel puţin pentru moment, o activitate me-
dicală clandestină.
Ca o ultimă tentativă, părintele Ignat i-a sugerat lui Eugen să-i scrie lui
Giovani Gronchi, care era pe-atunci preşedintele republicii, şi să-i expună
situaţia critică în care se afla, având de întreţinut o familie numeroasă, dar
fiind constrâns, timp de trei ani, la practica medicală legală, în aşteptarea
obţinerii cetăţeniei italiene. Părintele Ignat a plecat liniştit în Catania, ani-
mat de cele mai bune speranţe. Din nefericire, după câteva săptămâni, ne-a
sosit de la Preşedinţia republicii un răspuns negativ. Ni s-a comunicat că
există în legătură cu aceasta un decret de lege precis, care nu admite, sub
niciun motiv, vreo derogare. Deci Eugen n-avea încotro, trebuia să se adap-
teze situaţiei cu puţină umilinţă, să încerce să obţină o colaborare parţială
într‑unul dintre cabinetele medicale existente.
Uşoara „armonie” pe care părintele Ignat o instaurase în familia noastră,
prin sfaturile şi înţelepciunea sa, s-a risipit rapid. Eugen şi-a reluat viaţa
dezordonată, iar deziluzia de-a nu se putea afirma profesional l-a făcut, în

312
scurt timp, mai arogant şi violent. Îmi reproşa continuu că numai din vina
mea i se întâmplaseră toate necazurile din viaţă, prin ultima mea dorinţă
smintită de a ţine morţiş să mă reîntorc în Italia.
Încă o dată, mi-am dat seama că durerile şi neajunsurile vieţii, care pot
apropia două fiinţe care se iubesc, reuşesc, în schimb, să dezbine iremedia-
bil pe cei care, asemenea nouă, suportă cu mare greutate o căsătorie absolut
convenţională.
În perioada aceea, ne-au fost de mare ajutor Ilia şi Nardi, care, cunos-
când foarte bine situaţia noastră delicată, au depus toate eforturile pentru
a-i trimite lui Eugen un număr însemnat de pacienţi, pe care îi consulta,
clandestin, în locuinţa noastră.
Eu trăiam într-o continuă panică, pentru că nu aveam nicio încredere
în discreţia lui Eugen, care nu se îngrijea să se protejeze nici măcar pe sine.
Era prea încrezut pentru a rezista tentaţiei de a se lăuda. Aşa se face că, în
curând, au început să sosească protestele şi denunţurile medicilor din Gor-
zia, după care a urmat interdicţia din partea medicului principal al provin-
ciei de a-şi exercita profesia înainte de a fi înscris în „Registrul medicilor”.
Obişnuiam ca, în timpul iernii, să mă duc adesea la Grado pentru a o
vizita pe tanti Cato, care nu a vrut să ne urmeze în noua noastră locuinţă.
Știind că perspectiva de a locui împreună cu Eugen, mai ales în lipsa fetelor,
nu o atrăgea deloc, n-am insistat. De altfel, eram liniştită ştiind-o în com-
pania Mariei, care se îngrijea cu dragoste de toate treburile gospodăriei.
Apoi, „Vila Iris” avea nevoie de reparaţii permanente, pe care tanti Cato
dorea să le urmărească personal.
Fetele îmi scriau cu regularitate de la Veneţia. Le lipseam mult şi-mi
povesteau ce greu era pentru ele să se adapteze la viaţa de internat, cu care
nu erau obişnuite. Eu le îndemnam să aibă răbdare, promiţându-le că vom
găsi, fără îndoială, cu timpul, o soluţie mai bună. Din când în când, le acor-
dasem permisiunea de-a petrece sfârşitul de săptămână acasă. În asemenea
ocazii, încercam să le ascund, mai mult ca oricând, neajunsurile noastre
şi, mai ales, evitam discuţiile cu Eugen, pentru a nu face şi mai evidentă
instabilitatea situaţiei noastre. Vorbeam adesea despre Horia şi Marius. Cu
deosebită plăcere, fetele îmi povesteau tot ce-şi scriau, iar Maria Vittoria nu
pierdea ocazia să-mi amintească de promisiunea făcută chiar în ziua când
plecase spre Veneţia, aceea că nu va absenta nicio zi de la cursuri, că îşi va
lua, în mod regulat, toate examenele, indiferent de sacrificii, iar, după cinci
313
ani, îmi va face o deosebită plăcere arătându-mi diploma. Drept recompen-
să, mi‑a cerut s-o însoţesc în România, pentru a-l revedea pe „Marius al ei”.
Am acceptat şi m-am ţinut de cuvânt.
La Crăciun, tata ne-a invitat pe toţi la Bologna, bineînţeles, împreună cu
tanti Cato. În zilele acelea, regretele pentru dispariţia mamei au devenit şi
mai intense, dar, oricum, faptul de a fi împreună s-a transformat pentru noi
într-o mare sărbătoare. Am evitat să-i dezvălui tatălui meu toate grijile care
mă chinuiau. Îmi era prea scumpă liniştea lui şi nu voiam să-l mai mâhnesc
cu nimic.
În vara lui 1961, Eugen a avut ocazia să cunoască, la Grado, un furnizor
de ceramică al lui Ilia, ce locuia la Brianza. Mai întâi a devenit un asiduu
pacient al lui Eugen şi, apoi, i-a spus să se transfere la Milano, unde ar fi
putut lucra în cabinetul unui medic care-i era rudă. Propunerea lui ne-a
pus pe gânduri şi am simţit nevoia să ne consultăm cu părintele Ignat, care
se afla de câteva luni la Grado. Constatând eşecul nostru de la Gorzia, ne-a
sfătuit să încercăm şi această nouă aventură. Și tanti Cato a primit cu în-
găduinţă hotărârea noastră, mai ales că nu suporta comportamentul frivol
al lui Eugen, tolerând destul de greu ca el să întreţină, tocmai în casa ei,
mereu alte aventuri amoroase.
Absorbită cum eram de toate necazurile mele, nici nu mi-am dat seama
că, în perioada aceea, Eugen înfiripase o nouă legătură extraconjugală, ce
avea să dureze cîţiva ani. Abia mai târziu aveam să găsesc scrisori şi foto-
grafii ce dovedeau că bănuielile mătuşii Cato nu erau deloc neîntemeiate.

Milano! O nouă ţintă... altă aventură... alte necunoscute. Eugen a plecat

imediat cu prietenul Nardi pentru a căuta o locuinţă. Fetele şi cu mine am
fost însă forţate de împrejurări să luăm o hotărâre destul de grea. Pentru a
reduce la jumătate cheltuielile, am considerat că e necesar ca Maria Vittoria
să-şi continue studiile la Universitatea din Veneţia, urmând ca Maria Delia
să plece la Milano, pentru a se înscrie la Institutul internaţional de limbi
străine. A fost o alegere dificilă. Deşi mă încânta ideea de a o avea alături
de mine cel puţin pe una dintre fiice, în viaţa aceea dezolantă pe care eram
constrânsă s-o împart cu Eugen, mă apăsa faptul că trebuia să le separ pe
cele două surori, obişnuite, încă din copilărie, să fie mereu împreună. Însă
Maria Delia, înzestrată cu un extraordinar altruism, m-a consolat. „Impor-

314
tant este – îmi spunea – să micşorăm cheltuielile, având în vedere viitorul
nostru încă incert.” Se declara mulţumită că măcar Maria Vittoria va putea
să-şi atingă râvnita ţintă pe care şi-o urmărea cu atâta fermitate.
Din păcate, nici la Milano viaţa noastră n-a fost prea uşoară. Eugen a în-
cercat să lucreze cu entuziasm în cabinetul medical indicat de furnizorul de
ceramică cunoscut la Grado. Dar soţul meu nu era tipul de om făcut să se
supună voinţei altora. N-am ştiut niciodată – nici atunci, nici pe urmă – ce
disensiuni au intervenit între ei, deoarece, după câteva luni, s-au despărţit
definitiv.
Însă, după aceea, Eugen a stârnit stima şi consideraţia profesională a
unui grup de pacienţi, în majoritate români emigraţi de ani de zile, pe care
îi cunoscuse frecventând biserica ortodoxă şi cărora le oferise serviciile.
Cu toate acestea, în casă duceam lipsă de o mulţime de lucruri. De multe
ori, dimineaţa, eram nevoită să fug după el pe scări, implorându-l să-mi
lase ceva bani pentru mâncare. Teoretic, de celelalte cheltuieli ale casei se
ocupa personal; dar, leneş şi dezordonat cum era, ne-a lăsat de multe ori
cu telefonul blocat şi fără lumină electrică, deoarece uitase să le plătească.
Nu voiam absolut deloc să fac cunoscută rudelor mele şi nici măcar mă-
tuşii Cato situaţia noastră jalnică. În disperare, am luat hotărârea, în iarna
lui 1962, să-mi caut un serviciu. L-am găsit printr-un anunţ la ziar, în biro-
ul unui celebru consilier comercial din Milano. În ciuda dificultăţilor căro-
ra trebuia să le fac faţă, căci eram obligată să traversez în fiecare zi oraşul de
la un capăt la altul, am muncit cu râvnă trei ierni consecutive, strângând, cu
satisfacţie, banii de care aveam atâta nevoie şi dobândind stima şi conside-
raţia tuturor. Îmi amintesc cum, într-o vară, şeful meu a organizat special,
cu toţi subalternii, o plimbare la Friuli, pentru a mă vizita la Grado, unde,
cu punctualitate, mă duceam la începutul lunii mai pentru a o ajuta pe tanti
Cato, care mă aştepta întotdeauna cu braţele deschise.
În fiecare vară, după terminarea anului universitar, fetele mele veneau la
„Vila Iris” pentru a-şi petrece împreună cu mine zilele fericite de vacanţă.
În timpul iernii, în ciuda faptului că aveam serviciu, nu uitam niciodată s-o
vizitez pe tanti Cato, sacrificând adesea puţinul timp liber care îmi rămâ-
nea. În cursul acelor călătorii, profitam de ocazie ca să mă opresc şi la Ve-
neţia, pentru a o îmbrăţişa pe Maria Vittoria, care mă aştepta întotdeauna
cu mult dor.

315
 Au fost ani foarte greu de depăşit. Făcând tot felul de sacrificii, încercam
să-i mulţumesc pe toţi. Pe rudele mele de la Bologna le vedeam doar de
Paşte, de Crăciun şi în luna august, când, cu bucurie, le primeam la Grado.
De multe ori mă îngrijora oboseala mea fizică şi morală, dar niciodată nu
m-am plâns, mai ales tatălui meu, care mă credea, în sfârşit, fericită.
La Milano am învăţat să-mi câştig o oarecare independenţă. O aveam
lângă mine pe Maria Delia, oricând dispusă să mă apere de mojiciile şi ca-
lomniile lui Eugen. Graţie muncii mele, puteam dispune de ceva bani ce-mi
permiteau să satisfac micile exigenţe ale Mariei Delia şi să îmbunătăţesc,
într-o oarecare măsură, traiul plin de lipsuri al Mariei Vittoria. Știam bine
că ceea ce-i trimitea lunar tatăl ei de abia acoperea cheltuielile studiului
universitar şi rata Institutului „Sacro Cuore”.
În aprilie 1963, Eugen a obţinut mult aşteptata cetăţenie italiană. Primul
lui gând a fost să-şi cumpere o maşină nouă, să schimbe apartamentul şi să-
şi aranjeze un nou cabinet medical. Economii bineînţeles că nu aveam, dar,
cu nelimitata sa inconştienţă, Eugen s-a îndatorat până la gât. Invevitabil,
certurile dintre noi s-au intensificat. Dacă îndrăzneam să formulez vreo
mică pretenţie pentru necesităţile mele sau ale fetelor, eram apostrofate cu
indignare, că nu ne puteam permite nicio cheltuială, pentru că trebuia să
plătească datoriile. Eu nu puteam să tolerez ca Eugen să se gândească, în
mod egoist, numai la el, ducând o viaţă la nivel înalt, în detrimentul celor-
lalţi membri ai familiei.
Maria Delia suferea alături de mine şi se chinuia la gândul că trebuie să
accepte, neputincioasă, atâtea nedreptăţi.
Viaţa aceea atât de ingrată şi deplorabilă a fost destul de repede agravată
de continuele aventuri ale lui Eugen, care, adeseori, se trădau prin telefoane
suspecte şi repetatele lui absenţe de acasă. Nu lipseau nici bârfele vecinilor,
care făceau situaţia mea şi mai umilitoare. Cu toate acestea, consideram
că încă nu sosise momentul să întorc foaia. Renunţam la „libertatea” mea,
pentru a rezolva atâtea alte probleme mai importante. Înainte de a analiza,
cu seriozitate, eventualitatea de a mă despărţi de el, doream ca fetele mele
să-şi termine studiile, pentru a dobândi o oarecare independenţă. Apoi,
întotdeauna, gândul la tatăl meu mă împiedica să urmez căi drastice. După
moartea mamei mele, îmbătrânise mult şi nu o ducea prea bine cu sănă-
tatea. Era de neconceput pentru mine să-i produc şi alte griji şi supărări.

316
Creştea în mine însă, din ce în ce mai stăruitor, dorinţa de a da alt curs
vieţii mele. Treceau peste mine zilele, lunile, anotimpurile, fără să-mi pot
acorda măcar o clipă de răgaz.
În vara anului 1964, tensiunea din familia noastră ajunsese la apogeu. În
ciuda faptului că Eugen începuse oarecum să se afirme în profesia sa, nici
eu şi nici fetele nu reuşeam să ducem o viaţă mai bună. Eugen, influenţat,
cu siguranţă, de legăturile sale extraconjugale, devenea, din zi în zi, tot mai
distant şi arogant.
Între timp, fetele se pregăteau pentru ultimul an de studiu. Maria Delia,
deşi fusese victima unor continue tensiuni pe care le suportase zilnic, stu-
diase cu sârguinţă, încât, în curând, urma să-şi ia diploma. Maria Vittoria,
cu tenacitatea care o caracteriza, îşi pregătea ultimele examene, urmând ca,
în primăvară, să îşi ia licenţa.
Odată cu trecerea timpuliu, Maria Vittoria se adaptase destul de bine la
Veneţia, făcându-şi prieteni care o ajutaseră să depăşească neajunsurile şi
sacrificiile impuse de viaţa dusă departe de căldura unui cămin. Aflasem,
din scrisorile sale, că se înfiripase o anumită legătură între ea şi un coleg de
facultate, care, îndrăgostindu‑se de ea, o sprijinea cu afecţiune în pregătirea
ultimelor examene.
În vara aceea, tânărul viitor arhitect a venit să-şi petreacă vacanţa la
Grado, aşa că eu şi tanti Cato am avut ocazia să-l cunoaştem şi să-l apre-
ciem. Chiar Maria Vittoria părea să aibă o anume simpatie pentru el, în
măsură să mă facă să cred că, poate, în inima şi în mintea sa, amintirea
lui Marius se estompase. Ea însăşi mi-a spus într-o zi că, în ultimul timp,
corespondenţa dintre ei se cam răcise.
De altfel, observam acelaşi lucru şi între Horia şi Maria Delia. Trebuie să
admit că, deşi ţineam la cei doi fraţi români, am avut un sentiment de uşu-
rare. Fără îndoială că doream, ca orice mamă, doar fericirea fiicelor mele,
dar mai mult doream pentru ele o dragoste mai puţin complicată.
La sfârşitul lunii noiembrie, Maria Vittoria a venit la Milano şi mi-a
prezentat, cu mândrie, carnetul de student completat cu toate examenele
absolvite în mod strălucit. Obosită şi epuizată după uriaşul efort depus, şi-a
manifestat dorinţa de a-şi lua o mică vacanţă de Crăciun, înainte de exame-
nul de licenţă. Am fost cu adevărat surprinsă când mi-a spus că ar fi vrut să
meargă în România, împreună cu mine şi cu Maria Delia. Am încercat să

317
nu mă alarmez. În fond, trecuseră cinci ani de când ne repatriaserăm, timp
în care fetele se integraseră admirabil în societatea italiană, schimbându-şi
mentalitatea şi lărgindu-şi orizontul... deci nu aveam de ce să mă tem.
Nici măcar gândul că îi voi revedea pe Horia şi Marius nu m-a preocu-
pat prea mult. Trăind în lumi diametral opuse, cu opinii de viaţă atât de
diferite, m-am gândit că profunda înţelegere care îi unise nu-şi va mai găsi
aceeaşi consonanţă.
Seara i-am vorbit lui Eugen. Am încercat să-i combat împotrivirea ex-
plicându-i cât era de firească dorinţa fetelor de a revedea locurile copilăriei
şi ale adolescenţei lor, unde lăsaseră atâţia prieteni şi amintiri. Cu toate
acestea, Eugen nu s-a lăsat convins. A declarat că eram complet nebună
dacă alimentam asemenea idei trăznite. În orice caz, trebuia să-mi intre
bine în cap că, în cazul când totul se va dovedi a fi doar o manevră bine
gândită pentru a le apropia din nou pe fete de „acei doi băieţi”, o voi plăti
scump, pentru că el oricum se va opune, întotdeauna, intenţiilor lor. Sub
niciun motiv nu va accepta, niciodată, în casa lui, doi gineri români! Și, cu
aceasta, a închis orice discuţie. Ne-a întors spatele, indignat, şi, îndepărtân-
du-se, a adăugat: „Ar fi bine să vă scoateţi din cap ideea acestei călătorii. Eu
unul nu sunt dispus să finanţez această stupidă hotărâre.”
Tăcute şi decepţionate, Maria Delia şi Maria Vittoria m-au privit cu tris-
tă resemnare. „N-aveţi grijă – le-am spus, – noi tot vom pleca!”. Știam că
pot conta pe ceva economii şi, în afară de aceasta, tata şi tanti Cato ne vor
întinde, negreşit, o mână de ajutor.
Nu ştiam că un alt mare gest umanitar ne va fi de un real folos. În ajunul
plecării, şeful meu mi-a înmânat un plic care conţinea, în afară de leafă şi
de prima de Crăciun, şi o sumă frumuşică de bani. Atâta delicateţe sufle-
tească m-a impresionat nespus şi a reuşit să compenseze meschinăria de
care aveam mereu parte alături de Eugen.
După ce am înştiinţat familia Brânzeu, printr-o telegramă, că sosim, am
pornit la drum, făcând un voiaj foarte plăcut, presărat cu amintiri. Nicu şi
Jeaneta ne-au întâmpinat cu multă bucurie. În toţi aceşti ani ne scriseserăm
cu regularitate, limitându‑ne însă la un schimb laconic de veşti. Faptul că-i
puteam îmbrăţişa, că puteam da frâu liber confidenţelor noastre a fost o
adevărată încântare.

318
 A doua zi după sosirea noastră, nu mică mi-a fost mirarea când am pri-
mit vizita lui Horia şi a lui Marius; fără ştirea nimănui, totul fusese progra-
mat!
Cei patru tineri s-au revăzut, după atâta timp, ca nişte vechi şi buni
prieteni; nimic în acel moment nu lăsa să se-ntrevadă evoluţia ulterioară
a lucrurilor. Zilele petrecute în sânul familiei Brânzeu au fost minunate,
simţindu-ne înconjurate de atâta căldură şi afecţiune, încât atmosfera de
Crăciun a fost parcă şi mai fermecătoare.
Băieţii veneau adesea să ne viziteze. În fond, de când nu ne văzuserăm,
erau multe de spus: despre experienţele de viaţă acumulate în mod cu totul
diferit, despre faptul că regimul comunist, închistat în sistemul său dicta-
torial, impusese mereu alte restricţii greu de suportat; la rândul nostru, le
povesteam despre neajunsurile întâmpinate, la început de drum, în Italia...
În sfârşit, vorbeam despre o mulţime de lucruri... până şi despre curtezanii
fetelor! Se discuta deschis, cu naturaleţe, de aceea eram liniştită, fiind con-
vinsă că voiajul nu va influenţa cu nimic cursul vieţii noastre.
Ne-am dus şi noi, de multe ori, la Timişoara. Acolo, fetele îşi petreceau
ziua cu prietenii lor, iar eu cu ai mei. Pe Annelore am găsit-o mai tristă şi
mai singură, aşteptând, chinuitor, ca regimul să-i „restituie” soţul.
Dana, în schimb, m-a întâmpinat cu mare veselie. A ţinut imediat să-
mi ghicească în cafea şi să-şi consulte cărţile de joc pentru a-mi dezvălui
secretele destinului meu. Mi-a spus că, fără nicio îndoială, viitorul fiicelor
mele era legat, indisolubil, de Horia şi de Marius, care vor deveni, într-o zi,
ginerii mei, în ciuda multiplelor dificultăţi existente. Am acceptat afirmaţia
ei ca pe o „sentinţă” ce mi s-a întipărit definitiv în minte. Din nefericire,
Dana nu mi-a ascuns că, în Italia, voi avea parte de două decese. Inima
mi-a palpitat îngrozită, dar am încercat să-mi păstrez calmul. Mi s-a pă-
rut că Dana îşi prelungeşte cam mult concentrarea. Am observat că are o
uşoară ezitare, dar n-a mai adăugat niciun cuvânt. De multe ori, o întrebare
arzătoare a fost gata să-şi ia zborul de pe buzele mele. Doream nespus să
ştiu ce face maiorul Tudor..., dar n-am găsit curajul s-o întreb.
Înainte de plecare, Marius a ţinut să-mi vorbească în mod confidenţial.
M-a implorat să am încredere în Maria Vittoria şi să nu mă opun hotărârii
sale. Conta mult pe ajutorul şi înţelegerea mea. Mi-am dat seama, imedi-
at, că speranţele mele erau zadarnice. Cea mai bună dovadă am avut-o în
timpul călătoriei de întoarcere, când, atât Maria Delia, cât şi Maria Vittoria,
319
privindu-mă în tăcere, păreau să-mi implore ajutorul şi chiar iertarea: „De
ce să le iert? ‒ mă întrebam eu. Numai pentru că nu sunt capabile să-şi
înăbuşe sentimentele izvorâte dintr-o inimă curată?!”. Nu, nu mă voi opu-
ne destinului lor, dimpotrivă, voi lupta pentru fericirea fiicelor mele, chiar
împotriva lui Eugen.
Am revenit la Milano întărite de această înţelegere tacită.
Ca de obicei, Eugen ne-a întâmpinat cu răceală şi nu ne-a întrebat ab-
solut nimic. Am hotărât să-i „respectăm” indiferenţa. Doar fetele, convinse
că-i va face plăcere, i-au povestit că au fost de mai multe ori la bunici, că
sunt sănătoşi şi-l îmbrăţişează cu mult drag şi dor.

Din nefericire, tristele preziceri ale Danei n-au întârziat să se adevereas-

că.
În 10 martie 1965, murea la Grado scumpa şi mult iubita mea tanti Cato.
În ultimul timp, dorise să-şi petreacă lunile de iarnă la „Stella Maris”, o
pensiune condusă de călugăriţe ce găzduiau, în special, bătrâni hotelieri.
Era o reşedinţă foarte liniştită, situată pe malul mării, într-o poziţie splen-
didă, numită „digul”, unde vara se făceau minunate plimbări. Tanti Cato
era foarte mândră să mă primească în locul acela. Îmi amintesc că pregă-
tea pe masă enorme de buchete de flori şi mă prezenta tuturor prietenilor
drept „fiica sa”. De fapt, încă din decembrie 1961, a vrut să mă înfieze în
mod legal şi apoi să redacteze un nou testament, declarându-mă moşteni-
toarea legală a bunurilor sale.
În ziua de 5 martie, am primit un telefon de la „Stella Maris”, prin care
eram înştiinţată că tanti Cato a făcut o comoţie cerebrală, fiind internată de
urgenţă la spitalul din Grado. Am plecat imediat, iar, când am ajuns acolo,
nu mai putea vorbi, însă nu-şi pierduse cunoştinţa. Am stat la căpătâiul ei
timp de cinci zile, copleşind-o cu multă afecţiune şi tandreţe, încercând
să-i insuflu încrederea că se va vindeca în mod sigur. Ea mă privea, docilă,
surâzătoare şi senină. Părea să mă creadă. Până când, în dimineaţa de 10
martie, strângându-mi mâna, şi-a dat sufletul.
Dispariţia ei a lăsat în inima mea un gol de nedescris. Mă consola nu-
mai gândul că îşi petrecuse ultimii ani ai vieţii aşa după cum îşi dorise în
visurile cele mai frumoase. Îndeplinindu-i dorinţa, am înmormântat-o în
cimitirul din Grado, alături de mama şi soţul ei.
320
 Afecţiunea şi stima care ne legaseră m-au făcut să nu o uit niciodată,
imaginea ei rămânând de-a pururi în sufletul meu.
Faptul că înfruntam noul sezon estival fără să pot beneficia de sfaturile
şi de preţioasa ei experienţă a presupus, din partea mea, un efort consi-
derabil ca „Vila Iris” să fie bine administrată. Un destin crud însă nu mi-a
lăsat nici măcar timpul să-mi revin după pierderea ei şi să mă resemnez. La
câteva luni, un alt deces avea să-mi zdruncine viaţa.
La 10 iulie, la Bologna, a murit, pe neaşteptate, adoratul meu părinte,
lovit şi el, ca şi mama, de un atac cerebrat. Rossana m-a informat că l-au in-
ternat de urgenţă, fără să-mi ascundă gravitatea situaţiei. Inima mea parcă
s-a despicat în două. Am rugat-o pe Maria Delia să mă înlocuiască la „Vila
Iris” şi am plecat imediat la Bologna. Tot timpul drumului am avut tristul
presentiment că nu îl voi mai găsi pe tata în viaţă. Și nu m-am înşelat.
Maria Vittoria, care îşi pregătea licenţa la Veneţia, a venit imediat. Nu-
mai Eugen a sosit doar în ziua funeraliilor. În timpul înmormântării, s-a
apropiat de mine. Aveam o nevoie disperată de o încurajare, de o vorbă
bună, de consolare. Însă Eugen, rânjind maliţios, mi-a şoptit: „Acum, când
tatăl tău a dispărut, vei fi, în sfârşit, obligată să rămâi cu mine! Nu mai ai pe
nimeni care să te apere!”. L-am urât din tot sufletul. Aş fi vrut să-l pălmu-
iesc pentru aceste cuvinte rostite cu prea multă cruzime, într-un moment
atât de dramatic pentru mine. Fusese o răutate inutilă, pentru că Eugen ştia
prea bine că, de ani de zile, luptasem singură. Și singură fusesem nevoită
să suport crucea calvarului meu, fără să mă ascund după scutul protector
al tatălui meu, tocmai pentru a nu-l face să sufere. Nu puteam admite ca
Eugen să-i batjocorească memoria şi să se bucure de nefericirea mea. Ceea
ce nu înţelesese încă era faptul că, tocmai din acel moment, devenisem cu
adevărat „liberă” să-mi hotărăsc singură soarta!
Pentru a-mi potoli durerea, m-am apucat să muncesc nebuneşte. N-a
fost deloc uşor să fac faţă singură tuturor problemelor ce priveau adminis-
trarea „Vilei Iris”, dar, din mândrie, n-am cerut ajutorul nimănui şi nici nu
m-am dat bătută. Numai dacă îmi câştigam o totală independenţă puteam
avea curajul să închid, pentru totdeauna, capitolul din viaţa mea ce mă lega
de Eugen.

321
 În acel an, Maria Vittoria s-a ţinut de promisiune, luându-şi licenţa în
arhitectură cu maximum de voturi. A fost pentru mine o mare mângâiere,
mai ales când rectorul Universităţii, încredinţându-i diploma, i-a elogiat
calităţile şi voinţa de neclintit. „La numai 23 de ani şi jumătate – a declarat
el –, ea este, în acest moment, cel mai tânăr arhitect din Italia!”.
La sfârşitul anului, după ce am petrecut Crăciunul la Bologna, cu întrea-
ga familie, în amintirea minunatului nostru părinte, am vrut să le răsplă-
tesc pe fete îndeplinindu-le dorinţa de a petrece Revelionul în România.
Am rămas nepăsătoare faţă de împotrivirile lui Eugen şi n-am cedat în faţa
meschinelor sale şantaje. Personal eram convinsă că vacanţa noastră nu-i
displace prea mult. Putea să dispună, în voie, timp de două săptămâni, de
libertatea de a-şi vedea de aventurile sale, fără grija de a se justifica.
Ne-am petrecut acea scurtă vacanţă într-o atmosferă blândă şi senină,
având ocazia să-mi dau seama, fără să dramatizez, cum relaţiile Mariei De-
lia şi Mariei Vittoria cu băieţii se consolidau continuu.
În lunile care au urmat după întoarcerea noastră, raporturile cu Eugen
s-au deteriorat atât de mult, încât au devenit insuportabile.
Maria Delia se găsea în perioada aceea la Londra, ca oaspete al unei
rude a părintelui ignat, pentru a urma un curs de perfecţionare a limbii
engleze. Maria Vittoria însă locuia împreună cu noi la Milano şi lucra în
atelierul unui arhitect.
Aventurile lui Eugen deveneau din ce în ce mai evidente. Din cauza anu-
mitor indiscreţii aflasem că, de câtva timp, o tânără locuia în permanenţă
în cabinetul medical pe care Eugen îl deschisese în Bresso, o suburbie a
oraşului Milano. Maria Vittoria venea pentru prima oară în contact cu acea
mizerabilă realitate şi suferea enorm.
În timpul verii anului 1966, am aflat că apartamentul nostru din Mila-
no era încontinuu ţinta şi refugiul tuturor amantelor lui Eugen, pe care el
le primea zi şi noapte, fără nicio reţinere. Toate acestea erau fapte atât de
ruşinoase, încât venise momentul să iau o hotărâre decisivă. I-am vorbit
Rossanei, fără să-i ascund gravitatea situaţiei. S-a oferit imediat să ne găz-
duiască la Bologna, unde vom căuta, cu timpul, un apartament pentru noi
şi un serviciu pentru fete. Apoi, angajând un avocat bun, vom înainta actele
pentru divorţul meu. După părerea Rossanei, la Bologna, fiicele mele vor
găsi, cu siguranţă, un mediu corespunzător, iar eu îmi voi câştiga echilibrul
şi liniştea de care aveam atâta nevoie. „În timpul stagiunii estivale – a con-
322
tinuat sora mea –, nimeni nu te va putea împiedica să-ţi continui activitatea
la Grado, ocupându-te, ca întotdeauna, de gestiunea «Vilei Iris».” N-am
stat mult pe gânduri. La sfârşitul lunii septembrie, m-am mutat, împreună
cu Maria Delia, în Bologna, unde, cu ajutorul unchiului Federico, Maria
Delia şi-a găsit repede un loc de muncă minunat, ca interpretă la o firmă
germană. Maria Vittoria, din cauza serviciului, a rămas, pentru moment, la
Milano, cu tatăl ei.
N-am vrut să mai pierd timpul. Cu hotărâre şi fermitate, am introdus
imediat actele pentru a ne separa legal.
Scrisoarea avocatului meu i-a provocat însă lui Eugen o stare de tul-
burare, de „disperare” chiar. Maria Vittoria, impresionată de crizele lui de
„durere” şi fiind incapabilă să împiedice acele scene penibile, îmi telefona
zilnic, foarte îngrijorată. Era atât de mişcată de „durerea sinceră” manifes-
tată de tatăl ei, încât mă implora să mă întorc acasă şi să încerc o ultimă
conciliere. Eu însă îmi repetam mereu că nu trebuie să cedez acestor in-
sistenţe, pentru nimic în lume. Din nefericire, îl cunoşteam prea bine pe
Eugen ca să-mi fac iluzii şi să cad din nou în cursă.
Dezamăgiţi de refuzul meu categoric, Eugen şi Maria Vittoria au venit
la Bologna pentru a încerca să mă convingă să revin asupra hotărârii mele.
Implorările lui Eugen, scenele de căinţă şi promisiunile sale absurde au fost
atât de dezgustătoare, încât n-au avut decât darul să-mi sporească dispreţul
şi să-mi întărească decizia. NU! Nu mă voi coborî până-ntr-acolo încât să
fac din nou compromisuri şi, cu atât mai puţin, să-l iert! Nu puteam şi nici
nu voiam acest lucru.
A trebuit însă să plătesc încăpăţânarea mea cu o dureroasă renunţare.
Pentru ca Maria Vittoria să nu înfrunte singură acea dificilă situaţie cu ta-
tăl ei, am acceptat ca Maria Delia să plece împreună cu ei la Milano. A fost
dureros să mă despart de fetele mele, dar eram, în aceeaşi măsură, convinsă
că, departe de orice influenţă, voi putea să mă analizez cu sporită luciditate
şi să reflectez cu mai multă obiectivitate asupra hotărârilor mele, fără să
mai fiu timorată.
Surorile mele, ca şi draga mea prietenă Lola, mi-au stat alături, înţele-
gătoare şi afectuoase, dar evitând cu discreţie să se implice în mod direct,
pentru a nu mă influenţa în decizia pe care trebuia s-o iau. Nu trecea zi fără

323
ca fetele mele să nu-mi telefoneze pentru a-mi declara ce goală li se părea
casa fără mine. Mă implorau să mă întorc, asigurându-mă că „tata” regreta
sincer felul cum se comportase şi că era disperat.
Mă chinuia ideea de a-mi dezamăgi şi răni fiicele, dar, totodată, eram
conştientă că viaţa mea ajunsese în punctul când „socotelile” trebuiau, în
mod inevitabil, încheiate.
Am trăit zile dramatice, în care valoarea sentimentelor, a mândriei şi a
demnităţii umane se suprapuneau, fără a-mi da răgaz. Apoi, într-un mo-
ment de slăbiciune şi mare depresiune sufletească, m-am hotărât să le scriu
o scrisoare fetelor mele:

Dragele mele,
Voi ştiţi prea bine care au fost, cu adevărat, cauzele dureroase ce m-au
determinat să mă despart de tatăl vostru. Aţi trăit alături de mine multe
zile nefericite şi ştiţi cât a trebuit să îndur şi să sufăr, peste limitele răbdării
omeneşti.
În momentul în care, cu câtva timp în urmă, m-am hotărât ca toate aceste
chinuri să ia sfârşit, o dată pentru totdeauna, n-am vrut nici să mă răzbun,
nici să-l fac să suporte toate consecinţele, aşa cum aş fi avut dreptul s-o fac;
m-am limitat doar să declar că nu mai puteam continua viaţa aceea, în care
personalitatea şi cele mai elementare deziderate ale mele erau, cu bună şti-
inţă, ignorate. Am reacţionat în acest fel nu atât dintr-un impuls de genero-
zitate, cât determinată de o stare de oboseală extremă, oboseală psihică şi
neîncredere în omul pe care-l alesesem ca tovarăş de viaţă.
Singurul lucru pe care-l doream era să încerc să-mi recâştig, cât de cât, tih-
na şi echilibrul sufletesc. Îmi spuneţi că, acum, tatăl vostru regretă şi susţine
că nu se va mai repeta niciodată tot ce s-a întâmplat. Aş vrea să cred, ca şi
voi, dragele mele, că aşa va fi!
Cu această nădejde mă întorc acasă pentru a reuni familia noastră, cu
speranţa că vom duce cu toţii, de acum încolo, un trai liniştit şi fericit, uitând
un trecut întunecat.
Pentru a atinge acest ţel, în afară de slabele mele energii, mă bizui, mai
ales, pe gingașa voastră afecţiune, la care ţin mai presus de orice.
Mama voastră

Bologna, 28 noiembrie 1966

324
 M-am întors la Milano ducând cu mine apăsătoarea povară a multor
îndoieli şi incertitudini. Mă simţeam un om învins, pentru că nu avusesem
nici forţa şi nici curajul de a da curs impulsului şi voinţei mele. Dacă aş
fi refuzat să le acord fiicelor mele această ultimă şansă, conştiinţa mea de
mamă n-ar fi scăpat nicicând de remuşcări.
A urmat o iarnă teribilă. În ciuda promisiunilor făcute, Eugen nu şi-a
schimbat câtuşi de puţin modul de viaţă, nici comportamentul. Continua
să ne impună sacrificii economice intolerabile.
Îmi amintesc cum calcula, cu cinism, câştigul pe care-l puteam obţine
de la „Vila Iris” şi pe care-l aduna la leafa Mariei Vittoria. Aceasta îi permi-
tea să-şi împace conştiinţa şi să nu ne mai dea alţi bani. Îi reproşa mereu
Mariei Delia că este incapabilă să-şi găsească ceva de lucru, cu toate că,
în realitate, biata fată căuta, în permanenţă, un loc de muncă. În schimb,
Maria Vittoria avea mereu discuţii pentru plata telefonului (cu care fata îşi
rezolva operativ problemele de serviciu), ameninţând-o că va lua măsuri
drastice.
La Crăciun, pentru a evada din atmosfera aceea deprimantă, ne-am de-
cis să petrecem, din nou, sărbătorile în România. Aveam prea multă nevoie
de acea încurajare, de căldura pe care numai nişte inimi generoase şi curate
de prieteni, animate de cele mai sincere sentimente, ni le puteau oferi.
Când am ajuns la Timişoara, i-am găsit pe băieţi foarte deprimaţi. Sa-
mavolniciile regimului comunist continuau să le îngrădească orice aspira-
ţie, aşa că speranţa care-i susţinuse moral se destrăma puţin câte puţin în
fiecare zi.
Marius ne-a povestit că, de câtva timp, ceruse ministerului de resort
autorizaţia de a contracta o căsătorie cu o cetăţeancă italiancă. Răspunsul
a fost categoric: se acordă aprobarea numai cu condiţia ca viitoarea soţie să
accepte să locuiască în România. Frica a pus stăpânire pe mine, dar Maria
Vittoria mi-a risipit, cu hotărâre, îngrijorarea. Căutându-şi cuvintele pen-
tru a nu răni inima lui Marius, a spus că nu va putea niciodată să accepte
acest josnic şantaj.
Pusese prea mult suflet şi energie pentru a-şi termina studiile şi pentru
a se pregăti pentru o carieră mult visată, cu ajutorul căreia era în măsură
să-şi câştige independenţa materială atât de necesară. Aşa că, acum, nu mai
putea da înapoi. A mai adăugat că, deşi respingea soluţia propusă, n-avea
325
nici cea mai mică intenţie să-şi renege sentimentele şi speranţele. Era ferm
convinsă că timpul le va rezolva pe toate şi că nu le va înşela aşteptările. Și
eu mi-am dorit acelaşi lucru pentru fericirea tinerilor şi pentru ca dragos-
tea lor, atât de puternică, să se împlinească!
A doua zi, foarte stânjeniţi, dar hotărâţi, cei patru tineri m-au rugat să-i
ascult. Horia şi Marius şi-au expus propunerea, fără ocolişuri, cu o claritate
care m-a dezarmat. Mi-au spus că „o singură persoană” era în măsură să-i
ajute şi că numai eu puteam ajunge la „el”, fără să dau de bănuit. Am înţe-
les, într-o clipă, că băieţii cunoşteau secretul legat de expatrierea noastră şi
sperau, la rândul lor, în sprijinul maiorului Tudor.
Recunosc că eram în mare încurcătură, fiind obligată să abordez un
subiect atât de delicat. Aş fi vrut să le reproşez fiicelor mele că au făcut,
cu prea multă uşurinţă, confidenţe ce ar fi trebuit să fie tăinuite cu grijă,
pentru totdeauna, dar reproşurile tot n-ar fi servit la nimic. Am încercat
să ocolesc acel chinuitor obstacol, spunându-le că nici nu putea fi vorba să
ne expunem unui risc aşa de mare. Trecuseră mai bine de şapte ani de la
ultima mea întâlnire cu „persoana” aceea şi erau datori să înţeleagă că ar
fi fost din cale-afară de jenant pentru mine să-l revăd. Și, apoi, ce puteam
să-i cer?!
Maria Delia şi Maria Vittoria, cu ochii plini de lacrimi, m-au implorat
ca totuşi să încerc. Doreau de la „el” numai un sfat, nimic altceva decât un
sfat!... Am încercat să câştig timp, fără să promit nimic.
Am meditat o noapte întreagă dacă este sau nu oportun să acţionez. Se
iviseră zorile când am hotărât că numai Dana mă putea ajuta. N-am mai
stat mult pe gânduri şi m-am dus să-i fac o vizită.
Am povestit îndelung despre bucuriile şi durerile vieţii noastre, deşi un
singur gând îmi tortura mintea. Am aşteptat, cu nerăbdare, momentul po-
trivit şi, apoi, încercând să par dezinvoltă, i-am cerut veşti despre maiorul
Tudor. Dana nu s-a mirat câtuşi de puţin de „curiozitatea” mea. Dimpotri-
vă, părea că aştepta această întrebare. Ochii ei albaştri s-au iluminat când
mi-a spus, cu satisfacţie, că maiorul Tudor era sănătos, că se bucura de un
binemeritat prestigiu, iar cariera lui era în plină ascensiune. Fusese, de al-
tfel, de curând avansat la gradul de colonel. Mi-a vorbit, apoi, cu entuziasm
despre micuţul Radu, care era cuminte, ascultător, inteligent şi se dezvolta

326
în mod armonios. Cu multă discreţie, Dana m-a informat că, din păcate,
colonelul Tudor trăia de mult timp despărţit de soţie. Vestea aceasta m-a
surprins şi m-a întristat nespus.
Dana m-a scrutat îndelung, în tăcere, apoi, parcă intuindu-mi frămân-
tările, m-a privit cu îngrijorare şi mi-a spus: „Te rog să nu uiţi că omul ace-
la, atât de bun şi generos, a suferit destul înainte şi după plecarea ta. Te rog,
nu încerca să-l revezi, i‑ar face numai rău. Ai putea deschide din nou o rană
profundă în inima sa... şi ar fi nedrept!”. N-am găsit curajul să-i mărturi-
sesc Danei dilema care mă apăsa şi i-am promis, fără convingere, că îi voi
urma sfatul. Însă, în colţişorul cel mai ascuns al inimii mele, hotărârea era
luată. Cu multă prudenţă, am intrat într-o cabină telefonică unde, cu mâini
tremurătoare, am format „vechiul număr secret” al colonelului Tudor. Cele
câteva clipe de aşteptare au fost suficiente pentru a mă copleşi de emoţie,
iar, în momentul în care i-am auzit glasul, m-am cutremurat şi am intrat
în panică. Făcând apel la tot curajul meu, i-am spus aproape în şoaptă: „Vă
rog să mă scuzaţi, dar trebuie să vă vorbesc de urgenţă.” El mi-a recunoscut
vocea. A tăcut pentru un moment, apoi, cu un ton hotărât, mi-a răspuns:
„Vă aştept în această seară, la orele 20, în faţa Poştei Centrale. Nu trebuie
să-mi adresaţi niciun cuvânt, doar să mă urmaţi în tăcere...”.
Tinerii, desigur, au primit ştirea cu multă bucurie. Nu puteau să-şi în-
chipuie la ce tortură morală mă supuneam numai ca să-i văd mulţumiţi!
M-am dus la întâlnire cu un nod în gât, cuprinsă de un sentiment de vi-
novăţie care mă chinuia. Ningea de două zile fără încetare. În tăcerea serii,
paşii mei se cufundau lent în covorul imaculat. Înainte de a ajunge la Poşta
Centrală, l-am zărit pe colonelul Tudor venindu-mi în întîmpinare, înfăşu-
rat într-o manta largă, cu capul acoperit de o căciulă înaltă. L-am recunos-
cut numai după ochii aţintiţi asupra mea. Privirea lui mi s-a părut glacială.
Inima mea a început să freamăte. Fără să-mi spună un cuvânt, mi-a făcut
semn să-l urmez. M-am supus. Am mers pe o mulţime de străduţe mărgi-
naşe, până la periferia oraşului. Eram încordată şi speriată; inima îmi bătea
nebuneşte, de parcă voia să-mi spargă pieptul, în timp ce paşii mei nesiguri
se afundau în stratul de zăpadă tot mai gros. Ne-am adâncit, apoi, în plin
câmp şi, la scurtă vreme, întunericul ne-a învăluit pe deplin.
Colonelul Tudor mergea sprinten în faţa mea şi, cu toate că încercam
cu disperare să ţin pasul călcându-i pe urme, pierdeam treptat teren. De
câteva ori am văzut silueta sa neagră dispărând din faţa ochilor mei şi, în
327
acele clipe, îmi îngheţa sufletul de groază. Acelaşi teribil marş forţat a durat
mai mult de o oră, în timp ce mintea mea era năpădită de gânduri din ce în
ce mai sumbre. Eram la capătul puterilor când colonelul Tudor a încetinit
şi-a aşteptat să-l ajung din urmă. În acea nesfârşită întindere de zăpadă, ne-
am oprit unul în faţa celuilalt. Se auzeau numai respiraţiile noastre trudite.
Privindu-mă cu extremă duritate, colonelul Tudor m-a întrebat pe un ton
dispreţuitor: „Și, acum, ce mai vreţi de la mine?”.
În clipa aceea mi s-a făcut o milă profundă de mine, pentru că eram din
nou obligată să cerşesc ajutor, tulburând pacea unui om care merita numai
recunoştinţa mea, nicidecum să-l împovărez cu alte griji. Am plecat ochii,
fiind incapabilă să mai articulez un cuvânt. Atunci a adăugat: „Vreţi băieţii,
nu-i aşa?”.
Încurcată şi copleşită de ruşine, am reuşit, cu greutate, să-i răspund:
„Da!”.
Zăpada cădea nemiloasă pe feţele noastre. Totul părea ireal... ca într-un
vis... sau poate ca într-un coşmar. Doream s-o iau la fugă, să uit mâhnirea
acelor momente, dar trupurile noastre imobile, faţă în faţă, îşi aruncaseră o
sfidare ce trebuia lămurită.
După o lungă tăcere, colonelul mi-a vorbit pe un ton mai liniştit, în
care am simţit vibraţia unei emoţii îndepărtate, dar de neuitat: „Regret că
v-am supus la această oboseală – îmi spuse –, dar trebuia să-mi iau toate
măsurile de prevedere. Vreau să am certitudinea că nimeni nu ne urmăreş-
te... Ar fi fost foarte periculos pentru amândoi. Puteţi să le spuneţi fetelor
dumneavoastră că sunt dispus să le întâlnesc chiar mâine seară, la băieţi.
Însă trebuie acţionat cu foarte multă grijă. Voi fi acolo fix la orele 21. Faceţi
în aşa fel încât să mă primiţi chiar dumneavoastră şi spuneţi-le tinerilor să
vină cu o jumătate de oră mai târziu, cât se poate de degajaţi. Nimeni din
afară nu va trebui să sesizeze încordarea lor.”
Tulburarea mea era atât de mare, încât nici n-am găsit cuvinte potrivite
să-mi exprim recunoştinţa. „Trebuie să ne întoarcem imediat – spuse apoi
colonelul Tudor. Urmaţi-mă de la o anumită distanţă şi nu vă temeţi, vă voi
conduce până în apropierea hotelului dumneavoastră. Vă rog să nu scoateţi
o vorbă... să nu-mi spuneţi nici măcar «noapte bună!». Trebuie să ne prefa-
cem că venim din direcţii diametral opuse.”

328
 Am făcut calea întoarsă spre oraş. Zăpada spulberată de un vânt înghe-
ţat devenise mai înţepătoare şi-mi biciuia aprig obrajii. În inima mea însă,
îşi făcuse loc o mare dezolare.
Când am ajuns la fiicele mele, care se aflau acasă la Horia şi la Marius,
trecuse de mult miezul nopţii. E inutil să descriu cum le luminau ochii
de bucurie şi speranţă, auzind că „tovarăşul” colonel Tudor acceptase să-i
întâlnească. O agitaţie neobişnuită le-a alungat somnul, aşa că am rămas
să discutăm şi să ţesem visuri... până la ivirea zorilor, când băieţii ne-au
condus la hotel. N-a fost uşor să îndeplinim condiţiile colonelului fără să
trezim o serie de suspiciuni. L-am rugat, deci, pe tatăl băieţilor să se retragă
în camera sa. Apoi, retrăind emoţiile trecutului, l-am aşteptat febril pe co-
lonelul Tudor. Faptul de a fi din nou singuri, după atâţia ani, îmi producea
o plăcere ce nu se poate descrie. O dorinţă instinctivă mă îndemna să-i
încredinţez, fără nicio rezervă, cele mai ascunse frământări ale sufletului
meu, dar colonelul Tudor a menţinut, în mod voit, tot timpul, o atitudine
distantă, care m-a descumpănit. Foarte politicos, în aşteptarea copiilor, a
ţinut să afle cum se prăpădiseră părinţii mei şi mătuşa Cato, ce studii efec-
tuaseră fetele şi, în general, cum o duceam în Italia. Pe Eugen l-a ignorat
total. În schimb, a făcut în aşa fel încât să-mi dea de înţeles că era informat
de precedentele mele călătorii în România şi că ştia cu precizie cum îmi
petrecusem fiecare zi pe teritoriul românesc, atât la Arad, cât şi la Timişoa-
ra. Am rămas foarte surprinsă, pentru că îmi aminteam că mă uitasem de
nenumărate ori în jur, în speranţa că-l voi revedea chiar şi pentru o clipă,
măcar pentru a-i dărui un surâs! N-am mai avut timp să vorbim despre
altceva. Tinerii sosiseră. Colonelul Tudor le-a întâmpinat pe fiicele mele
cu multă cordialitate, şi-a exprimat plăcerea sinceră de a le revedea şi le-a
felicitat pentru rezultatul excelent al studiilor întreprinse. Apoi, adresân-
du-se băieţilor, le-a spus cu evidentă îngrijorare: „Cunosc bine problemele
voastre și, de asemenea, sunt la curent cu cererea înaintată de unul dintre
voi pentru a obţine aprobarea în vederea căsătoriei cu o «cetăţeancă italian-
că». Aş dori mult să vă pot ajuta, dar ştim cu toţii că răspunsul pe care l-aţi
obţinut nu vă oferă mari speranţe... Am nevoie de câtva timp să reflectez
înainte de a vă da un sfat... Ne-am putea vedea din nou mâine seară, dar
nu aici, ar fi prea riscant... Să ne întâlnim cu toţii în locuinţa fratelui vostru
din Str. Diana. E necesar ca nicio altă rudă să nu fie prezentă. Veţi găsi voi
soluţia cea mai potrivită ca să-i îndepărtaţi de acasă.”
329
 N-am ştiut niciodată cum au făcut băieţii, dar, în seara aceea, aparta-
mentul fratelui lor mai mare a fost pus la dispoziţia noastră.
Punctual, ca de obicei, colonelul Tudor a sosit la ora fixată, dar mi s-a
părut destul de neliniştit. Fără să mai pierdem vremea, s-a adresat Mariei
Delia şi Mariei Vittoria pe un ton hotărât: „Imediat cum ajungeţi în Italia
– a spus el –, fiecare va trebui să trimită o scrisoare de adio logodnicului,
explicându-i, cu amărăciune, că este forţată să renunţe la gândul de a fi îm-
preună, întrucât dificultăţile ce îngrădesc căsătoria sunt de neînvins. Din
acel moment, în mod categoric, trebuie să întrerupeţi orice corespondenţă;
de asemenea, călătoriile în România. Sacrificiul pe care vi-l cer este, poate,
primul pas absolut necesar pentru a vă realiza visul.”
Am ascultat cu toţii într-o tăcere respectuoasă, fără a înţelege însă care
era calea ce ducea la rezolvarea problemei.
Colonelul Tudor s-a adresat apoi lui Horia şi lui Marius, spunându-le:
„Voi, băieţi, după ce veţi primi scrisorile, trebuie să vă plângeţi, conster-
naţi, la toată lumea: rude sau prieteni. Apoi, cu profundă mâhnire, să le
răspundeţi fetelor exprimându-vă durerea, dar, cu tot atâta demnitate, să
le informaţi că aţi luat act de hotărârea lor, fără a le reproşa nimic şi fără să
le pretindeţi alte explicaţii. Lăsaţi să treacă un timp, în care va fi necesar ca
lumea să vă creadă deprimaţi, umiliţi şi răniţi în amorul propriu... Apoi veţi
începe să participaţi, în grup, la câte o călătorie organizată în ţările socia-
liste. Asta e tot ce aveţi de făcut şi, dacă veţi şti să acţionaţi cu inteligenţă,
urmând sfaturile mele, veţi vedea că, până la urmă, ceva important se va
întâmpla.”
Tinerii, neîncrezători, s-au uitat unul la altul, neştiind ce să mai creadă.
Eu însă, obişnuită cu uneltirile colonelului Tudor, am reuşit să sesizez, în
acele cuvinte, o promisiune... chiar un subtil angajament. Colonelul şi-a
luat rămas bun în grabă, scuzându-se că nu mai putea rămâne. Am ţinut
să-l însoţesc până la uşă. Amândoi eram încordaţi şi stânjeniţi. Aş fi vrut să
opresc timpul în loc, să găsesc cuvintele cele mai potrivite pentru a răsplăti
atâta bunăvoinţă, dar emoţia mea era atât de violentă, încât m-a paralizat.
Tot el a fost acela care a spart tăcerea: „Fiţi liniştită. Dacă voi reuşi să-mi
păstrez actuala poziţie, voi face totul pentru a-i ajuta pe tineri, care mi se
par băieţi buni. Dacă voi da greş, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău!”.

330
 A plecat cu paşi grăbiţi, înfăşurat în mantaua sa largă. L-am văzut înde-
părtându-se şi, apoi, dispărând brusc, înghiţit de întuneric. Cuvintele lui au
răsunat în mintea mea ca un lung ecou.
Din acel moment, nu l-am mai văzut niciodată.

Imediat ce au ajuns în Italia, respectând sfatul colonelului Tudor, fetele

le-au scris logodnicilor. Răspunsul a sosit peste puţin timp, conform înţe-
legerii stabilite.
Pentru a îmbunătăţi, cel puţin temporar, raporturile noastre cu Eugen,
l-am pus la curent cu hotărârea luată de fete, de a rupe orice relaţie cu Ho-
ria şi Marius. Trebuie să recunosc că scopul nostru a fost atins, pentru că
Eugen şi-a schimbat considerabil atitudinea, făcând eforturi pentru a de-
veni un „tată model”. Ne-am sfătuit să-i comunicăm adevărul la momentul
potrivit.
În iarna aceea, viaţa noastră la Milano a început să ia o întorsătură de-
cisivă.
Ambiţioasă cum era din fire, Maria Vittoria a deschis, împreună cu un
coleg, un mic atelier de proiectare, cu intenţia de a face carieră. Și Maria
Delia şi-a găsit un serviciu foarte bun, în biroul unor avocaţi curatori ai
unor societăţi comerciale ce întreţineau relaţii cu diverse firme din străi-
nătate. Aşa că Maria Delia, ca interpretă, va începe să ducă o viaţă foarte
activă, călătorind în toată Europa. Începeam, în sfârşit, să sper că, odată
ce fetele aveau o carieră asigurată, puteam şi eu să-mi schimb viaţa. Dar
gândul acesta nu era altceva decât o nouă himeră. Un nou şi neaşteptat
eveniment va interveni destul de curând, pentru a împiedica orice decizie
legată de viitorul meu.
La 25 aprilie 1965, căsătoria Luisei a reunit, la Bologna, toată familia
mea. Fiind singurul unchi, lui Eugen i s-a cerut să fie martor la nuntă.
Simţindu-se măgulit, a acceptat cu plăcere, mai ales că, apărând lângă o
mireasă atât de tânără şi de frumoasă, orgoliul său era foarte satisfăcut.
Din păcate, a răspuns acestui gest de afecţiune şi preţuire în modul cel mai
josnic cu putinţă: imediat după terminarea ceremoniei religioase, Eugen
a chemat-o pe Luisa deoparte şi i-a mărturisit că aşteaptă un copil de la o
tânără prietenă.

331
 Luisa a plecat în călătorie de nuntă împovărată de acel teribil secret, care
a chinuit-o tot timpul. Abia la întoarcere, le-a destăinuit părinţilor secretul
şi, apoi, mătuşii ei, Rossana.
Surorile mele au convenit să ne informeze, dar niciuna dintre noi nu s-a
gândit că o asemenea dezvăluire, ce nu putea decât să te descumpănească,
putea fi demnă de crezare. Chiar şi cumnatul meu, Federico, era convins
că era doar o simplă vorbă aruncată în vânt, izvorâtă din mintea perfidă şi
răutăcioasă a lui Eugen, capabil numai să rănească şi să tulbure sentimen-
tele celor din jur. Ne-am mulţumit să-l blamăm cu toţii, cu tot dispreţul, şi,
pentru a nu ne coborî la nivelul lui, am decis să ştergem, pentru totdeauna
din amintire, acel mizerabil episod.
Vor trece mulţi, foarte mulţi ani înainte ca adevărul să-mi sară în faţă, în
mod crud şi brutal, în toată mârşăvia lui!
După nunta Luisei, m-am întors la Milano, având la dispoziţie doar
timpul necesar să-mi pregătesc valizele pentru a pleca la Grado. Luna mai
bătea la uşă şi „Vila Iris” nu putea aştepta. Din păcate, din acel moment, tre-
buia să mă împac cu gândul de-a nu mai avea ajutorul Mariei Delia. Ea îmi
fusese de mare folos în hotel, mai ales că, fiind poliglotă, ştia să se descurce
cu turiştii străini. La toate acestea, se adăuga mâhnirea de a n-o mai avea
lângă mine pentru a-i vorbi în fiecare zi şi a-i asculta confidenţele.
La începutul lunii iunie, Maria Delia m-a anunţat că îşi va petrece sfârşi-
tul de săptămână la Grado. Mi-a mărturisit că-i era foarte dor de mine, iar
concediul de vară era prea departe!
A sosit vineri noaptea, însoţită de Eugen, care venea deseori la Grado
pentru a se întâlni cu prietenul său, Nardi, şi pentru a „întreţine” vie flacăra
cuceririlor sale amoroase.
M-am bucurat când am constatat că Maria Delia se îngrăşase şi arăta
minunat. S-a declarat fericită că mă putea îmbrăţişa şi că îşi va întâlni pri-
etenii de care se legase în verile precedente. Nimic nu lăsa să se întrevadă
drama care o consuma şi care determinase, în fond, vizita aceea neaştep-
tată. De abia duminică, după masă, Maria Delia mi-a cerut să rămână un
pic singură cu mine, dorind să-mi vorbească. Ne-am retras într-un colţ
pentru a-i oferi posibilitatea să-şi descarce sufletul. Am înmărmurit când
Maria Delia, izbucnind în plâns, mi-a mărturisit că aşteaptă un copil de la
Horia! A fost pentru mine o lovitură cumplită! Am simţit că îmi trece un
fior rece prin şira spinării... ce mai, vestea m-a înspăimântat. Într-o singură
332
clipă, s-au învălmăşit în mintea mea o mulţime de gânduri... Mi-am amin-
tit de suferinţele din adolescenţa mea, când, mai tânără decât ea, a trebuit
să înfrunt singură povara unei situaţii identice. Dar totul n-a durat decât o
clipă. Instinctiv, mi-am deschis larg braţele şi am primit-o cu afecţiune la
pieptul meu, mângâind-o şi manifestându-mi toată bucuria pentru fiinţa
ce urma să se nască. Ne-am gândit imediat cum să facem să-l anunţăm pe
Horia fără să încălcăm dispoziţiile colonelului Tudor. De aceea am hotărât,
din prudenţă, să facem în aşa fel încât vestea să-i parvină indirect, într-o
formă vagă şi discretă, prin terţe persoane. Și aşa am şi făcut. Rămânea însă
o problemă la fel de serioasă: aceea de a-l informa pe Eugen. Mi-a fost de
ajuns să văd privirea terorizată a Mariei Delia pentru a înţelege că eu eram
cea care trebuia să-i dea vestea.
Am sfătuit-o să plece imediat la Milano, cu primul tren, şi să nu-şi facă
niciun fel de griji. Îl voi înfrunta eu pe tatăl ei, singură, fără nicio teamă.
Am aşteptat întoarcerea lui Eugen până noaptea târziu, impunându-mi
să fiu lucidă şi fermă, deşi nu mă simţeam deloc în stare să fiu aşa. Reacţia
lui Eugen a fost extrem de violentă, fără nicio indulgenţă faţă de mine şi de
fiica noastră. M-a insultat de mai multe ori, acuzându-mă că eram unica şi
adevărata vinovată pentru tot ce se întâmplase. După părerea lui, eu m-am
pretat să încurajez jocul fetelor. Eu eram cea care le cântase în strună, le
cocoloşise şi, după toate, nu fusesem capabilă nici măcar să veghez cum
trebuia asupra lor, lăsându-le să-şi facă de cap! Insultele lui deveneau din
ce în ce mai vulgare; cuvinte grele, pe care nu le puteai adresa nici ultimei
femei de stradă. În clipele acelea, mi s-au perindat prin faţa ochilor scenele
dramatice ce marcaseră începutul legăturii noastre. Comparaţia dintre Eu-
gen şi tatăl meu a fost inevitabilă: un tată care, împotriva principiilor sale
austere de viaţă, ştiuse să-şi înăbuşe durerea cu multă demnitate. Eugen,
furios la culme, mi-a întors spatele şi s-a îndreptat spre lagună.
Hotărâtă să duc lupta până la capăt, l-am urmat şi, lăsând la o parte orice
mândrie, m-am înjosit, coborându-mă până la ultima treaptă.
L-am ajuns din urmă şi, luându-l de braţ, i-am vorbit aproape cu tan-
dreţe, amintindu-i de tinereţea şi de greşelile noastre, fără să-i fac niciun
reproş. Am îndurat să fiu din nou batjocorită şi, fără să mă răzvrătesc, am
suportat să fiu ponegrită şi învinuită de fapte pe care nu le săvârşisem nici-
odată. Am parlamentat până în zori. Agăţată strâns de braţul lui, îl implo-
ram mereu să fie îngăduitor cu fiica noastră, care, înspăimântată, îl aştepta
333
acasă. Fără să se mai culce, Eugen a plecat spre Milano, promiţându-mi că
nu-i va face Mariei Delia nicio scenă. Se va limita să-i dea de înţeles că e
la curent cu totul. Am sperat, din toată inima, că Eugen va da dovadă de o
urmă de omenie, măcar o dată-n viaţă.
A trecut o săptămână, în timpul căreia, vorbind în fiecare zi la telefon
cu fetele, am avut impresia că acasă totul era în ordine. Speram ca Eugen să
revină în curând la Grado, animat de gânduri mai bune, deoarece doream
să discutăm şi să găsim o soluţie pentru viitor.
Pe neaşteptate, am primit însă un telefon de la Maria Delia, care m-a
aruncat în cea mai neagră disperare. Plângând, mi-a spus că tatăl ei, cu
o seară înainte, o înştiinţase că, pentru nimic în lume, nu-i va permite să
ducă sarcina până la capăt. A avertizat-o să se pregătească sufleteşte, pentru
că, într-una din zilele următoare, o va conduce la o colegă „binevoitoare”,
medic ginecolog, care-i va întrerupe sarcina. Cu o neruşinare de necon-
ceput pentru un tată, i-a precizat că, pentru a salva onoarea familiei, o va
prezenta doctoriţei drept una dintre tinerele sale amante!
Înmărmurită de acea răscolitoare veste, am simţit că îl urăsc pe Eugen
cu toată fiinţa mea, dar i-am spus cu hotărâre şi fermitate Mariei Delia că
tatăl ei nu va îndrăzni niciodată să transpună în viaţă acel plan diabolic.
Disperată şi extrem de agitată, m-am dus imediat acasă la prietenii mei,
Nardi şi Ilia, care, impresionaţi de povestirea mea, m-au sfătuit să plec, fără
întârziere, la Milano. Pentru a mă linişti, Nardi s-a oferit să se ocupe de
„Vila Iris”.
Când s-au trezit cu mine acasă, în aceeaşi seară, fetele au încremenit, dar
s‑au şi bucurat. În schimb, Eugen şi-a reţinut cu greu furia. L-am înfruntat
cu o impetuozitate şi o violenţă care l-au dezarmat. L-am obligat să mă
asculte şi i-am spus că venisem numai pentru a-i preciza un singur lucru:
„Fiinţa pe care Maria Delia o poartă în pântece trebuie să se nască!!! Vai de
tine dacă vei încerca, în vreun fel, să întrerupi această sarcină! Voi acţiona
fără pic de milă, denunţându-te imediat. Și rezultatul îl ştii: distrugerea
carierei şi a vieţii tale, pentru totdeauna!”.
A doua zi a trebuit să mă întorc la Grado. Însoţindu-mă până la uşă, Ma-
ria Delia m-a strâns în braţe, spunându-mi printre lacrimi: „Îţi mulţumesc
din suflet, iubită mamă!”. În acel moment, am simţit între noi vibraţia unei
noi fiinţe. Am plecat fericită...

334
 În ziua de 13 septembrie 1967, s-a născut, la Milano, Barbara. O fetiţă
splendidă, cu ochii albaştri ca cerul. Graţie ajutorului dragilor mei Nardi
şi Ilia, care ştiau să mă înlocuiască cu multă competenţă în administrarea
hotelului, am plecat imediat spre clinică pentru a-mi putea îmbrăţişa prima
nepoată.
La sfârşitul lui septembrie, după ce s-a terminat sezonul estival la Grado,
m-am sfătuit cu fiicele mele cum să-i transmitem lui Horia minunata veste,
fără a periclita planul stabilit. Am considerat imprudent să-i scriem şi să
difuzăm astfel ştirea, cu atât mai mult cu cât nu mai ştiam cum evoluaseră
lucrurile în România. După ce am dezbătut această dificilă problemă, cân-
tărind, în fel şi chip, fiecare mod de a acţiona, am acceptat să plec doar eu
într-o scurtă vizită la Timişoara.
Am stat doar câteva zile, fiind găzduită de Annelore. Prin intermediul
ei, l-am putut întâlni imediat pe Horia. Cum m-a văzut, m-a îmbrăţişat şi
amândoi am izbucnit în plâns. Primise mai de mult ştirea că Maria Delia
era însărcinată, ceea ce îi produsese o stare de cumplită disperare, fiind
constrâns de un regim tiranic să stea departe de ea în asemenea clipe. Zile
întregi calculase, cu aproximaţie, data când această mică părticică din fiinţa
lui va vedea lumina zilei, dar îl demoralizase gândul că nu va trăi această
sublimă clipă, poate unică în viaţa lui, şi că nu va putea afla nimic: nici
unde, nici când anume va deschide ochii spre lume băiatul... sau fetiţa lui...
I-am dăruit un mic album cu fotografiile fetiţei şi, privindu-le, ne-a copleşit
din nou emoţia pe amândoi.
Ne-am revăzut, apoi, în fiecare zi, până la plecarea mea. Dar cel mai
mult ne chinuia incertitudinea unui viitor apăsător, ce nu lăsa să se întreva-
dă nicio soluţie imediată... nicio perspectivă... nicio nădejde...
Marius a considerat mai prudent să nu mă întâlnească. Mi-a transmis
salutările sale, comunicându-mi că dragostea lui pentru Maria Vittoria ră-
măsese neschimbată, dar că dorea să se supună riguros angajamentului luat
faţă de colonelul Tudor, pentru că numai aşa exista o licărire de speranţă ca,
într-o bună zi, s-o revadă. Am aflat de la Horia că Marius se întorsese, de
curând, dintr-o călătorie turistică în U.R.S.S.
Într-o după-amiază, am primit, tot în casa Annelorei, vizita Danei, care
mi-a confirmat, din nou, prezicerile sale, anume că, în scurt timp, cei doi
băieţi vor veni în Italia. Am vrut să o cred, cel puţin pentru a-mi mai alina
supărarea. Dana nu mi-a vorbit de colonelul Tudor, dar nici eu n-am între-
335
bat-o nimic despre el. Nu puteam comite nicio imprudenţă care ar fi putut
prejudicia viitorul fiicelor mele. Eram sigură că, în caz de necesitate, mă va
căuta chiar el. Dar nu s-a întâmplat aşa.
M-am întors la Milano foarte deprimtă, plină de îndoieli. Trebuia să
ne reorganizăm viaţa şi nu era deloc uşor. Maria Delia a fost nevoită să-şi
reia lucrul. Eu mă ocupam de casă şi o îngrijeam cu plăcere pe fetiţă, care
creştea minunat. De mai multe ori, am încercat să ajung la inima lui Eugen,
din dorinţa de a-l îndupleca să-i îngăduim Mariei Delia să-şi părăsească
serviciul pentru a trăi, din plin, bucuria maternităţii, dar toate insistenţele
mele au fost zadarnice. Atunci l-am implorat să fie de acord să suporte
cheltuielile de întreţinere ale Mariei Delia şi ale fetiţei ei, măcar pe timpul
iernii. Din mai până în octombrie, putând conta pe încasările hotelului, le-
aş fi suportat eu. A fost imposibil să-l conving şi, pe un ton răutăcios, mi-a
spus: „Maria Delia a greşit, acum să suporte consecinţele. Iar ţie să-ţi iasă
din cap că voi irosi o singură liră pentru progenitura acelui român!”.
Resemnată, am fost nevoită să accept şi această perioadă de chinuri, fi-
ind conştientă că eram obligată să rămân încă alături de Eugen, care, deşi
ne provoca atâtea suferinţe, ne „oferea” cel puţin posibilitatea să locuim cu
toţii sub acelaşi acoperiş.
La începutul lunii mai, cu ajutorul unei guvernante pricepute, pe nume
Tata Gisa, am luat-o pe Barbara cu mine la Grado. Fiinţa aceea atât de dulce
şi scumpă făcea de-acum parte din viaţa mea. Maria Delia, în ciuda imen-
sei dureri pe care i-o provoca acea despărţire silită, a continuat să lucreze
din greu, pentru a face faţă, în mod demn, întreţinerii ei şi a fetiţei. De-
abia mai târziu, aveam să constat că refuzul lui Eugen de a întinde, într-un
moment critic, o mână de ajutor propriei sale fiice îi va schimba acesteia
întreaga viaţă.
La 20 martie 1968, alt eveniment însemnat va răvăşi liniştea întregii fa-
milii.
Tocmai eu am primit un telefon de la Marius, care se afla la Belgrad. M-a
rugat s-o anunţ pe Maria Vittoria că o aştepta acolo, a doua zi, la ora 13, în
Piaţa Republicii. Fără să-i vină să creadă, Maria Vittoria parcă înnebunise
de bucurie. N-a acceptat niciun sfat, nicio recomandare şi, cu ajutorul unor
prieteni, a plecat imediat spre Belgrad.
În scurt timp şi în mod destul de aventuros, a reuşit, la întoarcere, să
treacă graniţa italiană împreună cu Marius.
336
 Aşteptarea noastră înfrigurată s-a încheiat cu o îmbrăţişare generală,
care ne-a produs o emoţie atât de puternică, încât s-a transformat într-o
mare de lacrimi. Numai Eugen, retras într-un colţ, urmărea scena dezapro-
bator. Cel puţin, bine că a avut bunul simţ să nu intervină!
Cu sufletul la gură, Marius ne-a povestit cum se produsese „miracolul”
plecării sale. Institutul de proiectări din Timişoara, unde lucra ca inginer-
şef, a organizat o excursie în Iugoslavia pentru salariaţii săi; fiind obligat să
întocmească o listă detaliată cu toţi participanţii, din păcate Miliţia o triase
substanţial. Abia la frontieră – spuse Marius –, a înţeles de ce îl favoriza-
se norocul. Amestecat printre vameşi, colonelul Tudor, ducând mâna la
chipiu, a salutat plecarea grupului. Apoi, cu un surâs complice, a privit în
direcţia lui Marius şi, cu o uşoară înclinare a capului, a părut că-i spune:
„Știu că nu te vei mai întoarce niciodată!”.
După ce a stat două zile cu noi la Milano, Marius a fost obligat să se mute
în lagărul de refugiaţi din Padriciano, unde a rămas circa două luni, pentru
a putea să-şi completeze documentele necesare obţinerii azilului politic.
În biserica din Padriciano, în ziua de 21 mai 1968, Maria Vittoria şi Ma-
rius şi-au împlinit prin căsătorie visul lor de dragoste.
La început, tânăra pereche a hotărât să se instaleze la Milano, în aparta-
mentul nostru, cel puţin pe timpul verii, până la întoarcerea mea şi a Bar-
barei de la Grado. Dar, foarte curând, conflictele violente iscate între Maria
Vittoria şi tatăl ei i-au obligat pe tineri să se mute. Și, cum erau la început
de drum, au fost siliţi să trăiască destul de strâmtoraţi, în atelierul pe care
Maria Vittoria îl împărţea cu colegul ei. Ruptura dintre tată şi fiică a fost
atât de profundă, încât, timp de zece ani, nu şi-au mai vorbit.
În continuare, convieţuirea mea cu Eugen a fost pentru mine un adevă-
rat martiriu. De mai multe ori a încercat să împiedice orice legătură a mea
cu Maria Vittoria, interzicându-i accesul în casa noastră, mergând până
acolo încât să pună lacăt la telefon, ca să nu pot nici măcar vorbi cu ea.
Între timp, Maria Delia devenea din ce în ce mai tristă şi pesimistă. Era
convinsă că „fuga” lui Marius compromisese, pentru totdeauna, plecarea
lui Horia.
Trebuie să recunosc sincer că nu nutrea niciun fel de resentiment faţă de
el. Dimpotrivă, era mulţumită că profitase de ocazia aceea, poate unică, de
a părăsi pentru totdeauna România. Și eu începusem să-mi pierd speranţa

337
că-l voi mai vedea vreodată pe Horia în Italia, dar încercam s-o consolez
spunându-i că, poate, naşterea fetiţei îi sporise posibilitatea de a acţiona în
mod legal.
Între timp, corespondenţa dintre cei doi tineri se reluase în ritmul obiş-
nuit de odinioară. Erau însă scrisori pline de dor, de durere şi supărare.
Horia ne anunţase că înaintase de mult o cerere la Ministerul de Interne,
în vederea obţinerii aprobării de a se căsători, alăturând şi certificatul de
naştere al Barbarei, dar răspunsul se lăsa aşteptat. Pe la mijlocul lunii sep-
tembrie, Horia ne-a informat că obţinuse mult dorita autorizaţie de a se
căsători cu o „cetăţeancă italiancă”.
Ceremonia a avut loc la Timişoara, la 24 octombrie 1968.
Am fost alături de ei, cu micuţa Barbara.
Căsătoria n-a fost însă de ajuns pentru ca Horia să obţină aprobarea de
expatriere. Trebuia să înainteze guvernului român altă cerere şi să suporte,
apoi, calvarul unei noi aşteptări, care putea dura ani de zile. Acestea erau
singurele perspective pentru Maria Delia şi copilul său.
În februarie 1969, Jeaneta mi-a scris că, în baza unei noi dispoziţii, putea
veni pentru o lună în Italia, dacă i se asigura costul călătoriei dus-întors, în
valută.
Pe lângă suma respectivă, virată în bancă, mai era necesară o declaraţie
autentificată, prin care ne angajam să-i asigurăm întreţinerea pe toată du-
rata vizitei.
N-am ezitat o clipă, eram prea fericită când mă gândeam s-o găzduiesc
pe Jeaneta o lună întreagă! I-am trimis imediat suma necesară pentru a
putea să înainteze actele şi am dorit să-i fac o surpriză, depunând valuta
necesară şi pentru fiica ei, Ioana Maria.
După câtva timp, alt eveniment mi-a provocat o mare nostalgie, dar, în
acelaşi timp, mi-a luat o piatră de pe suflet: în timpul sărbătorilor de Paşte,
am primit o vedere cu salutări şi urări de la „Eva”. Dragul şi răbdătorul Al-
viano! Și totuşi, trecuseră nouă ani de când îl văzusem pentru prima oară.
Faptul că îşi amintise de mine într-un moment atât de dificil şi confuz din
viaţa mea mi-a făcut mare plăcere şi mi-a reamintit, brusc, că încă sunt
femeie. Au urmat câteva zile de frământări. Doream să-i răspund repede,
pentru a-i dovedi că nici eu nu-l uitasem, dar teama de a nu greşi m-a oprit
să iau o hotărâre pripită. Apoi, dorinţa de a cunoaşte şi de a-i înţelege mai
bine sentimentele a învins raţiunea. I-am scris şi eu, rugându-l să-mi dea
338
mai multe amănunte despre el şi despre viaţa lui, dar să-mi răspundă în
cursul lunii mai, la Grado. Am pus şi o condiţie: în cazul când şi-a înjghe-
bat o familie, să distrugem scrisoarea, uitându-mă pentru totdeauna.
Alviano nu a rezistat tentaţiei şi mi-a telefonat la data de 2 mai. Cu vocea
înăbuşită de emoţie, mi-a mărturisit că era încă teribil de singur... deoare-
ce nu reuşise să mă uite! Nu puteam înţelege cum un bărbat tânăr şi liber
putea nutri, după atâţia ani, un sentiment atât de profund şi de statornic.
Alviano şi-a manifestat dorinţa de a mă revedea. N-am putut să-l refuz.
La mijlocul lunii iunie, a venit pentru trei zile la Grado, unde a tras la un
hotel din vecinătate. Am petrecut cu el fiecare moment liber. Ne-am des-
chis sufletele fără nicio reţinere. Despărţirea a fost foarte liniştită, fără să
ne luăm angajamente care obligă, dar cu promisiunea de a ne revedea. Din
nefericire, la câteva zile după reîntoarcerea sa la Guiglia, i-a murit mama,
pe care o adora, iar Alviano a căzut într-o gravă stare de depresie. Timp de
două luni n-am avut nicio veste de la el.
Spre sfârşitul lunii iulie, ştirea apropiatei sosiri a lui Horia m-a găsit total
nepregătită. Nimeni n-a fost în măsură să-mi precizeze dacă tot colonelul
Tudor manipulase filiera birocratică a acestei expatrieri. Lua sfârşit, astfel,
cu o rapiditate neaşteptată, o luptă chinuitoare, plină de temeri şi incertitu-
dini. Între timp însă, în inima Mariei Delia se schimbase ceva. Pesimismul,
responsabilitatea, lupta cotidiană au alterat pentru totdeauna prospeţimea
sentimentelor sale. Au fost, pentru ea, ani de singurătate şi durere, obligată
să suporte zilnic umilinţele de care Eugen n-a cruţat-o niciodată, trăind
separat de mine şi de fetiţa ei luni şi luni de zile. Toate acestea i-au schimbat
profund caracterul, demolând iremediabil castelul ei de visuri.
Horia a ajuns la Grado în ziua de 2 august. L-au întâmpinat Maria Vitto-
ria şi Marius.
În schimb, Maria Delia părea hotărâtă, până în ultima clipă, să se în-
toarcă la Milano înainte de a-l întâlni. Insistenţele noastre au convins-o să
rămână. De câtva timp, inima ei nu mai era liberă. Un nou sentiment se
născuse în sufletul ei, ajutând-o să-şi recâştige, puţin câte puţin, încrederea
în ea. O afecţiune ce-i oferea căldura unor sentimente curate şi o siguranţă
de care nu se mai putea lipsi. „Bărbatul acela” cunoştea bine povestea ei.
O trăise alături de ea, zi de zi, şi ştiuse s-o ajute şi s-o îmbărbăteze. „Acel

339
bărbat” se numea Alfeo. Era unul dintre cei doi avocaţi ai firmei unde lucra
Maria Delia... şi care, foarte curând, avea să devină credinciosul ei tovarăş
de viaţă.
Lui Horia nu i-a trebuit mult ca să-şi dea seama ce se întâmplase. După
ce şi-a petrecut câteva zile cu Barbara, a urmat-o pe Maria Delia la Milano,
în speranţa că va regăsi la ea dragostea şi înţelegerea care-i legaseră în tre-
cut. Dar totul a fost zadarnic.
Pierzându-şi orice speranţă, Horia a plecat îndurerat la Roma. Cu aju-
torul unui sacerdot român, a găsit de lucru, pentru început, la Radio Vati-
can. Mai târziu, s-a transferat în S.U.A., la Washington, lucrând în cadrul
postului „Vocea Americii”, unde a devenit, cu timpul, un ziarist cunoscut
şi stimat.
La mijlocul lui septembrie, când Jeaneta a sosit la Grado împreună cu
Ioana Maria, m-a găsit singură şi deprimată. Plângeam după Barbara, care
plecase împreună cu Maria Delia. Deplângeam soarta lui Horia şi nu re-
uşeam să mă resemnez la gândul că suferea atât. Și, mai ales, mă apăsa
singurătatea. Jeaneta, cu afecţiune, dar şi cu fermitate, m-a făcut să înţeleg
că menirea mea de mamă luase sfârşit. Fetele îşi aveau viaţa lor. Fiecare îşi
croise propriul drum, iar, pentru mine, sosise momentul să întorc foaia şi
să încep un nou capitol.
Părea că destinul hotărâse pentru mine. De altfel, cu câteva zile înain-
te de plecarea Janetei, Alviano şi-a anunţat telefonic vizita. Inima mea s-a
luminat de fericire. Am hotărât să ne oferim cu toţii o mică vacanţă, pe-
trecând trei zile la Florenţa, pe care Jeaneta dorea atât de mult s-o viziteze.
Drăgălăşeniile şi atenţiile lui Alviano, ca şi prezenţa afectuoasă a Janetei
şi a Ioanei Maria, m-au făcut să-mi regăsesc puţin din seninătatea pierdută.
În acele zile mi-am jurat mie însămi să nu mai trăiesc cu Eugen. M-am
hotărât deci să-mi petrec iarna la Grado şi să mă ocup de lucrările de resta-
urare necesare hotelului. Chiar şi Marius şi Maria Vittoria s-au ocupat de
proiectul renovării şi am fost foarte mândră de asta.
După câteva luni, prin intermediul unui avocat din Bologna, în care
aveam mare încredere, am înaintat, fără nicio ezitare, cererea de separare
legală de Eugen.
În perioada aceea, la Bologna, familia mea a trecut din nou prin grele
încercări. Victimă a unei tumori maligne de sân, Rossana a fost operată
de urgenţă, dar medicii ne-au garantat că îi vor putea salva viaţa. Această
340
situaţie dureroasă m-a determinat să merg deseori la Bologna. Suflet sen-
sibil, Alviano mi-a fost de mare ajutor în acele momente. A stat alături de
mine, cu mult devotament, fiind dispus, ca întotdeauna, să înfrunte orice
greutate şi făcând tot posibilul să mă consoleze. Foarte curând, sentimentul
de stimă şi afecţiune pe care îl aveam faţă de el s-a transformat în dragoste.
De Crăciun, Maria Vittoria şi Marius, cărora nu le ascunsesem senti-
mentele mele, şi-au manifestat dorinţa să-l cunoască pe Alviano. Ne-am
hotărât să ne petrecem sărbătorile de Crăciun la Sestola, o localitate mon-
tană din Apeninii din Modena, unde Alviano putea să ajungă de la Giuglia,
cu uşurinţă.
Prin comportamentul lui amabil, Alviano a reuşit să cucerească imediat
stima şi simpatia fiicei şi a ginerelui meu. Dându-şi seama că le-a făcut o
impresie bună, a prins curaj şi mi-a declarat că are intenţii serioase. Însă
nu se putea mulţumi cu o simplă legătură sau un concubinaj. Dorea să ne
unim vieţile în mod legal, pentru totdeauna. De altfel, şi eu doream ace-
laşi lucru. Am hotărât să divorţez, dar, din nefericire, legea prevedea un
timp îndelungat până la completa rezolvare a cazului. Dar tocmai această
încăpăţânată dorinţă de-a ajunge, într-o zi, să obţinem o sentinţă legală de
divorţ ne-a consolidat sentimentele.
În timpul verii, Maria Delia a avut şi ea ocazia să-l cunoască, la Grado,
pe viitorul meu soţ, care i-a făcut o impresie excelentă, bucurându-se pen-
tru mine. A înţeles că, în sfârşit, îmi găsisem pacea şi seninătatea. Pentru a
nu umbri acele rare momente pe care le petreceam împreună, ne-am înţe-
les tacit să nu pomenim de Eugen. Știam că primise cu mândrie şi cu ciudă
hotărârea mea fermă de a mă despărţi de el, dar acum nu-mi mai era frică.
Trecuse vremea şantajelor şi a compromisurilor. Se sfârşiseră o dată pentru
totdeauna!
Ca în fiecare an, Barbara, supravegheată cu dragoste şi atenţie de Tata
Gisa, şi-a petrecut cu mine toată vara. Prezenţa sa umplea de viaţă „Vila
Iris” şi reuşea să mă înveselească. Vacanţele acelea au devenit pentru Bar-
bara o obişnuinţă atât de agreabilă, încât şi astăzi, deşi a împlinit 20 de
ani, continuă să considere Grado un punct de referinţă necesar, o plăcută
vacanţă de fiecare vară.
Afecţiunea care ne leagă indestructibil, încă din copilăria ei, este îmbo-
găţită de atâtea amintiri...

341
 În toamna anului 1970, m-am decis să mă mut temporar la Bologna,
lângă sora mea, Italia. Din nefericire, starea sănătăţii Rossanei se agravase
şi doream să fiu alături de ea.
La 7 octombrie, am fost citată la Tribunalul din Milano pentru procesul
de divorţ. La sosire, mi s-a făcut o surpriză plăcută. În gară mă aşteptau
Horia şi Marius. Horia venea cu regularitate la Milano pentru a-şi vizita
fetiţa şi, cum era acolo, n-a rezistat dorinţei de a mă revedea. A ţinut să
meargă cu noi la tribunal. Marius a vrut să fie sigur că, prin prezenţa lor,
vor fi evitate posibilele reacţii neplăcute din partea lui Eugen... „Și nu nu-
mai pentru asta!” – a adăugat el, cu ironie. Voiau să se asigure că nu voi fi
„tentată” să mă răzgândesc din nou.
Am apreciat mult dovada lor de afecţiune şi solidaritate. La tribunal,
totul a decurs normal. Eugen, văzându-mă încadrată şi protejată de credin-
cioşii mei „cavaleri”, a semnat actele fără să scoată o vorbă.
Se apropia din nou Crăciunul. Alviano şi-a exprimat dorinţa de a-l pe-
trece împreună; dorea să profite de ocazie pentru a mă prezenta rudelor
sale. Am acceptat. La Bologna, locuia una dintre surorile lui, căsătorită cu
un medic celebru. Am fost primită cu deosebită cordialitate şi-am petrecut
cu ei o zi extrem de plăcută. Am observat cum, din fiecare gest sau cuvânt,
emanau respectul şi armonia. Aceste premise mă încurajau să întrevăd un
viitor senin şi fericit.
De Anul Nou, Alviano m-a invitat, pentru câteva zile, la Guiglia. Acolo
locuiau bătrânul său tată şi sora lui mai mică, Fiammetta. Simplitatea şi căl-
dura ce domneau în familia aceea mi-au înseninat sufletul. Am observat,
cu uimire, că Alviano împodobise fiecare colţişor din locuinţa sa cu obiecte
ornamentale create de mâna lui, trădând un suflet de artist dotat cu mult
talent şi o creativitate pe care nu i-o ştiusem până atunci. Am fost mulţumi-
tă să înţeleg ce însemna Guiglia pentru el. Acolo îşi găsea liniştea, îşi reîm-
prospăta sentimentele, acolo se aflau rădăcinile sale. Am avut certitudinea
că, în locul acela, cu Alviano alături, voi fi, într-o zi, cu adevărat fericită.
La începutul lui 1971, am aflat de la Nardi, care îl întâlnise pe Eugen
la Milano, că soacra mea murise la Arad, după o scurtă suferinţă. Eugen
tocmai se întorsese de la înmormântare, la care participase şi Carmela, fe-
meia cu care convieţuia de un an. Tot atunci, Nardi mi-a spus că socrii mei

342
veniseră pentru o lună la Milano, cu un an în urmă, în vizită la fiul lor.
Nardi mi-a mai povestit că nu au avut parte de linişte, din cauza discuţiilor
aprinse generate de maltratările la care o supunea Eugen pe concubina sa.
În vara anului 1971, o stare de calm m-a făcut să trăiesc din plin bucuria
de a fi îndrăgostită, de a fi din nou femeie.
Starea sănătăţii Rossanei părea să înregistreze o uşoară ameliorare şi cu
toţii speram că evoluţia teribilei sale boli se oprise.
În luna august am reuşit, pentru prima oară, să-mi reunesc la Grado
întreaga familie.
Maria Delia mi s-a părut foarte fericită și, de altfel, şi ea m-a asigurat că
o duce foarte bine alături de Alfeo. Dar, în acele săptămâni, s-a dedicat cu
totul fetiţei sale, care-i lipsise atât de mult.
Cu multă satisfacţie mi-am dat seama ce perfectă era legătura dintre
Maria Vittoria şi soţul ei. Mi-au povestit, cu mândrie, că au început să ob-
ţină o serie de succese profesionale şi că dragostea lor desăvârşită îi ajutase
mereu să învingă orice obstacol, chiar cu preţul a nenumărate sacrificii. În
felul acesta, cu trecerea anilor, au reuşit să-şi consolideze o poziţie profesio-
nală prestigioasă. Tot ei, în vara acelui an, mi-au rezervat cea mai minunată
surpriză, anunţându-ne că aşteaptă primul lor copil!
În fiecare vineri seara, sosea şi Alviano, fiind primit întotdeauna cu cor-
dialitate şi simpatie. Răsplătită de căldura sentimentelor şi de veselia din
jur, pot spune că mă simţeam cu adevărat fericită.
La sfârşitul lui septembrie, Marco a apărut la Grado, doborât de durere.
Venise pentru a mă anunţa că boala Rossanei se agravase brusc şi că medi-
cii nu-i mai dădeau nicio şansă. M-a rugat să vin lângă ea cât mai repede.
Însoţită de Alviano, am plecat imediat la Bologna. Ascunzându-i adevărul,
Italia şi cu mine am stat la căpătâiul ei zi şi noapte. Numai Dumnezeu ştia
ce era în sufletele noastre cernite de durere şi disperare.
Rossana s-a stins la 9 octombrie 1971.
Aşa cum moartea separă fulgerător doi îndrăgostiţi, tot ea, pe negândite,
îi poate şi uni. La scurt timp după dispariţia Rossanei, o boală misterioasă
avea să frângă tânăra existenţă a lui Marco...
Dispariţia Rossanei ne-a demoralizat profund, atât pe mine, cât şi pe
Italia. Cu ea a dispărut ultima persoană care mai locuia în casa părintească
şi nu era uşor să ne resemnăm. Cu ajutorul lui Alviano, puţin câte puţin, am
reuşit să-mi revin. Dragostea lui blândă şi înţelegătoare a fost un adevărat
343
balsam pentru sufletul meu. În lunile acelea, Alviano a făcut tot posibilul
să mă convingă să-mi petrec iarna la Guiglia. Tatăl şi sora sa, Fiammetta,
mă aşteptau cu braţele deschise şi pregătiseră pentru mine un mic şi drăguţ
apartament. Deşi nu eram pe deplin hotărâtă, m-am gândit totuşi să le fac
pe plac. Nu-mi puteam imagina că, la Guiglia, voi petrece trei ierni, poate
cele mai fericite din viaţa mea.
În acele locuri senine, unde domneau numai liniştea şi pacea, m-am
simţit imediat în largul meu şi nespus de bine. Aveam lângă mine persoane
prietenoase, care mă iubeau şi mă respectau, iar eu îi răsplăteam cu o afec-
ţiune la fel de sinceră. Viaţa mea alături de Alviano era un model de fericire
pe care nu o cunoscusem niciodată înainte. Relaţia noastră era plină de
gingăşii, de atenţii, de amabilităţi, de pasiune. De multe ori m-am surprins
întrebându-mă dacă viaţa meschină trăită alături de Eugen, atâţia ani, fu-
sese aievea sau poate nu era decât un vis urât.
La începutul anului, m-am dus cu Alviano la Milano, pentru a fi lângă
Maria Vittoria, care era aproape de a naşte. La 7 ianuarie 1972, spre bucuria
întregii familii, s-a născut Celin Vlad, primul meu nepot, care îmi va da
multe bucurii în viaţă, datorită caracterului său blând şi afectuos.
În zilele acelea a sosit însă o scrisoare din România, care m-a tulburat.
Jeaneta mă informa că socrul meu decedase. Îmi povestea că îl întâlnise
pe stradă cu două săptămâni înainte de a muri şi că era într-o stare demnă
de milă. Bietul bătrân nu se împăca deloc cu moartea soţiei şi plângea cu
disperare când îşi amintea de ea. În plus, era foarte frământat, pentru că
Eugen voia, cu orice chip, să-l aducă în Italia, pentru a locui cu el şi cu Car-
mela. Disperat, socrul meu îl implorase să-l lase să moară acasă, în patul
lui. Dacă Eugen ar fi venit să-l ia cu forţa, se jura că, odată ajuns la Milano,
s-ar fi aruncat pe fereastră. M-a mâhnit foarte mult soarta bietului om, ce
fusese toată viaţa înrobit şi urgisit de soţie, sfârşindu-şi zilele terorizat de
propriul său fiu. M-a consolat doar ideea că moartea survenise aşa cum şi-o
dorise el, zădărnicind astfel monstruosul plan pe care Eugen voia să-l pună
în aplicare împotriva voinţei bătrânului său tată.
În timpul iernii, îmi plăcea să mă refugiez în liniştea de la Guiglia. Acolo
eram răsplătită de tandreţea lui Alviano şi mă delectam cu micile bucurii
cotidiene, care erau numai ale noastre. Aşteptam cu nerăbdare sentinţa de
divorţ, după care am fi putut, în sfârşit, să ne căsătorim. Aşteptarea aceea
nu era umilitoare pentru noi, dimpotrivă, ne intensifica sentimentele.
344
 Alviano pleca uneori luni dimineaţa cu treburi în Lombardia şi mă lua
cu el până la Milano, pentru a avea plăcerea să-mi revăd fiicele şi nepoţeii.
Altminteri, rămâneam la Guiglia, unde compania Fiammettei şi a tatălui ei
era foarte plăcută.
Adeseori, joia dimineaţa, coboram la Bologna, pentru a face diverse
cumpărături şi rămâneam până vineri seara la sora mea, Italia. În aseme-
nea ocazii, nu uitam niciodată să le vizitez pe sora lui Alviano, Lalla, şi pe
fiica acesteia, Jenny, care-mi făceau întotdeauna o primire afectuoasă. Un
alt popas plăcut era la Lola. Numai lângă ea îmi deschideam cu adevărat
sufletul şi ne făceam nesfârşite confidenţe. Alviano era foarte mulţumit de
acele mici escapade ale mele şi, când se întorcea din voiajurile sale săptă-
mânale, se oprea la Bologna, vesel şi mulţumit, și mă lua cu el înapoi la
Guiglia. Știam că ne aşteptau, ca întotdeauna, două zile de vacanţă... de
vis... de dragoste intensă!

Dimineaţa de 8 aprilie 1974 s-a întipărit cu litere de foc în memoria

mea, ca unul dintre cele mai crunte coşmaruri. Alviano a plecat, ca de obi-
cei, devreme, îndreptându-se spre Sondrio. A revenit, la scurt timp după
aceea, regretând că trebuia să mă deranjeze. Vremea rece îl obligase să se
întoarcă acasă pentru a-şi lua pardesiul. M-a sărutat delicat, cerându-şi
scuze că m-a trezit şi promiţându-mi că mă va răsplăti cu un nou cadou ca
să-l iert. „Voi face tot posibilul – a şoptit el cu tandreţe – să mă întorc joi
seara!”. I-am mulţumit cu un surâs, încântată de grija pe care mi-o arăta
şi de blândeţea lui. L-am condus până la uşă şi i-am spus: „Te rog, fii pru-
dent, nu goni...”. Alviano m-a îmbrăţişat, spunându-mi în glumă: „Nu-ţi fie
teamă, ştii prea bine că sunt un as în conducere!”. L-am privit cu duioşie
cum se îndepărtează... s-a urcat în maşină... şi a dispărut, încet, încet, în
lungul străzii... Trei ore mai târziu, soneria suna cu insistenţă, făcându-mă
să tresar. Era Fiammetta, care, răvăşită şi zdrobită de durere, mi-a spus:
„Pregăteşte-te repede, trebuie să mergem de urgenţă la spitalul din Parma.
Alviano a avut un accident grav!... Ia cu tine şi o pijama. Desigur, va dori să
te aibă alături în noaptea aceasta!”. Știrea m-a paralizat; am încercat totuşi
să-mi înving disperarea. Trebuia să mă grăbesc. Alviano mă aştepta.
Într-o agitaţie frenetică, am încercat să-mi avertizez fiicele. Dar liniile
telefonice erau ocupate. Atunci, am sunat-o pe Italia, care s-a străduit să
mă încurajeze: „Nu dispera. Ai să vezi că te-ai speriat degeaba. Totul se va
345
sfârşi cu bine, sunt convinsă!”. Voiam s-o cred, aveam mare nevoie de aşa
ceva. Jos, în stradă, mă aştepta maşina firmei pentru care lucra Alviano.
Directorul lui mi-a ieşit în întâmpinare. Între timp, de la biserica din ve-
cinătate venea grăbit şi preotul satului. S-a apropiat de mine şi mi-a spus:
„Vin şi eu cu voi!”. Privirea mea terorizată exprima o singură întrebare: De
ce?! Preotul mi-a strâns mâna şi mi-a răspuns: „Îmi pare rău, doamnă, din
nenorocire, Alviano a murit!”.
Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat apoi – sau poate mintea mea refuză să-
şi mai amintească... inutilul drum la spitalul din Parma... figurile distruse
ale prietenilor, rudelor şi ale fiicelor mele... urletele mute ale inimii mele...
ochii mei ce nu mai aveau lacrimi... De abia a doua zi mi-am venit în fire.
Când sicriul a ajuns la Guiglia, era o zi de primăvară răcoroasă, dar înso-
rită. Strada ce ducea la cimitir era mărginită de cireşi şi piersici înfloriţi.
Toată lumea îl aştepta, deplângând dispariţia unuia dintre cei mai generoşi
şi stimaţi concetăţeni.
Surdă la toate chemările, am rămas la Guiglia. În fiecare zi, sprijinită de
braţul bătrânului său tată, mă duceam la cimitir. Stăteam ore în şir lângă
mormântul lui Alviano, trăind momente de intensă reculegere sufletească,
transmiţându-i, de fiecare dată, o disperată şi imaginară îmbrăţişare.
La 4 mai, am fost nevoită să plec din Grado.
Lola n-a vrut să mă părăsească şi a rămas cu vine toată vara. Astfel,
perfidia destinului a lovit din nou sărmana mea inimă şi, încă o dată, fără
milă, mă obliga să adun cioburile vieţii mele. Au urmat luni de deznădejde,
întunecate de o totală depresie, cufundate într-o profundă tăcere. Am ră-
mas mult timp imobilă şi neputincioasă, ca pe marginea unei prăpăstii. În
mintea mea pustie dominau numai întunericul şi golul.
Datorită răbdătoarei şi stăruitoarei solicitudini cu care m-a înconjurat
Lola, s-a înfăptuit primul miracol. Încetul cu încetul, ca şi cum m-aş fi re-
stabilit după o boală lungă, am încercat să privesc în faţă realitatea care mă
înconjura. Nu a fost deloc uşor. Nu mai aveam puterea necesară pentru a
cicatriza răni atât de profunde.
M-am hotărât să-mi petrec iarna următoare la Bologna, în casa Lolei. În
preajma ei mă simţeam bine. Înţelegea tăcerile mele, nostalgiile mele şi ştia
să respecte convalescenţa inimii mele.

346
 Francesco – prieten drag, pe care-l cunoscusem la Grado, în timpul sta-
giunii de vară – ştia mai de mult calvarul vieţii mele. De multe ori ascultase
confidenţele mele şi îmi înţelesese necazurile. Era un bărbat sensibil, dotat
cu o blândeţe extraordinară, și se pricepea să înţeleagă şi să atenueze cele
mai profunde disperări.
Ne-am reîntâlnit din întâmplare şi am început să ne vedem din ce în
ce mai des. Tristeţea mea nemărginită şi singurătatea lui s-au canalizat, în
mod inevitabil, spre o singură direcţie... nevoia de sprijin reciproc.
Desigur, nu am fost subjugaţi de o nestăvilită pasiune, dar ne-am simţit
uniţi de ceva mult mai duios şi tenace: o afinitate a gândurilor şi a senti-
mentelor care, cu trecerea timpului, s-a consolidat. Stima şi afecţiunea lui
nu mi-au dat niciodată prilej de dezamăgire.
Timpul aluneca cu repeziciune peste rănile mele, dar nu reuşea să-mi
estompeze negura amintirilor.
În februarie 1976, avocatul m-a informat că termenul de judecată a di-
vorţului a fost fixat pentru ziua de 18 februarie. Lola m-a însoţit la Milano.
Nu-l mai întâlnisem pe Eugen de cinci ani. Revederea nu mi-a provocat
nicio emoţie. Îmi amintesc că a trecut prin faţa noastră îngâmfat, fără a ne
adresa nici măcar un salut. Speram ca totul să se termine cât mai repede,
pentru a mă putea elibera definitiv de el şi de trecutul meu.
Din dorinţa de a accelera procesul şi ca să evit orice discuţie, am de-
clarat că eram dispusă să renunţ la tot: casă, mobilă, argintărie, până şi la
pensia alimentară, asumându-mi, în plus, obligaţia de a plăti cheltuielile
de judecată, cum, de altfel, făcusem şi în cazul separării de comun acord.
Judecătorul m-a privit neîncrezător. Cunoscând excelenta stare economică
de care se bucura Eugen, şi-a închipuit, cu siguranţă, că aveam multe păca-
te pe conştiinţă dacă procedam astfel. Dar puţin îmi păsa! Nu doream decât
să-mi recâştig pe deplin libertatea. Nu suportam să mai împart cu el nicio
fărâmitură! Eugen (de necaz sau din răzbunare) s-a apropiat de noi satisfă-
cut şi galant și ne-a invitat la masă. În faţa refuzului nostru categoric, a in-
sistat în continuare, argumentând că, cel puţin din respect pentru avocaţi,
nu puteam refuza să „sărbătorim evenimentul” cu un pahar de şampanie!
Pentru a pune capăt discuţiilor, avocatul meu mi-a făcut semn să accept.
În ciuda nerăbdării de a scăpa de prezenţa lui şi a dezgustului pe care mi-l
provoca, am acceptat.

347
 Oroarea acelor momente petrecute la barul Tribunalului mi-au lăsat
una dintre cele mai rele amintiri despre acea zi. Cu o lipsă totală de respect
faţă de oamenii legii care ne însoţeau, Eugen s-a lăudat povestind că are
încă doi copii minunaţi: pe Rita, de 9 ani, şi pe Giovanni, de 8 ani, care erau
adevărata lui mândrie! În adâncul sufletului, speram ca totul să nu fie decât
o monstruoasă înscenare. Ar fi fost o realitate prea ruşinoasă, cu atât mai
mult cu cât copiii aceia, ţinând seama de vârsta lor, ar fi fost concepuţi când
Eugen şi cu mine locuiam încă împreună la Milano, sub acelaşi acoperă-
mânt. Pentru a risipi atmosfera încărcată, avocatul meu a pus punct acelei
penibile declaraţii spunându-i: „Perfect! Atunci, acest divorţ vă permite să
vă refaceţi viaţa şi să daţi un nume acestor doi copii!”.
Meschin ca întotdeauna, Eugen a schiţat un gest de dezaprobare.
M-am întors cu Lola la Bologna, fără a avea curajul să ne spunem un
singur cuvânt.
În seara aceea, masa noastră a fost înveselită de prezenţa Luisei, care,
aducând o notă de tinereţe şi de viaţă, ne-a anunţat că ea şi Sandu, după
nouă ani de extenuantă aşteptare, vor avea, în sfârşit, primul lor copil. Și, cu
adevărat, Stefano s‑a născut la 16 septembrie 1976.

În primăvara anului 1977, Francesco şi cu mine ne-am hotărât să ne că-

sătorim. Ceremonia a avut loc la Bologna, la 9 aprilie. Imediat după aceea,
am plecat la Grado, unde ne aşteptau pregătirile pentru noul sezon estival.
Tot atunci, Francesco a luat hotărârea – la care reflectasem împreună mult
timp – de-a abandona activitatea pe care o desfăşura la Bologna, pentru a
se dedica, împreună cu mine, administrării „Vilei Iris”. Decizia aceea m-a
făcut fericită. Nu mai eram nici eu în anii tinereţii şi ai marilor entuziasme,
aşa că, la drept vorbind, conducerea hotelului de una singură începuse să
mă obosească. Datorită prezenţei şi ajutorului lui Francesco, totul a devenit
însă mult mai uşor.
Viaţa noastră la Grado era atât de plăcută, încât, de comun acord, am
stabilit să locuim acolo tot timpul anului. La sfârşitul sezonului estival, eram
fericiţi să ne bucurăm de clima şi de liniştea acelei insule a păcii. În timpul
iernii ne ofeream adesea plăcute evadări în oraşele învecinate ori câteva
călătorii la Bologna, dar mai ales la Milano, unde mă mâna dorul de fiice
şi de nepoţei. Francesco mă însoţea întotdeauna cu plăcere şi devotament.

348
 Au urmat ani de linişte, seninătate şi profund respect, fiind conştienţi
că existenţa noastră de oameni maturi era făurită din întâmplări cotidiene,
infinit de importante.
În septembrie 1983, Jeaneta mi-a telefonat disperată, anunţându-mi
pierderea fulgerătoare a lui Nicu, iubitul ei soţ. Am înţeles, după ezitările
sale, că nu putea să‑mi spună mai multe. Instinctiv am întrebat-o: „Dar
când vei putea veni în Italia?”. Jeaneta, oarecum confuză, mi-a răspuns:
„Când mă vei chema tu!”. În dimineaţa următoare, i-am expediat valuta
necesară pentru călătorie, împreună cu declaraţia prin care mă obligam s-o
întreţin.
Nu mi-aş fi putut însă imagina că Jeaneta va fi silită să mai aştepte timp
de doi ani primirea paşaportului şi a vizei pentru Italia!
Jeaneta a ajuns la Grado abia la 2 mai 1985 şi a rămas la mine 30 de zile,
atât cât îi fusese acordat. Asta ne-a permis să ne povestim pe îndelete şi să
ne dezvăluim, fără teamă, toate secretele ce nu puteau fi spuse în scrisori.
Mi-a povestit totul despre viaţa ei. Mi-a descris mizeria ce domnea în ţară:
abuzuri, violenţe şi privaţiuni de tot felul, dar mi-a vorbit, îndeosebi, de
îndoiala ce o măcina în legătură cu moartea soţului ei. Nicu, în urma unei
banale căzături de pe bicicletă, a fost transportat la spital. După o săptămâ-
nă de internare, când era complet restabilit, i-au comunicat neprevăzutul
lui deces. „Nu voi şti niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat”, îmi repeta
zbuciumată Jeaneta, printre lacrimi. „Nicu era un om minunat, dar prea
incomod pentru regimul comunist!”, spunea ea, plângând fără să se poată
resemna. „Dar muzica şi talentul său nu va reuşi nimeni să le dea uitării!”.
Inima mi-a fost cuprinsă de o milă neţărmurită, dar n-am găsit cuvinte-
le potrivite pentru a consola atâta durere. Mi-a mai spus, cu mândrie, că,
după plecarea lui Marius, Nicu le-a dedicat lui şi Mariei Vittoria una dintre
cele mai frumoase simfonii ale sale, pe care a intitulat-o „Dragostea trium-
fă”. Am îmbrăţişat-o cu emoţie.
Amintirea lui Nicu şi a Janetei va ocupa întotdeauna un loc aparte în
inima mea! Prietenia, afecţiunea şi stima care ne-au unit nu se vor şterge
niciodată, iar Jeaneta ştie acest lucru şi e fericită.
La 20 august, după aproape 14 ani de la naşterea lui Celin Vlad, Maria
Vittoria şi Marius mi-au dăruit un alt nepoţel, un îngeraş blond, pe care
l-au botezat Dan Virgil. Natural, călătoriile mele la Milano au devenit mai

349
frecvente, în timp ce, vara, porţile „Vilei Iris” au continuat să fie larg des-
chise pentru a primi adorata mea familie, ce devenea, acum, atât de nume-
roasă!

La 31 iulie 1989, ştirea morţii lui Eugen m-a înfiorat. Și astăzi mă întreb
dacă există un sentiment sau o senzaţie ce poate defini tulburarea fizică
şi mentală care m-a cuprins. A fost ceva ce nu se poate preciza, dar care
era, în acelaşi timp, de o mare intensitate. Simţeam nevoia să urlu, fără să
ştiu exact pentru cine şi pentru ce. Parcă era un ecou al memoriei, dar şi
un rece şi raţional proces de conştiinţă... după care a urmat o totală linişte
interioară.
M-am frământat îndelung şi am ajuns la concluzia că era firesc să parti-
cip la înmormântarea sa. N-a fost deloc uşor să iau această hotărâre. Nălu-
cirile trecutului se agitau cu violenţă în mintea mea, învălmăşind amintirile
îndepărtate cu un vag sentiment de milă.
Maria Delia şi Maria Vittoria, îndurerate, dar demne, au fost alături de
mine.
Nu-mi puteam imagina că acel rămas bun îmi va provoca, indirect, una
dintre cele mai mari jigniri. Amestecate în tristul cortegiu, închistate într-
o tăcere de nepătruns, patru femei tinere au urmat sicriul până la cimitir.
N-au vărsat o lacrimă, dar pe chipurile lor se putea distinge o expresie
rece, cu o precisă şi premeditată voinţă. Trei dintre ele îşi strângeau ală-
turi, fără pudoare, propriii lor copii, mărturisind, în locul lor, că-şi luau un
ultim adio de la acelaşi tată: Eugen! Ca o paiaţă fără suflet, m-am supus,
tăcută, jalnicului ceremonial.
...Triste îmbrăţişări... discrete strângeri de mâini, laconice condoleanţe...
Perindarea prea multor figuri prin faţa ochilor mei, murmurul acela înăbu-
şit şi difuz a explodat la un moment dat în creierul meu ca un uragan. Am
simţit brusc că ma sufoc şi nu mai suport acest funest scenariu ce nu mai
avea, în fond, nicio legătură cu mine. M-am retras tulburată, de parcă aş fi
fost ridiculizată şi călcată în picioare de atâta făţărnicie.
Bâjbâind, pierdută parcă, prăbuşindu-mă în abisul ce se rotea şi el odată
cu mine, am hotărât să fug, părăsind în acel loc al durerii ultima părticică
din trecutul meu.
Pe drumul întoarcerii, aveam o singură ţintă. Două braţe puternice care-
mi ofereau siguranţă, erau refugiul... pacea... salvarea mea!
350
 Umbrele lungi ale serii desenau în jurul meu arabescuri stranii. Nu ne-
am spus niciun cuvânt. Intensitatea unei priviri a cuprins mesajul nostru
mut de afecţiune şi înţelegere. M-am abandonat în braţele lui, epuizată.
Apoi, şoptindu-mi cu o delicateţe mai tandră decât o îmbrăţişare, Fran-
cesco mi‑a spus: „Să mergem acasă.”
Cortina cădea peste o jumătate de secol de viaţă!

351