CUPRINS

INTRODUCERE...............................................................................................4

CAPITOLUL I – Functiile hipotalamusului...................................................5

1.Topografia anatomică a hipotalamusului.....................................................5

2.Principalele acţiuni reglatoarii ale hipotalamusului.....................................6

CAPITOLUL II – Hipotalamusul si reglarea comportamentului

afectiv – emotional........................................................................................10

1. Hipotalamusul si psihismul...........................................................................11

2. Comportamentul afectiv–emoțional.............................................................12

CAPITOLUL III - Aspecte clinice si terapeutice ...........................................23

CONCLUZII......................................................................................................25

BIBLIOGRAFIE...............................................................................................26

3
 INTRODUCERE

Hipotalamusul este una din componentele cele mai importante ale

sistemului nervos atât din punct de vedere fiziologic cât și psihologic. De când
apare la primele vertebrate și până la om și-a păstrat aproape constant aceeași
structură, astfel subliniind rolul său in sistemul nervos central, dar și în organism.
Este singura formațiune encefalică ce „comunică” cu restul organismului nu numai
prin fibre (căi) nervoase, dar și prin rolul său endocrin, el secretând substanțe
hormonale răspândite apoi prin sânge și lichidul cefalorahidian.1
Parte a creierului mare, hipotalamusul leaga sistemul nervos de cel
endocrin, sintetizand secretia neurohormonilor.
Hipotalamusul, de marimea unei alune, secreta primii hormoni (depozitati
apoi in hipofiza) care determina functionarea glandelor periferice. Din aceasta
regiune a creierului, sunt reglate senzatia de foame, sete si de oboseala, somnul
(ritmul circadian somn-veghe), temperatura corpului si activitatea sexuala.

1
Bălăceanu - Stolnici,Borosanu, Berescu, (2006), p.198.
4
 CAPITOLUL I

1. Topografia anatomică a hipotalamusului.

În partea centrală a paleocefalului se află un segment nervos doar a 5-6 cm,

anatomic comparabil în mărime şi însemnătate vitală cu bulbul rahidian. Este însă
situat imediat sub talamus, împreună cu care constitue diencefalul (adică creierul
intermediar). Hipotalamusul este situat la baza ventricolului al III-lea şi ocupă
treimea inferioară a pereţilor săi laterali. Din hipotalamaus fac parte următoarle
structuri neuronale: corpii mamilari, tuberculul cenuşiu şi chiasma optică. Aici se
găsesc mai multe aglomerări de nuclei şi circuite nervoase de conducere, reţele de
legături cu alţi centrii din hipofiză, din formaţiunea reticulată, amigdală, sistemul
limbic, corpii striaţi şi scoarţa cerebrală ş.a. De exemplu, tractul
hipotalamohipofizar transportă spre hipofiză atât impulsuri nervoase, cât şi
hormoni (hormonul antidiuretic sau vasopresina şi oxitocina) sau tractul
hipotalamo reticular, care fac legătura dintre hipotalamusul posterior şi centrii
vegetativi simpatici din formaţiunea reticulată etc.
Regiune centrala a diencefalului situata la baza creierului, sub talamus si
deasupra hipofizei, care este legata de el cu o tija, tija pituitara. Hipotalamusul
asigura un dublu rol de control al secretiilor hormonale hipofizare si de control al
activitatii sistemului nervos vegetativ.
Hipotalamusul este alcătuit din două jumătăți, fiecare jumătate fiind
alcătuită la rândul ei din trei porțiuni:
 Porțiunea supraoptică – locul în care se încrucișează fibrele optice,
 Porțiunea tumerală, aflată în relație cu glanda hipofiză,
 Porțiunea mamilară, alcătuită din tuberculii mamilari.
Hipotalamusul are mai multe grupe de nuclei în zona laterală, anterioară,
medială și posterioară a acestuia, iar fiecare din acești nuclei contribuie la
5
susținerea anumitor funcții. El constituie o verigă intermediară între talamus și
scoarța cerebrală pe de o parte, și între talamus și sistemul nervos vegetativ, pe de
altă parte. Este centrul major de integrare și reglare al SNV și intervine în contolul
celor mai multe funcții vegetative.

2. Principalele acţiuni reglatoare ale hipotalamusului

Reflexele care să asigure ingurgitarea hranei sau a apei necesară

proceselor metabolice ale organismului, care să apere organismul … se află
localizate în trunchiul cerebral. Altele însă s-au supraadăugat acestora, care le
conferă acestora un conţinut subiectiv mai bogat, care le redimensionează
dinamica, valorile lor cognitive, conative şi afective.

Centrii reflecşi din hipotalamus exercită o influenţă reglatoare puternică

asupra a numeroase shimburi funcţionale primare.

Deşi instanţele acestea sunt “superioare”, au un tot mai bogat conţinut

intenţional, influenţa lor reglatorie se exercită tocmai în profunzimile structurilor
reactive ale secreţiilor gastrice, hormonale, enzimatice sau de alt fel, cu efect
asupra “formei” sau structurii comportamentelor performate. În acest fel activităţi
ca acelea de hrănire, de ingurgitare a apei, de acuplare dobândesc valenţe
subiective aparte. Natura lor este impulsională (drive) şi au efect asupra dinamicii
comportamentului, asupra selectivităţii acestuia.

Funcţia principală a hipotalamusului este vegetativă, exercitată în strânsă

legătură cu activitatea altor centri reflecşi (simpatic şi parasimapatic), cu diverse
organe de secreţie internă (hipofiză, suprarenale, hormone trofici), cu alţi centrii
sau formaţiuni paleocefalice (cu sistemul limbic, talamus, amigdală), ca şi cu
scoarţa cerebrală. Sunt interacţiuni care reproduc pe un plan superior al nevraxului
principiul funcţional reflex de bază, exercitat asupra a diverse funcţii vegetative cu
valoare vitală. Experienţe de neurofiziologie realizate prin stimularea electrică a
hipotalamusului au evidenţiat producerea de diverse reacţii reflexe vegetative şi
6
motorii, înregistrate la nivelul sistemului nervos simpatic şi parasimpatic
(tahicardie sau bradicardie), al receptorilor vizuali - prin mărirea sau micşorarea
gradului de dilatare a pupilei; modificarea contracţiilor muşchilor vaselor sanguine
- hipo sau hipertensiune arterială; intesificarea motilităţii gastrintestinale etc.
Acestea probează multitudinea de direcţii în care hipotalemusul îşi poate exercita
activitatea reglatorie, pe care, de cele mai multe ori o exercitată în strânsă
interacţiune cu scoarţa cerebrală.

Reglarea aportului alimentar.

Realizarea acestei funcţii este rezultatul interacţiunii dintre doi centrii

hipotalamici: centrul foamei - situat în hipotalamusul lateral şi centrul saţietăţii -
situat în talamusul ventromedial. Semnificaţia funcţională a acestor centrii a fost
stabilită doar după îndelungate experienţe de lezare şi de stimulare electrică a
hipotalamusului. Astfel: lezarea centrului hipotalamic al foamei determină
anorexie (pierderea poftei de mâncare), afagie (refuzarea hranei); stimularea
electrică a aceloraşi centrii duce la intensificarea comportamentului ingestiv
(căutarea hranei) şi ingerarea intensificată a hranei. Animalul ajunge să roadă chiar
obiecte necomestibile, care n-au nici o legătură cu consumul de hrană. Stimularea
hipotalamusului vetromedial provoacă hiperfagie (un consum exagerat de
alimente), cu efecte de obezitate.

Parte a comportamentului alimentar este acţiunea reglatorie hipotalamică a

metabolismului glucidelor, lipidelor şi proteinelor. Astfel, excitarea electrică a
centrilor din hipotalamusul lateral şi anterior produce hiperglicemie; mai mult,
tulburările maladive de la acest nivel afectează ireversibil echilibrul homeostatic al
nutriţiei, determinând apariţia diabetului zaharat, a sindromului adipozo-genital
(Babinski şi Hornet) care cauzează obezitate şi distrofie genitală. Cu acelaşi punct
de plecare, stimularea centrilor hipotalamusului acţionează asupra peristaltismului
mişcărilor intestinale Kreindler), ca şi asupra echilibrului secreţiilor gastrice
stomacale, dereglările putând cauza veritabile ulceraţii, o creştere anormală a
apetenţei de hrană (bulemie) etc.
7
 Modificarea reflexă a cantităţii de apă în organism îşi are punctual de
plecare în osmeoreceptori, sensibili la variaţiile de tensiune ale sângelui. Cu acest
punct de plecare impulsurile merg spre hipotalamus, unde se procesează reglajul
reflex al secreţiei de hormon antidiuretic, de care depinde cantitatea de apă
eliminată din organism. Mai există unii volumreceptori, situaţi în pereţii atriilor şi
a venelor mari, sensibili şi aceştia la variaţiile de volum total al apei în organism.
Impulsurile de aici sunt transmise la hipotalamus, de unde este determinată
creşterea sau descreşterea secreţiei de hormon antidiuretic şi de păstrare a
homeostaziei echilibrului hidric al organismului.

Reglarea activităţii sexuale.

În structura hipotalamusului se găsesc centrii nervoşi responsabili de

activitatea sexuală. Activitatea lor reflexă se aflată în completarea celor vegetative
localizaţi în cordonul spinal. De asemenea, centrii hipotalamici exercită o influenţă
decisivă asupra altor mecanisme de secreţie neuro-hormonale, responsabile pentru
producerea unor comportamente sexuale complementare, importante pentru
edificarea feminităţii şi masculinităţii, o diferenţiere iniţial doar organică.
Interacţiunea dintre toate aceste instanţe este indispensabilă pentru desăvârşirea
actului complex de reproducere.

La nivelul hipotalamusului şi a conexiunilor sale se detaşează vaste reţele

neuronale responsabile de reglarea comportamentului normal masculin sau
femenin. Ele stabilesc “o stare funcţională de bază” femenină sau masculină.
Astfel, dacă într-o perioadă timpurie scurtă critică respectivele reţele ajung cumva
atinse sau însemnate de secreţii naturale sau artificial iduse de hormoni de sex
opus, ele se vor sensibiliza sau “obliga” pentru dezvoltarea unor corespunzătoare
comportamente deviante. Acest efect al secreţiilor hormonale dintr-o perioadă
timpurie este analog cu ceea ce doar pe plan comportamental fenomenul de
învăţare invăţare impregnată îl are asupra dezvoltării ulterioare a
comportamentului. În cazul de faţă s-ar putea vorbi efectiv de o “impegnare
hormonală” (Csanyi).
8
 Dar respectiva “stare funcţională de bază” feminină sau masculină hotărăsc
nu numai asupra dezvoltării comportamentului sexual de un fel sau altul, ci şi
asupra comportamentului social, asupra rangului indivizilor în grup. De exemplu,
s-a putut stabili o legătură strânsă între cantitatea de testosteron existentă în
sângele personalului din marina militară şi rangul militar pe care-l deţineau,
corecţia mai ridicată fiind atinsă la personalul cu grad mai mare. De asemenea, în
experienţe efectuate pe animale, s-a putut proba că masculii trataţi (dopaţi)
hormonal cu hormoni masculini şi-au ameliorat în timp şi poziţia socială în
respectivul grup. Dar toate aceste efecte devin mult mai complexe când este vorba
de intercaţiunea bilaterală cu partenerii de sex opus.

Reglarea activităţii viscerelor.

Excitarea hipotalamusului pe partea posterior-laterală cauzează tahicardie,

vasoconstricţie, hipertensiune arterială; excitarea hipotalamusului anterior produce
scăderea tensiunii arteriale şi a debitului sanguin. Este un mecanism care
reprezintă o parte a reglării homeostatice neuropsihice, în care sunt implicate şi
alte structuri paloecefalice. Este un mecanism de control a travaliului fizic al
organismului. Excitarea hipotalamusului anterior intensifică peristalismul
gastrointestinal şi, prin aceasta, grăbeşte golirea stomacului şi a intestinelor. De
asemenea, excitarea hipotalamusului anterior măreşte peristalismul necesar golirii
vezicii urinare, în timp ce stimularea hipotalamusului posterior produce efecte
opuse. Pe aceaşi cale hipotalamică se poate obţine defecaţie rapidă. Efecte similare
are hipotalamusul şi asupra respiraţiei. În strânsă interacţiune cu centrii din FR,
hipotalamusul influenţează ciclul veghe-somn, deşi centri propriu-zişi ai somnului
şi veghei la acest nivel nu au fost identificaţi.

Reglarea activităţii glandelor endocrine .

O activitate reglatorie trofică realizată prin adenohipofiză, care, la rândul ei

reglează activitatea mai multor alte glande endocrine. Neurohormonii hipotalamici
sunt transportaţi la adenohipofiză pe cale sanguină prin sistemul port hipofizar; de
asemenea, produsele neuro-secretoare ale hipotalmusului transmit două categorii
9
de informaţii la adenohipofiză: stimulative pentru secreţie şi neurosecretorii
inhibitori ai secreţiilor.

Reglarea comportamentului agonistic şi de apărare .

Din această categorie fac parte activităţile agresive şi de apărare - cum sunt
cele de luptă, posturile de frică, tremurat, fugă, sunt asociate intim cu activitatea
nervilor periferici simpatici şi parasimpatici. Implicarea hipotalamusului cu aceste
activităţi vine într-o ordine recuentă de creştere a a însemnătăţii schimburilor
funcţionale organism-mediu, de preluare a acestora de formaţiunile paleocefalice
ale creierului.

Hipotalamusul este implicat într-o vastă reţea de conexiuni cu ceilalţi centri

nervoşi responsabili cu funcţii defensive, cu deosebire cu cei mezencefalici. Pe de
altă parte, funcţia devensivă a comenzilor hipotalamice a fost pusă pe seama
intercaţiunilor sale cu sistemul limbic şi scoarţa cerebrală. Este în acest sens
relevantă diferenţa dintre simpla secreţie lacrimală comandată mezencefalic,
cauzată de iritarea conjuctivei de un obiect străin şi cea când reflexul lacrimal este
cauzat de o “durere” emoţională. Este o reacţie secretorie cu o puternică
încărcătură emoţională, datorată acţiunii reglatoare a hipotalamusului, în evocarea
căreia participă în mod egal şi impulsurile venite de lşa nivelul scoarţei cerebrale.

CAPITOLUL II

1. Hipotalamusul si psihismul

Împreună cu trunchiul cerebral și cu formațiunile vechi ale rinencefalului,

hipotalamusul alcătuiește componenta cea mai primitivă a bazei neurobiologice a
psihismului, acea componentă care filogenetic ne vine de la reptile. Hipotalamusul
intervine doar în forme primare, profunde, animalice ale psihismului:

10
  Condiționează nivelele de conștiință ( alertă, veghe, somn );
 Asigură nucleul motivațiilor biologice de supraviețuire a individului
și speciei ( foamea, setea, comportamentul sexual);
 Participă la generarea unor tensiuni emoționale primare ca anxietate,
spaimă, panică sau agresivitate, furie, comportament turbat. În unele
ditrugeri ale hipotalamusului medial sau prin leziuni inflamatorii sau
tumorale se produc stări de agitație cu tentă puternic agresivă
asemanătoare turbării; se mai pot produce și crize de râs necontrolat
fără să fie însoțite de o trăire afectivă de bucurie;
 Contribuie la realizarea tonusului afectiv.

2. Comportamentul afectiv–emoțional

Cuvântul emoție își are originea în latină, emoveo care semnifică a mișca din
loc. Emoția este definită ca fiind reacția ca expresie apărută în urma unor stimulări
externe sau endogene.2
Afectivitatea este mai cuprinzătoare, include dispozițiile, emoțiile,
sentimentele, pasiunile, etc., adică totalitatea trăirilor subiective ce reflectă
atitudinea și relațiile dintre individ și ambianță.
Comportamentul afectiv-emoțional este prezent și important pentru individ,
este dominat de un puternic suport motivațional care orientează afectivitatea spre
satisfacerea dorințelor biologic-spirituale. În funcție de satisfacerea dorințelor,
comportamentul afectiv-emoțional va fi situat între cei doi poli contradictorii ai
cuplurilor: tristețe-veselie, plăcut-neplăcut, furie-blândețe, frică-curaj, etc.
Trăirile afectiv-emoționale nu se rezumă numai la manifestări psihice, ci se
restrâng și asupra funcțiilor somatice și a organelor interne prin intermediul SNV,
talamusului, hipotalamusului, sistemului limbic și cortexul cerebral.

2
Badiu, Papari, Papari, (2001 ), p.236.
11
 Hipotalamasul este unul din principalele centre care integrează sistemul
autonom periferic în complexul activității somatice care însoțește expresia
emoțională.
Hipotalamusul exercită o puternică funcție moderatoare asupra comportării
generale și emotive individuale. În sistemul limbic și hipotalamic există zone
integratoare și declanșatoare ale manifestărilor de plăcere, neplăcere, recompensă
și pedeapsă, structuri care asigură baza motivațională a comportamentului
instinctiv. Sistemul limbic împreună cu cel hipotalamic sunt implicate în stările de
palciditate-furie. Stimularea electrică la animale, în special a nucleilor
hipotalamici posteriori, determină creșterea presiunii sanguine, modificări
respiratorii, etc., iar când stimulul este intens au loc reacții motorii. Stimularea
aceleași regiuni hipotalamice la om, determină modificări viscerale asemănătoare,
dar fără trăire afectivă corespunzătoare celei întâlnite în emoții.

CAPITOLUL III - Aspecte clinice si terapeutice

Rolul hipotalamusului în comportamentul emotiv reiese și din legăturile sale

cu sistemul nervos vegetativ, în primul rând cu sistemul simpatic, prin intermediul
căruia se realizeză modifcările specifice, caracteristice stărilor emoționale. Stările
afectiv-emoționale modifică diferitele comportamente în desfășurarea lor și
influențează alte procese cerbrale: atenția, starea de veghe, gândirea, etc.
Când hipotalamusul („creierul creierului”) nu funcţionează optim, mesajele
primite la acest nivel sunt eronate iar semnalele care se generează sunt greşite.
Apare o imprecisă integrare a tuturor semnalelor senzoriale, ducând la percepţii
false care sunt foarte subtile dar puternice, făcându-ne să ne simţim goi interior,
privaţi de anumite aspecte şi nesatisfăcuţi emoţional. Literatura de specialitate
susţine că disfuncţia hipotalamusului conduce de obicei la depresie,

12
hiperactivitate, răspunsuri anormale la stres sau chiar perturbări ale funcţionării
creierului și sistemului limbic.
Simptomele dereglarii hipotalamice sunt paloarea, astenia, absenta
scurgerilor menstruale la fete. Tratamentul este mai degraba medicamentos sau
radioterapie, rareori chirurgical. In toate cazurile, este necesar un tratament
hormonal substitutiv. .
Unele din aspectele fizice ale disfuncţiei hipotalamusului sunt: probleme cu
somnul, disfuncţii imune, disfuncţii hormonale multiple, disfuncţii ale sistemului
nervos autonom, alterarea temperaturii corpului etc. Anumite echipe de
cercetători susţin că perturbarea relaţiei reciproce dintre hipotalamus şi celelalte
organe/sisteme la orice nivel, în orice fază a vieţii, poate conduce la boli
neurologice, psihiatrice sau (neuro)endocrine şi imunitate perturbată.
Frica și furia sunt cele mai comune tulburări comportamentale descrise la
adult și determinate de diferite maladii ale hipotalamusului. Sunt stări emoționale
caracterizate printr-o capacitate scăzută de coordonare a răspunsurilor
psihomotorii și printr-o încărcătura afectivă, ce îngustează starea de conștiență.
Frica și furia apar în situații neobișnuite ca răspunsuri de protecție
instinctuală la amenințările din mediu. Frica apare, în general, în orice situație în
care există dificultăți de adaptare, iar furia, în situații conflictuale, frustări,
nedreptăți. Două elemente caracterizeză starea de frică: manifestările
comportamentale create prin prezența sau iminența pericolului și recunoașterea
obiectului ca fiind o amenințare pentru supraviețuire. Primul element al emoției de
frică este înnăscut, având centrii bine precizați în hipotalamus și mezencefal.
O teorie propune drept cauza pentru depresie hiperactivitatea axei
hipotalamic-pituitara-adrenala care determina un efect similar cu raspunsul
neuroendocrin la stress. Nivelele ridicate ale cortizolului si marirea de volum a
glandelor pituitara si adrenale, sugereaza tulburari ale sistemului endocrin si rolul
sau in unele tulburari psihiatrice, incluzind depresia majora.
S-a presupus cã atât depresia cât si anxietatea implicã afectarea SNC în
diferite grade si la diverse nivele:cortexul prefrontal, explicând în acest fel

13
simptomele cognitive, sistemul limbic, legat de emotionalitate, ganglionii bazali,
în strânsã legãturã cu anormalitãtile miscãrii, hipotalamusul, pentru simptomele
somatice.
Abordãrile psihoterapeutice ale depresiei s-au dezvoltat si rafinat în functie
de cultura si particularitãtile populatiei tintã, fiind fortate sã facã fatã altor tipuri de
conflicte intrapsihice conditionate de potentialul alienant al vietii moderne.
Se presupune ca depresia si anxietatea afecteaza concomitent o serie de
structuri cerebrale cu urmari simptomatice variate (29): cortexul prefrontal – cu
tulburari cognitive, sistemul limbic - cu modificarea pragului de emotionalitate,
ganglionii bazali – afectand normalitatea miscarii, hipotalamusul – cu implicare in
simptomele neurovegetative somatice si desigur si endocrine.

Tratamentul este medicamentos, psihoterapic si igieno-dietetic.

Tratamentul medicamentos. Trebuie sa se tina cont de faptul ca orice

pacient cu anxietate este un potential toxicoman.
Simptomatologia psihica este tratata cu: anxiolitice (benzodiazepinele sunt
miorelaxante, sedative si hipnoinductoare, moderat anxiolitice); neuroleptice de tip
sedativ (indicate mai ales la anxiosii cu manifestari somatice polimorfe)
antidepresive triciclice.
Simptomatologia somatica beneficiaza de beta-blocante, care pot inlatura in
unele situatii simptomele declansatoare ale atacului de panica (palpitatiile). Nu vor
fi administrate singure, deoarece favorizeaza adesea depresia psihica.
Tratamentul psihoterapic va releva conflictele inconstiente si va explica
starea de hiperexcitabilitate, orientand pacientul spre o munca creatoare.
Tratamentul igieno-dietetic. Se recomanda exercitiul fizic, solicitarile fizice
si psihice sustinute, somn regulat, limitarea consumului de alcool si al altor
excitante alimentare (cofeina, tiramina, condimente).
Orice psihoterapie de succes modificã explicit sau implicit imaginea
clientului – de la o persoanã depãsitã de probleme si simptome, la o persoanã

14
capabilã sã le facã fatã. Asa încât terapia depresiei îsi propune sã determine
modificãri comportamentale, sã promoveze starea de bine subiectiv, suportul
social si productivitatea, precum si – fireste – ameliorarea simptomatologiei. În
depresie este esentialã facilitarea „trezirii emotionale“. Totusi, nu sunt încã bine
întelese mecanismele prin care se stabilesc, în terapie, interactiunile complexe
între pacient si terapeut, modalitatea în care se furnizeazã experientele de succes,
recãpãtarea sperantei, constientizarea emotiilor, oferirea de alternative la
probleme…
În ultimii ani, s-au impus în terapia depresiei trei tehnici: cea cognitivã, cea
de orientare psihodinamicã si terapia interpersonalã. Psihoterapia cognitivã se
centreazã asupra gândirii pacientului (pe distorsiunile cognitive ale acestuia),
terapia interpersonalã asupra relatiilor clientului (pe deficitele interpersonale), iar
terapiile psihodinamice asupra experientei interne a clientului si a relatiilor sale
din trecut (pe conflictul intrapsihic).

Interventia psihoterapeutica in Depresie

Obiectivul general care este urmarit pe tot parcursul interventiei
psihoterapeutice, este facilitarea flexibilitatii mentale si a comportamentului.
Rigiditatea gandirii, sentimentelor si comportamentului sta la baza tulburarilor
psihice in general si in special la baza depresiei.

Obiective specifice:
Ajuta oamenii sa-si priveasca relatiile cu prietenii si familia si sa faca schimbari.
Modificarea gandurilor automate disfunctionale. Acestea sunt ganduri care apar
spontan si par a fi plauzibile, cu toate ca reflecta perceptii distorsionate si sunt
asociate cu emotii/ sentimente negative cum ar fi tristetea, anxietatea, furia si
disperarea.
Dezvoltarea stimei de sine si modificarea imaginii de sine negativa.
Persoanele depresive deseori se concentreaza pe neajunsurile lor, exagerandu-le,
totodata reducand importanta trasaturilor pozitive pe care le au. Asemenea

15
persoane pot crede ca sunt imposibil de iubit, ca sunt urate, proaste, slabe,
inferioare.
Formarea unor deprinderi, de a interactiona eficient cu oamenii.
Imbunatatirea stilului de comunicare prin cultivarea sprijinului si respectului
reciproc, clarificarea mesajelor transmise si prin comunicare sincera si deschisa.
Reducerea lipsei de speranta sau a singuratatii. Exista doua atitudini
specifice coportamentului depresiv, care necesita interventie si modificare in
procesul terapeutic: lipsa de speranta si neajutorarea.
Răspunsul la stres şi traumă este reglat de sistemul limbic, sistemul nervos
vegetativ (SNV) şi de axa hipotalamică-pituitară-adrenală. Stresorul activează
SNV generând semne somatice de tipul paloare, diminuarea digestiei, dilatarea
pupilelor, accelerarea ritmului cardiac respirator, creşterea presiunii sangvine şi
transpiraţie, durere, oboseală, tensiune musculară, hipervigilenţă, alterarea
funcţionării creierului (Goodman şi Calderón, 2012, p. 257). Little, Akin-Little şi
Gutierrez (2009) menţionează şi simptome afective (frică, depresie, furie,
schimbări frecvente de dispoziţie),
comportamentale (evitarea lucrurilor care amintesc de situaţia traumatică) şi
cognitive (credinţe iraţionale, rigide despre sine, alţii, lume). Cogniţiile dogmatice
ajută copilul să perceapă mediul ca fiind predictibil şi controlabil. Cea mai
frecventă cogniţie iraţională a copiilor este autoblamarea.
Cea mai utilizată formă de psihoterapie pentru stresul posttraumatic este TCC.
Premisa de bază a acestei forme de psihoterapie este că propriile noastre gânduri –
nu alte persoane sau situaţii – determină felul în care reacţionăm şi ne comportăm.
În cazul TSPT psihoterapia este axată pe cele trei elemente centrale ale acestei
tulburări: convingerile rigide şi interpretările catastrofice, reacţiile şi modalităţile
greşite de rezolvare a problemelor (negarea, evitarea) şi starea de supra-activare
neurofiziologică. Principalele tehnici de intervenţie sunt restructurarea cognitivă,
relaxarea şi expunerea.

16
 Corespondenţa în plan psihopatologic a mecanismului fiziologic de reacţie
la stimulul stresant (detaliat în secţiunea următoare a lucrării) este descrisă de aşa-
numitul spectru al stărilor de stres postraumatic.
Psihoterapia este o metodă terapeutică delicatã, care trebuie bine condusă.
În linii mari, într-o asemenea situaţie, ea se orientează spre trei direcţii:
managementul anxietăţii, terapia cognitivă şi terapia de abandonare.
Din punct de vedere neurofiziologic, frica implică schimbarea adecvată a
unui stereotip dinamic al individului constituit în anumite condiții și situații
(schimbarea activității, modului de viață, etc.) și o trăire intensă la noile condiții.
Atunci când apar uneori frici obsedante, însoțite de temeri nejustificate, iraționale,
nestapânite de care individul este inconștient se forbește de fobii.
Agresivitatea și placiditatea (indiferență, pasivitate) se află într-un echilibru
dinamic la majoritatea animalelor și oamenilor.
Agresivitatea face parte din comportamentul social și poate fi produsă prin
stimularea unei zone ce se întinde de la hipotalamusul lateral spre zona poaterioară
a mezencefalului. Leziunile cerebrale, stimularea nucleilor amigadalieni și a unor
părți din hipotalamus generează emoții de frică, furie și agresivitate.
În placiditate, în afară de pierderea caracterului agresiv există și o scădere a
tonusului afectiv global- limbaj monoton, indiferență totală.
Anorexia sau bulimia. Persoanele afectate, chiar daca vor sau nu sa piarda in
greutate, trebuie sa caute ajutor profesional, incluzind medici, nutritionisti,
psihiatri, psihologi. Chiar si cei care nu sunt supraponderali sunt de obicei suparati
datorita obiceiurilor lor anormale, iar tratamentul ii poate ajuta.
Exista cateva moduri de a trata afectiunea. Terapia cognitiv
comportamentala invata oamenii cum sa tina jurnalul alimentatiei lor si sa-si
modifice obiceiurile alimentare nesanatoase. Ii invata de asemenea cum sa-si
modifice modul de a actiona in anumite situatii. Psihoterapia interpersonala in
zonele cu probleme. Terapia medicamentoasa, cum sunt antidepresivele, poate fi
de ajutor pentru unele persoane.

17
 Cercetatorii incearca sa gaseasca un tratament care sa fie de ajutor in
controlul crizelor bulimice. Metodele mentionate par a fi egal de eficiente. Pentru
persoanele care sunt obeze, un program de scadere in greutate pentru a crestere
increderea in sine, cit si o consiliere psihologica pentru problemele care
declanseaza alimentatia bulimica, poate fi cea mai buna optiune.

Cauze si factori de risc:

In general exista o combinatie de cauze pentru a dezvolta afectiunea incluzind
genele persoanei, emotiile si experientele de viata.

Cauzele biologice:
Anomaliile biologice pot contribui la dezvoltarea bolii crizelor bulimice.
Hipotalamusul care controleaza apetitul poate sa nu trimita mesajele corecte
asupra satietatii si a senzatiei de foame. Cercetatorii au descoperit o mutatie
genetica care pare a cauza dependenta alimentara. Exista indicii ca nivelul scazut
de serotonina in creier joaca un rol in alimentatia compulsiva.
Un program terapeutic eficient pentru aceasta tulburare trebuie sa se
adreseze nu doar simptomelor si obiceiurilor alimentare distructive. Acesta trebuie
sa caute cauza problemei - declansatorii emotionali si dificultatea individului de a
copia modele de a face fata stresului, fricii, anxietatii, tristetii si altor emotii
inconfortabile, sanatoase. Daca obezitatea pune viata in pericol, pierderea in
greutate poate fi un scop important. Totusi, dieta poate contribui la crizele
bulimice, astfel incat orice efort de a pierde in greutate trebuie monitorizat atent de
catre un profesionist.
Boala poate fi tratata cu succes prin terapie. Aceasta invata pacientul cum sa
lupte compulsiei alimentare, sa schimbe obiceiurile nesanatoase cu altele noi
sanatoase, monitorizeaza alimentatia si starea emotionala si dezvolta aptitudini de
a face fata stresului.
Trei tipuri de terapii sunt in special de ajutor in tratarea bolii crizelor
bulimice:

18
Terapia cognitiva comportamentala:
Aceasta tinteste gindurile disfunctionale si comportamentele implicate in
alimentatia bulimica. Invata pacientul sa devina constient de modul cum foloseste
mincarea pentru a face fata emotiilor. Terapeutul il ajuta sa identifice factorii care
declanseaza supraalimentatia si sa invete cum sa lupte impotriva lor. Terapia
cognitiv comportamentala implica de asemenea educatia despre nutritie, pierderea
in greutate sanatoasa si tehnici de relaxare.

Psihoterapia interpersonala:
Fixeaza problemele de relatiei si interpersonale care contribuie la
alimentatia compulsiva. Terapeutul ajuta la ameliorarea aptitudinilor comunicative
si dezvoltarea unor relatii sanatoase cu membrii familiei si prietenii. Pe masura ce
pacientul invata sa relationeze mai bine cu altii si au sustinerea familiei emotionala
de care au nevoie, compulsia pentru bulimie devine mai rara si mai usor de
rezistat.

Terapia comportamentala dialectica:

Combina tehnicile comportamentale cu meditatia. Invata pacientii cum sa se
accepte, sa tolereze mai bine stresul si sa-si regleze emotiile. Se adreseaza
atitudinilor nesanatoase despre alimentatie, forma corpului si greutate. Include
sedinte de tratament individual si sedinte de tratament saptaminale in grup.

Medicatia:
Medicatia nu este un tratament pentru boala crizelor bulimice. Anumite
medicamente pot fi utile in a ajuta in tratarea simptomelor bolii, ca parte a unui
tratament mai larg care cuprinde terapie, sustinere profesionala si tehnici de ajutor
dovedite.
Supresoarele apetitului: studiile asupra sibutraminei indica ca poate reduce
numarul crizelor bulimice si promova pierderea in greutate. Efectele secundare

19
cuprind hipertensiunea sau tahicardia, convulsiile, singerarea si sindromul
serotoninic, o problema rara dar amenintatoare de viata.
Topamax: este un medicament anticonvulsivant-topiramate care poate
diminua crizele bulimice si creste scaderea in greutate. Totusi poate avea efecte
adverse severe incluzind oboseala, ameteala si senzatii de arsura.
Antidepresivele: cercetarile arata ca acestea pot scadea supraalimentatia la
persoanele cu bulimie. Totusi studiile arata si cresterea ratelor de recadere cind
medicamentele sunt intrerupte.

Râsul și plânsul
Râsul este o manifestare comportamentală umană, programată genetic, a cărei
reflectare psihică rămâne încă necunoscută și misterioasă deoarece nici astăzi nu s-
a putut descoperi centrul râsului.
Crizele de râs patologic sunt corelate cu prezența unor leziuni foarte variate
la nivelul trunchiului cerebral, hipotalamusului, cortextul asociativ frontal,etc,
astfel s-a complicat problema localizării cerebrale.
Râsul și plânsul patologic se diferențiază de cel normal prin aceea că, nu
sunt adecvate situațiilor sau momentului, apar spontan, involuntar.

Comportamentul sexual excesiv se produce atunci când apar leziuni

hipotalamice ce produc un comportament hipersexual asociat cu furie și cu o
dorință excesivă. De altefel și scăderea libido-ului este un simptom frecvent
întâlnit în boli hipotalamice, la sexul masculin.

Datorită interdependenței strânse între trăirile afectiv-emoționale și cele

somatice se acordă emoțiilor un rol din ce în ce mai important în patogenia unor
boli „psiho-somatice”, fiind după unii autori, cele mai frecvente simptome
întâlnite în practica medicală.
Somatizarea este “raspunsul” organismului la disfunctionalitatile survenite
intre sfera somatica (corp) si cea psihica, “este actul de trecere de la suflet in trup”.

20
Prin somatizare corpul nostru ne face atenti cu privire la starea noastra psihica,
emotional ne anunta existenta unor tensiuni generate de conflicte interioare.
Corpul nostru nu foloseste cuvinte, el foloseste semnele, discomfortul si
durerea. Expresii ca “ma simt frustrat”, “ma tem”, “sunt nervos” sunt inlocuite de
stari de sufocare, palpitatii, dureri de cap sau stomac.
Stresul, supararea, frustrarea si oboseala, vor tinti catre acea parte mai
sensnibila din organismul nostru. Bolile care, desi au manifestari fizice, au de fapt
origini psihice sunt denumite afectiuni psihosomatice. Cauzele acestora afectiuni
pot fi imprimate in sufletul nostru chiar din copilarie, fara a constientiza acest
lucru.
Bolile psihosomatice sunt cele care afecteaza in aceeasi masura corpul si
mintea. Termenul de psihosomatica face referire atat la cauza fizica, somatica a
unei afectiuni psihice cat si la cauza psihica a unei suferinte fizice. Tulburarea
psihosomatica se caracterizeaza prin modificarea proceselor fiziologice ca urmare
a unei stari de excitatie psihica anormala.
Relaţia dintre minte şi corp depinde, de fapt, de relaţia dintre sistemul
nervos central şi restul corpului.
Sistemul imunitar este primul care cedeaza sub asediul stresului. Leziunile
cerebrale modifica raspunsul sistemului imunitar, intensitatea emotiilor declaseaza
repercursiuni asupra sanatatii fizice Cu totii stim ca in perioadele stresante suntem
supusi unui risc major de imbolnavire.
Tulburarile psihosomatice pot aparea la un om sanatos dar stresat, apar la
indivizii nevrotici, pentru ca nevroza ii face mai sensibil la stres, la persoanele cu
o afectiune organica sau afectiva. “O reactie emotionala blocata in interior se
suporta in exterior ca un agent stresor.”
Somatizarea este “raspunsul” organismului la disfunctionalitatile survenite
intre sfera somatica (corp) si cea psihica, “este actul de trecere de la suflet in trup”.
Prin somatizare corpul nostru ne face atenti cu privire la starea noastra psihica,
emotional ne anunta existenta unor tensiuni generate de conflicte interioare.

21
 Corpul nostru nu foloseste cuvinte, el foloseste semnele, discomfortul si
durerea. Expresii ca “ma simt frustrat”, “ma tem”, “sunt nervos” sunt inlocuite de
stari de sufocare, palpitatii, dureri de cap sau stomac.
Stresul, supararea, frustrarea si oboseala, vor tinti catre acea parte mai
sensnibila din organismul nostru. Bolile care, desi au manifestari fizice, au de fapt
origini psihice sunt denumite afectiuni psihosomatice. Cauzele acestora afectiuni
pot fi imprimate in sufletul nostru chiar din copilarie, fara a constientiza acest
lucru.
Bolile psihosomatice sunt cele care afecteaza in aceeasi masura corpul si
mintea. Termenul de psihosomatica face referire atat la cauza fizica, somatica a
unei afectiuni psihice cat si la cauza psihica a unei suferinte fizice. Tulburarea
psihosomatica se caracterizeaza prin modificarea proceselor fiziologice ca urmare
a unei stari de excitatie psihica anormala.
Relaţia dintre minte şi corp depinde, de fapt, de relaţia dintre sistemul
nervos central şi restul corpului.
Sistemul imunitar este primul care cedeaza sub asediul stresului. Leziunile
cerebrale modifica raspunsul sistemului imunitar, intensitatea emotiilor declaseaza
repercursiuni asupra sanatatii fizice Cu totii stim ca in perioadele stresante suntem
supusi unui risc major de imbolnavire.
Tulburarile psihosomatice pot aparea la un om sanatos dar stresat, apar la
indivizii nevrotici, pentru ca nevroza ii face mai sensibil la stres, la persoanele cu
o afectiune organica sau afectiva. “O reactie emotionala blocata in interior se
suporta in exterior ca un agent stresor.”

22
 CONCLUZII

Bolile psihice produc, de regula, tulburari in sistemul endocrin.

Bolile endocrine asociaza tulburari neuropsihice prin mediere hipotalamica.
Substratul tulburarilor functionale il reprezinta modificarile complexe biochimice
realizate la nivel neuronal.
Reechilibrarea functiei perturbate a celulei nervoase este un deziderat al
psihoneuroendocrinologiei, un domeniu de studiu vast si promitator.

Patologia hipotalamusului este legata de cea a hipofizei si poate sa se

traduca prin tulburari diverse ale functionarii hormonale. Simptomele revelatoare
ale unei opriri a secretiilor hipotalamice sunt legate de marimea tumorii sau de
deficitul hormonal (ca paloarea, astenia, absenta scurgerilor menstruale,
depilarea). tratamentul este rareori chirurgical cand atingerea hipotalamica este
importanta, ci mai curand medicamentos sau radioterapic. In toate cazurile, un
tratament hormonal substitutiv este necesar pentru a corecta hipopituitarismul.

23
 Trăirile afectiv-emoționale nu se rezumă numai la manifestări psihice, ci se
restrâng și asupra funcțiilor somatice și a organelor interne prin intermediul
sistemului nevos vegetativ, talamusului, hipotalamusului, sistemului limbic și
cortexului cerebral.
In reglarea comportamentului emoţional in ordinea comportamentelor
dependente de activitatea reglatoare a hipotalamusului se înscriu şi cele
emoţionale. Deşi activităţile emoţionale în sine au o complexitate prea crescută ca
reglarea lor să fie reductibilă doar la activitatea unui singur organ neurosecretor
(hipotalamus). O idée potrivnică concepţiei darwiniene asupra emoţiilor - pentru
care emoţia este un instinct, care n-a fost contrazisă încă de teoriile moderne
clădite ulterior.
De altfel opiniile mai recente asupra emoţiilor sunt împărţite între cea a lui
Masserman şi Hess. Primul, deşi recunoaşte acţiunea reglatoare ale
hipotalamusului în evoluţia a numeroase comportamente de hrănire, de grijă
reciprocă etc, în final admite că ceea ce sunt descrise ca reacţii “emoţionale” -
evocate la stimularea hipotalamusului, de fapt, sunt pseudoemoţionale.
Dimpotrivă, Hess susţine echivalenţa reacţiilor emoţionale din preparatele
neurochirurgicală cu cele asupra căror hipotalamus nu s-a intervenit de loc.
Experienţele oricum dovedesc că alături de alte structuri neuronale paleocefalice,
hipotalamusul este deja implicat în producerea şi dezvoltarea reacţiilor emoţionale.

24
 Bibliografie

1. Badiu G., Papari A. (2005), Controlul nervos al funcțiilor organismului, Ed.

Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța
2. Badiu G., Papari A., Papari A.C. (2001), Psihoneurofiziologia
comportamentului uman, Ed. Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța
3. Bălăceanu-Stolnici C., Berescu M., Borosanu A., (2006), De la
neurobiologie la neuropsihologie, Ed. Fundației ”Andrei Șaguna”,
Constanța
4. Frățiman L., (2006), Elemente de psihoneurofiziologie, Ed. Fundației
„Andrei Șaguna”, Constanța
5. Comportament afectiv-emoțional accesat în ianuarie 2015 la adresa:
https://www.google.ro/?
gws_rd=ssl#q=imagini+hipotalamus+comportament+afectiv-emotional

25