Proiect

Tema “Contribuția lui Titu Maiorescu în

critica limbii române”

Realizat: Dragan Nelu

 Obiective

-Să aduc date biografice ale lui Maiorescu.

-Să relatez despre contribuția sa la
dezvoltarea criticii literare.
-Să formulez o concluzie la tema data.
-Bibliografie.
Titu Maiorescu (numele sau complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a
născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu
de țăran transilvanean din Bucerdea Granoasa, se numea de fapt Trifu,
dar își luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru
Maior. Datorită multitudinii de diplome pe care le obține în urma
studiilor în Austria, Germania și Franța, Titu Maiorescu a fost
academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filozof, pedagog,
politician și scriitor român, prim-ministru al României între 1912 și
1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române,
personalitate remarcabilă a României la sfârșitul secolului al XIX-lea și
începutul secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii
sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic și "piatra de
fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca
Caragiale sau Ioan Slavici. Anii 1860 au mai însemnat pentru Maiorescu
"prelecțiunile populare" (adică conferințe asupra unor variate
probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea
Junimii împreuna cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și
Th. Rosetti, începerea activității de avocat, directoratul la Școala
Normala "Vasile Lupu" din Iași și înființarea, în 1867, a revistei
Convorbiri Literare.
 
Contribuția lui Titu Maiorescu este foarte importantă în domeniul
limbii, al literaturii, al esteticii și al filozofiei. Varietatea preocupărilor
sale l-a făcut pe criticul literar Nicolae Manolescu să afirme, că
domeniul de activitate a lui Titu Maiorescu este toată cultura. Prin
combaterea mediocrității, a lipsei de talent, Titu Maiorescu a făcut o
necesară opera de salubrizare și ierarhizare a valorilor. El a desfășurat
o activitate de îndrumător al culturii și a literaturii românești intr-o
perioada când acestea erau amenințate de impostura și noua valoare.

Începuturile activității de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul
aceleiași despărțiri de generația anterioară.. Se punea problema unei
selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice și o
asemenea sarcină își asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit
depreciativ acțiunea „critică judecătorească“, întrucât studiile și
articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conțin
mai mult sentințe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură,
un gust artistic sigur și pe impresionante intuiții. (P.P.Carp),
universitară (ca profesor a avut și a promovat discipoli de valoarea
lui C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade și alții), de
avocat și de critic literar. I s-a reproșat lui Maiorescu faptul că n-a
consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de
critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din
istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui
Maiorescu însuși, este legat de creația și impunerea în conștiința
publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici,
Duiliu Zamfirescu și alții.

O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 este un studiu de

analiză asupra literaturii prin care criticul aduce în prim-plan exemple
valoroase. El definește arta literară ca idee manifestată în forma
sensibilă și face distincția între știința (care exprimă adevărul) și
arta (chemată să exprime frumosul). Maiorescu stabilește două
"condițiuni" ale artei: condițiunea ideală, prin care înțelege conținutul,
și condițiunea materială, prin care denumește forma artistică.
După părerea sa, conținutul trebuie să fie dinamic, tensionat și cu
deznodământ bine construit, iar forma operei ar trebui să se
întemeieze pe cuvinte simple, care exprimă imagini unanim știute, dar
și pe un stil elaborat (din care să nu lipsească epitetul, metafora,
comparația).

O mare atenție i-a fost acordată lui Eminescu prin critica „Eminescu și
poeziile lui”, care a fost prima încercare al lui Maiorescu de a analiza
autorul și arta sa, unde a fost arătată excelenta cunoaștere a lucrului
său, și a spiritului de critic fiind explicată influența operei eminesciene
asupra literaturii acelor vremuri. Prima parte a criticii cuprinde un
portret al lui Eminescu ca a unui artist, a unui scriitor. Face un portret
spiritual al lui Eminescu, evidenţiindu-i ca trăsături definitorii
inteligenţa, memoria extraordinară, cultura excepţională, setea de
cunoaştere, modestia etc. 

Un alt articol, care la fel a avut success este „Comediile domnului I.L.
Caragiale”, care a fost scrisă cu scopul de a-l apăra pe Caragiale de
atacurile presei care l-au acuzat de imoralitate în dramele sale, anume
vorbim despre oameni nu din cei mai deștepți, amor nelegiuit ș.a..
Maiorescu scoate în evidență originalitatea operelor lui Caragiale, viața
cotodiană văzută prin prisma satirei. Personajele lui Caragiale sunt
„sculptate” după arhetipurile persoanelor deja existente, și e o nebunie
acuzarea unei persoane din cauza satirizării prostiei omenești.
Caragiale „arăta realitatea din partea ei comică” înfățișând prin
personajele sale situații și personaje excepționale.
Titu Maiorescu scoate în evidență reproșurile care îl acuzau în
promovarea politicii în operele sale, afirmând că Caragiale avea doar
scopuri artistice. Mesajul de bază al acestui articol a fost precizarea
faptului că societatea mereu va rămâne nemulțumită de unele
caracterisitici a diferitor autori care critică într-o modalitate anumită
unele situații. Fiecare scriitor are dreptul la interpretarea realității prin
viziunea sa proprie.
 

Concluzii.
În concluzii pot spune că Titu Maiorescu a avut o influență majoră în
critica limbii române și Eugen Simion a spus că ,,Rolul esenţial pe care l-
a avut Titu Maiorescu în literatura română este acela de îndrumător
cultural, el impunând o nouă direcţie care a revoluţionat domeniul
literar. Studiile sale, printre care putem enumera „O cercetare critică
asupra poeziei române de la 1867”, „În contra direcţiei de azi în cultura
română”, au reprezentat analize complexe ale situaţiei în care se afla
literatura română în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
oferind totodată noi direcţii demne de urmat în vederea redresării
culturale”.

Bibliografii.
https://www.wikipedia.org
https://www.scribd.com
http://profesor.md/manuale-scolare-online-clasa-i-xii