Direcţia nouă în poezia şi proza română este un studiul publicat in 1872 si

este structurat, aşa cum anticipă şi titlul, în două parti: poezie şi proză. Prima
parte porneşte de la câteva întrebări referitoare la viitorul României, la cultura
ţării şi la posibilităţile de continuare a ceea ce fusese început de câţiva scriitori.
Răspunsul acestor întrebări, după cum afirmă Maiorescu „atârnă de la direcţia
spiritelor din societatea de astăzi„, iar manifestarea acestei direcţii este literatura
„ în sensul cel mai larg al cuvântului„aprecierile lui Titu Maiorescu sunt exacte,
inca de aici el avand acea premonitie critica ce fixeaza marile valori intr-un
tablou de vasta intindere al literaturii romane, in fruntea noii miscari il asaza pe
Vasile Alecsandri, "cap al poeziei noastre literare in generatia trecuta", care
"paruse a-si fi terminat chemarea literara", dar acum se remarca printr-un nou
suflu de creatie, prin "Pasteluri", considerate de Maiorescu, fara greseala, "cea
mai mare podoaba a poeziei lui Alecsandri, o podoaba a literaturei romane
indeobste".

Al doilea poet al momentului, in 1872, este Mihai Eminescu, acesta fiind

chiar asimilabil integral "noii directii", desi in cazul poetului viziunea asupra
trecutului literar, in poezia "Epigonii", publicata in "Convorbiri literare" in 1870,
difera sensibil de aprecierile criticului. Fraza despre Eminescu este o capodopera
a stilului critic
„Cu totul deosebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat
in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate,
pana acum asa de putin format, incat ne vine greu sa-l citam indata dupa
Alecsandri, dar in fine poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihai
Eminescu".
Este prezentat apoi si contextul politic al vremii, unul tulbure, confuz si
întunecat prin „tendinţele lipsite de princip„. In acest cadru nesanatos işi face
timid loc şi literatura, incă nerecunoscută si „jună”, dar cu un spirit „sigur şi
solid„. Aceasta dă astfel o speranţă pentru viitor, dar realitate poate deveni doar
cu conditia de a fi inteleasă si primită de public, punându-se accent mai ales pe
tineri. Prin cateva referiri la condiţia anterioară a literaturii româneşti se trece la
noua direcţie ce e caracterizată de „simţământ natural„, adevar, înţelegerea
ideilor, valorificarea elementului naţional.
,,În contra direcției de astăzi în cultura română” este un studiu al lui Titu
Maiorescu, scris din perspectiva îndrumătorului cultural, expresie directă a
conștientizării unei crize a culturii române. Maiorescu face și un istoric al crizei
respective descriind progresul șovăitor al culturii române care, până la începutul
secolului al XX-lea, înseamnă "barbarie orientală", după care vine "trezirea" din
epoca pașoptistă (după 1820 spune Maiorescu), epocă în care tinerii întorși de la
studii din Franța și Germania, aduc idei noi dar și forme culturale noi care
înseamnă, pentru Maiorescu, numai un "lustru cultural.
În propriile sale cuvinte, "În aparență, după statistica formelor din afară, românii
posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință,
avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii,
avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt
producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și
astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul
ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc".
Maiorescu observă de fapt acea abundență de forme culturale străine care nu se
potrivește deloc fondului național. Modernizarea i se pare lui Maiorescu forțată
el fiind de părere că numai fondul esențial românesc ar putea să nască formele
viitoare ale culturii române.
Comediile domnului Caragiale este o lucrare scrisă de Titu Maiorescu din
dorința de a-l apăra pe I. L. Caragiale de atacurile din presa vremii care-l acuzau
de imoralitate (datorată prezenței unei lumi de joasă speță în piesele sale:
oameni "vițioși sau proști", amor nelegiuit etc.).
Comediile d-lui I.L. Caragiale" este al doilea studiu în care sunt
prezentate ideiile estetice ale lui Titu Maiorescu, după „O cercetare critică
asupra poeziei româneşti de la 1867". Acum criticul îşi propune să explice din
punct de vedere estetic raportul dintre artă și realitatea socială, răspunzând, în
același timp, la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune moralizatoare.
În privința primei probleme, cea a raportului dintre artă și realitate, criticul
remarcă: „Lucrarea d-lui Caragiale este originală; comediile sale pun pe scenă
câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor
caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor
în situații anume alese de autor". În continuare, criticul se opreşte asupra unuia
dintre reproşurile care se aduc comediilor lui Caragiale, și anume că ar urmări
scopuri politice. În acest sens, criticul susține că o comedie nu are nimic a face
cu politica de partid; autorul îşi ia personajele sale din societatea contimporană.