Sunteți pe pagina 1din 3

Comediile domnului Caragiale.

1885

Titu Maiorescu scrie acest articol din cauza numeroaselor critici aduse comediilor lui Caragiale.

Titu Maiorescu remarca faptul ca opera dramatic[ a lui Caragiale nu este cunoscuta integral, iar „De
meritat toate merită să fie cunoscute și, după părerea noastră, lăudate - toate fără excepție”

Reactiile la „O scrisoare pierduta ” si la „ O noapte furtunoasa” au fost pozitive, insa „conu Leonida
fata cu reactiunea” si D-ale carnavalului au fost fost prea putin apreciate.

„Lucrarea d-lui Caragiale este originală; comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră
socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu
tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor”.

Maiorescu demonstreaza Realismul operei lui Caragiale. Personajele sunt tipologii umane încadrate
într-un mediu social şi istoric. El subliniază principala trăsătură a operei autorului, originalitatea

Comediilor lui Caragiale li se reprosase faptul ca personajele sunt inspirate din paturi sociale lipsite
de cultura si de un statut social inalt. Maiorescu compara opera lui Caragiale cu alte texte dramatice
publicate in literatura europeana si ajunge la concluzia ca, desigur, exista si in alte literaturi
personaje de aceeasi factura, insa, personajele lui Caragiale, fiind integrate intr-un mediu specific,
sunt repreyentative pentru intreaga „civilizatie” moderna a vremii.

„Stratul social pe care îl înfățișează mai cu deosebire aceste comedii este luat de jos și ne arată
aspectul unor simțiminte omenești, de altminteri aceleași la toată lumea, manifestate însă aici cu o
notă specifică, adecă sub formele unei spoieli de civilizație occidentală, strecurată în mod precipitat
până în acel strat și transformată aici într-o adevărată caricatură a culturei moderne”

Totusi, Maiorescu intuieste valoarea de universalitate, spiritul etern, clasic, care razbate din aceste
comedii, deoarece ele, dincolo de aparente, arata „pornirile și pasiunile omenești, deșertăciunea,
iubirea, goana după câștig și mai ales exploatarea celor mărginiți, cu ajutorul frazelor declamatorii
neînțelese - unul din semnele caracteristice ale epocei noastre”. De asemeni, criticul remarca latura
tragica a acestor piese de teatru, camuflata in spatele diferitelor tipuri de comic.

Meritul principal al lui Caragiale pare a fi capacitatea sa de a nu importa forme de expresie


straine. Originalitatea exprimarii, sursele de inspiratie autohtone, fac ca opera autorului sa fie
valoroasa si demna de remarcat, in ciuda unor eventuale reprosuri, amintite de Maiorescu, legate de
monotonia constructiei personajelor sau de exagerarea exprimarii. („putem constata și recunoaște
acest merit în scoaterea și înfățișarea plină de spirit a tipurilor și situațiilor din chiar miezul unei părți
a vieții noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din literaturi străine”). Maiorescu face o
comparatie cu unele piede de teatru, considerate de unii valoroase, inspirate din literatura straina,
despre o aristocratie care lipseste cu desavarsire din istoria Romaniei si a carei reflexie in literatura
nu-si are rostul. Din nou se poate reamarca influenta teoriei formelor fara fond.
Maiorescu doreste sa se realizeze, odata pentru totdeauna, o diferentiere neta intre literatura si
politica, de exemplu. El insista ca in literatura guverneaza principiul estetic si de aceea prezinta in
mod ironic situatia in care Caragiale este acuzat de mai multe publicatii de batjocorirea
evenimentellor nationale si a Partidului Liberal. Respectivii jurnalisti propuneau chiar o sanctiune
pentru Caragiale. („Adecă, cum am zice, poliția în contra literaturei! Cenzura guvernamentală în
contra spiritului comediilor! Destituirea comitetului teatral și poate pedepsirea autorului!”)

“Căci pentru orice om cu mintea sănătoasă este evident că o comedie nu are nimic a face cu politica
de partid; autorul își ia persoanele sale din societatea contimporană cum este, pune în evidență
partea comică așa cum o găsește, și acelaș Caragiale, care astăzi își bate joc de fraza demagogică,
și-ar fi bătut joc ieri de ișlic și tombateră”

Asadar, Caragiale nu doreste sa realizeze o critica la adresa cuiva anume sau la adresa unei formatiuni, ci
se raporteaza la societatea pe care o cunoaste.

Al doilea repros adus operelor dramatice ale autorului: „Comediile d-lui Caragiale, se zice, sunt triviale
și imorale; tipurile sunt toate alese dintre oameni sau vițioși, sau proști; situațiile sunt adeseori
scabroase; amorul e totdeauna nelegiuit; și încă aceste figuri și situații se prezintă într-un mod firesc,
parcă s-ar înțelege de la sine că nu poate fi altfel; nicăiri nu se vede pedepsirea celor răi și
răsplătirea celor buni.” Maiorescu face o comparatie cu comedii celebre in care nu se regasesc
astfel de aspecte morale ale literaturii, asa cum cer criticii lui Caragiale. Criticul recunoaste
misiunea morala a artei de a educa poporul, insa acesta influenta se datoreaza ideii de arta in sine.
El aminteste ca literatura nu poate fi tratata diferit doar din cauza ca materialul cu care acesta
lucreaza sunt cuvintele

„Orce emoțiune estetică, fie deșteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe
omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană și să se înalțe în
lumea ficțiunii ideale.
Dacă izvorul a tot ce este rău este egoismul și egoismul exagerat, atunci o stare sufletească în care
egoismul este nimicit pentru moment, fiindcă interesele individuale sunt uitate, este o combatere
indirectă a răului, și astfel o înălțare morală. Și cu cât cineva va fi mai capabil prin dispoziția sa
naturală sau prin educație a avea asemenea momente de emoțiune impersonală, cu atât va fi mai
întărită în el partea cea bună a naturei omenești.”
„Esența acesteia este de a fi o ficțiune, care scoate pe omul impresionabil în afară și mai presus de
interesele lumii zilnice, oricât de mari ar fi în alte priviri”

Scopul literaturii ar fi, deci acea de a indeparta omul sensibil la arta de interesele individuale,
interese care sunt sursa decaderii morale. Prin emotia artistica, estetica, generata de arta in general,
nu doar de literatura, omul se inalta moral. El sustine ca este inadmisibil ca un autor sa se
foloseasca de personajele sale pentru a propaga mesaje de interes politic sau de orice alt fel
deoarece, prin acest gest, omul este indepartat de acea emotie impersonala inaltatoare.

Maiorescu isi argumeteaza ideea prin apelul la literatura universala, consacrata, citat comedii sau
tragedii care, prin continutul lor, nu transmit un mesaj moral, ba din contra, si in niciun caz binele nu
este rasplatit , iar raul pedepsit, asa cum i se cere lui Caragile sa faca.

„Cât este de adevărat, aceasta se poate constata din examinarea multora din dramele cele mai
renumite, care au încântat și încântă lumea spectatorilor.
Ce tendență de morală practică este în Othello? Othello este gelos; în gelozia sa sugrumă pe
Desdemona. Ce a păcătuit Desdemona de este așa de crunt lovită? Care este răsplata nevinovăției
ei?
Ofelia iubește pe Hamlet. Face vreun rău cu aceasta? Ea rămâne virtuoasă și supusă, însă
înnebunește din cauza lui, și de cea mai puternică emoțiune este scena în care ni se înfățișează
nebunia ei. Ce învățătură de morală practică putem scoate de aici?
Falstaff este un berbant bețiv, care râde totdeauna, face glume indecente și ne face să râdem și noi.
Cine a condamnat vreodată această figură a lui Shakespeare?”

Al treilea repros care i se face lui Caragiale si pe care Maiorescu in discuta in articolul sau este
trivialitatea comediilor acestuia. Maiorescu identifica principalul argument in favoarea autorului si
anume invoca verosimilitatea personajelor. Personajele lui Caragiale pot fi credibile doar daca vorbesc
cum vorbesc. Daca ele insele provin din medii sociale aflate la marginea societatii, limbajul lor nu poate
decat sa reflecte acesta stare de fapt. Si aici isi argumeteaza ideea facand apel la tablouri celebre,
recunoscute ca fiind valoroase in domeniul artei, astfel incat sa nu poata fi contestat.

„Orce concepție artistică este în esența ei ideală, căci ne prezentă reflexul unei lumi închipuite. Prin
chiar aceasta ne produce caracteristica impresie personală. Tipurile înfățișate în comediile d-lui
Caragiale trebuie să vorbească cum vorbesc, căci numai astfel ne pot menține în iluzia realității în
care ne transportă. Menținerea acestei iluzii este singurul element hotărâtor, și un limbagiu
academic în gura lui Nae Ipingescu ar nimici toată lucrarea;”

Maiorescu admite valoarea inegala a operei lui Caragiale, insa sustine ca aceasta este meritorie
inntegralitate, chiar daca in mod inegal.